Partea I.

Notiuni de virologie
1. Caracterele generale ale virusurilor
Virusurile apartin unui grup de agenti infectiosi, reunite intr-o
categorie unica datorita urmatoarelor trasaturi:
1. tipul de organizare este acelular;
2. pot exista in trei stari posibile: a) virion - particula virala
completa; b) virus vegetativ - genom viral liber intracelular, care poate fi
replicat; c) provirus - genom integrat in nucleul celulei-gazda.
3. Structura interna este alcatuita din genom viral si capsida, care
impreuna formeaza nucleocapsida. Uneori poseda invelis extern si
hemaglutinine.
4. Virusurile contin ADN si ARN, niciodata ambii acizi nucleici,
exclusiv in genomul viral. Proteinele din compozitia virusurilor au in
special rol structural si numai exceptional rol enzimatic. Ele se gasesc in
numar fix de acelasi tip sau apartinind unui numar mic de tipuri diferite.
Glucidele si lipidele lipsesc, in general, cu unele rare exceptii. Sunt
lipsite de echipament enzimatic de biosinteza si catabolism.
5. Nu pot realiza sinteza independenta a constituientilor proprii si
nu au capacitatea de producere a energiei.
6. Nu poseda capacitatea de crestere si diviziune.
7. Parazitismul virusurilor marcheaza o diferenta absoluta,
inexistenta in alte cazuri in natura si diferita de parazitismul obligat-
intracelular, replicarea lor fiind conditionata de utilizarea sistemelor
enzimatice care asigura conversia energiei potentiale a substantelor
nutritive in energie, a ribosomilor si ARNt sintetizati de celula-gazda.
In celulele infectate cu virusuri, metabolismul celular sufera
modificari esentiale, rezultatul fiind devierea acestora in sensul producerii
de virus nou progen, ca rezultat al procesului de replicare virala, pornind
de la informatia noua, straina, adusa de genomul viral in celula-gazda.

1
 In celula-gazda, producerea metabolitilor esentiali (aminoacizi,
nucleotide) si organizarea lor in secvente specifice - proces numit
diataxie - sunt realizate de sisteme enzimatice complet diferite.
Competitia dintre virus si celula-gazda are loc la nivelul diataxiei;
diataxia celulara este foarte mult diminuata sau blocata sub actiunea unor
constituienti proteici virali, in timp ce diataxia virala ramane foarte activa
si asigura producerea de virus nou.
1.1. Natura virusurilor. Initial virusurile au fost considerate ca
substante chimice de tip cu totul special, inzestrate cu calitati superioare
sau ca organisme primitive, cu dimensiuni foarte mici, dotate cu activitati
rudimentare.
Una dintre proprietatile care au contribuit la mentinerea indelungata
a acestei conceptii a fot prezenta in structura virusurilor a doi componenti
definitorii pentru organismele vii, acizii nucleici si proteinele.
O alta proprietate care a contribuit la considerarea virusurilor ca
forme primitive de viata este replicarea lor, considerata initial ca analoga
procesului de multiplicare.
Bacteriile se multiplica independent, pornind de la ansamblul
integrat al constituientilor celulari, in timp ce virusurile se replica
obligator intr-o celula vie, pornind exclusiv de la genomul viral.
Genomul viral reprezinta planul care dirijeaza in detaliu formarea
virionilor, dar virusurile nu se multiplica singure, ci sunt multiplicate
dupa modelul furnizat de informatia genetica inscrisa in genom. In felul
acesta virusul este "recopiat" in celula.
Informatia genetica din genomul viral este tradusa in realitate, adica
in virus, de celula-gazda. Conceptia naturii vii a virusurilor este admisa
astazi de foarte putini cercetatori.
Cei mai multi autori adera la punctul de vedere dupa care incadrarea
virusurilor in lumea vie este imposibila, artificiala sau fortata.

2
 In afara celulei-gazda particula virala este un obiect inert. Aceasta
conceptie se reflecta in toate sistemele de clasificare ale lumii vii care
exclud virusurile si implicit nu recunosc natura lor ca organisme.

Morfologia si structura virusurilor

2.1. Morfologie. Descrierea morfologica a virusurilor, ca si dimensiunile
lor se raporteaza totdeauna la virion - particula virala matura dotata cu
proprietatea de infectiozitate.
Ca morfologie, virionii pot apartine urmatoarelor tipuri principale: forma
cilindrica-alungita sau de bastonas, rigid sau flexibil (virusul mozaicul
tutunului, Orthomyxovirus), forma sferica sau izodiametrica sau sferoidala
(virusul gripal, Adenovirus), forma de obuz sau de cartus (Rhabdovirus).
Prin analiza raportului dintre marimea genomului viral si greutatea
moleculara a proteinelor virale au ajuns la concluzia ca acesta este
insuficient pentru a codifica sinteza unei molecule proteice enorme sau a
unui numar mare de proteine diferite.
Ca urmare, s-a presupus ca invelisul proteic al virionului ar fi format din
numeroase molecule proteice identice. Acest tip de structura, in care
constructia invelisului viral este realizata prin utilizarea unui numar mare
de proteine identice, impune cu necesitate o aranjare simetrica a
subunitatilor identice, fapt confirmat si prin microelectronofotografii.
care in unele cazuri au evidentiat o organizare clara a capsidelor.

2.2. Structura virusurilor

Desi diferitele virusuri se pot deosebi mult ca forma si dimensiuni ele
sunt construite dupa principii comune. Virionii sunt alcatuiti din doi
constituienti esentiali, definitorii: genomul viral si capsida, precum si un
constituient accesoriu, invelisul extern.

2.2.1. Genomul viral

3
Este reprezentat in mod obisnuit printr-o molecula de acid nucleic (ADN
sau ARN- niciodata ambele), cu greutate moleculara diferita de la un virus
la altul, lineara sau circulara, mono- sau bicatenara, asezata helical,
impaturita sau infasurata pentru a forma o structura compacta. Genomul
viral poarta, in general, informatia genetica necesara pentru propria sa
replicare si pentru devierea metabolismului celulei-gazda in sensul
sintezei celorlalti constituienti virali si a precursorilor lor. Acizii nucleici
virali determina infectiozitatea virusurilor.
Marimea genomului viral. Numarul genelor variaza intre 3 (Polyoma) si
160 (Poxvirus).
2.5. Invelisul extern
Un nivel mai complex de organizare corespunde virionilor a caror
nucleocapsida este acoperita de o structura numita invelisul extern sau
peplosul. Acesta are rolul de a pastra stabilitatea nucleocapsidei si de a
favoriza fixarea virionului pe celulele-gazda.
Invelisul este alcatuit dintr-un strat central care poate fi tintuit pe
suprafata sa externa cu o serie de proeminente de suprafata sau spicule de
natura glicoproteica, iar pe fata interna este acoperit cu o foita alcatuita
din molecule de proteina.
Spiculele sunt prelungiri situate pe suprafata externa a invelisului extern,
alcatuite din glicoproteine virale. Cele mai studiate sunt cunocute sub
denumirea de hemaglutinine si neuraminidaze.