MICROBIOLOGIE, VIRUSOLOGIE, PARAZITOLOGIE

SUPORT LABORATOR TEHNOLOGIC

DR. ANDREEA ALEXANDRESCU – 2022

CURS 1

GENERALITĂȚI

VIRUSOLOGIE = sau inframicrobiologie – este știința care se ocupă cu studiul virusurilor

sau al inframicrobilor și cu afecțiunile provocate de acestea. La sfârșitul secolului trecut, în
1892, Ivanovski a descoperit primul virus, agentul cauzal al mozaicului tutunului.

Virusurile constituie un regn aparte, VIRA, microorganisme lipsite de organizare celulară și

care se deosebesc fundamental de organismele eucariote sau procariote.

Caractere generale ale virusurilor

Virusurile reprezintă una dintre cele mai frecvente cauze ale infecțiilor la gazda umană, fiind
responsabile de un spectru larg de afecțiuni, de la guturaiul simplu, până la infecțiile fatale
produse de virusul HIV cu compromiterea imunității și distrugerea limfocitelor T4.

Virusologia a evoluat rapid de la tehnicile de microscopie electronică utilizate în scopul

caracterizării morfologiei virale, la metodele evoluate de cultivare pe culturi celulare și până
la tehnici sofisticate de biologie moleculară pentru identificarea virusurilor și măsurarea
cantitativă a răspunsului la terapie.

Se estimează că există peste 400 de virusuri distincte care infectează omul, iar spectrul
manifestărilor clinice, epidemiologice și patogenice care rezultă în urma infecțiilor virale este
foarte vast.

Virusurile sunt agenți infecțioși de talie extrem de mică, vizibili numai la microscopul
electronic. Bolile pe care le determină sunt denumite generic viroze.

Virusurile sunt strict intracelulare, utilizând celulele energetice ale celulei gazdă în vederea
realizării ciclului lor replicativ.

Virusurile sunt insensibile la acțiunea antibioticelor, administrarea interferonului induce la

nivelul celulelor neparazitate o stare antivirală care le face rezistente la infecție.

Inactivarea virusurilor este posibilă sub acțiunea mai multor factori: radiațiile ionizante,
căldura, ph-ul acid (sub 4) sau alcalin (peste 9), detergenți.

Virusurile sunt unice în cadrul agenților infecțioși. Caracteristicile majore care le diferențiază
de celelalte microorganisme sunt:
 - Dimensiunea redusă ( 20 – 300 nm) ( 1 nm = 10-9m) care le permite să traverseze
filtrele bacteriologice păstrându-și infecțiozitatea
- Genomul viral posedă un singur tip de acid nucleic, fie ADN ( dezoxiribovirusuri), fie
ARN (ribovirusuri)
- Sunt total dependente de celula vie, fie eucariotă, fie procariotă, pentru replicare și
existență
- Nu posedă ribozomi sau aparat propriu de sinteză a proteinelor, mitocondrii sau sursă
proprie de energie, deci sunt metabolic inerte în afara celulei gazdă
- Deși unele virusuri posedă enzime proprii ca, de pildă, ARN- sau ADN- polimeraza,
ele nu pot amplifica și reproduce informația în propriul genom în absența celulei
gazdă.

Virionul (corpusculul elementar sau viral) reprezintă unitatea virală infecțioasă intactă, inertă
în afara celulei gazdă.

Virusurile pot parazita celule umane, vegetale, bacteriene, fungice, parazitare și ale insectelor.

Morfologie

Virusurile cu importanță clinică au dimensiuni cuprinse între 20 – 30 nm (picornavirusuri)

până la 300 nm (poxvirusuri)

Structura

Structura de bază, obligatorie, a virionului o reprezintă nucleocapsida constituită dintr-un

miez („core”) conținând acid nucleic = genomul viral, protejat de un înveliș proteic numit
capsidă.

Virusurile formate numai din nucleocapsidă se numesc virusuri neînvelite sau neanvelopate
(nude).

Virusurile care prezintă pe lângă nucleocapsidă și un înveliș lipoproteic (anvelopă sau

peplos), derivat din membrana citoplasmatică a celulei gazdă, se numesc virusuri învelite
(anvelopate).

Genomul viral este alcătuit dintr-un singur tip de acid nucleic, care conține informația
necesară replicării virale.

Capsida este un înveliș care protejează genomul viral, alcătuind împreună cu acesta
nucleocapsida, structura de bază a virionului.capsida rezultă din îmbinarea unor subunități
numite capsomere, alcătuite din mai multe lanțuri polipeptidice.

Anvelopa este un înveliș lipoproteic derivat din sistemul membranar al celulei infectate, care
protejează virionul.
Forma esre diferită: bastonaș (virusul mozaicului tutunului), sferică (virusurile gripale și
paragripale), de cartuș (virusul rabic).

Compoziția chimică a virusurilor

Genomul viral este alcătuit dintr-un singur tip de acid nucleic, ADN sau ARN, dar niciodată
nu apar ambele la același virus.

Datorită parazitismului obligatoriu intracelular, virusurile nu cresc pe medii artificiale, ci pot

fi cultivate doar pe substraturi vii:

- Animale de laborator – folosirea lor este limitată

- Ou de găină embrionat – oferă țesut embrionar pentru cultivarea virusurilor (preparare
vaccin antigripal)
- Culturi de celule – introduse în 1949 de către Endors, Weller și Robbins – cel mai
utilizat.

Modul de organizare virală se reflectă în dependența față de metabolismul celulei gazdă.

Clasificarea virusurilor

Taxonomia virală actuală desparte ribovirusurile ( genom ARN) de dezoxiribovirusuri

(genom ADN). Se grupează în : tulpini, specii, genuri, subfamilii și familii.

Virusurile prezintă un înalt grad de parazitism intracelular și sunt inerte metabolic până când
infectează o celulă susceptibilăî În celula gazdă, virusurile se replică redirecționând
mecanismele biochimice ale celulei spre formarea de componente pentru noi particule virale.
Virusurile mari au acid nucleic cu greutate moleculară mare și care are capacitatea de a
codifica un număr mare de proteine. Cele mici au un acid nucleic cu greutate moleculară
scăzută și un potențial de codificare limitat.

Replicarea virusurilor parcurge utmătoarele secvențe:

- Recunoașterea celulei gazdă

- Adsorbția (atașarea) virusului de celula gazdă
- Penetrarea (pătrunderea) virusului în celula gazdă
- Decapsidarea virusului
- Sinteza macromoleculară
- Eliberarea virionilor progeni din celula gazdă

Variabilitatea genetică a virusurilor este un fenomen ce poate surveni în cursul replicării

virale și este mai întâlnită la cele ARN decât la cele ADN. Principalele procese ce reflectă
variabilitatea genetică sunt: mutația, complementarea și recombinarea.

A . Mutația constă în modificarea stabilă a uneia sau mai multor gene având drept rezultat
absența sintezei unor proteine virale sau sinteza unor proteine virale modificate. Caracterul de
stabilitate al acestor modificări presupune transmiterea acestora la descendenți (mutanți).

B . Complementarea este procesul prin care două virusuri cu genom incomplet au capacitatea
de a-și completa reciproc produsele genice defective.

C. recombinarea este procesul prin care două virusuri au capacitatea de a face schimb de
segmente genomice.

Relația virus- organism gazdă

Interacțiunile dintre virus și celula gazdă sunt importante pentru că pot influența 3 aspecte
esențiale: producerea infecției, tipul de infecție, efectul final asupra gazdei

BACTERIOLOGIE = știința care se ocupă cu studiul formei, structurii și proceselor

metabolice ale microorganismelor. Este ramură a microbiologiei care se ocupă cu studiul
bacteriilor.

Bacteriile sunt microorganisme unicelulare, cu un nucleu primitiv constituit dintr-o singură

moleculă de ADN.

În1880, chirurgul scoțian Sir Alexander Ogston observă la microscop coci gram pozitivi într-
o secreție de plagă, pe care îi denumește Staphylia, iar în 1884 Rosenbach însămânțează
secreția de plagă pe medii de cultură, obținând stafilococul în cultură pură. Coloniile aurii
sunt denumite S. Aureus, iar cele albe S. Albus. Înainte de 1940 infecțiile cu S. Aureus erau
fatale pentru majoritatea pacienților, pentru ca odată cu descoperirea penicilinei infecțiile au
putut fi tratate. La finalul lui 1940 instalarea rezistenței la penicilină a devevenit larg
răspândită, izbucnirile epidemice produse de tulpinile secretoare de beta-lactamaze, iar mai
târziu cele meticilino-rezistente ( MRSA) au devenit o adevărată provocare. Primele țări care
au implementat măsuri de control al infecțiilor produse de tulpini MRSA au fost Danemarca
și Olanda , în 1972.

Morfologia bacteriană

Entități microscopice care nu pot fi vizibile cu ochiul liber dimensiuni între 1-10  (1 
micron=103mm) – cele mai mici genul mycoplasma (0,3 – 0,8 ).

Forma:

- sferică (coci)
- alungită (cilindrică) – bacili cu aspect de bastonaș
- curbată, de virgulă- vibrioni
- spiralată – spirili și spirochete ( treponema)
- filamentoasă – actinomicetele
Celula bacteriană are o structură de sine stătătoare, care îi permite să realizeze schimburi de
energie cu mediul înconjurător și să își regleze autonom funcțiile vitale. În structura lor intră
componente obligatorii: membrana citoplasmatică, citoplasma, nucleu, perete celular și
componente facultative: capsule, cili sau flageli, pili sau fimbrii și spori.

Examinarea microscopică este primul pas în identificarea bacteriilor. Din punct de vedere
morfologic, elementele importante care ajută la stabilirea identității bacteriei sunt: cilii,
capsula, endosporii.

Examinarea morfologică se realizează pe preparate microscopice fixate și colorate – frotiuriile

– se obțin prin întinderea unei colonii bacteriene pe o lamă curată și degresată, care va fi
uscată, fixată și colorată, în vederea examinării la microscop.

Dintre colorații cea mai importantă este colorația Gram care împarte bacteriile în Gram-
pozitive colorate în violet și Gram –negative colorate în roșu.

Mediile de cultură asigură substanțele nutritive și condițiile fizice și chimice propice de

creștere a bacteriilor

Cultivarea pe mediile de cultură are ca scop. Izolarea și identificarea agentului etiologic al

unei infecții, precum și testarea sensibilității acestuia la antibiotice.

Însămânțarea reprezintă punerea în contact a produsului patologic recoltat cu mediul de

cultură.

Izolarea reprezintă trecerea unei singure colonii pe un alt mediu de cultură, pentru a obține o
cultură pură.
Clasificarea mediilor de cultură:

1. din punct de vedere fizic:

- medii solide – creșterea pe aceste medii se face sub formă de colonii bacteriene, apreciindu-
se culoarea, diametrul, aspectul, aderența la mediu

- medii lichide – dezvoltarea și creșterea bacteriilor pe medii lichide nu determină formarea

coloniilor, ci o tulburare a mediilor de cultură. Aspectul culturilor pe mediile lichide poate fi
diferit: tulburare uniformă, omogenă, peliculă la suprafața mediului de cultură sau depozit
format pe fundul tubului.

2. din punct de vedere al compoziției:

- medii simple – conținând ingrediente simple – geloză simplă

- medii compuse – pe lângă ingredientele de bază, conțin și substanțe organice ( ser, sânge)
necesare creșterii unor bacterii pretențioase – geloză sânge

- medii speciale – de izolare, de îmbogățire, diferențiale.

geloză simplă(agar)
geloză sânge
 CURS 2

NOȚIUNI DE PARAZITOLOGIE

În secolele trecute, paraziții erau priviți ca o grupă de viețuitoare cu totul izolată și se atribuia
apariției lor un sens misterios, socotindu-i ca „generații spontane”. Odată cu includerea
paraziților în sistemul general al lumii animale, a apărut necesitatea de a se defini paraziții și
știința care se ocupă cu studiul lor.

Parazitologia este știința care se ocupă cu studiul morfologiei și biologiei paraziților,

precizând relațiile care se stabilesc între paraziți și gazdele lor.

Ca și multe alte viețuitoare, și organismul uman poate găzdui numeroși paraziți. Studiul
acestor paraziți, al tulburărilor produse de ei în organismul uman parazitat, epidemiologia,
terapia și combaterea lor constituie parazitologia medicală.

Parazitul este o ființă de natură vegetală sau animală care trăiește temporar sau definitiv pe
seama altei ființe vegetale sau animale, deseori provocându-i tulburări evidente.

Parazitismul reprezintă un mod de viață în care o ființă folosește în parte sau în totalitate ca
mediu necesar vieții sale o altă ființă. Este o asociație biologică particulară între doi factori, în
care unul oferă locuință și hrană și reprezintă organismul gazdă, iar celălalt este cel care
folosește organismul –gazdă pentru a trăi, și reprezintă parazitul.

Gazda este ființa pe seama căreia trăiește parazitul, iar parazitul este ființa care trăiește pe
seama gazdei.

Parazitul, la început accidental, s-a adâncit treptat în forme variate, transformându-se în

parazitism obligatoriu. Putem deosebi mai multe tipuri de relații care se stabilesc între
indivizii unor specii diferite..

Saprofitismul reprezintă primul pas spre viața parazitară. Saprofitele se împart în saprofite
propiu-zise ( bacterii, ciuperci) și saprozoice – organisme care se dezvoltă pe substanțe de
descompunere (larvele diferitelor specii de muște).

Comensalismul reprezintă un mod de viață a două ființe în care una trage foloase de pe urma
celei de-a doua (gazda), care nu este cu nimic vătămată.

Mutualismul reprezintă o asociație biologică mai strânsă între două ființe – ambii indivizi își
aduc servicii reciproce.

Simbioza reprezintă o asociație biologică mai strânsă între două ființe.deoarece ambii indivizi
îți aduc servicii reciproce.

Parazitismul adevărat este caracterizat prin faptul că gazda suferă din cauza parazitului care se
hrănește și se dezvoltă pe seama sa. Acesta atacă lent dar continuu gazda, sfârșind deseori
prin a o distruge.
Pe lângă paraziții obișnuiți, care trăiesc pe seama unui organism-gazdă, există cazuri în care
paraziții bine hrăniți și bogați în substanțe nutritive de rezervă devin, la rândul lor, surse
pentru obținerea hranei pentru alți paraziți mai mici.(hiperparaziți).

Relațiile care se stabilesc între o gazdă și un parazit pot fi:

- acțiunea parazitului asupra gazdei poate depăși puterea de apărare a gazdei, care se
îmbolnăvește și poate muri
- acțiunea parazitului asupra gazdei este mai redusă în raport cu capacitatea de apărare a
acesteia, care rămâne sănătoasă, rezistând agresiunii parazitare.
- Acțiunea parazitului asupra gazdei este slabă și, treptat, organismul –gazdă elimină
parazitul.

Parazitozele transmisibile direct (contagioase) la care ouăle, larvele, formele chistice sau
vegetative prezente în fecale sau în secrețiile bolnavului sunt eliminate în stadiu infectant.
Transmiterea se realizează direct de la o persoană la alta prin intermediul variațiilor factori de
mediu, care au simplul rol de a le vehicula.

Parazitozele transmisibile indirect:

- Prin sol și apă se transmit parazitozele în care ouăle sau larvele parazitului,
neinfectante în momentul eliminării de către bolnav, ajung la stadiul infectant după o
perioadă de incubație în sol, variabilă în raport cu parazitul.;
- Prin carnea unor animale consumată de om (insuficient prelucrată termic) se pot
contracta parazitoze. Ouăle sau larvele neinfectante în momentul eliminării de către
bolnav ajung la stadiul infectant în carnea unor animale, care este apoi consumată de
către om.

Circulația paraziților în natură nu este limitată numai la om și animale domestice. Pe lângă

această circulație, care este cunoscută sub numele de focar peridomestic sau sinantrop, mai
există și circuite biologice ale paraziilor cu mai multe gazde intermediare reprezentate de
animale sălbatice (focare naturale).

Circulația paraziților în natură depinde de: prezența parazitului,de prezența gazdei

intermediare și de prezența condițiilor de mediu fizic extern, care asigură realizarea legăturii
între paraziți și gazdele lor.
MICOLOGIA

Micozele sunt boli provocate de ciuperci parazite (paraziți criptogramici sau paraziți
micotici), iar micologia este știința care se ocupă cu studiul acestor ciuperci și cu tulburările
pe care le produc în organismul invadat.

Între microorganisme, ciupercile formează un grup aparte, cu caracteristici care le fac să

ocupe un loc special.

Morfologia

Orice ciupercă tipică este formată din două părți:

- O parte vegetativă, numită tal, care asigură creștere ciupercii, alcătuită din filamente
miceliene sau hife, mai mult sau mai puțin lungi
- O parte de rezistență și reproducere, denumită spor, care ia naștere din tal și este
reprezentată de elemnete de formă dreptiunghiulară sau rotunjită, de mărime variabilă.
Ciupercile, fiind lipsite de clorofilă, nu pot descompune dioxidul de carbon pentru a extrage
carbonul necesar sintetizării substanțelor nutritive. Astfel, ele ori sunt legate de un substrat
organic în descompunere pe care se dezvoltă ( saprofite) , ori trăiesc pe substanțe vii pe seama
cărora se hrănesc (parazite).

Ele produc fermenți care pătrund în mediul în care se dezvoltă, transformând substanțele din
mediu în elemente nutritive pe care le vor absorbi în protoplasma lor.

Nu au nevoie de lumină pentru a se dezvolta.

Unele toxine difuzează din corpul gazdei în timpul vieții parazitului

Ciupercile parazite produc substanțe(toxine), care sunt în general toxice pentru organismul pe
seama căruia se dezvoltă. (exotoxine), în timp ce altele rămân localizate în protoplasma
ciupercii și sunt puse în libertate numai după distrugerea ei (endotoxine).

Unele ciuuperci nepatogene produc în mediul în care se dezvoltă substanțe care opresc
dezvoltarea unor bacterii patogene. Aceste substanțe sunt antibiotice (genul Penicillium – din
ea se extrage penicilina).

Odată pătrunse în organismul unei gazde, ciupercile își manifestă acțiunea lor vătămătoare în
felurite modalități.

Mucegai
Candida albicans

CURS 3

ASEPSIA ȘI ANTISEPSIA, STERILIZAREA ȘI DEZiNFECȚIA

Asepsia și antisepsia fa parte din metodele prin care se realizează dezinfecția. Ambele metode
se folosesc simultam și se completează reciproc.

ASEPSIA ( a=fără,, sepsis=putrefacție) – ansamblu de măsuri prin care este împiedicat

ontactul dintre germeni și plaga operatorie. Este o măsură profilactică.

Louis Pasteur (1822-1926) este considerat părintele asepsiei moderne.

ANTISEPSIA (anti=împotriva, sepsis=putrefacție) – reprezintă totalitatea măsurilor prin care

se realizează distrugerea germenilor prezenți în plagă, pe tegumente sau în mediu. Este o
metodă curativă.

Joseph lister este considerat promotorul antisepsiei în chirurgie.

STERILIZAREA = procesul de distrugere sau eliminare completă a tuturor

microorganismelor vii patogene sau nepatogene (bacterii sporulate sau nesporulate, virusuri,
ciuperci și protozoare) care pot contamina diverse produse, medii de cultură sau alte materiale
utilizate în mod curent în laborator. Reprezintă totalitatea metodelor fizico-chimice de
distrugere a tuturorgermenilor, patogeni sau saprofiți. Reprezintă forma cea mai completă de
dezinfecție, capabilă să distrugă germenii chiar și în forma lor sporulată.
DEZINFECȚIA reprezintă totalitatea mijloacelor fizico-chimice, biologice și farmacologice
ce determină îndepărtarea, inactivarea, distrugerea germenilor patogeni din mediu.Este un
procedeu prin care se distrug microorganismele patogene fără a fi necesară distrugerea
germenilor saprofiți. În practică, tehnicile de dezinfecție care folosesc substanțe chimice
dezinfectante, realizează cel mai adesea o sterilizare.

Sterilizarea se poate efectua prin:

- Mijloace fizice – mecanice, căldura, radiații UV sau ionizante

- Mijloace chimice- formol, oxid de etilen, glutaraldehida

a. sterilizarea prin căldura uscată

b. sterilizarea prin aer cald – pupinel

c. sterilizare prin căldură umedă – autoclav

CURS 4

APĂRAREA ORGANISMULUI

- Mijloace: * specifice – capabile să recunoască un agent patogen

 nespecifice – celulare ×care intervin în orice situație

- umorale

Rezistența naturală = imunitatea naturală – apare la primul contact cu microbul

patogen

Rezistența dobândită = imunitatea specifică dobândită – se formează ulterior.

REZISTENȚA NATURALĂ

reprezintă capacitatea înnăscută a unui individ de a se opune agresiunii unui agent

patogen – 4 mecanisme specifice.

Mecanismele declanșate se opun aderenței, pătrunderii, supraviețuirii și multiplicării

microorganismului și intervin printr-o linie de apărare de suprafață și printr-o barieră
de protecție de profunzime.

Linia de apărare de suprafață este constituită din bariere cutaneo-mucoase care

acționează prin agebți : fizici, chimici și biologici.

a) Bariera fizică
– pielea intactă – numeroase straturi care se cheratinizează și
descuamează superficial în permanență =îndepărtare germeni.
 - Mucoasele – un singur strat de celule, mai supuse agresiunii.

Mucoasa respiratorie – este acoperită de cili vibratili și mucus – antrenează și

elimină în exterior corpusculii microbieni.

Mucoasa intestinală – peristaltismul intestinal + fluxul urinar antrenează în

permanență către exterior eventualii agenți patogeni.

b) bariera chimică – producerea locală a unor metaboliți cu grad de aciditate

locală ridicată (suc gastric, secreție vaginală, urină) – împiedică dezvoltarea
microorganismelor.

- lizozimul (secreții nazale, lacrimale, salivare, intestinale) – atacă peretele

bacteriilor gram negative.

- secreția pancreatică – inactivări enzimatice

c) bariera biologică – flora microbiană care prin acțiunea antagonică față de

agențiipatogeni arerol în menținerea echilibrului biologic local.

Bariera de protecție de profunzime este constituită dintr-o reacție inflamatorie –

reacții fiziopatologice care se declanșează la trecerea de bariera
cutaneomucoasă și pătrunderea agentului patogen în țesutul conjunctiv..

-toxine + produși de metabolism ai microorganismelor - antrenează substanțe

chimice (histamina) – produc acțiune celulară  inflamația – clinic se traduce prin
roșeața locală.

Bacteriile care nu au fost distruse în procesul inflamator ajung în ganglioni pe cale

limfatică  pătrund în circulația sngvină  organe.

- Pe tot acest traseu se confruntă permanent cu sistemul fagocitar mononuclear

( cu capacitate macrofagică) – microbii sunt omorâți și eliminați din sistemul
circulator.

Fagocitoza poate fi compromisă de factori:

 Care țin de agentul patogen:

- Multiplicare extracelulară ( bacteriile protejate de capsulă)
- Bacterii care produc leucocidina – subst toxică pentru fagocite
- Multiplicare intracelulară (bacil Koch, Salmonella)
 Care țin de gazdă

– carențe de vitamine (A,C)

- Concentrate de săruri minerale ( Zn++, Ca++ ,Fe++)

- Alcool
- Diabet
- Tratamente cu glucocorticoizi
 Împiedică reacția inflamatorie.

IMUNITATEA SPECIFICĂ DOBÂNDITĂ

Imunitatea = starea de sensibilitate specifică a organismului față de anumite

substanțe care posedă proprietăți antigenice

Se caracterizează prin dezvoltarea unui răspuns imun la contactul cu imunogenul.

Poate îmbrăca diferite forme:

- Naturală;
- Toleranța imună;
- Imunitate dobândită –natural sau artificial;
- Imunitate de protecție
- Hipersensibilitate

Self (structuri proprii) înțelegem totalitatea macromoleculelor solubile sau structurale

din celule, organe sau țesuturi care alcătuiesc un organism și considerate în raport
cu sistemul imun al aceluiași individ, care recunoaște aceste macromolecule ca
proprii și nu reacționează împotriva lor.

Non-self (structuri străine) reprezintă un material străin. Este prima condiție pe care
trebuie să o îndeplinească o substanță antigenică.

După mecanismele de răspuns imun și după tipul factorului imunologic avem:

- Imunitate umorală –mediată prin anticorpi – protejează față deinfecții virale și

bacterii extracelulare
- Imunitate celulară – mediată celular – participă elemente aparținând
sistemului limfoid – protejează organismul de agresiunea virusurilor, bacteriilor
intracelulare, fungii, paraziți, țesuturi străine și celule canceroase.

Această imunitate, umorală sau celulară este determinată de două tipuri de

limfocite T și B.

Limfocitele T – derivate din timus mediează răspunsul celular. Poartă receptori

pentru antigen, capabili să recunoască substanțele străine apărute în organism,
care ulterior sunt captate și distruse.

Limfocitele B – au originea în măduva osoasă, mediează răspunsul umoral..

posedă receptori pentru antigenecu ajutorul cărora recunosc substanțele străine.

Prin diviziuni succesive, limfocitele B se diferențiează în plasmocite – provoacă

răspuns imun bazat pe producerea de anticorpi care conduc în final la
neutralizarea și eliminarea antigenelor străine..

Celule accesorii cu rol de captare a substanțelor străine, prelucrarea și

prezentarea lor limfocitelor (imunocite, macrofage), eliminarea particulelor străine
 atacate de sistemul imun (polimorfonucleare) și medierea unor schimburi
fiziologice care însoțesc reacțiile imunitare (bazofile, mastocite).

ANTIGENELE

Răspunsul imun de tip celular sau umoral este declanșat de pătrunderea

antigenelor în organism.

Antigenele pot fi:

 Naturale solubile și insolubile

 Artificiale
 Sintetice – în laborator

Noul născut în primele 3-4 săptămâni, nu poate produce anticorpi deoarece sistemul
imun nu este suficient dezvoltat.Inocularea unui antigen în această perioadă de
imaturitate imunologică poate duce la starea de ”toleranță imunologică” – în
consecință, organismul nu va mai recunoaște substanța respectivă ca străină, astfel
că la inoculări ulterioare nu va mai reacționa imunologic.

”paralizia imunologică” – poate fi observată la adulți dacă se inoculează parenteral o

cantitate foarte mare de antigen. Apare rar, este pasager.

ANTICORPII (IMUNOGLOBULINELE)- sunt proteine plasmatice specializate care

reacționează specific cu antigenele care au stimulat producerea lor.

Sunt efectorii moleculari principali ai sistemului imun umoral.

După tipul de reacția antigen- anticorp în care anticorpii iau parte se numesc:
aglutinine, precipitine, opsonine, antitoxine, lizine, anticorpi blocanți, anticorpi fixatori
de complement.

5 clase de imunoglobuline : Ig G 75%, Ig A 15-20%, Ig M 5-10%, Ig D1%, Ig E

responsabilă de hipersensibilitatea de tip imediat.

Imunitatea umorală

Pătrunderea unui antigen în organism este urmată de importante modificări celulare

care preced apriția anticorpilor. La locul de pătrundere apar PMN nucleofile.
Urmeazămobilizarea macrofagelor care inițiează răspunsul imun logic prin
prelucrarea antigenului. Acesta este fagocitat și catabolizat până la structurile care
dețin ”informația anntigenică”. Antigenul astfel modificat se pare că se leagă de un
ARN special. Urmează faza de predare a informației antigenice – macrofag celulelor
imunocompetente limfocite T și B- se diferențiează.

Imunitatea mediată celular – răspunsurile imune mediate de celule și cele mediate de

anticorpi nu pot fi strict separate, deoarece nici un răspuns mediat celular nu are loc
în absența totală a anticorpilor iar în inițierea răspunsului în anticorpi sunt implicate
diferite tipuri de celule.

Realizată prin limfocitele T, macrofage și alte celule țintă ale răspunsului imun
( celule infectate, tumorale, de transplant).
 Curs 5

DIAGNOSTICUL DE LABORATOR AL INFECȚIILOR VIRALE

Metode:

1. citologia

2. microscopia electronică

3. cultivarea

4 serologia

5. metode moleculare ( detecția de material genetic )

CITOLOGIA

Este o metodă rapidă care presupune detecția efectelor produse de virus asuprastructurilor
celulare: modificări morfologice, apariția de nuclei multipli în celulele infectate, liza celulelor
infectate, vacuolizarea, formarea de sinciții prin fuziune între celule, apariția de incluziuni
intranucleare/ intracitoplasmatice,

- Se aplică în multe infecții virale: infecții oculare, respiratorii, genitale și ale tractului
urinar reprezintă localizări care se pretează foarte bine la recoltarea de probe biologice
în vederea diagnosticului citologic rapid.
- Citologia urinară poate releva modificări celulare în infecții cu cytomegalovirus
(CMV) – celule mărite de volum, cu incluziuni intranucleare mari și incluziuni
citoplasmatice bazofile, herpes simplex (HSV), papovirusuri.
- În pneumonia cu virus rujeolic, care poate surveni la persoane imunosupresate, se pot
observa celule epiteliale gigante multinucleate, cu incluziuni eozinofile intranucleare
și intracitoplasmatice.
- În infecții cu adenovirus, celulele prezintă incluziuni mari intranucleare și
ciliocitoftorie (smocuri de cili, rămășițe ale epiteliului ciliat bronșic, prezente în
diferite fluide biologice – secrețiile respiratorii.

MICROSCOPIA ELECTRONICĂ

Permite detecția și identificarea virionilor în probe clinice prin vizualizarea directă a

particulelor virale. Metoda are o specificitate înaltă însă necesită echipamente costisitoare,
necesită personal înalt calificat, iar sensibilitatea metodei este relativ scăzută ( necesită
prezența unui număr mare de particule virale în proba examinată pentru un rezultat pozitiv)