1.

REPRODUCEREA VIRUSURILOR
Pentru virusuri, spre deosebire de alte entități biologice, termenul de multiplicare nu
reflectă adecvat realitatea fenomenelor, care au loc în celula gazdă, în interiorul căreia virusurile
nu se multiplică, așa cum are loc la organismele eucariote și procariote, ci sunt reproduse de
celula gazdă, utilizând sistemul energetic și procesele metabolice ale acesteia, modificate în urma
substituirii informației genetice a celulei cu cea a patogenului.
Pentru explicarea corectă a proceselor de reproducere a virusurilor e necesar de amintit
starea inițială a lor până la contactul cu celula gazdă. Virionii în afara celulei nu se reproduc şi în
ei nu se înregistrează careva procese metabolice. Toate procesele dinamice se încep doar atunci,
când virionul nimereşte în spaţiul celular. La pătrunderea agentului viral în celulă se formează un
nou sistem, numit “virus-celulă”, care şi determină relaţiile dintre funcţiile celulare şi cele ale
virusului. Pătrunderea virusului în celulă nu înseamnă că în ea se vor înregistra imediat procesele
de reproducere a virionilor şi acumularea lor.
E necesar de menționat că infectarea celulelor receptive de către virusuri poate fi:
• productivă, când celula gazdă este infectată de un virus „normal” și se înregistrează
reproducerea în celule receptive,
• limitată, când procesele de reproducere se iniţiază, dar se stopează la anumite faze,
• avortivă, când infectarea are loc în celule nepermisive, sau la aceasta participă virusuri
defectate.
Replicarea virală reprezintă o relație complexă dintre un virus şi o celulă ţintă constituită
dintr-o serie de evenimente, care formează ciclul de reproducere, sau ciclu replicativ viral, care
are lor în etapele următoare:
- Etapa de pregătire (iniţiere),
- Etapa medie (latentă),
- Etapa finală (de încheere).
Fiecare etapă e constituită din mai multe faze și constă din mai multe procese.
Etapa de pregătire include mai multe faze, care inițiază procesul de infecție și de
reproducere a particulelor virale.
Adsorbţia sau fixarea virionilor pe suprafaţa celulei gazdă, reprezintă adeziunea specifică
a proteinelor virale (antireceptori) cu centrele active ale suprafeţei celulare (receptori). Etapa se
caractrizează printr-un grad relativ redus de specificitate. Fixarea virionilor este determinată de
complimentaritatea de tip stereo, de natură chimică, electrostatică și geometrică dintre capsida
virionului și membrana celulei gazdă, care determină afinitatea dintre celulă și virion, Aceste
centre active sunt numite receptori, care interacționează în baza principiului complementarității
dintre grupările de fosfați și grupările aminice ale capsidei virale. Unele virusuri interacționează
cu unele proteine receptor de pe suprafața celulelor. Acestea sunt de natură glicoproteică,
complementare neuraminidazei. Pornind de la specificitatea relativă a relațiilor care precedează
penetrarea virionului în celula gazdă, adsorbția propriu-zisă poate fi reversibilă (atracție ionică),
dar și ireversibilă (legături între receptori și liganți virali). Procesul e influențat de temperatură,
pH, cationi, numărul de virioni.
Penetrarea în celulă se realizează prin pătrunderea în celulă a virionului, cum se
înregistrează la virusurile zoopatogene sau prin trecerea doar a genomului viral (la bacteriofagi).
Procesul este dependent de energie şi are loc aproape momentan în urma a 3 evenimente
(trecerea virusului prin membrana plasmatică, pinocitoza particolelor şi formarea vacuolelor
citoplasmatice). Pătrunderea virionilor în celulă în cazul virusurilor zoopatogene, spre deosebire
de bacteriofagi, virionul pătrunde în întregime în celula sensibilă printr-un proces activ,
asemănător cu fenomenele de fagocitoză sau pinocitoză. Membrana celulară se invaginează și se
adâncește în direcția virionului, până la înglobarea totală în celulă. După înglobare, marginile
opuse ale membranei celulare invaginate fuzionează, restabilindu-se astfel integritatea suprafeței
celulare. Virusul pătruns în celulă este inclus într-o vacuolă ai cărei pereți se dezintegrează
treptat.
Deproteinizarea (decapsidarea, dezbrăcarea) virusurilor reprezintă procesul de eliberare a
nucleocapsidului de membrana externă şi deplasarea lui din vacuolă în citoplasmă, unde se
termină faza de dezbrăcare. Se începe faza de eclipsă, în care virionul nu poate fi observat din
punct de vedere morfologic. Decapsidarea este un proces specific numai virusurilor zoo- și
fitopatogene, dar nu se întâlnește la bacteriofagi a căror capsidă nu pătrunde în celulă. La această
fază are loc lizarea capsidei sub acțiunea enzimelor, numite decapsidaze, produse de celula gazdă
și determinate genetic de genomul viral. Momentul decapsidării diferă la diferitele grupe de
virusuri. La unele virusuri deproteinizarea începe din momentul contactului cu membrana
celulară, iar la altele decapsidarea poate să nu aibă loc, O dată cu decapsidarea, virusul pierde
infectivitatea în condiții naturale și trece din forma de virion în cea de virus vegetativ,
dependența sa de celulă devenind totală.
Etapa medie a replicării virale, sau multiplicarea propriu-zisă reprezintă o serie de
procese legate de multiplicarea intracelulară a virusului, în cadrul căreia se pot deosebi mai
multe procese: Faza de eclipsă: Virionul parental pătrunde în interiorul celulei ţintă. În timp ce
are loc penetrarea, infectivitatea virală este abolită tranzitoriu. Odată pătruns în celula gazdă
începe multiplicarea. Deşi nu poate fi monitorizată morfologic la această fază au lor procese
fiziologo-biochimice foarte importante:
 Sinteza proteinelor timpurii: - proteinele inhibatoare ce stopează metabolismul celulelor
gazdă, - polimerazele ce asigură replicarea moleculelor de AN viral;
  Sinteza componenţilor structurali ai virusului: replicarea acizilor nucleici virali, sinteza
proteinelor structurale ale virusului, - asamblarea (morfogeneza) noilor virioni.
Multiplicarea prorpiu-zisă este un proces complex bazat pe substituirea informației
genetice a genomului celular cu cea a genomului viral. Genomul viral blochează funcțiile ADN
celular în momentul copierii informației de pe ADN pe ARNm. În celula gazdă se înregistrează
apariția ARNm de o calitate nouă transcris de pe genomul viral, care interacționând cu
poliribozomii, transmit un nou program genetic, în baza căruia se vor sintetiza componentele
virale, dar nu a celulei.
Modificarea ribozomilor cauzează incapacitatea recepționării informației genetice de la
ARNm celulari, recepționând informația genetică numai de la ARN virali. Asemănător cu
procesele de biosinteză a proteinelor, în baza informației genetice virale au loc următoarele
procese: replicarea genomului viral, biosinteza materialului viral, asamblarea sau morfogeneza
noilor virioni.
Replicarea genomului viral are loc prin transcrierea genomului viral pe 2 căi:
1. Transcrierea și sinteza ARNm pe matrița genomului viral, care are loc în nucleu sau
citoplasmă (când celula nu are enzime);
2. ARNm este matrița pentru translație și sinteza de proteine virale, în primul rând
enzime: ARN polimeraza dependentă de ARN/ADN. Virusurile ADN sintetizează ARNm în
nucleu cu polimeraze celulare, iar unele virusuri ARN, cum sunt orthomyxovirusurile au
transcriptase, dar folosesc în nucleu și polimeraza II celulară. Virusurile ARN dispun de enzime
și sintetizează ARNm în citoplasmă. Poxvirusurile (ADN) conțin enzime proprii și sintetizează
ARNm în citoplasmă.
Moleculele de ARNm, obținute pe parcursul transcrierii informației genetice, trecând în
citoplasmă și interacționând cu ribozomii, participă la translația și sinteza proteinelor, care are
loc prin evenimenetele următoare.
 Informația conținută în secvențele nucleotidice ale ARNm se transformă în secvențe de
aminoacizi din structura proteinelor.
 Sinteza este realizată de:
- ARNm, ARNt (transfer), enzime catalizatoare, ribozomi,
- ARNm e constituit din nucleotizii grupați câte 3, numiți codoni, care corespund în
translație unui aminoacid.
- ARNt are rol de adaptor între codonul ARNm și aminoacid, secvența lui nucleotidică
fiind complementară (anticodon).
- enzime catalizatoare: aminoacetil sintetaza cuplează aminoacidul cu ARNt; peptidil-
transferaza leagă capătul carboxil al unui aminoacid la capătul amino al următorului.
 - ribozomii reprezintă complexe ARNr și proteine care poziționează complexul codon-
anticodon și induc formarea de polipeptide. Sunt constituiți din 2 subunități: mică (de legare de
ARNm și ARNt) și mare (catalizează legăturile peptidice).
Aceste procese se realizează diferit, în funcție de structura mono sau bicatenară a acidului
nucleic:
ADN dublucatenar se replică semiconservativ, cele două catene despletindu-se după
modelul clasic al fermoarului, așa cum se înregistrează la adenovirusuri.
ADN monocatenar întâlnit mai frecvent la parvovirusuri, sub acțiunea unei enzyme,
numite replicază, își construiește lanțul complementar, transformânduse în ADN dublucatenar
replicativ, după care se replică conform modelului menționat mai sus.
ARN monocaternar, care constituie genomul majorității virusurilor ARN, determină prin
enzime (replicaze) sinteza de noi lanțuri de ARN prin două tipuri de mecanisme de replicare:
 Tipul semiconservativ, precedat de transformarea ARN monocatenar în bicatenar, prin
sinteza unei catene complementare. Transformat în bicatenar, ARN devine replicativ și se
replică după modelul semiconservativ clasic prin despletirea celor două catene în formă
de fermoar. Cele două catene fiice sunt una (+) și alta (–).
Indiferent de tipul de replicare, catenele + devin viitoare genomuri virale sau dirijează în
continuare sinteza de material viral, în timp ce catenele - după ce și-au îndeplinit rolul de suport
(matrice) pentru procesul de replicare, se dezagregă.
ARN bicatenar constiuie o excepție în cadrul virusurilor ARN, fiind prezent numai la
reovirusuri. În celulele infectate cu reovirusuri au fost evidențiate 3 categorii de ARN
monocatenari, care se deosebesc cu masa moleculară, dar fiecare ARN monocatenar este o copie
transcrisă de pe un ARN bicatenar. În cursul replicării semiconservative a acidului nucleic viral
se produce substituirea totală sau parțială a ADN din genomul celular. Din acest moment se
începe transcrierea informației genetice înscrise în genomul viral de ARN mesager, care urmează
să transmită informația pentru sinteza proteinelor virale.
Biosinteza materialului viral are loc în două faze.
Faza exponențială de sinteză începe după 30 min de la pătrunderea patogenului în celulă
și durează 2,5-3 ore.
 Faza lineară de sinteză se caracterizează printr-un ritm constant de acumulare de ARN
viral. În celulă se sintetizează circa 3000 molecule de ARN pe minut, menținându-se în stare
activă 500-800 de matrice.
Biosinteza materialului viral decurge la diferite grupe de virusuri după următoarea
schemă. La virusurile ADN acesta este sintetizat de celula gazdă în două faze:
 Faza precoce. ADN viral determină, în cursul replicării, prin intermediul unei ARN
polimeraze ADN dependente sinteza unui ARNm precoce. Originea ARN polimerazelor variază
de la o familie de virusuri la alta. La unele grupe de virusuri ARN polimeraza preexistă în
interiorul virionului, fiind o proteină specifică virusului. Majoritatea virusurilor ADN codifică
însă utilizând ARN polimeraze celulare.
Faza tardivă. În momentul când în urma replicării ADN viral s-a ajuns la un anumit
număr de genomuri virale patogene, este inhibată sinteza proteinelor precoce, declanșându-se
prin intermediul unui ARNm tardiv sinteza proteinelor tardive.
Timpul în care decurg cele două etape ale biosintezei este în funcție de familia
virusurilor. La adenovirusuri, faza precoce durează 6-8 ore, sinteza proteinelor tardive începând
din a 8-a oră. Virusurile ARN determină biosinteza metabolismului viral de către celula gazdă
prin mecanisme variate, dar încadrabile în 3 strategii:
a) ARN viral îndeplinește direct rolul de ARNm precoce și poate transmite informația genetică
direct la ARNm cellular și ribozomi.
b) ARN viral nu poate fi citit la nivelul ribozomilor celulei și nu poate transmite direct
informația înclusă în genomul viral. De aceea, prin intermediul unei ARNm polimeraze ARN
dependente, el va determina sinteza unui ARNm precoce de neoformație care va declanșa sinteza
proteinelor virale precoce, după care procesul continuă ca la celelalte grupe de virusuri.
c) ARN viral, printr-un proces de transcriere inversă cu ajutorul reverstranscriptazei, determină
formarea unui ADN proviral. Reverstranscriptaza nu este constituită dintr-o singură enzimă, ci
dintr-un complex format din 3 enzime: ADN polimerază ARN instruită, ADN polimerază hibrid
instruită și ADN polimerază ADN instruită. Transcrierea inversă este un fenomen unic în
biologie. Prin acest proces enzimatic se formează un ADN proviral care preia conducerea
sintezelor celulare după modelul descris la virusurile ADN. Prin intermediul unui ARN
polimeraze ADN dependente el determină sinteză proteinelor virale precoce, restul proceselor
fiind aproximativ identice cu ale celorlalte scheme de biosinteză.
Asamblarea (morfogeneza), sau maturarea virală reprezintă procesul prin care
genomul viral progen și proteinele capsidale sunt asamblate în nucleocapsidă. Virusurile ARN
se asamblează în citoplasmă, cu excepția virusurilor gripale (nucleocapsida se asamblează în
nucleu). Virusurile ADN se asamblează în nucleu (proteinele sintetizate în citoplasmă migrează
în nucleu), cu excepția poxvirusurilor, care se asamblează în citoplasmă. Morfogeneza virală are
lor după următoarele etape:
 Formarea precapsizilor și capsizilor.
 Întrarea genomului în capsidă și formarea nucleocapsidei.
 Formarea învelișului și invelirea nucleocapsidei
 La acumularea în celulă a cantităților mari de acid nucleic și proteine virale se
înregistrează asamblarea noilor virioni. La virusurile mici încapsidarea se petrece spontan printr-
un proces de autoasamblare. La majoritatea virusurilor morfogeneza este însoțită de participarea
unor fermenți. La virusurile complexe intervin și gene morfogenetice, care codifică arhitectura
proteinelor structurale ale virionului.
Incapsidarea se realizează prin asocierea unor proteine precursoare în unități formate mai
întâi din 3 subunități, constituind o proteină 5 S, iar apoi din 5 subunități rezultând o pentameră
14 S. Din asamblarea a 12 pentamere rezultă o procapsidă 80 S, constituită din 60 subunități
aranjate după tipul de simetrie icosaedrală. Asamblarea capsidelor are loc independent de
prezența genomurilor virale. Incorporarea acidului nucleic are loc prin sciziunea într-un anumit
punct a unei proteine gigante precapsidale. Incapsidarea unui genom ARN durează circa 2 min.
între sinteza proteinelor capsidale și apariția lor în structura virionilor nou formați există însă un
interval de 20 minute.
Morfogeneza are loc pentru virusurile ARN intracitoplasmatic, iar pentru virusurile ADN
intranuclear. Materialul viral, după sinteza lui în citoplasmă, migrează în cazul virusurilor ADN
în nucleul celulei gazdă, asmablându-se aici. Excepții de la această caracteristică generală o
reprezintă poxvirusurile care, fiind virusuri ADN, se asamblează în citoplasmă și myxovirusurile
care, fiind virusuri ARN, se încapsidează în nucleu. Aceasta determină și prezența diferențelor
dintre familiile de virusuri în ce privește locul și structurile intracelulare din citoplasmă și nucleu
unde are loc asamblarea lor. Astfel, poxvirusurile și picornavirusurile se pot asambla în diverse
zone ale citoplasmei, rhabdovirusurile de obicei pe membranele marginale ale vacuolelor
intracitoplasmatice, iar myxovirusurile după încapsidarea lor în nucleu își desăvârșesc faza de
maturare la periferia celulei.
Etapa finală de reproducere a virusurilor include formarea virionilor maturi infecţioşi
şi ieşirea virionilor din celulă. Formarea virusurilor are loc cu participarea organitelor celulare
(adenovirusuile se reproduc în nucleu, iar a poliomielitei şi herpesvirusurilor – în citoplasmă).
Virusurile complexe se asamblează cu proteinele, proteidele şi fermenţii celulei gazdă. Durează
2-3 ore la ARN-virusuri şi 6-14 ore la ADN-virusuri. Ieşirea virionilor din celule are loc în 2
moduri:
 Litic (exploziv) – virionii iese aproape momentan, pentru ARN-virusuri. Liza celulei
gazdă sub acțiunea unor enzime produse în celulă în ultima fază a morfogenezei. Acest
mecanism se întâlnește rar la virusurile animale și cauzează moartea celulei și dezintegrarea
acesteia. După eliberarea virionilor se înregistrează trecerea directă a lor prin porii membranei
celulare la celula adiacentă celei în care a avut loc multiplicarea.
  Lent – celule nu se lezează, iar virusurile se eliberează treptat iar nucleocapsidele virale
se îmbracă cu porțiuni de membrană celulară (proeminențe) cu inserții de proteine virale. Doar
75-90% dintre virioni se eliberează spontan în lichidul tisular.
În desfășurarea acestor etape se constată unele diferențe între virusurile zoopatogene și
bacteriofagi, care se referă mai ales la multiplicarea intracelulară propriu-zisă realizându-se în
esență identic la toate categoriile de virusuri.
Virionii nou formați pot fi eliberați din celulă prin mai multe procese. Cel mai frecvent
aceasta are loc prin înmugurire, care se maturează în apropierea membranei celulare. Virionii
nou asamblați trec în interiorul unor vezicule, care se atașează de fața internă a membranei
celulare, la suprafața căreia se formează o proeminență asemănătoar unui mugure. Aceștia se
detașează de celulă prin mici aperturi care apar în membrană.
Eliberarea lentă a virionilor din celulă poate avea loc după mai multe tipuri:
 I - dependența de capside și proteine înveliș (alphavirusurile, hepadnavirusurile);
 II - dependența de proteine capsidale (retrovirusurile, depind de proteine gag);
 III - dependența de proteine înveliș (coronavirusurile, depind de proteine M și S);
 IV - dependența de proteinele M și înveliș (HA si NA).
Pe suprafața celulelor unor virusuri se formează unele vilozități, iar virionii ies în mediul
extracelular prin extremitățile acestora. Drept rezultat al înmuguririi virusul păstrează în
componența anvelopei anumiți compuși specifici celulei care l-a sintetizat, provenind din
membrana internă a veziculei în care fusese inclus în cursul înmuguririi. Aceasta determină
prezența în componența învelișului virionilor a 2 categorii de proteine:
 proteine virus specifice, sunt codificate de informația genetică a acidului nucleic viral;
 proteine specifice gazdei, care fac parte din compușii obișnuiți ai celulei și care sunt
antrenați în structura învelișului particulei virale în timpul ieșirii virusului din celulă.
Acţiunea virusurilor asupra celulei. Virusurile, ca patogeni celulari, pe lângă
schimbările metabolice care au loc pe parcursul reproducerii virale, mai au acțiuni profunde
asupra celulei. Se deosebesc 4 tipuri de acţiune a virionilor:
 Destructivă (citolitică) – se înregistrează afecţiuni profunde asupra diferitor organite
celulare. Macromoleculele induc destrucții primare, care condiţionează un lanţ de
destrucţii secundare în care participă produsele metabolice ale celulei.
 Transformarea celulelor este determinată de capacitatea virusurilor de a modifica
diviziunea normală a celulelor și de a ieși de sub controlul mecanismelor de reglare a
diviziunii celulare.
  Infecţia persistentă - celula infectată mai continuă creşterea şi dividerea, producând
particule virale.
 Acţiune inductivă – pe parcursul reproducerii virusurilor în celula infectată se
sintetizează proteine codificate nu de genomul viral, ci de cel al celulei gazdă.
Dinamica ciclului de reproducere virală. Din momentul contactului particulelor virale
cu celulele permisive se înregistrează diferite modificări a patogenului. Evoluția unui virus într-
un sistem celular are loc după fazele următoare:
 faza extracelulară, care precede pătrunderea virionilor în celule, corespunzând fixării
adsorbției, în care numărul virionilor este inițial egal, iar apoi din ce în ce mai mic față de
cel însămânțat;
 faza intracelulară, care durează din momentul pătrunderii unuia sau mai multor virioni în
celulă, până la eliberarea virionilor nou sintetizați. Fază este constituită din 2 subfaze:
eclipsa, când virusul nu poate fi vizualizat, dispare infectivitatea virală, virusul se găsește
în celulă la faza replicării acidului nucleic și a biosintezei materialului viral; maturarea, în
care se acumulează cantități importante de virioni, iar virusul poate fi vizualizat în celulă,
dar nu în spațiul extracelular.
 faza extracelulară finală se caracterizează prin prezența unui număr mare de virioni
eliberați din celulele în care a avut loc reproducerea.
Aspecte particulare ale multiplicării virusurilor zoopatogene.
Infecția endosimbiotică se caracterizează prin stabilirea unui echilibru între
reproducerea virusului și desfășurarea aproape normală a proceselor vitale în celula gazdă. O
astfel de comportare s-a constatat la numeroase leucovirusuri, virusul sarcomului Rous. În celulă
se sintetizează concomitent atât compuși proprii celulei gazdă, cât și material viral, atât genomul
viral cât și cel cellular, codificând sinteza de proteine fără a se exclude reciproc. Acest tip de
infecție trebuie diferențiat de echilibrul fals, când populația celulară în care se multiplică virusul
își păstrează numai aparent integritatea. În realitate, în cadrul populației celulelor, virusul se
multiplică numai într-un număr redus de celule, a căror moarte, însoțită sau nu de liză, trece
neobservată.
Infecția avortivă se caracterizează prin nefinalizarea ciclului de reproducere a virusului.
Genomul viral se replică, are loc biosinteza noilor genomuri și a proteinelor virale, fără a se
ajunge însă la asamblarea noilor virioni. Infecții de tip avortiv au fost observate la virusul gripal
în celule HeLa, la virusul pseudopestei aviare, la adenovirusuri, virusul herpes și papovavirusuri.
La aceste virusuri infecția avortivă poate fi corelată cu efectul lor oncogen.
Infecția simultană cu asociații virale de tip cooperant. Infecțiile produse de două
virusuri sunt de obicei rezultatul cooperării unui virus normal, capabil să inducă în celula gazdă
un ciclu complet de multiplicare și un virus defectiv, față de care virusul normal îndeplinește
rolul de “helper”.
Defectivitatea virală constă în incapacitatea unor virusuri de a se multiplica prin mijloace
proprii, informația genetică din acidul lor nucleic fiind insuficientă pentru a codifica un ciclu
complet, finalizat prin formarea de noi virioni infectanți. Virusurile helper, multiplicându-se în
celulă concomitent cu virusurile defective, sunt capabile să suplinească lacunele de informație
genetică ale acestora prin codificarea sintezei acelor proteine a căror biosinteză virusurile
defective n-o pot induce singure. Astfel, virionii rezultați cu concursul unui virus helper sunt în
realitate niște hibrizi, ei conținând proteine specifice proprii, cât și proteine specifice helperului.
Acest proces de hibridare implică fenomenele de mixaj și camuflaj fenotipic al virusului
defectiv.
Fenomenul prin care în cursul hibridării intervirale apar în capsida unui virus proteinele
specifice virusului helper coinfectant poartă numele de transcapsidare. Virusurile defective pot
fi, în funcție de persistența, modul și condițiile de manifestare a acestei însușiri, de mai multe
feluri:
 virusuri constant defective, indiferent de sistemul celular și condițiile de mediu în care se
desfășoară ciclul de multiplicare al celor două virusuri asociate
 virusuri condiționat defective, la care manifestarea caracterului defectiv este dependent
de sistemul celular sau de alt factor de mediu.
Defectivitatea poate afecta mai multe însușiri ale virusurilor:
 Defectivitatea în capacitatea de replicare, care afectează obligatoriu și biosinteza
componentelor virale, care a fost bine studiat la virusurile oncogene. Una din mutațiile acestuia,
VSR beta, nu se multiplică decât în cazul coinfecției cu virusul limfomatozei, care codifică
sinteza uneia sau mai multor proteine, care vor intra în compoziția VSR beta.
Un tip interesant de asociație virală este cea observată între virusul SV 40 și un
adenovirus. După mai multe treceri ale unei tulpini de adenovirus 7 pe celule renale de maimuță,
un genom defectiv SV 40 contaminează și se asociază particulei virale de adenovirus 7.
Defectivitatea în capacitatea de a induce un anumit efect asupra celulei gazdă. Astfel, în
cazul virusului sarcomului Rous, care are în mod obișnuit un efect transformant oncogen asupra
celulei gazdă, s-au putut obține mutante induse prin factori mutageni (ultraviolete,
hidroxilamină), lipsite de efect oncogen.
Genomurile se pot integra și rămâne uneori mai multă vreme în celule fără a se
multiplica. Ele pot fi însă recuperate din celule prin suprainfecția cu un virus helper. Un
asemenea fenomen s-a constatat în celulele de hamster, transformate tumoral de virusul
sarcomului murin. Acesta nu se multiplică în celulele respective. Recuperarea lui este posibilă cu
ajutorul unui helper leucemogen, rezultând un hibrid care are genomul virusului sarcomului
murin și învelișul virusului leucomogen.
Virusurile defective nu trebuie confundate cu alte componente virale produse în celulă în
cursul ciclului de multiplicare al unor virusuri. Astfel, în celulele infectate cu virusul poliomei se
pot găsi capside și chiar fragmente de ADN celular învelite în proteină virală, numite și
“pseudovirioni”. Asociația virală de tip “helper-virus defectiv”, cu toată diversitatea aspectelor
ei, trebuie considerată ca o relație cooperantă de potențare reciprocă intervirală.

2. CARACTERISTICA GENERALĂ A PRINCIPALELOR GRUPE DE ENTITĂȚI

SIMILARE VIRUSURILOR
Printre diversitatea impunătoare a entităților biologice, care nu se încadrează în lumea
organismelor eucatiote și procariote, dar au unele similitudini cu virusurile, se întâlnesc prionii
și viroizii.
Prionii, sau proteinele prionice, reprezintă cele mai simple și mai inferioare forme de
agenți patogeni infecțioși, fiind lipsiți de careva informație genetică, dar sunt constituiți din
molecule proteice, care se găsesc atât în creierul normal cât și în cel bolnav al omului și
animalelor. Deși efectele prionilor erau cunoscute din cele mai vechi timpuri, aceștea au fost
semnalați doar în 1997 de laureatul premiului Nobel, Stanley Prușiner. Inițial a fost demonstrat,
că la ovinele infectate există în creer o proteină specifică, care a fost denumită “proteină
prionică scrapie”, iar apoi s-a demonstrat că aceasta este o proteină normală prezentă în
membrana celulelor nervoase, mai concentrată la locul sinapselor. Proteina este sensibilă la
acțiunea enzimelor proteolitice, se degradează în timpul metabolismului cellular, este
nepatogenă, neinfectantă, netransmisibilă, are funcții neurotransmițătoare, iar structura secundară
este helicală.
Prionii sunt proteine infecţioase cu diametrul de 50 nm ce nu conţin nici un fel de
material genetic (ADN sau ARN). Reprezintă izomorfe ale unei proteine normale ce se găsesc la
om şi la unele animale. La om, gena care codifică proteina prionică normală (PrP) se găseşte pe
cromozomul 20. Funcţia acestei proteine nu se cunoaşte, dar izomorfa patogenă produce bolile
prionice. Leziunile determinate de izomorfa proteinei prionice se manifestă doar în ţesuturile
unde aceasta realizează concentraţii mai mari - creier, măduva spinală şi ochi.
Modificarea stereoscanică a proteinei este prezentă numai la animalele infectate, ea este
rezistentă la protease și la temperaturile înalte (350 0C), nu este degradată în cursul
metabolismului celular, acumulându-se în lizozomii din neuroni, este infecțioasă și transmisibilă,
structura secundară este ß lamelară, secvența aminoacizilor este identică cu cea a proteinei
normale, doar leucina este înlocuită cu prolina, modificare determinată de o mutație punctiformă.
 Denaturarea proteinei prin introducerea prionilor în culturi celulare neuronale determină
apariția leziunilor caracteristice. S-a determinat că gena mutantă care codifică informația privind
sinteza proteinei anormale implicată în apariția leziunilor de encefalopatie spongiformă este
localizată la om pe brațul scurt al cromozomului 20.
Pentru explicarea originii prionilor, Prușiner a înaintat 2 ipoteze: originea endogenă și
originea exogenă.
 Originea endogenă arată că gena care codifică proteina normală de tip P.P.C., suferă o
mutație punctiformă, care duce la apariția proteinei de tip P.P.S. Inserția greșită a prolinei
în locul leucinei duce la destabilizarea structurii helicale a acestei proteine și care capătă
însușiri fizice, chimice și biologice deosebite.
 Originea exogenă susține că prionii pot proveni și din exterior ca în sindromul
“Creutzfeldt-Jakob” de la om. Proteina de tip P.P.S. acționează asupra proteinei normale de tip
P.P.C., care suferă conversia de la structura helicală la cea ß lamelară. E de menționat că nu se
înregistrează sinteza propriu-zisă a proteinelor după mecanismele genetice cunoscute, ci
reprezintă o sinteză amplificată prin conversie. Astfel celula sintetizează proteina normală, care
sub influența proteinei prionice de tip P.P.S., își schimbă structura, devenind patologică, încât
fiecare moleculă de proteină normală este convertită într-o moleculă patologică. Bolile de origine
prionică cunoscute până în prezent sunt: scrapia ovinelor, “sindromul de vacă nebună”,
sindromul “Creutzfeldt Jakob”, Kuru și boala lui Alzheimer la om.
Viroizii reprezintă entități biologice acelulare, mai simple decât virusurile și de
dimensiuni mai mici decât acestea. Denumirea de “viroid” (cu aspect de virus) este neadecvată,
deoarece genomul lor nu este niciodată protejat de un inveliș proteic.
Primul viroid a fost descoperit de cercetătorul american T. O. Dienner la Beltsville (1967-
1971) la cartof, identificând boala stelării (deformării) tuberculilor de cartof. Ulterior a fost
descris nanismul și pătarea clorotică a crizantemelor, cloroza castraveților ș.a. Viruoizii se
caracterizează cu:
 prezintă forme acelulare de viață alcătuite din molecule de ARN de talie mică neprotejate
de alte învelișuri externe;
 molecula de ARN are o structură circulară cu regiuni mono sau dublu catenare;
 sunt localizați în nucleul celulelor unde se replică cu ajutorul unor enzime de tipul ARN
replicazelor din celula gazdă;
 viroizii reprezintă sisteme genetice independente, cu proprietăți determinate de secvența
nucleotidică a acizilor ribonucleici;
 reprezenta introni nedegradați eliminați în procesul de activare al genelor;
  patogenitatea este determinată de interacțiunea lor cu genomul celulei gazdă și
perturbarea mecanismelor de reglaj genetic al celulei gazdă;
 viroizii reprezintă o nouă clasă de agenți patogeni subvirali care se află la limita
inferioară a materiei vii și care posedă un program genetic redus la minim.
Reproducerea bacteriofagilor în condiții naturale se înregistrează numai în celula
bacteriană. Experimental au putut fi infectate cu bacteriofagi și celule animale, fără a înregistra
multiplicarea acestora. Ciclul de reproducere, sau productiv este legat de lizarea celulei și
eliberarea virionilor, care se finalizează cu un număr mare de particule virale. E necesar de
menționat că reproducerea bacteriofagilor trebuie să fie deosebit de ciclul reductiv sau
lizogenizant, în care virusul se integrează în genomul celulei gazdă și nu are loc formarea de noi
virioni. Trecerile de la ciclul litic productiv la cel lizogenizant reductiv și invers, sunt mult mai
frecvente la bacteriofagi, decât la alte virusuri. Deși etapele reproducerii bacteriofagilor și
dinamica ciclului de multiplicare nu se deosebesc de alte virusuri, totuși pot fi evidențiate unele
deosebiri.
Adsorbția bacteriofagilor pe celulă bacteriană are un grad mai mare de specificitate în
comparație cu alte virusuri. Specificitatea fixării fagișlor pe celulă e determinată de
complementaritățile stereochimice dintre receptorii din peretele celular al bacteriei și compușii
chimici din aparatul de fixare situat în vârful cozii bacteriofagului. Un rol important în
mecanismul fixării îl au proteinele fibrilare și elementele plăcii terminale. Bacteriofagii cu cap și
coadă se fixează totdeauna cu vârful cozii pe celula bacteriană. Bacteriofagii acaudați se fixează
printr-o capsomeră mare sau printr-un unghi al capsidei icozaedrale a capului. Lizozimul fagic
contribuie de asemenea într-o măsură însemnată la chimiotactismul dintre bacterie și fag. Pe o
celulă bacteriană se pot adsorbii un număr imens de fagi. Timpul de adsorbție este foarte scurt,
câteva secunde de la însămânțarea fagului. Un grup aparte de bacteriofagi îl constituie fagii
sexuați, care se adsorb doar prin pilii sexuali.
Infectarea celulei sensibile are loc printr-un mecanism diferit de al virusurilor
zoopatogene. În timp ce virusurile zoopatogene pătrund în întregime în celulă, la bacteriofagi
capsida rămâne înafara celulei, în care este introdus numai genomul. Acidul nucleic se
deplasează din interiorul capsidei capului prin lumenul delimitat de canalul cozii. La fagii a căror
coadă este contractilă, contracția cozii pare a avea principalul rol în mecanismul injectării în
celula bacteriană a genomului viral.
Reproducerea intracelulară a bacteriofagilor se aseamănă cu alte virusuri. Majoritatea
bacteriofagilor au genomul constituit din ADN bicatenar, care se replică semiconservativ. În
timpul replicării se sintetizează sub acțiunea unei ARN polimeraze ADN dependente un ARNm
precoce viral, care transmite la nivelul ribozomilor celulei bacteriene informația genetică pentru
sinteza proteinelor precoce. Celelalte faze – biosinteza și morfogeneza – au de asemenea
similitudini cu fazele omoloage descrise la virusurile zoopatogene ADN. Bacteriofagii cu cap și
coadă, având o structură complexă, se caracterizează și printr-o organizare mai complexă a
genomului, în cadrul căruia se disting grupe de gene care intervin în codificarea sintezei
diferitelor componente ale virionului și mai ales în morfogeneza acestuia.
Etapele morfogenezei, codificate fiecare de gene diferite și catalizate de unele procese
enzimatice, se succed astfel:
a) asamblarea precapetelor, respectiv a capsidelor icozaedrale ale acestora;
b) introducerea genomurilor virale în interiorul precapetelor; proteine cu rol regulator determină
lungimea exactă a lanțurilor de ADN ce pătrund în capsidă; punctul de acces al genomului este
acel colț (unghi) al icozaedrului, unde mai târziu se va atașa coada;
c) asamblarea capsidelor icosaedrale ale cozilor;
d) asamblarea aparatelor de fixare din plăcile terminale prevăzute cu croșete și fibrile proteice;
e) atașarea aparatelor de fixare de extremitățile cozilor;
f) atașarea cozilor de capate;
Cu toată complexitatea morfogenezei (unele din etapele menționate se desfășoară
aparoape concomitent), întregul proces nu durează mai mult de câteva minute.
Eliberarea virionilor din celula bacteriană se produce prin liza acesteia. Sub acțiunea
informației genetice virale apar în celulă enzime, numite endolizine sau virolizine, care lizează
învelișul celulei bacteriene, virionii maturi ieșind în mediul extracelular.
Integrarea virusurilor. Deși procesele de reproducere a virusurilor au fost descrise în
mici detalii, totuși e necesar de menționat că multe aspecte ale relațiilor dintre virion și celula
gazdă mai rămân să fie soluționate. Pătrunderea unui virus în celulă nu este totdeauna urmată de
multiplicarea acestuia prin mecanismele descrise anterior. Uneori genomul viral se atașează de
genomul celulei, unde rămâne și se comportă în continuare ca component propriu al acestuia.
Acest fenomen poartă denumirea de integrare, iar genomul viral integrat este denumit provirus.
Mecanismele integrării au fost studiate inițial la bacteriofagi, iar apoi și la alte virusuri.
Integrarea bacteriofagilor, sau lizogenia reprezintă un fenomen întâlnit foarte frecvent, iar
evoluția intracelulară a fagului în acest mod este denumită ciclu reductiv, deoarece virusul nu se
reproduce și uneori nici nu își manifestă prezența, iar populațiile bacteriene, care conțin virus
integrat, sunt capabile să genereze liza la alte populații neinfectate cu fag. Culturile lizogene, în
condiții obișnuite, nu sunt niciodată lizate de fag. Capacitatea lor de a genera liză la populațiile
sensibile nu se datorește capacității litice a fagului integrat, ci faptului că într-o proporție foarte
redusă, în celulele unei populații lizogene fagul poate desfășura ciclul litic. Această proporție
foarte redusă de virioni nu este evidențiabilă în cultura lizogenă, dar devine imediat evidentă
într-o cultură bacteriană sensibilă, pe care o infectează producând lizarea masivă a ei.
Lizogenia se explică de mai multe modele de integrare ale genomului fagic în
cromozomul celulei bacteriene. Printre acestea este Modelul Jacob și Wollman, care presupune
că acidul nucleic viral este agățat sub forma unui cârlig într-o anumită zonă a lanțului de ADN al
cromozomului bacterian.
Modelul Campbell presupune că genomul viral se încorporează în continuarea
cromozomului bacterian, după ce acesta se rupe într-un anumit punct iar extremitățile rămase
libere se cuplează cu extremitățile genomului viral.
Cele două modele sunt însă discutate, neexistând o certitudine absolută cu privire la
mecanismul integrării. Ca orice fenomen de recombinare genetică, integrarea este însă
condiționată de unele similitudini de structură la nivelul nucleotidelor dintre genomul viral și
cromozomul celular. Condițiile lizogenizării sunt reprezentate de anumite însușiri ale
bacteriofagului, ale tulpinii bacteriene și de anumiți factori de mediu. Fagii care se integrează au
un grad redus de virulență, fiind numiți fagi temperați. Tulpinile bacteriene, pentru a se
lizogeniza, trebuie să fie inițial lizosensibile. Printre factorul de mediu care influențează este
temperatura, stabilind că temperaturile ridicate (400C) sunt favorabile lizogeniei.
Tulpinile bacteriene lizogene au unele particularități, printre care se evidențiază
imunitatea față de suprainfecția cu fagul omolog, mecanismul căreia constă în incapacitatea unui
nou genom viral omolog de a mai substitui informația gentică a bacteriei și de a declanșa sinteza
de material viral. O altă proprietate a bacteriilor lizogene este conversia, care reprezintă
fenomenul prin care populația bacteriană, ce conține fagul integrat dobândește noi caractere, cum
ar fi structura antigenică, toxinogeneza, sinteza de noi enzime. Proprietățile noi, rezultate prin
conversie, sunt determinate de informația genetică adusă în celulă prin integrarea genomului
fagic, care se comportă în întreaga perioadă de lizogenie, ca material propriu.
Culturile lizogene pot reveni la ciclul productiv pe calea desprinderii genomului fagic din
cromozomul bacterian și a reactivării lui. Trecerea profagului în starea de fag are loc spontan dar
și sub acțiunea unor inductor, printre care cei mai frecvenți sunt radiațiile ultraviolete și razele X,
dar și unele substanțe chimice.
Integrarea virusurilor zoopatogene este urmată de transformarea tumorală a celulelor.
Procesul integrării are unele particularități în funcție de tipul de acid nucleic constituient al
genomului viral. Integrarea virusurilor ADN are loc în cadrul procesului de hibridare a
genomului viral cu genomul celular într-un anumit segment al unui cromozom în care există
similitudini în compoziția de baze azotate a celor doi acizi nucleici. Integrarea virusurilor ARN
este mai complicată, deoarece genomul viral nu se integrează el însuși. Materialul genetic
integrat este în acest caz ADN previral sintetizat în celulă după informația transcrisă invers de pe
ARN viral. În ambele cazuri integrarea ADN viral sau previral produce efectul transformant
oncogen ca rezultat al informației genetice cuprinse în segmentul de ADN integrat.
Transformarea oncogenă poate fi însoțită sau nu de producție de virus. Efectul oncogen
cu absența virogeniei presupune o evoluție a genomului viral asemănătoare cu profagul. Efectul
oncogen și virogen este rezultatul codificării de către ADN-ul viral integrat a două informații
genetice diferite: pe de o parte, cea responsabilă de transformarea malignă a celulei, iar pe de altă
parte cea responsabilă de sinteza de noi virioni. Proporția informației genetice responsabilă de
virogenie este însă mult mai redusă comparativ cu cea dintr-un genom viral, în care se desfășoară
un ciclu productiv normal de multiplicare a unui virus.
Caracteristica complexelor virus-celulă. Interacțiunea virus celula-gazdă cunoaște mai
multe tipuri de stări dintre virus și celula-gazdă.
1. Starea independentă corespunde situației în care virusul se reproduce rezultând în final
noi virioni, ceea ce formează ciclul productiv. Deși este numit “independent”, acest complex nu
reflectă întocmai realitatea, deoarece însăși existența virusurilor este indisolubil legată de
dependența acestora de celula vie. El corespunde realității numai în sensul că pentru un timp
limitat virusul poate fi conservat și vehiculat înafara celulei, până în momentul când reușește să
infecteze o nouă celulă sensibilă. Se deosebesc câteva tiputi de stare independentă, care sunt
determinate de procesele pe care le suferă celula gazdă:
 starea independentă cu efect citocid se caracterizează prin moartea celulei, iar biosinteza
de material viral duce la blocarea totală a sintezei proteinelor celulare;
 starea independentă echilibrată se aseamănâ cu infecția endosimbiotică în care procesele
de biosinteză a materialului viral nu deranjează sinteza compușilor celulari proprii iar producția
și eliberarea noilor virioni este compatibilă cu continuarea vieții celulei gazde.
 starea dependentă corespunde formei de virus integrat (ciclul reductiv) și în funcție de
starea virusului din celulă, acestea se împart în două categorii:
- celule permisive, în care se desfășoară ciclul productiv finalizat prin eliberarea de noi
virioni;
- celule nepermisive în care nu are loc producția de noi virioni (ciclul reductiv).
Interacțiuni în cadrul sistemului virus-macroorganism. Efectele agenților virali
asupra organismului integru sunt complexe și depind de mai mulți factori:
1. Căi de patrundere:
 Aparatul respirator - virusul pătrunde prin aerosoli (nucleosoli, picături) eliminați de
bolnav prin tuse, strănut, așa cum se întâmplă la virusurile gripale, paragripale, rujeola,
rhinovirusuri;
  aparatul digestiv – patogenii virali pătrund prin nivelul superior al aparatului digestiv
(mucozitatea bucală, orofaringe), cum se înregistrează la virusul citomegalic, virusul Epstein-
Barr, sau la nivelul inferior, îndeosebi prin intestin, ca la rotavirusuri, coronavirusuri, virusul
hepatitei A);
 tegumente și mucoase - virusurile pătrund prin dereglarea tegumentelor (zgârâeturi, plăgi,
manevre medicale, înțepături), cum se înregistrează la papilomavirusuri, prin ințepături de
insecte vectori (alfavirusurile, encefalitele), prin mucoasa genitală și anală (papilomavirusurile,
herpesvirusurile, virusul hepatitei B, HIV), prin aparatul genito-urinar, care pot favoriza infecția
cu herpesvirusuri.
2. Răspândirea patogenului în organism. În funcție de modul de răspândire a agentului
patogen se deosebesc următoarele virusuri:
 Virusuri care dau infecții localizate (poarta de intrare, zone apropiate), la care
diseminarea se face prin contact: aparatul respirator (virusurile gripale, reovirusurile), aparatul
intestinal (rotavirusurile), tegument (papilomavirusurile).
 Virusuri care diseminează prin tropisme pe diferite căi:
- hematogenă: direct prin înțepături de vectori, traumatisme, manevre medicale (injectii,
transfuzii). Virusul se multiplică local, difuzează la ganglionii limfatici regionali apoi în canalul
toracic și, în final, în sânge cu invadarea sistemului reticuloendotelial. Este frecventă la bolile
eruptive în care se înregistrează apariția febrei. Diseminarea virală se face prin: limfocite T/B
(virusul rujeolei, virusul rubeolei, virusul Epștein-Barr), macrofage (HIV).
- nervoasă: cu sau fără multiplicare extra neurală ca la vurusul poliomielitei, virusul rabic,
virusul herpetic).
- hematogenă/nervoasă se înregistrează la Varicela-Zoster, la care diseminarea are loc pe
cale sanguină la tegumente (erupție) și nervoasă (neuroni senzoriali) cu infecție latentă, care
formează Zona Zoster.
Tropismul virusurilor
Răspândirea agenților virali este determinată de afinitatea selectivă pentru diferite organe,
țesuturi, sau tipuri de celule. În acest sens virusurile se clasifică în:
- dermatrope: poxvirusuri, papilomavirusuri.
- neurotrope: virusul rabic, virusurile encefalitice.
- dermoneurotrope: virusul herpetic.
- organotrope: vurusurile hepatitelor, virusul febrei galbene.
- pantrope: filovirusurile.
Conditiile de patogeneză și răspândire depind de:
- gazdă: vârsta, sexul, factori genetici, starea receptorilor celulari.
-virus: determinare genetică de starea genomului viral. În cazul virusului Epștein-Barr de
înregistrează favorizarea infecției celulare epiteliale, iar în alte cazuri infecția este favorizată de
limfocite).
Tropismul pentru țesuturi embrionare este determinat de faptul că majoritatea virusurilor
infectează și se cultivă pe țesuturi embrionare, ceea ce este determinat de dezvoltarea slabă a
factorilor imunitari. Un rol important are infecția mamei, care determină unele urmări grave,
cum sunt avortul, dezvoltare malformațiilor congenitale, infecții neonatale.
- virusurile teratogene: virusurile herpetice, virusul citomegalic, virusul rubeolei în 12-14
săptămâni de sarcină determină anomalii oculare, cardiovasculare, retard mintal.
Căile de pătrundere a virusurilor în organism reprezintă un factor important în
profilactica infecțiilor virale. La zoovirusuri aceasta are loc pe:
 calea aerogenă (Virusurile gripale şi paragripale, Ebola),
 aparatul gastro-intestinal (Virusul poliomielitic, virusul hepatitei A),
 aparatul genito-urinar (Virusul hepatitei B, HIV),
 calea cutaneo-mucoasă (virusul herpes simplex),
 calea iatrogenă, chirurgicală (virusul hepatitei B, HIV, virus citomegalic),
 cu ajutorul vectorilor (căpuşe-encefalit, țințari-febra galbenă).
Pătrunderea fitovirusurilor are loc pe mai multe căi, care reprezintă mecanisme de
profilactică și reducere a rispândirii agenților patogeni. Ce mai frecvent acestea se transmit pe
căile următoare:
 mecanică - prin contactul direct la diferite faze de dezvoltare a plantei.
 prin intermediul organelor genital ale plantei (polen, semințe).
 prin elementele mediului înconjurător (apă, particule de sol).
 la îndeplinirea operațiilor tehnologice (tăiatul în uscat, operațiile în verde, altoitul).
 cu ajutorul vectorilor (insecte, acarieni, ciuperci, nematozi, păsări, mamifere).
Transmiterea infecțiilor virale depinde de mai mulți factori dintre care un rol deosebit
revine particularităților agentului patogen, organismului gazdă și condițiilor mediului
înconjurător.
Patogenitatea reprezintă capacitatea virusurilor a induce boala. Fiind caracterizată de
virulență și agresivitate, patogenitatea virusurilor e determinată de particularitățile tulpinilor
virale, care pot fi virulente sau atenuate. Factorii care influențează patogenitatea țin de
caracteristicile organismului gazdă și de mecanismele sale de apărare precum și de mediul
ambiant, de factorii demografici și socio-economici în care organismul gazdă își desfășoară
viața.
 Evoluția virozelor este depinde, în mare măsură și de calea lor de transmitere (pe
orizontală sau pe verticală) și de poarta de intrare în organism (cale aeriană, alimentară sau
parenterală, sau manevre chirurgicale).
Calea verticală reprezintă transmiterea infecției virale de la mamă la făt transplacentar
sau în timpul nașterii. Cu cât infecția se produce mai timpuriu în timpul dezvoltării fătului sau
chiar în faza de embrion (în primele 4 luni de gestație) efectele ei sunt mai devastatoare. Virusul
rubeolei și virusul citomegalic sunt potențiali agenți teratogeni, care pot produce malformații
congenitale. La depistarea tardivă a infecției la mamă infecția poate produce consecințe
devastatoare asupra embrionului sau fătului. Transmiterea verticală se poate produce prin
penetrarea barierei placentare în timpul perioadei de gestație, pe parcursul nașterii prin ruperea
capilarelor circulației placentare și pătrunderea antigenelor materne în circulația fetală sau prin
laptele matern la sugarul alimentat natural.
Transmiterea orizontală este aceea care se produce de la un organism la altul prin
contactul persoanei infectate cu alți indivizi sănătoși, răspândind viroza în cadrul populație și
generând numeroase cazuri secundare. Propagarea infecției se poate face pe cale aerogenă, pe
cale alimentară sau prin contact direct cu subiectul infectat.
Virusurile, ca agent patogen, inițial se multiplică la poarta de intrare, și doar apoi se
generalizează pe calea circulației sistemice sanguine sau limfatice. Propagarea virozei se poate
face și septinevritic, prin tecile nervilor, când patogenul se propagă pe cale nervoasă de la locul
mușcăturii până la sistemul nervos central.
În urma replicării virusului la poarta de intrare pot apărea simptome nespecifice, cum ar fi
febră și starea generală alterată, iar apoi pot apărea simptome specific, ca în cazul hepatitelor sau
encefalitelor virale. Foarte frecvent dezvoltarea infecțiilor virale e stopată de sistemul imunitar,
care poate să lupte împotriva infecției datorită activării imunității naturale sau dobândite,
reducând manifestarea simptomelor bolii până la starea de convalescență și vindecare.

3. MODIFICĂRILE MORFOLOGICE ALE CELULELOR INFECTATE CU

VIRUSURI
Reproducerea virusurilor într-o celulă provoacă o gamă largă de modificări morfologice
și fiziologice ale acesteia. Efectul citopatic determinat de acțiunea virală, reprezintă orice
modificare morfologică a unei celule. În sens mai îngust acesta vizează dezorganizarea și
modificarea morfologică pe care o suferă celulele pe parcursul reproducerii virusului. În
activitățile de laborator efectul citopatic se examinează la cultivarea virusurilor prin tehnica
Dulbecco a monostratului, constatând pierderea continuității monostratului, tendința celulelor de
a devia de la forma lor normală spre forme sferice, ștergerea treptată a desenului celular, celulele
transformându-se treptat în mase amorfe, constituind un criteriu pentru identificarea virusurilor.
Efectul litic reprezintă o formă particulară a acțiunii citopatice caracterizate prin lizarea
celulelor. Zonele de liză produse de agenții virali în monostraturile de celule animale, cât și cele
produse de bacteriofagi în culturi bacteriene pe medii solide poartă numele de plaje. Ele nu au
formă circulară regulată, iar diametrul lor este în funcție de virus și de tipul de celule și pot fi
cuantificate cantitativ în funcție de titrul virionilor pe baza determinării unităților formatoare de
plaje (PFU).
Fuziunea celulară se înregistrează între celule de același fel și în unele cazuri și între
celule din țesuturi cu origini diferite. În urma cultivării virusurilor s-a înregistrat apariția unor
sinciții hibride apărute din fuzionarea de celule umane cu celule de șoarece. Fuziunea celulară
poate fi provocată și cu virusuri iradiate, mecanismul căreia e prezentat de acțiunea
concomitentă a neuraminidazei aceluiași virion fixat la nivelul zonei de contact între două celule
alăturate, creându-se astfel o punte celulară între ele. Fuziunea celulară sub acțiunea virusurilor
este utilă experiențelor de biologie celulară, oferind posibilitatea unor studii de hibridare
intracelulară în cele mai diverse combinații.
Hemaglutinarea reprezintă consecința adsorbției virionilor pe suprafața eritorcitelor la
nivelul căreia produc modificări de natură electrostatică. Proprietățile hemaglutinante constituie
un criteriu de evidențiere a virusurilor. Hemaglutinarea nu este un fenomen specific, neexistând
deosebiri nici de aspect al reacției și nici de mecanism între diferitele virusuri hemaglutinante.
Reacția poate fi utilizată în schimb pentru determinarea cantitativă a concentrației de virioni
dintr-un material prin executarea ei în diluții succesive. Concentrația de virus se deduce după
diluția maximă la care are loc hemaglutinarea. Hemaglutinarea poate fi utilizată ca reacție
indicatoare în cadrul unei reacții serologice cu grad înalt de specificitate.
Hemadsorbția reprezintă o variantă a hemaglutinării și se aplică în cazul cultivării
virusurilor în monostraturi celulare. Ea se bazează pe aglutinarea și adsorbția eritrocitelor pe
suprafața celulelor din monostrat, în care s-a reprodus virusul.
Efectul incluziogen se manifestă prin apariția structurilor corpusculare de dimensiuni
variabile, între 1-30 mcm cu afinități tinctoriale, numite incluzii virale. Incluziunile au fost
descrise cu mult înainte de descoperirea virusurilor. Ele poartă numele diferiților autori care le-
au observat și descris pentru prima oară, cum sunt corpusculile Babeș-Negri în cazul rabiei și
Bollinger, la variola aviară. Incluziunile microscopice se localizează în citoplasmă și sunt
aplicate pentru diagnosticarea expres a virozelor. Specificitatea incluziilor pentru un anumit virus
este determinată de prezența lor în țesutul pentru care virusul manifestă histotropism și de poziția lor
în celulă, în citoplasmă sau nucleu.
 Apariția aberațiilor cromozomiale este determinată de capacitatea virusurilor din
diferite grupe de a produce în celulele infectate a diferitor schimbări, numite aberații
cromozomiale. Acestea pot fi diverse fragmentări ale cromozomilor, ajungând uneori la
pulverizării, translocări și fuzionări de cromozomi, care provoacă urmări grave asupra
organismelor infectate.