Istoria politică a Ţărilor Române cursul secolelor al XIV-lea și al XV-lea
cunoaşte, chronologic, mai multe etape. O primă etapă se desfăşoară după constituirea statelor româneşti şi până către ultimul deceniu al secolului al XIV-lea: este perioada consolidării politice interne şi externe, a reglementării raporturilor cu statele vecine. A doua etapă cuprinde confruntarea cu Imperiul Otoman fiind marcată de rezistenţa Ţărilor Române, singure sau coalizate, rezultatul acestei îndelungate confruntări reprezentându-l păstrarea fiinţei de stat, cu alcătuirea lor socială, cu legile, instituţiile şi armata proprie. A treia etapă acoperă aproximativ secolul al XVI-lea, când are loc o progresivă accentuare a dominaţiei otomane. Ea se încheie la 1593, când începe a patra etapă, domnia lui Mihai Viteazul, care realizează prima unire politică a Ţărilor Române.
În cursul secolelor al XIV-lea și al XV-lea, relaţiile internaţionale europene
sunt dominate de cea mai mare putere a vremii, Imperiul Otoman , care, în raporturile cu statele europene, se conduce după principiile dreptului Islamic. Politica agresivă şi rapidă de expansiune teritorială expunea statele din Peninsula Balcanică şi sud-estul Europei. Poarta a urmărit şi în statele româneşti impunerea suzeranităţii, dreptul unui stat asupra altui stat; dreptul suzeranului asupra vasalului său şi încheierea de capitulaţii, tratate încheiate între Poartă şi statele Europei Occidentale; în Ţările Române, sub acest nume sunt desemnate, începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, diplomele de privilegii acordate de sultan domnitorilor de-a lungul Evului Mediu, astfel încât Ţările Române să nu constituie o piedică în calea expansiunii otomane spre centrul Europei. În aceste condiţii principalele obiective ale domnitorilor Ţărilor Române erau menţinerea autonomiei, a identităţii religioase şi evitarea transformării lor în paşalâc, provincie otomană.
Printre voievozii români implicaţi în lupta antiotomană s-a numărat şi Ştefan
cel Mare, domnul Moldovei, care a dus o politică externă activă, caracterizată prin relaţii diplomatice dar, şi conflictuale. Ştefan a ţinut cont de interesele divergente ale marilor puteri ale zonei : Imperiul Otoman, Ungaria, Polonia şi a avut de asemenea grijă să nu aibă doi duşmani puternici deodată. După o perioadă în care s-a preocupat de organizarea ţării şi de reglementarea raporturilor cu Polonia şi Ungaria refuză plata tributului, ajungând la confruntarea cu turcii. Astfel, la 10 ianuarie 1475 armata condusă de Soliman Paşa a fost înfrântă de oastea lui Ştefan la Vaslui la Podul Înalt. Anul următor, Ştefan s-a confruntat din nou cu otomanii care au organizat o expediţie în Moldova condusă de însuşi sultanul Mehmed al II- lea, cel care, cu un an înainte îi supusese pe tătarii din Crimeea. La început, aceştia au efectuat raiduri devastatoare, cu greu respinse de Ştefan. Acesta a trebuit să-şi disperseze forţele şi a fost nevoit să dea bătălia cu turcii în Valea Albă la Războieni. Deşi învingători, otomanii au suferit pierderi mari. Încercarea sultanului de a lua cetăţile Moldovei a eşuat. Mobilizarea ,,oastei celei mari”, problemele legate de aprovizionarea armatei otomane, din cauza aplicării de către moldoveni a tacticii ,,pământului pârjolit”, a condus la retragerea armatei otomane fără a se reuşi transformarea Moldovei în paşalâc.
Creşterea puterii otomane în secolul al XVI-lea a dus la accentuarea
dependenţei Ţărilor Române şi la ştirbirea autonomiei, fapt care îl determină pe Mihai să intre în contact direct cu împăratul habsburgic, Rudolf al II-lea. În 1598, la Târgovişte se încheie tratatul de alianţă dintre Imperiul Habsburgic şi domnul muntean, prin care Rudolf al II-lea îi recunoştea lui Mihai domnia ereditară şi îi promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea a 5000 de mercenari. În schimb, împăratul devenea suzeranul Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia să-i oprească pe otomani la Dunăre şi să îi ajute pe ardeleni împotriva acestora. Prin încheierea acestui tratat se anulează relaţia de vasalitate impusă lui Mihai de principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, prin tratatul din 1595.
Pe plan european, prin participarea la acţiuni conflictuale de tipul
cruciadelor târzii, statele româneşti s-au constituit într-o adevărată ,,poartă a creştinătăţii europene”, fiind un prim obstacol nord-dunărean. La marile campanii militare iniţiate de statele catolice apusene, Ţările Române şi-au adus contribuţia militară înscriindu-se în contextul relaţiilor internaţionale europene.
În concluzie, evoluţia relaţiilor diplomatice în Evul Mediu este una
complexă, care determină mari schimbări pe harta Europei şi o mare situaţie de instabilitate, în cadrul căreia Ţările Române, prin politica externă promovată, reuşesc să reziste şi să îşi păstrăze fiinţa statală.