Tipuri de virusuri si modul lor de multipilicare

Virusurile reprezintă cea mai simplă formă de viață acelulară. Virusurile nu sunt
considerate ființe vii, dar cu toate aceste dispun de material genetic, aflându-se la intersecția
dintre viu și neviu. Spre deosebire de celelalte forme de viață, nu consuma hrană și nu produc
energie.
Ca structură, virusul este o particulă submicroscopică, alcătuită dintr-o parte centrală numită
genom viral, format din material genetic, care poate fi ADN sau ARN, și o teacă sau înveliș
protector de natură proteică, numită capsidă. Capsida și genomul viral alcătuiesc nucleocapsida.
La virusurile mai complexe mai apare un înveliș exterior de natură proteică
numit pericapsidă, peplos sau anvelopă virală. Din punct de vedere al prezenței învelișului
pericapsidal, virusurile se împart în două categorii: nude și învelite în peplos.
Clasificarea virusurilor
Virusurile sunt, în principal, clasificate după caracteristicile lor de fenotip, cum ar fi morfologie,
tipul acizilor nucleici, modul de replicare, organismul-gazdă sau tipul infecțiilor pe care le
produc. Clasificarea formală a virusurilor este responsabilitatea Comitetului Internațional de
Taxonomie a Virusurilor (ICTV), deși clasificarea Baltimore poate fi utilizată pentru a plasa
virusurile într-una dintre cele șapte grupe, în funcție de modul de sinteză a ARN-ului mesager
(ARNm).

Spre deosebire de sistemul de nomenclatură binară adoptat pentru speciile celulare, pentru
virusuri nu există o formă standardizată de numire. În prezent, ICTV solicită ca denumirea să
conțină cât mai puține cuvinte, dar să fie pe cât posibil distinctă și să nu conțină numai cuvântul
virus și numele gazdei.

Clasificarea Baltimore (introdusă pentru prima dată în 1971) este un sistem care împarte
virusurile în șapte grupe, în funcție de combinarea acizilor lor nucleici (ARN sau ADN), tipul
catanei (monocatenar sau bicatenar), sensul catenei și metoda de replicare. Denumită după
numele lui David Baltimore, un biolog câștigător al Premiului Nobel, aceste grupe sunt
numerotate cu cifre romane. Clasificarea Baltimore conține următoarele grupe:

I. virusuri ADNds (de exemplu, adenovirusurile, herpesvirusurile, poxvirusurile);

II. virusuri ADNss (de exemplu, parvovirusurile);
III. virusuri ARNds (de exemplu, reovirusurile);
IV. virusuri ARNss(+) (de exemplu, coronavirusurile, picornavirusurile, togavirusurile);
V. virusuri ARNss(-) (de exemplu, rhabdovirusurile, ortomixovirusurile);
VI. virusuri RT-ARNss (de exemplu, retrovirusurile);
VII. virusuri RT-ADNds (de exemplu, hepadnavirusurile).

Iată câteva exemple de adenovirusuri (virusuri la care materialul genetic este ADN-ul): virusul
hepatitei canine, virusul Papiloma uman, virusul herpes simplex, virusul varicelei, virusul
Epstein-Barr (produce mononucleoza infecțioasă), virusul variolei.
Câteva exemple de virusuri ARN (virusuri la care materialul genetic este ARN-ul): reovirusurile
și rotavirusurile (produc afecțiuni gastrointestinale), rhninovirusurile (produc răceala obișnuită),
virusul hepatitei A, virusul Zika, virusul Dengue, virusurile gripale, virusul rujeolei, virusul
rabiei, virusul Ebola, virusul Marburg, SARS-CoV-2 (produce COVID-19), MERS-CoV
(produce sindromul respirator din Orientul Mijlociu), virusul hepatitei E.

Exemple de retrovirusuri (virusuri care codifică revers-transcriptaze - enzime care sintetizează

ADN complementar dintr-o matriță de ARN): HIV (virusul imunodeficienței umane), virusul
hepatitei B.

Componentele unui virus

Particula virală matură (virionul) este formată din două componente esenţiale: genomul viral şi
capsida, precum şi un inveliş accesoriu (anvelopa).
Genomul viral este format din ADN sau ARN, niciodată ambele intr-un singur virus, de aceea
veţi auzi despre clasificarea în virusuri ADN şi virusuri ARN. Clasic, acesta este unul din criterii
in clasificarea Baltimore care are la bază împărțirea în funcție de tipul genomului viral (ARN
sau ADN / monocatenar – deci are doar un singur lanţ de acid nucleic, sau  dublu catenar – are
două lanţuri), precum și modul de multiplicare virală, această clasificare fiind preferată de obicei
datorită ușurinței de identificare a diferitelor clase de virusuri. Genomul viral este reprezentat în
mod obisnuit printr-o moleculă de acid nucleic (ADN sau ARN) şi poartă informația genetică
necesară replicării, ceea ce implică sinteza tuturor constituentilor virali.

Capsida virală (din limba greacă ‘Kapsa’ = cutie), acoperă genomul fiind alcătuita din
subunități proteice denumite capsomere. Capsomerele sunt constituite din   proteine asezate în
mod regulat, formand în ansamblu structura specifică a virusului. Capsida protejeaza materialul
genetic şi conţine antigenele virale; capsida şi genomul viral formează nucleocapsida.

Multiplicarea virala

Bacteriofagul se fixează cu placa terminală pe suprafaţa celulei bacteriene, după care cilindrul
cozii se contractează şi ADN-ul viral este introdus în celulă-gazdă. Aici modifică procesele de
biosinteză caracteristice celulei-gazdă, realizând sinteze noi, după modelul furnizat de virion.

În final se formează un număr mare de virioni, care sunt eliminaţi prin ruperea membranei
celulei parazitate. Virusurile eliberate infectează, în acelaşi mod, noi celule.Bacteriofagii se pot
reproduce în două moduri alternative: ciclul litic sau ciclul lizogen. După cum sugerează și
numele său, ultima etapă a liticii implică liza (și deci moartea) celulei gazdă. În schimb, ciclul
lizogen implică reproducerea virală cu celula vie.

 Ciclul litic
Procesul litic în bacteriofagii T (T2, T4 și T6) din celebra bacterie este cunoscut în detaliu E coli.
Procesele pe care le vom descrie mai jos se bazează pe aceste modele de studiu.
Apare în cinci etape distincte: fixare, penetrare, biosinteză, maturare și eliberare.
Fixare
Acest pas este, de asemenea, cunoscut sub numele de adsorbție de virus. Primul lucru care
trebuie să se întâmple pentru ca un virus să se înmulțească este întâlnirea dintre particula
virusului și celula gazdă. Această coliziune se întâmplă la întâmplare.
Virusul se leagă de un receptor complementar pe care îl recunoaște pe suprafața celulei; în acest
caz, în peretele celular bacterian. Această legare este o interacțiune chimică în care apar legături
slabe între virus și receptor.
Pătrunderea
Odată ce virusul recunoaște destinatarul, acesta continuă să-și injecteze materialul genetic.
Bacteriofagul eliberează o enzimă care deteriorează o porțiune a peretelui celular. În acest
context, particula virală funcționează ca o seringă hipodermică însărcinată cu injectarea ADN-
ului.
Biosinteza
Când ADN-ul a ajuns la citoplasma celulară a gazdei, începe biosinteza materialului genetic și a
proteinelor organismului în cauză. Sinteza proteinelor gazdă este oprită de o serie de pași
orchestrați de virus.
Invadatorul reușește să sechestreze atât nucleotidele libere ale gazdei, ribozomii și aminoacizii,
cât și enzimele necesare pentru a copia ADN-ul virusului.
Maturare
Pe măsură ce toate blocurile structurale ale virușilor sunt sintetizate, începe procesul de
asamblare sau maturizare. Asamblarea componentelor particulelor virale are loc spontan,
eliminând necesitatea altor gene care să asiste procesul.
Eliberare
La sfârșitul procesului de asamblare, virușii trebuie eliberați în mediul extracelular. Pe măsură ce
explicăm ciclul litic, acest pas final implică liza celulei care a asistat întregul proces.
Liza implică ruperea membranei plasmatice și a peretelui celular. Degradarea acestei ultime
componente are loc prin acțiunea enzimei lizozime, care este sintetizată în celulă în timpul
procesului descris.
În acest fel, noile particule de virus nou sintetizate sunt eliberate. Acestea pot infecta celulele
vecine și pot repeta ciclul din nou.

 Ciclul lizogen
Nu toți virușii pătrund în celulele gazdă și le distrug cu prețul propriei reproduceri. Un mod
alternativ de multiplicare se numește ciclul lizogen. Virușii capabili să se reproducă în acest mod
sunt cunoscuți sub denumirea de temperat.
Deși unii viruși se pot reproduce prin calea litică descrisă în secțiunea anterioară, se pot
reproduce și fără a distruge celula și să rămână latente sau inactive în cadrul acesteia.
Pentru a-l descrie, vom folosi ca organism model bacteriofagul lambda (λ), un bacteriofag
lizogen care a fost studiat cu atenție.
Etapele prin care se produce ciclul lizogen sunt: pătrunderea în gazdă, formarea unui ADN
circular din molecula de ADN liniar și recombinarea cu ADN-ul gazdei.
Integrarea ADN-ului viral în ADN-ul gazdei
Etapele inițiale apar într-un mod foarte asemănător cu ciclul anterior, cu excepția faptului că
ADN-ul virusului este integrat în ADN-ul celulei gazdă, printr-un proces de recombinare.
În această stare, virusul este latent în celulă, iar ADN-ul viral se replică împreună cu ADN-ul
gazdei.
Alternanța dintre ciclul litic și cel lizogen
Pe de altă parte, o varietate de evenimente stochastice poate duce la schimbarea ciclului lizogen
în ciclul litic. Printre aceste evenimente se numără expunerea la radiații UV sau anumite
substanțe chimice care duc la excizia ADN-ului fagic și la inițierea lizei.
Consecințele lizogeniei
Există consecințe importante ale lizogeniei, și anume: (i) celulele lizogene sunt imune la
infecțiile ulterioare de la același bacteriofag, dar nu la un virus diferit; (ii) celulele pot dobândi
noi caracteristici prin integrarea materialului genetic al fagului, cum ar fi producerea unor toxine
și este permis procesul de transducție specializat.
Multiplicarea virusurilor animale
În linii mari, virusurile animale urmează un model de multiplicare destul de similar cu cel descris
în virusurile care infectează bacteriile. Cu toate acestea, există unele diferențe izbitoare în
ambele procese.
Cel mai evident este mecanismul de intrare celulară, datorită diferențelor care există la nivel
structural între celulele eucariote și procariote. În celulele animale, receptorii sunt alcătuiți din
proteine și glicoproteine ancorate în membrana plasmatică.
Un exemplu în acest sens este virusul HIV. Pentru a intra în celulă, virusul recunoaște un
receptor numit CCR5. Unii indivizi au o deleție (adică lipsesc porțiuni de ADN) de 32 de perechi
de baze în gena care codifică receptorul celular care distruge proteina și conferă rezistență
virusului temut.
Mulți invadatori profită de receptorii care mediază procesul de endocitoză pentru a intra în
celulă, prin formarea veziculelor. Virușii care sunt acoperiți de o membrană pot pătrunde în
celulă prin fuzionarea membranelor lipidice.
Odată ce virusul a pătruns, sinteza particulelor de virus este oarecum variabilă. Celulele animale
au mașini enzimatice diferite decât le găsim la bacterii.

Bibliografie:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Virus
https://www.bio-infomedia.ro/articole/microorganisme/virusurile-structura-clasificare-
reproducere
https://www.torch.ro/medicina-tuturor/virusologie/din-ce-sunt-alcatuite-virusurile/
https://ro.warbletoncouncil.org/reproduccion-virus-4125#menu-2