Caractere generale ale organismelor

patogene
Virusurile
Definiţie. Virusurile sunt complexe constituite din proteine şi genom viral (ADN sau
ARN). Sunt lipsite atât de structură celulară, cât şi de procese metabolice independente. Se
multiplică doar în celulele gazdă, bazându-se pe propria informaţie genetică şi exploatând
sistemul enzimatic al acesteia.
Virusurile sunt entităţi infecţioase ce diferă radical de alte microorganisme printr-o serie
de caracteristici:
Nu prezintă organizare celulară, ci sunt alcătuite doar din material genetic şi proteine.
Nu prezintă un sistem metabolic propriu, depinzând de sistemele enzimatice ale celulei
gazdă, pe care le exploatează în vederea sintezei propriilor componente. Îşi introduc
materialul genetic în celula gazdă, aceasta acceptă materialul genetic şi începe să
sintetizeze structurile proprii virusului.
Virusurile infectează bacterii (bacteriofagii), plantele, animalele sau omul.

Figura 4.1 Dimensiunile virusurilor (după Kayser et al., 2005)

4.1. Structura virusurilor

Particula virală matură (fig. 4.2) este cunsocută sub denumirea de virion. Acesta prezintă
două tipuri de constituenţi:
esenţiali: genomul viral, capsida (învelişul proteic);
accesorii: peplosul (anvelopa virală), spiculele sau glicoproteinele implantate în învelişul
extern.
 Genomul. Materialul genetic viral este reprezentat de ADN sau ARN, în funcţie de acest
aspect virusurile sunt caracterizate drept ribovirusuri, respectiv dezoxiribovirusuri. De obicei,
ADN-ul este dublu catenar, liniar sau circular. ARN-ul este, în general, monocatenar, cu excepţia
reovirusurilor (responsabile de diareea la copii mici între 6 luni şi 2 ani). La unele familii de
virusuri, ARN-ul este segmentat. Virusurile cu ARN monocatenar sunt împărţite la rândul lor în
2 categorii:
 Cu lanţ “+”: atunci când ARN-ul are aceeaşi polaritate cu ARNm, sinteza proteinelor
putându-se realiza utilizând genomul ca atare;
 Cu lanţ “-”: atunci când ARN-ul are polaritatea complementară ARNm şi nu se poate
realiza sinteza proteinelor, decât prin transcrierea informaţiei într-o catenă
complementară.
Capsida. Capsida este învelişul virusului ce protejează acidul nucleic şi este mai mult sau
mai puţin conectată cu genomul. Capsida împreună cu genomul formează nucleocapsida, mai
ales în cazul unei strânse relaţii între cele două componenete (myxovirusuri – virusul rujeolei).
Capsida este formată din unităţi repetitive numite capsomere. Numărul acestora variază, dar este
constant în cadrul aceleaşi specii. Capsomerele sunt sferice sau cilindrice şi conţin câteva
polipeptide. Capsida protejează acidul nucleic împotriva degradării. La toate virusurile, mai puţin
la cele protejate de anvelopă, capsida este responsabilă de ataşarea virusului la celula gazdă şi
determină specificitatea antigenică.
Anvelopa. Anvelopa care înconjoară capsida, la o serie de familii virale, este dependentă de
membranele celulei gazdă (nucleară sau celulară, uneori cea a reticulului endoplasmatic).
Anvelopa are o structură lipoproteică, lipidele aparţin membranei, proteinele aparţin atât gazdei,
cât şi virusului şi sunt integrate sub formă de spicule (fig. 4.3). Virusurile care prezintă anvelopă
nu sunt adsorbite la suprafaţa celulei gazdă prin capsidă, ci prin anvelopă. Îndepărtarea acesteia
cu ajutorul unor solvenţi organici sau detergenţi reduce infectivitatea acestora.

Figura 4.2 Structura generală a unui virus (după Figura 4.3. Componentele unui virus (după
Kayser et al., 2005) Kayser et al., 2005)

Alte componente virale. Enzime virale. Virusurile necesită un număr de enzime

diferite, în funcţie de tipul de genom şi modul de infecţie. La unele specii virale, enzimele sunt
componente ale particulei virale. Ex. neuraminidazele necesare pătrunderii şi eliberării
myxovirusurilor; ARN-polimeraza ARN – dependentă, prezentă la virusurile “-”; ADN-
polimeraza la virusul variolei, ADN-polimeraza ARN-dependentă (revers-transcripţie) la virusul
hepatitei B şi la retrovirusuri. Hemaglutinina. Unele virusuri sunt capabile de aglutinarea
eritrocitelor umane datorită existenţei hemaglutininei la nivelul anvelopei, capabilă de acest
proces. Hemaglutinina joacă un rol esenţial în adsorbţia şi pătrunderea în celula gazdă.

4.2. Simetria virusurilor

În funcţie de modul de dispunere a capsomerelor şi de morfologia capsidei, virusurile pot
avea trei tipuri de simetrie:
Simetrie radiară (fig. 4.4). Virusurile cu simetrie radiară au aspect de icosaedru
(poliedru cu 20 de feţe reprezentate de triunghiuri echilaterale). Numărul
capsomerelor virionului variază între 32 şi 252, în funcţie de numărul
capsomerelor pentru fiecare latură a triunghiurilor (2 sau 6). Capsomerele
aceluiaşi virion trebuie să fie identice, atât ca morfologie, cât şi ca proprietăţi
antigenice şi biologice. Prin purificare şi cristalizare s-au putut obţine imagini ale
diverselor virusuri.
Simetrie helicală. Aceasta este prezentă atunci când unul dintre axurile capsidei
este mai lung decât celălalt. Capsida se înfăşoară în jurul genomului sub formă de
helix, creând o structură de tip cilindric.
Simetrie mixtă (complexă). Este prezentă la bacteriofagi şi la virusul variolei.
Virusul are aspect de cireaşă cu coadă, capul având simetrie radiară şi conţinând
genomul, iar coada are simetrie helicală şi ajută la introducerea genomului în
celula gazdă.

Figura 4.4 Simetria virusurilor (http://dvm5.blogspot.ro/2010/11/introduction-history-of-viruses.html)

 4.3. Clasificarea virusurilor
Cel mai vechi sistem de clasificare al virusurilor utiliza simptomatologia bolilor produse
de acestea. Acest sistem nu este corect ştiinţific, deoarece un virus poate provoca mai multe boli,
în funcţie de ţesutul infectat. Începând cu anul 1966, virusurile au fost clasificate în ordine,
familii şi genuri utilizându-se următoarele criterii:
Tipul acidului nucleic:
 ribovirusuri (virusuri cu ARN);
 dezoxiribovirusuri (virusuri cu ADN);
Particularităţile fizico-chimice ale genomului: genom mono- sau dublu catenar, liniar,
circular, segmentar;
Morfologia: simetria capsidei (helicală, radiară, mixtă), prezenţa sau absenţa anvelopei;
Strategia de replicare;
Structura şi proprietăţile antigenice;
Tropismul:
 afinitatea virusurilor pentru anumite gazde naturale (genotropism): virusuri ale
omului, animalelor, insectelor, plantelor, bacteriofagi şi actinofagi;
 afinitatea virusurilor pentru organe ţintă (organotropism), ţesuturi (histotropism),
celule (citotropism):
 virusuri respiratorii: virusul gripal;
 virusuri dermotrope (cu afinitate pentru piele şi mucoase): poxvirus;
 virusuri neurotrope (cu afinitate pentru sistemul nervos central): virusul
turbării şi al poliomielitei;
 virusuri organotrope (cu afinitate pentru organele interne): virusul febrei
galbene;
 virusuri hematotrope (transmise prin sânge): virusul hepatitei B;
 virusuri dermoneurotrope (cu afinitate pentru piele şi sistemul nervos
central): herpes virus;
Denumirea ştiinţifică a virusurilor utilizeză următoarele sufixe:
 ales pentru ordine – ex. Nidovirales;
 viridae pentru familii – ex. Herpesviridae;
 virinae pentru subfamilii – ex. Alphaherpesvirinae;
 virus pentru genuri – ex. Herpesvirus.
O specie virală cuprinde un grup de virusuri care au aceeaşi informaţie genetică şi care
împart aceeaşi nişă ecologică. Speciile virale sunt desemnate, de regulă, prin caractere
descriptive, ca de exemplu virusul imuodeficienţei umane (HIV), cu subspeciile notate prin
numere. Se mai utilizeză şi denumiri rezultate prin combinaţia unor litere şi cifre (ex. SV40, MS 2
etc.).
4.4. Replicarea virusurilor (fig. 4.5)
Paşii urmaţi în vederea multiplicării virusurilor sunt următorii (fig. 4.6):
a. Adsorbţia virusurilor la nivelul receptorilor membranari;
 b. Pătrunderea virusului şi decapsidarea lui;
c. Proliferarea componentelor virale;
d. Asamblarea componentelor virale;
e. Eliberarea virusului din celulă.
Aşa cum am menţionat şi mai sus, virusurile se multiplică doar în celule gazdă vii. Paşii
detaliaţi ai procesului sunt prezentaţi mai jos.
a. Adsorbţia. Virionii pot infecta doar celule care prezintă receptori membranari
compatibili. Când un virus întâlneşte o astfel de celulă, se adsoarbe fie prin intermediul
capsidei, fie prin intermediul anvelopei. Practic receptorii membranari sunt cei care permit
infectarea celulei.
Pătrunderea şi decapsidarea virusului. Virusurile adsorbite la nivelul receptorilor
membranari pătrund în celulă prin endocitoză. La virusurile cu anvelopă, aceasta poate fuziona
cu membrana celulară a gazdei, în celulă pătrunzând doar nucleocapsida. Următorul pas îl
reprezintă decapsidarea, cu eliberarea acidului nucleic viral. Acest proces are loc prin activarea
enzimelor gazdei. Mecanismul exact de conservare a materialului genetic viral nu este pe deplin
elucidat.
b. Replicarea acidului nucleic. Se realizează diferit, în funcţie de tipul de acid nucleic al
virusului.
Dezoxiribovirusurile: replicarea ADN-ului viral are loc în nucleul celulei gazdă.
Ribovirusurile: din moment ce eucariotele nu posedă enzime pentru replicarea ARN-
ului, virsul trebuie să aducă el însuşi ARN- polimerazele ARN-dependente. Acestea sunt
conţinute în virion sau există doar informaţia codificată în genomul virusului. Virusurile care
conţin ARN monocatenar sunt replicate în două moduri, în funcţie de polaritatea moleculei:
Cele cu polaritate “+”: ARN-ul funcţionează precum ARNm, replicazele
putându-se sintetiza rapid.
Cele cu polaritate “-”: ARN-ul trebuie să fie transcris într-o secvenţă
complementară care să aibă rol de ARNm. În acest caz, polimeraza pentru prima
transcripţie există în interiorul virusului.
Indiferent cum este obţinut ARN m, acesta este utilizat pentru sinteza de proteine virale.
Sinteza este realizată cu informaţie virală şi cu componente celulare (ARNt, ribozomi, factoride
iniţiere etc.). În urma sintezei, se obţin 2 tipuri de proteine: capsidale (structurale, care apar spre
sfârşitul replicării) şi noncapsidale (enzime produse la începutul replicării virusului).
c. La sfârşitul replicării, componentele virusului prezente în numeroase exemplare sunt
asamblate în particule virale noi. La unele specii, aceste particule pot fi acoperite de
anvelopă.
d. Eliberarea virusurilor. În cazul virusurilor cu anvelopă, odată cu formarea componentelor
acesteia, particulele virale sunt eliberate din celulă.
Figura 4.5. Replicarea virusurilor în funcţie de materialul genetic (după Kayser et al., 2005)
 Figura 4.6. Replicarea virusurilor
(https://en.wikipedia.org/wiki/Hepatitis_C_virus#/media/File:HepC_replication.png)

Bacteriile
Definiţie. Bacteriile reprezintă un grup de microorganisme procariote, unicelulare, de dimensiuni
microscopice, cu morfologie variată şi cu un echipament enzimatic mai mult sau mai puţin
complex, în funcţie de specie.

1.1. Morfologia bacteriilor

Forma şi dimensiunile bacteriilor sunt elemente importante pentru diferenţierea şi

clasificarea lor. Forma bacteriilor este controlată genetic. Deşi variază destul de mult în funcţie
de condiţiile de mediu, polimorfismul acestor microorganisme este relativ limitat şi caracterizat
prin predominanţa unei forme tipice pentru o specie dată. Forma bacteriilor este greu de apreciat
direct în mediile lor naturale. Morfologia bacteriilor se stabileşte, de obicei, pentru celulele
cultivate în condiţii artificiale de laborator, caz în care, forma celulelor poate fi influenţată de
vârsta culturii, de compoziţia mediului, de temperatură etc. Din cauza acestui fapt, forma
bacteriilor, care reprezintă un criteriu taxonomic important, se apreciază în mod
convenţional pe celule provenite din culturi tinere, în faza de creştere activă, pe medii de
cultură corespunzătoare şi în condiţii optime de temperatură, pH etc.
După forma celulei, bacteriile pot fi grupate în următoarele tipuri morfologice:
bacterii sferice (cocoidale);
bacterii cilindrice (bacilare);
bacterii spiralate (elicoidale);
bacterii filamentoase.

Bacteriile sferice. Sunt bacteriile cunoscute sub numele generic de coci. Cocii pot fi perfect
sferici (Staphylococcus aureus), elipsoidali (Streptococcus viridans), lanceolaţi
(Streptococcus pneumoniae) sau reniformi (Neisseria meningitidis, Neisseria gonorrhoeae).
La majoritatea bacteriilor sferice, celulele fiice rezultate în urma procesului de diviziune nu
se despart la sfârşitul diviziunii, ci formează grupări caracteristice cu valoare taxonomică.
În funcţie de poziţia celulelor fiice după diviziune, cocii prezintă următoarele şase
subtipuri morfologice (fig. 6.1):
- când diviziunea cocilor se face după un singur plan, iar celulele fiice rămân izolate
rezultă micrococii (Micrococcus roseus);
- dacă diviziunea celulelor se face după planuri succesive paralele, celulele rămân ataşate
în perechi, formând diplococii (Streptococcus pneumoniae);
- când diviziunea are loc tot după planuri succesive paralele, dar celulele rezultate
formează lanţuri de lungimi variabile, ca un şirag de mărgele, rezultă streptococii
(Streptococcus pyogenes);
- în cazul în care planurile succesive de diviziune sunt perpendiculare unele faţă de altele,
iar celulele rezultate sunt dispuse câte patru, se formează tetracocii sau tetradă (Gafkya
tetragena);
- când planurile de diviziune sunt orientate în trei direcţii diferite, perpendiculare unul pe
altul, rezultă o grupare sub formă de pachete cubice numită sarcină (Sarcina flava,
Sarcina aurantiaca);
- dacă diviziunea se face după mai multe planuri dispuse neregula,t rezultă coci aranjaţi în
formă de „ciorchine” sau stafilococii (Staphylococcus aureus).
Bacteriile cilindrice. Sunt cunoscute sub denumirea de bacili sau bastonaşe şi au diametrul
longitudinal de câteva ori mai mare decât cel transversal. Forma bacililor prezintă unele
variaţii (fig. 6.2) care se referă la laturile şi extremităţile celulei. Bacilii sunt drepţi, uşor
încurbaţi la mijloc sau la unul din capete. Extremităţile bacililor pot fi tăiate drept, ca la
Bacillus anthracis sau rotunjite, ca la majoritatea bacililor: Mycobacterium tuberculosis.
Marginile laterale ale bacililor sunt de regulă paralele, sau pot fi şi apropiate la
extremităţi, dând bacilului aspectul de fus (Fusobacterium fusifformis) sau îndepărtate şi
rotunjite la unul sau la ambele capete.
 În urma procesului de diviziune, bacilii pot fi grupaţi câte doi (diplobacili), în lanţuri cu
lungimi variabile (streptobacili) sau în palisadă (ca scândurile unui gard). Unii bacili formează
grupări sub formă de rozetă sau stea.
Raportul dintre cele două diametre - longitudinal şi transversal variază mult, unele
bacterii putând lua un aspect filamentos sau sferic - oval, fiind denumite cocobacili. Acestea din
urmă sunt uneori greu de diferenţiat de coci.
Bacteriile spiralate (helicoidale). Aceste bacterii au formă cilindrică, alungită, dar prezintă
curburi ale axului longitudinal. Se cunosc trei subtipuri morfologice (fig. 6.3):
- vibrionul: în formă de virgulă (Vibrio cholerae);
- spirilul: în formă de spirală, cu mai multe ture de spiră rigide (Spirillum mutans);
- spirocheta, în formă de spirală, cu mai multe ture flexibile, care se pot comprima sau
relaxa (Treponema pallidum).
Bacteriile filamentoase. Acest tip morfologic se întâlneşte la actinomicete (bacterii miceliene).

Dimensiunile bacteriilor
Bacteriile au dimensiuni foarte mici, de ordinul micrometrilor (1 μm - 10-6 m), din care
cauză nu pot fi observate decât la microscop. În medie, dimensiunile bacteriilor sunt cuprinse
între 0,5-1 μm x 3-6 μm. Cele mai mici ca dimensiune sunt nanobacteriile, descoperite recent, cu
dimensiuni de 0,02-0,03 μm; cele mai mari pot ajunge intre 10-20 μm lungime, iar în cazul
formelor filamentoase, în mod excepţional, chiar la 500 μm.
Dimensiunile cocilor variază între 0,1-2 μm; bacilii au lungimea de 0,5 - 10 μm şi
grosimea de 0,3 - 1,5 μm; spirilii şi spirochetele au dimensiuni ce variază între 0,25 - 3,5 μm
diametrul transversal şi 6 - 100 μm diametrul longitudinal. Dimensiunile mici ale bacteriilor apar
ca o condiţie esenţială pentru creşterea şi multiplicarea lor rapidă, în comparaţie cu celulele
eucariote. Acest lucru le conferă un mare avantaj biologic în natură, asigurând supravieţuirea lor.

6.2. Ultrastructura celulei bacteriene

Descrierea constituenţilor structurali ai celulei bacteriene a fost posibilă datorită

perfecţionării tehnicilor de studiu, în special cele de citochimie şi de microscopie electronică.
Elementele structurale ale celulei bacteriene (fig. 6.4) au fost şi clasifícate în: elemente
structurale constante sau permanente şi elemente structurale inconstante sau nepermanente.
Elemente structurale constante:
Peretele celular
Membrana citoplasmatică
Citoplasma
Materialul nuclear
Organitele citoplasmatice
Incluziunile citoplasmatice
 Peretele celular bacterian
Celula bacteriană este delimitată de un perete celular. Acesta acoperă membrana
citoplasmatică şi poate fi la rândul său acoperit, la unele specii, de o capsulă sau de un strat
mucos. Peretele poate fi pus în evidenţă prin coloraţie sau prin examinare la microscopul
electronic. Examinat la microscopul electronic peretele celular izolat are aspectul unui sac gol,
care conservă forma bacteriei din care provine şi are o constituţie asemănătoare ochiurilor unei
plase. Ultrastructura peretelui celular este diferită la cele două grupe mari de bacterii (clasificate
în funcţie de afinităţile tinctoriale): bacterii Gram pozitive şi bacterii Gram negative.
La bacteriile Gram-pozitive peretele celular (fig. 6.5) apare la microscopul electronic ca
un strat unic, omogen. Componentul care se găseşte în cea mai mare parte în peretele celular al
acestor bacterii (80-90 % din greutatea uscată a celulei) este peptidoglicanul sau mureina. În
afara acestui component, peretele celular mai conţine proteine, polizaharide şi acizi teicoici.
Peptidoglicanul poate fi atacat de lizozim, o enzimă mucolitică şi de antibioticul penicilină.
Acizii teichoici (grec. teikhos = zid, perete) sunt prezenţi numai în peretele celular al bacteriilor
Gram-pozitive, conferindu-le o serie de proprietăţi importante: influenţează pasajul ionilor la
nivelul peretelui celular.
La bacteriile Gram-negative peretele celular (fig. 6.6) este mai subţire, dar are o
structura mai complexă. El este alcătuit din următoarele structuri:
membrana externă a peretelui celular: fosfolipide, proteine şi lipopolizaharide (LPS);
spaţiul periplasmic (cuprins între membrana citoplasmatică şi membrana externă a
peretelui celular): complexul peptidoglican – lipoproteine.
Semnificaţia biologică a peretelui celular:
Peretele celular reprezintă sistemul de susţinere mecanică al întregii celule. Datorită
rigidităţii sale, determină forma caracteristică a celulelor bacteriene şi o protecţie
împotriva factorilor nefavorabili din mediului.
Asigură protecţia celulei faţă de şocul osmotic; fără suportul rigid al peretelui celular,
membrana plasmatica nu ar putea rezista presiunii interne.
Participă la procesul de creştere şi diviziune celulară, urmând membrana
citoplasmatică în formarea septului transversal care separă celula mamă în cele două
celule fiice.
Datorită porilor, peretele celular permite pătrunderea în celulă a substanţelor
nutritive şi eliminarea substanţelor rezultate din metabolism.
În cazul bacteriilor mobile, constituie suportul rigid pe care se sprijină flagelii in
contracţie.
Conţine substanţele care dau specificitatea antigenică a celulelor şi receptorii specifici
pentru fixarea bacteriofagilor (virusuri care parazitează bacteriile).

Membrana citoplasmatică
Membrana citoplasmatică (fig. 6.6) acoperă citoplasma celulei bacteriene, separând-o de
suprafaţa internă a peretelui celular de care este, de obicei, strâns lipită. La bacterii, membrana
citoplasmatică prezintă o structură bilaminară, fiind formată dintr-un dublu strat fosfolipidic, în
grosimea căruia există diferite proteine şi polizaharide.
Membrana citoplasmatică este prevăzută cu numeroase invaginări de formă veziculară,
lamelară sau tubulară care pătrund în citoplasmă. Aceste invaginări sunt denumite mezozomi şi
împreună cu membrana citoplasmatică din care derivă formează sistemul membranar unic sau
"unit membrana". Datorită sistemelor enzimatice pe care le conţine, ea are importante funcţii în
metabolismul energetic. La celulele eucariote aceste funcţii sunt îndeplinite de organite
specializate (mitocondriile). Mezozomii sunt legaţi atât de membrana plasmatică, cât şi de
materialul nuclear, având rol important în controlul replicării cromozomului bacterian.
Mezozomii sunt implicaţi şi în sinteza membranei plasmatice, a peretelui celular şi a septului
transversal care separă celulele după diviziune.
Semnificaţia biologică a membranei citoplasmatice
Membrana citoplasmatică reprezintă o componentă permanentă a celulei bacteriene,
având rolul de a delimita spaţiul intracelular.
Pentru celula bacteriană, membrana citoplasmatică reprezintă o barieră osmotică
semipermeabilă, ce asigură o rapidă echilibrare a ionilor de sodiu între interiorul şi
exteriorul celulei, o concentrare intracelulară a ionilor de potasiu şi de magneziu, precum
şi pătrunderea sau evacuarea unor molecule de dimensiuni mici.
Membrana citoplasmatică este sediul a numeroase enzime respiratorii, reprezentând o
importantă structură cu rol energetic.
Membrana citoplasmatică coordonează creşterea şi diviziunea celulară, iniţiind
replicarea cromozomului bacterian şi asigurând separarea cromozomilor fii, prin
formarea septului transversal de diviziune.

Citoplasma
Citoplasma este un sistem coloidal complex format din proteine, lipide şi glucide, apă
(80%), săruri minerale şi o serie de substanţe rezultate în urma metabolismului. Citoplasma
bacteriană nu are o organizare definită, similară celei din celulele eucariote, care conţine organite
diferenţiate şi delimitate de membrane. Aspectul ei este variabil în funcţie de vârsta culturii şi de
condiţiile de mediu. La celulele tinere şi în condiţii normale de dezvoltare, citoplasma aderă de
peretele celular şi se prezintă ca o masă densă, omogenă şi intens colorabilă. La celulele bătrâne,
citoplasma îşi pierde treptat afinitatea tinctorială, se îndepărtează de peretele celular şi capătă o
structură granulară cu numeroase vacuole. În interiorul citoplasmei se găseşte materialul nuclear,
incluziunile, vacuolele şi alţi constituenţi.
O caracteristică a citoplasmei bacteriene este prezenţa unei mari cantităţi de ARN, care îi
conferă caracterul de bazofilie, mai intens la celulele tinere.
 Materialul nuclear
Materialul nuclear bacterian (fig. 6.8) are o formă primitivă de organizare, lipsit de
membrană, situaint în partea centrală a celulei şi care nu suferă modificări de tip mitotic în cursul
ciclului de diviziune. Datorită caracteristicilor sale particulare, această structură a fost desemnată
cu numeroşi termeni: nucleoid, nucleozom, material nuclear, nucleoplasmă, cromozom bacterian
etc. Din punct de vedere chimic materialul nuclear conţine 60% ADN, 30% ARN şi 10%
proteine. Se pare că ARN-ul şi proteinele contribuie la conservarea unităţii structurale a
nucleoplasmei, în lipsa unei membrane proprii.
Prin metode speciale cromozomul bacterian a fost extras din celulă, constatându -se că
este alcătuit dintr-o singură moleculă gigant (aproximativ 1 mm lungime la Escherichia coli) de
ADN de formă circulară, cu extremităţile reunite, cu lungimea de 1400 μm şi un diametru de 2,5
nm, pliat foarte strâns în două rânduri de bucle succesive, stabilizate de către proteine.
Semnificaţia biologică a materialului genetic
Determină arhitectura celulei bacteriene, ereditatea şi capacitatea ei de evoluţie.
Datorită lipsei membranei proprii, un contact direct între ADN şi ribozomii din
citoplasmă face ca transferul informaţiei genetice să se realizeze foarte rapid.

Ribozomii
Ribozomii sunt particule nucleoproteice intracitoplasmatice, de formă aproximativ
sferică. La procariote, în faza de creştere activă, se găsesc în citoplasmă 1500 - 100.000 (în
medie 20 - 30.000) de particule ribozomale. Ribozomii sunt componente esenţiale ai sistemului
de traducere a informaţiei genetice şi au rol în sinteza proteinelor.

Vacuolele
Vacuolele sunt formaţiuni sferice, cu diametrul de 0,3-0,5 μm, mai puţin refringente
decât citoplasma, care apar în celula bacteriană în perioada de creştere activă. Numărul lor este
variabil în raport cu mediul de cultură (6- 20/celulă). Conţin diferite substanţe metabolice şi sunt
înconjurate la periferie de un înveliş lipoproteic unistratificat numit tonoplast.

Incluziunile citoplasmatice
Incluziunile citoplasmatice sunt formaţiuni structurale care conţin o serie de substanţe
inerte, depuse în citoplasma celulei, cu rol de rezervă. După structura lor, evidenţiată la
microscopul electronic, ele sunt de două tipuri:
incluziuni înconjurate de membrane: incluziunile de poli β-hidroxibutirat, incluziunile
cu sulf şi carboxizomii;
incluziuni neînconjurate de membrane: incluziunile de polimeri anorganici,
incluziunile polizaharidice.
Incluziunile de poli-β-hidroxibutirat sunt specifice numai procariotelor. În celulele vii apar ca
granulaţii rotunde, foarte refringente şi reprezintă un material de rezervă tipic pentru procariote.
 Incluziunile de polimeri anorganici au fost denumite de către Grimm (1902) incluziuni de
volutină deoarece au fost găsite în număr mare la bacteria Spirillum volutans. Aceste incluziuni au
fost descoperite de către V. Babeş în 1897 la Corynebacterium diphtheriae şi la Mycobacterium
tuberculosis şi apoi de Ernst în 1899 la alte bacterii, fapt pentru care mai sunt numite şi
corpusculii Babeş-Ernst. Datorită conţinutului mare în polifosfaţi anorganici produc efecte
metacromatice (se colorează în roşu - violet cu albastru de metilen), motiv pentru care au fost
denumite şi granulaţii metacromatice. Granulele de volutină reprezintă o rezervă de fosfor şi
energie intracelulară.
Incluziunile polizaharidice cuprind incluziunile de glicogen şi amidon. Acestea se
întâlnesc ca substanţe de rezervă la bacteriile aerobe sporulate. La microscopul fotonic pot fi
observate după o prealabilă tratare a celulelor cu iod în iodură de potasiu. În aceste condiţii,
incluziunile de glicogen se colorează în brun roşcat, iar cele de amidon în albastru, în contrast cu
citoplasma care apare colorată în galben pal.
Elemente structurale inconstante:
Capsula şi stratul mucos;
Glicocalixul;
Flagelii;
Pilii şi fimbriile
Sporul;
Cromatoforii.
Aceste elemente apar doar la unele specii bacteriene.

Capsula şi stratul mucos

Unele bacterii au proprietatea de a elabora, în anumite condiţii de mediu, substanţe
mucilaginoase cu caracter vâscos (fig. 6.9).
Dupa unii autori, această proprietate ar exista potenţial la toate bacteriile, dar s-ar
manifesta regulat numai la unele specii, în timp ce, la altele s-ar traduce doar prin prezenţa unei
formaţiuni foarte bine organizate, invizibilă cu mijloacele uzuale de cercetare.
Spre deosebire de stratul mucos, care formează în jurul bacteriilor o reţea laxă şi difuză
de exopolizaharide, fără o structură definită, capsula adevărată este strâns aderentă de peretele
celular. Exemple de bacterii capsulate: Bacillus anthracis, Streptococcus pneumoniae, Klebsiella
pneumoniae.
Semnificaţia biologică a capsulei
Capsula este un produs inert care rezultă din activitatea metabolică a celulei bacteriene şi
care poate fi îndepărtat, celula bacteriană păstrându-şi viabilitatea;
Capsula are un rol ecologic în supravieţuirea bacteriilor în natură. Ea protejează celula
bacteriană de efectul nociv al deshidratării, datorită proprietăţilor sale higroscopice şi
reprezintă un rezervor pentru stocarea substanţelor nutritive sau a celor rezultate din
metabolism;
 La bacteriile patogene, capsula are rol protector faţă de acţiunea fagocitelor.
Bacteriile patogene capsulate au o virulenţă mai mare pentru om şi animale. Astfel,
pneumococul capsulat este virulent, în timp ce tulpinile necapsulate sunt nevirulente şi
fagocitabile.
Glicocalixul
Glicocalixul este alcătuit dintr-o masă de filamente polizaharidice ataşate de
lipopolizaharidele de pe suprafaţa bacteriilor. Formează în ansamblu o structură ca o pâslă pe
suprafaţa celulei, asigurând fixarea acesteia de alte celule sau suporturi. În mediile naturale
competitive, populate de mai multe specii de bacterii, selecţia favorizează celulele protejate de
glicocalix. În cazul bacteriilor patogene, această fixare are un grad de specificitate. Spre
exemplu, vibrionul holeric se leagă de "marginea în perie" a celulelor intestinale umane, iar
gonococul de celulele vaginale. Prezenţa glicocalixului la bacteriile patogene reprezintă o
protecţie pentru celulă, asigurând fixarea şi menţinerea ei în mediile naturale sterile (ex. căile
urinare), fără a fi îndepărtată, precum şi o rezistenţă mărită faţă de bacteriofagi sau protozoare.
Flagelii
Flagelii sunt apendici filamentoşi, dispuşi la suprafaţa bacteriilor, reprezentând organite
de locomoţie. Posibilitatea de deplasare se întâlneşte numai la anumite bacterii ca: bacili,
vibrioni şi spirili. Flagelii sunt structuri filamentoase subţiri, flexibile, de formă helicală.
Lungimea lor este mult mai mare decât aceea a celulelor care îi poartă. De asemenea, ei sunt mai
lungi la celulele bătrâne şi la cele care trăiesc în medii lichide. Forma lor este cilindrică, deşi
uneori, apar turtiţi ca o panglică.
Numărul flagelilor pe suprafaţa unei celule variază între 1-100, fiind caracteristic pentru
o anumită specie.
În funcţie de dispunerea flagelilor pe suprafaţa celulei bacteriene, acestea pot fi (fig.
6.10):
atriche (bacterii imobile, fără flageli - majoritatea bacteriilor);
monotriche (cu un singur flagel polar, ex. Vibrio cholerae);
lofotriche (cu un smoc de flageli situat la un pol al celulei, ex. Spirillum marinus);
amfitriche (cu un flagel la ambii poli ai celulei);
peritriche (cu flageli pe toată suprafaţa celulei, ex. Proteus vulgaris).
Existenţa flagelilor este controlată genetic şi reprezintă un caracter care poate fi pierdut şi
redobândit prin mutaţie. Mişcarea este determinată de reacţia celulei la diferiţi stimuli din mediu.
Când celula se deplasează în direcţia stimulului se vorbeşte de un tactism pozitiv, iar când se
îndepărtează de stimul de un tactism negativ.
Chemotaxia - este o modalitate de deplasare preferenţială a bacteriilor sub efectul unor
concentraţii inegale de substanţe chimice din mediu. Se manifestă fie prin atragerea, fie prin
respingerea bacteriilor din zonele în care concentraţia substanţei este mai ridicată.
Din punct de vedere al atragerii şi respingerii bacteriilor, există două grupe mari de substanţe
chimice:
substanţe chemotactic pozitive (atractante): zaharuri, aminoacizi, O2, Ca;
 substanţe chemotactic negative: acizi graşi, alcooli, H/OH.

Pilii şi fimbriile
Sunt apendici filamentoşi, pericelulari, prezenţi la bacteriile Gram negative (Escherichia
coli, Proteus, Klebsiella, Shigella, Salmonella) şi mai rar la bacteriile Gram pozitive. Pot fi
evidenţiaţi numai prin microscopie electronică. Sunt mai numeroşi decât flagelii, mai subţiri şi
mai casanţi.
După structură, funcţie şi determinism genetic, aceşti apendici au fost grupaţi în două
categorii:
pilii de sex - apendici filamentoşi care reprezină receptori specifici pentru bacteriofagi şi
calea de transfer a ADN-ului bacterian şi plasmidial în procesul de conjugare;
fimbriile - care nu sunt implicate în transferul ADN cromozomal.
Pilii de sex sunt în număr de 1-10/celulă. Sunt codificaţi de informaţia genetică
extracromozomală (plasmidul de sex).
Fimbriile sunt alcătuite dintr-un număr variabil de molecule de fimbrină. Semnificaţia
biologică a fimbriilor:
Creşterea suprafeţei de absorbţie a substanţelor nutritive;
Creşterea activităţii respiratorii a bacteriilor;
Facilitarea aderării bacteriilor de diferite substraturi sau alte organisme;
Formarea unor pelicule de bacterii reunite prin fimbrii la suprafaţa mediilor lichide;
Servesc ca organite de transport a unor metaboliţi;
Contribuie la stabilizarea cuplurilor de conjugare
Influenţează virulenţa bacteriilor patogene prin: fixarea bacteriilor patogene de celule şi
ţesuturi, determinarea unei specificităţi de ţesut; inducerea formării de anticorpi datorită
antigenelor din fimbrii; conferirea unei rezistenţe deosebite a bacteriilor la fagocitoză.

Sporul bacterian
La unele bacterii, forma vegetativă se poate transforma într-un spor (fig. 6.11). Aceste
bacterii se numesc sporogene.
Adevăratul spor bacterian sau endosporul este întâlnit la speciile genului Bacillus şi
Clostridium. Datorită calităţilor sale deosebit de rezistenţă, endosporul conservă în stare dormantă,
timp îndelungat, toate proprietăţile genotipice ale celulei vegetative din care provine.
Indiferent de morfologia celulei în care se constituie, forma sporului (endosporului) este rotundă
sau ovală, cu diametrul variabil. Poziţia sporului în celulă este diferită şi reprezintă un criteriu
taxonomic. Astfel, sporul ocupă o poziţie centrală la Bacillus anthracis, subterminală la Bacillus
cereus sau o poziţie terminală la Clostridium tetani.
La unele specii, diametral sporului este mai mare decât al celulei în care se formează, din
care cauză deformează celula. Sporii deformanţi îi întâlnim la bacilii telurici, anaerobi,
aparţinând genului Clostridium şi pot avea poziţie centrală, dându-le acestora aspect de fus
(Clostridium pasteurianum), poziţie subterminală — aspect de rachetă de tenis (Clostridium
sporogenes) sau băţ de tobă, dacă sporul este terminal.
Sporul este unic şi numai excepţional s-au descris mai mulţi spori în aceeaşi celulă.
La microscopul fotonic sporii apar ca formaţiuni refringente distincte, incolore, deoarece
nu sunt permeabili la coloranţi. Pot fi însă coloraţi prin metode speciale (ex. cu verde malachit).
Sporul este alcătuit din mai multe tunici și din sporoplasmă reprezintă 60-70% din greutatea
sporului şi conţine elementele biologic active ADN, ARN, mai puţin ARN mesager, ribozomi)
(fig. 6.12).
Sporogeneza. Reprezintă un proces de morfogeneză în urma căruia în interiorul unei
celule bacteriene se diferenţiază o altă celulă diferită din punct de vedere chimic, enzimatic şi
fiziologic. Sporogeneza este însoţită şi de unele modificări biochimice. Astfel, unele substanţe
care se sintetizau în celula vegetativă nu se mai sintetizează în celula pe cale de sporulare, în
schimb în aceasta din urmă apar substanţe noi. În cursul sporogenezei la unele bacterii aerobe
sau anaerobe se eliberează în mediu substanţe biologic active: enzime, antibiotice, toxine.
Fenomenul este deosebit de important pentru industria microbiologică, bacteriile respective fiind
utilizate în producerea industrială a enzimelor (Bacillus subtillis), antibioticelor (specii de
Bacillus şi Streptomyces), toxine (specii de Clostridium) etc.
Germinarea sporului. Reprezintă fenomenul de transformare a sporului în celula
vegetativă, respectiv trecerea sporului din stare dormantă, metabolic inactivă, la starea metabolic
activă.
Semnificaţia biologică a sporului
Sporul reprezintă o etapă normală a ciclului de dezvoltare a bacteriilor sporogene,
deoarece sporogeneza necesită condiţii de mediu similare celor reclamate de celula
vegetativă, se deosebeşte de celula vegetativă prin mai multe caractere şi se comportă ca
o formă de rezistenţă ce păstrează toate caracterele fenotipice şi genotipice ale speciei
Sporul bacterian nu reprezintă o formă de multiplicare ca la fungi. Rezistenţa sporului
bacterian la factorii nefavorabili de mediu este deosebit de mare; pot rezista câteva ore la
120° C căldură umedă sau 200°C căldură uscată. S-au evidenţiat spori viabili şi după mai
bine de 100 ani (Bacillus anthracis).

Plasmidul
Plasmidele (fig. 6.13) sunt molecule de ADN independente de cromosomul bacterian
localizate în citoplasmă. Plasmidele de dimensiuni mari sunt prezente, de obicei, în una sau două
copii, în timp ce plasmidele de dimensiuni mici pot fi prezente în 10-100 copii. Plasmidele nu
sunt esenţiale pentru supravieţuirea celulei. Multe dintre ele poartă gene codificatoare ale
anumitor caractere ale celulei gazdă. Următoarele tipuri de plasmide sunt relevante din punct de
vedere medical:
Plasmide ale virulenţei. Poartă determinanţi ai virulenţei bacteriei, ex. genele
enterotoxinei sau hemolizinei.
 Plasmide ale rezistenţei. Poartă informaţie genetică ce conferă rezistenţă la agenţi
antiinfecţioşi.

6.3. Fiziologia bacteriilor

1. Necesităţi nutritive ale bacteriilor

Pentru creşterea şi multiplicarea lor, microorganismele necesită prezenţa în mediu a unor
substanţe nutritive care să conţină atât elemente chimice necesare pentru sinteza constituenţilor
celulari şi activităţii enzimatice, cât şi substanţe necesare producerii de energie.
Aceste elemente se clasifică în:
- bioelemente majore (macroelemente, macronutrienţi): C, H, O, N, K, S, Mg, Na, Cl etc.;
- bioelemente minore (microelemente, micronutrienţi): Zn, Mo (molibden), Cu, Mn- deşi
se găsesc într-un procent extrem de mic, au rol esenţial în metabolismul bacteriilor,
intrând în alcătuirea unor enzime.
Factorii de creştere. Sunt substanţe pe care, în general, microorganismele nu sunt
capabile să le sintetizeze în cursul metabolismului lor şi în absenţa cărora multiplicarea lor este
imposibilă, fapt ce implică prezenţa acestor factori în mediu. Factorii de creştere sunt:
vitaminele, aminoacizii şi bazele azotate.
2. Tipuri trofice
Microorganismele se caracterizează printr-o mare diversitate metabolică, multe dintre ele,
având capacitatea de a se dezvoltă pe substraturi anorganice, utilizând căi metabolice
inaccesibile pentru plante şi animale.
Există 2 criterii de bază, în funcţie de care microorganismele pot fi clasificate în mai
multe tipuri nutriţionale: sursa de energie şi sursa de carbon.
În funcţie de sursa de energie:
fototrofe: bacteriile care utilizează ca şi sursă de energie, lumina;
chemotrofe: bacteriile care utilizează ca şi sursă de energie substanţele chimice.
Acestea la rândul lor se împart în:
chemoorganotrofe, care utilizează ca sursă de energie substanţele organice;
chemolitotrofe (gr. litos-piatră, cu sensul de mineral), care utilizează ca sursă de energie
substanţele anorganice.
În funcţie de sursa de carbon:
autotrofe: bacteriile care utilizează ca sursă de carbon CO2 şi sărurile sale minerale
(compuşii anorganici);
heterotrofe: bacteriile care utilizează ca sursă de carbon substanţele organice.
Bacteriile patogene pentru om sunt chemoautotrofe.
3. Creşterea bacteriilor
Creşterea este definită în sens biologic, ca procesul de mărire coordonată a tuturor
constituenţilor unui organism, ca rezultat al producerii sau adăugării de substanţă nouă.
 La toate speciile unicelulare creşterea are ca rezultat multiplicarea acestora, respectiv
creşterea numărului de indivizi. La organismele pluricelulare creşterea are ca efect sporirea
volumului, respectiv a taliei individuale.
Celulele bacteriene care cresc ca masă şi volum nu îşi măresc proporţional toate
dimensiunile. De exemplu, la bacteriile cilindrice, în timpul creşterii echilibrate, diametrul
cilindrului rămâne fix, în aşa fel încât are loc doar creşterea în lungime a celulei.
Creşterea nu continuă la nesfârşit, deoarece la un moment critic este întreruptă, fiind
urmată de diviziunea celulară.
Creşterea unei populaţii de microorganisme este rezultatul creşterii şi diviziunii
organismelor individuale care formează populaţia respectivă Într-un mediu de cultură
corespunzător, bacteriile perfect adaptate au o creştere echilibrată.
4. Multiplicarea bacteriilor
Multiplicarea reprezintă creşterea numărului de de celule bacteriene, ce se poate realiza
prin mai multe mecanisme:
a) Diviziune directă (simplă, binară sau sciziparitate);
b) Înmugurire;
c) Fragmentare;
d) Prin spori (de propagare);
e) Conjugare.

a) Diviziunea directă.
Reprezintă forma cea mai răspândită de multiplicare a bacteriilor, constând în scindarea
celulei mamă în două celule fiice, cel mai adesea identice, egale ca mărime (diviziune izomorfă)
sau uneori inegale (diviziune heteromorfă).
Diferenţele care apar în procesele de clivaj ale septului creează tipuri caracteristice,
reflectate în forma şi modul de aranjare al celulelor bacteriene. Astfel, diplococii sunt formaţi
prin clivajul incomplet al septului; streptococii se formează prin sinteza de septuri succesive
orientate paralel.
b) Multiplicarea prin înmugurire
Înmugurirea reprezintă o modalitate particulară de reproducere, constând în formarea pe
suprafaţa celulei a unui mugure terminal sau lateral, care va deveni o nouă celulă, ce rămâ ne
legată de celula mamă printr-un tub de legătură. La nivelul acestuia apare septul transversal.
Celulele rezultate prin înmugurire prezintă uneori tendinţa de a rămâne ataşate de celula mamă,
formând colonii cu celule unite prin ramificaţiile lor tubulare. Ex. Pasteurela
c) Multiplicarea prin fragmentare
Multiplicarea prin fragmentare este o formă specială de înmulţire vegetativă observată la
majoritatea bacteriilor filamentoase (actinomicete). Reţeaua de celule se fragmentează, masa
celulară rămâne iniţial constantă, crescând doar numărul de celule. Acestea cresc prin
acumularea de masă la extremităţi.
d) Multiplicarea prin spori
 Este întâlnită la unele bacterii (filamentoase) care formează spori (exospori) la suprafaţa
reţelei de celule (hife) sau în vezicule sporale (sporangii). Sporii pot fi localizaţi şi în interiorul
celulei, asemănători cu sporii de rezistenţă.
e) Conjugarea
Conjugarea (fig. 6.14) reprezintă transferul de ADN de la o celulă donatoare la o celulă

receptoare, proces ce implică contactul dintre celule. Conjugarea este posibilă dacă există 2
componente: plasmidele pentru conjugare şi traspozonii. În procesul conjugării, aceste
componente sunt ele însele transferate. Conjugarea este întâlnită mai ales la bacteiile Gram-
negative (E. coli).
 Figura 6.1. Tipuri de coci (după Kayser et al., 2005)

Figura 6.2. Tipuri de bacili; a,b,c (după Kayser et al., 2005); d (https://commons.wikimedia.org-
/wiki/File:Bacillus_anthracis_Gram.jpg)

Figura 6.3. Bacteriile spiralate A. Vibrionul holeric (http://datavizblog.com/2013/03/31/dataviz-history-

the-ghost-map-vibrio-cholerae/); B. Spiroheta – Treponema pallidum (http://www.doc-
stock.com/en/images-pictures/104594.html)

Figura 6.4. Ultrastructura celulei bacteriene (după Kayser et al., 2005)

Figura 6.5. Peretele celular al bcteriilor Gram-pozitive (după Kayser et al., 2005)
Figura 6.6. Peretele celular la bacteriile Gram-pozitive (după Kayser et al., 2005)

Figura 6.7. Membrana celulară (după Kayser et al., 2005)

 Figura 6.8. Materialul nuclear în afara celulei Figura 6.9. Haemophilus influenzae – bacili
E. coli (http://www.futura-sciences.com- înconjuraţi de capsulă (după Kayser et al., 2005)
/photos/d/adn-tous-etats-667/telophase-separation-
cellules-4297/)

Figura 6.10. Dispunera flagelilor a. celule monotriche b. celule lofotriche c. celule amfitriche d.
celule peritriche (http://microbeonline.com/bacterial-flagella-structure-importance-and-examples-of-
flagellated-bacteria/)

Figura 6.11. Sporul bacterian A. spor nedeformant localizat central B. spor nedeformant localizat
terminal C. spor deformant localizat subterminal D. spor deformant localizat central E. Spor deformant
localizat terminal (după Kayser et al., 2005)
 Figura 6.12. Structura sporului bacterian (după Figura 6.13 Plasmidul bacterian (după Kayser
Kayser et al., 2005) et al., 2005)

Fungii
Micozele sunt boli provocate de ciuperci parazite, iar micologia este ştiinţa care se ocupă cu
studiul acestor ciuperci şi cu tulburările pe care le provoacă în organismul invadat. Micozele sunt
răspândite pe întreaga suprafaţă a globului pământesc, însă distribuţia diferitelor specii este, în
general, limitată la anumite regiuni.
Între microorganisme, ciupercile formează un grup aparte, cu caracteristici care le fac să
ocupe un loc special, insuficient precizat. Fungii sunt organisme eucariote răspândite peste tot în
natură. Doar 200 dintre cele câteva mii de specii cunoscute au fost identificate ca patogeni ai
omului, și dintre acestea, mai puțin de o duzină sunt responsabile de 90% dintre infecțiile fungice
la om.
Elementul morfologic de bază al ciupercilor filamentoase îl reprezintă hifa, iar o rețea de
hife interconectate formează miceliul. Forma tipică a fungilor unicelulari este reprezentată de
drojdii. Fungii dimorfici se găsesc sub formă unicelulară în stadiul parazit, și sub formă de
miceliu în stadiul saprofit. Peretele celular al fungilor constă din circa 90% carbohidrați (chitină,
glucani, manani), iar membranele fungilor sunt bogate în steroli diferiți de cei prezenți în alte
membrane biologice. Fungii filamentoși se reproduc fie asexuat, prin creșterea hifelor și
extinderea vârfurilor, fie prin spori asexuați. Drojdiile se înmulțesc prin înmugurire.
Reproducerea sexuată (meioza) pe de altă parte, constă în formarea de spori sexuați. Fungii
imperfecți sau deuteromicetele sunt un tip de fungi la care lipsește sau nu se cunoaște stadiul
sexuat.
1. Definiție și taxonomie
Fungii sunt microorganisme eucariote. Prezintă o diferențiere mai slabă decât plantele,
dar mai mare decât a bacteriilor. Regnul fungi grupează peste 50.000 de specii diferite, dintre
care doar 200 au fost identificate ca patogene pentru om. Multe dintre infecțiile micotice sunt
relativ inofensive, spre exemplu dermatomicozele. În ultimii ani, totuși, numărul crescut de
pacienți cu sistemul imunitar deficitar a dus la apariția de micoze mult mai periculoase pentru
om.
Taxonomia fungilor se bazează pe morfologie. În micologia medicală, fungii sunt
clasificați în funcție de aspectele practice ca: dermatofiți, drojdii, mucegaiuri și fungi dimorfici.
Mucegaiurile se dezvoltă sub formă filamentoasă, drojdiile sunt unicelulare, iar dermatofiții
cauzează infecții ale țesuturilor cheratinizate (piele, păr, unghii, etc). Fungii dimorfici se pot găsi
atât sub formă unicelulară, cât și sub formă de rețea de filamente. Din punct de vedere al
carbonului, fungii sunt heterotrofi. Fungii saprofiți preiau carbonul din materia aflată în
descompunere, în timp ce fungii biotrofici (paraziți sau simbionți) necesită organisme vii. Unii
fungi pot fi și saprofiți și paraziți.

2. Morfologie
Există două forme de fungi (Fig. 11.1):
Hifa: element de bază al fungilor filamentoși, cu o structură tubulară, ramificată.
Miceliul reprezintă rețeaua de hife. Miceliul poate fi diferențiat într-o parte specializată pentru
absorbția nutrienților din substrat și o parte aeriană, specializată în reproducere. Talul fungilor
reprezintă tot corpul ciupercii.
Drojdia: elementul de bază al fungilor unicelulari. Este rotundă spre ovală, 3-10 µm în
diametru. O serie de levuri (drojdii) elipsoidale pot rămâne legate între ele sub formă de hife,
formând pseudohife.
Dimorfismul: unii fungi se pot găsi atât sub formă unicelulară, cât și sub formă de
miceliu, în funcție de condițiile de mediu. În stadiul parazit, sunt unicelulari, iar în stadiul
saprofit se dezvoltă sub formă de miceliu.

3. Metabolismul fungilor
Toți fungii sunt dependenți de o sursă de carbon organic, și cu puține excepții, sunt
obligatoriu aerobi. Multe specii sunt capabile să-și mențină activitatea metabolică în medii
simple. Tipurile metabolice cele mai cunoscute sunt: termofile, acidofile și halofile. Proprietățile
metabolice ale fungilor sunt exploatate în industria alimentară (obținerea pâinii, vinului,
brânzeturilor, berii sau a unor proteine) și în cea farmaceutică (producerea de antibiotice, enzime,
acid citric, etc.). Activitatea metabolică a fungilor poate fi un factor dăunător. Infestarea cu fungi
poate deteriora alimentele, structurile din lemn, textile etc. Fungii produc numeroase boli ale
plantelor, mai ales ale celor cultivate.

4. Înmulțirea fungilor
Reproducerea asexuată. Această categorie include propagarea vegetativă a hifelor și fungilor
unicelulari, precum și formarea de spori asexuați.
Alungirea hifelor într-o zonă din apropierea vârfului hifelor, unde peretele celular este
relativ elastic. Această creștere apicală poate include formarea de noduri care dau naștere
la hife laterale.
Drojdiile se înmulțesc prin înmugurire. Procesul începe prin apariția unei excrescențe la
suprafața celulei mamă care se dezvoltă într-o celulă fiică (blastoconidie). Orificiul de
comunicare între cele două celule este blocat prin formarea unui sept.
Înmulțirea vegetativă. În acest proces se formează spori asexuați. Aceste structuri sunt
rezistente la factorii externi perturbatori și asigură răspândirea fungilor. Sporii asexuați se
găsesc în diferite forme: conidii, sporangiospori, artrospori și blastospori. Aceste forme
se dezvoltă rar în stadiile parazite. Morfologia sporilor asexuați ai fungilor este un criteriu
morfologic important în taxonomie.
Reproducerea sexuată. Reproducerea sexuată la fungii perfecți urmărește același tipar ca la
orice organism eucariot superior. Nucleii a doi parteneri haploizi fuzionează pentru a forma un
zigot diploid. Nucleul diploid suferă meioza pentru a da naștere la nuclei haploizi, celulele cu
astfel de nuclei poartă denumirea de spori sexuați: zigospori, ascospori și bazidiospori. Sporii
sexuați se găsesc rar la fungii paraziți la om. Fungii la care nu se cunoaște stadiul sexuat se
numesc fungi imperfecți.

Figura 11.1. Morfologia fungilor (http://theamazingmedicine.blogspot.ro/2013/07/microbiology-ii-

domain-eukarya-fungi.html)
 Figura 11.2. Fungii patogeni (http://www.nature.com/nri/journal/v4/n1/box/nri1255_BX2.html)

Parazitologie
Un parazit este definit ca un organism care trăiește într-o asociere mai mult sau mai puțin strânsă
cu un organism dintr-o altă specie (gazdă) din care își extrage nutrienții și față de care este
patogen. Patogenitatea nu este obligatoriu să se manifeste. În sensul larg, termenul de parazit se
referă la toate organismele care au caracteristicile enumerate mai sus. În medicină, termenul este
folosit cu un sens mai restrâns și se referă la organismele patogene eucariote care aparțin
protozoarelor (organisme unicelulare) și metazoarelor, incluzând viermii și artropodele. Paraziții
produc numeroase afecțiuni (parazitoze) organismului uman.

Tipuri de paraziți
Ectoparaziții. Sunt organsime parazite care trăiesc pe suprafața externă a organismului
gazdă. Ex. lipitoarea, păduchii, puricii.
Endoparaziții. Sunt organisme parazite care trăiesc în interiorul gazdei. Ex. Entamoeba
histolytica.

Paraziții obligatorii. Aceștia sunt complet dependenți de gazdă pe tot ciclul de

dezvoltare sau doar într-o etapă a acestuia. Ex. Plasmodium spp.
Paraziții facultativi. Sunt organisme care pot trăi libere sau pe seama unei gazde, astfel
nu depind total de gazdă, dar sunt capabili de a se adapta în corpul acesteia. Ex.
Naegleria fowleri.
 Paraziții accidentali. Reprezintă acea categorie de parazaiți care pot fi uneori întâlniți în
corpul unor gazde atipice (care nu sunt gazdele lor naturale) și supraviețuiesc în astfel de
condiții. Ex. Hymenolepis diminuta.
Paraziții cu localizare nespecifică. Sunt acea categorie de paraziți care se localizează
uneori alte organe decât cele tipice. Spre exemplu, Entamoeba histolytica se localizează
uneori în plămâni sau în ficat.

Majoritatea paraziților care trăiesc în sau pe corpul gazdei nu provoacă boli (paraziți non-
patogeni). În parazitologia medicală, accentul se pune pe organismele parazite patogene. Totuși,
din cauza creșterii numărului de boli autoimune, a devenit obligatorie înțelegerea paraziților care
nu produc boli indivizilor imunocompetenți, dar afectează cealaltă categorie de indivizi.

Tipuri de gazde
Gazda definitivă reprezintă organismul în corpul căruia se află parazitul adult sau are loc
înmulțirea sexuată a acestuia.
Gazda intermediară reprezintă organismul în corpul căruia se dezvoltă larava sau în
corpul căruia au loc diviziuni asexuate. În unele cazuri, dezvoltarea larvară se realizează
în două gazde intermediare diferite, prima, respectiv a doua gazdă intermediară.
Gazda paratenică reprezintă gazda care servește ca refugiu temporar și ca vehicul în
vederea găsirii gazdei obligatorii, de obicei cea definitivă. Cu alte cuvinte, această gazdă
nu este necesară în finalizarea ciclului de dezvoltare a parazitului.
Gazda rezervor reprezintă gazda care răspândește parazitul și, de obicei, nu este afectată
de infecție.
Gazda naturală reprezintă organismul care este infectat în mod obișnuit, tipic, de către
anumite specii de paraziți.
Gazda accidentală este organismul care devine infectat de către parazit în condiții
atipice.
Există un echilibru dinamic în ceea ce privește interacțiunile dintre organisme. Orice
organism care petrece o parte sau tot ciclul de dezvoltare în asociere strânsă cu un alt organism
aparținând unei specii diferite este considerat organism simbiont, relația fiind numită de
simbioză.
În cele ce urmează prezentăm trei dintre cele mai întâlnite relații de simbioză:
Mutualismul reprezintă o asociere în care ambii parteneri depind metabolic unul de
celălalt și unul dintre ei nu pot trăi fără ajutorul celuilalt; niciunul dintre parteneri nu este afectat
negativ de relație. Un exemplu clasic este acela al unor protozoare flagelate care trăiesc în
intestinul termitelor. Protozoarele sunt strict dependente de carbohidrații obținuți din alimentația
insectei. În schimb, microorganismele sunt capabile să sintetizeze și să secrete celulaze, utilizate
de termite în digestie.
 Comensalismul reprezintă o asociere în care organismul comensal este beneficiar fără a-i
produce leziuni gazdei. Spre exemplu, majoritatea microorganismelor din flora organismului
uman sunt considerate comensale.
Parazitismul este o asociere în care unul dintre parteneri trăiește pe seama celuilalt,
acesta din urmă fiind afectat de relație. Spre exemplu, Ascaris lumbricoides trăiește în tractul
gastrointestinal uman și se hrănește cu diverși nutrienți din alimentația acestuia provocând
afecțiuni variate.
Efectele parazitului asupra gazdei
Efectele directe ale parazitului în gazdă:
Leziuni mecanice: pot fi produse de către parazit, ca urmare a presiunii exercitate
odată cu creșterea. Ex. chistul hidatic determină blocarea vaselor sanguine.
Tulburări produse de substanțele toxice. Ex. Plasmodium falciparum produce
substanțe toxice care determină frisoane și alte simptome.
Deprivarea de nutrienți, fluide și metaboliți. Parazitul poate produce tulburări
prin concurarea cu gazda asupra nutrienților.
Efectele indirecte ale parazitului asupra gazdei:
Reacții imunologice: țesuturile pot fi distruse de răspunsul imunologic al gazdei,
ex. sindromul nefritic postmalarie.
Proliferarea celulară excesivă, ca urmare a invaziei parazitului. Ex. fibroza
ficatului după depunerea ouălor de Schistosoma.

Protozoarele
Scurt istoric. Denumirea de protozoare a fost introdusă în ştiinţă pentru prima dată de Goldfuss
în 1817. Protozoarele cuprind organisme unicelulare eucariote. Sunt considerate cele mai simple
animale, corpul lor fiind reprezentat printr-o singură celulă, care îndeplineşte toate funcţiile
vieţii. Sunt întâlnite cu preponderenţă în mediul acvatic, dar se cunosc şi numeroase specii care
trăiesc în pămînt umed, precum şi specii care trăiesc în sau pe alte organisme. Diversitatea
habitatelor a dus la o diversificare specifică foarte mare în cadrul acestui grup, în prezent fiind
cunoscute aproximativ 60000 de specii.
Studiul protozoarelor a început după anul 1674, după perfecţionarea microscopului de
către Leeuwenhoek. Acesta este primul cercetător care observă protozoarele şi le numeşte
animalcule (animale mici), motiv pentru care este considerat părintele protistologiei.
Dimensiuni: majoritatea speciilor sunt microscopice. Cea mai mică specie cunoscută este
Anaplasma marginale cu dimensiuni de aproximativ 1 micrometru (10 -6 m), parazită în hematii
la bovine. Porospora gigantea are dimensiuni de până la 10 mm şi parazitează în intestin la
homari. Unele specii de numuliţi pot atinge dimensiuni de până la 10 cm în diametru.
Structura corpului: este deosebit de simplă, corpul fiind alcătuit din: membrană,
citoplasmă şi nucleu.
Membrana: în unele cazuri conţine constituienţi tari, motiv pentru care forma corpului la
reprezentanţii acestor clase este aproximativ constantă. În alte cazuri, aceşti constituienţi lipsesc,
iar forma corpului este într-o continuă schimbare, deoarece în permanenţă sunt emise
pseudopode. La nivelul membranei are loc un intens schimb de substanţă între citoplasmă şi
mediu. În unele cazuri, alături de membrană, poate exista şi un înveliş secundar de natură
celulozică, chitinoasă, silicioasă, calcaroasă sau proteică.
Citoplasma: este constituită din 2 zone:
 o zonă subţire situată chiar sub membrană, numită ectoplasmă. Aceasta este lipsită de
granulaţii şi privită la microscop este translucidă, motiv pentru care a fost denumită şi
hialoplasmă.
 o zonă situată în interiorul celulei, înconjurând nucleul, numită endoplasmă. Conţine
numeroase granulaţii, motiv pentru care e numită şi granuloplasmă. Granulaţiile pot fi vii
(organitele celulare) sau moarte (substanţe de rezervă, incluziuni etc.).
Nucleul – este individualizat. La exterior prezintă anvelopa nucleară.
Celula care reprezintă în cazul protozoarelor întreg organismul îndeplineşte toate funcţiile
acestuia:
 funcţia de relaţie
 funcţia de nutriţie
 funcţia de reproducere
Deplasarea: se realizează cu ajutorul flagelilor, pseudopodelor şi al cililor.
Nutriţia: - o parte dintre protiste se hrănesc autotrof (holofitic), iar altele se hrănesc heterotrof
(holozoic). Protozoarele heterotrofe se pot hrăni prin: fagocitoză, pinocitoză, osmoză, acest din
urmă mod fiind întâlnit cu precădere la speciile parazite. În cazul acestora substanţele nutritive
din gazdă intră în parazit pe întreaga suprafaţă a corpului.
Respiraţia: - schimbul de gaze are loc pe întreaga suprafaţă a corpului.
Excreţia: are loc în cea mai mare măsură pe întrega suprafaţă a corpului. Substanţele de excreţie
sunt eliminate şi cu ajutorul vacuolelor excretoare, numite şi vacuole pulsatile. Totuşi,
principalul rol al vacuolelor pulsatile este cel osmoregulator.
Reproducerea: poate fi asexuată şi sexuată.
Reproducerea asexuată se poate realiza prin:
 diviziune binară longitudinală la Euglena;
 diviziune binară transversală la Paramaecium;
 diviziune multiplă – la majoritatea protozoarelor (este reprezentata prin
schizogamie si prin sporogamie).
Reproducerea sexuată: este reprezentată prin:
 conjugare (caz în care organismele implicate fac schimb doar de material
nuclear);
 formare de gameţi urmată de copulare.
ÎNCHISTAREA reprezintă procesul de formare a unui înveliș rezistent (mai multe membrane
suprapuse) a protozoarului respectiv. Rol:
 de protecţie a parazitului în afara gazdei, uşurează trecerea la o nouă gazdă;
de reproducere: nucleul suferă o diviziune → nr. crescut de exemplare după dechistare
Închistarea este iniţiată de:
- deficitul de hrană;
- acumularea excesivă de produse catabolice;
- modificări în concentraţia ionilor de hidrogen;
- suprapopulare
DECHISTAREA este datorată:
- gazdei: acţiunii enzimatice a ţesuturilor gazdei, modificărilor osmotice apărute în mediu;
- protozoarului din interiorul chistului: acţiune mecanică, acţiune biochimică.

Helminții
 Majoritatea infecțiilor sunt dobândite prin ingerarea de ouă sau stadii larvare, excepție
făcând ancylostomatidele și schistosomele, a căror larve pătrund direct prin piele și
filariile, care pătrund prin intermediul vectorilor.
 În general, majoritatea infecțiilor cu cestode sau nematode implică stadiul adult și nu sunt
foarte dăunătoare, exceptând cazul când există un număr mare de indivizi. Mare parte din
patologie este asociată stadiilor larvale (microfilariile și trichinelele în cazul nematodelor;
cisticercii și chisturile hidatice în cazul cestodelor).
 În infecțiile cu trematode, patologia este asociată cu stadiul adult, deoarece acesta se află
în țesuturile umane (ex. viermele de gălbează).
 Eosinofilia este o modificare specifică infectării cu viermi paraziți.
 Caracteristicile patologice, care apar ca urmare a infecției țesuturilor cu nematode, se
datorează răspunsului din partea gazdei. Elefantioza, o îngroșare exagerată a membrelor,
sânilor și organelor genitale este un răspuns imunologic la infecția cu filarii de tipul
Wucheria sau Brugia.
 Majoritatea viermilor nu se înmulțesc asexuat în corpul gazdei umane: un ou sau o larvă
duc la apariția unui singur adult. Excepția este reprezentată de Echinococcus granulosus,
care se multiplică asexuat în interiorul chistului hidatic.
 Singurul vierme intracelular este Trichinella, a cărui stadiu larval se desfășoară în
celulele musculare.
 Majoritatea viermilor care populeză lumenul intestinal sunt mai ușor de distrus decât cei
care se localizează în țesuturi.
 Severitate bolii și a simptomelor este asociată cu numărul paraziților.
 Larva migrans este un termen utilizat atunci când, un stadiu larvar al unui nematod care
infectează în mod normal animalele, migrează prin țesuturile umane (piele, viscere,
sistem nervos central). Este provocat un răspuns imun puternic împotriva larvei, ceea ce
determină patologia. Larva migrans este asociată cu infecții zoonotice, în care animalele
sunt gazdele normale, iar omul se infectează accidental.
  Cumularea salubrizării precare cu obiceiurile umane și climatul tropical duc la o
prevalență ridicată a infecțiilor cu nematode care ajung în sol (limbrici, oxiuri).

Plathelminții

Plathelminții sunt viermi aplatizați dorso-ventral, hermafrodiți, lipsiți de aparat circulator

și respirator. Toți viermii lați cu importanță medicală aparțin la două clase: Trematoda și
Cestoda.
Nematoda (viermii cilindrici)

Nematodele sunt printre cele mai diverse animale. Au dimensiuni cuprinse între câțiva
mm și 1 m lungime. Masculii sunt mai mici decât femelele. Sunt alungite și aplatizate la ambele
capete, circulare în secțiune transversală și nesegmentate. Prezintă un set de mușchi longitudinali
care le permit să se miște ca un bici, într-un mod sfredelitor. Aparatul digestiv este complet,
permițând ingestia conținutului intestinal al gazdei, celulelor, sângelui sau a altor produși de
metabolism ai gazdei. Sistemul reproducător este bine dezvoltat, iar sexele sunt separate. În
timpul dezvoltării, indivizii năpârlesc și, atât ouăle, cât și larvele prezintă adaptări la mediul
extern. La om, majoritatea infecțiilor sunt dobândite prin ingestia de ouă sau larve, dar infecțiile
cu nematode pot apărea și ca urmare a transmiterii prin vectori animali (insecte) sau prin
pătrunderea parazitului direct prin piele.

Artropodele parazite
Artropodele parazite sunt ectoparaziți temporari sau permanenți. Semnificația medicală
este legată de capacitatea acestora de a produce boli ale pielii sau de a reprezenta vectori pentru
virusuri, bacterii, protozoare sau viermi. Unele specii sau stadii sunt capabile să pătrundă prin
straturile pielii, devenind endoparaziți. În cele ce urmează, prezentăm câteva specii, cu
importanță pentru Europa.