Capitolul VIII. Societatea pe acțiuni.

Secţiunea 1. Organizarea societăţii pe acţiuni

Subsecțiunea 1. Caracteristicile societăţii pe acţiuni
201. Precizări prealabile. Societatea pe acţiuni este acel tip de societate care se constituie,
de regulă, prin asocierea unui număr mare de persoane şi în care sumele de bani sau bunurile aduse
ca aport sunt elementele determinante, fiind, în principiu, irelevantă calitatea acţionarului.
Capitalul social este divizat în acţiuni (acesta este şi motivul pentru care asociaţii din
societatea pe acţiuni poartă denumirea specifică de acţionari), iar obligaţiile societăţii sunt garantate
cu patrimoniul social (cu patrimoniul societăţii, adică cu bunurile aflate în proprietatea societăţii).
Acţionarii răspund pentru obligaţiile societăţii doar în limita aportului lor, întocmai ca
asociaţii din societăţile cu răspundere limitată (am văzut că, în fapt, noţiunea de răspundere este
improprie la societăţile pe acţiuni şi la cele cu răspundere limitată şi că, în realitate, acţionarii, ca şi
asociaţii din societăţile cu răspundere limitată, pierd cel mult aportul pe care l-au adus în societate,
însă ei nu vor răspunde pentru datoriile societăţii).
Alegerea înfiinţării unui tip sau altul de societate este la latitudinea exclusivă a fondatorilor,
însă reamintim că, în anumite situaţii, legea obligă la înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni, pentru
desfăşurarea anumitor tipuri de activităţi (activităţi bancare, de asigurare, leasing, etc).
202. Asemănări şi deosebiri faţă de societatea cu răspundere limitată. Asemănarea cea
mai importantă rezidă în modul de „răspundere” a acţionarilor pentru datoriile societăţii, această
răspundere fiind întocmai ca răspunderea asociaţilor în cadrul societăţilor cu răspundere limitată.
Practic, aşa cum am arătat deja, acţionarii nu răspund pentru datoriile societăţii, ei putând pierde
doar capitalul social pe care l-au vărsat în societate.
Principala deosebire faţă de societatea cu răspundere limitată constă în faptul că fracţiunile
capitalului social se numesc acţiuni şi nu părţi sociale, diferenţă din care decurge o serie întreagă de
consecinţe, pe care le vom vedea pe parcursul prezentului capitol. O altă diferenţă importantă este
dată de mărimea capitalului social, în sensul că, în societăţile pe acţiuni, capitalul social minim
cerut de lege este cu mult mai mare decât la societăţile cu răspundere limitată. Acesta este şi
motivul pentru care se preferă înfiinţarea unei societăţi cu răspundere limitată în locul unei societăţi
pe acţiuni.
203. Asociaţii. Asociaţii unei societăţi pe acţiuni poartă denumirea specifică de acţionari; ei
se numesc astfel întrucât sunt proprietarii unor titluri care atestă dreptul asupra unei părţi din
capitalul social, numite acţiuni. Pentru acest motiv, vom denumi în continuare asociaţii din
societatea pe acţiuni sub titulatura de acţionari.
204. Numărul minim de acţionari. Numărul minim de acţionari este 2, iar numărul maxim
este nelimitat (ne reamintim că, la societăţile cu răspundere limitată, numărul maxim de asociaţi
este 50). Trebuie menţionat aici că, încă de la adoptarea Legii nr. 31/1990 şi până la modificările
aduse prin Legea nr. 441/2006, numărul minim de acţionari la societatea pe acţiuni era de 5,
neputându-se constitui o astfel de societate cu un număr mai mic de cinci acţionari; în prezent, acest
număr a fost redus la 2.
În cazul în care societatea are mai puţin de 2 acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni,
orice persoană interesată poate solicita instanţei dizolvarea societăţii. Societatea nu va fi dizolvată
dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, numărul minim de
acţionari prevăzut de lege (2) este reconstituit.
Societatea pe acţiuni nu poate exista cu unic asociat, aşa cum este posibil la societatea cu
răspundere limitată.
205. Interdicţii. Incapacităţi. Ca şi în cazul celorlalte tipuri de societăţi, nu pot avea
calitatea de fondatori persoanele lipsite de capacitatea deplină de exerciţiu (persoanele care nu au
împlinit vârsta de 18 ani), persoanele incapabile (persoanele puse sub interdicţie prin hotărârea
instanţei de judecată) şi nici persoanele care au fost condamnate pentru anumite infracţiuni
economice, limitativ prevăzute de lege, și anume : abuz de încredere, abuz de încredere prin
fraudarea creditorilor, bancruta simplă și bancruta frauduloasă, gestiunea frauduloasă, însușirea
bunului găsit, înșelăciunea și înșelăciunea privind asigurările, deturnarea licitațiilor publice,
exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, infracțiuni de corupție (dare și luare de mită,
traficul și cumpărarea de influență), delapidare, fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni
prevăzute de Legea societăţilor (Legea nr. 31/1990) și infracţiuni de spălare de bani (prevăzute de
Legea nr. 656/2002).
206. Firma societăţii. Firma societăţii pe acţiuni se compune dintr-o denumire proprie de
natură a o deosebi de firma altor societăţi, însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate pe
acţiuni” sau scrisă prescurtat, „S.A.”. În orice factură, ofertă, comandă, tarif, prospect şi alte
documente întrebuinţate în comerţ, emanând de la societate, trebuie să se menţioneze denumirea,
forma juridică, sediul social, numărul din registrul comerţului şi codul unic de înregistrare 1. Dacă
societatea pe acţiuni optează pentru un sistem dualist de administrare 2, documentele menţionate mai
sus vor conţine şi menţiunea „societate administrată în sistem dualist”.
207. Aportul acţionarilor. Aportul acţionarilor la societatea pe acţiuni poate consta în
numerar (în bani), în natură (bunuri mobile sau imobile) sau în creanţe.
Aportul în numerar este obligatoriu, astfel că, la constituire, trebuie adusă ca aport o sumă
de bani, indiferent de valoarea acesteia, în caz contrar, societatea nefiind înregistrată în registrul
comerţului.
Aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic. Aceste tipuri de
aport sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare (de proprietate sau de folosinţă) şi
prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare. În cazul aporturilor în
natură, judecătorul-delegat (directorul oficiului registrului comerțului) numeşte, în termen de 5 zile
de la înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi experţi din lista experţilor autorizaţi. Aceştia vor
întocmi un raport3 cuprinzând descrierea şi modul de evaluare a fiecărui bun aportat şi vor evidenţia
dacă valoarea acestuia corespunde numărului şi valorii acţiunilor acordate în schimb, precum şi alte
elemente indicate de judecătorul-delegat (de directorul oficiului registrului comerțului). Fondatorii
vor depune raportul în termen de 15 zile de la data aprobării sale la oficiul registrului comerţului.
Registrul comerţului va transmite o notificare cu privire la această depunere către Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, pentru a fi publicată pe cheltuiala societăţii4.
Aporturile în creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură, nefiind însă admise la
societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică. Aporturile în creanţe sunt
considerate efectuate numai dacă debitorul respectiv va plăti suma datorată către societate. Mai
mult, dacă debitorul acționarului (a acționarului care aportează creanța) nu a efectuat plata creanţei
aduse ca aport, acţionarul va fi obligat el însuși la plata sumei datorate, la care se vor adăuga
dobânzile legale, din ziua scadenţei creanţei, plus alte daune dovedite de către societate. Observăm
aici o deosebire esenţială faţă de cesiunea de creanţă din dreptul comun, prevăzută de art. 1.566 şi
urm. C. civ., unde, în principiu, cel care transmite creanţa (cedentul) nu răspunde de solvabilitatea
debitorului, ci numai de existenţa în mod valabil a obligaţiei care face obiectul creanţei cesionate

1 Sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat electronice, care vor cuprinde elementele prevăzute
de legislaţia din domeniu.
2 Despre administrarea societăţii pe acţiuni şi despre sistemul dualist de administrare vom vorbi în cuprinsul
prezentului capitol.
3 Refuzul administratorilor, fondatorilor sau directorilor de a pune la dispoziţia experţilor documentele necesare
întocmirii raportului atrage răspunderea penală a acestora cu închisoare de la unu la 5 ani.
4 Aceeaşi procedură se aplică şi atunci când există avantaje rezervate oricărei persoane care a participat la
constituirea societăţii sau la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei, sau când există operaţiuni încheiate de
fondatori pe seama societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa.
(art. 1.585 C. civ.)5. În cazul aducerii ca aport a unei creanţe, acţionarul este cedentul creanţei, iar
societatea este cesionarul (dobânditorul) creanţei; acţionarul va răspunde, aşadar, atât cu privire la
existenţa valabilă a titlului de creanţă, cât şi de solvabilitatea debitorului, la scadenţa creanţei.
208. Capitalul social. Capitalul social al societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000
lei. Potrivit Legii societăților, guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă
a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte
echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro; această prevedere nu este însă aplicabilă, întrucât nu s-a
făcut însă nicio actualizare până în prezent, astfel că valoarea minimă a capitalui social este în
continuare de 90.000 lei.
Capitalul social al societăţii este reprezentat, după cum ştim, de totalitatea aporturilor
acţionarilor. La societăţile pe acţiuni discutăm, în mod real, de două noţiuni distincte, şi anume,
despre capital social subscris şi, respectiv, despre capital social vărsat. Această diferenţiere nu este
practic aplicabilă la înființarea societăţilor cu răspundere limitată, unde capitalul social subscris
trebuie vărsat integral la înfiinţare, pentru ca societatea să poată începe activităţile economice.
209. Capitalul social subscris. Din punct de vedere juridic, prima operaţiune patrimonială
necesară în fixarea capitalului social, cu ocazia înfiinţării unei societăţi pe acţiuni, este operaţiunea
de subscriere a capitalului social.
Prin subscriere se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă o persoană de a aduce anumite sume
de bani sau bunuri cu titlu de aport la capitalul social al societăţii. Această obligaţie se naşte practic,
în momentul semnării actului constitutiv al societăţii, în care se prevede ce anume trebuie să aducă
fiecare dintre acţionari şi când trebuie să aducă.
210. Capitalul social vărsat. Vărsarea capitalului este următoarea operaţiune de fixare a
capitalului social al unei societăţi pe acţiuni.
În cazul subscrierii integrale şi simultane a capitalului social de către toţi semnatarii actului
constitutiv (constituirea simultană a societăţii, în fapt, cea mai freventă formă de constituire
întâlnită în practică), capitalul social vărsat la înființare nu va putea fi mai mic de 30% din cel
subscris. Diferenţa de capital social subscris va fi vărsată astfel:
a) pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la data
înmatriculării societăţii;
b) pentru acţiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult 2 ani de la
data înmatriculării societății.
În schimbul aporturilor aduse (mai exact, a aporturilor subscrise), acţionarii primesc acţiuni.
Exemplu: La înfiinţarea societăţii „Trans” SA, un acţionar − acţionarul A − se obligă să
aducă cu titlu de aport la capitalul social suma de 100.000 lei, iar celălalt acţionar − acţionarul B −
se obligă să aporteze bunuri mobile şi imobile în valoare de 100.000 lei. După semnarea actului
constitutiv, putem vorbi despre capitalul social subscris al societăţii înfiinţate, capital social care
este fixat la valoarea de 200.000 lei, întrucât aceasta reprezintă suma totală a aporturilor la care s-au
obligat acţionarii la constituirea societăţii pe acţiuni. La înfiinţare, acţionarii vor putea vărsa
întregul capital social subscris (şi atunci capitalul social subscris va fi egal cu cel vărsat) sau cel
puţin 30 % din valoarea capitalului social subscris. Cu alte cuvinte, la momentul înmatriculării
societăţii în registrul comerţului, acţionarii vor trebui să facă dovada faptului că, din capitalul social
total subscris (în valoare de 200.000 lei), sume de bani (de la acţionarul A) sau bunuri (de la
acţionarul B) în valoare totală de cel puţin 60.000 lei (adică 30 % din capitalul social subscris) au
fost transmise efectiv către societate (dovada transmiterii se va putea face cu extrase de cont sau cu
actele de provenienţă a bunurilor). Acţionarii vor putea vărsa însă la înfiinţare 40 % din capitalul
5 În dreptul comun, cedentul va răspunde de solvabilitatea debitorului cedat numai dacă în actul de cesiune s-a
prevăzut în mod expres acest lucru; cu toate acestea, chiar şi în prezenţa unei astfel de clauze exprese, răspunderea
cedentului nu poate depăşi valoarea preţului cesiunii primit de el.
social, 50 % sau orice alt procent, condiţia impusă de lege fiind de minimum 30 %. De asemenea,
procentul de 30 % va putea proveni numai din aportul acţionarului A, fără ca B să depună ceva la
înfiinţare6. După ce acţionarul A va vărsa întreaga sumă de 100.000 lei în contul societăţii şi după
ce acţionarul B va transmite către societate dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor aduse ca
aport în valoare de 100.000 lei, capitalul social vărsat va fi egal cu capitalul social subscris, adică va
fi în valoare de 200.000 lei, întrucât el a fost predat (transmis) efectiv societăţii, cu titlu de aport.
În toate situaţiile de mai sus, în care acţionarii depun banii sau bunurile la care s-au obligat,
vorbim de capital social vărsat, capital care poate fi, evident, mai mic sau egal cu capitalul social
subscris.
Subsecțiunea a 2-a. Constituirea simultană a societăţii pe acţiuni
211. Precizări prealabile. În ceea ce priveşte constituirea unei societăţi pe acţiuni, trebuie
să facem distincţie între două modalităţi posibile de înfiinţare: constituirea simultană şi constituirea
prin subscripţie publică.
În primul rând, este de reţinut că regulile diferite apar doar cu privire la procedura inițială
(de înfiinţare), însă, ulterior, societăţile pe acţiuni sunt supuse unor dispoziţii comune, indiferent de
modul lor de constituire. Apoi, trebuie să reţinem că regula întâlnită în practică este de constituire
simultană a societăţii pe acţiuni, iar constituirea prin subscripţie publică reprezintă excepţia, fiind
destul de rare cazurile în care se apelează la această formă de înființare a unei societăți pe acțiuni.
212. Constituirea simultană. Constituirea simultană a unei societăţi pe acţiuni reprezintă −
aşa cum spuneam − regula, forma tradițională de înființare şi se realizează în cazul în care toţi
viitorii acţionari convin să înfiinţeze societatea şi semnează, în acest sens, actul constitutiv. Legea
condiţionează această formă de înfiinţare a societăţii pe acţiuni de subscrierea integrală şi
simultană a capitalului social de către toţi semnatarii actului constitutiv. Atenţie, însă: subscrierea
integrală a capitalului social nu se confundă cu vărsarea integrală a capitalului social, astfel că
această condiţie (subscrierea integrală, aşa cum cere legea) este întrunită atunci când toţi acţionari
au subscris (au arătat în actul constitutiv ce vor aduce ca aport şi s-au obligat la aducerea lui), chiar
dacă aportul (fie el în bani sau în natură) nu a fost vărsat efectiv.
Prin urmare, în această variantă de constituire, dacă fondatorii dispun (sau vor dispune) de
fondurile necesare subscrierii şi apoi vărsării capitalului social minim prevăzut de lege (şi în
termenele prevăzute de lege), ei pot urma procedura pentru constituirea societăţii şi înregistrarea ei
conform legii, fără a apela la ajutorul sau sprijinul financiar al altor persoane. În acest sens,
fondatorii vor semna actul constitutiv în forma prevăzută de lege (sub semnătură privată sau, dacă
se aduce ca aport un bun imobil, în formă autentică), vor vărsa întregul capital social în termenul
prevăzut de lege (o treime la constituire, diferenţa în 12 luni, respectiv în 2 ani de la înmatricularea
societăţii, în funcţie de natura aportului), dând astfel naştere unei societăţi pe acţiuni.
Majoritatea covârşitoare a societăţilor pe acţiuni constituite în România este reprezentată de
societăți înfiinţate prin subscriere simultană. Practic, această formă de înfiinţare urmează procedura
”clasică” folosită cu ocazia înfiinţării societăţilor cu răspundere limitată (procedură despre care am
vorbit deja) şi a tuturor celorlalte tipuri de societăţi (care se pot constitui numai simultan, nu şi prin
subscripţie publică). În fine, reţinem că modalitatea constituirii unei societăţi prin subscripţie
publică este permisă numai societăţilor pe acţiuni.
213. Conţinutul actului constitutiv al societăţii pe acţiuni. Societatea pe acţiuni se
constituie prin contract de societate şi statut. Se poate întocmi însă şi un înscris unic, numit act
constitutiv, în fapt și în ultima vreme, înscrisul unic fiind cel mai frecvent întâlnit în practică.
Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni va cuprinde cel puţin următoarele elemente:

6 În schimb, în opinia noastră, având în vedere că întotdeauna este necesară o sumă de bani în capitalul social, dacă
acţionarul B va depune întregul său aport subscris, acţionarul A va trebui să depună o sumă de bani, însă în acest caz
va putea depune cât va dori, nefiind obligat să mai depună minimum 30 %.
 - Datele de identificare pentru fondatori, care sunt aceleaşi cu cele cerute de lege pentru
asociaţii societăţilor cu răspundere limitată adică numele, prenumele, codul numeric
personal şi, dacă este cazul, echivalentul acestuia, potrivit legislaţiei naţionale aplicabile,
locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia pentru persoane fizice, respectiv denumirea,
sediul, naţionalitatea, numărul de înregistrare în registrul comerţului sau codul unic de
înregistrare, potrivit legii naţionale aplicabile pentru acţionarii persoane juridice.
- Forma societăţii (societate pe acţiuni), denumirea (firma) societăţii şi sediul social;
- Obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale. Se va
menţiona aşadar, grupa de 3 cifre din Codul CAEN (Rev.2) şi activitatea principală din
patru cifre; pentru activitatea secundară se va trece numai codul din patru cifre;
- Capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care societatea are un capital autorizat,
cuantumul acestuia7;
- Tipul şi valoarea bunurilor constituite ca aport în natură (dacă se aduce un astfel de aport,
adică dacă se aduc ca aport bunuri mobile cum ar fi autoturisme sau bunuri imobile cum
ar fi construcţii), numărul de acţiuni acordate pentru acestea şi numele sau, după caz,
denumirea persoanei care le-a adus ca aport;
- Clauze referitoare la acţiuni. Se vor menţiona numărul şi valoarea nominală a acţiunilor
(valoarea la înfiinţare, care diferă de valoarea de piaţă ce o vor avea ulterior acţiunile),
cu specificarea dacă sunt nominative (conţin numele acţionarului) sau la purtător (sunt
emise fără a se menţiona numele acţionarului). Dacă sunt mai multe categorii de acţiuni
(ordinare şi preferenţiale), numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei
categorii de acţiuni. În fine, se va prevedea aici orice restricţie cu privire la transferul de
acţiuni, dacă părţile înţeleg să restricţioneze într-un anumit fel transferul acţiunilor8.
- Clauze referitoare la conducerea societăţii. Se vor menţiona datele de identificare pentru
primii membri ai consiliului de administraţie, respectiv pentru primii membri ai
consiliului de supraveghere, puterile conferite administratorilor şi, după caz, directorilor,
şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat, numărul membrilor consiliului de
administraţie sau modul de stabilire a acestui număr; datele de identificare sunt aceleaşi
ca cele cerute pentru fondatori.
- Datele de identificare pentru primii cenzori sau pentru primul auditor financiar; datele de
identificare sunt aceleaşi ca cele cerute pentru fondatori
- Durata societăţii;
- Modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;
- Orice avantaj special acordat, în momentul înfiinţării societăţii sau până în momentul în
care societatea este autorizată să îşi înceapă activitatea, oricărei persoane care a
participat la constituirea societăţii ori la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei în
cauză, precum şi identitatea beneficiarilor unor astfel de avantaje (dacă există astfel de
avantaje);
- Cuantumul total sau cel puţin estimativ al tuturor cheltuielilor pentru constituire;
- Sediile secundare − sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică − atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile
pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;
- Modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
Subsecțiunea a 3-a. Constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică

7 Noţiunea de capital social autorizat este abordată în prezenta lucrare.

8 Vom vorbi amănunţit despre acţiuni într-o secțiune viitoare.
 214. Consideraţii introductive. Constituirea prin subscripţie publică este utilizată în cazul
în care fondatorii intenţionează constituirea unei societăţi pe acţiuni cu un capital social mare, însă
nu dispun de sumele de bani necesare, fapt pentru care apelează la alte persoane interesate să
investească. Această formă este rar întâlnită, practica demonstrând că nu întotdeauna o astfel de
metodă funcţionează, dacă nu este bine gândită, un exemplu concludent în acest sens fiind
înfiinţarea societăţii publice ”Dracula Park”, un proiect care a eşuat.
215. Etapele constituirii societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică. Pentru constituirea
unei societăți pe acțiuni prin subscripţie publică trebuie parcurse următoarele 3 etape distincte:
a) întocmirea prospectului de emisiune de către fondatori şi autorizarea acestuia de
către judecătorul delegat la registrul comerţului (directorul oficiului registrului
comerțului);
b) subscrierea acţiunilor;
c) validarea subscripţiei de către adunarea constitutivă.
216. Întocmirea prospectului de emisiune. Fondatorii vor întocmi un prospect de
emisiune, care va cuprinde toate datele cerute de lege pentru întocmirea actului constitutiv al
societăţii pe acţiuni, cu excepţia celor privind pe administratori şi directori (respectiv pe membrii
directoratului şi ai consiliului de supraveghere), precum şi pe cenzori (sau, după caz, pe auditorul
financiar).
Prospectul se întocmeşte în formă autentică (notarială), sub sancţiunea nulităţii absolute, se
semnează de către toţi fondatorii şi va stabili obligatoriu data închiderii subscripţiei, adică data până
la care orice persoană interesată poate participa la înfiinţarea societăţii. Prospectul va trebui depus,
înainte de publicare, la oficiul registrului comerţului din judeţul în care se va stabili sediul societăţii,
pentru a fi verificat de către judecătorul delegat (directorul oficiului registrului comerțului). Dacă
prospectul de emisiune conţine datele cerute de lege şi este întocmit în forma autentică, judecătorul
delegat la oficiul registrului comerţului (directorul oficiului registrului comerțului) va aviza
conţinutul acestuia (şi, implicit, continuarea procedurii), şi va autoriza publicarea acestuia în
Monitorul Oficial.
217. Subscrierea de acţiuni. După finalizarea tuturor formalităţilor privind prospectul de
emisiune (respectiv, întocmirea, autorizarea şi publicarea prospectului de emisiune), se trece la a
doua etapă, şi anume la subscrierea de acţiuni. Subscrierile de acţiuni se vor face pe unul sau pe mai
multe exemplare ale prospectului de emisiune întocmite de fondatori și vizate de judecătorul delegat
(directorul oficiului registrului comerțului). Concret, orice persoană interesată se poate deplasa la
locul în care s-a arătat că se va afla prospectul de emisiune (de regulă, la unul dintre fondatori),
unde va semna pe acesta, dobândind astfel calitatea de subscriitor (deci nu fondator, fondatorii fiind
cei care au întocmit prospectul de emisiune). Orice persoană interesată poate subscrie la capitalul
social al societăţii până cel mai târziu la data limită prevăzută în prospect.
Subscrierea va cuprinde: numele şi prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul
subscriitorului, numărul, în litere, al acţiunilor subscrise, data subscrierii şi declaraţia expresă că
subscriitorul cunoaşte şi acceptă prospectul de emisiune.
Societatea se poate constitui numai dacă întregul capital social a fost subscris şi fiecare
acceptant a vărsat în numerar jumătate din valoarea acţiunilor subscrise la Casa de Economii şi
Consemnaţiuni (C.E.C.) S.A. ori la o bancă sau la una dintre unităţile acestora. Restul din capitalul
social subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare, cu excepţia acţiunilor ce
reprezintă aporturi în natură, care vor trebui acoperite integral la data subscrierii. Trebuie observat
aici faptul că termenele de vărsare a aporturilor în cazul constituirii prin subscripţie publică diferă
de termenele permise la constituirea simultană a societăţilor pe acţiuni, în sensul că sunt mai mici;
de asemenea, procentul de vărsare a capitalului social subscris în numerar este de 50 %, iar nu de 30
%.
 Vărsămintele efectuate pentru constituirea societăţii prin subscripţie publică vor fi predate
persoanelor însărcinate cu încasarea lor prin actul constitutiv, iar în lipsa unei dispoziţii, persoanelor
desemnate prin decizie a consiliului de administraţie, respectiv a directoratului, după înmatricularea
societăţii. Dacă însă constituirea societăţii nu a avut loc, restituirea vărsămintelor se va face direct
subscriitorilor.
Este posibil ca subscrierile publice să depăşească limita capitalului social prevăzut în
prospectul de emisiune sau să fie mai mici decât acesta. În acest caz, fondatorii sunt obligaţi să
supună aprobării adunării constitutive (adunare formată din toţi fondatorii şi subscriitori) majorarea
sau, după caz, reducerea capitalului social la nivelul subscripţiei.
În cazul în care prospectul de emisiune prevede beneficii rezervate de fondatori în folosul
lor, subscrierea nu are ca efect acceptarea de drept a acestor beneficii de către subscriitori, decât
dacă beneficiile vor fi aprobate de către adunarea constitutivă. Fondatorii iau asupra lor consecinţele
actelor şi ale cheltuielilor necesare constituirii societăţii, iar dacă, din orice cauză, aceasta nu se va
constitui, ei nu se pot îndrepta împotriva subscriitorilor pentru acoperirea acestor cheltuieli.
Fondatorii şi primii membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai directoratului şi ai
consiliului de supraveghere, sunt solidar răspunzători, din momentul constituirii societăţii, faţă de
societate şi față de terţi pentru:
- subscrierea integrală a capitalului social şi efectuarea vărsămintelor stabilite de lege sau de
actul constitutiv;
- existenţa aporturilor în natură;
- veridicitatea publicaţiilor făcute în vederea constituirii societăţii.
Fondatorii sunt răspunzători, de asemenea, de valabilitatea operaţiunilor încheiate în contul
societăţii înainte de constituire şi luate de aceasta asupra sa.
218. Validarea subscripţiei de către adunarea constitutivă. Odată terminată subscrierea
de acţiuni, urmează a treia şi ultima etapă, şi anume etapa validării, care finalizează practic
constituirea prin subscripţie publică a societăţii pe acţiuni. Validarea se va face, evident, de către
persoanele implicate în constituirea societăţii. Astfel, cel mai târziu în termen de 15 zile de la data
închiderii subscrierii, fondatorii vor convoca adunarea constitutivă (adică prima adunare generală),
printr-o înştiinţare (convocare) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi în două
ziare cu largă răspândire, cu 15 zile înainte de data fixată pentru adunare. Înştiinţarea (convocatorul)
va cuprinde locul şi data adunării, care nu poate depăşi două luni de la data închiderii subscrierii,
precum şi precizarea problemelor care vor face obiectul discuţiilor. Avem, aşadar, aici, trei termene
care trebuie respectate de către fondatori: cel mult 15 zile, calculat de la data închiderii subscrierii,
termen în care fondatorii trebuie să convoace adunarea constitutivă; cel puţin 15 zile, calculat de la
data publicării convocatorului, în care fondatorii vor trebui să ţină adunarea constitutivă; cel mult
două luni, calculat de la data închiderii subscrierii (dar nu mai puţin de 15 zile la data publicării
convocatorului), în care fondatorii vor trebui să ţină adunarea.
Fondatorii sunt obligaţi să întocmească o listă a celor care, acceptând subscripţia, au dreptul
să participe la adunarea constitutivă, cu menţionarea numărului acţiunilor fiecăruia. Această listă va
fi afişată la locul unde se va ţine adunarea, cu cel puţin 5 zile înainte de adunare.
Adunarea constitutivă alege un preşedinte de ședință şi doi sau mai mulţi secretari.
Participarea acceptanţilor (subscriitorilor) se va constata prin liste de prezenţă, semnate de fiecare
dintre ei şi vizate de preşedinte şi de unul dintre secretari. Orice acceptant are dreptul să facă
observaţii asupra listei afişate de fondatori, înainte de a se intra în ordinea de zi a adunării, care va
decide asupra observaţiilor.
În adunarea constitutivă, fiecare acceptant are dreptul la un vot, indiferent de acţiunile
subscrise. El poate fi reprezentat şi prin procură specială, însă nimeni nu poate reprezenta mai mult
de 5 acceptanţi (subscriitori).
 Legea stabileşte şi câteva reguli privind exercitarea votului:
- adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenţi jumătate plus unu din numărul
acceptanţilor (condiţie de cvorum sau prezenţă) şi ia hotărâri cu votul majorităţii simple
a celor prezenţi (condiţie de majoritate);
- acceptanţii care au constituit aporturi în natură nu au drept de vot în deliberările referitoare
la aporturile lor, chiar dacă ei sunt şi subscriitori de acţiuni în numerar ori se prezintă ca
mandatari ai altor acceptanţi.
Dacă există aporturi în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a participat la
constituirea societăţii sau tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei, operaţiuni încheiate de
fondatori pe seama societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, fondatorii
vor solicita registrului comerțului numirea unuia sau mai multor experţi 9. Raportul expertului sau al
experţilor va fi pus la dispoziţia subscriitorilor, la locul unde urmează să se întrunească adunarea
constitutivă.
Dacă valoarea aporturilor în natură, stabilită de experţi, este inferioară cu o cincime aceleia
prevăzute de fondatori în prospectul de emisiune, oricare acceptant se poate retrage, anunţându-i pe
fondatori, până la data fixată pentru adunarea constitutivă. Acţiunile revenind acceptanţilor care s-
au retras pot fi preluate de fondatori în termen de 30 de zile sau, ulterior, de alte persoane, pe cale
de subscripţie publică.
219. Atribuțiile adunării constitutive. Adunarea constitutivă are următoarele obligaţii:
- verifică existenţa vărsămintelor;
- examinează şi validează raportul experţilor de evaluare a aporturilor în natură;
- aprobă participările la profit ale fondatorilor şi operaţiunile încheiate în contul societăţii;
- discută şi aprobă actul constitutiv al societăţii şi desemnează persoanele care se vor prezenta
pentru autentificarea actului şi îndeplinirea formalităţilor cerute pentru constituirea
societăţii;
- numeşte primii membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de
supraveghere, şi primii cenzori sau, după caz, primul auditor financiar.
Adunarea constitutivă şi adunarea generală nu vor putea da descărcare fondatorilor şi
primilor membri ai consiliului de administraţie respectiv ai directoratului şi ai consiliului de
supraveghere, pentru răspunderea ce le revine, timp de 5 ani.
Adunarea constitutivă va hotărî asupra cotei din profitul net ce revine fondatorilor persoane
fizice ai societăţii constituite prin subscripţie publică, cotă care nu poate depăşi 6% din profitul net
şi nu poate fi acordată pentru o perioadă mai mare de 5 ani de la data constituirii societăţii. În cazul
majorării capitalului social, drepturile fondatorilor vor putea fi exercitate numai asupra profitului
corespunzător capitalului social iniţial.
În caz de dizolvare anticipată a societăţii, fondatorii au dreptul să ceară daune de la
societate, dacă dizolvarea s-a făcut în frauda drepturilor lor. Dreptul la acţiunea în daune se prescrie
prin trecerea a 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a
hotărârii adunării generale a acţionarilor care a decis dizolvarea anticipată.
Secţiunea a 2-a. Funcţionarea societăţii pe acţiuni
Subsecțiunea 1. Acţiunile societăţii

9 Regulile privind modul de numire a expertului şi atribuţiile sale, sunt cele prevăzute la constituirea oricărei societăţi
pe acţiuni. A se vedea, în acest sens, precizările noastre anterioare.
 220. Noţiune. Acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care conferă titularului calitatea
de acţionar. Acţiunile sunt specifice societăţilor pe acţiuni, dar şi societăţilor în comandită pe
acţiuni, astfel că explicaţiile care urmează referitoare la acţiuni sunt valabile şi pentru acţiunile
emise de societăţile în comandită pe acţiuni.
221. Caracterele acţiunilor. Acţiunile prezintă câteva caracteristici, care trebuie reţinute,
pentru o mai bună înţelegere a noţiunii. Astfel:
- acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social cu o anumită valoare nominală; valoarea nominală a
unei acţiuni nu poate fi mai mică de 0,1 lei RON (1.000 lei vechi). Este de reţinut aici că
valoarea nominală diferă de valoarea de transfer (preţul la care s-au înţeles cedentul şi
cesionarul pentru vânzarea unor acţiuni, preţ care este negociabil) sau de valoarea de piaţă (de
pildă, preţul care este stabilit la un moment dat pe bursa de valori, în cazul în care acţiunile sunt
tranzacţionate sau prețul stabilit de către un evaluator).
- acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social, care conferă acţionarilor drepturi egale; aceasta
înseamnă că toate acţiunile emise de societate au aceeaşi valoare, cu alte cuvinte, nu se poate
emite un număr de acţiuni în valoare 0,1 lei fiecare şi alte acţiuni în valoare de 0,5 lei fiecare.
Prin excepţie, se pot emite totuşi, în condiţiile actului constitutiv, categorii de acţiuni care
conferă titularilor drepturi (nu şi valori nominale) diferite (este vorba despre acţiunile prioritare
despre care vom vorbi puţin mai jos).
- acţiunile sunt indivizibile, astfel că acţiunile nu pot fi fracţionate în mai multe părţi; dacă totuşi, o
acţiune devine proprietatea mai multor persoane (de pildă, prin moştenire), societatea nu este
obligată să înscrie transmiterea în registrul acţionarilor atât timp cât acele persoane nu vor
desemna un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultând din acţiune. Cu toate
acestea, atât timp cât o acţiune este proprietatea indiviză sau comună a mai multor persoane,
acestea sunt răspunzătoare în mod solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate.
- acţiunile sunt valori mobiliare, ceea ce înseamnă că acestea pot fi tranzacţionate, în condiţiile
legii, pe piaţa bursieră (în acest sens, a se vedea dispozițiile Legii nr. 247/2004 privind piața de
capital și precizările noastre din Capitolul XV al prezentei lucrări).
222. Tipuri de acţiuni. Acţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii. Cele mai
importante criterii sunt cele referitoare la modul de transmitere a acţiunilor şi la forma acestora. O
altă clasificare se face în funcţie de drepturile conferite de acţiuni acţionarilor, însă aceasta este mai
rar întâlnită în practică.
223. Acţiuni nominative şi acţiuni la purtător. În funcţie de modul de transmitere,
acţiunile pot fi nominative sau la purtător.
Acţiunile nominative sunt acele acţiuni care identifică titularul acţiunii. Aceste acţiuni
cuprind: numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul acţionarului persoană fizică
respectiv, denumirea, sediul, numărul de înmatriculare şi codul unic de înregistrare ale acţionarului
persoană juridică10.
Acţiunile la purtător sunt acele acţiuni în care nu se menţionează titularul lor. Posesorul
acţiunii este şi titularul (proprietarul) acesteia. Acţiunile la purtător trebuie achitate integral la data
emiterii lor, pentru că, neştiindu-se cine este proprietarul acestora, societatea nu se poate îndrepta
împotriva acţionarului pentru plata eventualelor vărsăminte restante11.
Felul acţiunilor va fi determinat prin actul constitutiv; dacă actul constitutiv nu prevede,
acţiunile vor fi nominative. De asemenea, acţiunile neplătite în întregime sunt întotdeauna

10 Emiterea de acţiuni nominative fără menţiunile prevăzute de lege constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani.
11 Emiterea de către administrator a unor acţiuni la purtător neachitate integral constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
nominative. Acţiunile nominative pot fi convertite (transformate) în acţiuni la purtător şi invers,
prin hotărârea adunării generale extraordinare.
224. Acţiuni materiale şi acţiuni dematerializate. După forma lor, acţiunile nominative
pot fi:
a) acțiuni emise în formă materială; aceste acţiuni există fizic (pe suport de hârtie) și
sunt constatate printr-un înscris, care, așa cum vom vedea mai jos, trebuie să
cuprindă câteva elemente obligatorii;
b) acțiuni emise în formă dematerializată; pentru dovada deţinerii acestor acţiuni nu se
eliberează nici un înscris acţionarilor, ele fiind însă înregistrate în registrul
acţionarilor (aceasta este regula).
Acţiunile emise în formă materială vor cuprinde:
- denumirea şi durata societăţii;
- data actului constitutiv, numărul din registrul comerţului sub care este înmatriculată
societatea, codul unic de înregistrare şi numărul Monitorului Oficial al României, Partea
a IV-a, în care s-a făcut publicarea;
- capitalul social, numărul acţiunilor şi numărul lor de ordine, valoarea nominală a acţiunilor
şi vărsămintele efectuate;
- avantajele acordate fondatorilor (dacă există astfel de avantaje);
- semnătura a cel puţin 2 membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai directoratului,
sau, după caz, semnătura administratorului unic, respectiv a directorului general unic.
Acţiunile materiale pot fi atât acţiuni nominative, cât şi acţiuni la purtător.
În cazul în care acţiunile emise în formă materială sunt nominative, se vor mai menţiona, aşa
cum am arătat, numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul acţionarului persoană
fizică sau, după caz, denumirea, sediul, numărul de înmatriculare şi codul unic de înregistrare ale
acţionarului persoană juridică. Când acţiunile sunt emise în formă materială, se pot emite titluri
cumulative pentru mai multe acţiuni.
Acţiunile la purtător pot fi, în mod evident, doar acţiuni emise în formă materială, întrucât,
pentru a face dovada proprietăţii acestora, o persoană trebuie să aibă posesia lor fizică, or, posesia
acestora înseamnă ca persoana respectivă să deţină efectiv acţiunile (un înscris, un titlu) emise în
formă materială.
În cazul în care nu a emis şi nu a eliberat acţiuni în formă materială, societatea, din oficiu
sau la cererea acţionarilor, le va elibera câte un certificat de acţionar cuprinzând datele pe care le
conţine o acţiune materială şi, în plus, numărul, categoria şi valoarea nominală a acţiunilor aflate în
proprietatea acţionarului, poziţia la care acesta este înscris în registrul acţionarilor şi, după caz,
numărul de ordine al acţiunilor. Acțiunile dematerializate se înscriu în Registrul acționarilor, ținut
de societatea emitentă a acțiunilor, prin grija administratorilor sau de societatea de registru
independent, în cazul în care sunt emise de societăți pe acțiuni tranzacționate pe o piață
reglementată (piața bursieră).
Acţiunile nominative pot fi emise atât în formă materială, cât şi în formă dematerializată.
225. Acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale. În funcţie de drepturile conferite
acţionarilor, acţiunile se împart în acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale (titulatura exactă folosită
de lege este de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot).
Acţiunile ordinare reprezintă regula şi sunt acele acţiuni care conferă toate drepturile
titularilor acestora (dreptul la dividende, dreptul la vot, de informare, etc.).
 Acţiunile preferenţiale reprezintă excepţia şi sunt acele acţiuni care conferă titularilor lor
dreptul la un dividend prioritar din beneficiile distribuibile ale exerciţiului financiar, înaintea
oricăror alte prelevări (adică înainte de orice alte distribuiri). În schimb, aceste acţiuni nu acordă
titularilor lor dreptul de a participa la adunările generale ale acţionarilor şi de a vota. În caz de
întârziere a plăţii dividendelor, acţiunile preferenţiale vor dobândi drept de vot, începând de la data
scadenţei obligaţiei de plată a dividendelor ce urmează a fi distribuite în cursul anului următor sau
dacă în anul următor, adunarea generală hotărăşte că nu vor fi distribuite dividende, începând de la
data publicării respectivei hotărâri a adunării generale, până la plata efectivă a dividendelor restante.
Acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot, nu pot depăşi o pătrime din capitalul social
şi vor avea aceeaşi valoare nominală ca şi acţiunile ordinare. Administratorii, directorii, respectiv
membrii directoratului şi ai consiliului de supraveghere, precum şi cenzorii societăţii nu pot fi
titulari de acţiuni cu dividend prioritar fără drept de vot. Acţiunile ordinare şi acţiunile preferenţiale
pot fi convertite dintr-o categorie în cealaltă, prin hotărârea adunării generale extraordinare.
226. Registrul acţionarilor. Evidenţa acţiunilor emise de societatea pe acţiuni se ţine prin
Registrul acţionarilor, singurul registru care face dovada deplină a dreptului de proprietate asupra
acţiunilor. Aşadar, la societăţile pe acţiuni, nu menţiunile din evidenţele registrului comerţului fac
dovada calităţii de acţionar, ci menţiunile din registrul acţionarilor, care pot fi diferite de cele din
registrul comerţului. Registrul acţionarilor poate fi ţinut manual sau în sistem computerizat.
Registrul acţionarilor este ţinut de:
a) societatea emitentă a acţiunilor, la societăţile închise;
b) societatea de registru independent, la societăţile tranzacționate.
Societăţile închise sunt acele societăţi pe acţiuni ale căror acţiuni nu sunt tranzacţionate pe o
piaţă bursieră, iar societăţile tranzacționate (deschise) sunt acele societăţi pe acţiuni ale căror acţiuni
sunt tranzacţionate pe o piaţă bursieră12.
Administratorii societăţii emitente a acţiunilor (în cazul societăţilor închise), respectiv, cei ai
societății de registru independent (în cazul societăţilor tranzacționate) sunt obligaţi să pună la
dispoziţia acţionarilor registrul acţionarilor şi să le elibereze, la cererea şi pe cheltuiala acestora,
extrase de pe registru.
227. Registrul acţionarilor ţinut de societate. La societăţile închise, registrul acţionarilor
este ţinut, aşa cum am arătat, de însăşi societatea emitentă a acţiunilor, prin grija administratorilor
societăţii sau a membrilor directoratului, persoane care răspund solidar atât de existenţa acestuia,
cât şi de corecta lui ţinere. Registrul acţionarilor trebuie să conţină obligatoriu următoarele
elemente:
- datele de identificare ale acţionarilor cu acţiuni nominative: numele şi prenumele, codul
numeric personal şi domiciliul acţionarilor persoane fizice, denumirea şi sediul
acţionarilor persoane juridice;
- vărsămintele făcute de către acţionari în contul acţiunilor subscrise.
228. Registrul acţionarilor ţinut de societatea de registru. La societăţile tranzacționate,
registrul acţionarilor este ţinut de o societate de registru independent, societate care răspunde de
evidenţa corectă şi la zi a acţionarilor. În prezent, societatea de registru independent este Societatea
Depozitarul Central SA Bucureşti, societate care a preluat evidenţele societăţilor pe acţiuni de la
toate societăţile de registru. Această societate este organizată şi funcţionează în conformitate cu
prevederile art. 146 şi urm. din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital şi cu Regulamentul
CNVM nr. 13/2005 privind autorizarea şi funcţionarea depozitarului central, caselor de compensare
şi contrapărţilor centrale13 .

12 Despre regulile specifice aplicabile societăţilor tranzacționate vom vorbi într-un capitol aparte.
 229. Depozitarul central. Depozitarul central este acea persoană juridică, constituită sub
forma societăţii pe acţiuni, în conformitate cu Legea nr. 31/1990, autorizată şi supravegheată de
Autoritatea pentru Supraveghere Financiară (A.S.F.)14, care efectuează operaţiunile de depozitare a
valorilor mobiliare (acţiunile şi obligaţiunile), precum şi orice operaţiuni în legătură cu acestea.
Capitalul social minim al depozitarului central, subscris integral de către acţionari, trebuie să
reprezinte echivalentul în lei a cel puţin 3 milioane euro, calculat la cursul de referinţă comunicat de
Banca Naţională a României, la data depunerii cererii de obţinere a autorizaţiei de înfiinţare, din
care echivalentul în lei a cel puţin 1 milion de euro trebuie să reprezinte aport în numerar, cu
respectarea prevederilor incidente din Legea nr. 31/1990 republicată, referitoare la vărsăminte15.
Toate valorile mobiliare admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată sau în cadrul unui
sistem alternativ de tranzacţionare vor fi înregistrate în sistemul depozitarului central. Valorile
mobiliare admise în sistemul depozitarului central sunt dematerializate şi evidenţiate în conturi
electronice, iar valorile mobiliare emise în formă materializată vor fi imobilizate şi dematerializate
înainte de înregistrarea lor în sistemul depozitarului central.
Înainte de a fi tranzacţionate în cadrul unei pieţe reglementate, valorile mobiliare vor fi în
mod obligatoriu înregistrate în sistemul depozitarului central în baza contractului încheiat cu
emitentul respectivelor valori mobiliare.
În vederea înregistrării valorilor mobiliare în sistemul depozitarului central, emitentul
(societatea pe acţiuni care a emis acţiunile ce fac obiectul înregistrării în evidenţele Societății
Depozitarul Central SA) trebuie să furnizeze cel puţin următoarele informaţii şi documente:
- datele de identificare ale emitentului, care să cuprindă cel puţin următoarele: denumirea, codul
de înregistrare fiscală pentru emitenţii persoane juridice române sau un cod unic similar
pentru emitenţii străini, număr de ordine în registrul comerţului, sediul social, numărul de
telefon, fax, adresa de e-mail, dacă este cazul, localitate, unitate administrativ teritorială,
statul de origine;
- capitalul social, numărul acţiunilor şi valoarea lor nominală;
- clasa de valori mobiliare (acţiuni sau obligaţiuni);
- drepturile şi obligaţiile aferente valorilor mobiliare emise, precum şi specificarea oricărei
limitări a exerciţiului dreptului de vot şi termenele de îndeplinire a obligaţiilor rezultate din
deţinerea respectivelor valori mobiliare;
- numele, prenumele, funcţia persoanei sau persoanelor autorizate să reprezinte emitentul,
numele persoanei de contact, precum şi specimenele de semnătură;
- copia certificatului de înregistrare a valorilor mobiliare la A.S.F., dacă respectivele valori
mobiliare au făcut obiectul unei oferte publice;
- cererea de admitere pe o piaţă reglementată sau într-un sistem alternativ de tranzacţionare,
dacă este cazul;
13 Regulamentul a fost aprobat prin Ordinul nr. 604/2005, publicat în M. Of. nr. 60/2005 şi modificat prin
Regulamentul CNVM nr. 8/2006 aprobat prin Ordinul nr. 34/2006 publicat în M. Of. nr. 249/2007 şi Regulamentul
CNVM nr. 2/2007, aprobat prin Ordinul nr. 45/2007 publicat în M. Of. nr. 333/2006. Până în prezent, a mai suferit ș i
alte modificări, forma actualizată fiind publicată pe site-ul Autorității pentru Supraveghere Financiară
(www.asfromania.ro).
14 Autoritatea pentru Supraveghere Financiară (A.S.F.) este, începând cu anul 2013, continuatoarea Comisiei
Naționale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.). Pe lângă C.N.V.M, A.S.F. a preluat și atribuțiile Comisiei de Supraveghere a
Asigurarilor (C.S.A.) și a Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (C.S.S.P.P.).
15 În termen de maximum 2 ani de la înfiinţare, depozitarul central are obligaţia de a-şi majora capitalul social astfel
încât acesta să reprezinte echivalentul în lei a cel puţin 5 milioane de euro, din care echivalentul în lei a cel puţin 3
milioane de euro trebuie să reprezinte aport în numerar, cu respectarea prevederilor incidente din Legea nr. 31/1990
republicată referitoare la majorare şi vărsăminte.
 - hotărârea organului statutar al emitentului privind înregistrarea valorilor mobiliare în sistemul
depozitarului central.
Emitenţii sunt obligaţi să încheie contracte de prestări servicii cu depozitarul central, în baza
cărora aceştia sunt obligaţi să predea spre depozitare valorile mobiliare ce fac obiectul contractelor.
Situaţia acţiunilor trebuie să fie cuprinsă şi în anexa la situaţia financiară anuală şi, în mod
deosebit, să se precizeze dacă ele au fost integral liberate şi, după caz, numărul acţiunilor pentru
care s-a cerut, fără rezultat, efectuarea vărsămintelor.
Ceea ce trebuie să reținem, în mod esențial, din cele de mai sus, sunt cel puțin trei aspecte,
pe care le subliniem, cu riscul de a ne repeta. În primul rând, emitentul este societatea care emite
acțiuni, această titulatură urmând a fi întâlnită în legislația specifică a pieței de capital. În al doilea
rând, evidența acțiunilor emitentului este ținută de o altă societate (nu de emitent), și anume, de
societatea de registru independent, în prezent, aceasta fiind Depozitarul Central SA; așadar,
emitentul nu își poate ține evidența propriilor acțiuni și nu poate ține, prin urmare, un registru în
acest scop. În fine, toate aceste reguli (despre care vom vorbi pe larg într-un capitol separat) se
aplică doar societăților tranzacționate, adică celor tranzacționate pe o piață bursieră, nu și celor
închise.
Subsecțiunea a 2-a. Transmiterea acţiunilor
230. Consideraţii prealabile. Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor se
poate face prin contract cu titlu oneros (contract de vânzare) sau cu titlu gratuit (donaţie). De
asemenea, transmiterea acțiunilor se va putea face şi printr-un contract de schimb, adică se
înstrăinează acţiunile, în contrapartidă cu alte bunuri sau servicii (şi acest contract este cu titlu
oneros). Exemplele pot continua, întrucât tipul actului juridic pe care îl poate avea actul de
transmitere a acțiunilor nu este impus de lege.
Indiferent de forma oneroasă sau gratuită de înstrăinare a acţiunilor, operaţiunea se numeşte
cesiune de acţiuni, operaţiune în care înstrăinătorul (transmiţătorul) se numeşte cedent, iar
dobânditorul poartă numele de cesionar.
Cesiunea poate fi făcută doar cu respectarea condiţiilor impuse de actul constitutiv, adică cu
respectarea eventualelor clauze de preempţiune (preferinţă) sau de agrement 16, iar, în lipsa unor
prevederi speciale în actul constitutiv, cesiunea se face conform celor prevăzute de lege şi expuse în
continuare.
Este foarte important de precizat, înainte de orice discuţie legată de cesiunea acţiunilor,
faptul că transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor se face diferit, după cum acţiunile
sunt sau nu tranzacţionate pe bursă şi după cum acestea sunt nominative sau la purtător. În acest
sens, cu titlu de principiu, trebuie reţinut că transferul acţiunilor emise de societăţile tranzacționate
(adică societăţile cotate la bursă sau pe o piață alternativă de tranzacționare, care emit acţiuni în
formă dematerializată, tranzacţionate pe o astfel de piaţă bursieră) se face după reguli speciale,
potrivit prevederilor legislaţiei pieţei de capital (potrivit Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital
şi regulamentelor A.S.F.), adică prin intermediul unei Societăţi de Servicii de Investiţii Financiare
(S.S.I.F.); într-un capitol aparte vom vorbi atât despre aceste societăţi de servicii de investiţii, cât şi
despre modul în care acestea realizează transferul de acţiuni pe piaţa de capital17.
În cele ce urmează vom vorbi despre transferul acţiunilor emise de societăţile pe acţiuni
închise (netranzacţionate pe o piaţă bursieră); la aceste societăţi, vorbim despre două modalități

16 Am vorbit despre aceste posibile condiţionări la transmiterea fracţiunilor din capitalului social, atunci când am
vorbit despre cesiunea părţilor sociale la societăţile cu răspundere limitată, condiţionări care pot apărea şi la cesiunea
acţiunilor. Reamintim că, prin clauza de preempţiune, se impune acordarea unui drept de preferinţă acţionarilor,
înainte de vânzarea acţiunilor către terţi, iar clauza de agrement condiţionează vânzarea acţiunilor de obţinerea unei
hotărâri a adunării generale a acţionarilor care să aprobe cesiunea.
17 În acest sens, Capitolul XV.
distincte, diferențiate după tipul acțiunilor : modul de cesiune a acţiunilor nominative şi modul de
cesiune a acţiunilor la purtător.
231. Transmiterea acţiunilor nominative. Aşadar, este vorba aici despre procedura
cesiunii (transferului) acţiunilor la societăţile închise sau netranzacționate (adică acele societăţi pe
acţiuni care nu sunt tranzacţionate pe o piaţă bursieră). Dreptul de proprietate asupra acţiunilor
nominative la societăţile închise se transmite prin îndeplinirea următoarelor formalități obligatorii:
a) prin declaraţie (declaraţie de cesiune) făcută în registrul acţionarilor şi prin menţiune
(privind declarația de cesiune) făcută pe titlu, semnate de cedent şi de cesionar sau
de mandatarii lor, dacă acţiunile au formă materială;
b) prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor, semnată de cedent şi de cesionar sau
de mandatarii lor, dacă acţiunile au fost emise în formă dematerializată.
Exemplu: Ipoteza 1 – acţiuni emise în formă materială. Societatea „Impex” SA este o
societate închisă, emitentă a 1.000 de acţiuni, împărţite în mod egal între 4 acţionari. Unul dintre
acţionari (acţionarul X) decide cesiunea acţiunilor pe care le deţine la „Impex” SA, către un alt
acţionar (persoana Y). Pentru ca cesiunea să fie valabilă, în registrul acţionarilor (ţinut de societate,
prin grija consiliului de administraţie, întrucât este o societate închisă), trebuie făcută menţiunea
(declaraţia), în dreptul acţiunilor deţinute de acţionarul X, potrivit căreia a înstrăinat acţiunile sale
către persoana Y; sub această menţiune, trebuie ca acţionarul X şi persoana Y (sau împuterniciţii
acestora, care au procură specială în acest sens) să semneze. Această declaraţie este absolut
obligatorie pentru ca cesiunea să fie valabilă, însă ea nu este şi suficientă. Mai este necesar ca
aceeaşi declaraţie (menţiune) de cesiune să fie trecută şi pe înseşi înscrisurile care constată
proprietatea asupra acţiunilor (foile de hârtie ce îndeplinesc condiţiile despre care am vorbit mai
sus, pentru a fi considerate acţiuni emisă în formă materială), adică pe titlurile acţiunilor (aşadar,
dacă sunt 250 de titluri, corespunzătoare tuturor celor 250 de acţiuni care se cesionează, va trebui
făcută declaraţia pe fiecare dintre aceste titluri); practic, pe titlu se va menţiona că proprietarul
înscris pe acesta (acţionarul X) şi-a înstrăinat acţiunea respectivă către persoana Y (desigur, când,
datorită cesiunilor succesive, nu mai este loc de declaraţii de cesiune pe titlu, acestea se pot trece pe
verso-ul titlului).
Ipoteza 2 – acţiuni emise în formă dematerializată. Situaţia luată ca ipoteză este aceeaşi cu
exemplul dat anterior. Ceea ce trebuie reţinut aici este că, în cazul acţiunilor emise în formă
dematerializată (situaţia cea mai frecventă în practică), acţionarul X le va transmite în mod valabil
doar prin declaraţia de cesiune (menţiunea) făcută în registrul acţionarilor, în aceleaşi condiţii
arătate mai sus. Aşadar, nu se mai cere şi declaraţia (menţiunea) făcută pe titlu, pentru simplul
motiv că acest titlu nici nu există, întrucât acţiunile dematerializate (aşa cum rezultă şi din
denumirea lor) nu se emit în formă materială, ci doar prin înscriere în registrul acţionarilor.
Părţile, respectiv, cedentul şi cesionarul, pot încheia un contract distinct de cesiune (vânzare,
donaţie, schimb, etc.), pentru a putea detalia amănunţit condiţiile de înstrăinare, modalități şi
termene de plată, sarcini impuse dobânditorului, drepturi şi obligaţii specifice asumate şi alte clauze
conform voinţei lor, clauze care nu ar putea fi descrise, din lipsă de spaţiu, în registrul acţionarilor.
Părţile pot dori încheierea unui astfel de contract şi din alte motive, cum ar fi, de pildă, pentru a da
dată certă sau a autentifica cesiunea sau, pur şi simplu, pentru a păstra un înscris care să ateste
acordul lor de voinţe ori, în fine, din motive fiscale, existenţa unui contract fiindu-i necesar
cedentului sau cesionarului persoană juridică pentru a face menţiunile de rigoare în evidenţele
contabile. De menţionat însă că încheierea unui astfel de contract nu înlătură obligaţia celor două
părţi de a face declaraţia în registrul acţionarilor (declaraţie însoţită de menţiunea pe titlu, în cazul
acţiunilor materiale), întrucât numai respectarea acestor formalităţi are ca efect transmiterea
dreptului de proprietate asupra acţiunilor. Încheierea unui contract de cesiune „pe hârtie”, dar fără
respectarea formalităţilor prevăzute de lege nu transferă proprietatea asupra acţiunilor, ci, eventual,
dă naştere unei obligaţii de a face, prin care părţile din contract se obligă să facă declaraţia de
transfer de proprietate în registrul acţionarilor. Practic, contractul de cesiune echivalează cu un
antecontract (promisiune de vânzare) asumată de către cedent şi cesionar, urmând ca transferul de
proprietate să opereze efectiv din momentul înscrierii şi semnării declaraţiei în registrul
acţionarilor18.
În fine, mai trebuie precizat aici că, în cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra
acţiunilor se face cu titlu gratuit, adică prin donaţie (fără a se plăti un preţ în schimbul acţiunilor),
contractul de cesiune va trebui să aibă obligatoriu forma autentică, adică trebuie încheiat în faţa
notarului public. În caz contrar, cesiunea este lovită de nulitate absolută, adică dreptul de proprietate
nu se transferă către dobânditor, chiar dacă se face declaraţia cerută de lege în registrul acţionarilor.
Cu alte cuvinte, în cazul transmiterii acţiunilor prin donaţie, declaraţia de transfer înscrisă şi
semnată de către cele două părţi în registrul acţionarilor trebuie, obligatoriu, să fie însoţită şi de un
contract de donaţie încheiat în formă autentică. Această concluzie rezultă, în opinia noastră, din
dispoziţiile imperative ale art. 1.011 alin. (1) C. civ., potrivit cărora „donația se încheie prin înscris
autentic, sub sancțiunea nulității absolute”, iar în excepțiile enumerate de alin. (2) al aceluiași
articol, nu sunt menționate și cesiunile de acțiuni.
 În fine, trebuie precizat, pentru rigurozitate, faptul că, prin actul constitutiv al societății pe
acțiuni, se pot prevedea și alte forme de transmitere a dreptului de proprietate asupra acțiunilor. În
prezența unor astfel de prevederi derogatorii de la dispozițiile Legii societăților (despre care am
vorbit în prezentul pragraf), se vor aplica, fără îndoială, regulile stipulate în actul constitutiv.
232. Transmiterea acţiunilor la purtător. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la
purtător se transmite prin simpla tradiţiune (remitere, predare, înmânare) a acestora, nefiind
necesară nicio altă formalitate pentru valabilitatea operaţiunii de transmitere a proprietăţii. Prin
urmare, simpla posesie a acţiunilor de către o persoană echivalează cu prezumţia că acea persoană
este şi proprietarul acestora19. Aşa fiind, pentru transferul proprietăţii asupra acţiunilor la purtător nu
mai este necesar nici actul de cesiune, dar nici declaraţia de transfer în registrul acţionarilor, aşa
cum trebuia făcut în cazul acţiunilor nominative; în fine, deşi acţiunile la purtător sunt întotdeauna
emise în formă materială, pentru transferul acestora nu este necesară nici menţiunea făcută pe titlu
(pe înscrisul constatator al acţiunii), aşa cum era obligatoriu în cazul acţiunilor nominative emise în
formă materială. Cu alte cuvinte, pentru transmiterea acţiunilor la purtător nu este necesară nicio
altă formalitate, în afară de transmiterea (predarea efectivă a) înscrisului constatator a calităţii de
acţionar. Dovada calității de acționar se va face cu acțiunea emisă în formă fizică (acțiunile la
purtător putând fi emise doar în formă materială) sau, în cazul în care numărul de acțiuni la purtător
este foarte mare, printr-un certificat de acționar emis de conducerea societății pe acțiuni. La
ședințele adunărilor generale ale acționarilor, titularul acțiunilor la purtător va depune acțiunile la
societate, cu 5 zile înainte de ținerea ședinței.
233. Opozabilitatea transmiterii acţiunilor. Trebuie menţionat că, spre deosebire de
cesiunea părţilor sociale, care obligă la înscrierea acesteia în registrul comerţului, nu este
obligatorie înscrierea cesiunii acţiunilor în registrul comerţului. Părţile actului de cesiune sau
societatea pot, totuşi, cere Oficiului Registrului Comerţului înscrierea cesiunii, cerere pe care
Oficiul Registrului Comerţului nu o poate refuza. Înscrierea cesiunii în registrul comerţului se va
face în baza confirmării administratorului privind efectuarea transmiterii în registrul acţionarilor 20.
Aşadar, cesiunea de acţiuni devine opozabilă prin însuşi transferul proprietăţii asupra acţiunilor

18 Cu toate acestea, trebuie precizat faptul că există și practică judiciară care reține că înscrierea cesiunii în registrul
acționarilor are caracter de opozabilitate a actului de transfer, iar nu caracter constitutiv de drepturi; nu suntem de
acord cu aceste soluții jurisprudențiale și susținem că efectul înscrierii are efect translativ de drepturi și, desigur,
implicit, efectul opozabilității.
19 Se aplică pe deplin dispoziţiile art. 935 și 940 C. civ., care consfinţesc aşa-numita „prescripţie instantanee”, potrivit
cărora ” Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a
dreptului de proprietate asupra bunului ” (art. 935 C. Civ). Cu alte cuvinte, se prezumă de către lege că cel care are
posesia asupra unor bunuri mobile este şi proprietarul acestora, până la dovada contrară, regula fiind aplicabilă pe
deplin și în cazul acţiunilor la purtător, care întotdeauna sunt emise în formă materială, potrivit dispozițiilor exprese
ale art. 940 C. Civ.
(prin declaraţie în registrul acţionarilor şi, după caz, prin menţiune făcută pe titlu), fără a fi necesară
înscrierea actului de cesiune în registrul comerţului.
234. Răspunderea pentru plata preţului acţiunilor. În fine, cu privire la cesiunea
acţiunilor, mai trebuie făcută o precizare. În cazul în care cesiunea s-a făcut cu titlu oneros (adică
contra unei sume de bani, cum ar fi prin vânzare), cesionarii (cumpărătorii) ulteriori sunt
răspunzători solidar faţă de cedentul (vânzătorul) iniţial pentru plata acţiunilor. Aşadar, cedentul
care nu a încasat preţul vânzării poate cere cesionarilor (deci tuturor cumpărătorilor, nu numai celui
care a cumpărat direct de la cedent), plata preţului, timp de 3 ani, socotiţi de la data când s-a făcut
menţiunea de transmitere în registrul acţionarilor. Acest termen de 3 ani este un termen de
prescripţie, astfel că, în cazul în care cedentul nu a încasat preţul din vânzarea acţiunilor, el se poate
îndrepta atât împotriva cesionarului iniţial, cât şi împotriva subdobânditorilor ulteriori, însă numai
în cadrul termenului de 3 ani.
235. Constituirea de garanţii asupra acţiunilor. Constituirea de garanţii reale asupra
acţiunilor se face printr-un înscris sub semnătură privată (contract de garanţie sau de ipotecă
mobiliară), în care se vor arăta cuantumul datoriei, precum şi valoarea şi categoria acţiunilor cu care
se garantează. În cazul acţiunilor la purtător şi nominative emise în formă materială, constituirea se
face şi prin menţionarea garanţiei pe titlu, semnată de creditor şi debitorul acţionar sau de
mandatarii acestora. Garanţia asupra acţiunilor se poate constitui în mod valabil fie prin clauză
expresă în actul care dă naştere datoriei pentru care se garantează cu acţiunile, fie printr-un contract
separat, numit, în prezent, așa cum vedea, contract de ipotecă.
Așa cum arătat și în cazul părților sociale, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil,
acest contract de garanție se încheia în condiţiile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, titlu intitulat
”Regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare”. Într-un astfel de contract, garanţia se constituia prin
încheierea unui contract de garanţie reală mobiliară, avea ca obiect acțiunile şi se înscria în Arhiva
Electronică a Garanţiilor Reale Mobiliare (evidenţă ţinută de Camera de Comerţ şi Industrie sau de
alţi operatori privaţi). Contractul putea fi atât autentic, cât şi sub semnătură privată, astfel că forma
notarială nu era obligatorie pentru valabilitatea contractului de garanţie. Titlul VI al Legii nr.
99/1999 a fost însă abrogat expres prin dispozițiile legii de punere în aplicare a Codului civil. Am
amintit, totuși, această reglementare, dat fiind că, în practică, încă mai există contracte de garanție
asupra acțiunilor care au ca temei vechea reglementare legală, contracte care vor rămâne supuse
dispozițiilor legii vechi.
În prezent însă, constituirea garanțiilor asupra acțiunilor se poate face potrivit dispozițiilor
noului Cod civil. Vorbim, așadar, despre debitorul garant care garantează executarea unei obligaţii
cu acțiunile și deține calitatea de acționar, proprietar al acțiunilor care fac obiectul garanţiei.
Potrivit art. 2.389 lit. d) din noul Cod civil, garantarea acțiunilor se face printr-un contract
numit contract de ipotecă mobiliară. Contractul se încheie în forma scrisă, sub sancțiunea nulității
absolute, adică fie în forma autentică, fie sub semnătură privată (art. 2.388 NCC). Ipoteca asupra
acțiunilor se întinde și asupra fructelor produse de acțiuni, adică asupra dividendelor care se cuvin,
în lipsă de stipulație contrară, creditorului ipotecar și care vor reduce proporțional, în caz de
încasare, cuantumul creanței garantate.
Exemplu: Acţionarul X deţine acţiuni la Societatea „Impex” SA şi are o datorie personală
faţă de o terţă persoană, pe care o numim Y. Pentru a-i garanta lui Y că îşi va achita datoria la timp,
acţionarul X va putea garanta cu orice bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale. Prin
ipoteză, acţionarul X alege să garanteze plata sumelor datorate către Y, prin constituirea unei
garanţii asupra tuturor acţiunilor pe care le deţine la societatea pe acţiuni „Impex” SA sau numai
asupra unei părţi din aceste acţiuni. Pentru a face acest lucru, acţionarul X (în calitate de debitor
garant) va încheia cu persoana Y (în calitate de creditor garantat) un contract de ipotecă mobiliară,

20 Art. 65 din Normele Metodologice nr. 608/1998 privind modul de ţinere a registrelor comerţului şi de efectuare a
înregistrărilor (publicate în M. Of. nr. 176 din 11 mai 1998).
în care se stipulează că, în cazul în care acţionarul X nu îşi va plăti la scadenţă datoria faţă de Y,
acesta din urmă (adică Y) va putea executa acţiunile puse în garanţie de către acţionarul X.
Contractul de ipotecă se va putea încheia şi prin inserarea unei clauze speciale înscrise în actul care
a dat naştere datoriei acţionarului X faţă de Y (fără a fi nevoie de un contract aparte). De pildă, dacă
acest act este un contract de împrumut, se va putea prevedea în contractul de împrumut clauza de
garanţie a acţiunilor, fără să mai fie nevoie de un contract de ipotecă separat.
Garanţia se înregistrează în registrul acţionarilor ţinut de consiliul de administraţie, respectiv
de directorat, sau, după caz, de societatea independentă care ţine registrul acţionarilor (în cazul
societăților tranzacționate). Creditorului în favoarea căruia s-a constituit ipoteca mobiliară asupra
acţiunilor i se eliberează o dovadă a înregistrării acesteia. Contractul de ipotecă mobiliară se va
înscrie, de asemenea, și în Arhiva Electronică a Garanțiilor Reale Mobiliare.
Ipoteca devine opozabilă terţilor şi dobândeşte rangul în ordinea de preferinţă a creditorilor,
de la data înregistrării în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (arhiva electronică).
Aşadar, subliniem că, după încheierea contractului de ipotecă asupra acţiunilor (indiferent de forma
pe care o îmbracă acest contract), garanţia trebuie înregistrată la arhiva electronică. Arhiva
electronică reprezintă o evidenţă unică a garanţiilor constituite asupra oricărui fel de bunuri mobile,
indiferent de natura acestora, corporale (autovehicule, utilaje, animale etc.) sau incorporale (acţiuni,
creanţe etc.); această evidenţă este ţinută de camerele de comerţ şi de alţi operatori privaţi, anume
autorizaţi. Înscrierea garanţiei în arhiva electronică se face printr-o cerere de înscriere tip, cu plata
unei taxe. Urmare a cererii, operatorul autorizat va emite un înscris numit „Aviz de înscriere a
garanţiei”, care acordă creditorului toate drepturile şi privilegiile prevăzute de lege asupra bunurilor
luate în garanţie.
Necesitatea efectuării publicității prin arhiva electronică este, de altfel, expres prevăzută de
dispozițiile noului Cod civil, potrivit căruia : ”publicitatea se realizează prin cartea funciară,
Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, denumită în cuprinsul prezentului cod şi arhivă,
prin registrul comerţului, precum şi prin alte forme de publicitate prevăzute de lege” (art. 18 alin. 2
NCC). De asemenea, același cod civil instituie expres efectul opozabilității garanției înscrise în
arhivă, arătând că ” publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum şi a
oricărui alt raport juridic supus publicităţii, stabileşte rangul acestora şi, dacă legea prevede în
mod expres, condiţionează constituirea sau efectele lor juridice ” (art. 20 alin. 1 NCC).
Subsecțiunea a 3-a. Anularea acţiunilor
236. Consideraţii introductive. Ca principiu, acţiunile societăţii nu pot fi anulate, astfel că,
din momentul în care societatea pe acţiuni emite o acţiune, aceasta va exista până la momentul la
care societatea va înceta să existe, indiferent de proprietarul acţiunii. Prin excepţie, anularea
acţiunilor emise de societatea pe acţiuni se poate realiza doar în cazul în care acţionarii nu au
efectuat plata vărsămintelor pe care le datorează pentru acţiunile subscrise, în termenele prevăzute
de lege.
237. Situaţiile de anulare a acţiunilor. Concret, situaţiile care pot da naştere procedurii de
anulare sunt:
- acţionarii nu au vărsat minimum 30 % din aportul subscris la constituire sau nu au vărsat
diferenţa în termen de 12 luni, respectiv 2 ani, după natura aportului (numerar sau în
natură), în cazul constituirii simultane;
- acţionarii nu au vărsat minimum 50 % din aportul subscris la momentul subscrierii sau nu
au vărsat diferenţa în termen de 12 luni de la înmatriculare, în cazul constituirii prin
subscripţie publică.
238. Procedura de anulare a acţiunilor. Procedura de anulare începe printr-o notificare, în
care societatea îi va invita pe acţionarii datornici să-şi îndeplinească obligaţia de vărsare.
Notificarea se face printr-o somaţie colectivă (adică pentru toţi acţionarii datornici, nu pentru
fiecare acţionar datornic în parte), publicată de două ori, la un interval de 15 zile, în Monitorul
Oficial al României, Partea a IV-a, şi într-un ziar de largă răspândire. În cazul în care nici în urma
acestei somaţii acţionarii nu vor efectua vărsămintele, consiliul de administraţie, respectiv
directoratul, va putea decide fie urmărirea acţionarilor pentru vărsămintele restante, fie anularea
acţiunilor nominative respective. În cazul în care se va decide anularea, acest fapt trebuie adus la
cunoştinţa publicului; în acest scop, decizia de anulare se va publica în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a, cu specificarea numărului de ordine al acţiunilor anulate.
În locul acţiunilor anulate vor fi emise noi acţiuni purtând acelaşi număr, care vor fi
vândute. Sumele obţinute din vânzare vor fi întrebuinţate pentru acoperirea cheltuielilor de
publicare şi de vânzare, a dobânzilor de întârziere şi a vărsămintelor neefectuate; restul va fi
înapoiat acţionarilor (adică acţionarilor datornici, dacă aceştia vărsaseră deja o parte din valoarea
acţiunilor). Dacă preţul obţinut nu este îndestulător pentru acoperirea tuturor sumelor datorate
societăţii sau dacă vânzarea nu are loc din lipsă de cumpărători, societatea va putea să se îndrepte
împotriva tuturor subscriitorilor şi cesionarilor, care vor răspunde pentru plata acţiunilor în mod
solidar.
Dacă, în urma îndeplinirii acestor formalităţi, nu s-au încasat sumele datorate societăţii, se
va proceda de îndată la reducerea capitalului social proporţional cu diferenţa dintre acesta şi
capitalul existent21.
Subsecțiunea a 4-a. Dobândirea propriilor acţiuni de către societate
239. Consideraţii prealabile. Înainte de toate, trebuie să înţelegem că acţiunile emise de o
societate pe acţiuni nu aparţin societăţii, ci acţionarilor acesteia, care vor putea dispune de ele, după
cum vor crede de cuviinţă (bineînţeles, cu respectarea prevederilor legale şi statutare); prin urmare,
când vorbim despre dobândirea propriilor acţiuni, vorbim de situaţia excepţională în care societatea
devine proprietar asupra propriilor sale acţiuni (a acțiunilor emise de societate), adică societatea
devine acţionarul său propriu, alături de ceilalţi acţionari. Cu alte cuvinte, dobândirea acţiunilor
proprii de către societate înseamnă că societatea emitentă a unor acţiuni îşi achiziţionează propriile
sale acţiuni, adică devine proprietara acţiunilor pe care le-a emis; dobândirea se poate face de pe
piaţa de capital (dacă acțiunile sunt tranzacționate) sau prin cumpărare de la un alt acţionar.
În principiu, ca regulă, societatea nu poate dobândi propriile acţiuni. Prin excepţie,
dobândirea se poate face totuşi, însă cu respectarea anumitor condiţii strict prevăzute de lege,
condiţii, despre care vom vorbi în continuare.
240. Condiţiile dobândirii propriilor acţiuni. Unei societăţi pe acţiuni i se permite să
dobândească propriile acţiuni, fie direct, fie prin intermediul unei persoane acţionând în nume
propriu dar pe seama societăţii în cauză, cu respectarea strictă şi cumulativă a unor condiţii,
referitoare la următoarele aspecte:
- Aprobarea dobândirii de către adunarea generală. Autorizarea dobândirii propriilor acţiuni este
acordată de către adunarea generală extraordinară a acţionarilor, hotărâre care va stabili:
condiţiile acestei dobândiri, în special numărul maxim de acţiuni ce urmează a fi dobândite;
durata pentru care este acordată dobândirea; contravaloarea minimă şi maximă a acţiunilor,
în cazul unei dobândiri cu titlu oneros (contra cost);
- Durata pentru care se poate aproba dobândirea (adică durata maximă în care acţiunile pot fi
proprietatea societăţii). Această durată nu poate depăşi 18 luni de la data publicării hotărârii
de aprobare în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, iar în cazul în care acţiunile au
fost dobândite pentru a fi distribuite salariaţilor, ele vor trebui distribuite în termen de
maximum 12 luni de la data dobândirii;

21 Nerespectarea de către directori sau administratori a prevederilor legale privind anularea acţiunilor neachitate
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
 - Numărul de acţiuni care pot fi dobândite. Legea impune ca valoarea nominală a tuturor
acţiunilor proprii dobândite de societate, inclusiv a celor aflate deja în portofoliul său, să nu
poată depăşi 10% din capitalul social subscris;
- Cerinţele acţiunilor ce pot fi dobândite. Tranzacţia poate avea ca obiect doar acţiuni integral
liberate, adică acţiuni pentru emiterea cărora s-au făcut vărsămintele totale;
- Plata acţiunilor dobândite. Plata acţiunilor astfel dobândite se va face numai din profitul
distribuibil sau din rezervele disponibile ale societăţii, înscrise în ultima situaţie financiară
anuală aprobată, cu excepţia rezervelor legale.
241. Alte cazuri de dobândire a propriilor acţiuni. Tot ca excepţie de la regula care
interzice dobândirea propriilor acţiuni de către societate, acest lucru se mai poate face în anumite
situaţii, fără a fi obligatorie îndeplinirea condiţiilor de mai sus. Astfel, societatea are voie să îşi
dobândească următoarele acţiuni:
- Acţiunile dobândite de societate ca urmare a unei decizii a adunării generale de reducere a
capitalului social. În această situaţie, dobândirea propriilor acţiuni se face exclusiv în scopul
anulării acestora, pentru a se diminua astfel capitalul social.
Exemplu: Societatea „X” SA decide micşorarea capitalului social de la suma de 100.000 lei
la suma de 90.000 lei. Capitalul social de 100.000 lei corespunde unui număr de 100.000 de acţiuni
(un leu acţiunea). Ca urmare a reducerii, capitalul social de 90.000 lei va corespunde unui număr de
90.000 de acţiuni, astfel că diferenţa de 10.000 de acţiuni va putea fi dobândită de societate, însă
numai în scopul anulării acestora.
- Acţiunile dobândite ca urmare a unui transfer cu titlu universal (de pildă, societatea
dobândeşte prin fuziune întregul patrimoniu al unei alte societăţi care deţinea acţiuni la
societatea pe acţiuni).
Exemplu: Societatea „X” SA este o societate pe acţiuni care intră în procedura de fuziune
prin absorbţie cu Societatea „Y” SA, aceasta din urmă fiind societate absorbită, iar „X” SA fiind
societate absorbantă. Prin acest proces, întregul patrimoniu al „Y” SA este dobândit de către „X”
SA. Prin ipoteză, „X” SA deţinea acţiuni la „Y” SA, astfel că, prin fuziune, acţiunile pe care „X”
SA le deţinea la „Y” SA vor deveni practic propriile acţiuni ale „X” SA, adică acţiuni pe care „X”
SA le deţine la „X” SA.
- Acţiunile integral liberate, dobândite prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, într-o procedură
de executare silită împotriva unui acţionar, debitor al societăţii.
Exemplu: O persoană fizică este acţionar al unei societăţi, „X” SA, deţinând 10.000 de
acţiuni la această societate, în valoare de un leu fiecare; totodată, acţionarul are faţă de această
societate şi o datorie de 10.000 lei. Pentru recuperarea datoriei, „X” SA îl cheamă în judecată pe
acţionar, obţinând o hotărâre judecătorească definitivă prin care acţionarul este obligat să plătească
societăţii suma de 10.000 lei, adică datoria pe care o avea faţă de societate. În acest caz, „X” SA
poate trece la executare şi poate executa cele 10.000 de acţiuni pe care persoana fizică (acţionar şi,
totodată datornic faţă de societate) le deţinea la „X” SA. În acest fel, prin executare, „X” SA (care
este emitentul acţiunilor) devine proprietarul acţiunilor pe care acţionarul le deţinea la „X” SA,
adică îşi dobândeşte propriile acţiuni.
- Acţiunile integral liberate, dobândite cu titlu gratuit; este vorba aici despre acţiuni dobândite
de societate, fără a le plăti (de pildă, acţiunile primite prin donaţie de la un acţionar).
- Acţiunile cumpărate de societate de la acţionarii care nu au fost de acord cu hotărârile adunării
generale, având ca obiect schimbarea obiectului principal de activitate, mutarea sediului
societăţii în străinătate, schimbarea formei societăţii, fuziunea sau divizarea societăţii 22 (de

22 Vom vedea că în aceste situaţii, acţionarul are dreptul de a se retrage din societate, situaţie în care va putea ceda
acţiunile sale societăţii.
 reţinut că, în acest caz, ultima restricţie de dobândire a acţiunilor, referitoare la fondurile din
care se poate face plata acţiunilor, este aplicabilă).
242. Sancţiunea încălcării condiţiilor de dobândire a propriilor acţiuni. Este posibil ca
societatea pe acţiuni să dobândească propriile sale acţiuni deşi legea nu-i permitea acest lucru.
Acţiunile dobândite cu încălcarea condiţiilor şi restricţiilor arătate mai sus, trebuie înstrăinate, adică
vândute de către societate. Înstrăinarea se va face în termen de cel mult un an de la dobândire. În
caz contrar, aceste acţiuni trebuie anulate, societatea fiind obligată să îşi reducă în mod
corespunzător capitalul social subscris23.
243. Efectele dobândirii propriilor acţiuni. Acţiunile dobândite de societate nu dau
dreptul la dividende pe perioada deţinerii lor de către societate, astfel că dreptul de vot conferit de
aceste acţiuni va fi suspendat pe această perioadă.
Consiliul de administraţie va include în raportul ce însoţeşte situaţiile financiare anuale,
următoarele informaţii cu privire la dobândirea sau înstrăinarea de către societate a propriilor
acţiuni: motivele dobândirilor efectuate pe durata exerciţiului financiar; numărul şi valoarea
nominală a acţiunilor dobândite şi a celor înstrăinate pe durata exerciţiului financiar şi procentul din
capitalul social subscris pe care acestea îl reprezintă; în cazul dobândirii sau înstrăinării cu titlu
oneros, contravaloarea acţiunilor; numărul şi valoarea nominală a tuturor acţiunilor dobândite şi
deţinute de către societate şi procentul din capitalul social subscris pe care acestea îl reprezintă.
Societatea nu poate să acorde avansuri sau împrumuturi şi nici să constituie garanţii în
vederea subscrierii sau dobândirii propriilor sale acţiuni de către un terţ, cu excepţia tranzacţiilor
efectuate în cadrul operaţiunilor curente ale instituţiilor de credit şi ale altor instituţii financiare,
tranzacţiilor efectuate în vederea dobândirii de acţiuni de către sau pentru salariaţii societăţii, cu
condiţia ca aceste tranzacţii să nu determine diminuarea activelor nete sub valoarea cumulată a
capitalului social subscris şi a rezervelor care nu pot fi distribuite conform legii sau actului
constitutiv. Constituirea de ipoteci mobiliare asupra propriilor acţiuni de către societate, fie direct,
fie prin intermediul unei persoane acţionând în nume propriu, dar în contul societăţii, este
considerată a fi dobândire de acţiuni de către societate, cu excepţia operaţiunilor curente ale
băncilor şi ale altor instituţii financiare.
Subscrierea, dobândirea sau deţinerea de acţiuni ale unei societăţi pe acţiuni de către o altă
societate la care societatea pe acţiuni deţine, direct sau indirect, majoritatea drepturilor de vot sau
ale cărei decizii pot fi influenţate în mod semnificativ de societatea pe acţiuni este considerată ca
fiind efectuată de către societatea pe acţiuni însăşi24.
Subsecțiunea a 5-a. Drepturile acţionarilor
244. Consideraţii prealabile. Proprietatea asupra unei acţiuni emise de societatea pe acţiuni
conferă titularului (acţionarului) anumite drepturi recunoscute şi protejate în mod expres de lege.
Principiul care trebuie reţinut aici este că un acţionar are toate drepturile care derivă din această
calitate.
Trebuie însă precizat că, prin excepţie, sunt anumite cazuri strict prevăzute de lege când
aceste drepturi sunt mai restrânse sau când anumite drepturi sunt recunoscute numai anumitor
acţionari. Astfel, drepturile acţionarilor sunt mai reduse doar în cazul acţiunilor preferenţiale, în
sensul că titularii acestor acţiuni nu au dreptul de vot în cadrul adunărilor generale ale societăţii; în
schimb toate celelalte drepturi, aşa cum sunt prezentate acestea în cele ce urmează, aparţin şi
titularilor de acţiuni preferenţiale. Apoi, sunt situaţii în care legea acordă anumite drepturi mai mari
doar acţionarilor care deţin o anumită cotă din capitalul social, drepturi care nu sunt recunoscute

23 Mai mult, trebuie precizat că administratorul societăţii răspunde penal pentru dobândirea propriilor acţiuni de
către societatea pe care o conduce, în cazurile interzise de lege.
24 Dispoziţiile sunt aplicabile şi atunci când societatea prin intermediul căreia se efectuează subscrierea, dobândirea
sau deţinerea de acţiuni menţionată este guvernată de legea unui alt stat.
acţionarilor care deţin o cotă mai mică (de pildă, dreptul de a cere convocarea adunării generale,
drept recunoscut numai acţionarilor care deţin cel puţin 5 % din capitalul social).
245. Exercitarea de către acţionari a drepturilor lor cu bună-credinţă. O primă
chestiune care ar trebui stabilită din capul locului este aceea că acţionarul are obligaţia morală şi
legală de a nu abuza de drepturile sale conferite de lege, pentru a nu dăuna bunului mers al
societăţii. În acest sens, o prevedere oarecum recent introdusă în legislaţia noastră este aceea că
acţionarii trebuie să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi intereselor
legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari. Această prevede este binevenită, în opinia noastră,
având în vedere că, în practică, au fost foarte multe situaţii în care acţionarii care deţin un procent
mai mult decât infim din capitalul social, au exercitat în chip abuziv drepturile conferite de lege
acţionarilor, dat fiind că toate aceste drepturi aparţin, ca principiu − aşa cum arătam − oricărui
acţionar, indiferent de numărul de acţiuni deţinute. De pildă, au fost cazuri în care un astfel de
acţionar absolut nesemnificativ solicita frecvent informaţii de la societate sau ataca hotărâri ale
adunărilor generale doar pentru a şicana societatea.
Prin noua prevedere legală care se constituie într-un adevărat principiu al bunei-credinţe în
materia drepturilor acţionarilor, cazurile de şicanare a societăţii ar trebui să fie descurajate.
Problema este însă că legea nu prevede nicio sancţiune aplicabilă în cazul în care un acţionar îşi
exercită drepturile cu rea-credinţă, ceea ce lipseşte oarecum de eficienţă această prevedere legală.
De lege ferenda (ca şi propunere de modificare legislativă), considerăm că legea ar trebui să
prevadă în mod expres că, în astfel de situaţii, când se face dovada relei-credinţe în sarcina
acţionarului, acesta să răspundă pentru daunele produse societăţii sau celorlalţi acţionari. Soluţia s-
ar justifica fiind reţinută de legislaţia noastră în materie procesuală; în acest sens, sunt dispoziţiile
Codului de procedură civilă care stabilesc o astfel de sancţiune în cazul în care o persoană exercită
drepturile procesuale cu rea-credinţă sau cele ale Cod civil, în materia răspunderii civile delictiale.
Prevederea ar fi necesară şi în legislaţia societăţilor, rămânând la înţelepciunea judecătorului de a
stabili care sunt situaţiile în care acţionarul şi-a exercitat drepturile cu rea-credinţă. Până atunci însă,
în practică sunt în continuare foarte multe litigii între acţionari şi societate, din care, fără îndoială, o
parte dintre acestea, încalcă în mod evident principiul bunei-credinţe despre care am vorbit.
246. Dreptul de a participa la adunările generale ale acţionarilor. Primul şi cel mai
important drept al acţionarului este acela de a participa la şedinţele adunărilor generale; din
exercitarea acestui drept derivă toate celelalte drepturi, pentru că, numai participând (personal, prin
mandatar sau prin intermediului votului prin corespondență), acţionarul are posibilitatea reală de a
vota în chestiuni importante, cum ar fi acordarea de dividende.
Așadar, acţionarii pot participa la şedinţele adunărilor generale ale acţionarilor (AGA)
personal sau prin reprezentare, pe baza unei împuterniciri acordate pentru respectiva adunare
generală. Împuternicirea se poate da unui acţionar sau unui neacţionar. Acţionarii care nu au
capacitate de exerciţiu (nu au împlinit vârsta de 18 ani), precum şi persoanele juridice pot fi
reprezentaţi/reprezentate prin reprezentanţii lor legali care, la rândul lor, pot da altor persoane
împuternicire pentru respectiva adunare generală. Împuternicirile (procurile) vor fi depuse în
original cu 48 de ore înainte de adunare sau în termenul prevăzut de actul constitutiv, sub
sancţiunea pierderii exerciţiului dreptului de vot în acea adunare. Procurile vor fi reţinute de
societate, făcându-se menţiune despre aceasta în procesul-verbal. Legea stabileşte şi câteva
restrângeri ale dreptului de reprezentare liberă. Astfel:
- membrii consiliului de administraţie, directorii, respectiv membrii directoratului şi ai
consiliului de supraveghere, ori funcţionarii societăţii nu îi pot reprezenta pe acţionari,
sub sancţiunea nulităţii hotărârii, dacă, fără votul acestora, nu s-ar fi obţinut majoritatea
cerută;
- acţionarii care au calitatea de membri ai consiliului de administraţie, directoratului sau
consiliului de supraveghere nu pot vota, în baza acţiunilor pe care le posedă, nici
 personal şi nici prin mandatar, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana
sau administraţia lor ar fi în discuţie.
În ceea ce priveşte acţiunile la purtător, acţionarii care posedă astfel de acţiuni pot participa
la şedinţele adunării generale şi deci au drept de vot, numai dacă au depus acţiunile la locurile
arătate prin actul constitutiv sau prin înştiinţarea de convocare, cu cel puţin 5 zile înainte de
adunare. Secretarul tehnic al adunării va constata, printr-un proces-verbal, depunerea la timp a
acţiunilor. Acţiunile vor rămâne depuse până după adunarea generală, dar nu vor putea fi reţinute
mai mult de 5 zile de la data acesteia.
247. Dreptul de vot. Dreptul de vot este un drept esenţial al acţionarului, motiv pentru care
este protejat şi reglementat în mod amănunţit de lege. Încă de la început trebuie precizat că prezenţa
acţionarului la şedinţa adunării generale nu îl obligă să voteze „pentru” (adică de acord cu ordinea
de zi a adunării), şi nici să voteze în vreun fel cu privire la punctele de pe ordinea de zi. Cu alte
cuvinte, acţionarul are libertatea deplină şi neîngrădită, de a vota cum va crede de cuviinţă,
respectiv de a vota pentru ordinea de zi, împotriva acesteia, sau de a se abţine de la vot. Acestea
sunt, în opinia noastră, singurele ipoteze pozibile care pot defini poziția unui acționar la ședința
AGA, deși au existat opinii doctrinale și chiar jurisprudențiale potrivit cărora și o altă poziție a
acționarului ar fi valabilă (de pildă, votul pentru prorogarea ordinii de zi).
Nicio persoană, nicio dispoziţie, nicio lege şi nicio hotărâre judecătorească nu îl poate obliga
pe acţionar să aprobe ordinea de zi sau să voteze într-un anumit fel ordinea de zi. Legea stipulează
expres că dreptul de vot nu poate fi cedat şi că orice convenţie prin care acţionarul se obligă a
exercita dreptul de vot în conformitate cu instrucţiunile date sau propunerile formulate de societate
sau de persoanele cu atribuţii de reprezentare este nulă.
Exercitarea dreptului de vot se face diferit, în funcţie de ordinea de zi a şedinţei. Ca regulă,
votul se exercită public, adică prin vot deschis. Prin excepţie, votul secret este obligatoriu pentru
numirea sau revocarea membrilor consiliului de administraţie, respectiv a membrilor consiliului de
supraveghere, pentru numirea, revocarea ori demiterea cenzorilor sau auditorilor financiari şi pentru
luarea hotărârilor referitoare la răspunderea membrilor organelor de administrare, de conducere şi
de control ale societăţii. În cazul societăţilor închise (netranzacţionate) cu acţiuni nominative (care
stipulează numele acţionarilor), ţinerea adunărilor generale şi, implicit, dreptul de vot, poate fi
exercitat şi prin corespondenţă (prin poştă), însă numai dacă prin actul constitutiv se prevede expres
această posibilitate.
Orice acţiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu
s-a prevăzut altfel. Actul constitutiv poate stabili mai multe drepturi de vot aferente unei singure
acţiuni sau, dimpotrivă, poate limita numărul voturilor aparţinând acţionarilor care posedă mai mult
de o acţiune. Exerciţiul dreptului de vot este însă, potrivit legii, întotdeauna suspendat pentru
acţionarii care nu sunt la curent cu vărsămintele ajunse la scadenţă 25 (acţionarii datornici nu pot vota
în baza acţiunilor neplătite, dar pot vota în baza celor achitate). Dacă acţiunile sunt grevate de un
drept de uzufruct26, dreptul de vot conferit de aceste acţiuni aparţine uzufructuarului (cel care se
foloseşte de acţiune) în adunările generale ordinare şi nudului proprietar (proprietarului adevărat al
acţiunii care este folosită în fapt de uzufructuar) în adunările generale extraordinare. Dacă asupra
acţiunilor sunt constituite ipoteci mobiliare, dreptul de vot aparţine proprietarului; prin urmare,
creditorul care a luat acţiunile în garanţie nu poate vota în locul acţionarului proprietar al acţiunilor.
Legea stabileşte câteva restricţii de la vot, menite să evite situaţiile de conflict de interese şi
să protejeze astfel doar interesele societăţii. Astfel, acţionarii cu funcţii de conducere, mai exact
acţionarii care au calitatea de membri ai consiliului de administraţie, directoratului sau ai consiliului
de supraveghere nu pot vota, în baza acţiunilor pe care le posedă, descărcarea gestiunii lor sau o
25 Folosirea de către administratori sau directori în adunările generale a unor acţiuni nesubscrise sau nedistribuite
acţionarilor constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
26 Uzufructul constă în dreptul unei persoane de a se bucura de bunurile proprietatea altei persoane, întocmai ca
proprietarul lor. Uzufructul poate fi stabilit prin lege sau prin convenţia părţilor.
problemă în care persoana sau administraţia lor ar fi în discuţie. Persoanele respective pot vota însă
situaţia financiară anuală, dacă nu se poate forma majoritatea prevăzută de lege sau de actul
constitutiv. Apoi, acţionarul aflat în conflict de interese, adică acţionarul care, într-o anumită
operaţiune, are, fie personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al
societăţii, va trebui să se abţină de la deliberările privind acea operaţiune. Acţionarul care
contravine acestei dispoziţii este răspunzător de daunele produse societăţii, dacă, fără votul său, nu
s-ar fi obţinut majoritatea cerută27.
În ceea ce priveşte exercitarea dreptului de vot, de mare importanţă este problema stabilirii
datei de referinţă. Prin convocatorul emis pentru adunarea generală, consiliul de administraţie,
respectiv directoratul, va trebui să stabilească un anumit moment în funcţie de care se raportează
dreptul unei persoane de a participa la şedinţă şi de a vota. De ce este necesar acest lucru? Având în
vedere că acţiunile (spre deosebire de părţile sociale şi de părţile de interes) sunt negociabile şi liber
tranzacţionabile, proprietarul asupra unei acţiuni se poate schimba de mai multe ori într-un an sau
chiar (cum ar fi în cazul acţiunilor tranzacţionate pe o piaţă bursieră) de mai multe ori într-o lună
sau într-o zi. În atare condiţii, trebuie stabilit care anume dintre proprietarii succesivi ai acţiunilor
vor avea dreptul de a participa la şedinţă, ca acţionari, dat fiind că, între data publicării
convocatorului şi data ţinerii adunării generale (perioadă, care, de regulă, durează cel puţin 30 de
zile), acţiunile îşi pot schimba proprietarii de mai multe ori. Pentru a putea identifica acţionarii care
au drept de vot, cei care convoacă adunarea generală trebuie să stabilească acest moment care dă
dreptul de vot, moment pe care îl numim dată de referinţă, adică data care identifică acţionarii
îndreptăţiţi să fie înştiinţaţi şi să voteze în cadrul adunării generale; această dată va rămâne valabilă
şi în cazul în care adunarea generală este convocată din nou din cauza neîntrunirii cvorumului. Data
de referinţă astfel stabilită, va fi (în mod logic) ulterioară publicării convocatorului şi nu va depăşi
60 de zile înainte de data la care adunarea generală este convocată pentru prima oară. Acţionarii
îndreptăţiţi să încaseze dividende sau să exercite orice alte drepturi sunt cei înscrişi în evidenţele
societăţii (la societățile închise) sau în cele furnizate de registrul independent privat al acţionarilor
(la societățile deschise), corespunzătoare datei de referinţă.
248. Dreptul de informare. Orice acţionar, indiferent de cota de participare la capitalul
social, are dreptul de a fi informat asupra desfăşurării activităţii societăţii. În acest sens, orice
acţionar poate cere societăţii informaţii şi documente despre situaţia financiară a societăţii, iar
societatea este obligată să le pună la dispoziţie, prin consiliul de administraţie. Informaţiile sau
documentele se pot cere atât cu ocazia ţinerii unei şedinţe a adunării generale, cât şi oricând
acționarul dorește să ia la cunoștință despre acestea. Acţionarul solicitant va putea fi obligat de către
societate să achite costurile legate de furnizarea informaţiilor, de pildă, costurile de copiere a
documentelor solicitate. Trebuie precizat faptul că încălcarea de către administratori a dreptului la
informare al asociaţilor poate atrage răspunderea penală, potrivit legii, atunci când administratorul
furnizează acţionarului informaţii neadevărate despre activitatea societăţii28.
249. Dreptul de a primi dividende. Orice acţionar al societăţii pe acţiuni va avea dreptul de
a primi dividendele, adică o cotă-parte din profitul societăţii sau din beneficiile pe care societatea le
realizează pe parcursul desfăşurării activităţii sale. Aşa cum arătam la capitolul introductiv referitor
la societăţile cu personalitate juridică, scopul constituirii unei societăţi, indiferent de forma pe care
o îmbracă societatea, este obţinerea şi împărţirea unor beneficii. Aceasta este o trăsătură esenţială ce
deosebeşte societatea de alte persoane juridice, cum ar fi, de pildă, asociaţiile non-profit (care, aşa
cum reiese şi din denumire, nu pot desfăşura activităţi aducătoare de profit). Aşadar, societatea are
un caracter şi un scop evident speculativ (în sensul bun, nepeiorativ, al cuvântului, adică dreptul de
a face tot ceea ce este permis de lege pentru a obţine profituri), scop care dă naştere dreptului

27 În plus, acţionarul va răspunde şi penal în acest caz, fiind pasibil de pedeapsa cu închisoarea de la o lună la un an
sau cu amenda penală.
28 Este considerată infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani, fapta fondatorului, administratorului,
directorului sau reprezentantului legal al societăţii care prezintă, cu rea-credinţă acţionarilor o situaţie financiară
inexactă sau cu date inexacte asupra condiţiilor economice ale societăţii, în vederea ascunderii situaţiei ei reale.
esenţial al asociaţilor de a împărţi aceste beneficii, rezultate din activităţile speculative realizate de
societate.
Dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social
vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Prin urmare, este posibil ca, deşi un acţionar
deţine acţiuni reprezentând 45 % din capitalul social, el să aibă dreptul de a primi dividende
reprezentând 60 % sau dimpotrivă, 30 % din capitalul social. Pentru acest fapt însă, trebuie să se
prevadă în mod expres, în actul constitutiv, dreptul acţionarului de dobândi dividende mai mult sau
mai puţin decât cota sa de participare la capitalul social. În lipsa unei prevederi speciale, regula
stabilită de lege este foarte rezonabilă, în sensul că dacă, de exemplu, un acţionar deţine 10 % din
capitalul social, va încasa 10 % din dividendele distribuite.
Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor, dar nu mai
târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat
(adică de la data la care s-a adoptat hotărârea adunării generale ordinare prin care s-a aprobat
bilanţul şi, implicit, distribuirea de dividende). În caz contrar, societatea va plăti daune-interese
pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii penalizatoare legale29, dacă prin actul constitutiv
sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor care a aprobat situaţia financiară aferentă
exerciţiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare.
Dividendele se pot distribui numai din profitul societăţii, determinat potrivit legii şi sunt
acordate numai în baza unei hotărâri a adunării generale ordinare a acţionarilor.
Dividendele plătite acţionarilor altfel decât aceştia aveau dreptul potrivit actului constitutiv
(în altă cotă) sau din profituri inexistente sau calculate cu încălcarea legii se restituie, însă numai
dacă societatea dovedeşte că asociaţii au cunoscut neregularitatea distribuirii sau, în împrejurările
existente, trebuiau să o cunoască. Dacă nu se va putea face o astfel de dovadă, dividendele rămân
plătite acţionarilor, urmând ca persoanele care au decis distribuirea nelegală a dividendelor (în
principiu, toţi administratorii, sau, dacă se poate face dovada unei culpe, şi cenzorii sau auditorii
financiari) să răspundă pentru aceasta. Pe lângă răspunderea civilă a acestor persoane, distribuirea
de dividende cu încălcarea dispoziţiilor legale, adică din profituri fictive sau care nu puteau fi
distribuite întrucât nu fuseseră aprobate de adunarea generală constituie infracţiune şi se pedepseşte
cu închisoarea de la 2 la 8 ani. Cu aceeaşi pedeapsă este sancţionat şi fondatorul, administratorul
sau directorul care încasează dividende acordate cu încălcarea dispoziţiilor legale.
În orice caz, dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor, plătite contrar legii, se prescrie
în termen de 3 ani, calculat de la data distribuirii lor 30. Aceasta înseamnă că în toate cazurile,
societatea le poate recupera de la acţionari, doar dacă va acţiona împotriva acestora în termen de cel
mult 3 ani de la data la care dividendele au fost distribuite.
În fine, în ipoteza în care s-a încheiat un contract de cesiune având ca obiect acţiunile care
dădeau dreptul la dividende, dividendele care se cuvin după data transmiterii acţiunilor aparţin
cesionarului, în afară de cazul în care părţile au convenit altfel.
Exemplu: În data de 15 septembrie 2017, se încheie un act de cesiune având ca obiect un
număr de acţiuni pe care acţionarul X le deţinea la o societate pe acţiuni, urmând ca, de la această
dată, o persoană, Y, să devină acţionar. Odată cu aprobarea situaţiilor financiare pentru anul 2017,
adunarea generală decide distribuirea de dividende către acţionari. În această situaţie, se va calcula
cuantumul dividendelor pentru întregul an financiar 2017, din care o parte din dividende (calculată
până la data de 15 septembrie 2017, adică data cesiunii) se cuvine cedentului X, iar cealaltă parte
din dividende (calculată începând cu data de 16 septembrie 2017 până la 31 decembrie 2017, adică
data încheierii exerciţiului financiar) se cuvine cesionarului Y. Părţile pot însă stipula în contractul

29 Dobânda legală este cea calculată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 13/201. Această dobândă este dobânda
de referinţă stabilită lunar de B.N.R. şi se publică în Monitorul Oficial.
30 Termenul de 3 ani este termenul general de prescripţie, aşa cum este stabilit de Codul civil.
de cesiune că X va încasa toate dividendele pentru anul 2017, sau, că, dimpotrivă, Y va încasa
aceste dividende.
250. Dreptul de retragere. Dreptul de retragere a acţionarului din societatea pe acţiuni este
recunoscut numai în anumite cazuri. Astfel, acţionarii care nu au votat în favoarea unei hotărâri a
adunării generale (deci care au votat „împotrivă” sau s-au abţinut) au dreptul de a se retrage din
societate şi de a solicita cumpărarea acţiunilor lor de către societate. Acest drept este însă
recunoscut acţionarilor numai dacă respectiva hotărâre a adunării generale are ca obiect:
- schimbarea obiectului principal de activitate;
- mutarea sediului societăţii în străinătate;
- schimbarea formei societăţii;
- fuziunea sau divizarea societăţii.
Dreptul de retragere poate fi exercitat în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii
adunării generale în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, în primele trei cazuri (schimbarea
obiectului principal şi a formei societăţii ori mutarea sediului) şi de la data adoptării hotărârii
adunării generale, în ultimul caz (fuziunea sau divizarea societăţii). Acţionarii vor depune la sediul
societăţii, în scris, o declaraţie de retragere, şi, odată cu această declaraţie, acţiunile pe care le
posedă (dacă sunt materiale) sau, după caz, certificatele de acţionar (dacă s-au emis). Preţul plătit de
societate pentru acţiunile celui ce exercită dreptul de retragere va fi stabilit de un expert autorizat
independent, ca valoare medie ce rezultă din aplicarea a cel puţin două metode de evaluare
recunoscute de legislaţia în vigoare la data evaluării. Expertul este numit de judecătorul delegat
(directorul oficiului registrului comerțului), la cererea consiliului de administraţie, iar costurile de
evaluare vor fi suportate de societate.
251. Dreptul asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii. Numai acţionarii au dreptul
de a dobândi bunuri care rezultă din lichidarea societăţii (adică bunurile care rezultă din desfiinţarea
societăţii şi împărţirea patrimoniului social). Lichidarea societăţii pe acţiuni apare ca urmare a
dizolvării societăţii31. În urma lichidării, bunurile rămase se cuvin acţionarilor, prin procedura
prevăzută în actul constitutiv, sau, în lipsă, potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990. Acţionarii vor
intra în proprietatea bunurilor societăţii rămase din lichidare la data radierii societăţii din registrul
comerţului şi numai după ce au fost plătiţi toţi creditorii societăţii. Dovada proprietăţii se va putea
face cu un certificat constatator eliberat de oficiul registrului comerţului.
252. Drepturi speciale acordate acţionarilor semnificativi. Un acţionar semnificativ este
acel acţionar care deţine o anumită cotă din capitalul social (prin ipoteză, o participare
considerabilă), și anume, o cotă de cel puţin 10 % din capitalul social sau de cel puțin 5 % din
capitalul social al societăţii pe acţiuni32. Acţionarii semnificativi se bucură de anumite drepturi în
plus faţă de acţionarii care nu sunt consideraţi semnificativi, drepturi acordate de lege având în
vedere cota lor de participare; de aceleaşi drepturi suplimentare se bucură şi acţionarii care, luaţi
împreună, întrunesc o cotă semnificativă din capitalul social, adică acei acţionari, care împreună
deţin cel puţin 10 % sau 5 % din capitalul social.
Astfel, unul sau mai mulţi acţionari reprezentând, individual sau împreună cel puţin 10% din
capitalul social, vor putea cere instanţei să desemneze unul sau mai mulţi experţi, însărcinaţi să
analizeze anumite operaţiuni din gestiunea societăţii şi să întocmească un raport, care să le fie
înmânat şi, totodată, predat oficial consiliului de administraţie, respectiv directoratului şi consiliului
de supraveghere, precum şi cenzorilor sau auditorilor interni ai societăţii, după caz, spre a fi analizat
şi a se propune măsuri corespunzătoare. Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, este

31 Pentru dizolvarea şi lichidarea societăţii a se vedea Capitolul XII din prezentul titlu
32 Și pentru societăţile tranzacţionate pe piaţa de capital, acţionarul semnificativ este acel acţionar care deţine
minimum 10 % din capitalul social total al societăţii, astfel că drepturile prevăzute de Legea nr. 31/1990 sunt
recunoscute şi acţionarilor din societăţile tranzacţionate, dacă deţin minimum 10 % din capitalul social.
obligat să includă acest raport pe ordinea de zi a următoarei adunări generale a acţionarilor.
Onorariile experţilor vor fi suportate de societate, cu excepţia cazurilor în care sesizarea a fost
făcută cu rea-credinţă, caz în care acţionarii care au cerut expertiza vor putea fi obligaţi la plata
onorariilor.
De asemenea, acţionarii care deţin cel puţin 5 % din capitalul social al societăţii pe acţiuni,
mai au anumite drepturi speciale (despre care vom mai vorbi, pe larg), astfel:
a) dreptul de a cere administratorilor convocarea adunării generale a acţionarilor,
b) reptul de a cere completarea ordinii de zi a adunării generale,
c) dreptul de face reclamaţii cenzorilor şi de a le cere acestora să verifice reclamaţiile.
Subsecțiunea a 6-a. Obligaţiunile societăţii
253. Noţiune. Obligaţiunile sunt titluri de credit emise de societatea pe acţiuni în schimbul
sumelor de bani împrumutate. Prin emiterea de obligaţiuni, societatea se îndatorează şi este obligată
să restituie la scadenţă sumele de bani împrumutate şi dobânzile aferente.
Exemplu: Societatea „X” SA are nevoie, în activitatea sa, de o sumă de bani; această sumă
poate fi obţinută printr-un împrumut bancar sau printr-o emisiune de obligaţiuni. Prin emiterea de
obligaţiuni, persoanele care dobândesc obligaţiunile vor împrumuta societăţii „X” SA sume de bani,
urmând ca societatea să le restituie. Practic, comparând situaţia cu un contract clasic de împrumut,
persoana care cumpără obligaţiuni este împrumutător, iar societatea emitentă a obligaţiunilor este
împrumutat.
Obligaţiunile, ca şi acţiunile, intră în categoria numită de legislația specială sub titulatura de
valori mobiliare, motiv pentru care în anumite acte normative vom găsi folosită noţiunea de valori
mobiliare, noţiune care, aşa cum am arătat, defineşte atât acţiunile emise de către o societate pe
acţiuni, cât şi obligaţiunile emise de aceasta. Intrând în categoria valorilor mobiliare, obligaţiunile
pot fi tranzacţionate, ca şi acţiunile. Emiterea de obligaţiuni este specifică societăţilor pe acţiuni şi
societăţilor în comandită pe acţiuni, nefiind permisă la celelalte tipuri de societăţi33.
254. Felurile obligaţiunilor. Ca şi acţiunile, obligaţiunile pot fi emise în formă materială,
pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont. Obligaţiunile pot fi
nominative, adică obligaţiuni care identifică persoana obligatarului (a împrumutătorului) sau la
purtător, adică obligaţiuni care, ca şi acţiunile la purtător, nu conţin nicio menţiune referitoare la
proprietarul titlului.
255. Evidenţa obligaţiunilor. Societatea emitentă a obligaţiunilor are îndatorirea legală de
a ţine un registru al obligaţiunilor, registru care să arate totalul obligaţiunilor emise şi al celor
rambursate, precum şi numele şi prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul titularilor, când ele
sunt nominative. Evidenţa obligaţiunilor emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă
reglementată sau printr-un sistem alternativ de tranzacţionare (pe bursă) va fi ţinută conform
legislaţiei specifice pieţei de capital, adică de societatea de registru independent – Depozitarul
Central SA.
256. Condiţiile în care se pot emite obligaţiuni. Mai întâi, trebuie precizat faptul că
emiterea de obligaţiuni este de competenţa exclusivă a adunării generale extraordinare a acţionarilor
societăţii pe acţiuni. Spre deosebire de alte atribuţii ale adunării generale extraordinare, care pot fi
delegate, în condiţiile legii, consiliului de administraţie, emisiunea de obligaţiuni poate fi decisă,
așadar, numai de către forul deliberativ suprem al acţionarilor, adică de adunarea generală (nu de
consiliul de supraveghere, consiliul de administraţie sau directorat).
Apoi, este de reţinut că legea instituie câteva condiţii care trebuie respectate de către o
societate cu ocazia emiterii obligaţiunilor. Aceste condiţii se referă la următoarele elemente:
33 Trebuie precizat că nerespectarea prevederilor legale privind emiterea obligaţiunilor constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
 - numărul maxim de obligaţiuni ce pot fi emise; în acest sens, legea arată că obligaţiunile se pot
emite pentru o sumă reprezentând cel mult trei pătrimi din capitalul vărsat şi existent;
- valoarea unei obligaţiuni, care nu poate fi mai mică de 2,5 lei; totodată, obligaţiunile din
aceeaşi emisiune trebuie să aibă o valoare egală, care conferă posesorilor lor drepturi egale.
- subscrierea şi vărsarea obligaţiunilor; în acest sens, este obligatoriu ca valoarea obligaţiunilor
subscrise să fie integral vărsată la momentul subscrierii.
Dacă emiterea de obligaţiuni se face prin ofertă publică (printr-o procedură asemănătoare
constituirii societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică), administratorii societăţii vor întocmi un
prospect de emisiune care trebuie să cuprindă anumite date referitoare la societate. Nu mai intrăm
aici în amănunte, însă precizăm doar că, în acest caz, emiterea şi tranzacţionarea obligaţiunilor se
face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale (Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital şi
reglementările specifice emise de C.N.V.M. și, respectiv, de A.S.F.).
257. Subscrierea obligaţiunilor. Prin operaţiunea de subscriere a obligaţiunilor, persoana
care cumpără obligaţiuni emise de către societate (persoană numită obligatar) va deveni creditorul
societăţii pentru suma reprezentând preţul plătit pentru obligaţiuni, la care se vor adăuga dobânzile
acordate de societate, conform prospectului de emisiune. Subscripţia obligaţiunilor va fi făcută pe
exemplarele prospectului de emisiune.
În schimbul sumei împrumutate societăţii şi pentru a face această dovadă, obligatarul va
primi un titlu (înscris), atunci când obligaţiunile au fost emise pe suport de hârtie (în formă
materială). Titlurile obligaţiunilor trebuie să cuprindă datele prevăzute în legislaţia pieţei de capital.
Titlurile vor fi semnate, ca şi acţiunile, de către doi membri ai consiliului de administraţie, respectiv
ai directoratului sau de către administratorul unic.
258. Rambursarea obligaţiunilor. Obligaţiunile pot fi rambursate (adică pot fi
răscumpărate de către societate) la scadenţă sau anticipat. Rambursarea la scadenţă (care reprezintă
regula), presupune că titularii obligaţiunilor vor primi fiecare de la societate sumele de bani
împrumutate societăţii, plus dobânzile aferente, conform prospectului de emisiune. În cazul
rambursării anticipate, rambursarea se face înainte de termen, la o sumă superioară valorii
nominale a obligaţiunilor. Rambursarea se va face prin tragere la sorţi, iar suma de rambursare va fi
anunţată public înainte cu 15 zile înainte de tragerea la sorţi.
259. Adunările obligatarilor. Deţinătorii de obligaţiuni se pot întruni în adunare generală,
pentru a delibera asupra intereselor lor; această adunare se numeşte adunarea obligatarilor sau
adunarea deţinătorilor de obligaţiuni. Adunarea va fi convocată pe cheltuiala societăţii care a emis
obligaţiunile, la cererea unui număr de deţinători care să reprezinte a patra parte din titlurile emise
şi nerambursate sau, după numirea reprezentanţilor deţinătorilor de obligaţiuni (dacă se numesc
astfel de reprezentanţi de către adunarea obligatarilor), la cererea acestora.
Dispoziţiile prevăzute pentru adunarea generală ordinară (deci nu extraordinară) a
acţionarilor se aplică şi adunării deţinătorilor de obligaţiuni, în ceea ce priveşte formele, condiţiile,
termenele convocării, depunerea titlurilor şi dreptul de vot. Dacă societatea pe acţiuni emitentă a
obligaţiunilor are, la rândul său, calitatea de obligatar, nu poate participa la deliberările adunării
deţinătorilor de obligaţiuni, în baza obligaţiunilor pe care le posedă. Deţinătorii de obligaţiuni vor
putea fi reprezentaţi prin mandatari, însă aceşti mandatari trebuie să fie alte persoane decât
administratorii, directorii, respectiv membrii directoratului, ai consiliului de supraveghere ori
cenzorii sau funcţionarii societăţii emitente a obligaţiunilor.
Atribuţiile adunării deţinătorilor de obligaţiuni (ce se poate discuta şi decide în această
adunare) sunt următoarele:
a) numirea unui reprezentant al deţinătorilor de obligaţiuni şi a unuia sau mai multor
supleanţi, cu dreptul de a-i reprezenta faţă de societate şi în justiţie (aceşti reprezentanţi
au dreptul la o remuneraţie pentru activitatea lor, din partea obligatarilor, remuneraţie
 care se stabileşte tot de către adunare); reprezentantul şi supleanţii nu pot lua parte la
administrarea societăţii emitente a obligaţiunilor, însă (foarte important) vor putea asista
la adunările sale generale;
b) îndeplinirea tuturor actelor de supraveghere şi de apărare a intereselor lor comune sau
autorizarea unui reprezentant cu îndeplinirea lor;
c) constituirea unui fond, care va putea fi luat din dobânzile cuvenite deţinătorilor de
obligaţiuni, pentru a face faţă cheltuielilor necesare apărării drepturilor lor, şi stabilirea,
în acelaşi timp, a regulilor pentru gestiunea acestui fond;
d) opoziţia la orice modificare a actului constitutiv al societăţii emitente sau a condiţiilor
împrumutului, prin care s-ar putea aduce o atingere drepturilor deţinătorilor de
obligaţiuni;
e) dreptul de a se pronunţa asupra emiterii de noi obligaţiuni.
Pentru validitatea deliberărilor prevăzute la primele trei puncte, hotărârea se ia cu o
majoritate reprezentând cel puţin o treime din titlurile emise şi nerambursate; în celelalte două
cazuri, este necesară prezenţa în adunare a deţinătorilor reprezentând cel puţin două treimi din
titlurile nerambursate şi votul favorabil a cel puţin patru cincimi din titlurile reprezentate la adunare.
Hotărârile adunării obligatarilor vor fi aduse la cunoştinţă societăţii emitente, în termen de
cel mult 3 zile de la adoptarea lor, sub sancţiunea inopozabilităţii acestora. Hotărârile luate de
adunarea deţinătorilor de obligaţiuni sunt obligatorii şi pentru obligatarii care nu au luat parte la
adunare sau au votat împotrivă. Hotărârile adunărilor deţinătorilor de obligaţiuni pot fi atacate în
justiţie de către obligatarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra şi au cerut să se
insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei, în condiţiile prevăzute pentru atacarea în justiţie a
hotărârilor adunărilor generale ale acţionarilor34.
Acţiunea în justiţie a deţinătorului de obligaţiuni împotriva societăţii nu este admisibilă dacă
are acelaşi obiect cu acţiunea intentată de reprezentantul deţinătorilor de obligaţiuni sau este
contrară unei hotărâri a adunării deţinătorilor de obligaţiuni.
260. Conversiunea obligaţiunilor. Obligaţiunile emise de societate pot fi convertite
(schimbate) în acţiuni. Acest lucru presupune că împrumutul contractat de societate se stinge,
întrucât titularii obligaţiunilor renunţă la a mai solicita restituirea împrumutului, devenind, în
schimb, acţionari la societate. Ei vor dobândi un număr de acţiuni corespunzător sumelor de bani
împrumutate societăţii prin emiterea de obligaţiuni şi nerestituite de către societate.
O primă condiţie pentru a se putea face conversiunea obligaţiunilor este ca valoarea
nominală a obligaţiunilor convertibile în acţiuni să fie egală cu cea a acţiunilor.
Apoi, este obligatorie aprobarea conversiei de către adunarea generală extraordinară a
acţionarilor societăţii (AGEA), care, la fel ca şi la emiterea de obligaţiuni, nu poate delega această
atribuţie consiliului de administraţie, fiind aşadar, o competenţă exclusivă.
În fine, în cazul unei societăți tranzacționate, conversia obligațiunilor (obligațiuni care, prin
ipoteză, sunt tranzacționate pe o piață bursieră) se poate realiza doar dacă acțiunile în care se
convertesc sunt, la rândul lor, tranzacționate pe piața de capital.
Secţiunea a 3-a. Adunarea generală
Subsecțiunea 1. Consideraţii introductive
261. Noţiune. Adunarea generală a acţionarilor (prescurtat AGA) este organul de deliberare
şi decizie al societăţii pe acţiuni, format din totalitatea acţionarilor. Adunarea generală exprimă
voinţa socială, care decide în toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii.

34 Despre care vom vorbi mai jos.

 Ca poziţie, în ceea ce priveşte puterea de decizie, adunarea generală se află înaintea
consiliului de administraţie, respectiv înaintea consiliului de supraveghere, când societatea a numit
un astfel de consiliu, fiind, cu alte cuvine, organul suprem al societăţii.
Exemplu: În cazul în care societatea are doar consiliu de administraţie, acesta se află sub
Adunarea Generală a Acţionarilor ca putere de decizie, în sensul că prin hotărârile consiliului de
administraţie se vor decide probleme mai puţin importante decât prin hotărârea acţionarilor. În cazul
în care societatea are numit un consiliu de supraveghere, acesta se află ca putere de decizie sub
Adunarea Generală a Acţionarilor însă deasupra (înaintea) directoratului.
262. Condiţii de prezenţă, condiţii de cvorum (majoritate). O primă precizare care se
impune aici este aceea că legea se referă la îndeplinirea, în cadrul adunărilor generale ale
acționarilor, a două tipuri de condiţii sau cerinţe, spre deosebire de societatea cu răspundere
limitată, unde, așa cum am observat deja, o atare delimitare este inutilă. Vorbim, prin urmare, de
condiţii de prezenţă (numite şi condiţii de cvorum) şi, respectiv, de condiţii de majoritate.
Condiţiile de prezenţă (de cvorum) se referă la numărul de acţionari care trebuie să fie prezenţi
pentru ca adunarea să poată funcţiona în mod valabil şi să poată trece astfel la discutarea ordinii de
zi. Condiţiile de majoritate se referă la numărul de voturi „pentru” ordinea de zi, necesare în cadrul
adunării legal constituite (sub aspectul condiţiilor de prezenţă) pentru ca această adunare să adopte
hotărâri.
Exemplu: Adunarea generală ordinară a unei societăţi pe acţiuni este valabil întrunită la
prima convocare dacă sunt prezenţi acţionarii care deţin cel puţin o pătrime din numărul total al
drepturilor de vot. Această condiţie impusă de lege este o cerinţă de prezenţă. Dacă la prima
convocare nu sunt prezenţi acţionarii care deţin cel puţin un sfert din totalul drepturilor de vot,
adunarea generală ordinară nu este legal constituită, astfel că nu se va trece mai departe, la
discutarea ordinii de zi (urmând ca la a doua întrunire, adunarea generală ordinară să fie valabil
constituită indiferent de prezenţa întrunită). Dacă însă la prima şedinţă este întrunită condiţia de
prezenţă cerută de lege (adică sunt prezenţi acţionarii care deţin cel puţin o pătrime din numărul
total al drepturilor de vot), adunarea generală va putea lucra în mod legal, însă problemele incluse
pe ordinea de zi vor putea fi adoptate, numai dacă este îndeplinită şi a doua condiţie, şi anume
condiţia de majoritate; aceasta înseamnă că, potrivit legii, din numărul total al acţionarilor prezenţi,
hotărârea se poate adopta numai dacă votează pozitiv majoritatea dintre aceştia.
Apoi, trebuie precizat că la societăţile pe acţiuni (spre deosebire de societăţile cu răspundere
limitată, şi, uneori, spre deosebire de societăţile în nume colectiv şi de cele în comandită simplă),
cerinţele de prezenţă şi de cvorum (majoritate) se raportează întotdeauna numai la procentul de
deţinere în capitalul social şi nu la numărul de acţionari. Aşa fiind, în societăţile pe acţiuni este
posibil ca deciziile în cadrul adunării generale să se ia conform celor hotărâte de un acţionar care
deţine majoritatea din capitalul social, chiar dacă există un număr de alte câteva zeci, sute sau chiar
mii de acţionari care votează împotrivă, însă aceştia deţin mai puţin decât acționarul majoritar.
Această soluţie este, după cum ne amintim, diferită de soluţia legală reglementată pentru societăţile
cu răspundere limitată, unde pentru adoptarea în mod valabil a hotărârilor se cerea o dublă
majoritate, respectiv atât în numărul de părţi sociale deţinute în capitalul social, cât şi ca număr de
asociaţi. În anumite situaţii se cerea chiar condiţia unanimităţii la adoptarea hotărârilor în societăţile
cu răspundere limitată (cum ar fi în cazurile în care se decide modificarea actului constitutiv), însă
aşa cum am mai precizat deja, în opinia noastră, impunerea în actul constitutiv al unei societăţi pe
acţiuni a condiţiei de unanimitate, cu atât mai mult în condiţiile în care această societate este
tranzacţionată pe o piaţă bursieră, este lovită de nulitate. Se poate admite în schimb, condiţia
unanimităţii într-o societate pe acţiuni închisă, care are un număr limitat de acţionari şi care prevede
condiţii stricte de înstrăinare a acţiunilor, cum ar fi clauze exprese de preempţiune.
263. Majoritate simplă, majoritate absolută, majoritate calificată. Sub aspect
terminologic, trebuie făcută aici delimitarea (pe care am mai făcut-o şi la societăţile cu răspundere
limitată) între noţiunile de majoritate simplă şi majoritate absolută, noţiuni care sunt foarte
importante în cazul societăţilor pe acţiuni. Majoritatea simplă reprezintă un număr de jumătate din
acţiuni plus o (una) acţiune (adică acţiuni reprezentând 50 % din capitalul social, plus o acţiune).
Majoritatea absolută înseamnă un număr de acţiuni ce reprezintă 51 % din capitalul social, adică
mai mult decât majoritatea simplă.
În fine, mai putem vorbi şi despre o majoritate calificată, atunci când legea cere în mod
expres pentru valabilitatea unei decizii, o majoritate mai mare decât majoritatea absolută. De pildă,
în cazul hotărârilor adunării generale extraordinare care au ca obiect modificarea obiectului
principal de activitate, reducerea sau majorarea capitalului social, schimbarea formei juridice,
fuziunea, divizarea sau dizolvarea, ipoteze în care deciziile se iau cu o majoritate de cel puţin două
treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi la adunare. Aceeaşi majoritate calificată
se cere şi în cazul în care adunarea generală decide cu privire la revocarea membrilor consiliului de
supraveghere, în cazul societăţilor pe acţiuni administrate în sistem dualist. Sau, la societăţile cu
acelaşi sistem de administrare, în cazul deciziilor divergente între consiliul de supraveghere şi
directorat, decizia se va adopta conform celor decise de adunarea generală ordinară, cu o majoritate
de 3 pătrimi din numărul voturilor acţionarilor prezenţi. Exemplele pot continua în legătură cu
majoritatea calificată, însă ceea ce trebuie reţinut aici este faptul că atunci când legea cere o astfel
de majoritate, ea trebuie respectată, decizia nefiind valabil adoptată decât în aceste condiţii.
În majoritatea cazurilor, legea precizează în mod expres ce formă de majoritate este necesară
pentru adoptarea unei anumite hotărâri; sunt însă şi situaţii în care legea se referă doar la
„majoritate”, fără a preciza dacă aceasta trebuie să fie simplă sau absolută ori calificată. De pildă, în
cazul condiţiilor de majoritate cerute în cazul hotărârilor adunării generale ordinare ţinute la a doua
convocare, hotărârile pot fi adoptate „cu majoritatea voturilor exprimate”. În opinia noastră, în
această situaţie, precum şi în celelalte situaţii în care legea nu precizează, condiţiile de majoritate
cerute de lege pentru adoptarea unei hotărâri sunt cele cerute pentru majoritate simplă. Soluţia
rezultă, pe de-o parte, din preocuparea legiuitorului de a nu crea premisele unei blocări de decizie în
cadrul adunării generale şi, pe de altă parte, din însăşi interpretarea textului legal vizat în ipoteza
prezentată, unde se arată că este interzis a se stabili în actul constitutiv o majoritate mai mare; cum
cea mai mică majoritate este majoritatea simplă, acest lucru înseamnă că acţionarii nu pot deroga în
sensul stabilirii unei majorităţi mai mari, cum ar fi majoritatea absolută sau calificată, astfel că, per
a contrario, majoritatea cerută de lege este majoritatea simplă.
264. Derogări de la condiţiile de prezenţă sau majoritate. Problema care se pune aici este
de a şti dacă acţionarii au posibilitatea de a deroga (de a se abate) de la cerinţele legale de prezenţă
şi majoritate, adică dacă pot stabili alte cerinţe decât cele prevăzute de lege. Două soluţii sunt
posibile cu privire la această problemă.
O primă soluţie porneşte de la caracterul supletiv (dispozitiv, neimperativ) al prevederilor
Legii societăţilor şi permite acţionarilor de a deroga (de a face altfel decât prevede legea) prin actul
constitutiv (fie la înfiinţare, fie ulterior, prin adoptarea unei hotărâri a adunării generale
extraordinare de modificare a actului constitutiv) de la prevederile legale referitoare la condiţiile de
prezenţă şi majoritate. Derogările pot fi „în sus” sau „în jos”, însă este posibil ca legea să permită
derogarea de la prevederile legale doar în sensul stabilirii în actul constitutiv a unor condiţii mai
ridicate (nu şi mai reduse) de prezenţă sau de majoritate. Un exemplu se referă la cerinţele legale
pentru adunarea generală ordinară întrunită la prima convocare sau la condiţiile cerute de lege
pentru adoptarea hotărârilor adunării generale extraordinare. În aceste situaţii, inserarea în actul
constitutiv a unei clauze prin care se stabilesc condiţii mai reduse de cvorum sau majoritate este
contrară legii (normelor imperative) clauza respectivă (nu întregul act constitutiv) fiind lovită de
nulitate absolută, considerându-se că această clauză nu există în actul constitutiv, urmând a se aplica
dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de prezenţă şi de majoritate. În schimb, în aceste situaţii, o
clauză derogatorie în actul constitutiv în sensul stabilirii unor condiţii mai ridicate este permisă de
lege.
 A doua soluţie reţinută de lege se referă la situaţiile în care acţionarii nu pot deroga în
niciun fel de la condiţiile de cvorum sau de majoritate, nici prin stabilirea unor condiţii mai mici,
dar nici prin stabilirea unor condiţii mai ridicate. Aşa este, de pildă, în cazul adunării generale
ordinare întrunite la a doua convocare, unde, după ce stabileşte condiţiile de prezenţă şi de
majoritate, legea prevede în mod expres că actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum mai mic
sau o majoritate mai ridicată. Această interdicţie este normală, în opinia noastră, ea fiind menită să
evite situaţiile de blocaj în decizii în cadrul adunării generale (ca şi în exemplul de mai sus).
Subsecțiunea a 2-a. Felurile adunării generale
265. Consideraţii prealabile. Adunările generale sunt ordinare (AGOA) şi extraordinare
(AGEA), diferenţiate în funcţie de importanţa problemelor care se decid în cadrul acestora.
Adunările generale ale acţionarilor mai pot fi şi speciale (în cazul acţionarilor care deţin acţiuni
preferenţiale sau acţiuni la purtător) însă trebuie reţinute adunările ordinare şi extraordinare, întrucât
cele speciale sunt mai rar întâlnite. Adunările ordinare şi extraordinare discută şi hotărăsc asupra
ordinii de zi stabilite de acţionari, cu respectarea competenţelor stabilite de lege.
266. Adunarea generală ordinară. Când se întruneşte. Adunarea generală ordinară
(AGOA) se întruneşte ori de câte ori este nevoie, dar cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la
încheierea exerciţiului financiar; se ţine la sediul societăţii, în localul indicat în convocare. Trebuie
reţinut aici că adunarea ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, şi nu o dată pe an, aşa cum
greşit se înţelege uneori. Aşa fiind, nu trebuie să interpretăm textul legal în sensul că, dacă s-a
întrunit o dată adunarea ordinară, a doua oară nu se mai poate întruni în acel an; dimpotrivă, dacă
sunt de luat decizii care intră în competenţa acestei adunări (cum ar fi de pildă, revocarea
administratorului), adunarea ordinară trebuie ţinută, fiind obligatorie.
267. Competenţele adunării generale ordinare. Adunarea generală ordinară poate decide
asupra oricărei probleme înscrise în ordinea de zi, însă este obligată să discute şi anumite probleme
prevăzute expres de lege. Aşadar, în acest tip de adunare se pot discuta pe de-o parte, orice
probleme care nu intră în competenţa adunării generale extraordinare şi, pe de altă parte,
competenţele specifice prevăzute de lege pentru adunarea generală ordinară. Aceste competenţe
date de lege în sarcina adunării generale ordinare a acţionarilor societăţilor pe acţiuni sunt:
a) discutarea, aprobarea sau modificarea situaţiilor financiare anuale (bilanţ, cont de
profit şi pierderi etc.), pe baza rapoartelor administratorilor, directoratului şi
membrilor consiliului de supraveghere, ale cenzorilor sau ale auditorilor financiari,
precum şi fixarea dividendului ce urmează a fi distribuit acţionarilor;
b) alegerea şi revocarea administratorilor, membrilor consiliului de supraveghere şi
cenzorilor, precum şi stabilirea remuneraţiei acestora, dacă nu a fost stabilită prin
actul constitutiv; în cazul societăţilor ale căror situaţii financiare sunt auditate,
acţionarii sunt obligaţi să numească şi să fixeze durata minimă a contractului de
audit financiar, precum şi să revoce auditorul financiar;
c) modul de gestiune al consiliului de administraţie, respectiv al directoratului;
d) stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli şi programul activităţii pe exerciţiul
financiar următor;
e) gajarea, închirierea sau desfiinţarea unor unităţi ale societăţii.
Trebuie precizat că, deşi legea arată că adunarea ordinară „este obligată” să discute toate
problemele de mai sus, este de observat că sunt câteva chestiuni care, desigur, nu sunt şi nu pot fi
obligatorii de discutat la fiecare şedinţă. Şi aceasta întrucât este posibil ca la acea şedinţă a adunării
ordinare să nu se pună problema acelei chestiuni. De pildă, alegerea membrilor organelor de
conducere nu se poate discuta la fiecare şedinţă, întrucât acţionarii poate nu doresc alegerea altor
administratori. Tot astfel, „gajarea, închirierea sau desfiinţarea unor unităţi ale societăţii” nu se
poate discuta în fiecare şedinţă a adunării generale, pentru simplul motiv că societatea nu are nicio
unitate sau nu are nici un activ de închiriat. În fapt, cele care trebuie discutate obligatoriu sunt
problemele legate de situaţiile financiare anuale, de modul de gestiune al consiliului de
administraţie, respectiv al directoratului şi aspectele privind stabilirea bugetului de venituri şi
cheltuieli şi programul activităţii pe exerciţiul financiar următor. Însă şi aceste probleme trebuie
discutate obligatoriu numai la şedinţa anuală care are ca obiect aceste chestiuni adică acea şedinţă
care se ţine în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar. Ulterior, adunările generale
ordinare întrunite vor discuta una sau mai multe din problemele ce intră în competenţa acestei
adunări (sau care nu intră în competenţa adunării generale extraordinare), dar numai dacă apare o
situaţie de natură să impună discutarea unei astfel de probleme.
268. Aprobarea situaţiilor financiare anuale. În practică, cea mai frecventă situaţie pentru
care se întruneşte adunarea generală ordinară a acţionarilor, este în scopul aprobării situaţiilor
financiare anuale. Aceste situaţii financiare trebuie aprobate în maximum 5 luni, întrucât acesta este
termenul limită până la care ele trebuie depuse la organul fiscal, or, pentru a putea fi depuse la
organul fiscal, societatea, prin administrator, trebuie să facă dovada că ele au fost aprobate de către
acţionari.
Legea impune anumite termene şi anumite obligaţii în sarcina administratorilor şi a
cenzorilor, menite să asigure acţionarilor care vor participa la şedinţă, dreptul şi posibilitatea de a
vota în cunoştinţă de cauză asupra situaţiilor financiare anuale ale societăţii. În acest sens, atât
administratorii, cât şi cenzorii, trebuie să întocmească rapoarte cu privire la activitatea şi situaţia
financiară a societăţii pentru exerciţiul financiar respectiv. Astfel, consiliul de administraţie,
respectiv directoratul, trebuie să prezinte cenzorilor, respectiv auditorilor interni şi auditorilor
financiari, cu cel puţin 30 de zile înainte de ziua stabilită pentru şedinţa adunării generale, situaţia
financiară anuală pentru exerciţiul financiar precedent, însoţită de raportul lor şi de documentele
justificative. La rândul lor, cenzorii trebuie să întocmească un raport privind situaţia societăţii şi
activitatea depusă de către administratori. Raportul cenzorilor sau, după caz, al auditorului financiar
rămâne depus la sediul societăţii şi la cel al sucursalelor (dacă există) în cele 15 zile care preced
întrunirea adunării generale, pentru a fi consultate de acţionari. La cerere, consiliul de administraţie,
respectiv directoratul, eliberează acţionarilor copii ale acestor documente. Sumele percepute pentru
eliberarea de copii nu pot depăşi costurile administrative implicate de furnizarea acestora (de
copierea lor).
Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, este obligat ca, în termen de 15 zile de la
data adunării generale, să depună la registrul comerţului copii pe suport hârtie şi în formă
electronică (sau numai în formă electronică, având ataşată o semnătură electronică extinsă), ale
situaţiilor financiare anuale, însoţite de raportul lor, raportul cenzorilor sau raportul auditorilor
financiari, precum şi a procesului-verbal al adunării generale. Un anunţ prin care se confirmă
depunerea acestor acte va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala
societăţii şi prin grija oficiului registrului comerţului, pentru societăţile care au o cifră anuală de
afaceri de peste 10 milioane lei. Pentru societăţile a căror cifră anuală de afaceri nu depăşeşte 10
milioane lei, anunţul va fi publicat, pentru acces gratuit, pe pagina de internet a oficiului registrului
comerţului. Datele cuprinse în situaţiile financiare anuale sunt transmise în formă electronică de
către oficiile registrului comerţului către Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile stabilite prin
norme metodologice aprobate prin hotărâre a Guvernului.
În fine, trebuie menţionat faptul că aprobarea situaţiilor financiare anuale de către adunarea
generală nu împiedică exercitarea acţiunii în răspundere împotriva administratorilor sau a
cenzorilor, dacă prin hotărârea adunării generale, administratorii şi cenzorii nu au fost descărcaţi în
mod expres de gestiune.
269. Condiţii de prezenţă şi de majoritate AGOA. Hotărârile adoptate în cadrul acestei
adunări sunt considerate de o importanţă medie pentru societate; cu alte cuvinte, sunt importante,
dar nu la fel de importante ca cele date în competenţa adunării extraordinare. Înainte de a aborda
problema condiţiilor de prezenţă şi de majoritate pentru această adunare, considerăm necesar să
clarificăm mai întâi ce înţelegem prin prima şi a doua adunare.
Prin convocator se va stabili data şi ora la care va avea loc şedinţa. Întrucât este posibil să nu
fie întrunite condiţiile de prezenţă la acea dată, se va putea trece în convocator că, în atare ipoteză,
şedinţa se va ţine la altă dată şi oră (a doua zi, a treia zi, peste o săptămână etc.), fără a mai fi
necesară publicarea unui nou convocator şi nici respectarea termenelor de convocare pentru noua
adunare.
Condiţiile de prezenţă şi de majoritate sunt diferite după cum vorbim despre prima sau cea
de-a doua adunare generală ordinară.
Pentru validitatea deliberărilor adunării generale ordinare este necesară, la prima şedinţă,
prezenţa acţionarilor care să deţină cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar
hotărârile adunării generale ordinare se iau cu majoritatea voturilor exprimate. Observăm aşadar, că,
spre deosebire de societăţile de persoane (societăţi în nume colectiv, societăţi în comandită),
deciziile se iau în funcţie de majoritatea voturilor exprimate, adică, practic, în funcţie de
majoritatea deţinută în capitalul social (şi nu în funcţie de majoritatea ca număr a asociaţilor), ştiut
fiind faptul că o acţiune dă dreptul, în principiu, la un vot; tot astfel, condiţiile de majoritate pentru
societăţile pe acţiuni sunt diferite de cele cerute pentru societăţile cu răspundere limitată, unde, pe
lângă majoritatea în capitalul social, se cere şi majoritatea ca număr a asociaţilor (condiţia dublei
majorităţi). Din aceste motive este posibil, aşa cum se întâmplă, de altfel, în practică, ca un acţionar
care deţine, să spunem, 51 % din capitalul social, să decidă după cum doreşte el în cadrul adunării
generale, chiar dacă sunt alţi 50 de acţionari care se împotrivesc, însă deţin numai 49 % din
capitalul social. Actul constitutiv poate prevedea cerinţe mai ridicate35 de cvorum şi de majoritate,
adică se poate prevedea de pildă, necesitatea prezenţei acţionarilor care deţin cel puţin jumătate din
capitalul social şi adoptarea hotărârilor prin votul acţionarilor care deţin majoritatea absolută din
capitalul social reprezentat în adunare36 sau a celor care deţin cel puţin o treime din capitalul social.
Dacă, la prima şedinţă, adunarea generală ordinară nu poate lucra din cauza neîndeplinirii
acestor condiţii, adunarea ce se va întruni la o a doua convocare poate să delibereze asupra
punctelor de pe ordinea de zi a celei dintâi adunări, indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărâri
cu majoritatea voturilor exprimate. În acest caz însă, spre deosebire de prima şedinţă, unde se poate
deroga de la cerinţele legale, actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum minim sau o majoritate
mai ridicată.
270. Adunarea generală extraordinară. Competenţe. Adunarea generală extraordinară
vizează problemele de mare importanţă ale societăţii, astfel că cerinţele de prezenţă şi de majoritate
sunt mai riguroase. Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar a se
lua o hotărâre pentru:
a) schimbarea formei juridice a societăţii (de pildă, din societate pe acţiuni în societate
cu răspundere limitată);
b) mutarea sediului societăţii;
c) schimbarea obiectului de activitate al societăţii (de pildă, societatea decide să renunţe
la desfăşurarea activităţilor de construcţii şi deschide o unitate de cazare,
schimbându-şi astfel obiectul principal de activitate în „hoteluri”);
d) înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare, sucursale, agenţii, reprezentanţe sau
alte asemenea unităţi fără personalitate juridică;
e) prelungirea duratei societăţii;

35 Atragem atenţia asupra faptului că posibilitatea de derogare este cât se poate de clară, astfel că o derogare în
sensul stabilirii în actul constitutiv a unor condiţii mai reduse de prezenţă şi de majoritate nu este admisă.
36 Acestea erau condiţiile de prezenţă şi de majoritate la prima şedinţă a adunării generale ordinare, aşa cum erau ele
cerute prin lege, până în data de 1 decembrie 2006, când au fost modificate prin Legea nr. 441/2006.
 f) majorarea şi reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi
acţiuni;
g) fuziunea cu alte societăţi sau divizarea societăţii;
h) dizolvarea anticipată a societăţii (adică dizolvarea înainte de termen);
i) conversia (schimbarea) acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă (din acţiuni ordinare în
acţiuni preferenţiale sau invers) sau a obligaţiunilor în acţiuni; conversia acţiunilor
nominative în acţiuni la purtător sau a acţiunilor la purtător în acţiuni nominative;
j) emisiunea de obligaţiuni;
k) orice altă modificare a actului constitutiv sau orice altă hotărâre pentru care este
cerută aprobarea adunării generale extraordinare.
Două precizări trebuie făcute aici.
Mai întâi, adunarea generală extraordinară se întruneşte numai când este necesar, spre
deosebire de cea ordinară care trebuie să se întrunească cel puţin o dată pe an. Prin urmare, este
posibil ca, funcţie de apariţia uneia dintre situaţiile arătate mai sus, adunarea generală extraordinară
să se ţină de două, cinci sau zece ori într-un an, sau, dimpotrivă, să nu se ţină niciodată în cursul
unui an. Apoi, trebuie reţinut că adunarea generală decide în general asupra hotărârilor care au ca
obiect modificarea actului constitutiv, adică acele hotărâri care modifică elementele cuprinse în
actul constitutiv, cum ar fi sediul societăţii, forma societăţii, obiect de activitate etc.
271. Condiţii de prezenţă şi de majoritate AGEA. Pentru validitatea deliberărilor adunării
generale extraordinare este necesară, la prima convocare, prezenţa acţionarilor deţinând cel puţin o
pătrime (un sfert) din numărul total de drepturi de vot, iar la convocările următoare (în cazul în care
la prima convocare nu se întruneşte prezenţa de minim o pătrime), prezenţa acţionarilor
reprezentând cel puţin o cincime din numărul total de drepturi de vot. Hotărârile sunt luate cu
majoritatea voturilor (fiecare vot însemnând, în principiu, o acţiune) deţinute de acţionarii prezenţi
sau reprezentaţi. Şi aici, se cere, aşa cum observăm, ca în toate cazurile, la societăţile pe acţiuni,
majoritatea raportată la deţinerea de capital social şi nu majoritatea ca număr de acţionari.
Prin excepţie, condiţiile de majoritate sunt mai mari, în următoarele situaţii:
a) modificarea obiectului principal de activitate al societăţii;
b) reducerea sau majorarea capitalului social;
c) schimbarea formei juridice;
d) fuziunea, divizarea sau dizolvarea societăţii.
În aceste cazuri, hotărârile se iau cu o majoritate de cel puţin două treimi din drepturile de
vot deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi. De observat însă că, în ce priveşte condiţiile de
prezenţă, acestea rămân la fel.
Câteva precizări se impun a fi făcute aici.
În primul rând, este important de reţinut că actul constitutiv poate stipula cerinţe de prezenţă
şi de majoritate mai mari decât cele prevăzute de lege şi arătate mai sus, nu însă şi mai mici37 (este
firesc, având în vedere importanţa deciziilor care se pot adopta prin această adunare). Apoi, este de
observat că noile prevederi legale înlătură o parte din situaţiile de blocaj în decizii, care puteau
apărea în cadrul şedinţelor AGEA, până la modificările aduse prin Legea nr. 441/2006 (şi intrate în
vigoare la 1 decembrie 2006). Astfel, spre deosebire de reglementarea anterioară (unde se cerea cel
puţin ¾ la prima şedinţă, respectiv, ½ la a doua şedinţă), dacă sunt întrunite condiţiile legale de
prezenţă, nu se mai poate crea un blocaj în deciziile adunării generale extraordinare, de vreme ce

37 Înainte de modificările aduse prin Legea nr. 441/2006 era posibil ca acţionarii să stabilească condiţii mai mici, atât
de prezenţă, cât şi de majoritate.
acestea se pot lua cu majoritatea chiar simplă a voturilor deţinute de acţionarii prezenţi sau
reprezentaţi.
272. Delegarea de competenţă. Unele competenţe pe care legea le stabileşte în sarcina
adunării generale extraordinare pot fi delegate (sau date în competenţa) consiliului de administraţie
sau directoratului. Delegarea se poate face prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării
generale extraordinare a acţionarilor şi numai cu privire la următoarele decizii38:
a) mutarea sediului societăţii;
b) schimbarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia deciziilor privind
schimbarea domeniului şi a activităţii principale a societăţii;
c) înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare;
d) majorarea capitalului social până la limita prevăzută pentru capitalul autorizat.
În cazul în care consiliul de administraţie, respectiv directoratul, este mandatat să
îndeplinească aceste atribuţii, dispoziţiile legale aplicabile hotărârilor adunărilor generale referitoare
la depunerea hotărârii la oficiul registrului comerţului (spre a fi publicate în registru şi în Monitorul
Oficial, partea a IV-a), la dreptul de atacare în justiţie a hotărârilor contrare legii sau actului
constitutiv, precum şi la posibilitatea suspendării pe cale de ordonanţă preşedinţială a efectelor
hotărârii, se aplică deciziilor consiliului de administraţie, respectiv ale directoratului, în mod
corespunzător. Societatea va fi reprezentată în instanţă de către persoana desemnată de preşedintele
instanţei dintre acţionarii ei, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată până ce adunarea
generală, convocată în acest scop, va alege o altă persoană.
Ca ultimă precizare la chestiunea delegării de competenţă, atragem atenţia că acest lucru nu
este posibil la societăţile pe acţiuni care sunt administrate de un administrator unic, întrucât
administratorul unic nu poate exercita aceste atribuţii, chiar dacă ar exista o hotărâre a acţionarilor
care ar permite delegarea.
273. Adunarea generală specială. Acest tip de adunare se întruneşte în următoarele situaţii:
- pentru luarea unor hotărâri de către acţionarii care deţin acţiuni preferenţiale cu dividend
prioritar fără drept de vot.
- pentru luarea hotărârilor de către acţionarii care deţin o anumită categorie de acţiuni, adică
nominative sau la purtător.
Aşadar, acţionarii care deţin acţiuni preferenţiale se pot întruni în adunări speciale. De
asemenea, în cazul în care societatea a emis şi acţiuni nominative, dar şi acţiuni la purtător, fiecare
dintre titularii acestor tipuri de acţiuni se pot întruni în adunări separate, numite adunări speciale,
adică deţinătorii de acţiuni nominative într-o adunare generală şi deţinătorii de acţiuni la purtător
într-o altă adunare generală.
Condiţiile de întrunire a adunărilor generale speciale ale titularilor de acţiuni preferenţiale
sau, după caz, de acţiuni nominative şi acţiuni la purtător, sunt cele prevăzute în actul constitutiv.
Condiţiile de prezenţă şi de majoritate la aceste adunări speciale sunt cele cerute pentru adunările
generale ale acţionarilor, în general. De asemenea, sunt aplicabile dispoziţiile legale privind
convocarea şi desfăşurarea adunărilor generale.
Mai trebuie precizat aici că legea instituie un control reciproc între hotărârile adunărilor
generale ale acţionarilor societăţii şi hotărârile adunărilor speciale. Astfel, hotărârea unei adunări
generale de a modifica drepturile sau obligaţiile referitoare la o categorie de acţiuni nu produce
efecte decât în urma aprobării acestei hotărâri de către adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni
38 Până la modificările aduse prin Legea nr. 441/2006, legea prevedea posibilitatea delegării şi a chestiunii privind
conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă. În opinia noastră, excluderea acestei probleme dintre cazurile în care
se poate face delegarea este corectă, întrucât este vorba exclusiv de drepturile acţionarilor şi numai ei pot decide în
chestiunile care îi privesc personal.
din acea categorie. Tot astfel, hotărârile iniţiate de adunările speciale vor fi supuse aprobării
adunărilor generale corespunzătoare.
Subsecțiunea a 3-a. Convocarea adunării generale
274. Cine convoacă adunarea. Adunarea generală va fi convocată de către consiliul de
administraţie, respectiv de către directorat (acolo unde există) ori de câte ori este necesar, potrivit
actului constitutiv.
Adunarea generală va mai fi convocată şi la cererea acţionarilor care reprezintă individual
sau împreună cel puţin 5%39 din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă în actul constitutiv se
prevede astfel. Convocarea este obligatorie, în acest caz, însă numai dacă cererea acţionarilor
cuprinde dispoziţii ce intră în atribuţiile adunării. Adunarea generală va fi convocată în termen de
cel mult 30 de zile şi se va întruni în termen de cel mult 60 de zile de la data primirii cererii40.
Dacă administratorii sau directoratul nu convoacă adunarea generală, instanţa poate hotărî
convocarea acesteia de către acţionarii care au formulat cererea de convocare, stabilind data ţinerii
adunării generale, data de referinţă şi ce acţionar va conduce adunarea. În acest caz, costurile
convocării adunării generale, precum şi cheltuielile de judecată, dacă instanţa aprobă cererea, sunt
suportate de societate. Trebuie însă menţionat şi faptul că neconvocarea adunării generale de către
administratori (atunci când sunt obligaţi să o facă sau atunci când acţionarii îndreptăţiţi cer acest
lucru) constituie infracţiune şi, pe cale de consecinţă, se sancţionează penal.
275. Ce trebuie să conţină convocarea. Convocarea trebuie să cuprindă locul şi data ţinerii
adunării, precum şi ordinea de zi. În cazul convocării adunării generale la cererea acţionarilor
îndreptăţiţi, ordinea de zi trebuie aprobată de consiliul de administraţie, dar numai dacă actul
constitutiv prevede astfel; în caz contrar, ordinea de zi va fi cea stabilită de acţionarii care au
formulat cererea de convocare şi va trebui cuprinsă obligatoriu ca atare, în convocator.
Problemele de pe ordinea de zi ce se vor discuta în adunare vor fi explicite, iar în cazul în
care în ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea actului constitutiv, convocarea va
trebui să cuprindă textul integral al propunerilor. În cazul în care pe ordinea de zi figurează numirea
administratorilor sau a membrilor consiliului de supraveghere, în convocare se va menţiona că lista
cuprinzând informaţii cu privire la numele, localitatea de domiciliu şi calificarea profesională a
persoanelor propuse pentru funcţia de administrator se află la dispoziţia acţionarilor, putând fi
consultată şi completată de aceştia.
În convocarea pentru prima adunare se va putea menţiona ziua şi ora pentru cea de-a doua
adunare, în cazul în care cea dintâi nu s-ar putea ţine. De menţionat însă că a doua adunare generală
nu se poate întruni în chiar ziua fixată pentru prima adunare. Dacă ziua pentru a doua adunare
generală nu este menţionată în înştiinţarea publicată pentru prima adunare, termenul de convocare
va putea fi redus la 8 zile.
Convocatorul va trebui să mai conţină şi data de referinţă, despre care am vorbit mai sus.
În fine, la societăţile tranzacţionate pe bursă, convocatorul are un anumit conţinut special,
stabilit prin reglementările specifice emise de A.S.F., însă despre acest convocator vom vorbi la
capitolul privind societăţile tranzacționate.
276. Informarea acţionarilor cu privire la ordinea de zi a adunării generale. Dreptul de
informare al acţionarilor cu privire la problemele ce urmează a fi dezbătute cu ocazia şedinţei
adunării generale este în mod expres şi special reglementat de lege, diferit de dreptul general de

39 O altă prevedere nouă care relevă tendinţa legiuitorului de a proteja şi interesele acţionarilor minoritari; înainte de
modificările aduse Legii societăţilor, adunarea generală se putea convoca la cererea acţionarilor numai când aceştia
deţineau cel puţin 10 % din capitalul social.
40 Prin excepţie, dacă cererea acţionarilor are ca obiect ţinerea adunării generale a acţionarilor pentru alegerea
consiliului de administraţie prin metoda votului cumulativ, adunarea generală trebuie astfel convocată de către
acţionari, încât şedinţa să va ţine în maximum o lună de la cerere.
informare al acţionarului, despre care am vorbit într-o altă secţiune. Aceste drept îşi găseşte
eficienţa pe de-o parte, în obligaţia administratorului de a pregăti, din oficiu, anumite situaţii,
rapoarte şi informaţii care să stea la sediul societăţii şi care să poată fi consultate de către orice
acţionar interesat şi, pe de altă parte, în obligaţia administratorilor de a răspunde la solicitările
acţionarilor.
Astfel, situaţiile financiare anuale, raportul anual al consiliului de administraţie, respectiv
raportul directoratului şi cel al consiliului de supraveghere, precum şi propunerea cu privire la
distribuirea de dividende, se pun la dispoziţia acţionarilor la sediul societăţii, de la data convocării
adunării generale. La cerere, acţionarilor li se vor elibera copii ale acestor documente 41. În cazul în
care societatea deţine o pagină de internet proprie, convocarea, orice alt punct adăugat pe ordinea de
zi la cererea acţionarilor, precum şi documentele pentru informarea acţionarilor se publică şi pe
pagina de internet, pentru liberul acces al acţionarilor.
Apoi, fiecare acţionar poate adresa consiliului de administraţie, respectiv directoratului,
întrebări în scris referitoare la activitatea societăţii, înaintea datei de desfăşurare a adunării
generale, urmând a i se răspunde în cadrul adunării. În cazul în care societatea deţine o pagină de
internet proprie, în lipsa unei dispoziţii contrare în actul constitutiv, răspunsul se consideră dat dacă
informaţia solicitată este publicată pe pagina de internet a societăţii, la secţiunea „Întrebări
frecvente”.
277. Aducerea la cunoştinţă a convocării. Două chestiuni extrem de importante trebuie
reţinute aici: publicarea convocatorului şi termenul de convocare; sunt importante, pentru că
nerespectarea acestora atrage nulitatea hotărârii.
Referitor la publicare, convocarea va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a
IV-a, şi într-unul din ziarele de largă răspândire din localitatea în care se află sediul societăţii sau
din cea mai apropiată localitate. Aşadar, este de reţinut că publicarea se face atât în Monitorul
Oficial, cât şi în ziar, nefiind suficientă publicarea numai în Monitorul Oficial sau numai în presă.
Referitor la termen, publicarea convocării trebuie să se facă cu cel puţin 30 zile înainte de
data ţinerii adunării; aceasta înseamnă că de la data publicării convocatorului (atât în ziar, cât şi în
Monitorul Oficial) trebuie să treacă cel puţin 30 de zile (atenţie aşadar, la depunerea convocatorului
spre publicare la Monitorul Oficial sau la ziar, care, de regulă, îl publică mai târziu, astfel că trebuie
să avem în vedere termenul minim de 30 de zile prevăzut de lege).
Dacă toate acţiunile societăţii sunt nominative (adică toate acţiunile identifică titularii
acestora), convocarea poate fi făcută numai prin scrisoare recomandată (sau, dacă actul constitutiv
permite, prin scrisoare transmisă pe cale electronică, având încorporată, ataşată sau logic asociată
semnătura electronică extinsă). Scrisoarea (recomandată, sau, după caz, electronică) trebuie
expediată cu cel puţin 30 de zile înainte de data ţinerii adunării, la adresa acţionarului, înscrisă în
registrul acţionarilor (de menţionat că schimbarea adresei nu poate fi opusă societăţii, dacă nu i-a
fost comunicată în scris de acţionar, adică nu se poate invoca neluarea la cunoştinţă a convocării pe
motiv că un anumit acţionar şi-a schimbat adresa, dacă această schimbare nu a fost comunicată
societăţii, în scris). Aşadar, în aceste situaţii, nu mai sunt necesare formalităţile de publicare
prevăzute de lege, însă observăm că termenul de minimum 30 de zile trebuie respectat. Aceste
moduri mai simple de convocare nu sunt însă permise dacă actul constitutiv al societăţii sau
dispoziţiile legale interzic acest lucru.
Precizăm că, pentru societăţile deţinute public (societăţile tranzacționate), sunt necesare
formalităţi speciale pentru convocare, potrivit Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital şi
reglementărilor emise de A.S.F.42.

41 Sumele percepute pentru eliberarea de copii nu pot depăşi costurile administrative implicate de furnizarea
acestora.
42 Despre aceste reguli speciale vorbim mai târziu.
 278. Derogare de la respectarea regulilor de convocare. Acţionarii reprezentând întreg
capitalul social vor putea, dacă nici unul dintre ei nu se opune, să ţină o adunare generală şi să ia
orice hotărâre de competenţa adunării, fără respectarea formalităţilor cerute pentru convocarea ei.
Această derogare (excepţie) este foarte importantă şi are, practic, în vedere, posibilitatea
acţionarilor de a ignora (de a înlătura) orice condiţie cerută de lege pentru convocare, referitoare la
conţinutul convocării, la publicarea convocatorului, la termenul de convocare etc. În această
situaţie, acţionarii pot decide cu privire la orice chestiune de competenţa adunării, fără să mai fie
ţinuţi să respecte nicio formalitate. Pentru a putea face acest lucru, se cer îndeplinite două condiţii:
a) toţi acţionari să fie prezenţi şi
b) toţi acţionarii să fie de acord cu ţinerea adunării şi cu ordinea de zi a acesteia.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, se pot lua orice decizii, cu respectarea condiţiilor de
majoritate. În practică, această derogare este posibilă (şi foarte eficientă, pentru că societatea câştigă
timp, uneori extrem de preţios, pentru a lua anumite decizii) la societăţile pe acţiuni închise, care au
număr redus de acţionari, însă este imposibil de realizat la societăţile deschise (tranzacţionate pe
bursă).
279. Completarea ordinii de zi. Au dreptul de a cere introducerea unor noi puncte pe
ordinea de zi unul sau mai mulţi acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din
capitalul social.
Cererile de introducere a punctelor pe ordinea de zi se înaintează consiliului de
administraţie, respectiv directoratului, în cel mult 15 zile de la publicarea convocării, în vederea
publicării şi aducerii acestora la cunoştinţă celorlalţi acţionari. În cazul în care pe ordinea de zi
figurează numirea administratorilor, respectiv a membrilor consiliului de supraveghere, şi acţionarii
doresc să formuleze propuneri de candidaturi, în cerere vor fi incluse informaţii cu privire la
numele, localitatea de domiciliu şi calificarea profesională a persoanelor propuse pentru funcţiile
respective. Ordinea de zi completată cu punctele propuse de acţionari, ulterior convocării, trebuie
publicată cu îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege şi/sau de actul constitutiv pentru convocarea
adunării generale, cu cel puţin 10 zile înaintea adunării generale, la data menţionată în convocatorul
iniţial.
Subsecțiunea a 4-a. Şedinţa adunării generale
280. Formalităţi pregătitoare. Şedinţa se deschide de către preşedintele consiliului de
administraţie, respectiv al directoratului (dacă acesta există) sau de către acela care îi ţine locul.
Această persoană va fi şi preşedintele adunării, adică cel care conduce şedinţa.
Înainte de începerea şedinţei, adunarea generală trebuie să numească secretarii, care să
verifice prezenţa, să întocmească procesul-verbal şi, în general, să ia parte la executarea
operaţiunilor necesare desfăşurării şedinţei. Secretarii sunt de două categorii: secretarii tehnici şi
secretarii acţionari. Secretarul tehnic (sau secretarii tehnici, dacă sunt mai mulţi) este numit de către
preşedintele adunării; acesta întocmeşte procesul-verbal pentru constatarea numărului acţiunilor
depuse şi îndeplinirea tuturor formalităţilor cerute de lege şi de actul constitutiv pentru ţinerea
adunării generale. De asemenea, secretarul tehnic are sarcina de a-l ajuta pe secretarul acţionar la
operaţiunile sale. Secretarul sau secretarii acţionari (în număr de 1 până la 3) este ales de către
adunarea generală dintre acţionarii prezenţi, şi are următoarele atribuţii, pe care şi le va îndeplini cu
ajutorul secretarului tehnic:
a) verificarea listei de prezenţă a acţionarilor, indicând capitalul social pe care îl
reprezintă fiecare;
b) verificarea procesului-verbal întocmit de secretarul tehnic;
c) verificarea îndeplinirii tuturor formalităţilor cerute de lege şi de actul constitutiv
pentru ţinerea adunării generale;
 d) întocmirea procesului-verbal al adunării generale.
Toate atribuţiile pot fi îndeplinite şi numai de către secretarii acţionari, nefiind astfel
obligatorie numirea şi participarea la şedinţă a unor secretari tehnici; în schimb, numirea secretarilor
acţionari este obligatorie, cu excepţia cazului în care atribuţiile acestora sunt îndeplinite de către un
notar; astfel, atribuţiile secretarilor pot fi îndeplinite sau supravegheate de un notar public (pe
cheltuiala societăţii), dacă adunarea generală decide astfel.
Aşadar, pentru uşurinţă, nu este obligatoriu să fie numite cele două tipuri de secretari, cu atât
mai mult în situaţia în care la şedinţă nu participă un număr prea mare de acţionari. În acest caz
însă, trebuie numit cel puţin un secretar şi acesta trebuie să fie, în opinia noastră, acţionar.
281. Dezbaterea ordinii de zi. Dacă toate condiţiile cerute de lege şi de actul constitutiv
pentru ţinerea adunării sunt îndeplinite, se intră în ordinea de zi. Se pot lua decizii doar cu privire la
problemele înscrise pe ordinea de zi, conform convocatorului. Nu pot fi adoptate hotărâri asupra
unor puncte de pe ordinea de zi care nu au fost publicate prin convocator, potrivit legii sau actului
constitutiv, cu excepţia cazului în care toţi acţionarii au fost prezenţi sau reprezentaţi şi niciunul
dintre aceştia nu s-a opus sau nu a contestat noile puncte de pe ordinea de zi.
282. Procesul-verbal al adunării generale. Şedinţa adunării generale se consemnează într-
un proces-verbal semnat de preşedinte şi secretar, în care se va trece:
a) îndeplinirea formalităţilor de convocare;
b) data şi locul ţinerii adunării generale;
c) rezumatul dezbaterilor;
d) declaraţiile făcute de acţionari în şedinţă, dacă aceştia cer consemnarea declaraţiilor;
e) hotărârile luate.
La procesul-verbal se anexează actele referitoare la convocare (convocatorul şi dovada
publicării convocatorului în Monitorul Oficial şi în ziar), precum şi listele de prezenţă a acţionarilor.
Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale (registru obligatoriu al societăţii pe
acţiuni, despre care vom vorbi mai târziu). La cerere, fiecare acţionar care nu a fost prezent, va fi
informat cu privire la rezultatele votului pentru hotărârile luate în cadrul adunării generale şi va
primi o copie a procesului-verbal al adunării. Dacă societatea deţine o pagină de internet proprie,
rezultatele se vor publica şi pe această pagină, în termen de cel mult 15 zile de la data adunării
generale.
283. Obligativitatea hotărârilor adunării generale. Hotărârile luate de adunarea generală
cu respectarea legii şi a actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au luat
parte la adunare sau au votat contra.
Pentru a fi opozabile terţilor (pentru ca terţii să nu ignore aceste hotărâri, adică să nu poată
invoca inexistenţa acestora), hotărârile adunării generale vor fi depuse în termen de 15 zile
(calculate de la data adoptării hotărârii) la oficiul registrului comerţului, spre a fi menţionate în
registru şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (publicarea se va face pe
cheltuiala societăţii).
284. Atacarea hotărârilor adunării generale. Hotărârile adunării generale contrare legii
sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul
Oficial al României, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care
au votat „contra” şi au cerut să se insereze aceasta în procesul verbal al şedinţei. Când se invocă
motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată şi
de orice persoană interesată43.

43 Aceasta este practic o aplicaţie a regimului general al nulităţii absolute, respectiv imprescriptibilitatea dreptului la
acţiune (posibilitatea acţionarilor de a ataca hotărârea adunării generale şi peste termenul de 15 zile prevăzut de lege,
 Cererea de anulare se va soluţiona în contradictoriu cu societatea, reprezentată prin consiliul
de administraţie, respectiv prin directorat. Dacă hotărârea este atacată de toţi membrii consiliului de
administraţie, respectiv ai directoratului, societatea va fi reprezentată în justiţie de către persoana
desemnată de preşedintele instanţei dintre acţionarii ei, care va îndeplini mandatul cu care a fost
însărcinată, până ce adunarea generală, convocată în acest scop, va alege altă persoană. Dacă
hotărârea este atacată de toţi membrii directoratului, societatea va fi reprezentată în justiţie de către
consiliul de supraveghere.
Cererea de anulare a hotărârii se va judeca în camera de consiliu, adică în şedinţă la care pot
participa doar părţile şi/sau reprezentanţii lor, deci fără participarea publicului44.
Legea stabileşte şi câteva restricţii în ceea ce priveşte dreptul de atacare în instanţă a
hotărârilor adunării generale. Astfel, membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de
supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie.
Această restricţie este însă de strictă interpretare, ca de altfel orice restrângere a drepturilor
fundamentale ale cetăţeanului, garantate prin Constituţia României. Astfel, avem în vedere faptul că
art. 21 din Constituţie consfinţeşte liberul acces la justiţie, astfel că nu se poate extinde interdicţia
prevăzută pentru administratori la alte persoane sau la alte situaţii decât cele prevăzute de lege. Cu
alte cuvinte, membrii directoratului pot introduce o cerere în anularea hotărârii adunării generale
referitoare la revocarea lor din funcţie, la fel cum membrii consiliului de administraţie pot cere
anularea hotărârii adunării generale în care s-a decis altceva decât revocarea lor din funcţie.
285. Suspendarea efectelor hotărârii. Odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul
(acţionarul nemulţumit) poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea
executării hotărârii atacate. Este deci necesar, pentru a putea cere suspendarea efectelor hotărârii
adunării generale, ca acţionarul să fi cerut, în prealabil, anularea hotărârii, fiind respinsă ca
inadmisibilă o cerere de suspendare formulată de acţionarul nemulţumit, în lipsa unei acţiuni în
anulare depuse de acesta la instanţă. Instanţa poate cere o cauţiune (depunerea unei sume de bani),
pentru a trece la judecarea cererii de suspendare.
Procedura judecării cererii de suspendare a efectelor hotărârii adunării generale este supusă
dispoziţiilor Codului de procedură civilă referitoare la ordonanţa președințială. Astfel, reclamantul
va trebui să facă dovada urgenţei măsurii (fie prin păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin
întârziere, fie prevenirea unei pagube iminente, fie prin înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu ocazia
unei executări) şi, de asemenea, va trebui să facă dovada vremelniciei măsurii (dovada care este
făcută prin însăşi înregistrarea acţiunii în anularea hotărârii adunării generale a cărei suspendare se
cere prin cererea de ordonanţă preşedinţială). Ordonanţa preşedinţială de suspendare se va putea
judeca cu citarea părţilor, dar şi fără citarea părţilor, dacă instanţa se consideră lămurită pe baza
probelor depuse de reclamant şi dacă urgenţa impune judecarea rapidă a cererii. În orice caz,
judecarea cererii de suspendare se face de urgenţă şi cu precădere.

mai exact, oricând) şi dreptul altor persoane (chiar neacţionari) de a introduce cererea de anulare a hotărârii. Î n plus,
deşi legea nu prevede, în cazul nulităţii absolute, potrivit dreptului comun, părţile nu pot confirma sau ratifica ulterior
actul juridic lovit de nulitate (în speţă, hotărârea adunării generale), chiar dacă îşi exprimă acordul expres în acest
sens. Cu alte cuvinte, chiar dacă părţile (societatea şi acţionarul nemulţumit) înţeleg să se împace, instanţa va putea
dispune totuşi nulitatea hotărârii adunării generale, întrucât cauzele de nulitate intră în categoria celor absolute.
Motive de nulitate absolută, sunt, în opinia noastră, ţinerea şedinţei adunării generale fără convocarea acţionarilor
sau cu încălcarea condiţiilor imperative prevăzute de lege privind convocarea, adoptarea hotărârii cu încălcarea
condiţiilor imperative de cvorum şi de majoritate prevăzute de lege, etc.
44 Caracterul public al şedinţei de judecată este un principiu important în procedura noastră civilă, fiind consfinţit
prin Codul de procedură civilă. Acest fapt înseamnă că la şedinţa de judecată poate participa orice persoană,
indiferent dacă are sau nu vreo legătură cu cauza ce se judecă în faţ a instanţei, accesul putând fi interzis doar
persoanelor care tulbură ordinea în sală, persoanelor care au o ţinută necuviincioasă, minorilor, persoanelor care
poartă arme asupra lor (cu excepţia celor care le poartă pentru a-şi îndeplini serviciul în faţ a instanţei, adică a
jandarmilor, gardienilor, poliţiştilor), şi atunci când sala de şedinţă devine neîncăpătoare. Aşadar, ţinerea şedinţei de
judecată în camera de consiliu (fără accesul publicului) este o excepţie.
 Împotriva hotărârii judecătoreşti (prin care s-a admis suspendarea sau s-a respins
suspendarea) se poate face apel în termen de 5 zile; termenul se calculează de la pronunţare, dacă s-
a dat cu citarea părţilor şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea părţilor.
În ceea ce priveşte instanţa competentă, acţiunea în anularea hotărârii adunării generale este
de competenţa tribunalului din judeţul unde societatea îşi are sediul principal, iar cererea de
ordonanţă preşedinţială de suspendare a efectelor hotărârii este de asemenea, de competenţa
aceleiaşi instanţe.
Secţiunea a 4-a. Administratorii societăţii pe acţiuni
Subsecțiunea 1. Precizări prealabile.
286. Consideraţii introductive. Modificările adoptate de legiuitor odată cu publicarea în
Monitorul Oficial a Legii nr. 441/2006, aduce cele mai multe modificări societăţii pe acţiuni şi, mai
ales, dispoziţiilor referitoare la administrarea acestor societăţi, astfel încât conducerea societăţilor
pe acţiuni să fie asemănătoare cu modul de conducere folosit de societăţile din alte state europene.
Până acum, societăţile pe acţiuni erau administrate de un administrator unic sau de un consiliu de
administraţie, ale căror atribuţii puteau fi delegate unui comitet director. Acestea erau singurele
organe de conducere ale societăţii, majoritatea deciziilor importante întrând în sarcina adunării
generale a acţionarilor. Acum, pe lângă consiliul de administraţie, putem avea şi un consiliu de
supraveghere, precum şi un directorat, ca organ de conducere aparte. Sunt aduse astfel modificări
sistemului „clasic” de conducere a unei societăţi, respectiv cel bazat pe numirea unuia sau mai
multor administratori şi sunt aduse, de asemenea, modificări cu privire la drepturile, atribuţiile,
puterile şi obligaţiile membrilor organelor de conducere. Apar pentru prima dată în legislaţia
noastră noţiunile de directorat şi de consiliu de supraveghere, instituţii juridice care beneficiază şi
de o reglementare amplă, nemaifiind astfel nevoiţi să aplicăm, prin analogie, anumite dispoziţii
legale, decât acolo unde legea trimite în mod expres la astfel de analogii.
În cele ce urmează, vom aborda problematica administrării şi conducerii societăţii pe
acţiuni, plecând de la deosebirea făcută de lege, respectiv vom vorbi despre administrare în cadrul
sistemului unitar şi administrare în cadrul sistemului dualist. Vom face, acolo unde este necesar,
paralela cu vechea reglementare, dat fiind că, aşa cum am arătat, acestei chestiuni i s-au adus cele
mai importante modificări de la adoptarea Legii societăţilor, până în prezent.
Subsecțiunea a 2-a. Sistemul unitar
287. Consideraţii prealabile. Sistemul unitar de administrare este, practic, sistemul clasic
de administrare al societăţilor pe acţiuni, cu unele mici modificări aduse prin Legea nr. 441/2006.
Ce presupune sistemul unitar? Acesta presupune administrarea societăţii pe acţiuni de către un
consiliu de administraţie, format dintr-un număr impar de membri sau de către un administrator
unic. Consiliul de administraţie poate delega (uneori, aşa cum vedea, este obligat să delege) o parte
dintre puterile lui de conducere către directori.
Aşadar, sintetizând, funcţionarea societăţii pe acţiuni în acest sistem, are la bază, în primul
rând, adunarea generală a acţionarilor, ca organ suprem de deliberare şi decizie, urmată, ca ierarhie,
în cadrul societăţii, de către consiliul de administraţie (sau administratorul unic), şi apoi, după
consiliul de administraţie, se află directorii societăţii.
288. Cine poate fi administrator. Poate fi administrator orice persoană fizică ce are
capacitate deplină de exerciţiu (a împlinit vârsta de 18 ani), nu se află pusă sub interdicţie
judecătorească (din cauza afecţiunilor psihice) şi are onorabilitate comercială (adică nu a fost
condamnată pentru vreuna din infracţiunile economice sau de corupție la care face referire Legea
societăţilor, aceleaşi cu cele prevăzute pentru fondatori). În principiu, administratorul nu trebuie să
mai îndeplinească alte condiţii, nu trebuie să aibă anumite studii (cu excepţia cazurilor în care legea
obligă în acest sens) şi în general, nu i se cer alte condiţii de îndeplinit.
 289. Numărul administratorilor. Potrivit legii, societatea pe acţiuni este administrată de
către unul sau mai mulţi administratori, numărul acestora fiind întotdeauna impar. Trebuie observat
că, anterior, Legea societăţilor nu prevedea obligativitatea numirii unui număr impar de membri în
consiliul de administraţie; cu toate acestea, este cunoscut faptul că, în majoritatea cazurilor,
societăţile îşi numeau 3, 5, 7, sau un alt număr impar de membri în consiliu, pentru a evita situaţia
de blocaj în decizii, cauzată de o eventuală paritate de voturi. Actuala reglementare clarifică însă
definitiv această chestiune, stabilind imperativ că numărul administratorilor trebuie să fie impar.
Societatea pe acţiuni poate fi administrată şi de un singur administrator, numit administrator unic.
În cazul societăţilor pe acţiuni, dacă sunt mai mulţi administratori, aceştia se vor constitui
obligatoriu, într-un consiliu de administraţie, spre deosebire de societăţile cu răspundere limitată,
unde pluralitatea administratorilor nu obligă şi la înfiinţarea unui consiliu de administraţie sau a
altui organ colegial (ne reamintim că, la societăţile cu răspundere limitată, dacă sunt mai mulţi
administratori, ei pot lucra separat sau împreună, constituiţi sau neconstituiţi în cadrul unui consiliu
de administraţie).
Există situaţii în care societatea are obligaţia numirii unui număr minim de administratori,
cum ar fi, de pildă, în cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul
unei obligaţii legale de auditare45; în această situaţie, consiliul de administraţie trebuie alcătuit din
cel puţin trei administratori46.
290. Numirea administratorilor. Administratorii pot fi numiţi fie la înfiinţare, prin actul
constitutiv, fie desemnaţi, pe parcursul desfăşurării activităţii comerciale, de către adunarea
generală a acţionarilor, cu precizarea că numirea administratorilor intră în competenţa adunării
generale ordinare. Pentru a putea candida la funcţia de administrator, o persoană trebuie
nominalizată pentru această funcţie, nominalizare care se face de către membrii actuali ai
consiliului de administraţie sau de către acţionari.
Este important de reţinut (şi de noutate în legislaţia noastră) faptul că numirea valabilă a
unui membru în consiliul de administraţie este condiţionată de acceptarea expresă din partea
persoanei numite, condiţie care nu se cerea anterior (până la modificările aduse prin Legea nr.
441/2006) la numirea unui administrator.
291. Durata funcţiei de administrator. Trebuie reţinute aici două elemente cu privire la
durata mandatului unui administrator: prin definiţie, administratorii sunt temporari şi revocabili.
În primul rând, administratorii sunt temporari, adică aleşi întotdeauna pentru o perioadă
determinată, fiind interzis a se numi administratori „sine die”, sau pe un termen nedeterminat ori
„pe viaţă”. În societăţile pe acţiuni, durata mandatului unui administrator este cea prevăzută în actul
constitutiv, însă nu poate fi mai mare de 4 ani (dacă administratorii au fost numiţi prin hotărârea
adunării generale), respectiv de 2 ani (dacă administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv).
Dacă în actul constitutiv nu s-a prevăzut durata mandatului, aceasta este de 2 ani. La expirarea
mandatului lor, administratorii pot fi realeşi (realegerea se poate face în mod nelimitat, în sensul că
o persoană poate fi aleasă administrator ori de câte ori vor decide astfel acţionarii).
În al doilea rând, vom reţine că administratorii sunt, prin definiţie, revocabili, adică pot fi
înlocuiţi oricând (deci şi înainte de data expirării mandatului lor) de către adunarea generală a
acţionarilor, fără ca acţionarii să fie ţinuţi a justifica în vreun fel măsura revocării. Aceasta este o
45 O altă prevedere legală care impune un număr minim de membri în consiliul de administraţie există şi în Legea
pieţei de capital. Astfel, potrivit art. 235 alin. (2) din Legea nr. 297/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 571 din 29
iunie 2004, societăţile pe acţiuni care aplică metoda votului cumulativ pentru alegerea membrilor consiliului, sunt
administrate de un consiliu de administraţie format din cel puţin 5 membri. Vom reveni însă asupra acestor derogări la
capitolul privind societățile tranzacționate.
46 Societăţile pe acţiuni care, deşi sunt supuse auditării potrivit legii, nu îndeplinesc condiţia numărului minim de
administratori, au fost obligate ca, în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a legii (până la data de 1
septembrie 2007 − n.a.), să constituie un consiliu de administraţie compus din minim 3 administratori [art. III alin. (5)
din Legea nr. 441/2006].
diferenţă foarte importantă faţă de directorii societăţii, care, de cele mai multe ori, au calitatea de
angajaţi (fiind supuşi deci, dispoziţiilor Codului muncii şi nu ale Legii nr. 31/1990) şi care pot fi
înlocuiţi (concediaţi, în terminologia specifică a legislaţiei muncii), doar dacă societatea constată că
sunt motive temeinice pentru a decide astfel. În caz contrar, directorul (angajat al societăţii) se poate
adresa instanţei de judecată care va putea decide reintegrarea lui în funcţie şi, eventual, plata unor
sume de bani de către societate, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile produse directorului ca
urmare a concedierii nelegale. În schimb, administratorul nu se poate adresa instanţei pentru a putea
cere repunerea lui în funcţie, chiar dacă el consideră că revocarea sa a fost nelegală.
292. Cumulul administrator/salariat şi administrator/director. Legea arată în mod
expres că, pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii societăţii pe acţiuni nu pot încheia cu
societatea un contract individual de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnaţi dintre
salariaţii societăţii, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului. Aşadar,
cumulul administrator/salariat este interzis în cadrul societăților pe acțiuni.
În ceea ce priveşte cumulul administrator/director, potrivit noilor reglementari,
administratorul poate fi şi director al societăţii, cumul de funcţii interzis expres prin dispoziţiile
legale anterioare, potrivit cărora directorii executivi nu puteau fi membri în consiliul de
administraţie.
293. Administratorul persoană juridică. Calitatea de administrator o poate avea o
persoană fizică, dar şi o persoană juridică (de pildă, o altă societate). Administratorul persoană
juridică se numeşte societate administrator. O persoană juridică (o societate) poate fi numită
administratorul unei societăţi pe acţiuni, numai dacă această persoană juridică îşi desemnează
anume o persoană fizică, care să se ocupe nemijlocit de administrare; această persoană fizică numită
de societatea administrator se numeşte reprezentant permanent. Persoana fizică numită ca
reprezentant permanent al societăţii administrator va avea aceleaşi drepturi şi obligaţii ca un
administrator persoană fizică. Pentru stabilirea raporturilor dintre societatea pe acţiuni şi societatea
administrator, se poate încheia un contract de administrare între cele două părţi (fiind deci vorba
despre două societăţi, între care se încheie un contract comercial).
294. Revocarea administratorilor. Aşa cum am arătat mai sus, administratorii pot fi
revocaţi oricând de către adunarea generală ordinară a acţionarilor. Noutatea legislativă apare în
cazul revocării fără justă cauză, situaţie în care administratorul este îndreptăţit la plata unor daune-
interese.
Vechea reglementare excludea în mod expres dreptul administratorilor de a ataca hotărârea
adunării generale referitoare la revocarea lor din funcţie [art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990],
astfel că, în lipsa unor prevederi derogatorii speciale, administratorul nu putea solicita instanţei nici
anularea hotărârii, dar nici pretinderea unor daune pentru o revocare pe care acesta ar fi considerat-o
nedreaptă. Imposibilitatea atacării hotărârii care are ca obiect revocarea din funcţie a
administratorului este menţinută şi de noua reglementare, însă legea prevede inechivoc, în prezent,
că administratorul este îndreptăţit la plata unor daune-interese în cazul revocării sale din funcţie
fără justă cauză, daune-interese care, evident, pot fi obţinute (în cazul în care societatea refuză plata
de bună voie a acestora), doar pe cale judecătorească.
Cu alte cuvinte, în prezent, legea legitimează, fără putinţă de tăgadă, calitatea procesuală
activă a administratorului în formularea unei cereri introductive având ca obiect pretinderea de
daune-interese pentru revocarea sa fără justă cauză, rămânând însă să dovedească producerea
prejudiciului care să-l îndreptăţească la primirea sumelor de bani cu titlu de daune-interese, precum
şi întinderea acestuia, potrivit regulilor generale consfinţite prin Codul civi (actori incumbit
probatio sau onus probandi incumbit actori, adică cel ce face o afirmaţie în faţa judecăţii, trebuie să
o dovedească).
295. Vacanţa administratorilor. În caz de vacanţă (imposibilitate de prezentare la şedinţe
din orice motiv) a unuia sau a mai multor posturi de administrator, dacă prin actul constitutiv nu se
dispune altfel, consiliul de administraţie procedează la numirea unor administratori provizorii, până
la întrunirea adunării generale ordinare a acţionarilor. În cazul în care administratorii nu îşi
îndeplinesc obligaţia de a convoca adunarea generală, orice parte interesată se poate adresa instanţei
pentru a desemna persoana însărcinată cu convocarea adunării generale ordinare a acţionarilor, care
să facă numirile necesare.
Două aspecte de noutate trebuie observate aici. Mai întâi, constatăm că, în caz de vacanţă a
administratorilor, numirea administratorilor provizorii cade în competenţa exclusivă a consiliului de
administraţie, fără a mai fi necesară şi prezenţa cenzorilor, aşa cum cereau imperativ dispoziţiile
art. 156 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Aceasta prevedere este binevenită, în opinia noastră, dat
fiind că, în practică, au existat mai multe probleme cu privire la participarea cenzorilor la şedinţa de
numire a administratorilor provizorii; astfel, nu se ştia dacă trebuie să participe toţi cenzorii la
această şedinţă sau era suficient să participe doar unul sau majoritatea acestora. În ceea ce ne
priveşte, credem că este oportun ca administratorii, care se pot întruni într-un mod mai operativ şi
care cunosc mai bine calităţile profesionale ale persoanelor din cadrul societăţii care pot îndeplini
funcţia de administrator, să decidă cu privire la numirea unui administrator provizoriu; şi aceasta, cu
atât mai mult cu cât, oricum, din dispoziţiile legale citate, cenzorii nu aveau un drept de vot la
aceste şedinţe (ei pot însă cere instanţei desemnarea persoanei însărcinate cu convocarea adunării
generale, potrivit celor expuse mai jos).
A doua noutate foarte importantă constă în posibilitatea pe care o acordă legea oricărei
persoane interesate de a iniţia convocarea adunării generale pentru completarea consiliului de
administraţie în caz de vacanţă, atunci când administratorii nu o fac. Mai întâi, trebuie precizat că
doar instanţa, la cererea persoanei interesate, poate desemna o persoană pe care să o însărcineze cu
convocarea adunării generale ordinare a acţionarilor, care să facă numirile necesare şi totodată, să
propună şi administratorul care va ocupa locul vacant în consiliu. Apoi, observăm că sesizarea
instanţei în acest sens o poate face doar persoana interesată, astfel că, pentru a putea fi admisă o
altfel de cerere, trebuie făcută dovada interesului (interes dovedeşte, în opinia noastră, inclusiv
administratorul demisionar sau cel care a lăsat liber, din orice motiv, postul respectiv din consiliul
de administraţie).
296. Condiţii de independenţă. Îndeplinirea de către administrator a anumitor condiţii de
independenţă este o cerinţă relativ nouă şi importantă în reglementarea cadru a societăţilor în
România.
Aceste condiţii nu sunt impuse prin lege, ci numai prin voinţa acţionarilor. Astfel, prin actul
constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor se poate prevedea că unul sau mai
mulţi membri ai consiliului de administraţie trebuie să fie independenţi. Legea nu defineşte ce
înţelege prin „independent”, însă arată situaţiile în care administratorul nu poate fi considerat
independent, astfel că, per a contrario, este independent administratorul care nu se regăseşte în
niciuna dintre situaţiile de dependenţă prevăzute de lege. Aceste situaţii (ne referim la situaţiile de
dependenţă), fără a fi limitative (actul constitutiv putând considera şi alte cazuri ca situaţii de
dependenţă), sunt cele în care administratorul:
a) este director al societăţii sau al unei societăţi controlate de către aceasta ori a îndeplinit o
astfel de funcţie în ultimii 5 ani;
b) este salariat al societăţii sau al unei societăţi controlate de către aceasta ori a avut un
astfel de raport de muncă în ultimii 5 ani;
c) primeşte sau a primit de la societate ori de la o societate controlată de aceasta o
remuneraţie suplimentară sau alte avantaje, altele decât cele corespunzând calităţii sale
de administrator neexecutiv;
d) este sau reprezintă un acţionar semnificativ al societăţii;
e) are sau a avut în ultimul an relaţii de afaceri cu societatea ori cu o societate controlată de
 aceasta, fie personal, fie ca asociat, acţionar, administrator, director sau salariat al unei
societăţi care are astfel de relaţii cu societatea;
f) este sau a fost în ultimii 3 ani asociat ori salariat al actualului auditor financiar al
societăţii sau al unei societăţi controlate;
g) este director într-o altă societate în care un director al societăţii este administrator
neexecutiv;
h) a fost administrator neexecutiv al societăţii mai mult de 3 mandate;
i) este soţ/soţie sau rudă până la gradul al IV-lea inclusiv cu un director al societăţii sau cu
o persoană aflată în una dintre situaţiile prevăzute mai sus.
297. Preşedintele consiliului de administraţie. Preşedintele consiliului de administraţie
este ales de către consiliul de administraţie, dintre membri săi, însă poate fi numit şi de către
adunarea generală ordinară care a numit consiliul, dacă acest lucru este prevăzut în actul constitutiv.
Preşedintele este numit pentru o durată care nu poate depăşi durata mandatului său de administrator.
Preşedintele poate fi revocat oricând de către consiliul de administraţie însă dacă el a fost numit de
către adunarea generală, va putea fi revocat numai de către aceasta. În cazul în care preşedintele se
află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, consiliul de administraţie poate însărcina
pe un alt administrator cu îndeplinirea funcţiei de preşedinte, pe durata stării de imposibilitate.
298. Comitetele consultative. De relativă noutate este şi posibilitatea consiliului de
administraţie de a crea comitete consultative. Aceste comitete sunt formate din cel puţin 2 membri
ai consiliului de administraţie şi sunt însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de
recomandări pentru consiliu, în domenii precum auditul, remunerarea administratorilor, directorilor,
cenzorilor şi personalului, sau cu nominalizarea de candidaţi pentru diferitele posturi de conducere.
Comitetele vor înainta consiliului în mod regulat rapoarte asupra activităţii lor.
Înfiinţarea comitetelor consultative este facultativă, fiind la latitudinea societăţii dacă decide
sau nu crearea acestora, cu excepţia cazului societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale
fac obiectul unei obligaţii legale de auditare financiară, când crearea unui comitet de audit în cadrul
consiliului de administraţie este obligatorie.
Legea stabileşte şi câteva reguli de organizare a acestor comitete. Astfel, cel puţin un
membru al fiecărui comitet trebuie să fie administrator neexecutiv independent. Apoi, comitetul de
audit şi cel de remunerare sunt formate numai din administratori neexecutivi. În fine, cel puţin un
membru al comitetului de audit trebuie să deţină experienţă în aplicarea principiilor contabile sau în
audit financiar.
299. Întrunirea consiliului de administraţie. Spre deosebire de reglementarea inițială
cuprinsă în Legea societăților, potrivit căreia şedinţele trebuiau ţinute ori de câte era nevoie dar cel
puţin o dată pe lună, potrivit noilor dispoziţii legale, consiliul de administraţie se întruneşte cel
puţin o dată la trei luni. A fost eliminată şi prevederea legală care obliga administratorii la întrunirea
membrilor consiliului la sediul societăţii, astfel că şedinţa se va putea ţine şi în alt loc, care trebuie
însă arătat de către preşedinte prin convocator.
Convocarea consiliului de administraţie se face de către preşedinte ori de câte ori consideră
necesar sau la cererea motivată a cel puţin 2 dintre membrii săi ori a directorului general. Ordinea
de zi este stabilită de către preşedinte când convocarea îi aparţine, respectiv de autorii cererii, în
celelalte cazuri. Întotdeauna, preşedintele prezidează întrunirea. Convocarea pentru întrunirea
consiliului de administraţie va fi transmisă administratorilor cu suficient timp înainte de data
întrunirii, termenul putând fi stabilit prin decizie a consiliului de administraţie. Convocarea va
cuprinde data, locul unde se va ţine şedinţa şi ordinea de zi. Asupra punctelor care nu sunt
prevăzute pe ordinea de zi se pot lua decizii doar în cazuri de urgenţă. Directorii şi cenzorii sau,
după caz, auditorii interni pot fi convocaţi la orice întrunire a consiliului de administraţie, întruniri
la care aceştia sunt obligaţi să participe. Ei nu au drept de vot, cu excepţia directorilor care sunt şi
administratori. Observăm aici o deosebire importantă faţă de reglementarea anterioară, în care
convocarea cenzorilor era obligatorie şi nu la latitudinea preşedintelui care convoca consiliul de
administraţie [art. 151 alin. (5)].
La fiecare şedinţă se va întocmi un proces-verbal, care va cuprinde numele participanţilor,
ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întrunite şi opiniile separate. Procesul-verbal
este semnat de către preşedintele de şedinţă şi de către cel puţin un alt administrator.
300. Competenţele consiliului de administraţie. Legea instituie o competenţă generală a
consiliului de administraţie, care este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi utile
pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, competenţă limitată doar de deciziile adunării
generale a acţionarilor.
Trebuie însă observat că, pentru prima dată, legea stabileşte în concret şi câteva atribuţii ale
consiliului de administraţie. Astfel, noua reglementare, arată competenţele exclusive, adică cele care
nu pot fi delegate directorilor. Aceste competenţe de bază (aşa cum le numeşte legea) sunt:
- stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;
- stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi aprobarea planificării financiare;
- numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
- supravegherea activităţii directorilor;
- pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi implementarea
hotărârilor acesteia;
- introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii nr.
85/2014 privind procedura insolvenţei;
- atribuţiile primite de către consiliul de administraţie din partea adunării generale a acţionarilor,
prin delegare de competenţă.
Consiliul de administraţie va putea să încheie acte juridice în numele şi în contul societăţii,
prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să
constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din
valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea
adunării generale a acţionarilor, dată cu respectarea condiţiilor cerute pentru adunarea generală
extraordinară.
De foarte mare importanţă aici este dreptul de reprezentare. Consiliul de administraţie
reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie. În lipsa unei stipulaţii contrare în actul
constitutiv, consiliul de administraţie reprezintă societatea prin preşedintele său. Prin actul
constitutiv, preşedintele şi unul sau mai mulţi administratori pot fi împuterniciţi să reprezinte
societatea, acţionând împreună sau separat. O astfel de clauză este opozabilă terţilor. Prin acordul
lor unanim, administratorii care reprezintă societatea doar acţionând împreună pot împuternici pe
unul dintre ei să încheie anumite operaţiuni sau tipuri de operaţiuni. Consiliul de administraţie
înregistrează la registrul comerţului numele persoanelor împuternicite să reprezinte societatea,
menţionând dacă ele acţionează împreună sau separat. Acestea depun la registrul comerţului
specimene de semnătură.
În cazul în care consiliul de administraţie deleagă directorilor atribuţiile de conducere a
societăţii, puterea de a reprezenta societatea aparţine directorului general. Consiliul de
administraţie păstrează însă atribuţia de reprezentare a societăţii în raporturile cu directorii.
301. Interdicţii speciale. Interdicţiile legale pentru administrator se referă − ca şi la
societăţile cu răspundere limitată − la persoanele incapabile şi la cele care au suferit anumite
condamnări. Astfel, persoana, care potrivit legii nu poate fi fondator, nu poate fi nici membru în
consiliul de administraţie.
 În plus, specific la societăţile pe acţiuni, o interdicţie specială este stabilită pentru
administratorii care funcţionează în mai multe consilii de administraţie: o persoană fizică nu poate
exercita concomitent mai mult de 5 mandate de membru în consilii de administraţie în societăţi pe
acţiuni al căror sediu se află pe teritoriul României. Este de observat că, spre deosebire de
reglementarea anterioară, în care numărul maxim de consilii de administraţie în care putea funcţiona
o persoană era de 3, acum acest număr a fost mărit la 5. Excepţia de la această interdicţie, apare în
situaţia persoanelor care sunt proprietari a cel puţin o pătrime din totalul acţiunilor societăţii sau
sunt membri în consiliul de administraţie al unei societăţi pe acţiuni ce deţine această pătrime. Tot
de noutate este şi extinderea acestei interdicţii şi la persoanele fizice care îndeplinesc calitatea de
reprezentant permanent din partea unor persoane juridice numite administratori ai societăţilor pe
acţiuni.
Persoana care încalcă interdicţia privind numărul maxim de mandate concomitente este
obligată să demisioneze din funcţiile de membru al consiliului de administraţie care depăşesc
numărul maxim de mandate, în termen de o lună de la data apariţiei situaţiei de incompatibilitate.
La expirarea acestei perioade, el va pierde mandatul obţinut prin depăşirea numărului legal de
mandate, în ordinea cronologică a numirilor, şi va fi obligat la restituirea remuneraţiei şi a altor
beneficii primite către societatea în care a exercitat acest mandat. Deliberările şi deciziile la care el
a luat parte în exercitarea mandatului respectiv rămân valabile. Observăm şi în ce priveşte
sancţiunea aplicabilă încălcării interdicţiei, două noutăţi importante. Astfel, spre deosebire de
dispoziţiile anterioare ale Legii nr. 31/1990 care obligau administratorul la plata remuneraţiei
încasate cu depăşirea numărului legal de mandate către stat, în varianta actuală, el va fi obligat la
restituirea acestor sume către societatea în care a exercitat mandatul care depăşea numărul legal. În
fine, în mod fericit, actuala reglementare arată şi soarta deciziilor adoptate de către administrator în
perioada de incompatibilitate, arătând că acestea rămân valabile, ceea ce, în opinia noastră, este
absolut corect, cu atât mai mult cu cât ceilalţi membri ai conducerii societăţii, dar şi terţii s-au
întemeiat cu bună credinţă pe calitatea de administrator a persoanei în cauză, neştiind (şi, uneori,
neputând şti) că acesta încalcă o interdicţie expresă a legii.
302. Loialitatea şi confidenţialitatea. De relativă noutate sunt și îndatoririle
administratorilor faţă de societate referitoare la loialitate şi confidenţialitate.
Loialitatea este îndatorirea pe care o are administratorul de a-şi desfăşura activitatea şi a-şi
exercita atribuţiile, exclusiv în interesul societăţii pe care o administrează, cu prudenţa şi diligenţa
unui bun administrator (această obligaţie instituie, aşadar, o culpa levis în abstracto).
Administratorul nu încalcă obligaţia de loialitate dacă, în momentul luării unei decizii de afaceri 47,
el este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor
informaţii adecvate.
În ce priveşte îndeplinirea obligaţiei de confidenţialitate, legea arată că membrii consiliului
de administraţie nu au voie să divulge informaţiile confidenţiale şi secretele de afaceri ale societăţii,
la care au acces în calitatea lor de administratori, obligaţie care le revine şi după încetarea
mandatului de administrator. Legea instituie expres această îndatorire în sarcina administratorilor,
urmând ca limitele, conţinutul şi durata obligaţiei să fie stabilită în concret prin contractul de
administrare.
303. Răspunderea administratorilor. Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt
reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în Legea nr. 31/1990.
Aşadar, trebuie observat că atunci când vorbim de condiţiile atragerii răspunderii de către un
administrator, de modul de răspundere, de obligaţiile a căror încălcare a dus la stabilirea
răspunderii, trebuie să ne raportăm la două acte normative: la Codul civil (mai exact la dispoziţiile
din Codul civil referitoare la contractul de mandat) şi respectiv la Legea nr. 31/1990. Despre cele

47 În sensul legii, decizie de afaceri este orice decizie de a lua sau de a nu lua anumite măsuri cu privire la
administrarea societăţii.
două tipuri de răspunderi am vorbit deja, pe larg, la capitolul privind răspunderea administratorilor
din cadrul societăţilor cu răspundere limitată.
Reamintim doar că răspunderea administratorilor (întotdeauna solidară) potrivit
reglementărilor legii-cadru a societăţilor, este atrasă, în concret, pentru:
a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;
b) existenţa reală a dividendelor plătite;
c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine atât acţionarilor societăţii, cât şi
creditorilor societăţii, care o vor putea exercita însă numai în caz de deschidere a procedurii
reorganizării judiciare şi a falimentului (insolvenţei).
Legea instituie expres o răspundere a administratorilor pentru faptele directorilor şi ale
angajaţilor. Astfel, administratorii răspund faţă de societate pentru prejudiciile cauzate prin actele
îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi
exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor. Legea prevede şi obligaţia directorilor de
a înştiinţa consiliul de administraţie de toate neregulile constatate cu ocazia îndeplinirii atribuţiilor
lor. Tot astfel, administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi dacă, având
cunoştinţă de neregulile săvârşite de aceştia, nu le comunică cenzorilor sau, după caz, auditorilor
interni şi auditorului financiar. În fine, în societăţile care au mai mulţi administratori, răspunderea
pentru actele săvârşite sau pentru omisiuni nu se întinde şi la administratorii care au făcut să se
consemneze, în registrul deciziilor consiliului de administraţie, împotrivirea lor şi au încunoştinţat
despre aceasta, în scris, pe cenzori sau auditorii interni şi auditorul financiar.
Legea instituie expres interdicţia administratorului de a lua parte la vreo deliberare care are
ca obiect o operaţiune în care el, soţul sau soţia sa, rudele ori afinii săi până la gradul al IV-lea
inclusiv au, direct sau indirect, interese contrare intereselor societăţii, sub sancţiunea plăţii de
daune-interese. Excepţiile exprese de la această interdicţie apar în cazul în care obiectul votului îl
constituie:
a) oferirea spre subscriere, către un administrator sau către soţul sau soţia sa, rudele ori
afinii săi până la gradul al IV-lea inclusiv, de acţiuni sau obligaţiuni ale societăţii;
b) acordarea de către administrator sau de soţul sau soţia sa, rudele ori afinii săi până la
gradul al IV-lea inclusiv a unui împrumut ori constituirea unei garanţii în favoarea
societăţii.
Administratorii sunt obligaţi să convoace adunările generale în cazurile prevăzute de lege48.
Sunt interzise operaţiunile de creditare a administratorului de către societate, sub toate
formele prevăzute de lege49.
Administratorii nu pot folosi bunurile şi banii societăţii în interesul lor personal50.
În fine, mai facem precizarea că administratorii pot răspunde, suplimentar față de cazurile
stipulate de Legea societăților și de dispozițiile din Codul civil referitoare la mandat (dispoziții care,

48 Neconvocarea adunării generale în cazurile prevăzute de lege atrage răspunderea penală a administratorilor cu
închisoarea sau cu amenda penală.
49 Nerespectarea interdicţiei de creditare atrage răspunderea penală a administratorului, cu închisoare de la 1 la 3
ani.
50 Folosirea cu rea-credinţă de către administrator a bunurilor sau creditului de care se bucură societatea într-un
scop contrar interesului acesteia sau în folosul lui propriu sau pentru a favoriza o altă societate în care are un interes
direct sau indirect constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani.
oricum, sunt extrem de largi), și potrivit Legii insolvenței (pe procedura atragerii răspunderii
patrimoniale a membrilor organelor de conducere pentru datoriile societății ajunse în insolvență),
precum și potrivit Codului de procedură fiscală (pe procedura răspunderii solidare a membrilor
organelor de conducere pentru datoriile societății ajunse în stare de insolvabilitate).
304. Puterile administratorilor. Aşa cum arătam la competenţele consiliului de
administraţie, administratorii, luați separat, pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la
îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, în afară de restricţiile arătate în actul constitutiv.
Administratorii reprezintă societatea în raporturile juridice cu terţii. În lipsa unei stipulaţii
contrare în actul constitutiv, se prezumă că toţi administratorii au puteri de reprezentare. Dacă prin
actul constitutiv, unui administrator nu îi sunt acordate drepturi de reprezentare, puterile acestuia
sunt limitate la conducerea şi gestiunea internă a societăţii.
Administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă
această posibilitate li s-a acordat în mod expres.
Limita până la care un singur administrator (dintre toţi membrii consiliului de administraţie)
poate încheia un act juridic prin care un terț care să înstrăineze, respectiv să dobândească, bunuri
către sau de la societate, este de 10 %, raportată la valoarea activelor nete ale societăţii 51, ceea ce
trece peste această valoare putând fi făcut, sub sancţiunea nulităţii, doar după obţinerea aprobării
adunării generale extraordinare.
Sunt interzise în mod expres, sub sancţiunea nulităţii, operaţiunile de vânzare-cumpărare
între societate şi administrator, în lipsa unei hotărâri a adunării generale extraordinare. Excepţiile de
la această interdicţie sunt posibile în cazul operaţiunilor a căror valoare cumulată este inferioară
echivalentului în lei al sumei de 5.000 de euro, în cazul în care operaţiunea este încheiată de
societate în condiţiile exercitării curente a activităţii sale, iar clauzele operaţiunii nu sunt mai
favorabile administratorului, sau soţul ori soţia sa, rudele ori afinii săi până la gradul al IV-lea
inclusiv, decât cele pe care, în mod obişnuit, societatea le practică faţă de terţe persoane.
305. Încetarea calităţii de administrator. Calitatea de administrator al unei societăţi
încetează prin:
- revocare (revocarea se poate face numai prin hotărârea AGOA, aşa cum am mai arătat);
- renunţarea administratorului la funcţie;
- moartea sau incapacitatea (punerea sub interdicţie judecătorească) administratorului.
Pentru ca încetarea funcţiei de administrator să fie opozabilă terţilor (inclusiv autorităţilor
statului), ea trebuie să fie publicată în registrul comerţului.
306. Delegarea de competenţă către directori. Consiliul de administraţie poate delega
conducerea societăţii unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general.
Aşadar, vorbim despre două noţiuni: directorii (care pot fi mai mulţi) şi directorul general (care
poate fi numai unul singur). Indiferent dacă sunt directori „simpli” sau directori generali, legea
înţelege prin director al societăţii pe acţiuni, acea persoană căreia i-au fost delegate atribuţii de
conducere a societăţii. Directorii şi directorul general pot fi numiţi dintre administratori sau din
afara consiliului de administraţie, însă pot fi numai persoane fizice. Şi preşedintele consiliului de
administraţie al societăţii poate fi numit director general, dacă prin actul constitutiv sau printr-o
hotărâre a adunării generale a acţionarilor se prevede acest lucru.
De menţionat că, în cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac
obiectul unei obligaţii legale de auditare financiară, delegarea conducerii societăţii către directori
este obligatorie52.

51 Activul net este determinat ca diferenţă între totalul activelor (bunurilor) şi totalul datoriilor societăţii.
52 Este de observat că, spre deosebire de reglementarea anterioară, nu mai există comitetul de direcţie şi că
directorii nu pot fi persoane juridice, ci doar persoane fizice.
 Este important de reţinut că, în cazul în care într-o societate pe acţiuni are loc delegarea
atribuţiilor de conducere către directori, majoritatea membrilor consiliului de administraţie va fi
formată din administratori neexecutivi, adică din acei administratori care nu au fost numiţi directori.
În ceea ce priveşte atribuţiile directorilor, aceştia sunt responsabili cu luarea tuturor
măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu
respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de
administraţie şi adunării generale a acţionarilor. Directorii vor informa consiliul de administraţie în
mod regulat şi cuprinzător asupra operaţiunilor întreprinse şi asupra celor avute în vedere. Ei sunt
supravegheaţi de către consiliul de administraţie, sens în care orice administrator poate solicita
directorilor informaţii cu privire la conducerea operativă a societăţii.
Modul de organizare a activităţii directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin
decizie a consiliului de administraţie.
Directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie (dacă nu vorbim de
directorii angajaţi cu contract individual de muncă, situaţie în care revocarea, mai exact,
concedierea se poate face numai cu respectarea condiţiilor specifice prevăzute de Codul muncii). În
cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor
daune-interese.
Directorii sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor. Prevederile legale
aplicabile administratorilor referitoare la interdicţia de a încheia contract de muncă cu societatea,
obligaţiile de loialitate şi confidenţialitate şi la limita de încheiere ale actelor juridice care au ca
obiect bunuri din patrimoniul societăţii, sunt aplicabile şi directorilor. De asemenea, directorii
răspund ca şi administratorii, pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor, potrivit art. 72 şi 73 din Legea
nr. 31/1990, răspund pentru faptele săvârşite de personalul din subordine şi sunt solidar răspunzători
cu predecesorii lor imediaţi dacă, având cunoştinţă de neregulile săvârşite de aceştia, nu le
comunică cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni şi auditorului financiar. În fine, directorii sunt
supuşi aceloraşi interdicţii referitoare la operaţiunile de creditare a lor de către societate, precum şi
cele referitoare la participarea la deliberări în care se pune în discuţie o operaţiune în care are
interese contrare societăţii sau în care ştie că sunt interesate soţul sau soţia sa, rudele ori afinii săi
până la gradul al IV-lea inclusiv.
Directorii mai sunt obligaţi şi la încheierea unei asigurări pentru răspundere profesională,
îndatorire de noutate în reglementarea societăţilor în România.
Subsecțiunea a 3-a. Sistemul dualist
307. Consideraţii prealabile privind sistemul dualist. Sistemul dualist presupune
organizarea conducerii societăţii prin înfiinţarea a două organe de conducere, respectiv consiliul de
supraveghere şi directoratul. Aşadar, la baza funcţionării societăţii pe acţiuni, în acest sistem, stă
adunarea generală a acţionarilor, urmată ca ierarhie în decizie, de consiliul de supraveghere şi apoi,
de directorat; acesta (directoratul) înseamnă însă altceva decât directorii delegaţi de către consiliul
de administraţie la sistemul unitar, întrucât directoratul, aşa cum vom vedea, este un organ colegial
(care ia decizii prin întrunirea membrilor săi), ca şi consiliul de supraveghere sau consiliul de
administraţie.
Încă de la început trebuie precizat că acest tip de administrare este opţional, orice societate
putând opta între sistemul clasic (unitar, potrivit noii terminologii) de administrare şi sistemul
dualist. Această formă de conducere poate fi prevăzută la înfiinţare în actul constitutiv al societăţii
sau ulterior, ca urmare a modificării actului constitutiv prin hotărârea adunării generale
extraordinare. Dacă însă, va opta pentru sistemul dualist de administrare, societatea pe acţiuni va fi
supusă obligaţiei de auditare a situaţiilor financiare.
Sistemul dualist de administrare este cu adevărat eficient la societăţile pe acţiuni mai mari,
la societățile transfrontaliere (multinaționale) sau la societățile cu un număr mare de acţionari (cum
ar fi, de pildă, la societăţile tranzacţionate), unde adunarea generală a acţionarilor nu poate avea un
control eficient asupra persoanelor (din cadrul directoratului) însărcinate cu conducerea societăţii;
pentru acest motiv, este numit consiliul de supraveghere care va fi, plastic exprimat (dar nejuridic),
o „adunare generală mai mică”. Acest consiliu de supraveghere (care nu are atribuţii de conducere)
va controla organele de conducere ale societăţii, le va numi şi le va revoca, adică face ceea ce ar fi
trebuit să facă adunarea generală.
Dacă societatea pe acţiuni optează pentru un sistem dualist de administrare, în toate
facturile, ofertele, comenzile, tarifele, prospectele şi alte documente întrebuinţate în comerţ,
emanând de la societate, trebuie să se menţioneze pe lângă denumirea, forma juridică, sediul social,
numărul din registrul comerţului şi codul unic de înregistrare şi menţiunea „societate administrată în
sistem dualist”.
308. Consiliul de supraveghere. Consideraţii introductive. Modul de organizare şi
condiţiile de numire a membrilor consiliului de supraveghere sunt asemănătoare cu organizarea şi
funcţionarea consiliului de administraţie. Ceea ce diferă în mod esenţial, aşa cum vedea, este
competenţa consiliului de supraveghere, în sensul că acesta are atribuţii diferite de cele date de lege
consiliului de administraţie.
309. Numirea membrilor consiliului de supraveghere. Numirea acestora este atributul
adunării generale a acţionarilor, cu excepţia primilor membri, care sunt numiţi prin actul constitutiv.
Pentru ca numirea unui membru în consiliul de supraveghere să fie valabilă, persoana numită
trebuie să o accepte în mod expres. Candidaţii pentru posturile de membru în consiliul de
supraveghere sunt nominalizaţi de către membrii existenţi ai consiliului sau de către acţionari.
Numărul membrilor consiliului de supraveghere este stabilit prin actul constitutiv, însă nu poate fi
mai mic de 3 şi nici mai mare de 11. Consiliul de supraveghere alege dintre membrii săi un
preşedinte al consiliului.
310. Mandatul membrilor consiliului de supraveghere. Durata mandatului este cea
stabilită prin actul constitutiv, dar nu poate fi mai mare de 4 ani, cu excepţia primilor membri ai
consiliului de supraveghere, al căror mandat nu poate depăşi 2 ani. Membrii consiliului de
supraveghere sunt reeligibili, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel.
Prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor se pot stabili
condiţii specifice de profesionalism şi independenţă pentru membrii consiliului de supraveghere,
care se apreciază după aceleaşi criterii prevăzute pentru administratori.
O persoană juridică poate fi numită membru în consiliul de supraveghere, cu obligaţia, ca şi
în cazul administratorilor persoană juridică, numirii unui reprezentant permanent, persoană fizică.
311. Revocarea şi vacanţa membrilor consiliului de supraveghere. Revocarea se poate
face oricând de către adunarea generală a acţionarilor, cu o majoritate de cel puţin două treimi din
numărul voturilor acţionarilor prezenţi (majoritate calificată).
În cazul vacanţei unui post de membru în consiliul de supraveghere, consiliul poate proceda
la numirea unui membru provizoriu, până la întrunirea adunării generale. Dacă vacanţa determină
scăderea numărului membrilor consiliului de supraveghere sub minimul legal, directoratul trebuie
să convoace fără întârziere adunarea generală pentru completarea locurilor vacante. În cazul în care
directoratul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a convoca adunarea generală, orice parte interesată se
poate adresa instanţei pentru a desemna persoana însărcinată cu convocarea adunării generale
ordinare a acţionarilor, care să facă numirile necesare.
312. Interdicţii. În ceea ce priveşte interdicţiile aplicabile membrilor consiliului de
supraveghere, aceştia nu pot fi concomitent membri ai directoratului. De asemenea, ei nu pot
cumula calitatea de membru în consiliul de supraveghere cu cea de salariat al societăţii. Nu pot fi
membri în consiliul de supraveghere persoanele care, potrivit legii, nu pot fi fondatori, precum şi
persoanele care exercită concomitent mai mult de 5 mandate în consilii de supraveghere în societăţi
pe acţiuni al căror sediu se află pe teritoriul României, dispoziţiile legale referitoare la
administratori fiind, așadar, aplicabile.
313. Atribuţiile consiliului de supraveghere. Atribuţiile principale ale consiliului de
supraveghere sunt:
a) exercitarea controlului permanent asupra conducerii societăţii de către directorat;
b) numirea şi revocarea membrilor directoratului;
c) verificarea conformităţii cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale,
a operaţiunilor de conducere a societăţii;
d) prezentarea unui raport, cel puţin o dată pe an, adunării generale a acţionarilor, cu privire
la activitatea de supraveghere desfăşurată;
e) convocarea adunării generale a acţionarilor, în cazuri excepţionale, când interesul
societăţii o cere.
Aşadar, observăm că, spre deosebire de administratori, consiliul de supraveghere nu are
atribuţii executive şi nici de reprezentare în cadrul societăţii pe acţiuni. În acest sens, legea
menţionează expres faptul că acest organ de conducere nu poate avea atribuţii de conducere a
societăţii. Practic, acest organ colegial este un liant important şi esenţial între adunarea generală a
acţionarilor şi directorat, acesta din urmă, exercitând, de fapt, atribuţiile executive în cadrul
societăţii. Cu toate acestea, în actul constitutiv se poate prevedea că anumite tipuri de operaţiuni nu
pot fi efectuate de către directorat decât cu acordul consiliului. În cazul în care consiliul nu îşi dă
acordul pentru o astfel de operaţiune, directoratul poate cere acordul adunării generale ordinare.
Hotărârea adunării generale cu privire la un asemenea acord este dată cu o majoritate de trei pătrimi
din numărul voturilor acţionarilor prezenţi. Actul constitutiv nu poate stabili o altă majoritate şi nici
stipula alte condiţii (cerinţe imperative).
314. Şedinţele consiliului de supraveghere. Aceste şedinţe se ţin cel puţin o dată la 3 luni.
Preşedintele convoacă consiliul de supraveghere şi prezidează întrunirea. De asemenea,
consiliul de supraveghere este convocat în orice moment la cererea motivată a cel puţin doi dintre
membrii consiliului sau ai directoratului. Consiliul se va întruni în cel mult 15 zile de la convocare.
Dacă preşedintele nu dă curs cererii de convocare a consiliului, autorii cererii pot convoca ei înşişi
consiliul, stabilind ordinea de zi a şedinţei.
Membrii directoratului pot fi convocaţi la întrunirile consiliului de supraveghere, însă nu au
drept de vot în aceste şedinţe.
La fiecare şedinţă se va întocmi un proces-verbal, care va cuprinde numele participanţilor,
ordinea de zi, ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întrunite şi opiniile separate.
Procesul-verbal este semnat de către preşedintele de şedinţă şi de către cel puţin un alt membru
prezent al consiliului.
315. Comitetele consultative. Noutatea constă (ca şi în cazul administrării societăţilor în
sistemul unitar), în posibilitatea consiliului de supraveghere de a crea comitete consultative, formate
din cel puţin doi membri ai consiliului şi însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea
de recomandări pentru consiliu, în domenii precum auditul, remunerarea membrilor directoratului şi
ai consiliului de supraveghere şi a personalului, sau nominalizarea de candidaţi pentru diferitele
posturi de conducere. Comitetele vor înainta consiliului în mod regulat rapoarte asupra activităţii
lor. Legea stabileşte şi aici reguli referitoare la organizarea acestor comitete. Astfel, preşedintele
directoratului poate fi numit membru în comitetul de nominalizare creat de consiliul de
supraveghere, fără ca prin aceasta să dobândească calitatea de membru în consiliu. Cel puţin un
membru al fiecărui comitet trebuie să fie membru independent al consiliului de supraveghere. Cel
puţin un membru al comitetului de audit trebuie să deţină experienţă relevantă în aplicarea
principiilor contabile sau în audit financiar. În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii
financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare financiară, crearea unui comitet de
audit în cadrul consiliului de supraveghere este obligatorie.
316. Directoratul. Consideraţii introductive. După precizările făcute până acum, am
reţinut că, practic, conducerea societăţii pe acţiuni administrate în sistem dualist revine în
exclusivitate directoratului. Directoratul îndeplineşte toate actele necesare şi utile pentru realizarea
obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege în sarcina consiliului de
supraveghere şi a adunării generale a acţionarilor. Aşadar, avem o competenţă generală de
conducere, stabilită în favoarea directoratului, competenţă limitată de competenţele exprese ale
adunării generale ale acţionarilor şi ale consiliului de supraveghere. Practic, observăm că, în cadrul
societăților pe acțiuni administrate în sistem dualist, atribuțiile consiliului de administrație din
sistemul unitar sunt exercitate de directorat și nu (așa după cum am mai precizat), de consiliul de
supraveghere.
317. Numirea membrilor directoratului. Desemnarea membrilor directoratului revine
consiliului de supraveghere, care atribuie, totodată, unuia dintre ei, funcţia de preşedinte al
directoratului. Pentru ca numirea unui membru în directorat să fie valabilă, persoana numită trebuie
să accepte în mod expres.
Directoratul este format din unul sau mai mulţi membri, persoane fizice, numărul acestora
fiind întotdeauna impar. Când este un singur membru, acesta poartă denumirea de director general
unic. De menţionat însă că, în cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac
obiectul unei obligaţii legale de auditare, directoratul este format din cel puţin 3 membri.
În ceea ce priveşte durata mandatului directoratului, acesta trebuie stabilit prin actul
constitutiv, însă în nici un caz acesta nu poate depăşi 4 ani.
318. Revocarea şi vacanţa membrilor directoratului. Membrii directoratului pot fi
revocaţi oricând de către consiliul de supraveghere sau, dacă actul constitutiv prevede, dar şi de
către adunarea generală ordinară a acţionarilor. Dacă revocarea lor survine fără justă cauză,
membrii directoratului sunt îndreptăţiţi la plata unor daune-interese.
În caz de vacanţă a unui post de membru al directoratului, consiliul de supraveghere va
proceda fără întârziere la desemnarea unui nou membru, pe durata rămasă până la expirarea
mandatului directoratului.
319. Interdicţii. Nu pot fi membri ai directoratului persoanele care, potrivit legii, nu pot fi
fondatori. De asemenea, membrii directoratului nu vor putea fi, fără autorizarea consiliului de
supraveghere, directori, administratori, membri ai directoratului ori ai consiliului de supraveghere,
cenzori sau, după caz, auditori interni ori asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi
concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici nu pot exercita acelaşi comerţ sau altul
concurent. În fine, membrii directoratului nu pot fi concomitent membri ai consiliului de
supraveghere.
320. Atribuţiile directoratului. Directoratul reprezintă societatea în raporturile cu terţii şi
în justiţie (aşa cum o face consiliul de administraţie în sistemul „clasic”, unitar). În lipsa unei
stipulaţii contrare în actul constitutiv, membrii directoratului reprezintă societatea doar acţionând
împreună. În situaţia în care membrii directoratului reprezintă societatea doar acţionând împreună,
prin acordul lor unanim, aceştia îl pot împuternici pe unul dintre ei să încheie anumite operaţiuni
sau tipuri de operaţiuni. Directoratul înregistrează la registrul comerţului numele persoanelor
împuternicite să reprezinte societatea, menţionând dacă ele acţionează împreună sau separat.
Acestea vor depune la registrul comerţului specimene de semnătură.
În raporturile cu directoratul, societatea este reprezentată prin consiliul de supraveghere.
321. Obligaţiile de raportare ale directoratului. Având în vedere modul de funcţionare al
sistemului dualist de administrare, obligaţia directoratului de a raporta periodic şi corect activităţile
desfăşurate de acest organ în cadrul societăţii, este esenţială. Această obligaţie de raportare se
îndeplineşte faţă de consiliul de supraveghere şi constă în prezentarea următoarelor rapoarte:
a) prezentarea unui raport scris cel puţin o dată la trei luni cu privire la conducerea
societăţii, cu privire la activitatea acesteia şi la posibila sa evoluţie;
b) prezentarea unui raport anual însoţit de situaţiile financiare anuale, imediat după
elaborarea acestora;
c) prezentarea unei propuneri detaliate cu privire la distribuirea profitului rezultat din
bilanţul exerciţiului financiar, pe care intenţionează să o prezinte adunării generale.
Pe lângă informarea periodică trimestrială, directoratul comunică în timp util consiliului de
supraveghere orice informaţie cu privire la evenimentele ce ar putea avea o influenţă semnificativă
asupra situaţiei societăţii. În plus, consiliul de supraveghere poate solicita directoratului orice
informaţii pe care le consideră necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale de control şi poate
efectua verificări şi investigaţii corespunzătoare.
Este important de reţinut, ca o sinteză a raporturilor dintre consiliul de supraveghere şi
directorat, că directoratul îşi exercită atribuţiile sub controlul consiliului de supraveghere.
322. Răspunderea membrilor directoratului. Prevederile legale referitoare la îndatoririle,
obligaţiile şi interdicţiile directorilor din sistemul unitar se aplică şi membrilor directoratului.
Implicit, răspunderea este asemănătoare cu cea a directorilor din sistemul unitar, dar, totodată,
având în vedere atribuţiile pe care le au, membrii directoratului răspund şi ca administratorii din
acelaşi sistem unitar.
De noutate este posibilitatea introducerii acţiunii în răspundere împotriva membrilor
directoratului şi de către alte persoane, alături de adunarea generală, aşa cum a fost anterior, potrivit
art. 155 din Legea nr. 31/1990. Astfel, acţiunea poate fi pornită şi de către consiliul de
supraveghere, în urma unei decizii a consiliului însuşi. Legea mai arată că, dacă decizia este luată
cu o majoritate de două treimi din numărul total de membri ai consiliului de supraveghere, mandatul
membrilor respectivi ai directoratului încetează de drept, consiliul de supraveghere procedând la
înlocuirea lor. Tot astfel, dacă adunarea generală nu introduce acţiunea în răspundere prevăzută la
art. 155 şi nici nu dă curs propunerii unuia sau mai multor acţionari de a iniţia o asemenea acţiune,
acţionarii reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social au dreptul de a
introduce o acţiune în despăgubiri, în nume propriu, dar în contul societăţii, împotriva fondatorilor,
administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere,
precum şi a cenzorilor sau auditorilor financiari. Cheltuielile de judecată vor fi suportate de
acţionarii care au introdus acţiunea. În caz de admitere, acţionarii au dreptul la rambursarea de către
societate a sumelor avansate cu acest titlu.
Secţiunea a 5-a. Auditul financiar, auditul intern şi cenzorii societăţii
Subsecțiunea 1. Consideraţii introductive
323. Consideraţii prealabile. Indiferent de denumirea pe care o poartă − auditor sau cenzor
–, în această secţiune ne vom ocupa de persoanele care au ca principală atribuţie verificarea şi
controlul financiar al operaţiunilor societăţii pe acţiuni. O primă precizare care se impune aici este
că, spre deosebire de societăţile cu răspundere limitată, unde numirea cenzorilor este obligatorie
doar dacă numărul asociaţilor depăşeşte 15, în cazul societăţilor pe acţiuni, numirea cenzorilor este
obligatorie întotdeauna. În anumite societăţi pe acţiuni însă, acţionarii trebuie să numească un
auditor financiar. Numirea unui auditor în loc de cenzori sau alături de cenzori se poate face şi când
nu este obligatorie potrivit legii, dacă acţionarii înţeleg să facă acest lucru. În toate cazurile însă,
auditorul va fi supus aceloraşi reguli ca şi cenzorul societăţii, fiindu-i aşadar aplicabile toate
explicaţiile pe care le vom da în cele ce urmează; totodată, în plus, auditorul va fi supus şi unor
dispoziţii speciale, mai exact legislaţiei care le reglementează activitatea profesională.
 Tot aici trebuie să mai facem o precizare importantă: există două tipuri de audit, audit
financiar şi audit intern. Vom vorbi în prezenta secţiune despre ambele forme de audit.
324. Noţiunea de cenzor, auditor financiar şi auditor intern. Legea nu defineşte noţiunea
de cenzor, însă definiţia dată de dicţionarul limbii române este clară, clarificând întocmai obiectivul
principal al activităţii cenzorilor în cadrul societăţii pe acţiuni. Astfel, potrivit sensului dat de DEX,
prin cenzor se înţelege o persoană aleasă de adunarea generală a unei societăţi pentru a face
verificarea conturilor prezentate de administrator sau persoana care verifică gestiunea unei
întreprinderi53.
Potrivit legii, aceleaşi atribuţii ca ale cenzorului le are şi auditorul (fie că este auditor
financiar sau, într-o anumită măsură, auditor intern), diferenţa fiind că, spre deosebire de cenzor,
care poate fi orice persoană, auditorul este persoana care o pregătire specifică.
325. Când se numeşte cenzor, când se numeşte auditor. În primul rând, trebuie mai întâi
să reţinem când se numeşte auditorul financiar.
Sunt două situaţii legale în care societatea pe acţiuni trebuie să îşi numească obligatoriu un
auditor financiar. În primul rând, sunt obligate să îşi contracteze audit financiar societăţile care
îndeplinesc anumite criterii din punct de vedere a volumului afacerilor54. În al doilea rând, au
aceeaşi obligaţie, societăţile pe acţiuni care optează pentru sistemul dualist de administrare.
Societăţile ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse auditului financiar, potrivit legii sau
hotărârii acţionarilor, vor organiza şi auditul intern potrivit normelor elaborate de Camera
Auditorilor Financiari din România.
Apoi, trebuie reţinut că pot fi auditate financiar şi orice alte societăţi pe acţiuni, dacă
acţionarii decid contractarea auditului financiar, chiar dacă nu sunt obligate de lege în acest sens.
Altfel spus, auditul este opţional, când nu este impus de lege, iar legea îl impune în cele două
situaţii arătate mai sus.
Societăţile pe acţiuni ale căror situaţii financiare sunt supuse auditului financiar, fie că legea
obligă la aceasta, fie că aşa au decis acţionarii (deşi nu era obligatoriu), au dreptul de a nu îşi mai
alege cenzori, hotărârea în acest sens fiind luată de adunarea generală a acţionarilor. În această
situaţie, atribuţiile cenzorilor pot fi desfăşurate de către auditorii financiari.
În toate cazurile în care nu se numeşte auditor financiar (fie că legea nu obligă la acest lucru,
fie că nu decid acţionarii în acest sens), societăţile pe acţiuni trebuie (sunt obligate) să îşi aleagă
cenzori, potrivit precizărilor care urmează în această secţiune.
În concluzie, putem spune că societăţile pe acţiuni pot funcţiona fie numai cu cenzori, fie
numai cu auditori financiari, fie atât cu cenzori cât şi cu auditori financiari.
Subsecțiunea a 2-a. Cenzorii societăţii
326. Cine poate fi cenzor. Cenzor al unei societăţi poate fi orice persoană fizică ce
îndeplineşte condiţia de onorabilitate comercială, (la fel ca în cazul administratorilor şi
fondatorilor), adică să nu fi fost condamnată pentru infracțiunile economice sau de corupție despre
care am vorbit deja.
De asemenea, legea stipulează în mod expres că nu pot avea calitatea de cenzor, iar dacă au
fost alese, sunt decăzute de drept din mandatul lor, următoarele persoane:
a) rudele, soţii sau afinii până la al patrulea grad inclusiv cu vreunul dintre
administratori;

53 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române − Academia Română, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 162.
54 Este vorba despre societăţile care la data bilanţului depăşesc limitele a două dintre următoarele 3 criterii de
mărime: total active: 3.650.000 euro; cifra de afaceri netă: 7.300.000 euro; număr mediu de salariaţi în cursul
exerciţiului financiar: 50.
 b) persoanele care au atribuţii de control în cadrul Ministerului Finanţelor Publice sau
în alte instituţii publice pe durata exercitării mandatului de cenzor;
c) persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor,
un salariu sau o remuneraţie de la administratori sau de la societate sau ai căror
angajatori sunt în raporturi contractuale sau se află în concurenţă cu aceasta.
Persoanele care au acceptat sau păstrat calitatea de cenzor cu încălcarea acestor interdicţii
pot răspunde penal55.
Cenzorii nu trebuie să aibă o anumită pregătire specifică, cu o excepţie; astfel, cel puţin unul
dintre cenzorii societăţi pe acţiuni trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil.
Cenzorii pot fi acţionari sau neacţionari, cu excepţia cenzorului contabil autorizat sau expert
contabil, care trebuie să fie terţ, adică persoană independentă care îşi exercită profesia individual
sau în formele asociative prevăzute de lege (respectiv de reglementările privind activitatea
contabililor autorizaţi).
327. Numirea cenzorilor. Cenzorii se aleg la începutul activităţii econimice de către
adunarea constitutivă (adunarea fondatorilor, care hotărăşte înfiinţarea societăţii şi care cade de
acord asupra formei actului constitutiv) şi vor fi prevăzuţi ca atare în actul constitutiv. Pe parcursul
desfăşurării activităţii societăţii, cenzorii vor fi aleşi prin hotărârea adunării generale ordinare.
Durata mandatului unui cenzor este de 3 ani, cu posibilitatea de a fi reales. Cenzorii sunt remuneraţi
cu o indemnizaţie fixă, determinată de actul constitutiv sau de adunarea generală.
La numirea cenzorilor, acţionarii vor trebui să aibă în vedere, aşa cum am arătat, faptul că
cel puţin unul dintre cenzori trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil. La societăţile pe
acţiuni cu capital majoritar de stat, unul dintre cenzori trebuie să fie, așa cum vom vedea,
reprezentantul Ministerului Finanţelor.
Orice schimbare a cenzorilor va trebui înregistrată la registrul comerţului, obligaţia
înregistrării căzând în sarcina consiliului de administraţie, respectiv a directoratului.
328. Numărul cenzorilor. Când legea cere existenţa unor cenzori, aceştia trebuie să fie în
număr de cel puţin trei şi un supleant (până la noile modificări aduse în anul 2006, societatea
trebuia să numească trei cenzori şi trei supleanţi). Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni va putea
prevedea un număr mai mare de cenzori (nu şi un număr mai mic), situaţie în care acţionarii vor
trebui să numească, la adunările generale, numărul de cenzori prevăzut în actul constitutiv. În toate
cazurile, este obligatoriu ca numărul cenzorilor să fie impar.
329. Vacanţa cenzorilor. În caz de deces, împiedicare fizică sau legală, încetare sau
renunţare la mandat a unui cenzor, supleantul îl va înlocui. Dacă, în acest mod, numărul cenzorilor
nu se poate completa, administratorii vor convoca de urgenţă adunarea generală, care va proceda la
numirea altor cenzori.
330. Drepturile şi obligaţiile cenzorilor. Cenzorii au dreptul de a solicita şi de a obţine
lunar de la administratori o situaţie privind mersul operaţiunilor societăţii.
Obligaţiile cenzorilor sunt :
a) să supravegheze gestiunea societăţii, să verifice dacă situaţiile financiare sunt legal
întocmite şi dacă registrele sunt regulat ţinute;
b) să verifice dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor
stabilite pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare;
c) să prezinte adunării generale un raport amănunţit referitor la verificările efectuate şi
la propunerile pe care le vor considera necesare cu privire la situaţiile financiare şi
repartizarea profitului; în acest sens, trebuie precizat faptul că adunarea generală
55 Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni sau la 3 ani.
 poate aproba situaţiile financiare anuale numai dacă acestea sunt însoţite de raportul
cenzorilor sau, după caz, al auditorilor financiari;
d) să aducă la cunoştinţa administratorilor neregulile constatate în administraţie şi
încălcările dispoziţiilor legale şi ale prevederilor actului constitutiv pe care le
constată, iar cazurile mai importante le vor aduce la cunoştinţă adunării generale;
e) să verifice reclamaţiile făcute de acţionari (despre aceasta vom vorbi în cele ce
urmează).
331. Obligaţia de a verifica reclamaţiile acţionarilor. O obligaţie specifică şi importantă,
în opinia noastră, este obligaţia cenzorului de a verifica reclamaţiile acţionarilor, în anumite
condiţii. Este importantă, întrucât, în acest fel, acţionarii pot lua la cunoştinţă despre anumite
operaţiuni ale societăţii pe care administratorii le-au ascuns. Când există însă dubii cu privire la
obiectivitatea rezultatelor verificărilor făcute de cenzori, acţionarii pot cere instanţei numirea unei
expert independent care să verifice activitatea societăţii, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
Legea arată că orice acţionar are dreptul să reclame cenzorilor faptele despre care crede că
trebuie verificate, iar aceştia le vor avea în vedere la întocmirea raportului către adunarea generală.
În cazul în care reclamaţia este făcută de acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin
5% din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă actul constitutiv prevede astfel, cenzorii sunt
obligaţi să o verifice56. Dacă vor aprecia că reclamaţia este întemeiată şi urgentă, cenzorii sunt
obligaţi să convoace imediat adunarea generală şi să prezinte acesteia observaţiile lor. În caz
contrar, ei trebuie să pună în discuţie reclamaţia la prima adunare, iar adunarea generală trebuie să
ia o hotărâre asupra celor reclamate.
În cazul societăţilor în care au fost desemnaţi auditorii interni, potrivit legii, orice acţionar
are dreptul să reclame acestora faptele despre care cred că trebuie verificate. Auditorii interni le vor
avea în vedere la întocmirea raportului către consiliul de administraţie, respectiv consiliul de
supraveghere. În cazul în care reclamaţia este făcută de acţionari reprezentând, individual sau
împreună, cel puţin 5% din capitalul social ori o cotă mai mică, dacă actul constitutiv prevede
astfel, auditorii interni sunt obligaţi să verifice faptele reclamate, iar în cazul în care sunt
confirmate, să le consemneze într-un raport ce va fi comunicat consiliului de administraţie,
respectiv consiliului de supraveghere, şi pus la dispoziţie adunării generale; în acest caz, consiliul
de administraţie, respectiv consiliul de supraveghere, este obligat să convoace adunarea generală.
332. Modul de lucru al cenzorilor. Cenzorii vor putea lucra separat, astfel că fiecare dintre
aceştia are drepturile şi obligaţiile arătate mai sus. Prin excepţie, raportul amănunţit referitor la
verificările efectuate şi cu privire la propunerile pe care le vor considera necesare (raport care, aşa
cum am văzut, se prezintă adunării generale) trebuie întocmit de toţi cenzorii; în caz de
neînţelegere, ei vor putea face însă rapoarte separate, care vor trebui să fie prezentate adunării
generale. Cenzorii sunt obligaţi să treacă într-un registru special deliberările lor, precum şi
constatările făcute în exerciţiul mandatului lor.
333. Interdicţii. În primul rând, prima precizare importantă se referă la o obligație legală și
expresă de confidențialitate. Astfel, este interzis cenzorilor să comunice acţionarilor în particular
sau terţilor datele referitoare la operaţiunile societăţii, constatate cu ocazia exercitării mandatului
lor.
A doua preceizare se referă, ca și în cazul membrilor organelor de conducere, la limitarea
cumulului de funcții. Astfel, este interzis cenzorilor să îndeplinească mai mult de 5 mandate de
cenzor în societăţi pe acţiuni diferite.

56 Este interesant de observat faptul că dreptul de a reclama cenzorilor faptele despre care crede că trebuie
verificate, aparţine oricărui acţionar, indiferent de cota acestuia de participare. Diferenţa constă însă în faptul că, dacă
acţionarii care reclamă au o participare mai mică de 5 % din capitalul social, cenzorii nu au obligaţia verificării
reclamaţiei, însă trebuie să aibă în vedere aspectele invocate prin reclamaţie la întocmirea raportului către adunarea
generală.
 334. Revocarea cenzorilor. Ca şi în cazul alegerii lor, cenzorii vor putea fi revocaţi numai
de către adunarea generală. Este însă foarte important de observat că, pentru revocare, se cer a fi
îndeplinite condiţiile de majoritate (nu şi cele de prezenţă) cerute la adunările generale
extraordinare. Cu alte cuvinte, alegerea cenzorilor se face în cadrul hotărârii adunării generale
ordinare, cu îndeplinirea condiţiilor de cvorum şi de majoritate prevăzute de lege pentru această
adunare, însă revocarea lor se poate face doar în cadrul unei şedinţe a adunării generale ordinare (la
fel ca şi pentru numire), dar cu votul cerut de lege pentru adunările generale extraordinare (condiţii
de majoritate, care, prin definiţie, sunt mai ridicate). Nu există aşadar o analogie (egalitate) între
condiţiile de alegere a cenzorilor şi condiţiile de revocare a lor. În opinia noastră, o astfel de
diferenţă de tratament între condiţiile pentru alegerea cenzorilor şi condiţiile pentru revocarea lor nu
are nicio logică şi nu înţelegem care au fost considerentele care au stat la baza acestei reglementări.
Considerăm că, de vreme ce acţionarii nu mai sunt mulţumiţi de serviciile cenzorilor, ei pot să
renunţe la aceştia, iar, potrivit principiului simetriei juridice, renunţarea să se poată face în aceleaşi
condiţii în care au fost aleşi. Aşa se întâmplă în cazul administratorilor, unde condiţiile de revocare
sunt identice cu condiţiile cerute de lege pentru numirea lor, or, în cazul cenzorilor, nu se poate
justifica un tratament diferit, în sensul impunerii unor condiţii mai drastice de majoritate pentru
revocarea lor decât pentru revocarea administratorilor, administratori care, în opinia noastră, joacă
un rol la fel de important în activitatea societăţii.
335. Răspunderea cenzorilor. Răspunderea cenzorilor este oarecum asemănătoare cu
răspunderea administratorilor; nu sunt însă incidente regulile referitoare la mandat, în sensul că
cenzorilor nu li se aplică, aşa cum li se aplică administratorilor, dispoziţiile contractului de mandat.
Cenzorii, vor răspunde potrivit art. 73 din Legea nr. 31/1990, ca şi administratorii, pentru:
a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;
b) existenţa reală a dividendelor plătite;
c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun;
Pentru încălcarea sau neîndeplinirea obligaţiilor pe care legea le impune în sarcina lor,
cenzorii pot fi traşi la răspundere de către acţionari, întocmai cum pot fi traşi la răspundere şi
administratorii (răspundere penală sau civilă).
Subsecțiunea a 3-a. Auditul financiar şi auditul intern
336. Auditorul financiar. Activitatea de audit financiar este reglementată de O.U.G. nr.
75/199957 privind activitatea de audit financiar, cu modificările şi completările ulterioare. Actul
normativ constituie cadrul juridic pentru organizarea activităţii de audit financiar şi, de asemenea,
reglementează activitatea independentă a profesiei de auditor financiar de către persoanele care au
dobândit această calitate în condiţiile prevăzute de lege. Potrivit legii, atribuţiile cenzorilor pot fi
desfăşurate şi de către auditori interni sau independenţi. Dispoziţiile din Legea nr. 31/1990
referitoare la cenzori se aplică şi auditorilor financiari. Auditorii financiari mai sunt numiţi auditori
independenţi, pentru a-i deosebi de auditorii interni.
Auditul financiar reprezintă activitatea de examinare, în vederea exprimării de către auditorii
financiari, a unei opinii asupra situaţiilor financiare, în conformitate cu standardele de audit
armonizate cu standardele internaţionale de audit şi adoptate de Camera Auditorilor Financiari din
România
337. Auditorul intern. Auditorii interni şi auditorii independenţi fac parte din aceeaşi
categorie profesională, activitatea lor fiind reglementată de acelaşi act normativ. Numirea unor
57 O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar a fost publicată în M. Of. nr. 256/1999 şi republicată în M.
Of. nr. 598/2003.
auditori interni este obligatorie la societăţile58 ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse,
potrivit legii, auditului financiar59.
Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectivă a ansamblului activităţilor
entităţii economice în scopul furnizării unei evaluări independente a managementului riscului,
controlului şi proceselor de conducere a acestuia.
Auditul intern are drept obiective:
a) verificarea conformităţii activităţilor din entitatea economică auditată cu politicile,
programele şi managementul acestuia, în conformitate cu prevederile legale;
b) evaluarea gradului de adecvare şi aplicare a controalelor financiare şi nefinanciare
dispuse şi efectuate de către conducerea unităţii în scopul creşterii eficienţei activităţii
entităţii economice;
c) evaluarea gradului de adecvare a datelor/informaţiilor financiare şi nefinanciare
destinate conducerii pentru cunoaşterea realităţii din entitatea economică;
d) protejarea elementelor patrimoniale bilanţiere şi extrabilanţiere şi identificarea
metodelor de prevenire a fraudelor şi pierderilor de orice fel.
Responsabilii pentru organizarea activităţii de audit intern, coordonarea
lucrărilor/angajamentelor şi semnarea rapoartelor de audit intern trebuie să aibă calitatea de auditor
financiar.
338. Condiţii de dobândire a calităţii de auditor financiar. Auditorul financiar este
persoana fizică sau persoana juridică ce dobândeşte această calitate în condiţiile legii. Vom prezenta
pe scurt în cele ce urmează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană fizică pentru a
deveni auditor şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană juridică (societate) în acest
sens.
Indiferent de forma de organizare, auditorii financiari, în exercitarea independentă a
profesiei, trebuie să fie liberi şi percepuţi a fi liberi de orice constrângere care ar putea aduce
atingere principiilor de independenţă, obiectivitate şi integritate profesională.
339. Auditorul persoană fizică. Auditorul persoană fizică va trece prin două etape:
stagiatura şi definitivatul. Pentru a dobândi calitatea de auditor stagiar, persoana fizică trebuie să
îndeplinească anumite cerințe legate de pregătirea sa profesională.
Persoana fizică va susţine un test de verificare a cunoştinţelor în domeniul financiar-contabil
pe care, dacă îl va promova, va deveni auditor financiar stagiar.
Stagiul practic se va efectua în activitatea de audit financiar şi va avea o durată de 3 ani,
perioadă în care stagiarii trebuie să satisfacă cerinţele Codului privind conduita etică şi profesională
în domeniul auditului financiar. După finalizarea stagiului, pentru a deveni auditori financiari
definitivi, stagiarii trebuie să promoveze examenul de aptitudini profesionale.
340. Auditorul persoană juridică. Pentru înfiinţarea unei societăţi de audit, trebuie
respectate următoarele reguli:
a) persoanele care efectuează auditul financiar al situaţiilor financiare în numele
societăţilor de audit trebuie să satisfacă condiţiile cerute pentru auditori persoane fizice;

58 La regiile autonome, companiile/societăţile naţionale, precum şi la celelalte entităţi economice cu capital majoritar
de stat, activitatea de audit intern se organizează şi funcţionează potrivit cadrului legal privind auditul intern din
entităţile publice.
59 Adică, aşa cum am precizat mai sus, la societăţile care sunt obligate la ţinerea auditului financiar datorită
îndeplinirii criteriilor (referitoare la volumul de afaceri) prevăzute de lege şi la societăţile care sunt administrate în
sistem dualist.
 b) majoritatea drepturilor de vot trebuie deţinută direct sau indirect de persoane fizice ori
societăţi de audit care satisfac condiţiile cerute pentru auditori persoane fizice;
c) majoritatea membrilor consiliului de administraţie al unei societăţi de audit trebuie să fie
persoane fizice sau societăţi de audit care satisfac condiţiile cerute pentru auditori
persoane fizice.
341. Interdicţii. Evident, date fiind similitudinile dintre atribuţiile cenzorilor şi ale
auditorilor financiari, interdicţiile pentru auditori sunt asemănătoare interdicţiilor impuse de lege
pentru cenzori. Astfel, nu pot fi auditori financiari activi într-o societate sau, dacă au fost desemnaţi
de adunarea generală, decad din această calitate, următoarele persoane:
a) rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv ori soţii administratorilor;
b) persoanele care primesc, sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de auditor
financiar activ un salariu sau o remuneraţie de la administratori ori de la societatea
auditată;
c) persoanele cărora le este interzisă funcţia de administrator, potrivit legii;
d) persoanele care pe durata exercitării profesiei de auditor financiar activ au atribuţii de
control financiar în cadrul Ministerului Finanţelor Publice sau al altor instituţii publice.