Detronarea teoriei

generației spontane a
animalelor
Adrian Buzatu

V-ati intrebat vreodata cum de apar viermi în
organismele moarte ce putrezesc? Dar omizi pe
frunze? Dar broaşte într-un lac format de ploaie?
Apar spontan acolo unde sunt îndeplinite condiţiile
naturale specifice fiecărui tip de animal, spune cea
mai veche ipoteză
existentă despre
apariţia indivizilor
anumitor specii de
animale.
Purtând numele de
teoria generaţiei
spontană, ea a
Credit imagine [1]
originat în Grecia
Antică acum două
milenii şi jumătate.
Astăzi noi ştim că ea este greşită: fiecare animal,
chiar dacă este vierme, omidă sau broască, apare
dintr-un ou al aceleiaşi specii care a ajuns cumva în
acel loc. Dar nu apare spontan. Dar cine a demontat
teoria generaţiei spontane, unde şi când? Ce
experimente a realizat acea persoana pentru a
demonta teoria?
Teoria generatiei spontane nu se refera la aparitia
primei celule de viata in mod spontan, asa cum
banuiesc ca oricine crede, ci la teoria ca apar
anumiti indivizi spontan (nu specii, ci indivizi) in
conditiile in care natura le permite. Aceasta teorie
zice de exemplu ca daca se formeaza un lac dupa
ploaie in lac apar automat, spontan, indivizi de
broaste si de pesti. Teoria mai zice ca daca lasi
carnea sa se strice apar automat in ea viermi. Tot ea
spune ca daca pui porumb intr-un hambar apar
automat acolo soareci. Indivizi ce sunt creati direct
adulti, din senin, fara mama si fara tata. Ori cred ca
este evident pentru orice om din secolul al XXI-lea
ca teoria aceasta este falsa.
Soarecii nu apar direct adulti acolo, ci sunt fatati de
mama lor care intai s-a ascuns in hambar. Pestii si
broastele nu apar automat in lacul nou format, ci
sunt adusi de icrele ce sunt elimitate de extrementele
pasarilor care au mancat pesti din celelalte lacuri si
acum vin la noul lac. Iar viermii din carne nu apar
direct, ci muste vin la carne si lasa oua care se
transforma in viermi. Teoria aceasta a fost
combatuta inca inainte de
Pasteur de Francesco
Redi in 1668. Asadar e
o teorie de mult apusa.
Acum noi stim ca
apar indivizi doar din
doua sau daca sunt
fatati de mama lor.
Despre Francesco
Redi puteti citi mai
multe pe Wikipedia.
Experimentul sau a fost
primul experiment din
biologie.
Francesco Redi - Credit imagine [2]
Asa a inceput biologia ca stiinta moderna, dupa cum
vedeti dupa fizica, dar inainte de chimie.
 Călătoria mercurului din
antichitate până în
prezent
Mercurul este un element chimic pe care îl întânim destul
de des în viaţa de zi cu zi - în termometre, în lămpile
fluorescente, chiar şi în unele cosmetice, deşi acest lucru
nu este recomandat, din cauza nocivităţii sale. Dar cum a
început totul?
Ei bine, povestea mercurului începe cu ceva timp
înaintea erei noastre. Cea mai veche mostră din acest
element a fost descoperită
într-un mormânt egiptean
din Kurna, ce datează din
anul 1500 î.Hr. Aceasta
este încă o dovadă că
mercurul avea un rol
important în viaţa
anticilor, ei atribuindu-i
chiar proprietăţi magice.
Credit imagine [3]
Dar de ce era
mercurul un metal
atât de deosebit pentru antici? În primul rând,
datorită proprietăţii speciale pe care o are acesta-
starea lichidă la temperatura camerei. În plus,
mercurul are culoarea argintului, un metal preţios,
această ascociere fiind dovedită chiar de
simbolul său (Hg) care vine de la grecescul
"hydrargyrum", însemnând “argint lichid”.
Romanii erau şi ei unul dintre popoarele care
acordau o mare importanţă acestui element. Ei îl
asociau cu zeul Mercur, cunoscut pentru rapiditatea
şi mobilitatea sa. Deasemenea, ei îl mai foloseau şi
în cosmetice care, uneori, deformau faţa.
Romina Neagu
Tot în cosmetice îl foloseau şi egiptenii, iar grecii îl
foloseau în producerea unguentelor.
Chiar şi alchimiştii erau interesaţi de proprietăţile
mercurului. De exemplu, alchimistul chinez Ko
Hung (283-343 î. Hr.) explică felul în care mercurul
poate fi extras din cinabru prin încălzirea celui din
urmă la temperaturi foarte mari.
Totuşi, motivul pentru care alchimiştii dădeau atât
de multă importanţă acestui metal este faptul că ei îl
considerau un fel de materie primă din care toate
metalele luau naştere prin varierea cantităţii de sulf
din acesta. Scopul suprem al alchimiştilor era
obţinerea aurului, aşa că au încercat de nenumărate
ori transmutarea mercurului în acest metal preţios.
Fără succes, evident.
Contrar convingerilor din prezent, mercurul era
considerat în trecut ca fiind secretul longevităţii,
diferite substanţe fiind preparate pe baza acestuia.
Împăratul chinez Qín Shǐ Huáng Dì este doar una
dintre victimele acestei concepţii greşite. El a băut
un amestec de mercur şi jad în speranţa unei vieţi
mai lungi, poate chiar eterne. Din păcate, nu a
obţinut rezultatul dorit, el murind pe data de zece
septembrie 210 î.Hr., în urma otrăvirii cu această
substanţă.
Cu timpul, însă, faptul că mercurul are un efect
nociv a devenit din ce în ce mai evident. De
exemplu, sclavii romani care lucrau în minele de
mercur mureau după o anumită perioadă,
dovedindu-se în cele din urmă că era din cauza
expunerii îndelungate la această substanţă. Aceste
mine au devenit apoi pedeapsa criminalilor şi a
sclavilor, ele servind ca înlocuitori pentru execuţiile
tradiţionale.
Totuşi, nocivitatea mercurului nu a fost luată prea
mult în serios, iar cu cât omenirea evolua, cu atât
acesta era întâlnit mai frecvent în viaţa omului.
În prezent, mercurul este folosit mai mult în
industria chimică şi electrică, încearcându-se pe cât
posibil îndepărtarea acestuia din uzul casnic.
În industria chimică, mercurul este folosit pentru
obţinerea sodei caustice sau a hidroxidului de sodiu.
În industria electrică el are rol în fabricarea lămpilor
fluorescente şi a contoarelor electrice. Un alt rol pe
care îş re mercurul este în fabricarea oglinzilor cu
lichid folosite la telescoape.

În secolul al XVIII-lea, fizicianul german Daniel
Gabriel Fahrenheit a inventat
termometrul cu mercur.
Putem întâlni acest tip de
termometru chiar şi astăzi,
deşi mai puţin frecvent,
unele state interzicând
complet folosirea acestuia
din motive lesne de
înţeles.
Această scurtă călătorie în timp ne ajută să
înţelegem felul în care mercurul era văzut atât în
antichitate, cât şi în ziua de azi. Am văzut cum
oamenii au reuşit să-i dezlege tainele, îndepărtându-
i, astfel, aura de mister şi magie ce îl bântuia în
trecut.

Mercurul avea un rol

Credit imagine [4] important chiar şi în
medicină. Una dintre
cele mai mari probleme ale secolului al XVI-lea era
sifilisul. În disperata căutare a unui tratament, a fost
luat în considerare şi mercurul. Rezultatele au fost
ambigue, însă acest "tratament” a fost folosit în
continuare pentru mult timp-până la începutul Credit imagine [5]
secolului XX.

Tot în cadrul acestui domeniu, mercurul era folosit

în plombele dentare, în unele antiseptice sau în
substanţele conservante din vaccine. Astăzi, însă,
acest element chimic este înţeles mult mai bine, fapt
ce a dus la restricţionarea folosirii lui în medicină.

Unele cosmetice (rimelurile, în special) conţin şi ele

mercur, iar în 2008 statul Minnesota a fost primul
din S.U.A. care a interzis folosirea lui în acest scop.
 John Napier, scoțianul
care a inventat logaritmii
în 1614
Adrian Buzatu

Este greu de crezut astăzi, dar era o vreme când John Napier s-a născut în 1550 în Edinburgh, Scoţia
oamenii educaţi nu ştiau să calculeze singuri o şi a lucrat timp de două decenii înainte să publice
înmulţire cu numere mari, cu atât mai puţin o cartea care a revoluţionat modul în care se realizau
împărţire. Ori calculele erau necesare nu doar în calculele complexe. Cartea avea numele de "Mirifici
negustorie şi afaceri, dar şi în astronomie, inginerie Logarithmorum Canonis Descriptio" şi a apărut în
şi ştiinţă. Existau "centre de calcul" unde oamenii
duceau înmulţirea sau împărţirea de realizat, plăteau,
şi reveneau peste câteva zile pentru rezultat! O
revoluţie în calcul s-a produs în 1614, când John
Napier a anunţat lumii cum de acum încolo, în loc
de înmulţiri pot fi realizate ... adunări, iar în loc de
împărţiri ... scăderi, operaţii care puteau fi realizate
uşor de oricine. Haideţi să explorăm povestea
logaritmilor!

Tabel de logaritmi - Credit imagine [7]

1614, adică la cinci ani de când Galileo Galilei

inventase luneta astronomică şi observase cu
ajutorul ei petele de pe Soare, relieful de pe Lună,
sateliţii lui Jupiter şi fazele lui Venus, similare cu
ale Lunii. Tot 1609 era şi anul în care Kepler
descoperise că planetele se miscă în jurul Soarelui
pe elipse, iar nu pe cercuri. Calcule complexe erau
foarte necesare în astronomie, iar apariţia
logaritmilor a revoluţionat aceste calcule, căci, la
urma urmei, ce este mai uşor decât a realiza adunări
şi scăderi în loc de înmulţiri şi împărţiri? Totodată,
ridicarea la o putere putea fi înlocuită cu o înmulţire,
care la rândul ei era înlocuită cu o adunare.
John Napier - Credit imagine [6]
Cum de a fost posibilă această minune? Logaritmii
au o proprietate foarte interesantă, anume că log
(a*b) = log a + log b. Cu alte cuvinte, dacă există
tabele precise de logaritmi, care indică logaritmului
unui număr şi invers, ce număr are un logaritm dat,
atunci când cineva doreşte să realizeze înmulţirea a
două numere mari a şi b, omul caută pe a în tabelul
de logaritmi, îi vede care îi este logaritmul, face
acelaşi lucru şi pentru numărul b, apoi adună cele
doua numere (iar o adunare este mult mai uşor de
realizat decât o înmulţire), apoi caută iarăşi în
tabelele de logaritmi şi vede ce număr are drept
logaritm numărul ce l-a obţinut prin anunare. Acel
număr este tocmai numărul a * b pe care îl căuta.
Căutând şi mai în adâncime, această proprietate
magică decurge din minunatele proprieţăţi ale
funcţiei exponenţiale, unde xa * xb = xa+b. Iar dacă x
este acel număr special, denumit e, atunci situaţia
devine şi mai uşoară. Tocmai acest număr e a fost
folosit de John Napier, sau John Naper, ca şi bază
pentru algoritmii săi.
Imediat ce cartea a apărut, a făcut vâlvă în Europa,
luând o piatră de pe inimă oamenilor de ştiinţă, care
acum puteau realiza calcule mult mai rapid. Alţi
oameni de ştiinţă s-au apucat să perfecţioneze aceste
tabele de logaritmi la care Napier lucrase timp de 20
de ani. Johannes Kepler, de exemplu, avea nevoie de
logaritmi în baza 10 pentru calculele sale
astronomice, aşa că a realizat primele tabele de
logaritmi cu baza 10 în loc de baza e.
Matematicianul englez Briggs s-a apucat şi el de
calculat tabele de logaritmi. Ele au fost apoi
publicate şi răspândite în întreaga Europă, ducând la
revoluţionarea modului în care se realizau calculele,
ceea ce a dus la noi progrese în ştiinţă, dar şi o viaţă
mai uşoară pentru oamenii de afaceri sau pentru
negustori.
Iată aşadar moştenirea ce ne-a lăsat-o John Napier,
sau John Naper, inventatorul logaritmilor. El a murit
trei ani mai târziu după publicarea cărţii sale, dar
revoluţia sa a fost fulgerătoare şi pentru totdeauna.
 Edward Jenner (1749-1823),
părintele imunologiei prin
realizarea primului vaccin
Fiecare dintre noi a făcut un vaccin. Ştim că previne
diferite boli, ştim că avem nevoie de el pentru a ne păstra
sănătatea, ştim că este dureros şi incomod. Totuşi, ne-am
întrebat noi cui îi datorăm protecţia pe care o avem astăzi
împotriva anumitor viruşi? El este Edward Jenner, un
savant englez care a pus bazele imunologiei, făcând
posibilă naşterea unei noi strategii de luptă impotriva
pericolelor biologice care mişună în jurul nostru.
Biografie
Edward Jenner este un
savant englez născut
la data de 17 mai
1749 în Berkeley,
Gloucestershire,
Marea Britanie.
A rămas orfan la
vârsta de 5 ani,
iar la 14 ani a
devenit ucenicul
lui Daniel
Ludlow, un
chirurg respectat.
Se spune că în
această perioadă
Edward Jenner - Credit Jenner a auzit o lăptăreasă
imagine [8]
spunând că nu se va
îmbolnăvi niciodată de periculoasa variolă, deoarece deja
a avut variolă taurină, acest lucru făcând-o imună, lucru
ce l-a pus serios pe gânduri.
În 1770, la vârsta de 21 de ani, Jenner a mers în Londra,
la spitalul St. George, unde a învăţat anatomie şi
chirurgie de la John Hunter, un alt medic respectat, cu
care ulterior s-a împrietenit.
În 1773, Jenner s-a întors în Berkeley şi a devenit un
chirurg de succes, în timp ajungând cel mai bun din
Romina Neagu
Anglia, fiind cunoscut şi ca un respectat biolog şi un bun
aplicator al ştiinţei experimentale. Pasiunea sa de
nestăvilit pentru ştiinţele naturii l-a purtat şi pe tărâmul
geologiei, iar în 1785 a creat propriul său balon cu aer
cald şi hidrogen, care a zburat 12 mile.
La sugestia lui Hunter, Jenner a început să studieze cucii,
lucrarea sa pe această temă asigurându-i un loc în
Societatea Regală de Ştiinţe în 1788.
În timp ce făcea experimente cu baloanele cu aer cald, a
întâlnit-o pe Catherine Kingscote, cu care s-a căsătorit în
anul 1788. Chaterine a murit în 1815, suferind de
tuberculoză.
Şi-a obţinut doctoratul în medicină în anul 1792, la
Universtatea St. Andrews.
În anul 1805 a luat naştere Societatea Medicală şi
Chirurgicală (Medical and Chirurgical Society). În
acelaşi an, Jenner a devenit membru al acestei societăţi,
un an mai târziu fiind ales ca membru al Academiei
Regale Suedeze de Stiinţe (Royal Swedish Academy of
Sciences).
Pe 26 ianuarie 1823 a murit din cauza unui atac cerebral,
după ce, cu o zi în urmă a fost găsit în stare de apoplexie,
având partea dreaptă paralizată.
Variola si primul vaccin impotriva ei
În timpul vieţii, Jenner a fost măcinat de o problemă a
cărei rezolvare i-a adus titlul de părinte al imunologiei.
Această problemă era variola, o boală foarte comună în
secolul al XVIII-lea, dar şi foarte periculoasă, 400.000 de
oameni murind anual în Europa. În medie, murea unul
din trei oameni, supravieţuitorii rămânând cu cicatrice
grave pentru tot restul vieţii.
Diferiţi oameni de ştiinţă au bănuit că variola taurină, o propus ca acest termen să fie folosit pentru
formă mai uşoară a acestei boli, ar putea fi, în mod inocularea oricărei substanţe în scopul prevenirii
surprinzător, o măsură de prevenire a variolei. Unul unei boli.
dintre aceşti savanţi este Benjamin Jestym, un fermier
din Dorset (Sud-Vestul Angliei), care a reuşit să îi
imunizeze pe
După succesul avut
soţia şi copii săi cu vaccinarea,
folosind această Jenner a primit din
metodă. partea regelui 10.000
de lire, iar mai târziu
Deşi deja se a primit încă 20.000
bănuia că variola de lire pentru munca
taurină ar fi sa, în general.
soluţia perfectă
pentru boala care
omora mii de Instituţia Jenneriană
oameni, numai în (Jennerian
anul 1796, Jenner Institution) este o
a dovedit asta, societate ce se ocupa
procedura fiind cu promovarea
înţeleasă atunci vaccinului împotriva Credit imagine [10]
cu adevărat. Pe
Bratul laptaresei Sarah Nelmes, afectat variolei, scopul ei
de variola taurina - Credit imagine [9] data de 14 mai a
acelui an, a primit fiind eradicarea acestei boli. Jenner s-a implicat în
vizita lăptăresei Sarah Nelmes, care prezenta simptomele acest proiect în anul 1803. Mai târziu, cu ajutorul
variolei taurine. A fost ocazia perfectă de a preleva lichid guvernului, Instituţia Jenneriană a devenit
din rănile ei. Teoria lui Jenner era că germenii de variolă Organizaţia Naţională de Vaccinare (National
taurină ar acţiona ca un sistem de apărare, astfel făcând Vaccine Establishment).
organismul respectiv imun la variolă.
La mai bine de un secol şi jumătate de la moartea lui
Jenner a inoculat virusul prelevat de la Sarah unui băieţel
Jenner, în anul 1980, Organizaţia Internaţională a
de 8 ani, James Phipps, după care a aşteptat ca acesta să-
şi facă efectul. Băiatul a avut de suferit, făcând febră şi
Sănătăţii a declarat variola o boală eradicată. Totuşi,
având dureri, dar cu siguranţă nu era ceva letal. Apoi i-a monstre din acest virus încă mai există în
inoculat lui James virusul variolei, însă nu s-a întâmplat laboratoarele Centrelor de Control şi Prevenire a
nimic. El devenise imun, iar Jenner a considerat
experimentul un succes, dovedind o dată pentru Bolilor din Atlanta, Georgia şi Statele Unite, dar şi
totdeauna eficacitatea acestei metode. în Rusia.

Jenner suspecta că infecţia provine de la cai, aceasta Concluzie

transmiţându-se la bovine prin intermediul
fermierilor şi transformându-se până când ajunge la
o formă finală cunoscută ca variolă taurină.
Denumirea de “vaccin” pe care a atribuit-o Jenner
tratamentului său provine de la cuvântul latinesc
“vacca” , ce înseamnă “vacă”. Termenul de
“vaccinare” definea la început procesul de inoculare
a virusului, însă Louis Pasteur, un chimist francez, a
Deşi ideea lui Jenner de a vaccina oamenii pentru a
preveni apariţia variolei nu era una originală, aceasta
fiind cunoscută de mai mult timp, el îşi merită titlul de
părinte al imunologiei deoarece a creat o bază ştiinţifică
pentru acea teorie. Mai mult, el a fost primul care a
încercat să controleze o epidemie folosind o abordare
ştiinţifică, rămânând pentru totedeauna în istorie ca un
adevărat erou care a salvat milioane de vieţi.
 Medicina în Evul Mediu
Am scris acest articol pentru a deschide o mică fereastră
în trecutul omenirii. Astfel, ne este permis să aruncăm o
privire fugară către genialii savanţi ai Epocii Medievale.
Uneori, putem rămane miraţi de inventivitatea de care
aceştia au dat dovadă, mijloacele prin care au făcut
diferite studii fiind cât se poate de simple, dar eficiente.
Probabil acestă uimire apare deoarece de multe ori uităm
cât de ingenioasă mintea umană este de fapt.
Deoarece o minte sănătoasă se găseşte într-un corp
sănătos, vom vorbi despre Medicina Medievală, mai
exact, cum era ea practicată de europeni şi arabi.
În Europa, medicina era un amestec între misticism,
spiritualitate şi practicile medicale ale Anticilor. De
cele mai multe ori,
bolile erau puse pe
seama destinului sau a
dorinţei lui
Dumnezeu, astfel
luând naştere
pelerinajele în scopuri
curative. Alţi oameni
recurgeau la metode
precum medicina
folclorică, ce
Credit imagine [11]
cuprindea folosirea
ierburilor în
combinaţie cu diferite incantaţii.
Medicina Medievală europeană a înflorit cu adevărat
abia în secolul al XII-lea, când multe dintre textele
arabe despre medicina islamică au fost traduse în
latină.
Romina Neagu
Razi, medic persan (865 - 925)
Razi s-a născut la data de 28 august 865 şi a murit la 6
octombrie 925. La vârsta de treizeci de
ani, şi-a îndreptat atenţia spre
medicină, deoarece experimentele
alchimice efectuate de el i-au
cauzat o boală la ochi.
A învăţat medicina de la Ali ibn
Sahl Rabban al-Tabari, un
vindecător şi filozof născut în
Merv. Razi a devenit faimos în
oraşul său natal, Rayy, la vârsta de
Razi – Credit
40 de ani mutându-se în
imagine [12]
Bagdad. În anul 907 se
întoarce în Rayy.
Dealungul vieţii a scris numeroase cărţi şi a avut mulţi
studenţi, însă boala care a început ca o cataractă, a dus la
orbire completă. Unul din studenţii săi a încercat să-l
trateze, însă el nu a fost de acord, spunând că nu mai are
rost, din moment ce moartea se apropie. Într-adevăr, la
câteva zile după rostirea acestor cuvinte, Razi a încetat
din viaţă.
Totuşi, descoperirile şi tratamentele lăsate în urmă de el
au adus o contribuţie majoră în multe domenii, precum
alchimia, filozofia, dar mai ales în medicină. De
exemplu, el a făcut prima descriere a variolei şi a făcut
distincţia dintre aceasta şi pojar în cartea sa, “al-Judari
wa al-Hasbah” (“Variola şi pojarul”), tradusă în latină de
două ori, în secolul al XVIII-lea. De asemenea, a fost
primul care a considerat febra ca un mecanism automat
de apărare, tot el descoperind şi astmul alergic, fiind
chiar şi inventatorul unor instrumente precum piua,
spatula, fiola, utilizate în farmacii până la începutul
secolului al XX-lea.

Acest sclipitor savant nu făcea doar să-şi trateze
pacienţii, ignorând acţiunile celorlalţi medici. El lua
atitudine, atacând şarlatanii şi medicii falşi care vindeau
“leacuri” pe străzi. De asemenea, Razi nu avea nicio
problemă să admită că oricât de bun un medic este, nici
el nu poate avea toate răspunsurile sau toate leacurile
necesare tratării unei boli.
O faimoasă scriere
a sa este “Man la
Yahduruhu Al-
Tabib” (“Un manual
medical pentru
publicul general”),
care, după cum
spune şi titlul, era
dedicată publicului
Razi vindecand un copil – Credit
şi scrisă pe înţelesul
imagine [13] oricui. Astfel, oricine
putea învăţa din acest
manual cum să prepare leacuri pentru diferite afecţiuni,
ingredientele necesare găsindu-se foarte uşor.
Ibn Sina sau Avicenna (980 - 1037)
Ibn Sina sau Avicenna (980-1037) este un alt mare
medic persan, cunoscut ca părintele medicinei moderne.
El s-a născut în Afshana, Persia. Pe mama sa o chema
Setareh , iar tatăl său era Abdullah, un învăţat respectat
care şi-a educat fiul cu multă grijă.
Abu Ali Sina, cunoscut mai
ales după numele de Ibn Sina,
sau numele său latinizat,
Avicenna, s-a născut în 980
în Iranul de astăzi. La vârsta
de 14 ani, Avicenna deja îşi
depăşea profesorii în materie
de cunoştinţe. Avea o
inteligenţă şi o memorie
uimitoare, potenţialul său
dovedindu-se a fi foarte mare,
Avicenna – Credit încă de la vârste fragede. La
imagine [14] vârsta de 18 ani a primit statutul
de medic, această meserie părându-i-se uşoară în
comparaţie cu învăţarea fizicii sau a matematicii. Vestea
despre tânărul medic s-a împrăştiat repede, mulţi oameni
venind la el pentru a primi tratament gratuit.
În anul 997 l-a tratat pe emir de o boală gravă, acesta
recompensându-l cu acces total la Biblioteca Regală, iar
după moartea tatălui său, Ibn Sina a ajuns în cele din
urmă în Gorgan, aproape de Marea Caspică, unde a
început să scrie cea mai importantă lucrare a sa, „Al-
Qanun fi al-Tibb”, în traducere “Canonul Medicinei”, în
care era inclusă medicina greacă, musulmană şi indiană.
Ea este considerată una dintre cele mai faimoase scrieri
din istoria medicinei.
După un timp, a mers în Urgench, Uzbekistanul modern,
unde a început să lucreze ca medic, vizirul de acolo
oferindu-i o anumită sumă de bani. Mai târziu, dorind să-
şi lărgească orizonturile, a plecat în diverse călătorii,
ajungând în cele din urmă în Rai, aflat în vecinătatea
Teheranului modern, unde a scris aproximativ treizeci
dintre cele patru sute cincizeci de tratate ale sale, dar din
care, din păcate, au supravieţuit doar două sute cincizeci.
Apoi a mers înspre sud, ajungând la Hamadan, unde a
lucrat pentru o doamnă de viţă nobilă. În ultimii zece-
doisprezece ani din viaţa sa, Avicenna l-a însoţit cu rolul
de medic pe Abu Ja'far 'Ala Addaula, în numeroasele sale
campanii.
Deşi avea impus un regim, Avicenna a refuzat să îl
urmeze, considerând că e mai bine să trăiască o viaţă
scurtă, dar fericită. A murit în iunie1037, la vârsta de 58
de ani şi a fost îngropat la Hamadan, Iran.
Am pomenit mai devreme de lucrarea sa faimoasă,
“Canonul medicinei”, o enciclopedie medicală ce
cuprinde paisprezece volume. Această carte este
cunoscută pentru introducerea cuantificării în medicină,
ea incluzând şi noţiuni precum bolile cu transmitere
sexuală, bolile contagioase, neuropsihiatria, analiza
factorului de risc, măsuri de evitare a împrăştierii bolii,
precum carantina, şi multe altele. Ea a fost finalizată în
anul 1025 şi a fost folosită ca text medical standard, atât
în Imperiul Islamic, cât şi în Europa.
Observăm că în special prin această lucrare a sa,
“Canonul Medicinei”, Ibn Sina a adus o contribuţie
majoră la inţelegerea şi tratarea bolilor, deschizând fără
teamă noi porţi spre universul medicinei moderne.
 Rogerius Salernitanus (1140 - 1195)
Rogerius Salernitanus, numit şi Roger Frugard (1140-
1195), născut în Salerno, un oraş din nord-vestul Italiei,
este un medic care, în jurul anului 1180 a scris şi el o
lucrare despre chirurgie, numită “Practica Chirurgiae”
(“Practica chirurgiei”), o lucrare scurtă, dar concisă.
Rogerius era foarte cunoscut pentru felul lui simplu de a
trata diferite afecţiuni. De exemplu, el recomanda un
pansament cu albuş de ou pentru durerile în gât. Era un
observator independent, fiind convins că nervii nu se pot
regenera.
“Practica Chirurgiae” a fost primul text medieval despre
chirurgie care s-a folosit în universităţile din Europa,
precum în cele din Bologna şi Montpellier. Acest text a
avut o contribuţie majoră la ridicarea statututului
chirurgiei, care era considerată mult inferioară medicinei
pure.
Cei mai buni oameni de ştiinţă din acele vremuri, printre
care şi medici, se găseau totuşi in Imperiul Islamic.
Acolo au fost înfiinţate primele spitale moderne şi
primele şcoli de medicină, în care absolvenţii primeau
diplome. De asemenea, primele spitale psihiatrice au fost
înfiinţate tot acolo.
Islamicii pot fi consideraţi adevăraţi deschizători de
drumuri, ţinând cont de numeroasele noutăţi aduse în
lumea medicinei şi nu numai, aşa că nu trebuie să ne mire
nici faptul că cel mai vechi experiment medical cunoscut
a fost făcut de un om de ştiinţă persan, Zakariā-ye Rāzi
(Razi). El dorea să ştie care este cel mai igienic loc
pentru a construi un spital, aşa că a folosit bucăţi de carne
crudă pe care le-a împrăştiat prin tot Bagdadul. Locul în
care carnea s-a descompus cel mai lent a fost ales drept
locul în care şi-a construit noua clinică.
Theodoric Borgognoni (1205 - 1296)
Un medic care a adus o contribuţie majoră în medicină
este Theodoric Borgognoni (1205-1296), născut la
Lucca, Italia. A fost studentul lui Ugo Borgognoni, un
medic faimos şi nu este exclus să-i fi fost şi fiu.
În anul 1240, a devenit medicul personal al Papei
Innocent al IV-lea, devenind episcop în 1262. Din 1266
şi pâna la moartea sa, în 1296, a lucrat în serviciul
Episcopului de Cerva, aproape de Ravenna, un oraş din
regiunea Emilia-Romagna.
Theodoric este considerat a fi cel mai însemnat chirurg al
Epocii Medievale. El este responsabil pentru
introducerea în chirurgie a antisepticelor şi a
anestezicelor, folosind o soluţie îmbibată într-un burete
pe care îl punea sub nasul pacientului, lăsându-l pe acesta
inconştient. Această soluţie era un amestec de opiu, suc
de dude, cucută, mătrăgună şi alte substanţe. Un amestec
ciudat, într-adevăr. O lucrare majoră a lui Borgognoni
este tratatul numit “Cyrurgia” („Chirurgia”) , scrisă în
secolul al XIII-lea, ce cuprinde patru volume în care se
vorbeşte, evident, despre chirurgie, incluzând toate
aspectele sale. Această scriere este, însă, destul de
criticată din cauză că autorul a contrazis unele din teoriile
lui Galen, un medic prestigios din perioada romană. În
această carte au fost incluse şi metode de a trata răni
intestinale şi stomacale, spunându-se că este foarte
importantă evitarea intrări în contact a conţinutului
acestora cu celelalte organe. Se mai scrie în această
lucrare şi despre modalităţi de tratare a rănilor la cap, iar
testul lui Borgognoni de diagnosticare a unui umăr
dislocat se mai practică şi astăzi. Acesta constă în
verificarea posibilităţii sau imposibilităţii pacientului de
a-şi atinge urechea opusă cu palma braţului afectat.
Concluzii
Am putut vedea, deci, prin această scurtă călătorie în
timp şi spaţiu, felul în care medicii medievali tratau
bolnavii, încercau noi tehnici de vindecare, ori aduceau
contribuţii proprii celor deja existente.
Avem tendinţa să spunem ca practicile folosite de
medievali sunt vechi şi nesigure, ceea ce este, de fapt
adevărat, însă aici e vorba despre perspectivă, deoarece
pentru ei erau noi, moderne, de înaltă tehnologie chiar.
Este clar, deci, că nicodată nu va fi sigur să spunem că tot
ceea ce se poate inventa, s-a inventat deja.
 Cum a luat naștere
medicina modernă?
Adrian Buzatu

Hipocrate, în Grecia Antică, a fondat ştiinţa medicinii

pentru că a fost primul care a început să propună leacuri
în funcţie de boală. Pare evident şi banal, dar până atunci,
omenirea vedea toate bolile la fel, ca expresii ale
pedepsei zeilor şi toate bolile erau tratate la fel: cu
rugăciuni sau sacrificii. Hipocrate şi-a dat seama că
fiecare boală are propriile ei cauze şi atunci a fost primul
care încerca să identifice întâi boala (adică să ofere un
diagnostic), iar apoi să caute un leac pentru acea boală
anume. Pentru acestea, Hipocrate este numit "părintele
medicinei".

Galen, în Imperiul Roman, în jurul anului 150 d. Hr. El

la fost primul care a aflat foarte multe despre anatomia
corpului uman. Cum? Disecând animale şi presupunând
că structura organelor oamenilor este identică. Cărţile şi
diagramele lui au devenit dogmă în medicină, au fost
adopate apoi de Biserica Catolică şi manualul după care
se preda în universităţile europene.

Andreas Vesalius, în Europa, în 1543, a fost primul

care a făcut disecţii pe oameni, deşi era contra
convingerilor morale ale vremii. A făcut foarte, foarte
multe disecţii. Aceasta i-a permis să observe greşeli în
afirmaţiile lui Galen. El a realizat o enciclopedie
anatomică a corpului uman, descrisă detaliat în text şi
desenată foarte detaliat de pictori ai perioadei
renascentiste. Cartea a fost intitulată "De humani Cartea intitulată "De humani corporis fabrica" (în
traducere "Despre structura corpului omenesc") publicată
corporis fabrica" (în traducere "Despre structura corpului în 1543 de Andreas Vesalius. – Credit imagine [15]
omenesc") publicată în 1543 a marcat aşadar începutul
medicinei moderne. Cartea a reprezentat manual de După Vesalius, disecţiile pe cadavre de oameni au
căpătâi pentru studenţii la medicină pentru încă vreo trei devenit normă, iar aceasta a dus la noi descoperiri,
secole. De notat anul publicării: 1543, acelaşi când a fost dintre care cea mai importantă este faptul că sângele
publicată cartea lui Nicolaus Copernicus, care propunea circulă în organism, iar aceasta este datorită inimii.
sistemul heliocentric al sistemului solar, o detronare a Ne pare evident astăzi, dar până la lucrările lui
învătăţurilor anticului Ptolemeu, tot astfel precum William Harvey, în 1616, aceasta nu se ştia.
Andreas Vesalius oferea o detronare a învăţăturilor
anticului Galen. Şi iată aşa a început medicina modernă.
 Galileo Galilei, părintele
fizicii, astronomiei și
științei moderne
Adrian Buzatu

Naşterea ştiinţei moderne a avut loc în Italia acum

aproximativ 400 de ani. Galileo Galilei a realizat atunci 10 ani Galileo a ajuns elev la mănăstirea
mai multe invenţii şi descoperiri, fiecare dintre ele fiind Vallombrosa. A fost un elev aşa de conştiincios şi
suficiente să îi ofere numurirea în panteonul oamenilor devotat mănăstirii, încât la vârsta de 14 ani tatăl său
care au schimbat modul în care privim lumea din jurul l-a luat de la mănăstire, de teamă ca fiul său să nu îşi
nostru. Galileo Galilei este cel dorească apoi să devină călugăr. Pentru următorii
care a confirmat câţiva ani, Galilei a studiat cu profesori privaţi la
experimental ipoteza Florenţa, oraşul mai mare de lângă Pisa. Apoi,
teoretică a lui Nicolaus Galilei s-a întors înapoi în oraşul său natal pentru a
Copernic cum că nu studia medicina la Universitatea din Pisa. Toţi aceşti
Pământul, ci Soarele, s-ar
paşi au fost nu doar ghidaţi, dar şi finanţati, de tatăl
afla în centrul
Universului. Tot Galileo său. Este important de înţeles că mediul familial în
Galiei a dezvoltat corect care te naşti, are un rol aproape decisiv în formarea
legile mişcării, fiind un ulterioară a unui om.
precursor gigantic al lui
Galileo Galilei – Credit Newton, care s-a născut Aici, la universitate, a început să cunoască cu
imagine [16] chiar în anul în care adevărat ceea ce se ştia atunci despre lumea din jurul
Galilei a murit. Totodată, Galileo Galilei a descoperit nostru. Studenţilor le erau predate mai ales
legile pendului, pe baza lui dezvoltând primul ceas învăţăturile lui Aristotel despre cum funcţionează
modern din istoria umanităţii. În paranteză fie spus, tot el natura, învăţături vechi de aproximativ 1700 de ani,
a inventat şi termometrul şi luneta astronomică ... În dar care erau încă literă de lege, care erau predate
continuare, echipa Stiinta Azi vă oferă un articol amplu
din generaţie în generaţie, fără ca nimeni să le
despre moştenirea pe care Galileo Galieo a lăsat-o
umanităţii ... testeze validitatea în mod experimental. Galilei deja
le punea sub semnul întrebării şi punea întrebări
Cum s-a format personalitatea lui Galileo Galilei dificile profesorilor lui. Atât de întărâtat devenise
şi educaţia pe care a primit-o tânărul Galileo, încât înţeleptul său tată şi-a dat
seama că nu este potrivit pentru a fi medic.
Galileo Galilei s-a născut la 1564 la Pisa, în Italia, în
familia unui muzician relativ cunoscut şi foarte Atunci tatăl său i-a aranjat iarăşi profesor privat, de
deschis la minte faţă de ideile timpului. Tatăl său a data aceasta la matematică. Profesorul era nimeni
făcut tot posibilul ca Galileo să primească o educaţie altul decât cel mai mare profesor de matematică de
aleasă, dar să nu fie îndocrinat totuşi de religie. Pe la curtea regelui din Florenţa, Ostilio Ricci. Datorită
vremea aceea, şcolile erau mai ales pe lângă lui, Galileo Galilei a aflat de realizările
mănăstiri. Astfel că nu este de mirare că la vârsta de monumentale ale mematimicii în Grecia Antică. În
special l-au influenţat geometria lui Euclid, ale cărui
demonstraţii riguroase bazate pe axiome şi
raţionament l-au determinat ca apoi niciodată în
viaţă să nu prezinte ceva fără dovezi clare
matematice. Totodată, a descoperit lucrările lui
Arhimede, care a fost cel mai mare "fizician" al
Antichităţii, adică primul care a încercat în mod
sistematic să aplice matematica la înţelegerea
naturii. Prin Arhimede, Galileo Galilei a început să
studieze natura în mod experimental, ceea ce de la
Arhimede încoace, nimeni nu mai realizase.
Când a terminat cu toate acestea, Galileo Galilei
avea 21 de ani şi anul era 1585. A început apoi să
predea matematică, mai întâi ca profesor privat, iar
din 1589 (la 25 de ani) ca profesor la Universitatea
din Pisa. Din predatul matematicii şi-a câştigat
existenţa întreaga viaţă, iar în timpul liber realiza
cercetările sale ştiinţifice. Începem aşadar să ne
înţelegem uşor uşor cum s-a format Galileo de a
reuşit să schimbe modul în care omenirea investiga
natura şi în modul în care realiza actul ştiinţific.
Prima descoperire ştiinţifică: legile pendulului
Încă de când era student la medicină, Galileo Galilei
a observat, cât asista la o slujbă la catedrala din Pisa,
cum un candelabru
se bălăngănea uşor,
fiind atârnat de un
cablu lung, care era
legat de tavan.
Intuitiv, a simţit că
oscilaţiile aveau
toate aceeaşi
perioadă. Dar nu s-
a limitat doar la
atât, ci a şi testat
experimental ideea
sa, în spiritul ce îl
Candelabrul care pendula atârnat
de domul Catedralei din Pisa, ale învăţase de la
cărui oscilaţii Galileo Galilei a Aristotel. Cum nu
observat, student fiind, că au toate
aceeaşi perioadă. Pentru a măsura avea însă un
timpul, a folosit propriul puls. cronometru, şi-a
Ulterior, pe acest principiu, a
folosit un pendul ca şi cronometru folosit propriul puls.
foarte precis.. – Credit imagine [17] Astfel a constat că
da, perioadele oscilaţiei erau aceleaşi. Ideea i-a
rămas în minte şi în 1585 a dezvoltat-o pentru prima
dată într-o scrisoare către un prieten.
Abia în 1602 însă, a început experimente serioase pe
tema pendulelor, observând însă un lucru important.
Anume că pentru un pendul de o lungime dată,
perioada de oscilaţie nu depinde de ce masă este
atârnată. Aceasta este o lege foarte importantă
despre fizica teoretică, dar spiritul lui Galileo Galiei
a mers încă şi mai departe, găsindu-i o realizare
practică. Păi dacă nu contează ce masă legăm de
pendul şi perioada de oscilaţie este dată doar de
lungimea pendului, cu atât mai bine. Alegem o
anumită lungime a pendulului şi apoi nu ne facem
griji să măsurăm precis masa adaugată şi avem
astfel pentru prima dată un ... ceas precis.
Ceasul a fost aplicat imediat pentru a măsura cu
ajutorul lui pulsul pacienţilor. De aceea pendulul
ceasornic a fost denumit "pulsilogium". Nu e
fascinant cum pulsul a fost folosit drept
cronomentru pentru a măsura perioada oscilaţiilor
pendulului, iar apoi când legile acestora au fost
determinate precis, perioada pendulului să fie
folosită ca un cronometru precis pentru puls?
A doua descoperire ştiinţifică: legile căderii
corpurilor
Tot din vremea când era student la medicină, Galileo
Galilei nu era de acord cu ideea lui Artistotel
conform căreia copurile mai grele cad cu o viteză
mai mare decât corpurile mai uşoare. Experienaţa sa
de viaţă îi spunea că grindina cade toată în acelaşi
timp, chiar dacă era formată din bucăţi mai mari sau
mai mici de gheaţă. Puşi în faţa acestor observaţii,
profesorii săi au sugerat că poate bulgării mai mari
de grindină sunt formaţi la o înălţime mai mare,
astfel încât deşi cad mai repede, ajung în acelaşi
timp pe sol cu bulgării mai mici. Galileo Galilei nu
era mulţumit de răspuns şi a ţinut minte.
Mai târziu a dorit să verifice el să genereze el însuşi
un experiment, pe care să îl poată controla şi pe care
să îl poată repeta. Aşa cum am văzut mai sus, în
cazul grindinii condiţiile iniţiale nu erau cunoscute.
Astfel, Galilei a realizat celebru experiment din
turnul înclinat din Pisa, de unde a lăsat să cadă două
obiecte metalice, de mase cu mult diferite. În ciuda
prezicerilor lui Artistotel cum că cel mai greu corp
va ajunge pe sol primul, ambele corpuri au căzut
simultan.
Galileo Galilei studiind mişcarea pe plan înclinat. El a fost primul
care a studiat-o în mod sistematic. Astfel a reuşit să descopere
legile căderii corpurilor.– Credit imagine [18]
Există voci care sugerează că acest experiment este
o legendă, în sensul că Galilei ar fi descoperit legile
căderii corpurilor şi prin argumente logice. De pildă,
dacă un corp greu şi un corp mai uşor sunt legate cu
o sfoară, nu ar trebui să cadă atunci mai repede şi
decât corpul greu şi decât corpul uşor? Sau corpul
greu să cadă mai repede decât cel uşor şi atunci să se
rupă sfoara? Pe de altă parte, mai multe experimente
de cădere ale corpurilor fuseseră realizate şi înainte
de Galileo de oameni de ştiinţă italieni, astfel încât
ideea plutea în aer.
Dar atunci, care a fost contribuţia decisivă a lui
Galileo Galilei? Ei bine, Galileo Galilei a fost
primul om care a răspuns corect la întrebarea: care
este starea naturală de mişcare a unui corp: cea de
mişcare sau de repaus?
Filosofii greci şi în special Aristotel considerau că
starea de miscare naturală este cea de repaus. La
urma urmei, asta ne spune experienţa din viaţa
noastră de zi cu zi. O cărută merge pentru că este
trasă de cal. Dacă calul se opreşte, la fel şi căruţa.
Dacă aruncăm un corp în sus, el va ajunge iarăşi jos,
unde va rămâne în repaus până când cineva sau ceva
va depune iarăşi efort pentru a îi schimba starea din
repaus în mişcare. Atât de adâncă era aceasta
concepţie că starea naturală a lucrurilor este în
repaus, încât a fost nevoie de un om ca Galileo care
să înţeleagă că dimpotrivă, starea naturală este de
mişcare. Cu alte cuvinte, Galileo şi-a dat seama că
nu trebuie depusă o forţă pentru ca un corp să se
mişte, ci dimpotrivă, trebuie depusă o forţă pentru a
opri un corp de a se mişca. Această forţă există în
viaţa de zi cu zi peste tot şi poartă numele de ... forţa
de frecare.
Construcţie de la universitatea Arizona din SUA despre
cum ar fi putut arăta experimetul lui Galileo Galilei.
Practic, înainte de el se ştia că un obiect în cădere
liberă, cum este şi cel pe un plan înclinat, se va deplasa
tot mai repede şi astfel în fiecare unitate nouă de timp
va realiza o distanţă tot mai mare. Până atunci se
credea că în secunda a doua se va parcurge o distanţă
de două ori mai mare decât în a doua secundă, că în
secunda a treia o distanţă de trei ori mai mare decât în
prima secundă şi aşa mai departe. Cu acest dispozitiv
ingenios şi cu un cronometru format din pendul,
Galileo Galilei a testat această ipoteză. Practic, la
diferite poziţii de-a lungul planului înclinat era un
clopot care bătea când bila trecea pe acolo. Galilei
ajusta al doilea pendul până când el bătea exact când
bâtea pendulul pentru al doilea interval de timp egal cu
primul, apoi găsea poziţia celui de-al treilea clopot tot
aşa. Mare i-a fost surprinderea când a măsurat apoi
distanţele şi a văzut că ele erau proporţionale nu cu
numere naturale, ci cu numere impare: 1, 3, 5, 7, etc.
Astfel, el a descoperit legea corectă a căderii
corpurilor..– Credit imagine [19]
Pentru a aceste la aceste idei, Galilei a realizat foarte
multe experimente unde studia căderea corpurilor pe
un plan înclinat. El reducea forţa de frecare cât mai
mult şi vedea că bilele aveau tendinţa de a merge
foarte mult până să se oprească. Cu alte cuvinte,
billele se miscă singure, fără nici un ajutor extern.
Dimpotrivă, interveţia externă încearcă să oprească
mişcarea.
În prezent, această lege poartă numele de legea
inerţiei şi a fost formulată în mod riguros de Isaac
Newton în 1687: un corp îşi continuă starea de
mişcare sau de repaus atât timp cât nici o forţă nu
acţionează asupra lui. Dar legea în sine a fost
descoperită de Galileo, în modul descris mai sus. Nu
e de mirare că însuşi Newton a recunoscut că "dacă
el s-a ridicat atât de sus este pentru că s-a înalţat pe
umerii unor giganţi".
Mai mult, Galilei a şi făcut experimente precise
în cădere liberă, cad toate cu aceeaşi acceleraţie, pe
care a şi calculat-o astfel ca fiind 9,8 metri pe
secundă. Bine-nţeles, unităţile de măsură erau altele
în Italia pe vremea aceea.
Primele studii despre căderea corpurilor au fost
publicate în 1590 într-o colecţie de eseuri denumită
"De motu" (în traducere "Despre mişcare"), iar în
1600 în cartea "Le meccaniche" (în traducere
"Mecanica").
Aceasta este poate cea mai mare contribuţie la
ştiinţă a lui Galileo Galilei. A descoperit legea
inerţiei şi că mişcarea corpurilor în cădere liberă este
cea accelerată cu acceleraţie constantă. Au fost
contribuţiile de gigant care i-au permis apoi lui
Newton să creeze legile sale ale mecanicii.

Universitatea din Padova

În 1591, tatăl său a

murit. Am văzut
mai sus cât de mult
a beneficiat
Galileo Galiei de
deciziile înţelepte
pe care tatăl său l-a
luat pentru el, dar
mai ales ajutorul
lui financiar. Dar
Astfel arăta mecanismul care făcea să bată clopotul
acum Galilei
atunci când bila treceae prin dreptul lui, folosit în trebuie să aibă
experimentulu descris mai sus, care a permis
descoperirea legii căderii corpurilor..– Credit imagine
grijă nu doar de
[20] sine, ci şi de
despre distanţele parcurse de corpurile în cădere familia sa. Ori
lilberă. Pentru aceasta, avea nevoie de un salariul la
cronometru precis. Ce cronomentru a folosit? Aţi Galileo Galilei a predat şi
Universitatea din
cercetat la Universitatea din
ghicit! Cel format de un pendul, pe care el însuşi îl Padova între 1592 şi 1610, Pisa era foarte
inventase. Iată aşadar cum oamenii de ştiinţă îşi aşa cum reiese şi din acest
mic. Nu est de
timbru al Poştei
inventează singuri instrumentele de măsură, cu Italiene.Credit imagine [21] mirare că atunci
ajutorul cărora fac apoi descoperiri epocale. Astfel, când în 1592
Galileo Galilei măsura poziţia corpurilor în funcţie Galileo Galilei a primit o ofertă mult mai bănoasă de
de timp, pentru prima dată în istoria umanităţii. profesor universitar la Universitatea din Padova, el a
Manipulând apoi aceste date cu ajutorul matematicii, acceptată-o fără reţineri. Avea 28 de ani. Spre
folosind o rigurozitate pe care o învăţase de la comparaţie şi raportare în timp, era în Ţara
Euclid, Gallei a determinat că toate corpurile aflate
Românească un an înainte ca Mihai Viteazul să vină din Veneţia pe 25 august 1609. Şocul a fost pozitiv
la tronul ţării. şi puternic. Galilei a devenit dintr-o dată recunoscut,
salariul de la
Aici, în Padova, Gaileo Galilei a cunoscut-o pe universitatea sa i s-a
Marina Gamba, cu care a avut trei copii, dar cu care mărit, iar
nu s-a căsătorit niciodată. Copiii i s-au născut în comercianţi de pe
1600, 1601 şi 1606. Spre comparaţie istorică, în nave maritime îi
1600 Giordano Bruno era ars pe rug pentru credinţa cumpărau invenţia,
să Pământul se învârte în jurul Soarelui, iar Mihai tocmai pentru că le
Viteazul realiza prima unire a celor trei ţări române. era utilă pe mare.

Aici, la Universitatea din Padova, Galileo Galilei a Dar Galilei nu s-a

perfecţionat legile pendulului şi legile căderii
corpului, pe care le-am detaliat mai sus. Galileo
Galiei a predat la Universiatea din Padova până în
1610, când a fost invitat să devină matematican
regal la curtea regelui din Florenţa. Dar în ultimul an
la Padova a realizat încă o mare descoperire în
ştiinţă, care a pus bazele astronomiei moderne ...
A treia descoperire ştiinţifică: luneta
astronomică şi dovada că sistemul copernican
este correct
În vara anului 1609, Galileo Galilei era în vizită la
Veneţia. Iar cum Veneţia era un oraş port foarte
activ, primea şi multe veşti înainte ca ele să ajungă
în alte locuri. Una dintre aceste veşti a ajuns şi la
urechile lui Galilei, şi anume faptul că un meşter
olandez într-ale lentilelor reuşise să realizeze un
dispozitiv cu care puteai privi lucruri de la distanţă
şi să le vezi ca şi cum erau aproape. Ocheanul, cu
alte cuvinte, fusese inventat abia un an înainte de
1609. Cu alte cuvinte, când Cristophor Columb a
descoperit America în 1492, navele lui nu aveau
ocheane. Poate de aceea, marinarii erau încurajaţi să
privească în larg, doar doar de or descoperi pământ,
iar primul care îl vedea, primea o pungă de galbeni.
De cum a aflat de descoperire, Galileo Galilei nu a
mai avut astâmpăr. S-a pus imediat pe studiat
problema, a făcut o noapte albă şi după 24 de ore de
muncă intensă, a construit un astfel de ochean, care
mărea de trei ori. L-a perfecţionat apoi mai departe,
astfel încât noul ochean mărea de 10 ori. Atunci
Galileo a făcut o demonstraţie pentru oficialităţile
oprit aici ... a
perfecţionat luneta
şi mai departe, care
acum putea mări de
30 de ori. Iar apoi,
Galilei a făcut un
Galileo Galiei privind
prin luneta sa
pas incredibil pentru
astronomică spre cer în umanitate. A
1609, aşa cum se vede
în acest timbru al
îndreptat această
Poştei Italiene.- Credit nouă unealtă, pe care
imagine [22]
singur şi-a construit-
o, spre cer. A privit spre Soare, a privit spre Lună, a
privit spre planetele cunoscute din antichitate
(Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn) şi a privit
spre stele. Iar ca întotdeauna când un explorator
ajunge pe un teritoriu încă neexplorat de nimeni,
surprizele apar de la sine, iar descoperirile realizate
au schimbat modul în care privim Universul pentru
totdeauna ...
Întâi, Galilei a privit spre Lună. Se credea până
atunci că ea prezintă o suprafaţă nedetă, fără
denivelări. Galileo a observat însă forme de relief pe
Lună, precum munţi şi văi. A fost o primă surpriză.
Apoi, Galilei a privit spre Soare şi a observat că nici
acesta nu era alb şi imaculat aşa cum se credea. Ci
chiar şi astrul nostru prezenta pete întunecate. Între 7
şi 10 ianuarie 1610, Galileo a observat pentru prima
oară ca planeta Jupiter are şi ea sateliţi. Patru sateliţi
fuseseră observaţi mai precis.
Aceste prime observaţii realizate de un om asupra
cerului, folosind o lunetă astronomică, au fost
documentate în martie 1610 în "Sidereus Nuncius"
(în traducere "Mesagerul stelar). Cartea s-a vândul Astfel, cu aceste patru descoperiri, Galilei este cel
rapid în 550 de exemplare, Galillei a ajuns şi mai care a demonstrat experimental că ipoteza lui
celebru. Dar cartea nu a ridicat nici o controversă. Copernic fusese corectă.
Aceasta pentru că Galilei s-a mulţumit la a enumera A devenit de atunci un
observaţiile, fără a le interpreta în mod public. Ori susţinător fervent al
interpretarea nu era decât una singură: sistemul acesteia, ba chiar unul
ptolemaic asupra lumii era greşit, iar cel copernican foarte vocal. Spunea
corect. Sistemul ptolemaic spunea că Pământul este deseori în public că
în centrul Universului şi absolut toate corpurile "legile lumeşti se aplică
cereşti se învârt în jurul Pământului. Dar iată că cel şi în ceruri".
puţin patru alte corpuri cereşti se învârteau în jurul
planetei Jupiter, iar nu în jurul Pământului! Aceasta Faima crescută a lui
a fost prima dovadă ştiinţifică că sistemul ptolemaic Galileo a supărat alţi
era greşit. A fost faptul experimental care a contrazis rivali academici, precum
întreaga teorie. Au mai existat şi alte şi voci ale Bisericii
contraargumente, care erau mai mult de natură Coperta cărţii celei Catolice, care interpretau
filosofică. Sistemul ptolemaic sugera că fiecare corp mai importante a literal un pasaj din Biblie
care se învârte în jurul Pământului este "perfect", aşa lui Galileo Galilei,
cunoscută pe scurt care spunea că Iosef
cum trebuie să fie "cerurile". Aceste informaţii erau sub numele de ceruse Soarelui să stea în
interpretate prin faptul că Soarele este perfect alb, Dialoguri. – Credit
imagine [24] loc timp de o zi, ca
dar iată că Galilei a arătat că de fapt avea pete! De însemnând că Soarele se
asemenea, se credea că Luna trebuie să fie perfect învârte în jurul Pământului. Galilei le explică că el
sferică, dar iată că avea munţi şi văi şi nu era o sferă crede fervent că Biblia este adevărată, numai că nu
perfectă! trebuie interpretată literal, ci metaforic. Explicaţiile
lui nu au făcut decât să îndârjească pe adeversarii
Matematician regal la curtea ducelui din săi, căci pe vremea aceea se credea că doar preoţii
Florenţa sunt capabiliă să interpreteze Biblia, dar nu şi
oamenii de rând.
Cartea i-a adus
faimă imediată şi a Prin urmare, în 1616, Galileo Galilei este chemat la
fost invitat să Roma pentru a răspunde acuazaţiilor de erezie.
devină Procesul s-a încheiat cu o interdicţie de a mai
matematician şi profesa ideea că Pământul se învârte în jurul
filosof la curtea Soarelui, iar Galilei a fost lăsat să plece.
ducelui din
Galileo Galilei dând explicaţii
Florenţa. Galilei a În 1624 însă, a venit un papă nou, anume Urban al
Inchiziţiei Bisericii Catolice pentru acceptat şi şi-a VIII-lea. Acesta era cunoscut ca un om mai deschis
prima oară în 1616. Procesul a continuat de acolo
relativ uşor, Galileo fiind lăsat să la minte decât contemporanii săi. De aceea Galilei l-
plece după ce a promis că nu va mai cercetările. Astfel, a vizitat la Roma şi i-a cerut permisiunea să scrie o
susţine public sistemul copernican..- în septembrie 1610,
Credit imagine [23] carte în care să prezinte cele două sisteme ale lumii:
Galileo a observat cel ptolemaic şi cel copernican. Papa Urban al VIII-
pentru prima oară că şi planeta Venus prezintă faze, lea a fost de acord, dar numai cu condiţia ca cele
tot aşa cum Luna o face. Aceasta era încă un fapt două sisteme să fie prezentate în mod neutru, adică
experimental care nu putea fi explicat de modelul să nu se argumenteze că sistemul copernican ar fi cel
ptolemaic asupra Universului, dar care era explicat corect. Atât i-a trebuit lui Galilei, care s-a pus asiduu
perfect de cel copernician. pe treabă.
În 1632, cartea era gata şi a fost trimisă spre
publicare. Dacă până atunci el scrisese în latină, care
era limba oficială a ştiinţei (aşa cum este acum
limba engleză), această cartea a fost scrisă în
italiană. Galilei dorea ca şi oamenii educaţi, dar care
nu ştiau neapărat latina, să o poată citi şi să îi
perceapă implicaţiile. A fost primul caz din Europa
în care o lucreare ştiinţifică majoră se scria în limba
naţională, iar exemplul lui a fost urmat apoi de alţi
oameni de ştiinţă din Europa, permiţând astfel
ştiinţei să ajungă la şi mai mulţi oameni. Cartea
purta numele de "Dialogo sopra i due massimi
sistemi del mondo" (în traducere "Dialog despre cele
două mari sisteme ale lumii"). Într-adevăr, cartea era
organizată sub forma unei lungi discuţii între doi
oameni, unul care aducea argumente pentru sistemul
copernican, iar altul pentru sistemul ptolemaic. Mai
era şi un al treilea personaj neutru, care modera
discuţia, cum am spune noi în termeni moderni.
Cartea a fost un succes instantaneu nu doar în Italia,
ci în întreaga Europă Apuseană.
Galileo Galilei a trebuit să dea explicaţii Inchiziţiei încă o dată în
1632, imediat după publicarea cărţii Dialoguri. De data aceasta,
Galilei nu a mai scăpat aşa uşor ....- Credit imagine [25]
Biserica Catolică s-a interesat atunci să studieze
atent cartea şi şi-au dat seama că fuseseră păcăliţi de
Galilei. Deşi foarte subtil, acesta făcea pe avocatul
sistemului copernican. Mai mult, foarte multă lume
nouă începea să fie convins că noul sistem era
corect. Aceasta pentru că argumentaţia lui Galilei
era foarte riguroasă, în spiritul pe care îl învăţase de
la Euclid, şi aducea argumentele experimentale
solide pe care le descoperise cu luneta sa
astronomică. Prin urmare, Galilei a primit un
ultimatum ca într-o lună de zile să se prezinte la
Roma pentru a fi judecat pentru erezie, căci
încolcase interdicţia de a nu mai susţine în public
sistemul copernican.
De data aceasta, judecata a fost mult mai dură ca
prima dată. Biserica nu mai era de neînduplecat, iar
Galilei avea de ales între a nu renunţa la ideile sale
şi atunci a muri ca un martir (cum făcuse Giordano
Bruno în 1600, cu 32 de ani mai înainte), sau să
renunţe la ideile sale şi să fie eliberat şi să îşi
continue munca ştiinţifică. Galilei avea atunci deja
68 de ani. După câteva zile de intense dileme
existenţiale, Galilei a optat totuşi pentru viaţă. A
denunţat în public ca ideea copernicană este un fals,
iar cartea sa a fost interzisă de Biserică.
Legenda spune însă că apoi, plecând din sală, ar fi
murmurat totuşi, aproape în sinea lui, "Eppir si
muove" (în traducere "Şi totuşi se învârteşte"). Este
demn de remarcat că strategia sa a fost folosită apoi
de foarte mulţi oameni forţaţi de regimuri
dictatoriale să admită că sunt de acord cu regimul,
dar în sinea lor ei ştiai în ceea ce credeau cu
adevărat. Galilei se aştepta să fie lăsat complet liber,
dar sentinţa a fost mai grea decât se aştepta:
închisoare la domiciliu.
Ultimii ani de viaţă la închisoare la domiciliu
Deja bătrân şi foarte afectat psihic, Galilei a
continuat cercetările ştiinţifice de acasă, în Arcetri A
lucrat intens la măsurarea precisă a traiectoriilor
sateliţilor lui Jupiter, care să poată apoi fi folosită la
determinarea longitudinii pentru marinari. A făcut şi
alte observaţii astronomice. Apoi a devenit orb şi a
mai trăit apoi câţiva ani. S-a stins în 1642, la 78 de
ani. În acelaşi an urma să se nască în Anglia Isaac
Newton, omul care i-a dus opera mult mai departe,
ducând-o la un grad de precizie nemaiâlnită până
atunci.
Cartea sa era interzisă, dar revoluţia ştiinţifică
începuse deja să se propage în Europa. Deja în 1635,
cartea sa Dialogurile fusese tradusă în latină, iar de
acolo ajunsese la marii oameni de ştiinţă ai Europei. Dialogului. Aşa
Oamenii începeau să se convingă că Pământul se de mare a fost
învârte în jurul Soarelui, la fel ca şi celelalte planete. supărarea bisericii
pe Galileo, încât
Mai mult, metoda sa întreaga sa operă
de a pune sub semnul ştiinţifică, nu doar
întrebării ceea ce cea care vorbea
ziceau marii filosofi despre sistemul
greci ai Antichităţii şi copernic, fusese
să testeze fiecare din înterzisă. Apoi, în
afirmaţii experimental 1741 este permisă
a fost urmată apoi de publicarea
alţi oameni de ştiinţă. Dialogului, dar
Astfel s-a născut ştiinţa Medalia comemorativă a numai într-o
Anului Internaţional al
modernă, o ştiinţă în Astronomiei, sărbătorit în
versiune
care experimentul este 2009, în cinstea lui Galileo cenzurată. Abia
Ultimii ani de viaţă şi i-a petrecut Galilei.-Credit imagine [28]
în 1835 cartea a
la Arcetri, aşa cum reiese din acest
timbru al Poştei Italiene. - Credit putut fi publicată în ediţii necenzurate. Abia în 1992,
imagine [26] Biserica Catolică, prin Papa Ioan Paul al II-lea a
judecătorul suprem al adevărului, iar nu ceea ce admis că Galileo Galilei era nevinovat şi a
spunea Biserica sau înţelepţii din trecut. Pentru toate recunoscut formal că Pământul se învârte în jurul
acestea, Galileo Galilei este considerat părintele Soarelui. În martie 2008, Biserica Catolică a propus
astronomiei moderne, părintele fizicii moderne şi în ca să îi fie construită o statuie lui Galileo Galilei
general părintele ştiinţei moderne. chiar în incinta Vaticanului.

Îar anul acesta, 2009, este sărbătorit în întreaga lume

ca şi Anul Astronomiei, tocmai aniversănd 400 de
ani de când Galileo Galilei a inventat luneta şi a
îndreptat-o spre cer, deschizând porţile cunoaşterii
despre Universul în care ne aflăm.

Galileo Galilei, în ultimii ani de viaţă la Arceri.-Credit imagine

[27]

Atitudinea ulterioară Bisericii Catolice despre

Galilei şi opera sa

Abia în 1718, Biserica Catolică a permis ca lucrările

ştiinţifice ale lui Galilei să fie publicate, cu excepţia
 Andreas Vesalius, părintele
anatomiei moderne
Adrian Buzatu

Dacă Hipocrate este denumit părintele medicinei pentru arătat interes pentru biologie, în special pentru
că a fost primul care a înţeles că nu există boală, ci boli, anatomie, adică domeniul medicinei care studiază
fiecare cu cauza şi tratamentul ei şi că rolul medicului structura organismelor în organe şi ţesuturi. Ori care
este să găsească diagnosticul corect şi să aplice este metoda cea mai bună (de fapt singura metodă
tratamentul corect pentru acel diagnostic, oare ce a făcut reală) de a studia anatomia unei specii? Evident, prin
Andreas
disecţii. Încă de mic copil, Andreas Vesalius realiza
Vesalius pentru a
fi numit părintele disecţii de câini şi pisici fără stăpân, sau de şobolani
anatomiei pe care îi prindea prin ogradă.
moderne? Ei
bine, el a fost Student la Universitatea din Leuven, Belgia
primul care a (1530)
realizat disecţii
pe cadavre La vârsta de doar 16 ani, în 1530, a devenit student
umane. Astfel, a la medicină la universitatea din Leuven, o
revelat corpul universitate la doar 30 de km de Bruxelles, oraşul
omenesc aşa cum
unde locuia familia sa. Interesul său pentru anatomie
este el, corectând
greşelile marelui
a devenit tot mai mare şi în scurt timp a învăţat tot
medic Galen al ce se ştia. Dar ce se ştia pe vremea respectivă? Exact
Antichităţii şi a ce ştia şi cu 1300 de ani înainte, în Antichitate.
format o Atunci, medicul Galen din Imperiul Roman a
generaţie nouă realizat foarte multe disecţii pe animale (nu pe
de medici care oameni) şi pe baza acelor observaţii a realizat un
au realizat şi ei atlas anatomic al ... omului! Este drept că sunt foarte
Andreas Vesalius - Credit imagine [29] disecţii, ducând multe asemănări între anatomia omului şi cea a mai
astfel la noi multor mamifere, dar există şi diferenţe. Atunci
descoperiri în medicină. aceasta nu se ştia, ci pur şi simplu se presupunea că
anatomia omului este aceeaşi cu cea a animalelor,
Se naşte la Bruxelles, Belgia (1514) mai ales că exista acest tabuu contra disecţiilor de
cadavre umane. Dar cum să cunoşti corpul omenesc
Andreas Vesalius s-a născut în 1514 la Bruxelles, în fără disecţii?
Belgia de astăzi, iar tatăl său şi bunicul fuseseră
medici la curtea regelului Împăratului Romano În secolul precedent, totuşi, avuseseră loc nişte
German. De mic copil, visul lui a fost să fie şi el disecţii de cadavre umane, odată cu Renaşterea şi
medicul curţii acestui imperiu. De aceea, de mic a dorinţa omului de a cunoaşte mai bine pe om.
Totuşi, acţiunile erau sporadice şi nu aveau urmări
pe plan ştiinţific. De exemplu, şi marele artist
Leonardo Da Vinci realizase disecţii de cadavre şi
aceasta îi permisese să realizeze celebrele sale
diagrame ale corpului omenesc privit din exterior.
Dar el nu mersese mai departe de câteva disecţii. De
asemenea, la universităţile de medicină erau acum
permise disecţiile. Numai că studenţii nu realizau ei
înşişi disecţii. Ci ei citeau din cartea lui Galen veche
de 1300 de ani şi un bărbier tăia un cadavru şi le
povestea ceea ce vedea. Studenţii nici măcar nu
stăteau în jurul lui să privească!
Pare într-adevăr şocant, dar chiar aşa se făceau
studiile de medicină pe la 1530, când micul Andreas
Vesalius, la nici 16 ani, începe studiile de medicină
la Universitatea din Leuven. Începe să realiizeze
singur disecţii de cadavre, căci era legal în cadrul
universităţii. Dar repede îşi dă seama că avea acces
la prea puţine cadavre faţă de cât de puţin se ştia
despre corpul uman. Atunci, profitând de influenţa
pe care tatăl său o avea la curtea regelui ca şi medic
regal, Andreas Vesalius aranjează ca execuţiile
criminalilor să aibă loc exact atunci când avea el
nevoie de cadavre proaspete pentru noi analize. Cu
cât realiza mai multe disecţii, cu atât îşi dădea seama
cât de complex e organismul uman şi de cât de puţin
se ştie despre el. De asemenea, începea deja să
descopere primele contradicţii cu ceea ce Galen
afirma despre organismul uman.
Student la Universitatea din Paris (1533)
De aceea, la 19 ani, în 1533, pleacă la Paris, pentru a
îşi completa studiile în medicină la o universitate şi
mai mare. Aici nu şi-a continuat doar studiile
universitare, dar şi noua sa pasiune pentru disecţii.
Aşa că a fost nevoit să mai rupă un tabuu, unul care
este considerat tabuu şi astăzi: furtul morţilor din
morminte. Da, chiar aşa făcea. Urmărea
înmormântările şi apoi fura cadavrul proaspăt pentru
disecţii. Sau de alte ori mergea în cartierele sărace
unde oamenii sărmani mureau pe stradă şi le
recupera şi le lua acasă. Nu de puţine ori chiar
trebuia să se lupte cu câinii vagabonţi pentru aceste
cadavre. Cum disecţiile sale erau clandestine, nu
trebuia să fie văzut. Aşa că toate aceastea aveau loc
noaptea, iar cadavrele stăteau la el în cameră câteva
zile bune, până erau studiate în amănunţime.
Majoritatea miroseau puternic deja de câteva zile
atunci când el le arunca pentru a începe studiile la
un cadavru nou.
În paralel cu disecţiile ce le realiza singur, a excelat
şi la şcoala, unde a fost remarcat de doi dintre cei
mai mari anatomişti ai Europei, care chiar studiau la
Paris: Jacob Sylvius şi John Guinter. Vedem aşadar
ce important a fost să plece de la mai mica sa
Universitate la o universitate mai mare. Aceştia i-au
recomandat să meargă la Universitatea din Padova,
care era atunci cea mai bună universiate din lume pe
medicină. Imediat a terminat cu brio universitatea şi
a fost numit profesor la acea universitate, ba chiar
conducătorul catedrei de anatomie! Şi avea doar 29
de ani!
Profesor universitar de anatomie la Universitatea
din Padova (1534)
Acum era rândul său să predea anatoma la studenţi,
aşa cum i se predase lui. Anume ca un bărbier să
disece un cadavru, iar el să citească studenţilor din
cartea lui Galen, fără ca studenţii să privească
cadavrul disecat. Dar credeţi că după toate disecţiile
pe care le realizase el putea să facă aceasta? Nu!
Deja a schimbat metoda de predare. Realiza el însuşi
disecţia şi descria studenţilor cu lux de amănunte
ceea ce observa. De asemenea, îi încuraja şi pe ei să
realizeze propriile disecţii, amintind iar şi iar că este
unica metodă reală de a studia despre corpul
omenesc.
Tabulae Anatomicae Sex (1538), primele
diagrame detaliate ale corpului omenesc
Cu cât realiza mai multe disecţii, cu atât îşi dădea
seama de noi şi noi greşeli ale lui Galen despre
corpul omenesc, greşeli care erau transmise de 1300
de ani, fără schimbare. Atunci s-a decis să realizeze
nişte desene mari, cu multe detalii, despre structura
organismului uman. A cerut serviciile unui pictor fost publicată, era anul 1543 şi Andreas Vesalius
din atelierul celebrului pictor Titian, iar acesta avea doar 29 de ani!
desena cu multe detalii ceea ce Andreas Vesalius
descria (deh, nu erau aparate de fotografiat pe Visul implinit: medic la curtea Imperiului
vremea aceea; de aceea era nevoie de pictori foarte Romano German
pricepuţi). Astfel a publicat în 1538, la doar 24 de
ani, "Tabulae anatomicae sex" (în traducere "Şase A trimis un exemplar frumos împachetat la
desene anatomice") unde descria detaliat scheletul, împăratul Imperiului Romano German. Impresionat,
dar mai ales, în premieră, sistemul complet de vene acesta i-a trimis
şi artere! Cartea a avut un succes instant cu lumea imediat invitaţia
academică europeană, iar Andreas Vesalius a de a deveni medic
început să fie cunoscut. Pe de altă parte, fostul său la curtea sa. Cum
profesor care îl recomandase pentru cea mai bună aceasta era
universitate din lume pe anatomie, unde acum era tocmai visul său
şef de catedră, începe să îi poarte pică şi să îl acuze din copilărie,
că studenţii nu vor studia la fel de bine dacă vor Andreas Vesalius
realiza ei înşişi disecţii sau vor studia după noua a acceptat imediat
carte, iar nu după cartea celebrului Galen al şi în mai puţin de
Antichităţii. un an era deja la
curte, renunţase
De Humani Corporis Fabrica (1543), primul la cercetarea
atlas al corpului omenesc ştiinţifică, se
căsătorise şi traia
Motivat de acest succes, Andreas Vesalius şi-a viaţa liniştită de
propus atunci un proiect gigant. Să realizeze cel mai medic regal. Era
precis atlas anatomic uman, unde să adune în foarte foarte celebru şi
multe diagrame de calitate şi cu text explicativ, tot era şi foarte bun
ceea ce descoperise el de-a lungul timpului. Zis şi şi ca medic. Două întâmplări celebre au fost
făcut. A angajat mai mulţi pictori celebri, s-a apucat consemnate de istorie. În prima, a fost chemat la
de scris şi împreună au realizat o carte de 400 de Paris pentru a ajutat la salvarea regelui Henri al II-
pagini, cu 200 de desene foarte fidele. Cartea Exemplu de desen foarte precis din
lea al
corecta peste 200 de greşeli pe care Galen le făcea cadrul cărţii "De Humani Corporis Franţei,
cu privire la corpul uman, între care şi afirmaţia că Fabrica" (1543) - Credit imagine [30] care
de fapt femeia ar avea mai puţine coaste decât fusese rănit la cap de o lance. Diagnosticul său a fost
bărbatul, aşa cum zicea Biblia. corect şi a avut curajul să îl zică: regele nu mai putea
fi salvat. Într-adevăr, peste câteva zile el s-a stins. A
După ce se îngrijise ca imaginile să fie de cea mai doua oară, a fost chemat la Madrid să ajute la
bună calitate, angajând pictori profesionişti, Andreas salvarea unui prinţ care căzuse pe scările castelului.
Vesalius a dorit ca marea operă să fie împrimată pe Diagnosticul a fost iarăşi sigur: va scăpa. Şi într-
hârtie de cea mai bună calitate. De aceea s-a dus adevăr, cu multe eforturi, viaţa prinţului a fost
personal cu manuscrisul tocmai în Elveţia, unde a salvată. Este demn de remarcat câtă superstiţie
stat personal până când acesta a fost gata. Când exista pe vreme aceea. După toate stradiinile lui,
cartea sa, "De Humani Corporis Fabrica" (în regele Spaniei a rămas totuşi convins că fiul său
traducere "Despre structura corpului omenesc") a fusese salvat de mumia unui sfânt care fusese adus
în odaia de lângă.
Sfârşitul vieţii lui Andreas Vesalius
Spre sfârşitul vieţii, Inchiziţia Bisericii Catolice i-a
intentat un proces în care era acuzat că ar fi realizat
autopsia unei persoane care încă nu decedase. Nu
vom şti niciodată dacă a fost adevărat sau fals, cert
este că doar intervenţia regelui Spaniei l-a salvat de
la moarte. Condiţia era ca Andreas Vesalius să
realizeze o călătorie în Ţara Sfântă, unde să se
cureţe la suflet. Călătoria a realizat-o în 1564, la
vârsta de 50 de ani. Numai că a avut ghinion pe
drumul înapoi, iar corabia sa eşuat pe o insulă
grecească pustie, unde în cele din urmă Andreas
Vesalius s-a stins de foame ...
Moştenirea revoluţiei în medicină lansată de
Andreas Vesalius
Aceasta a fost viaţa fulgerătoare a celui care a
revoluţiat modul în care se realiza medicina. A rupt
tabuul vremii contra disecţiilor, iar prin realizarea
lor a descoperit atât de
multe lucruri noi despre
corpul omenesc, încât
practic învăţările antice au
fost abandonate odată
pentru totdeauna.
Totodată, noile generaţii
de medici i-au luat
exemplul şi de atunci toţi
realizau disecţii, ceea ce a
dus într-un scurt timp la o
explozie de descoperiri,
culminând cu
descoperirea faptului că
sângele chiar circulă prin
vene şi artere. Până la William Harvey în 1616, se
credea că sângele de fapt stagnează în vene şi
artere. Pentru
Diagramă a scheletului uman într-o
anumită poziţie din cartea "De Humani
toate acestea,
Corporis Fabrica", de Andreas Vesalius,
1543.- Credit imagine [31]
Andreas Vesalius este numit părintele anatomiei
moderne, sau chiar părintele medicinei moderne,
lăsându-i lui Hipocrate meritul de a fi părintele
medicinei în general.
Structura detaliată a cărţii
Cartea "De Humani Corporis Fabrica" a fost scrisă
în 7 cărţi, tocmai în anul în care o altă carte a fost
publicată, carte care a revoluţionat astronomia.
Anume cartea lui Nicolaus Copernic, "De
revolutionibus orbium celestium", care introducea
ideea că de fapt planetele se învârt în jurul Soarelui,
iar nu în jurul Pământului. Era anul de graţie 1543.
Prima parte a cărţii "De Humani Corporis Fabrica"
descria în detaliu scheletul uman. Vesalius a fost
primul care şi-a dat seama că scheletul dă forma
corpului, că scheletul susţine corpul şi că scheletul
este esenţial în mişcarea corpului. Cartea conţine şi
diagrame precise ale scheletului uman, ba chiar
scheletul pus în variate poziţii, ca şi cum ar studia,
de exemplu. Ideea a fost reluată de artistul
contemoran nouă care realizează expoziţii cu
cadavre plastifiate şi expuse în variate poziţii.
A doua parte a cărţii "De Humani Corporis Fabrica"
decrie în detaliu sistemul msculator şi prezintă de
asemenea imagini foarte detaliate.
Partea a treia este despre sistemul circulator (vene şi
artere), partea a patra despre sistemul nervos, partea
a cincea despre organele interne, partea a şasea
despre inimă şi plămâni, iar partea a şaptea despre
creier.
Epitome, varianţa prescurtată a cărţii
Simultan cu "De Humani Corporis Fabrica",
Andreas Vesalius a publicat şi o variantă
prescurtată, dar păstrând toate diagramele, care urma
să fie folosită ca şi broşură de luat mereu cu sine în
timpul operaţiilor sau disecţiilor. Cartea a purtat
numele de "Epitome".
Cartea a fost primită şi cu opoziţie educaţia cu cei mai buni profesori ai vremii şi la cele
mai bune universităţi ale vremii. Nu în ultimul rând,
De asemenea, trebuie precizat că după apariţia cărţii, ambii au avut o gândire atipică, liberă de
fostul profesor Sylvius de la Paris a fost şi mai prejudecatele vremeii, ceea ce le-a permis să poată
pornit contra lui Vesalius, atât de pornit încât a scris privi lucrurile altfel şi să observe lumea prin metode
regelui Imperiului Romano German urmatoarele: noi.
"Implor pe Majestatea Sa să pedepsească drastic, aşa
cum merită, pe acest monstru pe care l-a crescut
chiar în casa sa şi care este un excelent exemplu de
ignoranţă, ingratitudine, aroganţă şi impietate. Rog
pe Majestatea Sa să îl aducă la tăcere ca să nu
otravăească întreaga Europă cu mirosul său".
Desigur, regele a ignorat rugămintea sa, dar Franţa a
rămas în urmă câteva decenii bune datorită
autorităţii de care se bucura Sylvianus.

Asemănări între Andreas Vesalius şi Galileo

Galilei

Aceasta este povestea începutului anatomiei

moderne. Aşa se fac revoluţiile, mergând acolo unde
nu a mai mers nimeni, privind universul cu
instrumente pe care nu le-a mai folosit nimeni şi
invariabil descoperind lucruri pe care nimeni nu le
mai ştie. În anul când s-a stins Vesalius, s-a născut
un alt om care la rândul lui a fost părintele
astronomiei, dar se poate spune şi că a fondat fizica
mondernă, Galileo Galilei.

Există multe asemănări între Andreas Vesalius şi

Galileo Galilei. Amandoi au demontat credinţele
vechi din Antichitate, credinţe ce erau transmise de
la generaţie la generaţie, fără ca nimeni să le verifice
experimental. Andreas Vesalius a demontat teoriile
celui mai mare cunoscător în ale medicinei din
antichitate, Galen, iar Galieo Galielei pe cele ale
celui mai mare filosof al Antichităţii, Aristotel.
Amândoi au avut aceste reuşite pentru că au testat
experimental validitatea afirmaţiilor anticilor.
Andreas Vesalius a introdus disecţiile pe cadavre
umane ca metodă directă de observare a corpului
uman, iar Galileo Galilei a introdus experimentele în
fizică şi obsevarea cerului cu telescopul, ca metodă
directă de a afla legile Universului. Totodată, ambii
s-au născut în familii înstările care le-au asigurat
 James Hutton, părintele
geologiei, sau omul care a
dărâmat mitul că Pământul
are doar 7000 de ani
Adrian Buzatu

Astăzi pare evident că Pământul este vechi este în ziua de azi, modelat doar de mari catastrofe,
de miliarde de ani, dar acum nici trei secole precum potopul lui Noe. A fost nevoie de un om
oamenirea încă credea mitul biblic cum că Pământul precum James Hutton, cu o poveste aparte, pentru a
avea doar 7000 de ani, că iniţial era ocupat complet dărâma acest mit vechi de milenii. În acest articol vă
de un ocean primordial, care când s-a retras a lăsat vom prezenta cum anume a gândit James Hutton
în spate relieful pentru a îşi da seama că Pământul este mult mai
pe care îl bătrân decât se credea şi mai ales ce aspecte ale
vedem şi astăzi. vieţii lui i-au permis să gândească astfel. Vom vedea
Omul care şi-a de asemenea cum această descoperire a influenţat
dat seama şi adus profund şi pe Charles Darwin în elaboarea teorei
dovezi sale a evoluţiei speciilor prin selecţie naturală. De
experimentale de altfel, aceasta şi încercăm să popularizăm în această
necontestat cum serie de articole de istoria ştiinţei de la Stiinta Azi:
că că Pământul Cum de ştim ceea ce ştim despre lumea în care
este mult mult trăim. Dar să revenim la oile noastre ...
mai bătrân şi că
relieful său este Adolescenţa la Edinburgh, capitala Scoţiei
model de ciculuri
de eroziuni, James Hutton s-a născut la Edinburgh, Scoţia, în
depuneri şi 1726, adică cu un an înainte să moară Isaac Newton,
James Hutton – Tablou realizat de Sir
Henry Raeburn ridicări de într-o familie de negustori. A studiat liceul şi
şcoartă, care se repetă pe perioade foarte lungi de facultatea chiar în oraşul natal, unde a avut norocul
timp, este acum considerat părintele geologiei să îl aibă ca şi profesor pe unul din oamenii de
moderne. Este vorba de James Hutton, la Edinburgh, ştiinţă care lucrase cu Newton. Astfel, James Hutton
Scoţia, în 1785. a descoperit două aspecte care, aşa cum veţi vedea,
l-au ajutat să vadă ceea ce nimeni nu văzuse înaintea
Preambul lui: că vârsta Pământului este mare, foarte mare.

Pare evident astăzi că planeta noastră are o vârstă de
câteva miliarde de ani, dar pe la 1750 ştiinţa nu
spusese încă nimic despre vârsta Pământului, iar
lumea, inclusiv oamenii de ştiinţă, credeau varianta
oficială din Biblie, anume că Pământul avea cam
7000 de ani şi că relieful a fost dintotdeauna precum
Primul aspect ţine de rotaţia planetelor în jurul
Soarelui, iar şi iar, an după an, ciclu după ciclu.
Cuvântul cheie aşadar este "ciclu".
Al doilea aspect ţine de curentul filosofic deism,
care susţine că Dumnezeu a creat Universul şi apoi
l-a lăsat să evolueze fără ca El să mai intervină
vreodată. Trebuie remarcat că acest curent se opune
credinţei religioase, care zice că Dumnezeu a
intervenit cel puţin o dată atunci când l-a inviat pe
Iisus. Pe de altă parte, deismul nu se opunea ideii de
creaţie a Universului. Astfel, atunci când a
descoperit că Pământul este foarte foarte bătrân, fapt
ce contrazice în mod direct Biblia, James Hutton era
împăcat cu ideea că nu contrazice ideea de
Dumnezeu, conform filosofiei deiste.
Student la medicină la Paris şi Leyden
În 1745, la doar 19 ani, James Hutton a sfarşit
studiile sale universitare, chiar în anul când scoţienii
au dus ultima lor răscoală majorită împotriva
cuceritorilor englezi. Tot în acel an, James Hutton a
lăsat însărcinată pe o servitoare. Pe vremea aceea,
aceasta era ceva aşa de înjositor, încât James Hutton
a simţit obligaţia să părăsească oraşul. Astfel a mers
la Paris, unde a studiat medicina pentru trei ani. S-a
mutat apoi la prestigioasa Universitate din Leyda
din Olanda, unde a primit un doctorat în medicină cu
o teză pe tema circulaţiei sângelui. În 1750 era
aşadar mai mult decât calificat să practice medicina.
Dar credeţi că aceasta a făcut James Hutton?
Afaceri în chimie şi imobiliare la Edinburgh
Nu ... s-a întors în Edinburgh, unde şi-a amintit de
vechea sa pasiune din tinereţe, anume chimia. Cu un
bun prieten şi-a făcut o mică fabrică care producea o
substanţă chimică care era foarte necesară pentru
industria ce se dezvolta atunci în Marea Britanie.
Afacerea a mers foarte bine. În plus, se ocupa şi cu
afaceri imobiliare în Edinburgh, căci acesta fusese
distrus în mare parte în înăbuşirea răscoalei, dar apoi
Coroana înţelesese că pentru a opri astfel de răscoale
pe viitor, este necesar să facă un oraş modern din
capitala Scoţiei. Oraşul a câştigat atunci mijloace
moderne de salubritate, precum şi instituţii de
cultură şi ştiinţă pe care nu le avea înainte. Vedeţi
deja spiritul diversificat şi pragmatic al lui James
Hutton care făcea afaceri cu ce cerea industria şi
imobiliare după cum cerea piaţa oraşului în
dezvoltare. În tot acest timp, plătea pensie
alimentară fiului său nelegitim, dar în rest nu s-a
îngrijit de el. Acesta a ajuns până la urmă un
funcţionar la Poşta din Londra.
Fermier cu educaţie ştiinţifică, sau cheia
descoperirii revoluţionare
Apoi, încă un eveniment important a avut loc, care a
contribuit în mod decisiv la descoperirea lui James
Hutton cum că Pământul este foarte, foarte bătrân.
În anii 1750 a moştenit ferma familiei sale din
apropierea oraşului Edinburgh. Cu o pasiune
neîntinată pentru nou, James Hutton a lăsat baltă
afacerile imobiliare şi fabrica de substanţe chimice
şi s-a mutat la ţară, unde a trăit mai bine de douăzeci
de ani ca şi fermier.
Dar ce fermier a fost James Hutton! S-a documentat
întâi temeinic despre cele mai noi progrese în ştiinţa
agriculturii (despre soluri, despre soiuri de plante,
despre împerecherea de plante şi animale pentru a
crea soiuri mai bune), încât în doar câţiva ani pusese
pe picioare ferma ce devenise una din cele mai
productive din Scoţia (şi nu e exagerare). Ce
înseamnă să faci lucrurile cu cap! Ba chiar a şi scris
atunci un tratat pe care însă nu l-a publicat "The
Elements of Agriculture" (în traducere: "Elemente
de agricultură").
Dar cum l-a dus aceasta să descopere adevărata
vârstă a Pământului? Uşor uşor, an după an, lucrând
cu solul, lucrând cu animale şi plante, observând
vremea, observând roci, observa lucruri pe care
oamenii le vedeau toţi, dar le treceau cu vederea.
Uşor, uşor, le-a pus cap la cap.
La fermă şi-a format uşor uşor ideile
revoluţionare
De exemplu, vedea cum solul de pe pământurile sale
era uşor uşor erodat de vânt sau de ape. Unde se
duce, s-a întrebat el? Şi-a dat seama cum era
transportat de râuri şi apoi depozitat pe fundul
lacurilor, râurilor sau mărilor. Astfel se explicau
straturile sedimentare pe care le vedea în munţi.
Acesta era un lucru ştiut deja atunci, dar James
Hutton a continuat să observe şi să înţeleagă. Căci,
ce s-ar întâmpla cu relieful, dacă este bătut foarte
mulţi ani de ploi şi vânturi? Îşi va schimba oare
forma?
Vedea de asemenea cum rocile se fărămiţau după
frig şi căldură în roci mai mici, care apoi se
fărâmiţau şi ele până se obţinea pământ şi nisip. Câţi
oameni nu au privit de-a lungul mileniilor aceste
acţiuni ale naturii asupra solului fără să se întrebe ce
se întâmplă când aceasta acţionează de-a lungul
timpului? Pur şi simplu lumea credea că relieful
exista dintotdeauna în forma de astăzi şi că lumea
era foarte tânără, de cam 7000 de ani. De aceea nici
măcar nu se întrebau ce se întâmplă dacă aceste
cicluri de eroziuni şi depuneri acţionează an după
an, pe perioade mari de timp ...
Dar James Hutton şi-a dat seama. Tocmai că ar
putea schimba relieful, dar numai dacă ar acţiona pe
periade lungi, foarte lungi de timp. Ideea de cicluri
prindea contur. Dar aceasta nu era totul ...
James Hutton prinsese şi o pasiune pentru studiul
rocilor. Nu stătea mereu doar la fermă. Străbătea şi
întreaga Marea Britanie şi aduna roci pe care le
aducea acasă, le studia, le categorisea. Aceasta era
ceva relativ nou atunci. Devenise chiar cunoscut
pentru rocile sale. Şi rocile puneau întrebarea
fascinantă: cum fuseseră ele create? Teoria
predominantă atunci sugera că toate aceste roci
fuseseră cristalizate pe fundul unui ocean care în
trecut ar fi acoperit întregul Pământ. Păi dacă este
aşa, aceasta înseamnă că iniţial materialul din care
era format rocile era solubil în apă, nu? Ori
majoritatea rocilor nu par să fi fost vreodată solubile
în apă. Dacă nu prin cristalizare pe fundul oceanelor,
atunci cum s-ar fi putut crea aceste roci? Ideea
aceasta l-a urmărit multă vreme, până când i-a dat de
cap.
La Edinburgh şi-a cristalizat argumentele despre
vârsta Pământului
În 1770, James Hutton s-a reîntors la Edinburgh cu
aceste idei în mintea sa. Între timp trecuse un sfert
de secol de la răscoală, iar oraşul renăscuse nu doar
economic, dar mai ales ştiinţific şi cultural, ca o
adevărată capitală ce era. James Hutton s-a
reintegrat în viaţa intelectuală a oraşului şi astfel a
luat contact cu mari minţi britanice ale acelei
perioade: James Watt, inventatorul motorului cu
abur; Adam Smith, filosoful care a pus bazele
capitalismului pe care este construită în prezent
societatea umană; David Hume, marele filosof care
studia natura umană; Joseph Black, care descoperise
dioxidul de carbon.
James Hutton şi Joseph Black au început să lucreze
atunci tocmai la problema originii rocilor terestre.
Uşor uşor, James Hutton a ajuns să creadă că există
o caldură mare în interiorul Pământului şi că această
căldură topeşte rocile şi le aduce lichide la suprafaţă,
unde se solifică, în contact cu apa rece. Tot această
căldură din interiorul Pământului ar explica şi
erupţiile vulcanilor. În schimb, teoria vremii
susţinea că în mod spontan ia foc un depozit de
cărbuni din subsol şi că explozia aceasta topeşte
rocile ce ajung apoi la suprafaţă sub formă de lavă.
Acum ştim că această teorie este greşită, iar cea
introdusă de James Hutton, cum că ar exista în sol
multe roci deja topite de la căldura din interiorul
Pământului, este corectă.
Existau roci vulcanice, iar susţinătorii teoriei vremii
nu negau astfel că unele roci pot fi vulcanice. Ei
susţineau însă că sunt relativ puţine şi că erupţiile
vulcanilor nu au schimbat profund relieful, iar restul
rocilor erau toate formate prin precipitare de cristale
în oceanul originar.
Pare amuzant astăzi, când ştim că de fapt există un
strat de roci lichide şi fierbinţi în interiorul
Pământului şi că această căldură crează rocile şi le
face să apară prin crusta terestră, ducând la apariţia
de munţi şi la formarea de roci. Dar James Hutton a
fost primul om care a înţeles cu adevărat faptul că
există căldură în interiorul Pământului şi că aceasta
este sursa schimbărilor de relief pe Pământ, prin
aceşti factori care acţionează încet, încept, pe durate
foarte foarte mari de timp. Adică în cicluri, pe
perioade mari de timp, pe principiul deist cum că
Dumnezeu a creat Pământul şi apoi l-a lăsat să
evolueze.
1785: teoria sa este anunţată oamenilor de ştiinţă
la Edinburgh
Odată cristalizată această idee, următorul pas era ca
James Hutton să o anunţe oficial colegilor săi
oameni de ştiinţă. Acest pas a avut loc în 1785, la 15
ani după ce revenise la Edinburgh şi începuse să
studieze atent problema originii rocilor. Prezentarea
a avut loc la Societatea Regală din Edinburgh
(observaţi că se crease una şi în capitala Scoţiei).
Prezentarea sa a adus un şoc pentru lumea ştiinţifică.
Pe când alte prezentări ale altor oameni de ştiinţă au
petrecut decenii până să fie luate de cineva în seamă
la adevărata lor valoare, problema pusă de James
Hutton a fost recunoscută imediat de o importanţă
capitală. Oamenii de ştiinţă s-au împărţit imediat în
două tabere: unii care susţineau teoria lui, iar alţii
care i se opuneau şi credeau în teoria cum că rocile
s-au creat într-un ocean primar, unde s-au depus ca
şi cristale. Lui Hutton i-a fost fost clar imediat că are
nevoie de noi dovezi experimentale noi, clare, de
necontestat, pentru a convinge pe toate lumea.
1788: dovada de necontestat este descoperită
Zis şi făcut. James Hutton a luat munţii Scoţiei la
picior, studiind atent rocile şi căutând dovada clară
şi de netăgăduit. Dar cum ar fi arătat această
dovadă? Ei bine, teoria oceanului primar sugera că
odată ce s-au creat acele roci în oceanul originar,
apoi s-au depus sedimente peste ele şi întotdeauna,
dar absolut întotdeauna, rocile de sedimentaţie o să
fie la suprafaţă. Mai precis, în nici un caz nu ar
exista roci primare, apoi roci de sedimentaţie, apoi
iarăşi roci primare, tocmai că după ce s-ar fi retras
oceanul originar, nu s-ar mai fi putut sedimenta noi
roci în cristale (acele roci primare).
Ei bine, tocmai un astfel de caz a descoperit James
Hutton în munţii Scoţiei. Imediat a chemat doi
dintre oponenţii săi cei mai înverşunaţi şi le-a arătat
rocile. Şoc! Instantaneu (fără exagerare) aceştia au
fost convinşi. Trecuseră deja ani buni de când toţi
analizaseră cazul pe toate feţele, încât ştiau
instananeu cum ar arăta dovada care ar contrazice
teoria oceanului primar. Şi James Hutton o
descoperise. Era anul 1788, anul trimfului minţii
umane asupra a mii de ani de dogmă.
Cartea care prezintă teoria este din păcate
neclară
După aceasta, James Hutton a început să scrie o
carte unde să explice detaliat teoria sa şi dovezile
sale experimentale. Cu atât mai mult cu cât teoria sa
fusese denumită blasfemie de către un cunoscut om
de ştiinţă irlandez. Dar ghinionul a făcut ca atunci să
se îmbolnăvească. A scris cartea, este drept, dar cu
multe greşeli, foarte neclar şi fără să prezinte
dovezile, ci doar teoria. Cartea a fost publicată totuşi
în anul 1794 sub titlul "An investigation on the
Principles of Knowledge and of the Progress of
Reason, from Sense to Science and Philosophy" (în
traducere "Principii ale cunoaşterii şi ale progresului
raţiunii, adică de la simţuri la ştiinţă şi filosofie").
Din pacate, dimensiunea uriaşă a cărţii şi
neclaritatea scrierii au făcut ca să nu fie apreciată la
adevărata sa valoare. La scurt timp după, în 1797,
James Hutton a murit. Revoluţionase cunoaşterea
umană, demontase un puternic mit al lumii
înconjurătoare, dar ideile sale au avut nevoie de mai
mult timp ca să fie uşor uşor acceptate. Cealaltă
teorie, a oceanului primar, era încă la fel de
puternică.
James Hutton, părintele geologiei
Dezbatarea ştiinţifică între ele a continuat pentru
încă 30 de ani, până când un alt geolog britanic,
Charles Leyll, a prezentat teoria lui James Hutton
într-o formă foarte clară, cu dovezi la fel de clare.
Noua teorie a luat numele de uniformitarism şi
însoţită de noile dovezi acumulate între timp, a fost
publicată între 1830 şi 1832 în cartea "Principles of
Geology" (în traducere "Principii ale geologiei").
De data aceasta cartea nu a trecut neobeservată, ba
chiar a tranşat odată pentru totdeauna dezbatarea
despre originea rocilor de pe Pământ. Comunitatea
ştiinţifică a fost convinsă că vârsta Pământului este
foarte foarte mare, chiar dacă nu se ştia încă vârsta
exactă, şi că rocile s-au format datorită căldurii din
interiorul Pământului, de-a lungul unor perioade
foarte largi de timp. Totodată, lumea s-a convins că
nu existau motive să credem că întregul Pământ
fusese în trecut acoperit cu un ocean global. Şi că
James Hutton fusese părintele geologiei.
Revoluţia merge mai departe, influenţând şi pe
Charles Darwin
Dar ideea de schimbări mici, mici, care se repetă iar
şi iar, pe durate mari de timp, cu puterea de a
schimba fundamental lucrurilor pătrundea uşor şi în
alte domenii ale cunoaşterii. Dacă relieful Pământuli
evoluează prin paşi mici care se repetă iar şi iar, ce
altceva ar mai putea evolua tot astfel pe durate mari
de timp?
Pe 27 decembrie 1831, pleca în expediţie în jurul
lumii nava britanică Beagle, care ducea cu ea şi un
tânăr naturalist, Charles Darwin. Acesta doar ce îşi
cumpărase cartea lui Leyll, iar ideea unui Pământ
care evolua, ideea unui Pământ bătrân, bătrân, care
se transformă prodund prin schimbări mici ce se
repetă iar şi iar l-a impresionat aşa de mult, încât l-a
ajutat să dezvolte ipoteza să că şi speciile s-au
transformat prin schimbări foarte mici de-a lungul
timpului. De altfel, ideea aceasta plutea în aer deja şi
chiar şi James Hutton o enunţase. Dar Hutton credea
că aceste schimbări duc doar la ameliorarea
calităţilor speciilor pentru a se adapta mai bine
(precum încrucişările de specii de animale), dar
refuza ideea că astfel ar putea apărea specii noi. Ori
tocmai în aceasta a constat noutatea adusă de
Charles Darwin, idee care a şocat şi ea la vremea ei
şi care a mai demontat un mit, anume că omul ar fi
existat dintodeauna în forma din prezent.
Pentru a îşi susţine teoria sa, Charles Darwin a
urmat modelul lui Charles Leyll. A scris o carte
amplă unde a prezentat clar teoria sa si a enumerat
toate dovezile experimentale solide. Astfel, teoria nu
avea cum sa fi combatuta stiintific. Desigur, teoria
evolutiei speciilor prin selecţie naturală este
combatută şi astăzi de religie, dar în ştiinţă nu există
o dezbatare: teoria evoluţiei este piatra de bază a
întregii biologii şi medicine de astăzi.
Iată cum parintele geologiei l-a influenţat pe
părintele teoriei evoluţiei speciilor prin selecţie
naturală.
Epilog
Iată aşadar povestea demolării unui mit enorm: acela
că Pământul ar avea o vârstă de doar 7000 de ani.
Am văzut şi ce detalii din viaţa lui James Hutton i-
au permis să realizeze această descoperire majoră
care îl califică drept părintele geologiei. Am văzut şi
ce importantă este explicarea clară a unei teorii, cu
tot cu dovezile experimentale, pentru ca ea să fie
acceptată de comunitatea ştiinţifică. Şi am mai văzut
cum o revoluţie într-un domeniu al ştiinţei poate să
ducă la alta în alt domeniu al ştiinţei. Mai precis,
cum ideea de evoluţie a Pământului a sugerat şi
ideea de evoluţie a speciilor, idee ce s-a dovedit
corectă şi ce a fost susţinută în mod clar de dovezi
experimentale. Aceasta este mintea omenească, care
iată, reuşeşte, pas cu pas, să dărmâne barierele
cunoaşterii şi să înţeleagă lumea în care trăim.
 Edwin Powell Hubble - omul
care a descoperit celelalte
galaxii și că Universul este
în expansiune
Romina Neagu

A fost odată un A studiat astronomia, matematica şi filozofia la

univers micuţ, abia Universitatea din Chicago, după care a obţinut un
cuprinzând în braţele master în limba spaniolă la Universitatea Oxford,
lui o singură galaxie, unde a studiat şi dreptul.Şi-a dat seama imediat că
devenind una cu ea. meseria de avocat nu i se potriveşte, asa că s-a întors
El era static şi finit, la vechea lui pasiune-astronomia. Hubble avea,
aşa credeau toţi, până deasemenea, şi un spirit eroic, el luptând atât în
când un om a Primul Război Mondial, unde primeşte gradul de
demonstrat maior, cât şi în Al Doilea Război Mondial.
contrariul. A folosit
un instrument magic În 1917 se întoarce la Univesitatea din Chicago şi îşi
ce vedea dincolo de ia doctoratul, lucrarea sa de disertaţie fiind
“univers”, “Investigarea fotografică a nebuloaselor obscure”.
Edwin Powell Hubble - Credit
dezvăluindu-i un frate După aceea, primeşte un post la Observatorul Mount
imagine [32]
geamăn, poate mai Wilson din California. Dealungul carierei sale, face
mulţi. A realizat, apoi, că toţi fac parte dintr-un numeroase descoperiri, cea mai importantă dintre ele
întreg, adevăratul univers, mult mai vast şi mai fiind faptul ca Universul se întinde şi dincolo de
complex decât îşi putea imagina cineva, vreodată. galaxia noastră. Cu puţin timp înainte de moartea sa,
Acel om a fost Edwin Powell Hubble, iar Hubble reuşeşte să-şi împlinească o ultimă dorinţă,
“instrumentul magic” a fost Telescopul Hooker. am putea spune, şi anume, aceea de a fi primul care
Acesta este primul telescop cu care s-a demonstrat foloseşte Telescopul Hale, cel mai puternic telescop
faptul că universul nu este constituit doar dintr-o construit până atunci.
singură galaxie.
Încetează din viaţă pe data de 28 Septembrie 1953,
Biografie Edwin Powell Hubble an în care primeşte şi Premiul Nobel în Fizică,el
suferind de o boală foarte gravă-tromboză cerebrală(
Edwin Powell Hubble (20 Noiembrie 1889 - 28 un cheag de sânge în creier). Nu s-a ţinut nicio
Septembrie 1953) s-a născut în Marshfield, ceremonie de înmormântare şi niciodată nu s-a aflat
Missouri. În copilărie, el a fost admirat mai mult unde a fost îngropat.
pentru calităţile sale fizice, decât pentru cele
intelectuale, deşi avea note bune la majoritatea Realizări
materiilor. Era pasionat de cărţile lui Jules Verne, în
tinereţe, atenţia fiindu-i atrasă de ştiinţă şi de Universul este mare. Am amitit mai devreme despre
orizonturile pe care aceasta le deschide. Telescopul Hooker.A fost construit în anul 1917,
fiind cel mai performant la vremea aceea. Cu ajuorul
său, Hubble a observat anumite nebuloase ce păreau
mult prea
distante pentru
a face parte din
galaxia noastră.
Singura
explicaţie era că
aceste
nebuloase sunt,
Telescopul Hooker - Credit imagine [33]
de fapt, galaxii.
Acestea au fost primele dovezi aduse de către el care
să infirme teoria cum că universul este format doar
din Calea Lactee. Hubble a înfruntat, totuşi destule
dificultăţi, mulţi astronomi opunându-se ideii sale
nebuneşti. În cele din urmă, însă, meritele sale au
fost recunoscute. Descoperirea sa, publicată, parcă
intenţionat, în prima zi a anului 1925, a revoluţionat
felul în care era văzut Universul.
Deplasarea spre roşu a galaxiilor
Deplasarea spre roşu are loc atunci când radiaţia
electromagnetică emisă sau reflectată de un obiect
este deplasată spre domeniul de energie mică al
spectrului electromagnetic, adică roşu. Acest lucru
se întâmplă din cauza efectului Doppler (efect ce
constă în variaţia frecvenţei unei unde emise de o
sursă de oscilaţii, dacă aceasta se află în mişcare faţă
de receptor) sau a altor efecte gravitaţionale.
Descoperirea deplasării spre roşu a galaxiilor a fost
atribuită lui Hubble, deşi ea a fost înţeleasă cu ceva
timp înainte de către James Edward Keeler, Vesto
Melvin Slipher şi William Wallace Campbell
(astronomi americani).
Hubble a lucrat o perioadă cu Milton L. Humason.
Ei au combinat calculele lor cu cele ale lui Melvin
Slipher şi au observat o proporţionalitate între
distanţele dintre obiecte şi deplasarea lor spre roşu.
În 1929, cei doi cercertători au formulat o lege care,
ulterior, a fost numită „Legea lui Hubble”. Aceasta
spune că, cu cât este mai mare distanţa dintre oricare
două galaxii, cu atât este mai mare viteza lor relativă
de separaţie. Această descoperire a dus la
consolidarea teoriei Big-Bang, ce fusese deja
propusă de Georges Lemaître (fizician şi astronom
belgian), în 1927. Deasemenea, venea în
concordanţă şi cu ecuaţiile relativităţii generale ale
lui Einstein.
Universul se extinde
Acest lucru fusese înţeles cu ceva timp în urmă, însă
observaţiile lui Hubble au consolidat această teorie,
ea fiind în concordanţă cu modelul Friedmann-
Lemaître al
relativităţii
generale.Acest
model descrie un
univers ce se
extinde sau se
contractă.
Lucrări
Hubble a scris două
Credit imagine [34]
lucrări importante:
“Observational Approach to Cosmology”(
“Abordare observaţională a cosmologiei”) şi “The
Realm of the Nebulae”( “Regatul Nebuloasei”).
Acestea au fost scrise în jurul anului 1939. Tot în
acest an, pe data de 30 august, mai exact, Hubble a
descoperit asteroidul “1373 Cincinnati”.
Deşi a trecut ceva timp de la moartea sa, Hubble şi-a
lăsat puternic amprenta în lumea ştiinţei, fapt pentru
care au fost denumite în onoarea sa Telescopul
Hubble, Craterul Hubble (de pe Lună) şi Asteroidul
2069 Hubble.
Un citat celebru de-al lui Hubble este: “Equipped
with his five senses, man explores the universe
around him and calls the adventure Science.”, în
traducere: “Echipat cu cele cinci simţuri ale sale,
omul explorează universul ce îl înconjoară şi
numeşte aventura Ştiinţă.”
 Ernest Rutherford – Părintele
fizicii nucleare
Romina Neagu

îşi continuă cercetările acolo pentru o perioadă

Ernest Rutherford a fost un mare fizician şi chimist, scurtă de timp, după care merge la Colegiul Trinity,
cel mai bine cunoscut pentru propunerea modelului Cambridge, pentru a urma studii postuniversitare în
planetar al Laboratorul Cavendish. Petrece aici trei ani şi obţine
atomului, dar recordul mondial pentru distanţa de la care undele
şi pentru electromagnetice pot fi detectate.
descoperirea
şi cercetarea În anul 1898, Rutherford nu ratează ocazia de a
anumitor deveni profesor de fizică la Universitatea McGill din
tipuri de Montreal, Canada, în urma eliberării acestui post.
radiaţii. Mai
multe despre În 1900 se căsătoreşte cu Mary Georgina Newton,
viaţa şi având împreună o fiică-Eileen Mary. Şapte ani mai
cercetările târziu,se întoarce în Anglia şi ocupă postul de
sale ştiinţifice profesor de fizică la Universitatea Manchester, iar în
puteţi citi în anul 1908 primeşte Premiul Nobel în Chimie. Acest
continuarea lucru s-a întâmplat în urma studiilor efectuate la
Universitatea McGill, cercetarea sa fiind în
Ernest Rutherford - acestui articol. domeniul radiaţiilor şi a substanţelor radioactive.
Credit imagine [35]

Biografie Mai târziu, în 1919, acceptă postul de profesor de

Ernest Rutherford (30 August 1871-19 Octombrie
1937) s-a născut la Spring Grove (oraş numit acum
Brightwater), în Noua Zeelandă. Tatăl său, James
Rutherford era un fermier emigrat din Scoţia, iar
mama sa, Martha Thompson era o profesoară din
Anglia. Cu şapte fii şi cinci fiice de crescut, cei doi
se descurcau destul de greu.Astfel, familia din care
Ernest provenea era una destul de săracă.
La vârsta de 16 ani a intrat la Colegiul Nelson, o
şcoală doar pentru băieţi. Mai târziu, în 1889, a
obţinut o bursă la Universitatea Wellington, intrând
la Colegiul Canterbury . Acolo se remarcă prin
inteligenţa de care dă dovadă şi devine preşedintele
societăţii de dezbateri. Absolveşte în anul 1893 şi
fizică oferit de Universitatea Cambridge. Pe
parcursul carierei sale didactice a avut ca studenţi
nu mai puţin de nouă laureaţi ai Premiului Nobel.
Printre aceştia se numără Chadwick, premiat pentru
descoperirea neutronului, Appeton-pentru
demonstrarea existenţei ionosferei, Cockcroft şi
Walton-pentru un experiment în care atomul a fost
divizat cu ajutorul unui accelerator de particule etc.
Cariera sa ştiinţifică a fost una înfloritoare, el
publicând numeroase lucrări bazate pe cercetările
sale, printre acestea numărându-se :
„Radioactivitatea” (1904), „Transformările
Radioactive”(1906), „Structura electrică a materiei”
(1926), ultima fiind „Noua alchimie” (1937).
Ernest Rutherford moare pe data de 19 Octombrie descoperirea Modelului Planetar al atomului. El a
1937, ca urmare a amânării operaţiei sale de hernie. condus un experiment în urma căruia vroia să afle
Este înmormântat, apoi, la Londra, în Catedrala precis cum este organizat atomul. Acest experiment
Westminster. a avut loc la
Universitatea
Cercetare Cambridge, în
1909.
Fascinat de fenomenul de radioactivitate,
Rutherford face numeroase cercetări în această Experimentul
privinţă, iar în anul 1899 descoperă două tipuri de consta în
radiaţie emise de atomii de toriu şi uraniu. Le bombardarea unei
denumeşte radiaţii alfa şi beta şi descoperă că foiţe subţiri de aur
diferenţa dintre acestea este puterea de cu particule alfa.
penetrare.Dacă radiaţia alfa poate fi oprită de o S-a observat că
simplă foiţă de hârtie, pentru radiaţia beta este
nevoie de ceva mai puternic, cum ar fi o folie de Modelul stafidelor din
majoritatea
aluminiu sau un perete de sticlă. cozonac propus de J. J. radiaţiilor treceau
Thomson, un fizician englez nedeviate, iar
- Credit imagine [36]
Între anii 1900 şi 1903 colaborează cu alţi oameni de
ştiinţă şi studiază fenomenul de transmutare a restul păreau că lovesc ceva rigid. Rutherford şi-a
elementelor. Află astfel că radioactivitatea dat seama atunci că modelul atomic al stafidelor din
reprezintă dezintegrarea spontană a atomilor. Mai cozonac era invalid. Acest model sugera că
află şi despre timpul de înjumătăţire al unei particule electronii sunt răspândiţi uniform prin masa
radioactive şi foloseşte această noţiune pentru a atomului.
calcula vârsta Pământului. Nu mică i-a fost mirarea
când a aflat că Pământul este mult mai „batrân” De fapt, atomul avea particulele pozitive concentrate
decât se credea pe atunci. într-un nucleu foarte mic. A masurat raza acestui
nucleu şi a aflat că e de o sută de mii de ori mai
Deasemenea, în 1903, Rutherford studiază un mică decât raza atomului.
anumit tip de radiaţie emisă de atomii de radiu şi
descoperă că aceasta este deferită de radiaţiile alfa şi În 1911, Ernest a creat un nou model al atomului şi
beta, deoarece are o putere de penetrare mult mai l-a numit ”model planetar” datorită asemănării sale
mare. Spre deosebire de celelalte două tipuri de cu sistemul nostru solar. La fel cum majoritatea
radiaţii care puteau fi blocate destul de uşor, pentru masei sistemului solar este concentrată în Soare, la
blocarea acesteia era nevoie de blocuri de plump sau fel şi cea mai mare parte din masa atomului este
ciment. A denumit-o radiaţie gamma şi a continuat concentrată în nucleu. Să nu mai vorbim şi de felul
studiul acesteia , descoperind că motivul pentru care în care electronii orbitează centrul atomului precum
puterea sa de penetrare este atât de mare este faptul şi planetele orbitează Soarele. Deasemenea, la fel
că aceasta reprezintă o emisie puternică de radiaţie cum în sistemul solar este foarte mult spaţiu gol, la
electromagnetică. fel este şi în atom.

Cum spuneam şi ceva mai devreme, în urma Acestea fiind spuse, vedem cum modelul planetar al
studiului acestor radiaţii, Rutherford primeşte atomului îşi merită numele.
Premiul Nobel în Chimie.
Poate cea mai mare realizare a lui Rutherford a fost O altă realizare importantă a lui Rutherford este
aceea de a face prima transmutare a unui element în
altul. Acest lucru s-a întâmplat în 1919. El a
convertit nitrogenul în oxigen prin intermediul unei
reacţii chimice.

Un alt lucru important s-a întâmplat în 1921, în timp

ce lucra cu
Niels Bohr, un
fizician danez.
Rutherford a
formulat o
teorie despre
existenţa
neutronilor.
Aceasta a fost
confirmată în
1932 de către
asociatul său,
James
Modelul planetar al atomului,
propus de Ernest Rutherford - Chadwick, un
Credit imagine [37] fizician englez.

Moştenire

Chiar şi astăzi, la mai bine de 70 de ani de la

moartea sa, amintirea lui Ernest Rutherford este încă
vie în conştiinţa noastră, dovadă fiind numerosele
instituţii, străzi şi clădiri ce îi poartă numele. Printre
ele se numără „ Rutherford Street”, în Nelson, Noua
Zeelandă şi „Colegiul Rutherford” din aceeaşi ţară.

Deasemenea, amintirea sa a călătorit şi dincolo de

planeta noastră, un crater de pe lună fiind denumit
„Craterul Rutherford”.

Meritele sale în ştiinţă sunt de o valoare nepreţuită,

Rutherford rămanând pentru totdeauna în amintirea
noastră drept părintele fizicii nucleare.
 Johannes Kepler - Biografie
Romina Neagu

suspiciuni, fiind mai târziu acuzată de vrăjitorie.

Johannes Kepler este cel mai bine cunoscut pentru
cele trei legi ale mişcării planetare. El a adus
numeroase contribuţii ştiinţei şi s-a dovedit a fi un
astronom uimitor.
În continuare, vom arunca o privire în viaţa acestui
om şi vom vedea ce anume a făcut el pentru
astronomie, pe parcursul carierei sale.
Biografie
Copilăria lui Kepler nu a fost deloc una uşoară, din
punct de vedere al sănătăţii. Pe lângă faptul că s-a
născut prematur, el suferă şi de variolă la o vârstă
foarte fragedă, boală ce îi provoacă numerosase
probleme, precum vedere slabă sau mâini deformate.
Încă de mic copil, Kepler dezvoltă o pasiune foarte
mare pentru astronomie, pasiune ce nu îl părăseşte
toată viaţa. Mai târziu, descoperă matematica şi este
atras de aceasta în aceeaşi măsură.

Johannes Kepler Studiile şi le face prin diferite şcoli din Germania,

(27 Decembrie dar nu fără probleme. Din cauza diverselor boli de
1571-15 care suferă, el învaţă latina de două ori mai greu
Noiembrie 1630) a decât un copil normal. Totuşi, cu trecerea timpului,
fost un situaţia sa se îmbunătăţeşte, în 1589 el intrând la
matematician şi Universitatea Tübingen, o instituţie Protestantă.
astronom german. Principalele materii pe care le studiază acolo sunt
El s-a născut în filosofia şi teologia, dar şi matematica şi astronomia.
Weil der Stadt,
Germania, într-o Învaţă atât despre sistemul ptolemeic, care spune că
familie nu foarte Pământul este în centrul Universului, cât şi despre
bogată. Pentru a sistemul copernician, care îl contrazice pe primul şi
evita un trai mizer, spune că Pământul se învârte în jurul Soarelui.
tatăl său, Heinrich Totuşi, este de acord cu ultimul, spunând că această
Kepler, se teorie este susţinută chiar şi din punct de vedere
angajează ca teologic.
Johannes Kepler - Credit
imagine [38] mercenar şi îşi
părăseşte familia Pe parcurs, Kepler se dovedeşte a fi un extraordinar
când Johannes Kepler avea cinci ani. Deşi nu se ştie astronom şi matematician, iar în 1594, la vârsta de
exact ce s-a întâmplat cu el după aceea, zvonurile 23 de ani, el devine profesor de astronomie şi
spun că Heinrich a murit în Războiul de Optzeci de matematică la Universitatea Graz, din Austria.
Ani , în Olanda.
În 1596, publică prima lucrare a sa, ”Mysterium
Mama lui Kepler, Katharina Guldenmann era o Cosmographicum”(„Misterul cosmografic”), în care
botanistă şi o vindecătoare, lucru ce trezeşte
apără sistemul copernican. Această lucrare nu are o
popularitate foarte mare, însă îi asigură imaginea de
astronom foarte bun.
Un an mai târziu, pe data de 27 aprilie, se
căsătoreşte cu Barbara Müller, o văduvă de 23 de
ani, care avea şi o fiică, Gemma van Dvijneveldt.
Deşi cei doi se cunoscuseră cu doi ani în urmă, tatăl
Barbarei nu permite, la început, căsătoria, deoarece
Kepler era prea sărac. Numai după ce acesta publică
”Mysterium Cosmographicum”, tatăl fetei se lasă
convins îi lase pe cei doi să se căsătorească.
Barbara Müller (stânga) şi Johannes Kepler (dreapta) -
Credit imagine [39]
Primii lor copii, Heinrich şi Susanna, mor de la o
vârstă foarte fragedă, dar, pe parcurs, Barbara dă
naştere la o fată, Susanna (1602) şi la doi băieţi,
Friedrich (1604) şi Ludwig (1607).
Kepler avea destule împliniri şi pe plan profesional.
După publicarea primei sale lucrări, el planuieşte să
mai scrie câteva cărţi adiţionale acesteia. Printre
subiectele acestor cărţi se numără Soarele şi celelalte
stele, planetele şi mişcările lor, dar şi modul de
formare al reliefului de pe planeta noastră.
Pe parcursul carierei sale, Johannes Kepler
colaborează cu diferiţi oameni de ştiinţă, printre ei
numărându-se şi Tycho Brahe, astronom şi
matematician danez. Ce doi poartă diferite discuţii
despre astrologie şi astronomie, mai întâi prin
corespondenţă, apoi prin întâlniri directe. Este de
menţionat că pe acele vremuri, astronomia şi
astrologia se completau una pe cealaltă şi nu exista o
linie distinctă între ele.
Pe 4 februarie 1600, Brahe şi Kepler se întâlnesc la
Benátky nad Jizerou (aproape de Praga), unde se
construia noul observator al lui Tycho. În ciuda
diferitelor altercaţii pe care le au pe seama salariului,
cei doi continuă să colaboreze. Kepler se întoarce la
Graz, pentru a-şi lua familia mai aproape de el, dar
acolo întâmpină diferite probleme din cauza
refuzului său de a se converti la catolicism, el fiind
un luteran convins. Pe 2 august, 1600, Kepler şi
familia sa sunt exilaţi, ei urmând să se mute definitiv
la Praga.
Cel mai important lucru pe care îl fac cei doi în
următorul an este propunerea făcută împăratului
Rudolf al II-lea. Aceştia sugerează introducerea
Tabelelor Rudolphine. Brahe şi Kepler încercau să
culeagă cât mai multe date despre poziţia stelelor şi
planetelor, informaţii ce stau la baza acestor tabele.
În urma morţii subite a lui Tycho, pe 24 octombrie
1601, rolul acestuia de matematician imperial îi
revine lui Kepler, condiţia fiind ca acesta să
continue munca pe care o începuse.
Încă din adolescenţă, Kepler făcea horoscopul
diferitor prieteni sau membrii ai familiei sale, aşa că
cel puţin unul din rolurile sale ca matematician
imperial (acela de a prezice viitorul cu ajutorul
stelelor) nu era unul foarte dificil.
Chiar şi în Praga, problemele religioase încă îl
urmăresc pe Kepler, asta pentru că religia dominantă
în acest oraş era, din nou, cea catolică. Totuşi, el
este lăsat în pace datorită poziţiei sale sociale înalte.
Tot această poziţie socială îi dă oportunitatea de a
întâlni prestigioşi oameni de ştiinţă, astfel cei
unsprezece ani ca matematician imperial se
dovedesc a fi cei mai productivi din punct de vedere
profesional. El publică diferite lucrări, precum „
Astronomiae Pars Optica” („Partea optică a
astronomiei”), „Astronomia Nova” („Noua
astronomie”), „Somnium”(„Visul” ) şi multe altele.
Deasemenea, el a şi pus la punct cele trei legi ale
mişcărilor planetare.
În 1611, soţia lui Kepler se îmbolnăveşte şi începe
să aibă crize. Tot în acelaşi an, toţi copiii săi se
îmbolnăvesc de variolă, iar Friedrich, băieţelul său
de şase ani, moare. Starea soţiei sale se înrăutăţeşte
,în cele din urmă murind şi ea.
lui de sănătate se înrăutăţeşte foarte mult. Moare pe
data de 15 noiembrie 1630 şi este îngropat acolo.
Lucrări
Kepler publică prima sa lucrare în anul 1596.
Aceasta este ”Mysterium Cosmographicum”
(„Misterul
cosmografic”).

În 1612, după moartea împăratului Rudolph al II- În timp ce făcea

lea, Kepler se mută în Linz, dar, din cauza cercetări pentru
întâmplărilor nefericite din ultimul timp, nu mai scrierea acestei
poate face cercetări. cărţi şi-a dat seama
că nu poate ajunge
Un an mai târziu, îşi reia munca la Tabelele la rezultatele
Rudolphine şi scrie şi un tratat despre anul naşterii dorite, gândind în
lui Iisus, „De vero Anno”. Tot în acest an, pe 30 două dimensiuni.
octombrie, mai exact, Kepler se căsătoreşte cu Astfel, Kepler are
Model al Sistemului
Susanna Reuttinger.Are cu aceasta şase copii, dintre Solar, construit de Kepler
geniala idee de a
care trei mor şi trei supravieţuiesc : Cordula ( 1621), şi explicat în cartea sa, lucra în 3D. Abia
Fridmar (1623) şi Hildebert (1625). „Mysterium atunci şi-a dat
Cosmographicum”-
Credit imagine [40] seama că solidele
În 1615, mama lui Kepler, Katharina, este acuzată Platonice (poliedre
de vrăjitorie de către Ursula Reingold, o femeie care convexe regulate) se înscriu şi circumscriu perfect în
era în conflict cu fratele lui Kepler. Katharina sfere. El închide aceste solide în sfere, pe care, la
reuşeşte să scape de pedeapsa cu moartea prin rândul lor, le plasează una în alta, producând, astfel,
intervenţia fiului său, care angajează cei mai buni 6 straturi corespunzătoare celor 6 planete cunoscute
avocaţi pentru a o apăra. la vremea aceea (Mercur, Venus, Pământ, Marte,
Jupiter şi Saturn).
În 1617, Kepler publică primul volum din manualul
său de astronomie, „Epitome astronomia Observând modelul său, Kepler a realizat că sferele
Copernicanae”(„Rezumat al astronomiei pot fi plasate la intervale corespunzătoare cu
copernicane”). Acesta se doreşte a fi o completare a mărimile relative ale traiectoriei fiecărei planete,
lucrării „Astronomia Nova”. Următoarele volume presupunându-se că acestea se învârt în jurul
apar în 1620 şi 1621. Soarelui.

În cele din urmă, Kepler reuşeşte să-şi termine
Tabelele Rudophine, acest lucru întâmplându-se în
1623. Totuşi ele nu sunt publicate până în 1627, din
cauza cerinţelor speciale pe care le avea împăratul.
Kepler şi-a petrecut ultimii ani din viaţă călătorind.
Ajuns în Regensburg, un oraş din Germania,starea
O altă lucrare importantă a lui Kepler este ”
Astronomiae Pars Optica”(„Partea optică a
astronomiei”), publicată în anul 1604.
Această lucrare este inspirată de fenomenele optice
pe care Kepler le observă în timpul eclipselor lunare
şi solare. Pe lângă noţiunile despre optica aplicată în
astronomie, cartea cuprinde şi studii efectuate
asupra ochiului. Se consideră că în această carte este punctul de vedere al altei planete. Deasemenea, este
introdusă pentru descrisă şi o călătorie spre Lună.
oprima dată
teoria că pe
retină se
formează o
imagine
răsturnată a
obiectului
vizualizat.

„Astronomia
Nova” („Noua
astronomie”)
este o lucrare
scrisă în anul
1609.În ea sunt
Prima pagină a lucrării
menţionate
Pagini din primul volum al cărţii „Epitome astronomiae
“Astronomiae Pars Optica” - pentru prima Copernicanae”. În diagrama din dreapta este ilustrată
Credit imagine [41] dată două dintre rotaţia Pământului în jurul Soarelui. - Credit imagine [42]
legile mişcării planetare. Acestea sunt enunţate
astfel: Bineînţeles că acestea nu sunt singurele lucrări
1. „Planeta se mişcă în jurul stelei pe o orbită publicate de Kepler. El a scris mult mai multe, dar
eliptică, în care steaua este unul dintre focare.” aici sunt menţionate doar câteva din cele care au
2. „Linia dreaptă care uneşte planeta cu steaua reprezentant o importanţă mai mare în cariera sa.
("raza vectoare a planetei") mătură arii egale în
perioade de timp egale.” Concluzie

„Epitome astronomiae Copernicanae”(„Rezumat al Johannes Kepler s-a dovedit a fi un om de ştiinţă

astronomiei copernicane”) este, probabil, cea mai
bună lucrare a sa, deoarece ea cuprinde toate cele
trei legi ale mişcării planetare. A treia lege se enunţă
astfel : „Pătratul perioadei de revoluţie a planetei
este proporţional cu cubul semiaxei mari a orbitei.”
extraordinar, el revoluţionând astronomia prin
descoperirea celor trei legi ale mişcării planetare.
Noile sale idei au adus contribuţii uimitoare în
lumea ştiinţifică, acestea fiind valabile chiar şi în
ziua de azi.

Dacă în „Astronomia Nova”, cele două legi erau

aplicate doar pentru planeta Marte, în această carte ,
legile lui Kepler sunt extinse pentru toate planetele,
inclusiv pentru Lună.

„Somnium”(„Visul” ) este o carte scrisă de Kepler

în jurul anului 1611 şi publicată postmortem (în
1634). Aceasta poate fi considerată prima carte
ştiinţifico-fantastică scrisă vreodată. În ea Kepler
încearcă să descrie cum ar părea astronomia din
 Blaise Pascal – Biografie
și realizări științifice
Blaise Pascal s-a remarcat încă din copilărie prin
inteligenţa sa
uimitoare şi prin
pasiunea sa pentru
matematică, el
lăsându-şi amprenta
în acest domeniu de
la o vârstă foarte
fragedă.
În continuare, vom
face cunoştinţă cu
acest om extraordinar
şi vom vedea ce
Portret făcut de
pictorul francez
contribuţii a adus el
Philippe de matematicii şi felul în
Champaigne – Credit care a revoluţionat
imagine [43]
ştiinţa, în general.
Biografie
Blaise Pascal-matematician, fizician si filosof
francez- s-a nascut la data de 19 iunie 1623, in
Clermont şi a murit pe 19 august 1662, la Paris.
Fiu al colectorului de taxe, Étienne Pascal, Blaise
Pascal a dovedit încă de la o vârstă fragedă faptul că
deţine o inteligenţă extraordinară. Nici surorile sale,
Jacqueline şi Gilberte nu erau cu mult mai prejos,
însă tânărul Pascal ieşea, pur şi simplu, din tipare.
Astfel, la cinci ani după moartea soţiei sale, în
1631 Étienne se mută la Paris şi decide să-şi educe
singur copiii, fiind perfect conştient de inteligenţa
lor.
Romina Neagu
Deşi tatăl său îl îndeamnă spre studiul limbilor
străine, precum latina şi greaca, Blaise dovedeşte că
are o înclinaţie deosebită spre ştiinte şi matematică.
La vârsta de doar unsprezece ani el scrie un scurt
tratat despre sunetele scoase de corpurile care
vibrează. Acest lucru atrage, însă, nemulţumirea
tatălui său, care îi interzice să mai studieze ştiinţele
şi matematica până la vârsta de cinsprezece ani,
susţinând că acest lucru i-ar distrage atenţia de la
studiul limbilor străine.
Chiar şi fără acordul tatălui său, Blaise face cercetări
în matematică, iar la vârsta de doisprezece ani
demonstrează că suma unghiurilor unui triunghi este
de 180 de grade. Din acel punct, Étienne realizează
care este adevărata chemare a fiului său şi decide să
îl încurajeze.
Neavând niciun fel de restricţie în a-şi susţine
punctul de vedere , Blaise Pascal afirmă, mai târziu,
că a găsit o eroare în geometria lui Rene Descartes.
Acest copil nu încetează să uimească pe toată lumea,
ţinând cont că face afirmaţia respectivă la o vârstă la
care majoritatea copiilor nici măcar nu au idee cine
este Rene Descartes-nici nu împlinise treisprezece
ani...
Începând cu vârsta de paisprezece ani, participă la
întâlnirile săptămânale organizate de oameni de
ştiinţă francezi, precum Roberval, Mersenne,
Mydorge şi mulţi alţii. Mai târziu, Blaise scrie o
lucrare despre conice, numită „Essai pour les
coniques” („Eseu despre conice”). În acestă lucrare
este enunţată Teorema lui Pascal, care spune: Daca
un hexagon poate fi inscris intr-o conică, atunci
punctele de intersectie ale laturilor opuse vor fi
coliniare.
În 1641, la vârsta de optsprezece ani, Pascal vine cu
o primă soluţie la problema calculelor numerice
extenuante pe care tatăl său le efectua-o maşină de
calculat. Aceasta este perfecţionată continuu,
dovedindu-se utilă mai ales celui căruia i-a fost
dedicată.
Tot la această vârstă, starea sa de sănătate se
înrăutăţeşte considerabil. Din cauza unei boli
nervoase, el suferă de dureri aproape continue. Mai
mult, în 1647, la vârsta de 24 de ani, el paralizează
parţial, putându-se mişca doar cu ajutorul cârjelor.
Dizabilităţile sale nu-l împiedică, totuşi, să-şi
continue cariera sa ştiinţifică, Blaise facând tot felul
de descoperiri în matematică, precum Triunghiul lui
Pascal, ori Teoria Probabilităţilor, la care
colaborează cu Pierre de Fermat, avocat francez şi
matematician amator.
Dumnezeu, dar şi-l recapătă în urma unui accident,
când are şi o viziune divină.
Odată interesul recăpătat, el publică diverse lucrări
cu teme religioase şi susţine existenţa miracolelor.
Înainte de moartea sa, începe o lucrare teologică
importantă, al cărui titlu original este „Apologie de
la religion Chrétienne” („Apărarea cedinţei
creştine”), dar pe care nu reuşeşte să o termine.
În 1662, boala sa se agravează, iar în seara de 18
august, intră în convulsii puternice. Moare a doua zi,
ultimele sale cuvinte fiind „Fie ca Dumnezeu să nu
mă abandoneze niciodată!”. Este îngropat,apoi, la
cimitirul Saint-Étienne-du-Mont.
Contribuţii aduse ştiinţei

Scrie mai multe lucrări, printre care ” De l'Esprit

géométrique” („Despre spiritul geometric”),
publicată la un secol după moartea sa şi „De l'Art
de persuader” („Despre arta persuasiunii”).

În 1650 începe să studieze religia, sau, folosind

cuvintele sale, să „contempleze mereţia şi misterul
omului”. Această schimbare bruscă de la dezinteres
faţă de religie, la devotament total pot fi rezultatul
diferitor cauze. În primul rând, faptul că suferea de
o boală nervoasă şi de ipohondrie, afecţiuni care,
conform celor din preajma sa, contribuiau mult la
modificarea comportamentului său. O altă cauză
poate fi chiar neputinţa sa de a înfrânge boala de
Triunghiul lui Pascal - Credit imagine [44]
care suferă, el recurgând într-un mod disperat la
unica soluţie rămasă-religia. Pasionat de matematică, Blaise publică în 1653
lucrarea „Traité du triangle arithmétique” („Tratat
Mai târziu, devine interesat de o femeie din despre triunghiul aritmetic”), în care face cunoscut
Auvergne şi scrie „Discours sur les passions de Triunghiul lui Pascal. Acest triunghi, prezentat în
l'amour” („Conversaţii despre pasiunile dragostei”). imaginea de mai jos are un rol important în
Deşi lua în considerare o căsătorie, mai târziu îsi prezentare coeficienţilor binominali. Fiecare cifră
schimba radical opinia, afirmând despre aceasta că reprezintă suma dintre cele două de mai sus.
este „cea mai joasă condiţie de viaţă permisă unui
creştin”. O altă contribuţie importantă este stabilirea
Cu timpul, îşi pierde interesul faţă de religie şi principiului probabilităţilor, la care colaborează cu
Fermat. Totul începe cu un joc, la propriu. Un
jucător îi propune lui Pascal o problemă în care se
cerea aflarea proporţiei în care trebuia împărţită
miza, la sfârşitul unui joc. Pascal trimite această
problema şi prietenului său, Fermat, iar cei doi ajung
la acelaşi rezultat, dar prin metode diferite.
Continuând să rezolve probleme asemănătoare, se
ajunge la formularea teoriei probabilităţilor, în 1657.
Pe lângă pasiunea pentru matematică, Blaise era
interesat şi de fizică. În 1646, el repetă
experimentele cu barometre ale lui
Torricelli,fizician şi matematician italian, ajungând
la aceleaşi rezultate.
Studiile sale în drecţia hidrodinamicii şi hidrostaticii
duc la invenţia unor aparate precum presa
hidraulică. Aceasta a fost inventată de Joseph
Bramah în 1795, el folosindu-se de Principiul lui
Pascal, care spune că presiunea exercitată din
exterior pe o porţiune din suprafaţa unui lichid aflată
în repaus, într-un vas închis ermetic, se transmite
prin lichid în toate direcţiile şi cu aceeaşi intensitate
asupra pereţilor vasului în care se află lichidul.
Totuşi, Pascal nu se rezumă doar la teorie, ci îşi
dezvăluie şi latura
practică. Mai devreme
am pomenit de faptul
că el a inventat o
maşina de calculat, în
încercarea de a-l ajuta
pe tatăl său. Cu toate
Masina de calculat că ar fi de aşteptat ca
inventata de Pascal această maşină să aiba
la varsta de 18 ani -
Credit imagine [45] un succes extraordinar,
lucrurile nu stau chiar
aşa. În primul rând, acest calculator era destul de
scump, neputând ajunge în mâinile oricui. O a doua
problemă este cea întâlnită şi în ziua de astăzi când
vine vorba de tehnologii noi, care au potenţialul de a
înlocui munca depusă de om: maşina de calculat
făcea, controlată de o singură persoană, munca a
cinci angajaţi. Asta ar fi însemnat ca o mulţime de
oameni să rămână fără locuri de muncă.
Este normal, în aceste condiţii, ca maşinăria lui
Pascal să nu fie văzută tocmai cu ochi buni.
Lucrări
Blaise Pascal aduce o contribuţie importantă în
filosofia matematicii prin lucrarea sa ” De l'Esprit
géométrique” („Despre spiritul geometric”).
Filosofia matematicii este o ramură ce studiază
implicaţiile matematicii şi rolul acesteia în vieţile
oamenilor. În lucrarea respectivă, Blaise vorbeşte
despre descoperirea adevărurilor şi că ideal ar fi ca
propoziţiile să fie fondate pe adevăruri deja stabilite,
lucru ce se dovedeşte, în final, a fi imposibil.
O altă lucrare a lui Pascal este „De l'Art de
persuader” („Despre arta persuasiunii”). În aceasta,
el discută despre felul în care oamenii sunt perfect
convinşi de anumite axiome, pe baza cărora, mai
târziu, se vor trage concluzii. Totuşi, nu este cert că
aceste axiome sunt , la rândul lor, corecte.
În 1647, Pascal scrie „Experiences nouvelles
touchant le vide” („Noi experimente cu vidul”), în
care descrie motivele pentru care există vid deasupra
coloanei de lichid dintr-un barometru.
Concluzie
Deşi viaţa lui Pascal a fost scurtă, ea a fost plină. El
a arătat lumii că poate gândi atât matematic, cât şi
filosofic şi a revoluţionat ştiinţa. Chiar şi
schimbările bruşte prin care trece- de la savant
genial, la fanatic religios şi invers, aduc o
contribuţie majoră la această plinătate a existenţei
sale.
Acum, că am aruncat o privire fugară în viaţa lui
Blaise Pascal, putem recunoaşte cu uşurinţă faptul
că a fost un „copil-minune”, ale cărui calităţi, dar şi
defecte l-au ghidat pe drumul său spre maturitate şi
au făcut din el un excepţional om de ştiinţă.
 Carl Linnaeus – părintele
taxonomiei și ecologiei
moderne Romina Neagu

sărac.

Taxonomia este ştiinţa ce se ocupă cu descoperirea, Cu toate acestea, manat de entuziasmul său
descrierea şi catalogarea organismelor. Cel care a nemărginit şi de pasiunea pentru plante, viitorul
pus bazele ei a fost Carl Linnaeus, botanist şi medic botanist reuşeşte să primească ajutorul necesar din
suedez, considerat şi părinte al ecologiei moderne. partea unor persoane, printre ele numărându-se şi
Metoda lui de a fi denumite plantele şi animalele se Dr. Kilian Stobaeus (1690-1742), care îi oferi cazare
foloseşte şi astăzi. şi cursuri gratuite.
Biografie
Mai târziu, în vara anului 1728, Carl Linnaeus se
Carl Linnaeus s-a
hotărăşte să se transfere la Uppsala, care, deşi era
născut pe 23 mai,
cândva o universitate prestigioasă, declinul său a
1707, la
fost inevitabil în momentul în care nu a mai fost
Stenbrohult, în
posibilă obţinerea fondurilor necesare întreţinerii ei.
Suedia. Tatăl său,
Grădina botanică fiind, astfel, foarte săracă.
Nils Ingemarsson
Linnaeus,
Viaţa era chiar mai grea la Uppsala, însă tânărul
grădinar şi pastor
student, al cărui noroc îi surâde la fiecare pas, este
Lutheran, dorea
remarcat de Olof Celsius (1670-1756),teolog şi
ca şi fiul său să
naturalist , unchiul lui Anders Celsius, creatorul
urmeze aceeaşi
scarii termice, care îi ofera cazare şi mâncare
meserie, însă
gratuită, fiind plăcut surprins de faptul că tânărul îşi
Carl, pasionat de
petrece timpul liber studiind.
botanică, şi-a
dezamăgit
Celsius îi încredinţează protejatului său
părinţii, intrând l-
Carl Linnaeus - Credit responsabilitatea de a da sudenţilor instrucţiuni
a Universitatea
imagine [46] despre plantele din grădina botanică, deşi el însuşi
Lund, în 1727,
era un student. Ce îi dădea atâta încredere lui Olof
pentru a studia medicina care la vremea aceea era
Celsius? Faptul că de anul nou primi în dar de la
bazată foarte mult pe plante.
Linnaeus manuscrisul ”Praeludia sponsaliorum
plantarum”, care trata împerecherea plantelor şi
Cele două universităţi din Suedia, Lund şi Uppsala,
analogia acestora cu animalele.
erau, totuşi, prea sărace pentru a ţine cursuri de
anatomie, chimie sau botanică. Astfel, cei care
Astfel, acesta constituie primul pas în lunga carieră a
doreau sa le urmeze, trebuiau să plateasca destul de
lui Carl Linnaeus.
mult pentru a acoperi costurile necesare. Poate chiar
mult prea mult pentu Carl Linnaeus, un student
Aflând de la un vechi prieten despre minunăţiile petrecut aici, aduce îmbunătăţiri remarcabile
Laponiei, Carl Linnaeus organizează în 1732 prima grădinii universităţii, care primeşte numele său:
sa expediţie botanică şi etnografică în aceasta ţară. “Grădina Linnaeus”.
Cum era de aşteptat, se ridică din nou problema
banilor, primind din partea universităţii la care Reputaţia sa creşte din ce în ce mai mult, lucru de
preda o sumă care nu acoperă pe deplin cheltuielile care era perfect conştient, nefiind un om foarte
necesare acestei expediţii care durează de pe 12 mai, modest. Deseori spunea “Deus creavit, Linnaeus
până pe 10 septembrie. disposuit”, în traducere: ” Dumnezeu a creat,
Linnaeus a organizat”.
Această expediţie a dus în cele din urmă la
publicarea în 1737 a lucrării „Flora Lapponica”(„ Un lucru interesant pe care îl face Linnaeus în 1744
Flora Laponă”), aceasta având un rol important în este inversarea scării termice pe care o inventase
nomenclatura speciilor Arctic-Alpine. Anders Celsius. Original, 100 fiind punctul de
îngheţare a apei, 0 fiind punctul de fierbere a
În 1735, Carl Linnaeus îşi obţine gradul în medicină acesteia.
la Universitatea Harderwijk din Olanda. Lucrarea sa
consta în traducerea notiţelor sale despre botanică în În următorii ani, Carl Linnaeus face numeroase
latină. In acelaşi an, publica prima ediţie a „Systema expediţii în diferite locaţii din lume, studiind fauna
Naturae” („Sistemul Naturii”). În 1736 face o vizită şi vegetaţia de acolo. În perioadele în care nu
Universităţii Oxford din Londra, după care se călătorea, el clasifica plantele şi animalele pe baza
întoarce la Amsterdam, unde începe să scrie notiţelor pe care şi le lua în timpul explorărilor pe
„Genera Plantarum”, o lucrare ce reprezintă punctul care le efectua.
de start al taxonomiei sale.
Câştigând o profundă admiraţie din partea regelui
În 1738, Carl Linnaeus publică „Hortus suedez Adolf Fredrik, Carl Linnaeus este înnobilat
Cliffortianus”, o lucrare ce descrie magnifica în anul 1757, primind numele de Carl von Linné.
grădină a unui bancher din Amsterdam, George Totuşi, înnobilarea lui este oficial recunoscută abia
Clifford. Relaţiile pe care le avea cu negustorii în 1761, după lungi perioade de discuţii.
olandezi l-au ajutat foarte mult în colectarea
plantelor din toată lumea. Carl Linnaeus nu s-a rezumat la a clasifica
necuvântătoarele, el a încercat să clasifice chiar şi
Anul 1739 reprezintă o perioadă importantă din oamenii. Astfel el a “creat” mai multe rase:
viaţa lui, el Africanus, Americanus, Asiaticus, Europeanus şi
căsătorindu-se Monstrosus, cea din urmă referindu-se la pitici din
cu Sara Alpi şi la uriaşii patagonieni, a căror inexistenţă a
Elisabeth fost cu adevărat stabilită abia la sfârşitul secolului al
Morea, pe care XVIII-lea.
o întâlnise în
1734, în Carl Linnaeus a fost tatăl a şapte copii, dintre care
Dalarna. doar unul a reuşit să-i calce pe urme, fiind singurul
care a fost şcolarizat. Carl Linnaeus cel Tânăr, cum
Întors în era numit, pentru a evita confuziile, nu a reuşit,
Gradina Linnaeus - CreditSuedia, Carl
imagine [47] totuşi , să câştige o reputaţie mare, la fel ca şi tatăl
Linnaeus său, el preluându-i postul de profesor de la
primeşte postul de profesor de medicină practică şi Universitatea Uppsala, după moartea acestuia.
botanică la Universitatea Uppsala (1741). În timpul
Carl Linnaeus suferă, în 1774, un atac cerebral,
urmat de un al doilea, în 1746, în urma căruia
paralizează parţial. Moare în 1778, în Catedrala
Uppsala, unde este şi înmormântat. Alături de el este
înmormântat şi fiul său, 5 ani mai târziu.
Sistemul binomial
Am tot vorbit despre faptul că acest faimos botanist
şi-a petrecut aproape toată viaţa clasificând plantele,
animalele, chiar şi oamenii, după cum am spus mai
sus. Evident, acest lucru ridică întrebarea “Cum
oare facea el acest lucru?”. Ei bine, el este
inventatorul unui sistem de clasificare numit sistem
binomial. Desigur, organismele aveau denumiri
latine şi înainte de acest sistem, însă ele erau lungi şi
greoaie, un exemplu fiind denumirea tomatei:
Solanum caule inermi herbaceo, foliis pinnatis
incisis, racemis simplicibus.
Ce a făcut Linnaeus pentru a simplifica lucrurile?
Mai întâi, el a împărţit organismele în grupuri, pe
baza asemănărilor dintre ele. A creat regnurile,pe
care le-a divizat în clase, ordine, genuri, apoi în
specii.
Sistemul binomial constă în denumirea unui
organism folosind doar genul şi specia. Astfel,
lungul nume al tomatei se rezumă la Solanum
lycopersicum.
Pe parcursul vieţii sale, Linnaeus publică multe
lucrări, precum “Systema Naturae”(1735)”
Bibliotheca botanica” şi “Fundamenta
botanica”(1736); “Genera plantarum”, “Flora
Lapponica” şi “Critica botanica” (1737); Hortus
Cliffortianus (1738); Flora Suecica (1745); Fauna
Suecica (1746); Species plantarum (1753), ultima sa
publicaţie fiind “Mantissa altera plantarum” (1771).
Să vorbim despre câteva dintre ele, mai importante.
“Systema Naturae” (“Sistemul Naturii”) reprezintă,
cum am spus mai devreme, prima publicaţie a lui
Carl Linnaeus. Până la a zecea ediţie a acesteia, Carl
Linnaeus reuşeşte să clasifice 4.400 de specii de
animale şi 7.700 de specii de plante. Deasemenea,
această a zecea ediţie constituie primul pas în
nomenclatura zoologică.
Pe parcursul timpului apar şi anumite schimbări. De
exemplu, în prima ediţie, Carl Linnaeus clasifică
balenele ca fiind peşti, însă în cea de-a zecea,
acestea sunt clasificate drept mamifere. Ultima
ediţie a acestei cărţi este publicată în anul 1767.
“Hortus Cliffortianus” este o lucrare a lui Carl
Linnaeus, la care a colaborat şi botanistul german
Georg Dionysius Ehret. Aceasta a constituit prima
clasificare a plantelor dintr-o grădină englezească
(grădina bancherului George Clifford) , fiind
considerată o capodoperă a botanicii. Ea a fost
publicată în anul 1738.
„Species Plantarum” („Speciile plantelor”),
publicată în 1753, cuprinde două volume, în ea fiind
enumerate şi clasificate toate plantele cunoscute lui
Carl Linnaeus. Cu ajutorul acestei cărţi, oricine
putea clasifica o plantă doar prin numărarea
staminelor sale, acest lucru dându-i o importanţă
majoră.
Acestea fiind spuse, nu putem nega faptul că ceea ce
a făcut Linnaeus este o mare realizare. În primul
rând, a reuşit să ajungă de la un simplu fiu de
pastor, la rangul de nobil, ceea ce am putea spune că
reprezintă o reflecţie a carierei sale ştiinţifice.
Putem simţi spiritul lui Carl Linnaeus chiar şi în
ziua de azi, de fiecare dată când privim o floare, de
fiecare dată când, elevi fiind, încercăm să reţinem
denumirile latine ale unor plante sau animale, sau
pur şi simplu, de fiecare dată când privim pe
fereastră şi suntem copleşiţi de ceea ce numim
Natură.
 Arhimede – un mare
învățat al lumii antice
Romina Neagu

romanii conduşi de Generalul Marcus Claudius

Cred că am auzit cu toţii de Arhimede şi de faimosul Marcellus. Se spune că Arhimede studia o diagramă
său principiu care ne-a dat bătăi de cap în gimnaziu, matematică atunci când un soldat a venit la el să îl
atunci când tot ceea ce vroiam să auzim era soneria ducă în faţa Generalului, însă acesta a refuzat,
care anunţa pauza. Ei bine, acele vremuri au trecut, spunând că trebuie mai întâi să îşi termine treaba.
iar acum am ajuns să realizăm ce rol important a Soldatul s-a înfuriat şi l-a ucis pe Arhimede, ale
jucat acest om de ştiinţă în domenii precum fizica, cărui ultime cuvinte ar fi fost “Nu-mi deranja
matematica, filozofia şi multe altele. Să aflăm acum cercurile.”, făcând referire la diagrama sa.
mai multe despre el.
Conform dorinţei
Viaţa lui Arhimede, pe scurt sale, mormântul îi
este împodobit cu o
Arhimede (în greacă: pictură ce reprezintă
Αρτιμήδης ) este un mare un cilindru
savant grec, principalele circumscris unei
lui interese fiind sfere. Acest
matematica, fizica, mormânt a fost
astronomia şi ingineria. descoperit de
Fiu al astronomului Fidas, Mormantul lui Cicero, chestor
el s-a născut în Siracuza, Arhimede - Credit roman, în anul 76
imagine [49]
Sicilia, în anul 287 î. Hr. î.Hr.
Totuşi, data naşterii este
aproximaivă, find bazată Contribuţia lui Arhimede la matematică
pe raţionamentul unui
Arhimede, picture savant bizantin, John Arhimede a adus multe contribuţii în matematica
realizata de Fetti -
Credit imagine [48]
Tzetzes. A existat şi o teoretică. Este considerat de unii chiar cel mai bun
biografie a lui matematician din toată perioada antichităţii. De
Arhimede scrisă de un prieten de al său, însă aceasta exemplu, el a folosit calculul infinitezimal într-un
s-a pierdut, astfel neştiindu-se unele lucruri despre mod similar folosirii integralelor - deşi acestea nu
el, cum ar fi dacă a fost vreodată căsătorit sau dacă erau cunoscute pe atunci - pentru a aproxima
a avut copii. valoarea lui π, rezultatul fiind un număr cuprins
între 3,1408 şi 3.1429. A avut dreptate, valoarea lui
Arhimede a studiat în Alexandria, Egipt, unde i-a π fiind 3,1415. Să vedem acum câteva dintre
cunoscut pe marii matematicieni Conon din Samos, lucrările sale axate pe matematică şi în ce constau
Dositheos din Pelusion şi Eratostene. A murit în ele.
anul 212 î.Hr, n timpul celui de-al Doilea Război
Punic, când oraşul Siracuza a fost capturat de
Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Măsurarea
cercului” (în greacă: Κύκλοσ μέτρησις, Kuklou
metrēsis), ea conţinând trei teoreme, însă fiind doar
începutul unei munci lungi şi anevoioase.
Un alt tratat important este “Cuadratura parabolei”
(„Tetragonismos paraboles”), scris de Arhimede în
secolul III î.Hr. sub forma unei scrisori adresate
prietenului său, Dositheus, cuprinzând douăzeci şi
patru de teoreme despre parabole.
O altă carte interesantă şi chiar îndrăzneaţă este
“Calculul firelor de nisip” (în greacă: Αρτιμήδης
Ψαµµίτης, Archimedes Psammites). Arhimede
doreşte să calculeze câte fire de nisip încap în
Universul cunoscut până atunci. Pentru a face asta,
Arhimede a fost nevoit să estimeze dimensiunea
Universului, bazându-se pe modelele existente în
acea perioadă, aceasta nefiind însă singura
problemă. El trebuia deasemenea să găsească o
metodă de a lucra cu numere extrem de mari.
Reuşeşte în cele din urmă să enunţe un număr
egal cu 1 urmat de 800 de milioane de zerouri, un
număr mult mai mare decât firele de nisip ce ar
încăpea în univers, pe care le-a estimat la 1051.
O altă lucrare de care Arhimede era foarte mândru
este „Despre sferă şi cilindru”, motiv pentru care a
cerut ca în mormântul lui să fie desenate cele două
figuri geometrice. Arhimede demonstrează că
raportul dintre aria unei sfere şi cea a cilindrului
circumscris este egală cu raportul dintre volumele
celor două corpuri (şi anume exact 2/3).
Contribuţia lui Arhimede la fizică
Arhimede a scris lucrări importante şi în domeniul
fizicii, cum ar fi „Despre echilibrul planelor”, o
lucrare compusă din două părţi în care se explică
legile pârghiei, care nu erau formulate concret până
atunci. De asemenea, este calculat şi centrul de
greutate al unor figuri geometrice precum
paralelogramul, triunghiul sau pârghia.
În prefaţa cărţii „Despre spirale”, Arhimede spune
că „s-au scurs mulţi ani de la moartea lui Conon”.
Conon din Samos, un astronom grec,a murit în anul
220 î.Hr., ceea ce sugerează că unele lucrări au fost
scrise când Arhimede avea o vârstă înaintată.
Cea mai importantă lucrare este totuşi „Despre
corpurile plutitoare”, formată din două volume. Aici
este formulat Principiul Hidrostaticii care spune că
un corp scufundat într-un fluid este împins de către
fluid, de jos în sus, cu o forţă egală cu greutatea
volumului de fluid dezlocuit de către corp.
Conform lui Vitruvius, un scriitor roman, povestea
spune că regelui Hieron II din Siracuza i s-a făcut o
nouă coroană, iar acesta vroia să ştie dacă este
făcută din aur pur sau dacă era amestecată cu
argint. Unicul mod de a măsura densitatea coroanei,
pe atunci, era topirea şi modelarea sa într-un obiect
cu formă regulată, însă regele nu era de acord cu
distrugerea ei. Măcinat de această dilemă, Arhimede
găseşte o soluţie atunci când vrea să facă o baie, iar
o parte din apa se varsă din cadă atunci cînd se
scufundă în ea. Fericit că are un răspuns, Arhimede
iese dezbrăcat pe străzile Siracuzei strigînd
„Evrika!”, ceea ce înseamnă „Am găsit!”. Reuşind
să calculeze densitatea coroanei, el îşi dă seama că
aceasta nu este făcută din aur pur, iar hoţul primeşte
o pedeapsă pe măsură.
Poveste adevărată sau nu, important este că
Principiul lui Arhimede este de un real folos şi în
ziua de azi, având aplicabilitate în numeroase
domenii.
Contribuţiile lui Arhimede la tehnică
Nu numai că Arhimede a fost un foarte bun fizician
şi matematician, dar a fost şi un mare inventator.
Multe dispozitive au fost inventate de el în scopul
apărării oraşului Siracuza, cum ar fi catapultele care
puteau fi ajustate în aşa fel încât proiectilele erau
aruncate la o distanţă variabilă.
Gheara lui Arhimede este o altă armă folosită folosindu-se cu 300 de ani înaintea lui Arhimede
împotriva navelor romane, în timpul asediului pentru irigarea Grădinilor Suspendate din Babilon.
Siracuzei
(214-212 Concluzii despre Arhimede
î.Hr). Aceasta
era formată Acestea sunt numai câteva dintre cele mai
dintr-un braţ importante invenţii ale lui Arhimede, imaginaţia
asemănător cu bogată şi mintea sa genială ajutându-l să creeze
cel al numeroase alte dispozitve necesare în acele vremuri.
macaralei, de
care erau Am putut vedea o parte din contribuţiile aduse de
suspendate Arhimede în dezvoltarea ştiinţei, el rămânând pentru
cârlige cu care totdeauna un savant formidabil, a cărui ingeniozitate
Gheara lui Arhimede - Credit
puteau fi nu poate fi trecută cu vederea, şi un exemplu demn
imagine [50] înfăşcate de urmat.
vasele din
apropiere şi zdruncinate puternic, sau chiar Citatul faimos al lui Arhimede este: „Daţi-mi un
scufundate. punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc” (δος
μοι ποσ στω και κινω την γην, dos moi pu sto kai
kino ten gen).

Surubul lui Arhimede - Credit imagine [51]

Şurubul lui Arhimede este un mecanism spiralat al

cărui scop este transferarea apei la un nivel mai
înalt. Un scriitor grec ne spune că Arhimede a
inventat acest dispozitiv când regele care domnea
atunci, Hieron II, i-a cerut construiască o navă
uriaşă. Este vorba despre cea mai mare navă
construită până atunci, Siracuzia. Această navă era
capabilă să transporte 600 de oameni, plus un
templu dedicat zeiţei Afrodita.
Unele scrieri sugerează că această invenţie nu era
tocmai originală, un mecanism asemănător
 Fred Hoyle, omul care a
creat denumirea de “Big
Bang”
Când Agenţia Spaţială Indiană a descoperit trei noi
specii de bacterii ce trăiesc la altitudini de peste 20
de km, în condiţii de radiaţii extreme, cercetătorii
indieni au oferit uneia din specii numele
cunoscutului astrofizician britanic Sir Fred Hoyle.
Este o ocazie minunată sa aflăm mai multe despre
omul care a creat denumirea de "Big Bang", care
avea şi el o teorie a evoluţiei Universului, care a
format intersul pentru ştiinţă la o generaţie întreagă
de britanici, fiindu-i oferit şi tilul de Sir.
Sir Fred Hoyle - Credit imagine [52]
Adrian Buzatu
Două teorii despre evoluţia Universului: Steady
State şi Big Bang
Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial,
existau două modele matematice care explicau la fel
de bine datele experimentale de până atunci despre
Univers. O ipoteză era aceea că Universul a început
prin a fi foarte foarte mic, apoi s-a tot mărit,
devenind tot mai mare. O a doua teorie era aceea că
Universul a existat dintotdeauna în această formă de
astăzi, fără a avea un început. Dar dacă prima teorie
prezicea că mereu se creează spaţiu nou, teoria cea
dea doua (creată tocmai de Fred Hoyle) spunea că
spaţiul este deja creat şi etern, doar că într-adevăr,
galaxiile se îndepărtează de noi, iar în spaţiul rămas
liber se creează imediat materie nouă. Hoyle găsise
o denumire pentru teoria lui. Îi zicea "Steady State"
(Stare Stabilă) a Universului. Dar nu exista nici un
nume pentru teoria concurentă, dar despre care se
vorbea tot mai des şi în care Fred Hoyle nu credea
deloc. Şi cum Hoyle era un entuziast popularizator
de ştiinţă, tot el a găsit un nume şi celeilalte teorii:
Big Bang.
Experimentele confirmă că doar teoria Big Bang
este corectă
Este oarecum ironic că o întreagă generaţie de tineri
a fost formată în Marea Britanie de emisiunile sale
de la BBC de la sfarşitul anilor 1940 care explicau
cosmologia într-un mod foarte atractiv, că el însuşi a
găsit denumirea de "Big Bang", dar până la urmă
tocmai teoria sa s-a dovedit a fi incorectă. Atunci
când în 1964 Penzias şi Wilson au descoperit
radiaţia cosmică de fond, rămăşită a Big Bang-ului,
prezisă de teoria Big Bang-ului, dar nu şi de teoria
"steady state" a sa, Fred Hoyle a capitulat şi a
recunoscut corectitudinea teoriei Big Bang-ului. Iar
de atunci, teoria Big Bang-ului a fost verificată iar şi
iar, mai ales de satelul COBE în 1990 şi de satelitul
WMAP lansat în 2001 şi ce încă funcţionează.
Concluzii despre Fred Hoyle
Felicitări aşadar cercetătorilor indieni pentru oferirea
numelui lui Fred Hoyle unei specii de bacterii ce
trăiesc atât de înalt şi în condiţii atât de extreme, cu
multe radiaţii!

Fred Hoyle, o viaţă exemplară în serviciul ştiinţei

Viaţa lui Fred Hoyle este una exemplară de un foarte

bun cercetător (nu înseamnă că eşti un cercetător
mai puţin bun dacă Natura se dovedeşte ulterior a nu
fi cum estimase modelul tău), un om adevărat (a
recunoscut că teoria Big Bang-ului era cea corectă,
atunci când au fost dovezi experimentale clare în
acest sens) şi un foarte bun popularizator de ştiinţă
(formând o întreagă generaţie de britanici prin
emisiunile sale la BBC de la sfarşitul anilor 1940,
unde populariza nu doar teoria sa, dar şi teoria Big
Bang-ului, atunci când încă experimente ulterioare
nu aleseseră între ele).

Fred Hoyle - Citate

"Nu văd logica de a respinge date experimentale,

doar pentru că ne-ar părea nouă incredibile". (Fred
Hoyle)

"Spaţiul cosmic nu este aşa departe cum pare. Este

doar la distanţă de o oră cu maşina, dacă maşina ar
putea să meargă pe verticală". (Fred Hoyle)

"Există un plan coerent pentru acest Univers, numai

că nu ştiu deloc ce anumeste este plănuit". (Fred
Hoyle)

"Lucrurile sunt aşa cum sunt, pentru că au fost în

trecut aşa cum au fost". (Fred Hoyle)

"Omul care călătoreşte pe mări necunoscute trebuie

să fie un pic nesigur de sine. Trebuie să ne ferim de
omul care are impresia că ştie totul". (Fred Hoyle)
 Richard Feynman - Citate
Richard Feynman este unul din marii fizicieni ai
secolului al XX-lea. A dezvoltat teoria cuantică a
electromagnetismului,
care este cea mai precisă
teorie dezvoltată vreodată
de
umanitate (experimentele
o confirmă până
la zecimalele 12-15!). A
primit Premiul Nobel
pentru fizică în 1965. În
1986 a fost cel care a
descoperit cauza explozie
navetei spaţiale
Challenger, la decolare.
Richard Feynman - În anii 1960 a pe colo.
Credit imagine [53] revoluţionat predarea
fizicii în universităţi prin celebrul său curs de fizică
după care se predă şi astăzi. Este foarte apt în
rezolvarea de variate probleme fizice la care nimeni
nu se gândise, dar totodată şi să promoveze ştiinţa în
mod anecdotic şi distractiv. Mai jos vă oferim câteva
din cele mai importante citate ale lui Richard
Feynman, precum şi un documentar BBC despre
Richard Feynman.
Citate din fizicianul Richard Feynman
Există 10 la puterea 11 stele într-o galaxie. Acesta
părea în trecut un număr foarte mare. Dar de fapt
este doar o sută de miliarde. Este numit de obicei
"număr astrănomic", dar este mai mic decât deficitul
naţional al SUA. Ar trebui să se numească deci
"număr economic"!
Adrian Buzatu
Suntem doar la începutul evoluţiei rasei umane. Este
perfect normal aşadar să încercăm să rezolvăm cât
mai multe probleme. Avem totuşi mii de ani înainte.
Răspunderea noastră este să face ceea ce putem, să
învăţăm ceea ce putem, apoi să transmitem
cunoştinţele mai departe generaţiei următoare.
Pentru ca o tehnologie să aibă succes, trebuie ca
realizatea să preceadă relaţiile publice. Aceasta
pentru că Natura nu poate fi păcălită.
Întâi şi întâi, trebuie să nu te păcăleşti pe tine însuţi.
Iar pe tine însuţi te poţi păcăli cel mai uşor.
M-am născut fără să ştiu nimic şi am avut prea puţin
timp pentru a schimba aceasta, am reuşit doar pe ici
Nu este rău să fi sceptic, pentru că astfel se ajunge la
descoperiri de lucruri noi.
Nici o problemă nu este prea mică sau neimportantă,
dacă o putem rezolva.
Cele mai importante probleme de rezolvate sunt cele
pe care le poţi rezolva cu adevărat, sau la rezolvarea
cărora poţi contribui cu adevărat cu ceva.
Fizicienilor le place să afirme care sunt condiţiile
situaţiei, apoi să se întrebe ce se întâmplă mai
departe.
 Stephen Hawking - Citate
Adrian Buzatu

cosmologie. Această disciplină răspunde astăzi

Stephen Hawking este unul dintre cei mai mari întrebări pe care şi le punea odată religia.
oameni de ştiinţă contemporani. Deţine titlul de
"Profesor Lucasian Dacă oamenii ar supravieţui până vor descoperi
[după numele lui teoria fundamentală a Universului, nu vor mai avea
nimic de descoperit.
Henry Lucas] de
Matematică" de la A fost o pierdere de timp cât am fost supărat pe
Universitatea mine pentru handicapul meu. Dar omul trebuie să îşi
Cambridge din Marea continue viaţa orice s-ar întâmpla şi nu cred că m-
Britanie, pe care l-a am descurcat chiar rău. Ceilalţi oameni nu au timp
deţinut şi Isaac pentru tine dacă tu însuţi esti supărat şi nemulţumit
Newton. A adus de tine însuţi mereu.
contribuţii esenţiale în
Stephen Hawking -
cosmologie şi Nu doar că Dumnezeu dă cu zarul, dar câtedată
Credit imagine [54]
gravitaţie cuantică, în aruncă zarurile acolo unde noi nu le putem vedea.
special descoperind faptul că găurile negre emit Orice lucru contează, atât timp cât nu renunţi la el.
totuşi o radiaţie (care astăzi îi poartă numele). Este
un mare popularizator de ştiinţă, iar cărţile sale "O Scopul meu este simplu: să înţeleg complet
scurtă istorie a timpului" sau "Universul într-o coajă Universul - de ce este aşa cum este şi de ce există de
de nucă" sunt foarte celebre şi au fost tipărite şi în fapt.
limba română.
Nu trebuie să fim surprinşi că Universul este
Citate ale fizicianului Stephen Hawking hospitalier pentru forme de viaţă. Dar aceasta nu
este o dovadă că Universul a fost creat cu scopul de
Ecuaţiile sunt partea plictisitoare a matematicii. Eu a putea susţine viaţa.
încerc să văd lucrurile geometric.
Am putea numi ordinea din natură drept Dumnezeu,
Cred că viruşii de calculator ar trebui considerate dar ar fi vorba de un Dumnezeu impersonal. Nu
forme de viaţă. Consider că faptul că singura formă există nimic personal la legile fizicii.
de viaţă ce am creato este doar distructivă spune
ceva despre natura uman. Am creat viaţă după Cel mai mare duşman al cunoaşterii nu este
chipul şi asemănarea noastră. ignoranţa, ci iluzia cunoaşterii.
Suntem doar o specie mai evoluată de maimuţă pe o Timp de milioane de ani, omenirea a trăit precum
planetă minoră a unei stele ordinare. Dar noi putem animalele. Apoi deodată s-a întâmplat ceva care a
înţelege Universul. Asta ne face foarte speciali. dezlănţuit puterea imaginaţiei noastre şi atunci am
învăţat să vorbim.
Cred că este foarte important ca oamenii de ştiinţă să
transmită şi publicului rezultatele lor, mai ales în
 Albert Einstein - Citate
Adrian Buzatu

Esenţial este să nu încetăm niciodată să punem

Albert Einstei întrebări. Curiozitatea este unicul motiv al

este omul care a existenţei.
revoluţionat
Nu mă gândesc niciodată la viitor. Acesta vine cu
modul în care
singuranţă, cât de curând.
privim şi folosim
Universul. A Ştiinţa fără religie este urâtă. Religia fără ştiinţă este
dezvoltat de unul oarbă.
singur teoria
relativităţii, atât Cine nu a greşit niciodată înseamnă că nu a încercat
cea restrânsă, cât nimic nou.
şi cea Începem să trăim cu adevărat atunci când nu mai
generalizată, dar trăim doar pentru noi.
a adus contribuţii
importante şi la Realitatea este doar o iluzie, deşi, e drept, una foarte
înţelegerea persistentă.
Albert Einstein - Credit structurii materiei Vreau să cunosc doar gândurile lui Dumnezeu.
imagine [55] şi mecanicii Restul sunt detalii.
cuantice. Dar dincolo de a fi un om de ştiinţă,
Einstein a fost şi un mare gânditor. Stiinta Azi trece Cel mai greu de înţeles pe lumea asta sunt
în revistă câteva din cele mai frumoase citate ale impozitele.
omului de ştiinţă. Câteodată, plătim atât de mult pentru lucrurile
Albert Einstein - Citate gratuite.

Imaginaţia este mai importantă ca şi faptele deja Bunul simţ este colecţia de prejudecăţi pe care ni le-
cunoscute. am format până la vârsta de 18 ani.

Orice lucru ar trebui să fie făcut cât de simplu se
poate, dar nu mai simplu de atât.
Secretul creativităţii este acela de a-ţi ascunde cât
mai bine sursele.
Educaţia este singurul lucru care încurcă procesul
meu de învăţare.
Educaţia este ceea ce rămâne după ce nu mai eşti la
şcoală.
Nu ştiu cum va fi luptat cel de-al treilea război
mondial, dar ştiu cu ce va fi luptat al patrulea: cu
bâte şi pietre.
Religia mea consistă într-o admiraţie umilă pentru
spiritul infinit superior care se revelează în detaliile
minore pe care noi suntem capabili să le percepem
cu mintea noastră cea slabă.
 Credite
Credit imagine [1]:

Credit imagine [1]:

http://media.photobucket.com/image/broasca%20lac/Snake20cm/Moldavica/MoldSiteUp/551d1.jpg

Credit imagine [2]: http://www.merke.ch/biografien/biologen/redi.php

Credit imagine [3]: http://oecotextiles.files.wordpress.com/2010/08/mercury.jpg

Credit imagine [4]: http://www.ostdeutsche-biographie.de/images/fahrda86.jpg

Credit imagine [5]: http://themoderatevoice.com/wordpress-engine/files/2008-june/mercury_thermometer.jpg

Credit imagine [6]:

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/e/e3/John_Napier.jpg/300px-John_Napier.jpg

Credit imagine [7]:

http://lh5.google.com/amagard/R48fSWCoI1I/AAAAAAAAAes/Wa0_VZNY3lo/s400/Logarithm%20Book.jpg

Credit imagine [8]: http://www.myartprints.com/kunst/charles_meynier/portrait_edward_jenner_1749_1_hi.jpg

Credit imagine [9]: http://www.nlm.nih.gov/exhibition/smallpox/Images/Large/smallpoxvct.jpg

Credit imagine [10]: http://web.educastur.princast.es/proyectos/grupotecne/archivos/investiga/163hhhh.jpg

Credit imagine [11]: http://rlv.zcache.com/poster_print_anatomical_man-p228938184079674289qzz0_400.jpg

Credit imagine [12]: http://www.nndb.com/people/594/000114252/al-razi-1.jpg

Credit imagine [13]:

http://wpcontent.answers.com/wikipedia/commons/thumb/3/3c/Persian_Zakaria_Razi.jpg/250px-
Persian_Zakaria_Razi.jpg

Credit imagine [14]: http://www.cais-soas.com/CAIS/Images2/People/Avicenna_Persian_Physician.jpg

Credit imagine [15]: http://www.stiintasitehnica.ro/poze/articole/1127631221vesdi.jpg

Credit imagine [16]: http://blogs.nature.com/news/thegreatbeyond/galileo_sustermans.jpg

Credit imagine [17]: http://blog.onlineclock.net/wp-content/uploads/2009/03/pendulum-clock.jpg

Credit imagine [18]: http://einstein.stanford.edu/Library/images/Galileo-incline-expt.jpg

Credit imagine [19]: http://ircamera.as.arizona.edu/NatSci102/NatSci102/images/galiplane.gif

Credit imagine [20]: http://ircamera.as.arizona.edu/NatSci102/NatSci102/images/galibell.gif

Credit imagine [21]: http://www.mlahanas.de/Physics/Bios/images/GalileoSt1.jpg

Credit imagine [22]: http://www.mlahanas.de/Physics/Bios/images/GalileoSt2.jpg

Credit imagine [23]:

http://discovermagazine.com/2007/jul/20-things-you-didn2019t-know-about-galileo/galileo_inq.jpg

Credit imagine [24]:

http://www.inventionofthetelescope.eu/400y_telescope/images/user_images/geschiedenis/galilei/8dialoguetitle.g
if

Credit imagine [25]: http://library.thinkquest.org/C005358/images/galilei_image01.jpeg

Credit imagine [26]: http://www.mlahanas.de/Physics/Bios/images/GalileoSt3.jpg

Credit imagine [27]:

http://www.inventionofthetelescope.eu/400y_telescope/images/user_images/geschiedenis/galilei/10arcetribarabi
no.jpg

Credit imagine [28]:

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/f/fe/2009_Austria_25_Euro_Year_of_Astronomy_Front.jpg

Credit imagine [29]:

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/4/4e/Vesalius_Fabrica_portrait.jpg/250px-
Vesalius_Fabrica_portrait.jpg

Credit imagine [30]: http://www.1st-art-gallery.com/thumbnail/186170/1/Anatomical-Study,-Illustration-From-

De-Humani-Corporis-Fabrica-By-Andreas-Vesalius-1514-64-Basel,-1543.jpg

Credit imagine [31]: http://scienceblogs.com/laelaps/manpondershimself.jpg

Credit imagine [32]: http://www.astrofotograf.com/data/media/22/edwin_hubble.jpg

Credit imagine [33]: http://www.resonancepub.com/images/Hooker_Telescope.gif

Credit imagine [34]: http://snap.lbl.gov/images/redshift.jpg

Credit imagine [35]: http://reich-chemistry.wikispaces.com/file/view/ernest-rutherford.jpg/147291137/ernest-

rutherford.jpg

Credit imagine [36]:

http://www.neoam.cc.ok.us/~rjones/Pages/online1014/chemistry/chapter_8/images/thomson_model.jpg

Credit imagine [37]:

http://www.neoam.cc.ok.us/~rjones/Pages/online1014/chemistry/chapter_8/images/rutherford_model.jpg

Credit imagine [38]: http://ebooks.adelaide.edu.au/k/kepler/portrait.jpg

Credit imagine [39]:

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2a/Barbara_M%C3%BCller_and_Johannes_Kepler.jpg

Credit imagine [40]: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/25/Kepler-solar-system-2.png

Credit imagine [41]: http://www.jonathanahill.com/images/books/web_Kepler604.jpg

Credit imagine [42]: http://mathdl.maa.org/images/upload_library/46/Plimpton-Smith/080080136-2.jpg

Credit imagine [43]: http://ritratti.files.wordpress.com/2009/05/blaise-pascal-philippe-de-champaigne.jpg

Credit imagine [44]: http://mathforum.org/workshops/usi/pascal/images/base.gif

Credit imagine [45]: http://webpages.cs.luc.edu/~mt/CS150/ui/Pascaline-calculator.jpg

Credit imagine [46]: http://www.cycle-of-life.net/images/linnaeus.jpg

Credit imagine [47]:

http://www.gardenvisit.com/assets/madge/uppsala_botanic_garden_1877_jpg/600x/uppsala_botanic_garden_187
7_jpg_600x.jpg

Credit imagine [48]: http://www.stiintaazi.ro/images/stories/Articole/Arhimede.jpg

Credit imagine [49]: http://www.stiintaazi.ro/images/stories/Articole/Arhimede_Mormant.jpg

Credit imagine [50]: http://www.stiintaazi.ro/images/stories/Articole/Arhimede_Macara.jpg

Credit imagine [51]: http://www.stiintaazi.ro/images/stories/Articole/Arhimede_Surub.jpg

Credit imagine [52]:http://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/thumb/f/ff/Fred_Hoyle.jpg/300px-Fred_Hoyle.jpg

Credit imagine [53]: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/8/87/HSrichaf.jpg

Credit imagine [54]: http://www.streettech.com/storypics/hawking.jpg

Credit imagine [55]:

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/7/78/Einstein1921_by_F_Schmutzer_4.jpg/225px-
Einstein1921_by_F_Schmutzer_4.jpg