VIRUSURILE - CARACTERE GENERALE, STRUCTURA

CARACTERE GENERALE
Virusurile sunt microorganisme cu dimensiuni foarte mici, de ordinul nanometrilor
( 10 - 6 m), ele putând fi vizualizate numai la microscopul electronic.
Au genomul alcătuit dintr-un singur tip de acid nucleic: ADN sau ARN.
Ele au au parazitism obligatoriu intracelular, deoarece nu au mitocondrii şi ribozomi,
deci nu au surse proprii de energie şi nici posibilităţi proprii de sinteză a proteinelor.
După pătrunderea în celula gazdă, metabolismul acesteia este deturnat în direcţia sintezei
de componente virale. Ciclul de viață al virusului, care de obicei durează mai puțin de 24
de ore, se poate repeta atâta timp cât există celule gazdă vii sau până când sistemul
imunitar al organismului gazdă controlează infecția.
Virusurile nu sunt sensibile la antibiotice, ci la medicamente antivirale specifice.
Multe substanţe antivirale nu pot discrimina între afectarea metabolismului viral şi cel al
celulei gazdă , având o toxicitate importantă.
Virusurile nu pot fi cultivate pe medii de cultură artificiale. Ele cultivă numai pe
substraturi vii: animale de laborator, ou de găină embrionat sau culturi celulare.

STRUCTURA

VIRIONUL, sau virusul complet, infecţios este format din nucleo-capsidă, la care se
adaugă, la unele virusuri, un înveliş numit peplos
1. GENOMUL VIRAL care formează miezul virusului ( core) este format dintr-o
singură specie de ADN sau ARN. ADN poate fi simplu ( ss) sau dublu spiralat ( ds),
liniar, circular sau supraînfăşurat. Genomul ARN poate fi ss, ds, continuu sau fragmentar.
Acidul nucleic este suportul infectivităţii virusului. Virusurile ARN, reprezentând 70%
din totalitatea virusurilor, variază în mod remarcabil în structura genomului. De
asemenea, au o rată a mutațiilor mult mai mare decât virusurile ADN din cauza enzimelor
implicate în replicarea ARN .
" Clasificarea Baltimore " clasifică virusurile pe baza metodei prin care acestea generează
ARNm în 7 grupe
Clasa I virusuri ADN dublu-catenare, ce pot transcrie direct ARNm.Exemple :
Adenovirusuri; Herpesvirusuri; Poxvirusuri
Clasa II virusuri ADN mono-catenare Ex. Parvovirusuri
Clasa III virusuri ARN dublu –catenare. Au genomul segmentat.Ex.Reovirusuri
Clasa IV virusuri ARN monocatenare (+). Exemple : Picornavirusuri, Togavirus, V
Hepatitei A.
Clasa V virusuri ARN monocatenare (-) ARN este cu sens negativ (complementar
ARNm) și, prin urmare, trebuie copiat în ARN (+) pentru a sintetiza proteinele. Acest
grup de virusuri trebuie să codifice pentru ARN-polimeraza dependentă de
ARN.Exemple : Orthomyxovirusuri, cu genom segmentat, Rhabdovirusuri, cu genom ne-
segmentat.
Clasa VI care au, de asemenea genom ARN monocatenar (+); Exemplu : Retrovirusurile
utilizează o enzimă numită reverstranscriptază pentru a genera ADN din ARN. Acest
ADN poate fi apoi transcris în mod normal, în ARNm.
VII. Virusuri ADN dublu-catenare cu ARN intermediar. Acest grup de virusuri realizează
transcripția inversă, dar spre deosebire de retrovirusuri, acest lucru se întâmplă în
interiorul particulei virale la maturare. Exemplu, Hepadnavirusuri [ ]

2. CAPSIDA este un înveliş proteic, alcătuit din subnităţi identice numite capsomere,
alcătuite din 1-6 polipeptide. Numărul capsomerelor și simetria capsidei sunt
caracteristice pentru fiecare virus. Asamblarea capsomerelor se face după o simetrie
eicosaedrică sau helicoidală, dar există şi virusuri cu o formă mai complexă.
 Genomul şi capsida formează nucleo-capsida, structuri prezente la toate virusurile.
Virionii mici au nucleocapside simple care conțin 1 - 2 tipuri de proteine.
Virusurile mari au genomul format din acid nucleic complexat cu proteine bazice ,
protejat de o capsidă stratificată, formată din mai multe specii de proteine și o anvelopă
( peplos).
3. ANVELOPA ( PEPLOSUL) , este un înveliş extern prezent la unele virusuri, are
structură lipidică şi proteică, şi este derivat din membrana celulară a celulelor gazdă fiind
achiziţionat de virusuri prin fenomenu de înmugurire, la trecerea prin această membrana .
glicoproteine codificate viral sunt expuse la suprafaţa anvelopei.
Proteinele sunt suportul antigenităţii virusurilor.
Alte proteine virale sunt enzimele, de exemplu: transcriptaza; revers-transcriptaza (la
retro-virusuri); hemaglutinina și neuraminidaza (virusurile gripale). Ele joacă un rol
important în multiplicare și, unele dintre ele, în patogeneză.
VIRUS DEFECTIV este un virus incomplet , care funcţional prezintă o deficienţă într-un
anumit moment al replicării

Figura.1. Exemplu de structură virală (sursa: http://classes.midlandstech.com/carterp)

Tabel: Calsificarea virusurilor

Tipul de acid Simetria capsidei VIRION Simetria capsidei
nucleic Invelit sau nud

DNA Eicosahedrică Nude Parvoviridae

Adenoviridae

Învelite Herpesviridae
Complex Învelite Poxviridae
Hepadnaviridae
RNA Eicosaedrică Nude Picornaviridae
Calciviridae
Reoviridae
Învelite Togaviridae

Învelite Flaviviridae
Complexă sau Arenaviridae
asimetrică Coronavirida
Retroviridae
Helicoidală Învelite Bunyaviridae
Orthomyxoviridae
Paramyxoviridae
Rhabdoviridae
Cultivarea virusurilor
Cultivarea virusurilor se poate face pe culturi celulare, ou de găină embrionat şi animale de
laborator.
Culturile celulare pot fi:
- culturi primare, obţinute din ţesuturi animale disociate cu tripsină sau
colagenază. Celulele sunt menţinute într-un mediu artificial cu ser bovin şi
factori de creştere, fie în mediu lichid ( limfocite), fie în monostrat, adsorbite
pe pereţii eprubetelor ( fibroblaşti, celule epiteliale). Exemple: celule de
rinichi de maimuţă.
- culturi secundare se obţin din culturile primare, disociate cu tripsină şi
transferate în alt mediu.
- culturi de celule diplode sunt culturi formate din celule capabile de a se
divide şi de a fi transferate de un număr mare dar finit de ori, după care
îmbătrânesc şi mor. Exemplu: celule diploide fetale umane
- linii celulare sunt formate din celule tumorale sau imortalizate prin procedee
chimice, şi care se divid de un număr infinit de ori, fără a prezenta semne de
îmbătrânire. Exemple: He-La, Hep-2.
Detectarea şi identificarea unor virusuri se face, după inocularea culturilor
celulare cu produsul patologic recoltat de la bolnav, prin apariţia efectelor citopatice.
Exemple de efecte citopatice: balonizarea celulei, formarea de sinciţii, prezenţa de vacuole,
incluziunile celulare. Incluziunile celulare: incluziuni intranucleare Cowdry tip A, înconjurate
de un halou clar şi marginaţia cromatinei, datorate infecţiei cu HSV ( virusul Herpes
simplex), corpii Babes-Negri ( virusul rabic), incluziuni cu aspect de ochi de bufniţă ( virusul
citomegalic).
Cuantificarea virusurilor din produs poate fi făcută prin TCD50 titrul ce produce
efecte citopatice în 50% din celulele din cultură.
 APĂRAREA NESPECIFICĂ ȘI RĂSPUNSUL IMUN IN INFECȚIILE VIRALE

Reacția inflamatorie în infecțiile virale este caracterizată de infiltratul cu celule

mononucleare și limfocite ( spre deosebire de infecțiile bacteriene, în care predomină
infiltratul cu polinucleare neutrofile). Hemoleucograma arată leucocitoză cu limfocitoză.
Celulele NK ( natural Killer) au activitate citotoxică nespecifică importantă asupra
celulelor infectate viral. Ele acționează independent de prezentarea antigenelor virale de
către moleculelel MHC.
Interferonii au activitate imunomodulatoare și de stimularea directă a celulelor NK

Răspunsul imun în infecțiile virale este atât umoral, cât și celular, cu predominanța
celui celular. Principalele ținte ale răspunsului imun sunt proteinele virale ale capsidei și
cele prezentate pe suprafața celulei gazdă.
Răspunsul imun celular este realizat de limfocitele T citotxice Tc, TCD8 +, care
lizează celulel infectate viral, în urma recunoașterii pe suprfața acestora a antigenelor
virale prezentate de moleculele complexului MHC de clasă I.
Răspunsul imun umoral este realizat în principal prin anticorpi neutralizanți de
clasă IgM și IgG. Acțiunea lor protectoare depinde de faza ciclului replicativ viral și de
sediul prezenței virusurilor: viremie sau multiplicare intracelulară. Eficiența este maximă
în viremie și în fazele inițiale ale ciclului replicativ: adsorbție, penetrare, decapsidare.
Complementul se atașează de complexul virus-anticorp și potențează fectul
neutralizant sau lizează celula infectată viral.
Anticorpii IgA secretor sunt importanți deoarece blochează inițierea infecției virale
la suprafața mucoasei respiratorii și gastro-intestinale.

Eludarea răspunsului imun

Variabilitatea antigenică. În cursul unei infecții virale, pot apare variante antigenice ale
virusului inițial, care nu mai sunt recunoscute de efectorii imuni și nu mai pot fi eliminate.
Latenta virala. Supresia partiala a replicarii genomului este caracteristică herpesvirusurilor,
care in tesuturile sedii de latenta se replica numai partial. Doua tesuturi sunt sedii
preferentiale de latenta: sistemul nervos si sistemul imun.
Codificarea unor proteine imunomodulatoare care inhibă funcția moleculelor MHC clasaI
sau inhibă activitatea citokinelor: pot inactiva sinteza unor citokine, sau prin competitia cu
receptorii pentru citokine.
Infecția virală a celulelor imune suprimă funcțiile acestora.
 ADENOVIRUSURI

Adenoviridae – caractere generale

Adenovirusurile sunt virusuri nude cu diametru de 70-90 nm. Genomul lor este
ADN dublu-catenar . Capsida are o simetrie eicosaedrică
Virusuri cu replicare preferentiala in interiorul celulelor epiteliale și a țesutului
limfoid, produc citoliza in vitro a acestor celule. Determină infecții respiratorii ,
conjunctivale, digestive și urinare .Adenovirusurile pot determina infecții latente în
țesuturile limfoide, ulterior fiind reactivate.
Adenovirusurile au fost izolate pentru prima dată din culturi de celule
adenoidiene, obținute după tonsilectomie. Aceste culturi prezentau diferite efecte
citopatice : degenerare celulară, nucleu hipertrofiat, incluziuni nucleare.
Există numeroase tipuri de adenovirusuri dar doar 52 sunt patogene pentru om.
Unele adenovirusuri au potențial oncogen la animale.
Adenovirusurile sunt, de asemenea, folosite ca modele în studii de biologie
moleculară, în ceea ce privește procesele celulare virale. În timpul investigației
genomului adenovirusurilor și a expresiei genelor, au fost dezvoltate multe tehnici
utilizate ulterior pentru a examina alte virusuri/gene celulare .

Figura Adenovirusuri ( M. E. ) Sursa:

Adenovirusurile au fost descoperite accidental in perioada de dezvoltare a

utilizării culturilor celulare in diagnosticul virusologic. Culturile de celule obținute din
piese recoltate la amigdalectomii evidențiau un efect citopatic caracteristic:
degenerare celulară cu nucleii hipertrofiați conținând incluzii bazofile sau amfofile.
Replicarea in celulele epiteliale este principala caracteristica.
Latenta este o altă proprietate a adenovirusurilor care explică recrudescențele
apărute la purtatori. In general, anticorpii antiadenovirali ating o seroprevalență de
70-80 % la 9-l0 ani, dar, mai putin de 50 % din subiecti fac infectii simptomatice.
Oncogenitatea. Serotipurile 12, 18, 31 au potential oncogen inalt la hamsteri și
șobolan tineri . Studii serologice sau de biologie moleculară la bolnavi cu diferite
neoplasme nu au argumentat participarea adenovirusurilor in apariția cancerului la
om. 

Structura adenovirusurilor
 Capsida este alcătuită din 240 de capsomere hexavalente (hexoni) si 12
capsomere pentavalente (pentoni), care se continuă la exterior cu fibre ce conţin
proteine de ataşare virală.
Genomul viral include informaţia genetică pentru 11 polipeptide . Copierea ADN-ului
viral în ARN mesager are loc în nucleul celulei infectate.
Adenovirusurile determină inhibiţia sintezei proteice. Celula parazitată va deveni
rotundă.

Figura 12.2. Structura adenovirusurilor. Sursa:

Structura antigenică a adenovirusurilor

Cei 240 hexoni – contin antigene comune de grup.
Cei 12 pentoni contin antigenele (α), (β), iar fibrele contin antigenele γ, specifice de
tip; pe baza acestora sunt identificate 52 serotipuri de adenovirusuri.

Hexoni, pentoni (α), baze ale pentonilor (β), si fibre

(γ)
De asemenea, antigenele fibrelor determina capacitatea hemaglutinanta a
adenovirusurilor.
Identificarea tipului poate fi facuta prin reactia de hemaglutinoinhibare.
Un antigen denumit T-penton tumor antigen este recunoscut de anticorpii
prezenti la animale cu  tumori  induse de adenovirusuri. Acest antigen de natură
proteică este sintetizat timpuriu în ciclul replicativ adenoviral.
 Replicarea virala
Proteinele din componența fibrelor reacționeaza cu receptorii specifici de pe
suprafata celulelor țintă, facilitând penetrarea virusului in celulă prin endocitoză.
Virusul lizeaza vezicula de endocitoză, dupa care se produce decapsidarea și
migrarea genomului viral spre nucleul celulei. Concomitent cu decapsidarea se
produce inhibarea sintezei proteice a celulei gazdă (efect citotoxic al proteinelor din
pentoni si fibre).
Replicarea ADN are loc in nucleu sub actiunea ADN-polimerazei virale. Proteinele
capsidei sunt sintetizate in citoplasmă si apoi migreaza in nucleu, unde are loc
asamblarea particulei virale. In cursul acestui proces, cantitați variabile de proteine
capsidale se acumulează intracelular sub forma de incluziuni intranucleare.
Eliberarea virionului din celulă se face prin degenerescența si liza acesteia.

Epidemiologie
Adenovirusurile sunt rezistente la acţiunea detergenţilor, a uscăciunii, a
clorului în concentrații moderate, a ph acid gastric și a enzimelor gastrontestinale
(bilă, proteaze)
Transmiterea se face interuman, pe calea respiratorie ( picturi Pflugge), prin contact
direct cu obiecte contaminate, prin apa de piscină, sau pe cale fecal-orală prin maini
murdare .
Numeroase infecţii sunt asimptomatice. Adenovirusurile sunt implicate în 5-
10% din infecţiile respiratorii ale copiilor .
După vindecarea clinică, adenovirusurile pot menține infecții latente în tonsile,
vegetațiile adenoide și alte structuri limfoide , fiind ușor reactivate. Multe persoane
sunt infectate cu unul sau mai multe tipuri de adenovirus înainte de vârsta de 15 ani.
De asemenea, 50-80% din amigdalele îndepărtate chirurgical conțin un adenovirus .
în special adenovirusurile din tipurile Ad1, Ad2 and Ad5, precum și din grupul C,
persistă la nivelul tonsilelor pentru mai mulți ani. Virusurile pot fi eliminate în materiile
fecale și în urină.

Patogeneza
Adenovirusurile prezinta tropism pentru celulele epiteliale.
Dupa replicarea la nivelul porții de intrare, se produce diseminarea prin contiguitate,
apoi pe cale limfatica si sanguina (viremia) urmate de determinari in diferite organe.
Aceste diseminari viscerale sunt mai probabile in cazul pacientilor imunodeprimați.
Exista posibilitatea unor infectii latente ale țesuturilor limfoide adenoidiene,
amigdaliene, care se pot reactiva în urma apariției unor factori imunosupresori sau
infecții supraadaugate (cu alti agenti).

Sindroame clinice
A. Afectiuni respiratorii
Faringita acută febrilă : se manifestă prin febră, tuse, faringita, adenopatii cervicale.
Febra faringo-conjunctivala: asociere de faringită si conjunctivită pe fond general
febril. Se manifestă cel mai frecvent sub forma de epidemii in colectivități de copii.
Poate fi transmisa prin apă din bazinele de inot insuficient clorinate .
Boala respiratorie acută la militari. Aglomerarea, care permite expunerea repetată
la infecție, precum și exercițiile fizice intense, pot reprezenta condiții favorizante ale
unor infecții severe. Simptomele caracteristice includ febră, stare generală de rău,
durere în gât, răgușeală și tuse. Pneumonia se dezvoltă în aproximativ 10% din
cazuri.
Laringite, sindroame “pertusis-like”, cu sau fără prezența Bordetellei pertusis

Figura 3 Conjuntivita adenovirala

B. Infecții oculare
Conjunctivite:  Conjunctivita acută foliculară ( transmisa prin apa din bazinele de inot
(adenovirusuri gr.B ) inflamatie conjunctivală și palpebrală
 Keratoconjunctivita epidemica – o conjunctivită agresivă, cu durere, fotofobie și
urmată de dezvoltarea de keratită superficială, opacități corneene care pot dura mai
mulți ani.
C. infecții gastro-intestinale:
Gastroenterite: episoade de diaree la copii. Serotipurile antigenice implicate sunt 40,
41 în 2/3 din cazuri Gastroenterita poate fi și un semn al unei infecții sistemice, cum
ar fi cele cauzate de Ad3 sau Ad7. Acestea pot provoca febră, manifestări
respiratorii și diaree la un copil .
D. infecții urinare
Cistita acuta hemoragica. Predomina la baieti intre 6-15 ani, fiind produsă in special
de serotipul Ad 11. Se manifestă prin disurie și hematurie

E. Meningite – rar, fiind produse în special de Ad3 și Ad7

F. Infectii sistemice : la pacientii imunocompromisi – pneumonii, hepatite si alte
determinari viscerale.
Infecția cu Adenovirus la pacienții imunodeprimați
Sindromul de imunodeficiență combinată severă (SCID) și alți pacienți cu
imunodepresie. - Copiii cu SCID sunt predispuși să dezvolte infecții severe
pneumonie și hepatită, cu o mortalitate ridicată.
Infecțiile renale latente sunt ocazional observate la pacienții cu SIDA și pot
adnovirusurile pot fi izolate din urină.
Adenovirusuri de grup D sunt adesea observați în materiile fecale pacienților cu
SIDA.
Transplantul de măduvă osoasă - Acești pacienți sunt vulnerabili la activarea tuturor
virusurilor ADN latente. Infecțiile cu adenovirus au fost demonstrate la 8% dintre
beneficiarii transplantului de măduvă osoasă.
Raspunsul imun:
Imunitatea umorala este reprezentata de :
- anticorpi anti-antigen comun de grup care apar la aproximativ 1 saptamana de la
debut si persista pana la 1 an;
- anticorpi anti-antigen specific de tip a caror persistenta este mai indelungata (ani
de zile).
Raspunsul imun mediat celular este foarte intens.

Diagnosticul de laborator:
Izolarea se face din următoarele produse patologice: exsudat faringian,
secreție conjunctivală, materii fecale , urină.
Examenul direct se realizeaza prin microscopie electronica,
imunomicroscopie electronica, imunofluorescență . Aceste procedee sunt indicate în
special in cazul tipurilor 40 si 41 care nu sunt cultivabile în culturi celulare.
Cultivarea se realizeaza in culturi de celule diploide umane, de ex. Human
embryonic lung cells (HEL) pentru cultura rapidă de o zi , în scopul detectării
adenovirusurilor în probe respiratorii și conjunctivale, diagnosticul bazându-se pe
observarea efectului citopatic : aglomerari de celule mari, rotunjite cu incluziuni
intranucleare și acidifierea concomitenta a mediului.

ECP ale adenovirusurilor: balonizarea și agregarea celulelor, prezența de incluziuni

intranucleare
Identificare
Identificarea antigenelor specifice de grup ( situat la nivelul hexonului) prin
diferite metode imunologice (imunofluorescenta, reactia de fixare a complementului,
ELISA)
Identificarea tipului de adenovirus se face prin reacții de seroneutralizare, și
hemaglutinoinhibare
Antigenul HA este purtat de pentonii care au epitopi antigenici de tip specific.
Proprietățile de neutralizare sunt intrinseci atât pentru partea exterioară a hexonului,
cât și pentru fibră
 Identificare cu anticorpi marcați cu fluorocrom ( RIF, IF)

Detecția Ag prin RIF – Examinarea microscopică directă a celulelor exfoliate

nu este în general concludentă. RIF este utilă mai ales în diagnosticul cistitei acute
hemoragice și mai puțin utilă în depistarea leziunilor precoce din conjunctivita cu
adenovirus.
Teste rapide imunocromatografice pentru detecția antigenelor de adenovirus în
materiile fecale

Rotavirus/ Adenovirus Combo Test Stick

Teste serologice
Reacția de fixare a complementului ( RFC) pentru anticorpi specifici anti-adenovirus
–este executată cu un amestec de antigene reprezentative pentru toate serotipurile.
Extractul se prepară din celule infectate, obținând un concentrat de hexoni liberi.
ELISA detetctează anticorpi împotriva antigenului comun.

Metode de biologie moleculară:izolatul poate fi, de asemenea, testat prin

hibridizare și secvențiere cu endonucleaze de restricție.

Reactia de Polimerizare in lant (PCR)

Reactia de Polimerizare in lant (PCR) este un test molecular care amplifică

secvente specifice de ADN adenoviral din probe clinice și apoi identifică produsele
amplificate prin electroforeza in gel. PCR este un test extrem de sensibil și specific.
Rezultatele pot fi acum obținute în termen de una-trei zile. Testarea PCR poate fi
destul de costisitoare nefiind un test de rutina.

TRATMENT și PROFILAXIE
Medicamentele antivirale specifice nu sunt disponibile în prezent. Profilaxia
prin vaccinuri inactivate a fost reazlizată și este utilizată în mod curent pentru recruții
militari în unele țări (de exemplu, SUA). Riscul pentru populația generală este
scăzut, astfel încât nu există indicații pentru vaccinarea generală.
Profilaxia: Spălare pe mâini de multe ori cu apă și săpun . Evitarea atingerii
ochilor, nasului sau gurii cu mâinile nespălate. Evitarea contactul apropiat cu
persoane bolnave.
Genomul Adenovirusurilor este relativ ușor de manipulat in vitro , iar genele
recombinate se exprimă în mod eficient. De aceea există studii de utilizare a
genomului adenovirusurilor ca vectori în producția de vaccinuri și terapia genică.
 VIRUSURILE HEPATITICE

Virusurile hepatitice sunt virusuri cu structuri diferite care se caracterizează prin

tropism pentru celula hepatică, fiind denumite: Virusul hepatitei A, B, C, D, E, F, G,
etc. Există însă şi alte virusuri care afectează în mod secundar ficatul ( virusuri
facultativ hepatotrope): enterovirusuri, herpesvirusuri, flavivirusuri, etc.
Principalele virusurile hepatiticesunt A şi E care se transmit enteral și virusurile
hepatitice B, C și D care se transmit parenteral.

Tabelul 15.1. Principalele caracteristici ale virusurilor hepatitice

VIRUSUL HEPATITEI A ( HAV)

Clasificat anterior ca Enterovirus tip 72, în prezent este considerat prototipul
genului heparnavirus, din familia Picornaviridae. Virus mic ARN, cu dimensiuni de
27-28 nm, formă sferică. Conține ARN monocatenar ( sens+), iar la capătul 5’ există
proteina virală VPg ( 5’). Capsida are simetrie eicosaedrică, neînvelit. Virusul
prezintă un singur serotip.
Virusul HAV rezistă o oră la 60°C, 3 luni la 25°C și pe termen lung la 4°C și
este relativ rezistent la dezinfectanți. Virusul este distrus de autoclavare, fierbere,
radiații ultraviolete.
Transmiterea se face pe cale fecal-orală. Sunt afectaţi în special copii şi adulţi
tineri (mai frecvent în colectivități) și cu incidență crescută toamna .
 Figura 15.1. Virusul hepatitei A. Imagine de ME și schema structurii
virusului(http://pathmicro.med.sc.edu/virol/hepatitis-virus.htm)

Mecanism patogenic: Faza inițială este non-citopatică în timpul căreia virusul

se reproduce și este eliberat în bilă, apoi excretat în fecale. Când răspunsul imun
limitează multiplicarea virusului, apar infiltrarea limfocitară portală și periportală și un
grad variabil de necroză.
Incubaţia este relativ scurtă, de 2-6 săptămâni, în medie 25 zile.
Simptomatologia hepatitei acute este moderată: pierderea apetitului, greaţă,
febră, urmate de icter, urini hipercrome şi decolorarea scaunului. Există şi forme
anicterice.
Testele de laborator indică: creşterea transaminazelor, a bilirubinei totale şi
neconjugate, creşterea proteinelor de fază acută: CRP, beta-2 microglobulina,
creşterea IgG.
Simptomatologia se remite în 2-4 săptămâni.
Complicaţiile sunt rare ( 1% evoluează ca hepatite fulminante), nu cronicizează.
Diagnosticul etiologic se pune de obicei prin evidenţierea anticorpilor anti-HAV
de tip IgM, care atestă infecţia recentă. Anticorpii anti HAV de clasă igG persistă în
ser ani de zile, arătând o infecţie HAV în antecedente.
Virusul ca atare, sau Ag HAVpoate fi demonstrat în materiile fecale şi sânge 2
săptămâni înainte şi o săptămână după instalarea icterului.
După boala acută, pacientul complet vindecat posedă imunitate pe viață.

Figura 15.2. Evoluția infecției HA

 Tratament și profilaxie
Tratamentul se limitează la pacienții simptomatici și constă în spitalizare, dietă,
terapie de susținere, și tratarea complicațiilor specifice.
Profilaxia. Sunt disponibile doua vaccinuri impotriva hepatitei A inactive cu
virus integral: HAVRIX (GlaxoSmithKline) si VAQTA (Merck).
Ambele vaccinuri prezinta imunogenicitate extrem de ridicata. Mai mult de 95%
din adulti vor dezvolta anticorpi la 4 saptamani de la o singură doza din oricare
vaccinuri, iar aproape 100% vor prezenta seroconversie dupa administrarea a două
doze.
La copii si adolescenți, mai mult de 97% vor fi seropozitivi la o lună de la prima
doza.
Profilaxia pentru contacți se face cu gamaglobuline.
Măsurile profilactice de igienă constau în spălarea pe mâini înainte de masă,
evitarea consumuli de apă și băuturi cu gheață de origine necunoscută și a
consumului de legume și fructe necurățate/nespălate.

VIRUSUL HEPATITEI B ( HBV)

HBV face parte din genul hepadna virus, fiind un virus ADN, învelit. Se prezintă
la microscopul electronic sub trei forme morfologice:
- virusul complet sau particula Dane, cu formă sferică şi dimensiuni de 42nm,
cu o anvelopă glico-lipo-proteică ce prezintă la suprafaţă Ag HBs ( hepatitis B
surface antigen).
- Particule globulare cu diametru de 22 nm, şi
- Particule filamentoase cu grosimea de 22 nm, alcătuite exclusiv din Ag HBs.

Figura 15.3. Imagine de M.E. a virusului hepatitei B ; structura antigenică

Nucleocapsida, după îndepărtarea anvelopei, prezintă Ag HBc ( antigenul

central, sau core antigen). Prin clivarea ( liza parţială) a Ag HBc, rezultă antigenul
Hbe.
Transmiterea se face pe cale parenterală, sexuală şi verticală, de la mamă la
nou născut.
Perioada de incubaţie este lungă , de 2-6 luni.
Forma acută a hepatitei B evoluează subclinic în 60% din cazuri. Formele clinic
manifeste au o simptomatologie asemănătoare celorlalte hepatite virale.
Transaminazele prezintă o creştere moderată.
 Hepatita B are specific:
- predominenţa mecanismelor imune în patogenia bolii
- frecvenţa unor suferinţe extrahepatice ( artralgii, dermatite, alterări ale funcţiei
renale)
- frecvenţa cronicizării ( 10-15%), şi a evoluţiei spre ciroză hepatică şi
cancer hepatocelular.

Diagnosticul etiologic se pune prin evidenţierea markerilor serologici ( antigene

şi anticorpi), a căror succesiune indică şi faza evolutivă a bolii.
- Ag HBs apare încă din perioada de incubaţie şi ar trebui să dispară la 3 - 6
luni de la infecţie . Persistenţa Ag HBs peste 6 luni indică hepatita cronică B
- Ag Hbe indică replicarea activă a virusului în hepatocit şi are un pronostic
defavorabil
- Ag HBc nu poate fi detectat în ser.
- Anticorpii anti HBc, sunt primii anticorpi care apar. IgM anti HBc indică o
infecţie recentă, activă. IgG anti HBc pot persista multă vreme după vindecare,
demonstrând trecerea prin boală.
- Anticorpii anti Hbe apar la sfârşitul perioadei acute a bolii, şi împreună cu
dispariţia Ag Hbe, arată evoluţia favorabilă, spre vindecare.
- Anticorpii anti Hbs apar tardiv, la 4-6 luni. Arată vindecarea ( simultan cu
dispariţia AgHBs), persistând toată viaţa.
Biologia moleculară : tehnica PCR detectează ADN-HBV – indică replicarea
activă a virusului, mai precis decât HBeAg. Folosit în principal pentru monitorizarea
răspunsului terapeutic.

Epidemiologie
Virusul hepatitic B (VHB) este răspândit la nivel mondial și există mulți purtători
ai virusului. Nu există nici o tendință sezonieră, nici o predilecție pentru o anumită
grupă de vârstă.
Virusul hepatitei B este transmis parenteral (prin sânge și produse din sânge,
seringi și ace nesterile), prin contact sexual și perinatal. Transmiterea VHB de la
mamă a fost documentată în 21% din cazurile de hepatită B la sugari, iar 85% dintre
copiii care au mame cu HBs și HBe prezent devin cel puțin purtători de
antigenHB[1]. Starea de putrător este definită ca persistență a antigenului de
suprafață al hepatitei B în circulație pentru mai mult de 6 luni. Starea de portaj poate
fi pe tot parcursul vieții și pot fi asociată cu deficiență imunitară naturală sau
dobândită.
Mecanismul patogenic : VHB are tropism pentru celulele hepatice, intră și se
înmulțește în interiorul acestora, fără a determina citoliză. Sistemul imunitar în
special prin imunitatea mediată celular, recunoaște antigenele virale de pe suprafața
hepatocitelor și distruge celulele împreună cu virusul. Rezultatele sunt: necroză,
inflamație, infiltrare periportală, necroză în punte cu regenerare defectuoasă
Principalele manifestări clinice: pacienții au simptome digestive: dureri
abdominale, anorexie, greață și slăbiciune generală. Icterul este rar, iar simptomele
extrahepatice sunt mai frecvente.
 Evoluția hepatitei VHB este variabilă, în multe cazuri spre o recuperare
completă. În 5-10% din cazuri, evoluția este spre cronicizare (hepatită cronică
persistentă sau activă), ciroză și hepatocarcinom.
Cursul hepatitei cronice B depinde de mai mulți factori: vârsta pacientului în
momentul infecției, încărcătura virală și capacitatea sistemului imunitar de a controla
infecția. Poate exista o fază toleranță imună, dacă virusul este dobândit în copilărie,
o fază de clearance imun, la adulți imunocompetenți, și o fază mai puțin activă
cunoscut sub numele de faza de liniște.

SAPTAMÂNI LUNI
Figura 15.4 Evoluția hepatitei acute cu HBV

Tratament:
La pacienții cu infecție acută nu este nevoie de tratament antiviral, ci numai
spitalizare, odihnă, dietă , eventual tratament de susținere a funcției celulelor
hepatice.
În cazul infecțiilor cronice, pacienții sunt tratați cu interferoni și analogi
nucleozidici/nucleotidici.
Interferonii (IFN) au efecte antivirale, antiproliferative și imunomodulatoare.
IFN-α este eficace în suprimarea replicarea VHB. Interferon alfa pegilat (pegIFN- α)
are o administrare mai convenabilă și o supresie virală susținută.
Lamivudina (Epivir-VHB, 3TC) este un analog de nucleotide. Încorporarea
trifosfatului activ (3TC- TP) produce inhibarea sintezei ADN VHB.

Profilaxia
Imunizarea activă se face prin vaccinarea cu antigene obținute prin metoda
ADN recombinant. Vaccinul anti-VHB face acum parte din calendarul de vaccinare a
copiilor și este, de asemenea, recomandat la adulții din grupurile de risc (de
exemplu, personalul medical). Programul cel mai utilizat este la naștere, 1-2 luni și 6
luni pentru copii (trei doze pediatrice) și la 0, 1 și 6 luni (trei doze) pentru adulți. În
caz de necesitate, un program rapid este cu trei doze cu fiecare doză la o lună
distanță [cdc.gov.vaccines; patient.co.UK].
Adulții sunt testați pentru anticorpi anti-HBs înainte de vaccinare. Dacă titrul
anti-HBs este de cel puțin 10 mUI/ml (pozitiv), vaccinarea nu este necesară,
persoana este deja imună la VHB.
 VIRUSUL HEPATITEI C
Virusul hepatitei C (HCV) este un virus ARN din familia Flaviviridae. Are un
diametru de 55 nm, învelit, cu un genom ARN monocatenar, sens pozitiv. Are 1
serotip, dar cel puțin 6 genotipuri majore.

Figura 15.5 Structura VHC. Sursa: http://www.hcvresearchuk.org

Se transmite predominant parenteral şi pe cale sexuală.

Perioada de incubaţie este de 40-120 zile. Infecţiile subclinice predomină, în 90%
din cazuri.
Simptomatologia este modestă: oboseala, greaţa, anorexia sunt moderate.
Transaminazele şi bilirubina sunt moderat crescute. Evoluţia fluctuantă a
transaminazelor este un element caracteristic în evoluţia hepatitei virale C.
Mecanismul patogenic predominant este cel imun. Mecanismele imunității mediate
celular acționează pentru a distruge celulele infectate, ducând și la necroza celulelor
parenchimului hepatic și la infiltrare în zonele portale.
Cronicizarea are loc în procent mare. 30 – 50%. Evoluția hepatitei cronice
poate fi spre fibroză hepatică progresivă, ciroză hepatică și hepatocarcinom primar
Diagnosticul de laborator se face serologic pe baza evidenţierii în serul bolnavilor
a Ac anti HCV. Ac anti-HCV (total, Ig G) test utilizat ca screening în depistarea
hepatitei C. Nu este indicat în faza acută, deoarece anticorpii apar la cel puțin 4
săptămâni de la infectare. IgM anti-HCV arată infecția recentă
Depistarea ARN-VHC şi cuantificarea prin măsurarea încărcării virale se face
prin biologie moleculară: tehnica PCR
Diagnosticul infecției acute. După infectare, ARN VHC poate fi detectat în
sânge timp de 1 până la 3 săptămâni de la debutul simptomelor. Anticorpii anti- VHC
sunt detectați în ser la 50 până la 70 % dintre pacienți la debutul perioadei
simptomatice și cresc la peste 90 % în următoarele 3 luni. Pe parcursul a 4 până la
12 săptămâni, afectarea celulelor hepatice este demonstrată de creșterea alanin
aminotransferazei serice (ALT/ TGP). Nivelurile de ALT scad odată cu ameliorarea
simptomatologiei, în câteva săptămâni.
Diagnosticul infecției cronice. Infecția cronică cu VHC este diagnosticată prin
detectarea ARN VHC în sânge timp de cel puțin 6 luni.
În hepatita acută pacienții sunt spitalizați (pentru a fi izolați). Aceștia trebuie să
evite oboseala extremă, toxicele hepatice,cum ar fi alcoolul.
 La pacienții cu infecție cronică li se administrează tratament cu Interferon și
ribavirină ( interferon pegilat în asociere cu ribavirină). Eficiența tratamentulului poate
fi apreciată prin efectiarea PCR pentru ARN VHC: absența ARN VHC detectabil în
ser (limita de detecție de 50 UI/ml sau mai puțin) la 24 săptămâni după încheierea
tratamentului.
În prezent nu există vaccin disponibil. Profilaxia se face prin screening-ul donatorilor
de sânge, organe și țesuturi, precauție în efectuarea manevrelor sângerânde
( stomatologice) și modificarea comportamentelor de risc (contact sexual neprotejat,
utilizarea de seringi nesterile).

Figura 15.6.Evoluția infecției HCV

Virusul hepatitei D ( delta)

Este un virus incomplet ( viroid), format dintr-o moleculă foarte mică de ARN
monocatenar. Agentul este particulă de 35-37 nm diametru, cu un miez ce conține
antigenul delta (HDAg) înconjurat de un înveliș proteic format din antigene de
suprafață ale HVB.
Necesită multiplicarea HVB pentu propria sa multiplicare și prezența HBsAg în
sângele bolnavului pentru a deveni infecțios.

Transmiterea se face pe cale parenterală, similar cu al hepatitei B (transfuzie

de sânge, utilizarea în comin seringilor și acelor la consumatorii de droguri, contactul
sexual ), transmitere verticală.
Infectia cu virusul hepatitei D poate fi coinfecție (simultană) cu VHB sau
superinfectie a unei hepatite cronice B sau la un purtător de antigen HBs .
Coinfecţia HBV+HDV determină o evoluţie gravă a hepatitei.
Infecţia D la un purtător de Ag HBs ( superinfecţia) creşte riscul cronicizării.
Manifestările clinice sunt similare cu cele prezente în hepatita B, dar mai
severe

Diagnosticul de laborator
Metode serologice: Anticorpi anti-HDV de tip IgM, de obicei, în asociere cu
antigenul HBs și anticorpii anti-HBc.
 Tratamentul constă în spitalizarea cazurilor acute și terapia de susținere. În
hepatita cronică: interferon și medicamente. ribavirina. Interferonul este eficient
numai în aproximativ 20% din cazuri [10].
Profilaxie se adresează atât virusului HBV, cât și suprainfecției HBV-HDV prin
modificarea comportamentelor de risc la persoanele cu infecție HBV cronică sau
purtători de Ag Hbs.

VIRUSUL HEPATITIC E

Figura 15. 7 Virusul HEV imagine de M.E. Sursa:

Virusul hepatitic E aparține genului Hepevirus, asemănător cu Calicivirusurile.

Este un virus ARN monocatenar, neînvelit ( nud). Are un diametru de 32- 34 nm și o
simetrie eicosaedrică.
Au fost identificate un singur serotip, 4 genotipuri HEV. Genotipurile 1 și 2 sunt
considerate virusuri umane; genotipurile 3 și 4 sunt zoonotice, dar au fost izolate și
la oameni.
Este un virus foarte instabil și sensibil, care a putut fi cultivat abia recent. Poate
rezista 4 zile la 4°C.
Transmiterea este fecal-orală prin apă contaminată în regiunile endemice și
prin mâncare contaminată în regiunile non-endemice.
Perioada de incubație este de aproximativ 40 de zile, între 15-60 zile
Manifestări clinice: infecție acută, autolimitată, cu manifestări subclinice și
simptomatologie ușoară.
Multe persoane cu hepatita E sunt asimptomatice. În țările în curs de
dezvoltare, hepatita E simptomatică apare frecvent în rândul adolescenților și al
adulților tineri (vârsta cuprinsă între 15 și 44 de ani). Femeile gravide sunt mai
susceptibile de a prezenta boli severe, inclusiv hepatită fulminantă și deces
Mortalitate:în medie 1%-3%, mai mare la gravide 15%-25%
Recent au fost semnalate cazuri de hepatită E cronică la pacienții imunodeprimați:
receptorii de transplant, pacienți infectați cu HIV sau pacienții cu maladii
hematologice.
Diagnostic de laborator
Testarea uzuală pentru VHE include: detectarea IgG și IgM anti-HEV în ser,
precum și a ARN-ului HEV în sânge și materii fecale. Prezența IgM anti-HEV indică
expunerea recentă în timp ce IgG anti-HEV pot fi detectați în primele luni de la
infectar. Prezența ARN-ului HEV indică infecția curentă, atât acută cât și cronică.
 Tratament:
Hepatita virală E nu necesită tratament antiviral ( nu există un antiviral specific), ci
doar odihnă, dietă , evitarea alcoolului, eventual tratament de susținere a funcției
celulelor hepatice.
Profilaxia: Măsurile de siguranță în călătoriile către regiuni cu incidență mare de
infecții HEV: Evitarea consumuli de apă și băuturi cu gheață de origine necunoscută
și a consumului de legume și fructe necurățate/nespălate
Un vaccin anti- hepatitic E a fost aprobat în prezent în China (HEV 239 vaccin,
Hecolin®) și este a demonstrat un grad ridicat de eficacitate împotriva hepatitei E la
subiecți sănătoși cu vârste între 16-65 de ani, [9]

Bibliografie:

1. Hoofnagle JH, Nelson KE. Hepatitis E. N Engl J Med. 2012;367:1237-44.

[Medline];
2. Mushahwar IK. Hepatitis E virus: molecular virology, clinical features,
diagnosis, transmission, epidemiology, and prevention. J Med Virol.
2008;80:646-58. [Medline];
3. Kuniholm MH, Purcell RH, McQuillan GM, Engle RE, Wasley A, Nelson KE.
Epidemiology of hepatitis E virus in the United States: results from the Third
National Health and Nutrition Examination Survey, 1988-1994. J Infect Dis.
2009;200:48-56;
4. Kamar N, Bendall R, Legrand-Abravanel F, Xia NS, Ijaz S, Izopet J, et al.
Hepatitis E. Lancet. 2012;379:2477-88;
5. Chronic Hepatitis E: A Review of the Literature. J Viral Hepat. 2014;21(2):78-
89;
6. Nielsen SU, Bassendine MF, Burt AD, Bevitt DJ & Toms GL. Characterization
of the genome and structural proteins of hepatitis C virus resolved from
infected human liver. Journal of General Virology (2004), 85, 1497-1507
7. Penin F, Dubuisson J, Rey FA, Moradpour D, Pawlotsky JM. Structural
Biology of Hepatitis C Virus. HEPATOLOGY, Vol. 39, No. 1, 2004
8. Ishida S, Kaito M, Kohara M, Tsukiyama-kohora K, Fujita N, Ikoma J, Adachi
Y, Wantanabe S. Hepatitis C virus core particle detected by immunoelectron
microscopy and optical rotation technique. Hepatology Reseach 20 (2001)
335-347
9. https://www.who.int/hepatitis/publications/hepE-positionpaper

CAPITOLUL 19
ORTHOMYXOVIRUSURI
VIRUSURILE GRIPALE

Numele provine din limba greacă "myxa"= mucus. Myxovirusurile înseamnă

virusuri cu afinitate pentru mucine și grupează virusuri cu afinitate pentru receptorii
mucoproteici. Acum, această familie este împărțită în 2 grupuri: Orthomyxovirusuri și
Paramyxovirusuri, cu diferențe structurale și de replicare.
Orthomyxovirusurile cauzează gripa, infecție a tractului respirator superior
care poate produce epidemii și, uneori, pandemii. Complicațiile (bronhopneumonie
bacteriană) și mortalitatea cauzată de gripă sunt mai mari la unele grupe de de risc:
nou-născuți și bătrâni, pacienții cu boli cardiopulmonare cronice.
Virusul gripal are un diametru de 80-120 nm, de obicei forma sferica, dar pot fi
și particule virale pleomorfe. Este un virus învelit, format din nucleocapsidă și
anvelopă ( peplos)

Figura 19.1 Virusul gripal. Morfologire (M E.) și structură ( Sursa: www.virology.net, :

Russel Kightley, Paul Digard-Dept Pathology, University of Cambridge)

a. Nucleocapsida este formată din genom, nucleoproteine și capsida proteică

Genomul , format dintr-o singura molecula de ARN, impartita in 8 segmente. Aceste
segmente se leaga (posibil intr-o ordine aleatorie) pentru a forma un helix atunci
când virusul se asamblează. Nucleoproteina – reprezinta antigenul specific de
tip: A, B, C;
Matricea proteica, formată din proteina M1, cu rol în replicarea vială.
b. Anvelopa (Peplosul) derivă din membrana celulei gazdă. La nivelul ei se
gasesc 2 structuri antigenice virale, sub forma unor “spiculi”, care sunt
glicoproteinele: hemaglutinina (HA) si neuraminidaza (NA) . Aceste
molecule trec prin peplosul viral si interactionează cu matricea proteica, M1

Importanta proteinelor virale

Matricea proteica M definește cele 3 tipuri de virus gripal: A, B, C.
HA si NA au importanta biologica si imunologica.
Importanta biologica:
HA permite virusului sa se ataseze de celulele susceptibile si de asemenea, să
aglutineze eritrocitele
NA acționeaza pe acidul sialic al mucusului ce acoperă celulele mucoasei
respiratorii, fluidificând mucusul si făcând celule mai susceptibile.
Importanta imunlogica: HA si NA sunt antigene importante si sunt folosite
pentru identificarea subtipurilor. Cele specific umane : 3HA: ( H1, H2, H3) si 2NA:
(N1, N2). In total s-au identificat 18 HA si 11 NA
Pentru tipul A sunt indicate in paranteză antigenele HA si NA: Subtipurile actuale
de virus gripal cel mai frecvent izolate la om sunt A (H1N1) și A (H3N2)
Datorită faptului că genomul viral este segmentat, cand o celulă este infectată
cu doua tulpini diferite din acelasi tip , in timpul multiplicării virale unele segmente
vor fi asamblate in genotipuri noi. Acest fenomen se numeste reasortarea genelor.
Rezultatul obținut va determina schimbarea structurii antigenice a virusului, mai
frecvent în HA si NA.
Schimbarile majore poarta numele de shift antigenic si acestea vor determina
aparitia unui nou subtip (inclusiv prin reasortarea virusurilor umane si nonumane)
Schimbarile minore se numesc drift antigenic si numai dupa cateva drifturi poate
rezulta un nou subtip.
Virusul gripal A este extrem de variabil datorita reasortării genice . Virusul gripal
A afecteaza oamenii, pasarile, porcii si caii.
Virusul gripal B: Afecteaza predominant omul; Prezinta o variabilitate genetica
redusa, doar cu variante antigenice minore; Determina rar epidemii, cu forme clinice
mai putin severe si afecteaza in special copiii.
Virusul gripal C:−Nu prezinta variabilitate genetica. Determina forme clinice usoare.

Transmiterea virusului gripal este de la o persoană la alta pe cale aeriană, prin

picături Pflugge, precum și prin contact direct cu mâinile și suprafețele contaminate.
Perioada de incubație variază de la 1 la 4 zile.

Virusurile se atașează de celulele epiteliale ale tractului respirator superior,

internalizează și se reproduc în 8-10h. Acest lucru provoacă distrugerea și
descuamarea stratului superficial al mucoasei. Refacerea completă a mucoasei
respiratorii poate dura până la o lună.
Simptomele gripei includ cefalee, frisoane, febră înaltă, tuse uscată, dureri
musculare generalizate, stare generală de rău, anorexie, cu durata de 3-4 zile.
Anticorpii specifici apar în 1-2 săptămâni, în ser și secreții. Anticorpii anti-HA
sunt protectori, dar protejează strict împotriva subtipului respective
Complicaţii. Deși afectează toate grupele de vârstă, cea mai mare severitate
este la copiii mici, persoanele în vârstă, persoanele imunodeprimate și cele cu boli
cronice. Cea mai frecventă complicație a gripei este pneumonia, care poate fi
pneumonie virală primară gripală sau pneumonia bacteriană secundară. Virusul
gripal poate provoca, de asemenea, miocardită severă, pericardită, encefalită.
Diagnostic de laborator
Testarea pentru virusul gripal nu este în general necesară în ambulator.
Teatarea este recomandată pacienților spitalizați., în vederea inițierii terapiei
antivirale. De asemenea, o indicație a testării pentru virus gripal și implementarea
rapidă a măsurilor de control este esențială pentru prevenirea apariției focarelor de
gripă nosocomiale. În cazul apariției unor focare de gripă suspectate în instituții,
probele respiratorii ar trebui recoltate cât mai curând posibil după apariția focarului
Probe biologice: tampon nazal, tampon faringian, aspirat nazal sau lichid de
lavaj bronho-alveolar, prelevate în decurs de 2-3 zile
Metode:
Testele rapide de diagnosticare a gripei sunt teste imunologice care pot
identifica prezența antigenelor nucleoproteinelor virale A și B ale virusului gripal și
pot afișa rezultatul de tip calitativ (pozitiv sau negativ)
 Confirmare: Standardele de referință pentru confirmarea de laborator a
infecției cu virus gripal sunt cele de biologie moleculară: reacția de polimerizare
(RT-PCR) sau cultura virală.
În prezent există și teste moleculare rapide, care permit detectarea acizilor
nucleici ai virusului gripal în probe recoltate din tractul respirator superior cu
sensibilitate și specificitate ridicate (90-95%) . Rezultatele sunt disponibile în 30
minute.
RT-PCR (reverse-transcription PCR) este metoda moleculară cel mai
frecvent utilizată pentru identificarea virusurilor gripale.Tehnica include 3 etape :
extracția ARN viral din proba clinică (exudat nasofaringian, aspirat bronșic); revers-
transcriptia ARN viral într-o catenă unică de ADN complementar sub acțiunea
revers-transcriptazei; și amplificarea și detecția produsului amplificat. Sunt
disponibile unele teste moleculare tip multiplex-PCR care pot detecta acizii nucleici
și pot distinge infecția cu virusul gripal de alți agenți patogeni respiratori.
Cultivarea
Pentru cultivarea virusurilor gripale sunt adecvate ouăle de găină embrionate și linii
celulare renale de maimuță.
Procedura culturii virală durează 3-10 zile. Culturile celulare pot fi testate după 3-5
zile. Unele virusuri gripale provoacă un efect citostatic distinct , la câteva zile după
inoculare. Culturile trebuiesc verificate printr-un test de hemadsorbție sau
hemaglutinare la interval de 2-3 zile. Izolatele virale pot fi identificate prin inhibarea
hemaglutinării, metodă care permite determinarea tipului și subtipului viral. Culturile
virale pot fi de asemenea testate prin RT-PCR pentru a identifica virusul prezent în
cultură.
Alte metode: Imunofluorescența directă . Demonstrarea celulelor epiteliale
infectate în aspiratul nazofaringial sau tamponul nazofaringingian este o metodă
sensibilă (50-90%) pentru diagnosticul gripei. Celulele epiteliale exfoliate sunt
etalate pe o lamă de microscop, fixate, și acoperite cu reactivul care conține
anticorpi monoclonali sau policlonali marcați cu fluorocromi. Metoda nu permite
identificarea tipului de virus gripal
Testarea serologică de rutină este prin hemaglutinoinhibare,
seroneutralizare sau ELISA . Sângele trebuie recoltat de la un pacient în timpul bolii
și în stadiul de convalescență. O creștere de patru ori pe oră a titrului de anticorpi
indică o infecție cu virus gripal.

Tratament și profilaxie
La bolnavii de gripă se recomandă dihnă la pat, aport suplimentar de lichide (cel
putin un pahar de apa sau suc in fiecare oră).
Tratament simptomatic cu analgetice și antipiretice: Acetaminofen sau Ibuprofen.
Trebuie evitat acidul acetil-salicilic (aspirină).
Substanțe antivirale: Amantadina și Rimantadina sunt eficace și pot reduce perioada
simptomatică a infecției cu virus gripal A dacă se administrează în decurs de 48 de
ore de la debutul simptomelor. Ele pot fi, de asemenea, utilizate pentru a preveni
infectia cu virus gripal A. Relenza și Tamiflu sunt eficace în subtipurile de gripă A și
B.
Profilaxie: vaccinarea cu vaccinuri virale inactivate, preparate în fiecare an din
diferite tulpini virale. Acestea sunt recomandate în principal pentru persoanele din
grupurile de risc.
.

FAMILIA HERPESVIRIDAE

Virusurile herpetice sunt virusuri de dimensiuni mari, invelite, cu genom ADN dublu
catenar. Numele provine din greaca veche (Hippocrates):"herpein" = "să se strecoare".
Sunt foarte răspândite şi până în prezent, au fost identificate opt specii de herpesvirusuri
umane şi un număr de aproximativ 100 de specii la animale.
Virusurile herpetice au un caracter comun important: stabilesc infecţii latente sau
persistente după prima pătrundere în organismul gazdei. Reactivările au loc cel mai
probabil în perioadele de imunosupresie, expunerea la frig sau la soare, stres.
Atât infecția primară cât și cea de reactivare sunt mai severe la pacienții imunocompromiși.

Structura virusului
Dimensiunea virionului complet este de 130-300 nm. Variația se datorează grosimii
variabile a tegumentului, structură proteică ce învelește nucleocapsida, (situată între
capsidă și înveliş).
La exterior are un înveliş lipoproteic, cu proiecţii exterioare scurte. Acest înveliş este
dobândit atunci cînd virusul înmugureşte prin membrana nucleară a celulei gazdă,
modificată de inserarea proteinelor codificate viral
Capsida are simetrie eicosaedrică .
Miezul de conține un ADN dublu catenar și nucleoproteina. Genomul este format din
fragmente lungi și scurte, care pot fi orientate în orice direcție, rezultând un total de 4
izomeri.
Figura13.1. Virusul herpetic – imagine de ME și schema structurii virionului
Herpesvirusurile umane sunt grupate în 3 subfamilii
Subfamila Alpha
Human herpesvirus tip 1( Virusul Herpes simplex tip 1 – HSV1)
Human herpesvirus tip 2( Virusul Herpes simplex tip 2 – HSV2)
Human herpesvirus tip 3 (Virusul varicelo-zosterian - VZV)
Subfamilia Beta
Human herpesvirus tip 5( Virusul cItomegalic, Cytomegalovirus-CMV)
Human herpesvirus tip 6
Human herpesvirus tip 7
Subfamilia Gamma
Human herpesvirus tip 4( Virusul Epstein-Barr, EBV)
Human herpesvirus tip 8 ( Herpes virus asociat cu sarcomul Kaposi)

Subfamilia alphaherpesvirinae se caracterizează prin: ciclu de replicare scurt,

producerea de infecţii latente în ganglionii senzitivi (spinali) şi producerea unor efecte
citopatice de tip litic în culturile celulare.
Subfamilia beta herpesvirinae se caracterizează prin ciclu de replicare lung, efect de mărire a
volumului celulelor infectate şi menţinerea latenţei în leucocitele circulante, din rinichi,
glandele exocrine şi alte ţesuturi.
Virusurile din subfamilia gamma herpesvirinae sunt specifice pentru limfocitele B şi T şi dau
infecţii latente în ţesutul limfoid.

Replicarea virusurilor herpetice

Ciclul de replicare al virusurilor herpetice are o durată intre 18h la HSV și peste 70 h la
CMV.
Iniţierea infecţiei, prin ataşarea iniţală se face prin intermediul glicoproteinei virale care se
asociază de structuri de suprafaţă ale celulei gazdă, fiind urmată de fuziunea cu membrana
Capsida virală împreună cu unele proteine matriceale migrează apoi spre porii nucleari, prin
care ADN viral şi unele proteine matriceale vor intra în nucleu
Transcripţia genomului HSV în cursul infecţiei productive se face cu ajutorul aparatului
transcripţional celular, dar cu promotorii virali. Transcripţia se face în două etape
importante: transcripția timpurie, care are loc înaintea replicării genomului, şi transcripția
tardivă, ambele având loc în nucleul celulei infectate.
Proteinele capsidei se asamblează şi se formează capside goale. Ulterior, ADN-ul viral
eliberat din nucleul celulei gazdă este încorporatțn aceste capside goale, formand
nucleocapsida
Urmează migrarea acesteia prin membrana nucleară, care îi furnizează asfel anvelopa.
Reazultă virionii infecţioşi care sunt eliberaţi din celulă încorporaţi în vezicule de exocitoză.

Virusurile herpetice produc 2 tipuri de infectie: litica (productiva) si latenta.

Definitia latentei: nu se produc virioni infectiosi dar persistenta genomului viral.

Patogenitate
Virusurile Herpes simplex 1 și 2 produc infecții litice în celule epiteliale și fibroblaști,
dar infecția latentă afectează neuronii. Ambele virusuri pot infecta limfocitele și
macrofagele. Prezența virusului este indicată de formarea de sinciții și incluziuni
intranucleare
Boala poate evolua sub două forme: primoinfecţia herpetică și herpesul recidivant.
Sediul infecției inițiale ( primoinfecția) depinde de calea de transmitere. Frecvent
HSV-1 produce leziuni cutaneo-mucoase oro-faringiene, iar HSV-2 determină herpesul
genital
Epidemiologie, cai de transmitere
Boala poate afecta toate grupele de vârstă.
HSV-1 se transmite prin contact direct cu lezinile herpetice și prin salivă.
HSV-2 se transmite prin contact sexual, contact cu secreţii genitale sau de la mamă la
nou-născut, în timpul travaliului.
Autoinocularea este posibilă, determinând în special conjunctivita și
keratoconjunctivita herpetică

Primoinfecţia herpetică
Perioada de incubaţie este de aproximativ o săptămână ( 3-12 zile) Virusul herpetic
diseminează local și se produce o scurtă perioadă de viremie . De asemenea,în această
perioadă sunt infectate terminațiile nervoase și virusul este transportat axonal retrograd în
ganglionii cranio-spinali, unde se stabilește latența. Astfel HSV- 1 se localizează de obicei în
ganglionul trigeminal iar HSV 2 se localizează în ganglonul sacrat.
Există frecvent forme inaparente clinic. Formele clinic manifeste pot debuta cu
subfebrilitate şi uşoară curbatură . Urmează apariția leziunilor specifice : erupţii cutanate
sau mucoase, reprezentate prin mici vezicule grupate în buchet, dezvoltate pe o bază
eritematoasă, care dispar după 7-15 zile, fără să lase cicatrice.

Formele clinice în funcție de localizare sunt:

HSV-1:
a. Gingivostomatita herpetică – la copii. Se caracterizează prin vezicule clare, care devin
rapid ulcerate, leziuni care dureaza 2-3 saptamani și sunt însoțite de febră, dureri în gât,
stare de rău, anorexie, limfadenopatie. Forma cutanată pură – la dult cu localizare pe buze,
nas, pleoape. Debutul este cu durere si de arsură locală, urmat de un grup de vezicule care
evoluează la ulcere și cruste, cu vindecare in 8-10 zile.
b. Keratoconjunctivita , cu edem palpebral şi buchete de vezicule periorbitare.
c. Panarițiu herpetic poate apare la persoanele care vin în contact manual cu leziuni
herpetice sau secreții și pot fi cauzate de orice tip de HSV 1 sau 2. Virusul pătrunde de
obicei prin mici leziuni cutanate la nivelul mâinilor.

Figura 13.2. gingivostomatitita herpetică. Sursa: pedclerk.bsd.uchicago.edu și Herpes naso-

labial cu detalii ale aspectului veziculelor. Sursa: www.healthap.com

HSV-2 : herpesul genital și proctita herpetică

Herpesul genital primar. Se manifestă prin leziuni foarte dureroase de vulvo-vaginită, care
pot invada colul uterin, perineul. La bărbat infecţia este localizată la nivelul penisului.
Episoadele secundare de herpes genital, care apar ca urmare a reactivării virusului în
ganglionul sacrat, sunt adesea mai puțin severe și durează un timp mai scurt decât primul
episod. Pacienții prezintă prodroame: senzație de arsură în zona care este pe cale să erupă.
Unii pacienți au recurente rare, dar altele la fiecare 14-21 zile.
Proctita herpetică se manifestă prin vezicule dureroase perianale.

Forme grave ale primoinfecţiei. Pacienții cu immunosupresie indusă de tratament sau din
cauza unei alte boli prezintă riscul de a dezvolta infecții severe cu HSV. Pacienții cu afecțiuni
maligne hematologice, transplantatul, infecția HIV și malnutriția sunt cele mai expuși.

Herpesul congenital
În cazul în care mama are herpes genital, nou-născuții se pot infecta cu virusul
herpetic în timpul expulziei (cea mai obișnuită modalitate de infecție). O altă modalitate
este infecția imediat după naștere (postpartum) de la sarut sau alt contact cu persoane cu
herpes oro-faringian sau nazo-labial.
Herpesul poate apărea numai la nivelul pielii, dar și ochilor sau gurii sub formă de
mici vezicule umplute cu lichid . Aceste vezicule se sparg, apoi se formează crusta și în cele
din urmă se vindeca, de multe ori lasand o cicatrice usoara.
Infecția herpetică se poate raspandi în tot organismul - ficat, plămâni, rinichi (herpes
diseminat).
Encefalita herpetică – forma cea mai severă, în 30% din cazuri.

Herpesul recidivant
Deşi un procent mare dintre adulţi pot avea virsul în stare latentă, doar 10% fac forme
recidivante de boală. Recurenţa este favorizată de factori care produc depresia tranzitorie a
imunităţii celulare, fiind incriminaţi stressul, infecţiile, menstruaţia, alimentaţia, unele
medicamente.
Reactivarea infecţiei latente determină apariţia erupţiei herpetice, cu acelaşi aspect (papulă,
veziculă, pustulă şi apoi vindecare) şi pe acelaşi teritoriu cutanat sau mucos ca şi localizarea
primară. Intervalele care separă episoadele eruptive sunt variabile: există herpes recidivant
sezonier şi herpes recidivant aritmic.

TRATAMENT SI PROFILAXIE
Aciclovir - nucleozid ciclic ce acţionează prin inhibarea ADN-polimerazei virale. Este
disponibil pentru administrare parenterală I.V. (Infecție cu HSV la pacienții normali și
imunocompromiși) sau orală (tratamentul herpesului cutaneo-mucos și profilaxia HSV la
pacienții imunocompromiși), cremă (infectia HSV a pielii și mucoaselor), unguent oftalmic.
Famciclovir și valaciclovir - numai pe cale orala, mai scumpe decât aciclovir.
Docosanol 10% ( blochează pătrunderea în celule avirusului) și Penciclovir 1%, aplicate topic
în herpes labial  

Profilaxie
Profilaxia constă în evitarea contactului cu leziunile herpetice active. Bolnavii cu
leziuni genitale active trebuie să evite contactele sexuale neprotejate. Gravidele trebuiesc
supravegheate pentru depistarea unui herpes genital .

Diagnosticul de laborator
Anticorpii pot fi determinați prin ECLIA ( electrochemiluminescență) , ELISA, reacția
de fixare a complementului, reacția de seroneutralizare.  
Serologia nu este utilă în faza acută, deoarece anticorpii apar de la sfârșitul primei
săptămâni de infecție și ajung la un titru maxim în 2-4 săptămâni. Ei persistă toată viața.
Testele serologice sunt utile în studiile epidemiologice. Testarea anticorpilor poate
demonstra o seroconversie primară, în special cu HSV-1 in copilarie. In infecția recurentă
titrul de anticorpi nu crește semnificativ.
Detectarea directa prin microscopie electronică (vezicula) poate oferi un rezultat
rapid, dar nu se poate distinge între HSV și VZV.
Imunofluorescența pentru probe de raclaj din leziuni ale pielii poate distinge între
HSV și VZV.
Detectarea ADN-ului HSV in probele clinice este posibilă prin reacția de polimerizare
în lanț (PCR). Metoda este utilizată în principal în encefalita HSV, unde PCR din LCR asigură
un diagnostic rapid, neinvaziv; în meningita recurentă și, de asemenea, la purtatori
asimptomatici.
Citologie: Examen microscopic direct al celulelor de la baza leziunilor - testul Tzanck,
(frotiu Tzanck ) Frotiuri din celule raclate sunt colorate cu Giemsa. Se pot observa efecte
citopatice caracteristice: celulele gigante multinucleate și celulele epiteliale care conțin
incluziuni eozinofile intranucleare (celule Tzanck) Sunt prezente în  Herpes simplex, varicelă
și herpes zoster.
Determinarea definitivă a HSV trebuie să demonstreze antigene virale (prin
imunofluorescență directă – IFD) într-un frotiu Tzanck.
Cultivarea virală. HSV-1 și HSV-2 sunt virusuri ce cultivă ușor. Izolarea și identificarea
virusului este considerată testul standard pentru infecția cu HSV în unele țări .
Virusurile sunt recuperate din leziunile veziculare, fiind colectate prin aspirarea fluidului
leziunii -lichid vezicular sau lichidul cefalorahidian. Inocularea se face in culturi celulare
fibroblaști embrionarei umani, celule de rinichi de iepure, HeLa, Hep-2.
Efecte specifice citopatice (CPE) sunt observate în decurs de 1 pana la 3 zile: liza celulelor si
moartea acestora. colorarea imunofluorescentă a celulelor de cultură HSV identifica și
diferenția HSV1 de la HSV2.

VARICELA-ZOSTER VIRUS ( VZV, HUMAN HERPES VIRUS-3)

Virusul determină două boli importante:

- Varicela (vărsatul de vînt),ca urmare a primoinfecției, de obicei în copilărie
- Zona Zoster ( herpes zoster) ca urmare a reactivării virusului în condiții favorabile .

Varicela
VZV ( HHV 3) este foarte contagios. Sursa de infectie este reprezentată de bolnavi cu
varicela care sunt contagiosi in special prin secretiile nazofaringiene si mai putin prin
continutul veziculelor.
Virusul se transmite
a. pe cale respiratorie, prin picături Pflugge, sau prin contact direct cu leziuni ale pielii
b. vertical (trensplacentar) de la mama la făt.
a. virusul pătrunde în mucoasa tractului respirator sau mucoasa conjunctivală .O primă
viremie apare la 4-6 zile de la infecție si disemineaza virusul in alte organe, cum ar fi ficatul,
splina si ganglionii senzoriali. Replicarea continua in intestine, urmata de o a doua viremie,
cu afectarea virală a pielii.
Erupția cutanată evoluează de la macule la papule la leziuni veziculare urmată de formarea
de cruste. Ea apare de obicei mai intai la nivelul capului, apoi pe trunchi si pe extremitati;
cea mai mare concentratie de leziuni este localizata pe trunchi (distributie centripetă).
Leziunile pot aparea si pe mucoasa faringiană, genitală, conjunctivală.
Acestea au de obicei 1-4 mm in diametru. Veziculele sunt superficiale si contin un
fluid clar pe o baza eritematoasa. Lichidul din vezicule devine purulent, iar veziculele se pot
sparge sau inainte să se usuce si să formeze cruste.
Timp de cateva zile apar valuri succesive, cu leziuni prezente in diferite stadii de dezvoltare.
Sunt insoțite de prurit și febră (până la 39 de grade) .
Perioada contagioasă începe la aproximativ 12-14 zile după infecția inițială.
Varicela  este in general usoara si auto-limitata, dar poate fi asociata cu
complicatii. Infectiile bacteriene secundare cu Staphylococcus sau Streptococcus ale
leziunilor cutanate reprezinta cea mai frecventa complicație
Boala este mai severă la copiii mari și adulți, de asemenea la pacienții imunodeprimați
(SIDA, transplant etc.)
 Figura 13.3. Aspectul erupției din varicelă, respective zona zoster

Diagnosticul de laborator

Virusul varicelo-zosterian poate fi izolat pe culturi de tesuturi. Cea mai frecventa sursa de
izolare este lichidul vezicular. Tehnicile actuale permit diferentierea tulpinilor de virus de tip
salbatic si de virus din vaccinal ale VZV.
Tehnicile rapide de identificare a virusului varicelei sunt indicate pentru cazurile cu afectiune
grava pentru initierea terapiei antivirale specifice. Cultura virusului poate fi obtinuta din
celulele mononucleare ale unei persoane infectate cu 5 zile inainte si pana la 1-2 zile dupa
aparitia eruptiei.
Reactia de polimerizare in lant (PCR) Metodele PCR in timp real ( RT-PCR) sunt
foarte sensibile si specifice. Rezultatele sunt disponibile in cateva ore.
Testele de imuno fluorescentă directă (IFD, DFA), sunt mai puțin sensibilae decat
PCR.
Testele serologice
Testele serologice disponibile includ fixarea complementului (CF), imuno fluorescenta
indirecta (IFA), seroneutralizare, hemaglutinare indirecta (IHA), hemaglutinare de aderenta
imuna (IAHA), radioimunotest (RIA), aglutinare latex (LA) si ELISA.
Testul bazat pe reacția de latex aglutinare (LA) este disponibil comercial si este un test
sensibil, simplu si rapid de executat
Oricare dintre aceste teste pot fi utile în screeningul pentru imunitatea la varicelă.

Varicela congenitala și neonatală

Varicela congenitala apare cand mama face varicela intre saptamanile 8-20 de
sarcina. Consecintele sunt moarte fetala in utero sau malformatii fetale (microcefalie,
atrofie corticala, cataracta, microftalmie, corioretinita, hipoplazia menbrelor).
Varicela neonatala apare cand mama face varicela cu 5 zile inainte sau dupa nastere, fatul
infectand-se postpartum. Evolutie varicelei neonatale este deseori severa cu afectare
pluriviscerala si cu letalitate mare.
Pentru profilaxia varicelei neonatale se recomanda administrarea de Ig specifice anti
VZV atat mamei, in primele 96 ore dupa contactul infectant, cat si copilului (cand mama a
facut varicela cu 7 zile inainte sau dupa nastere).
Tratamentul antiviral cu Acyclovir este indicat doar gravidelor in trimestrul 3 de sarcina.

Boala recurenta (zona zoster)

Herpesul zoster sau zona zoster, apare atunci cand VZV latent se reactivează și cauzează
afectiunea recurentă. Factorii asociați cu boala recurentă includ inaintarea in varstă,
scăderea imunității, expunerea intrauterina la VZV si faptul că pacientul a suferit de varicela
la o varsta tanara (sub 18 luni).
Eruptia veziculara a zosterului apare in general unilateral in aria unui dermatom (distributia
unui nerv senzorial). Cu 2-4 zile inainte de eruptie, in zona implicată pot aparea dureri si
parestezie. Simptomele sistemice sunt putine.
Nevralgia postherpetica este durerea in zona de ocurenta care persista dupa ce leziunile s-
au vindecat
La persoanele cu imunitate compromisa, zosterul se poate disemina, cauzand leziuni
cutanate generalizate și afectarea SNC, pulmonare si hepatice.

Profilaxia prin vaccinare

In prezent există vaccinul anti-varicela (Varivax), vaccinul combinat rujeola-oreion-
rubeola-varicela (MMRV) (ProQuad) si vaccinul anti herpes zoster (Zostavax).
Dupa o doza de vaccin anti-varicela cu un singur antigen, 97% dintre copiii cu varsta intre 12
luni-12 ani dezvolta titru de anticorpi detectabili. Peste 90% dintre persoanele vaccinate
pastreaza nivelul de anticorpi timp de cel putin 6 ani. 
Se recomanda două doze, una intre 12 – 15 luni, iar a doua (numita rapel) intre 4 si 6 ani.
Persoanele de peste 13 ani care nu au avut varcelă si nu au primit vaccinul, pot fi vaccinate
cu două doze de vaccin la interval de cel putin 28 de zile intre ele, pentru o protectie
optimă.
Imunitatea pare a fi de durata si este, probabil, permanenta la majoritatea persoanelor
vaccinate. Suprainfectia este semnificativ mai usoara, cu leziuni mai putine , multe dintre
acestea fiind maculopapulare si nu veziculare. Majoritatea persoanelor cu suprainfectie nu
prezinta febra.

VIRUSUL CITOMEGALIC ( CMV)

Transmiterea CMV se face prin contact direct cu fluidele organismului uman, cum ar
fi saliva, urina, sau laptele matern;  transmitere sexuală ( prin secrețiile genitale); dar și prin
transfuzii de sânge și transplant de organe.
Transmiterea transplacentară, de la mamă la făt în timpul sarcinii.

Patogenitate . Boala incluziunilor citomegalice

CMV se multiplică în celulele epiteliale, limfocite, monocite și macrofage și stabilește
latență în limfocite și macrofage .
 Figura 13.4. celule infectate cu CMV prezintă incluziuni nucleare proeminente
aseamănătoare cu cu ochii de bufniță. Sursa medicalopedia.org

Dupa infecția inițială, care poate determina simptome puține și nespecifice ( flue-like),
infecția CMV devine latentă pentru toată viața în celule, fără a provoca manifestări clinice.
În condiții de insuficiență a sistemului imunitar ( boală, tratamente
imunosupresoare) este posibilă reactivarea virusului din starea latentă și apariția
simptomelor. În acest context se îscrie și necesitatea testării pentru CMV la donatorii de
sânge, la donatorii și primitorii de organe prin transplant.
Nou născuții cu infecție CMV congenitală prezintă manifestări severe: anemie
hemolitică, hepatomegalie, splenomegalie, precum și diverse anomalii congenitale
Sugarii și copii sănătoși care dobândesc CMV la naștere ( secrețiile genital ale mamei)
sau după naștere ( lapte matern, etc) au, în general, puține simptome sau complicații ale
infecției. Sugarii prematuri , cu greutate la nastere sub 1000g si <30 de săptămâni de vârstă
gestațională pot prezenta un risc crescut de infecție cu CMV simptomatic și o
simptomatologie similară cu sepsisul .

Diagnosticul de laborator
Infecția activă cu CMV poate fi diagnosticată prin PCR sau culturi celulare din urină,
salivă, exudat faringian. PCR poate fi efectuat din lichidul amniotic,pentru diagnosticul
infecției congenitale, precum și din diverse fluide la nou născut [M. Ford]
Teste serologice care detecteaza anticorpii CMV (anticorpi IgM și IgG anti- CMV) sunt
disponibile pe scară largă. Teste ELISA, imuno fluorescent, hemaglutinare și latex aglutinare
indirecte sunt de asemenea disponibile.
Un test pozitiv pentru IgG CMV indică faptul că o persoană a fost infectată cu CMV la
un moment dat în timpul vieții , dar nu poate aprecia momentul infecției ( recentă sau nu).
În același timp, nici prezența CMV IgM nu este doar un indicator al infecției recente. CMV
IgM este detectabil atunci când o persoană 1) este nou infectat, 2) a fost infectat în trecut,
dar, recent re-expusi la CMV, 3) este în curs de reactivarea infecției cu CMV, care a fost
dobândită în trecut, sau 4) are un fals rezultatul testului -pozitiv. Astfel, prezența CMV IgM
nu trebuie utilizat ca atare pentru diagnosticarea infecției cu CMV primar. Recent, teste de
aviditate IgG, care măsoară maturitatea de anticorpi, s-au dovedit a detecta în mod fiabil
infecția cu CMV recent primar. Atunci când o persoană este infectată cu CMV pentru prima
dată, organismul produce IgG cu aviditate joasă . După 2-4 luni, organismul incepe sa
produca CMV IgG.cu aviditate crescută CMV IgG scăzut aviditate sugerează o infecție
primară cu CMV a avut loc în ultimele 2-4 luni. CMV IgG de mare aviditate sugereaza ca
infectia cu CMV a avut loc la un moment dat în trecut.
Infecția CMV este parte a complexului TORCH - un acronim medical folosit pentru
un set de infecții, care sunt transmise de la femeia gravidă la făt și care pot duce la anomalii
fetale grave sau avort . Testul TORCH este format din depistarea Ig M și Ig G împotriva
mcroorganismelor respective, inclusiv CMV.

Tratament
La persoane sănătoase infectate cu CMV, nu este recomandată administrarea de
antivirale.
Tratamentul cu antivirale este utilizat pentru pacienții cu imunitate deprimată, precum și la
nou-născuții cu infecție congenitală, cu implicarea sistemul nervos central, la care este
indicat ganciclovirului , mai bine tolerat decât aciclovirul.
în prezent nu există disponibil un vaccin împotriva CMV

VIRUSUL EPSTEIN - BARR (EBV) HUMAN HERPESVIRUS 4

Este unul dintre cele mai răspândite virusuri umane. Infectia cu virusul Epstein - Barr
(EBV) este foarte comună și apare de obicei în copilărie sau la tinerețe. EBV se transmite cel
mai frecvent prin salivă, dar poate fi transmis și prin alte fluide corporale: spermă în timpul
contactului sexual, sânge: transfuzii de sânge, și transplant de organe.

Determină mononucleoza infecțioasă sau boala sărutului

Simptomele cauzate de EBV sunt de obicei ușoare și auto-limitate, dar virusul
persistă în organism pentru toată viața. 

EBV poate infecta atat celulele epiteliale cât și limfocitele B. In infectia primara, EBV
se replica în celulele epiteliale orofaringiene iar în continuare infectează și stabilește latența
în limfocitele B. Infecția latentă a limfocitelor B este necesară pentru persistența virusului,
replicarea ulterioară în celulele epiteliale, și eliberarea de virus infecțios în salivă.
Infecția latentă a celulelor NK- sau limfocitelor T celulă poate avea ca rezultat tumori
maligne, marcate de prezența genomului EBV și expresia genelor virale . VEB a fost implicat
in limfom Burkitt, limfom Hodgkin, carcinomul nazofaringian si scleroza multipla.

Mononucleoza infectioasă
Simptomele mononucleozei infecțioase sunt oboseală, febră, dureri în gât, și mărirea de
volum a ganglionilor limfatici cervicali. Uneori rash, splenomegalie sau hepatomegalie
Nu se cunosc asocieri între infecția cu EBV activă și sarcină: avorturi spontane sau anomalii
congenitale.
Cu toate ca simptomele mononucleozei infecțioase dispar în decurs de 1 - 2 luni, EBV
rămâne în stare latentă în sânge pentru tot restul vieții persoanei. Periodic, virusul se poate
reactiva si se gaseste in saliva persoanelor infectateși obicei, este asimptomatic.
Nu există în prezent terapie specifică antivirală
Antiinflamatoriile non-steroidinene (Acetaminofen sau ibuprofen) pot reduce febra si calma
o durerea în gât și cefaleea .
 Diagnosticul de laborator
Detecția anticorpilor împotriva antigenului capsidei virale (VCA)
IgM anti-VCA apar la începutul infecției cu EBV și, de obicei, dispar în decurs de patru până
la șase săptămâni.
IgG Anti-VCA apar în faza acută a infecției cu EBV, ating un titru maxim la două până la patru
săptămâni de la debutul bolii, și persistă pentru tot restul vieții .
Anticorpi împotriva antigenelor timpurii (EA, early antigens)
Anti-EA IgG apar în faza acută a bolii și, în general, scad la niveluri nedetectabile după trei
până la șase luni. În general, detectarea anticorpilor la EA este un semn de infecție activă. Cu
toate acestea, 20% din persoanele sănătoase pot avea anticorpi împotriva EA de ani de zile.
Anticorpi anti EB nucleari (EBNA)
Anticorpii la EBNA, determinați prin testul de imunofluorescență nu se observă în faza acută
a infecției cu EBV, dar apar lent la două până la patru luni după debutul simptomelor și
persistă pentru restul vieții [CDC].

BIBLIOGRAFIE
1. Corey L. Herpes Simplex Virus. In: Mandell Gl, Bennett JE, Dolin R, eds. Principles and
Practice of Infectious Diseases. Vol 2. 6thed. Pennsylvania: Elsevier; 2005:1762-80.
2. Kimberlin DW, Rouse DJ. Clinical practice. Genital herpes. N Engl J Med. May 6
2004;350(19):1970-7.
3. Mark KE, Wald A, Magaret AS, Selke S, Olin L, Huang ML. Rapidly cleared episodes of
herpes simplex virus reactivation in immunocompetent adults. J Infect Dis. Oct 15
2008;198(8):1141-9.
4. Cernescu C.Virusologie medicală, Ed.medicală, 1998, 254-276
5. www.healthap.com
6. www.cdc.gov/epstein-barr/about-ebv.html