Traditie Istorie Armata

MUZEUL MILITAR NAȚIONAL
REGELE FERDINAND I
TRADIȚIE, ISTORIE, ARMATĂ
CONFERINȚA
MUZEULUI MILITAR NAȚIONAL REGELE FERDINAND I
29 OCTOMBRIE 2019
EDIȚIA A V-A
COORDONATOR:
CERCETĂTOR ȘTIINȚIFIC III DR. ION RÎȘNOVEANU
Târgoviște, 2020
MUZEUL MILITAR NAȚIONAL
REGELE FERDINAND I
TRADIȚIE, ISTORIE, ARMATĂ
CONFERINȚA
MUZEULUI MILITAR NAȚIONAL REGELE FERDINAND I
29 OCTOMBRIE 2019
EDIȚIA A V-A
COORDONATOR:
CERCETĂTOR ȘTIINȚIFIC III DR. ION RÎȘNOVEANU
Târgoviște, 2020
Editor: Dan Iulian Mărgărit
Redactor: Mirela Ivan Nobel
Tehnoredactare: Adriana Andreiaș
Coperta: muzeograf dr. Horia Vladimir ȘERBĂNESCU
Copyright 2019. Reproducerea integrală sau parțială a textelor sau a figurilor din această carte
prin orice mijloace este posibilă numai cu acordul scris al autorilor. Toate drepturile rezervate.
Nota redacției: În realizarea acestui volum de studii, redacția s-a limitat la a asigura forma
materialelor publicate. Responsabilitatea pentru conținutul lor, a ideilor și opiniilor exprimate
revine în exclusivitate autorilor.
ISSN 2668 – 7577

Copyright Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2020
email: editura@cetateadescaun.ro, www.cetateadescaun.ro
Cuprins
SECȚIUNEA ISTORIE ȘI MUZEOGRAFIE .................................................................................... 7

140 DE ANI DE LA CREAREA SOCIETĂȚII DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNĂ, 1879-2019, ȘI PRIMA
SA ACȚIUNE: ALBUMUL MACEDO-ROMÂN INIȚIAT ȘI COORDONAT DE V. A. URECHIA (1880)
Prof. univ. dr. Adina BERCIU-DRĂGHICESCU .................................................................................................9
MARILE UNITĂȚI MILITARE ROMÂNE LA REINTRAREA ÎN RĂZBOI (OCTOMBRIE-NOIEMBRIE 1918)
Drd. Daniel Silviu NICULAE .............................................................................................................................. 16
1919. UN OFIȚER ROMÂN LA „CURTEA” ATAMANULUI PETLIURA
Lucian DRĂGHICI .............................................................................................................................................. 21
FAKE NEWS BOLȘEVIC PE TEMA BASARABIEI (MARTIE 1919)
Dr. Alin SPÂNU .................................................................................................................................................. 30
VIZITELE GENERALULUI CONSTANTIN PREZAN ÎN POCUȚIA ÎN VARA ANULUI 1919
Dr. Ion GIURCĂ ..................................................................................................................................................35
AMINTIRILE GENERALULUI NICOLAE MIHĂESCU CA GUVERNATOR LA DEBREȚIN. IULIE
1919 – APRILIE 1920
Dr. Sorin CRISTESCU........................................................................................................................................ 44
100 DE ANI DE LA MOARTEA GENERALULUI EREMIA GRIGORESCU
Dr. Cristina CONSTANTIN ............................................................................................................................... 50
APĂRAREA FRONTIEREI DE SUD A DOBROGEI (1919-1929)
Costin SCURTU .................................................................................................................................................. 60
EVOLUȚIA GRUPĂRILOR BOLȘEVICE ROMÂNEȘTI SUB INFLUENȚA DIRECTIVELOR
INTERNAȚIONALEI A III-A ȘI ACȚIUNILE LOR SUBVERSIVE DE SUBMINARE
A ROMÂNIEI MARI
Valeria BĂLESCU ............................................................................................................................................... 68
DOCTRINA NAVALĂ ROMÂNEASCĂ DE APĂRARE A DOBROGEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Dr. Ion RÎȘNOVEANU ...................................................................................................................................... 96
ÎNZESTRAREA ARMATEI ROMÂNIEI ÎN PREAJMA CELEI DE-A DOUA CONFLAGRAȚII MONDIALE.
RADIOGRAFIA UNOR MĂSURI LUATE SUB PRESIUNEA
AMENINȚĂRILOR EXTERNE
Colonel (r.) dr. Dan PRISĂCARU ..................................................................................................................... 115
80 DE ANI DE LA SEMNAREA PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV ȘI ROLUL SĂU NEFAST ASUPRA
DESTRĂMĂRII ROMÂNIEI MARI
Dr. Adrian DEHELEANU ................................................................................................................................. 137
RECOMPENSE MATERIALE ACORDATE CELOR DECORAȚI ÎN ANII ’40. MODIFICĂRI LEGISLATIVE
Dr. Simion CÂLȚIA ........................................................................................................................................... 154
ÎNDEPLINIREA CLAUZELOR MILITARE PREVĂZUTE ÎN CONVENȚIA DE ARMISTIȚIU
REFLECTATĂ ÎNTR-UN MEMORIU AL DELEGAȚIEI MILITARE ROMÂNE (1 MARTIE 1945)
Dr. Teodora GIURGIU ...................................................................................................................................... 165
DRAMA UNUI PREOT MILITAR. CĂPITANUL PREOT TEODOR PĂTCAȘ– CONFESORUL
REGIMENTELOR 85 ȘI 91 INFANTERIE
Dr. Luminița GIURGIU .................................................................................................................................... 169
COLONELUL ANDREI POTOCKI, PIONIER AL MUZEOGRAFIEI MILITARE ROMÂNEȘTI
Dr. Horia-Vladimir ȘERBĂNESCU………………………………………………………………………………………………..178
6 T ra di ție , isto ri e , a r ma tă
ANCORA PE PAVILION ROȘU. UNIFORMELE MARINEI CIVILE LA ÎNCEPUTUL

PERIOADEI COMUNISTE
Dr. Emil BOBOESCU ....................................................................................................................................... 204
DE LA BRAȘOV LA ESSENDON (AUSTRALIA). O AVENTURĂ AERIANĂ INSOLITĂ
Drd. Sorin TURTURICĂ .................................................................................................................................. 219
DRAPELE MILITARE md. 1948, md. 1952, md.1965, DECORATE CU ORDINE ȘI MEDALII ALE
REPUBLICII POPULARE ROMÎNE ȘI ALE REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA (1948-1989) DIN
COLECȚIA MUZEULUI MILITAR NAȚIONAL
Dr. Corneliu M. ANDONIE, Muzeograf Camelia CRISTEA ........................................................................... 223
ÎN VIZITĂ LA ROMÂNII DIN PENINSULA BALCANICĂ. 2010-2018
Prof. univ. dr. Adina BERCIU-DRĂGHICESCU, Dr. Marian CRĂCIUN ...................................................... 287
SECȚIUNEA PATRIMONIU CULTURAL NAȚIONAL ȘI RESTAURARE CONSERVARE ........... 295
RESTAURAREA UNEI FLINTE CU CREMENE DE SECOL AL XVII-LEA
Teodor POPA .................................................................................................................................................... 297
PIESE MMILITARE DIN COLECȚIA MUZEULUI OLTENIEI RESTAURATE CU OCAZIA
CENTENARULUI MARII UNIRI
Valentin Lucian PREDA ................................................................................................................................... 304
CARTEA VECHE ROMÂNEASCĂ – REPARAȚIE ARTIZANALĂ SAU RESTAURARE ȘTIINȚIFICĂ
Claudia CONDRUZ............................................................................................................................................ 315
RESTAURAREA UNEI CĂRȚI VECHI ROMÂNEȘTI DE SECOLUL AL XVIII-LEA
Valentina ALBEI ................................................................................................................................................319
ASPECTE PRIVIND DEGRADAREA UNEI CĂRȚI DIN ANUL 1853. PROBLEMATICA RESTAURĂRII-
CONSERVĂRII
Claudia LUPU ................................................................................................................................................... 323
TRATAMENTE DE RESTAURARE ȘI CONSERVARE SIMILARE APLICATE UNOR PIESE CERAMICE
DIN COLECȚIA MUZEULUI OLTENIEI
Simona Violeta GHEORGHE........................................................................................................................... 333
PROTEJAREA CU PARAFINĂ A CERNELURILOR SOLUBILE ÎN MEDII APOASE. COMPARAȚII CU ALTE
METODE
Flavian NICA .................................................................................................................................................... 337
STUDIU DE CAZ - STAREA DE CONSERVARE A MONUMENTULUI EROILOR DIN
CÂMPULUNG MUSCEL
Rodica NIȚU* Sanda SAFTA ........................................................................................................................... 342
RESTAURAREA TUNICII DE OFIȚER DE GENIU, DE CAMPANIE, MD. 1912, CARE A APARȚINUT LUI
ȘERBAN P. NĂSTUREL - STUDIU DE CAZ -
Aurora – Florentina ILIE ................................................................................................................................. 359
ASPECTE PRIVIND COLECȚIA ANTON KAINDL DIN MUZEUL MUNICIPAL CÂMPULUNG - ISTORIE
ȘI CONSERVARE
Consuela Elena GRECU ................................................................................................................................... 368
EXEMPLE, DIAGNOZĂ ȘI METODE DE TRATAMENT ÎN PROTEJAREA PATRIMONIULUI CULTURAL
ROMÂNESC
Dr. Rodica - Mariana ION ................................................................................................................................ 380
SECȚIUNEA ISTORIE ȘI MUZEOGRAFIE
140 DE ANI DE LA CREAREA SOCIETĂȚII DE CULTURĂ
MACEDO-ROMÂNĂ, 1879-2019, ȘI PRIMA SA ACȚIUNE:
ALBUMUL MACEDO-ROMÂN
INIȚIAT ȘI COORDONAT DE V. A. URECHIA (1880)
Prof. univ. dr. Adina BERCIU-DRĂGHICESCU*
Abstract:
The Cultural Macedonian - Romanian Society was established at Bucharest, on the 23 rd of
September/5th of October 1879, at the initiative of V.A. Urechia. It was a reinterpretation of the
former Macedonian – Romanian Committee established in 1860. Its statutory documents had been
written since 1878 by professor Apostol Margarit, with honorary president, the Prime Metropolitan
Bishop Calinic Miclescu and V.A Urechia as secretary.
Keywords: The Cultural Macedonian - Romanian Society, V.A. Urechia, Balkan Peninsula,
Nicolae Iorga, Danube
Peninsula Balcanică reunește popoare de obârșii diferite, cu limbi și religii diferite, alcătuind un
mozaic etno-lingvistic extraordinar, deosebit și fascinant. Această conviețuire, unică în felul ei, s-a
făcut într-un context geografic care a favorizat circulația oamenilor și informațiilor culturale de o
parte și de alta a lanțurilor muntoase care o străbat, precum și de o parte și de alta a Dunării1.
Cu toată vitregia pământului, aspru și puțin ospitalier al Peninsulei Balcanice, în aceste locuri au
putut să trăiască alături de greci, sârbi, croați, sloveni, bulgari și populații descendente din traci:
albanezii și românii balcanici.
Locuitorii de origine romanică din sudul Dunării cunoscuți sub diverse denumiri precum
aromâni, macedoromâni, vlahi transbalcanici, fârșeroți, grămoșteni, români epiroți, megleno-români,
au constituit un element deosebit în civilizația balcanică din punct de vedere etnic și social, dar mai
ales din punct de vedere cultural. În documente, cel mai adesea sunt numiți români, așa după cum
aceștia înșiși se autointitulau, considerându-se o parte componentă a poporului român și a națiunii
române2.
Despre românii balcanici ne-au lăsat relatări interesante cronicarii bizantini și cei români; au fost
studiați și de reprezentanții Școlii Ardelene; generația pașoptistă și cea post pașoptistă s-a ocupat în mod
special de românii de la sud de Dunăre3, un loc deosebit ocupându-l Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Al. Ioan
Cuza, Dimitrie Bolintineanu, Ion Ionescu de la Brad, Mihail Kogălniceanu, Alex. Odobescu, V.A. Urechia,
personalități care, în cea mai mare parte, vor figura printre membrii fondatori ai Societății de Cultură
Macedo-Române din 1879 și printre semnatarii din Albumul Macedo-Român din 1880.
* Universitatea București.
1 Școli și biserici românești din Peninsula Balcanică. Documente (1864 - 1948), adunarea și selecționarea documentelor,
introducerea, bibliografia și indicii, Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, vol. I. București: Editura Universității din
București, 2004, - Introducere, p. 9.
2 Cristea Sandu-Timoc. Tragedia românilor de peste hotare (9 - 13 milioane), Timișoara, 1994, p 24; Referitor la numele
sub care sunt cunoscuți românii din Peninsula Balcanică, Mihai Eminescu considera că: ‚Expresia de greco-români este
atât de improprie ca și afirmarea că iedul este fiul zimbrului. Nu există greco-român precum nu există greco-spaniol sau
greco-englez. Românii din triunghiul tracic sunt tot atât de români și tot așa de puțin greci ca cei din Maramureș de
exemplu. Ori e cineva grec, ori e român; una din două: amândouă deodată nu poate fi nimeni. – M. Eminescu, Românii
din afara granițelor țării și unitatea spirituală națională, București, 1998, p. 104-105 apud Școli și biserici românești, vol.
I, p. 9, nota 3.
3 Nicolae Iorga. Istoria românilor din Peninsula Balcanică, București, 1913, p. 3; România. Documente străine despre
români ediția a 2-a, București, 1992, passim; Românii de la Sud de Dunăre. Documente. București: Arhivele Naționale ale
Românei, 1997, pp. 111-112 și urm.
10 T ra diț ie , isto ri e, a rma tă
De la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în lumea românilor balcanici a început o acțiune de trezire a
conștiinței naționale sub influența propriilor cărturari, proces care va culmina în a doua parte a
secolului al XIX-lea cu constituirea de școli, biserici, instituții culturale, ziare, reviste, cu ajutorul
statului român, folosind limba română4, dar și dialectul aromân. Lupta națională a românilor
balcanici s-a dus pe trei planuri distincte: învățământ în limba națională, organizare bisericească
proprie până la recunoașterea unui episcop român și, în cele din urmă, reprezentare proporțională,
pe baze etnice, în diverse organisme locale.
Aspirațiile naționale ale românilor balcanici nu au vizat nici alipirea la România și nici crearea
unui stat propriu în Peninsula Balcanică. Aceștia doreau drepturi cetățenești egale cu ale celorlalte
națiuni ale Imperiului Otoman și autonomie culturală, spre a-și menține identitatea, obiective
exprimate de V.A. Urechia în Prefacia și Dedicațiunea prezentului Album.
Românii balcanici, aromânii și meglenoromânii, populație minoritară aflată, în diverse regiuni,
în sânul populațiilor majoritare grecești, bulgărești, sârbești, albaneze, au luptat pentru obținerea
dezideratelor lor cu caracter național, luptă ce a fost susținută până în 1948 de statul român. După
anul 1945, intrând în perioada comunistă, peste soarta și istoria comunității românești din Peninsula
Balcanică s-au așternut tăcerea și dezinteresul. După această dată toate instituțiile culturale, de
învățământ (școlile și liceele), religioase, presă, au fost desființate5. După 1990 abordarea statului
român s-a schimbat, apărând, la început timid, apoi un interes sporit față de situația culturală și
socială a românilor balcanici.
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoria și existența românilor sud-dunăreni a devenit
fie subiect de cercetare, fie obiect de controverse între etnografi, istorici și lingviști. Tot din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, de soarta românilor sud-dunăreni se vor interesa istorici, geografi,
etnologi și literați apuseni, care vor călători în această zonă a Europei, lăsându-ne relatări deosebite,
impresionante chiar. Viața lor, sub toate aspectele, a stat în atenția istoriografiei occidentale, dar și a
celei românești6. În acest context, ei erau percepuți astfel: Cea mai frumoasă însușire caracteristică
a aromânilor e năzuința de a se cultiva, pentru ca astfel să-și ușureze traiul (...) – remarca la
sfârșitul secolului al XIX-lea Gustav Weigand – (...) Ei întrec în inteligență pe bulgari, albanezi și
chiar pe grecii din Epir și Tesalia; sunt deștepți și au pretențiuni modeste; ... pot trece ca model de
moralitate7. Și, la sfârșit de secol XX, a rămas celebră afirmația lui Petre Țuțea: macedo-românii nu
sunt români, sunt super-români, români absoluți. Atât de năpăstuiți și goniți (...). Iar eu și
dumneata (interlocutorul său. n.ns.), pe lângă ei, avem forța domestică de rațe. Măcăim. (...). Ei au
o bărbăție perfectă8.
Timp de un secol, de la mijlocul secolului al XIX-lea și până la mijlocul secolului al XX-lea, viața
culturală a românilor balcanici a fost deosebit de activă, aceștia reușind să-și constituie învățământ
(primar, gimnazial și liceal), biserică, societăți culturale și organe de presă proprii, toate însă în urma
unor serioase și numeroase bătălii și cu prețul unor mari, uriașe chiar, sacrificii umane și materiale9.
În anul 1860 a luat ființă, la București, Comitetul Macedo-Român, cu misiunea de a pregăti
terenul pentru înființarea de școli și biserici printre românii din Imperiul Otoman: Comitetul
Macedo-Român din București a luat însărcinarea a dirija introducerea limbii naționale în toate
orașele și târgurile românești. În 1863, Comitetul și-a mărit colectivul, în el intrând C.A. Rosetti,
V.A. Urechia, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Brătianu. În același an, s-a alcătuit un Manifest pe care
l-au adresat fraților români, fraților noștri gemeni din Macedonia, Tesalia și Epir cu dorința de a-i
4 Adina Berciu-Drăghicescu, Românii din Balcani. Cultură și spiritualitate – sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea, Editura Globus, București, 1996, p. 15; Theodor Burada, Cercetări despre școalele din Turcia,
București, 1890, p.53; Școli și biserici românești, I - Introducere, p. 12.
5 Cristea Sandu-Timoc, op. cit., p. 9 și p. 30.
6 Relatările călătorilor străini în Peninsula Balcanică au fost sintetizate de Valeriu Papahagi în lucrarea Românii din
Peninsula Balcanică după călătorii apuseni din secolul al XIX-lea (publicată la Roșiorii de Vede în 1939). Autorul a
reprodus, în ordine cronologică, impresiile călătorilor apuseni care au scris despre români, atât ,cei care i-au apreciat și
lăudat cât și cei care au avut cuvinte de ocară la adresa românilor dunăreni.
7 Camelia Pârvulescu, Școlile și bibliotecile comunității aromânilor din Peninsula Balcanică în primele decenii ale secolului
al XX-lea, în Caietul seminarului special de științe auxiliare ale istoriei, V, 1995, p. 33 ; Tache Papahagi, Românii din punct
de vedere istoric cultural și politic, Conferință ținută în ședință publică la Congresul studenților din Galați din 25 august/ 7
sept. 1915.
8 Petre Țuțea, interviu în ziarul România Liberă (7 decembrie 1991).
9 Adina Berciu-Drăghicescu, op.cit., p. 8.
T ra diț ie , isto ri e, a rm a tă 11
vedea că îi recunosc pe frații lor dintre Tisa, Dunăre, Marea Neagră și Nistru. Sămânța fusese
aruncată curajos și roadele nu au întârziat să apară.
În perioada domniei lui Al. Ioan Cuza (1859 - 1866) au apărut în Peninsula Balcanică și primele
succese în bătălia pentru învățământul românesc. Astfel, în anul 1863, Mihail Kogălniceanu, prim-
ministru al României, hotăra crearea unui fond din bugetul statului pentru ajutorarea bisericilor și
școlilor române din Peninsula Balcanică.
În 29 aprilie/ 11 mai 1864, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Dimitrie Bolintineanu, cu
ascendență aromână după tată, originar din Samarina (Grecia), propunea ca din fondul de 10.000 de
lei prevăzut pentru susținerea școlilor din Imperiul Otoman să se trimită cât mai repede acolo o
sumă de bani”, întrucât acestea sunt „amenințate a se închide din lipsa banilor necesari.
În același an, primul ministru Mihail Kogălniceanu, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice,
Dimitrie Bolintineanu și directorul de departament în Ministerul Cultelor, V.A. Urechia, au hotărât ca
Ministerul Instrucțiunii Publice să prevadă un buget mai mare, de 14.000 lei, pentru ajutorarea
școlilor și românilor din Balcani10. Iar în anul următor s-au acordat 20.000 lei din buget pentru
întemeierea unui internat la București, pentru copiii românilor din Balcani.
Dimitrie Atanasescu, proprietar al unui atelier de croitorie la Istanbul (Constantinopol), a aflat
despre manifestul Comitetului Macedo-Român din București, care-i îndemna pe tinerii români să
vină la București pentru a se pregăti să devină dascăli în Macedonia. A sosit în țară și, după absolvirea
studiilor la Liceul Matei Basarab din București, s-a reîntors în Macedonia unde, la 2/14 iulie 1864, a
deschis în comuna Târnova prima școală românească de la sudul Dunării11, prima școală înființată cu
sprijinul statului român.
În 1865 s-a înființat la București, pe lângă Biserica Sfinții Apostoli, Institutul Macedo-Român,
condus de arhimandritul Averchie, Institut care era de fapt o școală unde învățau băieții pe care îi
aducea arhimandritul Averchie din Peninsula Balcanică și care, după absolvire, se reîntorceau la locul
de baștină ca institutori. Institutul avea și el drept obiectiv înființarea de școli în Balcani și formarea
de cadre didactice.
După participarea la războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, după câștigarea Independenței
de către România în 1878 și după toate evenimentele legate de acest moment, dezvoltarea
învățământului s-a făcut într-un cadru mult mai favorabil, creat de Tratatul de la Berlin din 1878,
care confirma, printre altele, libertatea de conștiință a locuitorilor Imperiului Otoman. Dar
autoritățile otomane refuzau să ia hotărâri mai îndrăznețe cu privire la drepturile românilor din
Imperiu.
În urma presiunilor românilor, guvernul otoman va aproba, cu toată opoziția grecilor, libera
practicare a învățământului în limba română. Marele vizir Savfet Pașa a emis, în septembrie 1878,
Ordinul viziral nr. 303, prin care cerea autorităților locale, valiului Salonicului și Ianinei (valiul, în
epocă, era guvernatorul unui vilaiet), să nu împiedice funcționarea școlilor române12. La elaborarea și
emiterea acestui act o contribuție esențială a avut-o profesorul Apostol Mărgărit, care va coordona
apoi întreaga activitate a școlilor române din Imperiul Otoman. În 1878, acesta a fost numit Inspector
General al Școlilor Române din Peninsula Balcanică, funcție pe care o va deține până în 1902. Sediul
Inspectoratului General se afla la Bitolia. În anii ce au urmat, funcționau și s-au deschis numeroase
școli (în 1880 - 24, în 1893 - 75) și s-au ridicat numeroase biserici. Reacția grecilor la constituirea
atâtor școli (și biserici) ale românilor nu a întârziat să apară. Ei au denunțat permanent autorităților
otomane pe institutorii români drept un pericol la adresa statului otoman, apoi au împiedicat prin
orice mijloace – cum ar fi ruperea cărților, scoaterea preoților de la slujbele religioase – introducerea
limbii române în școli și biserici13.
10 Mihail Virgil Cordescu, Istoria Școalelor române din Turcia, Sofia și Turtucaia din Bulgaria și al seminariilor de limbă
română din Lipsca, Viena, Berlin, București, 1906, p. 13.
11 Sterie Diamandi, Oameni și aspecte din istoria aromânilor, București, 1940, p. 200; Mihail Virgil Cordescu. op. cit., p. 13;
Ionel Cionchin, Prima școală românească din Macedonia (2 iulie 1864) înființată de Dimitrie Atanasescu, în Clio,
Timișoara, an II, nr. 9, 1993.
12 Theodor Burada. op. cit., p. 53.
13 M. V. Cordescu. op.cit., p. 1 și p. 5.
12 T ra di ție , isto ri e , a rma tă
Guvernul grec a avut o politică specială vis-à-vis de autoritățile otomane, modificându-și-o în
funcție de succesele obținute de bulgari, sârbi, albanezi. Politica lor s-a concretizat în acțiuni care
au mers de la susținerea financiară a școlilor și bisericilor grecești până la organizarea de bande
teroriste (antarți)14 în Grecia, care treceau în Macedonia 15, Epir și Tesalia și unde, prin teroare, și
uneori chiar prin crime, impuneau locuitorilor, mai ales celor români, să se declare greci.
De altfel, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, opinia publică românească, numeroși oameni politici
români, au fost preocupați de soarta românilor balcanici, aceasta fiind socotită cu predilecție o chestiune
de stat16. Statul român a continuat, în toată această perioadă, subvenționarea școlilor române, a bisericilor
române, a societăților de cultură și a susținut îmbunătățirea modului de administrare a acestora,
activitatea românilor în plan cultural desfășurându-se atât la nordul, cât și la sudul Dunării. Astfel, în
România și în Imperiul Otoman s-au creat, în aceasta perioadă, societăți culturale, precum și o serie de
reviste și ziare, toate în sprijinul fraților lor din Balcani. Aceste activități au determinat din nou revolta
Patriarhului Constantinopolului Ioachim al III-lea care, în 8/20 decembrie 1879, adresa o Enciclică
Patriarhală Mitropolitului Pelagovici, îndemnându-l: să lucrați (…) de acord cu autoritățile locale și să
vegheați așa încât Biserica să fie la adăpost de cele mai mici lucrări ale propagandei române17.
Confruntările cu ostilitatea grecilor au continuat decenii bune18.
În acest context destul de încordat din Peninsula Balcanică, a avut loc la București un eveniment
deosebit, cu consecințe și rezonanță extraordinară în lumea culturală românească și europeană,
constituirea Societății de Cultură Macedo-Română.
Societatea de Cultură Macedo-Română a fost înființată la București din inițiativa lui V.A. Urechia, în
data de 23 septembrie/ 5 octombrie 1879. Era o reeditare a Comitetului Macedo-Român constituit în
1860. Statutele ei au fost redactate, încă din 1878, prin grija profesorului Apostol Mărgărit. Președinte de
onoare a fost ales Mitropolitul Primat Calinic Miclescu, iar secretar V.A. Urechia.19 Din Comitetul de 35 de
membri ai conducerii Societății îi menționăm pe istoricul, profesorul, academicianul V.A. Urechia, care a
fost ales apoi și președinte al acesteia, Mihail Kogălniceanu, principii Ion și Dimitrie Ghica, Dimitrie
Brătianu, C.A. Rosetti, Vasile Alecsandri, D.A. Sturdza, Vasile Popp, generalul Christian Tell, Dr.
Kalinderu, Ioan Câmpineanu, Alex. Orăscu, I. Caragiani ș.a.
În ședința de constituire s-au discutat cele cinci obiective majore ale Societății în perspectivă:
1. Recunoașterea Societății ca persoană juridică.
2. Întemeierea unei episcopii aromânești.
3. Înființarea unui internat pentru bursierii din Turcia.
4. Obținerea unei subvenții din partea Ministerului de Interne pentru publicațiile Societății.
5. Sprijin din partea bisericii pentru propagandă și atragerea de noi membri.
Primul obiectiv s-a realizat imediat, Societatea fiind recunoscută ca persoană juridică prin legea
votată de Corpurile legiuitoare și promulgată prin Înaltul Decret domnesc nr. 1928 din 15/ 27 aprilie
1880, publicat în Monitorul Oficial nr. 93 din 20 aprilie/ 2 mai 1880.
Scopul Societății de Cultură Macedo-română era, după afirmația lui Mihail Kogălniceanu,
răspândirea ideii de solidaritate între românii liberi și cei din Macedono-România (românii din
Peninsula Balcanică n.ns.); ajutor și compătimire pentru suferințele lor seculare (...); întinderea
14 antarți = greci înarmați puși în slujba oficialităților ortodoxe grecești și care îi persecutau și chiar îi omorau pe românii
care nu erau de partea grecilor.
15 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE.), fond Constantinopol, vol. 224 (1867 -1893), nepaginat – Raportul
consulului român din Salonic din 9 ianuarie 1890.

16 Pericle Papahagi, Aromânii din punct de vedere istoric-cultural, București, 1912, passim.
17 AMAE., fond Problema 15, vol. 91, nepaginat.
18 Th. Burada. op. cit., p. 113-114. Grecii au mers până acolo încât au susținut că nu există români în Macedonia, Epir,
Tesalia, Grecia continentală, Albania, ci numai ,elinovalahi, adică greci care vorbesc românește. Într-un document din
martie 1886, emis de consulul grec Panurias din Bitolia, și adresat lui Pikion, institutor și agent panelenist din Kastoria
(Macedonia) se afirma că Sub raport etnologic, elementul românesc este aproape necunoscut în Europa. De aceea să ne
ferim de a pronunța sau de a aminti cuvântul român. Astfel în toate numirile care arată originea sau existența românilor,
de exemplu Vlaho-Clisura, Vlaho-Livada, trebuie scos cuvântul Vlaho și să nu se scrie decât Clisura, Livada. Cuvântul
român nu trebuie să figureze nicăieri. Aceleași idei au fost susținute și în presa grecească din Peninsula Balcanică și din
România.
19 Adina Berciu-Drăghicescu, op. cit., p. 169; Idem, Arhivele și bibliotecile. Surse de documentare. Studii. Articole.
Bibliografie. Editura Universității București, București, 2003, p. 36.

instrucțiunii prin mijlocirea școalelor și bisericilor și înmulțirea cât s-ar putea mai considerabil a
numărului de membri aderenți la această Societate.
De asemenea, scopul ei era ca, în limitele legilor și obiceiurilor din Imperiul Otoman, să
contribuie la răspândirea prin școli a limbii române, să stăruie pentru buna stare a bisericilor și
comunităților românești de-a dreapta Dunării și de peste Balcani, să supravegheze mersul școlilor
deja existente și să înființeze altele noi, să înființeze biblioteci și muzee, să sprijine înființarea de
ziare și reviste. Școlile urmau să fie dotate cu cărți, biblioteci, aparate și să se îndemne la editarea de
cărți pentru românii din acele părți20.
Prin acțiunile sale se urmărea o bună colaborare între diversele națiuni și românii aflați în
Balcani, deoarece salvarea comună este asigurată numai de înfrățirea sinceră, iar nu de la
persecutarea reciprocă, nici prin tendințe fatale de desnaționalizare mutuală. Este impresionant și
însuflețitor apelul Comitetului de Conducere al Societății către românii din Imperiul Otoman,
referitor la rolul aromânilor în Balcani: Este o palmă măcar de pământ din Peninsula Balcanică care
să nu fie udată cu sângele nostru?
Activitatea Societății s-a făcut simțită imediat, pe multe planuri. În anul 1880, a apărut primul
număr al revistei Frățilia întru dreptate, organul de presă al Societății. Frățilia întru dreptate era o
publicație săptămânală, tipărită la București, cu subtitlul Gazeta românilor de peste Balcani, editată de
V.A. Urechia și redactată în dialectul aromân de poetul Constantin Belimace21. Sub egida Societății s-a
mai editat revista Albina Pindului. Litere. Științe și Arte, la București și Craiova. În 1887, la București a
funcționat Societatea Lumina, înființată pentru cultura românilor din Peninsula Balcanică, la inițiativa
Societății de Cultură Macedo-Română, societate care l-a avut drept președinte pe Gr. M. Grandea.22
Dacă în anul 1880 funcționau 24 de școli, în 1893 erau în activitate 75 de școli primare, iar în
Bitolia funcționau un liceu, un gimnaziu și o școală normală de fete.23 Populația școlară era de 3.500-
4.000 de elevi și eleve, număr extraordinar de mare pentru perioada respectivă. În 1880, Societatea a
editat o Carte de Alegere în dialectul macedoromân, din care au fost expediate o mie de exemplare
elevilor școlilor românești din Macedonia, dar era destinată și adulților.24 În 1898, apărea la
București revista Pindul, în aromână, urmată tot acolo de o alta ,Românul de la Pind.
Societatea a întreținut pe cheltuiala sa bursieri la școlile din România, a continuat să înființeze
școli românești în Imperiul Otoman, a acordat ajutoare preoților, a sprijinit tipărirea de cărți. De
asemenea, cumpăra cărți laice și religioase și le trimitea la aromâni, cumpăra veșminte preoțești și
cărți pentru bisericile din Peninsula Balcanică etc. Și mențiunile privitoare la activitățile culturale și
de învățământ realizate sub egida Societății de Cultură Macedo-Română ar putea continua până spre
anii 1948-1950, perioadă după care Societatea nu a mai putut funcționa.
Dar prima mare acțiune a Societății de Cultură Macedo-Română a fost editarea, în 1880, cu
Binecuvântarea Mitropolitului Primat al României și Președinte de onoare al Societății, ierarhul
Calinic Miclescu, a ALBUMULUI MACEDO-ROMÂN. Un Album editat splendid, la inițiativa și sub
coordonarea profesorului și istoricului V.A. Urechia, incluzând 173 de colaboratori, români și străini.
Albumul a fost tipărit la București, la Stabilimentul pentru Arte Grafice Socecu, Sander &Teclu. Cum,
în epocă, românii însoțeau întotdeauna evenimentele importante cu cântece și cu muzică în general,
la sfârșit, în maniera unui Supliment se mai află un Album Musical (Album Macedo-Romanu.
Musică), tipărit anterior la Viena și care cuprinde șase piese compuse de muzicieni români și străini,
20 Arhivele Naționale ale României. Serviciul Arhivelor Naționale Istorice Centrale (ANR.SANIC.), fond Societatea de
Cultură Macedo-Română, dosar 1/1880, f. 1-3; Theodor Burada. Op. cit., p. 18-19; Vasile Diamandi Aminceanul. Românii
din Peninsula Balcanică. București, 1938, p. 122-123.
21 Adina Berciu-Drăghicescu. Românii din Balcani, p. 169.
22 ANR.SANIC., fond Min. Instr. Publice, vol. 4019(1887), f. 39.
23 AMAE., fond Constantinopol, vol. 224 (1867-1893)-. Noua statistică făcută pe anul 1893, indica existența a 75 de școli
primare românești, dintre care 55 de băieți și 20 de fete, un liceu de băieți la Bitolia (1880), un gimnaziu și o școală normală
de fete la Bitolia (1888). Populația școlară era de 3.500-4000 de elevi și eleve. În anul 1900 existau în Imperiul Otoman
(partea europeană) 113 școli primare de fete (25), de băieți (54), mixte (34), 5 școli secundare românești și peste 30 de
biserici în care slujba se oficia în limba română. Autoritățile otomane au intervenit pe lângă Patriarhul de la Constantinopol
să permită preoților și comunităților aromâne să oficieze în limba română, însă nu au permis înființarea unei mitropolii
românești sau a unui episcopat așa cum aveau bulgarii și sârbii din imperiu. Apoi, în anul 1902-1903 situația școlară era
următoarea: circumscripția Albania – 10 școli; circumscripția Bitolia – 27 școli; circumscripția Epir – 23 școli.
24 Adina Berciu-Drăghicescu, Românii din Balcani, p. 169.
de renume în epocă, cântece, unele pe versuri de poeți români și străini, altele numai piese
instrumentale. Dintre acestea ar fi de remarcat Cântecul Gintei Latine, muzica de Eduard Caudella,
întemeietorul operei românești, violonist, dirijor, profesor și critic de muzică, pe versurile lui Vasile
Alecsandri, care a fost premiat pentru creația sa în 1878 la Montpellier, la Concursul Literar al
întregii latinități, organizat de către Societatea pentru Studiul Limbilor Romanice, cu Medalia de aur
și o cupă de argint, în prezența a 60.000 de participanți.
Editarea acestei lucrări a fost menită să servească cauzei românilor de la sud de Dunăre și era
destinată informării popoarelor Europei și a celor balcanice despre existența și soarta acestora.
Albumul Macedo-Român este o carte-simbol, un simbol de pace și de înfrățire. Ea se deschide cu
o Dedicațiune adresată de V.A. Urechia Mitropolitului Primat al României, Calinic Miclescu, căruia îi
închină această carte. De ce Mitropolitului Primat al României? O dedică Mitropolitului Primat nu
numai ca Președinte al Societății de Cultură Macedo-Română, ci ca apărător al cauzei românilor; o
dedică Bisericii Ortodoxe Române pentru că ea este cimentul reînchegător al românimii, strângător
al poporului român, dar și pentru că Biserica Ortodoxă Română își are temelia pe osemintele
vitejilor căzuți în câmpul de bătaie pentru apărarea naționalității și a religiei strămoșești și, mai
ales, pentru că Biserica Română are sorțile legate de ale Românimei.
În contextul încordat din Peninsula Balcanică, cu opoziția accentuată a bisericii grecești față de
doleanțele românilor, cu atitudinea turcilor și a grecilor față de activitatea educațională și culturală
desfășurată de statul român pentru susținerea românilor din Balcani, V.A. Urechia a inițiat editarea
prezentului Album cu scopul nu numai de a se face cunoscută soarta românilor de la sudul Dunării, dar și
pentru susținerea cauzei acestora de către personalitățile vremii, românești, dar mai ales de cele străine.
Pe de altă parte, V.A. Urechia era convins că oricine va vedea în Album nu o desfidere la adresa
altor popoare conlocuitoare cu românii în Peninsula Balcanică, ci un real simbol de pace, de
adevărată înfrățire prin reciproca respectare a drepturilor neprescriptibile ale fiecăruia. Între
aceste drepturi (...) pe care nu le poate nimici nici forța brutală (...) este incontestabil dreptul de a
rămâne Români pentru toți cei care sunt Români, și prin consecință dreptul de a vorbi românește,
de a ruga pe Dumnezeu în românește, de a învăța în școală românește.
Și, în această ordine de idei, îl ruga pe Mitropolitul Primat al României, Calinic Miclescu, să
binecuvânteze acest Album, pe care îl socotea ca fiind „rapelul păcii și înfrățirii popoarelor din
Orient pe baza dreptății reciproce. Iar Înalt Prea Sfințitul Calinic a binecuvântat Albumul, pe care îl
vedea, la rândul său, ca un simbol al simpatiei ce întâlnește Societatea macedoneană în toată
Europa pentru că se străduiește în favoarea unei cause sfinte. L-a binecuvântat și pentru că
Societatea de Cultură Macedo-Română, nu dorește decât adevărata frăție între toate popoarele din
Peninsula Balcanică, prin reciproca respectare a limbii naționale în școală și în biserică.
Tot ce este afirmat în Prefacie și în Dedicațiune de către editor, de V.A. Urechia și toate cele
scrise în paginile Albumului susțin, pentru prima oară, cauza românilor dunăreni și rolul lor în
evenimentele ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea.
La sfârșitul Prefaciei, V.A. Urechia își exprima speranța că va veni momentul în care se va putea
striga: Trăiască Statele Unite Răsăritene ale Europei! Trăiască Grecia! Trăiască Turcia! Trăiască
Albania!, Trăiască Bulgaria!, Trăiască Serbia!... Etc. Și, apoi, „din toate aceste țări să ne vină și
nouă un singur răspuns: Trăiască România! și Trăiască Românii din Peninsula Balcanică!
V.A. Urechia, energicul luptător al culturii naționale, cum l-a caracterizat Mitropolitul Primat
Calinic Miclescu, a făcut apel la intelectualitatea română și europeană de a colabora la acest Album
pentru a face cunoscut lumii întregi cine sunt românii din Peninsula Balcanică și ce vor ei și să se facă
cunoscut cine sunt frații lor, românii de la nordul Dunării, care tocmai și-au câștigat independența
față de Imperiul Otoman. Și, la apelul său, au răspuns 147 de personalități, nume prestigioase,
oameni de cultură români și străini, istorici, geografi, filologi, lingviști, scriitori, poeți, juriști.
Acestora li s-au alăturat douăzeci de pictori și desenatori și șase muzicieni. Tuturor semnatarilor,
bărbați iluștri, V.A. Urechia le va purta o recunoștință eternă, deoarece, semnând în Album, și-au
luat astfel angajamentul de a proteja și la alte ocasiuni causa dreaptă a românilor din Peninsula
Balcanică. Valoarea deosebită a Albumului Macedo-Român este conferită de semnăturile
prestigioase ale colaboratorilor români și străini, dar și de cele afirmate de aceștia despre România și
despre românii de la sudul și de la nordul Dunării.
În paginile cărții se află texte în română, dar și în limbile franceză, italiană, spaniolă, precum și
în dialectele aromân, provensal, catalan. Cele 173 de personalități ale epocii au colaborat în spiritul
fraternității latine, în spiritul cercetării istorice și al adevărurilor lingvistice și istorice, în spiritul
frățietății de neam și limbă. Printre acestea se numărau B.P. Hasdeu, Al. Odobescu, Ion Creangă,
Nicolae și Aron Densușianu, A.D. Xenopol, P.S. Aurelian, Ion Ionescu de la Brad, geologul și
exploratorul Grigoriu Ștefănescu, Iosif Vulcan, Melchisedec Stephănescu, Dumitru Brătianu, Dimitrie
Gusti, Ion Creangă, Petre Ispirescu, Vasile Alecsandri, Al. Macedonschi, Simeon Florea Marian, Carol
Davila, Iacob Mureșianu, Veronica Micle, G. Misail, Maria Rosetti ș.a., precum și poetul François
Coppée, filozoful Jules Simon, Enrico Croce, istoricul Edgar Quinet, istoricul Émile Picot, celebrul
slavist german Franz von Miklosich, orientalistul german Frederic Max Müller, poeții provensali Fr.
Mistral, Th. Aubanel, Anfonse Tavan, Léon Berluc, Leconte de Lisle, ș.a. Desenele, portretele,
portrete istorice, portrete de tineri și tinere românce de la sudul Dunării, portrete de locuitori ai
Dobrogei, imagini din satele dobrogene și peisajele poartă semnături de asemenea prestigioase
Theodor Aman, Sava Henția, Emanoil Panaiteanu-Bardasare, Gheorghe Panaiteanu-Bardasare, Carol
Popp de Szatmáry, Theodor Mayerhofer, George Demetrescu-Mirea, Constantin Stahi, Petru Verussi,
pictorul și fotograful american Thomas Eakins ș.a.
A fost prima publicație românească de anvergură care a făcut cunoscute aspirațiile și drepturile
naționale ale tuturor românilor, la nivel european.
De ce am dorit reeditarea acestei adevărate bijuterii tipografice? Am dorit reeditarea în maniera
unei ediții anastatice cu respectarea întru totul e ediției princeps (în formă și în fond) pentru că în
anul 2019 se împlinesc 140 de ani de la înființarea Societății de Cultură Macedo-Române (1879-
2019), iar acest Album a fost editat sub egida acesteia. Am dorit reeditarea Albumului pentru a face
cunoscută întregii Europe actuale și popoarelor din Peninsula Balcanică această instituție culturală de
excepție și această minunată carte. Am dorit reeditarea Albumului pentru că ideile expuse și susținute
de Societatea de Cultură Macedo-Română, prin pana lui V.A. Urechia și a Mitropolitului Primat al
României, sunt de o actualitate copleșitoare și susțin și astăzi cauza fraților noștri de la sud de
Dunăre.
Și, îndrăznesc să mărturisesc, că și această ediție anastatică ar fi avut nevoie de binecuvântarea
Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, fiindcă biserica română continuă să fie legată de destinele
tuturor românilor.
MARILE UNITĂȚI MILITARE ROMÂNE LA REINTRAREA
ÎN RĂZBOI (OCTOMBRIE-NOIEMBRIE 1918)
Drd. Daniel Silviu NICULAE*
Abstract:
The collapse of the Balkan front opened up secure prospects for Romania's re-entry into the war.
An immediate intervention by Romania was hindered, however, by the fact that she was still isolated
at that time, largely occupied and completely surrounded by enemy forces. Under such conditions, in
addition to the fact that Romania could only achieve partial mobilization, it could not have been
executed because of the enemy forces that surrounded it. Added to this were major material
shortcomings, especially equipment and food, as well as transportation difficulties.
Keywords: World War I, Romania, mobilization, re-entry into the war, armed forces.
Situația armatei române în ajunul celei de-a doua mobilizări era cea rezultată din executarea
demobilizării impuse de Tratatul de la București din 1918, cu alte cuvinte, la decretarea acesteia
armata română avea în stare operativă toate comandamentele superioare, serviciile generale și
stabilimentele militare, așa cum erau prevăzute în cel din urmă buget din timpul păcii, adică din anul
1916. Toate aceste comandamente, servicii și stabilimente depindeau de Ministerul de Război, atât
din punctul de vedere al conducerii, cât și din punct de vedere administrativ.
Ca Mari Unități de luptă, tactice și strategice, armata dispunea la momentul mobilizării de 15
divizii de infanterie (1-15), grupate în 5 corpuri de armată (1-5), și de 2 divizii de cavalerie (1-2). În
afară de aceste Mari Unități, mai dispunea de arme și trupe speciale, constituite în comandamente
speciale care depindeau direct de Ministerul de Război ca: artilerie grea, aeronautică, trupe de
comunicație, grăniceri, jandarmi și marină.
În situația politică și militară în care se afla România la acea dată, când Muntenia, Oltenia și
Dobrogea erau încă ocupate de trupele germano-austro-bulgare, întreaga armată era dislocată în
teritoriul liber al Moldovei și în Basarabia. În Moldova se găseau comandamentele, trupele și
serviciile Corpurilor 1-4 Armată. Dintre acestea, Corpul 4 și 3 Armată (numai partea din Diviziile 6 și
13) își păstrau dislocarea normală de pace, iar Corpurile 1, 2 și 3 Armată (Divizia 5 și parte din
Diviziile 6 și 13), care aveau dislocarea normală de pace în Muntenia și Oltenia, se găseau suprapuse
și intercalate provizoriu printre unitățile Corpului 4 Armată și Corpului 3 Armată1.
În Basarabia, se găsea Corpul 5 Armată (Diviziile 9, 10 și 15), care avea dislocarea normală de
pace în Dobrogea și în partea de est a Munteniei, precum și Diviziile 1 și 2 Cavalerie.
Alcătuirea organică a corpului de armată era: 3 divizii infanterie și 1 brigadă de călărași a câte 2
regimente. În ceea ce privește divizia, alcătuirea organică a acestora era diferită din punctul de vedere
al unităților de infanterie componente și anume: Diviziile 1-10 erau constituite din câte 2 brigăzi de
infanterie, fiecare brigadă având 2 regimente (Regimentele 1-40); în plus, fiecare din aceste divizii
avea câte un batalion de vânători (1-10 Vânători); Diviziile 11-15 erau constituite din câte 4 brigăzi de
infanterie, fiecare brigadă având 2 regimente (regimentul 41-80). Restul organic era identic la toate
diviziile, fiecare având o brigadă de artilerie compusă dintr-un regiment tunuri de câmp și un
regiment de obuziere, plus un batalion de pionieri2.
Regimentele de infanterie (1-40) erau constituite fiecare din câte 3 batalioane. Batalionul era
compus din 4 companii de infanterie, dintre care 1 de instrucție, iar 3 de cadre și 1 companie de
mitraliere (4 piese); batalioanele regimentelor din Diviziilor 9 și 10 erau compuse din același număr
* Universitatea Națională de Apărare Carol I.

1 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Marele Stat Major, dosar nr. crt. 131, f. 91.
2 Ibidem, f. 92.
de companii, cu deosebire că 3 companii de infanterie aveau efectivul de război, iar a 4 companie era
de cadre. Regimentele 41-80 erau constituite dintr-un singur batalion având 3 companii de infanterie
cu efectiv redus și o companie de mitraliere (4 piese). Batalioanele de Vânători erau constituite
fiecare din câte 4 companii de pușcași și o companie de mitraliere (8 piese).
Regimentele de artilerie de câmp erau constituite din câte 3 divizioane, fiecare divizion având 3
baterii, dintre care 1 de instrucție și 2 de cadre, în total 9 baterii. Regimentele de obuziere erau
constituite din câte 2 divizioane, fiecare divizion având 1 baterie de instrucție și 1 baterie cadre. În
plus, o baterie mortiere de tranșee cadre, în total 5 baterii. Regimentele de artilerie și obuziere din
Diviziile 9 și 10 aveau bateriile cu efectiv de război. Regimentele de artilerie de munte erau constituite
din câte 2 divizioane, fiecare divizion având 2 baterii cadre și o baterie de instrucție, în total 6 baterii.
Regimentele de artilerie grea erau constituite din câte 3 divizioane, dintre care 2 de câte 3 baterii (1
de instrucție și 2 de cadre), iar al treilea de câte 2 baterii (1 de instrucție, iar a doua de cadre), în total
8 baterii.
În ceea ce privește Cavaleria, Diviziile 1 și 2 Cavalerie erau constituite fiecare din câte 3 brigăzi a
câte 2 regimente fiecare, în total 6 regimente. În plus, câte 1 divizion de artilerie călăreață, a câte 3
baterii fiecare, și câte o companie cicliști.
Regimentele de Roșiori (1-11) și Regimentul 3 Călărași, care intrau în compunerea Diviziilor 1 și
2 Cavalerie, erau constituite din câte 4 escadroane și un grup de mitraliere fiecare, cu 2/3 din
efectivul de război. Regimentele de Călărași și Regimentul de Escortă Regală, care intrau în
compunerea organică a brigăzilor de Călărași ale Corpurilor de Armată, erau constituite fiecare din
câte 4 escadroane cadre și 1 grup de mitraliere (4 piese), în afară de Regimentul 10 Călărași care era
constituit din 2 divizioane, ambele cu efectiv întărit și repartizate câte unul la Diviziile 9 și 10 din
Basarabia3.
Trupe speciale. Batalioanele de pionieri divizionare erau constituite fiecare din câte 3 companii
de pionieri, o companie de telegrafie, o companie de poduri cadre și o companie de depozit.
Batalionul 2 pionieri avea, în plus, 1 depozit de unelte. Batalionul de pionieri cetate era constituit din
3 companii de pionieri, 2 companii cadre și o companie depozit.
Regimentul de Căi Ferate era constituit din 8 companii de cale ferată și 1 companie de depozit.
Regimentul de pontonieri era constituit din 2 batalioane, un batalion de pontonieri fluvii și altul
de pontonieri râuri, precum și o companie depozit. Batalionul de fluvii avea 2 companii de instrucție
și 2 de cadre, iar batalionul de râuri avea 3 companii de instrucție și 2 de cadre.
Batalionul de Specialități era constituit din o companie T.F.F., o companie proiectoare, o
companie tehnică și o companie de depozit.
Corpul de tracțiune automobilă avea o companie conducători autoturisme, o companie
conducători autocamioane, 2 companii tehnice, un grup de automitraliere blindate, o companie de
motomitraliere, o companie de depozit, un depozit de materiale și benzină.
În privința Aeronauticii, Corpul de aviație cuprindea un Comandament, o companie de depozit, 3
grupuri de aviație (1, 2, 3), un grup de instrucție, patru școli, rezerva generală a Aviației (ateliere și
depozitul central). Grupul de aviație era format din 4 escadrile (2 de recunoaștere, una de vânătoare,
una tehnică), a câte 8 avioane fiecare, în total 24 avioane (în afară de escadrila tehnică). Corpul de
aerostație avea 25 de baloane4.
Corpul Grănicerilor cuprindea 3 regimente (1, 2, 3). Regimentul de grăniceri era constituit din 3
batalioane de pază (Regimentul 3 Grăniceri avea numai 2 batalioane) și un batalion de instrucție.
Corpul de jandarmi rurali era constituit din 3 brigăzi a câte 2 regimente fiecare. Efectivul
regimentelor varia între 4 companii (Regimentul 5) și 11 companii (Regimentul 2).
Jandarmii pedeștrii. Batalionul de jandarmi pedeștri era compus din 2 companii (una la Iași și
alta la București), precum și o secție de depozit.
Marina Militară cuprindea Comandamentul Marinei, Divizia de Dunăre, Divizia de Mare,
depozitele generale, Arsenalul Marinei. Divizia de Dunăre avea monitoarele „Alexandru Lahovary”,
3 Ibidem, f. 93.
4 Ibidem, f. 94.
18 Tra diți e , i sto ri e , a rma tă
„Mihail Kogălniceanu”, „I.C. Brătianu” și „Lascăr Catargiu”. Divizia de Mare avea numai crucișătorul
„Elisabeta”.
În privința efectivelor, la demobilizarea armatei, potrivit Tratatului de pace de la București (art.
4), Diviziile 9 și 10 Infanterie și Diviziile 1 și 2 Cavalerie, care se aflau în Basarabia, aveau efectivul
întărit (2/3 din efectivul de război), iar Diviziile 1-8 aveau efectivul de pace redus; în sfârșit Diviziile
11-15 aveau un efectiv și mai redus, care reprezenta numai 1/3 din efectivul Diviziilor 1-8, deoarece
regimentele acestor divizii nu aveau în ființă decât un batalion5.
În preajma celei de-a doua mobilizări forța combatantă a întregii armate era de 180 batalioane,
260 baterii, 98 escadroane, iar efectivul total real al armatei române era de 163.240 oameni.
Starea de pregătire pentru război a armatei era deficitară din cauza faptului că efectivul prezent
la corpurile de trupă era foarte redus, din cauza numeroaselor detașări și răspândiri impuse de paza
depozitelor de tot felul, de muncile agricole, cultivarea grădinilor de zarzavaturi, strângerea furajelor,
îngrijirea marelui număr de animale provenite prin demobilizarea armatei. Dată fiind această
situație, instrucția trupei era aproape în întregime suspendată, în afară de instrucția specialiștilor,
care și ea era destul de sumară. Instrucția ofițerilor era de asemenea redusă; s-a căutat însă a se
completa instrucția ofițerilor întorși din captivitate. Instrucția normală în corpurile de trupă era
proiectată a începe în noiembrie 1918, când se terminau muncile agricole.
În privința armamentului și a muniției, potrivit convenției de la Focșani, de la 1 martie 1918
(st.v.), materialul de artilerie al Diviziilor 11, 12, 13 fusese trecut în teritoriul ocupat, iar prin Tratatul
de la București (art. 5) eram obligați să transferăm în teritoriul ocupat tunurile, mitralierele, armele
portative, depozitele de muniții și trăsurile care deveneau disponibile prin desființarea unităților și
reducerea efectivelor prevăzute în același tratat. Cu toate aceste greutăți, Marele Stat Major a făcut
toate eforturile și a reușit să asigure armamentul și munițiile necesare pentru o eventuală mobilizare.
Așa, comisia instituită la Marele Stat Major pentru a propune armamentul și munițiile care urmau să
fie trecute în teritoriul ocupat, potrivit cu art. 5 din tratatul de la București și cu convenția încheiată
în București, la 15/28 august 1918 a stabilit să se trimită în acest teritoriu armele, mitralierele,
carabinele și gurile de foc, de model și sistem vechi, care nu erau în serviciu sau cu care erau înarmate
trupele de la servicii și etape. În aceste condiții, în ajunul celei de-a doua mobilizări, armata română
dispunea de o cantitate suficientă de armament și muniții rămase în teritoriul liber al Moldovei și
anume: 160 baterii de câmp (calibre 75 Model 1904, 75 francez și 76,2 rus) și 65 baterii de obuziere
(calibre 105-150). Acest număr de baterii era capabil să satisfacă necesitățile organice a 18 divizii,
considerând că dotarea normală cu artilerie a unei divizii era de 9 baterii de tunuri de câmp și 3-4
baterii de obuziere; 31 baterii grele (tunuri de 120, 150 și 155 și obuziere de 120); 100 mortiere de
tranșee de 58 mm; 15 baterii de munte; mitraliere (Maxim de 6,5, St. Etienne și Hotchkiss de 8 mm,
engleze de 7,7 și ruse de 7,62), puști mitraliere (Gladiator de 8 mm și engleze de 7,7) și arme portative
erau de asemenea suficiente pentru armarea a 18 divizii, cu o dotare medie de 8 mitraliere de batalion
și 6 puști mitraliere de companie6.
Muniția rămasă în Moldova asigura 7-10 zile de foc pentru arme și mitraliere, 4-7 zile de foc
pentru puștile mitraliere, 5 1/2 zile de foc pentru grenade, 9 zile de foc pentru tunul de câmp, 10-14
zile de foc pentru obuziere de câmp, 5-15 zile de foc pentru artileria grea7.
Cantitatea de muniție existentă, deși era suficientă pentru începutul unor eventuale operațiuni,
limita însă durata operațiunilor probabile deoarece nu aveam nici mijloacele și instalațiile necesare
pentru fabricarea lor în țară și nici posibilitatea de a ni le procura de la Aliați, de care eram complet
izolați la această dată. Cum, pe de altă parte însă, România, în situația în care se găsea, nu putea să
mobilizeze decât maximum 10 divizii, rezulta că armata română dispunea de armament suficient și de
o cantitate de muniție medie de 15-20 zile de foc, ceea ce îndreptățea pe deplin reluarea armelor, sub
acest raport.
În privința subzistențelor și a echipamentului, starea economică în care se găsea Moldova după
încheierea păcii de la București de la 1918 crea o situație foarte grea în privința satisfacerii nevoilor de
5 Ibidem, f. 95.
6 Ibidem, f. 96.
7 Ibidem, f. 97.
hrană și îmbrăcăminte ale armatei. Instalațiile industriale erau destul de reduse și capacitatea lor de
producție era limitată, iar resursele teritoriului erau secătuite de război și de suprapopulația
Moldovei.
Ministerul de Război și organele sale de aprovizionare nu aveau putința să procure echipamentul
și subzistențele necesare armatei aflate sub arme și nici să constituie depozite și rezerve în vederea
unei mobilizări, pentru că în această situație aprovizionarea armatei și a populației civile se făcea de
către Ministerul de Industrie și Direcția Aprovizionării înființată pe lângă Președinția Consiliului de
Miniștri. Nevoia de a asigura existența populației civile a făcut ca o parte din depozitele de
subzistență ale Ministerului de Război, cât și o parte din hrana de rezervă a armatei, să fie trecută în
sarcina Direcției Aprovizionării, care le-a distribuit populației civile. În aceste condiții, chiar trupa
aflată sub arme era lipsită de hrana și îmbrăcămintea necesare8.
Cantitățile de subzistențe, aflate asupra corpurilor de trupă și în depozitele Ministerului de
Război, erau cu totul departe de nevoile de aprovizionare ale armatei, pentru cazul unei eventuale
mobilizări. În țară, însă, existau aprovizionamente care puteau hrăni armata cel puțin o lună, iar
strângerea lor în depozite necesita 10-15 zile.
În privința echipamentului, disponibilitățile erau cu totul insuficiente, față de efectivul proiectat
a se mobiliza (200.000 oameni). Dintre principalele efective lipseau din necesar mantale 50%,
vestoane 60%, pantaloni 40%, cizme sau bocanci 15% (încălțămintea existentă era mai toată
degradată), cămăși 10%, izmene 25%.
Serviciul sanitar și farmaceutic avea de suferit foarte mult. Încă de la demobilizarea armatei,
mare parte din corpurile de trupă au rămas fără medici, deoarece din 149 corpuri de trupă numai 77
aveau medici militari, iar restul se foloseau de medici civili, angajați ca diurniști. Personalul inferior
sanitar era de asemenea insuficient pentru efectivul de pace, deoarece în timpul campaniei nu se
repartizaseră la companiile sanitare oamenii din ultimele două contingente, necesari pentru
specialitatea sanitară. Formațiunile sanitare de campanie fuseseră în întregime desființate, odată cu
demobilizarea armatei, conform Tratatului de pace de la București din 1918. Materialul sanitar fusese
adunat de la corpurile de trupă, care nu aveau unde să-l păstreze, însă clasarea acestui material nu se
terminase încă la data celei de-a doua mobilizări și din această cauză dotarea cu material sanitar a
diferitelor formațiuni a întâmpinat dificultăți. Cantitatea de material sanitar existentă era
îndestulătoare, cu toate că o parte din materialul sanitar de campanie fusese vărsat la diferitele
formațiuni de pace (spitale, sanatorii). Parte din materialul sanitar ca: genți, corturi, trăsuri, pânze,
tărgi sau etuve, se găsea în aceeași stare de degradare în care rămăsese la demobilizare, repararea
neputându-se efectua din lipsă de fonduri, material și ateliere9.
La demobilizarea armatei, pe lângă medici veterinari militari activi, se mai menționau încă un
număr de 70 medici veterinari de rezervă, sub formă de diurniști și chemați temporar în activitate de
serviciu, astfel încât, la a doua mobilizare, armata mai avea nevoie încă de un număr de 40 medici
veterinari. Pregătirea infirmierilor de cai și a potcovarilor era completată prin școala specială
respectivă, care a funcționat și după demobilizarea armatei. Se completa, de asemenea, și materialul
chirurgical și de potcovărie, precum și vaccinul necesar la mobilizare.
Efectivul cailor armatei era foarte redus, deoarece pe lângă numărul de cai trecut în Muntenia
odată cu materialul de artilerie, Comandamentul Armatei germane de ocupație ne obligase să-i
vindem încă un număr de 3.557 cai, aleși dintre cei mai buni. Completarea deficitelor de cai,
proiectată a se face prin import din Argentina, nu s-a putut realiza până la a doua mobilizare. La
această dată, regimentele de infanterie, regimentele de obuziere și de artilerie grea dispuneau de un
număr de cai care întrecea cu puțin efectivul bugetat, iar regimentele de artilerie de câmp și cele de
roșiori (aveau circa 100 cai de escadron) aveau deficite de cai față de efectivul preconizat. În Moldova
și Basarabia, însă, se găseau caii necesari pentru completarea efectivului de mobilizare al unităților și
serviciilor aparținând diviziilor mobilizabile din Corpul 3, 4 și 5 Armată.
La demobilizarea armatei, rămăsese un număr mare de cai, care însă erau extrem de slăbiți, în
urmă lipsurilor din iarna anului 1917/1918. Pentru îngrijirea lor, corpurile de trupă nu dispuneau nici
8 Ibidem, f. 98.
9 Ibidem, f. 99.
20 Tra diți e, is to r i e , a rm a tă
de oameni, nici de furaje. Râia, care devenise cronică, și starea de mizerie fiziologică îi făcuse de
neîntrebuințat. Pentru a fi salvați, au fost distribuiți gratuit la locuitori, reținându-se la unități numai
strictul necesar. Dar, din cauza lipsei de furaje din vara anului 1918, precum și din cauza relei stări în
care se găseau la acea dată, o mare parte din cai au murit, iar alții au fost sacrificați la abator. Astfel
că, în general, era lipsă de cai10.
La demobilizarea armatei, întregul serviciu telegrafo-poștal a fost trecut în subordinea Direcției
generale a Poștei, Telefoniei și Telegrafului, iar personalul și materialul evacuat la București, sub
ocupație germană, fără știrea și avizul Marelui Stat Major. Legăturile telegrafice și telefonice directe
între Marele Stat Major și comandamente, precum și birourile telegrafo-telefonice militare de la Iași
(Marele Stat Major), Vaslui, Bârlad, Tecuci, Galați, Bacău și Botoșani, precum și acelea ale
comandamentelor din Basarabia, fuseseră desființate de guvern.
Serviciul T.F.F., care avea 4 posturi goniometrice (Iași, Chișinău, Bolgrad și Bălți), fusese trecut
și el, în septembrie, în subordinea Direcțiunii Generale P.T.T., astfel încât batalionul de specialități
rămăsese fără cadre și personal și în imposibilitatea de a forma noi cadre. Mai existau patru stații
columbofile, la Botoșani, Chișinău, Bălți și Bolgrad11.
Prin urmare, dispozițiile luate de guvern și de Direcția Generală a Poștelor, pentru îndeplinirea
condițiilor Tratatului de pace de la București, paralizaseră toate măsurile luate de Marele Stat Major
în vederea pregătirii de război a comunicațiilor.
Din această cauză, la mobilizare constituirea și încadrarea oficiilor militare s-a făcut cu multă
greutate, din cauza lipsei de personal care fusese evacuat la București, iar repararea liniilor distruse
de trupele germane în retragere și din cauza intemperiilor nu s-a putut face decât incomplet, din
cauza lipsei de material, care fusese evacuat de asemenea la București.
În privința transporturilor la decretarea mobilizării, existau în Moldova un număr de 817
locomotive, dintre care numai 163 erau în stare de funcționare, și circa 14.000 vagoane. Din cauza
numărului redus de locomotive funcționale, posibilitățile de transport pe calea ferată erau destul de
mici. Repararea materialului rulant, defectat sau degradat, nu se putuse executa din cauza lipsei de
materii prime, a atelierelor și a pieselor de schimb. Situația combustibilului era, de asemenea,
precară. Rezerva de combustibil anticipată de Marele Stat Major, care destinase în acest scop 4
batalioane de lucrători-etape pentru tăiatul lemnelor în diferite păduri, nu se înfăptuise pe deplin
deoarece, deși în păduri se găseau 90.000 mc. (4.500 vagoane) lemne tăiate, totuși transportul în gări
nefiind organizat, criza persista. În octombrie 1918, Direcția Generală a Căilor Ferate obținuse de la
Comandamentul german de ocupație câte 90 vagoane de păcură zilnic, aduse din teritoriul ocupat. În
aceste condiții, exista în depozite la această dată combustibil numai pentru 5-6 zile și numai pentru
8-9 garnituri zilnic.
10 Ibidem, f. 100.
11 Ibidem, f. 101.
1919. UN OFIȚER ROMÂN
LA „CURTEA” ATAMANULUI PETLIURA
Lucian DRĂGHICI*
Abstract:
In the autumn of 1919, Romanian General Headquarter sent a liaison officer to Semion Petliura,
the leader of the Ukrainian nationalists. In his reports, the Romanian officer presented the talks with
the Ukrainian leader, who asked for help to the Romanian government in order to withstand the
Bolshevik offensive. In the last conversation with the Romanian officer, Semion Petliura recognized
the legitimacy of the acts of unification of Bessarabia and Bukovina with Romania.
Keywords: 1919, Ukraina, Russian Civil War, Simeon Petliura.
În toamna anului 1919, Marele Cartier General român a decis să trimită un ofițer de legătură, în
persoana locotenent-colonelului Lazăr Rădulescu, la Kameneț-Podolski, localitate unde se aflau
guvernul și comandamentul armatei conduse, ambele, de atamanul Simeon Petliura1, la acel moment
liderul efemerei Republici Populare Ucrainene.
Misiunea ofițerului român la „curtea” atamanului Petliura era de a informa Marele Cartier
General atât despre starea armatei Republicii Populare Ucrainene, cât și despre politica liderului
naționaliștilor ucraineni față de România, în condițiile în care guvernul Republicii Populare
Ucrainene nu recunoștea unirea Basarabiei și Bucovinei cu România și sprijinea acțiunile cu caracter
terorist duse de elemente șovine ucrainene din cele două provincii istorice românești recent reunite
cu patria-mamă.
Republica Populară Ucraineană se născuse în vâltoarea anului revoluționar 1917. După Revoluția
din Februarie, Ucraina s-a constituit ca republică autonomă în cadrul Rusiei, la 10 iunie 1917, iar
ulterior, la 25 ianuarie 1918, și-a proclamat independența.
Deși la 9 februarie 1918 conducerea Republicii Populare Ucrainene (Secretariatul General al
Radei Centrale) a încheiat un tratat de pace cu Puterile Centrale, după ocuparea Kievului de către
armata germană (2 martie 1918), aceasta a arestat guvernul Republicii Populare Ucrainene și a
instaurat un regim-marionetă condus de hatmanul Pavel Scoropadski (30 aprilie 1918). Germanii
sperau ca hatmanul să pună capăt anarhiei care domnea în Ucraina și să faciliteze aprovizionarea
Germaniei cu produsele agricole ale țăranilor ucraineni necesare supraviețuirii populației Reichului,
confruntată cu spectrul foametei2.
* Expert gr. I, Arhivele Militare Naționale Române.

1 Semion Petliura (10 mai 1879 – 25 mai 1926) a activat încă din tinerețe, în timp ce urma cursurile seminarului ortodox din
Poltava, în mișcarea socialistă ucraineană, devenind unul dintre liderii Partidului Social-Democrat Muncitoresc Ucrainean.
La 28 iunie 1917, a fost numit în fruntea Secretariatului pentru probleme militare al guvernului ucrainean (Secretariatul
General). Intrând în conflict cu președintele Secretariatului General, Volodimir Vinnicenko, s-a retras din guvern și a
întemeiat formațiunea paramilitară a haidamacilor. La 11 februarie 1919, a devenit conducător al guvernului Republicii
Populare Ucrainene. În această calitate a condus luptele duse de armata republicii cu Armata Albă, Armata Roșie, trupele
anarhistului Nestor Mahno, armata poloneză, bandele Verzilor. În decembrie 1919, în fața ofensivei bolșevice, s-a refugiat în
Polonia recunoscând revendicările poloneze asupra Galiției. După ce a participat, cu resturile armatei sale, la luptele dintre
bolșevici și polonezi din 1920, s-a refugiat în Franța. A fost asasinat la Paris în anul 1926.
2 Orlando Figes, Revoluția rusă 1891-1924. Tragedia unui popor, Iași, Editura Polirom, 2016, p. 498.
22 Tra diți e , is to ri e , a rm a tă
Simeon Petliura în anul 1919. Tridentul brodat pe mâneca stângă era un simbol
al Rusiei Kieviene, entitatea statală de la care se revendica Republica Populară Ucraineană.
În noiembrie 1918, hatmanul Scoropadski pierde sprijinul germanilor, care se retrag din Ucraina.
Trupele conduse de Simion Petliura (haidamacii) ocupă Kievul, restabilind formal Republica
Populară Ucraineană. Simion Petliura, care fusese secretar al afacerilor militare în cadrul primului
guvern ucrainean (Secretariatul General), ocupă acum o funcție similară în noul guvern
(Directoratul). La 11 februarie 1919, Simion Petliura preia conducerea guvernului. În aceeași lună,
Armata Roșie intra în Kiev. Trupele lui Petliura se retrag spre sud-vest, atamanul stabilindu-și
cartierul general la Kameneț – Podolski. În iunie 1919, Forțele Armate din Rusia de Sud (FARS),
conduse de generalul albgardist Denikin, intră în Ucraina. Simion Petliura își oferă colaborarea, care
este respinsă de generalul rus. Liderul albgardist milita pentru reconstituirea granițelor antebelice ale
Rusiei și nu accepta existența unei Ucraine autonome sau independente. La 30 august 1919, FARS
intră în Kiev aproape concomitent cu trupele lui Petliura. Pentru a evita un conflict cu Denikin,
Petliura își retrage trupele din Kiev, refugiindu-se la Kameneț – Podolski, în estul Ucrainei3.
În toamna anului 1919, în coșmarul politic care era Ucraina acelor vremuri4, atamanul Petliura
se afla respins atât de rușii albi, cât de cei roșii, încercând să își găsească sprijin în Polonia sau
România. Relațiile cu Polonia erau dificile din cauza revendicării Galiției de către noul stat polonez
proaspăt reconstituit. Pe de altă parte, România adopta o atitudine circumspectă față de naționaliștii
3 Serhii Plohky, Porțile Europei. O istorie a Ucrainei, București, Editura Trei, 2018, p. 246-249.
4 David Bullock, Războiul civil rus 1918-1922, Iași, Editura Speculum, p. 93.
ucraineni conduși de Simion Petliura, atitudine generată de opoziția vehementă, și adeseori violentă,
a acestora contra unirii Basarabiei și Bucovinei cu Vechiul Regat.
Ucraina în anul 1919 – o veritabilă junglă politică după expresia inspirată

a istoricului David Bullock.
În rapoartele trimise Marelui Cartier General, locotenent-colonelul Lazăr Rădulescu descrie atât
atmosfera din tabăra petliuristă, cât și dorința conducătorului Republicii Populare Ucrainene de a
întreprinde o apropiere față de guvernul României prin recunoașterea, mai mult sau mai puțin
sinceră, a legitimității actelor de unire ale românilor din Basarabia și Bucovina de la 27 martie și,
respectiv, 28 noiembrie 1918.
Primele impresii ale ofițerului român sunt consemnate în raportul din 11 septembrie 1919: M-am
prezentat atamanului Petliura, care m-a primit în termenii cei mai cordiali, susținând că se simte
fericit că România a trimis, înaintea Poloniei chiar, un ofițer de legătură. Insistă ca legăturile
dintre noi să fie dintre cele mai cordiale și speră ca în curând granițele să fie deschise între
24 Tr a diți e , i sto ri e , a rm a tă
România și Ucraina. Că întreg poporul ucrainean, prin gura lui, asigură poporul român de cele
mai frumoase intenții de viitor și de bună vecinătate5.
Guvernul lui Petliura – compus, scrie ofițerul român din o mână de oameni energici și hotărâți
– se afla în curs de organizare completă a armatei prin recrutarea cadrelor din școlile militare pe
care le-a înființat la Camenița. În special ministrul de Război (Petrov) dezvăluie o muncă și o
energie remarcabilă: aceste școli de ofițeri, câte una de fiecare armă, sunt sub grija de aproape a
atamanului Petliura. La o trecere în revistă organizată pe 10 septembrie, viitorii ofițeri au arătat că
sunt perfecți pregătiți și moral și din punct de vedere militar6.
Pe front, scrie locotenent-colonelul Rădulescu în raportul său, situația era următoarea: deși
trupele petliuriste ocupaseră Kievul, generalul von Bredost, din armata lui Denikin, a răspuns că nu
recunoaște bandele lui Petliura, în care vede tot o armată bolșevică, care este contra refacerii vechii
Rusii. În fața acestor declarații, trupele petliuriste s-au retras fără lupte, oprindu-se cu ariergarda
la Fastiv7. Retragerea a avut ca scop evitarea vărsărilor de sânge inutile8.
Tot în acest raport, locotenent-colonelul Rădulescu face și o informare asupra dispunerii și
organizării armatei atamanului Petliura:
1) Un grup galițian este în fața trupelor lui Denikin, gata să atace un pâlc de cam 1000 de bolșevici
care caută să se retragă prin culoarul dintre cele două armate, Denikin și Petliura, înspre nord;
2) un alt grup petliurist s-a concentrat spre extrema dreaptă, unde are hărțuieli zilnice cu
grupul de bolșevici care se retrage în acest moment spre nord.
Din toate forțele bolșevice rămase între armata lui Denikin și [cea a lui] Petliura, în apropiere
de frontiera noastră, între nord Tiraspol și Birzula, nu sunt decât bande organizate de „războinicul”
Mahno9. Nu se poate da precis o grupare a forțelor petliuriste pe motivul că în prezent sunt
amestecați, dar, după ce se vor termina escarmușile10 care au loc în prezent, forțele lor se vor
regrupa în divizii. [...]
Armata petliuristă este organizată pe divizii și divizia [este formată] din regimente, direct,
fără brigăzi. La fiecare divizie se află un regiment de cavalerie și un grup de 2 baterii de câmp.
Totuși această organizare nu este definitivă și nici n-am verificat-o; îndată ce voi cunoaște-o, o voi
raporta11.
Totodată, ofițerul român observa că influența guvernului este cu totul redusă, iar populația este
indiferentă și sătulă de lupte și oricine ar fi venit, fie Denikin, fie Petliura, le este indiferent, numai
liniște să fie12.
După 6 zile petrecute la comandamentul armatei lui Petliura, observațiile ofițerului român devin
mai pesimiste, așa cum rezultă din raportul din 17 octombrie 1919:
Situația militară, în prezent bună (relativ); sunt însă semne că în curând se va înrăutăți.
Aceste semne sunt:
a) lipsurile de tot felul;
b) certurile intestine;
c) înaintarea lui Denikin.
Polonezii nu cred că vor întârzia de a intra în Ucraina, afară numai dacă misiunea ucraineană
care merge acum la Varșovia nu va pune ceva la cale pe socoteala noastră (Bucovina de nord și
Basarabia). Ne putem aștepta la orice de la ucraineni, care, pentru moment sunt lupi îmbrăcați în
piele de oaie; sunt însă tot ruși și au aceeași mentalitate [subliniere în textul original]13.
5 Arhivele Militare Naționale Române (în continuare A.M.N.R.), fond Microfilme, rola F II 1.526, c. 360.
6 Ibidem, c. 361.
7 Oraș aflat la 60 de km sud-vest de Kiev.
8 A.M.N.R., fond Microfilme, rola F II 1.526, c. 362.
9 Nestor Mahno (26 octombrie 1888 – 25 iulie 1934), lider al anarhiștilor ucraineni, a participat cu trupele sale la Războiul
Civil acționând, în diverse perioade, împotriva Armatei Roșii sau în sprijinul acesteia. Prin acțiunile de hărțuire din spatele
armatei lui Denikin a avut o contribuție majoră la eșecul FARS din mai-octombrie 1919, ofensivă în care albgardiștii au fost
foarte aproape de o victorie decisivă asupra Armatei Roșii.
10 Lupte sporadice, acțiuni de hărțuire – din francezul escarmouche.
12 Ibidem, c. 364.
13 Ibidem, c. 365.
Referitor la situația internă, ofițerul român notează: continuă să dăinuiască același haos,
aceeași anarhie, pare chiar că merge agravându-se14. Pe fundalul acestei stări de instabilitate,
naționalismul ucrainean se afla la cote maxime în rândul militarilor petliuriști, așa cum rezultă din
desfășurarea serbării din 14 octombrie 1919, la care asistă ofițerul român: Cu această ocazie armata
din Camenița și guvernul, cu toți delegații din provincie, au depus jurământul de credință pe
Constituția lor, care, spuneau oratorii lor, este scrisă cu sânge. Seara a fost un festival la care am
fost invitați și noi și polonezii15. [...]
De la tribună toți oratorii au atacat în special pe polonezi. Nu au făcut de data asta nicio aluzie
la români. Au spus că este posibil ca «sub influența presiunilor de peste tot să fie nevoiți să
părăsească orașele», au destule păduri unde se pot adăposti și vor continua să învețe a suferi până
le va suna supremul ceas al mântuirii etc. Unul dintre oratori [...] a strigat de la tribună că
granițele Ucrainei se întind «din Carpați pe Ceremuș și până în Caucaz 16.
Aflând că la 25 octombrie 1919 a avut loc o ședință a Consiliului de Stat sub președinția lui
Petliura, unde au participat și așa–ziși reprezentanți ai Bucovinei, locotenent-colonelul Lazăr
Rădulescu solicită imediat o audiență, pe care o descrie într-un raport întocmit a doua zi : Petliura
m-a primit cu bunăvoința lui obișnuită și a avut loc, prin intermediul slt. Georgescu, translatorul
meu, următoarea convorbire: L-am întrebat cum mai merge pe front, la care mi-a răspuns:
„Mulțumesc lui Dumnezeu, acum mai bine. Aș voi să iau ofensiva împotriva lui Denikin, foarte
propice în aceste momente, ca să-mi redau aerul necesar, căci așa cum trăim acum suntem complet
sufocați. Nădejdea mea astăzi este în Dumnezeu și în D-voastră. Dumnezeu să ne ție mintea
întreagă și D-voastră să ne ajutați. Dacă ne-ați da deodată 25.000 de arme, armata ucraineană ar
răsări ca din pământ și vă asigur că acele arme nu ar fi îndreptate în contra D-voastră. Iar viitorul
va putea fi în măsură să aprecieze dobânda morală ce am da acestui neprețuit capital”.
[Ofițerul român a replicat:] Dar cum se face că D-voastră apreciați așa de puțin uriașul ajutor
ce România îl dă acum Ucrainei; să vorbim deschis, i-am spus eu, căci ajutorul ce vi-l dăm față de
momentele politice prin care trecem, față de evenimentele din jurul granițelor noastre, este, în
adevăr, o expunere periculoasă din partea noastră. Cred că înțelegeți bine acest lucru, dar cum de
apreciați așa de puțin acest ajutor ?”
„Din ce vedeți dumneavoastră că apreciem puțin acest ajutor?”
„Din gazetele dumneavoastră, din viața dumneavoastră de toate zilele, în fine din însăși
mentalitatea poporului dumneavoastră. […] Vă este cunoscută, cred, propaganda ce o fac agenții
dumneavoastră la granița și în interiorul Basarabiei și Bucovinei? Dar mai ales este de mirare cum
azi la consiliul dumneavoastră de stat iau parte și reprezentanți ai Bucovinei! Bucovina a fost, este
și va fi a noastră. Ce caută în consiliul dumneavoastră de stat asemenea reprezentanți, când
dumneavoastră și oficialitățile dumneavoastră ne asigurați de atâta simpatie ?”
Surprins de cele ce i-am spus, văzând că sunt atât de la curent, mi-a spus că uneltirile din
Basarabia sunt de proveniență bolșevică, de care el și guvernul lui sunt complet străini. […] În
privința mentalității poporului ucrainean, trebuie să-l privim ca pe un copil născut pe valurile
furioase ale unui ocean întărâtat de groaznica furtună a actualei revoluții. Lipsit complet de o
cultură intelectuală și sufletească, poate fi mladiat după voință, căci mintea lui și mai ales sufletul
sunt susceptibile dornice de lumină și «lumina o purtăm noi, iar nu Denikin et Cie ».
În privința participării reprezentanților din «Rada bucovineană», este o veche organizație pe
care am moștenit-o și eu tot astfel și, fiind foarte populară, nu am putut-o desființa. Voi vedea ce zic
în Consiliu acești domni.
Dar la Consiliul de Stat iau parte nu numai prietenii mei, ci și vrăjmașii, «Opoziția», cum îi
spuneți dumneavoastră. Rând pe rând vorbește fiecare ce vrea și ce crede. Eu sunt dator să convoc
asemenea consiliu fără de care nu pot guverna. Vreau să ascult și bune și rele; este vocea poporului.
Eu nu am Camera și Senatul dumneavoastră și iată deci însemnătatea Consiliului de Stat pentru
14 Ibidem, c. 366.
15 Conform locotenent-colonelului Lazăr Rădulescu, la Kameneț-Podolski se afla o misiune militară poloneză compusă din 7
ofițeri și un foarte numeros personal de lucru și personal de pază.
mine. În ce privește propagandiștii la graniță și chiar contrabandele, dați-mi fapte concrete, nume
proprii și voi lua aspre măsuri”.
Am ieșit de la Petliura cu convingerea ce am avut-o de când l-am văzut că el personal se
forțează să ne fie plăcut. Sincer însă, este și el tot un rus, cu aceleași sentimente și intenții ca și
oricare rus din tabăra lui Denikin, cu deosebire că el este mult mai diplomat”17.
La 6 noiembrie 1919, are loc o nouă întâlnire între ofițerul român și Simeon Petliura. În urma
agravării situației pe plan militar și sperând la un ajutor din partea guvernului român, liderul ucrainean
devine tot mai conciliant față de România, recunoscând, în timpul convorbirii cu locotenent-colonelul
Rădulescu, faptul că Bucovian și Basarabia sunt două provincii românești: Azi, 6 noiembrie 1919, am
fost chemat de atamanul Petliura la ora 18, care, după ce mi-a expus situația generală din Rusia,
mi-a arătat că situația lor momentană este critică, nu însă catastrofală (expresiunea lui). Situația
generală mi-a expus-o astfel: „Bolșevicii sunt acum mai tari ca totdeauna: contra lui Judenici au luat
ofensiva care a avut drept rezultat alungarea lui la mare distanță de Petrograd. Pe Kolceak l-au scos
afară din luptă pentru cel puțin trei luni de zile; dacă se are în vedere și actuala iarnă, începută de
timpuriu, ne putem convinge că Kolceak nu va putea utiliza forțele lui din Siberia înainte de
primăvară. Contra lui Denikin se îngrămădesc formidabile forțe bolșevice și în regiunea Harkov-
Orel, în care voluntarii lui Denikin au mers vertiginos (40-50 de km zilnic), [denikiniștii] au fost opriți
de bolșevici în ultima jumătate de lună. Înspre Harkov, bolșevicii au bătut pe Denikin. În această
regiune bolșevicii intenționează (după actualele lor grupări) să ia o viguroasă ofensivă pentru a tăia
frontul denikinist pe la nord (regiunea Kievului etc.).
Bolșevicii sunt în schimb în perspectiva de a fi atacați în regiunea Volga-Urali de Denikin, care
intenționează probabil această ofensivă spre a dejuca planurile bolșevice din regiunea Harkov. Un
lucru este perfect stabilit: bolșevicii se întăresc zilnic, având teritorii și fabrici care lucrează în
permanență, ținând la curent întregul utilaj de război. Ei au situația centrală și deci avantajul
acțiunii pe linii interioare. Cine crede că bolșevicii duc lipsă de ceva se înșală amarnic; nu mai
vorbesc de Comandamentul unic etc., în care bolșevicii sunt superiori lui Denikin et Cie.
În această stare de lucruri, bolșevicii au tendința de a coborî spre sud, spre Denikin, cu forțele lor și
desigur că în curând Denikin va avea de-a face cu o serioasă presiune bolșevică. Toate informațiile
precise și controlate pe care le am mă îndreptățesc să afirm cu toată răspunderea acest fapt.
Cât privește pe Denikin, intențiile lui sunt precise: vrea să termine întâi cu Ucraina, apoi cu
polonezii și apoi cu dvs., românii. Cred că sunteți convinși de acest lucru. Și apoi cred că mai este
convenabil României să aibă de-a face cu o Ucraină tânără și în formare, Ucraină la consolidarea
căreia ați luat parte până acum, o parte atât de activă. […] Nu uitați că consiliul celor patru satrapi
de la Paris18 a răspuns lui Maklakov19 că chestiunea Basarabiei și Bucovinei este încă deschisă. Și nu
uitați că mi-am luat angajamente solemne să respect legalele aspirațiuni și drepte pe care le aveți
asupra acestor două provincii românești. […]
17 Ibidem, c. 372-374.
18 Petliura se referea la Consiliul celor Patru (Wilson, Clemenceau, Lloyd George și Orlando) care, pentru a menține relațiile
cu rușii albi, în special cu amiralul Kolceak, respinsese prezența delegaților Republicii Populare Ucrainene la Conferința de
Pace de la Paris.
19 V.A. Maklakov, politician rus, membru al Partidului Constituțional–Democrat (cadeții), fusese numit ambasador al Rusiei
la Paris, în octombrie 1917, de către Kerenski, dar în urma eliminării guvernului Kerenski de către bolșevici, V.A. Maklakov,
care se instalase deja în clădirea ambasadei ruse de la Paris, nu a fost acreditat oficial pe lângă guvernul francez. La
Conferința de Pace de la Paris din 1919 a militat, ca reprezentant al amiralului Kolceak (care, la 18 noiembrie 1918, se
autoproclamase conducător supem al tuturor Rusiilor), pentru menținerea granițelor Rusiei din perioada regimului țarist.
Consecințele păcii pentru Ucraina! – afiș propagandistic din anul 1920. Ucrainenii sunt atacați
din toate direcțiile, inclusiv de militari români (încălțați în opinci!).
Astfel stând lucrurile, guvernul român trebuie să aleagă între alternativa de a vedea strivită
Ucraina și, deci, succesul lui Denikin, care nu mai prieten nu vă poate fi.[…]
Acum Denikin poate da totul pentru a ajunge la deviza lui, crezul lui: «unica și indivizibila
Rusie de altădată». Zic, vă puteți alege între această alternativă și aceea de a vedea înflorind
Ucraina, la semănatul căreia ați luat și Dvs. parte. Ar fi păcat să nu culegeți roadele unei sincere și
recunoscătoare Ucraine, care oricât de perversă ar fi, nu ar putea să uite pe cel care a ajutat-o în
vremuri atât de grele.
Acum putem rezista, ba chiar isprăvi cu Denikin, dacă ne veți ajuta grabnic. Știu cât de greu
este să o faceți, dar nu vă cer un lucru imposibil, nu vă cer soldați, că am destui, vă cer numai arme
și muniția respectivă. Dacă am de la D-voastră 25.000 de arme, totul este salvat, dar acest ajutor
trebuie grabnic dat, cât încă mai este timp.
Am întrunit, după obiceiul atamanilor noștri străbuni, pe toți comandații de regiment, câte un
ofițer și către un ofițer și câte un cazac și i-au consultat ce trebuie să facem în momentele acestea
atât de grele și mi-au răspuns în cor: «Tată, dă-ne arme și muniții și-ți garantăm succesul!». Aceste
declarații mi-am umplut ochii de lacrimi, și de bucurie și durere. De bucurie văzând cât entuziasm
este în sufletul ucrainenilor, cazacii mei, iar de durere, că nu am de unde să le dau aceste arme.
Ochii ne sunt acum ațintiți la România. de la care vrem, dacă ea voiește, mântuirea. Repet, vă
cer să ne dați grabnic 25.000 de arme și munițiile lor, dar cât mai grabnic, căci astfel noi vom fi
pierduți, iar D-voastră amenințați de pericolul bolșevismului sau de « prietenia» lui Denikin.
Vă rog, deci ca reprezentat al patriei D-voastră, ca bun român arătați aceste doleanțe
guvernului D-voastră și insistați, pe cât puterile vă ajută ca să convingeți pe cei în drept să asculte
glasul atât de dureros al Ucrainei, care este astăzi în pericol. Nu refuzați mâinile de prietenie ce vi
se întind de patria mea în pericol, care strigă s-o scăpați din ghearele pieirii, din ghearele unui
dușman comun și nemilos”.
28 T ra di ție , isto ri e , a rm a tă
Atamanul era foarte afectat în timpul acestei convorbiri, așa că nu l-am întrerupt până la
sfârșit, fiindcă era imposibil, promițându-i că voi formula atât telegrafic, cât și în raport detaliat,
doleanțele exprimate”20.
Hartă cu revendicările teritoriale ale Ucrainei (care includeau și sudul Basarabiei și nordul Bucovinei!)
prezentată de delegația trimisă de Petliura la Conferința de Pace de la Paris.
Aceasta a fost, probabil, ultima întâlnire între locotenent-colonelul Lazăr Rădulescu și atamanul
Simeon Petliura. În decembrie 1919, în fața ofensivei Armatei Roșii, trupele lui Petliura, decimate de
tifos, se retrag în Polonia. În martie 1920, Polonia îl recunoaște pe Petliura drept conducător al
Republicii Populare Ucrainene, în schimbul după ce atamanul acceptase integrarea Galiției în noul
stat polonez. În timpul războiului dintre Polonia și Rusia sovietică (25 aprilie – 12 octombrie 1920),
Petliura a condus două divizii ucrainene. După încheierea ostilităților, polonezii au dezarmat trupele
lui Petliura, acesta fiind silit să plece în exil21.
Simeon Petliura a fost asasinat la Paris, la 25 mai 1926, de Sholom Schwartzbard, anarhist evreu
născut în Ucraina. La proces (care s-a încheiat cu achitarea lui Sholom Schwartzbard), acesta a
susținut că a vrut să răzbune prin asasinarea lui Simon Petliura victimele pogromurilor comise de
trupele petliuriste în perioada Războiului Civil. Ulterior au apărut și mărturii conform cărora Sholom
Schwartzbard ar fi acționat la ordinul OGPU, poliția secretă sovietică22.
20 A.M.N.R, fond Microfilme, rola F II 1.526, c.381-382.

21 David Bullock, op. cit., p. 94.
22 Serhii Plohky, op. cit., p. 256.
Statuie a atamanului Simeon Petliura, inaugurată în localitatea Vinnița în anul 2016,

la 90 de ani de la moartea liderului ucrainean.
FAKE NEWS BOLȘEVIC PE TEMA BASARABIEI (MARTIE 1919)
Dr. Alin SPÂNU*
Abstract:
At the beginning of 1919, in Hotin, there was a Bolshevik attack against the Romanian troops,
with dead and wounded, civilians and military. The Romanian army intervened and repelled the
attackers, then began the investigations and arrest of the guilty. The Bolshevik press in Odessa
launched a misinformation campaign and believed that Romania forcedly occupied Bessarabia. Also,
massacres, crimes, mass arrests and abuses of the Romanian army were invented. All were monitored
by the intelligence services, analysed and sent to the politico-military decision-makers.
Keywords: Romania, Bessarabia, Bolsheviks, fake news, intelligence
La 27 martie 1918 Sfatul Țării de la Chișinău a votat Unirea Basarabiei cu România, însă situația
din regiune a rămas efervescentă și extrem de volatilă din punctul de vedere al securității. În
continuare, anul 1918 a fost marcat de prezența militară română și incidente cu separatiști bolșevici,
ucraineni și chiar cu basarabenii care doreau independența provinciei. În paralel, structurile de
poliție, siguranță și informații au acționat pentru prevenirea, identificarea și neutralizarea agenților
subversivi (propagandiști, sabotori, teroriști etc.) prin metode și mijloace clasice. Deși nu s-a făcut
economie de resurse și situația a fost ținută sub control, inamicii României au revărsat dinspre nord
și est o serie de acțiuni destabilizatoare care au provocat pierderi în oameni și materiale. Pe de altă
parte, o nouă armă, perfidă, își făcea simțită prezența. Este vorba de presă care, prin articolele
inserate, inducea cititorilor anumite stări de spirit și crea opinii favorabile/nefavorabile. Presa
bolșevică a înțeles destul de rapid că dezinformarea poate fi o armă puternică, cu efecte majore, mai
ales că investițiile erau minore, așa că a folosit-o la capacitate maximă.
La jumătatea lunii martie 1919 Marele Cartier General – Secția Informații – Biroul 2
Contrainformații a trimis la Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale (DPSG) o adresă însoțită de un
calup de articole apărute în presa din sudul Rusiei din care se văd intențiile rușilor de a pune în
sarcina armatei noastre cazuri de atrocități imaginare1. Mai exact, subiectele erau legate de așa-zise
abuzuri și crime ale armatei și administrației române în Basarabia, mai cu seamă după revolta din
nordul regiunii de la începutul anului 1919. Punctul culminant a fost atins la 10 ianuarie 1919 când, în
zona Hotin – Soroca, s-a declanșat prima revoluție comunistă din Basarabia2, neutralizată după 10
zile de către armata română. Cu acest prilej, s-a constatat că populația din județele Hotin și Soroca a
fost pregătită din punct de vedere moral și material de către propagandiști secreți3.
Aceștia au avut de succes4 răscularea locuitorilor contra armatei române, care a pierdut un
general (Stan Poetaș5), doi ofițeri și 156 de soldați. O analiză informativă a constatat că trei ofițeri
* Lectoruniversitar asociat, Facultatea de Istorie, Universitatea București.

1 Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond Direcția Generală a Poliției (în continuare: DGP), dosar
37/1919, f. 174.
2 ANIC, fond Ministerul Propagandei Naționale-Studii (în continuare MPN-Studii), dosar 195, f. 273. Asupra acestui atac
există mai multe versiuni abordate de istoriografie. Pe larg despre cauzele, evoluția și urmările atacului din ianuarie 1919, a
se consulta: Ludmila Rotari, Mișcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, Editura Enciclopedică, București, 2004.
3 Arhivele Militare Române (în continuare MCG), fond Marele Cartier General (în continuare MCG), dosar 2458, f. 44.
4 Ibidem.
5 General Stan Poetaș (n. 5 decembrie 1870, Ulmu-Brăila – d. 7 ianuarie 1919, Atachi) a comandat Brigada 17 Infanterie la
intrarea României în Războiul de Întregire (1916), cu care s-a afirmat în confruntările din Dobrogea și apoi în bătăliile de pe
Neajlov și Argeș. A luat parte și la bătălia de la Mărășești (1917), după care a fost numit comandant de sector în Basarabia,
pentru a întări securitatea zonei. Pe larg despre acest caz, în Ion Varta, Doi martiri ai Basarabiei: generalul Stan Poetaș și
Simion Murafa, în Țara, 17 iulie 1998; Lavinica Iacob, Considerații privind viața generalului Stan Poetaș, în volumul
Restituiri. Studii și comunicări (sesiunea de comunicări științifice 26 iulie 2002 Pitești), redactori Ion Emil, Cornel Țucă,
Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2003, p. 143-146; Un erou român uitat. Stan Poetaș – erou al eliberării
Basarabiei de barbaria bolșevică, la adresa: https://romaniabreakingnews.ro/stan-poetas/; Cristian Scarlat, La comemorarea unui
britanici aflați în zonă – maiorul MacLaren, căpitanul Johnson și locotenentul Boxhall –, teoretic
aliați ai României, au avut relații foarte bune cu ucrainenii și evreii din regiune însă, în paralel,
denigrau autoritățile și armata română, victimizând, în același timp, trupele bolșevice, ucrainene și
populația neromânească6.
După revenirea calmului în regiune și refugierea atacatorilor în zona Harkov – Odessa, a început
o altă bătălie, una a informațiilor publice. Presa din sudul Rusiei a început să abunde în știri și analize
despre fosta gubernie rusă, oprimată în cel mai crunt mod de românii agresori. Materialele de presă
erau scrise cu talent, autorii induceau impresii false, adică negative, asupra situației din Basarabia,
acestea datorându-se exclusiv stăpânirii române. Un agent român al Secției Informații din Marele
Cartier General a fost trimis în zonă și, la revenire, a întocmit mai multe rapoarte. Unul se referea
strict la minciunile apărute în presă despre așa-zise fapte petrecute între Prut și Nistru.
În prima zi a lunii martie 1919 ziarul Odeski Listoc/Foaia Odessei a publicat articolul Trăiască
Basarabia rusească, care își baza așteptările pe hotărârile Conferinței de Pace de la Paris, unde se vor
auzi gemetele fraților noștri de pe Nistru, care vor asculta suferințele poporului basarabean și-i vor
înțelege, care din toată simțirea și din suflet nu pot suferi pe români și se trage de partea mumei
sale Rusia, acea Rusie care în prezent se află în suferințe supraomenești7. Evident, România nu avea
nici un drept asupra teritoriului dintre Prut și Nistru, iar situația de aici era comparată cu cea din
Alsacia, Lorena, Triest și Tretin. Finalul apoteotic avea rolul de a ridica moralul și a întări brațele
celor dornici să lupte pentru eliberarea regiunii: Bazați pe această credință, noi, dimpreună cu
basarabenii atrași într-o singură simțire sperăm că ora este aproape când soarele norocos și
libertatea vor apare deasupra Basarabiei, dimpreună cu frații noștri de peste Nistru să strigăm
«Să trăiască Basarabia rusească!»8.
La 3 martie 1919 Odeski Novosti/Știrile Odessei a inserat câteva știri despre teritoriul
basarabean. Astfel, s-a constatat că se continuă românizarea populației în mod forțat9; a apărut o
criză de alimente, care nu se găsesc deloc; un zvon pervers prognoza evacuarea trupelor și
administrației române, care vor fi înlocuite cu trupe ale armatelor aliate (cel mai probabil franceze).
Altă știre de impact începea încă din titlu: Maltratarea Râbniței de către români. Pe deasupra
Râbniței s-a arătat un aeroplan românesc, care a tras focuri de mitralieră în oraș. În ajun românii
bombardaseră cu artileria orașul10. Tonul devine dramatic atunci când se scrie negru pe alb: Se
adeverește că, pentru potolirea răscoalei în Basarabia, românii, în Ocnița și împrejurimi, au
împușcat 165 ceferiști11.
Jujnaia Misl (5 martie 1919) arăta starea de nesiguranță a locuitorilor din Chișinău, unde
continuă facerea perchezițiilor și arestărilor, care continuă ziua și noaptea12. Orașul este izolat,
militarizat, ziarele de limbă rusă au fost interzise și mărfurile nu primesc aprobarea să intre sau să
iasă în/din localitate.
Revine Odeski Novosti (5 martie 1919), care a anunțat finalizarea unui raport elaborat de
Comitetul pentru Salvarea Basarabiei (care milita pentru independența regiunii) cu scopul de a fi
trimis la Conferința de Pace de la Paris și unde se arăta o situație generală istorică despre ocuparea
Basarabiei și barbarul regim impus de români13. Altă organizație, Societatea basarabenilor emigrați,
a organizat o ședință la Odessa și a adoptat o rezoluție pentru înființarea unui organ care să se ocupe
numai cu afacerile basarabenilor și lupta pentru eliberarea Basarabiei14, a scris pe aceeași temă
Odeski Listoc din 6 martie 1919.
erou, la adresa https://2010mmm.wordpress.com/2019/01/07/la-comemorarea-unui-erou/; Nicolae Bulat, În căutarea unui mare

erou - Generalul Stan Poetaș, Editura Editgraph, Buzău, 2019; col. (r) Remus Macovei, Funeralii naționale pentru
înmormântarea generalului erou Stan Poetaș, în Misiunea nr. 1 (6)/2019, p.148-153.
6 Ion Giurcă, Ofițeri englezi implicați în evenimentele de la Hotin în ianuarie 1919, în Document nr. 2-4/2001, p. 15.
7 ANIC, fond DGP, dosar 37/1919, f. 189.
8 Ibidem.
9 Ibidem, f. 179.
10 Ibidem.
11 Ibidem.
12 Ibidem, f. 184.
13 Ibidem, f. 177.
14 Ibidem, f. 178.
32 T ra diți e, is to r i e , a rm a tă
Odeski Novosti din 7 martie 1919 punctează câteva știri cu aceeași tendință. Orașul ucrainean
Moghilev a fost bombardat de artileria română. Obuzele au ucis un cazac, iar la înmormântarea
acestuia s-au tras tradiționalele salve de pușcă, ceea ce i-ar fi făcut pe militarii români a trage focuri
de armă și mitralieră în Moghilev. În oraș a fost un mort și câțiva răniți15. Articolul se încheia într-o
cheie dramatică și extrem de lacrimogenă: Românii, sistematic, în fiecare zi trag focuri când văd
mișcări pe malul Nistrului. Din omorâții de focurile trase sunt multe femei din orășelul Ataki, care
fug peste Nistru cu mâncare pentru bărbați și copiii lor refugiați de frica românilor, care se află în
Moghilev16. Barbaria din Chișinău menționa două acțiuni al căror numitor comun și negativ erau…
românii.
Într-o seară, la intrarea în teatru, câțiva bătăuși i-au lovit pe președintele fostei Zemstve
desființate de români17, cadetul B. B. Janowski, membru în Duma a patra, F. F. Surugeanu și
proprietarul Banceff. Evident, fapta nu a fost anchetată cum se cuvine, așa încât agresorii n-au fost
identificați de poliție. A doua știre ataca moralitatea noilor guvernanți, după ce executivul român a
decis să vândă mobilele și alte lucruri din Casa Libertății (fosta reședință a guvernatorului rus), însă
în chestia aceasta s-au răspândit multe zvonuri și versiuni18.
În aceeași zi, o delegație a Comitetului pentru Salvarea Basarabiei, în frunte cu profesorul N. I.
Tverdohleb, s-a prezentat la generalul francez P. H. J. dʼAnselme19, comandantul forțelor aliate de
ocupație din sudul Rusiei, cu sediul la Odessa, solicitându-i să intervină pe lângă guvernul român în
trei cazuri: 1) deschiderea imediată a unei anchete la Ocnița, unde militarii români au împușcat 160
de ceferiști, iar alți 200 au fugit lăsând casele și familiile în voia soartei pentru a-și salva viața20; 2)
intervenția în favoarea agronomului Silberman din Bălți, arestat și condamnat la moarte; 3)
intervenția în favoarea ziaristului Lemper din Chișinău, de asemenea arestat și condamnat la moarte.
Generalul a ascultat, a primit dovezile de nevinovăție ale celor arestați, dar a explicat că aceste
probleme nu țin de competența sa, însă le va prezenta șefului său, generalul H. M. Berthelot21.
Aceeași Odeski Novosti a inserat în paginile sale din 8 martie 1919 articolul România și Ucraina,
menit să inducă animozități între București și Kiev. Se afirma, fără tăgadă că, în urma represiunilor
de la Hotin, armata română în câteva zile, pe rând, a tras focuri de armă și mitralieră contra satelor
care se află în Ucraina pe malul Nistrului22. S-au înregistrat victime inclusiv la Moghilev, dar în satul
Leasevty (?) au fost distruse 27 de case și biserica. Aceste fapte au condus la protestul guvernului
ucrainean, care ar fi amenințat că pentru un foc din partea românilor se va răspunde cu zece focuri
trase înspre teritoriul român23.
15 Ibidem, f. 182.
16 Ibidem.
17 Ibidem.
18 Ibidem.
19 General Philippe Henri Joseph dʼAnselme (n. 30 august 1864, Voreppe – d. 26 martie 1936, Aix-en-Provence) a absolvit
Școala Specială Militară Saint-Cyr (1885) și a activat în cadrul Legiunii Străine din Algeria și Maroc, avansând la funcția de
șef de Stat Major al trupelor franceze din Marocul Oriental (1912); colonel și comandant al Regimentului 1 Pușcași Algerieni
(1914), general de brigadă și comandant al Brigăzii 38 Infanterie Marocană (1915), al Diviziei 127 Infanterie pe Frontul din
Macedonia (1916), al Grupului 1 Divizii din Armata de Orient (iulie 1918), cu care s-a distins în campania din Balcani, mai
ales în bătăliile de pe râul Struma, valea Vardarului și Dobro Pole (Macedonia). General de divizie (26 octombrie 1918),
comandantul trupelor aliate (franceze și grecești) din sudul Rusiei (ianuarie 1919), al Diviziei 38 Infanterie (septembrie
1919), al Diviziei din Tunis (1924) și al forțelor franceze din Tunisia (1926).
21 Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs-d. 28 ianuarie 1931, Paris), general francez. A absolvit Școala
Militară St. Cyr (1883), după care a activat în Algeria. Din 1907 și-a desfășurat activitatea în Statul Major General, subșef al
Marelui Stat Major (1913-1914), comandantul trupelor de rezervă din regiunea Soissons (1914-1915), al Diviziei 53 Infanterie
rezervă (1915), al Corpului 32 Armată (1915-1916). Din 22 septembrie 1916 a fost numit șeful Misiunii militare franceze în
România, până la 17 mai 1918, după care a fost trimis în SUA. A fost rechemat și numit la comanda Armatei a 5-a (5 iulie
1918), apoi trimis la Salonic pentru a prelua Armata de Dunăre (7 octombrie 1918). Pentru mai multe detalii privind viața și
activitatea sa a se consulta: Dumitru Preda (coord.), Neculai Moghior, Tiberiu Velter, Berthelot și România, Editura Univers
Enciclopedic, București, 1997; Generalul H. M. Berthelot 80 de ani după Misiunea Franceză în România 15-16 octombrie
1996, Editura Universității din București, 1996; Jean-Noel Grandhomme, Le général Berthelot et l`action de la France en
Roumanie et en Russie méridionale (1916-1918), Vincennes, SHAT, 1999; General Henri Berthelot, Jurnal și
Corespondență 1916-1919 (traducere din limba franceză de Oltița Cântec), Presa Universitară Clujeană, 2000.
23 Ibidem.
Nota lui Racovski este tipărită la 9 martie 1919 în Odeski Listoc și anunța că președintele provizoriu al
Comitetului muncitorilor și țăranilor din Ucraina, Cristian Racovski24, a trimis o notă președintelui
american Wilson, cu un protest în contra pretențiilor românilor asupra Basarabiei și Bucovinei25.
Argumentul său era convenția (acordul) din 9 martie 191826 semnată cu premierul român, generalul
Alexandru Averescu27, și adusă la Odessa de colonelul canadian Joseph Boyle28. În opinia sa, România a fost
datoare în timp de două luni să părăsească Basarabia care, după părăsirea treptată de către români,
trebuia să fie ocupată de armatele bolșevice. Practic, în acest timp, trupele germane au ocupat Basarabia și
Ucraina, astfel că guvernul sovietic nu a putut la timp ocupa Basarabia29. Pe de altă parte, Racovski îl
asigura pe președintele american că toată populația basarabeană, indiferent de naționalitate, protestează
contra stăpânirea de către România și stăpânirea românilor se ține în Basarabia numai grație forței,
teroarei și cumpărărilor, și guvernul sovietelor al Ucrainei, prin toate mijloacele, nu se va lăsa a elibera
Basarabia de sub jugul românilor30.
O altă notă de protest a fost elaborată de Directoratul Basarabiei, fostul Comitet Revoluționar
Basarabean din Moghilău care o organizat revolta de la Hotin și s-a rebrenduit cu o denumire
asemănătoare cu cea a organelor oficiale de la Chișinău pentru a semăna confuzie în populație. Nota a
fost destinată liderilor din Ucraina, SUA, Anglia, Franța, Germania, Austria și Rusia. Considerându-
se vocea poporului basarabean asuprit, Directoratul arăta că acest jug se aruncă în timpul de față
asupra poporului basarabean, care așteaptă din partea poporului liber și socialist din toată lumea
să vie în apărarea lui31. La final se exprima regretul că toate statele la care s-a apelat sunt ocupate cu
afacerile lor, însă păstra speranța că se va veni, rapid, în ajutorul salvării poporului basarabean.
Slujba oficiată de fostul arhiepiscop al Chișinăului, Anastasie32, la Odessa în memoria victimelor
armatei române nu avea cum să scape jurnaliștilor bolșevici. Un mic anunț în Odeski Novosti
(8 martie 1919), de fapt un necrolog, readucea aminte că Atanasie oficia în catedrală un parastas
24 Cristian Racovski (n. 13 august 1873, Kotel-Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol-URSS) membru al Comitetului
Executiv al Partidului Social-Democrat din România (1903). A fost expulzat din România timp de 5 ani (1907-1912), după
care a revenit, pentru a fi arestat din cauza acțiunilor politice, în august 1916. A fost eliberat de socialiștii din Iași, susținuți
de trupele ruse aflate în zonă. Până în 1923 a fost președintele Consiliului Comisarilor Poporului din Ucraina, apoi
reprezentantul URSS la Londra (1923-1925) și Paris (1925-1927), după care a revenit la Moscova, fiind însă trimis în exil. A
fost arestat la 27 ianuarie 1937, în cadrul unor ample epurări staliniste, judecat în martie 1938 și condamnat la 20 de ani
închisoare. Pe larg despre viața și activitatea sa în Cristian Racovski – Scrieri social-politice (1900-1916), ediție îngrijită de
I. Iacoș, Editura Politică, București, 1977; Pierre Broue, Rakovsky ou la Revolution dans tous les pays, Fayard, Paris, 1996;
De-a lungul și de-a latul secolului (1908-1999). Însemnări autobiografice și restituiri documentare despre Elena
Codreanu-Racovski (culese și adnotate de G. Brătescu, postfață acad. Florin Constantiniu), Editura Univers Enciclopedic,
București, 2002; Stelian Tănase, Racovski. Dosar secret., Editura Polirom, Iași, 2008.
26 Pentru mai multe detalii despre acordul Averescu-Racovski, a se consulta: Petre Otu, Mareșalul Alexandru Averescu
militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, București, 2005, p. 212-225 (Un acord controversat); Sergiu Nazaria,
Acordul „Racovski – Averescu” și încălcarea lui, în Moldoscopie (probleme de analiză politică) nr. 2, 2013, p. 179-189.
27 Generalul Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, Ismail – d. 3 octombrie 1938, București) urmează Seminarul teologic din
Ismail, participă voluntar la Războiul de Independență (1877-1878), absolvă Școala divizionară de la Mănăstirea Dealu
(1881) și Școala Militară de la Torino (1886). În cariera sa a deținut, printre altele, funcția de comandant al Școlii Superioare
de Război (1894-1896), atașat militar la Berlin (1896-1898), șeful Secției Operații din Marele Stat Major (1899-1904),
ministru de război (1907-1909), șef al Statului Major General (1911-1913), comandant al Corpului 1 Armată (1914-1916).
După intrarea României în război i s-a încredințat comanda Armatei a 2-a (1916-1918). Prim-ministru în perioadele
ianuarie-februarie 1918, martie 1920-decembrie 1921 și martie 1926-iunie 1927. Mai multe detalii despre viața și activitatea
sa: Mareșal Alexandru Averescu, Notițe zilnice din război 1914-1916 (Neutralitatea), Institutul de Arte Grafice și Editura
„Apollo”, București, 1937; Idem, Notițe zilnice din război (1916-1918), Editura Cultura Națională, București, 1937; Petre Otu,
Mareșalul Alexandru Averescu…op. cit..
28 Joseph W. Boyle (n. 16 noiembrie 1867, Toronto-Canada – d. 14 aprilie 1923, Hampton Hill-Anglia), om de afaceri și
ofițer. În 1917 a fost trimis de Asociația Inginerilor Americani în Rusia pentru a reorganiza căile ferate, ocazie cu care ajunge
în zona de conflict Galiția – Ucraina. Ajunge în România (septembrie 1917) pentru a eficientiza transportul căilor ferate
dinspre Rusia, iar în februarie 1918 intermediază un acord de încetare a focului între guvernul român (premier general
Alexandru Averescu) și Cristian Rakovski în nunele Comitetului Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei
Mării Negre și regiunii Odessa (RUMCEROD).
30 Ibidem.
31 Ibidem, f. 187.
32 Anastasie Gribanovski (n. 6 august 1873, Bratki-Rusia – d. 22 mai 1965, Manhattan-SUA) a absolvit Seminarul teologic
din Tambov și Academia Teologică din Moscova. Este rector al Seminarului teologic din Moscova (1901), episcop de
Serpuhov (1906), episcop de Holmsk și Liublinsk (1914), episcop de Chișinău (decembrie 1915) și arhiepiscop al Chișinăului
și Hotinului (mai 1916 – iunie 1918). La 17 aprilie 1918 a fost recunoscut drept chiriarh legiuit al Bisericii Ortodoxe Române
și invitat să se alăture Sinodului românesc. El și alți episcopi din Basarabia nu au recunoscut autoritatea Sinodului român și
au plecat în exil. Din 1936 a devenit mitropolit și al doilea întâistătător al Bisericii Ruse în exil.
pentru pomenirea preotului Vasile Krokate și a celor 160 de ceferiști împușcați de armata română
după răscoala din județul Hotin și pentru toți basarabenii omorâți de români în timpul ocupației
Basarabiei33. În paralel, Odeski Pocita din 9 martie 1919 a publicat articolul Parastas pentru
pomenirea celor căzuți victime în urma regimului românesc, în care se arăta cum fostul ierarh
basarabean a oficiat un serviciu divin în memoria celor căzuți victime în Basarabia în urma
regimului românesc34. Finalul este, însă, apoteotic atunci când înalta față bisericească și-a exprimat
speranța că sângele și casele basarabenilor chinuiți și omorâți de români va servi ca mijloc de
întărire pentru reintegrarea și mărirea Rusiei35. Știrea este prezentată și în Odeski Listoc, care a
văzut un parastas în memoria celor căzuți victime în Basarabia din partea regimului român36.
Atacul jurnalistic din 10 martie 1919, în Odeski Novosti, se intitulează Românii în Basarabia și
se bazează pe relatările celor care s-au refugiat din calea invadatorilor, adică a românilor. Aceștia au
povestit cum românii terorizează nu numai populația orășeană a Basarabiei, dar și populația
mărginașă37. Ca exemple erau date omorârea unui paznic din satul Cremenciug pentru că a tras foc
în sat, iar în Trifăuți au fost împușcați câțiva evrei și țărani pentru că s-au strâns într-o casă și
vorbeau de chestia revoltei din Basarabia38. În cadrul represaliilor pentru asasinarea generalului
Stan Poetaș a fost ucise multe persoane din Ataki, între care și respectabilul și iubitul de toți,
președintele Dumei, Freimann39. Mai mult, în scopul prevenirii adunărilor, bisericile și sinagogile au
fost sigilate, iar evreii sunt datori să vândă și sâmbăta.
Aceste neadevăruri au atras atenția directorului Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale, Eduard
Ghica40, care a adnotat: Rog pe domnul ministru să binevoiască a lua la cunoștință de diferitele articole, de
tenacitatea rușilor pentru propagarea ideii de realipirea Basarabiei la patria Muma Rusia! Din partea
noastră nu ar trebui, oare, luate măsuri mai serioase printre populația basarabeană? Presa românească
din Basarabia să fie mai activă. La fiecare lovitură dată de dușmani se răspunde cu contralovitură și cu
dovezi de rea credința rușilor și trădătorilor, cum e Krupenski41. Ministrul de Interne, George G.
Mârzescu42, care era membru al guvernului, și-a expus punctul de vedere în raport cu competențele deținute
de departamentul său: Basarabia intră acum în zona de operațiune. Acestea fi-vor aduse la cunoștința
M.C.G., cu rugămintea de a dispune arestarea tuturor acelor care se dedau la asemenea acțiuni pe
teritoriul Basarabiei și a-i deferi Curților Marțiale43.
La un secol după aceste evenimente se discută intens despre componentele care manipulează mass-
media, implicit populația: fake news și dezinformare. România a fost victima unor asemenea acțiuni încă de
la finalul Primului Război Mondial și s-a străduit să demonstreze în marile capitale și la organizațiile
internaționale netemeinicia acuzațiilor. Partea bună rezidă în profesionalismul serviciilor de informații
autohtone, care au monitorizat presa din străinătate, au extras și analizat articolele antiromânești și le-au
înaintat beneficiarilor politico-militari pentru a lua măsurile care se impuneau.

34 Ibidem, f. 175.
35 Ibidem.
36 Ibidem, f. 185.
37 Ibidem, f. 183.
38 Ibidem.
39 Ibidem.
40 Eduard Ghica (n. 15 decembrie 1860, Iași – d. 22 august 1925, Bârlad) a obținut bacalaureatul la Colegiul Saint-Barbe din
Sorbona în litere (specialitatea retorică și filosofie) și licența în drept la Paris. A efectuat serviciul militar în arma cavaleriei,
fiind trecut în rezervă cu gradul de sergent (1882). A intrat în politică alături de PNL, fiind ajutor de primar în Iași (1895-
1897), prefect de Vaslui (1907-1910 și 1914-1918) și director general al Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale (1919-
1920). A fost căsătorit cu Lucia Pallady și, din 1898, cu Lucreția Lupașcu. A fost decorat cu medalia Răsplata Muncii cl. I,
medalia Jubiliară „Carol I”, medalia Avântul Țării, ordinul „Coroana României” în grad de comandor, ordinul „Steaua
României” în grad de cavaler, ordinul Sf. Stanislas cu placă (Rusia), Comendador con Placa de la Real Orden de Isabela
Catolica (Spania), ordinul Legiunea de Onoare în grad de Ofițer (Franța, 1920). Pe larg despre viața și activitatea sa în:
Grigore Ghica, Grigri (prefață de Constantin Bălăceanu-Stolnici, ediție îngrijită de Mariana Avanu Marcu), Editura
Fundației Culturale Române, București, 1998.
42 George G. Mârzescu (4 iulie 1876, Iași – 12 iunie 1926, Iași) licențiat în Drept la București (1897), membru PNL (1901),
deputat (1907), primar al Iașiului (27 aprilie 1914 – 14 decembrie 1916), apoi este cooptat în guvern unde deține mai multe
portofolii, printre care Ministerul de Interne (29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919) și Ministerul de Justiție (30
octombrie 1923 – 27 martie 1926). A fost inițiatorul unor acte normative care au impus autoritatea statului împotriva
partidelor extremiste: Legea persoanelor juridice (6 februarie 1924), Legea privind dobândirea și pierderea naționalității
române (24 februarie 1924) și Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice (18 decembrie 1924).
VIZITELE GENERALULUI CONSTANTIN PREZAN
ÎN POCUȚIA ÎN VARA ANULUI 1919
Dr. Ion GIURCĂ*
Abstract:
In the context of the political and military situation in Eastern Europe, the claims of the
Ukrainians regarding the territory between Prut and Dniester, the confrontations between Ukrainians
and Poles, at the end of May 1919, at the request of the Warsaw government, Romanian troops took
control Pokutia. At that time, in Bucovina there was a dispute between Iancu Flondor and Ion Nistor
regarding the administration of this territory united with the old kingdom.
The involvement of General Nicolae Petala in the dispute between the two politicians was
considered as contrary to his duties, a mixture of political issues. At the notification of Ion Nistor,
General Constantin Prezan carried out an inspection of the troops from the north of the country and
the Pokuția, context in which he decided to change the position of General Nicolae Petala.
After a month, General C. Prezan made a second visit to that geographical area, for the
installation at the command of Army Corps 4 of General Alexandru Lupescu, on which occasion he
became aware of the wishes of the Ukrainian, Polish and Jewish population from the Pokutia. The
visits were necessary for the restoration of military order and authority in that area, necessary in view
of the foreseeable military operations in Hungary.
Keywords: army, change, claim, dispute, general, inspection, military, nationalities, operation,
politics, visit
Vara anului 1919 a avut ca moment important în evoluția situației politice și militare din centrul
Europei, prezența militară românească în Pocuția, în contextul confruntărilor militare dintre armata
polonă și cea ucraineană. La solicitarea guvernului de la Varșovia, executivul de la București și-a dat
acordul, iar Marele Cartier General român a dispus măsurile care se impuneau, astfel că în timp scurt, pe
lanțul de comandă generalul Iacob Zadik, comandantul Diviziei 8 Infanterie a primit ordin să înainteze în
sudul Galiției urmând să realizeze joncțiunea cu trupele poloneze care înaintau din partea de nord a
Galiției. Acțiunea de luare sub control a Pocuției a fost pregătită în timp scurt, ordinele de operații și
constituirea grupărilor de forțe destinate să înainteze au fost constituite până la 22 mai 1919, ziua de 23
mai fiind destinată definitivării pregătirilor, misiunea fiind îndeplinită în perioada 24-28 august.
A urmat o scurtă perioadă în care s-au instalat autoritățile militare române, modul de organizare
a teritoriului și administrării acestuia generând nemulțumirile polonezilor și ucrainenilor, liderii
acestora considerând, fiecare, că trebuie să aibă preponderență în administrația locală, ceea ce
autoritatea militară română nu a permis. În același timp la Cernăuți avea loc o criză politică, generată
de disputa dintre Iancu Flondor și Ion Nistor, în care autoritatea militară a fost implicată de către
generalul Nicolae Petala, comandantul Corpului 4 Armată.
Cum s-a ajuns la o asemenea situație. Proclamarea unirii Bucovinei cu România la 15/28 noiembrie
1918 a fost urmată de emiterea la Iași a Decretului-lege privitor la acest act, cât și de un altul pentru
Administrația Bucovinei. La 14/27 decembrie 1918, Iancu Flondor și Ion I. Nistor au fost numiți miniștri
secretari de stat fără portofoliu, urmând ca primul să-și desfășoare activitatea la Cernăuți, iar cel de al
doilea la București, acolo unde reveniseră autoritățile centrale ale statului român.
Conform prevederilor decretului referitor la administrația Bucovinei, lui Iancu Flondor1 i-au
revenit o serie de responsabilități, în același timp evoluțiile pe toate planurile au generat o serie de
* Colonel (ret.) prof. univ dr., Universitatea Hiperyon.

1 Fruntaș unionist din Basarabia, care s-a implicat active în viața politică românească de după 1920.
nemulțumiri în rândul liderilor de la Cernăuți și, mai ales, a populației neromânești, determinate de
pierderea unor privilegii, poziții economice și sociale. În Bucovina a apărut astfel un curent, numit de
către unii bucoviniști, de către alții autonomiști, în timp ce de la București Ion Nistor promova idea
națională, a încadrării teritoriului și a întregii activități în legislația națională, în acord cu ideile
promovate în privința realizării Statului Național Unitar Român.
Concret, Iancu Flondor a promovat pe toate căile ideea acordării unei autonomii extinse
Bucovinei, chiar contrare prevederilor Decretului-lege nr.3745, în timp ce Ion Nistor, adept al
programului de guvernare al Partidului Național Liberal, se exprima și acționa pentru o integrare cât
mai rapidă în sistemul politic, economic, social și cultural al țării.
În afara cadrului oficial, regăsit în corespondența dintre cei doi, presa centrală, dar mai ales cea de la
Cernăuți, a fost locul unde Iancu Flondor și Ion Nistor și-au expus ideile și s-au confruntat în limitele
decenței specifice unor oameni cu un nivel ridicat de pregătire și cultură, chiar dacă unele exprimări par
să contrazică afirmația. Glasul Bucovinei a fost organul de presă care a publicat opiniile lui Ion Nistor și
susținătorilor săi, în timp ce Iancu Flondor a utilizat ziarul Bucovina, care avea un subtitlu care exprima
ideea autonomistă-Ziarul românilor bucovineni, care era un oficios al cărui prim număr a apărut la
18 martie 1919, după unele aprecieri cu scop bine definit-promovarea ideilor lui Iancu Flondor.
La Cernăuți, Iancu Flondor, care cunoștea cel mai bine situația sub toate aspectele, a încercat, în
acord cu concepția sa privind administrarea Bucovinei, prin diferite rapoarte și memorii, adresate
ministrului de finanțe, primului ministru ad interim și regelui Ferdinand I, să impună anumite măsuri
care să satisfacă nevoile din Bucovina. Se pare că în primăvara anului 1919, când situația țării și armatei
erau dificile, Iancu Flondor nu înțelegea drumul pe care trebuia să meargă societatea românească, faptul
că la București exista viziunea uniformizării cadrului legislativ pentru crearea Statului Național Unitar
Român.
Nemulțumit de situație, Iancu Flondor a adresat o Notă verbală lui Mihail Pherechyde, ad
interim la președinția Consiliului de Miniștri în perioada lipsei din țară a lui Ion I. C. Brătianu, în care
acuza pe Ion Nistor și Alecu Constantinescu de distrugerea administrației Bucovinei, invocând în
principal consecințele desființării Direcției Căilor Ferate de la Cernăuți, dezorganizarea jandarmeriei
și menținerea comandanților militari de județe, neluarea în considerare a administrației din Bucovina
în privința repartizării resurselor alimentare și de carburanți necesari pentru lucrările agricole de
primăvară. În același timp, la București a avut întâlniri cu Mihai Pherechyde și regele Ferdinand I,
din discuțiile purtate și mai ales cerințele ultimative rezulta că nu a găsit înțelegerea dorită la cei doi.
Demisia depusă în acel context de către Iancu Flondor a fost respinsă de către Mihai Pherechyde,
care i-a solicitat să rămână la conducerea administrației Bucovinei până la revenirea în țară a lui Ion
I. C. Brătianu. Fruntașul politic de la Cernăuți a acceptat continuarea activității cu condiția
îndeplinirii cerințelor organizatorice și economice, dar mai ales a excluderii celor doi miniștri de la
orice implicare în problemele legate de Bucovina. Neîndeplinirea acestei ultime cerințe a determinat
renunțarea lui Iancu Flondor la funcția de ministru pentru administrația Bucovinei, în locul său fiind
numit Ion Nistor, care gira în continuare și funcția deținută la București.
Disputa dintre cei doi lideri s-a accentuat după ce ultimul a preluat funcția la Cernăuți, urmată
de punerea în aplicare a programului de integrare a teritoriului unit cu țara. Iancu Flondor a utilizat
pentru expunerea ideilor sale ziarele Partidului Conservator și al Ligii Poporului (Epoca și
Îndreptarea), ceea cei-a atras suspiciunea de adversar al liberalilor, deși liderul de la Cernăuți se
declarase doar adversar al lui Alecu Constantinescu și a adepților acestuia, între care se afla, fără a fi
nominalizat, și Ion Nistor, toți acuzați de corupție practicată și în Bucovina. În această dispută au fost
implicați, direct sau indirect, generalii Nicolae Petala și Iacob Zadik, ambii cu responsabilități în acea
perioadă în privința apărării interne și externe a Bucovinei, în condițiile pericolelor evidente, a
conștientizării unor vulnerabilități și riscuri în privința îndeplinirii misiunilor.
La nivelul funcțiilor pe care le îndeplineau, ambii generali s-au aflat în contact cu liderii politici
din Bucovina, cu persoane din aparatul administrativ de la Cernăuți sau reședințele de județe, au
colaborat cu aceștia din perspectiva cadrului legislativ existent, mai ales a ordinelor care erau emise
de la Marele Cartier General. Dacă în privința generalului Iacob Zadik nu existau suspiciuni în
privința implicării în acțiuni și activități care țineau de politica generală sau locală, în ceea ce-l
privește pe generalul Nicolae Petala lucrurile par să fi fost mai complicate, fiind considerat, ca urmare
a unor acțiuni și ordine emise, un apropiat al lui Iancu Flondor din diverse motive.
Anumite cerințe ale lui Iancu Flondor adresate generalului Iacob Zadik, în privința
administrației militare în Bucovina, și-au găsit rezolvarea în acord cu deciziile luate la nivelul Marelui
Cartier General și al comandamentului Corpului 4 Armată de la Iași, condus de către generalul
Nicolae Petala. În privința generalului Nicolae Petala lucrurile par mai complicate, în condițiile în
care implicarea sa în disputa Iancu Flondor-Ion Nistor a dus la concluzia că s-a alăturat ideilor
promovate de către primul, ceea ce a atras, în cele din urmă, schimbarea sa din funcția de comandant
al Corpului 4 Armată și trimiterea la comanda Corpului 6 Armată aflat în Transilvania.
Totul pare să fi început de la proiectata adunare cu caracter politic organizată de către Iancu
Flondor pentru 2 iunie 1919 la Cernăuți. Înștiințat despre această acțiune, Ion Nistor i-a transmis o
informare colonelului Anton Lupașcu, comandantul garnizoanei Cernăuți, în care se arăta: Mi se
aduce la cunoștință că astăzi luni 2 iunie 1919, la ora 5 p.m. va avea loc o Adunare politică
convocată de domnul dr. I. Flondor. Găsesc că ținerea acestei adunări politice, la care e vorba să
participe și reprezentanți ai naționalităților neromâne pentru a se pronunța în chestiuni politice
privitoare la actuala administrare a Bucovinei și a guvernării în general a României, este în contra
intereselor superioare ale statului și ar primejdui liniștea și buna ordine publică și, deci, vă rog, în
consecință, cu toată stăruința, să luați măsuri ca această adunare să nu aibă loc. Oprirea acestei
adunări am comunicat-o și guvernului central2.
Deoarece adunarea a avut loc, asupra generalului Nicolae Petala au fost formulate acuzații de
implicare în disputele politice de la Cernăuți, ceea ce depășea atribuțiile sale, cu tendințe de a favoriza
pe Iancu Flondor și adepții săi, a căror acțiune era considerată ca destabilizatoare într-o perioadă în
care țara și armata erau angajate în acțiuni militare în Pocuția și Ungaria.
Implicarea generalului Nicolae Petala în disputele dintre cei doi lideri politici din Bucovina
rezultă din două documente elaborate de către Ion Nistor și comandantul Corpului 4 Armată, în care
au fost exprimate poziții diferite asupra evenimentelor din acest teritoriu unit cu țara. Ion Nistor a
redactat la 10 iunie 1919 un Memoriu asupra conflictului între Ministrul delegat cu Administrația
Bucovinei și generalul N. Petala, comandantul Corpului 4 de Armată, în care prezintă, din punctul
său de vedere, evoluția situației. Este prezentat faptul că la 21 mai 1919, generalul N. Petala i-a
transmis o scrisoare în care se oferă să aplaneze neînțelegerile între românii adunați în jurul
Glasului Bucovinei și domnul Flondor, căci de altfel existența românilor din Bucovina ar fi în
primejdie3.
Răspunsul lui Ion Nistor cuprindea aprecierea că situația românilor din Bucovina nu este în
primejdie, că în general evoluția situației era una bună, că era dispus să acționeze pentru restabilirea
unor bune relații cu Iancu Flondor. La 24 mai generalul Nicolae Petala și-a exprimat disponibilitatea
pentru a interveni pe lângă Nicolae Iorga în vederea arbitrării diferendului.
Cinci zile mai târziu, generalul Nicolae Petala a sosit la Cernăuți, unde a fost întâmpinat, din
dispoziția lui Ion Nistor, de către dr. Vasile Bodnărescu, secretarul său șef. Spre nemulțumirea lui Ion
Nistor, generalul Nicolae Petala a plecat la o întâlnire cu Iancu Flondor, iar după câteva ore s-a
prezentat la acesta, căruia i-a comunicat că nu primise nicio declarație definitivă din partea primului
interlocutor în privința arbitrajului, informându-l pe ministrul delegat că în acest sens vorbise cu
N. Iorga, A.C. Cuza și Mitropolitul Moldovei, cât și despre aducerea problemei și în atenția regelui
Ferdinand I. În cadrul discuției, Ion Nistor a exprimat ideea că nu împăcarea între mine și dl.
Flondor ar fi chestiunea cea mai ardentă din Bucovina, ci măsurile ce trebuiesc luate cu privire la
alimentația populației, satisfacerea nevoilor de pământ și pășune pentru țărani, reforma agrară și
electorală, reînvierea industriei și altele4.
În memoriul său, Ion Nistor semnala faptul că la data întâlnirii cu generalul Nicolae Petala,
Comandamentul diviziei condus de către generalul Iacob Zadik pregătea mutarea la Colomeea, că se
aștepta ca discuțiile să aibă în atenție situația creată prin plecarea majorității forțelor din Bucovina,
2 ANIC, fond Casa Regală, dosar nr. 16, f. 1.

3 Ibidem, f. 4.
4 Ibidem, ff. 4-5.
38 T ra diț ie , isto ri e , a rm a tă
faptul că era surprins de interesul interlocutorului său pentru disputele politice locale. Mai mult, era
evidențiat faptul că generalul Nicolae Petala a încercat să intre în legătură cu reprezentanții
minorităților din Bucovina și ai socialiștilor, lucru nefiresc în condițiile în care aceștia nu ridicau
probleme administrației, iar organele lor de presă respectau cerințele impuse de ordonanțele emise
de către generalul Iacob Zadik. Întâlnirile dintre generalul Nicolae Petala și Iancu Flondor l-au
determinat pe Ion Nistor să considere că se pregătea ceva împotriva administrației Bucovinei,
convingere întărită și de faptul că mai mulți agenți îmbrăcați în uniformă de ofițeri români veniseră
în Bucovina pentru a face agitație în folosul unei anumite opoziții din Vechiul Regat5.
Ion Nistor era zilnic informat despre faptul că se semnalau dese întâlniri între adepții lui Iancu
Flondor și reprezentanții minorităților, ceea ce l-a dus la concluzia că se pregătea o acțiune politică de
amploare. Suspiciunile sale s-au confirmat, la 31 mai 1919 fiind informat că Iancu Flondor i-a solicitat
comandantului garnizoanei Cernăuți să aprobe desfășurarea unei adunări politice, la care să participe
și reprezentanții minorităților.
Fără a preciza dacă a intervenit pe lângă generalul Iacob Zadik, Ion Nistor a scris în memoriul
său că acesta a bănuind poate cele ce se plănuiau, a refuzat să dea această autorizație…atunci dl.
General Petala a grăbit trimiterea domnului general Zadik la Colomeea, luând singur comanda
militară în Bucovina, după o ezitare oarecare. Duminică 1 iunie la orele 5 p.m., când dl. general
Zadik era deja plecat la Colomeea, a dat autorizația d-lui Flondor de a ține adunarea6.
Informat asupra deciziilor generalului Nicolae Petala, aflând din surse despre pregătirile pentru
ținerea adunării, în ziua de 1 iunie 1919 Ion Nistor l-a convocat pe comandantul garnizoanei,
colonelul A. Lupașcu, care a confirmat aprobarea dată de către comandantul Corpului 4 Armată,
faptul că adunarea urma să aibă loc în sala Primăriei, invitați fiind reprezentanții tuturor
naționalităților și grupărilor politice din Bucovina.
În condițiile în care colonelul A. Lupașcu a răspuns ministrului delegat că el trebuie să
îndeplinească ordinul primit, Ion Nistor i-a transmis o solicitare oficială pentru anularea aprobării
ținerii adunării, dar și de acea dată răspunsul a fost identic, însă a precizat că va discuta problema cu
generalul Nicolae Petala, ceea ce s-a și întâmplat. Răspunsul generalului Nicolae Petala, transmis în
scris colonelului Anton Lupașcu și adus la cunoștință lui Ion Nistor, la 4 iunie 1919, avea un conținut
ferm: Eu nu revoc ordinul dat pentru că nu-mi pare posibil că într-o întrunire de șefi de partide
poate fi o primejdie pentru ordinea și siguranța de stat. Pentru orice eventualitate însă vă
însărcinez pe dumneavoastră să asistați personal la întâlnire7.
Ion Nistor s-a simțit deranjat de faptul că solicitarea sa nu a fost îndeplinită, mai mult, în ziua de
4 iunie la ora 5 și 5 minute a fost sunat la telefon de către colonelul A. Lupașcu, care i-a citit nota
telefonică primită de la superiorul său: Dacă domnul Nistor vede o primejdie pentru siguranța
statului în această întrunire, o va opri d-sa prin organele polițienești8.
Față de situația creată, analizând evoluția evenimentelor, Ion Nistor a cerut, din nou, colonelului
A. Lupașcu să revoce aprobarea dată pentru ținerea adunării, considerând că în condițiile date
puterea civilă nu putea anula o aprobare a autorității militare. Indignat de situație, Ion Nistor scria în
memoriul său că: Spectacolul acesta de un conflict fățiș între forța civilă și militară nu trebuia dat și
aceasta cu atât mai puțin cu cât după informațiile mele ulterioare, conflictul acesta era dorit pentru
a produce scandal public și a compromite autoritatea civilă și militară în ochii străinilor9.
Toată responsabilitatea ținerii adunării a fost atribuită generalului Nicolae Petala, iar Ion Nistor
l-a acuzat de colaborare cu străinii care adresau cuvinte grele conducerii țării, aprecierea bazându-se
pe cele scrise în presa de limbă germană, Cernowitzer Morgenblatt, nr 328 din 4 iunie, unde se arăta
că Acțiunea ultimă a dr. Flondor, la care a dat îndemnul generalul Petala, deschide perspective
bune10. Discuțiile politice ale generalului Nicolae Petala cu reprezentanții minorităților din Bucovina
erau confirmate și de ziarul Ostjüdische Zutung din Cernăuți, în articolul dr. Mayer Ebner, intitulat
5 Ibidem, f. 5.
6 Ibidem, f. 6.
7 Ibidem, f. 7.
8 Ibidem.
9 Ibidem.
10 ANIC, fond Casa Regală, dosar nr. 14/1919, f. 1.
O discuție politică cu generalul Petala, din care rezultă că a avut mai multe întâlniri în acest sens,
care au vizat drepturile evreilor în România, situația ofițerilor evrei din fosta armată austriacă,
oficializarea limbii românii în Bucovina în termen de 10 ani, ș.a.
Față de desfășurarea adunării, care a durat până la ora 22, Ion Nistor și-a exprimat nedumerirea
de faptul că reprezentantul armatei a asistat la o activitate în cadrul căreia s-au adus acuzații grave,
nefondate conducerii țării, că astfel s-a recunoscut caracterul oficial al acțiunii inițiate de către Iancu
Flondor și sprijinite de către generalul Nicolae Petala.
În memoriul său, Ion Nistor a prezentat pe larg pozițiile exprimate de vorbitori în cadrul adunării,
insistând asupra celor prezentate de către Iancu Flondor: Dl. Flondor și invitații săi de diferite limbi și
nații au constatat că Bucovina trebuia să rămână de sine stătătoare, autonomă, izolată de restul țării
românești prin faimosul său cordon sanitar și că pe lângă administrația țării care este românească, ar
trebui instituit de urgență un consiliu administrativ, alcătuit din reprezentanții tuturor naționalităților
și partidelor, cărora să li se asigure o influență hotărâtoare asupra mersului administrației cu toate că
în deplină înțelegere cu dumnealui s-a făcut Decretul-lege din 18 decembrie 1918 după care se
administrează astăzi Bucovina. Dl. Flondor constată că trecerea armatei române în Pocuția n-a fost
necesară și că ea ar fi o mare greșeală politică, apoi pretinde că prin înțelegerea actualului Ministru-
delegat cu guvernul român, Bucovina ar fi ajuns o simplă subprefectură a regatului11.
Memoriul continua cu un adevărat rechizitoriu la cele discutate, conține răspunsuri la
netemeinicia celor susținute de către participanți, prezintă complet moțiunea adoptată, care invocă
doleanțe și ale unor structuri politice și etnice care nu au participat la adunare, fiind analizat fiecare
punct și evidențiate inexactitățile. Apreciind caracterul nociv al adunării pentru bunul mers al
lucrurilor în Bucovina, Ion Nistor a considerat întemeiată cererea sa adresată comandanților militari
de a anula aprobarea pentru desfășurarea acțiunii, acuzând pe generalul Nicolae Petala de abuz în
serviciu și rea voință, reafirmând că adunarea s-a desfășurat la inițiativa sa, considerând că
Amestecul acesta a unui general activ, comandant de corp de armată operativ, în trebuirile politice
a produs în Bucovina impresia cea mai penibilă și aceasta cu atât mai mult cu cât se răspândise
vestea că dl. General Petala a venit în Bucovina din însărcinarea M.S. Regelui de a aplana
conflictele politice și de a îndruma o politică nouă ce se întemeiază pe naționalitățile străine
desconsiderând interesele românești. Rămâne fapt constatat, că dl. general Petala a trecut peste
atribuțiile sale militare amestecându-se în certurile politice locale și n-a dat urmare cererii
ministrului delegat pentru oprirea adunării, care a păgubit așa de mult interesele noastre naționale
de stat. Așa fiind, se impune ca să se ia de urgență măsurile de cuviință pentru ca astfel de cazuri să
nu rămână fără sancțiune și să nu se repete în viitor, căci altfel n-aș mai putea purta răspunderea
situației din Bucovina12.
În plină criză a relațiilor dintre conducerea politică și cea militară din Bucovina, cu siguranță
neîntâmplător, la 6 iunie generalul Constantin Prezan, însoțit de generalul Nicolae Petala, a inspectat
trupele aflate la Ocnița, Larga, Lipcani, Mămăliga, Noua Suliță, Hotin și Cernăuți, unde a sosit în ziua
de 7 iunie, ora 12.30, iar până seara a inspectat câteva unități, a avut o întâlnire cu autoritățile civile
din Bucovina la Palatul Național, apoi o alta cu ofițerii Comandamentului Diviziei 8 Infanterie, cu
care a servit și dejunul, pentru ca seara să participe la o cină oferită de către ministrul delegat al
guvernului13. În acel context, după discuțiile cu autoritățile de la Cernăuți, șeful Statului Major
General al Armatei a decis numirea generalului Iacob Zadik la comanda forțelor din Bucovina, nordul
Basarabiei și Pocuția, care constituiau din acel moment Grupul general Zadik.
De altfel, a doua zi, vizitând Pocuția, inspectând trupele aflate la Cotzman, Codobești, Cliscăuți,
Stefanovka, Horodenka și Colomeea, prilej cu care a avut întâlniri cu autoritățile civile și delegați ai
comunităților polone, rutene și evreiești, generalul Constantin Prezan a fost însoțit doar de către
generalul Iacob Zadik. Schimbarea structurii de conducere pentru forțele din această parte a țării nu a
fost întâmplătoare, pare să fi fost o cerere a autorităților politice de la Cernăuți cu care Nicolae Petala
nu era în cele mai bune relații, fiind implicat în disputele care aveau loc între oamenii politici din

12 Ibidem, f. 14.
13 AMNR, fond Corpul 4 Armată, dosar nr. 142, f. 89.
Bucovina, grupați în jurul ziarelor Glasul Bucovinei și Bucovina, conduse de Ion Nistor și Iancu
Flondor. Numirea în acea funcție a generalului Iacob Zadik viza stingerea conflictului dintre o
autoritate politică și una militară, care era nefirească și o eroare a generalului Nicolae Petala, era
bazată și pe faptul că între generalii Constantin Prezan și Iacob Zadik exista o relație specială, încă
din perioada neutralității României, când colonelul de atunci, comandant al Regimentului 8 Artilerie,
a fost numit șef de stat major al Corpului 4 Armată comandat de către generalul Constantin Prezan,
colaborarea militară nemijlocită dintre cei doi durând până la desființarea Armatei de Nord în
noiembrie 1916. Apoi, cei doi generali, mari proprietari de pământ, aveau moșiile în vecinătate, la
Schinetea și Tunguiești, în județul Vaslui la acea dată, ceea ce, cu siguranță, a determinat această
legătură apropiată și de încredere reciprocă.
Cea de a doua vizită a generalului Constantin Prezan în Pocuția a început în cursul zilei de 5 iulie
1919, când a fost întâmpinat la Ocnița de către generalul Iacob Zadik și locotenentul colonel
Constantin Rovinaru, șeful său de stat major. În ziua de 6 iulie au fost inspectate trupele de la Hotin,
iar a doua zi a ajuns la Cernăuți unde a avut un program de întâlniri cu autorități militare și civile, a
inspectat câteva unități dislocate în oraș.
La 8 iulie generalul Constantin Prezan a efectuat o inspecție a trupelor aflate în dispozitiv sau la
alte activități în localitățile Koțman, Horodenka, Colomeea și Sniatyn, revenind în seara zilei la
Cernăuți. Vizita generalului Constantin Prezan la Colomeea fost marcată de un episod interesant și
surprinzător. A fost întâmpinat de către autoritățile orașului, care și-au exprimat bucuria ...că avem
în mijlocul nostru pe reprezentantul glorioasei Armate Române. Mă adresez către D-voastră și
aduc mulțumirea noastră Majestății Sale Regelui Ferdinand I că a avut bunăvoința și ne-a trimis
armata română care ne-a eliberat de inamic. Ridicându-ne glasurile vă urăm din suflet zicând
Trăiască Majestatea Sa Regele Ferdinand I, Trăiască toată curtea Regală, Trăiască glorioasa
armată română14. Cu acel prilej, generalului Constantin Prezan i-a fost înmânată o petiție a
fruntașilor ucrainenilor din Pocuția, cu un conținut interesant:
Excelenței Sale D-lui General Prezan

Generalisimul armatei române
Soarta istorică a voit ca ucrainenii să trăiască cu polonii în vecinătate. Fostul regat Galiția, o
parte a imperiului austriac, se alcătuia din două părți, dintre care fiecare aparținea statelor
diferite: partea estică la Ucraina, care deja în anul 1000 d.Ch. se întindea de la Kiev până la San
(râul San, n.n.), iar partea vestică la Polonia. În data de 1 septembrie 1918 ambele părți naționale
s-au organizat în diferite state și s-au unit: cea din est cu Ucraina, iar cea din vest cu Polonia. Din
această cauză se poartă o luptă groaznică de nouă luni între Polonia, care voiește să răpească
partea ucraineană a Galiției de Est și Ucraina, care apără existența statului său. Polonia
întrebuințează în această luptă groaznică toate mijloacele și în lunile trecute sălbăticia armatei
polone față de cea ucraineană și față de poporul ucrainean în regiunile ocupate de către trupele
polone întrec orice măsură și pot fi asemănate numai cu năvălirile tătarilor și progromurile
bolșevicilor. Armata și poporul ucrainean au fost prezentați de către poloni întregii lumi, și chiar de
Paderevski la Conferința de pace de la Paris, ca bolșevici. Excelență! Glorioasa armată a D-voastră,
intrând ca o putere neutră în Pocuția noastră, a avut vreme să se încredințeze că la noi nu poate fi
vorba de bolșevism. Însă aceasta e încă prea puțin! Armata noastră se luptă pe două fronturi: sub
comanda dictatorului Pelriusievici, în contra polonilor și sub comanda atamanului Peltiura în
contra bolșevicilor. Și pentru toate acestea ca răsplată pentru jertfele noastre pentru cultură ni se
atribuie numele de bolșevici, iar ajutorul Europei prin armata lui Haller care avea să ne ajute a ne
lupta cu bolșevicii, năvălește asupra noastră, spre subjugarea poporului nostru, spre nimicirea
armatei noastre, care varsă sânge în lupta contra bolșevismului deja din decembrie 1918.
Excelență! Vă rugăm să binevoiți a observa poporul nostru. În Galiția de Est trăiesc 3.825.000-deci
72% ucraineni, 770.000 -14% poloni, 717.000-14% jidani, nemți, etc. Pocuția singură are 86%
ucraineni, 9% jidani și 5% poloni. Majoritatea locuitorilor sunt ucraineni. Ei locuiesc în toate satele
14 AMNR, fond Marele Cartier General, dosar nr. 2640, f. 290.

și orașele. Polonii sunt proprietarii economiilor în sate, funcționari, care sunt stabiliți cu locuințele
lor și au sosit în locurile acestea ale Galiției de Est cu administrația austro-polonă prin orașe și
mare parte sunt coloniști. Jidanii sunt neguțători, tot așa străini, element intrat mai târziu.
Excelență! Noi vedem că războiul care se poartă acuma între noi și poloni pentru pământul nostru
trebuie să se termine după programul lui Wilson în favoarea nostră. Noi dorim la unirea Ucrainei
din Galiția cu toată Ucraina și suntem siguri că vom ajunge la aceasta. Pocuția este acum ocupată
de către armata regală română și noi suntem foarte fericiți că soarta ne-a cruțat de acele
nenorociri pe care le suferă locuitorii noștri în locurile ocupate de poloni. Noi suntem mulțumiți cu
liniștea pe care o avem sub ocupația armatei române, care este liniștită și disciplinată. Însă noi știm
cum suferă ucrainenii dincolo de Nistru fără produsele Pocuției, sare și petrol, și fiind despărțiți de
toată lumea. De aceea sincera dorință a noastră e ca România să se unească în orice mod cu
Ucraina și să predea administrația Pocuției ucrainenilor. Excelență! În caz că aceasta ar fi
deocamdată imposibil, vă rugăm foarte, să binevoiți a aduce cererea noastră la locurile competente
ca armata română să nu deie ocupația Pocuției în mâinile polonilor. Vă rugăm ca până la
terminarea desăvârșită a Conferinței de la Paris și până la înțelegerea..(indescifrabil, n.n.) din
București cu ucrainenii, trupele românești să ție teritoriul acesta ocupat și mai departe. Să nu se
mai ajungă la sălbătăciunile din partea armatei polone, să nu mai sufere poporul acesta de
despărțire. Excelență! Armata Dumneavoastră a dat dovadă de înțelegere, de neutralitate și în caz
că n-ar veni la înțelegerea națională, atunci numai armata Dumneavoastră Excelență unică ar
putea sincer să împlinească rolul de neutralitate.
Horodenka, în 5 iulie 191915.
Documentul era semnat de către 48 de persoane al căror nume este indescifrabil, iar ocupația lor
este nu este precizată, astfel că este greu de estimat importanța și credibilitatea acestuia. Important
de reținut este faptul că prezența armatei române în Pocuția era agreată de către populația
ucraineană, chiar dacă polonezii dețineau majoritatea funcțiilor de conducere în administrație cu
acordul autorităților militare române. În același timp, revendicările ucrainenilor erau exclusiv
teritoriale, temerile față de armata poloneză și deciziile Conferinței de Pace de la Paris fiind evidente.
Sigur, cerințele exprimate și exprimările la adresa armatei noastre trebuiau văzute cu mari rezerve, în
condițiile în care atitudinile politice și militare ale ucrainenilor din cursul anului 1918 și prima
jumătate a anului 1919 dovedeau un interes major, exprimat direct, la București și Paris, față de
teritoriul românesc dintre Nistru și Prut.
Cu aceeași ocazie, un comitet de inițiativă a populației evreiești din Horodenka, estimată la
4 400 de suflete, reprezentând 41% din locuitorii orașului, a înaintat generalului Constantin Prezan
un Memorandum” în care se arăta că populația evreiască a orașului Horodenka salută în modul cel
mai călduros pe Excelența sa ca șef al Armatei regale române și exprimă deplina satisfacție că
trupele române au ocupat orașul, considerând că stăpânirea trupelor române constituie o garanție
pentru liniștea, ordinea, libertatea și netangibilitatea proprietății, pentru libera dezvoltare a
naționalității. Această ocupație oferă de asemenea garanția că vor înceta toate molestările și
barbariile de care a suferit populația evreiască și ar mai fi putut să sufere, și în adevăr, de când
glorioasele trupe românești au intrat în oraș fiecare cetățean evreu poate să se miște în libertate și
siguranță, văzându-și de afacerile sale. Populația evreiască se roagă să i se acorde și de aici înainte
același sprijin, și exprimă cele mai profunde mulțumiri pentru repedea restabilire a ordinii și
liniștii. Cu deplină satisfacție relevăm, spre onoarea civilizației, că autoritățile militare române au
aceeași atitudine față de toate naționalitățile. Populația evreiască se declară ca a treia naționalitate
a acestei țări și ca atare cere pentru dânsa aceleași drepturi ca și acelea de care se bucură
naționalități ce locuiesc aici. Ca urmare a egalei îndreptățiri naționale, evreii stabiliți aici cer și
doresc: Școli naționale evreiești și susținerea lor din aceleași fonduri și mijloace, ca toate celelalte
școli primare, medii și secundare; Participarea egală a evreilor la administrația autonomă a
statului, căci numai cu o egală participare minoritățile naționale pot fi apărate de subjugare și
scurtarea drepturilor; Pe teren economic evreii doresc: Libertatea completă a comerțului;
15 Ibidem, ff. 294-295.

Libertatea completă a exercitării meseriilor și ridicarea tuturor restricțiilor de pe timpul
războiului; Ușurarea călătoriei și transportului mărfurilor; La reconstituirea țării să se aibă în
vedere populația evreiască care a suferit mult, după cum se dovedește prin faptul că casele distruse
aparțin aproape toate evreilor; Ajutor material orfanilor de război și văduvelor; Procurarea de
lucru meseriașilor și lucrătorilor fără ocupație momentană. În speranța că dorințele noastre vor fi
ascultate cu bunăvoință semnăm în numele populației evreiești cu tot devotamentul și supunerea.
Horodenka, iulie 1919
(ss) Dr. Adolf Alfert, (ss) Indescifrabil, (ss) Indescifrabil16.
Așadar, această populație nu avea revendicări politice, nu exprima opțiunea pentru apartenența
la unul din statele implicate în situația din Pocuția, ci doar doleanțe economice și de prezervare a
drepturilor specifice unei minorități naționale, temătoare de consecințe nefavorabile în urma
confruntărilor dintre polonezi și ucraineni. La rândul lor, polonezii din Pocuția au valorificat
momentul prezenței generalului Constantin Prezan la Colomeea, astfel că au întocmit rapid și
înaintat un memoriu în care își exprimau doleanțele în contextul prezenței militare românești într-un
teritoriu pe care îl doreau alipit Poloniei:
Excelență,
După intrarea vitezelor trupe române în Pocuția în luna mai a.c., populația poloneză apăsată
de stăpânirea bolșevică-ucraineană, a respirat ușurată, mai ales că proclamația D-lui general
Zadik făgăduia absolută siguranță vieții și proprietății, precum și restabilirea situației după vechile
legi ale țării. În ce privește partea întâi, promisiunea s-a realizat și grație ordonanțelor înțelepte și
energice ale D-lor comandanți, ne bucurăm de absolută siguranță. În ce privește însă partea doua,
am fost însă decepționați, căci în locul de a se instala autoritățile de mai înainte, chemându-se în
capul treburilor publice șefii celor trei națiuni, înlocuiți prin revoluția de la 1 Noiembrie, aceste
locuri au fost ocupate de persoane nechemate propuse de șefii fostului partid revoluționar
ucraineano-bolșevic, adevăratul popor ucrainean neavând nicio influență. Luând în considerație că
ni s-a acordat în administrație o parte mai puțin importantă, și că noi, din cauza culturii noastre
contăm pe o parte mai mare, ne vedem siliți să renunțăm la participarea în administrație. Suntem
mai ales atinși de neluarea în considerație a singurului șef de circumscripție competent,
d. Neumann care a funcționat până la revoluție ca Bezirkscomisar (comisar de district, n.n.), în
locul căruia a fost instalat ca șef un judecător ucrain, cu toate că n-a funcționat niciodată la
căpitănatul Cercului. Același lucru s-a întâmplat și la ocuparea locului de primar, în care demnitate
a fost instalat un profesor ucrain, în același timp șef de partid și care niciodată n-a făcut parte din
administrația comunală. Mai ne simțim apăsați prin lipsa de alimente și obiecte de primă
necesitate, autoritățile existente dând permis de export nelimitate și neîngrijindu-se de loc de
importul acestor articole.
Pentru națiunea polonă, Eduard Bladowski, Maryan Pakosz, Iosef Fron17.
Cele trei petiții adresate generalului Constantin Prezan exprimau disputa polono-ucraineană,
prezentată fals și tendențios de către delegația ucraineană, care formula dreptul istoric asupra
Pocuției, în timp ce polonezii aveau nemulțumiri atât față de numirea ucrainienilor în funcții
administrative în orașe, cât și în legătură cu condițiile de trai. Singurii care formulau cerințe în acord
cu interese legate de existența sigură, continuă, în acord cu specificul activităților pe care le
desfășurau în mod curent erau evreii, ale căror solicitări erau firești, necesare, posibil a fi satisfăcute,
dar într-un alt context decât cel al unei prezențe militare românești temporare în acel spațiu.
De altfel, se pare că populația evreiască din Pocuția era mulțumită de prezența militară
românească în acel teritoriu, dovadă în acest sens fiind un articol din ziarul Bucovina, în care se
arăta: Marți în 22 Iulie c. s-a prezentat la dl. secretar general Toma d. inginer Hamann Stapler,
vicepreședintele consiliului național evreiesc din Pocuția, care acolo face majoritatea populației, și
l-a rugat pentru toți Dumnezeii, să facă tot ce se poate ca armata română să nu părăsească
16 Ibidem, ff. 297-298.

17 AMNR, fond Marele Cartier General, dosar nr. 2640, f. 307.
Pocuția. Dl. vice-președinte al consiliului național evreiesc din Pocuția l-a mai rugat pe d. secretar
general să ia cunoștință și să comunice celor în drept că populația evreiască din Pocuția e foarte
mulțumită cu administrația și perfecta ordine introdusă de români, că poporul evreiesc din acea
provincie s'a bucurat în tot timpul stăpânirii românești de cea mai desăvârșită solicitudine, de
deplină dreptate, siguranță a vieții și avutului și că dorește și roagă cu toată stăruința ca românii
să nu-i abandoneze. D. Hamann Stapler zice că dacă românii vor părăsi Pocuția, populația evreia-
scă de acolo va fi din nou prigonită, urmând sângeroase pogromuri și completa sa extirpare18.
Generalul Constantin Prezan nu a putut cunoaște pe loc conținutul acelor memorii, care au fost
redactate în limbile ucraineană, germană și poloneză, nu putea lua nicio măsură în sensul solicitărilor
primite, deoarece acestea erau de apanajul decidenților politici. Mai târziu, memoriile au fost traduse
în limba română, prezentate inițial locotenent-colonelului Ion Antonescu, care a întocmit un scurt
rezumat al textelor documentelor, care conținea și precizarea că se făceau cereri care nu erau de
competența armatei, apoi le-a prezentat șefului Statului Major General al Armatei. Locotenent
colonelul Ion Antonescu l-a însoțit pe generalul Constantin Prezan în vizita sa în nordul Basarabiei,
Pocuția și Bucovina, iar pe memoriile primite de la reprezentanții celor trei naționalități există o
adnotare a șefului Biroului operații, a se traduce, ceea ce duce la concluzia că au fost pregătite pentru
a-i fi prezentate șefului său.
În contextul vizitei șefului Statului Major General al Armatei a avut loc și numirea generalului
Alexandru Lupescu la comanda Corpului 4 Armată și sosirea rapidă a acestuia la Cernăuți în ziua de
10 iulie, pentru a prelua și comanda grupului de divizii, care va purta din acea zi denumirea de
Grupul de divizii General Lupescu.
A doua zi, noul comandant al Corpului de Armată de la Iași emitea „Ordinul nr. 2055” prin care
înștiința unitățile din subordine că: Prin Înaltul Decret nr. 2643 M.S. Regele încredințându-mi
comanda Corpului 4 Armată, pe ziua de 10 iulie 1919 am luat comanda. Sunt mândru că mă găsesc
în fruntea vitezelor trupe, care s-au încărcat de atâta glorie în timpul războiului nostru. Viteji
ofițeri, subofițeri, caporali și soldați, bine v-am gasit19.
Dacă generalul Iacob Zadik a exercitat conducerea Corpului 4 Armată de la Cernăuți, unde fusese
transferat un eșalon operativ de la Iași, pe 12 iulie 1919 generalul Alexandru Lupescu a dispus
întoarcerea la Iași a acestei structuri, astfel că punctul de comandă a intrat în funcțiune pe deplin
acolo unde funcționase și pe timpul cât la comandă s-a aflat generalul Nicolae Petala. Prezența
generalului Constantin Prezan în partea de nord a țării și în Pocuția a fost o necesitate pentru
stabilirea ordinii și consolidarea autorității militare, pentru asigurarea liniștii pe frontul de nord-est,
în perspectiva acțiunilor viitoare de pe frontul din Ungaria.
18 Românul, Anul VIII, 31 iulie 1919, nr. 75, p. 2.

19 AMNR, fond Corpul 4 armată, dosar nr. 142, f. 160.
AMINTIRILE GENERALULUI NICOLAE MIHĂESCU
CA GUVERNATOR LA DEBREȚIN.
IULIE 1919 – APRILIE 1920
Dr. Sorin CRISTESCU*
Abstract:
In 1936, General Nicolae Mihăiescu published his memoirs, where the most interesting part is
the description of his period spent as governor of Debrețin. The memorialist presented himself as a
person immune to corruption of any kind or influence peddling and gave us a vivid image of the
situation.
Keywords: governor, requisitions, corruption, the interwar period, World War I
În 1936 vedeau lumina tiparului, la București, amintirile generalul de divizie N. Mihăiescu,

Amintiri și învățăminte din Războiul de Întregire al Neamului 1916 – 1919, Tipografia ziarului
Universul, București, 1936, pp. 219 – 228. Scrise cu într-un stil volubil și alert, ele se citesc ușor chiar
dacă nu aduc prea multe lucruri noi.
Despre generalul Mihăescu (el își ortografiază numele Mihăiescu) se știe destul de puțin1. În
lucrările de specialitate, de pildă, se știe că în ajunul ofensivei ungare din iulie 1919, Mihăescu a
condus așa-numitul Grup de Nord format din Divizia 16 Infanterie, comandată de generalul
Alexandru Hanzu și Divizia 2 de Vânători a generalului Nicolae Dabija, cu un total de 22 batalioane
de infanterie și vânători, 4 escadroane cavalerie și 24 baterii artilerie2, dar nu știe în ce an a murit. În
amintirile sale, generalul ne prezintă biografia sa din ultimii ani de activitate:
Pe ziua de 11 Mai 1913 am fost înaintat la gradul de colonel la comanda regimentului
17 infanterie din garnizoana Turnu Severin. Cu acest regiment am făcut și campania din 1913 din
Bulgaria.
Am comandat acest regiment până la data de 10 Mai 1916, când mi s’a dat comanda brigăzii 19
infanterie cu reședința atunci la capul de pod Silistra.
Gradul de general de brigadă l’am obținut la data de 1 Septembrie 1917, pentru activitatea ce
am desfășurat în cursul luptelor de la Mărășești și particular în ziua de 6 August la pădurea „La
Răzoare”; iar la data de 1 Ianuarie 1918 mi s’a încredințat comanda diviziei 1, atunci pe front la
Târgu Ocna. Cartierul diviziei era la Viișoara (sat la est Târgu Ocna).
Pe timpul campaniei am comandat succesiv:
De la 15 August 1916 până la 19 Octombrie 1916 brigada 19 infanterie;
De la 19 Octombrie 1916 până la 25 Octombrie 1916 divizia 9;
De la 25 Octombrie 1916 până la 22 Noiembrie 1916 brigada 19/40 infanterie;
De la 22 Noiembrie 1916 până la 6 Decembrie 1916 brigada colonel Mihăiescu;
De la 6 Decembrie 1916 până la 1 Ianuarie 1917 corpul 5 de armată;
De la 1 Ianuarie 1917 până la 10 Februarie 1917 divizia 10;
De la 10 Februarie 1917 până la 1 Ianuarie 1918 brigada 19 infanterie;
De la 1 Ianuarie 1918 până la 21 Iunie 1919 divizia 1;
De la 21 Iunie 1919 până la 29 Iulie 1919 grupul de nord;
De la 29 Iulie 1919 până la 25 Februarie 1920 guvernator al zonei militare de ocupație;
* Cercetătorștiințific III, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară.

1 Biografia generalului Nicolae Mihăescu în Războiul de Întregire (1916 – 1919). Comandanți militari români, Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2016, pp. 122 - 128.
2 Dumitru Preda, Sub semnul Marii Uniri. Campaniile armatei române pentru întregirea țării 1916 – 1920, Editura
Academiei, Editura Militară, București, 2019, p. 307.

De la 25 Februarie 1920 până la 1 Aprilie 1920 guvernator al zonei militare de ocupație și
comandant al grupului Tisa.
Iar după evacuarea zonei militare de ocupație:
De la 1 Aprilie 1920 până la 1 Octombrie 1920 divizia 1;
De la 1 Octombrie 1920 până la 1 Februarie 1921 divizia 19; în fine,
De la 1 Februarie 1921 până la 26 Octombrie 1926 corpul 1 teritorial.
Pe ziua de 26 Octombrie 1926 am fost trecut din oficiu în rezervă pentru limită de vârstă (în
realitate împlineam limita de vârstă cu un an mai târziu)3.
Interesante sunt relatările sale din vremea cât a fost guvernator la Debrețin în care se prezintă ca o
persoană intransigentă și incoruptibilă în mijlocul tentațiilor care veneau din toate părțile și ale atitudinii
evident binevoitoare a eșaloanelor superioare față de fenomenele de corupție. Cum despre aceste aspecte
ale ocupației românești știm destul de puțin am considerat necesară reproducerea lor ca un îndemn
pentru a căuta în arhive în ce măsură relatările sale corespund adevărului: ...Tot ce aș mai putea adăuga
la aceasta ar fi câteva amintiri din timpul când funcționam ca guvernator la Debrețin.
La comandamentul zonei de ocupație dispuneam de un personal foarte numeros atât militar,
cât și civil de ambele sexe.
Personalul civil era compus în majoritate din profesioniști (ingineri, medici, agronomi, etc.)
delegați ai instituțiilor din țară.
Majoritatea și-au făcut bine și conștient datoria, meritând recunoștința țării.
Totuși printre ei se strecurase și câțiva, cari intrați – cum se zice la noi – pe poarta din dos,
venise doar ca să petreacă, or să adune avere.
Cazul cel mai tipic a fost al unui inginer, care a funcționat în zonă ca șef al serviciului
industriei.
Într-o zi, pe când acesta se afla la Budapesta cu o însărcinare, un subaltern de-al său
(inginerul P...) vine și îmi descopere diverse incorectitudini comise de el.
Un început de anchetă descopere în adevăr lucruri sensaționale.
Pentru a nu fi prea lung în expunere, voi cita aci numai un singur caz care prin ingeniositatea
lui întrece orice închipuire. După acest caz se poate deduce cine era omul.
Printre fabricele din zonă prevăzute în program spre a fi demontate și expediate în țară erea și
faimoasa fabrică de vagoane de la Debretzen.
Se lucra de luni întregi la demontarea ei și totuși fabrica rămânea tot pe picioare. Secretul erea
acesta: ceea ce lucrătorii demontau ziua, aceeași lucrători remontau noaptea, întocmai ca la
legenda Mânăstirei Curtea de Argeș.
Cei cari trăgeau mai întâi foloase din aceasta erau lucrătorii, cari ereau plătiți de 2 ori: ziua de
comandamentul zonei ca să demonteze, noaptea de direcția fabricii ca să pună piesele la loc.
Complicitatea funcționarului în această afacere a eșit la iveală din notele confidențiale ale
directorului fabricei, descoperite cu ocaziunea unei perchezițiuni inopinate la fabrică, ascunse într-
o cameră secretă.
În carnetul descoperit acolo s’a găsit trecut atât convenția dintre funcționar și direcția fabricei,
cât și sumele încasate de acesta la diverse date. Asemenea toate plățile făcute de fabrică cu
remontarea pieselor.
În momentul când a fost depus [arestat] se găsea în tovărășia unei prietene, pe care o
prezentase la toți drept soție a sa, într’un hotel din Budapesta, îmbrăcat în uniformă de colonel, cu
toate că în realitate nu era decât simplu caporal rezervist.
A fost judecat și condamnat de curtea marțială a diviziei 16, care funcționa în acel timp la
Debretzen.
A făcut însă recurs la Sibiu, și instanța de aci a găsit cu cale să caseze sentința fără trimitere4,
cu toate că la predare comandamentul zonei a rămas descoperit cu mai multe milioane de coroane.
3 Nicolae Mihăescu, op. cit., pp. 217 – 218. Memorialistul ne arată că la înscrierea la școala militară a fost respins pe motive
de vârstă, considerat prea tânăr, dar a avut posibilitatea să-și falsifice certificatul naștere făcându-se cu un an mai bătrân,
ceea ce i-a permis admiterea.
4 Spre instanța superioară.
Pe timpul când avea loc la Debretzen instrucția acestei afaceri, se prezintă la mine o oarecare
doamnă Toby dintr’o familie distinsă și’mi reclamă că acel funcționar îi rechiziționase pentru mine
un covor de mare valoare, pe care nu i l-a mai restituit. Ca dovadă mi-a prezentat și un bon în
perfectă regulă.
Covorul acesta a fost găsit în adevăr la una din locuințele funcționarului și anume la cea din
București – căci spre a nu fi mai prejos ca celebrul Boscu, care fusese văzut eșind deodată pe cele 9
bariere ale orașului, funcționarul avea 3 locuințe: una la București, alta la Debretzen și, în fine, o
alta la Budapesta.
Covorul a fost apoi expediat la Debretzen sub paza chiar a delegatului care asistase la
percheziție și’l luase în primire.
Ciracii funcționarului au avut însă grije să-l facă nevăzut chiar în momentul sosirei lui la
Debretzen la coborârea din vagon. Cu toate cercetările făcute, nu a mai fost găsit. La Debretzen nu
s’a primit decât procesul verbal singur, fără corpul delict.
Mai târziu, după achitarea de la Sibiu, funcționarul a avut îndrăzneala să publice și o broșură
plină de neadevăruri și grosolănii la adresa mea și a colaboratorilor mei, pe care a răspândit-o
pretutindeni.
Cum eu eram în activitate de serviciu și regulamentele nu’mi dau dreptul să mă apăr singur,
am cerut ministerului să’mi ia apărarea, or să’mi dea voie să mă apăr eu singur (rapoartele
confidențiale No. 73 din 3.X.1921 și No. 173 din 5.I.1922 însoțite fiecare de câte un memoriu și
numeroase piese doveditoare).
Cum însă pentru motive pe cari nu le cunosc nici azi, ministerul nu mi-a răspuns nimic și nici
nu a luat vreo măsură pentru apărarea mea, a trebuit să mă resemnez.
Păstrez încă și azi copia întregului dosar întocmit de avocatul Brodier, care în timpul acela era
mobilizat ca ofițer de rezervă la zonă și care a fost special însărcinat de mine cu instrucția acestei
afaceri; dar trecând prea mult timp de atunci, nu-l mai cred de actualitate.
Tot ce am mai putut afla în urmă despre isprăvile acelui funcționar, este că ar fi fost destituit
sau silit să demisioneze de la ministerul de industrie, fiindcă și-a permis să semneze pe ministru pe
o corespondență.
Desigur, acest funcționar nu a fost singurul care a comis abuzuri în zonă. Vor mai fi fost poate
și alții. Am însă convingerea că numărul acestora a fost prea mic față de al acelor cari au servit tot
timpul cu credință, cinste și devotament și au binemeritat de la țară.
Dintre colaboratorii mei militari, cari mi-au dat tot concursul lor devotat atât pe timpul
operațiunilor cât și al ocupațiunei la Debretzen, nu pot trece cu vederea în primul rând pe colonelul
A…fost tot timpul șef de stat major al comandamentului.
Deși colegi de promoție la școala de războiu, colonelul A… a știut, prin inteligență și bun simț
remarcabil, să păstreze tot timpul cât am colaborat împreună, măsura justă între prietenia pe care
i-o îngăduia trecutul și datoria pe care i-o impunea prezentul. De aceea amintirea mea despre acest
neprețuit colaborator și prieten nu se va șterge din memorie niciodată.
Un alt colaborator de seamă a fost de asemenea căpitanul P…, care cu toate că nu absolvise
încă școala de războiu, a fost totuși în stare, datorită inteligenței și însușirilor sale firești, să aducă
servicii remarcabile atât pe timpul operațiunilor de la Tisza, ca șef al biroului de operațiuni cât și
pe timpul ocupațiunei la Debretzen când a condus birouri importante și cu răspundere.
Fiindcă s-au ivit și clevetitori cari au cutezat să se atingă de onestitatea mea, insinuând că m’aș
fi înapoiat din războiu, și mai ales din Ungaria unde servisem ca guvernator, plin de bogății și că aș
avea depuse pe la bănci sume fabuloase și pentru că asupra numelui ce port nu pot lăsa să planeze
asemenea calomnii, voi încerca, bazat atât pe notele mele din campanie, cât și pe documentele ce
posed și pe cari le țin la dispoziția oricui ar avea curiozitatea să le cerceteze, să descriu aci câteva
cazuri concrete, din care oricine poate vedea că nu am fost plăsmuit din aluatul acelora – căci știu
că sunt mulți și din aceștia – cari au făcut averi în timpul campaniei.
1) Era pe timpul când detectivii serviciului de informațiuni de la comandamentul zonei prinsese
în flagrant delict – în trenul în care autorizasem consorțiul de bancheri din zonă să transporte la
Budapesta pentru preschimbare bilete de bancă bolșevice cu curs forțat - valori în monede de aur și
bijuterii de mare valoare dosite cu multă dibăcie prin fundurile cuferelor și geamantanelor
construite ad-hoc cu câte 2 și chiar mai multe funduri bine mascate. De asemenea scrisori
necenzurate și documente compromițătoare cusute prin dosul căptușelelor de la veșminte.
Toate aceste monede și bijuterii, evaluate la mai multe zeci de milioane, au fost declarate,
conform ordonanțelor în vigoare, confiscate și vărsate la tezaurului zonei pe seama statului român.
Nenumărate intervențiuni s’au făcut atunci ca să restituiesc aceste valori, sub pretext că ele ar
aparține populațiunii nevoiașe pe cari bancherii au voit numai să le pună în siguranță la
Budapesta.
S’a mers până acolo cu intervențiunile, că într’o zi câțiva bancheri, în cap cu episcopul
reformat din Debretzen, mi-au oferit, într’o audiență ce le acordasem în cabinetul meu, suma de
500 de mii franci aur în schimbul liberării valorilor.
Căci, susțineau acei onorabili bancheri, noi tot vom obține restituirea valorilor noastre cu
sacrificii poate mult mai mici ca acum, dar o să fie nevoie să facem o călătorie până la București;
deci oboseală și timp pierdut, pe cari am dori să le evităm.
În fața aurului strălucitor un altul în locul meu poate că și-ar fi pierdut capul și ar fi cedat. Eu
am avut însă tăria să refuz o sumă, care după condițiunile valutare de azi ar reprezenta o sumă de
circa 15 – 20 milioane lei.
Câteva zile mai târziu doui reprezentanți ai bancherilor mi-au cerut autorizațiunea să facă o
călătorie până la București. Rezultatul a fost că am primit ordin să liberez bancherilor toate
valorile.
Ce au de spus șperțarii timpurilor de azi? Ce ocazie fericită pentru îmbogățiții de războiu?
Renunț la orice comentarii fiindcă sunt convins că cronicarii de azi vor considera cazul ca ceva
anormal, de ordin patologic.
2) Mă găseam tot la Debretzen. Câțiva ofițeri de la comandament își exprimase dorința ca să’și
procure pe prețuri moderate și în rate lunare automobile de ocazie, ceea ce însă eu nu vroisem să aprob.
Ca să’și procure totuși automobile, ei au recurs la un truc, ca astfel să mă pună în fața faptului
îndeplinit.
Au întocmit adică un tablou cu numele tuturor amatorilor de a-și procura automobile, între
cari m’au trecut bineînțeles și pe mine.
Tabloul a fost semnat apoi din ”ordin” și trimis la Sibiu pentru aprobare.
Într’o zi când scoboram scările comandamentului ca să merg la masă, mă întâmpină jos un
automobil apelpisit, în care sunt invitat să iau loc alături de alți ofițeri.
Deocamdată am crezut că poate să fie vorba de vreun automobil din garaj, pe care eu nu
avusesem încă ocaziunea să-l cunosc.
La ajungerea la domiciliu, unul din ofițerii ce mă însoțise îmi spune zâmbind:
- E al dv., domnule general, să-l stăpâniți sănătos. Ați fost deja creditat la cassă cu 20 mii lei
care vi se vor reține în rate.
Am rămas perplex. Desigur ofițerii crezuse că o să-mi facă plăcere și o să le mulțumesc.
În loc de acesta eu mi-am exprimat nemulțumirea, și îndată ce m’am înapoiat la
comandament, prima mea grije a fost să dau ordin pretrorului să caute cumpărător și să vândă
imediat mașina.
Câteva zile mai târziu pretorul a revenit și mi-a dat să semnez o declarație de vânzare,
depunând pe biuroul meu și un pachet cu bancnote în valoare de 70 mii lei, costul mașinei vândute.
Din această sumă am achitat casieriei 20 mii lei, iar restul de 50 mii lei l-am predat sub luare de
chitanță5, cu toată opunerea celor din jurul meu, domnului B... delegatul ministerului de finanțe la zonă,
ca să-i verse în cassa comandamentului în folosul invalizilor, orfanilor și văduvelor de războiu.
Să mai fac vreun comentariu? Inutil, fiindcă știu bine că la mentalitatea de azi, gestul meu va fi
considerat tot ca un caz patologic.
3) Cazul se petrece tot la Debretzen. În vecinătatea unui orășel în apropiere de Debretzen este
găsit într’o zi un soldat român asasinat. Se fac cercetări peste cercetări și toate dovezile se
5 Vezi textul chitanței în Anexa XIV, p. 258.

48 T ra di ți e, ist o ri e , a rm a tă
îndreaptă asupra unui cunoscut proprietar ungur din localitate, care avusese mai multe conflicte cu
soldatul și chiar îl amenințase odată cu moartea.
Judecata îl condamnă la închisoare și la o însemnată despăgubire bănească în favoarea
familiei soldatului asasinat. Pentru încasarea despăgubirii i se scoate locuința la vânzare. Erea o
casă mare și frumoasă, pe care însă, din motive ușor de înțeles, nimeni nu avea curajul să o
cumpere. Locuința sta însă sigilată și sub pază militară, astfel că proprietarul ei nu putea să o
folosească.
Într’o zi se prezintă la mine în audiență un oarecare avocat din Ardeal însoțit de proprietarul
casei sigilate, care după prezentare și o lungă pledoarie în fața proprietarului ungur, îmi dă o
scrisoare din partea unui înalt demnitar din Ardeal (membru în Consiliul dirigent), pe care eu însă
nu avusesem niciodată onoarea să-l cunosc.
În scrisoare înaltul demnitar îmi spunea că ungurul în chestiune este o persoană destul de
cunoscută de domnia-sa ca devotată cauzei românești, pe care nu-l crede capabil să fi comis crima
pentru care suferise condamnarea. La urmă termina prin a mă ruga frumos să anulez acea
sentință, pentru ca omul să-și poată folosi locuința.
La sfârșitul scrisorii erea și un postscriptum prin care eram rugat, bineînțeles tot frumos, să nu
consider ca o ofensă că acel proprietar ungur, prieten al său, își permite să mă gratuleze cu un
modest cadou de 70 mii lei ca o atențiune pentru serviciul prestat, căci... așa e obiceiul pământului.
Cred că nu mai e nevoie să spun că le-am arătat la amândoi ușa, somându-i să nu mai
îndrăznească vreodată să urce scările comandamentului.
Desigur, vor exclama oprtuniștii de astăzi, tot un caz patologic.
4) Într’o zi, pe când lucram cu șeful de stat major în cabinet, sbârnâie cineva la telefon.
Era comandantul militar al gării Debretzen care mă avertize că a sosit în gară un tren din
țară încărcat cu diferite mărfuri de lux și documente în neregulă. Îmi cerea ordine de urmare.
Din ancheta ordonată de mine reeșea că trenul sosise în adevăr din regat cu mărfuri de
valoare destinate spre a fi desfăcute nu pe teritoriul zonei ocupate, ci în Ardeal, că trecuse linia
de demarcație în mod clandestin și se oprise la Debretzen cu intenția vădită de a desface
mărfurile aci cu prețuri de speculă.
Conform ordonanțele în vigoare am dat ordin ca mărfurile să fie confiscate și depozitate în
magaziile comandamentului pentru a fi vândute la licitație, iar sumele rezultate vărsate în
cassa comandamentului pe seama statului român.
Trebue să spun însă că deliquenții nu erau la prima încercare și nici persoane cari să se
resemneze cu una, cu două.
Astfel unul din ei, probabil cel mai experimentat în materii de contravenții, n’a întârziat să
se prezinte la mine pentru a protesta și a mă învinui de abuz față de autorizațiunea ce pretindea
că o are din partea Consiliului dirigent de a trece mărfurile în zona ocupată.
- Vă invit să’mi arătați imediat autorizațiunea ce pretindeți că o aveți de la Consiliul dirigent.
- Numaidecât, îmi răspunde atunci individul trântind cu sgomot pe biurou un portofoliu încărcat cu
un maldăr de hârtii și începând a răscoli prin ele ca să găsească ceea ce căuta.
În timpul acela observ că în portofoliu se găsea un mare număr de autorizațiuni în alb purtând
numai antetul Consiliului dirigent, semnătura unui membru al Consiliului, pecetea și un număr de ordine.
Le-am confiscat imediat, iar pe individ l-am trimes la plimbare.
Parte din aceste autorizațiuni le-am înaintat la Sibiu Consiliului dirigent rugând să cerceteze
proveniența și să-mi comunice cât mai în grabă rezultatul pentru a ști ce măsuri să iau contra individului;
iar restul l-am păstrat la comandament pentru orice eventualitate.
Este de la sine înțeles că nu am primit nici un răspuns. Pentru motive ușor de înțeles cred că au fost
clasate la dosar.
Lucrurile nu s’au terminat însă tot astfel și la zonă. Cum valoarea mărfurilor confiscate erea destul
de mare, a început, cum de altfel erea de așteptat, seria intervențiilor. Tot aparatul de avocați, avocăței și
oameni de afaceri din București și aiurea, printre cari nu lipsiau mai ales politicianii – căci nimic nu se
poate face în sărmana țară românească fără plaga de avocați și politiciani - s’a perindat cu această
ocaziune prin cabinetul meu, recurgând nu numai la amenințări, dar și la argumente cari se știe că
reușesc mai totdeauna – corupțiunea – oferindu-mi sume destul de amețitoare în schimbul liberării
mărfurilor.
La toate aceste amenințări și încercări de conrupere eu am rămas neclintit în hotărârea luată.
Și fiindcă la ultima încercare de corupere individual și-a permis față de mine și unele grosolănii, am
dat ordin ca atât el, cât și acoliții cari îl însoțeau, să fie expulzați din zonă, iar mărfurile vândute cât mai
repede la licitație.
După trecere de câteva luni de la această întâmplare și când credeam că totul se terminase, m’am
trezit cu un ordin de la centru, să liberez proprietarilor fie mărfurile, fie valoarea lor în caz că au fost
vândute la licitație. Este de presupus că aceasta nu s’au făcut așa, pe gratis.
Am făcut or nu bine de am refuzat șperțul care, asigur pe cetitori, erea mai mult decât ispititor? Nu
știu, cei de la centru însă, care au ordonat restituirea mărfurilor or valoarea lor, au fost, se înțelege, de
altă părere și în orice caz mult mai prevăzători ca mine.
Ce au de spus profitorii timpurilor de azi? Desigur, își vor zice ei în sine alor, tot un caz patologic.
5) Când în fine, mai târziu, după evacuarea zonei militare am revenit la comanda diviziei mele în
Turnu Severin, ministrul din acea vreme6 a apreciat, după îndemnul nu știu cui, că pentru serviciile aduse
de mine țării și oștirei în calitate de guvernator în zona ocupată, merit să mi se acorde o recompensă –
adică un bacșiș național – de 9900 (rog să se citească bine: nouă mii nouă sute) lei, am răspuns
mulțumind pentru acest gest mărinimos exprimându-mi totodată dorința, ca această fantastică sumă să
fie vărsată la fondul invalizilor, văduvelor și orfanilor de războiu.
Desigur, tot un caz patologic.
Cât am stat la zona de ocupație am avut de aplanat, sau mai exact de reprimat și un început de grevă
din partea personalului de la uzina electrică din Debretzen.
Într’o seară, pe când luam masa cu familia la domiciliu, văd că nu se mai aprinde lumina. Deși era
ora înaintată, tot orașul erea în întuneric.
Cerând informații prin telefon de la garnizoană, mi se răspunde că personalul de la uzina electrică a
declarat grevă din cauza unor neînțelegeri cu direcția.
Cum în orașul Debretzen se găseau – osebit de personalul destul de numeros care aparținea
comandamentului și 2 divizii de infanterie (diviziile 16 și 21) m’am gândit imediat ce s’ar fi putut întâmpla
pe întuneric în cazul vreunui conflict între populație și armată.
Pentru orice eventualitate trebuiau luate măsuri și repezi și drastice. În acest scop am dat ordin să se
comunice personalului de la uzină, care se găsea adunar în fața uzinei și murmura, ca în cel mult 10
minute să se găsească toți înșirați pe șosea, căci voi veni să le vorbesc.
La ora indicată personalul era liniștit și mă aștepta.
Din răspunsurile delegaților desemnați de greviști ca să-mi explice motivele grevei reieșea că, cauza
grevei erea refuzul direcțiunei de a le distribui costumul de îmbrăcăminte la care aveau drept după
contract.
Direcția uzinei recunoștea dreptatea personalului, dar justifica refuzul prin reducerea simțitoare a
veniturilor provocată de ocupație.
Adevărul erea că și direcția și personalul avea dreptate, dar cum eu nu puteam admite sub niciun
motiv grevă pe timpul ocupației, am dat ordin pe de o parte direcției să facă tot posibilul ca în interval de
o lună să distribuie lucrătorilor costumul de îmbrăcăminte la care aveau dreptul; iar pe de alta
lucrătorilor să intre în uzină și să dea drumul la lumină în oraș.
Am mai adăugat că dacă în timp de 5 minute nu va fi lumină, voi da ordin să fie împușcați din 5 în 5.
Nu am ajuns bine acasă și orașul și-a reluat aspectul lui obișnuit, primind lumină ca totdeauna.
Și acum, pentru a termina cu pomelnicul amintirilor din cariera mea militară, nu’mi mai rămâne
decât să arăt pentru ce am eșit din cadrele active ale armatei cu gradul de general de brigadă, cu toate că
în campanie și chiar după campanie am avut adeseori ocaziunea să comand unități mult mai mari ca
divizia....7.
6 Generalul Ioan Rășcanu, ministrul de Război în vremea guvernării conduse de generalul Al. Averescu (16 martie 1920 – 16
decembrie 1921).
7 General de divizie N. Mihăiescu, Amintiri și învățăminte din Războiul de Întregire al Neamului 1916 – 1919, Tipografia
ziarului Universul, București, 1936, pp. 219 – 228.

100 DE ANI DE LA MOARTEA
GENERALULUI EREMIA GRIGORESCU
Dr. Cristina CONSTANTIN*
Abstract:
This article brings to mind the personality of one of the most important Romanian generals
during the First World War, Eremia Grigorescu, on the occasion of marking 100 years since his death.
There are presented objects from the patrimony of the museum that belonged to him, as well as the
testimonies that clarify the circumstances of his death. The reiteration of the main moments of his life
is intended to be a tribute to the one who, in the lead of his soldiers, had the courage to say to the
enemy in 1917 "Here it is not passed!".
Keywords: First World War, Romanian generals, Eremia Grigorescu, testimonies
Se împlinesc în acest an 100 de ani de la moartea generalului Eremia Grigorescu, personalitate

militară marcantă a României, cel care a spus „Pe aici nu se trece!ˮ inamicului pe frontul din
Moldova, în timpul Primului Război Mondial. Prin urmare, credem că este necesar să ne amintim de
activitatea sa și să aducem în atenția publicului câteva mărturii păstrate la Muzeul Militar Național
„Regele Ferdinand Iˮ referitoare la cel care a fost generalul Eremia Grigorescu.
Scurtă biografie
Eremia Teofil Grigorescu s-a născut la 28 noiembrie 1863 la Golășei, lângă Târgu-Bujor, fiind cel
mai mic dintre cei patru copii ai familiei unui învățător. După școala primară a urmat cursurile
liceului Vasile Alescandri din Galați, între 1870-1878 și ale liceului Național din Iași, între 1878-1881.
A rămas orfan la o vârstă mică, dar dificultățile materiale determinate de moartea tatălui său nu l-au
împiedicat să-și finalizeze studiile liceale.
A luat bacalaureatul în 1881, iar după aceea s-a înscris la Facultatea de Medicină și Științe de la
Universitatea din Iași. Pentru a-și putea continua studiile a oferit meditații, cunoscând-o astfel pe
Elena Arapu, care provenea dintr-o familie de militari și care avea să-i devină ulterior soție.
A renunțat la cariera în medicină și s-a îndreptat către cea militară, fiind admis în 1882 la Școala
Militară de Infanterie și Cavalerie din București. La data de 15 noiembrie 1886 s-a căsătorit cu Elena
Arapu1, cei doi devenind părinții a cinci copii: Traian, Romulus, Aurelian, Lucreția și Margareta2. În
timpul Primului Război Mondial, în calitate de comandant al Diviziei 15 Infanterie, generalul Eremia
Grigorescu s-a aflat la conacul familiei Negropontes din Oituz, unde această divizie își avea sediul. În
acest context, generalul a cunoscut-o pe Elena Negropontes, având împreună un copil, Dan Ulise
Negropontes, născut la 20 noiembrie 1917. Un an mai târziu, generalul Eremia Grigorescu a divorțat
de soția sa și s-a căsătorit cu Elena Negropontes, recunoscându-și și copilul.
* Șef secție, Muzeul Militar Național Regele Ferdinand I.

1 Soția dintâi a generalului Eremia Grigorescu a devenit profesoară de matematică, fiind prima femeie absolventă a
Universității din Iași.
2 Dintre cei trei băieți din prima căsătorie, Traian a fost cel care și-a urmat tatăl printr-o carieră militară devenind general
de artilerie, Aurelian a devenit inginer, iar Romulus, după o scurtă incursiune în armată până la gradul de căpitan, a
demisionat și a intrat în politică devenind deputat liberal. Băiatul din cea de-a doua căsătorie avea să devină un artist
fotograf cunoscut.
Eremia Grigorescu tânăr – ipostaze.
Cariera militară
După absolvirea Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie din București în 1884, a urmat timp de
doi ani și cursurile Școlii de Artilerie și Geniu. A fost atașat comitetului de artilerie Saint Thomas
d’Acquin din Paris și a frecventat, în perioada 1887-1889, cursuri de matematică la Sorbona. A urmat
un stagiu de perfecționare în Franța, în arma artilerie și administrație militară, între 1887-1889, după
aceea fiind trimis ca observator la mari manevre militare sau în vizită la diferite unități militare în
Germania, Marea Britanie și Rusia.
Castelul Negropontes în ruine, 1917.

A parcurs ierarhia militară până la gradul de general de armată, dovedind calitățile necesare
acestei profesii: atenție la detalii, curaj, autoritate, asumarea răspunderii, voință, inițiativă. Astfel, el a
devenit în 1884 – sublocotenent, 1887 – locotenent, 1892 - căpitan, 1899 - maior, 1902 – locotenent
colonel, 1911- colonel, 1915 – general de brigadă, 1917 – general de divizie și 1918 – general de corp de
armată. A deținut funcții de comandă în cadrul mai multor regimente între 1884-1896, cum ar fi
Regimentele 1, 2, 6, 9,10 și 11 Artilerie, iar în 1899 a devenit director al Pulberiei Armatei până în
1903. Între 1903-1905 a fost director al Artileriei în Ministerul de Război, în perioada 1906-1907 a
fost comandant al Brigăzii 3 Artilerie, iar între 1907 și 1910 a fost comandant al Școlii de Ofițeri de
Artilerie, Geniu și Marină. Timp de doi ani, între 1913-1915, s-a aflat în funcția de director al Direcției
de Personal din Ministerul de Război.
În perioada războiului a îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 15 Infanterie -în perioada
14/27 august 1916 - 25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917, Corpului II Armată - în perioada
25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917 - 28 decembrie 1916/10 ianuarie 1917, Corpului IV Armată - în
perioada 1/13 ianuarie - 11/24 iunie1917, Corpului VI Armată - în perioada 11/24 iunie - 30 iulie/
12 august 1917 și Armatei 1 - în perioada 30 iulie/12 august 1917- 1/13 iulie 19183. Între 24 octombrie-
29 noiembrie 1918, a fost ministru de Război în guvernul generalului Constantin Coandă, iar după
evenimentele din 1918 a devenit inspector general de armată4. În timpul Marelui Război a fost unul
dintre cei mai apreciați generali ai Armatei Române. A obținut victorii importante atât în 1916, cât și
în 1917, la Mulciova și Arabagi, în Dobrogea, la Oituz și Mărășești, pe frontul din Moldova,
contribuind la creșterea moralului trupelor, fiind cel care a lansat deviza Pe aici nu se trece!
În colecțiile Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I se află câteva documente referitoare
la anii de studii ai generalului Eremia Grigorescu la Școala Specială de Artilerie și Geniu din
București. Între acestea sunt memorii din anii 1885 - 1886 ale tânărului sublocotenent Eremia
Grigorescu cu privire la vizitarea unor fabrici, la organizarea bateriilor, la stabilirea unor trageri, la
unele proiecte de drum sau de construcție a unor magazii de pulbere.
Opis cu memorii întocmite de Eremia Grigorescu la începuturile carierei sale militare.
3Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1989, p. 340.
4 Ministerul de Răsboiu, Anuarul armatei române pe anul 1905, Lito-Tipografia L. Motzătzeanu, București, 1905; Idem,
Anuarul Armatei Române pe anul 1910, Tipografia Albert Baer, București, 1910; Idem, Anuarul Armatei Române pe anul
1914, Tipografia F. Gobl și Fiii, București, 1914; Idem, Anuarul Armatei Române pe anul 1915, Tipografia și Stabilimentul
de Arte Grafice George Ionescu, București, 1915; vezi și General de brigadă prof. univ. dr. Adrian Stroea, colonel (r) Marin
Ghinoiu, File din istoria artileriei. Fapte întâmplări, și oameni, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București,
2015, p.249.
Chipiu care a aparținut generalului Eremia Grigorescu. Acest accesoriu vestimentar a fost realizat
de Adolf Schiller, furnizor de echipament militar din epocă, care își desfășura activitatea
la Hotel de France, București.
Generalul Eremia Grigorescu, 1911. Tunică ce a aparținut generalului Eremia Grigorescu.

Generalul Eremia Grigorescu împreună cu generalul Henri Berthelot, 1917.
Generalul Eremia Grigorescu împreună cu Regele Ferdinand la Cleja.

Generalul Eremia Grigorescu

împreună cu Regina Maria.
Generalul Eremia Grigorescu

împreună cu Regele Ferdinand
la Corpul 3 Armată,
Divizia 2 Infanterie, 1917.
Ca recunoaștere a faptelor sale de armă, în toamna anului 1917, generalul Eremia Grigorescu
a primit o sabie de la împăratul Japoniei, în contextul victoriilor Armatei Române pe frontul
din Moldova5.
O altă sabie de onoare i-a fost oferită de un comitet de inițiativă din care au făcut parte, între
alții, Petru Poni, dr. E. Riegler, Constantin Thiron, A.D. Xenopol Constantin Climescu, Xenofon
Gheorghiu, personalități care l-au cunoscut pe general în timpul studiilor sale la Universitatea
din Iași.
Acest comitet a avut în vedere strângerea de fonduri pentru confecționarea unei săbii de
onoare, care să fie dăruită generalului în mod simbolic, în semn de admirație pentru faptele sale
de arme, inițiativa având un mare ecou public. În Aula Universității din Iași, la 11 noiembrie 1918,
în cadrul unei ceremonii solemne, Petru Poni, președintele Academiei Române, înmâna această
sabie de onoare generalului Eremia Grigorescu care, cu simplitate, avea să spună că nu a făcut
decât să execute un ordin pe care l-a simțit al țării6.
5 Un erou al neamului generalul Eremia Grigorescu. Viața și opera. Omul. Militarul. Eroul. Funeraliile naționale, Volum
comemorativ 1863-1919 colecționat și editat de Vasile Metaxa, Tipografia Curții Regale, F. Gobl Fiii, str. Regală, 19, pp. 42-43.
6 Idem, p.40.
Sabie care a aparținut

generalului Eremia Grigorescu.
Pentru meritele sale deosebite, generalul Eremia Grigorescu a fost distins de-alungul timpului cu o
serie de distincții românești și străine: Ordinul Coroana României, în grad de ofițer – 1911, Ordinul
Steaua României, în grad de ofițer – 1912, Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a, 27 octombrie 1916,
Ordinul Mihai Viteazul, clasa a II-a, 12 februarie 19187, Ordinul Coroana României, cu spade, în grad de
mare cruce, Ordinul Steaua României, cu spade, în grad de mare cruce, Crucea Regina Maria, Ordinul
Legiunea de Onoare, în grad de mare ofițer, Ordinul Sfântul Stanislas, clasa I, Ordinul Băii, Ordinul
Sfântul Gheorghe, clasa IV, ianuarie 1917, Ordinul Sfânta Ana, cu spade, în grad de mare ofițer8.
Sfârșitul
La data de 19 iulie 1919, generalul Eremia Grigorescu avea să moară la vârsta de numai 56 de ani.
Sfârșitul său rapid a fost pus pe seama unei infecții galopante care i-ar fi afectat întreg organismul. Un
document care se află în patrimoniul Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I arată faptul că acesta
a decedat în urma unui cancer la ficat. Este vorba despre un certificat medical semnat la 29 octombrie
19199 de medicii care au efectuat autopsia, cu ocazia îmbălsămării, la cererea copiilor defunctului.
Moartea fulgerătoare a generalului Eremia Grigorescu a surprins societatea românească a vremii și o
serie de personalități au dorit să-i aducă un ultim omagiu, printre aceștia numărându-se Ionel Brătianu,
liderul liberal, Henri Catargi, mareșalul Curții regale, generalii G. Mărdărescu și Al. Munteanu, s.a., așa
cum reiese dintr-un alt document din patrimoniul Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I, un
registru cu semnăturile celor mai sus menționați.
Masca mortuară a generalului Eremia Grigorescu. Certificatul medical al generalului Eremia Grigorescu.
7 Ministerul de Răsboiu, Anuarul ofițerilor și drapelelor Armatei Române cărora li s-au conferit ordinul „Mihai Viteazul”,
Atelierele grafice „Socec & Co”, București, 1930, p. 51.
8 Monitorul Oastei, 1916-1919.
9 Neculai Moghior, Didi Miler, Credință și glorie – Generalul Eremia Grigorescu. Mărturii și documente, ediția a II-a,
Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2006, p.161.

Aspect de la ceremonia de înmormântare a generalului Eremia Grigorescu.
Au fost organizate funerarii naționale, iar regele Ferdinand a dorit ca trupul generalului să fie
depus ca un ultim omagiu în biserica Mihai Vodă, având în vedere că fusese distins, în timpul
războiului, de două ori, cu cel mai înalt ordin militar românesc. Tot regele a dat un ordin de zi în care
se spunea: Pentru a onora memoria defunctului general de corp de armată Eremia Grigorescu, toți
ofițerii fostei Armate I vor purta doliu timp de trei zile (crep la brațul stâng) cu începere din
20 iulie10.
Suveranul și-a luat un ultim rămas bun la locuința generalului, împreună cu aghiotantul său, iar
regina Maria, în ziua următoare, a depus la biserică o jerbă de flori, însoțită de doamna sa de onoare,
Simona Lahovari. Au participat la ceremonia de înmormântare și au ținut discursuri Ion I.C.
Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, generalul Arthur Văitoianu, care fusese coleg de clasă
cu acesta și Take Ionescu. De asemenea, au mai fost prezenți, între alții, I.G. Duca, Vintilă Brătianu,
Al. Marghiloman, C. Presan, C. Cristescu, N. Pătrașcu, reprezentanți ai Franței, Italiei, Serbiei și
Greciei etc. Cortegiul funerar s-a deplasat pe Bulevardul Elisabeta, Calea Victoriei, Calea Griviței
către Gara de Nord, iar cu un tren mortuar rămășițele pământești ale generalului au fost duse la
Mărășești, inițial, în cimitirul ostașilor de aici, după care au fost mutate la Mausoleul de la Mărășești.
Mormântul inițial al generalului Eremia Grigorescu.
10Un erou al neamului generalul Eremia Grigorescu. Viața și opera. Omul. Militarul. Eroul. Funeraliile naționale, Volum
comemorativ 1863-1919, colecționat și editat de Vasile Metaxa, Tip. Curții Regale, F. Gobl Fii, str. Regală, 19, p. 56.
58 Tra diți e , i sto ri e , a rm a tă
În memoria contemporanilor
Calitățile sale de militar au fost apreciate de personalități ale epocii, atât militare, cât și civile.
Alexandru Averescu îl considera un adevărat general de câmp, remarcând optimismul său în diferite
situații și modul în care vorbea trupei11, iar mareșalul Constantin Prezan aprecia că acesta a infiltrat
ofițerilor și trupei […] o desăvârșită încredere în victorie, punându-i astfel în măsură de a susține
dese și impetuoase atacuri și contraatacuri cu rezultate strălucite, contra unui inamic mult superior
ca număr12.
La moartea lui Eremia Grigorescu, istoricul Nicolae Iorga spunea: Generalul care coboară în
mormânt după ce așa frumos l-a luminat o așa de curată glorie, a însemnat pentru poporul nostru
mult încercat, reazămul pe care nimic nu l-a putut zdrobi. Generalul Eremia Grigorescu a
contribuit esențial la izbânda de la Mărășești prin acea însuși refericită între cele fericite, care
siguranța de sine, încrederea absolută în succes, farmecul acestei calități de voință ce îl exercită
asupra tuturor celor care stau sub ordinele unui asemenea om, sugestionați de cuvântul, de gestul,
dar mai ales de neclintita lui hotărâre13.
Optimismul și marea încredere în sine au fost trăsături remarcate și de Constantin Kirițescu:
Generalul era o figură mare și interesantă a războiului nostru. Era întruchiparea tipului clasic al
soldatului de rasă, mândru ca un mușchetar, viteaz ca un cavaler medieval. Pe lângă acestea, o
solidă educație militară și tehnică, un ochi sigur și o energie de fier.
Optimismul său robust își găsea exprimarea în forme romantice, ce deveneau populare,
impresionau corpul ofițeresc și masele soldățimei și le ridica moralul. Deviza lui „Pe aici nu se
trece”! devenise celebră. Cu faima ei trecuse generalul de pe frontul Oituzului pe acela al
Mărășeștilor. Domina cele mai grele situații printr-o neturburată încredere în sine14.
Alexandru Marghiloman îl amintește în consemnările sale15, între altele, în contextul numirii
miniștrilor în guvernul Coandă, dar și al căderii acestui guvern la sfârșitul anului 1918, observând
faptul că pregătirea sa militară se răsfrângea și asupra chestiunilor politice, prin rigoarea abordării
acestora.
Generalul Eremia Grigorescu a atras atenția și căpitanului Marcel Fontaine, membru al Misiunii
Militare Franceze în România, care nota referindu-se la acesta că este încă destul de tânăr, cu o
fizionomie atrăgătoare și simpatică16.
Nu în ultimul rând, Regina Maria îl amintește deseori în memoriile sale, subliniind între altele
elocvența sa: vorbește foarte bine și știe să-și aleagă cuvintele17.
De asemenea, regina amintește de episodul din timpul bătăliei de la Mărășești, de pe malul
Siretului, aproape de linia frontului, când au privit împreună câmpul de luptă, precum și faptul că ea
a fost aceea care i-a dat vestea de înaintare în grad la 28 ianuarie/10 februarie 1918, fiind martoră la
bucuria sa. Iată cum descrie regina acest moment: Generalul Grigorescu m-a poftit la dejun la
Cartierul General. Hotărâsem cu Prințul Știrbey ca regele să-mi trimeată o telegramă anunțând
înaintarea lui Grigorescu, pe care s-o primesc la vremea dejunului. Telegrama a sosit cum se
cuvenea, tocmai în clipa potrivită și avui plăcerea să dau acestui viteaz oștean vestea pe care o
aștepta de atâta timp. A fost primită cu bucurie solemnă, și toți ofițerii lui s-au sculat de la locul lor
ca să se ducă să-l sărute18.
11 Mareșal Alexandru Averescu, Notițe zilnice din războiu (1916-1918), Editura Cultura Națională, f.a., pp. 122-261.
12 Istoria militară a poporului român, vol. V, p. 380.
comemorativ 1863-1919, colecționat și editat de Vasile Metaxa, Tip. Curții Regale, F. Gobl Fiii, str. Regală, 19, p.5 2.
14 Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1989, p. 110.
15 Alexandru Marghiloman, Note politice, Editura Machiavelli, București, vol. III, 1995, pp. 216-239.
16 Marcel Fontaine, Jurnal de război. Misiune în România – noiembrie 1916-aprilie1918 – cu fotografiile autorului; Cuvânt
înainte de Alain Legoux (legatarul testamentar al lui Marcel Fontaine); Introducere de Daniel Cain; Traducere din franceză
și postfață de Micaela Ghițescu, Editura Humanitas, București, 2016, p. 267.
17 Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. III, f.a., Editura Adevărul SA, p. 234.
18 Ibidem, p. 426.
Registru cu semnăturile celor care i-au adus un ultim omagiu generalului Eremia Grigorescu.
La 100 de ani de la moartea acestui brav general amintim rolul său important în timpul Primului
Război Mondial. Generalul Eremia Grigorescu poate fi oricând un exemplu de curaj, forță, încredere
și optimism în cele mai grele împrejurări.
A fost un român care și-a iubit țara și a luptat pentru interesele acesteia, iar realizările sale în
plan militar pot constitui oricând un model de inspirație pentru cei dedicați acestei profesii.
Emblematice pentru importanța personalității generalului Eremia Grigorescu în istoria României
sunt cuvintele regina Maria la moartea acestuia: Uitarea nu va putea niciodată șterge numele
aceluia a cărui amintire trăiește în sufletul unui popor19.
comemorativ 1863-1919, colecționat și editat de Vasile Metaxa, Tip. Curții Regale, F. Gobl Fii, str. Regală, 19, p. 3.
APĂRAREA FRONTIEREI DE SUD A DOBROGEI (1919-1929)
Dr. Costin SCURTU*
Abstract:
The second decade of the 20th century was one of searches, modernising and reforms of the
objectives and programs for coordinating the process of forming the Romanian soldier. The existing
military regulations and rules have been updated and completed. A new concept, appeared during the
years of war, that of education and national preparation was being implemented.
Keywords: Cadrilater, Dobrudja, Romanian Army, southern border, World War 1
Deceniul al doilea al secolului al XX-lea a fost unul al căutărilor, modernizării și reformulării

obiectivelor și programelor care coordonau procesul formării militarului român. În acest sens, au fost
adaptate și completate regulamentele militare aflate în vigoare. Se dezvolta un nou concept, apărut în anii
războiului, acela al educației și pregătirii militare a națiunii. S-a pornit de la modelul francez, în condițiile în
care în Armata Română fuseseră aplicate, în timpul războiului, măsurile de organizare și programele
specifice aliatului francez, implementate de Misiunea Militară franceză și validate de succesele din vara
anului 1917.
La 1 mai 1919, conform prevederilor noului Regulament de funcționare a Ministerului de Război,
Marele Stat Major a fost structurat pe diviziuni. Au fost stabilite în detaliu atât organigrama, cât și atribuțiile
substructurilor sale împărțite pe birouri. Astfel, Biroul 1 instrucție, cu 3 subcompartimente, superviza
instrucția în corpurile de trupă; programele anuale și concentrările de instrucție; instrucția ofițerilor de
rezervă; manevrele; inspecțiile la corpurile de trupă; instrucția în școlile și centrele de instrucție;
organizarea învățământului în Școala Superioară de Război; călătoriile de stat major și studiile ofițerilor
din statul major [...]1.
La 1 aprilie 1920, Statul Major General, în scopul specializării tot mai accentuată a compartimentelor
sale, a decis ca Secția Instrucție să devină Secția a 3-a Instrucție în Armată. S-a acordat atenție formării
efectivelor destinate specialităților tehnice militare la nivelul trupei, cât și pentru crearea unui corp tehnic
de cadre, în activitate și în rezervă2. A fost înființat Biroul de educație militară și fizică în armată, care era
destinat să coordoneze procesul de formare a soldatului model. O nouă reorganizare s-a efectuat la 1 aprilie
1922, când atributele Biroului amintit au fost preluate de Biroul 1 instrucție, cu aceleași obiective stabilite. O
cât mai perfectă funcționare care să asigure în primul moment instrucția în armată (cadre și trupă)
corespunzătoare cerințelor timpului și experienței căpătate în marele război3. Pentru întărirea moralului și
încrederii în forța armată a fost înființat Biroul 3 Activitate Culturală Militară și Educație Fizică4.
Ministrul de Război, general de brigadă Nicolae Rășcanu, specifica în raportul cu nr. 3079 din 27
iunie 1927 către regele Ferdinand, că organizarea și întărirea terenului atât în lupta ofensivă, cât
mai cu deosebire în cea defensivă, constituie unul din mijloacele de acțiune ale infanteriei, alături de
foc, mișcare și izbire.
* Șeful filialei Constanța a Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I.

1 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond C.R.I., dosar nr. 1383, f. 283. Apud. Lenuța Nicolescu, Secția 5
Instrucție din Statul Major General, în Document. Buletinul Arhivelor Militare Române, an IX, nr. 1-4 (31-34)/2006, p. 78.
2 Ibidem, p. 79.
3 Secția Instrucție a publicat lucrările de interes militar scrise de cadre active sau civile și, după înființarea Secției Istoric,
până la înființarea Direcției Superioare Politice a Armatei în anul 1945. Ibidem.

4 Mai ales după integrarea în armata română a cadrelor provenite din armatele imperiilor desființate, austro-ungar și rus,
corelarea instrucției contingentelor provenite din provinciile unite cu cele din vechiul Regat.
Pe de altă parte, puterea distrugătoare extraordinară a noilor arme de luptă5, impun infanteriei
obligativitatea de a-și organiza și întări singură terenul de luptă și de a cunoaște în amănunțime această
ramură a pregătirii ei de război…6.
În acest lung și dificil proces, presărat cu diverse scandaluri legate de achizițiile de armament și tehnică
militară, al reorganizării la nivelele structurilor și substructurilor instituției armatei, s-a desfășurat evoluția
forțelor dobrogene. La 28 mai 1920, Divizia 9 Infanterie a primit ordinul nr. 67 de la Corpul 5 Armată
privind acoperirea frontierei de sud a Dobrogei, în care se specifica zona de acoperire situată între dreapta
fluviului Dunărea cuprinsă la sud-vest între frontiera dinspre Bulgaria, la est de Marea Neagră și la nord de
vechea frontieră a Dobrogei și fluviul Dunărea, respectiv Cadrilaterul cu capitala la Bazargic7.
Misiunea încredințată trupelor diviziei dobrogene era în principal apărarea frontierei Cadrilaterului
contra agresiunilor bandelor sau detașamentelor bulgare înarmate, asigurarea mobilizării și concentrării
pentru a preîntâmpina un atac cu mijloace puternice, împiedicarea propagandei și agenților de propagandă,
precum și menținerea ordinii interne8.
La 13 ianuarie 1920, la Sofia s-a desfășurat cea de-a III-a Conferință a Federației Socialiste Balcanice,
înființată în anul 1907. La această întrunire s-a hotărât schimbarea titulaturii în Federația Comunistă
Balcanică. Se aprecia că, datorită politicii Antantei, popoarele balcanice și-au pierdut autonomia și
independența și că se impunea eliberarea lor pe calea revoluției proletare și realizarea prin unire în cadrul
Republicii Socialiste Sovietice Balcanice9.
În decembrie 1923, la Berlin, reprezentanții comuniști balcanici considerau că România stăpânea
teritorii ale altor popoare și că Naționalitățile din Transilvania, Dobrogea și Bucovina duc, de aceea, o
luptă neîncetată și nu săracă în jertfe pentru a obține posibilitatea unei libere și nesilite determinări a
soartei, ca și cele din Basarabia10. În anii care au urmat, s-a considerat că o mișcare poate să izbucnească în
Dobrogea chiar dacă nu sunt create toate condițiile revoluționare și s-a lansat lozinca Nu în cazărmi, ci în
munți! Organizați-vă și începeți gherila națională în spatele armatei11.
În interiorul Federației Comuniste Bulgare s-a înființat Organizația Revoluționară Dobrogeană
(D.R.O., după inițialele denumirii în limba bulgară). Programul D.R.O. prevedea lupta pentru autodeter-
minare până la despărțirea de Statul Român a întregii Dobroge și transformarea ei într-o republică auto-
nomă independentă, care ar fi trebuit să facă parte din preconizata Republică Federativă din Balcani sau să
se alipească la U.R.S.S., ca a 16-a republică sovietică12. Din această grupare bulgară moderată s-a desprins,
în anul 1925, Organizația Revoluționară Dobrogeană din Interior (V.D.R.O., după inițialele din limba bulga-
ră). Programul V.D.R.O. milita pentru încorporarea Dobrogei numai în statul bulgar existent13. D.R.O. che-
ma populația dobrogeană să se pregătească pentru revoluția armată care, singură, o să pună capăt aces-
tor sclavii. Una dintre lozincile de încheiere a declarației era Trăiască Republica Populară Dobrogeană14.
În aceste condiții, autoritățile române au declarat starea de asediu, conform Decretului nr. 853/14
martie 1921, pe o zonă de 30 km, putându-se lărgi până la 50 de km pe fâșia de frontieră din sudul Dobrogei,
în județele Caliacra și Durostor. Ministrul de Război a desemnat Divizia 9 Infanterie să aplice prevederile
5 S-a avut în vedere, astfel, prin Decizia Ministerială nr. 297 din 8 mai 1923, publicată în Monitorul Oastei nr. 28/1923,
înființarea, în cadrul Ministerului de Război al României, a unui Comitet Consultativ pentru chestiunile tehnice privitoare la
războiul chimic, stabilindu-se ca toate problemele legate de pregătirea armatei pe această linie să fie rezolvate de către
Direcția a XI-a Tehnică împreună cu Marele Stat Major. În cursul anului 1923, comisii militare au fost trimise în străinătate
pentru informare și documentare asupra problemelor privitoare la ducerea războiului chimic în Anglia, Franța și Polonia.
http://www.forter. ro/index.php?leg=istoric_nbc.
6 Regulament Provizoriu pentru lucrările în campanie ale infanteriei, Edițiunea I-a, 31 mai 1920, Cartea Românească,
București, 1920, p. 4.
7 Jipa Rotaru, Leonida Moise, Regimentul 13 Artilerie. Un destin eroic, Editura Paideia, București, 1997, p. 91.
8 Ibidem.
9 Marin C. Stănescu, Moscova, Cominternul, Filiera Comunistă Balcanică și România (1919-1943), Editura Silex, București,
1994, pp. 57-58.

10 Ibidem, pp. 70-72.
11 În publicațiile de limbă rusă, acțiunea comitangiilor era văzută ca o luptă de partizani în Dobrogea. Ibidem, p. 76, 87.
12 Marin C. Stănescu, op. cit., p. 96.
13 Ibidem. Membrii V.D.R.O., cunoscuți sub numele de comitagii, activau îndeosebi în Cadrilater, unde săvârșeau jafuri,
omoruri și distrugeri împotriva populației de origine română. Pentru supremație în Dobrogea, comitagiii se aflau în conflict,
ajungându-se la schimb de focuri armate, și cu membrii D.R.O.
14 Ibidem, p. 97. Apud. Arhiva C.C. al P.R.C., fond 31, mapa 20 din 1930.
decretului potrivit Instrucțiunilor relative la aplicarea stării de asediu, emise de către Comandamentul
Corpului 5 Armată15.
Marele Stat Major, prin ordinele cu nr. 8041/1920 și 24961/1921, a stabilit măsurile ce trebuiau
aplicate de către Divizia 9 Infanterie, după ce erau aprobate de Corpul 5 Armată:
- Aplicarea stării de asediu se va face în acord cu autoritățile administrative, cărora li se va lăsa inițiativa
executării și cu concursul comandamentelor și a autorităților militare;
- În acord cu prefecții județelor Caliacra și Durostor și având în vedere ordinul tip al Marelui Stat Major
se va aduce la cunoștința populației starea de asediu și obligațiile care revin cetățenilor;
- Când starea de spirit într-o anumită regiune devine alarmantă, Divizia 9 Infanterie, având avizul
Comandamentului, să ia directivele administrației teritoriale și să aplice cu forța armată toate rigorile stării
de asediu, ținându-se în continuu legătura atât cu prefecturile de județe, cât și cu acest comandament;
- În Dobrogea, în special prestigiul autorităților trebuie menținut neștirbit și militarii trebuie să se
prezinte ca oameni de ordine, serioși, muncitori, severi, drepți și cu multă grijă față de populație, să se arate
colaborarea între armată și autoritățile civile, pentru a păstra încrederea populației;
- Se vor întocmi planuri de apărare detaliate ale localităților unde se găsesc trupe (de la grupă în sus).
Se vor executa lucrări de întărire ale acestor localități, se vor lua măsuri pentru punerea în stare de siguranță
a uzinelor de apă și iluminat, acolo unde sunt, a comunicațiilor telegrafice și telefonice cu exteriorul
localității, asigurarea aprovizionării, fabricarea pâinii etc. Divizia a 9-a va înainta acestui Comandament
planurile de apărare pentru localitățile Silistra, Bazargic, Turtucaia, Acandilar și Kurtbunar, precum și a
localităților unde erau dislocate unități de valoarea unui batalion în sus;
- De comun acord cu Subinspectoratul General de Siguranță din Constanța, s-a hotărât ca fișele
personale ale celor care erau suspecți și proveneau din Cadrilater să fie transmise comandamentului Diviziei
9 Infanterie, care se vor ține la curent cu toate noutățile;
- Proprietarilor sau arendașilor care au moșii pe linia de demarcație între teritoriul unde se aplică
starea de asediu și cel unde nu există, li se pot elibera de către autoritățile administrative, cu aprobarea
Diviziei a 9-a, bilete de circulație cu termene limitate, care vor fi preschimbate la expirare;
- Divizia a 9-a, prin comandanții de garnizoane, să roage ziarele locale să publice Legea stării de asediu,
Articolele din Codul Penal care pedepsesc infracțiunile din Ordonanța nr. 1 a Corpului 5 Armată, precum și
Legea spionajului.
Pe lângă regimentele de infanterie organice, inclusiv Regimentul 34 Infanterie Constanța, au fost
dislocate în Dobrogea un regiment de roșiori, Brigada 9 Artilerie, compusă din regimentele 13 artilerie și 18
obuziere. La 26 mai, Divizia 9 Infanterie trimitea raportul cu nr. 414/1920 către Corpul 5 Armată în care
comunica faptul că trupele din subordine erau dislocate în localitățile ordonate.
În decembrie 1920, ministrul de Război, generalul de brigadă Ion Rășcanu, asigura Adunarea
Deputaților, că propaganda destabilizatoare, făcută îndeosebi din exterior nu a afectat spiritul armatei, care
era mai bun ca întotdeauna și nu poate să domnească asemenea cuiva că în armata noastră ar putea să
domnească asemenea idei (comuniste, n.n.) spiritul ei fiind prea solid, prea bun16.
Deputatul liberal Victor Iamandi declara în Adunarea Deputaților, la 13 decembrie 1922, că … avem
datoria elementară de a ne sprijini și a ne întări armata pentru că ea este singurul scut de rezistență și
singura posibilitate de apărare a granițelor pe care le-am consfințit prin sacrificii și sânge. […] În armata
de astăzi, se oglindește națiunea chemată să vegheze la neștirbirea granițelor române, ea este mândria
noastră națională, simbolul virtuților și al eroismului rasei noastre17.
Parlamentarii au reliefat faptul că preoții însuflețiseră și alinaseră suferințele militarilor români în
aprigele lupte din timpul războiului de reîntregire. La 26 februarie 1921, deputatul Ștefan Mateș a susținut
ideea de a se pune mai mult temei pe educația religioasă și morală a soldaților în aceste vremuri de
anarhie și ispită nebună prin numirea de preoți militari plătiți conform gradului lor18.
Propunerea a fost susținută și de alți parlamentari, ceea ce a condus ca în scurt timp să se adopte Legea
pentru organizarea clerului militar19. Primul inspector al clerului militar a fost episcopul ortodox de Alba
15 A.M.R., fond 2270, dosar nr. 514, f. 39-41.

16 DAD, nr. 5 din 7 decembrie 1920, p. 15.
17 Ibidem, nr. 9 din 21 decembrie 1922, p. 120.
18 DAD, nr. 47 din 2 martie 1921, p. 946.
19 Apărarea naționala și Parlamentul României, vol. 2, București, Editura Militară,1994, p. 27.
Iulia, Justinian Teculescu care, la 31 martie 1923, în calitatea de senator de drept, avea să sublinieze că
îmbinarea organizării clerului active cu pregătirea de luptă a armatei, înseamnă îngrijirea față de sufletul ei,
pentru că sufletul dă direcția spadei20.
În noile cantonamente se executa programul de instrucție, pregătire fizică și cultură. În situațiile mai
grele subunitățile de infanterie interveneau în sprijinul grănicerilor și, la nevoie, interveneau și divizioanele
pentru asigurarea frontierei. Se executau misiuni de patrulare pentru urmărirea bandiților care au început
să mișune prin Cadrilater și care atacă la drumul mare.
Se mai adaugă și misiunea de a asigura desfășurarea în liniște a alegerilor în sectoarele lor de
responsabilitate, ca urmare a semnalării prezenței de comitagii21și de agitatori socialiști22.
Comandantul Diviziei 9 Infanterie emite ordinul cu nr. 2060/28 iulie 1921 pentru a aduce date supli-
mentare privitoare la modul de acțiune a trupelor din subordine, pentru ca urmărirea bandelor de hoți să
se facă cu mai multe șanse de isbândă și pentru a se executa un control serios și eficace al tuturor locui-
torilor din satele cuprinse în județele Caliacra și Durostor, pentru percheziționarea satelor, pentru desco-
perirea celor care poartă arme în clandestin, a celor care ajută bandiții, și a celor care informează pe hoți,
asupra mișcărilor trupelor și dau informații despre locuitorii bogați din sate pentru a fi atacați […]23.
S-a subliniat, totodată, importanța comportamentului militarilor români aflați în misiune. Ofițerii
comandanți de batalioane și escadroane vor instrui oamenii a face acest control cu toată seriozitatea și a
nu se lăsa influențați sau mituiți, explicându-le relele care decurg din această mituire. […] știut fiind că
iredentiștii bulgari colecționează toate pretinsele sau realele abuzuri ale armatei, exagerându-le și dând
acte și nume de sate, locuitori, soldați, ofițeri și autorități civile, le comunică Societății Dobrogea, care
societate le coordonează și le publică în ziarele bulgărești și străine vestejind administrația României din
Dobrogea și căutând să-l dovedească că acest teritoriu nu ne aparține și că-l deținem fără nici un drept,
cu forța și brutalitate24.
Pentru a contracara propaganda antiromânească făcută în această regiune, Ofițerii să profite de toate
împrejurările, când vin în contact cu locuitorii să le explice situația, spunându-le că acest Cadrilater
aparține țării românești pentru totdeauna, și să-i îndemne să fie locuitori pașnici și supuși legilor să-și
apere satele când sunt atacate, să prevină aceste atacuri denunțând prezența bandelor fie în sat, fie în
pădure […]. Prin astfel de sfaturi și, mai ales, printr-o purtare corectă și dreaptă se poate spera a căpăta
rezultate mai bune decât cu asprime, care va fi întrebuințată decât când nu se mai poate altfel25.
Au fost prevăzute instrucțiuni privind modul de percheziționarea a localităților aflate în Cadrilater. Din
aceste măsuri amintim:
- Se va înconjura imediat satul cu o parte din trupă, oprind orice intrare sau ieșire din sat până după
terminarea percheziției și controlului;
- Percheziția va începe cu strângerea tuturor locuitorilor, bărbații la un loc, când se va face apelul și
stabilirea identității fiecăruia, acțiunea se va desfășura în prezența primarului și a jandarmului;
- Va urma percheziționarea casei în prezența proprietarului, după care se va încheia un proces verbal,
semnat de primar și de jandarmul satului;
- Nu se permite soldaților care sunt cantonați în bivuac în apropierea satului, pentru a-și face apariția în
sat, nici chiar pentru a lua apă. În sat nu vor intra soldații decât după ce s-a făcut încercuirea satului;
- Cercetarea și baterea pădurilor este bine a nu se face fără călăuze, care trebuie să fie alese dintre
pădurari sau oamenii de încredere din sat;
- Ordinul de percheziție sau de razie trebuie să fie scris personal de comandantul de regiment sau de
batalion și va fi dat în plic închis comandantului însărcinat să execute percheziția sau razia, cu ordin
categoric de a deschide acest plic, la un punct anumit afară din garnizoana de plecare, la o distanță oarecare,
singurul loc unde comandantul detașamentului află abia atunci ce trebuie să facă.
20 Ibidem.
21 Termenul de comitagiu este de origine turcă și desemna inițial pe membrii organizațiilor revoluționare bulgărești care
luptau, în a doua parte a secolului al XIX-lea, pentru eliberarea de sub dominația otomană.
22 Jipa Rotaru, Leonida Moise, op. cit., pp. 91-92.
23 A.M.R., fond Regimentul 34 Infanterie, dosar nr. 47, f. 196-198.
24 În ordinul Diviziei 9 Infanterie se sublinia că populația trebuie însă să simtă că este supravegheată, controlată continuu,
ziua și noaptea și că orice abatere este imediat văzută, iar cel căzut în vină este aspru pedepsit, însă drept. Trebuie
instruit orice soldat și ofițer a știi perfect ce are de făcut, atât la percheziționarea satelor, cât și la controlul biletelor.
25 Ibidem.
În perioada 24 martie-25 noiembrie 1921, Regimentul 34 Infanterie26 a fost una din unitățile
dobrogene care a aplicat aceste ordine. Conform registrului istoric al regimentului constănțean, la 24 martie,
Regimentul 34 Infanterie primește ordin de la Corpul 5 Armată să se îmbarce în gara Constanța, pentru a
merge la Silistra, cu trecere prin Călărași, cu misiunea de a începe operațiunea de stârpire a bandelor de
comitagii bulgari, ce treceau frontiera în Cadrilater jefuind populația. La 26 martie, efectivele regimentului,
28 ofițeri și 567 trupă, au fost îmbarcate.
La 28 martie, Regimentul 34 Infanterie - după ce a ajuns la Silistra și a fost cantonat în cazarma
Regimentului 31 Infanterie, în baza ordinului nr. 4052 al Diviziei 9 Infanterie, a trecut la ocuparea sectorului
de frontieră între Acadinlar și Kurtbunar. Au ajuns până la 3 aprilie Batalionul 2 infanterie la Kurtbunar și
Batalionul 3 infanterie la Acadinlar, iar Batalionul 1 Infanterie a fost păstrat la Silistra, pentru a fi pus la
dispoziția Diviziei a 9-a. În luna aprilie au fost respinse mai multe atacuri ale comitagiilor. La 2 mai,
conform ordinului Brigăzii 18 Infanterie, Regimentul 34 Infanterie organizează posturi de 2-3 soldați, care
împreună cu jandarmul și oameni înarmați formează paza tuturor satelor, care nu au trupă. La 23 august, s-
a înființat la Silistra școala de potere.
Militarii regimentului constănțean au făcut percheziții, cu scopul de a căuta armele ascunse de popula-
ția din satele aflate în sectorul de responsabilitate, împreună cu subunitățile de jandarmi. În luna iulie au
fost respinse numeroase atacuri ale comitagiilor în jurul satelor Oncli, Pindichi și Cacinlar. La începutul lunii
septembrie, căpitanul Atanase Cucinski a respins o banda de peste 40 de comitagii și a prins 6 dintre ei. A
fost felicitat de comandantul Diviziei 9 Infanterie și dat pe ordin de zi cu nr. 51 din 5 septembrie 1921, dar și
de comandantul regimentului și a fost propus pentru decorare cu Ordinul Steaua României.
La 18 noiembrie, conform Ordinului cu nr. 5042 al Diviziei 9 Infanterie, Regimentul 34 Infanterie a
fost schimbat din fâșia de responsabilitate cu un batalion/Regimentul 35 Infanterie și cu un
batalion/Regimentul 23 Infanterie. În următoarele trei zile s-a petrecut schimbarea trupelor. La 22
noiembrie, Regimentul 34 Infanterie, cu 19 ofițeri și 410 trupă, s-a pus în mișcare spre Bazargic unde, la 24
noiembrie, urma să se îmbarce pentru destinația Constanța. La 25 noiembrie, orele 24.00 a început
deplasarea către garnizoana de reședință. La 19.30 s-a ajuns în gara Constanța.
În București, an de an, festivitățile de 10 mai se derulau după același program, având ca spațiu de
desfășurare Podul Mogoșoaiei (devenit Calea Victoriei după Războiul de Independență), Piața Palatului
Regal (acum Piața Revoluției), Palatul Cotroceni și Aleea Patriarhiei. Pretutindeni în această zonă se arborau
drapele tricolore, iar balcoanele se împodobeau cu ghirlande de stejar, covoare și flori. În vitrinele prăvăliilor
se așezau portretele suveranilor și tricolorul. Arterele principale erau inundate de oameni, de multe ori sosiți
din provincie pentru a-l vedea pe vodă.
Membrii Casei Regale, însoțiți de politicienii de rang înalt, traversau orașul dinspre Palatul Regal spre
Patriarhia Română în calești și automobile. Aici începeau propriu-zis festivitățile, prin oficierea unui Te
Deum. În curtea Patriarhiei, invitații erau întâmpinați de o companie de onoare formată din Regimentul de
Vânători și de fanfara militară. Din pridvorul bisericii, înaltele fețe regești erau preluate de membrii
guvernului și parlamentari.
Serviciul religios era oficiat de un sobor de preoți alcătuit din patriarh, mitropoliți și episcopi. Slujbe
aveau loc și în catedralele catolice și sinagogi. În Piața Victoriei se amenaja un pavilion regal și tribune
încăpătoare pentru oficialități și public, zona fiind delimitată cu cordoane și păzită de trupe de jandarmi.
După-amiaza, la Teatrul Național se desfășura un program artistic, unde performau actorii de seamă ai
vremii. Seara, edilii iluminau instituțiile publice, iar retragerea cu torțe prelungea atmosfera sărbătorească
până în miezul nopții.
La 20 iunie 1922, la București, Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, declara în
Camera Deputaților, că […] în sufletul meu nu răsună mai adânc decât greutățile ofițerimii […] trebuie să
căutăm să înlesnim posibilitățile lor de viață, în condițiuni cât se poate mai grabnice, și pentru că de spor
de leafă în momentele de față nu poate fi vorba până nu ne vom restabili condițiunile întregi ale noului
buget […], să organizăm condițiuni de viață mai bune, prin măsuri ușurând procurarea îmbrăcămintei, a
cailor, a hranei necesare lumii militare27.
26 A.M.R., C.R.I., dosar nr. 809, f. 281-295.

27 Gh. Sbârnă, Parlamentul și politica externă a României, 1919-1940, Editura Sylvi București, 2000, p. 69.
Pentru anul bugetar 1922/1923 fondul destinat Ministerului de Război s-a ridicat la 1.707.502.148 lei
din care soldele ofițerilor și trupei, precum și hrana militarilor reprezentau 823 milioane lei, adică aproape
50% din total. Spre deosebire de anii anteriori, în buget erau prevăzuți aproape 213 milioane lei, adică peste
12% din total, pentru procurarea de echipament modern din Elveția, Franța și Italia. Iar suma de 184
milioane lei era prevăzută pentru întreținerea în bune condiții a muniției, armamentului și a trăsurilor și
începutul punerii în funcțiune a stabilimentelor de artilerie, 28 milioane pentru marină și 19 milioane lei
pentru aviație28.
Peste 44 milioane lei erau alocați înființării de centre de instrucție pe arme și servicii, școli de tragere
și cursuri de informații, care urmau să completeze instrucția militară practică și teoretică a tinerilor ofițeri
promovați pe timpului războiului și pentru a stabili unitatea de doctrină în conducerea războiului din
experiențele anterioare29. Cu toate acestea, România se situa, în anul 1923, pe unul dintre ultimele locuri
din Europa în ceea ce privește sumele alocate Ministerului de Război.
Conform Î.D. 1674 din 12 iunie 1923, începând cu data de 1 august 1923, Brigada 5 Călărași și
Regimentul 9 Călărași se desființează (din brigadă rămâne doar Regimentul 5 Călărași, cu reședința la
Călărași); Regimentul 9 Călărași varsă Regimentului 5 Călărași ofițerii activi, de rezervă, reangajații, trupa în
termen și cea în completare, arhiva și alte materiale; reînființat în luna mai 1925, tot la Constanța. La 8 mai
1925, stindardul este adus la Constanța, de la Regimentul 5 Călărași, unde a stat de la 1 octombrie 1923,
timp în care regimentul a fost desființat.
La 10 mai 1926, a primit stindard nou. La 9 mai 1926, a avut loc ceremonia țintuirea: țintele bătute de
M.S. Regele; Familia Regală; ministrul general de divizie Mircescu Ludovic; mareșalul Curții Regale
general de divizie adj. Angelescu Paul; șeful M.St.M. general Lupescu; inspectorul general al cavaleriei
general Sinescu Nicolae; comandantul Diviziei 3 Cavalerie general adj. Manu Gheorghe; comandantul
Brigăzii 13 Călărași general Constantin Comănescu; comandantul regimentului; ofițerii din garda
drapelului; plutonier adj. port-drapel; în aceiași zi, decorațiile vechiului drapel sunt trecute celui nou.
Patronul spiritual al regimentului de cavalerie era Sfântul Nicolae (6 decembrie)30.
Dezbaterile parlamentare au cuprins aspecte privind organizarea și instruirea armatei. Pronunțându-se
pentru îndeplinirea de către toți tinerii a serviciului militar, Pantelimon Halippa a cerut în numele
Partidului Țărănesc, în ședința Adunării Deputaților din 13 martie 1923, ca acesta să fie redus la 12 luni,
considerate suficiente pentru formarea soldatului și desăvârșirea instrucției, termen ce urma să fie
prelungit pentru marină, aviație și alte arme speciale. Dar condiționa pregătirea militară de organizarea
de exerciții necesare atât înaintea cât și după terminarea instrucției prevăzute în școala soldatului, de
urmarea unui curs preparator de învățământ elementar pe o perioadă de trei luni31.
Parlamentul a votat noua Constituție a României, care a fost promulgată printr-un Decret Regal la data
de 28 martie 1923 și publicată în Monitorul Oficial cu nr. 282 din 29 martie 1923. Era înscris la Titlul al V-
lea - Despre Puterea Armată: art. 119, că Tot românul fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de
religie, face parte din unul din elementele puterii armate, conform legilor speciale. Puterea armată se
compune din: armata activă cu cadrele ei permanente, rezerva și milițiile… La art. 123 se prevedea: Nici o
trupă armată străină nu poate fi adusă în serviciul statului, nici nu poate intra sau trece pe teritoriul
României decât în puterea unei anumite legi32.
Prevederile cuprinse în articolele 119-123 ale Titlului V, Despre puterea armată au reflectat
preocupările factorilor de conducere militari, precum și ale Parlamentului, de a asigura apărarea și
28Bugetul statului pe 1922-1923, București, 1922, p. 55.

29 DAD, nr. 21 din 5 mai 1922, p. 429.
30 Regimentul 9 Călărași a participat la Primul Război Mondial la luptele din Dobrogea – Bazargic și Hârșova în 1916, din Moldova -
Soveja și Grozești în 1917 - și la asigurarea ordinii în Basarabia în 1918. Regimentul a participat la funeraliile regelui Carol I la 28
septembrie/2 octombrie 1914. De asemenea, a participat la încoronarea de la Alba Iulia la 15 octombrie 1922, la înhumarea Ostașului
Necunoscut la 12 mai 1923, precum și la funeraliile regelui Ferdinand în iunie 1927. Decorații: „Avântul Țării”, primită la 11 mai 1914, a
fost prinsă de generalul Gheorghe Georgescu, cdt. Corpului 5 Armată; „Coroana României”, cavaler, cu panglică de „Virtute Militară”;
„Steaua României”, brevet 2834 din 12 decembrie 1918; „Crucea Comemorativă 1916-1918” cu baretele: „DOBROGEA”, „CARPAȚI”,
„MĂRĂȘEȘTI”, „TG-OCNA”, „1918”, „1919”, brevet 37952 din 1 noiembrie 1921; „Victoria”, brevet 12422 din 15 iulie 1925.
31 Pantelimon Halippa propunea organizarea armatei după sistemul teritorial, militarii urmând să-și îndeplinească termenul de
serviciu activ alternativ pe contingente în trupa cu schimbul, în cazarmă sau în tabere de instrucție și manevre, recrutarea urmând a
se face pe regiuni (provincii) împărțite în circumscripții teritoriale. DAD, nr. 44 din 18 aprilie 1923, p. 1135.
32 2000 de ani de statalitate, creștinism și cultură în spațiul românesc. Repere cronologice sau picături în istoria neamului. De la
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 până în ziua de 15 ianuarie 2000, vol. II, Editura Sylvi, București, 2000, p. 24.
consolidarea integrității teritoriale a României. S-au fundamentat liniile directoare ale politicii militare,
structura forțelor armate, obligațiile tuturor cetățenilor fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de
religie de a face parte din unul din elementele puterii armate (articolul 119)33.
Senatorul I. Panaitescu a propus amendamentul ca în Constituție să fie înserată prevederea conform
căreia contigentul armatei trebuie să fie votat și de Senat. Votarea mărimii anuale a contigentelor de militari
de ambele Camere, aprecia Alexandru Constantinescu, era un lucru important pentru securitatea națională,
deoarece Senatul poate să fie mai mult preocupat de nevoia de apărării țării și un vot al lui, care ar
impune numărul de militară necesari pentru apărarea frontariilor, poate să servească și celorlați34, în
stabilirea bugetului armatei. Amendamentul propus de I. Panaitescu a fost votat de Senat35, completând
articolul 121 al Constituției.
O prevedere importantă pentru conducerea organismului militar a fost cea care a statuat necesitatea
înființării Consiliului Superior al Apărării Țării. Conform articolului 122 al noii legi fundamentale, acesta
urma să se îngrijească, în mod permanent, de măsurile necesare pentru organizarea apărării naționale36.
Iar în articolul 123 s-a înscris, că: Nicio trupă străină nu poate fi admisă în serviciul Statului, nici nu poate
intra sau trece pe teritoriul României, decât în puterea unei anume legi37.
În baza acestui cadru constituțional s-a desfășurat pregătirea ostașilor, precum și organizarea
unităților, subunităților și formațiunilor dobrogene.
Pe de altă parte, condiția și poziția militarilor în viața socială au făcut obiectul multor intervenții parla-
mentare. Cariera militară continua să fie privită cu respect, ofițerii, corp de elită format din elemente culte,
distinse, pline de abnegație și patriotism, după cum spunea senatorul Horia Furtună38. De aceeași atenție s-
a bucurat și corpul subofițerilor reangajați, primii educatori ai soldatului, după cum spunea deputatul Petre
Bălan, care dacă au rămas în armată au făcut-o din dragoste de carieră39. De aceea, a propus să fie
prevăzută în Legea cadrelor militare, ca după cinci ani de la intrarea în armată, aceștia să poată fi admiși la
examene pentru a trece în corpul ofițerilor. Statul reușind să treacă peste greutățile inflației și deprecierii
leului, la începutul anului 1923, a alocat 50 milioane de lei pentru consumurile și atelierele ofițerești.
La 23 martie 1929, Parlamentul a pus bazele unei legi moderne și complete de organizare a
Jandarmeriei rurale. În același an, se promulgă Statutul Jandarmeriei Rurale de către regele minor Mihai I.
Acest statut garanta stabilitate, înaintare, retribuții și alte indemnizații, gradații, pensii, condiții de căsătorie,
recompense. O nouă măsură importantă care trebuie să fie evidențiată este Regulamentul Legii și Statutului
Jandarmeriei Rurale40.
Mesajul Înaltei Regențe din 15 noiembrie 1929 se remarcă prin atenția acordată armatei. Se preconizau
primele manevre militare (aplicații cu trupe) de după război, se anunțau mai multe legi noi fundamentale
sau revederea altora care acum erau depășite, cu scopul de a contribui la perfecționarea instruirii și
pregătirii oștirii, între care o nouă lege a organizării, o alta a rechizițiilor, a poziției adecvate menite să
contribuie la îmbunătățirea condițiilor materiale și morale ale ofițerilor, trupei și pensionarilor militari.
În anii următori s-au desfășurat alte aplicații militare. În septembrie 1927, regimentul constănțean a
participat în zona Golgolucul Mare cu 50 ofițeri și 1106 trupă41. La 26 septembrie, regimentul trebuia să
execute o aplicație tactică având tema atacului unei poziții întărite. Altă misiune a fost de a interzice
debarcarea inamicului pe litoralul românesc și de a nu permite inamicului debarcat la Capul Midia, să
înainteze spre Constanța. Aplicația a durat până la 3 octombrie. În paralel s-a desfășurat concursul de
trageri pe divizie. Dacă regimentele 36 și 40 Infanterie au fost îmbarcate, la 5 octombrie 1927, în gara
Murfatlar, pentru a fi transportate spre garnizoanele de reședință, Regimentul 34 infanterie a continuat
33 Monitorul Oficial, nr. 282 din 29 martie 1923, p. 13324. Apud. Apărarea Națională, vol. 2, op. cit., p. 53.
34 Ibidem, nr. 47 din 2 mai 1923, p. 769.
35În Senat se găsește un număr sporit de cadre cu înaltă competență militară, deși aceasta nu dispunea, precum Camera
Deputaților, de posibilitatea acordării de fonduri bugetare.

36 Monitorul Oficial, nr. 282 din 29 martie 1923, p. 13330.
37 Ibidem.
38 DS, nr. 109 din 22 ianuarie 1920, p. 2892.
39 DAD, nr. 39 din 13 august 1920, pp. 815-816.
40 http://www.jandarmeriaromana.ro/pagini/istoric.html
41 La împlinirea a 10 ani de la epopeea de la Mărășești se bate o medalie jubiliară de bronz. Piesa are reprodus pe avers
chipul unui militar român în poziția de luptă corp la corp și înscrisul: „Mărășești - 6 august 1917. Pe aici nu se trece!. Apud.
2000 de ani de statalitate, p. 37.
aplicația, primind ordinul de a executa un marș spre garnizoana Constanța și de a nimici inamicul, care
debarcase pe malul lacului Tăbăcăriei42.
Corpul Grănicerilor a adresat Marelui Stat Major, Biroului 3 Mobilizare un set de propuneri pentru a
atrage recruții către arma grănicerilor, cu serviciul de 3 ani. Printre avantajele propuse se menționau:
- Familia tânărului căsătorit, respectiv părinții tânărului necăsătorit să fie scutiți de obligațiunile Legii
pentru drumuri;
- Să fie scutiți 3 ani de la plata impozitului personal, cât și de obligațiunile Legii pentru drumuri;
- Să fie scutiți de concentrări pentru gărzi si alte prestații de serviciu timp de 6 ani de la trecerea în
rezervă, urmând să execute numai concentrările de instrucție la grăniceri, pentru paza frontierei și siguranța
statului;
- Cât activi sub arme să li se acorde foi de drum gratuite pe căile ferate;
- Să fie preferați în funcțiile de stat potrivit gradului de cultură (pădurari, brigadieri, agenți de percepție
etc.) .
43
În baza ordinului de instrucție pe anul 1928 al Diviziei 9 Infanterie, în perioada 1-20 octombrie au avut
loc exercițiile și aplicațiile tactice cu unitățile și subunitățile existente în organica marii unități. În paralel, s-
au desfășurat activitățile de pregătire a specialiștilor la școlile regimentare.
Regimentul 34 Infanterie Constanța a participat, la 5 octombrie 1928, cu un batalion cu efective de
război la aplicația cu tema: Divizia de infanterie în atac asupra unui raion fortificat. Regimentul
constănțean, având ca efective un batalion la mobilizare întărit cu un divizion din Regimentul 13 Artilerie, a
executat, în cursul dimineții, ocuparea și amenajarea unei poziții de plecare la ofensivă, care a continuat,
după-amiază, cu atacul unei poziții slab organizată, inamicul având flancul stâng descoperit. Directorul
aplicației a fost colonelul Dumitriu.
La 9 octombrie 1928, Regimentul 34 Infanterie alături de Regimentul 40 Infanterie, întărit cu un
divizion din Regimentul 13 Artilerie și un divizion din Regimentul 18 Artilerie au executat aplicația Atacul
unei poziții slab organizate, de pe o bază de plecare la atac.
La această activitate a participat generalul Henri Cihoschi, inspector de armată. În ziua următoare,
regimentul constănțean, având în sprijin un divizion de artilerie, a format un detașament cu misiunea de a
organiza apărarea într-o poziție de rezistență și, ulterior, de a lupta în interiorul acestei poziții. Comanda
detașamentului era asigurată de locotenent-colonel Vârtejeanu, iar directorul aplicației a fost generalul
Popescu44.
În zilele următoare, militarii dobrogeni au efectuat alte exerciții tactice, la care a asistat și generalul
Panaitescu, comandantul Corpului 2 Armată. Regimentul 34 Infanterie a rămas în cantonamentul de la
Cazil Murat (Movila Verde, azi). La 14 octombrie, s-a organizat o nouă aplicație. Din fiecare regiment de
infanterie s-a format un batalion cu efectivele de război, care au ocupat un aliniament destinat la sud de
Cobadin.
Au participat și subunități ale ambelor regimente de artilerie ale diviziei. S-a executat aplicația cu tema
Lupta în interiorul poziției principale și contraatacul dat cu rezervele de companie, batalion și regiment. A
doua zi, s-a dat încetarea manevrei și la orele prânzului s-a făcut critica generală (ședința de bilanț), unde s-
au prezentat rezultatele aplicației.
La 8 mai 1929, unitățile militare dobrogene au participat, la București, la festivitatea de predare a
vechilor drapele și primirea celor cu noua stemă a țării. Festivitatea s-a desfășurat la Palatul Cotroceni, în
prezența întregii Familii Regale și a comandanților de mari unități. A.S.R Principele Nicolae, în numele M.S.
Regelui Mihai I a primit din mâna comandanților de regimente vechile drapele, apoi le-a înmânat drapelele
noi. În ziua de 10 mai 1929, regimentele cu noile drapele au luat parte la parada de Ziua Regalității, au
defilat în fața înaltei asistențe. Anul următor, la 8 iunie 1930, militarii dobrogeni au depus, într-un cadru
festiv, jurământul față de regele Carol al II-lea, abia instalat pe tronul României45.
42 Ibidem, pp. 89-90.

43 AMR, fond 5416, dosar nr. 1079, f. 21.
44 Apud. 2000 de ani de statalitate..., pp. 9-91.
45 În anul 1927 a murit regele Ferdinand I Întregitorul, care a fost înhumat în interiorul mănăstirii Curtea de Argeș. A fost
instituită Regența Regală, pentru că regele Mihai I era minor. În anul 1930, după ce s-a întors în țară, regele Carol al II-lea
și-a reluat atribuțiunile monarhice de la care abdicase.
EVOLUȚIA GRUPĂRILOR BOLȘEVICE ROMÂNEȘTI
SUB INFLUENȚA DIRECTIVELOR INTERNAȚIONALEI A III-A
ȘI ACȚIUNILE LOR SUBVERSIVE DE SUBMINARE
A ROMÂNIEI MARI
Dr. Valeria BĂLESCU*
Abstract:
The evolution of the Romanian bolshevist groups under the influence by the directives of the Third
International, and their subversive actions of undermining the Greater Romania in the first part of the 20's.
The study refers, as the title points out, to the various "Romanian" Bolshevik formations, formed
underground in the Russian territory since the outbreak of the revolution in Russia, in 1917. These,
under the influence of Soviet ideology, especially after the establishment of the Third International,
Communist, intensified their subversive actions on Romania, with the intention of destroying the
Romanian unitary national state and transforming it into the Soviet Republic.
Their intention was thwarted at that time by the Romanian government, which, through its
responsible bodies, abolished the newly established Communist Party of Romania, in May 1921, in
full Organizing Congress, arresting its main protagonists.
Keywords: Bolshevism, Romanian Communists, the Third International, subversive

movements, Soviet Russia, Romania, C.P.(of)R
După Primul Război Mondial, vecinătatea României cu bolșevicii avea să-i aducă o neliniște
permanentă la granița de est, dată fiind evoluția evenimentelor izvorâte din însăși schimbările
generate de război. Îngrijorarea față de soviete „devenise deja proeminentă”1 încă din 1917, dacă ne
reamintim episoadele dezarmării și alungării peste Prut a trupelor rusești dezorganizate.
Neliniștea s-a acutizat, apoi, după decizia guvernului sovietic al lui Lenin de a rupe unilateral
relațiile diplomatice cu România, la 13/26 ianuarie 1918, cu tot cortegiul de consecințe. Ca un corolar,
s-a adăugat nerecunoașterea unirii Basarabiei cu Patria Mamă, proces istoric săvârșit la 27 martie
1918, în Sfatul Țării, și desăvârșit la 27 noiembrie 1918, în baza principiului autodeterminării
popoarelor, ceea ce i-a conferit României „un loc principal printre amenințările externe”2 ale Rusiei
Sovietice după cum, cu perfidie, aceasta susținea.
De aceea, guvernul sovietic s-a străduit, de timpuriu, să constituie și să coaguleze o mișcare
comunistă împotriva României „contrarevoluționare”, având grijă ca în componența acesteia să
precumpănească alogenii. Unui asemenea interes sovietic i-au fost câștigați mai mulți comuniști români,
care s-au afiliat la Federația grupelor străine de pe lângă Partidul Comunist (bolșevic) din Rusia.
Într-un document al Federației, înregistrat cu Nr. 176 din 14 octombrie 1918, sunt redate numele
membrilor Grupului Comunist Român din Moscova, adică a „membrilor și funcționarilor diferitelor
grupe”3 care făceau parte din Federația sus amintită.
*Muzeograf, Muzeul Militar Național Regele Ferdinand I.

1 Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, trad. Camelia
Diaconescu, Editura RAO, București, 2011, p. 87.
2 Ibidem; v. și Nikolai Nikolaevici Sali, Istoriia politicheskoi borbî za stanovlenie moldavskoi gosudarstvennosti v 1917-
1918 godah, Моscva, 1992.

3Marea Revoluție Socialistă din Octombrie și Mișcarea Revoluționară și Democratică din România. Documente și
amintiri (fragmente) (în continuare: Marea Revoluție...) Editura Politică, București, 1967 (sursa: transcriere: Liviu Iacob,
octombrie 2007, on-line: http://www.marxists.org/romana/tematica/octombrie/revdoc/index.htm). În document se
specifica și adresa Partidului Comunist Rus (al bolșevicilor), respectiv al Federației grupelor străine, care era Moscova, Piața
Sovețkaia nr. 5, Hotelul „Dresda”, cam. 301—302).
În lista grupului erau nominalizați: 1. A. Gonlariu, 2. Hariton Pescariu, 3. Mihail Guiu,
4. Romulus Coțoiu, 5. Emil Cornescu, 6. Al. Henegariu, 7. E. Bozdog, 8. N. Lescuș, 9. G. Mogoș,
10. G. Colacea, 11. Traian Peia, 12. T. Ardelean, 13. Oct. Oprița, 14. Ioan Tamar, 15. V. Todorenciu,
16. P. Cherecheanu, 17. Z. Jicoreanu, 18. N. Horga, 19. N. Lucaci, 20. I. Lazăr.
Într-un alt document-raport Nr. 34, din 29 octombrie 1918, se menționa existența Comitetului
Revoluționar Comunist Român din Moscova4, ai cărui membri îl delegaseră pe A. Nicolau, în calitate
de secretar ales, să-i reprezinte în cadrul aceleiași Federații a grupelor străine de pe lângă Partidul
Comunist (bolșevic) din Rusia. A. Nicolau și-a îndeplinit apoi misiunea, după cum scria și în
preambulul documentului remis: „Comitetul român m-a împuternicit să aduc la cunoștința
Federației țelurile și activitatea Comitetului și să cer aprobarea și concursul Federației”5.
A. Nicolau explica, totodată, în acord cu o declarație anterioară ce apăruse în „Pravda”, la
începutul lui august 1918, că grupul fusese constituit din „foști membri ai Colegiului superior pentru
problemele ruso-române6 și din membri ai Comitetului revoluționar român din Odessa, care
reprezentau Partidul Socialist Român în Rusia, alcătuit din Bujor, Nicolau, Popovici și Dic Dicescu,
sub președinția lui Rakovsky”7.
Scopul Comitetului Revoluționar Comunist Român din Moscova era, la acea dată, de a face
propagandă orală și scrisă în rândul românilor care se aflau pe teritoriul Republicii Sovietice, printr-
un ziar comunist condus tot de A. Nicolau, precum și traducerea și tipărirea unor lucrări comuniste.
Dintr-un alt raport de activitate al grupării respective, prezentat în ședința din octombrie a
aceluiași an, semnat de I. Oborocea (membru al prezidiului), și I. Pența (secretar), rezulta că
activitatea desfășurată de grupul comuniștilor români urmărea îndeplinirea unor obiective, pe care le
punctăm în cele ce urmează:
I.) Agitație — pe care o realizase „printre prizonierii de război aflați la Moscova”, dar și printre
prizonierii de război de naționalitate română din Ural și Siberia răsăriteană, unde fuseseră trimiși doi
agitatori la sfârșitul lunii septembrie, însă rezultatele nu se cunoșteau la acea dată;
II.) Activitatea editorială — se edita ziarul „Eliberarea socială”, din care apăruseră două numere
în luna octombrie, adică 1 și 2, în câte 4.000 de exemplare fiecare. Dintre acestea, prin curieri proprii
fuseseră trimise pe frontul de sud, la Brigada internațională, 4.000 de exemplare și cam tot atâtea în
toată Siberia. Celelalte erau distribuite prizonierilor de război din Moscova;
III.) Cursuri de agitatori — astfel de cursuri fuseseră organizate la Moscova, fapt pentru care „un
tovarăș” fusese trimis în Siberia „pentru a recruta auditori”;
IV.) În privința organizării Armatei Roșii —atitudinea grupei române se remarcase prin
„rezultate bune”, în desfășurarea unei „largi agitații printre prizonierii de război pentru ca ei să se
înscrie ca voluntari în Armata Roșie”.
Referitor la aceste grupuscule comuniste „românești” din Rusia, pentru consolidarea informației
invocăm și alte surse care se intersectează cu cele înscrise deja. În primul rând, mărturia lui Gh. Bujor
care se aflase de la începutul lui decembrie 1917 la St. Petersburg pentru organizarea activității
revoluționare împotriva contrarevoluției române din sud. Pe această temă avusese mai multe întâlniri
cu Lenin, până ce, spre mijlocul lui februarie 1918, acesta i-a înmânat decizia finală de înființare a
Colegiului superior pentru problemele ruso-române. Rememorând peste timp acele clipe el, cu
patos, nota: „Am purtat decretul lui Lenin asupra mea ca pe o comoară, ca pe un talisman. Reciteam
adesea rândurile decretului, priveam iscălitura lui Lenin și toată personalitatea marelui om se
redeștepta în mine. Dar în refugiul meu, în mica localitate balneară Balaclava, de pe țărmul Mării
Negre, aproape de Sevastopol, a trebuit să-l ascund ca să nu cadă în mâna dușmanului. O arestare
ulterioară a făcut ca să rămână în ascunzătoarea lui. Dacă în acea localitate mai există un imobil, pe
atunci al unui feroviar, și dacă în acea locuință mai există o oglindă oarecare, atunci în dosul ei mai
4 Ibidem, Comitetul Revoluționar Comunist Român din Moscova, parte a Federația Grupelor Străine de pe lângă P.C.(b)R.,
își avea sediul în Piața Sovețkaia nr. 6, Cam. nr. 103, Nr. 34, Moscova.
5 Ibidem.
6Florin Constantiniu, (acad.), Surse sovietice despre tezaurul României confiscat în 1918 (în continuare Surse sovietice…),
din Repere Academice, în Clipa. Magazinul actualității culturale românești, ianuarie 2011.
7Marea Revoluție..., op. cit., sursă on-line.
70 T ra diți e , i sto ri e, a rm a tă
zace și astăzi, neștiut și poate îngălbenit de vreme, acest document pe care mi l-a înmânat omul cel
mai prețios al timpurilor noastre”8.
Reprezentanți ai Partidului Social-Democrat din România care au participat la evenimentele revoluționare din
Rusia (1917-1921). Printre ei sunt Alter Zalic, Al. Nicolau (al treilea din stânga), Ec. Arbore (mijloc/sus),
Teodor Diamandescu, Ion Dic Dicescu – zis Ivan Osipovici Dic (ultimul dreapta)
(sursa: Marea Revoluție Socialistă din Octombrie și Mișcarea Revoluționară și Democratică din România.
Documente și amintiri (fragmente) Editura Politică, București, 1967, on-line: transcriere: Liviu Iacob,
octombrie 2007, http://www. marxists.org/romana/tema tica/octombrie/revdoc/index.htm).
O altă informație despre existența acestor organizații comuniste incipiente, organizate pe

teritoriul sovietic și cu rol de acțiune împotriva Statului Român, ne-a lăsat-o academicianul Florin
Constantiniu. Potrivit acestei surse, în ianuarie 1918 conducerea bolșevică a decis constituirea unei
comisii care să se ocupe de lichidarea „contrarevoluției române”, astfel că s-a stabilit pentru România
și Moldova înființarea la Chișinău a unui Colegiu autonom superior ruso-român în problemele
românești și basarabene format din reprezentanți ai organizațiilor locale revoluționare care
îmbrățișau pozițiile Rusiei Sovietice, cum au fost „Rumcerod” (Comitetul Executiv Central al
Sovietelor de deputați soldați, marinari, muncitori și țărani din Comitetele Frontului din România,
Flota Mării Negre și Regiunea Militară Odessa), Sovietele de deputați muncitori și țărani din întreaga
Basarabie și din orașul Chișinău, Partidul Social-Democrat Muncitoresc din România, Partidul
Social-Democrat Muncitoresc din Moldova, precum și alte organizații.
Din conducerea Colegiului făceau parte Hristian Gheorghievici Rakovsky, Mihail Gheorghievici
Bujor, Mihail Manuilovici Brașevan, Viliam Bernardovici Spiro, Aleksandr Konstantinovici Voronski,
Fedor Ivanovici Kulea (Poliarnîi) și, de asemenea, Anatoli Grigorievici Jelezniakov. Pentru asta Lenin
le destinase și 5 mil. ruble, din care 1 mil. a specificat să fie în monedă românească, sumă destinată
din tezaurul românesc aflat la Moscova9.
Așadar, peste dușmăniile trecutului, preluate de la Imperiul rus, bolșevicii, noii iviți pe arena
istoriei lumii, continuau să vadă în România impedimentul consolidării glacisului lor strategic,
considerând-o, astfel, „singurul obstacol non-slav în «arcul slavic»” , imaginat a se întinde începând
8 Ibidem.
9 Florin Constantiniu, (acad.), op. cit., în: Clipa. Magazinul actualității culturale românești, ianuarie 2011.
cu „Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Croația și Slovenia”10. În această idee, ei
percepeau Basarabia ca pe o „platformă” de operațiuni împotriva revoluției ruse, de aceea verdictul
sovietic era „Trebuie să zdrobim România”11. Nici nu era de mirare de vreme ce atât Lenin, cât și
Stalin fuseseră „discipolii fideli” ai lui Karl Marx și Friedrich Engels, cei care consideraseră că dintre
est-europeni numai polonezii și maghiarii erau „purtătorii standard ai progresului”12. Spre deosebire
de aceștia, pe români îi catalogau ca pe un popor contrarevoluționar, degenerat, neviabil, un popor
fără istorie, fără vreo capacitate de supraviețuire și fără vreo speranță de a obține vreun mod de
independență, destinat doar asimilării de către alte popoare13.
Așa s-a născut concepția unui brâu de securitate a sovietelor, care va deveni obsesia dictatorilor
de la Moscova. Îndeosebi Stalin, care triumfând în lupta cu Troțki ca lider al U.R.S.S., după dispariția
lui Lenin (în 1924) și în ciuda „testamentului” acestuia, a pus în prim-planul politicii externe sovietice
înfrângerea încercuirii capitaliste, printr-o încercuire socialistă14.
Ideea sovietică se consolidase încă din 1919, după ce forțele militare române și poloneze
împiedicaseră unirea forțelor bolșevice din Rusia și Ungaria împotriva Statului Român și, îndeosebi,
după izbucnirea conflictului polono-sovietic. Printr-o posibilă alianța româno-polonă, cele două țări
au fost considerate ca o amenințare militară primordială, fapt pentru care au devenit o țintă
majoră a operațiunilor spionajului sovietic15.
Încă de la înființarea acestuia, din 1920, în cadrul Departamentului extern al CEKA [Inostrannîi
Otdel (Иностранный Отдел: INO)], România se afla pe lista priorităților pentru identificarea
grupurilor contrarevoluționare și a organizațiilor de spionaj care operau împotriva Rusiei16. Însuși
comandantul șef al Armatei Roșii din 1920, Vatsetis, explica că principala amenințare militară
pentru sovietici este «un atac comun româno-polonez asupra Rusiei Sovietice», apreciere care va
continua să domine planurile strategice sovietice pentru următorii 16 ani17.
Ideea era consolidată îndeosebi după ce „scenariul P-R” (polonezo-român) fusese considerat „de
statul-major sovietic și RU: Razvedupr18[Разведупр (unitățile de securitate, tehnice și inginerești din
Informațiile sovietice)]” ca nucleul coaliției forțelor contrarevoluționare, consolidat cu statele vecine
din Vest și chiar cu state din Occident.
10În raport cu „arcul slav”, potrivit exprimării autorului american Cruttwell, România latină — mereu orientată spre Vest —
«nu încăpea» în planul panslav al Rusiei și nu există «nici o legătură și nici un fel de simpatie între cele două țări», sursa:
C.R.M.F. Cruttwell, A History of the Great War 1914-1918, Academy Chicago, Chicago, 1991, p. 292, apud Larry L. Watts ,
op. cit., p. 87; Pavel Moraru, Basarabia, basarabenii si serviciile secrete (1918-2005). Dicționar alfabetic (în continuare
Basarabia, basarabenii...dicționar ), Firma editorial-poligrafica „ELENA” S.R.L., Chișinău, 2005; Pavel Moraru, (lect. univ.
dr.), Consecințele anexării Basarabiei la Imperiul Rus (1812-2012) (în continuare Consecințele anexării...), în: Eurotempo,
sub egida „Ligii Jurnaliștilor” din Sibiu, 28 martie, 2012 (sursă on-line: http://eurotempo.info/2012/03/28/consecintele-
anexarii-basarabiei-la-imperiul-rus-1812-2012-2/).
11 Pavel Moraru, Revolta de la Tatar-Bunar, în: Serviciile secrete și Basarabia 1918-1991: dicționar (în continuare Revolta
de la Tatar-Bunar ...), Editura Militară, București, 2008, p. 229.

12 Friedrich Engels, Ungaria și panslavismul, în The Russian Manace to Europe, Editura P. Blackstock și B. Hoselitz,
Glencoe Il, Free press, 1952, p. 59; Friedrich Engels, Lupta maghiarilor, în Neue Rheinische Zeitung, nr. 194, 13 ianuarie
1849, în: Marx și Engels, Sobranie socinenii, vol. 6, Statîi iz Neue Reinișe Zeitung: 8 noiabria 1848 - 5 marta 1849 g.,
Progress, Moscou, 1957, pp. 227-235 (sursă on-line: https:// www.marxists.org/russkij/marx/cw/t06.pdf), apud: Larry L.
Watts, op. cit., pp. 87-88; Roman Rosdolsky, Engels and the „Nonhistoric” People: The National Question in the Revolution
of 1848, Critique, Glasgow, 1987; Walker Conner, The National Question in Marxism-Leninism Theory and Strategy,
Princeton University Press Princeton, , 1984, p. 15; preluat și de Nicolae Țîbrigan, Operațiunea Tatar-Bunar (1924) între
propagandă și dezinformare, în: Cer și pământ românescu, 17.01.2012 (sursă on-line: http://cersipamantroma
nesc.wordpress.com2012/ 01/17/operatiunea-tatar-bunar-1924-intre-propaganda-sidezin formare/); Pavel Moraru (lect.
univ. dr.), op. cit. (sursă on-line).
13 Larry L. Watts, op. cit., p. 88.
14 Laurențiu Constantiniu, Uniunea Sovietică între obsesia securității și insecurității, Editura Corint, București, 2010, p. 41.
15 Raymond W. Leonard, Secret Soldiers of the Revolution: Soviet Military Inteligence 1918-1933, Greenwood Press,
Westport Ct, 1999, pp. 16-186; David J. Dallin, Soviet Espionage, Yale University Press, New Haven, 1955, pp. 14-393, apud
Larry L. Watts, op. cit., p. 90.
16 Vasili Mitrokhin (Archive), KGB Active Measures in Sothwest Asia in 1980/1982 2000, pp. 41-42 (sursă on-line); Nigel
West și Oleg Țarev, The Crown Jewels: The British Secrets at the Heart of the KGB's Archives, Harper Collins, London,
1998, p. 5, apud Watts, Larry L., op. cit., p. 90.
17 Vladimir Vladimirovich Poznyakov, The Soviet Intelligence Services and the Government: Information and Military-
Political Decisions from the 1920s to the Early 1950s, în Niels Erik Rosenfeldt, Ben Jensen, Erik Kulavig, Mechanism of
Power in the Soviet Union, Palgrave Micmillan, 2000, pp. 102-103, 117; Larry L. Watts, op. cit., p. 91.
18 Larry L. Watts, op. cit., p. 92; v. și în: O. N. Ken, A. I. Rupasov, Politbiuro ȚK VKP(b) i otnoșeniia SSSR s zapadnîi
sosednimi gosudarstvami, koneț 1920-1930-h g.: Problemî, dokumentî, opît kommentariia, Evropejskij Dom, S.-Peterburg,
2000; *** Garanții, bezopasnosti, neitralitet: SSSR i gosudarstva-limitrofî v 1920-h-nacale 1930-h gg, Evropeiiskiii Dom,
Sankt-Peterburg, 2008.
72 T ra diț ie , isto ri e , a rma tă
În ideea contracarării insinuantelor atacuri externe, Mihail Frunze, șeful Consiliului Militar
Revoluționar al Frontului de Sud, decisese între 1919-1920 reorganizarea bandelor de partizani de-a
lungul frontierelor României și în interiorul ei, astfel că, adăugându-se efortului similar al lui Aralov
din 1918, făcuse ca Basarabia să fie practic împânzită de rețele clandestine19. Și-a adus aportul la
îmbunătățirea acestui proces batalionul revoluționar al vorbitorilor de română și de unitate navală
creat de Rakovsky care, la rându-i, continua să facă parte din Consiliul Militar al lui Frunze, ca șef al
directoratului politic, așa încât Basarabia s-a distins ca fiind una dintre principalele probe de foc din
care aveau să se nască «unitățile cu destinație specială» (Spețnaz)20.
Intensificarea acestor activități s-a produs apoi după 1925 când GEKA și Razvedupr au fost puse
sub directa subordonare a secțiilor de spionaj ale Districtului Militar Ucrainean, ceea ce amintea de
Rumcerod-ul anilor 1917-1918 și care, în viitor, avea să servească drept model și pentru alte zone.
Rezultatul unor asemenea preocupări ale bolșevicilor s-a resimțit de timpuriu în Basarabia
(România). Unui asemenea plan i s-au înscris „răscoala” de la Hotin21 (ianuarie 1919 - unde s-au
împletit interesele bolșevice cu cele ale rușilor albi) și Tighina (27-28 mai 1919) prin care, fiind
organizate în perioada desfășurării Conferinței de Pace de la Paris, se dorea demonstrarea
precarității actului unirii Basarabiei cu România și manifestarea sentimentelor antiromânești ale
populației basarabene22.
De pildă, Zinovie Husărescu, inspectorul general al Siguranței din Basarabia, se exprima despre
aceste organizații bolșevice că așteptau cu nerăbdare ofensiva și se pregăteau cu asiduitate pentru
primirea autorităților sovietice. Mai preciza că într-una din ședințele Comitetului regional din
Basarabia, ce se afla la Odessa, ar fi fost luate decizii de dublare a detașamentelor din Soroca, Bălți,
Otaci, Orhei, Rezina, Criuleni, Tighina și Cetatea Albă. De asemenea, așa-zisul Comitet de la Tighina
formase o secție de mobilizare ce avea misiunea de a pregăti și conduce detașamentele, precum și o
secție de informații pentru acțiuni subversive și pentru elaborarea unor planuri de acțiuni în zona
orașului Tighina, în colaborare cu detașamente ale Armatei Roșii, cu precizarea că în localitatea
respectivă se aflau 400 de persoane înarmate, pregătite pentru acțiuni subversive.
Îndeosebi după Marea Unire aceste acțiuni subversive din Basarabia veneau din partea
bolșevicilor ruși și ucraineni, în asociere cu rușii „albi” (monarhiști), toți având un scop comun, și
anume desprinderea Basarabiei de România. Pentru aceasta, imediat după 27 martie 1918, în aprilie,
în cadrul Congresului P.C.(b)Rus din Moscova, fuseseră luate măsuri de intensificare a propagandei
bolșevice peste hotare, fapt pentru care a și fost trimis un grup de bolșevici în Basarabia, pentru
organizarea unei mișcări subversive23.
Potrivit instrucțiunilor Moscovei, în mai același an, era înființat și un Comitet provizoriu, la
Chișinău, cu ramuri la Tighina, Orhei, Reni și Cetatea Albă. I se adăuga, la 30 decembrie 1918,
potrivit unei informări a Siguranței din Galați, Comitetul de Salvare a Basarabiei, de la Odessa,
precum și un detașament cu rol de „eliberare” a Basarabiei, creat la Tiraspol24. Aceasta nu însemna că
pe teritoriul dintre Prut și Nistru era o organizație de partid de sine-stătătoare și cu membri de partid
locali, ci dimpotrivă, cei care compuneau structurile comuniste erau veniți din Rusia și aparțineau
P.C.(b)Rus. Majoritatea celor cooptați de pe teritoriul Basarabiei erau din rândul naționalităților
conlocuitoare, în general cei care înainte de 1918 fuseseră privilegiați (ruși, ucraineni, evrei ș.a.),
printre ei remarcându-se etnici bulgari. Despre aceștia poliția din Cetatea Albă specifica că aveau o
19 Clark, Charles Upson, Bessarabia: Russia and Roumania on the Dniester River, Dodd, Mead&Co., New York, 1927, apud
Larry L. Watts, op. cit., p. 91; Zinovie Husărescu, Mișcarea subversivă în Basarabia, Atelierele Imprimeriei
Statului, Chișinău, 1925, republicată în: Florin Rotaru, Suferințele Basarabiei și răpirile rusești. Antologie, Editura
„Semne”, București, 1996, v. și Pavel Moraru, op.cit, 2005 (sursă: on-line).
20 Spețnaz [Спецназ/ sau: Воинское Подразделение Специального Назначения (Voinskoe Podrazdelenie Spețialnogo
Naznaceniia/)] = Forțe Speciale. Afirmația pleacă de la considerentul că războiul subteran româno-sovietic se desfășurase
cu un an mai înainte de declanșarea războiului polono-sovietic.
21Tatiana Duțu, Florin Anghel, În legătură cu așa zisa «răscoală de la Hotin» (7-21 ianuarie 1919), în: G. Buc., 1995, 2,
nr. 3, pp. 3-10.

22 Alexandru Moraru, Tighina, 1919: Atacuri teroriste sovietice asupra Basarabiei, Centrul de Cultură și Istorie Militară, 14
septembrie 2012 (sursă on-line: http://istoriemilitarasicultura.wordpress.com/2012/09/14/tighina-1919-atacuri-teroriste-

sovietice-asupra-basarabiei/).
23 Pavel Moraru, Basarabia, basarabenii ... op. cit., 2005, p. 206.
24 Idem, Revolta de la Tatar-Bunar ..., p. 206.
atitudine dușmănoasă față de populația românească și statul român, deși aveau o situație
materială mai bună decât românii, rușii și ucrainenii.
Cei racolați în mișcarea comunistă acționau, desigur, ilegal și se lăsau angrenați în diferite
acțiuni subversive: răspândirea de manifeste, constituirea rețelelor de spionaj, acordarea de adăpost
curierilor sovietici ș.a. Asta o dovedea și preocuparea organele de siguranță ale statului român din
acea perioadă, care s-au confruntat în Basarabia cu terorismul, spionajul și propaganda bolșevică de
peste Nistru. Odată formați în centrele din Rusia și Ucraina, agenții bolșevici treceau fraudulos
Nistrul și veneau în România pentru a pune în practică indicațiile liderilor de la Moscova, prin
Internaționala a III-a, cu scopul de a crea instabilitate în societate și armată, pentru a putea pune în
practică mai ușor idealul revoluției bolșevice mondiale.
Lenin a înființat Internaționala a III-a la primul congres comunist internațional, convocat din
„însărcinarea” Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia. Acesta s-a desfășurat
între 2-6 martie 1919, la Moscova, în prezența a 52 de delegați (34 cu vot deliberativ și 18 cu vot
consultativ) din 30 de țări, cum menționează sursele comuniste oficiale, iar din partea P.C.(b) din
Rusia delegația a fost alcătuită din V.I. Lenin, I.V. Stalin, V.V. Vorovski25ș.a.
Potrivit însă lui Dmitri Volkogonov — biograful din istoria recentă al lui Lenin, cel care
demitizează pe faimosul ideolog bolșevic și dezideratele sale —, la crearea Internaționalei a III-a n-au
răspuns convocării făcute de Cicerin, la ordinul lui Lenin, decât câțiva prizonieri de război rămași în
Rusia și alți câțiva străini, printre care și Hugo Eberlein, reprezentantul P.C. German26. De fapt, în
acea vreme, în afară de P.C.(b) Rus, de bază în Europa era doar P.C. German, pentru că restul, după
expresia aceluiași autor, erau doar niște embrioane, care nu puteau fi luate în calcul.
Prin urmare, la reuniunea de constituire a Internaționalei a III-a, cunoscută și sub numele de
Internaționala Comunistă [„Коммунистический Интернационал”/ Kommunisticheski
Internațional], fuseseră prezenți în jur de treizeci de persoane, dintre care au semnat manifestul lui
Lenin șaptesprezece delegați, majoritatea aleși la întâmplare și total necunoscuți.
Internaționala a III-a cunoscută și drept Comintern (Komintern), prin aglutinarea
Коммунистический Интернационал, fiind concepută ca un partid unic, al cărui centru de
conducere era Partidul Comunist (bolșevic) al Rusiei Sovietice [prescurtat: P.C.(b)R.], avea drept
scop principal răspândirea ideologiei comuniste în lume prin subordonarea partidelor afiliate care, de
fapt, deveneau partide anexe în subordinea Moscovei. În acord cu ideologia bolșevică, Lenin exprima
sintetic această realitate prin considerarea fiecărei grupări „revoluționare” ca un mijloc de a impune,
practic, „sistemul sovietic cu dictatura proletariatului”27.
Subordonarea Biroului Internaționalei a III-a față de C.C. al P.C.(b)Rus făcea ca noua
organizație să devină un instrument docil pentru realizarea planurilor bolșevice28.
De menționat este și faptul că, încă de la început, Cominternul a avut relații strânse cu G.P.U.
(devenită O.G.P.U., K.G.B.), care a creat serviciul de informații al U.R.S.S. din străinătate29.
Secțiile naționale ale Internaționalei Comuniste, adică partidele ne-ruse, aveau în afara sarcinii
de a recruta noi membri și de a face propagandă, și datoria de a „organiza greve, demonstrații,
marșuri de protest și răscoale ori de câte ori li se oferea posibilitatea”30. Cerința sovietică a devenit tot
mai evidentă cu timpul, fiind exprimată la Congresul al II-lea al Internaționalei a III-a prin cele 21 de
condiții impuse tuturor celor care doreau să se afilieze organizației nou create și, astfel, să servească
25 V.I. Lenin, Opere, Vol. 28, Ediția a II-a, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1955, pp. 461, 515. În acord
cu această sursă, la Congresul de constituire a Internaționalei a III-a au fost prezenți participanți din Germania, Austria,
Ungaria, Armenia, Estonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Polonia, Rusia, Ucraina, Norvegia, Federația Socialistă
Revoluționară Balcanică, reprezentanți ai germanilor-coloniști din Rusia, zimmerwaldieni de stânga, reprezentanți ai
partidului social-democrat din Elveția (neoficial), precum și observatori individuali din Olanda, Iugoslavia, Coreea, Persia,
Elveția, Turchestan, Turcia, Statele Unite, Azerbaijean, Bulgaria, China, Cehoslovacia, Franța, Gruzia și Marea Britanie. Vezi
și Alfred G. Meyer, Communism, Random House, 1963; Pierre Broué, Histoire de la IIIe Internationale, Fayard, 1999 ș.a.
26 Dmitri, Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, Editura Orizonturi, Editura Lider, București, 1994, p. 423.
27 V.I. Lenin, Opere, Vol. 28, Ediția a II-a, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1955, p. 343.
28 Dmitri, Volkogonov, op. cit., p. 424.
29 Ibidem. Despre subiect și în: Robert W. Pringle, Historical dictionary of Russian and Soviet intelligence, Scarecrow Press,
2006; Robert W. Pringle, Historical dictionary of Russian and Soviet intelligence, Scarecrow Press, 2006; Viacheslav Ivanovich
Katamidze, Loyal Comrades, Ruthless Killers: The Secret Services of the USSR, 1917-1991, Barnes & Noble, 2007 ș.a..
30 Volkogonov Dmitri, op. cit., p. 425.
cauza P.C.(b)R. Înaltul forum invocat s-a desfășurat în perioada 19 iulie-7 august 1920, inițial
deschizându-și lucrările la Petrograd după care, începând cu 23 iulie, s-a mutat la Moscova. Potrivit
surselor comuniste, acest Congres al II-lea a reunit participanții a 67 delegații muncitorești din 37 de
țări, în total fiind 169 de delegați cu vot deliberativ și 49 cu vot consultativ31.
Cele 21 de condiții scrise de Lenin și care defineau esențialul partidului de tip nou, leninist32,
prevedeau:
1.) controlul deplin al partidului asupra presei de partid și desfășurarea unei propagande
energice;
2.) înlăturarea reformiștilor din posturile cheie ale partidului și înlocuirea lor cu comuniști de
nădejde, chiar dacă la început ar trebui înlocuiți activiștii «experimentați» cu muncitori de rând;
3.) menținerea aparatului de partid în orice împrejurări, de aceea, obligația de a crea
pretutindeni un aparat ilegal paralel, care în mod hotărâtor să-și poată apăra partidul;
4.) referitor la armată — era necesar să se desfășoare o propagandă și o agitație perseverentă și
sistematică în rândurile armatei și să se formeze celule comuniste în fiecare unitate militară.
Această muncă comuniștii vor trebui, în cea mai mare parte, s-o ducă ilegal, altfel ar echivala cu o
trădare a datoriei revoluționare, ceea ce ar fi incompatibil cu apartenența la Internaționala a III-a;
5.) agitație sistematică și metodică la sate;
6.) demascarea social-patriotismului fățiș, dar și falsitatea și fățărnicia social-pacifismului;
7.) ruperea oricărei forme de legătură cu reformismul și cu politica «de centru» și propagarea
acestei idei în cercurile cele mai largi ale membrilor de partid;
8.) în problema coloniilor și a naționalităților asuprite — demascarea fără cruțare a
manoperelor imperialiștilor «proprii» în colonii, sprijinirea nu în vorbă ci în faptă a mișcării de
eliberare în colonii, să ceară alungarea imperialiștilor din colonii;
9.) formarea în cadrul tuturor organizațiilor muncitorești de masă de celule comuniste care
trebuie să fie subordonate în întregime partidului comunist, în ansamblul său și, care, printr-o
muncă îndelungată și stăruitoare, să câștige sindicatele pentru cauza comunismului;
10.) lupta îndîrjită împotriva Internaționalei de la Amsterdam și a sindicatelor galbene33;
11.) reviziurea componenței fracțiunilor parlamentare și eliminarea din rândul acestora a
elementelor nesigure, subordanarea acestora Comitetului Central al partidului cum, de altfel, era
necesară subordonarea fiecărui proletar comunist față de interesele propagandei și agitației cu
adevărat revoluționare34;
12.) presa periodică sau neperiodică, toate editurile să fie subordonate partidului comunist, chiar
dacă acționează în ilegalitate;
13.) aplicarea principiului centralismului democratic;
14.) periodic curățarea rândurilor membrilor de partid de elementele mic-burgheze, în cazul
partidelor care funcționează legal;
15.) sprijin neprecupețit oricărei republici sovietice în lupta ei împotriva forțelor
contrarevoluționare;
16.) elaborarea unui program nou, comunist, în spiritul hotărârilor Internaționalei Comuniste;
17.) toate hotărârile Internaționalei Comuniste și ale Comitetului ei Executiv sunt obligatorii
pentru toate partidele din Internaționala Comunistă;
18.) schimbarea denumirii, fiecare partid din Internaționala Comunistă trebuie să se cheme -
partidul comunist din... (Secție a Internaționalei a III-a Comuniste);
19.) adeziunea la Internaționala Comunistă să se facă prin convocarea în timpul cel mai scurt a
unui congres extraordinar al partidului din țara respectivă, care să confirme oficial, în numele
partidului, condițiile de mai sus;
31 V.I. Lenin, Opere complete, Vol. 41, Ediția. a II-a, Editura Politică, București, 1966, p. 516.
32 William Z. Foster, Istoria celor trei internaționale, Editura Politică, București, 1958, p. 355.
33 V.I. Lenin, op. cit., p. 541, Internaționala de la Amsterdam a sindicatelor galbene — era Federația Internațională a
Sindicatelor înființată la Conferința de la Amsterdam, între 26 iunie și 2 august 1919, de către liderii sindicali reformiști din
Anglia, Franța, Germania, S.U.A., Belgia, Danemarca, Olanda, Luxemburg, Norvegia, Suedia, Austria, Cehoslovacia, Elveția,
Spania. În opoziție cu Internaționala Comunistă adepții Internaționalei de la Amsterdam au respins revoluția ca formă de
luptă a clasei muncitoare, fiind adepții colaborării dintre proletariat și burghezie.
34 William Z. Foster, op. cit., p. 355.
20.) pot intra în Internaționala Comunistă doar acele partide în care 2/3 din efectiv, înainte de
Congresul al II-lea, își declarase public adeziunea la Internaționala Comunsită35 (punct adăugat
ulterior de Lenin);
21) acei membri de partid care resping în mod fundamental condițiile și Tezele hotărâte de
Internaționala Comunistă vor fi expulzați din partid.
Insistând asupra condițiilor prezentate, Lenin afirma că sunt necesare de aplicat pentru că
numai astfel pot fi combătuți șovăielnicii și oportuniștii prezenți la congres, pentru a-i face să
înțeleagă că bolșevismul nu e un fenomen exclusiv rusesc, după cum pretindeau aceștia, ci avea o
valabilitate universală, luând în seamă, bineînțeles, condițiile specific-naționale, cu atât mai mult cu
cât nu erau reguli imuabile, ci îndrumări36. Evident, Lenin spunea așa, doar la nivel declarativ, în
realitate erau obligatorii.
În intervalul dintre cele două congrese, în centrul și răsăritul Europei valul revoluționar
crescuse, ceea ce-l determina pe colonelul american House să raporteze președintelui american
Wilson — cel pe care Lenin îl cataloga drept „prostănac”37, în raport cu politica practică a lui
Clémenceau și Lloyd George — că: „Bolșevismul câștigă pretutindeni teren. Ungaria a sucombat.
Stăm pe un butoi cu pulbere și e suficientă o scânteie pentru a sări în aer”38.
Era cert că în condițiile grele de după război, unii oameni în căutarea de opțiuni pentru o viață
mai bună îmbrățișau ideile amăgitoare bolșevice, astfel că între martie 1919 și martie 1920 s-au
declarat în favoarea aceastora și au aderat la Internaționalei a III-a partidele socialiste din Italia,
Norvegia, Bulgaria, Grecia, Suedia, Ungaria (partidul comunist), Olanda, Elveția, Statele Unite,
Anglia, Spania, Franța, precum și Federațiile generale ale muncii din Spania și Italia39.
La succesul acestora contribuise din plin criza economică de după Primul Război.
La întrunirea de constituirea Internaționalei a III-a, din martie 1919, a fost convocat și Partidul
Socialist din România dar, fiind în plin proces de reorganizare, nu a onorat invitația40.
Până la aderarea sa la Internaționala Comunistă, sarcinile răspândirii bolșevismului în România
reveneau — după cum am prezentat— unor organisme înființate pe teritoriul Ucrainei sau
Comitetului Revoluționar Dobrogean, constituit din inițiativa lui Rakovsky la Odessa, în 24 aprilie
1919. Sarcina majoră a acestui cuib bolșevic era de a se constitui într-o bază turnantă a „exportului de
revoluție în Balcani și Centrul Europei”41.
Între principalele sarcini prin care Comitetul avea să servească acestui scop se înscria, în primul
rând, stoparea Armatei române în cazul în care aceasta s-ar fi aliat cu un alt stat, aflat deja în conflict
cu Rusia Sovietică. În al doilea rând, se urmărea ca prin angajarea unei intense propagande și a unor
acțiuni teroriste și militare să se creeze tulburări interne, care să ducă la o stare de război în România,
ceea ce ar fi facilitat impunerea principiilor bolșevice, de răsturnare a regimului existent și
„impunerea dictaturii proletariatului”42.
Pentru întărirea mișcării bolșevice în zonă, în martie 1920 se înființa Biroul Sudic din Harcov
(de fapt se mutase în acel an de la Moscova, unde fusese înființat în 191943). Despre aceasta informa
Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste, avansând și ideea creării, pe mai departe, a unor
servicii secrete, finanțate de guvernul ucrainean, în scopul de a face o intensă propagandă prin
răspândirea de agitatori în „locuri potrivite” ca Marea Neagră, Basarabia și frontul polonez. Pentru
aceasta fonduri considerabile – tezaurizate în diverse valute și bijuterii – luau calea în 1919 spre
Bulgaria, via Varna sau Dobrogea. O mare parte din aceste fonduri erau destinate României, așa după
35 V.I. Lenin, op. cit., vol. 41, p. 541 și pp. 205-211.

36 William Z. Foster, op. cit., p. 356.
37 Ibidem, p. 224.
38 Ibidem, pp. 348. Fiind adept al lui Lenin, autorul nota: În ciuda atitudinii lui Noske din Germania, muncitorii s-au
ridicat din nou la luptă, după ce zdrobiseră periculosul puci al lui Kapp. Două săptămâni după primul Congres al
Internaționalei Comuniste se înființase Republica Sovietică Ungară, iar Armata Roșie a Rusiei Sovietice curăța Republica
socialistă de toți dușmanii ei înarmați, cărora li se alăturase acum și armata poloneză.
39 Ibidem, p. 349.
40 M. C. Stănescu, Moscova, Cominternul, Filiera Comunistă Balcanică și România (1919-1943), Editura Silex, București, 1994, p. 9.
41 Ioan Chiper, Considerations on the Numerical Evolution and Ethnic Composition of the Romanian Communist Party,
1921-1952 (în continuare Considerations on the Numerical...), în: Totalitarism Archives, vol. X, nr. 34-35 (1-2)/2002, p. 14.
42 Ibidem.
43 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar nr. 6/1921, f. 3.
76 T ra diț ie , isto ri e , a rma tă
cum rezulta din bugetul pe luna iunie 1919 al Colegiului Internațional. Astfel, din totalul cheltuielilor
prevăzute pentru propaganda în străinătate, 2/3 erau alocate pentru Basarabia – 40.000, România –
60.000, Grecia – 10.000, Turcia – 30.000, Macedonia - 3.00044.
Actele propagandei subversive împotriva Statului Român erau comandate de la Moscova și
conduse în special de pe teritoriul Ucrainei, prin acțiunea unor agenți străini bulgari, iugoslavi, ruși,
fiind coroborate cu acțiuni similare din Centrul Europei, după cum o reflectă și documentul la care
am făcut referire mai sus.
Pentru a exemplifica cum se materializau asemenea indicații, apelăm la conținutul unei rezoluții
(din 1921) a Biroului român din Moscova de pe lângă Comitetul Executiv al P.C. din Rusia45, pe care
a întocmit-o la consfătuirea comună cu comuniștii iugoslavi, unguri și germani. Hotărârea fusese
adoptată în urma prezentării unui raport de către românul bolșevizat Dik Dicescu46, în legătură cu
creșterea prevăzută a mișcării și stării de spirit naționaliste printre muncitorii din minoritățile
naționale din regiunile alipite la România47.
Obiectivele înscrise în documentul amintit erau următoarele:
1. Interesele de clasă, fără deosebire de naționalitate, sunt aceleași pretutindeni și proletarii
trebuie să lupte împotriva fiecărei burghezii, indiferent în ce formațiune de stat s-ar afla ei.
2. Să fie preveniți muncitorii din minoritățile naționale ale noilor regiuni alipite la România
împotriva stării de spirit complet naționaliste care poate aduce doar prejudicii cauzei muncitoare și
cu atât mai mult să se considere inadmisibilă munca acestor muncitori în orice fel de organizații
naționaliste ale minorităților asuprite.
3. În această direcție să se acorde o atenție deosebită atât tuturor tovarășilor trimiși la muncă
în patrie cât și tuturor auditorilor școlilor de partid, organizate pe lângă Birourile noastre ale
minorităților naționale.
4. Să se recomande agitatorilor să vorbească întotdeauna pe această temă, îndeosebi la
mitingurile printre foștii prizonieri de război.
5. Să se stabilească o legătură strânsă între Birourile noastre și să se facă schimb de informații
printre noi, în special să se dea indicații practice tovarășilor care pleacă în patrie, în privința
stabilirii contactului și a creării centrelor necesare pentru conducerea muncii de partid în acele
locuri unde încă nu există asemenea centre.
6. Prezenta rezoluție se va publica în ziarele respective ale grupurilor noastre și va fi adusă la
cunoștință Uniunilor noastre centrale48.
De remarcat este faptul că după eșecul regimului bolșevic al lui Bela Kuhn49, din 1919, datorită
intervenției Armatei române în Ungaria, un rol important a fost atribuit apoi Biroului din Viena al
Internaționalei Comuniste. Dintr-un raport al acestui Birou, din 20 ianuarie 1920, rezulta că partea de
nord-est a Ungariei, în legătură cu o parte însemnată a teritoriului ucrainean, oferea posibilitatea ca în
viitor această zonă să constituie baza pentru acțiuni bolșevice în Ungaria, Transilvania, Slovacia, Galicia,
fiind astfel trasformată într-o placă turnantă împotriva intereselor României, Cehoslovaciei și Poloniei.
Înainte de toate, însă, raportul considera ca o sarcină urgentă crearea unui partid revoluționar
românesc, care să adere la Internaționala Comunistă, iar ca oportunitate se prevedea crearea unui
44 Ioan Chiper, op. cit., p. 14.

45 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar nr. 1/1921, ff. 2-3 (precizare pe document: Fond 1, anul 1921,
Mapa 90).
46 Ion Dik-Dicescu, născut Ion Dicescu (mai 1893-4 ianuarie 1938), a fost un socialist român, jurnalist și ofițer activ. Deși
născut în București, cu numele adevărat de Isidor Canton, el a petrecut cea mai mare parte a vieții în Rusia, numele lui în
limba rusă fiind Ivan Osipovich Dick. Devenit de timpuriu bolșevic, a deținut poziții de comandă în Armata Roșie, în timpul
Războiului Civil. După, a deținut funcții de cercetare în domeniul economiei, din 1922 fiind profesor la diferite universități
din Moscova. A fost unul dintre fondatorii Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (1924). În timpul marilor
epurări politice a fost acuzat de spionaj și a fost executat, sursa: „Ion Dic Dicescu”, în: Wikipedia, the free encyclopedia (on-
line: http://en.wikipedia.org/wiki/Ion_Dic_Dicescu); Pavel Moraru, Serviciile secrete..., op. cit., p. 49.
47 Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar nr. 1/1921, f. 2.
48 Ibidem, ff. 2-3.
49 Ibidem, dosar nr. 14/1922, ff. 2-14. Reprimarea revoltei bolșevice ungare de către Armata română va aduce acuze lui Bela Kun,
din partea unor comuniști unguri. Cazul lui a fost supus cercetării la Moscova, astfel că președinția Comitetului Executiv al
Internaționalei Comuniste a numit în ziua de 21 ianuarie 1921 o comisie pentru a cerceta plângerile. Din comisia în cauză au făcut
parte Bucharin, Sokolnykov și Lunacharsky (până la sosire, un timp a fost înlocuit de Pyatakoff). Comisia a ținut 4 ședințe (22.I.,
26.I., 29.I. și 2.II/1921). La primele două au fost prezenți doar: Bucharin, Pyatakoff, Sokolnykov, iar la a treia și a patra au fost
prezenți toți cei patru membri. În final, Bela Kun a fost exonerat, acuzațiile considerându-se a fi nefondate.
secretariat pentru propagandă în România și ai cărui protagoniști trebuiau să fie în cea mai mare
parte din rândul unor minorități naționale50.
Prezentând toate acestea și în raport cu interesele Statului Român, se impuneau întrebările: Cât
de serioase puteau fi asemenea provocări revoluționar-bolșevice pentru România? Era ea într-adevăr
expusă și, dacă da, era pregătită să le înfrunte?
În răspunsul ce-ar putea fi formulat, ar trebui să ne gândim în primul rând la faptul că baza de
sprijin a propagandei pentru implementarea ideologiei sovietice era starea de criză apărută în urma
Primului Război Mondial și de la care nici România nu era exceptată. Avea și ea o clasă socială săracă,
nemulțumită față de tot felul de lipsuri și, prin urmare, vulnerabilă la doctrina bolșevică. Chiar și
numai acesta cauză ar fi fost un motiv suficient pentru ca mișcările de stânga să-și câștige noi adepți.
Urmărind câteva statistici, constatăm că în România prima mare conflagrație mondială produsese,
alături de imensele pagube umane, cca 800.000 (morți, răniți, dispăruți) victime ale acțiunilor
militare sau bolilor, care redusese populația activă a țării cu peste 1/5, și mari pierderi materiale.
Economia României era într-o stare de ruină și dezorganizare. Industria, în urma distrugerilor
provocate de război, avea o producție de sub 50% din nivelul antebelic.
Jaful german asupra utilajelor, instalațiilor și produselor, transferarea unor întreprinderi în
Moldova și chiar în Rusia, din cauza greutăților de aprovizionare cu materii prime, sunt câteva dintre
cauzele procesului de scădere a producției. Toate acestea au atras după sine o creștere agravantă a
inflației, moneda țării devalorizându-se la sfârșitul războiului de cca 40 de ori față de nivelul anului
1916 producând, astfel, un adevărat haos valutar și financiar, care a agravat și mai mult starea
economică și, implicit, sărăcirea populației țării.
Problema economică dominantă în primii ani de după război a fost aceea a refacerii și punerii în
funcțiune a activităților economice, pe întreg teritoriul țării. Procesul recuperator fiind desfășurat
neuniform și contradictoriu, a avut o evoluție lentă până la finele anului 1921, accelerându-se între
anii 1922-1923. Se poate afirma că, spre deosebire de alte ramuri, refacerea industriei a avut loc într-
un ritm mai rapid, în special în industria ușoară și alimentară. Comerțul interior și exterior era și el
puternic afectat de război, procesul său de refacere durând cam până în anul 1922. Reforma
comerțului și evoluția sa au fost în strânsă legătură cu fenomenele și procesele din industrie,
agricultură și finanțe.
În ceea ce privea agricultura, la finele războiului stocul de cereale era epuizat, iar șeptelul scăzuse
la cca 50% din nivelul antebelic. România nu mai exporta nici un produs, ci doar importa cereale și
alte produse alimentare necesare hranei populației.
Spre deosebire de celelalte ramuri, problematica refacerii și dezvoltării agriculturii se împletea strâns
cu necesitatea restructurării proprietății funciare. Afirmată încă din 1913, în perioada Campaniei din
Bulgaria când ziarul liberal „Viitorul” lansa ideea necesității și oportunității înfăptuirii unei noi reforme
agrare, problematica funciară avea să capete avânt în anii Primului Război Mondial. Parlamentul a
adoptat apoi modificarea Constituției, înscriind în cuprinsul ei reforma agrară și electorală.
Era astfel prevăzută exproprierea, pentru cauza de utilitate națională, a 2 milioane de hectare,
cu despăgubire în rentă de stat. Exproprierea urma să se facă din proprietate moșierească, domeniile
statului și cele ale coroanei, precum și din proprietatea instituțiilor publice, a cetățenilor străini și a
absenteiștilor. Proiectul de modificare al Constituției aprobat în Parlament, la 17 iulie 1917, a fost
sancționat de rege la 19 iulie 1917. A urmat exproprierea, începută pe baza decretelor-legi din 1918-
1919 și definitivată prin legile de reformă agrară din iulie 1921. Rezultatul a fost că 6.008.098 ha,
adică 66% din proprietatea moșierească, au fost destinate împroprietăririi țăranilor51.
50Ioan Chiper, op. cit., p. 14.

51Monitorul Oficial nr. 258, din 13 martie 1920. Deși au fost adoptate legi distincte pentru Vechiul Regat și pentru fiecare
provincie istorică românească, luându-se în considerare o serie de particularități ce decurgeau din specificul fiecăreia, legile
respective aveau, în esență, un caracter unitar. Prin aplicarea lor se asigura redistribuirea unei mari parți a marii proprietăți
funciare în favoarea celor care nu aveau pământ suficient, pentru munca și întreținerea familiilor lor. Criteriile de
împroprietărire au fost participarea la război și suprafața de pământ avută de țărani înainte de acesta. Astfel, legiuitorul
dispunea, cu precădere, următoarea ordine a împroprietăririi: mobilizații din războiul 1916-1918, mobilizații din campania
din 1913, văduvele de război care aveau copii, agricultorii lipsiți de pământ, agricultorii cu proprietăți mai mici de 5 hectare,
orfanii de război. Vezi și Reforma Agrara de la 1921, coord. Silviu Gogu (sursă on-line:
http://facultate.regielive.ro/referate/economiereforma_agrara_de_la_1921-55011.html).
78 Tra diți e , is to ri e , a rma tă
Procesul de legiferare a reformei agrare se încheia după patru ani, prin adoptarea în formă
definitivă a Legii pentru reforma agrară din Vechiul Regat, la 17 iulie 1921, a Legii pentru reforma
agrară din Transilvania la 30 iulie 1921 și a Legii pentru reforma agrara din Bucovina la 30 iulie 1921.
Izvorâtă din revoluția bolșevică a anului 1917, cu deviza pământ și pace, dorința țăranilor
basarabeni s-a materializat mai devreme ca în celelalte regiuni ale României astfel că, la 6 martie
1920, fusese adoptata Legea pentru reforma agrara din Basarabia, un mare însuflețit al acesteia fiind
Anton Crihan52. La liniștea din Basarabia postbelică contribuia, desigur, și modul în care se aplica
această reformă agrară.
Chiar dacă a generat numeroase nemulțumiri, punerea în posesie a sătenilor cu pământul ce li se
cuvenea se făcea în cadrul unor adevărate serbări populare, la care erau împărțite certificatele de
proprietari, după care se trăgeau brazdele de delimitare a pământului, se țineau slujbe, erau susținute
discursuri înflăcărate.
O mărturie impresionantă despre un asemenea important moment al împroprietăririi țăranilor
din Basarabia ne-a lăsat generalul Nicolae Rujinschi53, comandant al Comandamentului Corpului III
Armată cel care, în această calitate, a asistat, la 4 august 1921, în frumosul sat Vadul lui Vodă, la
împărțirea titlurilor de proprietate.
Mărturiile sale, la care vom mai face apel în continuare, se află astăzi în fondul de arhivă al
Muzeului Militar Național. Ele se complinesc fericit cu imaginile unui album singular54 intitulat
Pentru rege și România Mare la Nistru împotriva bolșevismului. 1918-1921 constituind, astfel,
pentru eternitate, mărturii peremptorii ale acelor momente de bucurie națională.
În cuvântarea rostită cu acel prilej în fața sătenilor, le amintea că făgăduința regelui din timpul
războiului s-a îndeplinit, și că azi țăranul are în loc de pușcă plug conștientizând, astfel, o dată în
plus, că devenind proprietar are și datoria ca mâine să-l apere cu sângele lui55.
Era un îndemn și o chemare pe care generalul Rujinschi o adresa basarabenilor, pentru a-i
determina să fie mai cooperanți cu armata română în lupta împotriva stârpirii bandelor revoluționar-
bolșevice. De fapt, chiar generalul adăuga că nici nu era nevoie de un prea mare îndemn, pentru că
rechizițiile forțate pe care le făceau bandele bolșevice pe seama țăranilor basarabeni, mesajele de
război ale acestora pentru răpirea Basarabiei, a pământului pe care abia îl dobândiseră, îi revolta și
mai mult pe localnici, generând în cele din urmă un puternic curent contra bolșevicilor56.
52 Ibidem. Decretul de reformă agrară pentru Basarabia nr. 1036 din 11 martie 1920 a fost votat de Sfatul Țării la
27 Noemvrie 1918 și decretat la 21 Decembrie 1918, cu No. 3.791 și se ratifica cu modificarea art. 1-12, 14, 17, 19-23, 25-26,
28-32, 34, 36-37, 46, 52, 54-63, 65-74. Un rol major l-a avut Anton Crihan, fost președinte al Comisiei Agrare în cadrul
Sfatului Țării, cel care a întocmit proiectul de reformă agrară pentru Basarabia, în octombrie și noiembrie 1918. Tot el a fost
raportorul acestei legi în martie 1920, când a fost votată de Adunarea Deputaților. Lui i se datorează, în cea mai mare parte,
concepțiile foarte îndrăznețe pentru vremurile de atunci, înscrise în această lege, potrivit cărora nu s-au lăsat proprietarilor
decât 100 ha (surse: Anton Crihan, în: http://www.romanism.net/oameni-si-locuri; Monitorul Oficial nr. 258/1920,
on-line: http://www.legestart.ro/Decretul-1036-1920-de-reforma-agrara-Basarabia-votata-Sfatul-tarii-27-Noemvrie-1918-
decretata-prin-decretul-dela-21-Decemvrie-1918-No-3-791-se-ratifica-modificarea-art-1-%28MTA1M zgz%29.htm).
53 General de divizie Nicolae Rujinschi (n. 19.07.1864 în Piatra Neamț-m.?), a evoluat, în perioada 1883-1919, de la gradul
de soldat la cel de general de divizie. A participat în Primul Război Mondial (1916-1918) și s-a remarcat în luptele din
Dobrogea, Oituz, Maghyaras, Hârja ș.a. A fost locțiitor și titular la Corpul II Armată în cadrul Comandamentului Trupelor
de Est, precum și comandant al Corpului III Armată, în perioada 1920-1921. Printre distincțiile primite notăm: Ordinul
„Coroana României” în grad de cavaler, Medalia jubiliară „Carol I”, Ordinul „Mihai Viteazul” cl. a III-a, „Steaua României”
cu spade în grad de comandor și panglică de „Virtutea Militară”. Nu știm data exactă a decesului, însă după însemnările din
dosarul său personal, care se opresc la anul 1931, deducem că a decedat în preajma acestui an. Vezi și În slujba Patriei,
ianuarie 2007, p. 8 (sursă on-line: http://www.rft.forter.ro/12_in_slujba_patriei/ 2007/ 2007-01.pdf).
54 Arhiva Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”, Colecția Albume, inv.: A 380 (în continuare: Arh. M.M.N.,
La Nistru împotriva bolșevismului...).

55 Ibidem, Colecția Manuscrise, Jurnalul generalului Nicolae Rujinski, mss. nr. 483 (în continuare: Arh. M.M.N., mss.
nr. 483), vol. XXI/1921, ff. 146-147.

56 Ibidem, p. 140.
Pe malul Nistrului, la Vadul lui Vodă, la trasarea primei brazde de pământ după împroprietărirea locuitorilor
(sursa: Arh. M.M.N., Colecția Albume, A. 380).
Precaritatea economică a țării de după război a creat terenul fertil, tocmai datorită condițiilor
grele de existență, și pentru afirmarea mișcărilor muncitorești. Trebuie însă să recunoaștem că
această consecință nu avea doar motivații economice, ci și politice: deficiențele guvernamentale în
materie de protecție socială, plusate de un aparat administrativ corupt.
În afară de însemnătatea politică la nivelul Statului Român, Marea Unire crease și posibilitatea
coagulării mișcării muncitorești din România. Trebuie, însă, menționat că încă de la intrarea țării în
război, tocmai pentru evitarea unor greutăți sociale, fusese interzisă prin lege orice mișcare
muncitorească, până în noiembrie 1918. Fără a ne propune o analiză a acesteia și a mișcării sindicale,
în general, lor fiindu-le dedicate o bibliografie foarte bogată, amintim unele mișcări sociale izvorâte
din neajunsurile războiului și care au oferit posibilitatea Internaționalei Comuniste să le invoce și să
le folosească în scopul propriei afirmări, împotriva intereselor statului român.
De pildă, cea din mai 1917, când 800 de muncitori de la atelierele CFR „Grivița” au încetat lucrul, la
1 septembrie 1918, muncitorii tipografi din Iași, din organizația „Unirea grafică”, au deschis drumul
revendicărilor pentru ca ziua de munca să fie de 8 ore. La 29 octombrie 1918, minerii de la Petroșani au
declarat greva generală, manifestându-și, totodată, și sprijinul in favoarea înfăptuirii României Mari.
În noiembrie 1918, odată cu intrarea din nou în legalitate a mișcărilor muncitorești, Partidul
Social-Democrat din România își schimba numele în Partidul Socialist, iar la 14 noiembrie
1918 apărea și primul număr din Socialismul, organul de presă al Partidului Socialist și al Uniunii
Sindicale57. Dintre primele sindicate care și-au reluat activitatea și au trecut la organizarea de acțiuni
revendicative au fost muncitorii feroviari din București.
La consfătuirea din 18 noiembrie (1 decembrie) 1918 a lucrătorilor din Atelierele C.F.R., Comitetul
sindicatului ceferiștilor a hotărât să reînceapă activitatea pe baza vechilor statute ale organizației,
deoarece acestea corespundeau principiilor și scopurilor mișcării sindicale. Apoi, în 13 decembrie 1918, a
avut loc greva tipografilor din Capitală, care a mobilizat în jur de 600 de persoane. Mișcarea din Piața
57Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, Partea I, 1918-1933 (în continuare România după
Marea Unire…), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 154. Din Comitetul Executiv al acestui partid făceau
parte Alecu Constantinescu, Gheorghe Cristescu, Ion C. Frimu, Theodor Iordăchescu, Ilie Moscovici ș.a.
Teatrului Național s-a soldat, însă, cu morți și răniți. Au fost personalități care au condamnat represiunile
guvernului liberal, printre care Ioan Slavici, Nicolae Tonitza, Gala Galaction ș.a.
Tot în acea perioadă, din partea Comitetului Executiv al Partidului Social-Democrat din
Transilvania, Iosif Jumanca și Ioan Flueraș au venit la București pentru a începe procesul de
unificare politică a mișcării muncitorești (definitivat la 31 ianuarie/1 februarie 1920), dar și din
solidaritate cu greviștii din decembrie 1918. Cereau eliberarea lor, mai ales că unul dintre liderii
mișcării acesteia, I.C. Frimu, avea să moară în închisoare, la 6 februarie 1919.
Spre deosebire de trecut, în anul 1919 luptele greviste fiind mai bine organizate, au căpătat
amploare. Anul respectiv a debutat cu mișcarea din 18 martie de la Lupeni, Petrila-Petroșani și, apoi,
în întreaga Vale a Jiului. I-a urmat greva ceferiștilor, din 25 mai-16 iunie 1919 care, generalizându-se,
a cuprins mai multe centre din țară, mobilizând cca 20.000 participanți. Apoi a urmat greva
petroliștilor din Valea Prahovei (iulie-august 1919). Acestora li s-au mai adăugat și alte acțiuni
greviste, organizate pe ramuri de producție.
Guvernul Al. Vaida Voievod, prin legislația adoptată la finele anului 1919 și începutul anului
1920, a acordat unele concesii maselor populare. A fost ridicată parțial cenzura, se decretase
retragerea gărzilor militare din întreprinderi ș.a. De asemenea, în urma revendicărilor, greviștii au
mai obținut regimul de 8 ore de lucru, repaosul săptămânal, concedii plătite, dreptul la grevă ș.a58.
Anul 1920, urmare a consolidării Internaționalei Comuniste, prin cel de-al doilea Congres și
constituirea Consiliului Internațional al Sindicatelor Roșii (Moscova, iulie 1920), mișcările greviste
din România vor culminat cu declanșarea grevei generale din octombrie 192059. Oficial, greva a fost
cauzată de refuzul guvernului român de a satisface cererile muncitorilor, formulate de către Consiliul
General al Partidului Socialist din România. Aceste cereri au inclus respectarea libertăților
democratice, recunoașterea comitetele de fabrică a lucrătorilor, eliminarea stării de asediu, existentă
în România, precum și eliminarea totală a cenzurii. Greva a durat până la 28 octombrie și a reunit cca
400.000 muncitori.
Guvernul Al. Vaida Voievoda fost înlocuit cu cel condus de generalul Al. Averescu, care a venit la
conducere la 13 martie 1920. Averescu încercase să combine politica de concesii cu cea de reprimare a
mișcării muncitorești de sorginte bolșevică60. Alături de Legea „Trancu-Iași” (septembrie 1920), luase
măsuri de înăbușire și a grevei generale, soldate cu multe arestări.
Tot în 1920, Partidul Socialist participa pentru prima dată la alegeri și, datorită mișcărilor sociale
prin care câștigase aderenți și susținători, rezultatul fusese peste așteptări, 21 de mandate pentru
Camera Deputaților și 3 pentru Senat.
Cu o asemenea bază reprezentativă, Partidul Socialist a trebuit să-și clarifice baza ideologică,
scop în care a și acceptat invitația de participare la cel de-al doilea Congres al Internaționalei
Comuniste. Dar, pentru că autoritățile au tergiversat acordarea vizelor, reprezentanții acestuia nu au
putut ajunge la timp la Moscova. Plecată din țară pe la jumătatea lunii august, abia în octombrie 1920
delegația română ajungea în Rusia, prin via Harkov. Acolo se aflase Rakovsky, care îi așteptase să
discute pe seama celor 21 de condiții impuse pentru aderarea la Internaționala a III-a61. Din delegația
respectivă făceau parte socialiștii Gheorghe Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, Constantin Popovici,
Eugen Rozvan, David Fabian și Ioan Flueraș. Ajunși apoi la Moscova, reprezentanții români nu au
fost admiși în totalitate la dezbateri de către componenenții Comitetului Executiv ai Internaționalei a
III-a. Ioan Flueraș a fost exclus, pe motiv că participase la Marea Adunare de la Alba Iulia și fusese în
Consiliul Dirigent, iar apoi la semnarea Tratatului de la Versailles62.
58 Ibidem, p. 157.
59 T. Georgescu, De la greva generală la crearea P.C.R. București, 1962. Nicolae Goldberger, Greva generală din România,
1920, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R., Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie
1918”, București, 1970. N.I. Lebedev, Istoriia Rumînii 1918-1970, Nauka, Moskva, 1971. Elena Ilie, Mișcări greviste în
structurile Ministerului de Război (1919-1920), în: Dosarele Istoriei, nr. 3/2001, p. 8. Gheorghe Iancu, Marcel Știrban,
István Csucsuja, Activități social-politice ale metalurgiștilor din zonele Sibiu, Aiud, Târgu-Mureș, Mediaș și Brașov (1919-
1939), în: Dezvoltarea întreprinderilor metalurgice din Transilvania (1919-1940),Cluj-Napoca, 2003, pp. 307-335 ș.a.
60 Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 162.
61 Clara Cușnir-Mihailovici, Florea Dragne, Gheorghe Unc, Mișcarea muncitorească din România. Făurirea Partidului
Comunist Român. 1916.1921, Ediția. a II-a, Editura Politică, București, 1982, p. 294.
62 „Socialismul”, din 17 februarie/2 martie 1919; Florian, Tănăsescu, Internaționala Comunistă și socialiștii români.
Negocieri și presiuni, 1920, în: Arhivele Totalitarismului, anul II, nr. 3/1994, București, pp. 73-74.
Ulterior, conducătorii Internaționalei Comuniste au „chestionat” pe reprezentanții socialiștilor români
în privința unui set de întrebări. Acestea se refereau la intrarea liderilor socialiști din Transilvania în
Consiliul Dirigent, tratativele duse de membrii Comitetului Executiv cu generalul Al. Averescu, lupta clasei
muncitoare din România pentru apărarea puterii sovietice din Rusia și Ungaria, denumirea partidului,
delimitarea curentelor ideologice din partid și convocarea congresului general al partidului63.
În ideea acceptării afilierii la Internaționala Comunistă, ținând cont și de cele 21 de condiții
impuse la Congresul al II-lea al acesteia, delegații românii au trebuit să răspundă la șase întrebări,
formulate astfel:
1.) Declarați în numele Comitetului dv. Central că sunteți de acord cu cele 21 de condiții?
2.) Aceste teze și condiții trebuie adoptate fără rezerve de către următorul dv. congres?
3.) Declarați că, imediat după întoarcerea dv. în România, Grigorovici, Jumanca, Flueraș și
consorții vor fi excluși din partid?
4. Declarați că vă supuneți tuturor hotărârilor Federației Comuniste Balcanice și că-i asigurați
cea mai ferbinte participare și înțelegere din partea voastră?
5.) Sunteți de acord ca, împeună cu partea comunistă a delegației române, cu participarea
Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste, să elaborați o listă a noului Comitet Central al
partidului român, compusă din comuniști de încredere?
6.) Puteți garanta că, imediat după întoarcerea dv. în România, organul central își va schimba
poziția și va scrie în mod comunist?64.
Cu toate că majoritatea membrilor delegației române au avut rezerve asupra întrebărilor ce li
s-au pus totuși, la 5 decembrie 1920 au semnat (excepție David Fabian) angajamentul prin care
acceptau cele 21 de condiții de afiliere la Internaționala Comunistă, precum și supunerea lor spre
aprobare în congresul partidului.
Delegația română revenea de la Moscova în ianuarie 1921, nu înainte de a avea o întrevedere și
cu Lenin (o parte din delegație), la 10 decembrie 1920. Fusese încă un prilej prin care liderul bolșevic
avea să-și exprime convingerea că numai revoluția sovietelor este calea spre democrația populară.
Gheorghe Cristescu avusese o atitudine demnă în fața lui Lenin, potrivit unei informații parvenită
ulterior, prin avocatul socialist Adrian Brudaru65. Verticalitatea sa a determinat dizgrația sovieticilor
și, apoi, înlocuirea sa cu Elek Köblös. Potrivit mărturiei amintite, când Cristescu l-a întâlnit prima
dată pe Lenin, știind că are o aversiune față de el, i s-ar fi adresat astfel:
— Tovarășe Lenin, iată, m-am înfățișat Dvs., deși auzisem că vreți să mă exterminați. Acum
faceți ce vreți cu mine!66.
Dar, Lenin a răspuns:
— Ce vorbe sunt astea? Cum să te extermin? Aceste vorbe sunt simple născociri, dușmănoase.
La această întâlnire de despărțire, Lenin i-a cerut lui Cristescu să adopte o serie de directive, cum erau:
1.) Socializarea întregului pământ rural, deci, implicit și pământul țăranilor;
2.) Partidul Socialist al Muncitorilor să nu recunoască votul Sfatului Țării cu privire la Unirea
Basarabiei cu România;
3.) Reprezentanții aceluiași partid să accepte dreptul Partidului bolșevic din Rusia de a numi în
Comitetul Central al partidului român trei membri ruși, ca reprezentanți ai partidului bolșevicilor67.
Cristescu i s-a opus lui Lenin, explicând că nu poate accepta condițiile din următoarele
considerente:
a.) În primul rând i-a răspuns că Țărănimea română cere să fie împroprietărită nu să i se ia
pământul. Regele Ferdinand a cedat moșiile sale, pentru împroprietărirea țăranilor. Guvernul gl.
63 Tănăsescu Florian, op. cit., pp. 84-85.

64 Ibidem, p. 87.
65 Arhiva M.M.N., Colecția Manuscrise, mss. nr. 571 - Pantelimon Halippa — Tribun al Basarabiei, Vol. III, lucrare îngrijită de ing.
Nicolae-Radu Halippa, prof. Nicolae P. Nitreanu, București, 1985, pp. 151-166. În această operă se amintește de lucrarea lui Adrian
Brudaru, Amintiri și memorii, vol. I., 1900-1918, care înscrie informația preluată de la dr. Lupu, președintele Partidului Țărănesc
Democrat, din 1927, pe când se aflau amândoi în Parlament. La rândul său, dr. Lupu aflase știrea chiar de la Gh. Cristescu, într-o
convorbire pe care au avut-o după reîntoarcerea sa de la Moscova. Apoi, în 1972, la o aniversare a lui Gheorghe Cristescu, la care
s-a aflat și avocatul Brudaru, chiar însuși Cristescu a repovestit acea întâlnire cu Lenin (p. 159/notă).
66 Ibidem, f. 158.
67 Ibidem, f. 159.
Al. Averescu a înfăptuit exproprierea și împroprietărirea țăranilor, iar eu — Partidul Socialist — să vin
cu măsura de a lua pământul țăranilor, cu care au fost împroprietăriți? Ne-ar fugări, ne-ar omorâ!
b.) La a doua problemă, Cristescu a menționat că Unirea Basarabiei cu România s-a făcut prin
voința poporului din Basarabia și că în această problemă poporul basarabean a procedat conform
principiilor lansate de însuși Lenin — «Dreptul popoarelor la autodeterminare» —, de a-și hotărâ
ele singure soarta. I-a amintit apoi lui Lenin de întâlnirea pe care a avut-o, în prezența lui Troțki, în
iulie 1917, cu delegația basarabeană compusă din Pan Halippa, Ion Sinicliu, P.V. Ciumacenco, care
venise la Congresul deputaților țărani din întreaga Rusie. Fusese momentul când, după intenția
nereușită de a contacta pe Kerenski, aceștia au venit la Lenin pentru a-i prezenta situația din
Basarabia, în legătură cu naționalizarea școlilor, a armatei și a instituțiilor guvernamentale. Atunci,
Lenin, după consultări cu Troțki, a declarat: «Nu vă pierdeți timpul în zadar pe aici, că nimeni nu
vă dă nimic. Guvernul Kerenski nu poate face față cerințelor pe front! Guvernul Kerenski este pe
moarte, el trebuie să cadă în zilele următoare. Mergeți acasă și acolo procedați cum vă dictează
interesul și momentul politic, dar faceți totul prin Sfatul Țării al vostru, de acolo; în ceea ce privește
naționalizarea școlilor din Basarabia nu așteptați de la Guvernul Kerenski nimica, că nu vă dă.
Adresați-vă României, de acolo vă poate ajuta și cu manuale și cu tot»68.
c.) Cu ce-a de-a treia problemă, Cristescu a fost de acord, dar la reciprocitate, ca și Lenin să
accepte în Comitetul Politic Executiv al bolșevicilor pe trei reprezentanți români, cu respectearea
principiului de neamestec în treburile interne ale comuniștilor români.
Nu se știe care a fost reacția lui Lenin la acest răspuns-propunere a lui Cristescu, însă un lucru se
știe clar, că în Comitetele regionale ale P.C.R. din România și chiar în Comitetul Executiv al P.C.R.
se aflau în permanență reprezentanții Partidului bolșevicilor ruși, de notorietate fiind unele nume
ca Pavel Tcacenko, Nikolskii Alexandru Nicolaevici, Starîi Grigorii Ivanovici, Batiscev Justin
Nicolaevici, Timov Solomon Samuilovici, Lisovoi Nikita Andreevici, Klușnikov Andrei Ivanovici ș.a69.
După reîntoarcerea delegației române de la Moscova, în cadrul Consiliului General al partidului și
sindicatelor, din 30 ianuarie-3 februarie 1921, s-a produs o delimitare organizatorică între curentele de
partid70și s-a grăbit convocarea congresului Partidului Socialist, stabilit pentru 8 mai 1921.
Perioada deplasării la Moscova a delegației socialiștilor români a coincis, având în vedere cele
prezentate anterior, cu amploarea grevelor românești, culminând cu greva generală, atacul din senat
68 Ibidem, f. 160.
69 Ibidem, ff. 160-162. 1.) PAVEL TCACENKO (Antipov Iakov Iakovlevici), de origine ucrainean, cunoscut și cu numeroase
nume conspirative: Bespiatnîi, Caidar, Liudmir, Basarabeanu, Bazarov, Petreaș etc. El era membru al P.C.U.S., dar activa la
Bender, ca secretar de partid al provinciei Basarabia, dar și la Chișinău. După Congresul al III-lea al P.C.R. care a avut loc la
Moscova și nu la Viena, cum se caută a se camufla de unii, a exercitat puternice presiuni asupra românilor; 2.) NIKOLSKII
ALEXANDRU NICOLAEVICI (cu numele adevărat de Petrenko), membru al P.C. din Rusia Sovietică din 1918. Deși cetățean
sovietic, a fost cooptat în P.C.(d)R., inclusiv în C.C. al P.C.(d)R. Din 1927 a deținut sarcina de secretar al Comitetului
regional de partid din Basarabia. A luat parte la lucrările Congresului al IV-lea al P.C.R. A fost arestat în 1930, evadează,
și din 1932 se retrage în U.R.S.S.; 3.) STARÎI GRIGORII IVANOVICI (Borisov - nume adevărat, iar conspirative: Starik,
Sedoi ș.a.). Deși cetățean sovietic, a fost cooptat ca membru al Partidului Socialist Român din 1918. În Basarabia a avut
calitatea de șef al Statului Major Revoluționar și de apărare a orașului Bender. A fost președinte al Comitetului Județean de
partid din Bender și unul din conducătorii «răscoalei» de la Bender. A fost membru al Comitetului regional de partid al
Basarabiei; 4.) BATISCEV JUSTIN NICOLAEVICI, cu nume conspirativ Almazov, participant la mișcarea comunistă ilegală
din Basarabia. Deși originar din jud. Cetatea Albă se retrăsese și trăia în Ucraina. În 1919 se reîntoarce în Basarabia și începe
activitatea „revoluționară” în sudul Basarabiei. A fost membru activ al organizației de partid de la Tatar-Bunar, aflându-se în
septembrie 1924 în fruntea rebeliunii. A fost membru al Comitetului regional de partid român din Basarabia; 5.) TIMOV
SOLOMON SAMUILOVICI, avea pseudonimul Solomon Samuilovici Tinchelman și nume conspirative: Gugo, Grigorescu,
Laufer etc. A participat la mișcarea comunistă din Basarabia și Vechiul Regat. A fost membru al Partidului Socialist Român
din 1918, iar din 1922 a fost membru al P.C.(d)R. A fost unul dintre fondatorii U.T.C. din Basarabia. În perioada 1920-1921 a
participat la organizarea Asociației Studenților din Basarabia, fiind membru al acesteia. Din 1922 a fost reprezentantul
P.C.(d)R la Federația Comunistă Balcanică (Interbalcanică). A fost delegat la Congresul al V-lea al P.C.(d)R din decembrie
1931 și la Plenara a XIII-a a Comitetului Executiv a Internaționalei Comunsite din 1933. Între 1933-1938, a fost șeful tehnic
al Biroului pentru Străinătate al C.C. al P.C.R. și redactor la revista Lupta de clasă. Din 1936 a fost membru al C.C. al P.C.R.
și, apoi, membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.R.; 6.) LISOVOI NIKITA ANDREEVICI - unul dintre conducătorii
rebeliunii de la Tatar-Bunar, din 1924. Figura din 1923 ca membru al Comitetului revoluționar din Tatar-Bunar și membru
al Comitetului revoluționar din sudul Basarabiei. A fost și comandantul unui detașament la Tatar-Bunar și a luptat în satele
Cișmea și Jebreni; 7.) KLUȘNIKOV ANDREI IVANOVICI - cu nume conspirativ Nenin, unul dintre principalii conducători
ai rebeliunii de la Tatar-Bunar. A fost membru al P.C.(b)R.S.R., din 1918, și militant al mișcării comuniste ilegale din
Basarabia. În 1923 a fost numit secretar al Comitetului Raional de partid pentru sudul Basarabiei, iar din 1924 a fost numit
președinte al Comitetului Revoluționar pentru sudul Basarabiei, conducând astfel rebeliunea de la Tatar-Bunar. A căzut în
luptele de acolo.
70 Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, op.cit., p. 169.
al lui Max Golstein71,
dar și cu demersurile oficiale de reluare a relațiilor diplomatice româno-
sovietice, în cadrul cărora partenerii sovietici invocau atacuri ale grănicerilor români la Nistru,
împotriva gărzilor sovietice. Dar, ca și în proverbul Lupul strigă: Lupul!, așa și sovieticii. În timp ce ei
acuzau România că, alături de aliații săi, intenționează să atace Rusia Sovietică, ei înșiși se gândeau să
intre în Basarabia. Astăzi acest lucru este o certitudine, chiar prin mărturia lui Troțki, din 1921.
Guvernul român nu avea o politică duplicitară, după cum insinuant răspundea sovieticilor Take
Ionescu, iar intențiile sale pașnice nu erau numai la nivel declarativ, ci o dovedeau măsurile practice
luate în acest sens.
Prin Ministerul de Război fuseseră emise astfel de dispoziții încă din 1920, prin Ordinul nr.
109072. Se recomandase astfel ca atitudinea trupelor de pe frontieră să nu fie provocatoare, dar,
având în vedere politica duplicitară tocmai prezentată a vecinilor sovietici, ordinul conținea și
prevederea de a se reacționa cu toată energia la orice caz de agresiune.
Generalul de divizie Nicolae Rujinschi, la vremea aceea comandant al Diviziei 12 Infanterie și
comandant al Corpului II Armată (din 23 aprilie 1919)73 dislocat în Basarabia, jumătatea sudică, zona
cea mai fertilă pentru atacurile bolșevice, transmitea ordinul primit mai departe, către trupele din
subordinea sa (Diviziilor 4 și 5), cu Ordinul nr. 1226, din 24 august 1920.
71Max Goldstein (1898-1925) a fost un militant comunist și anarhist român, de origine evreu, remarcat prin actele de terorism din
România. În 1920 fusese deja condamnat la zece ani închisoare pentru crime împotriva statului, pentru că în 1917 fugise la Odessa,
amestecându-se ca agitator printre bolșevici. Se dedase la jafuri față de românii refugiați acolo și s-a remarcat prin ardoarea
revoluționară, fiind un timp și garda de corp a lui Cristian Racovky. În urma unor experimențe cu explozibil, la școala de terorism, își
pierduse o mână, pe care a înlocuit-o cu o proteză cu cârlig, de unde și denumirea de omul cu cârlig. După ce în noiembrie 1920,
printr-un atentat nereușit împotriva ministrului de la Interne, Constantin Argetoianu, înfocat luptător împotriva comunismului și a
celor ce-l propăvăduiau, la 8 decembrie 1920 a organizat un alt atentat cu bombă, de această dată în Senatul României. La realizarea
acțiunii teroriste a avut drept complici pe Saul Osiris și Leon Lichtblau. Atentatul s-a soldat cu moartea senatorilor Radu Demetriu
(episcop catolic de Oradea Mare), Spirea Gheorghiu și Dimitrie Greceanu, ministrul de la Justiție, precum și rănirea gravă a
generalului Constantin Coandă, președintele Senatului. Goldstein era șeful unei grupări anarhisto-teroriste, formată din evrei
comuniști, dar se bănuia că avusese legături și cu unii conducători ai grupului de extremă stângă din Partidul Socialist din România
(ex. Alecu Constantinescu). După atentatul din Senat, Max Golstein fugise la Iași, apoi la Chișinău și în Rusia, fiind urmărit de
Siguranță. S-a reușit arestarea lui în noiembrie 1921, la Călugăreni, după ce încercase o trecere frauduloasă a graniței românești la
Giurgiu. Fusese recunoscut atunci de un grănicer pe care l-a și împușcat, dar nu mortal. Avea asupra sa 15 kg de explozibil, deci urma
să înfăptuiască alte acte de teorism. A fost judecat alături de complicii săi, în 1922, în așa-numitul „Proces din Dealul Spirii”, împreună
cu alți comuniști. Max Goldstein fusese condamnat pe viață și internat pentru săvârșirea pedepsei la închisoarea Doftana, unde a și
murit, în octombrie 1925, după 57 de zile de greva foamei. Din corespondența sa din timpul detenției rezulta că nu a regretat niciodată
actul terorist săvîrșit, considerându-se un erou. Ceilalți inculpați au fost condamnați la pedepse între o lună și 10 ani de muncă forțată.
În ciuda mărturiilor lui Gheorghe Cristescu, secretarul P.C.(d)R., că nu a fost o conspirație comunistă, mențiune preluată și în unele
sursele istorice, dimpotrivă, implicarea comuniștilor ieșea clar la iveală odată cu moartea lui Golstein, după cum dezvăluiau chiar
surse sovietice. Pe larg în diverse surse: Totalitarism de Dreapta în România, origini și manifestări 1919-1927, Institutul Național
pentru Studierea Totalitarismului, București, 1996, p. 150; Ioan Scurtu, Grigore Traian Pop, Almira Enuță-Țentea, Gheorghe Buzatu,
Nicolae Ciobanu, Asasinate și procese politice în România interbelică, în Dosarele Istoriei, 1999, 4, nr. 6, pp. 40-61; Stelian Tănase,
Procesul din Dealul Spirii, în Magazin istoric, octombrie 2003; 1922 - Proces anticomunist în Dealul Spirii, în Istoria Comunismului
Romanesc, în Jurnalul.Ro, din 13 Oct. 2004 (on-line: http://jurnalul.ro/scinteia/istoria-comunismului/autoritatile-pierd-procesul-
59114.html); Atentatul de la Senatul Romaniei, o piesa în dosarul comunistilor, în Jurnalul Național, din 20 octombrie 2004 (on-
line: http://jurnalul.ro/scinteia/istoria-comunismului/atentatul-de-la-senatul-romaniei-o-piesa-in-dosarulcomunistilor-58611.html);
Florian Tănăsescu, 1920. Atentat în Senatul României, în Magazin Istoric, 2004, 38, nr. 6, pp. 43-47; Dinu C. Giurescu, Istoria
României în date, Editura Enciclopedică, București, 2007, p. 365; Stelian Tănase, București-Strict secret, Episodul 5:Bomba din
Senat, 2007 (on-line: http://bucuresti-strictsecret.Blog spot.ro/2007/11/episodul-5-bomba-la-senat_06.html); Stelian Lambru, Din
istoria terorismului în România - Max Goldstein, la: Radio România Internațional, 15 februarie 2010; Stelian Tănase, Teroare în
București, în Lifestyle, 19 octombrie 2011; Laurențiu Dologa, Omul cu carlig: Teroristul care a aruncat in aer Senatul Romaniei,
Documentar, în Ziare.com, 09, Decembrie 2011 (on-line: http://www.ziare.com/cultura/documentar/omul-cu-carlig-teroristul-care-
a-aruncat-in-aer-senatul-romaniei-documentar-1138526).
72 Arh. M.M.N., Colecția Manuscrise, mss. nr. 483, vol. XXVIII, 1921, f. 26.
73 Arhivele Militare Naționale Române – Depozitul Central de Arhivă Pitești (în continuare: A.M.N.R.–D.C.A.P.), fond
Documentare, crt. nr. 5, dosar Nocolae Rujinschi, ff. 92, 115, 116. Numirea s-a la conducerea Corpului II Armată s-a făcut pe
când era general de brigadă, la 23 aprilie 1919, în baza Ordinului M.C.G. nr. 36 din 23 aprilie 1919. Ulterior, concomitent cu
păstrarea comenzii Diviziei 12 Infanterie, va fi numit titular și la comanda Corpului II Armată, conform Î.D. nr. 4213 din 11
mai 1920 (publicat în M.Of. nr. 31 din 14 mai 1920), după ce la 1 aprilie 1920 dobândea și gradul de general de divizie.
Această dublă comandă a deținut-o până la 1 octombrie 1920, când a fost numit la comanda Corpului III Armată, conform
Ordinului Ministerului de Război nr. 23.860 din 21 septembrie 1920 și Ordinul de Zi nr. 199 (sau 149) din 1920.
84 T ra di ți e, ist o ri e , a rm a tă
Compania subsectorul Woloskova alături de săteni, la o slujbă religioasă prilejuită de acordarea pământului
(sursa: Arh. M.M.N., Colecția Albume, A. 380).
Grăniceri alături de comandantul lor la paza Nistrului. Imaginea reflectă structura eterogenă a
unităților militare care făceau de pază la granița de est a României și concordă cu situația descrisă de generalul
de divizie Nicolae Rujinschi pentru perioada la care facem referire. Grupul din stânga ilustrează unitățile de
grăniceri (coifurile lor ne duc cu gândul la cele de tip german, însă prezența cifrului regelui Carol I, aplicat
frontal, ne indică faptul că este un model românesc din 1912 sau 1915). Urmează, spre dreapta, câțiva
infanteriști, grade inferioare, (soldații cu casca tip „Adrian”) și ofițerul din mijloc (cu căciulă albă). Spre dreapta
acestuia este un alt grup de grăniceri, iar în spatele lor sunt infanteriști (cei cu căciuli negre) în ținută de iarnă,
ca de altminteri toți cei din imagine.(sursa: Arh. M.M.N., Colecția Albume, A. 380).
Confruntat zi de zi cu apărarea Basarabiei și a liniei Nistrului, el comenta în notițele sale:
Măsură de prevedere bună, dar nu era cazul să se ia, deoarece posturile noastre niciodată nu sunt
agresive, nu fac incursiuni și nici tâlhării și omoruri.
Cu efectivele ce avem abia putem supraveghea Nistru, dar încă să mai fim provocatori.
Provocări de tot felul vin de peste Nistru și când le surprindem se încinge o adevărată luptă cu focuri.
A da un asemenea ordin mă tem să nu fie interpretat greșit74.
În urma considerațiilor prezentate, în mărturiile sale reda și o situație ilustrativă a efectivelor
militare reduse, din care exemplificăm și noi cu următoarea centralizare a efectivelor
Comandamentului Diviziei a 5-a Infanterie.
Situația de efective a comandamentul Diviziei a 5-a Infanterie75
A. OFIȚERI
Ofițeri Gene- Of. Căp. Slt. Me- Farma- Vete- Int. și Total
rali sup. dici ciști rinari Adm. ofițeri
Cart. Div. 1 5 5 7 1 - - 6 25
Cart. Brig. IX - 1 1 1 - - - 3
Inf.
Reg. 7 Inf. - 6 3 29 2 - - 1 41
Reg. 32 Inf. - 3 4 26 1 - - - 34
Cart. Brig. X - 1 1 1 - 1 - 4
Inf.
Reg. 8 Inf. - 4 7 25 2 - - 1 39
Reg. 9 Inf. - 3 5 25 1 - - 1 35
Brig. X Art. 1 - - 2 - - - - 3
Reg. 7 Art. - 4 4 15 1 - 1 1 26
Reg. 19 Obuz. - 4 4 14 - 1 1 24
Bat. 5 Pi. - 1 2 3 1 - - 1 8
Exc. - - - 3 - - - - 3
divizionar
Grup - - - 2 - - - - 2
proiectoare
Sect I - " - - - - 1 - - - - 1
Post T.F.F. - - - 1 - - - - 1
Total 2 32 36 155 9 - 3 12 249
general
Brut. de - - 1 - - - - - 1
camp.
Amb. diviz. - - - - 2 1 - - 3
Total 2 32 37 155 11 1 3 12 253
74Arh. M.M.N., Colecția Manuscrise, mss. nr. 483, vol. XXVIII, 1921, f. 26.
75Ibidem, ff. 26-34, 34v, 36. Situația de efective a Comandamentului Diviziei 5 Infanterie face parte din tabloul organizatoric
al Corpurilor și serviciilor din Comandamentul Corpului II Armată, înfățișat de generalul Nicolae Rujinschi. Concluzia
generalului pentru starea efectivelor era: Această situație a efectivului de ofițeri, trupă, cai, catâri și trupă arată ce variate
sunt efectivele de la un regiment la altul, cum și lipsurile fiecărui corp în parte.
B. TRUPĂ76
Trupă Funcț. Subof. Reangaj. Serg. Cap. Sold. Total
civili ad.
Cart. Div. - 2 4 18 25 110 159
Cart. Brig. IX Inf. - 1 3 5 10 19
Reg. 7 Inf. 5 1 33 60 152 874 1125
Reg. 32 Inf. 6 1 39 75 151 691 963
Cart. Brig. X Inf. - 1 - 2 4 9 16
Reg. 8 Inf. 16 1 50 62 110 929 1168
Reg. 9 Inf. - - 35 51 234 638 1008
Cart. Div. V Art. - 1 - 2 3 24 30
Reg. 7 Art. 2 1 24 26 71 276 400
Reg. 19 Obuz. 3 1 12 21 36 182 255
Bat. 5 Pi. - - 10 11 30 169 220
Exc. divizionar - - 3 1 11 47 62
Grup proiectoare - - - 2 3 19 24
Sect I - " - - - - 1 1 20 22
Post T.F.F. 3 - - - 2 8 13
Total 35 10 210 - 838 4056 5484
Bucăt. de camp. - - 2 1 4 35 42
Amb. diviz. - - 2 2 3 37 44
Total General 35 10 214 338 845 4128 5570
C. ANIMALE TRĂSURI77
Specificare Cai Catâri Total Trăsuri
Cart. Div. 28 31 59 15
Cart. Brig. IX Inf. - - - -
Reg. 7 Inf. 218 113 331 108
Reg. 32 Inf. 214 135 349 76
Cart. Brig. X Inf. - - - -
Reg. 8 Inf. 155 157 312 109
Reg. 9 Inf. 202 93 295 102
Cart. Div. V Art. 14 14 2
Reg. 7 Art. 458 129 587 428
Reg. 19 Obuz. 307 115 422 204
Bat. 5 Pi. 69 16 85 34
Exc. divizionar 60 18 78 7
Grup proiectoare 16 - 16 14
Sect I - " - 8 - 8
Post T.F.F. - - - 4
Total 1749 807 2556 1103
Bucăt. de camp. 27 - 27 13
Amb. diviz. - 9 9 16
Total General 1776 816 2592 1132
Alături de datele prezentare, într-un alt document din 12 octombrie 1920, când generalul de
divizie Nicolae Rujinschi era deja numit comandantul Corpului III Armată (din 1 octombrie 1920),
mai înfățișa că întregul sistem de apărare al Basarabiei era neîndestulător, tocmai acolo unde-și
76 Ibidem, f. 35.
77 Ibidem, ff. 35v-36.
concentrau mai mult bolșevicii punctele de trecere și atac pentru că, de fapt, supravegherea frontierei
se executa numai de către trupele de grăniceri.
Pe întreg sectorul Corpului III Armată erau doar două batalioane de grăniceri: Batalionul 2
Grăniceri, cu reședința la Ismail, și Batalionul 3 Grăniceri, cu reședința la Chișinău. Iar Corpul III
Armată dispunea, înapoia grănicerilor, doar de următoarele trupe: Diviziile 3 și 5 Infanterie, Brigăzile
3 și 5 Călărași și, în plus, Regimentul 4 Călărași cu specificarea că, în acord cu detalierea ordinului,
fiecare dintre formațiunile militare numite avea o zonă precisă de responsabilitate78.
De pildă, Divizia a 3-a, în sectorul Poiana Tielica exclusiv, Divizia a-5-a avea în prima linie patru
batalioane, câte un batalion la Sculeni și Ciopleni, ca detașamente de întărire a grănicerilor, și câte un
batalion, post fix, la Matența și Ohrincea. Restul unităților erau în rezervă. Divizia 5 avea trei
batalioane în linia întâi, un batalion la Plob-Ștubei, ca detașament de întărire a grănicerilor și câte un
batalion - post fix - la Tighina și Cetatea Albă. Restul unităților în rezervă. Pe lângă batalioanele din
linia I-a, le era atașată și câte o baterie de câmp.
Ținuta unor soldați români la sfârșitul anului 1919. Cu toată înfățișarea deplorabilă, ei și-au îndeplinit misiunea
de apărare a României împotriva bolșevismului (sursa: Arh. M.M.N., Colecția Albume, A. 380).
Misiunea batalioanelor detașamente de întărire a grănicerilor, dar și a batalioanelor posturi fixe

era de a acționa imediat, pentru a respinge prin contraatacuri orice încercare de trecere făcute de
bande răzlețe, ostile, până la sosirea trupelor din interior.
Batalioanele posturi fixe erau instalate pe comunicațiile principale pe unde putea fi, probabil, un
atac inamic.
Brigăzile de călărași aveau misiunea de a asigura liniștea în interiorul zonelor ce le erau afectate.
Ambele brigăzi de călărași, nu la mult timp, aveau să fie dislocate în reședințele de pace, Marele Stat
Major urmând să le înlocuiască cu trupele Regimentului 38 Infanterie din Divizia 10 Infanterie și cu
un regiment de roșiori.
Cele două baterii grele de 106 mm, de la Ungheni, urmau a se deplasa la Chișinău, neavând
grajduri în acea localitate, pentru iernat. Aceste baterii erau sub ordinele directe ale Comandamentul
Trupelor de Est (comandant general Alexandru Lupescu79), Comandamentul Artileriei.
78Ibidem, f. 40.
79Alexandru Lupescu (n. 24 februarie 1865, Botoșani - d. 1934), general de divizie. Dintre misiunile îndeplinite amintim:
director de studii și profesor de istorie militară la Școala Superioară de Război (1904-1907), a condus delegația militară
română la negocierile privind armistițiul cu Puterile Centrale de la Tecuci (9 septembrie 1917) și semnat la Focșani,
comandant al Trupelor de Est (1920-1921), șef al Statului Major General (1 octombrie 1923-21 iunie 1927), politician,
Regimentul 8 Infanterie era și el dislocat provizoriu la Chișinău, până la sosirea Regimentului 28
Infanterie.
Prin demobilizarea contingentului 1917, efectivele fuseseră deja reduse, ori acum urmau a fi
scăzute din nou, în mod simțitor. Regimentul 28 Infanterie nu putea satisface singur nevoile
garnizoanei și se cerea ca Regimentul 8 Infanterie să continue rămânerea la Chișinău.
Fie chiar și numai din prezentarea sumară de mai sus, rezultă situația grea a trupelor române de
după război. Cu toate acestea, vigilența la granița de răsărit impunea măsuri severe de întărire a
sistemului militar de apărare a întregii regiuni basarabene, care era principala punte de trecere a
bolșevismului spre Balcani și Europa.
În acord cu aceste cerințele și nevoile oștirii, Ministerul român de Război a luat măsuri de
reorganizare a trupelor din Basarabia. În conformitate cu Ordinul Marelui Stat Major nr. 1290, din 2
octombrie 1920, și cu Ordinul de Zi nr. 22 al Comandamentului Trupelor de Est, din 6 octombrie 1920,
Comandamentul Corpului II Armată își înceta detașarea la Comandamentul Trupelor de Est, începând cu
20 octombrie 1920. De la această dată urma să reintre la reședința sa și să fie înlocuit cu forțe proaspete.
În urma reglementărilor militare de mai sus, generalul de divizie Nicolae Rujinschi era trecut la
comanda Comandamentului Corpului III Armată, din 1 octombrie 1920, în conformitate cu Ordinul
M.R. Nr. 23860 din 21 septembrie 1920.
Preluându-și funcția, el punea apoi în practică prevederilor organelor militare superioare, prin
Ordinul de Zi nr. 125 din 7 octombrie 1920, dispunând pentru trupele sale, parte activă, respectarea
unei scheme organizatorice80, pe care o punctăm în cele ce urmează:
1. Toate trupele și serviciile din Basarabia, cu centrele lor de refacere, aflate sub ordinele
acestui comandament (adică C. II A.), trec sub ordinele Comandamentului III Armată.
2. Comandamentul Corpului 3 Armată va avea autoritatea Teritorială militară asupra
județelor Orhei, Chișinău, Tighina, Cetatea Albă, Ismail și Cahul, afară de chestiunile care după legi
și regulamente revin Comandamentului Teritorial al Basarabiei, care rămâne tot sub ordinele
directe ale Trupelor de Est.
3. Personalul Comandamentului Corpului 2 Armată de la partea operativă (Chișinău), care nu
are o destinațiune de ultimă ordine de bătaie trimisă de Ministerul de Război, cu ordinul nr. 25.036,
din 29.09.1920, se va detașa la Comandamentul Diviziei a 3-a, până la noi ordine.
4. Se vor detașa de la 25 octombrie a.c. la Comd-tul Corpului 3 Armată, și până la 1 noiembrie,
șefii birourilor operații, informațiilor, adjutanturii și un ofițer de la serviciul intendenței, pentru ca
să poată pune imediat la curent Comandantul Corpului 3 Armată, cu chestiunile de detaliu.
5. Reședința și postul de comandă al Diviziei a 3-a, se va instala în Chișinău, în localul ocupat
până acum de acest comandament.
6. Toată arhiva acestui comandament, în legătură cu operațiile, cu informațiile și
contraspionajul, cu teritoriul, cu aprovizionările și cu toate chestiunile ce trebuiesc cunoscute și
rezolvate de Comd-tul Corpului 2 Armată, pentru comandă, conducere și administrare, se va vărsa
acestui din urmă comandament (C.3 A.-n.a.), de asemenea, fondurile bănești ale serviciului de
informații.
7. Această chestiune se va rezolva în detaliu, prin înțelegerea ce se va lua de acest comandant
cu comandantul Corpului 3 Armată.
8. Curtea marțială a Corpului 2 Armată va trece în întregime la Divizia 3-a, constituind Curtea
Marțială a acelei divizii.
Afacerile în curs și teritoriale de jurisdicțiune ale curților marțiale de la Corpului 2 Armată și
ale Diviziei 3-a Arm. vor trece la Curtea Marțială a Diviziei a 3-a.
9. Serviciul de geniu al Basarabiei va rămâne la Comandamentul Teritorial al Basarabiei.
10. Se vor lua toate măsurile de detaliu pentru executarea prezentului ordin, până la 20
octombrie 1920.
11. Toate prescripțiunile prezentului ordin intră în vigoare pe ziua de 20 octombrie 1920.
senator, ministru al Instrucțiunii Publice, sursă: „Alexandru Lupescu”, în Enciclopedia României (sursă on-line:
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Alexandru_Lupescu).
80Arh. M.M.N., Colecția Manuscrise, mss. nr. 483, vol. XXVIII, 1921, f. 36. Ordin semnat: Comandantul Corpului 2 Armată
P.A./General de Divizie Popovici.

12. Diviziile și Brigăzile de Călărași vor aduce acest ordin de zi la cunoștința tuturor trupelor și
serviciilor aflate în zona respectivă și care vor intra în compunerea lor organică.
13. Comandamentul Corpului 2 Armată, P.A., va comunica acest ordin tuturor trupelor și
serviciilor din Chișinău, diviziilor și brigăzilor de călărași și altor unități care nu sunt în zonele
Diviziilor și Brigăzilor de călărași.
Urmărind însă slăbirea puterii de rezistență a forțelor militare române, potrivit prevederilor
Internaționalei a III-a, bolșevicii au dezlănțuit o vie activitate pe teritoriul României, respectiv al Basarabiei.
Despre promotorii respectivelor ciocniri armate, generalul N. Rujinschi, cu indignare, nota în
aprilie 1921: „dușmanii neamului nostru”, au împânzit țara cu agenți de „propagandă și spionaj
militar”, în scopul de a „săpa temeliile României Mari și să slăbească puterea armatei noastre viteze și
disciplinate, scut neclintit al țării”81.
Potrivit aceluiași general, interesul imediat al acțiunilor bolșevice era de a culege „toate
informațiile relativ la unitățile noastre militare, asupra gradului de instrucție al ofițerilor și trupei,
asupra hranei și disciplinei etc.”82. Odată culese, le trimiteau apoi pe diferite căi la Moscova,
conducerii sovietice, pentru a ști cum să-și organizeze mai bine mișcările subversive.
Modul de manifestare al procesului informativ bolșevic era prezentat de general Rujinschi,
astfel: Spionii roiesc în jurul cazărmilor și instituțiilor militare, în diferite localuri de petreceri unde
vin și ofițerii. Acești indivizi au bani de cheltuială, de multe ori se prezintă cât se poate de bine și
sunt ajutați în nevoile lor și de femei. Ei caută a se împrieteni cu ofițerii și gradele inferioare, pentru
ca din gura lor să afle tot ceea ce îi interesează.
În timpul din urmă, din conversațiile auzite și prin întrebări meșteșugite puse soldaților,
anumiți spioni au putut culege informațiuni militare prețioase.
Astfel, din documentele ce s-au găsit asupra unor spioni bolșevici, reiese că cele mai multe și
mai de seamă informațiuni le-au căpătat din conversațiile cu ofițerii și soldații noștri. De la ei s-a
putut afla compunerea organică a comandamentelor și dislocarea unităților respective,
armamentul ce-l posedă, superioritatea munițiilor, felul și cantitatea, numele comandanților de
unități, postul de comandă etc.
De aceea, el recomanda ca ofițerii și trupa să nu mai vorbească cu persoane străine despre armată; să
se execute controale pentru a se constata dacă se respectă ordinele date cu privire la spioni, pentru că: A
vorbi pe străzi, în tren, în localuri publice etc. este interzis, chiar între militari, despre chestiuni militare.
Ca măsură severă de ordine, nota că se vor aresta toți care vor fi prinși că încalcă consemnele.
Desigur că propaganda bolșevică nu s-a oprit, ci s-a extins chiar. Bunăoară, în cazărmile din
Buzău, la 9 aprilie 1921, fuseseră răspândite manifeste incendiare. În urma cercetătorilor a fost
descoperit și făptașul, în persoana unui individ cu numele de Seradin Radu, care a și fost înaintat
Curții Marțiale a Corpului III Armată. De asemenea, și la Focșani, pe câmpul de instrucție fuseseră
împrăștiate alte manifeste, semnate de Comitetul Comunist Român.
În urma și a altor constatări, s-au luat repede măsuri contra militarilor străini care veneau în
garnizoană. Orice caz se raporta autorităților superioare, s-a dat o importanță mai mare birourilor de
informații și contrainformații, pentru a-și organiza mai bine activitatea83.
Pentru a stopa propaganda bolșevică în rândul trupelor armatei, era dat la 9 aprilie 1921, de către
Ministerul de Război, Ordinul secret Nr. 5384, către Comandamentul Trupelor de Est, în cuprinsul căruia
se stipula: Pentru a pune stavilă propagandei prin afișare, distribuirea de materiale bolșevice de către
rău-făcătorii neamului, printre soldații noștri, cu onoare vă rog să binevoiți a lua măsuri ca în fiecare
garnizoană din Comandamentul Dvs., toți militarii străini de acea garnizoană, care vin în interes de
serviciu, să fie opriți a descinde pe la hoteluri și case particulare pentru găzduire.
Numiții vor fi primiți la una din cazărmile din garnizoana respectivă, unde se amenajează un
dormitor, acolo vor fi cazați pe tot timpul șederii lor în garnizoană.
Acești militari vor fi îndreptați către agenții Comenduirii Pieții, care vor trebui să fie prezenți
în gară la sosirea tuturor trenurilor, și care sunt obligați a le pune în vedere măsurile luate.
81 Ibidem, f. 76.
82 Ibidem, f. 77.
83 Ibidem, f. 75.
84 Ibidem, ff. 74v-75.
Birourile de informații ale tuturor unităților să fie vigilente, iar agenților și soldaților care îi
vor dovedi sau prinde pe cei care răspândesc manifeste, să li se dea premii și concedii85.
Samavolniciile bolșevice n-au încetat ci, dimpotrivă, s-au intensificat, îndeosebi după Congresul
al III-lea al Internaționalei Comuniste. Ținta predilectă rămânea și pe mai departe destabilizarea
sistemului militar86. Alături de acest obiectiv esențial, acțiunile subversive ale bolșevicilor se
îndreptau și spre alte direcții, folosind modalități diverse, în concordanță cu documentele
programatice ale Internaționalei Comuniste.
Generalul Rujinschi fiind unul dintre martorii avizați în contracararea acțiunilor ilegale sovietice, din
perioada la care facem referire, a consemnat numeroase astfel de acte de vandalism87. Acestea, alături și
de altă situație mai târzie (din 1925), prezentată Parlamentului României după atentatul din septembrie
1924, de la Tatar-Bunar, de către Gheorghe Tătărescu88, în calitatea sa de ministru al Internelor, întregesc
tabloul faptelor petrecute la granița de est a României, în perioada analizată.
Referirile respective, ca și multe altele, sunt importante de știut pentru că relevă tocmai acea
duplicitate a Sovietelor de care aminteam prin care, pe de o parte, oficial insistau pentru organizarea
unei conferințe pentru normalizarea relațiilor diplomatice româno-sovietice, iar pe de alta parte,
neoficial, se străduiau pentru organizarea și consolidarea unei organizații comuniste unice, prin care
să-și ducă mai bine la îndeplinire acțiunile subversive, intenționând astfel destructurarea Statului
Național Unitar Român.
Dualitatea de care vorbeam, precum și docilitatea cu care comuniștii români puneau în practică
directivele Internaționalei a III-a, răzbat și mai evident dintr-un document sintetic asupra mișcării
comuniste ilegale din România în general, și din Vechea Românie în special89, din perioada
octombrie 1920-mai 1921. Respectiva sursă documentară este, practic, un raport cu caracter strict
secret, întocmit de Alexandru Bădulescu90, în calitatea sa de reprezentant al Centrului de Contacte și
era adresat Comitetului Executiv al Internaționalei a III-a Comuniste.
Preambulul documentului ne dezvăluie, din nou, că rutele de informare practicate de comuniștii
români către Internaționala Comunistă erau prin Viena, Berlin și Odessa (Sakordot91).
85 Ibidem, ff. 74v.-75.

86Elena Ilie, Mișcări greviste în structurile Ministerului de Război (1919-1920), în: Dosarele Istoriei, 2001, 6, nr. 3, p. 8.
87 Arh. M.M.N., Colecția „Manuscrise”, Jurnalul generalului N. Rujinschi- mss. nr. 483, vol. XXVIII, 1921, pp. 52-140.
88 Gheorghe Tătărescu, Internaționala a III-a și Basarabia. Discurs rostit în Adunarea Deputaților, Imprimeriile
„Independența”, București, 1925, pp. 29-34.

89 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar nr. 4/1921, ff. 2-9. Chiar dacă raportul purta data întocmirii, 15.
VI. 1921, imediat după arestărilor din 12 mai 1921, nu are drept obiect evenimentul respectiv.
90 Alexandru Bădulescu sau Ghiță Moscu, născut Gelbert Moscovici (1895-1938) într-o familie de evrei, în orașul Iași, a fost
socialist român și activist comunist, unul dintre liderii timpurii ai Partidului Comunist din România și delegatul său
permanent la Internaționala a III-a. Înainte de Primul Război Mondial el se angajase în mișcările pacifiste anti-război, a
scris articole în presa tineretului socialist și a deținut poziții importante în sindicatul angajaților comerciali. În timpul
războiului, și-a schimbat, treptat, convingerile spre comunism. În decembrie 1918, în urma grevei, a fost arestat și închis
pentru atac la securitatea publică” În 1921, a părăsit România și s-a deplasat în Rusia Sovietică, cu soția sa Clara (de
asemenea, cunoscută sub pseudonimul Ana Bădulescu). În 1921, a condus delegația română la Congresul III al
Cominternului și a fost ales membru al Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste, ca singurul reprezentant român.
În același timp, soția lui a fost aleasă la Congres în Secretariatul Internațional al Femeilor. Ulterior, s-a stabilit la Moscova și
a contribuit activ în presa Cominternului. În 1924, a fost admis în Partidul Comunist și, în același an, a participat la
Congresul III al Partidului Comunist Român. În anii '20, Bădulescu a fost însărcinat cu o poziție înaltă în Republica
Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Și el, ca și alți adepți staliniști, a fost ucis în 1938 în timpul marii epurări,
fiind acuzat de naționalism burghez. A fost, însă, reabilitat mai târziu, în primul rând în U.R.S.S., apoi și în România, în
timpul campaniilor de destalinizare. Sursa: Branko M. Lazić, Milorad M. Drachkovitch, Biographical dictionary of the
Comintern, The Hoover Press, Stanford University, Stanford, California, 1986, p. 326; Vladimir Tismăneanu, Stalinism for
all seasons: a political history of Romanian communism, University of California Press, Berkeley and Los Angeles,
California, 2003, p. 274; The Prague Spring and the Warsaw Pact Invasion of Czechoslovakia. Forty years later, Compiled
and Edited by M. Mark Stolarik, 1968 (2010 Bolchazy-Carducci Publichers, Inc.), p. 240.
91 Sakordot-ul [Zakordonie Otdelenie Kominterna (Закордонние Otделение Коминтерна)] — structură înființată în
ședința din 21 mai 1920, din reprezentanți ai Comitetul Central al Partidului Comunist (bolșevic) Ucrainean și ai
Kominternului, cu rol în desfășurarea de activități de informații, în colaborare și la ordinele serviciile secrete sovietice. La
ședința de înființare au participat T.T. Zinoviev, Iakovlev, Petrovskii, Blakitnîi, Artem, Rakovsky, Kon, Șumski, Kosior și
Vladimirov. În fapt, Sakordot-ul era un serviciu inclus Departamentului de Informații Externe al Partidului Comunist
(bolșevic) Ucrainean, care conducea activitatea din străinătate a agenților de informații în țările învecinate cu Ucraina (pe
liniile Gomel, Polonia, Lublin, Cracovia, Galiția, Bucovina și Besarabia), în spatele teritoriilor ocupate de inamic de la
Ucraina. Potrivit precizării din Protocolul de înființare, atribuțiile membrilor săi era de a spiona și informa despre
problemele politice, economice și militare din zonele respective de responsabilitate. Surse: Zakordot v sistemî spețсliujb
Radianskoi Uкраїnі: zbîrnik dokumentiv, Za redakțieiu, V. S. Sídaka, Națíonalna Akademíia slujbi bezpeki Ukraíni. – K.:
Vid-vo NA SBU, 2000, p. 7; Pavel Moraru, Serviciile secrete și Basarabia (1918-1991), Dicționar, Editura Militară,
Raportul invocat era tocmai consecința faptului că celelalte știri trimise (prin căile de mai sus),
nu ajunseseră la destinație.
Dintru început, documentul arăta că activitatea ilegală din cele 8 (opt) luni nu avea aproape nici
o legătură cu aceea care a fost până în ianuarie 192092, care se făcuse sub conducerea lui Alexandru
Constantinescu, cel care fusese arestat în acea perioadă.
Ne dezvăluie apoi că acțiunile noilor agenți fuseseră pregătite în perioada 1919-1920, în
străinătate, și, în special, pentru a acționa într-o mișcare de-a dreptul ilegală. Astfel, în urma multor
consfătuiri la Berlin și Viena, cu delegații Internaționalei a III-a, s-a decis plecarea tovarășilor [...] în
România și, acolo, în cadrul partidului, să adune forțele comuniste, să folosească terenul bun al
maselor muncitoare și să acționeze pentru schimbarea partidului într-unul comunist”. Confirma că
munca a trebuit dusă „în înțelegere cu organizațiile ilegale.
Continuându-și relatarea, aflăm că tovarășii destinați României, călătorind spre acasă, au luat
legătura cu semenii lor bulgari și îndeosebi cu cei din Federația Comunistă Balcanică. De la cei din
urmă au aflat de arestarea lui Al. Constantinescu și de imposibilitatea de a-și continua activitatea
ilegală. Fără a dispera, însă, beneficiind de consultanța tovarășilor bulgari, dar și a comuniștilor
veniți din România în Bulgaria, cu probleme sindicale, au decis întoarcerea în România pentru a
forma un Comitet Central, care să conducă aripa comunistă a Partidului Socialist, și pe cale legală
cât și pe cale ilegală, dacă altfel nu ar fi posibil. Mai concis, cu ajutorul moral și material al
Federației Balcanice, să creeze o mișcare comunistă unită pentru întreaga Românie. Potrivit acestui
ideal, au întocmit un program de acțiune până în amănunte, făcând abstracție de faptul că în acea
perioadă o delegație română era plecată în Rusia.
Însă, cu toată planificarea, se arăta că programul judicioșilor cominterniști nu le-a reușit.
Cauzele eșecului au fost lipsa mijloacelor bănești, izbucnirea grevei generale (20 octombrie 1920) și,
apoi, două săptămâni după ședința Comitetului Central comunist cei mai mulți dintre tovarăși ... au
fost arestați, iar alții au trebuit să rămână ascunși. Tuturor celor punctate le mai adăuga și o
reacțiune turbată a autorităților române, care bântuia peste întreaga mișcare. Date fiind acestea,
raportul consemnează că s-a decis abordarea imediată a unei mișcări ilegale, cu sprijinul tovarășilor
Partidului Comunist din Basarabia, care veniseră în București pentru o conferință, cu specificarea că
aceasta fusese convocată înainte de greva generală93.
Ca o considerație aparte, Alexandru Bădulescu nota că lor le era cunoscută, de fapt, dispoziția
maselor muncitoare și a membrilor de partid, pe care o definea ca fiind în special o masă radicală,
însă nu o masă formată, și asta datorită oportunismului conducătorilor, îndeosebi a celor din
sindicatele Vechii Românii. De aceea, rezultau anume învățăminte pentru comuniști, pe care trebuiau
să le urmeze la momentul oportun, în acțiunea lor de schimbare a liderilor partidului, așa încât să se
câștige noi mase ale muncitorimii pentru comunism!94.
În acord cu cerințele de mai sus, pentru conștientizarea maselor-țintă, Alexandru Bădulescu
raporta că membrii grupului de comuniști pe care-l conducea au lucrat ilegal manifeste, broșuri și au
inițiat noi organizații, având sprijin moral și financiar de la comuniștii basarabeni. Primele manifeste
le răspândiseră în timpul grevei generale și erau de părere că au avut ca scop să întrețină curajul
greviștilor, ceea ce le-a adus opoziția Partidului Social-Democrat, care a interpretat reprimarea
grevei tocmai ca impuls a mișcării radicale de stânga. De aceea, Alexandru Bădulescu accentua că în
viitor trebuie să-și diriguiască lupta politică împotriva social-democraților și centriștilor, împotriva
conducerii de atunci a partidului95.
Adoptând o asemenea poziție, însuși Alexandru Bădulescu recunoștea că acțiunea lor nu a fost
încununată de succes pentru că noua conducere a interzis comuniștilor publicarea manifestelor lor în
Tribuna Liberă, manifeste care nu au fost bine primite nici de către unii membri din partidul propriu.
București, 2008, pp. 139, 303; V.O. Kozeniuk, Zакоrdоnniі Viddil ȚК KP(b)U, Zакоrdот ȚK KP(b)U (on-
line:http://histans.com/?termin=Zakordonny_viddil_CK_KP(b)U); V.S. Sidak, V.A. Kozeniuk, Revoliuțiiu naznacit…:
Eksport revoliuții v operațiiah sovetskih spețslujb, К., 2004 ș.a.
92 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar nr. 4/1921, f. 2.
93 Ibidem - posibil referire la ședința Consiliului comun a partidului și sindicatelor, din 17 martie 1921.
94 Ibidem, f. 3.
95 Ibidem, f. 4.
Explicația o găsea în educația unei școli demagogice, prin care cei vizați primiseră o educație în
sensul unui cult pentru persoane, ci nu a unui cult pentru idee; un cult pentru «unitatea mișcării», ci
nu pentru felul mișcării.
Însă, după greva generală, printr-o intensă muncă de propagandă subterană, în aproape toate
orașele mari ale României Vechi, din Cadrilater, Banat, Bucovina (prin P.C. din Basarabia) și Ardeal
(îndeosebi prin tovarăși care s-au întors din Rusia ca prizonieri), dar și după dezvăluirea poziției
personale, urâte, a unor conducători (Dragu și alții), precum și după analiza activității partidului în
ansamblu, la convocarea Consiliului General — la care au participat și comuniștii români veniți din
Rusia bolșevică (Cristescu-Fabian) — punctul de vedere comunist a învins96. Drept rezultat, au avut
loc schimbări radicale în conducerea ziarului și a conducerii partidului, social-democrații văzându-se
siliți a ieși din partid.
Din același raport aflăm care era și baza ideologică a propagandei comuniste: 30.000 de
manifeste pe care le distribuiseră aproape exclusiv numai în cazărmi, ceea ce a atras, după cum se
plângea, riposta guvernului român și arestarea ilegaliștilor Popovici, Fabian, Vasia, Bekeanu etc. În
același scop tipărise, însă nu distribuise (din cauza cenzurii), broșurile Internaționala Roșie
Sindicală — 10.000 exemplare, Lumea capitalistă și Internaționala Comunistă — 10.000 exemplare,
Cuvântarea lui Lenin la Congresul tineretului rus — 10.000, Hotărârile Congresului al II-lea al
Internaționalei Comuniste — 10.000. În manuscris, așteptau și alte titluri să fie tipărite, respectiv
Statul și Revoluția lui Lenin și o broșură despre sindicate a tovarășului bulgar Dimitrov. De
asemenea, planificase tipărirea unui ziar propriu, sub titlul Steagul Roșu, care în ciuda ajutorului
bănesc al Federației Balcanice (100.000 lei în cinci rate) nu se materializase.
Totodată, își exprima și regretul că din cauza exuberanței unui tovarăș care a comis o prostie, în
urma căreia el însuși a fost arestat, nu s-a mai putut face nici aprovizionarea din Rusia, prin
Zakordot, cu ziare și cărți de tot felul. În aceeași idee, mai menționa că pentru muncitorii din Banat
și Ardeal s-a distribuit literatura Internaționalei Tineretului, adusă din Berlin și Viena, în limbile
germană și maghiară. Adăuga, însă, inconvenientul cenzurii, impusă de autoritățile române, fapt
pentru care nu mai putea satisface nevoia crescândă pentru literatura de specialitate (comunistă).
O altă greutate invocată de informatorul comunist era și aceea că a trebuit să acorde ajutor
material tovarășilor arestați cât și familiilor lor, ajutoare care i-au epuizat, pentru că 50% din banii
care puteau fi întrebuințați pentru mișcare au fost acordați acestora, iar numărul lor era în
creștere97.
Alexandru Bădulescu explica în continuarea raportului că, din experiență, au înțeles că întreaga
mișcare comunistă trebuie centralizată pentru că, se exprima el, numai așa am putut realiza ca
puținele forțe să fie mai bine folosite, cu mai puține mijloace bănești și, de asemenea, cu mai puține
jertfe98. Pentru aceasta, detalia că la începutul lui martie 1921 s-au reunit într-o conferință
reprezentanți ai Comitetului Central Comunist al Vechii Românii, Partidul Comunist al Basarabiei,
Partidul Comunist al Bucovinei și delegați ai grupurilor din Banat și Cadrilater. După patru zile de
dezbateri, conferința a hotărât înființarea unui «Centru de Contact», care să conducă întreaga
mișcare. Aceiași reprezentanți și-au declarat apoi adeziunea la hotărârile celui de-al II-lea Congres
al Cominternului și au repetat afilierea la Internaționala a III-a, cât și la Federația Comunistă a
țărilor Balcanice, și-au asumat sarcina de a intra în legătură cu Cominternul și Sakordot-ul, cu
scopul discutării creării unui «Partid unit Comunist» pentru întreaga Românie, cât și pentru alte
probleme tactice99.
Bădulescu nota, în continuare, că hotărârile luate nu s-au putut materializa în perioada imediat
următoare deoarece a fost arestat un tovarăș basarabean din Centrul de Contacte și ceilalți au
trebuit să fugă dintr-un oraș în altul. Apoi, urmaseră noi arestări în Basarabia, chiar și a curierilor,
ceea ce a dus la cunoașterea de către poliție a legăturilor între Basarabia și Rusia.
Buna organizare a Statului Român, respectiv a serviciilor speciale din România, pentru
anihilarea mișcărilor subversive ale Cominternului, rezultă și din adăugirea ulterioară a aceluiași
96 Ibidem, f. 5.
97 Ibidem, f. 8.
98 Ibidem, f. 6.
99 Ibidem, f. 7.
raportor care, cu năduf, adăuga: Imensa și buna organizata poliție de siguranță a României a făcut
totul pentru a găsi tipografia și a aresta tovarășii care au constituit Centrul de Contacte (la prima
arestare din Iași poliția a găsit toate hotărârile și documentele noastre). Mulțumită metodelor
polițienești (corupție și brutalizare îngrozitoare), un curier arestat a dat semnele necesare pentru
prinderea celorlalți tovarăși din Centrul de Contacte, ca și mulți alții din mai multe orașe și
grupuri. Tipografia care nu era a noastră, ci o tipografie particulară, a fost găsită. De asemenea s-
au pierdut și banii, așa că noi ne aflăm în imposibilitatea de a lucra mai departe. Arestările păreau
să fie fără sfârșit.
La aceasta s-a mai adăugat și arestarea tovarășilor comuniști care lucrau legal, multiplele
condamnări grave și, ca o consecință, o descurajare relativ mare a muncitorilor. Mișcarea ilegală a
cerut multe jertfe, foarte multe în comparație cu foloasele.
Bădulescu își continua pe aceeași tonalitate raportul, de această dată cu o notă autocritică: Multe
greșeli au fost comise însă și din partea noastră, aparatul tehnic avea multe lipsuri, totuși, trebuie
constatat că noi am dat foarte multe jertfe, mulțumită neîndemânării tovarășilor care formează
Zakordot-ul.
Meditând, însă, pentru succesul viitor al mișcării și ținând cont de faptul împlinit al afilierii
Partidului Socialist Român la Internaționala Comunistă și neuitând poziția Guvernului român de
repudiere a mișcării comuniste din țară, Alexandru Bădulescu concluziona că numai existența unei
duble acțiuni, ilegală și legală, împletită cu controlul celei din urmă prin Comitetul Executiv ilegal, va
încununa succesul mișcării comuniste în România.
Un accent deosebit punea Bădulescu și pe mișcarea de tineret pentru că, spunea el, practica ne-
a dovedit marile foloase pe care tineretul le poate aduce într-o mișcare legală recunoscând, totuși,
că în România această mișcarea avea un nivel mai decăzută decât aceea a Partidului Socialist100.
În final, liderul comunist român puncta importantele hotărâri luate la conferința sus amintită,
din martie, și pe care le transpunea în următoarele obiective:
1.) În privința așa numitei Internaționale Social-Democrate din Bucovina, care se compunea din
secțiile evreiești, ucrainene, germane și românești.
Dintre secțiile menționate, primele două erau apreciate ca cele mai mari, cu muncitorii cei mai
radicali și care cuprindeau mai mulți tovarăși comuniști, care de frica reacțiunii burgheze și social-
democrate nu au avut o atitudine publică și energică în favoarea comunismului, a ideilor
comuniste, pentru lozinci și însuși pentru Internaționala a III-a. Deși cele două secții, prin munca
depusă, fuseseră demult pregătite să se afilieze la Internaționala Comunistă, nehotărârea însă a dat
tot mai mult curaj și mai multă putere social-democraților care, în luna mai, s-au comportat cu
totul fățiș, într-un mod polițienesc. În consecință, Conferința a hotărât să cheme tovarășii comuniști
din secțiile sus-amintite și să formeze o fracțiune legală în cadrul secțiilor și, cu orice preț, să apară
cu lozincile comuniste, pentru că numai astfel opoziția putea fi zdrobită, această oribilă citadelă
reacționară (Grigorovici-Pistiner);
2.) Referitor la Partidul Socialist al Vechii Românii — aflat înainte de congres (atât conducerea,
cât și ziarul partidului) în mâinile tovarășilor care s-au declarat comuniști (mulți erau într-adevăr
comuniști), conferința a hotărât formarea în cadrul partidului a unei fracțiuni bine organizate și
disciplinate pentru a elimina slăbirea și a feri Partidul de noi greșeli. Această fracțiune trebuia să
fie supusă organizației ilegale și de la început tovarășii și-au arătat dispoziția lor de a se supune
acestor hotărâri. Conferința mai recomanda tovarășilor din Vechea Românie să ducă o propagandă
intensă în mijlocul soldaților și al țăranilor;
3.) Conferința a declarat că era de datoria tovarășilor din Basarabia de a folosi totul pentru o
mișcare legală și de a se alătura Partidul Socialist din România, pentru a realiza pe această cale:
a.) O creștere în sânul Partidului a forțelor într-adevăr comuniste;
100 Ibidem, f. 8.
Delegarea lui Al. Bădulescu ca reprezentant al P.C.(d)R. la Interbalcanica (Federația Comunistă Balcanică),
document semnat de Gh. Cristescu, secretarul general al partidului, la 29 noiembrie 1922
(A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Relații externe, dosar nr. 6/1922, p. 3).
b.) A obliga Partidul Socialist să se ocupe de mișcarea din Basarabia;

4.) Hotărârea Conferinței referitoare la presă era de o importanță deosebită, astfel că tovarășii
din Centrul de Contact sunt obligați să acționeze pentru a avea în limbile rusă, idiș, maghiară și
germană ediții ale organului Partidului Socialist, care însă să fie redactate de respectivii tovarăși
comuniști cu mențiunea că, din păcate, acest lucru nu poate fi realizat curând, iar pentru România
aceasta constituie una din cele mai apropiate mari sarcini101.
Concluzionând, în urma raportului prezentat, putem afirma că mișcarea comunistă din România
era în stadiul de organizare în acel moment (mai 1921). La indicațiile Internaționalei Comuniste, la
Conferința din 3-6 martie 1921 se transmitea unirea fracțiunilor comuniste într-un partid comunist
unic, separat de partidul socialist, ceea ce nu s-a reușit, datorită opiniilor diferite asupra modului de
organizare. De asemenea, comuniștii conștientizaseră că nu aveau o susținere largă în rândul maselor
și nici nu erau într-o colaborare strânsă cu social-democrații. Exemplul ne este oferit prin
consemnarea nesusținerii și condamnării de către social-democrați a propagandei comuniste din
timpul grevei generale din anul 1920.
Totuși, reușiseră să constituie gruparea numită Centrul de Contact [care reunea grupurile comunistă
din România (Vechiul Regat și regiunile alipite în urma războiului)], în fruntea căruia a fost numit
Alexandru Constantinescu și, se înțelege, că era subordonat Zakordot-ului din Odessa, cu care nu era în
relații bune de colaborare; că acțiunile subversive erau susținute atât cu personal, dar și financiar din afară,
prin centrele din Odessa și Federația Comunistă Balcanică; că organele responsabile ale Statului Român, ca
Siguranța Națională, erau deosebit de active, anihilând acțiunile subversive ale comuniștilor ș.a.
Concluzia esențială era că nu se putea înființa la acel moment un singur partid comunist, de
aceea trebuia să se acționeze oficial pentru transformarea partidului socialist în partid comunist.
Hotărâți să accepte cele 21 de condiții impuse de Internaționala a III-a, socialiștii români au
convocat la București, cu începere de la 8 mai 1921, Congresul General al Partidului Socialist. Înainte
de finalizarea Congresului, la 11 mai 1921, majoritatea delegaților (428), minoritari fiind 111, au votat
să se alăture necondiționat la Internaționala a III-a Comunistă, iar partidul să poarte numele de
Partidul Comunist din România [P.C.(d)R.]102.
De menționat că această adeziune de afiliere a P.C.(d)R. la Internaționala a III-a, ulterior,
potrivit înțelegerii cu liderii acesteia, a fost trimisă și la Moscova.
Însă, în plin proces de desfășurare al Congresului de constituire a P.C.(d).R, la 12 mai 1921103,
guvernul român, prin ministrul Constantin Argetoianu, a trecut la arestarea comuniștilor,
considerându-se că prin deciziile adoptate aceștia atentau la securitatea Statului Național Unitar și
Suveran Român, pentru existența căruia poporul suferise multe jertfe și privațiuni.
Numărul celor arestați a fost de peste 200 persoane, dintre care 51 de delegați la congres și cinci
deputați, ceea ce a stârnit un val de reacții în țară și străinătate din partea adepților acestei
ideologii104.
101Ibidem, f. 9.
102 Ibidem, dosar nr. 2/1921, ff. 2-3; Documente din istoria mișcării muncitorești din România, 1916-1921, Editura Politică,
103 Congresul era, practic, programat să se desfășoare în zilele de 8-11, iar între 12-14 era convocat Congresul General al
Sindicatelor. Sursă: Clara Cușnir-Mihailovici, Florea Dragne, Gheorghe Unc, op. cit., p. 330.
104Stelian Tănase, Procesul din Dealul Spirei [1922], în Magazin Istoric, nr. 10 (37)/2003, pp. 5-8, 15 și nr. 11, pp. 51-54;
Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, op. cit., pp. 172-175.

DOCTRINA NAVALĂ ROMÂNEASCĂ DE APĂRARE A DOBROGEI
ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Dr. Ion RÎȘNOVEANU*
Abstract:
In the interwar period, the politic and military leaders of Bucharest created a military doctrine
with a naval component, with which it proposed to defend Dobrudja in the case of an attack from the
South and especially from the East.
This is why Romania had several naval programs to expand its Navy and defend its interest on
the Danube and Black Sea coasts.
Keywords: interwar perioad, Romanian Army, naval doctrine, warship, coastal battery
Odată înfăptuită unitatea națională, din 1918, România Mare nu mai avea nici o revendicare
teritorială legitimă.
Datorită condițiilor create, în spiritul tradițiilor naționale și în context cu situația postbelică,
conceptul privind dimensiunea maritimo-fluvială a defensivei României reclama, cel puțin pentru
început, întrebuințarea forțelor sale armate limitate la apărarea granițelor1.
Din acest motiv, în principal, în perioada interbelică România a avut o politică navală coerentă, însă
nu de amploare. Totul a fost condiționat de noua lungime a litoralului, de contactul direct cu marea
deschisă sau oceanul și de puterea economică generatoare de capacități de transport și de luptă de
anvergură. România a făcut parte din categoria țărilor cu o preocupare mai redusă pentru accesul la largul
mărilor libere, cu flotă comercială și militară inferioare și, implicit, cu un grad mai redus de tangentare a
resurselor de care au beneficiat acele țări care au controlat efectiv oceanul planetar.
Printre consecințele Primului Război Mondial s-au numărat, nu în ultimul rând, și abordările
ideatice referitoare la chestiuni de drept internațional, probleme ce priveau suveranitatea și independența
noilor entități statal-teritoriale ori a celor vechi cu configurații noi. Toate acestea au fost interpretate nu
numai în funcție de principii, de relații interstatale, sau de cerințele moralei internaționale, ci și în temeiul
echilibrului de forțe, chiar al unei balanțe a puterilor, într-un context nou.
Este cunoscut că de prin anii ʼ20, analiștii politici au început a vorbi de o structură bipolară a
lumii de atunci: Statele Unite și Rusia. Doctrinarii domeniilor economic, politic, militar, psihologic au
încercat să stabilească, din aceste patru puncte de vedere, diversele proporții, de fapt și cele
sesizabile, în perspectivă, dintre cele doua state.
După 1920, raportul în cauză, sub aspect economic și militar, cel puțin, era copleșitor în favoarea
americanilor, România trebuind să ia în calcul toate acestea, dar mai ales faptul că Rusia (din 1922,
Uniunea Sovietică), vecină pe o lungime de frontieră considerabilă, cunoștea o stare economică cu
totul precară. Structurile ei economice, politice, administrative erau rigide și ceea ce crea fiori la
București era perspectiva noii ideologiei a marelui vecin2.
De altfel, se știa, de la bun început, că România era înconjurată de țări revizioniste, precum
Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria. În cazul unui conflict, cu primele două, Marina de Război ar fi
jucat un rol important, fapt confirmat de cel de-Al Doilea Război Mondial.
În urma unor analize minuțioase efectuate de cei în drept, după prima mare conflagrație a lumii,
una din concluzii a fost aceea că acolo unde a existat unitate de vederi în comandă, acolo unde
trupele, toate fără excepție, au acționat la unison, într-o singură idee viabilă și pragmatică, a avut loc
* Cercetător științific III, Muzeul Militar Național Regele Ferdinand I.

1 Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Marina română in al doilea război mondial, vol. I., Editura Făt-Frumos, București,
1998, p. 19.
2 Marin Voiculescu, Tratat de doctrine politice, Editura Eficient, București, 2001, pp. 509-510.
și câștigul de cauză pe teatrul de operații. Toate acestea, în manieră teoretică, în Ministerul de Război
al României s-au manifestat prin emiterea principiului intitulat indivizibilitatea forțelor. Astfel, acest
principiu a funcționat în doctrina și organizarea militară românească și s-a materializat prin faptul că
sub umbrela Ministerului de Război funcționau toate categoriile de forțe: terestre, navale și aeriene.
Cum trupele de uscat dețineau o pondere foarte mare, Marina și Aviația nu se mișcau în voie,
având un grad scăzut de reprezentare în acest sistem centralizat, știut fiind faptul că la vârful Statului
Major General al Armate, dar și al altor structuri, erau ofițeri bine pregătiți, dar mai puțin atașați de
Marină. Ca urmare a acestei stări de fapt nu a existat, într-o bună parte a perioadei interbelice, o
politică navală într-un context militar amplu. Abia din 1936 când, la inițiativa și sub presiunile
suveranului Carol al II-lea, s-a înființat Ministerul Aerului și Marinei, se poate vorbi de o politică
navală distinctă3.
Pentru perioada dintre cele două războaie mondiale, în ceea ce privește politica navală, statele
puteau fi împărțite în două mari grupe. Pe de o parte, erau cele care-și procurau resursele necesare
din cele mai importante locuri ale globului pământesc, în primul rând din colonii sau dominioane, ori
extrăgeau din mare cât mai multe bogății, fapt pentru care acordau o deosebită atenție dezvoltării
flotelor comerciale și de război pentru a domina și controla marea.
A doua grupă era cea a statelor cu o preocupare mai redusă pentru controlul largului mărilor și
oceanelor, cu flote comerciale și militare inferioare și, implicit, cu un grad scăzut de acces la resursele
de care beneficiau cele dintâi, așa cum era și cazul României.
Permanent s-a dus o luptă aprigă între aceste grupe de state. Cele care stăpâneau marea au căutat să
mențină această stare de lucruri și să combată cu toată gama mijloacelor avute la dispoziție, la nevoie,
inclusiv cu cele militare, pe cei care contestau hegemonia lor maritimă. România a fost preocupată să-și
dezvolte flotele și să aibă o prezență cât mai ridicată pe marea liberă pentru a participa din plin la circuitul
mondial al valorilor și păstrarea statu-quo-ului european. Atunci când aspirațiile statelor nu s-au putut
realiza pașnic, ori când situația a impus, s-au declanșat conflicte militare.
În decursul timpului, politicile navale au fost condiționate, în primul rând, de necesitățile
economice. Colbert spunea că negoțul pe mare e o formă de război și, în același secol al XVII-lea,
englezii susțineau că comerțul lor maritim se va afirma mai bine datorită unui război naval, dur și
bine condus, decât în condiții de pace4.
Astfel, politicile navale sunt cele care impun, în modul cel mai obiectiv, necesitatea apariției unei
doctrine navale. Raportul dintre politica navală și doctrina navală este unul direct proporțional,
doctrina devenind o necesitate, derivat și instrument al politicii.
Analiștii economici, militari și politici au acceptat în mod unanim faptul că doctrina, în general,
trebuie să constituie un ansamblu de principii, metode și procedee menite să asigure fundamentarea
unor acțiuni. În particular, se poate afirma că doctrina navală conține și reflectă tezele fundamentale
și ideile de bază ale aplicării puterii maritime pentru a realiza libertatea de acțiune în vederea
îndeplinirii scopurilor politice și militare privind securitatea, dar și economia5.
De asemenea, doctrinele pot fi considerate și expresii concentrate ale învățămintelor lecțiilor
istoriei care amintesc, mai întâi, de evenimente ce nu se mai vor a fi repetate devenite modele de cum
nu trebuie să fie6.
Astfel, doctrina navală românească, în perioada interbelică, a imprimat rolul pe care trebuia să-l
aibă Marina Militară și, prin extensie, și cea Comercială, în toată această etapă, în condițiile în care
tendința generală, mai ales a unor oameni politici, era de a abandona politica maritimă pe motiv că
niciodată România nu va putea crea o flotă rivală cu a celei mai puternice națiuni din Marea Neagră,
cu care ar avea posibilitatea de a intra în conflict, idee care s-a dovedit a fi considerată rapid, din
fericire, greșită și ridicolă. Principiul organizării forței națiunii române s-a stabilit, în mod teoretic,
3 Comandor Ion Ionescu, Carol al ll-lea, protector al marinei române, în Dosarele Istoriei, nr. 3, Editura Ion Cristoiu,
București, 2001.
4 Viceamiral (r) Constantin Iordache, Elemente de strategie maritimă, Editura Ex Ponto, Constanța, 2000, pp. 29-30.
5 Căpitan-comandor Ion Ionescu, Doctrina navală românească în perioada interbelică, în Anuarul Muzeului Marinei
Române, 1999, tom II, Editura Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime, Constanța, 2000, p. 195.
6 Gabriel Darrieus, La guerre sur mer. Strategie et Tactique, La Doctrine, Librairie Maritime et Coloniale, Paris, 1907, pp.
360-361.
avându-se în vedere inamicul ori inamicii prezumtivi, iar intensitatea acestei forțe a trebuit să fie
reprezentată de maximum de efort pe care-l putea suporta economia. Este știut faptul că în perioada
următoare încheierii Conferinței de Pace de la Paris și începutul activității Societății Națiunilor,
politica generală a României urma să aparțină unei rezultante formată din contopirea intereselor
naționale cu cele regionale și europene pentru păstrarea și garantarea statu-quo-ului, pe baza
tratatelor existente7.
Doctrina navală românească trebuia, deci, să reflecte o politică de pace, fără intenție de
agresivitate față de vecini, dominată numai de ideea consolidării politice și economice. Asigurarea și
protecția acestor realizări pașnice urma să formeze spiritul director al întregii noastre doctrine
militare și nu numai a celei navale, pregătirea noastră de război trebuind să le garanteze în cele mai
bune condiții, dar8 având ca suport politic, militar și economic sistemul tratatelor de pace de la
Versailles, aderarea României la Societatea Națiunilor, Convențiile militare defensive româno-
polone9 împreună cu cele care au format, pentru noi, baza Micii Înțelegeri, româno-iugoslavă și
româno-cehoslovacă10.
De asemenea, un fapt important l-a constituit semnarea, la 25 iulie 1921, a Convenției de la Paris
între Belgia, Franța, Marea Britanie, Grecia, Italia, România, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor
și Cehoslovacia prin care s-a stabilit statutul definitiv al Dunării ce prevedea că navigația pe Dunăre
era liberă și deschisă tuturor pavilioanelor în condiții de egalitate completă pe tot cursul navigabil al
fluviului, adică între Ulm și Marea Neagră și pe toată rețeaua internaționalizată. Libertatea navigației
și egalitatea dintre pavilioane era asigurată de către două comisii: Comisia Europeană a Dunării -
C.E.D., cu sediul la Galați, formată din Franța, Marea Britanie, Italia și România, pentru partea
maritimă a fluviului și Comisia Internațională a Dunării, formată din reprezentanți ai statelor
riverane plus cei ai statelor neriverane din C.E.D., a cărei competență se întindea asupra Dunării
fluviale, precum și a căilor de apă declarate internaționale11.
Un fapt deosebit de important pentru Marina de Război 1-a reprezentat încheierea la Lausanne, la
24 ianuarie 1923, a Convenției internaționale între Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia, Bulgaria,
Grecia, România, U.R.S.S., Iugoslavia și Turcia privind regimul strâmtorilor Bosfor și Dardanele care
stipula demilitarizarea lor și libertatea de navigație pentru toate navele comerciale și de război ale tuturor
statelor, atât pe timp de pace, cât și de război. Se prevedea, totodată, că statele riverane Mării Negre nu
puteau să intre prin strâmtori cu mai multe nave de război decât cuprindea flota celui mai puternic stat
riveran. În Comisia Internațională a Strâmtorilor a fost aleasă și România12.
Semnarea la București, la 26 martie 1926, a Tratatului de garanție româno-polon prin care
ambele state se angajau să se ajute, în cazul unei agresiuni externe pentru apărarea integrității
teritoriale și a independenței politice, încheierea la 10 iunie 1926, la Paris, a Convenției de amiciție și
arbitraj româno-franceză, completată cu o convenție militară și un protocol privind angajamentul de
neagresiune față de U.R.S.S., bazat pe un statu-quo teritorial13, au constituit repere de referință
pentru orientarea doctrinară militară și cea navală14.
În urma experienței din timpul operațiilor militare desfășurate în Primul Război Mondial atât pe
teritoriul României cât și pe alte fronturi, un grup de ofițeri de la Școala Superioară de Război a
elaborat, în primii ani ai deceniului al treilea, un manual destinat pregătirii viitoarelor cadre ce ar fi
putut avea roluri de conducere a trupelor într-un posibil război. Manualul, constituit sub forma unui
ansamblu de problematici concrete expuse succint și organizat, făcea apel la misiuni și bătălii ce s-au
desfășurat în ultima sută de ani pe continentul european, în special concentrându-se asupra celor
care au constituit Primul Război Mondial, cunoscut în epocă drept Marele Răsboiu.
7 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, București, 1999, p. 12.
8 Colonel G. Vizanti, maior Scarlat Urlățianu, Strategia românească în viitorul război, Tipografia Curții Regale, București,
1932, p. 212.
9 Intrată în vigoare la 25 iulie 1921.
10 Semnate la București, la data de 23 aprilie 1921 și intrate în vigoare la 27 mai 1921, respectiv 7 iunie același an.
11 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit, p. 11. Vezi și Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București,
1971, pp. 321 -323.

12 Ibidem.
13 Istoria României..., p. 334.
14 Convenția a fost reînnoită la 6 noiembrie 1936.
Pe lângă aspectele terestre, pe parcursul manualului se regăsește o secțiune dedicată tacticii
navale și învățămintelor desprinse din operațiile la mare și la fluviu, fiind analizate aici, îndeosebi,
manevrele executate de flota românească.
În ceea ce privește Flota de Dunăre, făcându-se analiza efectivelor rămase în urma războiului,
pentru zona de interes a României se conchidea că forțele navale românești erau superioare față de
cele adversare (în speță cele de la Sud). Din studiul acțiunii inamicului în timpul luptelor de la
începutul primului Război Mondial, se deduceau misiunile pe care le-ar fi putut avea forțele fluviale
românești de la Dunăre, astfel că, având în vedere că inamicul ar putea executa bombardări pe
malul stâng și lansări de mine, marina fluvială ar putea reacționa prin supravegherea Dunării cu
vase ușoare și supravegherea malului drept prin observare fixă și mobilă cu ajutorul vedetelor
pentru a preveni aducerea și instalarea artileriei inamice sau a materialului de îmbarcare. Se poate
trece la bararea gurilor Dunării pentru a împiedica inamicul de la Est în a pătrunde din Mare pe
gurile fluviului cu anumite vase.
Împiedicarea încercărilor de trecere în apele teritoriale revine tot forțelor navale în concurs la
nevoie cu trupele de uscat. Controlul Dunării prin patrulări în apele teritoriale și culegerea de
informații este o necesitate. Pentru acest tip de misiuni sunt indicate folosirea vedetelor care pot
face și siguranța navelor. O ultimă misiune dedicată forțelor de fluviu ar fi aceea de a împiedica
inamicul în a întoarce flancurile armatei de uscat. Monitoarele pot constitui un element de
siguranță și de protecție permanentă a flancurilor. Ele sunt o artilerie flotantă și mai pot concura la
susținerea trecerii fluviului de către trupele de uscat în manevre ofensive sau la împiedicare
traversării trupelor inamice în manevre defensive.
Cum se vedea eșalonarea tuturor acestor forțe navale pe Dunăre? În primul eșalon și ca
element îndepărtat s-ar putea găsi vedetele, în spatele cărora sunt dispuse monitoarele susținute și
mai în adâncime de șlepurile armate cu tunuri de calibru mare destinate susținerii și protejării
monitoarelor precum și pentru apărarea gurilor Dunării15.
În ceea ce privea Flota de la Mare, pornindu-se de la ideea consacrată că, în general, rolul
forțelor navale era de a proteja liniile de comunicații naționale și interceptarea celor inamice și având
în considerare că flota inamică din Marea Neagră, la care se subscria în concepția epocii, respectiv
flota sovietică, vădit superioară, era trasată o primă idee de urmat și anume aceea că trebuia evitată o
luptă decisivă pe mare cu acest inamic. Adoptându-se, însă, o defensivă activă, se specula avantajul
vitezei la anumite nave de luptă cu care se va ataca prin surprindere în momentul favorabil căutând a
se pricinui astfel pierderi inamicului.
Inamicul se considera a ataca cu flota sa urmărind a tăia liniile de comunicații, pentru a executa
infiltrații în vederea lansării unor debarcări, putea bombarda punctele vitale și sensibile de pe coastă
sau putea așeza mine în punctele obligate de trecere și întreprindere de operațiuni cu submarine în
apele românești.
Față de aceste acțiuni inamice, stat-majoriștii români conchideau că navele flotei de mare puteau
avea trei tipuri de misiuni, respectiv de acoperire de protecție a coastelor și de apărare și tăiere a
liniilor de comunicație. În cadrul misiunilor de acoperire flota de mare trebuia să păstreze contactul
cu flota inamică, împiedicând infiltrațiile adverse. Torpiloarele și canonierele puteau servi la patrulări
și observare, cele din urmă chiar și pe vreme rea. Apărarea flancurilor armatei de uscat se putea face
prin prezența în mare a torpiloarelor. Navele flotei de mare ar fi avut ca misiuni și culegerea de
informații precum și supravegherea mișcărilor inamice. Contra incursiunilor submarine inamice
putea fi întrebuințat un serviciu de patrulare cu canoniere speciale sau M.A.S.
15Maior N.P. Săulescu, maior Gh. Săulescu, căpitan V.I. Georgescu, V. Drăgănescu, 220 subiecte rezolvate. Strategie,
tactică generală, istorie militară, infanterie și care de luptă, cavalerie, artilerie, aviație-aerostație, marină, gaze-chimice,
servicii, transmisiuni, informații, organizare, mobilizare, transporturi-circulație, fortificație, geografie, politice,
Tipografia „Sportul”, Strada Horei, nr. 7bis, București, p. 310.
100 T ra di ție , i sto ri e , a r ma tă
Executarea unei grenadări împotriva submarinelor

inamice.
Protejarea coastelor contra bombardamentelor de pe navele cuirasate urma să se realizeze prin

apărarea fixă cu tunuri de bătaie mare. Contra debarcărilor inamice se putea organiza coasta cu
apărare fixă și mobilă la puncte care se pretau la debarcări în stil mare16. Această apărare putea fi
completată în special la intrarea în porturi cu estacade și plase de sârmă, care aveau menirea de a opri
torpilele. Înaintea punctelor sensibile se puteau executa baraje de mine, care se împingeau în larg
până la bătaia artileriei de coastă și până la limita posibilităților de acoperire a mijloacelor mobile.
Pentru îndeplinirea acestui tip de misiuni erau luate în considerație distrugătoarele, canonierele și
M.A.S.-urile
Cel de-al treilea tip de misiuni, și anume apărarea și tăierea liniilor de comunicații, se puteau
realiza grație noilor nave ce intraseră în dotarea Marinei Române. Posedând distrugătoare cu viteză
mare, se puteau executa transporturi izolate care să facă legătura cu Constantinopolul. De asemenea,
era prevăzută posibilitatea executării transporturilor cu nave de comerț însoțite de submarine, care să
le facă protecția organizând, astfel, și transporturi supravegheate. Având în vedere poziționarea
bazelor navale românești la mijlocul liniilor de comunicații inamice cu Constantinopolul, grație
vitezei navelor românești, se puteau ataca convoaiele inamice de pe aceste rute atunci când se
cunoșteau dinainte numărul și tipurile navelor ce executa escorta.
Așezarea strategică în teren a acestor forțe defensive era alcătuită în funcție de considerentele de
ordin tactic-operativ nou intrate în folosință la începutul secolului al XX-lea. Astfel, în apropierea
bazelor importante urmau a se întâlni posturi de observație înaintate T.F.F. și observatoare de coastă.
Apropiindu-se de coastă, inamicul ar fi întâlnit baraje de mine puse la distanță în funcție de bătaia
artileriei și a mijloacelor mobile pentru apărarea lor. La intrarea în bază, punctele de acces puteau fi
protejate de estacade și plase de sârmă, iar distrugătoarele care se găseau în bazele navale constituiau
grosul forțelor active ce deschideau focul asupra unui punct semnalat ostil.
La finele acestui studiu se concluziona că trebuie să existe o legătură între operațiunile de apă cu
cele de uscat. Flota de Dunăre și Flota de Mare contribuiau la operațiunile de uscat prin misiunile ce
puteau primi și care s-au analizat mai sus. Pentru ca rolul Marinei Române să nu fie condamnat la un
16 Ibidem.
caracter defensiv, experiențele celorlalte marine din epocă, precum și învățămintele recent
încheiatului război, dictau forurilor de decizie ale Marinei Române, la început de deceniu trei, ca în
primul rând să se bazeze în conceperea unui sistem defensiv al litoralului pe submarine, bază navală
pentru submarine, aviație, mine și artilerie de coastă17. Avionul, însă, și submarinul avuseseră, în
Marele Conflict ce tocmai luase sfârșit, cel mai mare succes moral și material. Progresele lor
impuneau adoptarea fără rezerve a acestor tipuri de unități, care imprimau un caracter activ
defensivei românești.
În general, în ceea ce privește eșalonarea efectivelor în matrice defensivă la mare, era concepută o
schemă ce prevedea poziționarea unei formațiuni de recunoaștere cât mai largă ziua, în adâncime, iar
noaptea cu distanțe și intervale reduse. Interceptarea mișcărilor formațiunilor de nave inamice urma să
fie făcută de escadrile de hidroavioane până la 100 de km depărtare de coastă de 3-4 ori pe zi, chiar și
noaptea, recunoscând navele inamice după lumina proiectată de coșuri noaptea18. Urmau M.A.S.-uri cu
misiuni de patrulare aproape de coastă, eventual cu destinația de a goni submarinele inamice.
Hidroavion aflat în dotarea Flotilei de Hidroaviație

a Aeronauticii Militare.
Submarinele proprii erau plasate în posturi de observație până la 20-30 km în larg după
vizibilitate și numai 1/3 din efectivele lor. Canonierele și torpiloarele trebuiau să efectueze patrulări
pentru a împiedica eventuale infiltrări în apele teritoriale. Crucișătoarele și distrugătoarele formau o
masă de manevră și operau împreună. În timpul misiunii de acoperire, se găseau sub presiune, în
bază, gata de a coopera cu artileria lor la apărarea acesteia împreună cu bateriile de coastă.
Per ansamblu, misiunile Marinei Române la mare erau de a asigura legătura dintre porturile
românești și Strâmtori sau cele ale țărilor amice și de a tăia legăturile adversarului (fie între flotă și
bazele ei, fie între porturi și Strâmtori sau cu porturile țărilor amice lor)19.
Torpiloarele aveau menirea de a executa patrulări în sensul de a culege date asupra operațiilor pe
care adversarul intenționa să le întreprindă în apele românești, dar și de a împiedica eventuale
infiltrări inamice. Făceau serviciu de dragaj, ieșind înaintea navelor grele, cu drage de curățat minele,
cu care inamicul ar fi putut bloca baza. Între misiunile lor era și aceea de a proteja navele mari la
ieșirea lor din bază, camuflându-le cu o perdea de fum. O ultimă misiune, de bază pentru acest tip de
nave de luptă, rămânea supravegherea submarinelor inamice.
17 Ibidem, p. 312.
18 Ibidem.
19 Ibidem, p. 313.
102 Tra d iți e, i st o ri e , a rm a tă
Canonierele aveau în dotare aparate de dragare speciale. Deși nu dispuneau de viteza
torpiloarelor, puteau proteja convoaiele de nave comerciale împotriva submarinelor având în vedere
mobilitatea sporită a acestora față de nava submarin. Puteau face patrulări pe mare rea, însă aveau
nevoie de a fi protejate cu artileria grea împotriva unor nave mai mari. M.A.S.-urilor le rămânea
misiune de bază și principală, goana submarinelor inamice, pe când navele grele lucrau în masă
pentru îndeplinirea misiunilor amintite mai sus20.
Mijloacele defensive erau acelea ce se aflau la dispoziția imediată a bazelor. Ele erau constituite atât
din apărarea de uscat, cât și din apărarea pe apă și aveau misiunea să oprească inamicul în a continua
atacul asupra bazelor. După caracterul lor, se puteau împărți în apărare fixă și apărare mobilă.
Apărarea fixă trebuia să facă parte din organizarea generală a apărării coastelor și, în această privință
,elocventă este lucrarea locotenent-colonelului Ion Gheorghe din Revista Geniului, intitulată Apărarea
Coastelor unde afirma că ,artileria de coastă constituie coloana vertebrală a unui sistem de apărare de
coastă, atât în cadrul unei fortificații permanente cât și în acel al unei apărări mobile21.
Artileria de coastă urma să fie instalată în locuri ce nu puteau fi văzute de la larg pentru ca flota
atacatoare să nu poată trage direct asupra lor. Artileria de coastă trebuia să aibă tunuri de un calibru
cu o bătaie mai mare decât cel mai mare calibru de pe navele flotei probabil atacatoare, altfel artileria
de coastă riscând să fie scoasă din luptă înainte de a putea interveni, nemaifiind de nici un folos.
Atunci când frontul de apărat era întins și dacă mijloacele permiteau, era mult mai avantajos ca
tunurile de mare calibru să fie instalate pe platforme de cale ferată pentru a putea fi deplasate în punctele
amenințate. Cum acest lucru nu era totdeauna posibil și bateriile grele erau, de obicei fixe, era util ca ele
să fie dotate cu mijloace de conducere a tirului, analoage celor de la nave, având în vedere că urmau să
execute foc contra unor ținte mobile. Conducerea centralizată se impunea mai ales pentru necesitatea
unei concentrări de tir asupra aceleiași ținte, centralele de tir permițând o foarte rapidă reglare a tirului și
o mare precizie. În adoptarea acestor instalații, bateriile aveau avantajul că spațiul mare disponibil
permitea adaptarea de telemetre cu mare bază și, deci, o mai precisă măsurare a distanțelor22.
În cazul bateriilor plutitoare, dacă locul și mijloacele permiteau și dacă se dispunea de tunuri de
mare calibru de pe nave vechi sau de la nave ce nu mai putea fi utilizate la lupta de larg, urmau să fie
utilizate chiar pe nave, fie să fie instalate pe corpuri plutitoare speciale. De asemenea, puteau fi duse
în locuri propice, pentru a fi utilizate la nevoie.
Baterii ușoare de calibru mic și mediu, cu tragere repede și razantă se întrebuințau fie pentru atacul
navelor ușoare ce ar încerca să se apropie, fie pentru dragarea barajelor, fie chiar de a intra în port.
Încercarea de înfundare a portului Zeebrugge a dezvăluit modul minunat în care germanii au
întărit digurile și cheiurile acestui port cu tunuri și mitraliere.
În ceea ce privește bateriile AA, dată fiind dezvoltarea pe care o luase aviația, pericolul
reprezentat de această armă împotriva unei baze navale impunea necesitatea dotării cu puternice
baterii anti-aeriene. Ele ar fi trebuit să fie instalate pe împrejurimile cele mai ridicate, pentru a
interzice apropierea aviației inamice. Pentru prevenirea acestor atacuri, era necesar să fie instalate
posturi îndepărtate de vestire și supraveghere care să anunțe din timp apropierea aviației inamice,
precum și posturi apropiate de ascultare pentru avioane ce veneau din larg sau pentru cele ce ar fi
scăpat neobservate de supraveghere23.
Estacade și stăvilare alcătuite din corpuri plutitoare, ghile și plase de sârmă ce urmau să fie
instalate la intrările și trecerile ce făceau legătura între bază și mare, pentru a împiedica pătrunderea
navelor ușoare și submarinelor pe timp de noapte sau ceață.
În zonele înaintate și bine precizate se puteau instala plase de sârmă garnisită cu mine la diferite
adâncimi, pentru prinderea submarinelor ce ar supraveghea mișcările din bază.
20 Ibidem.
21 Locotenent-colonel Ion Gheorghe, Apărarea coastelor, în ,Revista Geniului, an. XII, 1930, nr. 3-4, Tipografia „Geniului”
București, Cotroceni, p. 29.
22 Arhiva Muzeului Național al Marinei Române (în continuare A.M.N.M.R.), FOND Comandamentul Marinei Militare,
dosar 1/1938, Studiu de ansamblu asupra chestiunii unei baze navale, f. 51.
23 Ibidem.
Instalarea câmpurilor se realiza pentru a interzice apropierea navelor inamice. Prin aceste câmpuri
se lăsau deschideri pe unde să treacă navele apărării. Cum aceste deschideri puteau fi barate de nave sau
submarine inamice, ele urmau a fi continuu dragate și curățate pentru siguranța navelor proprii.
Un câmp de mine neapărat este ca și pierdut și, de aceea, acestea trebuiau realizate sub bătaia
tunurilor sau sub controlul tunurilor apărării24.
De asemenea, în zonele cu ape ce permit submarinelor să se aproprie de coastă, în scufundare,
trebuiau instalate posturi de ascultare pentru descoperirea submarinelor inamice. Prin sistematizarea
mai multor posturi legate între ele, se puteau stabili, cu oarecare aproximație, locul submarinelor,
trimițându-se nave pentru a le distruge.
Stațiunile de radiogoniometrie se instalau pentru identificarea pozițiilor flotei inamice sau
posturile inamice în mare activitate, în timp ce stațiuni radio se instalau pentru a comunica flotei din
larg ordine și informațiuni sau pentru a avea legătura cu comandamentul central.
Frontul de uscat urma să fie organizat în vederea unui atac ce ar veni de pe uscat sau prin o
debarcare, după toată tehnica războaielor de poziții, dotat cu numeroase arme automate și tunuri
ușoare ce puteau fi transportate cu înlesnire, în zonele periclitate.
Organizarea frontului de apărare, precum și toate necesitățile bazei impuneau numeroase și
lesnicioase căi de comunicație cu interiorul țării. Aceste legături deveneau și mai importante dacă se
lua în considerație apărarea întregii coaste25.
Legăturile telefonice trebuiau să cuprindă toată coasta în tot lungul litoralului, pentru a face
legătura între elementele de apărare. Aceste legături trebuiau studiate și parte instalate încă din timp
de pace fiind de o capitală importanță și de o dificilă funcționare.
Apărarea mobilă era constituită din aviație, navele de suprafață și submarinele defensive puse la
dispoziția imediată a bazelor. Față de marea rază de acțiune și puterea mijloacelor cu care erau dotate
la vremea respectivă avioanele, comparativ cu posibilitățile defensive din epocă, precum și datorită
vitezei torpiloarelor și eficacității submarinelor, apărarea mobilă putea constitui un element foarte
primejdios pentru o flotă atacatoare.
Aviația urma să aibă ca obiectiv primordial împiedicarea atacurilor aviației inamice. Trebuia să
supravegheze o cât mai întinsă zonă de mare pentru a vesti apropierea flotei inamice. De asemenea,
trebuia să țină sub observație apele în jurul bazei pentru a descoperi submarinele inamice sau
barajele puse de inamic și să acopere baza cu ceață sau fum pentru a o feri de atacul aviației inamice
sau a flotei inamice. Nu în ultimul rând, trebuia să atace navele inamice cu bombe sau torpile și să
conducă tirul bateriilor de coastă când flota inamică se va ascunde după perdele de ceață sau fum26.
Vânătoarele de submarine și torpiloarele prevăzute cu ascultătoare submarine cercetau apele din
jurul bazelor pentru a descoperi submarinele inamice și a le ataca cu bombe submarine sau cu tunul,
dacă ies la suprafață. Când flota inamică era în apropierea bazei, pe timp de ceață sau noaptea,
torpiloarele au primit ordin să atace navele inamice cu torpila. Toate aceste atacuri se puteau executa
în combinație cu aviația sau cu submarinele.
Submarinele defensive de tonaj mic aveau misiunea de a patrula în apropierea coastei și ataca
navele inamice care se apropiau de ea. Submarinele puitoare de mine puteau face baraje pierdute, la o
distanță mai mare de coastă, pe unde ar fi eventual drumul navelor inamice.
Navele puitoare de mine instalau baraje de mine pentru a împiedica apropierea navelor de
coastă. Ele puteau face, de asemenea, baraje pierdute și completau barajele dragate de inamic.
24 Ibidem, f. 52.
25 Locotenent-colonel Ion Gheorghe, Apărarea coastelor, în Revista Geniului, an. XII, 1930, nr. 3-4, Tipografia „Geniului”
București, Cotroceni, p. 31: Conducerea unei apărări a coastelor, mobilă și activă trebuie ușurată prin existența unui
sistem de căi ferate de coastă, a cărui parte dinainte să fie scoasă din zona de acțiune a artileriei navelor adică la 30-40
km departe de malul mării. Din acest sistem, unele linii pot fi împinse până în apropierea coastei. Masa trupelor apărării
va fi dispusă central, înapoia nodurilor de cale ferată sau drumurilor de pe coastă, de unde va putea fi astfel ușor și
repede aruncată către punctul sau punctele de debarcare efectivă. În constituirea acestei mase vor intra toate sau cel
puțin majoritatea elementelor mobile. La dispoziția acestei rezerve trebuie să se găsească în permanență garnituri de tren
sau coloane de transport auto pentru a ușura astfel împingerea rapidă a acestor forțe către punctele unde s-ar recunoaște
debarcări de efective inamice.
26 A.M.N.M.R, loc. cit., f. 53.
104 Tra diți e, i s to r i e , a rm a tă
Dragoarele, nave prevăzute cu aparate de dragat mine, aveau misiunea să țină libere canalele de
ieșire din baze, pentru cazul când submarinele sau navele inamice le-ar fi presărat cu mine,
precedând, totdeauna, flota aliată la ieșirea din bază27.
În anul 1932, alți doi teoreticieni cunoscuți în epocă, colonelul G. Vizanti și maiorul Scarlat
Urlățianu, au elaborat o lucrare intitulată Strategia românească în viitorul război, care conținea un
capitol ce cuprindea considerații asupra unei doctrine militare românești. Aceștia opinau că organizarea
unei armate, cu forțe navale, terestre și aeriene, cât și pregătirea ei sub aspect moral și material, trebuia să
răspundă în mod precis anumitor nevoi compatibile unor scopuri politice bine definite.
Organismul militar, bazat pe o directivă superioară, trebuia să formeze caracteristica generală a
politicii statului de a-și îndrepta întreaga activitate în acord cu aceasta, fiind în același timp oricând
în măsură de a o continua și sprijini. Totalitatea acestor măsuri de organizare și pregătire
profesională, la nivel de comandă, dar și la nivel de execuție, concentrate în documente, de regulă
regulamente militare, formau, în opinia autorilor, doctrina militară, iar în cazul Marinei Militare, a
celei navale28.
Se considera că, pentru a avea o doctrină bine conturată, era necesar ca mai înainte să i se fixeze
precis cadrul general al politicii statului, care nu ar fi fost altceva decât concluzia logică a situației sale
politice internaționale, a tendințelor și aspirațiilor sale naționale, dar și a situației politicii sale interne,
totul alcătuit pe baze logice ținându-se cont de o serie întreagă de factori demografici, geografici,
economici, configurația viitorului teatru de război, prezumtivii inamici, alianțele politice și militare etc29.
În ianuarie 1935, Nicolae Titulescu a făcut o declarație, în ziarul Isvestia, cu privire la pozițiile
Micii Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice, în care afirma printre altele: Aceste înțelegeri precum și
alianța noastră cu Franța alcătuiesc fundamentul politicii noastre externe. Amiciția între România
și Uniunea Sovietică și dintre Uniunea Sovietică și Franța garantează funcționarea normală a
tuturor acestor alianțe care nu sunt îndreptate împotriva nimănui, din contră, constituie o garanție
de pace în partea Europei în care țările noastre sunt situate30.
Evoluția raporturilor româno-sovietice se prefigura a fi ascendent-pozitivă pentru că la 21 iulie
1936, la Montreux, s-a semnat un protocol în care s-a consemnat că Nicolae Titulescu și Maksim
Litvinov au ajuns la un acord de principiu asupra unui pact de asistență mutuală bazat pe respectarea
independenței și suveranității naționale31, dar care s-a dovedit în scurt timp a fi o perdea de fum32.
Încă din aprilie al aceluiași an 1936, specialiștii Marinei de Război au elaborat un document
amplu intitulat Studiu asupra apărării coastelor ce constituia o variantă conceptuală referitor la
defensiva maritimo-fluvială, în eventualitatea unui război cu Uniunea Sovietică33.
Au fost lansate concepții și idei, împreună cu modalitățile practice de aplicare, pentru o situație
particulară, dar valabilă ca variantă, cel puțin în plan teoretic. Cursul evenimentelor a demonstrat, după
numai patru ani, că varianta s-a dovedit a fi intuită și judecată corect cu aplicabilitate în plan practic.
Față de orientările doctrinare de până atunci, studiul releva câteva idei noi ce urmau să
îmbunătățească aspectele practice ale unei părți din principiile existente, precum al transferului de
forțe, al eficientizării cooperării maritimo-terestre, al sporirii importanței bazelor defensive și a
zonelor naturale vulnerabile34, precum și al întârzierii efectelor inamice în situația unei debarcări. În
fapt, orientările doctrinare privind dimensiunea maritimo-fluvială a României au ținut cont de cadrul
general dar și de numeroase elemente specifice.
Pentru Marina Militară Română noua situație, în contextul României Mari, s-a reflectat într-o
abordare mult mai complexă a sistemului logistic, care trebuia reconfigurat, precum și în măsuri de
modernizare și înnoire a tehnicii și mijloacelor din înzestrare.
27 Ibidem.
28 Ion Ionescu, Politica navală a României între anii 1919 și 1941, Editura Companiei Naționale Administrația Porturilor
Maritime, Constanța, 2002, p. 48.
29 Colonel G. Vizanti, maior Scarlat Urlățianu, op.cit., București, pp. 210-211.
30 Istoria României..., p. 352.
31 loan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit, pp. 13-14.
32 Ibidem, p. 14.
33 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond 1683, dosar 801, f. 1.
34 Ibidem, ff. 1-8.
De asemenea, s-au avut în vedere, în mod realist, toți factorii care ar fi putut influența în bine
securitatea românească, în zonele de responsabilitate ale marinei, din momentul încheierii tratatelor
de pace, în perspectivă medie sau îndepărtată.
Astfel, apărarea litoralului maritim, de data aceasta cu o altă configurație, reclama particularități
noi pentru fiecare din sectoarele sale: delta fluvială, plajele întinse și accesibile operațiilor de
debarcare, precum și zona de sud cu faleze dominante, ce implicau o nouă organizare a forțelor
defensive, de așa natură încât să se poată acoperi reciproc, să se sprijine pe flancuri și în același timp
să poată dispune de facilități de comunicații și aprovizionare eficiente.
Apărea necesitatea unor efective importante, atât în scopul constituirii trupelor instruite special
pentru apărarea litoralului și lupta în condiții de deltă și spații de suprafață întinsă (trupe cu specific
de infanterie marină), cât și pentru deservirea bazelor portuare a sistemului de unități de artilerie de
coastă și nu în ultimul rând pentru echipajele navelor de la mare35.
De aceea, în ecuația noii doctrine navale, un loc aparte l-au constituit coastele românești, în
general deschise, fără golfuri, fiorduri, insule sau alte adăposturi naturale care, în lipsă, nu puteau
oferi posibilități largi de adăpostire sau mascare și, de aceea, apărarea bazelor navale implica
abordarea unor măsuri defensive dintre cele mai variate.
Se impunea, pe lângă un sistem bine organizat de acoperire a drumurilor și paselor costiere, de
către artileria de coastă, crearea unui dispozitiv eficient de supraveghere cu nave de patrulare,
preferabil chiar cu submarine mici.
De asemenea, trebuia să se aibă în vedere posibilitatea de a se instala, în timp scurt, baraje de
mine care să interzică apropierea de litoral a potențialilor adversari ce ar fi vizat zone de interes pe
care să le preia sub control și, ulterior, ar fi putut răsturna apărarea în Dobrogea.
În egală măsură, trebuia creat și un sistem de apărare ofensivă, adică acele unități de nave care
să dispună de posibilități rapide de lovire puternică, de la o distanță cât mai mare de coastele
românești, atunci când s-ar fi declanșat o situație de criză. Cele mai recomandate nave, apte să
îndeplinească asemenea misiuni, se pretau a fi vedetele torpiloare, submarinele și distrugătoarele
care necesitau și ele un sistem logistic propriu și baze de refacere a plinurilor și a efectuării
reparațiilor36.
La modul general, sistemul de apărare a litoralului românesc al Mării Negre a reprezentat,
pentru Marina Militară, una din misiunile de importanță deosebită cu particularități și dificultăți
specifice, asemănătoare, într-un anumit fel, cu problemele trupelor terestre care erau nevoite, Ia
rândul lor, să conceapă apărarea unor anumite zone în strânsă legătură cu specificul de relief,
asigurarea de comunicații, gradul de dezvoltare a așezărilor din regiune, dislocarea depozitelor și a
bazelor de aprovizionare etc.
După ce Primul Război Mondial trecuse prin tăvălugul de foc națiuni întregi, aruncând în
încleștările armate noi arsenale și mijloace de război, s-a impus abordarea luptei și, în special, a luptei
pe mare, din perspective noi.
Pentru marinele de război, ca de altfel și pentru cele comerciale, navele cu vele erau deja de
domeniul trecutului. Existau posibilități de manevră aproape în orice condiții meteorologice și o mare
flexibilitate în angajarea unor zone de navigație care, altă dată, ar fi putut fi considerate impractica-
bile. De asemenea, era necesară reconsiderarea modului de concepție a apărării litorale.
Din punct de vedere doctrinar, trebuia regândită manevra de folosire a genurilor de arme din
marină. Astfel, artileria de coastă urma a fi utilizată în condiții mai propice, prin dotare cu tunuri de
mare calibru, cu rază mare de acoperire și sprijinită, acolo unde situația impunea acest lucru, cu
unități mobile de artilerie terestră care să preia o parte din sectoarele pe care artileria de coastă nu le-
ar fi putut acoperi eficient.
Devenea tot mai evident faptul că, odată cu schimbarea tacticilor de luptă, apărarea coastelor
trebuia realizată prin ținerea inamicului cât mai departe, la larg, pentru a-i zădărnici debarcarea
forțelor sale pe litoralul nostru, fapt ce s-ar fi putut realiza numai cu material flotant, tehnică și
armament modern și modernizat. Aceste lucruri nu se puteau obține decât printr-o utilizare
35 Ion Ionescu, Politica navală a României ..., p. 50.

36 Căpitan-comandor Ion Ionescu, Doctrina navală românească..., p. 195.
numeroasă și variată a artileriei grele care, în funcție de diferitele misiuni pe care le-ar fi avut de
îndeplinit, trebuia constituită din elemente fixe și elemente mobile37.
În epocă, s-au vehiculat mai multe concepte pe care doctrinele navale ale diferitelor state le
considerau binevenite și oportune, în funcție de interesele și specificul lor, precum stăpânirea mării,
controlul mării, bătălia decisivă, blocada, flota inferioară în acțiune, atacul comunicațiilor maritime,
apărarea comunicațiilor maritime, acțiuni asupra țărmului, apărarea împotriva invaziei etc38.
N.M.S. EUGEN STIHI.
Chiar dacă nu s-a recunoscut, în mod explicit, folosirea conceptului flota inferioară în acțiune în
scrierile doctrinarilor maritimi din perioada interbelică, în fapt maniera de gândire privind ducerea
acțiunilor unei flote militare românești, sau mai bine zis a unei flote românești în devenire, cu scopul
declarat al atingerii competitivității în vederea apărării integrității României Mari, avea trăsăturile
unui astfel de concept.
Toate acestea au fost întărite de numeroase exemple în care, în cele mai multe cazuri, războaiele pe
mare s-au dus între forțe navale disproporționate cantitativ și calitativ, iar atunci când s-au dat lupte ori
bătălii navale nu a învins întotdeauna numai cel mai puternic. Au fost situații când numărul a fost
dominat de manevră, de surprinderea atacului, de alegerea locului unde a fost impusă lupta, de calitățile
morale superioare ale luptătorilor și de alți factori care au demonstrat că inteligența învinge forța39.
Însăși Marina Regală Română, în Al Doilea Război Mondial, pe timpul evacuării Crimeii în
ampla acțiune cunoscută sub numele de „Operația 60000”, a demonstrat că conceptul strategic a fost
compatibil cu necesitățile de apărare a intereselor românești prin faptul că aceste aspecte s-au
sintetizat în câteva cerințe principale, valabile în contextul etapei, când potențialul de război al
marinei române era, în mod firesc, dependent de caracterul doctrinei militare a statului, de
materialul de război disponibil, de gradul de pregătire tactică a forțelor navale, dar și de natura și
valoarea personalului.
Nu numai de-a lungul fluviului Dunărea sau pe apele interioare, ci și în Deltă situația cu care se
confrunta Marina Militară română era la fel de dificilă, sub aspectul apărării frontierelor și a
teritoriului din zona sa de responsabilitate.
De aceea, era dificil să se contureze o doctrină navală atunci când nu se dispunea de suficiente
mijloace și pârghii.
37 Colonel G. Vizanti, maior Scarlat Urlățianu, op.cit., p. 194.

38 Viceamiral (r) Constantin Iordache, op.cit., p. 84.
39 Amiral de flotă W. Chester Nimitz, Războiul pe mare 1939-1945, Editura Academiei Navale, Constanța, 1992, p. 61.
Astfel, forțele fluviale române, cu cele șapte monitoare și patru vedete de siguranță40, păreau
insuficiente pentru misiunea de apărare, cu toate că din frontiera de stat o parte a zonei de intervenție
putea fi exclusă, în primă instanță, ca zonă prioritară - prin existența alianței politico-militare cu Iugos-
lavia, lungimea aferentă acestui sector fiind de aproximativ 230 km, între Baziaș și Gura Timocului.
În eventualitatea unui război cu Uniunea Sovietică s-au păstrat, într-o oarecare măsură, elemente de
doctrină emanate în anul 1916 care admiteau că, în cazul inferiorității noastre, comparativ cu mijloacele și
forțele marelui vecin, se putea folosi ca principiu tactic întrebuințarea unei flotile fluviale, pe flancul
armatei ce s-ar fi sprijinit pe fluviu, spre a putea împiedica întoarcerea acestuia.
De asemenea, se preconiza creșterea valorii de rezistență a flotilei cu mijloace complementare de
luptă, împotriva unui inamic mai puternic, prin baraje de mine și baterii de coastă, ca principii
elementare de război fluvial41. În zona Deltei Dunării, la vărsarea fluviului în Marea Neagră,
monitoarele puteau fi folosite ca baterii plutitoare mobile și la apărarea litoralului maritim, apte să
ocupe poziții, fie pe brațul Sulina fie, îndeosebi, pe brațul Chilia unde malurile împădurite permiteau
o camuflare în condiții de siguranță a navelor.
În varianta unui război cu Bulgaria, Marina Militară, probabil în cadrul acțiunii forțelor terestre,
având a opera împotriva unui inamic mai slab, putea să-și permită o atitudine mai ofensivă, dar
numai în zona frontierei, cu acțiuni mai mult polițienești, care să întrețină un eventual cap de pod.
Rezultă de aici un mare învățământ, acela al împărțirii navelor, rod al principiului organizării
sectoarelor, sub forma în care s-a regăsit în toată perioada interbelică, fiind de mare utilitate în
războiul fluvial42.
Se impuneau, însă, o serie de măsuri cu caracter calitativ, resimțite acut de majoritatea navelor și a
tehnicii de marină, precum și de artileria de la bordul acestora. Toate navele aveau nevoie de modernizări,
în special a tunurilor navale de calibru mare, 120 mm, și de înzestrare cu piese de artilerie antiaeriană
modernă, automată și semiautomată. Cerința doctrinară a performanței a fost materializată prin
comenzile de modernizare a armamentului greu de artilerie, din 1937, către Uzinele Metalurgice din
Reșița, în timp ce armamentul antiaerian urma să fie achiziționat din Germania și Elveția43.
De asemenea, în egală măsură, era necesar să se organizeze eficient partea logistică și
infrastructurile, respectiv baze navale, șantiere navale, porturi, căi de comunicație rutieră, canale
navigabile etc.
În scopul apărării defensive a litoralului, orientările doctrinare impuneau compatibilități
moderne în privința forțelor luptătoare ale marinei și ale tipurilor de armament susceptibil a fi folosit
dar se opta, în primul rând, pentru barajele de mine. Considerate a fí o categorie eficientă și economi-
coasă de armament la îndemâna oricărui stat cu putere economică mai mică ce intenționa să-și
protejeze zonele de coastă sau să realizeze interzicerea pentru navigație a unor raioane, minele
marine reprezentau, prin construcția lor particulară, un domeniu pe care industria militară a
Regatului român nu îl abordase curent și eficient. În acest sens, începând cu anul 1940, înaintea
intrării României în război, în cadrul Uzinelor de armament de la Reșița avea să fie asimilat patentul
englezesc Vickers, pentru fabricarea minelor marine de tip clasic, cu ancoră si explozie prin contact44.
Instalarea barajelor de mine cerea imperios folosirea navelor puitoare de mine sau a unor nave
special amenajate în acest scop45, fie din nave civile mai vechi, transformate și reamenajate46, fie prin
rechiziționarea altora, pe timp de război.
Odată ce un stat suveran, precum România, a optat să folosească pentru apărarea litoralului
amenajarea de sisteme de baraje de mine era necesară, în egală măsură, pe lângă existența navelor
40 Comandamentul Marinei Militare urma să cedeze trei vedete din cele șapte deținute Corpului navelor grănicerești.
41 A.M.R., fond 2568, dosar 345, Memoriu rezumativ asupra pregătirei de război, ipotezelor de război și principiilor de
doctrină între anii 1900-1916, f. 11.
42 Ibidem, f. 12.
43 Nicolae Koslinski, Raymond Slănescu, op.cit., p. 20.
44 Încă din momentul în care minele de la Reșița au început să fie produse și stocate în depozitele marinei, acest lucru nu era
suficient pentru apărarea litoralului; atunci când situațiile impuneau, trebuia realizată activarea prin instalarea minelor în
raioanele desemnate de către factorii de decizie, lucru care se putea face prin întrebuințarea de mijloace specializate.
45 Până în 1938 tehnologia navală românească nu a putut realiza astfel de nave specializate.
46 Foste nave de pasageri ale Serviciului Maritim Român, precum Regele Carol, România și Dacia, care fuseseră folosite în
Primul Război Mondial în calitate de crucișătoare auxiliare.

108 T ra diț ie , i sto ri e, a r ma tă
destinate lansării acestora și de nave specializate în neutralizarea (dragarea) barajelor de mine
instalate de inamic sau a barajelor proprii.
Acest lucru a fost determinat de tactica folosirii în luptă a armamentului de minare, fie în
perioada postbelică, atunci când este necesară redarea către navigație a raioanelor minate pe timpul
ostilităților, fie la campanie, pe timpul desfășurării acțiunilor de luptă, atunci când se cere
dezafectarea de mine a unor pase sau raioane de navigație asupra cărora se presupune că inamicul a
acționat și a executat minarea, sau când s-au executat operațiuni de convoiere sub dragă47.
Era evident că, odată cu folosirea navelor puitoare de mine, urmau să se constituie și unități
specializate de dragaj48.
Stipulațiile doctrinei navale, la acest capitol, s-au materializat prin asigurarea instalațiilor de
dragaj de către Arsenalul Marinei și de industria autohtonă. Totodată, s-au luat în considerare
folosirea, ca nave dragoare, a unui număr de nave auxiliare 49 care se puteau rechiziționa și
transforma, conform cerințelor.
Această practică era utilizată la nivelul tuturor statelor care dispuneau de litoral și de porturi și
era adoptată în situații de criză ori de război50.
Apărarea, cu focul artileriei, a barajelor proprii de mine, asigurarea navelor și convoaielor care se
deplasau pe drumuri costiere și lovirea navelor inamice care se apropiau de litoralul românesc
reveneau în ansamblul de misiuni încredințate unei noi forțe ce trebuia constituită pentru a face față
acestor scopuri. În timp, a devenit necesară formarea unor unități de artilerie de coastă, care până la
acel moment, datorită tacticii de întrebuințare în luptă a navelor și a modului de ducere a operațiilor
navale, nu fuseseră incluse în sistemul defensiv al litoralului51.
Ca o cerință a doctrinei navale au fost constituite unități de artilerie de coastă52 bazate pe
armamentul de artilerie deja existent și aflat la dispoziția Marinei Regale române. Astfel, cu tunurile
de 152 mm, de tip Armstrong, cu care fuseseră, inițial, armate distrugătoarele (contratorpiloarele) de
tip M, până în 1926, a fost formată o baterie compusă din trei piese și a fost amplasată în zona Tataia,
la nord de Constanța, începând cu anul 1938.
Celelalte trei piese aflate în conservare în Depozitele Marinei urmau să fie instalate la Cap
Comorova, la nord de Mangalia, atunci când situația ar fi impus acest lucru. De asemenea, la Agigea
urmau să fie instalate cele patru tunuri de 120 mm, de tip St. Chamond, care aparținuseră fostului
crucișător Elisabeta.
Larga baie de la Mamaia urma să fie flancată, împreună cu bateria Tataia, de o baterie formată din trei
tunuri53, instalată la Midia și care, prin poziția sa, putea să acopere zona de litoral, până la nord de Vadu.
În sfârșit, la Sulina urmau să fie instalate două tunuri cu destinație navală și antiaeriană de 76
mm, de tip Armstrong, ce constituiseră armamentul secundar al contratorpiloarelor de tip M54.
Doctrina navală românească reclama și o aviație militară maritimă care intrase deja în dotare,
încă din Primul Război Mondial55.
Marina română nu a dispus de o astfel de categorie de aviație proprie, dar a beneficiat operativ,
încă din anul 1926, de cooperarea cu Flotila de Hidroaviație a Aeronauticii Militare ce avea, în
principal, misiunea de supraveghere a litoralului la larg.

48 Marina Regală română a rezolvat și această cerință prin reamenajarea unor nave care au putut fi transformate în nave dragoare.
49 Remorchere, șalupe fluviale și maritime etc.
50 După cum s-a dovedit, în cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, atât în porturile de pe litoral, dar mai ales la fluviu, în
momentul în care inamicul a început să folosească mine pentru blocarea comunicațiilor, funcție de particularitățile zonelor,
sectoarelor sau raioanelor de navigație și al tipurilor de mine folosite, s-au construit imediat grupări de dragaj și s-a trecut la
executarea misiunilor, folosindu-se mijloace adecvate.
51 Fiind vorba de tunuri navale, din dispoziția factorilor militari de decizie, comandorul Alexandru Constantinescu a făcut în
1938 verificarea și inventarierea pe teren a pieselor de artilerie mai vechi (dezafectate de la bordul navelor sau de la bateriile
plutitoare) care se aflau în conservare în Depozitele Marinei de la Țiglina, Arsenalul Galați și Depozitele din Constanța.
52 Locotenent colonel C. Atanasiu, Ideologie și războiu, Imprimeria Curentul, București, 1940, p. 38.
53 Tunurile de 150 mm, model Obukov, instalate la Capul Midia proveneau de la bateriile plutitoare fluviale din Primul
Război Mondial.
54 Focul bateriilor de coastă trebuia să acopere, pe lângă raioanele de mine și sistemul de drumuri și pase costiere, și locurile
accesibile debarcărilor unui eventual desant inamic. Se lua în considerare apărarea plajelor de la Sulina, Mamaia,
Mangeapunar (Costinești) și Mangalia. Pe măsura disponibilizării materialului de artilerie navală necesar era prevăzută
amplasarea în sistemul defensiv al artileriei de coastă și a altor baterii.
Aparatele de zbor din dotare aveau o rază de acțiune suficientă pentru a semnala, în timp util,
apropierea unor nave inamice sau prezența submarinelor care ar fi acționat în zonă pe comunicațiile
costiere intermediare sau de larg. Gânditorii militari au considerat că eficiența cooperării unităților
de nave de luptă cu hidroaviația ar putea fi sporită prin folosirea, în calitate de observatori la bord, a
unor ofițeri de marină care executaseră un stagiu de formare și antrenare în această specialitate.
Pentru apărarea activă a litoralului, odată cu evoluția tehnologică, s-a reconsiderat tactica de
marină prin intrarea în compunerea marinelor de război a unor noi clase și categorii de nave.
Astfel, în perioada interbelică a apărut și s-a impus ca forță navală modernă un nou tip de navă,
vedeta torpiloare. Derivate din șalupele torpiloare, folosite în Primul Război Mondial56, acest tip de nave
îmbina caracteristicile tactice ale unor nave rapide manevriere, greu de lovit de către adversar, cu puterea
de foc a armamentului de torpile care și el, la rândul său, suferise modificări și îmbunătățiri remarcabile.
Tot pentru apărarea activă a litoralului s-a considerat, inițial, că se puteau folosi cu succes
submarinele costiere, care aveau un deplasament de cca 200 de tone, și care puteau constitui un
mijloc redutabil de apărare a coastelor, a comunicațiilor maritime și, la nevoie, puteau deveni unități
de atac eficiente, la litoralul inamic57.
Doctrinarii Marinei române, în urma analizei datelor privind acțiunile de luptă ale submarinelor,
pe timpul Războiului de Întregire, arătaseră că cel mai eficient tip de submarin, folosit cu succes de
părțile beligerante, fusese submarinul torpilor, cu deplasament mijlociu.
N.M.S. DELFINUL.
România, ca stat riveran la Marea Neagră, în condițiile în care folosea în serviciul Marinei
Militare submarine pentru misiuni de atac sau apărare ofensivă, trebuia să țină cont de mai mulți
factori determinanți și, în special, de cei care caracterizau zona de acțiune a acestui tip de nave.
Analizele ulterioare legate de tactica folosirii în luptă a submarinelor a demonstrat că viitoarele
submarine pe care le-ar fi putut folosi Marina română de război trebuiau să fie, în principiu, de tip
mijlociu58. În baza acestor considerente, s-a construit și, ulterior, folosit în Marea Neagră același tip
de submarin și de către forțele sovietice și de către forțele turce.
56 Destinate să acționeze, îndeosebi noaptea, împotriva navelor comerciale și utilitare, asemenea nave erau accesibile
bugetului Marinei Regale Române.
57 Nicolae Dașcovici, Regulile războiului și ale neutralității, (Publicațiunea a 33-a a Ligii Navale Române), Institutul de Arte
Grafice „Mârvan”, București, 1940, p. 9.

58 Datorită distanțelor maxime din porturile aflate la extremitățile de est și vest ale Mării Negre, care nu depășesc 660 mile
marine și ale condițiilor hidrografice și de navigație ale bazinului vestic, în care predomină fundurile cu adâncime relativ
mică, s-a impus, ulterior, utilizarea submarinelor de dimensiuni mai mici.
Începând din anul 1939, contratorpiloarele tip M, Mărășești și Mărăști au fost denumite distrugătoare
primind egalitate de tratament cu distrugătoarele de tip R, Regele Ferdinand și Regina Maria.
N.M.S. MĂRĂȘTI.
N.M.S. MĂRĂȘEȘTI.
Toate cele patru unități au format împreună o escadrilă având ca misiune principală acțiunea în
largul coastelor românești pentru apărarea comunicațiilor maritime intermediare și de larg,
interceptarea și atacul navelor care aveau în intenție atacarea litoralului românesc, atacul și
respingerea desantului, iar atunci când acest lucru nu se realiza de-a lungul drumului către raioanele
de desantare trebuia să se apeleze la sprijinul cu foc al unităților artileriei de coastă care desfășurau
acțiuni de luptă pentru respingerea debarcării desantului. La ordin, navele trebuiau să fie în măsură
să efectueze atât asigurarea detașamentelor de minare, cât și escortarea convoaielor de transport59.
59Căpitan-comandor Ion lonescu, Doctrina navală românească..., p. 200.

N.M.S. REGINA MARIA.
N.M.S. REGELE
FERDINAND.
În evoluția evenimentelor politico-militare ziua de 1 septembrie 1939 constituie, cu adevărat, un

punct de reper ale cărui urmări au fost greu de anticipat, pentru continente întregi.
În fața acestei situații, când izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial, ca urmare a politicii
inconsecvente a Marilor Puteri, după ascensiunea regimului nazist în Germania, România s-a văzut
din ce în ce mai izolată în planul politicii și al relațiilor internaționale.
Acest fapt a creat convingerea că participarea efectivă a țării la un eventual conflict i-ar fi putut pune
pe români în situații deosebit de dificile. Conform tratatelor încheiate anterior, era evident că Statul
român trebuia să se angajeze de partea aliaților occidentali. Cu toate acestea, la București, avându-se în
vedere desfășurarea evenimentelor, se analizau de către factorii de decizie și alte variante.
Derularea ulterioară a faptelor a fost tratată cu toată seriozitatea.
S-a pus din nou în discuție dimensiunea maritimo-fluvială a apărării țării. Analiștii politici și
experții militari au regândit situația și o parte din orientările conceptuale privind ducerea războiului
pe mare și fluviu au impus intensificarea măsurilor și pregătirilor, urmărind cu atenție mersul
evenimentelor de pe continent și raportul de forțe, funcție de interesele statelor din regiune.
Orientările doctrinare s-au împletit cu partea pragmatică. Astfel, oricărei idei emisă în plan teoretic,
trebuia să i se găsească o soluție și corespondență în plan practic.
Din punct de vedere conceptual, în perioada fierbinte cuprinsă între septembrie 1939 și iunie
1941, existența, compunerea și tăria marinei de război trebuia să se bazeze pe interesele economice
și militare recunoscute în acea etapă sau întrevăzute în viitor, în măsura în care statul va voi să se
afirme, în toate domeniile de activitate60.
De asemenea, Marina Regală trebuia să corespundă unor obiective multiple și adesea
contradictorii, cu un număr insuficient de mijloace.
Rezolvarea în manieră satisfăcătoare a unei asemenea cerințe reclama în primul rând:
- cunoașterea intereselor românești, maritime și fluviale și pe acelea ale inamicilor probabili din
Marea Neagră;
- identificarea obiectivelor prin stabilirea priorităților; căutarea variantelor optime de
întrebuințare, în timp și spațiu, a forțelor și mijloacelor existente;
- completarea lipsurilor, analizarea posibilităților de realizare a completărilor în lumina
învățămintelor ultimelor evenimente.
Se admitea că interesele supuse acțiunii forțelor navale maritime trebuiau să ia în calcul, cu
prioritate, căile de comunicație maritime și litoralul maritim.
Importanța și prioritățile ce li se atribuiau acestora, atât de către forțele navale române, cât și de
către inamicii probabili, pe teatrul de operații, urmau să dicteze asupra dezvoltării, compunerii și
atitudinii Marinei Regale române.
În situația de atunci, interesele maritime principale ale țării erau:
- a dispune de legătura cu Bosforul, în scopul de a ridica limita de rezistență, prin sporirea
potențialului economic și financiar;
- a intercepta comunicațiile maritime care legau porturile din Caucaz, Crimeea, Ucraina și Basarabia
pentru a ne permite schimbarea valorii militare și materiale a acestor zone, în avantajul nostru;
- a apăra litoralul maritim împotriva acțiunilor de orice natură din afară, în scopul de a
economisi ori întări forțele armatei de uscat, a le asigura libertatea de acțiune și a le permite să devină
disponibile pentru alte fronturi61.
În aceeași concepție, interesele supuse acțiunii forțelor navale vizau căile de comunicație fluviale
și litoralul fluvial.
Caracteristicile terenului, limitat la o fâșie îngustă care definește albia fluviului își făceau simțite
influența, astfel încât s-a considerat că forțele navale fluviale corespundeau în totalitatea lor nu
numai în timp de pace, dar și în perioade tensionate și de criză. În timp de război, majoritatea urmau
să se subordoneze intereselor militare încredințate forțelor terestre.
Interesele fluviale au constat în:
- a asigura libertatea de acțiune a armatei de uscat, fie suplinind-o în zonele inaccesibile acesteia,
fie întărindu-i flancurile sprijinite pe Dunăre;
- a interzice inamicilor probabili comunicațiile fluviale, în timp de război;
- a dispune de comunicații fluviale, în scop economic și militar.
Tot sub acest aspect, dar cu ceva mai multă concretețe, se afirma că atât în apărarea intereselor
proprii, cât și în atacul intereselor inamice primul obstacol îl constituiau forțele adversarului. Deși obiectiv
principal, el nu putea fi atins pe mare sau pe fluviu decât în măsura în care contribuia inamicul.
Concepția doctrinară era completă cu faptul că strategia maritimă, spre deosebire de cea terestră,
admitea două elemente: forțele și interesele.
Din această cauză, obiectivele maritime deveneau multiple și uneori contradictorii, iar stabilirea
importanței și a ordinii lor, de urgență, variau în funcție de situație.
În disproporție de forțe navale maritime în care se afla țara față de cei mai puternici adversari
din Marea Neagră, obiectivele maritime puteau fi:
- forțele navale inamice, din necesitatea de a diminua superioritatea lor absolută;
- interesele, în măsura în care acestea puteau fi satisfăcute în situații favorabile.
Obiectivele fluviale urmau a fi reprezentate de cele indicate de forțele terestre și cele care
rezultau din necesitatea de a satisface restul intereselor62.

61 A.M.R., fond 3837 M.A.M., dosar 2847 Planul de înzestrare al Marinei Militare. Ipoteza 15. Expunere de motive, f. 16.
Toate aceste idei și concepții au fost expuse, în decembrie 1940, într-un amplu, complex și
excelent elaborat document intitulat Planul de înzestrare al marinei militare. Ipoteza 1563.
România urmărea cu atenție desfășurarea războiului din vestul continentului european, cu
urmările lui necunoscute.
În aceste condiții, în anul 1940 pe când era ministru de Război, înainte de 6 septembrie 1940, și
de a deveni Conducătorul Statului, generalul Ion Antonescu a transmis, la nivelul întregii armate
române, Directive pentru noua orientare doctrinară a armatei, în care erau stipulate învățămintele
reieșite din fizionomia războaielor recente purtate de puterile europene cu Polonia, Finlanda și
Franța. Aceste directive erau rezultatul analizei condițiilor specifice de angajare a forțelor militare ale
statelor beligerante, determinate de situațiile politice, nivelul de pregătire și puterea sistemelor
militare ale protagoniștilor aflați în conflict și făceau referiri atât la realitatea din armata română și
nivelul ei de pregătire, cât și la implicațiile ce ar fi decurs în urma angajării României în război.
Cerințele doctrinare se caracterizau prin creșterea factorilor ofensiv și coeziv care corespundeau
noii orientări politice și conjuncturii reprezentând temeiuri serioase pentru reorganizarea armatei, în
urma noilor alianțe militare la care țara fusese nevoită să adere.
Era limpede că statele mici nu ar fi putut avea efective comparabile cu inamicii din jur și de aceea, se
specifica în Directive, inferioritatea numerică se impunea a fi compensată, chiar și pentru moment, prin
exaltarea forțelor morale ale nației, prin vitejie și printr-o voință de a învinge. Ea va fi sprijinită printr-
o cât mai mare mobilitate și printr-un spirit ofensiv luminat, cultivat și bine orientat64.
Prin revendicările teritoriale la care România se vedea îndreptățită să aspire și să acționeze, se reparau
nedreptățile suferite în urma unor acte arbitrare samavolnice, ce reclamau tuturor factorilor de decizie,
politici și militari același lucru, ieșirea din pasivitate, care se interpreta prin angrenarea țării în război.
Directivele motivau că doctrina navală, aidoma celei militare, a fost dictată de necesitățile de viață și de
reunificare a neamului, fiind cerută de posibilități și nu de intenții și izvorâtă din vechea și bogata tradiție de
luptă și de viață a poporului și națiunii române și din studiu, reflexiune și instrucție temeinică, bazată pe o
specializare riguroasă.
Toate acestea urmau să atragă cu rapiditate necesitatea unei pregătiri desăvârșite care să fie
rezervorul multiplelor inițiative, de la primul comandant până la ultimul soldat65.
Transpunerea în practică a unor astfel de cerințe doctrinare se baza, în principal, pe câteva carac-
teristici comune, dintre care cele mai importante se refereau la coordonarea și colaborarea strânsă a tuturor
armelor și resurselor cu conjugarea eforturilor lor, simplitatea în metodă și suplețea în procedee, precum și
necesitatea unui sistem de informații care să permită cunoașterea cât mai completă a adversarului66.
Doctrina navală românească, din perioada 1919-1941, a reprezentat o comandă obiectivă a
existentei și dezvoltării Marinei Militare române, în plan ideatic.
Astfel, în mod firesc, conceptul privind dimensiunea maritimo-fluvială a apărării României a
putut fi schițat, pentru început și dezvoltat ulterior, numai după ce Statul român a încheiat și ratificat
tratatele de recunoaștere a noilor frontiere, cu asumarea răspunderilor care reveneau țării, ca
membră a Societății Națiunilor, a organizațiilor politico-militare, Mica înțelegere și din anul 1934,
înțelegerea Balcanică, dar și ca semnatară a tratatelor, convențiilor și acordurilor multi sau bilaterale.
Perioada 1919-1926 a constituit etapa de referință, pentru Marina Militară română, în sensul că
atunci au fost stabilizate frontierele și orientările politico-militare și economice.
Valoarea și importanța factorului demografic a permis, deopotrivă, constituirea doctrinei navale, având
rolul de a conduce spre o apreciere corectă a capacității efectivelor, a realizării calculelor privind numărul
optim al luptătorilor, alături de analiza efectivelor vecinilor ca potențiali inamici ori aliați67.
Pentru începutul perioadei interbelice nu putem vorbi de o doctrină navală compactă și solidă.
Dezvoltarea ei s-a realizat etapizat. La început, putem vorbi doar de orientări doctrinare, care în scurt timp
62 Ibidem, f. 17.
63 Ibidem, f. 16.
64 Directive pentru noua orientare doctrinară a armatei, București, 1940, p. 3.
65 Ibidem, pp. 3-4.
66 Ibidem, p. 18.
67 Colonel G. Vizanti, maior Scarlat Urlățianu, Strategia românească în viitorul război, Tipografia Curții Regale, București,
1932, pp. 210-211.

au fost îmbunătățite, dezvoltate și completate. Tot ceea ce s-a creionat și s-a schițat, în perioada 1919-1926, a
prins cu rapiditate contur, astfel că numai după această etapă se pot face referiri la o concepție, în cea mai
mare parte completă, privind apărarea, rolul și posibilitățile de acțiune ale Marinei de Război române.
Conceptul doctrinar naval s-a caracterizat prin evoluție logică și continuitate, motiv pentru care
nu se întâlnesc situații de abandon a unora sau altora dintre principii. Așa se explică faptul că, în mod
corect, concluziile generale la care s-a ajuns, în urma unui studiu elaborat în anul în 1936, au fost
reluate, acestea regăsindu-se în expunerea de motive a unor directive emise în 1940.
Se poate afirma că doctrina navală s-a caracterizat prin viabilitate și operativitate deoarece a fost,
în primul rând, bine definită prin fixarea precisă a cadrului politic general al Statului român, urmare
firească și logică a judecăților de valoare în urma analizelor situației internaționale alături de
tendințele, aspirațiile naționale și politica internă.
Chiar dacă principiul indivizibilității forțelor a fost enunțat și motivat corect la vârful Ministerului
Apărării Naționale, în practică acesta nu s-a dovedit benefic pentru marină și chiar pentru aviație fiind,
într-o bună măsură, o frână, care a tutelat aceste două arme tehnice, permițând majorității fondurilor din
bugetele apărării să fie direcționate disproporționat, în avantajul forțelor terestre.
Doctrina navală a fost complementară deoarece permitea asigurarea libertății de acțiune a trupelor
terestre, fie suplinindu-le în zonele inaccesibile acestora, fie întărindu-le flancurile sprijinite pe fluviu68.
A fost, așa cum cerea generalul Ion Antonescu, o doctrină a posibilităților și nu a intențiilor care
a avut în vedere necesitatea ca exigențele sale și măsurile de materializare în domeniul maritimo-
fluvial să fie compatibile cu oferta Statului român în a răspunde tuturor intereselor sale, înțelegându-
se, de la sine, că pe tărâm economico-financiar există limite.
Doctrina navală nu a reprezentat, niciodată, un factor de inițiative în fixarea acestor limite, care
aparțineau politicii generale a statului și, în consecință, Comandamentul Marinei Militare și-a expus
opțiunile și exigențele înțelegând că trebuie să se încadreze în cotele planurilor generale de finanțare69.
Efectul cel mai important al doctrinei navale a fost acela că în perioada tensionată, cuprinsă între
septembrie 1939 - iunie 1941, dar mai ales în aceea care a urmat, Marina a rămas singurul element
care ar fi putut afirma suveranitatea țării în Delta Dunării și ar fi putut asigura litoralul fluvial și
maritim în caz de demobilizare a forțelor terestre întrebuințate70.
Astfel, doctrina navală românească, în perioada interbelică, a imprimat rolul pe care trebuia să-1 aibă
Marina Regală de Război și, prin extensie, și cea Comercială, în toată această etapă, în condițiile în care ten-
dința generală, mai ales a unor oameni politici, era de a abandona politica maritimă pe motiv că niciodată
România nu va putea crea o flotă rivală cu a celei mai puternice națiuni din Marea Neagră, cu care ar avea
posibilitatea de a intra în conflict, idee care s-a dovedit a fi considerată rapid, din fericire, greșită și ridicolă.
Principiul organizării forței națiunii române s-a stabilit, în mod teoretic, avându-se în vedere
inamicul ori inamicii prezumtivi, iar intensitatea acestei forțe a trebuit să fie reprezentată de
maximum de efort pe care-1 putea suporta economia. Este știut faptul că în perioada următoare
încheierii Conferinței de Pace de la Paris și începutul activității Societății Națiunilor, politica generală
a României urma să aparțină unei rezultante formată din contopirea intereselor naționale cu cele
regionale și europene pentru păstrarea și garantarea statu-quo-ului, pe baza tratatelor existente71.
Doctrina navală românească trebuia, deci, să reflecte o politică de pace, fără intenție de agresivitate față
de vecini, dominată numai de ideea consolidării politice și economice. Asigurarea și protecția acestor
realizări pașnice urma să formeze spiritul director al întregii doctrine militare românești și nu numai al celei
navale, pregătirea de război trebuind să le garanteze în cele mai bune condiții, dar72 având ca suport politic,
militar și economic sistemul tratatelor de pace de la Versailles, aderarea României la Societatea Națiunilor,
Convențiile militare defensive româno-polone73 împreună cu cele care au format, pentru România, baza
Micii Înțelegeri, româno-iugoslavă și româno-cehoslovacă74.
68 A.M.R. fond 3837 M.A.M., dosar 2487, f. 1.

69 Ibidem, f. 32.
70 Ibidem, f. 24.
71 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, București, 1999, p. 12.
72 Colonel Gheorghe Vizanti, maior Scarlat Urlățianu, op. cit., p. 212.
73 Intrată în vigoare la 25 iulie 1921.
74 Semnate la București, la data de 23 aprilie 1921 și intrate în vigoare la 27 mai 1921, respectiv 7 iunie același an.
ÎNZESTRAREA ARMATEI ROMÂNIEI ÎN PREAJMA CELEI DE-A
DOUA CONFLAGRAȚII MONDIALE. RADIOGRAFIA UNOR MĂSURI
LUATE SUB PRESIUNEA AMENINȚĂRILOR EXTERNE
Colonel (r.) dr. Dan PRISĂCARU*
Abstract:
The endowment and material endowment, an essential factor of the war potential, were one of
the most challenging problems faced by the Romanian Army in the First World War, the interwar
period and during the Second World conflagration.
With all the material and financial efforts made, especially after 1935, at the beginning of the
second world conflagration the situation of equipping and preparing for the battle of the Romanian
Army continued to be deficient. In 1940, in the Crown Councils of June 27 and August 30, 30, 1940,
the ministers of National Defense and the chiefs of the Great General Staff will invoke these
deficiencies and will vote to accept the Soviet ultimatum and the Vienna Dictate.
Now was the expiration of 20 years of delays, indecisions and errors in the preparation of the
army and the country to defend what was conquered by the sacrifice of more than 900,000
Romanians in the National Integration War of 1916-1919.
Keywords: Army endowment, national defence industry, financial difficulties, delayed

measures, relinquishment of some Romanian territories in 1940
MOTTO
Un popor care nu găsește înlăuntrul fruntariilor sale armamentul, munițiile

și mijloacele de luptă impuse prin caracterul și durata unui război și este nevoit
[...] pentru a-și apăra integritatea și libertatea națională să le ceară altui stat, acel
popor va rămâne [...] la discreția statului furnizor. Trebuie să se înțeleagă fără
nici o îndărătnicire că o țară nu poate vorbi de o deplină suveranitate națională,
dacă nu dispune și de un potențial național de război.
General V. Rudeanu, Apărarea națională și bogățiile României Întregite,
Tipografia Școlii de Artilerie, 1936.
Orice țară bine condusă trebuie să fie preocupată să-și asigure un cât mai
ridicat potențial de război. Cel mai elementar simț de conservare o obligă la o
astfel de preocupare.
Victor Slăvescu, Potențialul de război economic și financiar al României,
Școala Superioară de Război, Ediția I, 1937.
1. Cauze și antecedente
Înzestrarea și dotarea materială, factor esențial al potențialului de război, au constituit una din
cele mai dificile probleme cu care s-a confruntat Armata României în Primul Război Mondial,
perioada interbelică și în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. Cauzele sunt multiple,
complexe, iar o analiză detaliată a acestora poate face obiectul unei studiu de caz distinct. În
continuare, prezentăm doar câteva aspecte pe care le considerăm relevante din perspectiva
* Șeful filialei Iași a Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I.

impactului și consecințelor neajunsurilor din acest domeniu asupra capacității combative a trupelor
și potențialului de război al României în anii 1935-19401.
După Marea Unire din 1918, timp de aproximativ 15 ani, înzestrarea armatei, crearea și
dezvoltarea unei industrii proprii de apărare au ocupat un loc secund în preocupările factorilor de
decizie politică, România înregistrând mari întârzieri în acest domeniu. La începutul deceniului al
patrulea al secolului al XX-lea, statul român era în situația de a nu-și putea procura de pe piața
internă decât în cantități modeste armamentul, tehnica și echipamentele destinate apărării țării.
În acest sens, trebuie menționat faptul că în perioada interbelică, pe problematica înzestrării armatei,
a existat o dispută continuă între două modalități de abordare care erau diametral opuse prin conținutul
lor2. Prima se referea la promovarea ideii de dezvoltare a unei industrii naționale de război3, considerată
ca singura cale de a obține o independența economică, cel puțin în domeniul militar, fără a fi condiționați
de importurile din alte state. A doua modalitate evidenția slaba dezvoltare a industriei românești,
imposibilitatea acesteia de a furniza tehnica și echipamentele necesare armatei și considera că înzestrarea
cu astfel de materiale nu se putea realiza decât prin importuri.
Apreciem că disputa dintre cele două curente de opinie avea o doză însemnată de exagerare,
întrucât înzestrarea armatei nu se putea baza numai pe importuri, dar nici nu putea apela în
exclusivitate la resursele interne, deoarece industria națională era în curs de dezvoltare și nu avea
capacitatea de a onora în timp scurt cerințele foarte mari din domeniul apărării naționale.
În același timp, trebuie menționat faptul că planurile de dezvoltare a unei industrii naționale de
apărare nu au putut fi materializate, în primul rând, din cauza dificultăților financiare care au grevat
bugetul țării, îndeosebi în perioada imediată încheierii Marelui Război. În Memoriul tehnic depus de
1 Date de interes referitoare la deficiențele privind înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică au fost prezentate de
autor și în articolul Aspecte privind înzestrarea Armatei României în anii 1935-1940. Radiografia unor măsuri întârziate,
în Revista Document - Buletinul Arhivelor Militare, anul XVI, nr. 3 (61)/2013, p. 36-46.
2 Leonida Loghin, Apărarea țării în concepția militară a României în perioada 1932-1939, Teză de doctorat, Academia
Militară, București, 1979, p.102-104.

3 a) Marele Stat Major insista încă din anul 1921 pentru dezvoltarea industriei naționale de apărare: România cu situația ei
geografică, cu întinderea teritoriului ei și cu bogățiile solului și subsolului – se menționa într-un raport adresat guvernului
– nu mai poate rămâne tributară altei țări în ce privește materialul de război. Ea trebuie să tindă, căci posibilitate are, de
a-și asigura prin propriile mijloace, utilajul necesar războiului; fără aceasta îi va lipsi independența militară și politică.
(AMR, fond 948, Secția 1, dosar nr. 725, f. 111); b) Necesitățile creării unei industrii grele care să poată acoperi și nevoile
armatei era apreciată de unii factori de decizie militari ca singura soluție de a ieși din impasul în care se afla Armata
Română după Primul Război Mondial. Este o axiomă recunoscută de toate celebritățile militare contemporane – menționa
generalul Dumitru Vrăjitoru – că un stat fără posibilități tehnice proprii și fără o industrie dezvoltată de război [...] va
putea face cu greu față necesităților războiului (General Dumitru Vrăjitoru, Economia națională și problemele militare,
Curentul românesc, București, p. 6, apud Leonida Loghin, op. cit., p.103); c) După aprecierile majorității specialiștilor,
pierderile mari suferite în prima conflagrație mondială au fost cauzate în special de faptul că Armata Română a fost slab
echipată și insuficient instruită. Subliniind calitățile incontestabile ale ostașului român ca luptător și obligația de a-l apăra,
de a-l feri de sacrificii inutile, generalul Ion Jitianu menționa că ...este de datoria noastră să-i acoperim pieptul lui de
aramă și să-i economisim cele șapte vieți cu armamentul cel mai eficace [...] pentru a nu cheltui în zadar acest tezaur al
forțelor morale decât atunci când este nevoie (General de divizie Ion Jitianu, Verdunul în flăcări, 1914-1918, Tipografia
Revistei Infanteriei, București, 1938, p. 380); d) Relevând interdependența dintre dezvoltarea industrială a țării și întărirea
capacității de apărare națională, Victor Slăvescu arăta că dacă o industrie națională corespunde în general unor anumite
comandamente de interes economic, ea este de o neprețuită valoare și pentru apărarea națională. S-ar putea afirma că
nici nu se mai cunoaște, în zilele noastre, o organizare temeinică a apărării naționale fără o organizare corespunzătoare
a industriei naționale (Victor Slăvescu, Potențialul de război economic și financiar al României, Ediția I, Școala Superioară
de Război, 1937, p. 3); e) Pornind de la conexiunea directă dintre industrializarea țării și apărarea independenței și
suveranității naționale, s-a susținut că punerea bazelor unei industrii proprii capabile să înzestreze țara cu armament și
muniții este o chezășie a siguranței naționale (Enciclopedia României, vol. III, 1938, p. 194); f) Față de tendința diverselor
cercuri de conducere ale armatei de a achiziționa tehnică de luptă din străinătate, pe motivul că este mai bună și mai ieftină,
generalul V. Rudeanu aprecia că este o adâncă mâhnire să vezi cum cu ajutorul banilor strânși din sudoarea țării tale și
dați peste hotare, unele state își dezvoltă potențialul lor național de război, pe când pe pământul tău natal el lipsește
(General V. Rudeanu, Apărarea națională și bogățiile României Întregite, Tipografia Școlii de Artilerie, 1936, p. 30, 247);
g) De asemenea, un alt autor avertiza: Să nu azvârlim peste hotare, întărind adesea industria de război a vrăjmașilor,
banii adunați prin contribuții așa de apăsătoare, pentru a plăti comenzi care se fac din motive nemărturisite cu adevărat
sau pentru motivul iluzoriu că ni se acordă credit (M. Cioc, Materiale de război, Extras din Buletinul Societății Politehnice,
nr. 11, 1931, p. 15, apud Ionel Oprea-Barac, Industria națională de apărare în prejma celui de-al Doilea Război Mondial,
Teză de doctorat, Academia de Studii Economice, București, 2005, p. 43); Opțiunea pentru achiziționarea de tehnică de
luptă din străinătate, pe motiv că era mai ieftină, se sublinia în continuare, era cât se poate de dăunătoare, pentru că țara
producătoare o vinde la început ieftin ca să te angajeze, apoi te speculează cum vrea, după ce te-a angajat îndeajuns ca să
te facă dependent de ea [...] Aprecierea noțiunii de ieftin și scump este foarte relativă, totul depinde de timpul la care te
referi și de prețul pe care-l pui pe viitorul țării tale și al neamului tău, și nu trebuie uitat că-n această materie, ceea ce este
astăzi ieftin, mâine poate să nu fie nici scump, nici ieftin, ci fatal (M. Cioc, O problemă a apărării naționale, Extras din
,Buletinul Societății Politehnice, anul XLIV, martie 1930, p. 41-43, apud Ionel Oprea-Barac, op. cit., p. 43).
România la Ministerul de Finanțe francez, la 16 iulie 1929, în legătură cu Planul Young, se arăta că
situația economică și financiară care a rezultat (în urma Primului Război Mondial – n.n.) a obligat
România la o politică de restricții, astfel că a fost imposibil în perioada de după război de a
reconstrui utilajul său industrial și agricol, ca și căile ferate [...]. Mai mult, lipsită de mijloace,
România se găsește în imposibilitatea de a proceda la refacerea lucrărilor necesare unei exploatări
indispensabile economiei naționale4.
Cheltuielile foarte mari de organizare și unificare administrativă, absolut necesare în urma Marii
Uniri din 1918, trebuiau efectuate în condițiile unui buget secătuit. O astfel de situație nu avea cum să
nu influențeze negativ și capitolul apărare națională. În anii 1919-1920, guvernele României au
contractat împrumuturi de la statele aliate, în special pentru acoperirea plăților impuse prin tratatele
de pace și a celor destinate importului de produse alimentare necesare consumului populației5.
România, Iugoslavia, Cehoslovacia și Polonia trebuiau să plătească aliaților suma de
2,5 miliarde coroane aur ca datorii de eliberare a teritoriilor fostei monarhii austro-ungare6. Vintilă
Brătianu aprecia că abia la sfârșitul anului 1927 erau îndeplinite, în linii generale, cele trei condiții
esențiale – echilibrul bugetar, reglarea datoriilor din străinătate, realizarea unei balanțe comerciale
active – pentru ca România să atace cu toată încrederea chestiunea consolidării monetare și, prin
urmare, să poată fi luată în calcul și înzestrarea armatei.
Redresarea situației economice a fost de scurtă durată, deoarece criza economică din anii
1929 - 1933 a lovit puternic și România. În 1933, venitul național a scăzut cu 52,2% comparativ cu
anul 1927 din cauza diminuării cu aproximativ 60% a prețurilor la principalele produse de export ale
României (cereale, lemn, petrol)7. În aceeași perioadă, datoria publică a statului român a crescut
continuu, după cum urmează8:
Venitul Anuitatea
Anul național pe cap de Indice externă (în miliarde Indice
locuitor lei)
1928 11546 100 4 100
1929 11105 96 5,4 130
1930 8099 71,1 5,2 130
1931 6086 52,6 6,1 152
1932 5610 48,5 4,8 120
Din cauză că acoperirea anuităților datoriei publice externe devenea aproape imposibilă,
guvernul român a fost nevoit să negocieze, la Paris, cu creditorii străini, în perioada decembrie 1932-
februarie 1933, pentru a identifica modalitățile de ieșire din impas. Datoria publică, ce reprezenta
până la 28% din bugetul țării, și așa redus după război și afectat sever de criza economică din anii
1929-1933, a determinat ca și cheltuielile din domeniul apărării naționale să fie mult sub necesarul
realizării unui program minimal de înzestrare.

5 Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, Politica de apărare națională a României în contextul european interbelic.
1919-1939, Editura Militară, București, 1981, p. 84.
6 Istoria economiei naționale a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, f.a., p. 347.
7 Victor Slăvescu, La situation economique de la Roumanie et sa capacité de paiment, Imprimeria Centrală, București,
1934, p. 60.
8 Ibidem, p. 71.
Situația bugetului alocat anual armatei în perioada 1922-1931 se prezintă astfel9:
Anul Creditele armatei din Bugetul general al Procentul din bugetul general
bugetul statului (lei) statului (lei) reprezentat de creditele
armatei
1922 1.707.502.148 10.498.283.482 16,27%
1923 3.117.619.465 19.565.729.767 15,93%
1924 3.574.700.663 42.000.000.000 14,89%
1925 4.423.650.797 31.750.000.000 13,62%
1926 5.024.650.787 42.527.971.700 11,89%
1927 6.904.180.000 53.467.228.900 12,91%
1928 7.830.500.000 55.957.755.000 13,75%
1929 7.930.500.000 55.569.755.000 14,17%
1930 9.092.700.000 68.710.283.079 13,23%
1931 10.204.029.661 69.668.251.378 14,66%
Total general 59.711.033.351 432.844.838.306 13.79%
În anul 1932, când criza economică și financiară era la apogeu, se înregistrează cele mai scăzute sume
alocate armatei din întreaga perioadă interbelică, respectiv 11,66% din bugetul general al statului10.
Comparativ cu alte țări europene, România se situa aproape pe ultimul loc în ceea ce privește
fondurile repartizate armatei din bugetul general al statului, astfel: Polonia aloca 33,7%; Italia -
29,3%; Franța - 26%; Bulgaria - 23%; Iugoslavia - 22,7%; Cehoslovacia - 18,2%; România - 13,79%.
În aceste împrejurări dificile, o serie de trusturi și companii străine căutau să speculeze
dificultățile financiare și economice ale țării pentru a prelua în condiții dezavantajoase pentru statul
român diferite active și resurse. Mitiță Constantinescu, guvernator al Băncii Naționale a României în
perioada 1935-1940, afirma în acest sens următoarele: Ofertele de împrumuturi, de concesiuni, de
arendări a forțelor productive ale țării nu mai conteneau. Unii cereau petrolul românesc pe 90 de
ani, pentru a ne împrumuta în schimb cu o mână de bani, alții cereau regia drumurilor și a căilor
ferate; alții monopolurile statului; alții minele de cărbuni; alții, bălțile și pescăriile statului etc., ca
și cum țara era scoasă la mezat, pentru incapacitatea incurabilă de a se administra și lecui de criza
economică, chiar a doua zi după ce fusese capabilă și dăduse dovadă de eroism și supreme
sacrificii, dovadă că știa și vrea să realizeze unirea tuturor românilor11. Ca urmare, în anul 1928,
peste 70% din capitalul investit în industria metalurgică era de proveniență străină: uzinele Reșița,
Copșa Mică și Cugir erau sub controlul capitalului englez, reprezentat de concernul Vikers; Societatea
I.A.R. era controlată de capitalul francez; întreprinderile metalurgice Astra din Arad, Vulcan, Romlac,
Titan-Nădrag-Călan și altele se aflau sub controlul capitalului italian, austriac și maghiar. Situația era
asemănătoare și în alte ramuri industriale12.
Adepții ideii de pătrundere a capitalurilor străine în economia românească au încurajat și
comenzile de material de război la uzine din afara țării, unele dintre acestea efectuându-se în condiții
dezavantajoase pentru statul român. Cazul cel mai cunoscut îl constituie contractele de achiziție de
armament și muniție încheiate de guvernul Iuliu Maniu cu uzinele Škoda, la 17 martie 1930, și cu
uzinele Schneider din Franța, la 17 iulie 1930.
Contractul Škoda, în valoare de aproximativ 5,5 miliarde lei, se adăuga altor comenzi militare
anterioare către aceleași uzine și care totalizau suma de 15 miliarde lei. Dacă aceste contracte ar fi fost
finalizate în forma inițială, statul român ar fi pierdut imensa sumă de 7,5 miliarde lei13, deoarece
prețurile materialelor comandate erau de câteva ori mai mari decât cele practicate de uzinele
românești sau de alte firme din străinătate14.
9 AMR, fond Marele Stat Major, dosar nr. 98/1933, f. 86.

10 Ibidem, f. 81.
11 Mitiță Constantinescu, Naționalismul economic și doctrina partidelor politice în România, Imprimeriile „Independența”,
1930, p. 56.
12 Istoria economiei naționale a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, f.a., p. 372-373.
13 ANIC, fond Casa Regală, dosar nr. 72/1931, f. 337-340.
14 Ibidem. Spre exemplu, la o comandă de 19.500 focoase, diferența dintre prețul de comandă de 2.000 lei era de opt ori mai
mare decât cel din țară care era de 250 lei; la o comandă de afeturi de tunuri calibru 76, 2 mm, diferența dintre prețul de
De asemenea, unii factori de decizie militari au apreciat că o mare parte din armamentul comandat
în străinătate în anul 1930 nu întrunea condițiile tehnice necesare, că acesta putea fi fabricat la uzinele de
armament din țară, iar uzinele Škoda și Vikers nu urmăreau altceva decât să împiedice crearea unei
industrii de armament în România pentru a nu pierde monopolul în sud-estul Europei.
Astfel, în Studiul Inspectoratului Tehnic al Armatei Române din 5 martie 1931 asupra
proiectului de contract cu uzinele Škoda se arăta că uzinele cehoslovace nu urmăresc crearea unei
industrii de război serioase în România, deoarece crearea unor uzine ‹‹Škoda›› în România cu
comandă de 1.627.000 lei era de 14 ori mai mare decât prețul cerut de uzinele Reșița, Copșa Mică-Cugir și Astra, calculat la
115.000 lei; la o comandă de țevi de tun la Škoda, prețul era de trei ori mai mare decât la fabrica Bofors din Suedia; la o
comandă de puști-mitraliere de 1.266.000.000 lei paguba a fost aproape un miliard de lei față de oferta unei firme elvețiene,
de cinci ori mai ieftină; pentru instalarea unor prese de proiectile la Arsenalul Armatei executată de Škoda la prețul de
27.000.000 lei, firma Krupp se oferise să execute lucrarea cu numai 15.000.000 lei.
prețul distrugerii începuturilor realizate până azi de Reșița, Făgăraș, Copșa Mică, Cugir și Dicio-
Sân-Martin nu poate aduce prosperitatea industriei noastre de război15. În cadrul aceluiași studiu se
atrăgea atenția că procedeul apelării la importul de armament din străinătate nu este cel indicat și
nici cel just și că el nu poate să aibe decât rezultate dăunătoare, atât armatei în general, cât și
industriei noastre de război, în special16. Autorii memoriului concluzionează că prin comanda de
furnizare de puști-mitralieră și tunuri de către uzinele Škoda, Comandamentul Superior al Armatei a
renunțat definitiv la dotarea țării cu industrie de război. Sub presiunea puternică a opiniei publice,
în luna decembrie 1931, guvernul Nicolae Iorga a fost obligat să modifice clauzele contractului semnat
în martie 193017. Pe lângă Afacerea Škoda18și alte contracte oneroase precum Afacerea Fero-
chimica19 sau Afacerea Fokker au scos în evidență corupția și culpabilitatea unor factori de decizie
politici și militari, care au fraudat statul român cu sume mari de bani, au întârziat procesul de
înzestrare a armatei și crearea unei industrii naționale de apărare. Potrivit Memoriului din 5 martie
1931, aceste afaceri erau expresia crizei de conștiință prin care trecem și mai ales a diluării
răspunderilor, consecință a viciilor de organizare20.
În același timp, trebuie menționat faptul că, pe lângă insuficiența fondurilor alocate pentru
înzestrare, ca urmare a dificultăților economico-financiare ale țării, o a doua cauză principală a
întârzierii creării industriei naționale de apărare a constituit-o utilizarea resurselor de la buget și din
împrumuturile externe21 pentru achiziții de armament și tehnică de luptă, preponderent din
străinătate, în detrimentul producerii acestora în țară.
15 Ibidem. f. 373.
16 Ibidem. ff. 374-375.
17 Idem, dosar nr. 72/1931, ff. 228-229, Scrisoarea Ministerului Armatei din 16 decembrie 1931, prin care se refuzau
modelele de tunuri și obuziere realizate de uzinele Škoda.

18 Afacerea Škoda a fost un puternic scandal politico-financiar care a zguduit viața politică din România interbelică. La baza
lui a stat Contractul nr. 6.102 din 17 martie 1930 (subl.n.), în valoare de aproximativ șapte miliarde lei, semnat de
guvernul Iuliu Maniu cu uzinele Škoda din Cehoslovacia pentru înzestrarea Armatei Române. Încheiat în condiții
defavorabile Statului Român, contractul a provocat o puternică criză politică, scoțând la iveală corupția generalizată din
aparatul administrativ al statului, starea extrem de precară a înzestrării armatei, violarea secretelor de stat, implicarea în
această afacere a politicienilor până la nivelele cele mai înalte, inclusiv a regelui Carol al II-lea și a Camarilei Regale. Cazul a
scandalizat opinia publică și a fost cap de afiș pentru presă mulți ani de la declanșarea lui. A fost pe larg instrumentat de
partidele și oamenii politici, având în final un efect devastator asupra încrederii populației în instituțiile statului democratic,
în contextul în care Europa se afla în plin proces de înarmare și în pragul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial (Al. V.
Casimir, Afacerea Škoda pe înțelesul tuturor, Tiparul Românesc, București, 1935; Afacerea Škoda și înarmarea țării,
Imprimeriile Independența, București, 1935; Dr. Ion Oprea, Constantin Tătuț, Afacerea Škoda, în Magazin istoric, nr.
5/1968, pp. 43-45; Istoria românilor. România Întregită (1918 - 1940), vol. VIII, Editura Enciclopedică, București, 2003,
pp. 342-344; Mihai, Chioveanu, Afacerea Škoda, în Sfera Politicii, nr. 84/ 2000; Hans-Christian Maner, Parlamentarismul
în România (1930-1940), Editura Enciclopedică, București, 2004, pp. 288 – 322.
19 La 4 aprilie 1932, Ministerul de Război a încheiat un contract cu Societatea Ferochimica pentru delaborarea muniției
scoase din uz. Nerespectându-se clauzele contractuale, a fost distrusă și o mare cantitate de muniție în stare bună,
prejudiciindu-se statul român cu sume importante de bani, iar Armata Română cu însemnate cantități de muniție. De
asemenea, pe timpul activităților de delaborare a muniției, 80 de persoane au fost ucise sau grav rănite. În urma anchetei
întreprinse, generalul de brigadă Lucescu Eugeniu, coloneii Presbiterian Constantin și Șoarece Nicolae, chimistul I.
Rădulescu și alții au fost trimiși în fața Tribunalului Militar (ANIC, dosar nr. 12/1922, f. 4, dosar nr. 11/1927, f. 24, dosar nr.
57/1931, f. 113, apud Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, op.cit., p. 89).
20 ANIC, dosar nr. 8/1931, Memoriul din 5 martie 1931, f. 7.
21 La 2 februarie 1939, România semna la Paris celebrul împrumut de stabilizare cu un grup de bănci internaționale în
valoare de 100.740.750 de dolari (17.ooo.ooo.ooo. lei), garantat de guvernul Iuliu Maniu prin veniturile Regiei Monopolului
Statului, terenuri petrolifere, Societatea de telefoane etc. În legătură cu acest împrumut, Petre Pandrea inserează în
memoriile sale câteva remarci foarte interesante, astfel: „Gigurtu (Ion Gigurtu, industriaș, ministru în mai multe guverne în
perioada 1930-1940, președinte al Consiliului de Miniștri între 4 iulie - 4 septembrie 1940 – n.n.) se afla ca particular în
străinătate și făcea o vizită, la Paris, bancherului Horace Finaly, în legătură cu plasamentele mărfurilor sale industriale
și importul de mașini la minele de aur, la Nitrogen, etc. și în legătură cu acreditivele la Banque de Paris et des Pays-Bas.
După un sfert de oră de conversație, s-a anunțat Mihai Popovici, ministrul de Finanțe al României
(ulterior ministrul Justiției în guvernul Vaida-Voievod, implicat în Afacerea Škoda, când a intervenit, alături de generalul
Cihoschi - semnatarul contractului - , pe timpul derulării anchetei pentru înlăturarea unor probe care ar fi scos la iveală
numele unor lideri politici implicați în afacere - n.n.). A spus șefului de cabinet să-l facă să aștepte. Gigurtu a
vrut să curme conversația. – Nu vă grăbiți. Poate să aștepte. – Nu, nu vreau. Orișicum, este ministrul de
finanțe al țării mele. Bancherul parizian i-a replicat: - E un pungaș. Cere un comision personal prea
mare pentru împrumutul de stabilizare al monedei voastre. Gigurtu s-a înroșit, de rușinea țării lui.
Comisionul gigantic s-a plătit în florini olandezi și a fost depus la o bancă din Rotterdam (subl.n.). Când
trupele lui Hitler au ocupat Olanda în 1940, au fost controlate scriptele bancare și safe-urile. Hitler introdusese penalități
valutare înfricoșătoare pentru transferuri în străinătate, care mergeau până la pedeapsa cu moartea. Seys-Inquart,
Gauleiter-ul Olandei, a trimis lui Antonescu, Gauleiter-ul României, o scrisoare cu extras de cont bancar din care reieșea
că cetățeanul român Mihai Popovici, din str. Sofia 38, București, are un depozit bancar fabulos, gigantic, în Olanda și
cerea să-l pedepsească cu legile române valutare în vigoare. Antonescu nu l-a penalizat. L-a ținut ostatic al său în tabăra
Un alt element favorizant al întârzierilor a fost aceea că deținătorii români de capitaluri, ca de
altfel și cei din alte state, erau interesați de plasarea acestora în ramurile industriale în care
investițiile erau relativ reduse și rata profitului rapidă și sigură. Din acest punct de vedere, investițiile
în industria alimentară, textilă, a pielăriei etc., care dispuneau de cantități mari de materii prime în
țară și de forță de muncă ieftină, au cunoscut, în întreaga perioadă interbelică, o dezvoltare continuă.
Erau printre puținele segmente industriale care puteau intra în competiție cu producătorii străini. În
schimb, industria grea, îndeosebi cea metalurgică, legată direct de crearea potențialului de apărare a
țării, nu a beneficiat decât într-o măsură redusă de sprijin bancar și investiții de capitaluri22.
Ca urmare, ar fi fost necesar ca statul român, ca beneficiar principal al industriei de apărare, să

intervină și să susțină diferența de cost a producției de armament autohtone, care avea prețuri mai
mari decât cea de import. Acest lucru nu s-a întâmplat decât într-o măsură redusă, astfel încât, la
lui Maniu, manevrând partidul al cărui vicepreședinte era Mihai Popovici (Petre Pandrea, Turnul de ivoriu. Memorii,
Prefață de Ștefan Dimitriu, Ediție îngrijită și postfață de Nadia Marcu-Pandrea, Editura Vremea XXI, București, 2004,
pp. 66-67).
22 Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, op. cit., p. 92.
122 Tra diți e , i s to ri e , a rm a tă
aproape un deceniu și jumătate de la Marea Unire, România nu își putea asigura mijloacele de luptă
necesare din producție internă decât într-o proporție minimală, fiind dependentă în cea mai mare
parte de importuri.
Lucrețiu Pătrășcanu, aflat pe o poziție ideologică diferită față de elita conducătoare din perioada
interbelică, va sintetiza totuși cu obiectivitate situația creată, afirmând următoarele: Burghezia liberală
înțelegea foarte bine protecția industriei naționale atunci când era vorba de zahăr, hârtie, uleiuri
vegetale și alte articole de acest fel, pe care le produceau fabricile ei. Dar nu înțelegea să plătească în
numele acestui ideal național un preț dublu la mașinile și uneltele pe care industria metalurgică la
producea în țară, când s-ar fi putut aproviziona mult mai ieftin din străinătate23.
Ritmul lent în care autoritățile acționau pentru creșterea capacității de apărare a țării și trecerea la
producția autohtonă a materialelor de război a făcut obiectul interpelărilor și criticilor din Parlamentul
României. Astfel, la 18 ianuarie 1932, senatorul de drept, generalul Nicolae Petala, apreciind că oricare va
fi războiul viitorului, România va fi o cetate asediată [...] și redusă a se apăra cu propriile ei mijloace24,
îl întreba pe ministrul de Război în legătură cu politica militară a guvernului: Ce rezerve de arme, de
munițiuni și materiale de luptă se găsesc astăzi acumulate pe teritoriul nostru? Și mai ales, ce mijloace
avem a produce la noi, cu propriile noastre puteri, eventual chiar în timpul războiului și în fața
agresiunii, armamentul necesar apărării țării?25 În același timp, generalul Petala aducea grave acuzații
Ministerului de Război pentru că Uzinele Copșa Mică-Cugir, în care s-au investit sume mari, nu lucrează
la capacitatea proiectată, dar în schimb se importă armamentul care s-ar putea fabrica în țară. La rândul
său, senatorul Vasile Urzică adresa următoarea întrebare ministrului de Război: Din comenzile de multe
sute de milioane care se fac în fiecare an în străinătate, nu s-ar fi putut și nu s-ar putea ca de aceste
comenzi să beneficieze și uzinele naționale?26.
Relevante pentru definirea concepției factorilor de conducere ai statului pentru înzestrarea
armatei o reprezintă și ponderea cheltuielilor pentru acest capitol din totalul fondurilor alocate
apărării naționale. Astfel, în anul 1921, 98,60% din buget era destinat cheltuielilor pentru întreținere
și doar 1,40% pentru înzestrare27. În anul 1931, din totalul de 10.204.029.661 lei alocați Ministerului
de Război, numai 15% s-au alocat achiziției de mijloace de luptă, restul fondurilor fiind necesare
achitării soldelor și întreținerii trupei28. Prin comparație, în anul 1931, Polonia aloca pentru
înzestrarea armatei 45% din totalul bugetului apărării, Iugoslavia - 35%, U.R.S.S. - 33%, Japonia-
31,4%, Germania - 30,1%, Franța - 29,8%, Cehoslovacia – 25,5, Bulgaria - 23%29. De asemenea, din
datele publicate de Societatea Națiunilor privind cheltuielile militare rezulta că România aloca pentru
întreținerea armatei cele mai reduse fonduri dintre toate statele europene. Spre exemplu, comparativ
cu România, Germania cheltuia pentru fiecare soldat de șapte ori mai mult, U.R.S.S. de cinci ori,
Franța de 3,5 ori, Italia de trei ori, Iugoslavia de două ori30.
Din datele prezentate rezultă că, după 15 ani de la sfârșitul Marelui Război din anii 1914-1918,
armata era aproape în imposibilitatea de a-și îndeplini misiunea de apărare a independenței și
integrității teritoriale a României Întregite. Planurile de apărare elaborate de Marele Stat Major
deveneau inoperante, în condițiile în care nivelul de dotare și pregătire a trupelor se situa la aceste
cote scăzute. Locotenent-colonelul Ion Cernăianu, unul dintre cei mai valoroși teoreticieni militari
români din perioada interbelică, caracteriza starea Armatei Române ca fiind: o situație dureroasă cu
care este greu să ne obișnuim, dar reală până la brutalitate31.
23 Lucrețiu Pătrășcanu, Sub trei dictaturi, Editura Forum, 1944, p. 30.

24 AMR, fond 333, dosar nr. 71, f. 311.
25 Ibidem, f. 312.
26 Ibidem, f. 314.
27Idem, fond Marele Stat Major, dosar nr. 98/1933, f. 88.
28 Ibidem, f. 9 și 133.
29 Ibidem, f. 85 și 129.
30Idem, fond 948/RSS 2, dosar nr. 719, f. 73.
31 Locotenent-colonel Ion Cernăianu, Defensiva în lumina noilor idei doctrinare românești, București, 1933, p. 11, apud
Coordonator Petre Otu (director de proiect), Reforma militară și societatea în România (1878-2008). Relaționări externe
și determinări naționale, Editura Militară, București, 2009, p. 182.
2. Ion Antonescu și șocul reformei în Ministerul Apărării Naționale
În condițiile deteriorării climatului internațional și ascensiunii forțelor revizioniste și

revanșarde, devenite o evidență începând cu începutul deceniului al patrulea al secolului al XX-lea,
starea de nepregătire a armatei a generat îngrijorări legitime în rândurile clasei politice și a unor
segmente din opinia publică. Se contura din ce în ce mai evident faptul că România Mare va deveni
victimă sigură a tendințelor revizioniste ale vecinilor de la granițele de Vest, Sud și Est.
Pe acest fond, în baza Înaltului Decret nr. 3057 din 29 noiembrie 1933, generalul de brigadă Ion
Antonescu, comandantul Diviziei 3 Infanterie, a fost numit, începând cu data de 1 decembrie 1933,
subșef al Marelui Stat Major, cu delegație provizorie de șef al Marelui Stat Major32. Sprijinit de
Partidul Național Liberal, în frunte cu I. Gh. Duca, și acceptat de regele Carol al II-lea, desemnarea lui
Ion Antonescu în acest post cheie al oștirii se datora calităților sale de excepție evidențiate încă din
anii Războiului de Întregire Națională, prestigiului de care se bucura atât în rândurile factorilor de
decizie politică, cadrelor armatei și în opinia publică românească, cât și încrederii de care beneficia în
rândul aliaților României33. De asemenea, numirea lui Ion Antonescu, un foarte bun organizator și
cunoscut ca o persoană energică și autoritară, avea legătură cu imperativul trecerii, de urgență, la
reorganizarea și modernizarea armatei, rămasă mult în urmă din acest punct de vedere în raport cu
cele ale altor state europene. La sfârșitul anului 1933, România nu era în măsură să mobilizeze decât
cel mult 10 divizii, fapt cu implicații deosebit de grave pentru apărarea țării34.
La preluarea mandatului, Ion Antonescu aprecia că armata se afla într-o stare deosebit de precară,
astfel că haosul pe care l-a produs legislația numeroasă, improvizată și nearmonizată, rău studiată și
rău aplicată; hidrocefaliei; birocrației care s-a dezvoltat și continuă să se dezvolte în detrimentul
corpului principal al oștirii; servituților care au supt toată seva și care au sporit și sporesc continuu în
detrimentul armatei, pe care se sprijină cu adevărat apărarea națională și care astăzi primește
resturile și chiar deșeurile națiunii; bugetului rău studiat și rău aplicat; lipsei unui plan precis de
ansamblu al pregătirii statului pentru apărarea lui; lipsei unui plan propriu de organizare, dotare, de
încadrare și de pregătire de război, adaptat condițiunilor generale, nevoilor și posibilităților actuale;
lipsei continuității în toate ramurile de activitate care privesc, direct și indirect, vastul organism de care
depinde, direct și indirect, apărarea de astăzi și de mâine a statului35.
La 9 februarie 1934, Ion Antonescu înaintează ministrului Apărării Naționale, generalul Nicolae
Uică, un studiu în care atrăgea atenția asupra necesității adoptării unor măsuri urgente, ca urmare a
noilor condiții politico-strategice europene, după cum urmează: Procesul de regrupare a statelor, în
raport cu poziția adoptată față de revizuirea tratatelor, a dus la declanșarea unei formidabile curse
a înarmărilor. Pentru cei rămași în urmă nu mai este nici un moment de pierdut. Nu numai că
dreptul lor, obținut cu atâtea îndelungate sacrificii, dar însăși existența, libertatea, le sunt
periclitate fără putință de salvare [...]. Experiența trecutului a demonstrat până la evidență o sumă
de adevăruri care interesează, în special pe cei nepregătiți, astfel: nu e suficient să nu vrei războiul
pentru ca să fii la adăpostul lui; cine are interese să nu provoace, așa cum este cazul nostru, nu va
putea evita de a nu fi provocat; singura garanție contra provocării este, însă, permanenta și
completa pregătire pentru război36.Pentru generalul Ion Antonescu, modernizarea armatei viza, în
principal, două componente: una teoretică, referitoare la pregătirea ofițerilor de stat major și
însușirea de către aceștia a tot ce avea mai bun gândirea și tactica militară37, iar cea de-a doua
prevedea dotarea armatei cu armament și tehnică de luptă moderne provenite fie din import, fie de
la o industrie specială creată în țară.
Constatând existența unor neconcordanțe grave între planurile de campanie și cele de mobilizare
care, bazate pe date teoretice, nu țineau cont de necesitățile reale, Ion Antonescu a dat dispoziții, la
32 AMR, fond Direcția Cadre și Învățământ-Colecția Înalte Decrete, dosar nr. 130/1933, f. 315-316.
33 Valeriu Florin Dobrinescu, Șocul reformei, în Revista Document nr. 4/2000, p. 25.
34 Ibidem.
35 Ion Antonescu, Citiți, judecați, cutremurați-vă, Ediție îngrijită de Ion Ardeleanu și Vasile Arimia, Editura Tinerama,

36 V.Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu, Plata și răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar și diplomat (1914-1940), Institutul
European Iași, 1994, p. 48.

37 AMR, fond 5416, dosar nr. 1476/1934, ff. 34-35, apud V.Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu, op. cit., p. 48.
20 ianuarie 1934, ca în întocmirea ipotezelor de război, cele două planuri să intre în vigoare la
aceeași dată38. Noul șef al Marelui Stat Major considera situația găsită ca fiind anormală, întrucât o
eventuală mobilizare găsea România cu un plan de campanie vechi și cu două planuri de mobilizare;
unul nou, care nu putea fi aplicat și altul vechi, care nu mai corespunde nevoilor39. În consecință,
Ion Antonescu a dispus măsuri de remediere a anomaliei și de întocmire în cele mai bune condițiuni
a ipotezelor care era, în fapt, menirea esențială a Marelui Stat Major40.
Împreună cu alți generali și ofițeri, economiști și oameni politici, Ion Antonescu a căutat să
identifice soluții de îmbunătățire a nivelului de înzestrare a armatei. Propunerile înaintate în acest
scop Consiliului Superior de Apărare a Țării, la 21 februarie 1934, au atras atenția conducerii statului,
iar la 9 martie 1934 s-a hotărât întocmirea de urgență a unui studiu asupra necesităților de dotare a
armatei, a surselor de aprovizionare și a mijloacelor materiale și financiare cerute de un astfel de
program41.
Între argumentele raportului din 21 februarie 1934, Ion Antonescu insera și următoarele
considerații: Ciocnirile tot mai accentuate între diferitele națiuni apropie perspectiva unor conflicte
uriașe și se impune să examinăm în ce măsură le putem face față. Acest examen trebuie să fie cu
atât mai sever cu cât este considerat că, deși România duce o politică cu totul pașnică, interzicându-
și orice scopuri agresive, totuși părți importante din teritoriul ei formează obiectul unor revendicări
din ce în ce mai precis conturate42.
La 12 martie 1934, propunerile Marelui Stat Major erau analizate de Consiliul Superior al Apărării
Țării, convocat sub președinția regelui Carol al II-lea. Președintele Consiliului de Miniștri, Gh. Tătărăscu,
aprecia situația externă ca foarte gravă și adăuga că fără a fi alarmist, cred că înarmarea noastră
trebuie să fie preocuparea oricărui om politic conștient de răspunderea ce o are43. Referitor la căile prin
care urma să se realizeze înzestrarea rapidă a Armatei Române conform cerințelor câmpului de luptă
modern, Gh. Tătărăscu se situa pe aceeași poziție cu generalul Ion Antonescu susținând că, în afara
resurselor interne, trebuie apelat la sprijinul Franței prin: „a) Gratuitate; cu persoana chemată și cu
reprezentanții calificați din guvernul francez vom vedea în ce măsură răspund la apelul nostru. Când
noi contribuim cu sânge, ei sunt datori să contribuie cu ajutor militar; b) Ce nu poate da cu titlu de
împrumut, să dea din ce are în depozite, urmând ca după întrebuințare, în scopul știut, să le restituim;
c) Ce nu poate ceda, pe credit lung și cu preț redus44.
Concluzia principală care rezulta din intervenția premierului român era aceea că se lua în calcul
posibilitatea și chiar probabilitatea unei intervenții militare comune româno-franceze pentru
apărarea prevederilor tratatelor de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920. De asemenea, se
considera că este de datoria Franței să sprijine efortul militar românesc, care era subordonat unui
obiectiv ce nu viza nemijlocit numai interese proprii, ci securitatea în zona central și sud-est
europeană45. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor va evidenția că, din păcate, Franța își va onora
într-o măsură redusă, aproape nesemnificativă, angajamentele de susținere a țărilor mici și mijlocii
din centrul și sud-estul Europei în fața agresiunii statelor revizioniste și revanșarde.
În perioada 9 martie-15 noiembrie 1934, generalul Ion Antonescu a prezentat factorilor de
decizie politici și militari numeroase alte memorii referitoare la dotarea insuficientă a armatei,
precum și propuneri de remediere a situației existente. Astfel, în Memoriul din 19 iunie 193446, șeful
38 Idem, fond 5419, dosar nr. 143/1934, f. 274, apud V.Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu, op. cit., p.48.
39 Ibidem, f. 275.
40 Ibidem, f. 278.
41 V.Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu, op. cit., p.49.
42 AMR, fond 948/RSS 3, dosar nr. 1397, f. 49, apud Ioan Talpeș, Diplomație și apărare. Coordonate ale politicii externe
românești 1933-1939, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 88.

43Idem, fond 948/RSS 1, dosar nr. 62/1934, f. 9. apud Ioan Talpeș, op. cit., p. 88. Generalul de brigadă Ion Antonescu a
devenit membru la Consiliului Superior al Armatei la 31 octombrie 1934, cu vot deliberativ (Monitorul Oficial nr. 256/6
noiembrie 1934, p. 6810).
44 Ibidem, f. 14.
45 Ioan Talpeș, op. cit., p. 89.
46 A.M.R. fond 5419, dosar nr. 117/1934, ff. 102-103 (Raport nr. 590/19 iunie 1934), apud V.Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu,
op. cit., p. 49.

Marelui Stat Major cerea ca în cel mai scurt timp să se completeze lipsurile în materiale bune, fără
de care unitățile nu puteau face față necesităților operative47.
Astfel, la 20 iunie 1934, în Prefața la Planul general al organizării armatei, înaintată lui
Gh. Tătărăscu, președintele Consiliului de Miniștri, Ion Antonescu atrăgea atenția asupra următoarelor
aspecte: Țara este astăzi într-o totală imposibilitate de a se apăra, dacă va fi atacată. Armata este
complet dezarmată, pseudoinstruită și demoralizată. Dacă va fi chemată astăzi să apere frontierele, va
fi cu toate sacrificiile de vieți ce i se vor cere, care vor fi pe cât de numeroase pe atât de inutile, un
dezastru militar unic în istoria popoarelor. După el va urma cu siguranță, la scurt interval de timp,
dezastrul social și economic, care ne va costa nu numai granițele României Mari, dar ne va duce la
situația de a nu ne putea opri nici la cele ale României din 1916 [...]. Dacă o facem imediat avem putința,
sper eu, de redresare. Nu e nevoie numai de bani. Oricâți vom avea, cu sistemul actual se merge la
dezastru. Pe lângă bani, trebuie un plan, o voință fermă, continuitate și energie în aplicarea lui.
Și înlăturarea fără milă a farseurilor, a prevaricatorilor, care, ridicându-se la conducere prin alte
mijloace decât acelea pe care le au meritele, trecutul și munca, trebuie alungați48.
Totodată, la 23 iunie 1934, Ion Antonescu îl atenționa pe Gh. Tătărăscu asupra faptului că
lipsurile și nevoile armatei sunt enorm de mari49. În privința lipsurilor, Antonescu considera că unele
puneau în pericol siguranța acoperirii (dislocarea defectuoasă a unităților sau a resurselor lor de
mobilizare), executarea la timp a concentrării grosului forțelor (lipsa unei apărării antiaeriene
permitea aviației inamice să întrerupă, prin bombardament, concentrarea trupelor), slăbirea
considerabilă a puterii de luptă a unităților și Marilor Unități (lipsa puștilor mitraliere și a obuzierelor
de câmp), imposibilitatea ducerii acțiunilor de luptă de către unele Mari Unități (nu posedau
materiale pentru protecția contra gazelor și nici muniție)50. Ca urmare, Marele Stat Major solicita o
utilizare cât mai judicioasă a fondurilor, eliminarea lipsurilor care periclitau acoperirea și
concentrarea și puneau marile unități în inferioritate pe câmpul de luptă, amânarea pentru o
perioadă mai îndepărtată a acelor lipsuri care se puteau completa, în timp util, prin comenzi în țară
sau prin rechiziții51.
Ion Antonescu avea ca obiective prioritare întreprinderea unor măsuri radicale care să aibă ca
finalitate îmbunătățirea sistemului național de apărare al cărui instrument de bază era reprezentat de
armată. Măsurile preconizate de acesta vizau recuperarea decalajelor în pregătirea și înzestrarea
Marilor Unități și unități ale Armatei Române, astfel încât acestea să fie în măsură să treacă în timp
scurt de la starea de pace la cea de război. Totodată, intenționa să stârpească din rădăcini, cu biciul și
fără milă pe impostori, incompetenți și pe cei care s-au ridicat la treptele de conducere prin alte
mijloace decât acelea pe care le dă trecutul, meritul și munca lor52.
Din nefericire, atât proiectul de reformă, cât și avertismentele șefului Marelui Stat Major nu au
avut sprijinul și efectele scontate. Nici regele Carol al II-lea, nici președintele Consiliului de Miniștri,
Gh. Tătărăscu, nu numai că nu au susținut măsurile de reformă propuse de Ion Antonescu, dar au
acceptat și încurajat tacit insinuările și calomniile care îl vizau, contribuind astfel la demisia sa53.
În legătură cu această situație, Ion Antonescu a semnalat regelui Carol al II-lea următoarele: În
1933 am fost numit, fără să cer și fără să umblu, în postul de mare răspundere din capul Statului
Major. Mi-a fost dat să sorb, și încă din plin, și din otrava unei astfel de situații. A doua zi după ce
am pornit la muncă, calvarul a început. Surâzătoarea bandă care pusese mâna pe Ministerul de
Război a început să mă sâcâie, să mă exaspereze. Faimosul general Tătărăscu54 a avut îndrăzneala
să-mi spună în față ‹‹ Sunteți sâcâit ca să vă exasperați și să plecați singur››. De la locul în care era
generalul Antonescu, simțea și știa totul. Era deci periculos. Nu puteam fi doborât prin
47 Ibidem, f. 105.
48 George Magherescu, Adevărul despre mareșalul Antonescu, vol.I, Editura Păunescu, 1991, p. 81.
49 A.M.R. fond 5419, dosar nr. 117/1934, ff. 127-139 (Raportul nr. 242/23 iunie 1934), apud V.Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu,
op. cit., p.49.

50 Ibidem, f. 128.
51 Ibidem, ff. 128-129.
52 Ion Antonescu, Citiți, judecați, cutremurați-vă..., f. 44.
53 V. Fl. Dobrinescu, Șocul reformei..., p. 26.
54 Generalul C. Tătărăscu era fratele președintelui Consiliului de Miniștri, Gh. Tătărăscu.
126 Tra diți e , is to r i e , a rm a tă
nepriceperea, prin neactivitatea sau prin faptele mele, s-a recurs la clasica și eterna mișelie, s-a
recurs la intrigă și calomnie55.
Exasperat de piedicile care i se puneau și de rezistența acerbă la schimbare a unor reprezentanți
din conducerea superioară a armatei, la 7 decembrie 1934, Ion Antonescu și-a înaintat demisia din
funcția de șef al Marelui Stat Major. În acest sens, în scrisoarea din 7 decembrie 1934, adresată lui
Gh. Tătărăscu, Ion Antonescu menționa: Dat fiind această situație care mă împiedică total de a
lucra, fiindcă trebuie să mă apăr la fiecare pas, găsesc că a mai persevera în a rămâne în capul
instituției este de a contribui la anihilarea activității ei și să mă fac părtaș la dezastrul moral și
militar pe care-l pregătim cu astfel de ignobile și criminale procedee. Putregaiul este așa de mare,
încât a rămâne în mijlocul lui însemnă a-mi lega și eu numele de un dezastru care e inevitabil, dacă
continuăm sistemul și metodele actuale56. Avertismentele șefului Marelui Stat Major se vor adeveri,
din nefericire, în vara anului 1940.
Autoritățile aprobă imediat cererea și, în baza Înaltului Decret nr. 3377 din 12 decembrie 1934,
însărcinarea generalului de brigadă Ion Antonescu de a îndeplini funcția de subșef al Marelui Stat
Major încetează pe 11 decembrie 193457.
Mareșalul Ion Antonescu într-un punct de observație pe Frontul de Est
Plecarea forțată a generalului Ion Antonescu de la conducerea Marelui Stat Major a fost
interpretată negativ de opinia publică românească și de aliații României. Cazul a fost dezbătut intens
în Parlamentul României, iar răspunsul ministrului Apărării Naționale, generalul Paul Angelescu, a
fost vag și neconvingător58.
Se încheia, astfel, o primă etapă din activitatea generalului Ion Antonescu la conducerea celui
mai înalt post de conducere militară al țării. Încercările lui de a moderniza sistemul militar românesc
au produs un adevărat șoc în rândul birocrației inerte și bine ancorate în structurile centrale și
teritoriale ale armatei. Rezistența la schimbare, interesele mărunte, șicanările permanente, intriga și
calomniile dirijate împotriva sa îl vor determina pe Ion Antonescu să-și înainteze demisia din funcția
în care a fost numit în decembrie 1933. Dar semnalele trase de acestea nu puteau rămâne fără urmări.
55 Ion Antonescu, Citiți, judecați, cutremurați-vă, p. 23.

56 George Magherescu, op. cit., p. 82.
57 AMR, fond Direcția Cadre și Învățământ-Colecția Înalte Decrete, dosar nr. 134/1934, f. 402.
58Monitorul Oficial nr. 18, Senatul, 13 decembrie 1934, p. 11-12; Idem, Partea a III-a, Adunarea Deputaților, nr. 16, Ședința
din 14 decembrie 1934, p. 273-286.

Chiar dacă măsurile întreprinse ulterior nu vor avea dinamismul și anvergura inițiatorului lor, ele vor
marca totuși un pas înainte în procesul de recuperare de către Armata Română a decalajelor și
întârzierilor în procesul de întărire a capacității de apărare a țării.
Norii războiului, deși încă departe, se apropiau cu repeziciune și amenințau independența și
integritatea teritorială a României Mari.
3. Acțiuni de redresare a înzestrării armatei sub presiunea amenințărilor

revizioniste și a pericolului unui nou război
Anul 1935 marchează o schimbare esențială în activitatea de ansamblu privind înzestrarea

Armatei Române. Astfel, în ianuarie 1935, Consiliul Superior de Apărare a Țării solicită Marelui Stat
Major să întocmească un plan de înzestrare pe timp de 10 ani (1935-1945), care să răspundă nevoilor
reale de apărare, dar care să poată fi îndeplinit din punct de vedere material și financiar59. La 27
aprilie 1935, Consiliul Superior de Apărare a Țării dezbate și aprobă Planul decenal de înzestrare și
dotare a armatei60 care, pe lângă suma totală de 28.971.957.907 lei, prevedea și faptul ca majoritatea
materialelor necesare armatei să fie furnizate de către industria autohtonă. Inițial, industriașii
români au manifestat reticențe în a se angaja în punerea în aplicare a acestui plan. După emiterea
Decretului-lege nr. 2733 din 10 iulie 1937, care acorda industriei autohtone un avans de aproximativ
40% din prețul total al materialelor destinate înzestrării armatei și după prelungirea cu încă cinci ani
a legii de încurajare a industriei naționale, s-a constatat o creștere substanțială a investițiilor
capitalului românesc în programul de înarmare a țării61.
Redresarea economică a țării și creșterea pericolului de război au determinat alocarea de fonduri
mai mari pentru apărarea națională, bugetul alocat armatei cunoscând următoarea evoluție62:
Anul Creditele armatei din Bugetul general al statului Procentul din bugetul
bugetul statului (lei) (lei) general reprezentat de
creditele armatei
1933/1934 5.975.000.000 23.437.573.454 23,5%
1934/1935 5.294.340.000 20.451.961.534 25,9%
1935/1936 4.764.200.000 20.686.800.000 23%
1936/1937 4.912.000.000 22.972.400.000 21,38%
1937/1938 5.761.800.000 25.948.900.000 22,2%
1938/1939 6.653.000.000 30.549.900.000 21,77%
Totodată, Ministerul Apărării Naționale a continuat să beneficieze pentru înzestrare de credite

extraordinare și fonduri speciale. Alături de Legea timbrului aviației, intrată în vigoare la 4 aprilie
1931, în anul 1934 s-a instituit, prin Decretul-lege nr. 3013, Fondul Apărării Naționale, care urma să
fie alimentat în principal din resurse financiare extrabugetare63. De la două miliarde lei, cât s-a alocat
pentru Fondul Apărării Naționale în anul bugetar 1935/1936, sumele au crescut la 2,6 miliarde lei în
1936/1937 și la 2,75 miliarde în 1937/193864De asemenea, la 24 septembrie 1938 s-a adoptat Legea
pentru înființarea Fondului Național al Marinei, care era destinat finanțării lucrărilor maritime,
respectiv baze navale, apărarea litoralului, porturi, achiziția de nave etc.65
59 Leonida Loghin, op. cit., p. 111.

60 ANIC, fond Casa Regală, Carol al II-lea, dosar nr. 39/1939, ff.1-10; fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr.
24/1934, ff. 1-5; Vezi și AMR, fond Secretariatul Consiliului Superior al Apărării Țării, dosar nr.7/1935, ff. 1-3, f. 22, apud
Ioan Talpeș, op. cit., p. 115.
61 C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XXV, Legi uzuale, Imprimeria Centrală, București, 1937, partea a II-a,
p. 1502 și p. 2316, apud Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, op. cit., p. 305.
62 Petre Otu, Reforma militară..., p. 185.
63 Monitorul Oficial nr. 262 din 13 noiembrie 1934, pp. 7065-7066.
64Bugetul de cheltuieli al MApN pe exercițiul 1935/1936, București, 1935, p. 73; Bugetul de cheltuieli al MApN pe exercițiul
1936/1937, București, 1936, p. 60; Bugetul de cheltuieli al MApN pe exercițiul 1937/1938, București, 1937,
p. 63, apud Istoria militară a poporului român, vol. VI, Evoluția sistemului militar național în anii 1919-1944, Editura
Militară, București, 1989, p. 219.
65 Petre Otu, op. cit., p. 185.
Planul decenal de înzestrare avea în vedere dezvoltarea întreprinderilor producătoare de materiale
de război și crearea altora noi. În acest scop, pentru exercițiul bugetar 1935/1936 s-a alocat suma de
347.000.000 lei în vederea intensificării lucrărilor de reamenajare a arsenalelor din București, Târgoviște,
Sibiu și Roman, a pulberăriilor și pirotehniilor armatei66. S-au investit sume importante pentru achiziția
materialelor de geniu, transmisiuni, sanitare, veterinare și farmaceutice. De asemenea, s-a intensificat
procesul de modernizare a Marinei Regale și Aeronauticii. S-au comandat la fabricile din țară 145 de
avioane și 200 motoare de rezervă și 31 avioane în străinătate la firmele Potez și Grôme et Rhône. S-au
mai contractat 300 mitraliere Browning, calibrul 7,92 mm cu 12.000.000 cartușe speciale și diverse alte
materiale auxiliare67. Totodată, au fost realizate investiții mari pentru asigurarea infrastructurii necesare
aviației militare, construirea de noi depozite și cazărmi și reabilitarea celor existente.
Marele Stat Major și Ministerul Armamentului au monitorizat îndeaproape modul de îndeplinire
a contractelor încheiate cu firmele străine, în special din Franța și Cehoslovacia. Astfel, comenzile din
Franța se ridicau la suma de 720.000.000 franci, eșalonată pe o perioadă de 12 ani și, potrivit
contractului din 5 mai 1936, urmau să fie acoperite parțial, inclusiv prin livrarea unor cantități
însemnate de petrol68.
Comenzile de materiale din Cehoslovacia în anii 1935-1936 erau de aproximativ 4.000.000 lei69
și constau în 35 care de luptă (tancuri) ușoare, 126 tancuri mijlocii cu tun calibrul 37 mm, cu
30.000.000 lovituri și 25.000.000 cartușe calibrul 7,92 mm70.
Au mai fost comandate armament antiaerian în Anglia și diferite echipamente militare în Italia,
Belgia și alte state.
Astfel, numărul contractelor și comenzilor către firmele din țară și străinătate a crescut de la 145
în 1936 la 181 în toamna anului 1937, valoarea acestora fiind de 33.168.456.429 lei, care urmau să fie
achitați în rate lunare până în aprilie 194971. Din această sumă, 11.928.879.895 lei (34%) au fost
repartizați pentru comenzile interne de armament și muniții72. De asemenea, au fost investite peste
2.000.000.000 lei pentru achiziția de diferite echipamente militare și subzistențe din producția
internă. Ca urmare, începând cu anul 1937, peste 50% din fondurile alocate înzestrării armatei erau
direcționate către piața internă.
Deși România acționa în sensul producerii din resurse interne a cât mai multe echipamente de
război, dependența de importuri pentru o serie întreagă de materiale se menținea în continuare
destul de mare. Astfel, trebuiau importate oțeluri speciale și cupru din Cehoslovacia; aluminiu, tuburi
pentru cartușe, acid azotic din Franța; nichel, staniu, tablă, cupru fosforos din Anglia; duraluminiu,
difenilamina din Germania; sulf, stibiu, sulfură de stibiu din Italia; mercur din Spania. Această stare
de fapt va constitui un impediment major pentru dezvoltarea industriei naționale de apărare73.
Cu toate eforturile depuse, continuau să se manifeste deficiențe majore în înzestrarea armatei
din cauza neconcordanței dintre prevederile Planului de înzestrare și comenzile efectuate. În
consecință, pe de o parte, au fost înregistrate întârzieri în livrarea unor materiale comandate în țară și
străinătate, iar pe de altă parte, s-au efectuat comenzi de materiale în afara celor prevăzute în planul
inițial74. Astfel, Uzinele Voina nu au livrat în termenul stabilit 236 aruncătoare de mine, Uzinele
Reșița și Malaxa nu trecuseră la fabricarea tunurilor anitanc calibrul 47 mm, Pirotehnia Armatei nu
începuse execuția lotului de 57.600 proiectile pentru tunul de calibru 75 mm, existau deficiențe foarte
mari în completarea cu materiale de intendență, sanitare etc75.
În același timp, au fost cheltuite fonduri mari pentru comenzi suplimentare planului. Astfel, s-au
livrat în plus 1.918.000 focoase pentru proiectile de artilerie, aproape 200.000.000 cartușe de
calibrul 7,92 mm, 150.720 lovituri de aruncător de mine calibrul 60 mm, 300 mitraliere atiaeriene
66 AMR, fond Consiliul Superior al Apărării Țării, inventar nr. 9, dosar nr. 11/1935, f. 9, apud Leonida Loghin, op. cit., p. 114.
67 Ibidem, f. 18, apud Leonida Loghin, op. cit., p. 114.
68Idem, fond 333, dosar nr. 615, f. 16.
69 Ibidem.
70 Idem, fond Consiliul Superior al Apărării Țării, inventar nr. 9, dosar nr. 4/1935, f. 14, apud Leonida Loghin, op. cit., p. 116.
71 Idem, fond 333, dosar nr. 615, f. 17.
72 Ibidem, dosar nr. 615, f. 84.
73 Idem, fond Consiliul Superior al Apărării Țării, inventar nr. 13, dosar nr. 10/1939, f. 43, apud Leonida Loghin, op. cit., p. 119.
74 Idem, fond 948, Secția a 3-a, dosar nr. 1594, f. 2.
75 Idem, fond 333, dosar nr. 601, f. 199-202.
calibrul 25 mm, peste 5.000.000 kg pulberi pentru muniție, peste 300.000 lovituri de tun atiaerian
de calibrul 25 mm și multe asemenea materiale76. Pentru tracțiunea tunului de 47 mm, au fost
solicitate 70 de autovehicule șenilate, însă au fost comandate 300 piese, ceea ce l-a determinat pe
generalul de divizie Ștefan Ionescu, șeful Marelui Stat Major, să afirme că este încă o dovadă că
lucrul nu a fost organizat77.
Faptul că situația modernizării și dotării armatei devenise o problemă deosebit de presantă, i-a
determinat pe factorii de decizie politici și militari să înființeze, la 14 octombrie 1938, Ministerul
Înzestrării Armatei, în fruntea căruia a fost numit renumitul economist Victor Slăvescu, un susținător
ferm al dezvoltării potențialului militar de război al țării.
Într-un referat al Marelui Stat Major, întocmit la sfârșitul anului 1938, se menționa că, în pofida
eforturilor financiare întreprinse, România nu era în măsură la acea dată să mobilizeze nici 30 de
divizii, materialele de întreținere pentru 10 divizii și mijloacele antitanc lipseau complet, artileria de
câmp era asigurată numai pentru 24 de divizii, artileria grea numai pentru 21 de divizii; materialul
de transmisiuni lipsea între 30 și 85%, harnașament era asigurat doar pentru 19 divizii, micul
echipament exista pentru 18 divizii; marele echipament lipsea între 30 și 100%. Lipseau, de
asemenea, muniții, materiale, hărți, materiale sanitare etc. Dificultățile privind dotarea Armatei
Române vor continua să persiste și în 1939. Pentru acest an, Marele Stat Major estima că s-ar putea
dota cu material aproximativ 22 - 25 divizii, 3 brigăzi de munte și 3 divizii de cavalerie78.
Ca urmare a crizei cehoslovace și a creșterii pericolului de război, la începutul anului 1939,
înzestrarea armatei cu armament și tehnică militară din import devenea din ce în ce mai dificilă.
Deficiențele majore din acest domeniu sunt evidențiate în dimensiunea lor reală de Victor Slăvescu în
însemnările sale zilnice, astfel: 6 aprilie 1939 - vizită la Divizia de Artilerie Călăreață din Arad.
Multe lipsuri. Nici o armă nouă la trupe; 13 aprilie – vizită la fortul Bragadiru, plin cu muniții.
Halul în care se găsesc aceste muniții mă umplu de jale; 14 aprilie: Gl.dr. Marinescu vine să-mi
spună detestabila situație în care se găsește Serviciul sanitar al armatei; 28 aprilie: vizitez Atelierul
Central de Confecții al Armatei. O impresie de jale […] Mașini vechi, murdărie, lipsă totală de
organizare79.
76 Ibidem, f. 196,
77Idem, fond 948, Secția a 4-a, dosar nr. 166, f. 10.
78 Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, op. cit., p. 320-321.
79 Victor Slăvescu, Note și însemnări zilnice, vol. II, Ediție îngrijită, cuvânt înainte și indice de Georgeta Penelea-Filitti,
București, Editura Enciclopedică, 1996, pp. 375-377, p382.

130 T ra di ție , i sto ri e , a rm a tă
Dezmembrarea și ulterior desființarea statului cehoslovac a dus la preluarea de către Germania

nazistă a comenzilor României către fostul aliat din Mica Înțelegere. Uzinele de armament din
Franța și Anglia, unde se comandaseră mari cantități de armament, au amânat livrările de
materiale aferente anilor 1939 și 1940. Atașatul militar român la Paris, colonelul Corneliu
Teodorini, menționa, la 10 februarie 1939, în raportul înaintat Marelui Stat Major următoarele:
Randamentul industriei de război franceze se găsește astăzi în imposibilitatea de a face față
nevoilor interne, necum a livra comenzi în străinătate [...]. Cu toată bunăvoința guvernului
francez, în special a autorităților militare și chiar a presiunilor repetate a domnului general
Gamelin, în urma intervențiunii guvernului nostru și a domnului ambasador, față de nevoile
urgente ale armatei franceze, industria se găsește incapabilă a face față și ultimelor termene
contractuale80. În septembrie 1938, ministrul de Externe N. Petrescu-Comnen insista în
convorbirile avute cu omologul său francez, Georges Bonnet, asupra chestiunii materialului de
război, comunicându-i că cercurile noastre militare încep a fi exasperate și că ar fi o gravă eroare
ca Franța să piardă simpatia armatei noastre 81. La rândul său, la 11 septembrie 1939, Grigore
Gafencu avertiza guvernele Franței și Angliei pentru nerespectarea angajamentelor asumate: Ținem
să atragem atenția cu toată seriozitatea, Franței și Angliei că, dacă primejdia de război e în
adevăr atât de iminentă, mai important decât simetrica desăvârșită a unei combinații de
asistență mutuală este un sprijin efectiv în ceea ce privește înarmarea noastră82.
În aceeași zi, locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu, trimis de ministrul Apărării Naționale în
Franța și Anglia pentru a se informa asupra intențiilor adevărate ale Franței și Angliei în
angajamentele către care ne împingeau atât din punct de vedere politic, cât și militar83, raporta că,
din informațiile obținute de la colonelul Gauché, șeful Secției Informații din Statul Major francez și
colonelul Rivet, șeful Serviciului Secret al Armatei Franceze, guvernul Franței sistase livrările de
armament către România, contrar asigurărilor date ambasadorului român la Paris, Gh. Tătărăscu84.
De asemenea, la 28 aprilie 1939, Armand Călinescu, președintele Consiliului de Miniștri,
reproșa în termeni severi guvernului englez faptul că o parte din materialele livrate de Marea
Britanie erau necorespunzătoare: Ni s-au oferit anticare (tunuri antitanc – n.n.) Hotckiss care
după verificare făcută de atașatul nostru militar la Londra, este un material de război
inutilizabil; ni s-au oferit, de asemenea, avioane inferioare celor aflate în serviciul armatei
ungare, ceea ce a determinat Ministerul Aerului de la noi să nu le ia în considerare 85.
Ocuparea Cehoslovaciei, principalul furnizor de armament al României, precum și refuzul
Marii Britanii și Franței de a ne mai livra armament, au determinat guvernul român să tatoneze
Berlinul privind posibilitatea achiziționării unor materiale de război din stocul armatei cehoslovace.
Guvernul german a respins solicitarea României de a-i vinde armament cehoslovac sau de a face
noi comenzi la uzinele Škoda, oferind în schimb materiale vechi austriece, dinainte și din timpul
Primului Război Mondial, pe care, așa cum era și normal, guvernul de la București le-a refuzat86.
Relevante pentru poziția Berlinului sunt aprecierile lui Wilhelm Fabricius, ministrul german la
București: Tocmai pentru că în ultimii 20 de ani a fost prost servită de către puterile occidentale,
guvernul român vine acum la noi (Germania –n.n.) pentru a-și echipa armata87.
4. Starea înzestrării armatei la declanșarea celei de-a doua conflagrații mondiale
La 1 septembrie 1939, dotarea cu mijloace de luptă a Armatei Române continua să fie

deficitară. Dacă înzestrarea trupelor terestre era insuficientă, situația Aviației și Marinei Regale era
și mai gravă. Planul de înzestrare elaborat de Ministerul Aerului și Marinei înregistra mari
întârzieri. Cele 2.000.000.000 lei repartizate pentru fabricarea aparatelor de zbor și echiparea
escadrilelor de aviație nu au rezolvat problemele din acest domeniu. Din 557 avioane necesare celor
39 de escadrile prevăzute pentru mobilizare, se putea conta doar pe 260, care asigurau necesarul
doar pentru 28 escadrile. Pe lângă aceste neajunsuri, se mai adăuga și faptul că Uzina de avioane
„I.A.R.” Brașov livrase aviației militare peste 100 de motoare de avion defecte, prejudiciind statul
cu 350.000.000 lei. De asemenea, „I.A.R.” Brașov va reuși să construiască aparate de zbor
performante după brevete românești abia din anul 194088.
80Idem, fond 948, Secția a 3-a, dosar nr. 1704, f. 4.

81 ANIC, fond Casa Regală, dosar nr. 145/1938, telegrama semnată Comnen, 12 septembrie 1938.
82 AMAE, fond 71/Anglia, vol. 40, notă asupra convorbirii din data de 11 aprilie 1939 cu ambasadorul Franței, Adrien
Thierry.
83 Vezi Leonida Loghin, op. cit., p. 124.
84 Ibidem.
85 Ibidem, p. 125.
86 Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, op. cit., p. 320.
87 Ibidem.
88 Ibidem, p. 322.
132 T ra d iți e, i st o ri e , a rm a tă
Totodată, în cadrul Marinei Militare, cele 49 de nave aflate în serviciu aveau o vechime de 25-40
de ani, un grad ridicat de uzură și armament cu performanțe reduse89.
89 Vezi viceamiral (r.) Florea Diaconu, Marina Militară în anul 1939. Aspecte și implicații ale stării tehnice a navelor, în
File din istoria militară a poporului român, vol. 3, pp. 157-180.
În legătură cu starea precară de înzestrare a Armatei Române, există referiri și într-un raport al
Marelui Stat Major al Armatei Franceze din septembrie 1939 în care se face o analiză a „hotărârilor
militare luate de către statele din Europa sud-orientală”90. La capitolul România, se arăta că trupele
române dispuneau de un sigur regiment de tancuri, dotat cu 40 tancuri model „F.T.” 1918, 40 de
tancuri model „R 35” fiind în curs de livrare91. În același document francez se mai menționa că
apărarea antitanc era foarte slabă și cu muniție insuficientă, apărarea antiaeriană se compunea din 10
baterii de tunuri „Wickers” de 75 mm și mitraliere de 13,2 mm, iar aviația era calificată drept
mediocră, având în dotare doar 280 de avioane, în cea mai mare parte modele vechi92. Dezinteresul
90 Fondation Nationale des Sciences Politiques, F.N.S.P., Arhiva Edouard Daladier, 3DA, ct/2, piece 6, apud Gheorghe
Zaharia, Constantin Botoran, op. cit., p. 322-323.
91 La 1 octombrie 1938 erau contractate în Franța 200 tancuri „R 35”, dar până la 4 iunie 1940 nu s-au primit decât 41. Statul
român mai avea o comandă de 161 de tancuri „R1” și „R2” în Cehoslovacia. Necesitățile stabilite de M.St.M., la
1 octombrie 1938, erau următoarele: 368 de tancuri „R1” și „R2”; 168 de autoblindate și 300 de tancuri „R 35”. Tot la uzinele
de armament Schneider au fost comandate 40 de baterii de tunuri antitanc calibrul 47 mm și 80.313 lovituri complete. Până
la începutul anului 1940 sosiseră însă în țară numai 152 de tunuri (Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, op. cit., p. 323).
92 Ibidem.
guvernelor franceze în legătură cu susținerea întăririi capacității de apărare a României a fost
evidențiată, din nefericire, și pe parcursul negocierilor tripartite anglo-franco-sovietice de la Moscova
din vara anului 1939. Astfel, la o reuniune care a avut loc, la 23 august 1939, la Ministerul de Război
francez, premierul Edouard Daladier a cerut comandanților militari să se pronunțe asupra ajutorului
militar pe care Franța l-ar putea acorda Poloniei și României sau doar uneia dintre cele două țări, în
cazul când s-ar pune problema „dispariției lor (Poloniei și României – n.n.) de pe harta Europei.
Generalul Gamelin, șeful Marelui Stat Major francez a apreciat că, în cazul Poloniei, se poate spera
într-o rezistență onorabilă, dar în ceea ce privește România îi este mai greu de a se pronunța93.
Astfel, în pofida eforturilor economice și financiare depuse de Statul Român, îndeosebi după
anul 1935, pentru creșterea capacității combative a Armatei Române, la declanșarea celui de-al Doilea
93Arhiva Institutului de Studii Istorice și Social-Politice (AISISP), fond XIV, dosar nr. 2987, Procesul verbal al ședinței din
23 august 1939, apud Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, op. cit., p. 323).
Război Mondial, România avea un potențial militar (de război) deficitar, mult sub necesitățile ducerii
unei rezistențe puternice împotriva agresorilor. În linii mari, în septembrie 1939, România putea
mobiliza 31 de divizii de infanterie, patru divizii de cavalerie, patru brigăzi de vânători de munte, o
brigadă de grăniceri și o brigadă de fortificații94. Pentru aceste forțe erau asigurate necesarul în
proporție de 30% la puști și carabine, 98% la puști-mitralieră și 70% la mitraliere95. Regimentele de
artilerie din compunerea Marilor Unități tactice aveau în dotare tunuri de modele și fabricație
anterioare Primului Război Mondial, uzate fizic și moral și obuziere moderne doar în proporție de
38%96. Dacă în ceea ce privește armamentul clasic de infanterie și artilerie situația putea fi apreciată
doar ca deficitară, în privința armamentului modern, respectiv tancuri, aviație, aruncătoare, mijloace
de luptă antitanc și antiaeriene, materiale de transmisiuni etc. starea existentă era ingrijorătoare.
La data de 1 august 1939, unitățile de infanterie române dispuneau doar de 328 aruncătoare
calibrul 81 mm și de 125 aruncătoare calibrul 60 mm model Brandt, de 24 tunuri antitanc calibrul
47 mm, model Schneider și de 500 bucăți mine antitanc, în timp ce unitățile de artilerie antiaeriană
dispuneau doar de 12 tunuri calibrul 37 mm și de 36 piese calibrul 75 mm97. Însă marile deficiențe în
înzestrarea cu armament și mijloace de luptă ies în evidență la adevărata lor proporție dacă se
analizează situația muniției și capacitatea industriei românești de a înlocui pierderile și a acoperi
aprovizionarea cu materiale de luptă, îndeosebi cu muniții. Astfel, existentul în muniții la
armamentul de infanterie și artilerie la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, calculat în
unități de foc, nu asigura, la unele categorii importante, nici consumul pentru 10 zile de luptă, în
condițiile în care una din cerințele de bază ale războiului modern impunea ca această necesitate să fie
îndeplinită cel puțin pentru o lună de zile de la începerea ostilităților98. Pentru a contura și mai
pregnant situația reală a capacității combative a Armatei Române, trebuie menționate care erau
posibilitățile industriei interne de a aproviziona trupele cu armament și muniții. Astfel, capacitățile
industriale autohtone puteau să execute doar activități de reparare sau înlocuire a unor piese uzate, să
producă puștile-mitralieră model Praga calibrul 7,92 mm și, în cantități limitate, aruncătoarele de
calibru 81 și 60 mm și tunurile antiaeriene calibrul 75 mm, sistem Vickers99. În același timp,
întreprinderile industriale particulare nu erau pregătite pentru a trece la producția de materiale,
muniție și armament, ele nedispunând de capacitățile tehnice necesare, precum și de personal
specializat. Cele mai favorabile analize evidențiau că era necesară o perioadă de minimum șase luni
de zile pentru trecerea marilor unități industriale la producția de serie a muniției de infanterie și
artilerie. Fără a dispune de posibilități interne de înlocuire a pierderilor în armament și mijloace de
luptă, cu un disponibil în muniții ce nu asigura utilizarea materialului modern de artilerie din
înzestrarea trupelor pe o perioadă mai îndelungată de zece zile de luptă, lipsită de armament antitanc
și antiaerian terestru, cu o aviație cantitativ și calitativ inferioară, România era vulnerabilă în cel mai
înalt grad în fața unui atac militar de amploare100.
Relevante sunt în acest sens observațiile atașatului militar al S.U.A. la București, J. T. Ratay,
care, la sfârșitul septembrie 1939, transmitea la Washington că România avea sub arme 800.000 de
oameni, dar aprovizionarea lor cu materiale de luptă este foarte slabă. [...] Cred în mod cert că
unitățile mecanizate și motorizate ale armatei germane – judecând după performanțele lor în
Polonia – ar putea ajunge la București, de la frontiera româno-polonă, în aproximativ patru zile,
chiar împotriva rezistenței românilor101.
Cu toate eforturile materiale și financiare întreprinse, în special după anul 1935, la începutul
celei de-a doua conflagrații mondiale situația înzestrării și pregătirii pentru luptă a Armatei Române
94 Ioan Talpeș, Diplomație și apărare..., p. 332.

95 AMR, fond 948/RSS 4, dosar nr. 172, f. 83; dosar nr. 177, f. 2; fond Secretariatul Consiliului Superior al Apărării Țării,
dosar nr. 10/1939, f. 59, apud Ioan Talpeș, Op. cit., p. 332.
96 Ibidem, dosar nr. 172, f. 82; dosar nr. 177, f. 5; fond Secretariatul Consiliului Superior al Apărării Țării, dosar nr. 10/1939,
f. 63-64, apud Ioan Talpeș, op. cit., p. 333.

97 Ibidem, dosar nr. 172, f. 82; dosar nr. 177, f. 5; fond Secretariatul Consiliului Superior al Apărării Țării, dosar nr. 10/1939,
f. 59-60, apud Ioan Talpeș, op. cit., p. 333.

98 Ibidem, fond 948/RSS 4, dosar nr. 172, ff. 82-89.
99 Ibidem, fond Secretariatul Consiliul Superior al Apărării Țării, dosar nr. 10/1939, f. 59-60, apud Ioan Talpeș, op. cit., p. 333.
100 Ioan Talpeș, Diplomație și apărare..., p. 334.
101N.A. U.S.A., War departament, dosar nr. 853, Raportul nr. 2517 din 29 septembrie 1939, semnat J.P. Ratay, apud
Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, op. cit., p. 324.

136 T ra d iți e, ist o ri e , a rm a tă
continua să fie deficitară. În anul 1940, în Consiliile de Coroană din 27 iunie și 29/30 august 1940,
miniștrii Apărării Naționale și șefii Marelui Stat Major vor invoca tocmai aceste deficiențe și vor vota
pentru acceptarea ultimatumului sovietic și a Dictatului de la Viena.
Acuzat de unii politicieni, pe timpul dezbaterilor din Consiliul de Coroană, din data de 27 iunie
1940, că nu a pregătit armata pentru război, șeful Marelui Stat Major, generalul Florea Țenescu, le-a
răspuns: Mă acuzați pe mine? Atunci vă întreb eu: ce ați făcut timp de 20 de ani pentru țară și
armată? Care sunt aliații mei? Cu cine avem tratate de amiciție sau ajutor militar? De la cine și pe
ce graniță îmi intră armament, muniții, dacă dau bătăliile? Voi da patru lupte despre care va vorbi
Europa și în cinci zile voi avea rușii la Turnu Severin! Eu îmi dau demisia (i-a fost refuzată – n.n.) și
trec la postul de apărător al țării. Dumneavoastră numiți alt șef de stat major. Sunt artilerist și
cunosc în cele mai mici amănunte înzestrarea armatei, armamentul ei, posibilitățile de rezistență.
Refuz să duc țara la dezastru102.
Venea acum scadența a 20 de ani de tergiversări, indecizii și erori în pregătirea armatei și a țării
pentru a apăra ceea ce s-a cucerit cu jertfa a peste 900.000 de români în Războiul de Întregire
Națională din anii 1916-1919.
102Șefii Statului Major General român (1859-2000), Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu (coordonatori), Editura Europa
Nova, București, 2001, pp. 211-212. Atitudinea pe care a avut-o generalul Țenescu în Consiliul de Coroană va avea urmări și
pentru propria sa persoană. Cât va fi în viață i se va reproșa că a cedat fără luptă Basarabia și nordul Bucovinei. Pamfil
Șeicaru îl va ataca foarte dur, cerând să fie dus în fața plutonului de execuție. Nu va mai fi nevoie, deoarece la câteva luni
după scoaterea sa din cadrele active ale armatei (10 septembrie 1940), în baza anchetei ordonată de generalul Ion
Antonescu, Țenescu moare la 9 aprilie 1941. Conducătorul Statului, Ion Antonescu, ordonă totuși să i se facă funeralii
naționale, gest prin care se recunoștea personalitatea militară strălucită a generalului Țenescu. La 13 iunie 1945, în timpul
guvernului condus de dr. Petru Groza, Florea Țenescu este avansat la gradul de general de armată post-mortem. Era o
încercare abilă de a face din generalul Țenescu un prieten al U.R.S.S., și, mai ales, de a-l condamna indirect pe mareșalul
Antonescu. Țenescu a evitat războiul cu U.R.S.S. din considerente strict militare și nu din sentimente de simpatie pentru
bolșevism.
80 DE ANI DE LA SEMNAREA PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV
ȘI ROLUL SĂU NEFAST ASUPRA DESTRĂMĂRII ROMÂNIEI MARI
Dr. Adrian DEHELEANU*
Abstract:
80 years since the Ribbentrop-Molotov Pact was signed and its role in the destruction of Greater
Romania
The Molotov–Ribbentrop, officially know as the Treaty ofNon-aggression between Germany
andthe Union of Soviet Socialist Republics, was a neutrality pact between Nazi Germany and the
Soviet Union signed in Moscow on August 23, 1919, by foreign ministers Joachim von Ribbentrop
and Vyacheslav Molotov , respectively.The clausesof the Nazi – Soviet Pact provided a written
guarantee of peace by each partytowards the other, and a declared commitment that neither
government would allyitself to, or aid an enemy of the other party.
In addition to stipulations ofnon-aggression, the treaty included a secret protocol which
definedthe borders of Soviet and Germanspheres of influenceacross the territories of Poland,
Lithuania, Latvia, Estonia, and Finland. Te secret protocol also recognised the interest of Lithuaniain
the Vilno region ; in addition, Germanydeclared complete desinterest in Basarabia. The Secret
Protocol was just a rumour until it was made public at the Nurenberg trials.
Thereafter, Germany invaded Polandon 1September1939. SovietleaderJoseph Stalin orderedthe
Soviet invansion of Poland on 17 September, one day aftera Soviet – Japanese ceasefire at the
Khalkhin Gol came into effect.
In March 1940, parts of the Karelia and Salla regionsin Finland were annexed by the Soviet
Union afterthe Winter War. This was followed by Soviet annexationsof Estonia, Latvia, Lithuania,
and parts of Romania (Basarabia, Northern Bucovina, and the Herța region).
Keywords: World War II, treaty, 1939, Nazi Germany, Soviet Union, annexation
Istoria celui de-al Doilea Război Mondial în ansamblu a fost marcată, firesc, de o sumă de date
importante. Și totuși, numai una prezintă o semnificație aparte, în sensul că, fără a trimite la vreun
eveniment notoriu din perioada 1 septembrie 1939 - 2 septembrie 1945, dimpotrivă, l-a precedat, dar
intră în discuție dat fiind că, pur și simplu, l-a determinat de o manieră categorică.
Este în discuție faimosul Pact Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov, după numele miniștrilor
de externe desemnați de către cei doi dictatori pentru a-1 negocia și a-1 semna în noaptea de 23/24
august 1939 la Kremlin și care, de atunci încoace, deține o întâietate indiscutabilă în privința tuturor
superlativelor negative ale defunctului veac al XX-lea: cel mai catastrofal, cel mai controversat, cel
mai nenorocit, cel mai odios, cel mai sumbru, cel mai plin de consecințe-document1.
Istorici de faimă mondială ai conflictului secolului trecut (Amold Toynbee, A.J.P. Taylor, Pierre
Renouvin, Maurice Baumont, Donald Cameron Watt, Jean-Baptiste Duroselle, Andreas Hillgruber,
Henri Michel ș.a.) s-au exprimat de mult în acest sens, iar studiile recente, întemeiate pe dezvăluirile
de ultim moment ale arhivelor secrete, i-au confirmat pe deplin. Reținem un singur exemplu: opinia
categorică expusă de un istoric polonez în sensul că Pactul de la 23 august 1939 și protocolul său
secret deopotrivă au servit drept fundament pentru izbucnirea celui de-al Doilea Război
Mondial2.
* Muzeograf,Muzeul Banatului Timișoara.

1 Zbigniew Brzezinski, Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul XX, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995,
pp. 14-15.
2 Sholmo Avineri, O lume nouă sau revenirea celei vechi, în Timpul, 7 zile în România și în lume, an IV, nr, 13, 8-14 aprilie 1995.
Fapt remarcabil, România a fost una dintre cele dintâi victime ale sistemului european odios
introdus de Pactul Hitler-Stalin. Ceea ce, defel, n-a constituit un temei de recunoaștere, dimpotrivă,
un impuls pentru a-l repudia cu violență. Într-un asemenea context, fără îndoială, 22 iunie 1941 a
reprezentat pentru România lui Ion Antonescu revanșa strălucită pentru tot ceea ce produsese
ori simbolizase 23 august 19393.
Pe de altă parte, în chip surprinzător, Pactul din 23 august 1939, deși a fost respins de toată
lumea, iar regimurile lui Hitler și Stalin s-au prăbușit definitiv, rămâne încă în funcțiune. Iată de ce,
tocmai având în vedere scopurile și urmările documentului în discuție, caracterul criminal întru totul
și pentru toate al înțelegerii convenite între cei doi monștri ai istoriei, Hitler și Stalin, ne întâlnim cu o
situație unică în istoria mondială a diplomației în care nu se va respecta principiul clasic al dreptului
internațional potrivit căruia Tratatele sunt încheiate spre a fi respectate, ci, dimpotrivă, dictonul
agresorilor de profesie în materie: Pacta sunt delenda4.
Așa cum în cursul conflagrației mondiale de la începutul veacului trecut, între 1939 și 1945 una
dintre problemele vedetă care s-a instalat în atenția politicienilor, a diplomaților și a militarilor, a
istoricilor și, deopotrivă, a opiniei publice, privește cauzele imediate, condițiile concrete în care a
survenit evoluția evenimentelor în direcția izbucnirii ostilităților la 1 septembrie 1939, prin atacarea
Poloniei de către Germania, iar apoi, cu începere de la 2-3 septembrie 1939, prin implicarea Marii
Britanii și a Franței de partea statelor agresate5.
Ceea ce s-a petrecut este de-acum prea bine cunoscut pentru a fi detaliat. Este suficient să
reținem că, prin jocul alianțelor s-au conturat, între 1939 și 1941, cele două tabere ostile care se vor
confrunta în conflictul secolului al XX-lea. Relativ la cursul evenimentelor în direcția datei fatidice de
1 septembrie 1939, studiile de specialitate datorate unor prestigioși istorici din întreaga lume conchid
că, în determinarea faptelor spre finalitatea cunoscută, s-au dovedit hotărâtoare tendințele de
expansiune teritorială și ideologică ale puterilor revizioniste - în ordine: Germania, URSS, Italia și
Japonia.
Pe de altă parte, liderul celui de-al III-lea Reich, Adolf Hitler, nu ar fi putut să arunce lumea în
război, dacă nu ar fi beneficiat, în sensul cel mai deplin al cuvântului, de avantajele faimoasei politici
de conciliere promovate după 1933 de cabinetele de la Londra și Paris față de Germania nazistă, și
care, cum se știe, a culminat cu înțelegerea de la München din septembrie 19386.
Deopotrivă, în momentul decisiv, în luna august 1939, Hitler a beneficiat din plin de cotitura
survenită în politica generală a URSS: de la negocierile angajate cu Marea Britanie și Franța pentru
bararea agresiunii fasciste în Europa, inclusiv pe cale militară, la apropierea față de cel de-al III-lea
Reich, concretizată la 23 august 1939 într-un pact bilateral de neagresiune.
Având în vedere atât conținutul documentului care, cel puțin momentan, regla în felul său,
conturile dintre cele două puteri reprezentând forțele ireconciliabile ale comunismului și ale
fascismului, cât și consecințele sale, imediate și de perspectivă, Tratatul de neagresiune sovieto-
german a avut un rol fatal pentru destinul păcii europene și mondiale. Pentru moment, grație
Pactului, Hitler a devenit arbitrul indiscutabil al păcii europene, atunci când el nu mai dispunea în
repertoriul său decât de o singură soluție – războiul7.
Elocvent în acest sens a fost dialogul liderilor diplomatici ai Germaniei și Italiei din 11 august
1939, atunci când contele Galeazzo Ciano s-a interesat de pretențiile reale ale Berlinului la adresa
Poloniei: Ei bine, ce doriți Dv. în definitiv - Coridorul [polonez] sau Danzigul?, l-a chestionat
ministrul de Externe al Italiei pe omologul său german, Joachim von Ribbentrop. Replica acestuia din
urmă a fost în consens cu politica promovată de Führerul Adolf Hitler: ... Noi vrem războiul8.
Potrivit unor reputați specialiști, derularea evenimentelor în linie dreaptă în direcția izbucnirii
celui de-al Doilea Război Mondial a fost marcată de Acordul de la München din 29 septembrie 1938 și
3 Paul Dimitriu, Exerciții de memorie, Editura Fundația Cultura Română, București, 1992, p. 144.
4 Hanna Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, București, 1994, p. 215
5 Grigore Gafencu, Misiune la Moscova, 1940-1941. Culegere de documente, Ediție îngrijită de Ion Calafeteanu, Nicolae
Dinu, Nicolae Nicolescu, Univers Enciclopedic, București, 1995, p. 113.

6 Hanna Arendt, op. cit, p. 296.
7 Em.I. Bold, I. Ciupercă, Ascensiunea nazismului. Cum a fost posibil, Editura Junimea, Iași, 1995, p.36.
8 Gheorghe. Barbul, Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei, Institutul European, Iași, 1992, p. 18.
de Pactul Hitler-Stalin din 23 august 1939. Dintre cei care au investigat Münchenul, reținem pe
Maurice Baumont, Pierre Renouvin, J. Duroselle, D.C. Watt, A.J.P. Taylor, Telford Taylor, Klaus
Hildebrand, Jiri Hochman, M.S. Hitchins, Martin Gilbert și Richard Gott.
În opinia lui Telford Taylor, Acordul din 28 septembrie 1938 a constituit un punct crucial al
istoriei modeme, în vreme ce, potrivit celebrului istoric britanic A.J.P. Taylor, prin voința liderilor
guvernelor Germaniei, Italiei, Marii Britanii și Franței, în capitala bavareză sistemul de la Versailles a
fost nu numai ucis, ci și înmormântat9.
Comparativ cu Münchenul, Pactul de la 23 august 1939 încheiat la Moscova a fost și este mult
mai aspru judecat de istorici, iar aceasta, evident, în raport cu rostul său nemijlocit în sacrificarea
păcii și deschiderea căii spre declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Vom aminti, în acest
sens, demonstrațiile și concluziile convingătoare expuse de cunoscuți istorici și kremlinologi, precum,
în primul rând: Michel Heller și A.M. Nekrici, A.J.P. Taylor, William Carr, William L. Shirer, Pierre
Renouvin, Maurice Baumont, Alan Bullock, Sebastian Haffner, Wolfgang Leonhard, P.M.H. Bell,
V.M. Falin sau N.V. Zagladin sau Gabriel Gorodetscky. Punctele de vedere exprimate, dincolo de
unele nuanțe, explicabile date fiind unghiul și momentele abordării problemei, concordă în mod
tulburător. Michel Heller și A.M. Nekrici, de pildă, descifrează că, la 23 august 1939, o cotitură s-a
produs realmente în istoria Europei și a lumii - Uniunea Sovietică a deschis poarta războiului
[mondial] semnând Pactul cu Germania, în vreme ce cunoscutul ziarist și istoric american William L.
Shirer a consemna că Stalin, inamicul mortal al lui Hitler, a făcut posibilă decizia acestuia de a ataca
Polonia la 1 septembrie 1939.
Maurice Baumont, membru al Institutului Franței, nu i-a contrazis pe cei citați, dimpotrivă - a
susținut și el - Pactul de la 23 august 1939 a încurajat puternic pe Hitler să riște declanșarea
«marelui conflict», ceea ce și marele istoric Pierre Renouvin reținuse, anume că Pactul de la 23
august 1939 a fost acela care a decis soarta păcii. Alan Bullock, cel dintâi biograf de celebritate
mondială al lui Hitler, observa că, mulțumită Pactului cu Stalin, Fuhrerul a căpătat mâinile libere
pentru a putea invada Polonia în 1939 fără nici un fel de riscuri. Walter Hofer, într-o apreciată
lucrare, constată și el că liderul de la Kremlin a fost cel care i-a dat lui Hitler semnalul verde să
pornească războiul, opinie împărtășită de N.V. Zagladin ori de A. Avtorchanov10.
Un alt aspect, examinat în detaliu după anul 1948 în istoriografia occidentală, dar combătut
vehement de istoricii de la Moscova, a fost acela al prețului cu care Hitler i-a smuls, în 1939, lui
Stalin, semnătura lui Molotov pe Pactul de neagresiune. Și în această privință, în prezent, lucrurile
sunt clare. Condiția finalizării negocierilor, desfășurate în cea mai mare taină, a fost încheierea unui
protocol adițional secret, în conformitate cu care Berlinul recunoștea în sfera de interese a
Kremlinului - mergându-se până la acordarea dreptului de ocupație - mai multe state sau porțiuni de
state, incluzând ori vizând Finlanda, Țările Baltice, Polonia și România. Revenim la Michel Heller și
A.M. Nekrici, atât de categorici și de această dată: După ce URSS a semnat protocolul secret în
privința sferelor de influență, Germania și-a văzut asigurat spatele în Est. Calea atacului împotriva
Poloniei era deschisă. William L. Shirer insista în a demonstra cum, prin târgul cinic, sordid cu
Hitler, Stalin a dat semnalul unui război contra Poloniei care, după toate probabilitățile, avea să ia
proporțiile unui conflict mondial11.
Semnificația generală și consecințele dezastruoase pentru România ale protocolului secret în
discuție au fost evidențiate adeseori și de istoricii români Viorica Moisuc, Valeriu Florin Dobrinescu,
Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, Florin Constantiniu. În ce-l privea, istoricul rus N.V. Zagladin, fapt
confirmat de apariția la Moscova a pseudo-jurnalului lui V.M. Molotov, conchidea fără șovăire: în
asemenea condiții istorice concrete [august 1939], Hitler a fost mai interesat în neutralizarea URSS-
ului decât Uniunea Sovietică în neutralizarea Germaniei. Aceasta s-a și reflectat în semnarea
protocolului secret, propus Germaniei ca anexă la Pactul de neagresiune și care delimita sferele de
influență în Europa de Est. URSS, după cum i se părea lui Stalin, neriscând nimic, dobândea
9 Ion Dimitriu-Snagov, România și diplomația Vaticanului, 1939-1944, Garamond, București, p. 88.

10 Christopher Andrew, Oleg Gordiewski, KGB. Istoria secretă a operațiunilor sale externe, de la Lenin la Gorbaciov,
Editura ALL, București, p. 179.
11 Constantin Aldea, Sistemul diplomației profitabile (III), în Timpul, 7zile în România și în lume, an IV, nr. 26 (134), 6-13
iulie 1939, p.37.

posibilitatea să-și extindă teritoriul, recăpătând ceea ce pierduse în cursul războiului civil. Practic,
Stalin, încheind târgul cu Hitler, a aprins lumina verde pentru agresiunea fascistă în Europa.
Această alegere reflecta concepția sovietică despre interesele URSS12.
Se desprinde realitatea indiscutabilă că Pactul de neagresiune sovieto-german din 1939, întărit
de protocolul adițional secret semnat concomitent la Moscova, precum și toate documentele secrete și
nesecrete convenite în următorii doi ani între Berlin și Kremlin, au afectat într-o măsură decisivă
situația bătrânului continent, înlesnind nu numai izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, ci,
mai mult, prin forța desfășurărilor impuse de conflict și prin prisma consecințelor rezultate, au
contribuit la modificarea configurației teritoriilor unor țări din zonă și, deopotrivă, au predeterminat
schimbarea pentru mai multe decenii a regimurilor politice din Europa Est-Centrală13.
În mod concret, încă din 10 martie 1939, în Raportul prezentat la cel de-al XVIII-lea Congres al
P.C.U.S., I V. Stalin se pronunțase pentru pace și întărirea legăturilor comerciale cu toate țările.
Oferta dictatorului roșu nu a rămas neobservată la Berlin, mai ales că la 3 mai 1939 a fost succedată
de o altă mișcare semnificativă la conducerea diplomației sovietice : înlocuirea lui M.M. Litvinov,
unul dintre proeminenții combatanți, alături de Louis Barthou sau Nicolae Titulescu, pentru
securitatea europeană, cu V.M. Molotov, liderul în funcție al guvernului de la Moscova. Mai apoi, la
confluența lunilor iulie-august 1939, la Berlin s-au desfășurat convorbiri secrete între funcționari ai
ambasadei URSS (Astahov, Babarin) și cei ai MAE german, fiind dezbătute atât problemele
economico-financiare, cât și unele politice, precum interesele reciproce în zonele dintre Marea Baltică
și Marea Neagră. Sovieticii au mușcat din momeală, iar în consecință, la 14 august 1939, Ribbentrop
l-a instruit pe ambasadorul german la Moscova să se prezinte la Molotov pentru a-i transmite că între
Germania și URSS nu există conflicte reale de interese.
Întâlnirea V.M. Molotov - Friedrich Wemer von der Schulenburg a avut loc chiar a doua zi și, în
cursul ei, liderul sovietic s-a interesat dacă partea germană avea în vedere încheierea unui pact de
neagresiune URSS - Germania, context în care diplomatul german a sugerat ca Ribbentrop să
efectueze o vizită în capitala sovietică. Cum derularea evenimentelor pe plan internațional devenise
presantă, după numai câteva zile, la 19 august 1939, Molotov și contele Schulenburg s-au întâlnit în
două rânduri pentru a pune la punct un proiect al Pactului de neagresiune sovieto-german, cu
sublinierea faptului că Ribbentrop era așteptat la Moscova, dacă se parafa tratatul comercial și de
credit bilateral, negociat pe atunci la Berlin14.
Din stenograma sovietică a primei întrevederi Molotov - Schulenburg din 19 august 1939 se desprind
câteva elemente extrem de importante. Astfel, Schulenburg, exprimând temerile lui Ribbentrop în
privința evoluției crizei germano-polone, a insistat pentru negocieri accelerate între Moscova și Berlin.
El a explicat despre ce era vorba, fiind imposibil să se presupună că URSS n-ar fi cunoscut stadiul disputei
dintre Berlin și Varșovia. Aceasta întrucât diplomatul german l-a avertizat pe Molotov: La Berlin există
temerea că un conflict poate izbucni pe neașteptate între Germania și Polonia15.
Un alt element semnificativ privea oferta lui Schulenburg, pentru care problema Pactului de
neagresiune sovieto-german apărea clară, documentul trebuind - în viziunea guvernului german - să
cuprindă două dispoziții: excluderea războiului între contractanți și intrarea imediată în vigoare, cu
un termen de valabilitate de 25 de ani. A fost un prilej pentru ca, replicând, Molotov să explice că se
puteau adopta ca modele pactele omoloage încheiate de URSS cu Polonia, Letonia sau Estonia, ceea
ce interlocutorul său n-a respins. Dimpotrivă, el a insistat, adăugând, în premieră în cadrul discuțiilor
la acel nivel, că Hitler era gata să țină cont de tot ceea ce URSS ar dori să fíe reglementat prin pact16.
Cel de-al treilea element intervenit în întrevederea Molotov - Schulenburg din 19 august 1939, de
o importanță capitală pentru desfășurarea și impulsionarea evenimentelor, a constat în insistențele
12 Ion Dumitriu-Snagov, op. cit., p. 87.

13 Mihail Sturdza, România și sfârșitul Europei. Amintiri din Țara Pierdută, Fronde, Alba-Iulia-Paris, 1994, p. 197.
14 André Fontaine, Istoria războiul rece, vol. I, De la Revoluția din octombrie la războiul Coreei, Editura Militară,

15 Ibidem, p. 190.
16 Ibidem, p. 191.
diplomatului german ca Joachim von Ribbentrop să fie primit neîntârziat la Moscova. Cu atât mai
mult cu cât Adolf Hitler însuși acorda vizitei o enormă importanță17.
În acest cadru, discuțiile au ajuns, pentru prima dată, la problema unui protocol adițional secret
al Pactului de neagresiune sovieto-german. Nu putem ignora faptul că, în vreme ce sursele
diplomatice germane relevă că inițiativa unui asemenea protocol a aparținut în mod sigur sovieticilor,
documentele sovietice preferau să mențină lucrurile în nebuloasă, lăsând chiar să se înțeleagă că,
dimpotrivă, partea germană și-ar fi asumat plăcerea de a provoca explicații pe tema respectivă.
Din stenograma sovietică a întrevederii reținem, spre ilustrare, acest pasaj cuprinzând motivația
contelui Schulenburg pentru a determina Moscova să acorde acceptul pentru vizita lui Joachim von
Ribbentrop: Venind la Moscova Ribbentrop ar putea încheia un protocol în care ar intra toate
problemele deja menționate în cursul reuniunii, precum și acelea ce ar putea surveni în cursul
turneului. Timpul presează...18.
Opinăm că oficialii sovietici au inițiat discuțiile despre protocolul auxiliar secret fie numai și
pentru faptul că, la data respectivă, din august 1939, Kremlinul era acela care se lăsa cumpărat de
Berlin, iar aceasta presupunea un preț înglobat integral într-un asemenea document.
De cealaltă parte, oficialii germani, executând dispozițiile lui Adolf Hitler, s-au declarat dispuși
să câștige bunăvoința URSS, oferindu-i avantaje teritoriale de la Marea Baltică la Marea Neagră,
prevăzute în chip precis în protocolul secret revendicat de sovietici. Molotov și-a jucat însă rolul până
la capăt. El a promis, la sfârșitul întrevederii din 19 august 1939, că avea să transmită guvernului său
tot ceea ce a declarat Schulenburg. Cât privește vizita lui Joachim von Ribbentrop, ea devenise...
inevitabilă, de vreme ce Kremlinul deja se îngrijea de etapele ei, mai cu seamă că deciziile care urmau
a se lua trebuie să fie mai mult sau mai puțin pregătite19.
Am insistat asupra negocierilor secrete sovieto-germane la nivelul și datele precizate pentru a
dovedi în ce grad Germania și URSS, pe deplin conștiente de gravitatea situației și de riscul izbucnirii
unui război în Europa în 1939, au parafat totuși Pactul de neagresiune, devenit posibil numai pentru
că se baza pe un târg ascuns în spatele protocolului auxiliar secret20.
La 20 august 1939, Adolf Hitler i s-a adresat personal lui I.V. Stalin, insistând pentru încheierea
imediată a unui Pact de neagresiune sovieto-german. De asemenea, Fuhrerul deslușea că protocolul
adițional dorit de guvernul Uniunii Sovietice ar putea fi clarificat substanțial în cel mai scurt timp,
dacă un om de stat cu răspundere [Joachim von Ribbentrop] va putea negocia la Moscova în
această privință. Este superfluu să menționăm că Hitler nu i-a ascuns lui Stalin toată gravitatea
presiunilor declanșate împotriva Poloniei: încordarea dintre Germania și Polonia a devenit
intolerabilă, atitudinea Poloniei față de o mare putere poate duce la izbucnirea unei crize.
Germania este, în orice caz, hotărâtă ca, față de această insolență, să facă recunoscute interesele
Reichului prin toate mijloacele.
La Berlin și la Moscova s-a asigurat prin toate mijloacele transmiterea mesajului lui A. Hitler
către destinatar, precum și obținerea replicii lui I.V. Stalin, care s-a produs la 21 august 1939, deci în
cel mai scurt termen posibil21.
Din acea clipă, evenimentele s-au precipitat: în după-amiaza de 21 august 1939, marile agenții de
presă anunțau ca iminentă vizita lui Joachim von Ribbentrop la Moscova, pentru încheierea Pactului
de neagresiune sovieto-german, cancelariile occidentale au intrat în derută și, nu mai puțin,
cabinetele țărilor europene mici și mijlocii, ca și opinia publică internațională.
Negocierile militare anglo-franco-sovietice, angajate anterior la Moscova pentru stoparea
agresorului german, au eșuat. Ca un corolar al înțelegerii între Berlin și Kremlin. În vreme ce
I.V. Stalin era nerăbdător să fructifice avantajele Pactului, A. Hitler, beneficiind de mână liberă din
partea URSS, se pregătea de război. La 22 august 1939, la întrunirea secretă cu cadrele de comandă
ale Wehrmachtului, Fuhrerul avea să declare: Eu am provocat gradual schimbarea politicii
17 Ibidem, p. 193.
18 Ibidem, p. 196.
19 Hans Rogger, Eugen Weber, Dreapta europeană, Editura Minerva, București, p. 315.
20 Ibidem, p. 320.
21 Ibidem, p. 322.
Germaniei vis-à- vis de Rusia. Cu prilejul tratatului comercial [19 august 1939], au fost angajate
negocieri politice. Finalmente, rușii au prezentat o propunere de pact de neagresiune....
În curând, Joachim von Ribbentrop va semna Pactul, astfel că soarta Poloniei, izolată, era pecetluită.
Nici Marea Britanie sau Franța nu mai puteau interveni eficient. După ce desăvârșise preparativele politice,
se lăuda Hitler, calea era de-acum deschisă militarilor... Distrugerea Poloniei are prioritate... Chiar dacă
războiul izbucnește în Vest, distrugerea Poloniei rămâne obiectivul principal22.
În felul acesta, semnând Pactul de neagresiune cu Kremlinul, Reichul nazist a evitat un război pe
două fronturi, cu URSS și cu Puterile Occidentale în același timp, dar a acceptat riscul, care avea să se
concretizeze între 1 și 3 septembrie 1939, al unul conflict cu Marea Britanie și Franța în Vest și al unei
campanii contra Poloniei, în Est. Drept urmare, la 23 august 1939, Hitler a stabilit Ziua Z, pentru
punerea în aplicare a Planului Alb (Fall Weiss) din aprilie precedent - atacarea Poloniei - pentru data
de 26 august 1939, ora 4.3023.
Dar, cu toate că decizia fusese proclamată... irevocabilă, Führerul avea să revină asupra ei, după
ce Benito Mussolini l-a înștiințat că Italia nu putea intra în război și după ce s-a anunțat semnarea la
Londra a unui acord anglo-polonez. în schimb, la 31 august 1939, în plin miez de zi, Hitler a semnat
totuși directiva de război nr. 1, care stabilea necondiționat invadarea Poloniei în ceasurile imediat
următoare, mai precis la 1 septembrie 1939, ora 4.45. În acest răstimp, Joachim von Ribbentrop și
consilierii săi diplomatici ajunseseră la Moscova. La 23-24 august 1939, la Kremlin, în cursul celor
două runde de negocieri, J. von Ribbentrop a căzut de acord cu I.V. Stalin și V.M. Molotov asupra
conținutului Pactului de neagresiune.
A ridicat probleme, după cum era de așteptat, protocolul auxiliar secret, astfel că Ribbentrop,
pentru a răspunde exigențelor de ultimă oră ale sovieticilor în privința delimitării sferelor de interese
în Europa de Est, a trebui să solicite, în regim de maximă urgență, aprobarea Fiihrerului la Berlin.
Acordul lui Hitler s-a dat neîntârziat, fiind receptat la Moscova - la 23 august 1939, orele 23.00, în așa
fel încât, în zorii zilei următoare, Joachim von Ribbentrop și V.M. Molotov au parafat Pactul de
neagresiune. Documentul, întocmit în două exemplare, în limbile germană și rusă, ambele având
aceeași valoare, au fost încredințate agențiilor de presă și marilor cotidiane, care s-au grăbit, în frunte
cu Pravda, să-l publice în aceeași zi.
Un fapt esențial: protocolul adițional, privind delimitarea sferelor de interese între semnatari,
beneficiind, de asemenea, de două variante, nu a fost menționat de nimeni, deși el făcea parte inte-
grantă din Pactul de neagresiune. În acest sens, articolul 4 al protocolului era cât se poate de
categoric: documentul trebuind să fie păstrat de către Puterile Contractante în cel mai strict secret.
Și, în adevăr, semnatarii au știut să se țină de cuvânt, chiar și după 22 iunie 1941, când s-au
confruntat unul cu celălalt într-un război pe viață și pe moarte. Așa se face că, deși existența
protocolului auxiliar a fost bănuită din prima clipa de toată lumea, mai ales în baza graficului
extinderilor teritoriale sovietice pașnice dintre Marea Baltică și Marea Neagră (inclusiv România) în
1939-1940, textul n-avea să iasă la iveală decât după conflictul din 1939-1945. Iar aceasta în condiții
care țin mai degrabă de cazurile celebre întâlnite doar în poveștile de spionaj...
Textul original al variantei în limba germană a protocolului secret s-a pierdut în anii războiului,
în cursul bombardamentelor și al transferului arhivelor pe teritoriul Reichului nazist. Dar s-au
păstrat, ca printr-un miracol, copii ale documentului. Ele au fost capturate de Aliați, în speță de
americani, la sfârșitul ostilităților. Protocolul secret și celelalte probe privind pregătirea, parafarea și
aplicarea târgului sovieto-german din august 1939 aveau să fie valorificate, în scop științific, dar și
propagandistic, cu începere din anul 1948, în plin război rece, în capitalele occidentale. Sovieticii,
prinși în culpă gravă, au refuzat cu obstinație să recunoască... valabilitatea probelor dezvăluite.
Dimpotrivă, așa cum era regula propagandei staliniste, ei au replicat cu violență, în primul rând
printr-o celebră broșură, girată de Biroul Sovietic de Informații.
Abia după 40 de ani, în condițiile transformărilor de după 1985, legate de epoca lui Mihail
Gorbaciov, URSS, în sfârșit, a recunoscut oficial existența protocolului auxiliar secret. La 24
decembrie 1939, în baza raportului unei Comisii speciale (Iakovlev), protocolul adițional și toate
22Documents sur les relations Finno-Soviéticpies - automne - 1939, Flammarion, Paris, 1940, pp. 14-15.
23 Ibidem, p. 45.
celelalte înțelegeri secrete germano-sovietice din 28 august-28 septembrie 1939, aferente Pactului de
neagresiune din 23 august 1939 au fost declarate nule și neavenite din punct de vedere juridic, cu
începere din momentul încheierii lor24.
Se impune să remarcăm în context un caz aproape unic în istorie și anume că, deși documentele
secrete sovieto-germane din 1939 au fost atinse de nulitate din chiar momentul semnării, realitățile
istorice pe care le-au modificat ori le-au impus în 1939-1940, în detrimentul Poloniei sau al
României, au rămas încă în vigoare. Ceea ce, după prăbușirea Germaniei naziste și, mai apoi, a URSS,
în condițiile actuale ale făuririi și extinderii noii Europe, trebuie să recunoaștem că reprezintă în fond
nu atât o ironie, cât o sfidare a istoriei. Nu mai puțin, o mare nedreptate25.
În condițiile precizate, se impune concluzia că, deopotrivă cu Țările Baltice și Polonia, pentru
care Hitler a obținut la 17 septembrie asigurarea lui Stalin de a o ataca dinspre răsărit, România s-a
aflat tot timpul nemijlocit în obiectiv cu prilejul pertractărilor sovieto-germane care au condus la
Pactul din 23 august 1939. Este și motivul pentru care considerăm, concludente pentru a surprinde
contextul general în care s-a ridicat și a fost reglementată pe moment problema sferelor de interese
germane și sovietice în spațiul dintre Marea Baltică și Marea Neagră în vara și toamna anului 1939.
România, cum s-a constatat, departe de a se implica în vreun fel în jocul Marilor Puteri, a
reprezentat - lucru grav în asemenea împrejurări - un obiectiv și, deopotrivă, un temei al soluționării
diferendului sovieto-german într-un moment fatidic pentru soarta Europei26: pregătirea și
declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Interesat în înscrierea Bucureștilor pe orbita politicii
celui de-al III-lea Reich, în mod deosebit pentru a-și asigura resursele românești de cereale și petrol
absolut necesare pentru continuarea războiului, A. Hitler, ajuns pe moment în postura de arbitru al
păcii și războiului pe bătrânul continent, i-a comunicat, cu nereținută satisfacție, aliatului său, Benito
Mussolini, la 25 august 1939, că, în urma negocierilor cu URSS, se ivise în politica mondială o situație
integral nouă, care trebuia considerată ca oferind cel mai important avantaj posibil pentru Axă
[Berlin-Roma-Tokio]27. Noua situație decurgea nemijlocit din Pactul de neagresiune tocmai încheiat
la Kremlin, de vreme ce, în cazul unui conflict cu Puterile Occidentale, Berlinul se socotea asigurat -
menționa Hitler - de atitudinea favorabilă a URSS, de neutralitatea Turciei, precum și de
imposibilitatea implicării României în ostilități, împotriva Axei.
Pentru ca, în rândurile următoare, Fuhrerul să-i repete lui Mussolini: ... Eu repet o dată în plus
că România nu mai e în măsură să participe la un conflict împotriva Axei! Răspunzându-i în aceeași
zi lui Hitler, Mussolini s-a declarat în întregime de acord cu Fuhrerul, și anume că Pactul sovieto-
german evitase încercuirea Reichului urmărită de Marea Britanie și Franța, că el, de asemenea, blo-
case acțiunea României, fiind de așteptat și o atitudine corespunzătoare din partea Turciei28.
Acestea fiind consecințele, era natural ca, la Paris ori la Londra, în rândul întâi, Pactul sovieto-
german să provoace consternare. Cu atât mai mult, situația a șocat Bucureștii. O mărturisesc, în
Jurnalele lor, fără pic de reținere, personajele care, în acele zile, răspundeau de destinele României:
regele Carol al II-lea și premierul Armând Călinescu. Sunt deosebit de semnificative unele pasaje din
Jurnalul’ regelui Carol al II-lea29:
Luni, 21 august 1939
La 4 1/2 [Ernest] Urdăreanu telefonează că are ceva extrem de important și de grav de
comunicat. Îmi aduce știrea, atât de neașteptată, cât de dezagreabilă și de oribilă, că Germania
iscălește cu URSS un pact de neagresiune și că Ribbentrop merge la Moscova, ca să aducă la
îndeplinire acest act de înaltă trădare din partea Sovietelor [...]. Urdăreanu e tragic asupra știrii.
Eu nu sunt peste măsură de mirat, căci de mult aveam, hotărât, impresia că se pregătea un
concubinaj între nazism și comunism și că între aceste două țări era o secretă simpatie de interese.
Totuși, ca gest din partea Rusiei, este ceva scârbos să facă așa ceva, tocmai în momentul când trata
cu misiunile anglo-franceze o convenție militară.
24 Ibidem, pp. 47-50.

25 Ibidem, pp. 51.
26 Ibidem, pp. 52.
27 Ibidem, pp. 53.
28 Ibidem, p. 54.
29 Ibidem, p. 55.
Marți, 22 august
Dimineața, Călinescu și Gafencu, ca să discutăm situația. Și ei văd situația foarte în negru.
Deciziunea finală este de a urma aceeași politică ca până acum, să întărim acțiunea de înarmare și
să facem eforturi pentru neutralitate.
Miercuri, 23 august
De dimineață, Călinescu, ca să studiez, din nou, întreaga situație care am, hotărât, impresia că
devine din ce în ce mai gravă și a noastră, în special, extrem de dificilă [...]. Iată concluziile la care
am ajuns. Interesul României este ca anglo-francezii să fie învingători și, în același timp, să fie
ferită, cât mai mult, de război. În rezumat, neutralitatea cât mai lungă spre a putea păstra forțe
proaspete și, eventual, dacă circumstanțele o indică, să poată interveni, când acțiunea ar fi fost
folositoare [...]. Pe urmă, a venit Ernest [Urdăreanu]. El e întotdeauna vânat de extrema teamă a
Germaniei. A venit astăzi cu ideea că ar trebui să facem un pact de neagresiune cu Germania,
mărturisind că prin aceasta ar vedea o cumplită răsturnare a politicii noastre. Atât Călinescu, cât
și mine [eu] am respins această idee, nefiind conformă cu scopul nostru final.
Nu ne îndoim că alta ar fi fost situația, în sensul agravării concluziilor desprinse de București, în
urma semnării Pactului Hitler-Stalin, dacă s-ar fi știut cu certitudine că protocolul auxiliar secret
aborda o problemă care, în perspectivă, reprezenta o gravă amenințare la adresa integrității
teritoriale a României. Nu mai constituie demult, din 1948, după cum s-a evidențiat, un secret faptul
că protocolul auxiliar din 23 august 1939 cuprindea reglementări ale sferelor de interese ale Puterilor
Contractante pentru zona dintre Marea Baltică și Marea Neagră, într-o ordine precisă: 1. pentru
schimbările teritoriale în curs ori de perspectivă din statele baltice (nominalizate: Finlanda, Letonia și
Lituania); 2. pentru modificările teritoriale și politice planificate în Polonia; 3. pentru România. În
acest ultim sens, articolul 3 al protocolului auxiliar secret căpătase această formulare: în ceea ce
privește Europa de Sud-Est, Partea Sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia. Partea
Germană a declarat că manifestă o totală lipsă de interes față de acest teritoriu30.
Luând în considerație extinderea înțelegerii sovieto-germane, brutalitatea și scrupulozitatea celor doi
parteneri în atingerea scopurilor, nu încăpea, din parcurgerea textului reprodus, nici o îndoială în privința
deciziei semnatarilor, în cazul în speță URSS, de a provoca cât de curând redeschiderea cazului
Basarabiei.
Revenind la București, vom constata că, dacă aici, la fel ca în celelalte capitale europene, a lipsit
certitudinea unui protocol auxiliar secret de împărțire a sferelor de interese în sud-estul Europei, în
schimb, aproape simultan cu încheierea Pactului de neagresiune sovieto-german la 23 august 1939 s-
a născut bănuiala că un angajament obscur ar fi constituit, mai mult decât prilejul, fundamentul
însuși al târgului între cele două totalitarisme - nazism și comunism.
Regele Carol al II-lea, în Jurnalul său din 22 august 1939, era cât se poate de categoric în acest sens: Se
mai pune întrebarea, foarte importantă, ce preț au plătit germanii pentru această schimbare la față?
Unii, cum e Urdăreanu, cred că [URSS și Germania] și-au împărțit teritoriile Europei Orientale, mai ales
cele poloneze și ale noastre. În tot cazul, noi suntem în primul plan al primejdiei’31.
Primejdia se numea, în fond, războiul. Care devenise o realitate inevitabilă. Cu gravele și marile
ei probleme, cu distrugerile de valori materiale și pierderile incalculabile de vieți omenești. Cu toate
consecințele sale nebănuite. Și în fața căruia România nu avea altceva mai bun de făcut decât să
reclame și să-și proclame neutralitatea. Cu mare greutate se pot afla, în analele trecutului românesc,
perioade mai dureroase, mai grave și mai primejdioase, pline de consecințe incalculabile, decât aceea
din vara - toamna anului 194032.
Ajunsă în plin proces de izolare politico-diplomatică și militară pe plan internațional și, ca atare,
lipsită de orice sprijin prompt și eficace din afară, frământată de puternice contradicții interne și, pe
deasupra, pândită din toate părțile de imense pericole, disputată și râvnită de unele dintre Marile
Puteri europene (în primul rând, URSS și Germania), România - precum în alte rânduri Polonia, de-a
30 Dem. Iancovici, Trei ani de activitate în Societatea Națiunilor, în vol. Institutul Social Român. Politica externă a
României și Tratatele, Convențiile și material în legătură cu Societatea Națiunilor și problemele de politică externă ale
României, Cultura Națională, s.a., p. 48.
31 Ibidem, p. 55.
32 Ibidem, p. 57.
lungul ultimelor trei veacuri - a ajuns în postura unui pacient. Aidoma Poloniei, deci, România a fost
pusă pe masa de operație și, în ciuda tuturor evidențelor contrare, în ciuda tuturor protestelor și
dezacordurilor, amputată fără nici un fel de șovăire.
În mai puțin de trei luni, România Mare, opera atâtor generații și rămasă veșnic legată de
memorabilul an 1918, s-a prăbușit pierzând - prin voința învingătorilor de moment și ca efect direct al
poftelor imperialismelor vecine, mari și mici - o treime din teritoriu și din populație, mai precis
aproximativ 100 000 km2 și 7 milioane de locuitori, în marea lor majoritate români33.
Ultimele două cabinete ale regimului carlist (Gheorghe Tătărescu - mai-iulie 1940 și Ion Gigurtu
- iulie-septembrie 1940) s-au străduit să evite marile pierderi teritoriale, prin renunțarea la obligațiile
internaționale anterioare (anularea garanțiilor anglo-franceze din aprilie 1939, retragerea din
Societatea Națiunilor etc.) și, mai cu seamă, prin afirmarea ostentativă a dorinței de a conlucra cu
Reichul nazist care, angajat față de vecinii României, a indicat cu consecvență Bucureștilor să accepte
pretențiile formulate de aceștia. Interesul Berlinului, împlinit finalmente, a fost de a domina
România. Supraveghind și chiar dirijând schimbarea de atitudine, regele Carol al II-lea era interesat
să asigure supraviețuirea regimului său în condițiile apropierii țării de Germania. În același scop și
pentru a fi pe placul Berlinului, cu începere din ianuarie-aprilie 1940, regele recomandase
reconcilierea forțelor politice interne, context în care s-au început negocieri cu legionarii care, după
22 iunie 1940, când locul Frontului Renașterii Naționale, singura formațiune politică admisă legal
sub regimul carlist, a fost luat de Partidul Națiunii, la 28 iunie și 4 iulie au fost incluși pentru prima
dată în guvern, prin câțiva reprezentanți, în frunte cu Horia Sima însuși34.
În ce-i privește pe liderii celorlalte grupări și facțiuni politice burgheze și democratice, trebuie
subliniat faptul că mulți au fost implicați în deciziile de cedare a regiunilor istorice ale Basarabiei,
Nordului Bucovinei, Transilvaniei și Cadrilaterului, motivând cu toții - dar, în fapt, urmând indicațiile
camarilei - că erau preocupați de asigurarea dăinuirii cu orice preț a statului și poporului român,
fiind, pe de altă parte, convinși că soarta războiului nu fusese nicidecum decisă în vara anului 1940.
Opțiunile lor au fost exprimate deschis în cadrul unor Consilii de Coroană, anume convocate de
către Carol al II-lea, la 27 iunie și 30-31 august 1940, pentru dezbaterea notelor ultimative sovietice în
privința Basarabiei și Bucovinei și a presiunilor Axei în problema Transilvaniei. În cadrul
respectivelor Consilii sau în afara lor s-au exprimat categoric împotriva cedărilor teritoriale: Nicolae
Iorga, Iuliu Maniu și Gheorghe I. Brătianu. În vara anului 1940, după victoria Germaniei în Vest, în
evenimentele desfășurate în Europa Est-Centrală rolurile au fost oarecum redistribuite comparativ cu
perioada crizei din august 1939: URSS a luat locul Germaniei, iar România - pe cel al Poloniei.
Manifestările și rezultatul au fost, se înțelege, același: agresorii s-au încurajat și s-au susținut
între ei, iar victima, în cele din urmă, a trebuit să cedeze. Desfășurarea contactelor diplomatice a fost
cercetată în amănunt, iar documentele-probă editate sunt prea bine cunoscute35.
În acest loc se impune să reținem momentul ales de Kremlin pentru a se adresa oficial României cu
cereri ultimative privind cedarea neîntârziată și integrală a Basarabiei și a Bucovinei. Era a doua zi după
capitularea Franței, aliatul continental numărul unu al României, și în clipa în care Reichul nazist își avea
concentrate forțele principale ale Wehrmachtului în Vest, la sfârșitul campaniei declanșate în 10 mai
1940, iar V.M. Molotov, liderul guvernului și al diplomației sovietice, a socotit necesar să-l convoace pe
ambasadorul german la Moscova, contele Friedrich von der Schulenburg, pentru a-i aduce la cunoștință
că URSS se decisese ca, potrivit paragrafului 3 din protocolul auxiliar secret al pactului de neagresiune din
23 august 1939, să se adreseze Bucureștilor pentru a obține soluționarea problemelor Basarabiei și
Bucovinei. Dând asigurări că guvernul sovietic va face tot posibilul pentru a proteja interesele germane în
România, Molotov și-a exprimat convingerea că Reichul nu se va opune desfășurării acțiunii sovietice, ci
o va susține. În urmă cu mai mulți ani, la Moscova s-a dat publicității stenograma sovietică a întrevederii
Molotov-Schulenburg din 23 iunie 1940.
33 Leonida Loghin, Aldoilea război mondial. Acțiuni militare, politice și diplomatice. Cronologie, Editura Politică,
34 Ibidem, p.39.
35 Anatol Petrencu, Istorie universală. Epoca contemporană (1939-1993) Europa, S.U.A., Canada, Editura Știința,
Chișinău, 1995, p. 19.

Se desprindea ideea că, după ce în 1939-1940 Kremlinul așteptase în zadar vreun semnal din
partea României pentru soluționarea situației Basarabiei și Bucovinei, era cazul să ridice din nou
această problemă Bucureștilor. Moscova se aștepta la o reglementare pașnică, altfel - a amenințat
liderul sovietic - URSS o va rezolva prin forța armată36.
Schulenburg și-a reamintit de tratativele de la Moscova din august 1939 și, după ce a reafirmat
poziția de atunci (consacrată, de altfel, în protocolul adițional secret) că Reichul nu are interese
politice în Basarabia (de Bucovina nici vorbă), a relevat, în schimb, că avea interese economice care
acum [în 1940] s-au amplificat din cauza războiului. A dat asigurări că va înștiința Berlinul37.
Inițiativa sovietică a provocat iritare la Berlin. Nu era vorba numai de momentul în care
Kremlinul deschisese criza, ci și de faptul că pretențiile sovietice excedau înțelegerii Molotov -
Ribbentrop din august 1939. Ministrul de Externe al Reichului a întocmit un memorandum special
pentru A. Hitler, precizând limitele negocierilor cu Molotov la semnarea Pactului de neagresiune:
acord în privința Basarabiei, nimic despre Bucovina. Hitler, desigur informat, a tunat și a fulgerat
contra lui Stalin, care încălca propriile angajamente asumate. Ceea ce l-a determinat pe Führer ca, de
îndată după încheierea campaniei din Vest și, deși Marea Britanie nu fusese subjugată, să se
gândească — nota generalul Franz Haider, șeful Statului-Major General al forțelor terestre germane,
la 25 iunie 1940 în Jurnalul său - la o expediție împotriva URSS. Oricum, era o chestiune de timp, iar
planul operațiunii Barbarossa nu avea să fie aprobat decât la 18 decembrie 1940.
Așa încât, la 25 iunie 1940, Joachim von Ribbentrop l-a împuternicit pe contele Schulenburg să-i
probeze lui Molotov consecvența Reichului în îndeplinirea angajamentelor asumate prin protocolul
adițional secret din 23 august 1939 în privința Basarabiei; cât privea revendicarea Bucovinei de către
URSS, aceasta constituia o noutate. Iată un motiv pentru ca Reichul să mizeze pe soluționarea
pașnică a diferendului sovieto-român, Kremlinul fiind atenționat că Berlinul avea în România
interese economice dintre cele mai mari, în principal în domeniul agricol și petrolier. Era un motiv
pentru care avertismentul german era cuprins în subtextul declarației lui Molotov: URSS să-și
reglementeze diferendul cu Bucureștii, dar trebuia ca Moscova să știe în mod clar cât de mare este
interesul nostru ca România să nu devină teatru de război38.
Condițiile erau întrunite pentru o nouă întrevedere Molotov - Schulenburg, tot la 25 iunie 1940,
un prilej de reafirmare a punctelor de vedere, inclusiv despre Bucovina. URSS a reafirmat
recunoașterea intereselor Germaniei față de chestiunile economice ale României, dar nu putea
admite tărăgănarea de către București a diferendului teritorial legat de Basarabia și Bucovina. Prin
Molotov, guvernul sovietic s-a angajat să țină la curent Berlinul cu formularea pretențiilor teritoriale
față de România, după cum, tot astfel, a promis să nu încurajeze pretențiile Ungariei și ale Bulgariei.
Este neîndoielnic că, urmare a celor dezbătute la 25 iunie 1940 de contele Schulenburg cu Molotov,
URSS și-a moderat pretențiile la adresa României, limitându-și cererile la Basarabia și Bucovina de
Nord (cu orașul Cernăuți). Aceasta i-a comunicat deschis Molotov lui Schulenburg, în după-amiaza
zilei de 26 iunie 1940. Ambasadorul german a primit tot sprijinul guvernului său pentru a convinge
de urgență România să cedeze, altfel un război în zonă devenind inevitabil. Molotov, la rândul său,
s-a angajat să nu țină Reichul în ignoranță în acțiunea proiectată pentru zilele imediat următoare39.
Se știe prea bine că n-avea să fie așa... Doar peste câteva ore, în seara zilei de 26 iunie 1940, la
ora 22.00, V.M. Molotov l-a convocat pe ministrul român la Moscova, Gheorghe Davidescu, pentru
a-i înmâna cea dintâi notă ultimativă privind cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord către URSS.
Cercetările istoricilor români au surprins desfășurarea generală și în detaliu a evenimentelor
intervenite. Se cunoaște că, în cursul nopții de 26/27 iunie 1940, Gheorghe Davidescu a reușit să
trimită la București textul notei ultimative și, concomitent, cu mari dificultăți legate de transmitere,
raportul pe marginea întâlnirii sale cu V.M. Molotov.
Din acest ultim document deducem, în chip necondiționat, că diplomatul român a adoptat, în
asemenea împrejurări hotărâtoare, o atitudine demnă și curajoasă, că a apărat cu vehemență drepturile și
interesele țării sale și că a combătut deschis, fără menajamente, tentativele lui Molotov de a justifica
36 Victor Suvorov, Spărgătorul de gheață. Cine a declanșat al doilea război mondial, Editura Polirom, Iași, p. 74.
37 Ibidem, p. 80.
38 Ibidem, p. 83.
39 Ibidem, p. 87.
raptul teritorial. În acest sens, reținem din finalul telegramei cuprinzând raportul : în argumentarea mea
m-am mărginit a expune drepturile imprescriptibile și mai tari decât orice acord internațional ale
României asupra Basarabiei, drepturi care, dacă pot fi confirmate de un tratat, nu pot suferi nici o
știrbire prin faptul că unul dintre semnatari n-a efectuat ratificarea [referire la Japonia, care n-a
ratificat tratatul internațional privind Basarabia din octombrie 1920]. Am combătut, apoi, observațiile
sale [ale lui Molotov] în ceea ce privește condițiile interne din Basarabia. Am arătat, în fine, că termenul
de 24 de ore mi se pare insuficient pentru ca Guvernul Român să poată lua o hotărâre într-o problemă
atât de importantă pentru viitorul neamului nostru40.
În ultimii ani, cercetările în arhivele române și ex-sovietice au condus la descoperirea unor noi
documente referitoare la momentele esențiale ale crizei din iunie-iulie 1940. Între acestea, un loc
distinct îl ocupă cele trei stenograme ale întrevederilor Molotov - Gheorghe Davidescu, din 26 iunie
1940 (după orele 22), 27 iunie 1940 (după orele 23) și 28 iunie 1940 (după ora 1.25) ele fiind integral
valorificate și minuțios examinate. Stenogramele sunt extrase din așa-zisul jurnal de cabinet al
fostului ministru de Externe sovietic, întocmite de un anume Boris F. Podțerob41.
După ce a ascultat și a primit textul notei ultimative sovietice, Gheorghe Davidescu a dezvoltat în
fața lui V.M. Molotov o temeinică demonstrație pe tema drepturilor românești în Basarabia și în
Bucovina de Nord, un prilej de a puncta o atitudine energică: Basarabia a fost de cinci secole
românească [...]. Bucovina niciodată n-a aparținut Rusiei... Era - a continuat diplomatul român - în
interesul URSS ca, la granița de Vest, să existe o Românie puternică, unită în frontierele ei etnice și
istorice. V.M. Molotov a exprimat dezacordul guvernului sovietic, ceea ce n-a fost suficient pentru
Gheorghe Davidescu, care a lansat acest îndemn: Să lăsăm istoria să judece.
De asemenea, el a refuzat să preia harta pregătită de Molotov, pe care fusese trasată noua
graniță pe Prut dintre URSS și România. În final, Molotov i-a reamintit lui Davidescu cum că, în ziua
de 27 iunie 1940, care tocmai avea să înceapă, URSS aștepta răspunsul guvernului de la București la
nota ultimativă predată, în viziunea guvernului sovietic, care pregătise în amănunt acțiunea
declanșată, România n-ar fi trebuit să dea decât un răspuns favorabil pretențiilor sale, sec formulate,
în chipul următor : Guvernul Sovietic citim în nota din 26 iunie 1940 - propune Guvernului Regal de
la București: 1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia; 2. Să transmită Uniunii
Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu hartă alăturată. Guvernul Sovietic își
exprimă speranța că Guvernul Român va primi propunerile URSS42.
Nordul Bucovinei nu reprezenta decât o reparație parțială, totuși un mijloc de despăgubire a
pierderii suferite, chipurile, de URSS, prin ocuparea Basarabiei de către România vreme de 22 de ani.
În sprijinul politicii externe sovietice, prezentarea notei ultimative s-a făcut sub amenințarea cu
recurgerea la forță în cazul neacceptării ei. Formula consacrată era cuprinsă în prevederea ce trimitea
la situația existentă, marcată de faptul că slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul
trecutului’. Nu este greu de închipuit care a fost efectul notei Molotov din 26 iunie 1940 la București.
Au avut loc consultări între reprezentanții forțelor politice, regele Carol al II-lea, sesizând pericolele,
s-a impus în poziția de arbitru al situației, au fost consultați - fără rezultate pozitive - aliații din înțelegerea
Balcanică, s-au pus speranțe zadarnice în reacția Germaniei, al cărei îndemn categoric Cedați! - exprimat
în temeiul bunelor raporturi și chiar al conlucrării sovieto-germane de după 23 august 1939 - a venit mult
prea rapid pentru ca să nu se presupună că Moscova și Berlinul acționau de conivență. Ceea ce, după cum
a rezultat din examinarea documentelor diplomatice, era pe deplin adevărat și, concomitent cu starea
reală de completă izolare internațională și cu erorile comise de guvernele regimului de dictatură carlistă,
va determina România să se încline în fața forței43.
În mod concret, la 27 iunie 1940, s-au întrunit două Consilii de Coroană, iar în baza deciziilor de
cedare adoptate, guvernul Gheorghe Tătărescu a transmis Moscovei - ca răspuns la nota ultimativă
sovietică din ajun - un prim mesaj care vorbea de discuții amicale. Or, Moscova nu avea nevoie de așa
ceva. În seara aceleiași zile, cu începere de la orele 23.00, Molotov l-a primit din nou pe Davidescu.
Cu câteva ore înainte de a se întâlni cu Molotov, Davidescu aflase că omologul său german la
40 Ibidem, p.91.
41 Relații internaționale în acte și documente, 1917-1939, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, s.a. p. 351.
42 Horia Brestoiu, Acțiuni secrete în România, Editura Științifică, București, 1973, pp. 54-55.
43 L. Loghin, Mari conferințe internaționale 1939-1945, Editura Politică, București, 1989, p. 84.
Moscova, contele Schulenburg, intervenise la Kremlin pentru a obține prelungirea termenului stabilit
în nota ultimativă sovietică, ceea ce Molotov n-a admis, dimpotrivă, a adăugat că, în lipsa unui
răspuns pozitiv, trupele sovietice își vor începe operațiunile la miezul nopții44.
În atare situație, primindu-l în seara de 27 iunie 1940 (ora 23.00) pe Davidescu, care aducea
nota de răspuns a Bucureștiului la primul ultimatum, Molotov a respins tentativele Bucureștiului de...
tergiversare, precizând că replica era ambiguă, pe moment, nimic altceva nu era de negociat decât
numai asupra evacuării trupelor românești din Basarabia și din nordul Bucovinei. Retragerea
trupelor române trebuia să înceapă chiar a doua zi, fiind simultană cu intrarea trupelor sovietice în
teritoriul dintre Prut și Nistru. Pentru aceasta, Molotov urma să se consulte cu liderii Armatei Roșii,
iar, după aceea, avea să se revadă cu Davidescu, pentru a-i comunica în scris răspunsul la nota
primită de la București45.
În adevăr, la 28 iunie 1940, cu începere de la ora 1.30, el a revenit la Ministerul Afacerilor
Externe al URSS pentru a primi din mâinile lui Molotov personal textul celui de-al doilea ultimatum
sovietic. Predându-i documentul, liderul sovietic a încheiat, pe un ton amenințător, că guvernul său
nu admitea nici o amânare. Toate termenele deja au expirat.
Revenit la Legație, Davidescu s-a îngrijit de transmiterea (28 iunie 1940, ora 2.25) a celei de a
doua note ultimative sovietice Bucureștiului, iar guvernul român îi va indica trimisului său, prin
telegrama cifrată nr. 39 039, ca să înștiințeze în cursul zilei, la ora 11.00, partea sovietică de acceptul
României de a evacua teritoriul dintre Prut și Nistru. Decizia se explica prin voința guvernului român
de a evita gravele urmări pe care le-ar fi avut recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în
această parte a Europei, acțiuni care, evident, cădeau în responsabilitatea URSS, ceea ce putea
constitui un blam internațional ori la judecata istoriei, dar care, totuși, era un lucru insuficient în
raport cu răul admis - sfârtecarea parțială a teritoriului național. Iar evacuarea Basarabiei și a
Bucovinei de Nord a reprezentat, într-o perspectivă de numai 60-70 de zile pe atunci, începutul
prăbușirii României Mari. Responsabilitate care, întreagă, cădea în seama imperialismelor vecine și,
nu mai puțin, în aceea a Bucureștiului, unde totuși se acceptase decizia de abandonare a provinciilor
istorice din răsărit46.
Revenind la anul 1939 evenimentul anului respectiv n-a fost izbucnirea celui de-al Doilea Război
Mondial. El era previzibil din modul de desfășurare a relațiilor internaționale și popoarele, în special din
Europa, se așteptau la acest deznodământ. Evenimentul anului 1939 a fost semnarea pactului de
neagresiune sovieto-german și Anexa sa secretă privind împărțirea sferelor de interese în Europa. Era,
conform reușitei aprecieri a istoriografiei românești foarte recente, actul de brigandaj al secolului.
Pactul, ținut strict secret, a deschis poarta războiului, a celui mai crâncen măcel cunoscut de
omenire. Adolf Hitler l-a vrut pentru obținerea spațiului vital (Lebensraum), a supremației în Europa
și chiar dincolo de aceasta, iar Stalin pentru declanșarea revoluției comuniste mondiale, un fel de
variantă sovietică a aceluiași spațiu vital. Deosebirile ideologice n-au constituit o stavilă în calea
apropierii celor două regimuri politice deși, anterior anului 1939, ele s-au criticat cu vehemență.
Atunci când situația internațională a fost favorabilă împărțirii sferelor de interese, ideologiile -
nazistă și comunistă - au jucat doar rolul de paravan pentru a ascunde scopurile meschine, antidemo-
cratice, antiumane, imperialiste, criminale47.
Condițiile extrem de dificile posterioare Primului Război Mondial au făcut ca în unele țări, ca
Rusia, Italia, Germania să se impună autoritarismul politic, dictatura, cu consecințe nefaste pentru
sistemul democratic, pentru ființa umană, pentru valorile civilizației. Victoria comunismului în Rusia
trebuie pusă în tandem cu dezvoltarea fascismului și nazismului.
Cele trei elemente - consemnează politologul american de origine poloneză Zbigniev Brzezinski - au
fost generic înrudite, istoric legate și, din punct de vedere politic, destul de asemănătoare. Prin traumele și
tensiunile postbelice, ura de clasă a fost impulsionată, determinând prăbușirea valorilor și a orânduirii
44 Ibidem, p.88.
45 Grigore Gafencu, Criza europeană și politica României, în Revista vremii, 21 mai 1922, p.22.
46 Jacques Bainville, Les conséquances politiques de la Paix, Paris, 1940, pp. 163-164.
47 Grégoire Gafenco, Préliminaires de la guerre à l’Est, Egloff, Paris, 1944, p. 61.
politice în Rusia și Germania. Mișcările sociale au așezat conceptul de justiție socială în jurul unui mesaj
de ură socială și care proclama violența organizată de stat ca instrument de valoare socială48.
Dacă, inițial, comunismul a fost conceput ca un mesaj de emancipare socială, de unde și atracția
spre el a unor intelectuali marcanți din vestul Europei, ulterior, această atracție s-a risipit pentru că
Lenin și Stalin au oferit lumii nu emanciparea socială, ci gulagurile. Pentru cetățenii sovietici, ei au
făcut unul din cele mai teribile instrumente de opresiune statală a tuturor timpurilor. Ipocrizia și
minciuna au fost caracteristicile regimului sovietic, prăpastia de netrecut între cele ce scrie în
Constituția din 1936 și grozăviile lagărelor, ale colectivizării forțate, ale epurărilor masive.
În schimb, nazismului nu i se poate reproșa ipocrizia politică decât sub unele aspecte. Realitatea
regimului nazist, principiul Fuhrer-ului (Fuhrerprinzip) la toate nivelurile statului și societății,
discriminarea rasială, purificarea rasială - acestea toate au fost, în același timp, parte a ideologiei, dar
și a practicii. Hitler a încercat să construiască, cu mijloace rudimentare, la nivel biologic, mitul rasei
superioare, fără nici o acoperire științifică sau spirituală.
La rândul lor, Lenin și Stalin priveau dezvoltarea societății umane doar prin prisma luptei de
clasă, doar ca o luptă economică a claselor, politică nefastă, inumană, prin uciderea elementelor
capabile, dar refractare regimului49.
Din punct de vedere a metodelor și modalităților de conducere, regimurile comunist și nazist se
situează pe același plan. Consolidarea puterii nu s-a realizat prin mijloace democratice, ci prin crime
abominabile, prin desființarea regimului democratic, a pluripartidismului și a libertăților, prin
nesocotirea absolută a ființei umane. Afinitățile dintre cele două regimuri s-au conturat pe parcurs și
de la sine. Ambele ideologii se forțau să convingă opinia publică despre promovarea principiilor uma-
ne, despre apărarea păcii, despre făurirea adevăratului socialism.
Grigore Gafencu le-a conturat cu exactitate într-un raport de la Moscova către Ministerul
Afacerilor Externe de la București: Aceeași cârmuire autoritară și aceeași grijă a dictatorilor de a
păstra puterea în mâna lor, aceeași neatârnare față de opinia publică și de reacțiile ei, ceea ce dă
cârmuitorilor aceeași libertate de mișcare în politica internațională, aceeași concepție despre
politica de mase, care a înlocuit toate concepțiile individualiste de până acum... aceeași tendință de
a îngloba statele mici în spațiul vital al masei lor, aceeași predilecție pentru liniile geografice de
demarcație simple și lungi..., aceeași resemnare de a tăia, deocamdată, globul în felii verticale,
neputându-l înghiți numaidecât întreg, același cult pentru forță, pentru puterea de lovire și de
apăsare prin mase cât mai numeroase, cât mai temeinic organizate, cât mai desăvârșit mecanizate
și motorizate...50.
Atât Stalin cât și Hitler se fereau să se refere la aspectele doctrinare antebelice - pangermanismul
și panslavismul - din care, în realitate, derivau și care erau puncte importante de pornire pentru țeluri
imperialiste. Acestor țeluri, nazismul și comunismul le datora mult mai mult decât oricare alte
ideologii. Faptul este evident în politica externă.
În acest domeniu, strategiile Germaniei naziste și ale Rusiei Sovietice au urmărit strict
cunoscutele programe de cucerire, trasate de mișcările pannaționaliste înainte și în timpul primei
conflagrații mondiale, încât țelurile totalitare au fost greșit interpretate ca urmărind unele interese
permanent germane sau rusești. De vreme ce nici Hitler și nici Stalin nu și-au recunoscut vreodată
tributul față de imperialism în elaborarea metodelor de guvernare, nici unul din ei n-a ezitat să-și
recunoască datoria față de ideologia mișcărilor pannaționaliste sau să le imite lozincile.
În complicata evoluție a evenimentelor anilor 1936-1939, Anglia și Franța n-au putut să rămână
neimplicate într-un fel sau altul. Grav este faptul că, în comparație cu Germania, cele două țări
occidentale nu erau suficient de bine pregătite de război și, mai ales, pentru exigențele unui conflict
modern. Încă în primul deceniu postbelic, Franța era considerată a avea cea mai puternică armată din
Europa. Era, pur și simplu, o informație organizată și răspândită premeditat.
În realitate, Franța era apăsată, pe lângă grave probleme demografice, de o serioasă criză politică și
financiară, aspect care a determinat trecerea pe planul al doilea al sistemelor de apărare. De asemenea,
48 Valeriu Pop, Bătălia pentru Ardeal, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 24.
49Paul Johnson, Une histoire du monde moderne de 1917 aux années 1980,Tome I, La fin de la vieille Europe, 1917-1945,
Robert Laffont/ L’Express, Paris, 1985, p. 387.
50 Ibidem, p. 390.
s-a dovedit că Franța - momentul crizei renane din 1936 rămâne concludent- nu putea acționa singură,
fără sprijinul Angliei și fără contribuția țărilor din centrul și sud-estul european ce făceau parte din
sistemul ei de alianțe, sistem nu prea închegat și nici prea puternic din punct de vedere militar.
Pe de altă parte, Anglia, cu o mai bună stabilitate internă, ajutată consistent de Imperiu
(Commenwealth) și de flota sa puternică, promovând și principiul balanței puterilor, a căutat
subminarea politicii de hegemonie franceză, în același timp în care a privit cu suspiciune regimurile
totalitare din Europa. Paradoxul apare evident atunci când Anglia și Franța căutau evitarea unui
conflict cu Sovietele, obiectiv prioritar al politicii lor externe.
Față de Occident, însă, Stalin manifesta vădite rezerve și suspiciuni, mai ales după Conferința de la
München, când principiul securității colective s-a prăbușit lamentabil. Cu toate suspiciunile existente de o
parte sau de alta, căutarea unor căi de înțelegere n-a încetat. Diplomația anglo-franceză, considerând că
pericolul iminent venea de dincolo de Rhin, a urmărit o înțelegere cu U.R.S.S. contra nazismului.
Primul Război Mondial demonstrase că în acțiunea de a lovi și înfrânge Germania era, totuși,
nevoie de sprijinul rusesc. Acum, în calculele politicienilor occidentali s-a pus din nou problema unei
alianțe asemănătoare celei 1914. Numai că evenimentele din 1938-1939 nu mai semănau cu cele din
1914. Ele au evoluat rapid și destul de întortocheat, încât nici una din țările amenințate de o agresiune
nu găsea mijloace practice de a preîntâmpina războiul sau de a se pune la adăpost de ravagiile lui51.
Pretextul izbucnirii războiului mondial l-a constituit pretenția Germaniei de a anexa orașul liber
Danzig (azi, Gdansk). Este adevărat că acest oraș avea o populație majoritară germană, dar statutul
lui fusese fixat prin Tratatul de la Versailles. Intenția de a alipi acest oraș Reichului, a construi o șosea
și o cale ferată de-a lungul Coridorului cu caracter de extrateritorialitate, la care se adaugă Pactul
sovieto-german din august 1939, au mărit brusc pericolul războiului unele țări, inclusiv România,
fiind puse în gardă și manifestându-și o reală îngrijorare.
România, de exemplu, se afla în fața alternativei: ori devenea aliata Germaniei, ca Ungaria sau
Bulgaria, ori era pasibilă de a fi împărțită între U.R.S.S. și Germania. România era amenințată și de
Ungaria, care voia Ardealul, și de Bulgaria care, în tandem cu Uniunea Sovietică, voia să impună
cedarea Dobrogei și a Basarabiei. După cum se știe, România a optat pentru alianța cu Germania, nu
din simpatie pentru regimul acestei țări, ci din stringente exigențe de a apăra ființa națională în fața
expansionismului sovietic și revizionismului vecinilor de la est și de la vest52.
Nici Polonia, amenințată la est și la vest, deși semnase un acord de ajutor cu Anglia, n-a reușit să
evite împărțirea sa teritorială, nici să mențină stabilitatea orașului liber Danzig. Sunt unele greșeli pe
care politica externă poloneză le-a comis în intervalul interbelic, care explică parțial dispariția ei de
pe harta Europei.
În primul rând, intenția Poloniei de a se considera un fel de mare putere regională și a menține
un echilibru în centrul și sud-estul Europei nu era bazată și susținută de o forță militară, economică,
politică care s-o situeze realmente în acest rol pe care voia să-l joace. În al doilea rând, Polonia, prin
ministrul său de externe, Josef Beck, nu a înțeles la justa lui valoare imperativul solidarității
europene. Dimpotrivă, diplomația Varșoviei a săpat cât a putut sistemul securității colective după
1934, și mai cu seamă după Conferința de la München și criza sudetă53.
Guvernul sovietic nu uitase războiul Poloniei contra Uniunii Sovietice din 1920 și nu s-a putut
împăca cu gândul că Polonia a profitat de criza cehoslovacă, participând la destrămarea ei teritorială.
La München, în septembrie 1938, guvernul sovietic n-a fost invitat să participe la conferința pentru
zona sudetă, fiind ignorat, deși făcea parte, indiscutabil, din centrul marilor puteri și, fie formal încă,
promova politica securității colective.
Nemulțumirea afișată deschis și resentimentul față de hotărârile Münchenului pregăteau calea
unei apropieri germano-sovietice care, în vara lui 1939, a căpătat o urgență uimitoare. Este
simptomatic faptul că Maxim Litvinov, referindu-se la izolarea impusă Uniunii Sovietice, a intuit
perfect că ea va avea urmări nefavorabile pentru Polonia. La 4 octombrie 1938, el spunea
ambasadorului Franței la Moscova: Constat pur și simplu că puterile occidentale au ținut în mod
51 Ibidem, p.392.
52 Ibidem, p.397.
53 Ibidem, p.399.
deliberat U.R.S.S. în afara negocierilor. Bietul meu prieten, ce ați făcut? În ce ne privește, nu văd
altă ieșire decât a patra împărțire a Poloniei. Pactul Ribbentrop-Molotov a pecetluit această
împărțire; Polonia a fost desființată ca stat și războiul, dorit atât de Berlin cât și de Moscova, a
început să facă un număr inepuizabil de victime pe front, în lagărele naziste sau sovietice sau în
străfundurile pădurilor Siberiei, izolate și înghețate54.
În discursurile ocazionate de diverse evenimente naționale sau internaționale, atât Hitler, cât și
Stalin nu pregetau a vorbi despre intenția lor sinceră de a apăra pacea și a evita războiul. La un
moment dat, în Anglia ei au fost crezuți de personalități marcante, cum ar fi episcopul de York,
Temple, Clifford, Allen, John M. Keynes, lordul Lothianetc. Și pactul germano-sovietic din august
1939 a fost prezentat opiniei publice ca un document având menirea de a apăra pacea și a oferi
omenirii liniștea necesară. Oficiosul Pravda scria că înțelegerea dintre Germania și U.R.S.S. a
contribuit la destinderea atmosferei de tensiune în conjunctura internațională, atât de agitată și atât
de nesigură. Sau, cum insera presa celor două extreme - stânga sau dreapta- la dispozițiile Moscovei
sau ale Berlinului, că cele două puteri semnatare ale pactului, în intenția lor pacifică, se gândesc la
binele poporului polonez, la binele umanității, iar Stalin și Hitler erau prezentați ca oameni
providențiali, oameni cu un puternic simț al dreptății și al cinstei.
În presă se putea citi numai despre tratatul de neagresiune germano-sovietic, celălalt - Anexa
secretă - fiind omisă a fi dată publicității pentru a nu se deconspira intențiile lor imperialiste. Se pare
că nici reprezentanții diplomatici germani nu știau aproape nimic despre acordul secret. Ei au căpătat
unele știri doar prin indiscreția unor funcționari de la Ministerul de Externe55.
Serviciile de informații, însă, au anunțat, imediat după semnarea tratatului, de existența unui
tratat secret, în baza căruia Polonia, Țările Baltice și România urmau să fie sacrificate. Vestea
consemnată în unele ziare americane sau engleze, ca și declarațiile lui Molotov sau Hitler la radio
despre existența pactului de neagresiune a bulversat lumea diplomatică, a creat o profundă teamă,
faptul a fost considerat incredibil, iar unii militanți comuniști și-au părăsit partidul. Alții, în schimb,
s-au refugiat la Moscova și, în timpul desfășurării războiului, au făcut propagandă împotriva
propriilor țări, continuându-și practic activitatea anterioară, de trădare a intereselor naționale56.
Tendința de apropierea sovieto-germană s-a făcut în timp și n-a fost lipsită de anumite
asperități. Nu negăm existența unor simpatii reciproce ale celor doi conducători de la Berlin și
Moscova și nici asemănarea dintre metodele de conducere totalitare conturate într-un dispreț
suveran față de dreptul popoarelor și față de ființa națională.
Unele reticențe manifestate în discuții intime sau în declarații oficiale nu puteau acoperi
sentimentele tradiționale ruso-germane de respect și de admirație. Unele declarații intime ale lui
Hitler și a unora dintre acoliții lui nu atestă un accent deosebit antisovietic, ci o înțelegere a regimului
din Rusia, în care se găseau diverse afinități cu ideologia național-socialistă. Joseph Goebbels, de
exemplu, a recunoscut, încă înainte de preluarea puterii, existența unei strânse legături între
național-socialism și bolșevism.
La rândul său, Hitler avea credința (ca și Mussolini, de altfel) că bolșevismul va deveni cu timpul
un fel de național-socialism și că între cele două ideologii s-ar găsi mai multe puncte comune decât
divergențe. De aceea, el dăduse dispoziții ca în partidul său să fie primiți foștii comuniști în care avea
mai multă încredere decât în micii burghezi social-democrați sau în bonzii sindicatelor57. Unele
rezerve, așa cum s-a mai menționat, existau, și ele au fost afirmate de către Hitler; rațiunea însă și
interesul momentan sau mai îndepărtat în reluarea relațiilor normale cu Sovietele nu erau elemente
de ordin ideologic, ci de ordin practic, de mari interese economice și strategice. Dacă acceptăm
afirmațiile lui Hermann Rauschnning, apropiat al lui Hitler, Fuhrerul n-a respins niciodată
posibilitatea unei alianțe cu sovieticii, deși în Mein Kampf și în multe din discursurile lui tenta
antibolșevică a fost serios și mereu punctată. Hitler i-a mărturisit lui Hermann Rauschnning că
alianța cu Rusia va fi pentru el un ultim atu. Și dacă mă decid a miza pe Rusia, nimic nu mă va
împiedica să-mi schimb părerea și de a o ataca, în timp ce țintele mele spre Occident vor fi atinse.
54 Ibidem, p. 402.
55 Ibidem, p. 407.
56 Ibidem, p. 411.
57 Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României, 1919-1940, Editura Humanitas, București, 1991, pp. 128-129.
Evoluția gândirii politice a lui Hitler a mers constant spre acești parametri. În cruciada inițiată
de el contra bolșevismului a încercat să atragă de partea sa Franța, Anglia sau Polonia, sau cel puțin a
le determina să nu se apropie prea mult de Moscova. Inițiativa unor alianțe ferme n-a reușit și însuși
Hitler a recunoscut eșecul demersurilor sale58.
Atunci eforturile s-au îndreptat spre U.R.S.S., venind în întâmpinarea revendicărilor teritoriale
sovietice. A reușit și a semnat documentul incriminat al împărțirii sferelor de interese, sprijinind
Rusa Sovietică să-și refacă vechiul spațiu teritorial dinainte de război și obligând Occidentul să
intervină. Afirmația este întărită de Grigore Gafencu, ministru al României la Moscova. El scria că
Rusia Sovietică se temea de Germania, în a cărui obiective intrau, printre altele, Ucraina, cu imensele
sale terenuri agricole și cu cărbuni, și Caucazul, bogat în petrol. Totodată, îi cunoștea puterea armată
și tehnica modernă de acțiune59.
În momentul în care politica securității colective s-a prăbușit - evident și cu sprijin sovietic - Stalin
n-a mai crezut în posibilitatea unui efort colectiv pentru a stăvili tendințele de cucerire ale Germaniei. El a
perceput că țările occidentale, renunțând la principiul securității colective, abandonaseră integral
Germaniei estul Europei și că această țară era împinsă spre un atac antisovietic.
Ca să netezească drumul spre conciliere și dialog cu Germania, Stalin l-a concediat pe Litvinov și
l-a înlocuit cu Veaceslav Molotov pentru a promova o politică de apropiere față de Reich. Înlocuirea
produsă la Ministerul de Externe sovietic a fost semnalul unei schimbări radicale externe, de care toți
diplomații acreditați la Moscova, Varșovia, Paris, Londra și în alte capitale și-au dat seama.
Apropierea, lăsând intacte principiile ideologice naziste sau comuniste, s-a concretizat în semnarea
pactului de la 23 august 1939 și apoi a celui de la 28 septembrie același an. În felul acesta, Hitler a
consimțit ca frontierele ruse să se fixeze la cele care fuseseră înainte de război. Pacea care a urmat
războiului a confirmat aceste hotare din punct de vedere juridic; acțiunea nu purta semnătura lui Hitler,
care se sinucisese, ci a reprezentanților marilor puteri aliate Rusiei Sovietice, adică Statele Unite ale
Americii, Angliei și Franței, puteri din coaliția Națiunilor Unite, care se angajaseră să respecte dreptul
popoarelor la autodeterminare, pace, democrație, să repare flagrante nedreptăți istorice60.
Germania a avut de câștigat din punct de vedere economic în raporturile sale cu U.R.S.S.: spre cel de
al III-lea Reich, din Uniunea Sovietică, au venit însemnate cantități de materii prime și alimente necesare
Reichwehr-ului și industriei de război, plus tranzitarea, tot prin Uniunea Sovietică, a unor mărfuri
provenind din Orient. Se consideră că reușita ofensivei germane din 1940 în Occident și a celei din 1941 în
Balcani a fost posibilă, în mare parte, datorită livrărilor venite din teritoriile sovietice. Hitler se mulțumea,
deocamdată, având spatele asigurat, cu linia de demarcație ce trebuia, prin protocolul semnat, să despartă
cele două puteri, pornind de la Marea Baltică până la Marea Neagră.
N-a trecut decât puțin timp și linia de demarcație a constituit zona de atac a armatei germane
contra aliatului ei - Uniunea Sovietică. Pentru Stalin, prețul cerut pentru înțelegerea cu Germania a
fost mult mai ridicat, mai favorabil. În primul rând, Uniunea Sovietică se considera stat neutru, deci
fără a fi învinuită că intervine în procesul războiului. Paradoxul constă tocmai în faptul că această
neutralitate i-a permis să ocupe estul Poloniei, Țările Baltice, Basarabia și Nordul Bucovinei, să intre
în conflict cu Finlanda, voind ca pe calea armelor s-o ocupe și să-i impună regimul său politic. În
acest conflict, însă, s-au putut observa slăbiciunile Armatei Roșii și incapacitatea unor generali, puși
de Stalin, să termine cu Finlanda în 12 zile. Războiul a durat trei luni61.
Țările Baltice au fost ocupate și sovietizate prin presiuni, înșelăciune și demagogie. Față de ele,
Molotov, ca reprezentant al unei mari puteri, s-a purtat cu brutalitate și lipsă elementară de simț
civilizat. Cu România s-a procedat la fel de brutal. Noaptea târziu (26 iunie 1940) Molotov l-a
convocat pe ministrul român la Moscova și, în fața unei hărți în care era deja trecută noua frontieră
româno-sovietică, i-a cerut ca în termen de trei zile autoritățile civile și militare să părăsească
Basarabia și Nordul Bucovinei. România a cedat forței și, în felul acesta, unitatea națională și
teritorială a țării aveau să fie grav știrbite începând cu vara anului 1940. Se punea în practică punctul
58 Ibidem, p. 138.
59 Ibidem, p. 144.
60 Ibidem, p. 148.
61 Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, Partea II-a, 1918-1939, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1986, p. 1073.

al treilea din pactul secret. Atunci, pe plan internațional, România se găsea izolată și înconjurată
numai de dușmani. Nădejdea de ajutor din partea Franței sau a Angliei se spulberase. Franța se
prăbușise și ceruse armistițiu Germaniei; Anglia, suferind un eșec serios la Dunquerque, își retrăgea
rămășițele armatei spre coastele britanice, fiind salvată ulterior de radar și de aviație62.
Românii trăiau o zi grea a istoriei lor. „De luni întregi vedem cu încordare vijelia - scria Grigore
Gafencu în gazeta sa, Timpul - ce s-a abătut asupra lumii, zguduind temeliile așezărilor omenești .
Acum, soarta bate la poarta noastră.
În adevăr, trupele de ocupație s-au purtat cu brutalitate, nerespectând termenii conveniți pentru
retragere, atacând cu barbarie militari, civili, clerici, oameni obișnuiți; multe din biserici au deveniri
ruine, iar numeroși basarabeni sau bucovineni au reușit cu greutate să treacă granița. Poporul român
a dat dovadă de o mare înțelegere, adăpostind refugiații. Statul le-a asigurat slujbe funcționarilor
refugiați. Ceasul de restriște de care vorbea Gh. Brătianu sosise deja. Cedarea Basarabiei și a
Nordului Bucovinei era primul act dintr-o dramă care avea să se abată asupra României. Proverbul
românesc că o nenorocire nu vine niciodată singură s-a adeverit. România, într-o conjunctură
absolut nefavorabilă ei, avea să mai cedeze nordul Transilvaniei și sudul Dobrogei. Și toate acestea
decurgeau din înțelegerea din august 1939 dintre Germania și U.R.S.S., act care ignora complet
dreptul popoarelor la viață și anula principiile cele mai importante ale conviețuirii între state.
Aplicarea dreptului forței în relațiile internaționale a produs grave dezechilibre economice, sociale și
politice, suferințe incalculabile popoarelor. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial este cel mai
elocvent și crud exemplu63.
Euforia care a cuprins amiciția sovieto-germană a început să pălească nu după mult timp.
Ambele părți semnatare ale actului de la 23 august 1939 considerau, încă de atunci, că înțelegerea era
temporară și că o ciocnire între ele era inevitabilă. Războiul sovieto-finlandez nu era altceva decât
începutul viitoarelor ostilități între Germania hitleristă și Rusia bolșevică.
La jumătatea lunii noiembrie 1940, Molotov a vizitat Berlinul și a cerut o nouă împărțire a
sferelor de interese. Molotov nu avea în vedere numai refacerea granițelor fostului Imperiu rusesc din
1914, ci ocuparea Orientului Apropiat, a Strâmtorilor Bosfor și Dardanele, o nouă organizare a
exploatării Dunării, posesiunea definitivă a estului Poloniei ocupat la 17 septembrie 1939, ocuparea
Finlandei, României, Bulgariei, Ungariei, Iugoslaviei, Suediei și a numeroase porturi la Marea
Baltică. Hitler a respins asemenea revendicări pentru că și el aspira la aceste teritorii64. Țelul lui nu se
oprea aici: el voia Europa, pe care o vedea germană, și trecea dincolo de Marca Mediterană, în Africa,
și de Oceanul Atlantic. Hitler vedea America de Nord dominată de acea clasă a viitorilor stăpâni,
care nu puteau fi alții decât germano-americanii; voia cucerirea Mexicului, cu petrolul și minereurile
sale; apoi America de Sud - Eldorado colonizării hitleriste65.
În sertarul său, Hitler avea deja planuri de populare a națiunilor inferioare și de transplantare a
noilor stăpâni; pregătea, cu femeile germane, o creștere demografică puternică, prin nașterea acelor
stăpâni inflexibili care vor impune pumnul german popoarelor învinse și inferioare din punct de
vedere rasial66.
Extinderea Rusiei Sovietice ar fi eclipsat Germania și ar fi anulat intențiile fanteziste hitleriste.
Din acel moment, Planul Barbarosa trebuia să intre în scenă și să concretizeze ceea ce el a declarat
adesea - distrugerea bolșevismului, înainte de înfrângerea Angliei și impunerea unei noi ordini, a
rasei superioare germane în Europa și mult dincolo de hotarele lumii asiatice. Nesăbuința și credința
invincibilității Germaniei, mediatizată permanent, a cauzat, cum s-a mai spus, declanșarea
războiului. Nimeni poate nu s-a gândit că el va întrerupe viața a peste 50 de milioane de oameni și va
aduce lumii suferințe de neînchipuit67.
62 Ibidem, p. 1080.
63 Florin Constantiniu, Între Hitler și Stalin. România și Pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubiana, București, 1991, p. 21.
64 Ibidem, pp. 30-37.
65 Ibidem, pp. 40-42.
66 Ibidem, p. 44.
67 Ibidem, pp. 48-52.
RECOMPENSE MATERIALE ACORDATE CELOR DECORAȚI
ÎN ANII ’40. MODIFICĂRI LEGISLATIVE
Dr. Simion CÂLȚIA*
Abstract:
The problem of material advantages bestowed upon the decorated seems to have had an
important place in the effort to manage the Romanian honorary system, if we count that around one
third of the hundred laws, rules and ministerial decisions regarding decorations, published between
September 1940 and December 1947, were addressing that particular issue.
Keywords: honorary sign, honorary system, military decorations, rewards, political regime
Rolul pe care decorațiile trebuie să îl îndeplinească în societate s-a bazat întotdeauna pe atracția
exercitată de aceste onoruri. În unele cazuri, pentru a le face și mai râvnite, decidenții politici au alăturat
prestigiului și stimulente materiale: rente, pensii, scutiri de impozite sau taxe, proprietăți funciare.
Regulamentul primului ordin militar, Sfântul Ludovic, înființat în Franța la sfârșitul secolului al 17-lea,
prevedea încă de la bun început un număr de pensii care erau atribuite celor mai vechi membri1. Pe de
altă parte, trebuie să subliniem că în Europa secolelor 19-20, marea majoritate a ordinelor și medaliilor
confereau celui decorat doar prestigiu. Cazurile în care puterea politică a simțit nevoia să adauge unui
însemn onorific și o răsplată cu valoare pecuniară au fost în mod categoric limitate.
În România, fenomenul apare odată cu primele decorații, cea mai veche formă de recompensă
materială asociată unui însemn onorific fiind fără îndoială pensia la care aveau dreptul sergenții
reangajați decorați cu Virtutea Militară2. În ciuda acestui început timpuriu, până la Primul Război
Mondial acordarea unor avantaje materiale celor decorați rămâne o practică foarte puțin răspândită3.
Abia în perioada interbelică, și în special în anii ’30, asistăm la un complex de măsuri menite a oferi
diverse tipuri de avantaje și înlesniri celor decorați. Întrucât această perioadă a fost deja analizată de
Floricel Marinescu în binecunoscutul său articol4 privitor la decorațiile domniei lui Carol al II-lea, ne
vom mulțumi să subliniem câteva aspecte care sunt relevante pentru analiza noastră.
În anii ’30, recompense materiale se acordă doar celor decorați cu ordine și medalii de război
obținute pentru fapte de arme pe câmpul de luptă: Mihai Viteazul, Steaua României și Coroana
României de război cu panglică de Virtutea Militară, Virtutea Aeronautică de război, Virtutea
Militară, Bărbăție și Credință. Nici cei decorați cu ordine și medalii de pace, nici cei cărora li s-au
conferit doar medalii comemorative de război nu primesc recompense materiale. Guvernanții folosesc
mai multe tipuri de avantaje: împroprietăriri cu loturi agricole, cu loturi de casă, gratuități și reduceri
pe CFR, pensii. Există o ierarhie a efortului material făcut de stat, care corespunde cu importanța
decorațiilor respective; deloc surprinzător, cavalerii Ordinului Mihai Viteazul beneficiază de cele mai
importante recompense. Autoritățile au recunoscut inclusiv meritele luptătorilor din Războiul de
Independență, acordând și celor decorați atunci drepturi asemănătoare cu cele câștigate de ostașii
distinși în Primul Război Mondial. Avem de-a face cu un sistem de avantaje care se constituie treptat,
guvernații sunt departe de a avea de la bun început o imagine clară a tuturor aspectelor și
* Conferențiar universitar, Facultatea de Istorie, Universitatea București.

1 Christophe Guimarães, L'Ordre royal et militaire de Saint-Louis, 1693-1830: abrégé historique suivi de ses lettres,
sceaux, croix, médailles commémoratives et jetons, Montluçon, 2014, pp. 66-70.
2 Corneliu M. Andonie: Cea mai veche decorație românească – „Virtutea Militară” o medalie devenită Ordin Național, în
Buletinul Muzeului Militar Național, serie nouă, nr. 3, 2005, pp. 217-218.
3 Pensii au mai fost acordate doar soldaților și subofițerilor decorați cu Steaua României de război în Războiul de
Independență.
4 Floricel Marinescu, Modificările survenite la sistemul de decorații românești în deceniul patru al secolului XX, în Studii și
material de muzeografie și istorie militară, Muzeul Militar Central, București, tom 7-8 / 1974-1975 pp. 250- 255.
implicațiilor, în consecință măsurile și legile adoptate sunt marcate de tatonări, de numeroase
modificări, completări și reveniri.
Abdicarea lui Carol al II-lea, instaurarea regimului antonescian și apoi implicarea României în
cel de al Doilea Război Mondial au avut consecințe importante pentru sistemul românesc de
decorații: renunțarea la decorațiile personale ale fostului suveran, înființarea unor noi medalii,
închiderea Ordinului Mihai Viteazul și înlocuirea lui cu Ordinul Mihai Viteazul cu spade, pentru a le
aminti doar pe cele mai importante. Aceste transformări s-au concretizat într-o intensă activitate
normativă, în perioada 1940-1947 fiind emise zeci de legi și decizii ministeriale privitoare la decorații.
Un număr apreciabil dintre acestea privesc problema pe care o voi analiza în paginile următoare:
acordarea unor avantaje materiale celor decorați. În expunerea problemei am decis să nu urmăm o
structură cronologică, ci să tratăm separat fiecare tip de avantaj material acordat celor decorați.
Împroprietărirea celor decorați
Primele acte normative care aduc modificări situației existente privesc de fapt o categorie aparte
de decorați din Primul Război Mondial. Legea nr. 99 din 1927 prevedea, în articolul al 2-lea, că
ofițerii decorați cu Ordinul Mihai Viteazul pot fi împroprietăriți cu un lot de teren agricol de 25 de
hectare5, oferit gratuit de statul român ca recunoștință pentru meritele acestora în războiul care
dusese la crearea României Mari. Unele dintre terenurile acordate cavaleriilor Ordinului Mihai
Viteazul se găseau în Basarabia, Bucovina de nord, Cadrilater sau Transilvania de nord. În 1940,
odată cu cedarea respectivelor teritorii, mulți dinte proprietarii acestor terenuri, unii încă militari
activi, au rămas în România, pierzându-și, astfel, loturile. În acest context guvernanții decid să vină în
ajutorul celor care, din cauze care nu le erau imputabile, nu mai puteau beneficia derecompensa
oferită de patrie.
Primul text legislativ la decorația în discuție, emis după pierderile teritoriale, Regulamentul
Legii Ordinului militar de războiu „Mihai Viteazul” din 6 noiembrie 1940 nu atinge deloc problema
loturilor cavalerilor. Pot fi avansate mai multe explicații, unele evidente: tensiunile politice ale
momentului au făcut ca atenția guvernanților să fie acaparată de alte probleme, timpul scurt scurs de
la pierderile teritoriale cuplat cu lentoarea specifică proceselor birocratico-administrative nu au
permis găsirea unei soluții atât de repede. Credem, însă, că motivul principal este unul care ține de
logica internă a acestei legi: în perioada interbelică, problema împroprietăririi cavalerilor Ordinului
Mihai Viteazul este reglementată printr-o lege specială și nu prin legea – foarte sumară – de
înființare a ordinului, și nici prin regulamentul acestuia6, (de altfel aceasta este practica pentru toate
avantajele acordate decoraților în anii ’20-’307. Regulamentul din 1940 respectă această împărțire
preexistentă, el nu pomenește nimic despre loturile cavalerilor pentru că această problemă nu își avea
locul aici).
Abia un an mai târziu, prin legea nr. 812 din 13 septembrie 1941 le se oferă celor care posedau
loturi în ținuturile cedate din Transilvania și Dobrogea posibilitatea de a primii un alt lot, în condiții
identice, în restul țării8. Pentru aceasta ei trebuiau să renunțe, în favoarea statului român, la dreptul
de posesie asupra lotului primit conform legii din 1927. Este ușor de înțeles de ce legea 812 face
referire doar la unele din teritoriile pierdute în anul precedent. Basarabia și Bucovina de nord erau
din nou sub administrație românească, frontul era departe, pe Nipru, și continua să se îndepărteze.
Nu este vorba doar de un optimism al momentului. Autoritățile de la București nu puteau include
5 Sau 25 de jugăre în teritoriile de peste Carpați.

6 Î.D.R. nr. 2968 din 26 septembrie 1916, [Înființarea ordinului Mihai Viteazul], Monitorul Oficial nr. 144, 28 septembrie
1916, p. 6441 și Î.D.R. nr. 3249 din 21 decembrie 1916, Lege pentru înființarea ordinului militar de război „Mihai Viteazul”,
Monitorul Oficial nr. 223, 25 decembrie 1916, p. 7517; [Regulamentul nr. 71] promulgat prin decretul nr. 3709 din 6
noiembrie 1940, Regulamentul legii Ordinului militar de războiu „Mihai Viteazul”, Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 261, 7 noiembrie 1940, p. 6357-59.
7 Floricel Marinescu. Modificările survenite la sistemul de decorații românești în deceniul patru al secolului XX, în Studii și
material de muzeografie și istorie militară, Muzeul Militar Central, București, tom 7-8 / 1974-1975 pp. 250- 255.
8 Legea nr. 812, promulgată prin Decret-Lege nr. 2579 din 13 septembrie 1941, privitor la loturile de împroprietărire din
teritoriile cedate ale Cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul”, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 218, 14 septembrie 1941,
p. 5480.
156 T ra diț ie , i sto ri e , a rm a tă
loturile cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul din Basarabia și Bucovina în această lege, fără ca prin
aceasta să admită că nu au încredere în soartă războiului!
Legea din 1941 introduce o prevedere nouă: ofițerii în cauză pot obține, în locul terenului agricol,
o rentă viageră de 72000 de lei anual. Bănuim că pentru unii dintre Cavalerii ordinului exploatarea
unei proprietăți funciare era dificilă, și a devenit și mai neatractivă începând cu vara lui 1940, fie din
cauză că respectivii erau ofițeri activi, prinși cu activitățile zilnice ale unei armate pe picior de război,
fie că erau în rezervă sau retragere, iar vârsta și dificultățile inerente unei agriculturi a cărei forță de
muncă fusese în bună parte chemată sub arme constituiau tot atâtea obstacole. Așa cum am văzut că
se întâmplă și în deceniul precedent, autoritățile revin peste mai bine de un an cu o precizare: prin
legea nr. 43 din 25 ianuarie 1943, rentele în bani, pe care Cavalerii ordinului le-au obținut în locul
loturilor, sunt scutite de impozitul pe venit9.
Legea din 1941 (inclusiv modificarea adusă în 1943, menționată mai sus) îi privea doar pe cei
decorați în Primul Război Mondial. Deși, încă din toamna lui 1941, zeci de ofițeri sunt decorați cu
Ordinul Mihai Viteazul pentru bravura de care au dat dovadă în luptele dure de pe frontul de est, abia
un an mai târziu avantajele materiale de care se bucură membrii ordinului sunt extinse și asupra
noilor cavaleri, prin legea nr. 619 din 4 septembrie 194210. Mai multe diferențe sunt evidente în raport
cu prima lege de împroprietărire a cavalerilor, cea din 1927. În primul rând, acum loturile disponibile
pentru împroprietărire sunt amplasate numai în Basarabia și Bucovina de Nord11. Legea prevede că
tot aici vor fi împroprietăriți și Cavalerii ordinului din Primul Război Mondial, care au avut loturi în
teritoriile cedate Ungariei și Bulgariei. Există mai multe motivațiile posibile pentru această decizie a
regimului Antonescu. Este evidentă valoarea propagandistică a împroprietăririi eroilor în provinciile
pentru care aceștia luptă pe front. Nu putem însă exclude nici rațiuni pragmatice: în aceste teritorii
statul dispune mai mult teren agricol care poate fi înstrăinat12; detaliu important deoarece, spre
deosebire de 1927, acum războiul este departe de a fi terminat, și numărul celor îndreptățiți la aceste
loturi în mod previzibil va continua să crească. Deja în septembrie 1942 fuseseră acordate mult peste
300 de ordine Mihai Viteazul13. Pe de altă parte, există un caz în care un ofițer este împroprietărit în
Vechiul Regat: este vorba de generalul de armată Petre Dumitrescu, care primește în județul
Teleorman un lot ce aparținuse colonelului Cristodulo Emanoil, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul
din 191614; lot care, în urma decesului acestuia fără urmași, a trecut în proprietatea statului. Având în
vedere că această atribuire nu a putu fi făcută decât printr-o lege specială15, și că nu am mai
identificat alte asemenea legi, putem conchide că a fost un caz izolat, probabil favorizat și de existența
în posesia statului a respectivului lot.
Art. 6. al legii nr. 619 din septembrie 1942 precizează că de drepturile acesteia beneficiază și urmașii
ofițerilor decedați înainte de punerea în aplicare a legii, prevedere lesne de explicat dacă ținem cont că
circa 100 dintre ordinele acordate până la apariția legii fuseseră conferite post-mortem16.
Legea din septembrie 1942 nu mai prevede posibilitatea ofițerului decorat de a primi, în locul
lotului agricol, o rentă viageră. În același timp, stabilește că cei care au optat pentru asemenea rente
conform legii din 1941 numai pot revenii asupra deciziei luate.
9 Legea nr. 43, promulgată prin Decret-Lege nr. 163 din 25 ianuarie 1943, Decret-Lege pentru modificarea regimului de
impunere al rentelor viagere, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 21, 26 ianuarie 1943, p. 706.
10 Legea nr. 619, promulgată prin Decret-Lege nr. 2597 din 4 septembrie 1942, Împroprietărirea și acordarea unor drepturi ofițerilor
decorați cu ordinul militar „Mihai Viteazul”, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 208, Luni 7 Septembrie 1942, pp. 7404-7405.
11 Pentru lista localităților în care existau disponibile loturi Mihai Viteazul vezi: Comunicate și circulări Ministeriale,
Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Lista cu localitățile din Basarabia și Bucovina de Nord unde se constituie loturi de 25
de ha pentru împroprietărirea cavalerilor Mihai Viteazul, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 155, 7 iulie 1943, pp. 5968-5969.
12 Vezi Raportul d-lor miniștri al agriculturii și domeniilor și al apărării naționale către d-l Mareșal Ion Antonescu,
Conducătorul Statului, nr. 47.329 din 3 martie 1943, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 55, 6 martie 1943, p. 1920.
13 Colonel Eugen Ichim, Ordinul militar de război „Mihai Viteazul”, Editurile Modelism și Jertfa, București, 2000, Anexa 5,
pp. 113-150.
14 Ibidem, Anexa 2, p. 56.
15 Legea nr. 35 promulgată prin Decret-Lege nr. 153 din 21 ianuarie 1944, Decret-Lege relativ la împroprietărirea d-lui
General de Armată Petre Dumitrescu, Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 18, 22 ianuarie
1944, p. 394.
16 [Regulamentul nr. 59] promulgat prin Î.D.R. nr. 3482 din 9 decembrie 1927, Regulament al legii pentru împroprietărirea
ofițerilor decorați cu ordinul „Mihai Viteazul”, Monitorul Oficial, nr. 277, 15 decembrie 1927, pp. 16760-16761, Art. 10.
Ca și în legea din 1927, loturile sunt oferite gratuit de stat, și sunt supuse unui regim juridic special,
diferit de dreptul comun. Ele sunt inalienabile (nu pot fi înstrăinate în nici un fel, cu excepția moștenirii)
și indivizibile. Chiar și când era lăsate moștenire, lotul Cavalerului Mihai Viteazul trebuia transmis întreg
unuia dintre moștenitori (care trebuia să îi despăgubească pe ceilalți). Doar copiii săi aveau drept de
moștenire, cu excluderea rudelor colaterale, nici măcar soția nu putea moșteni lotul, iar în cazul în care îi
supraviețuia soțului ea avea doar un drept de uzufruct. Dacă un Cavaler murea fără urmași direcți, lotul
revenea statului (așa cum am văzut că s-a întâmplat în cazul colonelului Cristodulo).
Natura totalitară, corporatistă a regimului Antonescu este relevată de obligația noilor
împroprietăriți de a forma obști, care trebuiau, cu mici excepții, să se conformeze legii obștilor17.
În acest scop, loturile oferite urmau să fie grupate geografic, pe localități. De asemenea, trebuiau
distribuite pe cât posibil uniform pe județe18. Obștile, care dobândeau personalitate juridică, urmau
să aibă între 10 și 20 de membri. Statul urma să le ofere, chiar de la constituire, vitele și uneltele
agricole necesare, care urmau să fie apoi plătite din venitul loturilor respective.
Terenurile ce urmau să fie acordate decoraților proveneau din proprietățile statului, din terenuri
rămase nedistribuite în urma reformei agrare sau prin repatrierea în Reich a etnicilor germani, dar și
din proprietățile expropriate de la cetățenii români de etnie evreiască loviți de măsurile
discriminatorii ale regimului Antonescu. Ordinea de împroprietărire trebuia să respecte ierarhia
gradelor și vechimea în ordin.
Cu diferențele de rigoare, consecință a epocii istorice diferite, rolul principal al legii nr. 619 din
septembrie 1942 a fost să acorde aceleași drepturi și noilor cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul.
Înainte, însă, ca legea analizată să înceapă să fie aplicată, o nouă lege (nr. 135 din 5 martie
1943)19 vine să precizeze și să detalieze condițiile și procedura conform căreia cei decorați urmau să
fie puși în posesia lotului care li se cuvenea. Prevederea cea mai importantă dădea dreptul Cavalerilor
ordinului să primească cele 25 de hectare de teren agricol și în Vechiul Regat sau Transilvania, în
cazul în care aveau deja, în provinciile respective, o proprietate de cel puțin 10 hectare de teren
agricol în zonele de câmpie sau 5 în zonele de deal și dacă statul avea teren disponibil în localitatea
respectivă, astfel încât acest teren împreună cu lotul Mihai Viteazul să formeze o unitate din punct de
vedere economic. În cazul în care statul nu avea teren agricol în localitatea respectivă, ofițerul decorat
putea ceda terenul propriu statului, primind în schimb, în Basarabia sau Bucovina de Nord, comasat
cu cele 25 de hectare o suprafață echivalentă cu cea cedată. Legea mai conține diverse detalii
procedurale privitoare la ordinea de preferință în care vor fi alese loturile (respectând ierarhia
gradelor decorației și datele de conferire), administrarea lotului de către stat până în momentul
predării și procedura de punere în posesie. Legea din martie 1943 mai precizează un aspect la prima
vedere de la sine înțeles: un cavaler are dreptul să fie împroprietărit o singură dată și cu un singur lot.
Un singur act normativ a mai adus modificări regulilor de împroprietărire a Cavalerilor
Ordinului Mihai Viteazul înainte de sfârșitul regimului antonescian: legea nr. 153 din 20 martie
194420. Aceasta tratează două aspecte. În primul rând, stabilește că marii mutilați de război pot fi
împroprietăriți în localitatea unde domiciliau în momentul clasării. Scopul este evident, era dificil
pentru aceste persoane cu grade ridicate de invaliditate să suporte deplasările, în plus ei se puteau
mult mai dificil stabili definitiv în altă localitate, fiind de obicei dependenți de ajutorul unor rude sau
persoane apropiate pentru acțiuni bazice ale vieții de zi cu zi, astfel că legiuitorul nu le face o favoare,
ci modifică legea pentru ca și această categorie să poată beneficia de prevederile ei. În al doilea rând,
legea 153 din 1944 precizează că și urmașul legitim al ofițerului decorat post-mortem beneficiază de
17 Numărul minim de membri ai unei obști este redus de la 15 la 10 pentru Cavalerii ordinului. Legea nr. 488 din 22 iunie
1942, Lege pentru organizarea obștilor agricole, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 144, 24 iunie 1942, pp. 5185-5187.
18 Lista localităților în care se găseau loturile ce puteau fi solicitate de Cavalerii ordinului a fost publicată abia în iulie 1943:
Comunicate și circulări Ministeriale, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Lista cu localitățile din Basarabia și Bucovina
de Nord unde se constituie loturi de 25 de ha pentru împroprietărirea cavalerilor Mihai Viteazul, Monitorul Oficial, Partea
I, nr. 155, 7 iulie 1943, pp. 5968-5969.
19 Legea nr. 135 promulgată prin Decret-Lege nr. 592 din 5 martie 1943, Decret-Lege referitor la modificarea art. 7 și 8 din
legea Nr. 619 din 1942, cu privire la împroprietărirea Cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul”, Monitorul Oficial, Partea I,
nr. 55, 6 martie 1943, pp. 1919-1920.
20 Legea nr. 153 promulgată prin Decret-Lege nr. 601 din 20 martie 1944, Decret-Lege pentru modificarea legii privitoare
la împroprietărirea și acordarea unor drepturi ofițerilor decorați cu ordinul „Mihai Viteazul”, Monitorul Oficial, Partea I,
nr. 68, 21 martie 1944, pp. 2399-2400.
dreptul de împroprietărire, clarificând art. 6 al legii 619 din 1942, care într-adevăr ar fi putut fi
interpretat și în sensul că doar urmașii ofițerilor decorați în timpul vieții, dar decedați înainte de a fi
împroprietăriți au dreptul la aceste loturi. Clarificarea aceasta este cu atât mai binevenită cu cât
adesea acești ofițeri căzuți pe câmpul de luptă lasă în urmă copii minori, care nu se pot descurca în
arcanele birocrației, însă, așa cum sublinia și raportul ministrului, copiilor ofițerului [...], prin
moartea sa, au dreptul la toată solicitudinea din partea Statului21.
Este bine cunoscut că, datorită reorientării efortului militar după 23 August, în contextul schimbării
alianțelor, Ordinul Mihai Viteazul este declarat închis și înlocuit cu Ordinul Militar Mihai Viteazul cu
spade. Nici decretul de înființare al noului ordin, din octombrie 194422, nici Regulamentul său, publicat o
lună mai târziu23, nu au vreun articol care să confere militarilor decorați dreptul la împroprietărire din
partea statului. Pe de altă parte, articolul 16, care tratează despre pierderea calității de membru al Ordinului
Mihai Viteazul cu spade, precizează (alin. 6-8) că ofițerul respectiv pierde și toate drepturile și avantajele
care decurg din această calitate, dar este despăgubit pentru plantațiunile, clădirile sau lucrările făcute pe
locul cu care a fost împroprietărit. Întrucât regulamentul se referă, în principiu, doar la cei decorați cu
Ordinul Mihai Viteazul cu spade, ar reieși că legile precedente, referitoare la împroprietărirea Cavalerilor
ordinului, se aplică și celor ce vor fi decorați conform noii legi.
O distincție între Cavalerii ordinului este făcută prin Regulament pentru aplicarea legii pentru
înfăptuirea reformei agrare din 11 aprilie 194524. Impunând exproprierea proprietăților care au fost
arendate în ultimii 7 ani, regulamentul îi exclude de la aceasta pe proprietarii care s-au aflat în
serviciu comandat în interesul statului, în enumerare sunt incluși în mod explicit cei decorați cu
„Mihai Viteazul în luptă împotriva nemților și familiile lor”. Formularea, destul de vagă, lăsându-i în
mod clar deoparte pe cei decorați pe frontul de est, permite atât Cavalerilor decorați în timpul
Primului Război Mondial, cât și celor din campania din vest să își păstreze loturile.
Situația drepturilor diferitelor categorii de Cavaleri Mihai Viteazul a fost clarificată printr-o nouă
lege, nr. 310 din 20 aprilie 194525, care înlocuiește cu un text mult mai amplu și complet prima lege a
Ordinului Mihai Viteazul cu spade. Această lege dedică nu mai puțin de 8 articole (dintr-un total de
16) împroprietăririi ofițerilor decorați. Legea este completată de un regulament apărut în august
același an26, în care mai bine de o treime din text tratează aceeași problemă. Remarcăm o schimbare
radicală în modul în care problema avantajelor materiale este gestionată din punct de vedere al
practicii juridice: acum acestea nu mai fac obiectul unor acte normative separate, ci sunt incluse în
textele fundamentale care reglementează ordinul. Deoarece cele două acte normative au fost gândite
să fie complementare și numeroase prevederi se suprapun, le vom analiza împreună.
Trebuie spus de la bun început că legea stabilește în mod clar că atât ofițerii decorați cu vechiul
ordin, cât și cei decorați cu Mihai Viteazul cu spade sunt considerați membri ai Ordinului27, în
consecință atât prevederile legii, cât și ale regulamentului de aplică tuturor Cavalerilor Mihai
Viteazul, indiferent în ce campanie au fost decorați.
Articolul 5 enumeră drepturile de care se bucură membrii Ordinului și care acum sunt sensibil
mai numeroase: împroprietărirea fie cu 5 hectare de teren arabil împreună cu inventarul agricol
necesar, fie cu un loc de casă în localitatea de domiciliu; o rentă anuală egală cu solda de
sublocotenent; dreptul de a călători gratis pe CFR și pe vapoarele serviciilor statului de navigație
21 Raportul d-lor miniștri de război și cel al agriculturii și domeniilor către d-l Mareșal Ion Antonescu, Conducătorul
Statului, nr. 23.556 din 18 martie 1944, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 68, 21 martie 1944, pp. 2399-2400.
22 Î.D.R. nr. 1935 din 18 Octombrie 1944, Înființarea Ordinului Militar „Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea
I, nr. 246, 24 octombrie 1944, p. 6826.

23 [Regulamentul nr. 27] promulgat prin Î.D.R. nr. 2032 din 28 Octombrie 1944, Regulament pentru punerea în aplicare a
înaltului decret relativ la instituirea Ordinului Militar „Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 258,
6 noiembrie 1944, pp. 7188-7189.
24 Regulamentul nr. 4, promulgat prin Î.D.R. nr. 1138 din 11 aprilie 1935, [Regulament pentru aplicarea legii pentru înfăptuirea
reformei agrare nr. 187 din 1945], [art. 3. alin 8], Monitorul Oficial, Partea I, nr. 85, 12 aprilie 1945, pp. 2980-2982.
25 Legea nr. 310, promulgată prin Î.D.R. nr. 1309 din 20 aprilie 1945, Decret-Lege pentru înființarea Ordinului militar
„Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 93, 21 aprilie 1945, pp. 3339-3340.
26 Regulamentul nr. 11, promulgat prin Î.D.R. nr. 2476 din 7 august 1945, Regulamentul legii pentru înființarea Ordinului
Militar „Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 178, 8 august 1945, pp. 6883-6886.
„Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 93, 21 aprilie 1945, p. 3339, Art. 2.
fluvială, respectiv maritimă, la clasa I-a; scutire de taxe școlare pentru descendenții direcți; asistență
medicală gratuită în sanatorii și spitale pentru ei, soție și copiii minori.
În ceea ce privește împroprietărirea, observăm două diferențe majore față de legile precedente:
reducerea suprafeței la 5 ha și posibilitatea de a opta în schimb pentru un lot de casă. Dispare și
limitarea geografică la o provincie anume, evident, orice referire la Basarabia și Bucovina de Nord nu
își mai avea locul. Putem avansa mai multe ipoteze pentru reducerea suprafeței atribuite: disponibilul
mai redus de terenuri agricole în posesia statului în Transilvania și Vechiul Regat, dar și noua
orientare politică a puterii de la București: suprafața coincide cu lotul minim de împroprietărire
stabilit prin legea pentru înfăptuirea reformei agrare din 194528.
Ofițerii au dreptul la împroprietărire doar dacă nu au mai fost împroprietăriți în baza uneia din legile
anterioare sau nu au putut beneficia de această împroprietărire29. Formularea aceasta aparent vagă are
scopul de a permite reîmproprietărirea celor care au primit loturi în Cadrilater sau în provinciile ocupate de
URSS, evitând în același timp o referire directă la teritoriile pierdute. Regulamentul, prin articolul 17,
precizează că împroprietăririle făcute în baza legilor precedente rămân valabile, și sunt menționate explicit
atât legea din 1927, cât și cele din 1941 și 1942 cu modificările lor până în 1944. Dacă ținem cont că de alte
drepturi decât împroprietărirea beneficiază toți Cavalerii ordinului, este evident că cei care posedă un lot
atribuit conform prevederilor legilor anterioare sunt avantajați față de cei împroprietăriți sub regimul legii
din 1945. De asemenea, este păstrată prevederea din legea nr. 619 din septembrie 1942, prin care cei ce
optaseră pentru renta viageră nu mai pot reveni asupra deciziei.
Legea stabilește și ordinea în care Cavalerii vor putea alege loturile, păstrând principiile stabilite de
legile precedente: ierarhia claselor și în interiorul acestora data de conferire30. Regulamentul prevede, în
plus, că acei ofițeri care au optat, prin declarație scrisă, pentru teren arabil vor trebui să lucreze ei înșiși
pământul. Ei primeau, odată cu lotul, și un minim inventar agricol: plug, grapă de fier, mașină universală
de semănat, vânturătoare, 10 unelte agricole (sape, furci, lopeți, etc.) și o căruță cu cai sau boi31. Spre
deosebire de legile din perioada 1941-1944, acum inventarul agricol este oferit de stat în mod gratuit32,
putem presupune că este o compensație pentru suprafața mult redusă a lotului.
Sunt păstrate prevederile din legile precedente privitoare la indivizibilitatea și inalienabilitatea
loturilor, condițiile și procedura de transmitere pe cale succesorală, inclusiv reîntoarcerea lotului în
patrimoniul statului în lipsa copiilor (legitimi sau naturali recunoscuți), precum și drepturile
urmașilor celor decorați post-mortem33. Legea detaliază procedura de atribuire34 și stabilește că, în
măsura în care exista teren disponibil, loturile trebuiau repartizate în mod echilibrat pe județe35. Lista
28 Legea pentru înfăptuirea reformei agrare, nr. 187 din 2 martie 1945, art. 2, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 68 bis,
23 martie 1945, pp. 2205-2208.
„Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 93, 21 aprilie 1945, pp. 3339-3340, Art. 6.
„Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 93, 21 aprilie 1945, pp. 3339-3340, Art. 12, alin. 3; [Regulamentul
nr. 27] promulgat prin Î.D.R. nr. 2032 din 28 Octombrie 1944, Regulament pentru punerea în aplicare a înaltului decret
relativ la instituirea Ordinului Militar „Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 258, 6 noiembrie 1944, pp.
7188-7189, Art. 10.
6 noiembrie 1944, pp. 7188-7189, Art. 11
6 noiembrie 1944, pp. 7188-7189, Art. 14.
„Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 93, 21 aprilie 1945, pp. 3339-3340, Art. 8-10 și 13, [Regulamentul
nr. 27] promulgat prin Î.D.R. nr. 2032 din 28 Octombrie 1944, Regulament pentru punerea în aplicare a înaltului decret
relativ la instituirea Ordinului Militar „Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 258, 6 noiembrie 1944,
pp. 7188-7189, Art. 19, 21, 22 și 25.
„Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 93, 21 aprilie 1945, pp. 3339-3340, Art. 11-12.
„Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 93, 21 aprilie 1945, pp. 3339-3340, Art. 11, Regulamentul, art. 23.
localităților în care erau loturi disponibile a fost publicată în Monitorul Oficial (împreună cu unele
instrucțiuni procedurale) abia la începutul lui februarie 194636.
Regulamentul oferă mai multe detalii privitoare la procedura împroprietării cu un lot de casă.
Atribuirea terenului cădea în sarcina autorităților locale. Dacă ofițerul dorea, direcția construcțiilor
din Ministerul de Război întocmea gratuit planurile casei și se ocupa de supravegherea șantierului37.
Este o măsură care se încadra în practica interbelică, prin care instituții de stat ofereau angajaților lor
(în special cu venituri modeste) ajutor specializat (consultanță juridică, expertiză arhitecturală,
etc.)38. O diferență importantă privea statutul juridic al lotului de casă, care, spre deosebire de lotul
agricol, putea fi transmis respectând prevederile dreptului comun, astfel spus putea fi lăsat moștenire
și altora decât copiilor (soția supraviețuitoare fiind un prim beneficiar evident) sau chiar vândut.
Putem vedea împroprietărirea cu un lot de casă ca o încercare a autorităților de a compensa
proprietățile agricole sensibil mai mici oferite noilor cavaleri. Pe de altă parte, atribuirea de loturi pentru
construcția unei locuințe proprii militarilor decorați pentru fapte de arme pe câmpul de luptă era o practică
cu origini în anii '30 când, printr-o serie de acte normative, acestora li s-a acordat dreptul de a fi
împroprietăriți în localitatea de reședință, fără plată, cu terenuri de construcție de 300-500 de m239. Această
practică trebuie pusă în contextul mai larg în care instituții de stat sau chiar private construiau locuințe
pentru angajații proprii sau le înlesneau prin diverse metode achiziționarea unei locuințe, iar la un nivel mai
general încă înainte de Primul Război Mondial a existat o politică vizând înlesnirea accesului la locuința
proprie, concretizată prin înființarea Societății pentru construcția de locuințe ieftine40.
În prima jumătate a anului 1946, două dintre atribuirile de loturi agricole nu au respectat întru
totul prevederile legii și regulamentului discutate mai sus, motiv pentru care ambele au avut nevoie
de o lege proprie care să statueze derogările necesare. Este vorba despre împroprietărirea generalului
de Corp de Armată în rezervă à la Suite Gheorghe Rasoviceanu, Cavaler al ordinului din august 1917,
care avusese un lot de 25 de hectare în Cadrilater, pierdut când provincia a fost cedată. Prin legea din
februarie 1946, primește tot un lot de 25 de hectare (și nu 5 cât era regulamentar), tot în Dobrogea,
lângă Mangalia, teren care aparținea statului, dar pe care fostul general îl arendase și îl exploata41.
Raportul ministrului oferă ca argumente pentru această excepție pentru calitățile sale ostășești și
pentru activitatea desfășurată în mijlocul populației Dobrogene42.
Cel de al doilea beneficiar al unei legi speciale este generalul Constantin Sănătescu. În comuna în
care ceruse și îi fusese aprobată împroprietărirea, autorități altele decât cele din Ministerul de Război
au distribuit tot pământul cultivabil, inclusiv cel rezervat pentru loturile Mihai Viteazul. Soluția
găsită a fost atribuirea unei livezi vechi, părăsite, aflată tot în aceeași comună și în proprietatea
statului, tot în suprafață de 5 hectare, deoarece însă aceasta nu se încadra la pământ cultivabil a fost
necesară o lege specială prin care să se acorde derogarea necesară43. Ambele legi arată o anumită
flexibilitate a autorităților în găsirea de soluții. Poate chiar mai important, în ambele cazuri avem de-a
face cu personalități; autoritățile timpului au considerat că meritele acestora justifică eforturile
suplimentare, după cum o afirmă raportul ministerial la cea de a doua lege: Având în vedere și faptul
36 Comunicate și circulare ministeriale, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Tablou cu terenurile destinate

împroprietăririi Cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul” cu Spade, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 30, Marți 5 Februarie
1946, pp. 858-860.
6 noiembrie 1944, pp. 7188-7189, Art. 12.
38 Vezi ca exemplu Simion Câlția, Cumpărarea de locuințe prin Casa de economie, credit și asistență a P.T.T. în anii ’30 ai
secolului trecut, în Orient și Occident. Studii în memoria prof. Gheorghe Zbuchea, Editura Universității din București,
2018, pp. 381-395.
39 Floricel Marinescu, op. cit., în Studii și material de muzeografie și istorie militară, Muzeul Militar Central, București,
tom 7-8 / 1974-1975 pp. 251-255.

40 Noica Șt. Noica, Între istorie și actualitate. Politici de locuire în România, Editura Mașina de scris, București, 2003, p. 31.
41 Legea nr. 87, promulgată prin Î.D.R. nr. 570 din 21 februarie 1946, Împroprietărirea d-lui general de corp de armată în
rezervă „à la Suite” Gheorghe Racoviceanu, cavaler al ordinului Mihai Viteazul, Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 45, 22 Februarie 1946, pp. 1535-1536.
42 Raportul d-lui ministru al agriculturii și domeniilor către M. S. Regele, nr. 2.631 din 2 februarie 1946, Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 45, 22 Februarie 1946, p. 1536.

43 Legea nr. 463, promulgată prin Î.D.R. Nr. 1943 din 22 iunie 1946, Împroprietărirea d-lui general de armată adjutant
Constantin Sănătescu, cavaler al ordinului Mihai Viteazul, cu un lot de 5 ha. teren livadă cu pomi, în comuna Buda, jud. Ilfov,
prin derogare de la dispozițiile legii nr. 310 din 1945, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144, 25 iunie 1946, p. 6506.
că d-1 general de armată adjutant Constantin Sănătescu, prin actele și rolul pe care l-a jucat în
viața politică actuală a Țării, necesită o atențiune excepțională44.
În iunie și iulie 1946, două noi legi aduc modificări punctuale regimului împroprietăririlor
cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul. Prima dintre legi, nr. 496 din 25 iunie 1946, permite celor
10 ofițeri care, în baza legii nr. 812 din 14 Septembrie 1941, optaseră pentru o rentă viageră să revină
și să fie împroprietăriți45. Argumentul pentru această schimbare de optică față de toate legi din 1942
până în 1945 este economic: pe de o parte renta, rămasă tot la cuantumul de 72000 lei, avea o foarte
mică valoare în 1946, pe de alta aducerea ei la puterea de cumpărare este considerată foarte greu de
realizat pentru bugetul statului, în timp ce loturi disponibile încă există46. Este evidentă dorința de
echitate în tratarea cavalerilor de către factorii de decizie din minister. Ne putem întreba dacă nu a
jucat un rol și experiența nu foarte îndepărtată a lungilor ani de inflație de după Primul Război
Mondial. Pe baza ei, Ministerul a conchis că o împroprietărire este, pentru ambele părți, o soluție mai
bună decât repetate reevaluări ale rentei (așa cum se întâmplă cam în aceeași perioadă cu pensiile
cuvenite celor decorați, după cum vom vedea mai jos).
Cea de a doua lege, nr. 563 din 12 iulie 1946, lărgește în două privințe drepturile celor decorați. În
primul rând stabilește că ofițerii care au fost „decorați de mai multe ori cu Ordinul militar „Mihai Viteazul”
– cu ordine sau clase diferite”, au dreptul atât la lotul de teren cultivabil, cât și la terenul de casă în
localitatea în care locuiesc. Formularea este doar aparent ambiguă, ea ține cont de faptul că Ordinul Mihai
Viteazul cu spade a fost acordat începând cu clasa a III-a, fără să se țină cont de clasele pe care ofițerul
decorat le primise înainte de august 1944. A doua prevedere se referă la cavalerii morți înainte de a li se
acorda drepturile și include, în cazul în care aceștia nu au copii, văduva ca beneficiar în uzufruct47.
Doar o săptămână mai târziu, Ministerul de Război publică o nouă lege (nr. 585 din 17 iulie 1946) prin
care sunt donate cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul deja împroprietăriți, materiale de construcție sub
formă de barăci demontabile, care prisoseau ministerului după trecerea armatei la efectivele de pace48.
Acestea urmau să fie folosite de ofițerii împroprietăriți pentru a amenaja adăposturi pentru animale sau
magazii pentru unelte și mașini agricole ori produse. Spre deosebire de legile anterioare, ministerul nu
creează un drept, ci doar cedează, în limitele existente, un material care nu-i mai era necesar.
Recompense bănești
O altă categorie de recompense materiale acordate decoraților o reprezintă cele pecuniare. În anii ’40 a
fost creată o singură astfel de recompensă, renta anuală atribuită cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul prin
art. 5 al legii nr. 310 din 20 aprilie 1945, egală cu solda anuală brută de sublocotenent49. La limită am putea
să includem aici și renta viageră anuală de 72000 lei creată prin legea nr. 812 din septembrie 1941, tot
pentru cavalerii ordinului50, deși este vorba în fapt de o convertire în bani a dreptului de împroprietărire.
O situație mai complicată o reprezintă pensia acordată celor decorați cu Virtutea Militară de război
cl. I. Această pensie a fost instituită prin Legea pentru acordarea unei pensii viagere soldaților și gradelor
inferioare decorate cu Virtutea Militară de război, din 21 decembrie 191651. Formularea legii, foarte
succintă, prevede doar că cei decorați cu acest însemn pentru fapte de arme în timpul și pentru fapte de
44 Raportul d-lui ministru al agriculturii și domeniilor către M. S. Regele, Nr. 15.980 din 1 Iunie 1946, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 144, 25 iunie 1946, p. 6506.
45 Legea nr. 496, promulgată prin Î.D.R. Nr. 2015 din 25 iunie 1946, Abrogarea art. 6, alin. 2 din legea nr. 310 din 21 Aprilie 1945,
pentru înființarea Ordinului Militar „Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 146, 27 iunie 1946, p. 6636.
46 Raportul d-lor miniștri de război și cel al agriculturii și domeniilor către M. S. Regele, Nr. 20.287 din 27 Mai 1946,
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 146, 27 iunie 1946, p. 6636.

47 Legea nr. 563, promulgată prin Î.D.R. Nr. 2198 din 12 iulie 1946, Modificarea și completarea unor dispozițiuni din legea
nr. 310 din 21 aprilie 1945, pentru înființarea Ordinului Militar „Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea I,
nr. 161, 15 iulie 1946, p. 7377.
48 Legea nr. 585, promulgată prin Î.D.R. nr. 2239 din 17 iulie 1946, Autorizarea Ministerului de Război de a dona material
dela bărăcile demontabile ale armatei, cavalerilor decorați cu Ordinul Mihai Viteazul“, care au fost împroprietăriți cu
teren în baza legii Nr. 310 din 1945, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 166, 20 iulie 1946, p. 7638.
„Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 93, 21 aprilie 1945, pp. 3339-3340.
50 Legea nr. 812, promulgată prin Decret-Lege nr. 2579 din 13 septembrie 1941, privitor la loturile de împroprietărire din
teritoriile cedate ale Cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul”, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 218, 14 septembrie 1941, p. 5480.
51 Î.D.R. nr. 3251 din 21 decembrie 1916, [Lege pentru acordarea unei pensii viagere soldaților și gradelor inferioare
decorate cu Virtutea Militară de război], Monitorul Oficial, nr. 223, 25 decembrie 1916, p. 7518.
război vor avea dreptul la o pensie viageră de 25 de lei. Lipsa unei referiri la războiul în curs, maniera
generală de redactare, similară cu cea întâlnită în cazul altor prevederi referitoare la decorațiile de război,
lasă impresia că legiuitorul a vrut să creeze o normă permanentă, și nu o soluție de moment. În practică,
însă, se pare că cei decorați pe frontul de est nu au beneficiat de această pensie. Actele normative din anii
1945 și 1947 sunt mai precise și fac clar referire doar la pensia celor decorați cu Virtutea Militară de Război
cl. I din campania 1916, de unde deducem că autoritățile au ales să interpreteze legea din 1916 ca
referindu-se strict la Primul Război Mondial52.
Este însă cât se poate de clar că, în ciuda greutăților momentului, veteranii din Primul Război Mondial
nu au fost uitați de autorități. În ianuarie 1941, o nouă lege a pensiilor statuează că nimeni nu poate încasa
decât o singură pensie de la stat, județ și comună. În același timp, printre foarte puținele excepții53, se
permite celor decorați cu Virtutea Militară să cumuleze această pensie cu oricare alta54. Pensia veteranilor
decorați cu această medalie este mărită de mai multe ori (1941, 1944, 1945, 1946 și de două ori în 1947)55.
Este evident că autoritățile încearcă să păstreze puterea de cumpărare a acestei pensii, este greu de spus în
ce măsură și reușesc, mai ales după ce inflația galopantă creată de guvernul controlat de sovietici își face
simțite efectele. Cu ocazia ultimei măriri, cea din mai 1947, pentru a ține pasul cu devalorizarea leului,
autoritățile au trebuit să crească de 10 ori valoarea pensiei.
Reduceri și gratuități de transport
O altă categorie de avantaje materiale acordată celor decorați au constituit-o reducerile și gratuitățile pe
C.F.R., și pe vapoarele liniilor de stat fluviale (N.F.R.) și maritime (S.M.R.). Acestea încep să fie acordate
încă din perioada interbelică56. La începutul anului 1941, lista celor care aveau dreptul să călătorească gratuit
pe căile ferate cuprindea cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, decorații cu ordinul Ferdinand cu panglică de
Virtutea Militară57, pe cei decorați cu Virtutea Militară de război în Campaniile din 1913 și 1916-1920, cu
Virtutea Aeronautică de război în Campania menționată anterior și cu Virtutea Militară de pace clasa I
conferită până în 1915 (adică ofițerilor). Lor li se adaugă văduvele decoraților cu Virtutea Militară de război
în campaniile din 1913 și 1916-1920.
O a doua categorie este reprezentată de cei care au dreptul la un număr limitat de călătorii: în primul
rând decorații cu Steaua României și Coroana României cu spade și panglică de Virtutea Militară care
primesc 6 călătorii dus-întors gratuite valabile și pe trenurile accelerate și 6 călătorii dus-întors, doar la
trenurile personale, cu 75% reducere. În fine, cei decorați cu Medalia Bărbăție și Credință cu spade au
dreptul numai la 6 călătorii dus-întors, doar la trenurile personale, cu 75% reducere58. În iulie 1941, un text
normativ stabilește că toți cei menționați mai sus au dreptul să călătorească pe vapoarele N.F.R. cu 90%
52 Jurnal al Consiliului de Miniștrii nr. 802 din 24 mai 1945, Indemnitate de scumpete pensionarilor IOVR inclusiv cei
decorați cu „Virtutea Militară” cl. I din campania 1916, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 120, 30 mai 1945, pp. 4451-4452;
Jurnal al Consiliului de Miniștrii nr. 1325 din 18 octombrie 1945, Indemnitate de scumpete pensionarilor IOVR inclusiv cei
decorați cu „Virtutea Militară” cl. I din campania 1916, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 244, 25 octombrie 1945, pp. 9388-
9389; Jurnal al Consiliului de Miniștrii nr. 1681 din 21 noiembrie 1946, Recalcularea pensiilor I.O.V.R. inclusiv cele
acordate decorațiilor cu „Virtutea Militară” de război cl. I, din campania 1916, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 281,
4 decembrie 1946, p. 12561; Jurnal al consiliului de miniștri nr. 315 din 21 martie 1947, Indemnitate de scumpete
pensionarilor IOVR inclusiv cei decorați cu „Virtutea Militară” cl. I din campania 1916, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 081,
7 aprilie 1947, p. 2762; Jurnal al Consiliului de Miniștri nr. 578 din 23 mai 1947, Recalcularea pensiilor de război ale
pensionarilor IOVR inclusiv cei decorați cu „Virtutea Militară” cl. I din campania 1916, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 135,
17 iunie 1947, p. 4872.
53 Celelalte două sunt pensia de invalid de război și pensia cuvenită văduvelor celor morți pe front.
54 [Legea nr. 10] promulgată prin Decret-Lege nr. 10 din 5 ianuarie 1941, Îmbunătățirea pensiilor publice și reglementarea
cumulului de pensii, [art. 15. alin. 1, 2, pct. c), și pct. d alin. 2], Monitorul Oficial, Partea I, nr. 5, 7 ianuarie 1941, pp. 72-73.
55 [Legea nr. 401] promulgată prin Decret-Lege nr. 1177 din 28 aprilie 1941, Decret-Lege pentru majorarea pensiilor
viagere sub 7.500 lei bruto lunar, [pct. d)], Monitorul Oficial, Partea I, nr. 103, 4 mai 1941, p. 2358; [Anexa nr. 539] Jurnal
al Consiliului de Miniștri nr. 923 din 14 decembrie 1944, Majorarea pensiilor trimestriale I. O. V., grade inferioare,
inclusiv cele acordate decoraților cu Virtutea Militară de Război cl. I, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 293, 18 decembrie
1944, p. 8196; vezi și legile de la nota 52.
56 [Regulamentul nr. 77] promulgat prin Î.D.R. nr. 3975 din 16 decembrie 1926, [Modificarea art. 1 din regulamentul de
transporturi gratuite și cu preț redus pe căile ferate], Monitorul Oficial, nr. 283, 18 decembrie 1926, p. 19322. [Legea nr.
90] promulgată prin Î.D.R. nr. 2042 din 27 iunie 1929, Lege pentru Crearea Regiei Autonome a C. F. R., [art. 34.],
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 141, 1 iulie 1929, pp. 4922-4930. Pentru anii ʼ30 vezi Floricel Marinescu, op. cit., în Studii și
material de muzeografie și istorie militară, Muzeul Militar Central, București, tom 7-8 / 1974-1975 pp. 251-255.
57 Floricel Marinescu, Ordinul Ferdinand și Medalia Ferdinand, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013, p. 31.
58 [Anexa nr. 57] promulgată prin Jurnal al Consiliului de Miniștrii nr. 349 din 27 martie 1941, Modificări în tariful local de
călători al C. F. R., [art. II. pct. a) 7.-9. și 12.; pct. b) 1.-2.], Monitorul Oficial, Partea I, nr. 75, 29 martie 1941, pp. 1572-1574.
reducere, cu excepția celor decorați cu Medalia Bărbăție și Credință cu spade, care beneficiază de o
reducere de 75%59.
Legea 162 din 28 februarie 1942 dă dreptul la călătorii gratuite pe C.F.R. și cavalerilor Ordinului Mihai
Viteazul, decoraților cu Virtutea Aeronautică și cu Virtutea Militară din războiul în curs60, înlăturând astfel
o diferență care nu se justifica între drepturile purtătorilor aceleiași decorații din campanii diferite. Pe de
altă parte, această egalizare nu îi include și pe cei decorați în anii 40 cu Steaua României și Coroana
României cu spade și panglică de Virtutea Militară sau cu Medalia Bărbăție și Credință cu spade61.
Costul acestor călătorii nu era suportat de către C.F.R., ci de către stat. Din 1929, de când căile ferate au
fost reorganizate sub formă de regie autonomă62, cu propriul buget, distinct de cel al ministerului tutelar,
achitarea acestor sume s-a făcut în virtutea unor convenții încheiate între C.F.R. și Ministerul de Finanțe,
care detaliau precis drepturile fiecărei categorii de decorați. Practica a continuat și în perioada celui de al
Doilea Război Mondial63, însă aceste convenții nu modifică situația prezentată mai sus. În materie de
reduceri de transport, factorii politici aflați la putere în anii ’40 nu inovează, singura modificare notabilă
fiind extinderea acestor drepturi și la unii dintre decorații ultimului război.
Regim preferențial acordat la vânzările organizate de stat
În timpul regimului antonescian, statul a vândut sau arendat particularilor diverse terenuri agricole,
apartamente urbane și ceea ce regimul numește „bunuri mobile”64. În majoritatea cazurilor este vorba
despre proprietăți și bunuri pe care statul le-a confiscat – jefuit ar fi un cuvânt mai potrivit – de la evrei.
Doar într-un singur text de lege din cele care au relevanță pentru tema noastră sunt puse în vânzare terenuri
cumpărate de stat în zonele de frontieră, prin expropriere; scopul acestei legi este de a trece respectivele
terenuri în posesia cetățenilor români de origine etnică română65.
În toate aceste legi s-a stabilit o ierarhie a cumpărătorilor potențiali, în care anumite categorii sunt
privilegiate. Această ierarhie servea la departajare în cazul în care la licitația respectivă mai multe persoane
oferiseră același preț. În plus, cei incluși în aceste categorii, în ordine ierarhică, aveau dreptul, la sfârșitul
licitației, să cumpere respectiv să arendeze bunul pus în vânzare oferind un preț egal cu cea mai bună ofertă.
Este evident efortul regimului de a dirija aceste bunuri către anumite categorii de cumpărători. În toate
59 [Anexa nr. 142] promulgată prin Î.D.R. nr. 191 din 7 iulie 1941, Norme de călătorie cu reducere pe vapoarele N.F.R., [art.
1. pct. b) și d); art. 2. pct. a)], Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162, 11 iulie 1941, p. 4005.
60 Legea nr. 162, promulgată prin Decret-Lege nr. 649 din 28 februarie 1942, Acordarea drepturilor de călătorie gratuită
pe C. F. R. a decoraților din actualul războiu cu ordinele „Mihai Viteazul”, „Virtutea Aeronautică de Războiu” și „Virtutea
Militară de Războiu”, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 052, 2 martie 1942, p. 1430.
61 Ministerul Finanțelor, Convenție Nr. 701944 din 17 aprilie 1943, Convențiune între Ministerul Finanțelor, ca
reprezentant al tuturor celorlalte ministere și Regia Autonomă C. F. R., [reduceri ale tarifelor de călătorie pe C.F.R.
pentru cei decorați cu ordine de război], [art. 2.: A. alin 1., pct. 8., 9. și 10. și alin. 15; B. alin. 1. și pct. 1.; D. alin. 1 pct. 1. și
2.], Monitorul Oficial, Partea I, nr. 092, 19 aprilie 1943, pp. 3499-3504.
62 [Legea nr. 90] promulgată prin Î.D.R. nr. 2042 din 27 iunie 1929, Lege pentru Crearea Regiei Autonome a C. F. R.,
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 141, 1 iulie 1929, pp. 4922-4930.

63 Comunicate și circulare ministeriale, Ministerul Finanțelor, nr. 704632 din 9 mai 1942, [Convenție încheiată între
Ministerul de Finanțe și Regia Autonomă C.F.R. privitoare la călătoria invalizilor și decoraților de război pe C.F.R.], [art.
II, pct. A. 8, 9, 11 și ultimul aliniat; cap. B. pct. 1; cap. D. pct. 1, 3 și ultimele două aliniate], Monitorul Oficial, Partea I, nr.
108, 10 mai 1942, pp. 3955-3959. Comunicate și circulare ministeriale, Ministerul Finanțelor, [Modificarea convenției
încheiate între Ministerul de Finanțe și Regia Autonomă C.F.R. privitoare la călătoria invalizilor și decoraților de război
pe C.F.R.], [art. II, cap. D. pct. 1 și 2; ultimele două aliniate], Monitorul Oficial, Partea I, nr. 038, 15 februarie 1943, pp.
1282-1283. Ministerul Finanțelor, Convenție Nr. 701944 din 17 aprilie 1943, Convențiune între Ministerul Finanțelor, ca
reprezentant al tuturor celorlalte ministere și Regia Autonomă C. F. R., [reduceri ale tarifelor de călătorie pe C.F.R.
pentru cei decorați cu ordine de război], [art. 2.: A. alin 1., pct. 8., 9. și 10. și alin. 15; B. alin. 1. și pct. 1.; D. alin. 1 pct. 1. și
2.], Monitorul Oficial, Partea I, nr. 092, 19 aprilie 1943, pp. 3499-3504.
64 Legea nr. 398 promulgată prin Decret-Lege nr. 1569 din 26 mai 1942, Decret-Lege pentru administrarea și lichidarea
bunurilor aparținând Centrului National de Romanizare, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120, 27 mai 1942, pp.
4311-4323. [Anexa nr. 2] promulgată prin decizia ministerială nr. 72685, [Norme privitoare la mărfurile și bunurile mobile
părăsite de evrei], [art. 7. pct. 3], Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 003, 4 ianuarie 1943, pp. 45-46. Legea nr. 143
promulgată prin Decret-Lege nr. 625 din 9 martie 1943, Decret-Lege pentru modificarea și completarea unor dispozițiuni
din legile: Nr. 173 din 1942, Nr. 393 din 1942, Nr. 254 din 1941, Nr. 51 din 1942 și Nr. 196 din 1942, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 058, 10 martie 1943, pp. 2038-2042. Președinția Consiliului de Miniștrii, Decizia nr. 127784 din 16
martie 1943, [Reglementarea atribuirii de către Centrul Național de Românizare a locuințelor din București], Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 065, 18 martie 1943, p. 2341.
65 Legea nr. 477 promulgată prin Decret-Lege nr. 1837 din 22 iunie 1942, Decret-Lege pentru finanțarea preemțiunii
privind imobilele agricole situate în zonele militare, [art. 4. alin. 1 și 5] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143,
23 iunie 1942, pp. 5143-5144.
aceste ierarhii apar cei decorați pe frontul de est, de obicei în poziția a treia, după invalizii din războiul în
curs atunci și după urmașii celor morți în același război.
Pentru a înțelege motivațiile regimului, trebuie să ținem cont de două aspecte. Pe de o parte, pe măsură
ce războiul se prelungește, statul a luat diverse măsuri pentru a veni în ajutorul celor mobilizați și al
familiilor lor, precum și al invalizilor și orfanilor de război. Pe de altă parte, regimul îi consideră pe cei care
luptă pe front elemente mult mai sigure, pe care se poate baza. Nu în ultimul rând, asemenea măsuri, care
acordă un avantaj clar celor decorați (și luptătorilor în general) au rolul de a îi motiva pe cei în cauză în
eforturile pe care le fac pe front.
Scutire de taxe școlare
O ultimă recompensă materială a constituit-o scutirea de taxe școlare a copiilor celor decorați. Cu mici
excepții au fost în continuare aplicate prevederile legilor de la mijlocul anilor ’30, care acordau această
scutire copiilor celor decorați cu Mihai Viteazul, Virtutea Aeronautică, Steaua României și Coroana
României de război cu panglică de Virtutea Militară, Virtutea Militară de război și Bărbăție și Credință de
război, cu condiția să fi obținut cel puțin media 8 în anul școlar anterior66. Legea pentru înființarea
Ordinului Mihai Viteazul cu spade nu mai menționează obligația copiilor cavalerilor de a obține vreo medie
minimă pentru a beneficia de scutiri67. Fără ca legea din 1936 să fie modificată, începând cu 1945 deciziile
ministeriale care reglementează admiterea în diferitele școli de ofițeri și subofițeri restrâng numărul celor
care beneficiază de scutirile de taxe școlare doar la cei decorați cu Mihai Viteazul, Virtutea Militară de
război și Virtutea Aeronautică de Război68.
Concluzii
Problema avantajelor materiale acordate celor decorați pare să fi ocupat un loc important în
efortul de gestionare a sistemului onorific românesc, dacă ținem cont că acestei probleme i-au fost
dedicate circa o treime din cele puțin peste o sută de legi, regulamente și decizii ministeriale
privitoare la decorații, publicate între septembrie 1940 și decembrie 1947.
În primul rând, trebuie să subliniem că, la fel ca în deceniul precedent, statul român a acordat
avantaje materiale doar celor care au fost decorați pentru fapte de arme pe câmpul de luptă. Nici
decorațiile de pace, nici medaliile comemorative de război nu au fost însoțite de nici un fel de
recompense cu valoare pecuniară.
Comparativ cu anii ’30, perioada de după septembrie 1940 se remarcă prin mult mai puține
inovații legislative. E adevărat că războiul exercită pe de o parte o presiune, creând probleme și
situații noi ce trebuiau rezolvate, dar în același timp creează o atmosferă puțin propice pentru
experimente. Mai important, războiul taxează sever resursele statului, ceea ce poate explica de ce
drepturi acordate în perioada prosperă și liniștită de la mijlocul anilor ’30 sunt extinse cu întârziere
sau nici nu sunt acordate celor decorați în al Doilea Război Mondial69.
Nu în ultimul rând, trebuie ținut cont că, spre deosebire de perioada precedentă, în care sistemul
de recompense materiale a trebuit construit aproape de la zero, România intră în al Doilea Război
Mondial cu o legislație care acoperea principalele probleme și care putea fi ușor modificată pentru a-i
include pe cei decorați acum.
66 Floricel Marinescu, op. cit., în Studii și material de muzeografie și istorie militară, Muzeul Militar Central, București,
tom 7-8 / 1974-1975 pp. 251-255.
„Mihai Viteazul” cu spade, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 93, 21 aprilie 1945, pp. 3339-3340, Art.5.
68 Decizii ministeriale și regulamente referitoare la admitere în diverse școli militare, care prevăd scutirile acordate fiilor
celor decorați: Monitorul Oficial. Partea I, 109, nr. 147, 24 iunie 1941, pp. 3630-3634; Monitorul Oficial al României, Partea
I, 111, nr. 126, 1 iunie 1943, p. 4832-4836; Monitorul Oficial, Partea I, nr. 133, 10 iunie 1943, p. 5106; Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 191, 24 august 1945, pp. 7439-4742; Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186, 13 august 1946,
pp. 8714-8718, etc.
69 De exemplu, dintre decorații de după 1940, de loturi de casă beneficiază doar Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, dar nu
și cei decorați cu Virtutea Aeronautică de război, Virtutea Militară de război și Bărbăție și Credință de război, spre
deosebire de anii ’30 când toți cei menționați mai sus se bucură de acest drept.
ÎNDEPLINIREA CLAUZELOR MILITARE PREVĂZUTE ÎN
CONVENȚIA DE ARMISTIȚIU REFLECTATĂ ÎNTR-UN MEMORIU
AL DELEGAȚIEI MILITARE ROMÂNE (1 MARTIE 1945)
Dr. Teodora GIURGIU*
Abstract:
The article presents a document that was drafted by Section I from the Military Delegation that
presents how Romania respected the obligations that were stipulated by articles 1, 2, 4 and 5 from the
Truce Convention in the first 6 months from the moment it was signed on September 12, 1944.
Keywords: Truce Convention, Military Delegation, obligations, Marshal Malinovski, General Staff
Pentru punerea în aplicare a Convenției de Armistițiu, semnată la 12 septembrie 1944, au fost

înființate de statul român o serie de instituții, pe o perioadă determinată.
Delegația Militară din cadrul Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului a avut ca principală
atribuție urmărirea respectării tuturor clauzelor cu caracter militar prevăzute în Convenția de Armistițiu.
În cea mai mare parte a timpului a fost organizată astfel: șeful delegației, ajutat de un subșef; cabinet;
Secția I-a Organizarea și Aplicarea Militară a Armistițiului; Secția a II-a Materiale, Mașini, Unelte și
Armament; Secția a III-a Ofițeri de Legătură și Translatori; Secția Auto și Secția Cazarmare1.
În Memoriu privind stadiul executării Convenției de Armistițiu după 6 luni – Clauze militare,
întocmit la nivelul Secției I-a din cadrul Delegației Militare, ne sunt oferite informații relevante cu
privire la îndeplinirea prevederilor articolelor 1, 2, 4 și 5 până la data de 1 martie 1945, document al
cărui text îl redăm în continuare pentru cei interesați:
„Articolul 12
România a rupt relațiile cu Germania și Ungaria, a intrat în război contra acestora, alături de
Puterile Aliate, cu începere din ziua de 24 august 1944, ora 4, fapt recunoscut prin însăși textul art. 1
din Convenția de Armistițiu.
Armata Română a început acțiunea sa militară chiar din momentul arătat mai sus și a realizat
azi, după 6 luni, inițial singură și apoi în cooperare cu glorioasa Armată Sovietică, cele mai frumoase
rezultate și anume:
Între 24 august și 20 septembrie 1944 a executat următoarele misiuni de o importanță capitală
pentru desfășurarea ulterioară a operațiunilor:
lichidarea tuturor rezistențelor și dezarmarea tuturor forțelor germane aflate pe teritoriul
românesc;
acoperirea concentrării forțelor sovietice în Transilvania centrală (fapt recunoscut prin ordinul
de zi dat de generalul sovietic Managarov3).
* Expert gr. I, Arhivele Militare Naționale Române.

1 Vezi pe larg Teodora Giurgiu, Câteva considerații cu privire la efortul economic al României la susținerea celei de-a doua
conflagrații mondiale, în Tradiție, Istorie, Armată, Sesiunea internațională de comunicări științifice a Muzeului Militar
Național „Regele Ferdinand I”, ediția a II-a, coordonator conf. univ. dr. habil. Olimpiu Manuel Glodarenco, vol. II,
București, Editura Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”, 2015, pp. 207-215.
2 De la 24 august 1944, ora 4 a.m., România a încetat cu totul operațiunile împotriva Uniunii Republicilor Socialiste
Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieșit din războiul împotriva Națiunilor Unite, a rupt relațiile cu Germania și
sateliții săi, a intrat în război și duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de a
restaura independența și suveranitatea României, pentru care scop va pune la dispoziție nu mai puțin de 12 divizii de
infanterie, cu mijloacele suplimentare. Operațiunile militare din partea forțelor române, inclusiv forțelor navale și
aeriene, împotriva Germaniei și Ungariei vor fi puse sub comanda generală a Înaltului Comandament Aliat (sovietic).
3 Managarov Ivan Mefodievici (n. 1898  m.1981), general rus, comandantul Armatei 53.
Alături de forțele sovietice, Armata Română a trecut apoi la ofensivă participând la obținerea
următoarelor succese operative:
- eliberarea Transilvaniei și pătrunderea pe teritoriul maghiar și cehoslovac;
- cucerirea capitalei maghiare Budapesta.
Cucerirea regiunii munților Bukk și, în cooperare, au câștigat bătălia dintre Bodrog și Hernad.
Astăzi trupele române luptă la 300 km depărtare de frontierele țării și dețin o parte importantă
din Frontul 2 Ucrainean.
De remarcat, că aportul nostru militar, spre deosebire de celelalte țări care s-au găsit în situații
similare, a fost:
imediat: acțiunile de curățire și dezarmare a germanilor din țară, nu numai că a început imediat,
dar a avut rezultate totale;
unitar: nicio unitate din Armata Română nu a mai luptat alături de germani începând din ziua de
24 august 1944;
total: întreaga țară și Armata Română a pus în joc toate mijloacele și resursele, fără niciun sprijin
din afară;
substanțial: numărul de divizii și efectivele cu care am operat ne situează în fruntea tuturor
celorlalte țări, după Marile Puteri Aliate.
Forțele române puse la dispoziția Înaltului Comandament Sovietic, întrec minimum fixat de art.
1 al Convenției de Armistițiu, întrucât:
în cursul lunii septembrie și până la 16 octombrie 1944: 19 divizii;
de la 16 octombrie la 1 noiembrie 1944: 16 divizii;
cu începere de la 1 noiembrie 1944 și până azi: 14 divizii;
toată aviația română operează în sprijinul forțelor sovieto-române;
toate navele române și toate mijloacele noastre de transport și transmisiuni activează în profitul
operațiunilor armatelor sovietice.
Totalul pierderilor suferite de Armata Română în operațiunile de la 24 august 1944 și până în
prezent fiind de 3.419 ofițeri, 3.117 subofițeri și 107.526 trupă, morți, răniți și dispăruți, constituie
proba marilor eforturi făcute și justifică sacrificiul succeselor operative obținute pe câmpul de luptă.
Valoarea efortului Armatei Române și a succeselor obținute este confirmată, de asemenea, și prin
nenumărate citări și mulțumiri făcute comandamentelor operative sovietice și date de domnul mareșal
Malinovski4, prin care arată frumoasa comportare a M.U. române în lupta contra dușmanului nostru
comun.
Articolul 25
România a început acțiunea de dezarmare și internare a forțelor armatei germane și ungare,
chiar în ziua de 24 august 1944, obținând un succes deplin, reușind ca în 8 zile să lichideze toate
rezistențele germane de pe teritoriul român.
În aceste operațiuni, armatele germană și ungară au pierdut: 56.080 prizonieri [și] 5.000 morți
(aproximativ).
De remarcat că acțiunea de dezarmare s-a făcut cu lupte și sacrificii mari, fiindcă unitățile
germane – bine dotate cu armament și, în special, cu tunuri și aviație – s-au opus, iar unitățile
române aflate în interiorul țării au fost neinstruite (recruți cu 2 luni instrucție) și slab dotate cu
armament.
4 Malinovski Rodion Iakovlevici (n. 1898  m. 1967), mareșal sovietic. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,
comandant al Armatei II Gardă (1942-1943), al Frontului de Sud-Vest (1943-1944), apoi comandant al Fronturilor 3 (oct.
1943-1944) și 2 Ucrainene (1944-1945), precum și al Frontului Transbaikalian (1945) împotriva japonezilor; reprezentant al
Înaltului Comandament Aliat (sovietic); ministru al Apărării (1957-1967).
5 Guvernul și Înaltul Comandament al României se obligă să ia măsurile pentru dezarmarea și internarea forțelor armate
ale Germaniei și Ungariei, aflate pe teritoriul României său, ca și internarea cetățenilor celor două state care își au
reședința acolo.
Articolul 46
Marele Stat Major (în urma înțelegerii luate cu Comandamentul Sovietic), încă din luna octombrie
1944, a trimis unități de grăniceri pentru a se instala pe frontiera Moldovei, Bucovinei și Dobrogei de
Nord.
Aceste unități însă nu au putut să se instaleze, deoarece autoritățile sovietice locale nu au admis
această instalare.
Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului intervenind la Comisia Aliată de Control,
aceasta ne-a comunicat:
la 29 octombrie 1944: să retragem imediat grănicerii în interior, urmând ca restabilirea
serviciului de pază pe frontieră să fie rezolvată printr-o convenție specială ce urmează a se întocmi
ulterior;
la 4 noiembrie 1944: deși prin art. 4 din Convenția de Armistițiu se restabilește frontiera de stat
între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și România, totuși întrucât art. 37 din Convenție
prevede libera mișcare pe teritoriul României în orice direcție, această mișcare ar fi stingherită dacă
trecerea fiecărei unități sovietice și materialului de război peste hotarul sovieto-român ar fi supus
unor formalități de frontieră, și deci instalarea grănicerilor pe frontiera sovieto-română ar fi o
încălcare a art. 3 din Convenție.
De atunci, nicio altă înștiințare nu a fost primită din partea Comisiei Aliate de Control cu privire
la întocmirea aceste Convenții.
Este de remarcat că niciodată și prin nicio măsură, Înaltul Comandament sau Guvernul român
nu a intenționat să limiteze libera trecere a Armatei Sovietice, prevăzută în art. 3 al Convenției și că
instalarea trupelor de grăniceri are drept scop asigurarea serviciului de pază a frontierelor contra
încercărilor de trecere clandestină, dăunătoare din punct de vedere al contrabandelor.
Articolul 58
În prezent, nu se mai găsește niciun prizonier rus în lagărele românești; foștii prizonieri ruși au
fost predați cu acte autorităților sovietice, iar parte din ei au plecat din lagăre imediat la sosirea
armatelor sovietice.
Toți prizonierii predați au fost echipați de noi și li s-a asigurat hrana pe timpul transportului.
De asemenea, toți prizonierii anglo-americani au fost predați cu acte în regulă Misiunilor
Engleze și Americane, venite în acest scop, care i-a ridicat și transportat cu avioanele.
Prizonieri români aflați în U.R.S.S.
Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului a semnalat, în nenumărate rânduri Comisiei
Aliate de Control, problema prizonierilor de război români.
Străduințele și eforturile Armatei Române atât în greaua acțiune de dezarmare a unităților germane
aflate pe teritoriul țării la 24 august 1944, dar mai ales participarea cu succes în cele 6 luni de cooperare în
războiul comun alături de Națiunile Unite, impun clarificarea celei mai importante chestiuni, aceia a
prizonierilor de război români, chestiune care formează baza moralului nu numai de pe front, dar însăși a
națiunii române, care așteaptă acest act de dreptate din partea Guvernului Uniunii Sovietice.
Din punct de vedere juridic, prizonierii români pot fi clasați în următoarele categorii:
Prizonieri români în U.R.S.S. luați înainte de 24 august 1944
Numărul precis al acestor prizonieri nu se cunoaște, întrucât nu s-a putut obține acest lucru pe
nicio cale, nici înainte, nici după încetarea ostilităților cu U.R.S.S.
6 Se restabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și România, stabilită prin Convenția
sovieto-română din 28 iunie 1940.
7 Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura forțelor sovietice și ale celorlalți Aliați înlesniri pentru libera
lor mișcare pe teritoriul României, în orice direcție, dacă este cerută de către situația militară. Guvernul și Înaltul
Comandament al României, acordă orice concurs posibil pentru o astfel de mișcare, prin mijloacele lor de comunicație și
pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă și în aer.
8 Guvernul Român și Înaltul Comandament al României vor preda Înaltului Comandament Aliat (sovietic), pentru
înapoierea în țara lor, pe toți prizonierii de război sovietici și aliați, precum și pe toți cetățenii internați și pe cei aduși cu
sila în România. Din momentul semnării condițiilor de față și până la repatriere, Guvernul și Înaltul Comandament
Român se obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război, sovietici și aliați, precum și cetățenilor
internați sau mutați cu sila, cum și celor refugiați, hrană îndestulătoare, îmbrăcăminte, asistență medicală, conform cu
cerințele sanitare, precum și mijloace de transport pentru reîntoarcerea acestor persoane în țara lor.
Singurul criteriu de orientare în această privință este numărul celor dați dispăruți pe frontul
sovietic de la începutul războiului și până la 20 august 1944 și anume: 3.468 ofițeri; 3.241 subofițeri
[și]156.306 trupă.
Deși în Convenția de Armistițiu nu se prevede nimic relativ la eliberarea acestor prizonieri, totuși
Marele Stat Major, încă de la 28 septembrie 1944, a adresat o scrisoare domnului mareșal Malinovski,
comandantul Frontului 2 Ucrainean, care a fost rugat să facă demersurile necesare pentru eliberarea
tuturor prizonierilor de război capturați înainte de 24 august 1944. Intervenția a rămas fără răspuns.
Nici la reglementarea și facilitarea schimbului de corespondență între acești prizonieri și
familiile lor nu s-a ajuns, cu toate că s-a cerut acest lucru de Comisia Română pentru Aplicarea
Armistițiului.
Prizonierii români luați după 24 august 1944
Deși Armata Română a încetat operațiunile contra Armatei Sovietice chiar în ziua de 24 august
1944 și a trecut imediat în luptă contra germanilor și ungurilor, totuși Marile Unități române din
Moldova și Basarabia de sud, au fost dezarmate, iar ofițerii, subofițerii și trupa, considerați prizonieri
de război, internați în lagăre și apoi transportați peste Prut; în afară de cei de mai sus, se adaugă și
personalul (ofițeri, maiștri și trupă) aparținând navelor maritime și fluviale române, care au avut
aceiași soartă.
Nici numărul acestor prizonieri nu se cunoaște, întrucât nu s-a putut obține pe nicio cale date în
această privință; singura indicație pe care o are Marele Stat Major, este numărul de 1.863 ofițeri,
1.688 subofițeri și 94.181 trupă (în afară de cei ai Marinei), care sunt dați dispăruți după încetarea
ostilităților.
Pentru eliberarea acestor prizonieri, Marele Stat Major, cât și Comisia pentru Aplicarea
Armistițiului, au făcut nenumărate intervenții atât la Comisia Aliată de Control, cât și direct
domnului mareșal Malinovski, fără a se primi până în prezent vreun răspuns.
Prizonierii de origine etnică română, originari din Ardealul de Nord, capturați de la armata
ungară
Acești prizonieri originari din Ardealul de Nord au fost considerați prizonieri de război și
internați în lagăre.
Cum prezența lor în unitățile ungare a fost impusă fără a avea vreo legătură cu sentimentul lor
național, este drept a se aproba eliberarea lor la dispoziția Comandamentului român, pentru a fi
întrebuințați pe front sporind astfel efortul necesar pe câmpul de luptă.
Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului a intervenit în acest sens, în nenumărate
rânduri, la Comisia Aliată de Control, arătându-se că pentru prizonierii iugoslavi, în situație similară,
s-a aprobat eliberarea și repatrierea lor.
Nici pentru eliberarea acestor prizonieri nu s-a primit până în prezent răspuns.
În concluzie, cu toate intervențiile făcute, atât de Marele Stat Major, cât și de Comisia Română
pentru Aplicarea Armistițiului, soarta unui număr atât de mare a prizonierilor aflați în U.R.S.S. a
rămas nerezolvată.
Față de această situație, dat fiind importanța fundamentală a problemei prizonierilor, Comisia
Română pentru Aplicarea Armistițiului va trece această chestiune Guvernului Român”9.
9Arhivele Militare Române, fond Structuri militare române care au lucrat pentru aplicarea Convenției de Armistițiu și a
Tratatului de Pace, dosar nr. crt. 232, ff. 484-490.
DRAMA UNUI PREOT MILITAR.
CĂPITANUL PREOT TEODOR PĂTCAȘ–
CONFESORUL REGIMENTELOR 85 ȘI 91 INFANTERIE
Dr. Luminița GIURGIU*
Abstract:
Teodor Pătcaș born in 1893, in Bihor, had doctorate in theology and law and a university degree
in philosophy. He was a diplomat of the Pedagogical School from Arad. He joined the Romanian
Army with the rank of captain in 1924. His vast culture could not be valued due to a mental illness, a
disease that affected his career as a military priest.
Keywords: Teodor Pătcaș, military priest, Regiment 85 Infantry, Regiment 91 Infantry, mental illness
Teodor Pătcaș s-a născut la 13 aprilie 1893, în localitatea Cristur, județul Bihor, ca fiu al lui
Teodor și al Mariei. Căsătorit cu domnișoara Cornelia Venter, în noiembrie 1917, a avut doi copii –
Sorin (născut la 3 martie 1920) și Nelu (născut la 6 august 1921). A fost doctor în teologie și drept,
licențiat și în filozofie și diplomat al Școlii Pedagogice din Arad1.
A fost primit în cadrele active ale Armatei Române cu gradul de căpitan, în baza Înaltului Decret
nr. 3749, de la 1 noiembrie 1924 și repartizat la Regimentul 85 Infanterie, cu garnizoana în Oradea.
Din păcate o afecțiune, fiind grav bolnav de nervi, l-a împiedicat să profeseze, fiind trecut în
disponibilitate după nici o lună2.
A fost rechemat în activitate prin Înaltul Decret nr. 899/1926, de la 1 ianuarie.
Comandantul unității, colonelul Aricescu, nota în Foaia Calificativă din 31 octombrie 1926, că
deși câte odată judecata nu-i este destul de limpede [...] îndeplinește serviciul de preot ortodox al
regimentului și garnizoanei. În grija sa sunt lăsate conferințele religioase din zilele de sărbătoare.
Este devotat serviciului, și-a dat osteneala pentru înzestrarea bisericii militare ce urmează a lua
* Comisia Română de Istorie Militară.

1 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond Memorii Bătrâni, dosar nr. crt. 249, f. 1.
2 Ibidem, f. 4.
170 Tr a diți e , i sto ri e, a rm a tă
ființă în garnizoană. [...] Are cultură remarcabilă care va fi de folos mare când se va obișnui cu
serviciul militar, concluzionând că trebuie însă continuu îndrumat, căci are multă bunăvoință3.
Comandantul Diviziei 17 Infanterie și al garnizoanei Oradea, generalul Alexandru Hanzu,
atenționa că preotul căpitan Teodor Pătcaș este muncitor, însă din cauza stării sale psihice nu
totdeauna cu rezultatul dorit. Trebuie încă tratat cu băgare de seamă4.
Același colonel Aricescu nota, în anul următor, că asupra sănătății sale fizice nu aș avea nimic
de spus, căci este destul de voinic și rezistent. Boala de nervi de care a suferit, însă, a lăsat urme
adânci, uneori judecata nu e limpede5.
Conferințele religioase ca fond moral au fost folositoare, însă fiind spuse greoi și monoton, nu
prea a interesat. [...] Are cultură remarcabilă, are dorința și voința de a lucra pe tărâmul religios,
am credința că în viitor va reuși și numai după ce se va forma ca preot militar, căci încă nu este
format. Încă mai trebuie îndrumat de aproape și tratat cu mult tact6.
Comandantul Brigăzii 17 Infanterie, colonelul Păcală, aprecia că preotul căpitan Teodor Pătcaș
este foarte activ și dornic de a produce. Ca și confesor al garnizoanei a ținut mai multe conferințe
bine pregătite, la aproape toate corpurile de trupă”, exprimându-și regretul „că nu are darul, nici
temperamentul unui conferențiar7.
Generalul Hanzu a solicitat Ministerului de Război ca părintele Popp Gheorghe să rămână mai
departe confesor al garnizoanei” pentru că „cu ajutorul P. Popp, preotul căpitan Pătcaș a corespuns
în mod suficient. Din cauza bolii de care a suferit e încă foarte nervos și foarte sensibil8, iar
comandantul Diviziei 17 Infanterie, generalul Economu, aprecia că preotul e serios suferind și are
nevoie de îngrijire9.
Tot colonelul Aricescu face, la 31 octombrie 1928, un portret dramatic al unui preot chinuit de o
boală psihică care îi impieta atât cariera duhovnicească, cât și cea militară: Boala de nervi a lăsat
urme care se cunosc bine, când trăiește cineva mai mult timp în societatea sa. Nu cred că poate
rezista în campanie, fiind extrem de nervos. Ținuta corectă și îngrijită, câte o dată cam exagerat
îngrijită. Nu are energie, îi lipsește temperamentul cerut unui preot, căci nu are destul sânge rece,
este preocupat de grija familiei sale prea mult. Nehotărât în acțiunile sale, are voință și putere de
muncă perseverentă. Concepe ușor. Caracter nedefinit. Inteligent. Judecată tulbure. Bun simț
nenatural, nu are spirit de metodă, are memorie uneori însă cam încâlcită. Cultura generală
remarcabilă, cea profesională ca preot superioară, este doctor în teologie. Are aplicații pentru
studii religioase morale în legătură cu serviciul militar. Are autoritate și simțul onoarei, curajul
răspunderii îi lipsește din pricina acțiunilor sale în multe împrejurări lipsite de logică. Pune
devotament în serviciu. Loialitatea nedefinită, este moral, demn și modest, fuge de societatea
ofițerilor, duce o viață izolată. Conduită bună. Sincer și drept. Este foarte activ și zelos. Îndeplinește
serviciul de preot ortodox al regimentului și garnizoanei. Muncește pe tărâmul religios, prin
conferințe religioase ținute trupei și ofițerilor, ca fond bine studiat, însă nu are dicție în a le expune
și nici măsura timpului în care le expune, încât par fără folos și fără interes. [...] Nu are defecte, nici
pasiuni. Este profesor de religie la Școala de Jandarmi10.
Cu tristețe consemnează nu mă pot pronunța asupra viitorului său, nefiind complet sănătos.
Preot căpitan mediocru, cult, trebuie controlat și supravegheat în acțiunile sale11.
Comandantul Brigăzii 17 Infanterie, general Miltiade, aprecia că neputând predica trupei cu o
logică bine închegată, este bine a fi înlocuit12.
3 Ibidem, f. 5.
4 Ibidem.
5 Ibidem, f. 6.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Ibidem.
10 Ibidem, f. 10.
11 Ibidem.
12 Ibidem.
Comandantul Regimentului 85 Infanterie recomanda și în anul următor că este necesar ca în
relațiile de serviciu să fie tratat cu multă prudență și tact, pentru a-l convinge să facă serviciul cum
se cere pentru funcția sa, căci boala de nervi a lăsat urme vizibile13.
Comandantul Brigăzii 17 Infanterie, generalul Miltiade aprecia că preotul pare a lucra cu mai mult
rost. Totuși mai trebuie îndrumat și continuu supravegheat, căci are multă bunăvoință pentru
conferințele morale și instructive. Nu are devoțiune și nu reușește a scoate în evidență învățămintele
urmărite14.
Comandantul Diviziei 17 Infanterie, generalul Stângaciu aprecia că preotul Pătcaș a fost grav
bolnav de nervi. Este foarte cult. Cuvântările sale sunt pline de un adânc înțeles, dar greu de
priceput pentru trupă15.
În Foaia Calificativă din 31 octombrie 1930, noul comandant al regimentului, colonelul
Grigorescu, aprecia că preotul Pătcaș este sănătos și rezistent, poate face campanie în bune condiții.
Este foarte cult. Conferințele sale sunt folositoare trupei și ofițerilor. Vrednic și muncitor, părinte
sufletesc al celor pe care îi păstorește16.
Acum, în calitate de comandant al Brigăzii 17 Infanterie, generalul Aricescu, menționa că preotul
căpitan Pătcaș are însușiri și calități deosebite de conferențiar religios. Ca fond conferințele sunt
foarte interesante însă, lipsindu-i dicția, nu reușește a fi ascultat. Cu toate recomandările ce i se fac
de a scurta conferințele, nu a parvenit până acum să se execute, mai ales conferințele ținute trupei,
care mai au și cusurul că nu sunt înțelese destul de bine. Conștiincios în serviciu17.
Iar comandantul Diviziei 17 Infanterie, generalul Eliade, concluziona preot militar cult și
conștiincios în a-și face datoria, însă nu are dicția ca [sic!] cuvintele sale să poată fi folositoare
pentru educația morală a trupei18.
Noul comandant al Regimentului 85 Infanterie, locotenent-colonelul Petrescu, consemna în Foaia
Calificativă din 31 octombrie 1931: Prezentabil – bine conformat, însă boala avută în trecut nu îi va da
posibilitatea să reziste greutățile unei eventuale campanii. Ca preot ortodox al regimentului, am
constatat că, din cauza bolii și în legătură cu lipsa de dicție în toate prelegerile ținute atât ofițerilor,
cât și trupei, nu pot folosi cu nimic – nici unora – în materie de educație morală. Nu are înfățișare
duhovnicească și nici nu reușește a câștiga încrederea cuvenită din partea evlavioșilor. Preotul
căpitan Pătcaș nu a ținut seama de recomandările ce i s-au făcut continuând a rămâne neînțeles până
la sfârșit. Conferințele sale filozofice (greu de înțeles, în special de trupă) cred că sunt compilații din
diverse tratate biserici, scrise în șir și citite fără răsuflare până la sfârșit. Se concluziona că preotul
căpitan Pătcaș Teodor, deși cu înfățișare sănătoasă, poate fi socotit ca nevindecat de boala ce a
suferit, propunându-se: ar fi bine să fie înlocuit cu un alt preot19.
Inspectorul Clerului Militar, episcopul general de brigadă dr. Ioan Stroia20 nota la rândul său că
am avut ocazia să inspectez pe părintele căpitan dr. Pătcaș Teodor în două rânduri și l-am găsit
bun slujitor al altarului, iar predicile ce ține în biserică am găsit că sunt în stil destul de popular și
pe înțelesul ostașilor. Are însă, părintele dr. Pătcaș, în urma bolii ce a suferit o latură dificilă. În
conferințele religios-morale, afară de biserică, are slăbiciunea, ca să nu zic mania, a arăta ce om
savant este și de câte cunoștințe dispune. Lipsindu-i însă darul sistematizării și predării, pierzându-
se prea adeseori în detalii și subtilități, efectul e tocmai contrariul de la ce vrea. Conferințele sale cu
toate că nu sunt lucrate cu o diligență și paciență extraordinară, nu sunt totdeauna atrăgătoare,
sunt nereușite. Luând Noi acum cunoștință de toate părerile de până aici, a comandanților săi
direcți, Mi-am luat voia să îl iau în părintească îndrumare, poate putem ajunge la alte păreri
13 Ibidem, f. 11.
14 Ibidem.
15 Ibidem.
16 Ibidem, f. 12.
17 Ibidem.
18 Ibidem.
19 Ibidem, ff. 13-14.
20 Pe larg vezi Marius-Cătălin Mitrea, Episcopia Armatei Române – apostolat în slujba patriei, în revista „Misiunea”, anul I,
nr. 1/2014, pp. 54-60 și Comandor (r) prof. dr. Aurel Pentelescu, Ionuț-Constantin Petcu, Un ierarh uitat – episcopul
militar dr. Ioan Stroia, în revista „Misiunea”, anul I, nr. 1/2014, pp. 71-76.
despre Sf. Sa, căci voință are foarte mare. Deocamdată, nu poate fi vorba de mutare și înlocuire,
aceasta ar fi totala lui zdruncinare. De asemenea, în situația de față este și „nepropozabil”21.
Comandantul Diviziei 17 Infanterie, generalul Eliade, concluziona cu o urmă de regret Preot
militar cult și cu dragoste de a-și îndeplini datoria. Predicile sale însă, ținute trupei și ofițerilor nu
pot aduce mult folos din punct de vedere al educației morale, din cauză că-i lipsește metoda de
expunere și darul vorbirii pe înțelesul auditorului22.
Din Alba Iulia, la 17 noiembrie 1932, Inspectorul Clerului Militar, episcopul general de brigadă
dr. Ioan Stroia menținea aprecierile făcute anul 1931, cu observarea că lucrarea părintelui căpitan
dr. Pătcaș Teodor, judecând după rapoartele și predicile model trimise în cursul anului expirat, s-a
ameliorat simțitor. În aceste lucrări arată că se silește serios a se conforma sfaturilor date, predicile
lui către soldați sunt mai concise și în formă mai potrivită nevoilor sufletești ale ostașilor. Fiind el
acum bun slujitor al altarului, nădăjduim că, întâmpinat cu bunăvoință, se va reculege deplin,
pentru că râvna sa deosebită nu i se poate nega23.
Comandantul Brigăzii 17 Infanterie, generalul Aricescu, remarca că, în calitatea sa confesor al
regimentului și garnizoanei, activitatea sa este destul de rodnică, a început să se conformeze
sfaturilor date cu privire la fondul și forma predicilor ce ține trupei24.
În anul următor s-a constat o îmbunătățire în fondul și forma predicilor citite trupei și cu
înclinație avidă de îmbogățire, făcând pe timpul slujbei de duminică – în capela militară – chetă cu
tipsia pentru soldații români ortodocși, trimiși de corpuri la biserică25. Iar Inspectorul Clerului
Militar, episcopul general de brigadă dr. Stroia, constata că în baza rapoartelor de activitate
pastorală ce părintele dr. Pătcaș Teodor ne trimite trimestrial regulat prin Serviciul religios al
Corpului 4 Armată și în baza intențiilor câștigate cu ocazia inspecției inopinate din 16 și 17
septembrie a.c., constat că Sf. Sa își îndeplinește cu zel deosebit și cu conștiință vrednică de
remarcat rostul său de preot în sânul armatei. Folosindu-și și experiențele câștigate, după cum l-am
animat, sper a-l număra între cei mai buni preoți ai armatei. Merită a înainta la vechime26.
Comandantul Brigăzii 17 Infanterie, generalul Aricescu, nota: preot militar cu toată cultura și
ascendentul moral necesar pentru funcția ce îndeplinește. În ceea ce privește activitatea sa, se
menține în aprecierile din trecut, cu o relevare a progresului realizat sub raportul fondului și formei
conferințelor religioase ținute trupei27.
Inspectorul Clerului Militar, episcopul general de brigadă dr. Stroia, menținea, în „Foaia
Calificativă” din 31 octombrie 1934, caracterizarea ce i-am făcut părintelui căpitan Pătcaș anul
trecut, atât în baza rapoartelor trimestriale ale activității sale pastorale și predicilor model ce mi s-
a trimis, cât și în baza inspecției ce i-am făcut. Sf. Sa își dă indiscutabil toată silința și întrucât
boala avută nu-i va reveni, sunt sigur că se va și menține a fi bun confesor și folositor armatei.
Aceasta o dovedește și scurta sa activitate în garnizoana Alba Iulia, făcând cea mai bună impresie
prin predicile rostite la serbarea patronului regimentelor de aici28.
În conformitate cu Înaltul Decret nr. 29630, de la 1 decembrie 1934, va fi transferat la
Regimentul 91 Infanterie „Regele Ferdinand I”, cu garnizoana în Alba Iulia.
Comandantul unității, colonelul Colbazi, remarca faptul că din punct de vedere al sănătății s-a
îndreptat mult, cred că în calitatea sa de preot va putea suporta greutățile unei campanii. Ținuta
curată și îngrijită. În fața trupei se prezintă cu autoritate. Energic, temperament vioi, hotărât și
bună putere de muncă. Inteligent cu judecată bună. Cultura generală bună, cultura profesională ca
preot temeinică, de aceasta m-am putut convinge mai ales la conferințele ofițerilor pe care le-a
studiat bine și profund. Educația militară însă neformată complet. Este însă disciplinat și
cuviincios. Bun camarad. Mai ales că trăiește separat de familie, care i-a rămas la Oradea. Este
continuu în cazarmă între ofițeri și trupă. Este manierat. A îndeplinit funcția de duhovnic al
21 A.M.R., Fond Memorii Bătrâni, dosar nr. crt. 249, ff. 13-14.
22 Ibidem.
23 Ibidem, f. 15.
24 Ibidem.
25 Ibidem, ff. 16-17.
26 Ibidem.
27 Ibidem.
28 Ibidem, f. 18.
regimentului, ținând trupei săptămânal o conferință cu caracter religios și convorbiri educative,
care au avut o bună influență asupra trupei, contribuind la întărirea credinței și combaterea
sectelor nesănătoase și periculoase țării. De câte ori l-am auzit vorbind trupei, am găsit că a vorbit
pe înțelesul trupei”29. A fost desemnat și ca bibliotecar „achitându-se bine de această însărcinare.
La 27 noiembrie 1935, Inspectorul Clerului Militar, episcopul general de brigadă dr. Stroia
remarca: preotul căpitan Pătcaș, mutat în garnizoana Alba Iulia, sub supravegherea și îndemnurile
noastre, își va putea îndeplini rostul său de duhovnic militar spre mulțumirea comandanților și, în
consecință, și spre norocul familiei sale, cu bucurie văd că s-a realizat. Sper că și în viitor, dacă
boala avută nu-și va arăta urmările sale și dacă se va menține în năzuința de a mulțumi pe șefii săi
prin împlinirea cu zel și conștiinciozitate a chemării sale de confesor de garnizoană preot căpitan
Pătcaș va continua să fie prea bun și de real folos armatei30.
Comandantul Regimentului 91 Infanterie „Regele Ferdinand I” evidenția că, deși preotul căpitan
Pătcaș este un preot militar cult, dar care în urma bolii de care a suferit, trebuie îndeaproape
supravegheat. Afirmația sa se baza pe constatarea că deși om inteligent și foarte instruit, totuși
uneori judecata lui nu este de tot limpede și în astfel de momente deraiază în cuvântările sale, astfel
cum s-a întâmplat în ziua de 22 august 1936, unde, la deschiderea cursurilor premilitarilor, s-a
constatat că a depășit cadrul unei predici ocazionale denaturând chiar adevărul. În astfel de ocazii
periclitează educația acestora unde are menirea de a contribui31.
Inspectorul Clerului Militar, episcopul general de brigadă dr. Stroia, încerca să justifice
neîmplinirile preotului căpitan dr. Teodor Pătcaș, arătând că este un preot cu vaste cunoștințe
teologice și cu o rară râvnă de a și le valida, nu numai în sânul armatei prin conferințele și predicile
ce a ținut și anul acesta soldaților, ci și prin diferite dizertații publicate în unele foi de specialitate.
În conferințele, dar mai ales în predicile sale, S.S. (Sfinția Sa – n.n.) deviază câteodată de la
subiectul ce și l-a pus și se extinde peste măsură, obosind pe ascultător. Câteodată și în serviciul
divin [s-a] abătut și dacă, după serviciu făcut, l-am făcut câteodată atent, în loc să primească
binecuvântarea și sfaturi, a răspuns ireverențios. Aceasta provine, credem noi, din boala ce a avut
și care își arată ici-colo urmările. În caracterizările anilor trecuți am avut nădejdea că părintele
Pătcaș, vindecat de boala avută, va deveni un preot folositor armatei. Unele manifestări ale Sf. Sale
din anul acesta, neștiindu-le izvorul lor, m-a făcut sceptic și, de aceea, voind să fiu sincer, nu-i pot
face propunerea de înaintare32.
Comandantul Diviziei 20 Infanterie, generalul Teodorescu, evidenția că preotul în cuvântările
sale deraiază de la scopul întrebuințării preotului în armată și poate deveni periculos. Este deci
cazul să fie trimis înaintea unei comisii medicale și dacă este bolnav trimis în concediu și
disponibilitate33.
Aceleași temeri le exprima și comandantul Corpului 6 Armată, generalul de divizie Florescu:
Preotul căpitan Pătcaș nu este la înălțimea chemării sale și așa cum servește, numai că nu este de
folos oștirii, dar chiar o păgubește”, iar Inspectorul General de Armată, generalul de divizie
adjutant Manu, concluziona că „nu se poate continua la infinit experiența unui subiect atât de
delicat, ca îndrumarea sufletească a ostașilor. Este evident că preotul căpitan Pătcaș nu este la
înălțimea menirii34.
În ultima Foaie Calificativă regăsită în memoriul personal, comandantul Regimentului 91
Infanterie „Regele Ferdinand I” remarca firea blândă și cu destul ascendent moral asupra trupei.
Muncitor și cu multă bunăvoință în îndeplinirea serviciului. Inteligent și cu o judecată normală.
Preotul căpitan Pătcaș Teodor posedă o remarcabilă cultură generală și vaste cunoștințe teologice.
Ca preot militar a muncit pe tărâmul religios ținând trupei o serie de conferințe cu caracter moral,
religios educativ, însă fondul lor prea filozofic nu putea fi înțeles de soldați. Din păcate făcea prea
multă filozofie și uneori abătându-se chiar de la subiect, ceea ce făcea să lungească predica, în lipsa
29 Ibidem, f. 19.
30 Ibidem.
31 Ibidem, ff. 20-21.
32 Ibidem.
33 Ibidem.
34 Ibidem.
de dicție pe care o posedă, dădea predicii un caracter monoton obosind auditoriul și pierzând din
valoarea predicii. De aceea, din acest punct de vedere se recomandă ca atât conferințele, cât și
predicile acestui preot să fie scrise și, mai înainte de a fi rostite, să fie prezentate șefului său direct35.
A continuat să asigure și funcția de bibliotecar al regimentului unde a muncit conștiincios pentru
administrarea ei. În concluzie, preotul căpitan Pătcaș Teodor este un preot cu o frumoasă cultură
generală, dar nu pregătit suficient pentru un confesor militar36.
Comandantul garnizoanei Alba Iulia aprecia că preotul căpitan Pătcaș Teodor, are o frumoasă
cultură bisericească și în diferitele ocazii unde l-am văzut slujind și predicând, a avut ținuta corectă
și serviciul l-a executat în mod normal. Este prolix în cuvântările sale și de aceea recomand ca să i
se impună ca să își citească conferințele și predicile37.
Comandantul Brigăzii 20 Infanterie nota că preotul căpitan Pătcaș Teodor posedă o frumoasă
cultură generală, nu are însă dicție, iar predicile pe care le ține de multe ori nu sunt înțelese de
trupă, deoarece întrebuințează un limbaj neînțeles de ostași și decidea că nu este pregătit suficient
pentru un confesor militar și este nepregătit pentru gradul imediat superior. Era surprins că preotul
căpitan Pătcaș nu s-a schimbat în bine, spre a fi de folos instituției. Trebuie supravegheat și
predicile văzute dinainte pentru a fi profitabile și înțelese de trupă38.
Inspectorul General de Armată, generalul de divizie adjutant Gheorghe Manu, aprecia că unui
preot militar i se cer anumite însușiri pe care acest preot nu le are39.
De la 1 octombrie 1937, va mutat la Comenduirea Pieței Timișoara, ca la 31 martie 1938, să fie
trecut în rezervă în baza Înaltului Decret nr. 1926.
35 Ibidem, ff. 22-23.

36 Ibidem.
37 Ibidem.
38 Ibidem.
39 Ibidem.
COLONELUL ANDREI POTOCKI,
PIONIER AL MUZEOGRAFIEI MILITARE ROMÂNEȘTI
Dr. Horia-Vladimir ȘERBĂNESCU*
Abstract:
The study presents the work and life of Colonel Andrei Vladimirovici Potocki, born in Sankt-
Petersburg on 5th January, 1886, who became officer of one of the most prestigious units of the
Russian Imperial Guard, the „Pavlovski” Regiment. As early as the beginning of his military career,
Andrei Potocki showed some artistic interest, drawing military uniforms, illustrating military
photographic albums with graphic design vignettes or making cartoons for some of his regimental
comrades. Within this elite regiment, Andrei Potocki bravely fought during the First World War and
was decorated with important Russian imperial orders: St. Ana, St. Stanislas, St. Vladimir, St. George.
During the war, he was wounded in action, in the battles of 1916. At the outbreak of the February
Revolution of 1917, and especially after the Bolsheviks coup, of October 1917, Andrei Potocki, who
reached the rank of Colonel, naturally chose to join the White movement. In 1919, he served as a
division commander in the „Russian Volunteer Army of the West”, who fought in the Baltic region.
After the defeat of the White movement, still in unclear circumstances, Andrei Potocki arrived in
Romania where, in 1920, he met at Iasi and married Miss Cecilia Vrânceanu.
Since 1925, Andrei Potocki has started an intense collaboration with the National Military
Museum in Bucharest, founded two years earlier in Park Carol. Initially he worked as an external
graphic illustrator, then, after obtaining the Romanian citizenship in 1928, he obtained a permanent
job, as a technical assistant (equivalent to current museographer). Interested on military history,
benefiting of a real artistic skill and heaving a special power of work, Andrei Potocki made hundreds
of drawings and watercolors representing weapons, decorations, uniforms, flags, most of which
remained in the manuscript stage, and therefore they are a little or complete unknown to military
historians.
His most important work is undoubtedly the famous album "The Uniforms of the Romanian Army,
1830-1930", published in a mix romanian-french version, at „Marvan” publishing house, in 1930, which is
still today a reference work for the Romanian military historiography. Plates of Romanian soldiers from
different epochs of modern history, copied from this album have been and continue to be reproduced,
often without indicating or knowing the source. The publication of the album, initiated and encouraged by
General Radu R. Rosetti, then President of the National Military Museum Council, lead to Andrei
Potocki’s promotion as a reserve senior officer of the Romanian Army in 1929 and his awarding with the
order "The Crown of Romania", commander grade, on 10th May, 1930. During the following period,
Colonel Andrei Potocki continued to work as a specialist in weapons and uniforms at the National Military
Museum, producing a great number of drawings and color illustrations related to the past of the
Romanian military or carrying out intensive research work, translating from Russian or German
important works of uniformology or detecting and transcribing hundreds of official high ordersrelated to
the organization of the Romanian army found in periodical publications of the 19th century.
On 5th January, 1946, at the age of 60, Colonel Andrei Potocki was kick out of the National
Military Museum, being pensioned, in time to not endure the persecutions which affected the officers
of the former Tsarist army, especially those who fought against the Red Army during the Russian
Civil War.
Andrei Potocki died in unknown circumstances in 1957, being buried at Bellu Cemetery in Bucharest.
* Muzeograf, Muzeul Militar Național Regele Ferdinand I.

Keywords: Colonel Andrei Potocki, artist, museologist, uniforms, Russian army, National
Military Museum
În iconografia armatei române moderne un loc extrem de important îl ocupă planșele cu desene de
militari în diferite ținute și atitudini, ilustrând uniformele Armatei române de la începuturile creării
acesteia, în 1830, până la mijlocul perioadei interbelice, 1930. Aceste planșe au fost reunite într-un
impresionant album Uniformele Armatei Române – Les Uniformes de l'Armée Roumaine, 1830 - 1930,
publicat de Muzeul Militar Național, în condiții grafice deosebite pentru acea epocă, în anul 1930, când se
aniversau 100 de ani de la înființarea Armatei române moderne. Nu există lucrare importantă de istorie
militară (monografii, enciclopedii, albume și volume de studii) care să nu fi preluat din acest album
rămas, din păcate, singular până astăzi, sub o formă sau alta, în condiții grafice mai mult sau mai puțin
bune, imagini cu ostași români din diferite epoci istorice. Cercetătorii, istoricii, muzeografii care studiază
istoria militară denumesc aceste planșe desenele lui Potocki, dat fiind că artistul care le-a realizat a fost
colonelul Andrei Potocki, la data respectivă angajat al Muzeului Militar Național, cu funcția de asistent
tehnic, echivalentul funcției de muzeograf din muzeele actuale. Calitatea reconstituirilor de uniforme -
artistul efectuând și o amplă muncă de cercetare și documentare privind nu doar uniformele și
echipamentul, ci și armamentul, modul în care se făcea instrucția de front, pozițiile și formațiile
regulamentare – m-au determinat să acord o atenție sporită acestui specialist al cărui talent artistic era în
mod cert dublat de pasiunea pentru trecutul militar. Numele, cu o rezonanță aparte, de sorginte poloneză,
a trezit de asemenea semne de întrebare asupra identității artistului1.
Primele elemente de identificare au apărut la sfârșitul anilor 1980, cu ocazia studierii colecțiilor
Secției documentare a Muzeului Militar Național unde, la recomandările regretatului colonel Cristian
M. Vlădescu (1932-1993), șef de secție, arheolog și specialist în uniforme și armament alb, el însuși
autor al unui faimos volum de uniformologie2, am consultat și alte lucrări ale colonelului Andrei
Potocki, albume de arme, decorații, planșe desenate cu uniforme din epoci diverse, rămase
nepublicate și am avut posibilitatea de a studia articole pe teme de armament sau uniformologie,
însoțite de ilustrații, realizate de colonelul Potocki și publicate în numerele primei serii a Buletinului
Muzeului Militar Național, apărute în perioada 1930-1940. Cercetările efectuate ulterior, în arhivele
Muzeului Militar Național, Arhivele Militare Naționale, publicațiile periodice ale anilor 1930-1940,
diferite studii și lucrări de amintiri, au dus la descoperirea în persoana lui Andrei Potocki a unui
personaj surprinzător și extraordinar prin destinul, cu totul aparte, care reflecta evoluția istorică
dramatică a primei jumătăți a secolului al XX-lea3.
Andrei Vladimirovici Potocki s-a născut la 5 ianuarie 1886, la Sankt-Petersburg4, fiind de origine
nobilă, fiu al colonelului Vladimir Platonovici Potocki, veteran al Războiului Sârbo-Turc din 18765, în
care el a luptat ca voluntar, și al Serafinei Nikolaevna.
În anul 1905, a absolvit Școala militară Pavlovsk, cu gradul de portuepei-junker (subofițer - elev)
fiind avansat podporucic (sublocotenent) în faimosul Regiment de Gardă Pavlovski, la 22 aprilie 1905.
Încă de tânăr, Andrei Potocki se evidențiază ca un talentat desenator. În 1904, pe când se afla în
școala militară, ilustrează un album cu 20 planșe conținând fotografii originale care reprezentau diferite
lucrări genistice. Fiecare planșă a albumului era ornamentată cu câte un desen în peniță reprezentând
1 Dr. Horia Vladimir Șerbănescu, Colonelul Andrei Potocki, un inedit artist militar, pionier al uniformologiei românești,
Studii și Cercetări de Istoria Artei, Tomul 9 (53), 2018. Studiul dedicat personalității complexe a colonelului Andrei Potocki
a mai fost publicat, într-o formă prescurtată, în revista mai sus amintită, însă informații noi privind activitatea acestui prim
specialist al Muzeului Militar Național ne-au permis să dezvoltăm subiectul, completându-l cu aspecte mai puțin cunoscute
din viața și activitatea sa.
2 Cristian M. Vlădescu, Uniformele armatei române de la începutul secolului al XIX/lea până la victoria din mai 1945,
Editura Meridiane, București, 1945.

3 Doresc să mulțumesc pe această cale colegilor mei din cadrul Muzeului Militar Național, dr. Corneliu Andonie și dr. Emil
Boboescu, care m-au ajutat în identificarea și valorificarea științifică a unor importante informații privind viața și cariera lui
Andrei Potocki.
4Foaia matricolă a Reg. No.4 de Dorobanți Argeș, fila 1, Colecția Manuscrise a MMN, Div. III, /1632.
5 Ромашкевич А. Д. Материалы к истории Петровского Полтавского кадетского корпуса с 1-го октября 1908 г. по 1-е
октября 1909 г. Год шестой. Полтава. 1909. Стр.106; (A. D. Romashkevich. Materials on the history of the Petrovsky
Poltava Cadet Corps from October 1, 1908 to October 1, 1909. The year of the sixth. Poltava. 1909. P.106)
gabioane, fascine, planuri ale unor lucrări de campanie. Albumul era dedicat colegului său, F. Callindo6.
În 1907-1908, pe baza schițelor lui Andrei Potocki era aprobată realizarea uniformelor ofițerilor din Garda
Imperială. În amintirile referitoare la viața cotidiană în Regimentul de Gardă Pavlovski, colonelul
Alexandr Petrovici Redkin, aflat în exil, relata, după mai bine de jumătate de secol, că în anii premergători
Primului Război Mondial în sala de mese a clubului ofițeresc erau expuse afișe și caricaturi ale unor ofițeri
ai regimentului realizate de Andrei Potocki, care se pare era și un talentat caricaturist7.
Andrei Potocki își urmează cariera militară, fiind avansat la termen porucic (locotenent), la
22 aprilie 1909 și ștabs-capitan (căpitan junior), la 14 aprilie 1913. Participă la bătăliile Primului
Război Mondial în cadrul Regimentului de Gardă Pavlovski. Primește gradul de căpitan prin pricazul
din 1 august 1915, într-un document din 1915 fiind menționat cu funcția de comandant de companie.
La 17 iulie 1916, Potoski este rănit grav în luptele de pe râul Stochod, cu ocazia atacului de la
Witonież8, fapt menționat și în ziarul Ruski Invalid, Nr. 197, din 24 iulie 19169.
Andrei Potocki este evacuat la Luțk , unde este supus unui tratament spitalicesc de lungă durată,
apoi este mutat într-un spital deschis de familia imperială în Palatul de Iarnă. Perioada de
convalescență o petrece la sanatoriul din Yalta. După încheierea acestei perioade Andrei Potocki nu
s-a mai întors la unitatea sa aflată pe front, fiind repartizat la un batalion de rezervă al regimentului,
aflat la Sankt Petersburg, unde i s-au încredințat misiuni în cadrul garnizoanei din acest oraș10.
Pe 19 iulie 1916, Andrei Potocki era avansat la gradul de podpolcovnic (locotenent-colonel)
având funcția de comandant al batalionului 4 din Regimentul de Gardă Pavlovski, probabil ca urmare
a unei propuneri anterioare rănirii sale pe câmpul de luptă, produsă pe 17 iulie. Pentru meritele sale
pe front, Andrei Potocki a fost decorat cu înalte ordine de război țariste: Sf. Ana, cls. a IV-a, cu
inscripția Pentru vitejie ( 10 noiembrie 1914), Sf. Stanislas, cls. a III-acu spade și fundă (ianuarie
1915)11, Sf. Ana, cls. a III-a cu spade și fundă (3 aprilie 1915), Sf. Stanislas, cls. a II-a cu spade
(8 aprilie 1915), Sf. Vladimir, cu spade și fundă (27 noiembrie 1916), sabia Ordinului Sf. Gheorghe
(12 iunie 1917), Sf. Vladimir, cls. a III-a cu spade (18 septembrie 1917), Înaltă Bunăvoință – pentru
vitejie în fața dușmanului (18 februarie 1916).
În timpul războiului, Andrei Potocki l-a întâlnit pe front pe cunoscutul scriitor, pictor, dramaturg
și fotograf polonez Stanisław Ignacy Witkiewicz (1885 – 1939), cunoscut și sub numele de Witkacy,
înrolat ca voluntar în armata rusă, în cadrul Regimentului de Gardă Pavlovski. În ciuda diferenței
între gradele militare - Potocki era ofițer activ care se dedicase carierei militare și, în acest fel
avansase rapid în ierarhia militară, în timp ce Witkiewicz, era doar ofițer în rezervă, cu gradul de
locotenent - între cei doi ofițeri s-a legat o strânsă prietenie bazată, se pare, pe afinitățile lor artistice.
Witkiewicz îl caracteriza pe Andrei Potocki ca fiind un excelent ofițer, cu o personalitate de excepție și
bune calități de comandant12. Este posibil ca artistul polonez, care din 1915 și-a schimbat radical
tehnica de lucru, renunțând la cărbune în favoarea desenului, cu creioane și pasteluri colorate, să fi
fost influențat din acest punct de vedere de colonelul Potocki, despre care spunea că nu se despărțea
de caietul de schițe și care prefera desenul în locul picturii, mai greu de practicat pe front13.
Evenimentele dramatice din primăvara anului 1917, soldate cu abdicarea țarului și proclamarea
republicii democratice, îi găsesc pe cei doi ofițeri la Sankt-Petersburg, devenit Petrograd, îndeplinind
diferite misiuni în cadrul subunităților de rezervă ale Regimentului de Gardă Pavlovski. În martie
1917, aceste subunități sunt reunite sub forma unui Regiment de rezervă Pavlovski, menit să
instruiască recruții pentru regimentul activ aflat pe front. Comandant al noii unități a fost numit
colonelul Andrei Potocki, care a devenit astfel ultimul comandant al acestui prestigios regiment, în
care el slujise cu devotament și curaj, încă de la terminarea școlii militare. În calitate de comandant,
6 Album cu fotografii și desene originale realizate de Andrei Potocki, în 1904, oferit la licitația Summer Internet Auction, în
data de 29 iunie 2019. https://www.numismat.ru/au.shtml?au=-1&per=260&descr=&material=0&nominal=0&lottype
=0&ordername=1&orderdirection=ASC&num=12&b=0&f=0&&page=41, accesat la 6 iunie 2019.
7 A. Redkin, НА ОГОНЕККартинки мирной жизни Лейб-Гвардии Павловского полка. (ÎN LUMINĂ. Aspecte ale vieții în
timp de pace ale Regimentului de gardă Pavlovski), „Военная быль – Le Passé Militaire”, Nr. 47/ martie 1961, Paris, p. 5.
8 Krzysztof Dubiński,Wojna Witakacego, Czyli kumboł w galifetach, Wydawnictwo Iskry, Warszawa, 2016, p. 113.
9Jurnal Voenâi i Literaturnâi „Razvedcik”, Nr. 1353, p. 655.
10 Krzysztof Dubiński, op. cit., p. 252.
11 Pentru bravura în fața inamicului, Anexa la Înalte Ordine în jurnalul “Razvedcik”, Nr. 1269, din 3 marie 1915.
12 Krzysztof Dubiński, op. cit., p.113.
13 Idem.
colonelul Andrei Potocki va face o caracterizare extrem de elogioasă subordonatului său, locotenentul
Stanisław Witkiewicz, de care îl lega, așa cum am arătat anterior, o strânsă prietenie încă de când se
aflau pe front14, propunându-l să fie decorat cu ordinul Sf. Ana, clasa a IV-a, pentru bravura arătată
în lupta de la Witonież, una dintre cele mai sângeroase la care a participat Regimentul Pavlovski.
În epoca guvernului provizoriu, condus de Kerenski, Ordinul Sf. Ana devenise o decorație extrem
de valoroasă, acordată într-un număr limitat de exemplare, fiind menită să recompenseze bravura pe
câmpul de luptă, în condițiile în care armata rusă fusese cuprinsă de anarhie, iar apatia și
descurajarea domneau în rândurile corpului ofițeresc15.
În octombrie 1917, în contextul degradării situației politice din Rusia și a anarhiei care a cuprins
unitățile armatei ruse, colonelul Andrei Potocki va părăsi Petrogradul și Regimentul Pavlovski, aflat în
plină disoluție, și se va deplasa spre sud pentru a se alătura forțelor alb-gardiste. În 1918, în timpul
Războiului Civil, se află la Kiev, unde colaborează cu regimul naționalist al hatmanului Pavlo Skoropaski,
fiind unul dintre organizatorii Armatei de Astrahan destinată luptei împotriva forțelor bolșevice și
restaurării puterii imperiale, beneficiind și de sprijinul forțelor germane de ocupație, interesate de
calmarea situației din Rusia, în contextul efortului făcut de Puterile Centrale pentru încheierea victorioasă
a războiului în Vest. La sfârșitul anului 1918, regimul lui Skoropaski este răsturnat, ne mai având sprijinul
trupelor germane care, după Armistițiul din 11 noiembrie 1918, începuseră retragerea spre Germania. În
condițiile în care Armata de Astrahan și-a încetat activitatea, colonelul Potocki a decis să continue lupta
alături de alți ofițeri ai fostelor regimente ale gărzii imperiale ruse, împotriva forțelor bolșevice. La 28
martie 1919, colonelul Potocki se alătura Armatei Ruse de Voluntari din Vest, comandată de generalul de
cazaci Pavel Bermondt-Avalov, care acționa în țările baltice, fiind numit comandantul Brigăzii de plastuni
(infanteriști cazaci), cea mai importantă unitate de infanterie a acestui corp. (Foto 01)
Colonelul Andrei Vladimirovici Potocki, în uniformă de

ofițer al Armatei Ruse de Voluntari din Vest, 1922. (General
Fürst Awaloff, Im Kampf gegen den Bolschewismus, Druck
und Verlag von J. J. Augustin, Glückstadt und Hamburg,
1925).
Fratele său, Boris Potocki a preluat comanda artileriei Armatei de Voluntari.16 În cadrul acestei mari
unități a participat la luptele din zona Mării Baltice, până la sfârșitul anului 1919, când unitățile de
voluntari nu au mai beneficiat de sprijinul trupelor germane, fiind în cele din urmă înfrânte și nevoite să
14 Ibidem, p. 167. Colonelul Potocki aprecia astfel comportamentul locotenentului Witkiewicz: În 1916, locotenentul
Witkiewicz, având funcția de ofițer, comandant al companiei a 4-a, a participat la 17 iulie {1916, n.a.] la bătălia din satul
Witonież, de pe râul Stochod și a dat dovadă de vitejie și înalt curaj în timpul atacului, timp în care a fost rănit grav din
cauza exploziei unui proiectil de mare calibru. Până în prezent, locotenentul a suferit de consecințele acestei răniri.
15 Ibidem, p. 254 . La propunerea colonelului Andrei Potocki, locotenentul Stanisław Witkiewicz a fost decorat cu ordinul
Sf. Ana, cls. a IV-a, acordat prin Ordinul Nr. 4279, din 20 iunie 1917.
16General Fürst Awaloff, Im Kampf gegen den Bolschewismus, Druck und Verlag von J. J. Augustin, Glückstadt und
Hamburg, 1925, p.127.

se retragă în Germania, unde militarii au fost internați în lagăre de prizonieri. Andrei Potocki a fost
internat în lagărele Wildemann și Aldenau. În aceeași perioadă a devenit membru al Asociației de Într-
ajutorare a Ofițerilor din Fosta Armată și Marină Rusă, care acționa în Germania. (Foto 02)
Ofițeri ai Armatei Ruse de Voluntari din Vest participând la funeraliile împărătesei Augusta-Victoria
a Germaniei, desfășurată la Potsdam, în aprilie 1921. Colonelul Andrei Potocki, cu favoriți, se află în stânga
generalului Pavel Bermondt-Avalov. (General Fürst Awaloff, Im Kampf gegen den Bolschewismus,
Druck und Verlag von J. J. Augustin, Glückstadt und Hamburg, 1925).
În timpul cât s-a aflat în cadrul Armatei Ruse de Voluntari din Vest, Andrei Potocki a proiectat
însemnul acestei formațiuni, o decorație cu două clase, sub forma unei cruci malteze, confecționată
din email negru, surmontată de un cap de mort peste două oase încrucișate, realizată în varianta cu
spade sau fără spade, după calitatea persoanei căreia îi era conferită, militar sau civil17.
Se pare că în perioada imediat următoare încheierii războiului, colonelul Andrei Potocki a
realizat o importantă lucrare, un istoric al Regimentului de Gardă Pavlovski, începând din 1892, anul
în care s-a oprit istoria oficială, tipărită a unității, până la sfârșitul războiului, în 1917. Într-o culegere
de studii militare rusești publicate în străinătate, realizată de A. Gering, fost ofițer din Marina
Imperială rusă, emigrat la Paris după încheierea Războiului Civil, se face o referire la Andrei Potocki
și la lucrarea acestuia, rămasă în faza de manuscris, după cum urmează: Potocki A., colonel - Istoria
Regimentului de gardă „Pavlovski”, din 1892 până la sfârșitul existenței sale. Șase volume de
format mare, cu un album de ilustrații în culori. Un manuscris minunat și frumos scris. Cuprinde
istoria vieții regimentului în toate detaliile sale, începând de la momentul în care istoria oficială a
regimentului s-a oprit – 189218.
Un emoționant capitol din această lucrare, intitulat Parada din mai, era publicat în numărul din
martie 1967 al revistei emigrației ruse la Paris, Voyennaia Bâl – Le Passé Militaire, fiind descris fastul
ultimei parade a Gărzii Imperiale, la Sankt-Petersburg, în mai 1904, înainte de izbucnirea Războiului Ruso-
Japonez și de dramaticele evenimente care i-au urmat, până la prăbușirea regimului imperial19. În aceeași
17Idem.
18 Геринг А. (Gering A.), Материалы к библиографии русской военной печати за рубежом (Materiale pentru
bibliografia presei militare ruse în străinătate), Paris, 1968, p. 65.
19А. В. Потоцкий (A. V. Potocki) – Майский парад (Parada din Mai), „Военная быль – Le Passé Militaire”, Nr. 84/
martie 1967, Paris, pp. 6-18.

publicație se făcea apel la cititori pentru strângerea fondurilor necesare în vederea publicării acestei ample
lucrări realizate de Andrei Potocki, care conținea cinci volume de text și un al șaselea cu ilustrații.
În lucrarea istoricului Krzysztof Dubiński, dedicată artistului polonez Stanisław Ignacy Witkiewicz,
intitulată Wojna Witakacego, Czyli kumboł w galifetach (Războiul lui Witakacy, un tip în pantaloni
bufanți), lucrării colonelului Potocki îi este dedicat un întreg capitol în care este analizată posibilitatea ca
acest manuscris, în care Dubiński spera să se găsească informații, poate chiar și desene, relative la Stanisław
Witkiewicz, să nu se fi pierdut și să mai existe pe undeva, poate prin arhiva sau biblioteca uneia din țările în
care Potocki a imigrat după încheierea Războiului Civil20. Dubiński, aidoma celorlalți cercetători străini, nu
avea informații despre cariera lui Andrei Potocki în România interbelică, crezând că ofițerul rus s-ar fi
refugiat în Bulgaria, intrând în serviciul țarului Boris, sau în Iugoslavia, ca și alți ofițeri țariști. În
istoriografia străină, cariera militară a lui Potocki în armata rusă este binecunoscută, însă este aproape
complet ignorată existența sa după încheierea Războiului Civil din Rusia, existând doar informații vagi că ar
fi ajuns la un moment dat în România și că ar fi murit, posibil, la București, înainte de 1967.
În acest context, este abordată și chestiunea manuscrisului referitor la istoria finală a
Regimentului de Gardă Pavlovski, fiind avansată ipoteza că acesta ar mai exista pe undeva, probabil
prin biblioteci sau arhive din Bulgaria sau din fosta Iugoslavie, unde era probabil ca Andrei Potocki să
fi ajuns după război. Din punctul nostru de vedere, manuscrisul respectiv, dacă nu a fost distrus, ar
trebui să se găsească tot în Franța sau în vreo altă țară occidentală, dat fiind că în anul 1967, când a
fost publicat un extras din el, acesta era la îndemâna editorului revistei Voyennaia Bâl – Le Passé
Militaire, care și inițiase acțiunea de strângere de fonduri în vederea publicării.
Nu sunt foarte clare condițiile în care Andrei Potocki a ales să vină și să se stabilească în România.
Opțiunea sa este cu atât mai ciudată cu cât, după înfrângerea trupelor alb-gardiste, majoritatea emigrației
militare ruse s-a stabilit în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor sau în Bulgaria, țări slave cu care Rusia
avusese strânse legături de colaborare înainte de război. O parte importantă a ofițerilor și generalilor ruși
au plecat spre Europa de Vest, stabilindu-se în Germania, Franța sau peste ocean, în America.
În general, România nu constituia o destinație preferată pentru emigrația rusă deoarece forțele care
se confruntau în Războiul Civil din Rusia, atât cele de stânga (bolșevicii), cât și cele de dreapta (alb-
gardiste), considerau că România comisese o agresiune prin ocuparea Basarabiei și că acest teritoriu
aparținea, de drept, Rusiei.
Probabil că decizia lui Andrei Potocki de a se stabili în România a fost determinată de căsătoria
acestuia, la 8 noiembrie 1920, cu domnișoara Cecilia I. Vrânceanu, din Iași21. Este posibil să o fi
cunoscut pe viitoarea soție cu ocazia dramaticelor evenimente desfășurate în cursul anilor 1917-1918,
posibil la Yalta, unde, în 1917, Potocki s-a aflat în convalescență, dat fiind că numeroși români
(funcționari, personal medical) fuseseră evacuați în sudul Ucrainei și Crimeea sau la Kiev, unde în
1918 Potocki a organizat o mare unitate a Armatei Albe, în condițiile în care mulți români, din
Moldova sau Bucovina, se găseau în Podolia și sud-vestul Ucrainei. Deși căsătoria a avut loc în 1920,
Andrei Potocki a mai petrecut încă ceva timp în Germania, dacă luăm în considerare data de 8/19
aprilie 1921 inscripționată pe fotografia ce a fost oferită prințului Avalov. Fotografia respectivă îl
prezintă pe colonelul Andrei Potocki ca pe un falnic ofițer rus, având chipul încadrat de niște imenși
favoriți și pieptul vestonului acoperit de toate înaltele decorații ce i-au fost conferite pentru vitejie în
Marele Război și în Războiul Civil. Din căsătoria cu Cecilia Vrânceanu nu au rezultat copii. Andrei
Potocki s-a stabilit definitiv în România, începând din 192222, locuind inițial la Iași23.
Interesul pentru istoria militară îl va aduce la București unde își oferă disponibilitatea de a colabora
cu nou înființatul Muzeu Militar Național, amplasat la acea dată în Parcul Carol, în vechea cădire a
Palatului Artelor, construită în 1906 pentru sărbătorirea a 40 ani de domnie a regelui Carol I. În căutare
de specialiști în domeniul istoriei militare, la 23 aprilie 1925, prin ordinul nr. 13641/1925 al Ministerului
de Război, domnul Potocky A. era numit șef al atelierului de reproducere – diurnist*24.
20 Krzysztof Dubiński, op. cit., pp.134-138.

21 Foaia matricolă..., fila 2.
22 Monitorul Oficial, Nr. 77, 4 aprilie 1928, p. 2816.
23 Idem.
*
angajat temporar.
24 Istoricul Muzeului Militar Național, Muzeul Militar Național, Colecția Div. I, Inv. 414, p. 29.
Cu siguranță, Consiliul științific al muzeului, al cărui președinte era generalul Radu R. Rosetti, în
căutare de specialiști în muzeografie, a apreciat cunoștințele lui Andrei Potocki în domeniul istoriei
militare, precum și talentul său deosebit la desen, mai ales că se intenționa realizarea unor lucrări de
valorificare și prezentare a patrimoniului muzeului, inclusiv al unui Album al armamentului de
infanterie și cavalerie aflat în Muzeul Militar Național.
Această lucrare, rămasă nepublicată, aflată în prezent în colecția Muzeului Militar Național, este
compusă din două volume25. Primul are 53 de planșe, numerotate de la 1 la 53, conținând desene în peniță
ale unor tipuri de arme existente în colecția muzeului, prezentate cronologic, începând cu cele din
antichitatea străveche, continuând cu armele albe medievale și piesele de harnașament. Restul planșelor din
volum prezintă armele de foc din epoca medievală și modernă, ultimele fiind armamentul de foc de
infanterie din timpul Primului Război Mondial. Al doilea volum conține 51 de planșe, de la planșa 54 la 107
(planșele 85 și 101 lipsesc), și prezintă tipuri de puști de infanterie, cu mecanismele aferente, arme de foc
scurte (revolvere și pistoale), tipuri de grenade, mitraliere, tunuri de însoțire a infanteriei, armament alb
regulamentar (săbii, lănci de cavalerie), măști și sisteme de protecție contra gazelor toxice de luptă, unelte
genistice individuale, scuturi de tranșee, tocuri de praf de pușcă.
Albumul este precedat de o copertă foarte elaborat lucrată, reprezentând o compoziție cu elemente Art
Deco, înfățișând la partea superioară, într-un cartuș rectangular cu colțurile rotunjite, imaginea muzeului
amplasat în Parcul Carol. Zona centrală, pe care este înscrisă cu caractere neo-românești, specifice epocii,
denumirea albumului ALBUMUL ARMAMENTULUI DE INFANTERIE ȘI CAVALERIE AFLAT ÎN
MUZEUL MILITAR NAȚIONAL, lucrat de ANDREI POTOCKI, plasată deasupra stemei Regatului, model
1922, este încadrată de stemele provinciilor istorice românești, de arme, drapele și elemente de uniformă,
extrem de corect și detaliat reprezentate, plasate simetric față de axa verticală a compoziției. Desenul este
realizat în peniță, cu tuș, peste care este aplicat un laviu transparent care evidențiază cromatica elementelor
heraldice și uniformologice. Desenul copertei este datat, în stânga jos : București 1925 și semnat, în dreapta
jos : A. Potocki. (Foto 03)
Coperta pentru Albumul armamentului

de infanterie și cavalerie aflat în
Muzeul Militar Național, realizat de
Andrei Potocki în 1925 (Biblioteca
Muzeului Militar Național).
25
Registru procese-verbale ale Consiliului de Conducere al Muzeului Militar Național. 1928-1932, Colecția Div. III/294,
fila 63. În primăvara anului 1929, planșele originale ale albumului de armament realizate de Andrei Potocki au fost legate,
rezultând, din cauza grosimii, două volume. Operațiunea a costat 800 lei.
Desenele celor 105 planșe, realizate în peniță sunt, de asemenea, îngrijit realizate, cu
evidențierea detaliilor tehnologice sau artistice. Și la aceste desene au fost aplicate laviuri colorate
pentru a marca volumul obiectelor și a evidenția elementele cromatice specifice. Denumirile
diferitelor tipuri de arme sau piese de echipament sunt scrise de mână, la partea inferioară a fiecărei
planșe. Albumul prezintă cele mai reprezentative tipuri de arme aflate în colecția muzeului la acea
dată, fiind și astăzi un element de referință pentru cercetătorii care studiază armamentul armatei
române. (Foto 04, 05, 06, 07)
Planșa Nr. 27 din Albumul armamentului de Planșa Nr. 28 din Albumul armamentului de
infanterie și cavalerie aflat în Muzeul Militar infanterie și cavalerie aflat în Muzeul Militar Național,
Național, Vol. I, realizat de Andrei Potocki, Vol. I, realizat de Andrei Potocki, reprezentând o armură
reprezentând armuri medievale aflate în colecția tip Maximilian, aflată în colecția muzeului (Biblioteca
muzeului (Biblioteca Muzeului Militar Național). Muzeului Militar Național).
Planșa Nr. 107 din Albumul armamentului de Planșa Nr. 40 din Albumul armamentului de
infanterie și cavalerie aflat în Muzeul Militar Național, infanterie și cavalerie aflat în Muzeul Militar Național,
Vol. II, realizat de Andrei Potocki, reprezentând tolbe Vol. I, realizat de Andrei Potocki, reprezentând puști cu
pentru pulbere, truse și cuțite de vânătoare, aflate în cremene și capsă, aflate în colecția muzeului (Biblioteca
colecția muzeului (Biblioteca Muzeului Militar Național). Muzeului Militar Național).
El a fost realizat într-un timp extrem de scurt, de doar câteva luni, în perioada în care Andrei
Potocki era angajat temporar, însă a constituit o dovadă a calităților autorului atât ca cercetător, cât și
ca artist, având posibilitatea să concretizeze cercetările sale într-o formă grafică. Albumul nu a fost
tipărit, probabil din rațiuni financiare, costurile imprimării color a unui număr atât de mare de
planșe fiind extrem de ridicat.
În anul următor, Andrei Potocki a realizat pentru muzeu o serie de planșe cu ordine și medalii
românești, probabil în vederea realizării unui album având acest subiect. În colecția Muzeului Militar
Național se găsesc 6 planșe care înfățișează decorații românești, după cum urmează: Ordinul Mihai
Viteazul, md. 1916, în cele 3 clase, clasa a doua (comandorie) fiind prezentată avers și revers; Ordinul
Steaua României, md. 1877, pentru militari, la război, în grad de mare cruce, cu placă și lentă (Foto
08); Ordinul Coroana României, md. 1916, pentru militari, la război, în grad de mare cruce, cu placă
și lentă; medaliile Războiului de Independență: Virtutea Militară, md. 1872 și 1880, cls. I și a II-a,
avers și revers, Crucea Trecerea Dunării, md. 1878, Medalia Apărătorii Independenței, md. 1878,
avers și revers, Crucea Elisabeta, md. 1878, pentru doamne (Foto 09); medaliile începutului de secol
XX: Medalia Bărbăție și Credință, md. 1904, cu baretă CAMPANIA 1913, în cele trei clase, avers și
revers, Medalia Avântul Țării, md. 1913, avers și revers, Crucea Meritul Sanitar, md. 1913/1917,
clasele I, II și III, avers și revers; medaliile pentru vechime în serviciu: Semnele onorifice pentru 18 și
25 ani de serviciu, avers și revers, Medalia Bene Merenti, md. 1876/1881, ambele clase, avers și
revers, Medalia jubiliară Carol I. 1866-1906, pentru militari, avers și revers. Planșele cu decorații
sunt realizate într-o tehnică mixtă: guașă și tuș, cu o deosebită grijă pentru redarea corectă a
detaliilor de formă, textură și material, fiind plasate pe un fond negru care scoate în evidență
decorațiile, aranjarea în pagină fiind structurată pe principii cronologice și de ierarhie faleristică.
Toate planșele au figurat, cu tuș alb, în colțul din dreapta jos, semnătura rondă a lui Andrei Potocki,
având dedesubt anul realizării planșelor, 1926.
Planșă reprezentând Ordinul Steaua Planșă reprezentând medaliile Războiului de

României, md. 1877, pentru militari, la război, în Independență: Crucea Trecerea Dunării, md. 1878,
grad de mare cruce, cu placă și lentă, realizată de Medalia Apărătorii Independenței, md. 1878, avers
Andrei Potocki, în anul 1926, în vederea publicării și revers, Crucea Elisabeta, md. 1878, pentru
unui album al decorațiilor militare românești doamne, Virtutea Militară, md. 1872 și 1880, cls. I și
(Biblioteca Muzeului Militar Național). a II-a, avers și revers, realizată de Andrei Potocki, în
anul 1926, în vederea publicării unui album al
decorațiilor militare românești (Biblioteca Muzeului
Militar Național).
Dat fiind că nu toate ordinele și medaliile militare românești, existente la acea dată, sunt
reprezentate în planșele respective, putem presupune fie că au mai fost realizate și alte planșe,
care ulterior s-au pierdut, fie acțiunea de redare a decorațiilor românești de război a fost oprită la
un moment dat, din motive necunoscute.
Pe lângă activitatea de studiu și desenator desfășurată în cadrul muzeului, Andrei Potocki s-a
preocupat și pentru îmbogățirea patrimoniului instituției aflată în curs de organizare, în vederea
deschiderii pentru public. Pe 30 iunie 1926, acesta a donat pentru colecția de numismatică o serie
de bancnote care au circulat în timpul Războiului civil din Rusia, din 1918 -1920: ruble țariste
(emisiunea Romanov), ruble emise de generalul Judenici din Armata de Nord-Vest, ruble emise
de principele Avalof, din Armata de Vest a Voluntarilor, grivine ale statului ucrainian, ruble
emise de trupele germane de ocupație din 1918, precum și o medalie Crucea Sf. Gheorghe,
cls. a III-a26.
În anul 1927, Andrei Potocki a depus la Ministerul de Justiție cererea de naturalizare, cu
dispensă de stagiu, invocând faptul că este căsătorit cu o cetățeană română27. Cererea sa a fost
aprobată de Consiliul de Miniștri în ședința din 22 martie 1928, luându-se în considerare faptul
că a renunțat la cetățenia rusă, era căsătorit cu o cetățeană română, ne mai fiind astfel necesar să
efectueze stagiul cerut de legea de naturalizare, avea bune purtări în societate, fără condamnări
pentru fapte infamante, avea asigurate mijloacele de trai pentru el și familia sa, lucrând ca
desenator în serviciul Muzeului Militar Național, era cu plata taxelor și impozitelor la zi și avea
situația militară în regulă, făcând serviciul în armata rusă unde obținuse gradul de colonel 28.
Ca urmare a obținerii cetățeniei române, Andrei Potocki s-a putut angaja cu contract
definitiv la Muzeul Militar Național. Această măsură a fost adoptată prin Decizia ministerială
26 Arhiva Muzeului Militar Național, Acte primiri - gestiunea materii, Exercițiul 1926, filele 70-72.
27 Monitorul Oficial, Nr. 14, 19 ianuarie 1928, p. 436.
28 Ibidem, Nr. 77, 4 aprilie 1928, p. 2816.
Nr. 280, din 9 aprilie 1930, care confirma funcțiunea de asistent tehnic bugetar la Muzeul
Militar Național pentru Andrei Potocki și Alexandru Saint-Georges. începând cu data de 1
ianuarie 192829. În noua calitate de angajat permanent, Andrei Potocki figura în ordinea de
bătaie a muzeului, stabilită la 1 aprilie 1928, ca șef al atelierului de reproducere 30.
Trebuie menționat faptul că în toate actele oficiale, de naturalizare sau de încadrare în
Armata română, numele lui Andrei Potocki era românizat, fiind transcris după forma fonetică,
Potoski sau Potoschi.
După obținerea cetățeniei și angajarea permanentă la Muzeul Militar Național, Andrei
Potocki a început demersurile pentru recunoașterea statutului său de militar de carieră și
încadrarea în Armata română. Acest fapt a fost confirmat prin Înaltul Decret Nr. 1454, din 10 mai
192931 (Ordin de zi Nr. 1079/1929), fiindu-i recunoscut gradul de colonel în rezervă, începând de
la 10 mai 1929, în cadrul Regimentului Nr. 4 Dorobanți Argeș, cu vechimea în grad avută în
Armata rusă, considerată de la 19 iulie 1916. După 10 ani, timp în care a figurat în eviden țele
Regimentului 4 Dorobanți, ca ofițer în rezervă, în conformitate cu ordinul Nr. 7000/1939 (ordin
de zi Nr. 244/1939), începând cu data de 15 noiembrie 1939, colonelul Potocki era mutat ca ofi țer
în rezervă în cadrul Muzeului Militar Național32. (Foto 10)
Colonelul (r) Andrei Potocki în uniformă de

ofițer în Regimentul Nr. 4 Dorobanți Argeș, la
sfârșitul anilor 1930. De remarcat medalionul prins
cu un lănțișor la butoniera vestonului, reprezentând
chivăra specifică a militarilor din Regimentul de
Gardă Pavlovski, confecționat din aur emailat la
Casa Fabergé, din Sankt Petersburg, în 1890,
singurul element care mai amintea de apartenența la
vechea armată imperială rusă. (Colecția Muzeului
Militar Național).
Activitatea de organizare, cercetare și valorificare a colecțiilor Muzeului Militar Național a

continuat cu intensitate în anii 1920, sub atenta și competenta îndrumare a generalului Radu R.
Rosetti, președintele Consiliului de Administrație al muzeului, organism în care se adoptau și
deciziile privitoare la activitatea științifică a acestuia. În cadrul acestui proces, un rol deosebit de
important îi revenea fostului ofițer țarist Andrei Potocki care, prin talentul său artistic, cunoștințele
solide de istorie militară, perseverența și capacitatea de muncă, se afla într-o poziție crucială pentru
ducerea la bun sfârșit a proiectelor de promovare a patrimoniului muzeului și a tradițiilor militare
românești. În acest context, la 8 iunie 1927, prin procesul verbal nr. 48, Consiliul muzeului decidea să
se realizeze un album al uniformelor, decorațiilor, medaliilor etc. în vederea aniversării centenarului
renașterii Armatei române (1830 - 1930)33.
Prin procesul verbal nr. 59, din 3 februarie 1928, Consiliul aproba ... Continuarea lucrului
albumelor uniformelor 1830-1930…34.
29 Monitorul Oastei, Nr. 16, 25 aprilie 1928, p. 272.

30 Istoricul Muzeului Militar Național, ... p. 44.
31 Monitorul Oficial, Nr. 112, 27 mai 1929, p. 4106
32 Foaia matricolă..., fila 2.
34 Ibidem, p. 43.
După cum se observă, în interval de câteva luni de la anunțarea proiectului inițial al albumului,
tematica acestuia se restrângea doar la uniforme, ne mai făcându-se nici o referire la decorații.
Probabil se aprecia că nu exista timpul necesar realizării unui proiect atât de ambițios până la
momentul aniversării centenarului Armatei române moderne, în 1930.
În ședința din 1 octombrie 1928, Consiliul muzeului stabilea structura albumului uniformelor, care
urma a fi realizat de Andrei Potocki, pe baza cercetărilor făcute de acesta, activitate extrem de complexă
dat fiind că până la acea dată nu exista o lucrare generală care să abordeze, în totalitate, uniformele și
echipamentul Armatei române moderne. Albumul trebuia să aibă 160 planșe, din care până la data
respectivă Andrei Potocki realizase 80, restul urmând a fi finalizate până la 1 octombrie 1929.
În vederea tipăririi albumului au fost contactate editurile Socec, Cartea Românească, Marvan,
Bucovina și Cultura Națională cărora li s-au cerut oferte de preț pe baza următorului caiet de sarcini:
albumul urma să conțină 80 pagini color, pe fiecare fiind dispuse câte două planșe, cu dimensiunile
13 x 18 cm, însoțite de un mic text explicativ, cu respectarea fidelă a culorilor de pe desenele originale.
Albumul trebuia legat în pânză, carton sau piele și urma să fie tipărit într-un tiraj de 2.000 – 5.000
exemplare, din care Muzeul Militar Național primea, în mod gratuit, 500 exemplare, prețul de
vânzare fiind stabilit ulterior35.
Pentru a se grăbi acțiunea de pregătire a albumului uniformelor se propunea angajarea, pentru o
perioadă limitată de timp, pe postul de grădinar al muzeului, devenit vacant prin demisia acestuia, a
unui desenator-caligraf, ce urma să lucreze ca ajutor al asistentului tehnic Potocki, fiind încadrat cu
același salariu36. La ședința consiliului din 26 ianuarie 1929, se aproba angajarea temporară a
domnului Gh. Brânză, pe post de desenator-caligraf diurnist, pe perioada 1 noiembrie 1928 –
1 martie 192937.
După studierea ofertelor făcute de editurile contactate, Consiliul muzeului a apreciat că oferta cea
mai avantajoasă fusese făcută de editura Marvan, care se angaja să tipărească un tiraj de 2.000
exemplare pentru prețul de 1.673.000 lei, cu respectarea condițiilor cerute de muzeu, pe o hârtie de foarte
bună calitate, fără acont prealabil. După încheierea lucrării, clișeele utilizate pentru tipar trebuiau predate
muzeului, astfel încât o eventuală retipărire a albumului să se facă la un preț mai scăzut. Plata urma să fie
făcută eșalonat, pe măsură ce muzeul făcea rost de banii necesari. Un criteriu luat în considerare a fost și
data până la care albumul trebuia să apară, martie 1930, precum și nevoia tipăririi de urgență a unor
planșe necesare prospectului ce trebuia distribuit de pe acum pentru public38.
Prin ședința din 26 ianuarie 1929, Consiliul muzeului decidea tipărirea a 2000 de prospecte care
să conțină planșe din albumul ce urma a fi tipărit, precum și a unor liste de înscriere. Pliantele
respective conțineau un text redactat de președintele consiliului, generalul Radu Rosetti, prin care se
arătau motivul publicării acestui album - aniversarea a 100 ani de la înființarea primelor unități ale
Armatei române moderne - era prezentat cuprinsul albumului și se preciza faptul că acesta urma să
apară în primăvara anului 1930. Cei interesați de această publicație erau îndemnați să se înscrie pe
liste de subscripție, putând beneficia de reduceri ale prețului de vânzare după cum urmează: cei care
achitau costul integral al volumului până la 1 mai 1929, plăteau doar 1.200 lei pe exemplar,
persoanele interesate care achitau prețul integral până la 1 mai 1930 ar fi trebuit să plătească 1.300 lei
pe exemplar, după această dată prețul de vânzare fiind cel obișnuit, de 1.400 lei. Ofițerii activi și de
rezervă, precum și profesorii, beneficiau de aceleași facilități având în plus, începând de la 1 martie
1929, posibilitatea de a plăti și în rate lunare, de minimum 50 lei, cu condiția să existe o garanție din
partea unității militare, a serviciului sau școlii la care lucra cumpărătorul și ca ratele să fie plătite
regulat. Cumpărătorul nu putea intra în posesia albumului decât după achitarea ultimei rate din
prețul volumului. Orice grup de persoane sau orice instituție care achiziționa minimum
20 exemplare, beneficia de o reducere de 5% din prețul integral sau primea câte un exemplar gratuit
la fiecare 20 exemplare achiziționate39.
35 Registru procese-verbale..., ff. 16-17.

36 Ibidem, f. 21.
37 Ibidem, f. 47.
38 Ibidem, f. 39.
39 Ibidem, ff. 45-46.
Consiliul muzeului aproba, prin ședința din 10 octombrie 1929, acordarea unui avans financiar
editurii Marvan, însărcinată cu tipărirea albumului uniformelor, dat fiind că până la 10 octombrie
respectiva editură tipărise deja 33 de planșe, însoțite de textul aferent, dintr-un total de 65 planșe.
Editura solicitase un avans de 500.000 lei, însă datorită faptului că primise deja un avans de 100.000
lei la începerea lucrării, consiliul a decis să-i mai acorde doar o parte din suma solicitată, în valoare
de 100.000 lei40.
La ședința din 14 decembrie 1929, Consiliul muzeului stabilea aspectul coperții albumului de
uniforme. Aceasta trebuia să fie cât mai simplă, purtând numai titlul lucrării, în românește și
franțuzește, marca țării și numele Muzeului Militar Național41.
Prin ședința Consiliului muzeului din 1 martie 1930, s-a acceptat solicitarea editurii Marvan de a
prelungi cu 30 zile finalizarea tirajului Albumului uniformelor Armatei Române, având în vedere că
lucrarea era aproape terminată și că această întârziere nu prejudicia cu nimic interesele muzeului. S-a
aprobat, de asemenea, oferta editurii Marvan privind imprimarea paginilor cu text (cuvânt înainte,
tabla de materii etc.) și modelul de hârtie (carton) pentru copertă, tip Wathmann, legătura cu șnur
tricolor, cu prețul de 32,50 lei, pe bucată42.
Conform procesului verbal al Consiliului muzeului nr. 98 din 8 mai 1930, era constituită comisia
de recepție a exemplarelor Albumului uniformelor Armatei Române. Aceasta era compusă din
intendant-căpitan Alexandru Gheorghiu, subdirectorul muzeului, în calitate de președinte, din
asistent tehnic Andrei Potocki, din asistentul tehnic - căpitan Lothar Krejcik și din asistent de
administrator - locotenent Nicolae Nica, ofițer contabil, ca membri ai comisiei. Totodată, se decidea
ca albumul recent apărut să fie distribuit gratuit următoarelor personalități: regelui Mihai I, reginei
Maria, principelui Nicolae, patriarhului Miron Cristea - înalt regent, lui Constantin Sărățeanu - înalt
regent, primului-ministru Iuliu Maniu, contelui de Saint-Aulaire, ambasadorul Fanței în România în
timpul Marelui Război, generalului Henri Berthelot și asistentului tehnic Andrei Potocki. De
asemenea, se aviza favorabil distribuirea câte unui exemplar persoanelor care urmau a face recenzii
despre această lucrare: generalilor de brigadă Gabriel Sion, șeful Direcției Domenii Militare din
Ministerul de Război, Laurențiu Bârzotescu, Grigore Costandache de la Marele Stat-Major,
profesorilor Constantin Moisil, directorul Cabinetului Numismatic al Academiei Române, lui Virgiliu
Drăghiceanu, arheolog și istoric, membru al Academiei Române, lui Ioan Andrieșescu, istoric,
arhimandritului Nicolae M. Popescu și poetului Emanoil Bucuță43.
Publicarea albumului UNIFORMELE ARMATEI ROMÂNE / LES UNIFORMES DE L’ARMÉE
ROUMAINE. 1830-1930, tipărit în 2.000 exemplare,44 a constituit în mod incontestabil un eveniment
editorial al vremii, inedit atât prin tema abordată, cât și prin calitatea desenelor și a tiparului color, fiind
unanim apreciat în momentul lansării sale. Această lucrare de referință, datorată pasiunii, talentului și
perseverenței unui străin, constituie și astăzi un model, planșele cu tipuri de militari fiind preluate, din
păcate adesea fără menționarea sursei, în lucrări fundamentale de istorie militară, enciclopedii
și monografii.
Albumul are o copertă simplă, sobră și elegantă, realizată în stilul Art Deco, legată cu un șnur tricolor.
Pe copertă nu era nominalizat autorul lucrării, la partea superioară fiind trecut doar numele instituției,
Muzeul Militar Național, sub egida căruia era realizată lucrarea. Textul albumului este bilingv, ceea ce îl face
accesibil și cercetătorilor străini, în absența altor surse documentare albumul fiind adesea studiat și citat în
numeroase lucrări străine de uniformologie, publicate în ultimele decenii.
Lucrarea începe prin prezentarea componenței Consiliului de conducere al Muzeului Militar
Național de la data respectivă, al cărui președinte era generalul Radu R. Rosetti. Urmează Cuvântul
înainte, în română și franceză, fără a se preciza autorul, însă știm că textul îi aparține generalului
Radu R. Rosetti, fiind elaborat inițial pentru prospectele (pliantele) care promovau albumul. În
încheierea Cuvântului înainte se preciza faptul că la realizarea albumului, Muzeul Militar Național a
avut concursul asistentului său tehnic, dl. A. Potocki, care nu numai că cunoaște, ca puțini alții,
40 Ibidem, f. 85.
41 Ibidem, f. 92.
42 Ibidem, f. 107.
43 Ibidem, ff. 115-116.
44 Istoricul Muzeului Militar Național, ... p. 64
uniformele de la 1830 încoace, în cele mai mici amănunte, dar este și un desenator îndemânatec.
Este singura mențiune din album privind autorul efectiv al lucrării, în afara semnăturii
inconfundabile a artistului, de pe fiecare planșă.
În continuare albumul are o bibliografie destul de amplă, care conține surse iconografice
importante privind Armata română modernă, publicate până la acea dată, precum și o tablă de
materii în care sunt nominalizate armele, serviciile și specialitățile reprezentate în fiecare planșă,
împreună cu anul respectiv. Albumul este structurat pe 6 capitole, prezentate în ordine cronologică:
Moldova, Muntenia, Principatele Unite; Domnitorul Carol I, Regele Carol I, Regele Ferdinand I.
Primele două capitole sunt precedate de scheme privind evoluția structurilor militare românești din
epoca Regulamentului Organic, 1830-1859, realizate tot de Andrei Potocki, tabele care prezintă
sintetic și sugestiv modul în care s-au dezvoltat cele două oștiri românești în primii ani de la
înființare.
Albumul conține efectiv 65 de pagini cu imagini de uniforme și accesorii ale acestora, pe fiecare
pagină fiind reprezentate câte două planșe. Dintre acestea, doar 52 de pagini, cu 104 planșe, sunt
realizate de Potocki. Restul de 13 pagini, cu 26 planșe, reprezentând ținutele Armatei române
reorganizate după adoptarea Legii Puterii Armate din 27 martie/8 aprilie 1872, sunt preluate din
Albumul Armatei Române, editat de fotograful și ilustratorul Moritz Benedict Baer (1811-1887), în
1873, așa cum este de altfel indicat în dreptul fiecărei planșe. Numărul mai mic de planșe prezentate
în album, 130, față de 160, cât se prevăzuse inițial, precum și faptul că 26 de planșe fuseseră preluate
din albumul lui M. B. Baer, din 1873, indică faptul că volumul de muncă, care presupunea nu doar
realizarea efectivă a planșelor, ci și documentarea necesară unei redări corecte și precise a
uniformelor și accesoriilor, toate aceste sarcini revenind lui Andrei Potocki, au impus o reducere a
tipurilor de uniforme reprezentate, în condițiile în care albumul trebuia finalizat până în primăvara
anului 1930.
Modul de prezentare al ținutelor militare variază, cea mai des folosită este dispunerea
personajelor echipate în uniforme, unul lângă altul, uneori grupate câte doi sau câte trei, în atitudini
diverse, discutând, cel mai adesea reprezentate din față și din profil sau chiar din spate, permițându-
se, astfel, observarea completă a uniformei.
În general, pe o planșă sunt grupați militari din aceeași armă sau specialitate, însă de grade diferite,
spre a se putea observa diferențele între însemnele ierarhice. Majoritatea militarilor sunt reprezentați în
picioare, însă sunt și cazuri când ofițerii cu drept de cal: generali, ofițerii superiori din trupele pedestre, de
stat-major sau cavaleriști, sunt înfățișați călare, prilej cu care se poate observa și harnașamentul. Toți
militarii au armamentul, alb sau de foc, aferent. Cel mai adesea, fundalul planșelor este neutru, fiind
reprezentat schematic un teren plat, de instrucție, liber până la linia orizontului sau marcat de un șir de
copaci. Sunt însă și situații când în planul depărtat este reprezentată trupa în așteptare, așa cum este cazul
planșei care înfățișează Escadronul de cavalerie din Moldova, din 184745. (Foto 11)
45Muzeul Militar Național, Uniformele Armatei Române/ Les uniformes de l’Armée Roumaine. 1830 -1930, Editura
Marvan, București, 1930, p. 11.
Lăncieri din Escadronul de Cavalerie al Moldovei, în anul 1847, planșă realizată de Andrei Potocki pentru
albumul Uniformele armatei române. 1830-1930 (Colecția de desene a Muzeului Militar Național).
Planșele care înfățișează oștirea Țării Românești din perioada Regulamentului Organic sunt mult mai
elaborate, reprezentând adevărate compoziții în care subunități de soldați, însoțiți de ofițerii lor, se află în
diferite formații, în repaus sau în mișcare, fundalul fiind reprezentat de pâlcuri de copaci sau chiar de
construcții diverse, așa cum sunt planșele ce înfățișează ostașii Regimentului 3 Infanterie (Foto 12) sau
militarii din Flotila de Dunăre, pe la 185246. Așa după cum este precizat în dreptul fiecărei planșe ce
înfățișează ostași munteni, Andrei Potocki a folosit ca surse documentare Albomul Oștirei, publicat la 1852,
de Andreas Bielz (1812 – 1866) și Karl Danielis (1813 - ?)47, precum și regulamente militare de epocă.
Trebuie precizat că Potocki utilizează albumele respective doar ca sursă documentară pentru uniforme și
armament.
Militari din Regimentul 3 Infanterie din Țara Românească, în anul 1852, planșă realizată de Andrei Potocki
pentru albumul Uniformele armatei române. 1830-1930 (Colecția de desene a Muzeului Militar Național).
46Ibidem, p. 19, 20.

47Adrian-Silvan Ionescu, Artă și document. Arta documentaristă în România secolului al XIX-lea, Editura Meridiane,
Compoziția planșelor este originală și depășește în complexitate desenele luate ca model. Structura
acestor compoziții este simplă, existând un punct de perspectivă, către care converg liniile de fugă ale
desenului și în funcție de care sunt reprezentate subunitățile de soldați, încadrate de ofițeri și subofițeri,
în formație, pe loc sau mărșăluind, în conformitate cu regulamentele militare de epocă (Școala de
soldat, Școala de ploton și Școala de batalion). Aceste compoziții denotă o profundă documentare a
artistului, nu doar în privința uniformelor, echipamentului individual și al armamentului, ci și din
punct de vedere al poziției corecte, cu armă sau fără armă, a locului ocupat de diferiți militari în cadrul
formațiilor, dispunerea drapelului etc. (Foto 13)
Subunități din Regimentul de infanterie din Moldova, la paradă, în anul 1854, planșă realizată de Andrei Potocki
pentru albumul Uniformele armatei române. 1830-1930 (Colecția de desene a Muzeului Militar Național).
Figurile personajelor reprezentate în planșe sunt stereotipe, deși se pare că Potocki era un bun
portretist. Artistul acordă atenție redării corecte a pilozității faciale, mustăți, favoriți, barbă,
reprezentate în conformitate cu moda masculină a epocii, dar și cu regulamentele militare care, în
special în vremea domnitorului Cuza, precizau cu strictețe modul în care diferite categorii de militari
trebuiau să poarte părul și mustățile, în funcție de arma din care făceau parte.
Există totuși și unele personaje, cele care întruchipează comandanți militari importanți, ale căror
figuri sunt redate destul de fidel. În planșa care înfățișează ștaburile (statele-majore), al oștirii și
domnesc, din 1852, este reprezentat, central, principele Barbu Știrbei, cu fizionomia binecunoscută48.
Planșa care prezintă Corpul ofițerilor sanitari din vremea domnitorului Cuza îl are în mijloc pe
inspectorul general al serviciului, doctorul Carol Davila, călare, în uniformă de mare ținută49.
Există și unele inadvertențe privind reprezentarea personajelor istorice, Andrei Potocki utilizând
ca surse documentare imaginile binecunoscute și consacrate ale respectivilor ofițeri superiori, dar
care nu corespund epocii prezentate în album, fiind în general mai târzii. Astfel, domnitorul Unirii
din 1859, Alexandru Ioan I Cuza, este reprezentat în planșa dedicată generalilor și ofițerilor din
statele-majore, model 1861, având însă fizionomia, cu mustăți și imperial à la Napoleon III, pe care a
adoptat-o în partea finală a domniei, după 1863, când a și fost imortalizat în fotografiile și litografiile
lui Carol Szathmari. În dreapta sa este reprezentat generalul de brigadă Ioan Emanoil Florescu, în
calitate de șef al Statului-Major General, însă cu mustățile și imperialul albe, așa cum le purta spre
sfârșitul carierei militare și nu la 40 de ani, cât avea în epoca Unirii Principatelor50. (Foto 14)
48 Muzeul Militar Național, Uniformele Armatei Române..., p.18:

49 Ibidem, p.27.
50 Ibidem, p. 31.
Generali și ofițeri din Corpul de stat-major, în anul 1860, planșă realizată de Andrei Potocki pentru albumul
Uniformele armatei române. 1830-1930 (Colecția de desene a Muzeului Militar Național).
Planșa care reprezintă modificările uniformologice produse în 1868 îl are în centru pe domnitorul
Carol, în uniformă de mare ținută, cu bicorn, însă la data respectivă tânărul principe, de numai 29 ani, purta
încă mustață și favoriți în timp ce Potocki îl reprezintă cu barba întreagă și căruntă, așa cum avea la
începutul anilor 189051. În album mai pot fi recunoscuți Alexandru Averescu, în uniformă de general de
brigadă de cavalerie, mica ținută, md. 1893,52 regele Ferdinand, în uniformă de general de corp de armată,
md. 1916, cu barba aproape albă, ceea ce nu era cazul în vremea Marelui Război, viceamiralul Vasile
Scodrea, recognoscibil după barba lungă și albă, comandantul Marinei Regale, în perioada când a fost
realizat albumul53.
Deși albumul Uniformele Armatei Române. 1830-1930 a fost rezultatul unei uriașe munci de
documentare, dublată de pasiune și talent, depusă de colonelul Andrei Potocki, fiind și în prezent un
element de referință pentru uniformologia românească și internațională, el conține și unele greșeli,
datorate desigur lipsei unor surse documentare adecvate, autorul limitându-se exclusiv la publicațiile
prezentate în bibliografie, disponibile la acea dată. Astfel, în mod eronat, în planșele consacrate
armatei Țării Românești din 1852, tunicile grănicerilor sunt reprezentate de culoare cafenie54, iar ale
militarilor din Flotilă, de culoare verde55, deși în Albomul Oștirii, varianta colorié à la main, publicat
de editorii Bielz și Danielis, uniformele acestor ostași sunt de culoare cenușie, respectiv civit
(bleumarin), așa după cum era stipulat și în înaltele porunci de zi, care stabileau organizarea acestor
corpuri din vremea domniei lui Barbu Știrbei.
O altă eroare, care a constituit un motiv de dezbatere a specialiștilor în deceniile următoare, a
fost culoarea tunicilor vânătorilor pedeștri din vremea domnitorului Cuza. Acestea au fost
reprezentate de Potocki, în lipsa unor surse documentare în culori, ca fiind de culoare cafenie, așa
cum erau descrise și s-au impus în iconografia uniformologică românească, începând din 1868. (Foto
15) Din păcate, această informație a fost preluată de numeroase lucrări ulterioare, inclusiv ampla
monografie privind uniformele armatei române realizată de colonelul Cristian M. Vlădescu, în 197756.
51 Ibidem, p. 36.
52 Ibidem, p. 55.
53 Ibidem, p. 63.
54 Ibidem, p. 21
55 Ibidem, p. 20.
56 Cristian M. Vlădescu, op. cit., p. 43-44.
Batalionul de vânători defilând în 1860, planșă realizată de Andrei Potocki pentru albumul
Uniformele armatei române. 1830-1930. Tunicile vânătorilor sunt în mod greșit reprezentate ca fiind de
culoare castanie, ele trebuind să fie civit (bleumarin). Eroarea se datorează lipsei surselor documentare
disponibile la data realizării desenului. (Colecția de desene a Muzeului Militar Național).
Eroarea se datorează faptului că Andrei Potocki nu a avut acces la litografiile cu uniforme militare
românești realizate de căpitanul Alexandru Asachi pentru Albumul Armia Română, publicat în 1862,
descoperite în 1989 de colonelul Cristian M. Vlădescu la Biblioteca Centrală Universitară Lucian Blaga
din Cluj-Napoca, Fondul G. Sion57 sau la imaginile din Album de l’Armée Roumaine, editat în anul 1867,
depistat de istoricul Adrian-Silvan Ionescu în Biblioteca Institutului de Istoria Artei G. Oprescu58 și nici la
mapa cu acuarele originale reprezentând uniforme militare românești de pe la 1869 realizate de A. Fotino,
identificată de noi, în anul 1989, în Colecția de stampe a Muzeului Militar Național. Toate aceste surse,
descoperite în ultimele decenii, confirmă ipoteza că tunicile vânătorilor pedeștri, purtate în perioada
1860-1868, erau de culoare civit, nu cafenie, cum le reprezentase Potocki,
Planșele lui Andrei Potocki sunt realizate pe hârtie de desen, format 29,5 x 19,5 cm., la bază
fiindu-le adăugat, prin lipire, un ștraif de hârtie, pe care sunt tipărite, în limba română, denumirea
generală a uniformelor, arma sau specialitatea căreia aparțin și perioada în care au fost adoptate,
dedesubt, cu caractere mai mărunte fiind trecute gradul militarului și felul ținutei. Aceste etichete pot
indica faptul că, la un moment dat, planșele originale au fost expuse în cadrul expoziției permanente
sau în vreo expoziție temporară. Tehnica utilizată de Andrei Potocki era desenul extrem de precis în
creion, ale cărui urme se mai pot vedea pe unele planșe, peste care se aplica un strat transparent de
acuarelă, care evidenția fundalul și uniformele personajelor, după care se revenea cu tușe mai
profunde de acuarelă sau guașă, pentru a diferenția uniformele de fundal și în final, cu accente și
hașuri de tușuri colorate, trasate cu penița, menite să scoată în evidență detaliile accesoriilor de
uniformă și echipament. Pentru desenele însemnelor de grade și ale broderiilor, artistul folosea ca
bază de construcție hârtia milimetrică, pe care figura contururile primare, acestea fiind apoi copiate
pe hârtia de desen și tratate în aceeași tehnică mixtă, acuarelă și tușuri colorate.
Toate planșele realizate de Andrei Potocki pentru album se găsesc în Colecția de stampe a
Muzeului Militar Național, cu excepția uneia: Semnul de serviciu, md. 1861. Mai există încă o planșă
care nu a fost inserată în albumul tipărit, probabil din motive de spațiu, intitulată Uniformele
armatei române în 1891. Infanteria, care prezintă ținutele ofițerilor și trupei după ce s-a realizat
57 Adrian-Silvan Ionescu, Artă și document..., p. 252. Doina Pungă, Grafica pe teritoriul României în secolul al XIX-lea.
Litografia și gravura în acvaforte, București, 2009, pp. 81, 94-95.
58 Adrian-Silvan Ionescu, Un album uitat al oștirii romane de Alexandru Asachi, Studii și Cercetări de Istoria Artei, Arta
plastică, Serie nouă, tom 6 (50)/2016, pp. 69-82. Adrian-Silvan Ionescu, Un album uitat al oștirii române, de Alexandru
Asachi, Magazin Istori”, anul L, serie nouă, nr. 4 (601), aprilie 2017, pp. 49-51, 68.
unificarea infanteriei de linie cu unitățile de infanterie teritorială (dorobanți), noile uniforme
preluând culoarea distinctivă, roșie, a infanteriei și coifura de serviciu și paradă a dorobanților,
căciula țurcană, cu cifra regală în față și pana de curcan pe partea stângă. (Foto 16)
Planșă reprezentând uniformele de infanterie adoptate în anul 1891, realizată de Andrei Potocki,
care nu a mai fost inclusă în albumul Uniformele armatei române. 1830-1930
(Colecția de desene a Muzeului Militar Național).
Albumul Uniformele Armatei Române / Les Uniformes de l’Armée Roumaine”. 1830-1930,

ilustrat de Andrei Potocki, a reprezentat cea mai importantă publicație a Muzeului Militar Național,
fiind considerat până în prezent o sursă iconografică extrem de importantă pentru istorici, cercetători
în domeniul uniformologiei, artiști plastici și scenografii de costume din teatru și cinematografie.
Pentru facilitarea vinderii Albumului Uniformelor, Consiliul muzeului hotăra, în cadrul ședinței
din 8 mai 1930, dezmembrarea unui album și vânzarea foilor volante la prețul de 20 lei/bucata59.
La 17 mai 1930, prin Înaltul Decret nr. 1812, colonelul în rezervă Andrei Potocki era decorat cu
Ordinul Coroana României în grad de comandor60, pentru contribuția avută la realizarea
impresionantului album de uniforme.
În ședința Consiliului muzeului din 5 iunie 1930, se accepta solicitarea editurii Marvan de a lua
9 exemplare ale lucrării în vederea constituirii depozitului legal pentru biblioteci. De asemenea, era
acceptată donația prin care casa de editură Marvan oferea muzeului 1100 planșe incomplete ale
albumului de uniforme, care urmau a fi vândute publicului cu prețul de 5 lei planșa61.
Urmare a faptului că un număr de albume fuseseră distribuit unor personalități militare și de
cultură în vederea realizării de recenzii, la ședința consiliului din 19 iunie 1930 se solicita respectivilor
personalități să indice care sunt periodicele, reviste sau ziare, în care articolele au fost publicate, în
vederea achiziționării lor de către muzeu, iar în cazul în care recenziile nu erau încă făcute, să se
preocupe pentru realizarea lor62.
Pentru a ușura vânzarea albumului de uniforme și a celui cu scene de război, editat anterior,
Consiliul muzeului aproba oferta căpitanului invalid Tobescu de a achiziționa un număr de exemplare
din fiecare, pe care ulterior să le distribuie prin vânzare. În acest sens erau stabilite prețurile de
59 Registru procese-verbale..., f. 116.

60 Foaia matricolă..., f. 1.
62 Ibidem, f. 122. În cursul cercetării, în presa vremii nu s-au putut depista recenzii sau articole referitoare la albumul de
uniforme editat de Muzeul Militar Național.

achiziție, de 1.080 lei/albumul de uniforme și 60 lei/albumul cu scene de război, ceea ce reprezenta o
reducere cu 10% din prețul de vânzare al albumului de uniforme și de 20% din cel al albumului cu
scene de război.63 Ulterior, prin ședința din 10 octombrie 1930, s-a hotărât ca de această măsură să
beneficieze orice altă persoană interesată în vinderea albumelor de uniforme64.
Activitatea colonelului Andrei Potocki, rolul esențial pe care acesta l-a avut în realizarea
albumului cu uniformele armatei române, lucrare reprezentativă pentru instituția muzeală militară, a
determinat Consiliul director să propună, în cadrul ședinței din 2 iulie 1930, recompensarea
activității acestuia prin mărirea salariului. Președintele Consiliului, generalul Radu R. Rosetti, care în
mod evident îl aprecia pe Andrei Potocki, atât pentru munca de cercetare, documentare și artistică pe
care o desfășurase în vederea realizării albumului, cât și pentru cariera sa glorioasă de militar într-o
unitate de elită a armatei imperiale ruse, participant la bătăliile Primului Război Mondial în care, ca
și generalul Rosetti, fusese rănit și recompensat cu înalte distincții militare, a întocmit un referat
elogios, cu următorul cuprins:
Domnilor Colegi,
Cu No. 32842 din 12 ianuarie, M.A. Direcția personalului cere a se face propunerile de
înaintare sau altele pentru personalul civil al Muzeului.
Vă este cunoscut destoinicia și hărnicia Colonelului de rezervă Potoscki Andrei care
îndeplinește în chip strălucit funcția de asistent tehnic. Lucrările Dsale. în muzeu precum și albumul
uniformelor, publicat acum în urmă, sunt dovezi de calitățile sale precum arată și vrednicia sa la
muncă.
Și prin cunoștințele și educația sa și prin pozițiile ce a ocupat în fosta armată rusă și prin
chipul în care a servit de când este la muzeu și prin situația sa de colonel în rezervă și prin vechimea
sa, merită o situațiune mai bună și din punctul de vedere moral și din cel material. Și este în
interesul Muzeului ca să o capete. Ori, cum nici în buget nici în regulamentul Muzeului nu există
vreo funcție alta ca aceea de asistent tehnic, cum pe de altă parte este injust ca Dsa. să fie retribuit
la fel cu un asistent tehnic nou, propun să cerem Ministerului a crea prin bugetul viitor un post de
prim asistent tehnic cu o soldă echivalentă aceleia de colonel și a prevede ca asistenții tehnici au
drept la câte o gradație la fiecare cinci ani de serviciu, după aceleași norme ca profesorii din liceele
militare, cu care corespund de altfel fiind licențiați în istorie.
Din partea finală a referatului generalului Radu R. Rosetti reieșea că asistenții tehnici din
Muzeul Militar Național aveau același nivel de pregătire cu profesorii din liceele militare, licențiați în
istorie, de unde se poate trage concluzia că și Andrei Potocki, care constituia subiectul principal al
respectivului referat, ar fi avut pregătire universitară în domeniul istorie, așa cum era și colegul său
din acea perioadă, istoricul Anton Velcu. Dacă informația este corectă, nu se știe când ar fi putut face
Andrei Potocki studiile universitare și dacă acestea au fost urmate la universitățile din București sau
din Iași. Consiliul director a agreat referatul generalului Rosetti, cu observația că ar trebui să se
solicite doar mărirea salariului colonelului Potocki, fără să se indice suma ce ar trebui plătită acestuia,
urmând a fi trimis cu aceste modificări Marelui Stat Major65.
Deși albumul Uniformele Armatei Române / Les Uniformes de l’Armée Roumaine”. 1830-1930 a
constituit o certă reușită istoriografică, el nu a fost și un succes financiar pe măsură. La mai bine de un an de
la lansare vânzarea albumului se desfășura cu greutate, una dintre cauze fiind și costul său ridicat. Acest fapt
făcea ca și recuperarea sumelor pentru achitarea tranșei finale de bani către editura Marvan să se realizeze
foarte lent. Ca urmare, editorul, care și el se confrunta cu problema returnării creditelor obținute pentru
tipărirea lucrării, a cerut conducerii muzeului, în cadrul ședinței de consiliu din 2 iunie 1931, ca sumele
restante să fie vărsate de muzeu direct în contul Societății Naționale de Credit Industrial, cu care casa de
editură avea o înțelegere comercială. Consiliul director a fost de acord cu această solicitare fără a-și mai lua
însă nici un alt angajament în afara cadrului stabilit prin contractul încheiat inițial cu editura Marvan66.
După retragerea tensionată a generalului Radu R. Rosetti de la conducerea Consiliului Muzeului
Militar Național, produsă în vara anului 1931, unul dintre motive fiind și eșecul financiar reprezentat de
63 Ibidem, f. 124.
64 Ibidem, f. 131.
65 Ibidem, f. 124.
66 Ibidem, f. 160.
publicarea albumului cu uniforme, noua conducere a încercat să găsească o rezolvare a problemelor
financiare cu care se confrunta muzeul, între acestea situându-se și neachitarea datoriei față de Casa de
editură Marvan.
În ședința din 7 septembrie 1931, consiliul constata existența unei datorii restante de 682.855 lei
față de editura Marvan cauzată de greutățile de vânzare a albumului de uniforme, chiar dacă prețul
acestuia fusese redus la 1.200 lei. Pentru achitarea integrală a datoriei restante, consiliul solicita
ajutorul Ministerului Armatei, care ar fi putut elibera fondurile respective sau obținerea unui
împrumut la Casa de Credit a Ofițerilor, pe timp de 2-3 ani, cu dobândă mică. De asemenea, se
propunea a se interveni pe lângă Fundația Culturală Ferdinand I în vederea achiziționării, cu plata
integrală, a unui număr cât mai mare de exemplare din albumul uniformelor, pe care ulterior această
organizație să le vândă publicului sau altor autorități de stat67.
Tot pentru a se ușura distribuirea, la ședința consiliului din 29 decembrie 1931 s-a decis să se
trimită circulare la toate școlile și liceele din țară, propunând ca albumul uniformelor și celelalte
imprimate ale muzeului să fie vândute la prețurile reduse, stabilite anterior68.
Pentru a rezolva problema achitării datoriei față de editura Marvan, consiliul muzeului a hotărât în
cadrul ședinței din 5 octombrie 1931 ca prețul celor 1.320 exemplare ale albumului uniformelor, care se mai
aflau în depozit, să fie redus la 600 lei de album. De asemenea, se stabilea ca muzeul să se adreseze
corpurilor de trupă spre a se vinde ofițerilor și bibliotecilor corpurilor cu prețul redus și chiar și în 2 până la
4 rate69. În ședința din 15 decembrie, consiliul aproba ca în cazul ofițerilor care se înscriseseră anterior la
achiziționarea în rate a albumului și trimiseseră deja la muzeu o sumă mai mare de 600 lei, să se renunțe la
restul ratelor și să li se trimită albumul, dat fiind că numărul acestor ofițeri era destul de redus, de doar
25 persoane70.
Cum rezolvarea situației achitării datoriei pentru albumele de uniforme întârzia, Consiliul muzeului
accepta, la 6 noiembrie 1931, propunerea atelierului zincografic A. Marvan ca Muzeul Militar să solicite
un credit (împrumut) de 500.000 lei din partea Societății Naționale de Credit Industrial, care să acopere
datoria restantă pentru albumele tipărite. În acest scop, muzeul trebuia să obțină acordul Ministerului
Armatei, Serviciul contencios, motiv pentru care era pus la dispoziție un exemplar al contractului inițial cu
editura Marvan71. În final, s-a obținut acordul Ministerului Armatei și, în urma ședinței consiliului din 15
decembrie 1931, era trimisă o adresă Societății Naționale de Credit Industrial prin care muzeul se angaja
să verse toate încasările în urma vânzării albumului uniformelor, în numele domnului E. Marvan, până la
acoperirea sumei restante de 500.000 lei. Muzeul nu își lua însă nici un angajament în privința
termenului de plată acest lucru fiind făcut pe măsura încasărilor viitoare72.
Continuând politica de a oferi câte un exemplar al albumului unor personalități militare sau
civile, la ședința consiliului din 7 decembrie 1931, s-a hotărât să fie oferite albume ministrului
Armatei de la acea dată și primului-ministru Nicolae Iorga73.
Deși vânzarea albumelor cu uniforme nu realizase succesul scontat, în programul de activități a
Muzeului Militar Național pe anul 1932 se prevedea … Continuarea desenării uniformelor actuale
ale ofițerilor și trupei...74.
Această sarcină, care îi revenea desigur colonelului Andrei Potocki, va fi reluată de abia în cursul
anului 1940, prin realizarea unor planșe reprezentând uniformele armatei române, pe arme și
specialități, posibil în vederea realizării unui nou album de uniforme care să prezinte evoluția
ținutelor armatei în perioada 1930-1940. Proiectul nu a fost finalizat, probabil din lipsă de timp sau
de bani, sau ca urmare a schimbărilor politice produse în România și în lume în vara anului 1940.
În Colecția de stampe a muzeului se păstrează 8 planșe, reprezentând uniforme ale unităților de
infanterie, foste de linie, foste de dorobanți și a celor create după 1891, ale vânătorilor pedeștri
(Foto 17), artileriei, jandarmeriei și o planșă înfățișând însemnele de grade ale ofițerilor.
67 Ibidem, f. 164.
68 Ibidem, f. 180.
69 Ibidem, f. 167.
70 Ibidem, f. 178.
71 Ibidem, f. 174.
72 Ibidem, f. 178.
73 Ibidem, f. 164.
Planșă reprezentând uniformele și accesoriile de echipament ale trupelor de vânători realizată de Andrei
Potocki în anul 1940. (Colecția de desene a Muzeului Militar Național).
Planșele, cu dimensiunile 29,7 x 42 cm, sunt realizate în aceeași tehnică mixtă cu cele publicate
în albumul uniformelor, însă uniformele sunt prezentate schematic, fără personaje, pe tipuri de
ținute, de campanie, de serviciu, de gală și ceremonie, cu însemnele de grad și de unitate specifice.
Concomitent cu finalizarea lucrului la realizarea albumului de uniforme, Consiliul muzeului
decidea, la 25 septembrie 1929, realizarea unui catalog al drapelelor din colecția Muzeului Militar
Național. Acesta urma să aibă dimensiuni reduse, spre a putea fi ușor de mânuit și trebuia să aibă
următorul cuprins: I Introducere istorică; II. Descrierea fiecărei piese în următoarea ordine a)
steaguri originale; b) cópii de steaguri; c) stindarde; d) fanioane și flamuri e) desene și picturi
reprezentând steaguri, fiecare cu istoricul său; III. Tabele reprezentând: a) de materii; b) de
numere de ordine; c) de date; d) de persoane; e) de naționalitate. Catalogul urma a fi tipărit în
română și franceză, textul românesc constituind prima parte a lucrării, iar cel franțuzesc, a doua.
Pentru realizarea acestui catalog erau desemnați cei doi consilieri tehnici ai muzeului, Andrei Potocki
și Anton Velcu75.
Prin procesul verbal nr. 91 din 4 ianuarie 1930, se hotăra ca în programul de lucru pe anul 1930,
la punctul 12, să fie inclusă Imprimarea catalogului steagurilor, lucrare în curs de execuție...76.
Datorită faptului că activitatea de realizare a catalogului steagurilor se desfășura cu dificultate
din cauza greutății identificării, descrierii și realizării istoricului fiecărui steag77, prin procesul verbal
nr. 107/16 ianuarie 1931 Consiliul Muzeului Militar Național hotăra ca imprimarea catalogului
steagurilor să fie efectuată în cursul anului următor, 193178.
75 Registru procese-verbale..., ff. 80-81.

76 Istoricul Muzeului Militar Național, ... , p. 57.
După mai bine de un an de zile de la lansarea proiectului, Consiliului muzeului stabilea, în
ședința din 22 mai 1931, modul în care trebuia făcută redactarea definitivă a catalogului steagurilor,
pe baza redactării provizorii și ținându-se seama de observațiile membrilor consiliului79.
În final, ca urmare a problemelor financiare legate de recuperarea cheltuielilor de editare a
albumului cu uniforme, catalogul drapelelor din colecția Muzeului Militar Național nu a mai fost
tipărit. El a rămas în stadiul de manuscris, sub forma unui volum de mari dimensiuni, aflat în prezent
în Biblioteca Muzeului Militar Național.
După munca intensă depusă pentru realizarea albumelor de armament, decorații (realizat
parțial) și uniforme și a catalogului drapelelor din colecția Muzeului Militar Național, activitatea
muzeografică desfășurată de Andrei Potocki în perioada 1930-1940, a fost mai puțin spectaculoasă.
Ea a constat în munca de cercetare în domeniul uniformologiei, realizarea de ilustrații și grafică cu
subiecte istorico-militare, pentru diferite expoziții organizate în muzeu sau pentru ilustrarea unor
articole sau studii cu tematică militară etc.
În Colecția de stampe a Muzeului Militar Național se găsesc mai multe planșe avându-l ca autor
pe Andrei Potocki, majoritatea reproduceri ale unor desene, acuarele, gravuri, reprezentând ostași
români, tipuri de armament, scene de luptă din diferite epoci, redesenate în stil modern. Toate aceste
planșe au la partea inferioară explicații, fiind făcută precizarea că este vorba de o reproducere a unei
lucrări originale, realizată de Andrei Potocki. Existența acestor explicații indică faptul că planșele
respective au fost etalate, ca atare, în cadrul muzeului, în expoziția permanentă sau în expoziții
temporare, dat fiind că în acea perioadă nu exista posibilitatea expunerii de fotografii color.
Un set de 6 planșe, în acuarelă, reproducere a unor desene originale, reprezentând ofițeri și
subofițeri din Corpul medical al oștirii Moldovei, la 1846: Felcer, Felcer veterinar (Foto 18), Medic
veterinar, Chirurg de batalion, Doctor de regiment și Doctor superior al Ștabului. Fiecare planșă
prezintă câte un militar, în atitudini diferite, având alături detalii ale broderiilor și însemnelor de
grad.

Această sarcină revenea asistenților tehnici Andrei Potocki și Anton Velcu. Consiliul stabilea următoarele:
I. Catalogul trebuie să cuprindă următoarele părți:
1. Tabla de materii;
2. Introducerea;
3. Tabla explicativă a termenilor întrebuințați;
4. Steaguri vechi domnești și pavilioanele familiei regale;
5. Drapelele armatei;
6. Stindardele armatei;
7. Pavilioanele marinei;
8. Steaguri, fanioane și galoane și cravate de steaguri românești diferite;
9. Drapele, stindarde și fanioane și cravate străine;
10.Copii de steaguri;
11.Desemne;
12.Accesorii;
13.Tabele accesorii:
a) Arătarea numărului din catalog sub care se găsește descrierea fiecărui steag;
b)Arătarea numerelor din catalog sub care sunt descrise steagurile unor anumite unități;
c)Arătarea cronologică a datelor diferitelor steaguri.
II. Descrierea fiecărei piese se va face în ordinea următoare:
1.Modul de așezare a culorilor;
2.Descrierea reprezentărilor de pe față;
3.Inscripția de pe față;
4.Descrierea reprezentărilor de pe verso;
5.Inscripția de pe verso;
6.Mărimea, calitatea pânzei etc.;
7.Descrierea hampei și accesoriilor;
8.Starea de conservare;
9.Data confecționării, modelul, până când a fost în serviciu;
10.Decorațiile și istoricul.
III. Redactarea să fie succintă și în stil telegrafic.
Se va ține seamă pentru aceasta de toate observațiunile scrise ale membrilor consiliului.
IV. Scrisul se va face așa ca să se distingă părțile ce urmează să fie tipărite cu caractere mari, de acele cu caractere mici.
Dimensiunile, donațiile, observațiunile că pânza e ruptă sau întreagă se fac numai la fine cu caractere mici. În acel text cu
caractere mici a se pune și inscripțiile.
În textul cu litere mari a se pune numai descrierea obiectului.
Uniformă de Feldșer (subofițer – veterinar) al oștirii Ostaș moldovean în serviciul armatei

Moldovei, desen realizat de Andrei Potocki în cadrul unei poloneze, în a doua jumătate a secolului al
serii de ilustrații menite să prezinte evoluția ținutelor XVII-lea, realizat de Andrei Potocki, pe baza
ofițerilor sanitari moldoveni, din perioada regulamentară unui desen aflat la Biblioteca Academiei
(Colecția de desene a Muzeului Militar Național). Române. (Colecția de desene a Muzeului Militar
Național).
Altă serie de planșe reproduc tipuri de soldați români din cadrul unităților grănicerești ale
armatei habsburgice, precum și reproduceri ale litografiilor cu ostași moldoveni de la 1854, realizate
de Alexandru Asachi, aflate la Biblioteca Academiei Române. (Foto 19)
Andrei Potocki a realizat și numeroase planșe explicative cu detalii ale mecanismelor și modului de
funcționare a diferitelor tipuri de arbalete medievale, precum și a unor arme de foc reprezentative, cum a
fost primul model de pușcă cu cremene, de fabricație rusească, utilizată de oștirile pământene românești.
Colonelul Andrei Potocki s-a evidențiat și ca cercetător realizând numeroase studii privind tipuri
de arme aflate în colecția Muzeului Militar Național sau articole referitoare la evoluția uniformelor și
echipamentului militar, apărute în Buletinul Muzeului Militar Național, publicație de specialitate,
muzeografie și istorie militară, editată din anul 1937. Materialele publicate de Andrei Potocki erau
însoțite de desene detaliate, în peniță, realizate de autor80.
Desenul coperților primelor două numere ale buletinului muzeului a fost realizat tot de Andrei
Potocki, el reprezentând trofee, arme, drapele, piese de echipament militar, dispuse într-o compoziție
simetrică, stil Art Deco, având în centru stema regală. (Foto 20)
80Asistent tehnic Col. Rez. Andrei Potocki, Spadă pentru două mâini, Buletinul Muzeului Militar Național, Nr. 1, Anul I,
București, 1937, pp. 52-53; Asistent tehnic Col. Rez. Andrei Potocki, Arme cu cozi lungi de lemn, Buletinul Muzeului Militar
Național, Nr. 2, Anul I, București, 1937, pp. 48-50; Asistent tehnic Col. Rez. Andrei Potocki, Armament folosit de armata
română și aflat în Muzeul Militar Național, Buletinul Muzeului Militar Național, Nr. 3-4, Anul II, București, 1938-1939,
pp. 66-71; Asistent tehnic Col. Rez. Andrei Potocki, Săbii, Buletinul Muzeului Militar Național, Nr. 5-6, Anul III, București,
1939-1940, p.127; Asistent tehnic Col. Rez. Andrei Potocki, Uniforma militară, Buletinul Muzeului Militar Național, Nr. 7-
8, Anul IV, București, 1940-1941, pp. 102-106 .
Coperta primului număr al Buletinului Muzeului Militar Național publicat în 1937,

desenată de Andrei Potocki (Biblioteca Muzeului Militar Național).
Consultând buletinele oficiale și alte periodice vechi, existente la Biblioteca Academiei Române,
Andrei Potocki a depus a amplă muncă de identificare și transcriere a tuturor informațiilor
referitoare la organizarea oștirilor românești în primii ani de la înființare. Toate aceste date erau
transcrise cu grijă în caiete, ale căror coperți erau ornamentate cu desene și motive preluate din
publicațiile respective.
În prezent, o mare parte din aceste însemnări se află în Biblioteca Muzeului Militar Național.
Cercetările sale s-au concretizat într-un extrem de interesant studiu, intitulat Contribuții la istoricul
Oștirii Moldovei, perioada 1834-1854 realizat în colaborare cu colegul său, Anton Velcu, în care, pe
baza cercetării tuturor Înaltelor Porunci de Zi și a dispozițiilor ministeriale referitoare la Oștirea
Moldovei, a întocmit un repertoriu alfabetic al ofițerilor moldoveni, însoțit de date privind cariera
militară a fiecăruia dintre ei. Lucrarea, având un cuvânt înainte redactat de Andrei Potocki, este
completată de un foarte util glosar de termeni militari arhaici, majoritatea de origine rusească, dat
fiind că armatele regulamentare au fost înființate și organizate după model rusesc. Manuscrisul
lucrării, finalizată în 1942, se află în Biblioteca Muzeului Militar Național, fiind pregătită pentru tipar,
așa după cum se arată în apostila din 8 februarie 1945 a directorului muzeului, care condiționa
publicarea ei de găsirea fondurilor necesare81.
Dat fiind că în perioada interbelică realizarea de reproduceri după lucrări de referință existente
în mari biblioteci sau colecții presupunea o muncă migăloasă și de durată, Andrei Potocki a realizat,
pentru biblioteca Muzeului Militar Național, o copie fidelă a unei importante lucrări de vexilologie,
81 Muzeul Militar Național, Colecția Manuscrise, 162.

200 Tr a diți e , i sto ri e, a r ma tă
Manuscrisul consulului general al României, Constantin I. Karadja, aflat la Academia Română,
înregistrat la No. 284, privitor la steagurile de la Gorăslău, din 3 August 160182.
Andrei Potocki a tradus lucrări fundamentale pentru istoria uniformologiei, așa cum este
lucrarea lui Richard Knötel, Handbuch der Uniformkunde83, care a constituit biblia cercetătorilor în
materie de uniforme și echipament militar din secolul al XX-lea. Traducerea amplei lucrări germane,
în stadiul de manuscris, scrisă cu cerneală albastră, legată în coperți cartonate, cuprinzând 884
pagini, se află în colecția de profil a Muzeului Militar Național84.
Traducerea integrală, din limba germană, a unei lucrări de specialitate presupune o bună
cunoaștere atât a limbii în care a fost scrisă inițial lucrarea, cât și a limbii române, ceea ce lasă de
înțeles că Andrei Potocki, naturalizat în 1928 și devenit ofițer al Armatei române un an mai târziu,
stăpânea destul de bine limba română.
O altă lucrare extrem de importantă, tradusă din limba rusă de Andrei Potocki, a fost Descrierea
istorică a îmbrăcăminții și armamentului Trupelor Ruse, întocmită din Înaltă Poruncă, publicată la
Sankt Petersburg de faimosul istoric militar Alexander Vasilievici Viskovatov, în 1841. Și aceasta se
află, sub formă de manuscris, în colecția Muzeului Militar Național85.
Andrei Potocki a realizat, probabil la solicitarea venită din cadrul Ministerului Armatei, un
documentar privind uniformele militare franceze, turcești, grecești, sârbești, muntenegrene și
bulgărești, pe baza broșurilor publicate de Anton Sussmann și Moritz Ruhl la începutul secolului al
XX-lea. Manuscrisul, donat de autor bibliotecii muzeului, se află în Colecția de Manuscrise a
Muzeului Militar Național86.
Deși prin referatul său elogios, generalul Radu R. Rosetti propunea recompensarea colonelului
Andrei Potocki prin mărirea salariului pentru activitatea muzeografică deosebită pe care o depusese
și în conformitate cu statutul său de ofițer superior cu merite deosebite, poziția lui Andrei Potocki
în cadrul Muzeului Militar Național nu s-a îmbunătățit în mod semnificativ. În ordinea de bătaie a
muzeului pe anul 1932, Andrei Potocki apărea ca prim-asistent tehnic, superior ca încadrare și
poate și ca salariu, în raport cu colegul său, Anton Velcu, care era doar asistent tehnic87. La 14
noiembrie 1934, din motive necunoscute, prim-asistent tehnic Andrei Potocki era retrogradat ca
asistent tehnic88.
Așa cum s-a arătat anterior, în perioada interbelică funcția de asistent tehnic era echivalentă
cu cea actuală de muzeograf, sarcinile fiind aproximativ aceleași, de valorificare științifică a
colecțiilor muzeale. În conformitate cu noua lege a Muzeului Militar Național, promulgată prin
Decretul Regal nr. 1612, din 30 martie 1937, referitor la asistenții tehnici, se precizau următoarele:
...Art. 25. Asistenții tehnici civili la numirea lor vor avea o retribuție de profesor secundar
definitiv, fără gradații. Ei vor primi gradații de bază din 5 în 5 ani până la funcția de profesor
definitiv cu 5 gradații.
Art. 26. Actualii asistenți tehnici vor fi încadrați în raport cu situația lor actuală89.
În ordinea de bătaie a Muzeului Militar Național pe anul 1938, Andrei Potocki figura ca asistent
tehnic și șef al Serviciului Tehnic.90 Într-un raport din anul 1942 se amintea faptul că Andrei Potocki
se angajase la Muzeul Militar Național la data de 1 ianuarie 1928, ca asistent tehnic, având 2 gradații,
fiind apreciat în cadrul fișei de personal rezumative, în fiecare an, până la momentul redactării
raportului, cu calificativul foarte bun, fără a avea pedepse. Ca urmare, directorul muzeului propunea
a i se acorda a 3-a gradație, având vechime de la ultima gradație acordată la 1 ianuarie 193891.
82 Ibidem, Colecția de Manuscrise, 17.

83 Richard Knötel, Handbuch der Uniformkunde. , Leipzig, 1896.
84 Richard Knötel, Manualul Științei Uniformelor, Tradus din limba germană de Colonel Andrei W. Potocki, Muzeul Militar
Național, Colecția Manuscrise, 49.

85 Descrierea istorică a îmbrăcăminții și armamentului Trupelor Ruse, întocmită din Înaltă Poruncă, Partea a II-a,
Tipografia Militară, Sankt Petersbrg, 1841, Muzeul Militar Național, Colecția Manuscrise, 86.
86 Documentar uniforme, Muzeul Militar Național, Colecția Manuscrise, 42.
89 Ibidem, p.1 08
90 Ibidem, p. 122
91 Muzeul Militar Național, Registru de procese-verbale pentru Consiliu, început la 2 iunie 1942, f. 1.
Activitatea lui Andrei Potocki a continuat să fie apreciată de către șefii din structurile superioare
ale armatei. Prin Decretul Regal nr. 1917, din 17 mai 1938, se acorda Ordinul Meritul Cultural, cls. a
II-a, pentru Cultură, directorului muzeului, maiorul Traian Popa-Liseanu, precum și consilierilor
tehnici, Andrei Potocki și Anton D. Velcu92.
Prin Decretul Regal nr. 156, din 23 ianuarie 1940, colonelul în rezervă Andrei Potocki era trecut
din oficiu în poziția de retragere, pentru limită de vârstă, începând cu data de 1 ianuarie 194093.
Deși emigrația rusă în România, în perioada interbelică, a fost mult mai redusă decât în alte țări din
vecinătate, Iugoslavia și Bulgaria, cu care Rusia întreținuse tradiționale legături politice și culturale, totuși
și aici au existat tentative de înființare a unor asociații care să sprijine lupta împotriva regimului instaurat
în Rusia Sovietică, după 1917. În calitate de fost ofițer al armatei imperiale ruse și de comandant de mare
unitate al Armatei Ruse de Voluntari din Vest, care luptase împotriva trupelor bolșevice, colonelul Andrei
Potocki se bucura de un incontestabil prestigiu în rândul imigrației ruse din România interbelică, drept
care fost cooptat în grupul de fondatori ai Societății de Ajutor Mutual a Foștilor Combatanți Ruși pe
Frontul Român, 1916-1918 și Războiul Mondial, aflați în România, inițiată de comandorul Nikolai
Sablin, liderul Mișcării Monarhiste Ruse de la București94. Conform rapoartelor Direcției Generale a
Poliției și Siguranței, care supraveghea activitatea imigranților ruși în România, asociația trebuia să se
înființeze la 4 februarie 1931, iar colonelul Potocki urma să aibă funcția de vice-președinte, alături de
comandorul Sablin.95 Nu există informații privind activitatea propriu-zisă a acestei organizații și nici în
privința rolului jucat de colonelul Potocki în cadrul ei, însă este de presupus că, în calitate de ofițer în
rezervă al Armatei române și de angajat al unei instituții care aparținea Ministerului Armatei, Andrei
Potocki nu ar fi putut desfășura activități politice, mai ales cu caracter internațional.
Este interesat de remarcat faptul că, în următorii ani, în condițiile declanșării războiului
antisovietic, Andrei Potocki a venit din nou în contact cu țara sa natală, fiind solicitat a participa la
acțiunea de capturare a unor bunuri culturale și cu caracter industrial din U.R.S.S., inițiată de către
autoritățile române. Consiliul de administrație al muzeului lua la cunoștință, prin Procesul-verbal nr.
185, din 10 august 1942, de activitatea desfășurată la Odessa de o delegație a muzeului, la inițiativa
Serviciului de Capturi din Odessa. În urma Ordinului M.St.M. Nr. 625072/I1942, directorul Muzeului
Militar Național, colonelul Ioan Gr. Popescu, asistentului tehnic Andrei Potocki și pictorul Mitică
Iordache, s-au deplasat la Odessa, pentru a identifica și aduce în țară de la muzeele și bibliotecile din
respectivul oraș, acele obiecte-stampe, armament care interesează istoria noastră militară.
Plecarea la Odessa s-a făcut pe 8 iunie 1942, fiind ulterior adusă în țară o numeroasă colecție de
cărți și obiecte. Între acestea se aflau și utilaje, cum ar fi o macara mecanică, cu diferențial, de ridicat
greutăți până la 5.000 kg, dat fiind că dacă s-ar fi achiziționat una nouă ar fi costat 150.000 lei, un
vinci pentru ridicat tunurile grele, în lipsa căruia ar fi trebuit apelat la sprijinul unor fabrici, iar unul
nou costa 35.000 lei, un electromotor pentru uzină, aparat de stropit pomii și florile, 50 kg. ulei
pentru vopsit, terebentină și vopsele pentru pictură murală, rame pentru tablouri, placaje pentru
vitrine, cuie, hârtie fotografică și clișee foto, pensule pentru vopsit și pentru clei, 2.000 albume
pentru fotografii, ceară pentru parchet, șmirghel, etc. Au mai fost capturate și cărți de la diverse
instituții de cultură din Odessa: Biblioteca Universitară, Școala de Belle-Arte, Muzeul de Arheologie,
Muzeul de Artă, Biblioteca Centrală Municipală, Depozitul de Arhivă al Statului, în timp ce altele au
fost achiziționate din comerț.
Ca urmare a raportului prezentat, membrii Consiliul muzeului, după ce au luat act de activitatea
prezentată, au adus mulțumiri dlui. Colonel Popescu Gr. Ioan și asist. tehnic Potocki Andrei, pentru
munca depusă și modul strălucit cu care și-au îndeplinit misiunea de la Odessa, recunoscând la fața
locului, colectând, transportând și îmbogățind colecțiile Muzeului, în material destul de prețios
pentru muzeu și pentru istorie96.
92 Monitorul Oficial, Nr. 123, din 31 mai 1938, p. 2657.

93 Ibidem, Nr. 21, 26 ianuarie 1940, p. 319.
94 Guzun Vadim, Comandorul Sablin. Liderul monarhiștilor ruși urmărit de Siguranță și de Securitate, 1926-1959, Editura
Filos, 2014, Doc. 13. Notă a Direcției Generale a Poliției și Siguranței, din 26 ianuarie 1931, (ACNSAS, fond Informativ,
dosar 263759, vol. III, f.20).
95 Ibidem, Doc. 14.
96 Muzeul Militar Național, Registru de procese-verbale pentru Consiliu, început la 2 iunie 1942, p.v. Nr. 184, Div. III, 265,
f. 11.
202 T ra diți e , i sto ri e, a r ma tă
Ne putem imagina sentimentele de frustrare trăite de Andrei Potocki în timp ce era nevoit să
participe, ca reprezentant al Armatei române, la jefuirea patrimoniului cultural și material al țării
natale, chiar dacă aceasta se aflase în ultimele decenii sub conducerea unui regim politic odios,
împotriva căruia și Potocki luptase cu înverșunare. Este posibil ca obiectele achiziționate de la Odessa
să se fi adăugat celorlalte capturi realizate de Armata română pe front, în timpul primelor luni de
război, material de război, armament și echipament sovietic, care au fost expuse cu ocazia mai multor
expoziții organizate în anii 1941-1943. După trecerea României de partea Națiunilor Unite, prin nota
telefonică nr. 212, din 10 ianuarie 1945, directorul ad-interim al Muzeului Militar Național,
locotenentul de administrație Teodor Călugărescu, era chemat de Comisia Aliată de control pentru a
da relații privind obiectele provenite din U.R.S.S., vărsate la Centrele de strângere97.
La data respectivă, conducerea Muzeului Militar se schimbase, însă colonelul Potocki figura încă în
ordinea de bătaie a instituției, figurând ca asistent tehnic , a 3-a gradație98. Desigur, inițiativa de a depista
și aduce în țară obiecte de la Odessa în 1942 nu a aparținut conducerii Muzeului Militar Național, fiind o
decizie a guvernului român din perioada respectivă, însă faptul de a fi fost implicat în această acțiune de
rapt cultural putea constitui o culpă importantă mai ales în cazul unei persoane originară din Rusia țaristă
și care luptase activ, cu arma în mână, împotriva bolșevicilor. Nu se știe dacă au existat repercusiuni sau
dacă Andrei Potocki a fost sancționat în vreun fel pentru participarea la acțiuni antisovietice.
Conform ordinei de bătaie a muzeului din 1 aprilie 1944, prin care se stabilea dislocarea
personalului muzeului în diferite locații, în funcție de locurile de depozitare a materialului istoric ce
trebuia evacuat pentru a fi pus la adăpost de bombardamentele aeriene, asistentul tehnic Andrei
Potocki era numit șeful permanenței Muzeului din București99.
După mai bine de două decenii de activitate în slujba muzeografiei și istoriei militare românești,
prin decizie a Direcției Personal din Ministerul de Război, asistentul tehnic, gradația 3, Andrei
Potocki, era pus în retragere (pensionat), pentru limită de vârstă, începând cu data de 5 ianuarie
1946, când împlinea 60 de ani100. Anticipând pensionarea care urma a avea loc la începutul anului
următor, conducerea muzeului aproba, la 21 decembrie 1945, plecarea în permisia de Crăciun a
asistentului tehnic Potocki Andrei101.
Deocamdată, cercetările nu au adus elemente privind viața și activitatea colonelului Andrei
Potocki după plecarea de la Muzeul Militar. Nu se știe dacă, în condițiile instaurării regimului
comunist în România, care supraveghea și sancționa aspru persoanele fugite de puterea sovietică,
mai ales dacă într-un fel sau altul se implicaseră în lupta împotriva statului bolșevic, Andrei Potocki a
avut de suferit din partea autorităților comuniste român.
Ca participant activ la Războiului Civil, având o funcție de comandă importantă în luptele
împotriva Armatei Roșii, Potocki ar fi putut constitui o țintă pentru organele Securității. Intenția de a
se alătura, la începutul anilor 1930, unei asociații a foștilor militari ai armatei țariste, cu caracter
vădit promonarhist și antisovietic, ne îndreptățește să presupunem că și în perioada următoare
Andrei Potocki a avut o atitudine critică împotriva regimurilor comuniste instaurate în spatele
Cortinei de Fier, fapt confirmat și de un raport al unui informator al Securității.
Într-o notă a informatorului Avram, din 19 noiembrie 1952, se arăta că Dintre elementele cele
mai reacționare fugite de regimul sovietic în urma Revoluției Socialiste din Octombrie, care s-au
stabilit în București sunt: contesa Bekendorf, contesa Keller, generalul Potocny (sic), căpitanul
Zaberin, familiile Wassal și Papadopol.
Toate aceste persoane au în continuu manifestări ostile la adresa Uniunii Sovietice și a
regimului de democrației populară din țara noastră.
După cum semnalează sursa, de câte ori a încercat să le furnizeze cărți și literatură sovietică cu
caracter progresist, au refuzat, afirmând că cu această literatură poporul rus este înșelat.
97 Muzeul Militar Central, Registru ordine de zi. 1942-1949, f. 36.

98Istoricul Muzeului Militar Național, p. 140.
99 Ibidem, p. 140.
100 Monitorul Oficial, (Partea I) Nr. 235, din 15 octombrie 1945, p. 9001.
101 Istoricul Muzeului Militar Național , p. 145.
Cele două ex-contese de mai sus, generalul Potocny (sic) și căpitanul Zaberin s-au exprimat față
de sursa Avram, că poporul rus vede că este înșelat, dar așteaptă momentul potrivit pentru a scăpa
de sub regimul sovietic102.
Cercetări ulterioare, efectuate la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, ar
putea aduce informații noi privind partea finală a vieții lui Andrei Potocki.
În primii ani de activitate, Andrei Potocki nu a avut o locuință proprie, el fiind găzduit, împreună
cu soția sa, într-o cameră aflată chiar în clădirea administrativă a muzeului. Ulterior, începând de
prin 1940, Potocki și-a schimbat domiciliul, mutându-se pe Aleea Ressel nr. 9, foarte aproape de
Parcul Carol, unde se afla Muzeul Militar Național.
Colonelul Andrei Potocki a încetat din viață în anul 1957, nu se știe în ce condiții. A fost
înmormântat la cimitirul Bellu, parcela 12, poziția 13, pe cruce fiind scris numele, în variantă
românizată, ANDREI VLADIMIR POTOȚKI / 1886 – 1957103. Mormântul mai era vizibil la începutul
anilor 1970, însă astăzi nu mai există, în locul respectiv fiind înmormântată o altă persoană.
102 Vadim Guzun, Emigrația albă și Biserica Rusă pe teritoriul României Socialiste. Documente din arhiva fostei
Securități, 1950-1952, Editura Filos, București, 2014, p. 417.
103 G. Bezviconi, Necropola Capitalei, Institutul de Istorie N. Iorga, București, 1972, p. 229.
ANCORA PE PAVILION ROȘU. UNIFORMELE MARINEI CIVILE
LA ÎNCEPUTUL PERIOADEI COMUNISTE
Dr. Emil BOBOESCU*
Abstract:
The article, named The Anchor on the Red Flag. The Civilian Navy Uniforms at the Beginning
of the Communist period, presents the first uniforms worn by the Romanian Merchant and Civilian
Navy personnel who where under different bodies of state at that time.
The analysis is based on two main lines of enquiry. The first is the observation of the differences
between the last regulation adopted in 1946, three years before the one in question, and the former
military pattern, on one side, and the new one, on the other.
Another line of enquiry looks at the similes between the Soviet pattern and the one instated at
about the same time for the air transport company. Both companies where subject to a double
patronage, Romanian and Soviet, as well as other companies or societies within the Romanian
economy. These companies where generally known as Sovrom, the acronym deriving from the names
of the two states.
Describing each pattern or piece of uniform there are several conclusions which may be drawn.
The first such conclusion reveals the simplification of the uniform and the similarities between the
patterns taken in question above, especially when referring to the cap and company insignia, which
takes after the Soviet type of display. The other elements of uniform are similar to their Soviet
counterpart, but still keep a slight civilian general look, as the ones have more of a military aspect.
Keywords: Merchant Navy, Civilian Navy, Civilian Navy Directorate, Water Ways Directorate,
sailor, mariner, officer, Sovrom, transport, ship, maritime, river, uniform, insignia, cap
Înainte de a începe discuția cu privire la noile uniforme ale marinei civile trebuie să avem în
vedere puțin problema Sovromurilor. Aici putem afirma faptul că apăruse o astfel de societate
anonimă, numită Sovromtransport, prima societate, de altfel, de asemenea gen, înființată la 14 iulie
1945. Obiectivul principal al acesteia era, nu cum îi spune și numele, întregul transport, ci doar
navigația fluvială și maritimă.
Practic, această societate prelua activele vechiului Serviciu Maritim Român, active însă doar pe
hârtie, pentru că navele de linie fuseseră confiscate de către sovietici. Cu această înființare, însă, se
returnează două, motonava TRANSILVANIA, cunoscută până la declanșarea războiului ca Perla
Mediteranei și cargobotul ARDEAL din cele 16 aflate până atunci în controalele serviciului. Partea
rusă nu a contribuit decât cu patru nave medii, vechi și care au necesitat reparații capitale. Pe lângă
acestea erau preluate și activele vechii Navigații Fluviale Române ce se afla în aceeași stare de fapte1.
Ori, dacă avem o repunere pe baze noi a navigației, acestea necesită și noi uniforme. Aceste noi
uniforme se înscriu în necesitățile momentului fiind similare cu celelalte uniforme instituite pentru
societățile de transport, cea cu care se aseamănă cel mai mult fiind aceea a Transporturilor Aeriene
Româno-Sovietice, societate ce avea același statut de Sovrom.
Înainte de a ne ocupa de modelul Marinei civile acum instituit, este necesar să aruncăm o privire
asupra modelului precedent, înaintea acestor reforme. Acest model, de scurtă durată, de altfel, a fost
instituit în anul 19462. Ceea ce trebuie să arătăm din start este similitudinea cu modelul militar.

1V. Surcel, Vârsta de aur a flotei, în Jurnalul, 30 august 2004, http://jurnalul.ro/special-jurnalul/varstade-
aur-a-flotei-62222.html, site vizitat pe data de 11 ianuarie 2013.
2 Decret-lege asupra uniformelor personalului Marinei Comerciale Române, în Monitorul Oficial, nr. 219 din 21
septembrie 1946, p. 2 sqq.

Șapca, ca model și aspect, este identică cu cea a Marinei Militare. Este lucrată tot din stofă bleu-
marin, are același format și bandă neagră. Diferențele sunt acelea că subbărbia, reprezentată tot
printr-o curelușă cu catarame mobile, nu are șnur galben de suitaș la margine, iar pe cozoroc se aplică
frunze de laur speciale, doar pentru cadrele din direcțiile superioare. Emblema are același format, de
cunună de lauri cu Coroana Regală la îmbinarea superioară, dar emblema centrală poate să difere, în
funcție de direcția de care ține purtătorul.
Vestonul intră și el în aceeași categorie, adică de similitudine cu Marina Militară, având croiala
cu revere și fiind încheiat la două rânduri a câte patru nasturi lucitori. Diferențele față de cel militar,
acest caz, sunt făcute doar de însemnele de grad specifice, purtate la mâneci.
Pantalonii, cămașa și cravata sunt și acestea la fel ca cele purtate de Marina Militară. Cămașa
este albă cu guler dublu, pantalonii sunt drepți și din stofă bleu-marin, iar cravata este neagră.
Mantaua este după formatul general, dar are cinci nasturi la două rânduri în loc de șase, așa cum este
în cazul armatei. Ceea ce este specific Marinei Civile, și implicit și altor structuri civile ale epocii este
prezența raglanului, ce nu se regăsește în spațiul militar. Acesta are croiala clasică civilă, cu un singur
rând de nasturi ascunși. O prezență iarăși specifică Marinei Civile este dată de cabană și scurta de marină.
Aceste haine, cu croială specială, cabana fiind similară unei mantale scurte cu un singur rând de nasturi și
închisă la guler iar scurta având aceleași dimensiuni dar aspectul sacoului (vestonului), au echivalentul
dolmanului în uniformologia militară, care se aseamănă, oarecum, ca aspect general.
Încălțămintea și detaliile de echipament, ca ciorapi, fular sau mănuși sunt și acestea similare cu
cele purtate de militari.
Ținuta de vară, ce este de culoare albă, păstrează agregatele sistemului mai sus citat. Astfel, vestonul
este alb, la un rând de nasturi și închis la gât, cu guler drept. Pantalonii sunt și ei albi, iar șapca primește
coafă albă. Toate celelalte piese de echipament sunt, după cum era de așteptat, de culoare albă3.
Ținuta de ceremonie și de cină are și aceasta agrementele uniformei Marinei Militare. Astfel,
pentru ținuta de ceremonie se poartă redingota, din postav bleu-marin, iar pentru ținuta de cină se
poartă jacketul, de format frac. Există și o ținută de gală, dar aceasta este la fel ca cea de cină, cu
diferența purtării vestei albe în locul celei bleumarin4.
Să discutăm puțin și de însemnele purtate pe uniforma Marinei Civile. Pentru a ne face o imagine cât
mai bună, vom aduce în vedere întâi însemnele de coifură, ce sunt prezentate sub forma emblemei de la
șapcă. Acestea erau de trei tipuri: una pentru Direcția Marinei Comerciale, una pentru Marina Comercială
Maritimă și Direcția Dunării Maritime și una pentru Marina Comercială Fluvială. Toate erau formate dintr-
o cunună de frunze de măslin cu Coroana Regală la îmbinarea superioară, țesute din fir galben sau alb,
pentru personalul asimilat, și sunt montate pe postav negru sau bleu-marin, pentru cele două din urmă
categorii. În centrul emblemei se aflau două ancore încrucișate, o ancoră simplă sau o ancoră pe pavilion
tricolor, în funcție de tipul de structură de care țineau5. Observăm că emblemele se asemănau cu cele ale
Marinei de Război, mai ales cea cu o ancoră simplă, pentru cei din categoria maritimă, diferența fiind aceea
a dispunerii și a frunzelor alese pentru cunună.
Galoanele se montau la partea inferioară a mânecii și erau în număr de la unu la patru. Un galon era
purtat de către ofițerii cl. III, două de ofițerii cl. II, trei de ofițerii cl. I, care îndeplineau și funcția de
secund, și patru pentru comandanții de navă. Dacă comandantul de navă era de cursă lungă pe navă de
mare tonaj atunci galonul inferior se dubla în grosime, ca în cazul ofițerilor superiori din Marina Militară,
însă fără a se respecta aceeași precădere. Galoanele pentru categoria maritimă formau un romb, similar
cu cel al aviației militare a epocii pe cale să se încheie, dar rombul era format la mijlocul tresei, dacă
vorbim de o singură tresă, sau se făcea din încrucișarea a două trese, pentru cei ce purtau două.
Cei ce purtau trei trese aveau rombul format din tresele superioare iar comandanții, care purtau
patru trese, aveau rombul format din tresele de mijloc, a doua și a treia, mai exact. Pentru cei din
direcție, care activau ca ofițeri de port sau poliția porturilor, galoanele erau drepte iar deasupra lor se
montau ancorele încrucișate, directorii având și o steluță adăugată.
Piloții primeau primul galon superior, adică cel mai dinspre umăr, în zig-zag, pentru diferențiere.
3 Ibidem, p. 3.
4 Ibidem, p. 4.
5 Ibidem, p. 7.
În plus, existau și diferențieri de culoare, aici referindu-ne la postavul pe care se montau
galoanele, așa cum exista și în Marina de Război, dar diferite din punct de vedere al folosirii. Astfel,
ofițerii naviganți purtau negru, albastru era purtat de piloți și radiotelegrafiști, vișiniu pentru medici,
iar mecanicii aveau roșu.
Mai trebuie aduse în discuție și efectele uniformelor de ceremonie ca lampasul de la pantaloni,
care este galben precum cel al Marinei Militare, sau centura de mătase, care și aceasta se aseamănă
întru-totul6.
În ceea ce privește maiștrii și marinarii de rând, aceștia, spre deosebire de Marina Militară, purtau
aceeași uniformă ca ofițerii, doar că însemnele acestora erau diferite, având reprezentate specializările
prin însemne specifice stilizate brodate pe guler sau pe mânecă. Însemnul de la coifură era diferit prin
faptul că nu avea lauri ci, precum colegii maiștri din Marina de Război, avea doar un inel împletit7.
Acum să trecem la noul model. Noua uniformizare a Marinei Civile se face, din punct de vedere legal, la
sfârșitul anului 1949 prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale, forul legislativ cel mai înalt din țară
la acel moment cu rol de șefie colectivă a statului, Nr. 421 din 15 noiembrie 19498. Acest decret descrie
uniforma marinei cu lux de amănunte, așa cum este făcută în această perioadă de reinstituiri și prefaceri
uniformologice. Publicarea acestui decret este făcută în Buletinul Oficial, iarăși o regulă rămasă din epoci
anterioare și redată ulterior în publicația oficială a ramurii respective, în acest caz Foaia Oficială P.C.A. Vom
respecta și de această dată descrierea exactă a uniformei așa cum se găsește ea în decretul respectiv, iar apoi
vom aduce comentariile necesare. Facem aceasta pentru a se putea observa cel mai bine similitudinea cu
aviația civilă de care vorbeam mai sus.
Prima mențiune care se face în preambulul acestui decret este referința la ce categorii acesta se
aplică. Astfel aflăm ca aria acestuia de aplicabilitate se răsfrânge asupra personalului navigant al
Marinei Comerciale, Direcțiunei Marinei Comerciale, Societății de Navigație Sovieto-Română
Sovromtransport (S.R.T.) și al Administrației Porturilor și Comunicațiilor pe Apă (P.C.A.). Se mai
aduce la cunoștință, tot aici, că personalul navigant va purta uniforma funcțiunii îndeplinite la bord,
iar nu aceea la care ar avea dreptul potrivit brevetului sau certificatului ce-l posedă.
Portul acestor uniforme era obligatoriu la prezentare în fața autorităților în interesul serviciului
și în toate ocaziunile oficiale. Uniforma reglementară și completă se purta în timpul serviciului, atât la
bord, cât și în porturi. La bord, ținuta era hotărâtă de comandantul vasului, după starea timpului și
schimbările de temperatură.
Se face referire și la personalul de uscat. Personalul de la uscat purta uniforma reglementară și
completă în timpul serviciului și la prezentare în fața autorităților în interesul serviciului și în toate
ocaziunile oficiale. Pentru personalul de la șef de serviciu inclusiv, în sus, sau funcțiuni echivalente, portul
uniformei era facultativ. În afara serviciului portul uniformei era facultativ pentru întregul personal.9
Acum vom trece la descrierea ținutei. Uniforma personalului Marinei Comerciale se compunea din:
A. Ținuta de iarnă.
B. Ținuta de vară.
C. Ținuta combinată.
D. Ținuta personalului auxiliar.
Ținuta de iarnă
Între 15 octomvrie și 30 aprilie, se purta ținuta de iarnă. Elementele componente ale acestei
ținute vor fi descrise în rândurile de mai jos.
Șapca ce era confecționată din postav sau stofă de culoare albastru-marin închis. Viziera era de
lac negru, înclinată la 45°, lată de 50 mm la mijloc, îngustându-se treptat spre capete. Șapca era
formată dintr-o bandă de postav albastru-marin închis, întărită, de 45 mm înălțime, formând un cerc
ce înconjoară capul cca. 40 – 50 mm. De bandă se prinde fundul șepcii; în jurul ei se aplică o panglică
de lână neagră, iar în față, în mijlocul bandei se fixează emblema. De asemenea, tot în fața șepcii, pe
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Decret Nr. 421 al Prezidiului M.A.N. al R.P.R din 15 noiembrie 1949, în Buletinul Oficial Nr. 73 pe 19 noiembrie 1949, p.
1/601.
9 Buletinul Oficial , Nr. 73/19 noiembrie 1949, p.1/601.
toată lungimea vizierei, se aplică o curelușă de lac, lată de 14 mm, care se prinde în colțurile vizierei
cu câte un nasture de marină, de metal.
Personalul feminin purta boneta simplă confecționată din același material, având fixată în față,
în partea stângă, emblema în miniatură.
Pentru timpul friguros se purta căciula din blană neagră, cu emblema în față.
La manta, scurtă și haina de piele se putea purta guler de blană neagră, demontabil.
Vestonul, de postav sau stofă de culoare albastru-marin închis, avea guler răsfrânt și revere ca la
haina civilă. Vestonul era închis în față la două rânduri paralele de câte 4 nasturi, dintre care cel de
sus nu se încheia. Croiala era făcută pe talie având în față 3 buzunare, unul în dreptul pieptului stâng,
iar celelalte în partea de jos a vestonului, în dreptul centurii, câte unul pe fiecare parte a corpului.
Toate buzunarele erau ascunse, croite orizontal, dintr-o singură tăietură. Lungimea tăieturii de la
buzunarul din partea pieptului este de 9 cm, iar la buzunarele de jos este de 13 cm. Lungimea
vestonului se face după conformația corpului până la furca pantalonului. Mânecile sunt croite drept
având la manșetă 3 nasturi mici de marină, de metal. Personalul feminin purta vestonul cu aceeași
croială, tip tailleur.
Pantalonii se făceau din același material ca vestonul, fără manșete, de croială dreaptă, lărgimea
potrivită și atât de lungi ca să ajungă la tocul încăltămintei.
Personalul feminin purta fusta pantalon sau fusta, având două pliuri în față, confecționată din
același material ca vestonul-tailleur. Lungimea fustei depășea cu 15 cm rotula genunchiului.
Cămașa trebuia să fie albă, cu guler dublu întărit sau moale, manșete albe.
Puloverul era confecționat din lână, de culoare albastru-marin închis, cu gulerul înalt. Acesta se
purta numai la bord.
Cravata era lungă și de culoare neagră.
Pantofii, ghetele sau cizmele scurte erau de piele neagră.
Cizmele de cauciuc, înalte până la genunchi, se purtau, facultativ, numai la bord.
Galoșii sau șoșonii erau din pânză sau cauciuc, de culoare neagră.
Ciorapii erau de culoare neagră, albastru-marin sau gri. Personalul feminin purta ciorapi de
culoarea pielii.
Mănușile erau din piele sau lână, de culoare maron sau gri, căptușite sau necăptușite.
Fularul era de lână sau mătase, fără desene, de culoare albă sau albastru marin închis.
Mantaua era de postav de culoare albastru-marin închis, cu guler răsfrânt. Gulerul era de 7 cm
înălțime, lățindu-se spre față, unde se termina cu colțuri, formând revere și era confecționat din același
material ca și mantaua. Mantaua era închisă în față la două rânduri de câte 4 nasturi de marină, de metal,
așezați aproape paralel, îngustându-se puțin spre centură. Mantaua era croită spre a forma ușor talia. În
părți avea două buzunare cu clape. Spatele era croit cu o cusătură pe mijloc, iar la talie se afla o gaică
formată din 2 bucăți prinse cu 2 nasturi de marină, de metal. Puțin mai jos de gaică și până la partea de jos,
mantaua rămânea despicată și fără nasturi. Lungimea mantalei nu întrecea 15 cm sub rotula genunchiului.
Mânecile erau croite drept, fără manșete și fără nasturi. Mantaua putea fi căptușită cu flanel, mătase, satin
negru sau eventual îmblănită.
Raglanul era de stofă de culoare albastru-marin închis, croit larg, deschis la gât, cu un singur rând de
nasturi sub placă, strâns în talie cu un cordon din aceeași stofă, lat de 6 cm, încheiat cu două catarame
nichelate. Gulerul raglanului de jur împrejur era de 6 cm, lărgindu-se în față, unde forma colțurile gulerului.
În față, raglanul avea două buzunare ascunse, croite oblic, dintr-o singură tăietură. Spatele era croit cu o
cusătură pe mijloc. Puțin mai jos de cordon și până la partea de jos, raglanul rămânea despicat. Lungimea
raglanului nu întrecea 15 cm sub rotula genunchiului. Mânecile erau drepte, croite la umăr tip raglan, iar la
partea inferioară erau prevăzute cu câte o gaică de 3 cm, prinsă cu un nasture de marină, de metal.
Haina de piele, de culoare neagră, era croită după modelul raglanului, numai că în față era
petrecută și strânsă cu un cordon de piele, lat de 6 cm și încheiat cu două catarame nichelate10.
Scurta, de postav albastru marin închis, era confecționată la fel ca mantaua, lungimea întrecând cu
20 cm furca pantalonului. Buzunarele erau croite ca la raglan, spatele drept, purtând o gaică, ca la manta.
10 Ibidem, p. 2/602.
208 Tra diți e, i s to r i e , a r ma tă
Impermeabilul, de culoare neagră sau albastru-marin închis, era prevăzut în față cu nasturi
ascunși, încheiat la gât, spatele simplu. La bord se putea purta gluga impermeabilă.
Haina de ploaie, de culoare neagră sau albastru-marin închis, se purta peste îmbrăcăminte în
timp de ploaie.
Combinezonul de lucru era confecționat din pânză de culoare albastru-marin închis, croit dintr-o
singură bucată, sau din două piese (pantaloni și bluză), închis cu fermoar sau cu nasturi ascunși.
Ținuta de vară
Între 1 mai și 14 octomvrie se poartă ținuta de vară. Componentele acesteia vor fi descrise mai jos.
Șapca avea forma și dimensiunile celei de iarnă. Fundul era confecționat din pânză de olandă,
dril sau panama albă, demontabil. Boneta era simplă și era confecționată din același material.
Vestonul era lucrat în pânză de olandă, dril, sau panama albă, închis la gât, cu 5 nasturi de
marină, de metal, iar gulerul închis cu 2 copci. Buzunarele erau aplicate, fără clape, două mari jos și
două mici sus. Lungimea vestonului se lua după conformația corpului, până la furca pantalonului.
Personalul feminin purta vestonul de aceeași croială, tip tailleur.
Pantalonii erau din același material ca vestonul, având croiala celor de iarnă.
Personalul feminin purta fusta pantalon sau fusta, din același material ca vestonul tailleur, de
croiala celor de iarnă.
Cămașa bluză, pentru că se utiliza și asemenea element, de culoare albastru-marin închis era
confecționată din dril, pânză de olandă sau panama, cu două buzunare, în față închisă cu nasturi albi
de os, cu guler răsfrânt și manșetele încheiate la un nasture. Se poartă cu pantalonii din același
material și pantofii negri din piele sau pânză.
Vindiacul, din doc, avea culoarea albastru-marin închis, era de croiala clasică a vindiacului și se
putea purta la serviciu și în oraș.
Combinezonul de lucru era la fel ca cel de iarnă.
Pantofii acestei ținute erau de piele sau pânză albă.
Ciorapii se purtau de culoare albă. Personalul feminin purta însă ciorapi de culoarea pielii.
Mănușile erau din piele sau bumbac, de culoare albă.
Ținuta combinată
Această ținută se purta facultativ vara și se compune din: pantalon sau fustă deculoare și
vestonul albastru-marin închis sau invers. Culoarea pantalonilor și a fustei determină culoarea
pantofilor și a ciorapilor.
Ținuta personalului auxiliar de bord

Acest personal purta următoarea ținută:
Personalul sanitar purta halat alb.
Cambuzierul purta uniforma descrisă mai sus, având nasturii din metal argintat.
Șeful steward purta smoking negru, croit la fel ca cel civil, cu deosebire că reverele au forma de guler
șal și este închis la un nasture de marină, din metal argintat. În timpul verii purta smoking alb de aceeași
croiala. Pantalonii erau de postav sau stofă neagră, de croială obișnuită, fără manșetă, lungi până la
înălțimea tocului, prevăzuți cu lampas din mătase neagră, ripsată, lat de 20 mm. Cămașa era albă, având
guler tare, cu colțuri răsfrânte. Se purta cu cravată albă fluture (probabil papion) și pantofi negri.
Barmanul purta jaketul alb (diner) de dril, croit și lucrat întocmai ca un frac civil, fără pulpane. Era
prevăzut cu două rânduri de nasturi de marină, din metal argintat, uniți printr-un șnur de fir de argint.
Pantalonii erau de postav sau stofă neagră, fără buzunare la spate, nici gaică, nici tăieturi, fiind astfel
răscroit încât se aplică exact pe corp; colțurile de la spate sunt ridicate pentru a nu se vedea nasturii
bretelelor. Cămașa și gulerul erau ca la șeful steward. Cravata fluture era de culoare neagră.
Camerierul purta aceeași ținută ca barmanul, cu deosebire ca jaketul este de culoare neagră.
Camerista va purta rochie neagră, șorț alb în față, ciorapi negri, pantofi negri. Lungimea rochiei
era cu 5 cm sub rotula genunchiului.
Stewarzii și picolii purtau vestonul de dril alb, închis până la gât, cu nasturii argintați. Pantalonii
acestora erau de postav sau stofă neagră, forma obișnuită, fără manșetă, lungi până la înălțimea
tocului, iar pantofii și ciorapii erau negrii.
Bucătarii, brutarii, cofetarii și bufegii purtau, atât vara cât și iarna: tunica de dril albă, închisă la
gât, cu nasturi albi de os și pantalonii de postav sau dril de culoare albastru-marin închis. În plus
aceștia aveau boneta albă, specifică bucătarilor.
Personalul ajutor de la cambuză, bucătării și bufete purta combinezonul.
În afara serviciului, personalul auxiliar purta uniforma marinarilor, cu nasturi de marină din metal
argintat.
După descrierea ținutelor vom trece la descrierea galoanelor. Această descriere se va face
împărțită pe categoriile cărora aparțin cei care le poartă. Întâi, se aduc în atenție însemnele pentru
personalul ce deservește vasele fluviale.
Comandanții de vase fluviale cu vechime de peste 10 ani, comandând vase de peste 600 HP,
purtau 4 galoane.
Comandanții și căpitanii de vase fluviale, comandând vase de peste 200 HP purtau 3 galoane.
Căpitanii fluviali, comandând vase sub 200 HP și ofițerii fluviali, având brevete de căpitan fluvial
însă fiind ambarcați în subordine, purtau 2 galoane11.
Ofițerii fluviali purtau un galon.
Șefii mecanici fluviali cu o vechime de peste 10 ani și îmbarcați în acest grad pe vase de peste
600 HP purtau 4 galoane.
Șefii mecanici fluviali, pe vase de peste 200 HP, purtau 3 galoane.
Șefii mecanici fluviali pe vase sub 200 HP, și ofițerii mecanici fluviali cu brevet de șefi mecanici,
ambarcați în subordine, purtau 2 galoane.
Ofițerii mecanici fluviali purtau un galon.
Piloți fluviali cl. I, cu o vechime în funcție mai mare de 10 ani, purtau 4 galoane în zig-zag.
Piloții fluviali cl. I cu o vechime în funcție mai mare de 5 ani, purtau 3 galoane în zig-zag.
Piloții fluviali cl. I purtau două galoane în zig-zag.
Piloții fluviali cl. II purtau un galon în zig-zag.
Ofițerii radiotelegrafiști cu brevet cl. I șef de stație purtau 3 galoane.
Ofițerii radiotelegrafiști cl. I în subordine sau cl. II șefi de stație purtau 2 galoane.
Ofițerii radiotelegrafiști cu brevet cl. II purtau un galon.
Șefii mecanici de elevator plutitor purtau 2 galoane.
Mecanicii de elevator plutitor purtau un galon.
Conducătorii de șalupă remorcher și șefii mecanici de șalupă remorcher purtau galoanele
brevetului ce posedă și cel mult două galoane înguste.
Elevii ofițeri fluviali de toate categoriile purtau pe manșeta mânecii 4 nasturi de marină așezați
orizontal.
Maiștrii și marinarii purtau uniformă fără galoane cu semnele distinctive ale specialității
respective, așa după cum se va arăta mai jos.
Pentru piloții Barei Maritime Sulina, Canalul Dunăre-Marea Neagră nefiind încă construit, port
maritim și Dunărea Maritimă, se prevedeau următoarele galoane.
Piloții șefi purtau 4 galoane, cel deasupra în zig-zag.
Piloții cu o vechime mai mare de 5 ani purtau 3 galoane, cel deasupra în zig-zag.
Piloții purtau 2 galoane, cel deasupra în zig-zag.
Elevii piloți purtau un galon în zig-zag.
Piloții de Bară și Dunărea Maritimă, indiferent de vechimea pe care o au, dacă sunt și posesori a
unui brevet de comandant de lungă cursă, purtau 4 galoane, cel deasupra în zig-zag.
Pentru personalul ambarcat pe vasele maritime se prevedeau următoarele galoane. Personalul

ofițeresc purtau următoarele galoane:
11 Ibidem, p. 3/603.
a) Ofițerii de Punte:
Comandanții de cursă lungă, cu o vechime în funcțiune de 10 ani și comandând vase mai mari de
5000 tone bruto, un galon lat și unul îngust.
Comandanții de lungă cursă și comandanții de cabotaj, 4 galoane înguste.
Secunzii (ofițeri cl. I), 3 galoane înguste.
Ofițerii maritimi cl. II, 2 galoane înguste.
Ofițerii maritimi cl. III, un galon îngust.
b) Ofițerii mecanici:
Șef mecanic maritim, 4 galoane înguste.
Ofițer mecanic maritim cl. I, 3 galoane înguste.
Ofițer mecanic maritim cl. II, 2 galoane înguste.
Ofițer mecanic maritim cl. III, un galon îngust.
c) Ofițerii electricieni:
Ofițerii electricieni maritimi cl. I, 2 galoane înguste.
Ofițerii electricieni maritimi cl II, 1 galon îngust.
d) Ofițerii medici de bord:
Medicii de bord, cu 5 ani vechime în funcțiune, 4 galoane înguste;
Medicii de bord, 3 galoane înguste:
e) Ofițerii comisari de bord:
Comisar de bord cu o vechime mai mare de 5 ani în funcțiune, 3 galoane albe înguste;
Ajutor comisar de bord, 1 galon îngust.
f) Ofițerii radiotelegrafiști:
Ofițer radiotelegrafist cu brevet cl. I, șef de stație, 3 galoane înguste.
Ofițer radiotelegrafist cu brevet cl. I în subordine sau brevet cl. II șef de stație, 2 galoane înguste.
Ofițer radiotelegrafist cl. II, un galon îngust.
g) Ofițerii îmbarcați pe vasele maritime de servitudine:
Comandanții de dragă maritimă cu propulsie și șeful de doc purtau galoanele ce le aveau în posesie.
Comandanții de remorcher maritim, comandanții de dragă maritimă fără propulsie și
comandanții de șaladă maritimă cu propulsie purtau 2 galoane; daca aveau o vechime în funcție mai
mare de 10 ani sau un brevet superior ofițerului cl. II, purtau 3 galoane înguste.
Șefii mecanici de remorcher maritim, șaladă maritimă cu propulsie și dragă maritimă purtau 2
galoane înguste; dacă aveau brevet superior ofițerului mecanic cl. II, sau 10 ani vechime în funcție,
vor purta 3 galoane înguste.
Elevii ofițeri maritimi de toate categoriile purtau pe manșeta mânecii 4 nasturi de marină așezați
orizontal.
Maiștrii și marinarii de marină purtau uniformă fără galoane, cu semnele distinctive ale
specialității respective, așa după cum se va arăta iarăși în partea special dedicată pentru aceștia12.
Pentru personalul Direcției Marinei Comerciale se introduc următoarele însemne:

Directorul purta un galon lat și două galoane înguste deasupra.
A. Purtau un galon lat și unul îngust deasupra:
Director adjunct;
Consilier de navigație;
Inspector de navigație;
Șef Serviciul Tehnic;
Căpitan de port principal.
B. Vor purta 4 galoane înguste:
Șeful Serviciului contabilității;
Căpitan de port;
Expert de port cu brevet de căpitan de lungă cursă.
C. Purtau 3 galoane înguste:
12 Ibidem, 4/604.
Inspectorii șefi contabili;
Căpitan ajutor de port;
Experți de port cu brevet de căpitan fluvial.
D. Purtau două galoane înguste:
Contabil principal;
Casier;
Ofițer de port;
E. Purtau un galon îngust:
Referent;
Contabil;
Ofițer ajutor de port.
Agenții de port purtau pe manșeta mânecii semnul distinctiv corespunzător.
Îngrijitorii și curierii purtau uniforma fără galoane, cu inițialele DMC din mătase galbenă
aplicate pe reverele gulerului.
Acum nu puteam să uităm de galoanele Societății de Navigațiune Sovrom Transport.

Directorul general purta un galon lat și 4 galoane înguste deasupra.
Directorul general adjunct și directorul inginer șef purtau un galon lat și 3 galoane înguste deasupra.
Directorul purta un galon lat și 2 galoane înguste deasupra.
A. Purtau un galon lat și un galon îngust deasupra:
Director adjunct;
Consilier juridic principal;
Referent tehnic specialist cl. I și cl. II;
Director cl. II și III;
Director de șantier;
Inginer șef de șantier;
Inspector general;
Inspector șef de navigație maritimă;
Inspector de navigație fluvială;
Contabil șef;
Controlor revizor șef;
Șef Serviciul Tehnic.
B. Purtau 4 galoane înguste:
Șeful serviciului administrativ;
Referentul tehnic specialist cl. III;
Șeful Secției tehnice;
Consilier juridic;
Medic cu vechime peste 5 ani;
Inspector șef;
Inspector tehnic maritim;
Inspector tehnici fluvial cl. I;
Controlor revizor.
C. Purta 3 galoane înguste:
Șef secție administrativ cl. I;
Referent tehnic cl. I și cl. II;
Inspector tehnic fluvial cl. II și cl. III;
Medic;
Contabil;
Contabil revizor cl. I și cl. II;
Controlor statistician;
Șef stație maritimă;
Oficiant RTFF (radio telegrafie fără fir) cl. I;
Agent cl. I;
D. Purtau 2 galoane înguste:
Șef secție administrativ cl. II și cl. III;
Referent șef;
Referent principal;
Contabil principal;
Controlor devize și credite;
Casier cl. I;
Gestionar depozit materiale;
Șef depozit cl. I;
Referent tehnic cl. III și cl. IV;
Desenator constructor principal;
Șef atelier;
Oficiant RTFF cl. II;
Agent cl. II;
Subinspector;
Interpret șef.
Referent;
Translator;
Contabil;
Desenator constructor;
Statistician;
Oficiant RTFF cl. III.
Magazionerii, intendenții, portarii, îngrijitorii, curierii, paznicii, șofeurii, telefoniștii purtau
uniforma fără galoane, cu inițialele Soc. „SRT”, aplicate pe reverele gulerului13.
După această descriere, este necesar să facem referire și la însemnele Administrației P.C.A.
Directorul general purta un galon lat și 4 galoane înguste deasupra.
Directorul general adjunct purta un galon lat și 3 înguste deasupra.
Directorii purtau un galon lat și unul îngust deasupra.
Purtau un galon lat și unul îngust deasupra:
Director adjunct;
Consilier tehnic;
Consilier juridic principal;
Referent tehnic specialist cl. I și cl. II;
Inspector general;
Inspector maritim.
Șeful de serviciu;
Referent tehnic specialist cl. III;
Șeful Secției tehnice;
Consilier juridic;
Medic cu vechime peste 5 ani;
Inspector șef;
Șefi de secție;
Referent tehnic cl. I și cl. II;
Inspectori;
Medic;
Contabil revizor;
Șef stație maritimă;
13 Ibidem, p. 5/605.
Avocat.
D. Purtau 2 galoane înguste:
Șef secție administrativ cl. II și cl. III;
Referent șef;
Referent principal;
Contabil principal;
Casier cl. I;
Referent tehnic cl. III și cl. IV;
Oficiant PTT;
Referent;
Contabil;
Casier cl. II;
Gestionar.
Magazionerii, intendenții, portarii, îngrijitorii, curierii, paznicii, șofeurii, telefoniștii purtau
uniforma fără galoane, cu inițialele Adm. „PCA”, aplicate pe reverele gulerului.
Acum vom trece la descrierea articolelor de ceaprazărie. Acestea sunt piesele care compun
însemnele uniformei sau, dacă se permite exprimarea, detaliile acesteia.
Întâi vom descrie emblema.
Pentru Marina Comercială Fluvială aceasta este brodată pe postav negru cu fir de aur mat,
formând o cunună eliptică din frunze de măslin, înaltă de 5 cm și lată de 7 cm având în centru o
ancoră de fir de aur mat sau metal galben, pe pavilion tricolor de 30/30 cm.
Pentru Marina Comercială Maritimă, se folosește aceeași emblemă având, însă, în centru o
ancoră de fir de aur mat sau metal galben pe fond de catifea de culoare albastru marin.
Pentru Direcția Marinei Comerciale, iarăși se folosește aceeași emblemă având însă în centru
două ancore încrucișare din fir de aur mat sau metal galben, pe fond de catifea neagră, iar deasupra
emblemei inițialele R.P.R. brodate în fir de aur mat.
Pentru Societatea de Navigație Sovieto-Română Sovromtransport era utilizată aceeași emblemă
având însă în centru semnul distinctiv al Societății, deasupra ancorei, din fir de aur mat sau metal
galben, pe fond de catifea neagră.
Pentru Administrația P.C.A. pe aceeași emblemă se aplica în centru pavilionul tricolor cu inițialele
P.C.A. brodate cu fir de aur mat, deasupra ancorei din fir de aur mat sau metal galben, pe fond de catifea
neagră.
Personalul care poarta galoanele albe are emblema din fir de argint mat.
Emblema se poartă la șapcă sau căciulă.
Personalul feminin purta la bonetă emblema respectivă în miniatură, din email.
Personalul care are drept la galoane purta emblema descrisă mai sus, iar restul personalului
aceeași emblemă însă brodată din fir de mătase galbenă, respectiv albă.
Insigna personalului Direcțiunei Marinei Comerciale este formată din o elipsă de 6 cm lungime
și 4 cm lățime, din metal alb, bombată. Fondul insignei este de email albastru și este înconjurat de o
cunună de frunze de măslin din metal alb (argintat). În mijlocul elipsei sunt două ancore încrucișate
de 30/15 mm din argint mat, în relief.
Deasupra ancorelor se află înscris Controlul Marinei Comerciale; în partea de sus se află stema
R.P.R. de 20/25 mm din argint mat, așezată între brațele cununii. În spatele insignei se imprimă în
metal numărul de serie. Aceasta se poartă la veston în partea stângă a pieptului, sub buzunar, numai
în timpul serviciului.
Galoanele se purtau pe mâneci, aplicare pe partea din afară la 8 cm de la marginea mânecii
vestonului (la manta și scurtă la 12 cm), paralel cu ea având lungimea egală cu distanța între
cusăturile mânecilor.
La manta, scurtă și vestonul alb, galoanele erau lungi de 10 cm fixate pe panglici întărite.
La raglan, impermeabil, haina de piele și haina de ploaie, galoanele se purtau fixate pe câte o placă
întărită, acoperită cu panglică ripsată, de culoarea specialității respective, de 5 cm lățime, iar lungimea era
în funcție de numărul galoanelor și se vor purta la ambele mâneci, prinse demontabil de gaica mânecii.
Galoanele sunt flexibile, de fir de aur sau de argint mat, țesute drept, fiind aplicate la distanța de
3 mm între ele, pe o panglică de mătase ripsată, de culoarea specialității, aceasta depășind galoanele
în partea de sus și de jos cu 2 mm14.
Galoanele late sunt de 30 mm lățime iar cele înguste sunt de 8 mm lățime.
Personalul de conducere, navigant, cel provenit din personalul navigant și personalul tehnic
purta galoanele din fir de aur mat.
Restul personalului purta galoanele de fir de argint mat.
Întreg personalul Marinei Comerciale purta galoane drepte, afară de cei specificați mai jos. Piloții de
port, de Bară și Dunărea Maritimă purtau galoanele fie un galon în zig-zag fie, la cei care poartă mai multe
galoane, numai cel superior va fi în zig-zag. Distanța de la vârfurile galonului în zig-zag la galonul drept
următor era de 3 mm. Piloții fluviali purtau galoanele în zig-zag la distanță de 3 mm între ele.
Ofițerii maritimi (punte, mașini și radiotelegrafie) și personalul ambarcat pe vasele de servitute
maritime de toate categoriile, purtau galoanele aplicate în modul următor: Cei cu un galon, aveau
jumătate de romb la mijlocul galonului, cu unghiul în jos având latura de 25 mm. La cei care purtau
două galoane, acestea erau împletite la mijloc formând un romb cu latura de 25 mm. La cei care
purtau 3 sau 4 galoane, cele împletite care formează rombul erau la partea superioară. La cei care
purtau un galon lat și unul îngust, acesta din urmă avea la mijloc o jumătate de romb cu vârful în jos,
distanța de la vârf la galonul lat fiind de 3 mm.
Elevii ofițeri purtau în loc de galoane, patru nasturi așezați orizontal, la distanțe egale, aplicați pe
o panglică lată de 13 mm și lungă de 12 cm, de culoarea specialității respective.
Panglicile care indică specialitatea erau de următoarele culori:
Albastru, pentru piloți și radiotelegrafiști;
Roșie, pentru mecanici și electricieni;
Violet, pentru ingineri;
Grena pentru medici;
Neagră pentru restul personalului.
Nasturii erau de metal galben sau alb, având imprimat pe ei o ancoră. Dimensiunile nasturilor
erau de 15 mm, 20 mm sau 26 mm diametru. Nasturii de 15 mm se poartă la șapcă și mânecile
vestonului. Cei de 20 mm se poartă la veston, tunică albă, și de elevii ofițeri la manșetă. Cei de 26 mm
se poartă la manta și scurtă. Culoarea galoanelor determină culoarea nasturilor.
Însemnele distinctive fac aici categorie specială. Acestea vin în completarea galoanelor, iar când
acestea lipsesc, cum este cazul maiștrilor și marinarilor, definesc funcția și gradul acestora.
Personalul Societății de Navigație Sovieto-Română Sovromtransport și al Administrației PCA
purta pe ambele revere ale hainei insigna societății sau administrației respective, brodată din fir de
aur sau argint, cu dimensiunea 35/25 mm.
Medicii purtau pe revere o cruce de metal roșie cu dimensiunile 20/20 mm.
Personalul Direcției Marinei Comerciale purta ca semn distinctiv două ancore încrucișate cu fir
de aur aplicate pe o bucată de postav negru de 2,5/3 cm deasupra galoanelor, la distanța de 4 cm de
galoanele superioare.
Maiștrii purtau pe antebrațul stâng semnele distinctive din fir de mătase galbenă de
dimensiunea de 4 cm (diametru), după cum urmează:
Șeful de echipaj maritim, o ancoră înconjurată de un lanț formând un cerc.
Șeful de echipaj fluvial, o ancoră.
Șeful timonier, o timonie.
Maistrul lemnar, un echer.
Conducător dragor, o ancoră răsturnată, înconjurată de un lanț formând un cerc.
Maistrul dragor, o ancoră răsturnată.
Cârmaciul de tanc sau șlep și manipulantul de elevator, o timonie peste o ancoră.
14 Ibidem, p.6/606.
Ajutorii mecanici de toate categoriile și motoriștii de șalupă, o elice.
Conducătorii de șalupă, o elice peste o ancoră.
Infirmierii și agenții sanitari, o cruce roșie pe fond alb.
Administrativii și auxiliarii, inclusiv șefii bucătari, două spice de grâu de mătase albă.
Oamenii de echipaj, de punte, mașini, administrativi și auxiliari purtau însemnele distinctive pe
reverele gulerului vestonului după cum urmează:
Marinarii, o ancoră de mătase roșie.
Timonierii, o timonie de mătase roșie.
Fochiștii și ajutorii, motoriștii, o elice de mătase roșie.
Administrativii și auxiliarii, două spice de grâu de mătase albă.
La șapcă, în locul emblemei, oamenii de echipaj purtau o ancoră de metal galben de 30/20 mm
peste care se aplică pavilionul din email al societății respective, întreaga figură fiind înconjurată de un
fir de mătase galbenă în formă de elipsă.
Personalul de uscat al Societății de Navigație Sovieto-Română „Sovromtransport” și al Administrației
PCA care nu avea drept de a purta galoane, purta următoarele semne distinctive pe reverele gulerului:
Intendenții și magazionerii, două spice de grâu încrucișate din mătase albă.
Îngrijitorii, curierii, portarii, paznicii, șoferii și telefoniștii, inițialele societății sau administrației
respective din mătase galbenă15.
La șapcă, în loc de emblemă purtau insigna societății sau administrației respective din email, iar
cei de la Direcția Marinei Comerciale purtau două ancore încrucișate, de 30/20 mm din mătase
galbenă, înconjurate de un fir circular de mătase galbenă16.
Acum că am încheiat această descriere vom trece la comentarea ei. Primul comentariu care își
face apariția, așa cum afirmam mai sus, în acest caz este similitudinea dintre uniformele navigației
aeriene și cele maritime.
În primul rând ne dăm seama că cele două documente oficiale au aceeași împărțire și distribuție
din punct de vedere al scrierii acestora. Capitolele și subcapitolele sunt structurate la fel, iar
descrierile de efecte se petrec în același mod. În plus poziția fiecărui subiect este similară pentru
ambele situații. Se consideră că acest fapt se petrece atât din cauza apropierii temporale din punct de
vedere al emiterii a celor două legiuiri, cât și din cauza faptului că vorbim de două domenii al căror
activitate principală este acaparată de societăți de tip sovrom.
Din această cauză ajungem și la al doilea comentariu pe care îl putem adresa. Dată fiind această
similitudine, găsim că și sovietizarea se face la același nivel iar comentariile pe marginea acesteia se
pot aplica și în acest caz aproape la fel. Însă, datorită faptului că există anumite diferențe, le vom
reitera acolo unde este cazul și le vom discuta ca atare.
Primul element de sorginte sovietică în uniformizare se găsește la coifură. Aceasta se aseamănă
cu cea sovietică prin apariția pavilionului de stat în însemn, pentru D.C.A. și pentru navigațiunea
internă. În cazul sovromului, avem prezentă aceeași situație ca în cazul T.A.R.S., însemnul interior
fiind compus din două pavilioane, cel sovietic și cel românesc. Modelul șepcii este același, similar cu
cel militar, și de aici cu cel sovietic, al șepcii bulgare17.
Compunerea uniformei se înscrie și aceasta în similitudinile cu cele două instituții și de aici cu modelul
de import. Deși se poate spune că alura acesteia se înscrie în modelul epocii pentru marina civilă, trebuie
totuși adus în vedere faptul că se apropie mai mult de cel alogen, decât de cel intern. Prezenta vestoanelor
închise la gât după model militar, și aici se face referire la cele albe de vară, de exemplu, este împrumutată
direct din sistemul rusesc și se regăsește în normele acestora de uniformizare. Formele generale ale
uniformei însă diferă. Dispunerea nasturilor este similară cu cea a aviației civile și nu cu cea a marinei
sovietice. La fel putem spune și despre uniforma gradelor inferioare. În cazul sovietic, acestea poarta
uniformă ca a trupei de marină dar cu șapcă în locul bonetei clasice. Aceasta la noi nu se întâlnește. Cadrele
inferioare poartă uniforme similare cu ale ofițerilor, diferențierea făcându-se doar prin însemne.
15 Ibidem, p. 7/607.
16 Ibidem, p. 8/608.
17 http://www.undertheredstar.com/index.htm, site vizitat ultima oară pe 13 martie 2013.
Dispunerea galoanelor constituie un element interesant pentru acest caz. Prezența galonului de însemn
distinctiv, adică a ultimului dinspre cot, cu vârful în jos și formarea inelului, devenit astfel romb, numai din
cele două din urmă arată o apropiere, atât de sistemul sovietic, cât și de cel românesc instituit în anul 1940.
Atât modelele ulterioare sovietice, cât și cel ulterior al marinei comerciale românești arată acest ultim galon
precum cele descrise pentru aviația civilă, adică cu vârful în sus. Este astfel de presupus că, din motive
necunoscute, acest model nu a fost păstrat decât foarte puțin. Până la acest punct al cercetării imagini cu
asemenea galoane nu s-au descoperit. Sistemul sovietic de grade mai poartă însă o trăsătură distinctivă, ce
trebuie adusă în lumină. Însemnele pentru ofițerii de marină ce se găsesc la mânecă se aseamănă cu cele ale
aviației militare românești din perioada începută cu anul 1930 și încheiată în anul 1948. Mai exact, ultimul
galon descrie un romb în partea superioară, creat din întortocherea acestuia, exact ca în cazul militar mai
sus menționat. Numărul de galoane este exact la fel reprodus ca cel militar sovietic, numai că, în loc să se
găsească o stea deasupra ultimului galon, se formează rombul de care vorbeam mai sus. Aici mai există un
element ce nu se regăsește în sistemul românesc: gradele sunt repetate la epoleți, după sistemul militar cu
stele, însă dispuse în linie dreaptă, așa cum, de exemplu, se regăsește în cazul aviației civile sovietice.
Recunoașterea acestor însemne s-a făcut după un set de planșe originale sovietice ce prezintă modelul de
uniformă pentru marina civilă sovietică din anul 1947. Conform unei note scrisă de mână pe pagina de
gardă a acestui album, acestea fac parte Ordinul Ministerial Nr. 281 din 25 noiembrie 1947. Prin aceasta se
observă, și în cazul marinei civile sovietice, o apropiere de sistemul militar, cu diferențe minimale.
Un alt element de noutate și de similitudine este constituit de multitudinea de însemne de specialitate
ce sunt și definitorii pentru gradul, sau funcția, deținute de personalul ce nu face parte din categoriile de
ofițeri naviganți. Această multitudine de însemne, practic fiecare funcție are un însemn propriu distinctiv,
este tot o formă de împrumut din sfera marinei comerciale sovietice. Însă nu în totalitate. Iarăși trebuie
revenit și menționat faptul că această asemănare merge mai mult spre sovromul frate din aviație. Acest fapt
este susținut de prezența, în cazul cadrelor inferioare sovietice, a gradelor militare. Acestea se aseamănă cu
însemnele de grad pentru trupă descrise la începutul acestui capitol, însemne ce de altfel vin din sistemul
militar sovietic. Diferența este că pe lângă acestea există și însemne de specialitate, ce se regăsesc în aproape
aceeași formă și în cazul românesc.
Trebuie făcută însă o mențiune ce noi o considerăm importantă, pe lângă cele arătate până acum.
Aceasta se referă la ținutele personalului de serviciu ambarcat pe vasele de pasageri, însă la acel moment un
singur vas, recte motonava Transilvania. Uniformele acestora de serviciu nu se înscriu în tipicul de
simplificare și egalizare uniformologică sau, dacă se permite expresia, proletarizare a uniformei. De ce
spunem aceasta? După cum se poate citi mai sus, pentru aceste categorii de personal, avem de-a face cu o
uniformă ce ține mai mult de regimul burghezo-moșieresc, cele mai bune exemple fiind aici prezența
fracului și a smokingului, pentru stewarzi și barmani. Însă dacă luăm în calcul faptul că acest vas, în această
perioadă era folosit mai mult pentru transportul de serviciu sau de plăcere al protipendadei comuniste, atât
românești, cât și a statelor prietene de lagăr socialist, o asemenea derogare de la sistemul uniformologic al
timpului este de înțeles.
În încheierea acestui comentariu, nu putem afirma decât faptul că uniformele Marinei Comerciale se
înscriu și ele în politica epocii de translatare a modelelor de uniformă de la cel românesc la unul ce se
apropie cu detaliile de cel sovietic.
Însemn șapcă Direcția Comunicațiilor

pe Apă 1949.
Galoane ofițeri naviganți

și nasturi elevi ofițeri.
Însemn timonier fochist și motorist

marinar și auxiliary 1949.
Însemne maiștri 1949.

Însemne mecanici 1949.
Însemne ofițeri auxiliari 1949.
Însemne piloți 1949.

DE LA BRAȘOV LA ESSENDON (AUSTRALIA).
O AVENTURĂ AERIANĂ INSOLITĂ
Drd. Sorin TURTURICĂ*
In memoriam ing. Traian Tomescu

(13 noiembrie 1947 – 20 iulie2019)
Abstract:
It may be time to remember that we have had more great personalities of aeronautical design
and making than Vuia, Vlaicu and Coanda. Let us add, next to the three already legends, the name of
Iosif Silimon. It would not be too farfetched. If we were to look through the history of Romanian
aviation we are sure to find more names that complete the gallery of great Romanian engineers in the
aeronautics construction field.
Keywords: Traian Vuia, Aurel Vlaicu, history of Romanian Aviation,great Romanian engineers,
collection of airplanes
În colecția de aeronautică a Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I se află un motoplanor

IS-28 M2. Acest tip de aparat de zbor a fost proiectat de inginerul român Iosif Șilimon și asamblat la
I.C.A. Brașov, în secția inginerului Traian Tomescu. Specificațiile tehnice sunt următoarele:
cântăreau o jumătate de tonă, urcau până la 5.000 m și atingeau o viteză de 210 km/h. Viteza
recomandată – de croazieră – era de 145 km/h, iar raza de acțiune era de 450 km.
Erau sigure? Erau performante? Clienții străini au spus că da, din moment ce 67 din cele 101
construite au mers la export. Este interesant de constatat că fabrica de avioane din Brașov se bucura
în exterior de renume, pentru că în anii războiului construise aparate de vânătoare de primă mână:
IAR-80 și Messerschmitt 109. Desigur, în România se știa că era vorba, totuși, de două fabrici diferite
de pe raza aceleiași localități1.
Una dintre cele mai interesante performanțe a industriei aeronautice române din anii statului
socialist este legată de motoplanoare. Între 8 mai și 4 iulie 1980, trei australieni – Bill Riley, Bert
Persson și Bill Schoon – au plecat în zbor de la Ghimbav, la bordul a trei motoplanoare ICA IS-28 M2
și, după ce au parcurs 21.000 de kilometri peste țări, mări și oceane, au ajuns la destinație, în orașul
Essendon din Australia. Zborul efectiv a durat 146 de ore și cinci minute, prin spațiul aerian al
cincisprezece țări, la o viteză medie de 143 km/h. Australienii au făcut un film documentar despre
această aventură, care trebuia să ruleze și în cinematografele din România. Cenzura de la noi l-a
interzis, pentru că primele imagini înfățișau brașoveni stând la coadă la hârtie igienică.
Așadar, aventura s-a desfășurat în felul următor... În 1980, Bill Riley a cumpărat trei motoplanoare
IS-28 M2 pentru a le comercializa prin compania sa. Când un căpitan de vas i-a cerut 14.000 de dolari
pentru a i le duce în Australia, s-a gândit că ar fi mult mai rentabil dacă ar ajunge acasă pe calea aerului.
În plus, ar avea satisfacția unei aventuri excepționale și a unei publicități pe măsură. El și-a chemat în
ajutor încă doi prieteni – Persson și Schoon – ambii posesori de brevet de zbor.
Pe aparate s-au vopsit noua înregistrare (VH-SSQ, VH-SSR și VH-SSU), steagul Australiei și
cangurul, simbol al patriei din Pacific. Riley a gândit un traseu care cobora, prin Iugoslavia și Grecia,
spre Marea Mediterană, atingea Egiptul și, de acolo, mergea spre Răsărit, traversând Asia până în
Indonezia, de unde se îndrepta spre continentul australian. Cei trei aviatori urmau să se confrunte cu

1 Aparate de luptă care au făcut istorie în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
toate tipurile de climă și relief, dar și cu o diversitate de spații culturale și regimuri politice. Era o
provocare pe care o întâlneai o dată în viață!
Plecarea de la Brașov era fixată pentru începutul lunii mai 1980. Moartea mareșalului Tito,
liderul Iugoslaviei, a determinat închiderea spațiului aerian al acestei țări pentru mai multe zile.
Australienii aveau de ales în a aștepta sau a modifica traseul. Au ales cea de-a doua variantă, pentru
că altfel ar fi trebuit să schimbe toate aranjamentele pe care le făcuseră până atunci, în vreo
douăsprezece țări. În ecuație au intrat Dobrogea, Marea Neagră și Turcia.
Motoplanoarele au fost atent pregătite. S-a eliminat un scaun pentru a face loc unui rezervor
suplimentar de o sută de litri și o instalație de oxigen portabil (pentru frumusețea peisajului, își
propuseseră să zboare în jurul muntelui Everest). Apoi, piloții au înghesuit în micuța cabină rații de
mâncare, bidoane de apă, o trusă de prim-ajutor, hărți, un aparat foto, tot felul de unelte pentru
aterizări în situații de urgență, bagaje personale și câteva suveniruri din România. Greutatea totală
depășea 800 kg, încălcând limita admisă de decolare cu vreo 15%.
Totuși, în ziua de 8 mai 1980 au decolat fără probleme. Un ultim tur aerian al orașului a invitat
la reflecție: Poluarea industrială este evidentă în țările socialiste. Sloganul este „Tovarăși,
produceți!”, fără a acorda importanță mediului înconjurător. Libertățile civile, așa cum le știm noi,
nu există. Peste tot întâlnești miliția, chiar și în hotelul la care am stat. Și totuși, cu toate că românii
lucrează șase zile pe săptămână, cei pe care i-am întâlnit și cu care am vorbit par fericiți. Cu
siguranță, sunt politicoși și harnici, în ciuda aspectului mohorât al modului de viață, a lipsei
bunurilor de consum și a hârtiei igienice.
În următoarele trei ore au survolat Bucegii, văzând cum zăpada se topea și forma torente,
Câmpia Română, Dunărea și Dobrogea. Aterizând la Mihail Kogălniceanu, au zărit avioanele de luptă
MiG-21 și MiG-23 ale Regimentului 57. Cum doi dintre australieni erau foști piloți militari și veterani
de război, aparatele le-au stârnit interesul, chiar dacă le știau din revistele de aeronautică. Desigur,
nu s-au putut apropia de ele...
A doua zi, zborul a fost mai lung. Au survolat Litoralul – Marea Neagră – Istanbulul - Gallipoli.
Inevitabil, gândul li s-a îndreptat către australienii căzuți pe aceste meleaguri în Primul Război
Mondial... Și au aterizat la Alexandroupous, în nord-estul Greciei. Sâmbătă, 10 mai, au părăsit
Bătrânul Continent. Zburând peste Marea Egee, povestea este liniară. Imensul albastru care îi
înconjura le obosea ochii. Din când în când, insule și iahturi rupeau monotonia.
Au aterizat în Creta, la Iraklion, unde au avut două constatări care i-au bucurat. Prima era aceea
că, după trei zile de zbor, inclusiv peste mari întinderi de apă, aparatele românești nu transmiteau
semnale tehnice care să-i neliniștească. A doua a fost aceea că australienii erau încă foarte respectați,
pentru modul în care luptaseră pe insulă, împotriva germanilor, în 1941.
La 11 mai a fost plecarea spre Cairo. După o oră de zbor, un nor amenințător le-a apărut în față.
Aviatorii australieni au făcut cale întoarsă, la Iraklion. Mai târziu, au înțeles că au luat o decizie
înțeleaptă. Zeii au fost buni cu noi azi. La Cairo a fost cea mai puternică furtună de nisip din ultimii
40 de ani, cu vizibilitatea sub 100 de metri.
Peste două zile, au decolat din nou și, după ce au zburat peste marea agitată de un vânt puternic,
au aterizat cu bine în capitala Egiptului, pe un aeroport foarte aglomerat. Orașul li s-a părut
înghesuit, cu mult fum, praf și căldură. Străzile erau inundate de mașini, motociclete, oameni și
măgari, care păreau să circule fără reguli clare. Au rămas pe loc o săptămână, copleșiți de trafic și
zgomot. Totul trepida. Câțiva kilometri mai încolo, începea deșertul, sub forma unei nesfârșite liniști
care veghea un relief încremenit. Ce țară a contrastelor!
Căldura sufocantă domina tot ce exista. Din motive birocratice, au reușit să decoleze abia la 20
mai. Și poate ar mai fi întârziat mult și bine, dacă în ajutorul lor n-ar fi sărit atașatului aero al Statelor
Unite. În ziua plecării erau 47 de grade în aer liber, iar în carlingă se înregistrau cel puțin 55 de grade.
Despre zborul peste fostul tărâm al faraonilor, Schoon a notat: După patru ore și jumătate, ajungem
la Luxor, într-un climat și mai încins. După realimentare, îmi simțeam gâtul cimentat. Bidonul meu
era atât de încins, că-mi ardea mâinile. Cumva, trebuia să beau apă. Nici nu știu cum am reușit să
înghit lichidul, care aproape dăduse în fiert.
Realimentare, decolare și direcția est! Către Arabia Saudită... Primul blue-out l-au întâlnit
deasupra Mării Roșii. Numai soarele le spunea că nu au intrat într-un univers paralel, complet
albastru. Apariția Peninsulei Arabice i-a trezit din starea de reverie. Peisajul era sumbru, cu relief
accidentat, erodat, fără copaci sau iarbă. Aviatorii l-au comparat cu un peisaj selenar, alimentați și
de senzația că nu știau exact unde se aflau și nici hărțile nu-i încurajau. <<Hărțile noastre sunt
pline de însemnări de tipul date incomplete sau zonă interzisă – se deschide focul fără avertisment.
(...) În depărtare, în spatele unui munte întunecat, vedem un mare oraș și un aeroport modern.
Aterizând, au întâlnit americani care lucrau la întreținerea aeroportului. Orașul, pe care nu-l
denumesc, era, în același timp, modern și conservator. Avea clădiri somptuoase și legătură telefonică
oriunde în lume. Pe stradă, însă, nu vedeai femei, iar în piața publică aveau loc execuții: unor hoți
tocmai li se tăia o mână.
La 22 mai erau în drum către Abu Dhabi, unde au ajuns după opt ore și jumătate de zbor.
O furtună de nisip le-a dat mari emoții. Un cazan de nisip roșu s-a ridicat până la 3.000 de metri. Au
trecut pe deasupra ei fără probleme. Apoi, au văzut Emiratele Arabe, moderne și bogate în petrol.
Apar ca o oază de instalații de desalinizare a apei, clădiri înalte, bulevarde largi, arbori exotici și
prețuri uriașe.
La Karachi, în Pakistan, au ajuns după un zbor de 1200 kilometri, făcuți în 8 ore, având sub ei
Marea Arabiei. Din nou, blue-out! Au luptat împotriva monotoniei copleșitoare contactând mai multe
avioane de linie și discutând cu piloții acestora. De menționat că s-a evitat cu mare atenție teritoriul
iranian. Să nu uităm că țara era în plină criză a ostaticilor de la ambasadă, la o lună după intervenția
eșuată a forțelor speciale americane pentru a-i elibera. Calculul hârtiei le-a arătat că, până la Karachi,
au parcurs aproape 6.300 de kilometri, în circa 50 de ore, ceea ce însemna că erau pe punctul de a
bifa o treime din drum.
Interesant, deasupra Indiei, în drum spre New Dehli, s-au intersectat de un grup de peste 200 de
vulturi. Aveau capul alb, penaj negru, o anvergură uriașă a aripilor și erau foarte agresivi. Cu mult
noroc, au reușit să-i evite. O ciocnire cu ei putea duce la prăbușirea și decesul pilotului ghinionist.
Aviatorii australieni nu știau, probabil, că în 1931 un avion cu români la bord a fost avariat grav de
vulturi deasupra Indiei. Aterizarea forțată a dus la un accident în care și-a pierdut viața Radu Beller,
iar principele George Valentin Bibescu a fost serios rănit.
De la New Dehli au zburat la Katmandu, în Nepal. Munții Himalaya erau acoperiți de nori, ceea
ce le-a anulat planul de a zbura în apropierea lor. Pe aeroport, diferiți piloți de aeronave de linie erau
tot mai intrigați de cele trei motoplanoare. Priveau hărțile care conțineau traseul parcurs și nu le
venea a crede. Chiar l-au parcurs cu aceste avio-planorașe?
Următoarea destinație a fost Calcutta... sărăcie, degradare, bărbați și femei luând locul unor
animale de povară. Copii cerșind, cu priviri atât de jalnice, încât nu te puteai uita în ochii lor.
Pe 29 mai au decolat peste Delta încâlcită a râului Gange, direct spre o zonă puternic afectată de
muson. Deasupra Golfului Bengal, către Akyab, un oraș pe țărmul birmanez, norii Cumulonimbus
erau amenințători. Curenți puternici au început să-i scuture, apoi nori mai cuminți i-au înghițit.
Aviatorii și-au păstrat calmul, deși au pierdut contactul vizual. Cândva, războiul îi învățase că singura
salvare, în situații grele, era să-ți păstrezi calmul. După câteva minute, care li s-au părut
interminabile, au ieșit, unul câte unul, din nori, iar formația s-a reîntregit.
Problemele abia începeau, de fapt. Un nor Cumulonimbus se afla la sud de Akyab. Privindu-l, în
dreapta, părea un monstru furios, de o sută de mile. Schoon și-a amintit un episod din război.
O escadrilă de șaisprezece avioane întâlnise o situație asemănătoare. Numai opt s-au mai întors. În
față, Akyab se afla sub furtună musonică, iar fulgerele făceau parte din peisaj. Unde era nesfârșirea
albastră a mărilor liniștite, de care se plictisiseră în urmă cu două săptămâni?
Nu era de glumit. Legenda aviației australiene, Sir Charles Kingsford Smith, dispăruse, în
condiții asemănătoare, în acea parte a lumii pe care o traversau și ei acum. Și se prăbușise cu un avion
mult mai puternic... Cumva, zburând jos, pe firul unui râu, cei trei aviatori australieni au reușit să
depășească furtuna. Îndepărtându-se de ea, Rangoon le-a apărut în față. Erau în aer de nouă ore și
parcurseseră vreo 1060 de kilometri, în condițiile în care raza aparatelor ICA IS-28 M2, modificate,
era de 1.100 km. Au aterizat în capitala Birmaniei, pe un aeroport aflat la 10 cm sub apă. A fost încă
un test dur depășit de motoplanoarele fabricate la Brașov.
Noaptea au petrecut-o la un hotel de lux, printre plante și păsări exotice. A doua zi, au constatat
că aveau probleme în a obține combustibil pentru continuarea drumului. Cu ajutorul Ambasadei
României, am rezolvat și această problemă, a notat Schoon.
Era 1 iunie când au plecat din capitala de atunci a Birmaniei (între timp, s-au schimbat și
capitala și denumirea statului). A urmat Tailanda, apoi Malaezia, unde au întrerupt pentru două
săptămâni. Bert Persson, fiind suedez de origine, s-a grăbit să ajungă în țara sa. Schoon a luat un
Boeing 737 până la Singapore, unde s-a întâlnit cu soția, iar Riley, proprietarul aparatelor, le-a
transportat până la o bază militară a englezilor, unde au fost adăpostite.
Cum Persson și-a prelungit șederea în Suedia, iar vizele pentru Indonezia erau pe punctul de a
expira, Riley a decis continuarea călătoriei. Un alt pilot, Bill Bartlett, l-a înlocuit pe suedez. Ecuatorul
l-au depășit zburând prin ploaie, fără vizibilitate, deasupra unor zone mlăștinoase indoneziene
(Insula Sumatra, mai exact). Au aterizat la Jakarta. Bali a fost următoarea etapă, apoi Kupang, unde
se găseau la 26 iunie, seara.
A doua zi, 27 iunie, au ajuns la Darwin, în zona de nord a Australiei. Până la finalul călătoriei au
mai avut următoarele etape: Alice Springs, Leigh Creek, Tocumwal și Essendon. Fără peripeții sau
alte observații mai deosebite.
Final de (minunată) poveste...
Și un Post Scriptum: poate este cazul să ne amintim că, în afară de Vuia, Vlaicu și Coandă, am
avut și alte nume mari în construțiile aeronautice. Să mai adăugăm, lângă cele trei deja intrate în
legendă, și pe cel al lui Iosif Șilimon. Nu ar fi o exagerare. Și, dacă mai căutăm prin istoria aviației
române, găsim și alte nume cu care să completăm galeria marilor ingineri români din sfera
construcțiilor aeronautice.
Bibliografie selectivă:
*** - Istoria aviației române, Editura Științifică și Enclopedică, București, 1984
Antoniu, Dan, Cicoș, George, Romanian Aeronautical Constructions, București, 2006
Schoon, Bill, „Romania to Australia by Motor Glider”, The Journal of Soaring Association of
Canada, April/May 1981;
DRAPELE MILITARE md. 1948, md. 1952, md. 19651, DECORATE CU
ORDINE ȘI MEDALII ALEREPUBLICII POPULARE ROMÎNE
ȘI ALEREPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA (1948-1989)
DIN COLECȚIA MUZEULUI MILITAR NAȚIONAL
Dr. Corneliu M. ANDONIE*

Muzeograf Camelia CRISTEA**
Abstract:
The People’s Republic of Romania was established on the 30th of December 1947. Romania was
knowingly abandoned by the western democracies to the Soviet Union. The Soviet Union would
influence the tradition in Romanian heraldic and vexillology fields.
The military flags of the kingdom have been replaced by new ones, bearing the arms of the
People’s Republic of Romania. Also, the new flags were decorated with heraldic specific to the new
form of government.
In 1965 Romania’s name was changed from People’s Republic to Socialist Republic. Evidently,
the old flags were replaced by new ones, bearing the new name and heraldic.
Keywords: The People’s Republic of Romania, The Socialist Republic of Romania, military flag,
decoration, military insignia
La 30 decembrie 1947, a fost instaurată Republica Populară Română. România a fost

abandonată, cu bună știință, de către democrațiile occidentale, Uniunii Sovietice. Influența sovietică
avea să se facă simțită și în heraldica și în vexilologia tradițională românească.
O dată cu instaurarea Republicii, în România au fost interzise toate însemnele Regatului,
incluzând stemele și steagurile tricolore care le purtau. Ca și celelalte drapele mai vechi și cele scoase
din uz au fost depuse la Muzeul Militar Național. Aflăm despre o astfel de întreprindere dintr-o
adresă aflată în arhiva Muzeului:
„REGIUNEAII MILITARĂ Nr. 181570 din 10 Iunie 1948

STAT MAJOR
Biroul Centralizare-Dotare Serviciu
către
Muzeul Militar Național
M A N Dir. Superioară a Personalului cu Nr. 25045 din 29 V
Retragerea drapelelor unităților și stindardelor de Comandament ale M. U. (Marilor Unități-
n.n) deoarece acestea nu mai corespund nouii forme de stat.
2
Înlocuirea lor cu nouile drapele și stindarde de comandament ale R. P. R. după ce acestea vor fi
confecționate.
În acest scop se dispune:
1
Vezi mai amplu prezentat subiectul în dr. Corneliu Andonie, Camelia Cristea, Drapelele militare ale Republicii Populare
Române md. 1948 și 1952. În Colecția Studii-Tradiție, istorie, armată, Sesiunea de comunicări științifice a Muzeului Militar
Național Regele Ferdinand I, București, 2014, Editura Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I și Sitech, Craiova, pp.
348-359. Ibidem, Drapelele militare ale Republicii Socialiste România, md. 1965, în Buletinul Muzeului Militar Național
Regele „Ferdinand I”, București, 2014, Editura Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I, pp. 229-246.
*
Șef Secția Istorie Militară Veche și Medie, Muzeul Militar Național Regele Ferdinand I.
**
Muzeograf, Muzeul Militar Național Regele Ferdinand I.
2 Corneliu Andonie, Camelia Cristea, Stindardul de comandament md. 1941 (cunoscut și ca stindardul ordinului ”Mihai
Viteazul”. În Buletinul Muzeului Militar Național, serie nouă, nr. 2, București, 2004, pp. 172-187.
1.-Toate unitățile, formațiunile de servicii și M. U., aflate în prezent pe teritoriul Regiunii 2
Militare, va vărsa direct Muzeului Militar, cu forme legale, atât drapelele și stindardele de
Comandament proprii cât și acelea ale unităților și M. U. desființate sau contopite care nu au fost
încă vărsate conform ordinului M. St. M. Nr. 106349/13 II 1948.
Drapelele și stindardele de Comandament vor fi trimise la Muzeul Militar București printr-un
delegat subofițer și un grad inferior aleși din elementele de încredere.
Pe timpul transportului drapelele și stindardele, vor fi înfășurate sub învelitoarea respectivă și
nu li se vor da onorurile prevăzute de Regulamentul serviciului în garnizoană art. 370-378.
În garnizoanele unde se află mai multe unități drapelele și stindardele vor fi strânse pe
garnizoană și trimise cu un singur delegat ofițer (de preferat dintre cei care au mai predat
drapelele unităților desființate), fiecare drapel fiind însoțit de un grad inferior, dat de unitatea care
execută predarea.
2. -Odată cu drapelul se va preda:
-Hampa, învelitoarea, cureaua port-drapel.
-Tot ce a aparținut drapelului propriu zis (broderiile pânzei, vulturul, etc.)
-Brevetele respective.
-Toate vor fi împachetate cu cea mai mare grijă, pentru a li se asigura perfecta conservare.
3.-Predarea se va face între 15-20 Iunie a. c., în localul Muzeului Militar București (Calea
Șerban Vodă nr. 217, întretăierea tramvaielor 20, 17, 12 și 21, telefon 66.40).
La sosire în gara de Nord, București, delegații unităților se vor prezenta la Comandamentul
Militar al gărei, care le va pune la dispoziție mijloacele pentru transportul stindardelor și
drapelelor, până la Muzeul Militar.
Până la 28 iunie 1948, se va raporta acestui Comandament, ce drapele și stindarde s-au
vărsat, cu specificarea unității sau comandamentului căruia au aparținut acele drapele sau
stindarde.
Prezentul ordin a fost transmis tuturor M. U., garnizoanelor Unităților și formațiunilor de
servicii, aflate pe terenul Regiunei 2 Militară, indiferent de subordonarea existentă.
Comandantul Secund pentru înzestrare și administrativ
General Maior (...)
Șeful Bir. C. D. S.
Lt. Col. (...)”3
Dincolo de soluția normală, pe care ar fi luat-o orice nou regim politic, reiese grija deosebită pe
care autoritățile au acordat-o drapelelor sub care serviseră și ele la vremea lor și pe care depuseseră
jurământul care se făcea, în primul rând către țară și apoi către tron.
O grijă asemănătoare se va manifesta față de toate drapelele armatei, scoase din serviciu.
Poate nu surprinde precizarea din ordin, potrivit căreia drapelelor nu li se va da onorul cuvenit în
situații de acest gen. Există documente, relativ la marile momente de înmânare a drapelelor în anii 1874-
1947, din care reiese respectul și dragostea cu care erau înconjurate drapelele care se schimbau. În acest
caz, dacă dragostea nu mai putea fi arătată, rămânea de arătat respectul. Și acesta chiar a existat.
***
Pe 8 noiembrie 1948 a fost emis Decretul nr. 34 privind fixarea atribuțiunilor Prezidiului Republicii
Populare Române; acesta instituia, la articolul 7, noua stemă a republicii, după modelul sovietic, având
însă aspectul de emblemă, neavând nici scut și nici ornamentele exterioare ale unei steme propriu-zise5.
Ea se compunea dintr-o cunună ovală din spice de grâu, legate în partea inferioară cu o panglică
tricoloră pe care se afla scris REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ. În interiorul cununii era reprezentat
un câmp pe care se afla un tractor arând spre dreapta, iar în fundal, profilate, trei furnale din spatele
cărora răsărea soarele ce împrăștia raze; la capătul spicelor inițialele R. P. R.; totul în culori naturale;
3 Muzeul Militar Național, Primiri obiecte muzeu, Dosar acte primiri și scăderi din 1948, vol. I. Primirea No. 37 din 15 Iunie
1948. Dos. 701819, Materiale consumabile, f. 42, primirea 38 din 15 VI 1948, Muzeul Militar, Intrarea No. 619, 1948, Luna
Iunie, Ziua 5.
4 Publicat în Monitorul Oficial, nr. 7 din 9 ianuarie 1948, p. 154.
5 Dan Cernovodeanu, Știința și arta heraldică în România, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 1.
articolul 8 preciza: colorile Republicii Populare Române sunt: albastru, galben și roșu, așezate vertical,
și având în centrul câmpului galben Stema Republicii.
Această stemă nu a fost însă niciodată așezată pe vreun drapel, ea fiind repede înlocuită cu alta,
descrisă în noua Constituție care a intrat în vigoare în aprilie 19486. Stema avea un alt desen, conform
articolului 99: pe fundal trei masivi muntoși, împăduriți, deasupra cărora se ridica un soare galben,
cu raze bine diferențiate; în fața munților o sondă petrolieră, iar în fața acesteia iarbă; de-o parte
și de alta, stema era mărginită de câte o jumătate de cunună din spice de grâu, prinse, jos, la
mijloc; peste spice, trecea, în stânga, în dreapta și la mijloc, unde erau înscrise inițialele R. P. R., o
eșarfă tricoloră. Articolul 101 preciza: Drapelul Republicii Populare Romîne se compune din
culorile: albastru, galben și roșu, așezate vertical. În mijloc este așezată stema țării7. Nu erau însă
menționate nici nuanțele culorilor, nici proporțiile lor.
În Constituția din septembrie 1952, la Capitolul 9 - Stema, Drapelul și Capitala Republicii
Populare Române, articolul 102, era descrisă Stema Republicii Populare Române care reprezintă
munți împăduriți, deasupra cărora se ridică soarele. În partea stângă a stemei se află o sondă.
Stema este încadrată de o cunună de spice de grîu. În partea de sus a stemei se află o stea în cinci
colțuri. În partea de jos a stemei, spicele sunt înfășurate într-o panglică tricoloră pe care sunt scrise
literele R. P. R., în timp ce la articolul 103, spre deosebire de Constituția anterioară, se preciza:
Drapelul Republicii Populare Române poartă culorile roșu, galben și albastru, așezate vertical, cu
albastrul lângă lancie. În mijloc este așezată stema Republicii Populare Române8.
La 28 iulie 1950, Marea Adunare Națională a emis Decretul nr. 1899 pentru înființarea drapelului
Forțelor Armate ale Republicii Populare Române, precum și a pavilioanelor Forțelor Aeriene Militare
și Marinei Militare; articolul nr. 2 definea drapelul de luptă al Forțelor Armate (trupele de uscat) ca
fiind compus din: trei fâșii de mătase de culoare roșu, galben și albastru, așezate vertical, albastru,
situat la hampa drapelului; pe margini drapelul are franjuri din fir de metal galben, iar la colțurile
exterioare câte un canaf din același fir; pe fața orientată dela hampă spre dreapta, la mijloc, este
aplicată stema [brodată-n.n.] a R. P. R. în culori naturale; deasupra stemei, pe aceeași față, în linie
arcuită, este scris [brodat-n.n.] cu litere de fir auriu: PENTRU PATRIA NOASTRĂ; sub stemă, pe
aceeași față, în linie dreaptă, este scris [tot brodat-n.n.] cu litere din același fir: REPUBLICA
POPULARĂ ROMÎNĂ; pe cealaltă față și la mijlocul drapelului, este aplicată emblema ce se poartă
la uniformele ofițerilor din Forțele Armate ale R. P. R [o stea în cinci colțuri, din mătase grena,
bordată cu șnur din fir metalic auriu, răsucit; în interior erau înscrise inițialele R. P. R., din același
fir-n.n)10; sub emblemă este scris [brodat-n.n.] liniar, cu litere din fir auriu, denumirea unității;
hampa se termină cu un vârf în formă de ogivă, în interiorul căreia se găsește o stea cu cinci colțuri,
în centrul căreia sunt scrise inițialele R. P. R.
În anexa legii sunt precizate și dimensiunile drapelului (1000 mm lungime și 600 mm lățime),
ale stemei și emblemei (200 mm înălțime), ale franjurilor (50 mm lungime), ale hampei (2500 mm
lungime) și ale ogivei din vârf (150 mm lungime și 70 mm lățime).
La articolul 3 era descris pavilionul Forțelor Aeriene: este reprezentat din mătase albastră de
culoarea cerului. Pavilionul are forma dreptunghiulară, având aplicate pe ambele fețe câte 18 fâșii
de mătase roșie în formă de raze; pe margini, pavilionul are franjuri și canafi la fel ca drapelul
[trupelor de uscat-n.n.]; la mijlocul feței orientate dela hampă spre dreapta este aplicată stema
[brodată-n.n.] a R. P. R., iar la mijlocul celeilalte fețe este aplicată emblema ce se poartă la
uniformele ofițerilor din Forțele Armate ale R. P. R. stema R. P. R., emblema și inscripțiile sunt
identice cu cele ale drapelului [trupelor de uscat-n.n.]. În anexă sunt precizate dimensiunile
6 Constituția R. P. R, promulgată prin Decretul nr. 729 din 13 aprilie 1948 al Prezidiului Provizoriu al R. P. R., publicat în
Monitorul oficial, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948.
7 Articolul 99: „Stema Republicii Populare Române, reprezintă munții împăduriți, deasupra cărora se ridică soarele. În
mijloc se afla o sondă, iar în jurul stemei o coroană de spice de grâu”.

8 Constituția promulgată în 24 septembrie 1952 și publicată în Buletinul oficial al Marii Adunări Naționale al Republicii
Populare Române, nr. 1 din 27 septembrie 1952; Camelia Cristea, Corneliu M. Andonie, în Enciclopedia armatei României,
p. 1060.
9 Decretul nr. 189 din 28 iulie 1950, publicat în Buletinul oficial, an II, nr. 66 din 2 august 1950, pp. 763-767.
10 Emblema a fost adoptată prin Decretul nr. 190 din 28 iulie 1950, publicat în Ibidem, pp. 768-769.
226 T ra diț ie , i sto ri e , a r ma tă
pavilionului și ale elementelor decorative, identice cu cele ale drapelului de luptă; de asemenea, se
preciza nuanța culorii albastru, anume „albastru fier”11.
DRAPEL md.1948, avers.
DRAPEL md.1948, revers.
VÂRF-OGIVĂ PENTRU HAMPA

DRAPELULUI md.1948.
Semnalăm faptul, necunoscut, că după apariția Constituției din 1952, drapelelor md. 1948 li s-au
adăugat/completat la stemă acea stea despre care vorbeam în descrierile de mai sus, în aceleași
dimensiuni cu cea pentru cascheta cadrelor militare. Deosebirea consta în faptul că interiorul stelei era în
întregime emailat, iar pe spate avea un sistem de prindere ca cel al insignelor. Practic, acea stea era o
insignă care se fixa pe stema drapelului; doar drapelele unităților înființate după adoptarea noii constituții
aveau la stemă o stea brodată. Din păcate, neștiința sau pasiunea de a colecționa insigne a făcut ca astăzi
numai câteva dintre acele drapele, numite, drapele md. 1948 modificate în md. 1952 (sau md. 1948/1952),
să mai aibă steluțele emailate; la celelalte s-au păstrat doar semnele acului insignei.
DRAPEL md.1948
transformat în md.1952.
11Camelia Cristea, Corneliu M. Andonie, Simbolistică și tradiții. Drapele, în Enciclopedia Armatei României, Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009, p. 1060.
DRAPEL md.1952, avers.
DRAPEL, md.1952, revers.
PORT-DRAPEL DIN PIELE aflat

în dotarea drapelelor md. 1948 și
1952, până în august 1958.
Conținutul mapei brevetului unui drapel, md.1952: mapa, coperta brevetului, brevetul, fișa și ordinul
ministerial pentru acordarea acestuia .
PAVILIOANE NAVELOR MARINEI MILITARE ȘI ALE CELOR GRĂNICEREȘTI

md. 1948, 1951, 1954
Pavilionul Marinei Militare, descris la articolul nr. 4 era: reprezentat prin două bucăți de
mătase de culoare albă și albastru, în formă dreptunghiulară, așezate orizontal, cea albastră, în
partea de jos, având o lățime de 200 mm, iar cea albă, în partea de sus și având o lățime de 400
mm. la mijlocul suprafeței albe de pe fața orientată dela hampă spre dreapta, este aplicată stema
[brodată-n.n.] a R. P. R., în culori naturale, iar pe fața cealaltă, tot la mijlocul suprafeței albe, este
aplicată emblema ce se poartă la uniformele ofițerilor din Forțele Armate ale R. P. R.; stema,
emblema, inscripțiile, franjurile și canafii sunt la fel ca cele ale drapelului [trupelor de uscat-n.n.].
În anexă erau precizate dimensiunile drapelului (1000 mm lungime și 600 mm lățime) și ale stemei
(200 mm înălțime), textul PENTRU PATRIA NOASTRĂ se regăsea pe fâșia albă, deasupra stemei, iar
REPUBLICA POPULARĂ ROMÎNĂ și denumirea unității erau trecute la mijlocul fâșiei albastre. Un
an mai târziu, pavilionul Marinei Militare a fost schimbat prin Decretul nr. 124 din 28 iulie 195112.
12 Publicat în Buletinul Oficial, an III, nr. 82 din 28 iulie 1951.

228 Tra diți e , i s to ri e , a r ma tă
Noua reglementare stabilea trei însemne separate: drapelul unităților de uscat ale Marinei
Militare, pavilionul navelor Marinei Militare și pavilionul navelor de grăniceri. Drapelul unităților de
uscat ale Marinei Militare erau reprezentate prin două bucăți de mătase de culoare albă și albastră,
în formă dreptunghiulară, așezate orizontal, cea albastră în partea de jos a drapelului, iar cea albă
în partea de sus; la mijlocul suprafeței albe de pe fața orientată dela hampă spre dreapta, este
aplicată stema [brodată-n.n.] a Republicii Populare Romîne, în culori naturale, iar pe fața cealaltă,
tot la mijlocul suprafeței albe, este aplicată emblema ce se poartă la uniformele ofițerilor din Forțele
Armate ale Republicii Populare Romîne; stema, emblema, inscripțiile, franjurile și canafii sunt la fel
ca cele ale drapelului [trupelor de uscat-n.n.]. Potrivit anexei acestui decret, dimensiunile drapelului
erau de 1000 mm lungime și 600 mm lățime. Lățimea fâșiei albastre era de 200 mm, iar a celei albe
de 400 mm.
Pavilionul navelor Marinei Militare constau dintr-o bucată de pânză de astar în formă
dreptunghiulară, având imprimate pe ambele fețe culorile alb și albastru, în două fîșii așezate
orizontal, cea albastră în partea de jos a pavilionului; la mijlocul suprafeței albe de pe ambele fețe
este aplicată stema Republicii Populare Romîne, în culori naturale; pavilionul nu are franjuri sau
canafi [și-n.n.] este prevăzut cu saule și dispozitiv pentru ridicarea la bastonul dela pupă sau la
catarg.
Pavilionul navelor de grăniceri se deosebea de cel al navelor Marinei Militare doar prin culoarea
fâșiei din partea inferioară, verde grăniceresc. Anexa legii stabilea doar niște proporții ale diferitelor
elemente ale pavilionului, dimensiunile efective urmând a fi stabilite de către Ministerul Forțelor
Armate și Ministerul Afacerilor Interne în funcție de mărimea navei și locul unde se arborează acesta.
Decretul nr. 93 din 26 martie 195413 înființa noi însemne vexilologice: pavilionul navelor auxiliare ale
Marinei Militare (însemnul anterior fiind folosit în continuare doar pentru navele de luptă) și
flamurile navelor de luptă ale Marinei Militare, ale navelor auxiliare ale Marinei Militare și ale
navelor grănicerești.
Pavilionul navelor auxiliare ale Marinei Militare erau reprezentate printr-o pânză de astar, în
formă dreptunghiulară de culoare albastră; în colțul de sus în partea unde se prinde la saulă, are
imprimat pe ambele fețe culorile alb și albastru deschis, în două fâșii orizontale, cea albă în partea
de sus; la mijlocul suprafeței albe, pe ambele fețe, este aplicată stema Republicii Populare Romîne,
în culori naturale.
Flamura navelor Marinei Militare și a navelor grănicerești era reprezentată printr-o pânză de
astar, în formă dreptunghiulară, de culoare roșie la navele de luptă ale Marinei Militare, de culoare
albastră la navele auxiliare ale Marinei Militare și de culoare verde la navele grănicerești; la
capătul dinspre saulă are imprimat pe ambele fețe, în două fîșii orizontale, culorile alb și albastru
deschis la navele Marinei Militare sau alb verde la navele grănicerești; în ambele cazuri culoarea
albă va fi în partea de sus; la mijlocul suprafeței albe de pe ambele fețe este aplicată stema
Republicii Populare Romîne, în culori naturale; la celălalt capăt, flamura este tăiată în forma unui
unghi ascuțit cu vârful înăuntru; flamura navelor este prevăzută cu saulă și dispozitiv, pentru
ridicarea la mărul arborelui mare. Proporțiile elementelor constitutive ale flamurii erau indicate în
anexă, dimensiunile efective urmând a fi stabilite de către Ministerul Forțelor Armate și Ministerul
Afacerilor Interne14.
13Publicat în Buletinul Oficial, nr. 18 din 17 aprilie 1954.

14Camelia Cristea, Corneliu M. Andonie, în Enciclopedia armatei României, p. 1061.
DRAPELUL DE LUPTĂ AL MARINEI MILITARE, md. 1952.
La 18 noiembrie 1958, cu nr. M. N. 27620, sub semnătura generalului-locotenent Ioan

Tutoveanu, adjunctul ministrului Forțelor Armate, era adoptat Statutul drapelului de luptă al
Forțelor Armate ale Republicii Populare Romîne.
Acesta era, de altfel, primul Statut din istoria drapelului militar românesc.
Drapele md. 1948 au primit în acei ani:
Forțele Terestre; Divizia de Infanterie Tudor Vladimirescu-Debrețin; regimentele
nr. 4, 5, 6 de infanterieși nr. 7 de artilerie din Divizia Horia, Cloșca și Crișan; regimentele nr.
10, 13, 15 (devenit Regimentul nr. 241), 21 (devenit Regimentul nr. 291, transformat în md.
1952), 23, 109, 114, 128, 154, 173, 185, 195, 209, 215, 219, 223 (transformat în md. 1952), 293
(devenit Regimentul nr. 19) și 271 (transformat în md. 1952) de infanterie; Batalionul de
Gardă (republicană); Academia Militară Generală; Școala Militară Medie Ștefan cel Mare
(transformat în md.1952,devenit Liceul Militar Ștefan cel Mare); Școala Militară Medie
Dimitrie Cantemir; regimentele nr. 1 și 4 de grăniceri; Brigada nr. 2 și regimentele nr.
26 (transformat în md. 1952), 123 și 235 de vânători de munte; Regimentul nr. 2 de
cavalerie; Brigada nr. 267 de aruncătoare; regimentele nr. 8, 115, 117, 155 (transformat în
md. 1952), 204, 255 (transformat în md. 1952), 276și 284 de artilerie; regimentele nr. 20
(devenit Regimentul nr. 182 de artilerie), 85 și 244 (devenit Regimentul nr. 5 de apărare
antiaeriană) de artilerie grea; Regimentul nr. 225 de autotunuri; Regimentul nr. 6 de
artilerie antitanc; Regimentul nr. 7 de artilerie-moto; Regimentul nr. 126 de artilerie-
hipo; Regimentul nr. 116 de artilerie de munte; regimentele nr. 240 și 290 de artilerie
antiaeriană; regimentele nr. 6 și 159 de pionieri; Regimentul nr. 270 de pontonieri;
Regimentul nr. 115 de proiectoare; Brigada nr. 2 de tancuri Tudor Vladimirescu-
Debrețin; Brigada nr. 9 de tancuri Horia; Brigada nr. 94 de tancuri independentă;
Regimentul nr. 225 de autotunuri; Regimentul nr. 210 de tancuri și autotunuri;
Regimentul nr. 423 radiotehnic; Școala Militară de Transmisiuni; Forțele Aeriene
(drapel și pavilion); Regimentul nr. 1 de aviație; Regimentul nr. 294 de aviație de
vânătoare; Regimentul nr. 239 de aviație de recunoaștere; Regimentul nr. 177 de aviație
de legătură; Regimentul nr. 262 de aerodromuri; Școala Militară de Ofițeri de Aviație.
Aceste unități au fost desființate.
Drapele md. 1952 au primit:
Divizia nr. 9 Mărășești, 28, 48, 63, 93 de infanterie; Divizia nr. 91 mecanizată
Horia, Cloșca și Crișan; Brigada nr. 4 moto Crișan; regimentele nr. 2 și 3 de infanterie
din DiviziaTudor Vladimirescu-Debrețin; Regimentul nr. 30 de gardă (transformat în md.
1965); regimentele nr. 13, 27, 47, 107și 201 de infanterie; Regimentul nr. 34 mecanizat;
Regimentul nr. 147 de infanterie moto; Școala Militară Superioară de Ofițeri Nicolae
Bălcescu (transformat în md. 1965); Școala Militară de Topografie; Regimentul nr. 9 de
grăniceri; Divizia nr. 57 de vânători; brigăzile nr. 1, 2și 5 de vânători de munte;
regimentele nr. 7și 202 de vânători de munte; Regimentul nr. 228 de cavalerie; Brigada
nr. 32 de artilerie; Regimentul nr. 1 de artilerie din DiviziaTudor Vladimirescu-Debrețin;
regimentele nr. 1 (transformat în md. 1965) și 197 de artilerie; Divizionul nr. 43 de artilerie
de rupere; Brigada nr. 54 de artilerie grea independentă; Regimentul nr. 30 de artilerie
grea; Regimentul nr. 153 de artilerie antitanc independent; Regimentul nr. 273 de
230 Tr a diți e , i sto ri e , a r ma tă
artilerie antitanc; regimentele nr. 1și 286 de artilerie moto; regimentele nr. 1, 78, 129,
133, 141, 176, 205, 253și 278 (devenit Divizionul nr. 102) de artilerie antiaeriană; Centrul
nr. 34 de apărare antiaeriană a teritoriului; Regimentul nr. 1 de apărare locală
antiaeriană; batalioanele nr. 1, 2, 3și 4 de apărare locală antiaeriană; Școala Militară de
Ofițeri de Artilerie; Corpul de tancuri Tudor Vladimirescu-Debrețin; Brigada nr. 83 de
tancuri; Regimentul nr. 1 de tancuri; regimentele nr. 178și 196 de tancuri și autotunuri;
Regimentul nr. 144 de instrucție pentru echipaje de tancuri și autotunuri; Batalionul
nr. 69 de instrucție pentru echipaje de tancuri și autotunuri; Centrul nr. 92 de instrucție
pentru echipaje de tancuri și autotunuri; Școala Militară de Ofițeri de Tancuri; Brigada
nr. 65 de Căi Ferate; regimentele nr. 163și 221 de pionieri; Regimentul nr. 259 de
proiectoare; regimentele nr. 72și 216 de pontonieri; Brigada nr. 46 de radiotehnică;
Regimentul nr. 548 radiotehnic; regimentele nr. 45, 47și 249 de transmisiuni;
Batalionul nr. 65 de transmisiuni; regimentele nr. 158, 180, 206și 277 de aviație de
vânătoare; Regimentul nr. 7 de aviație; Școala Militară de Ofițeri de Aviație Aurel
Vlaicu.Și aceste drapele au aceleași accesorii.
Toate aceste unități au fost desființate sau transformate.
DRAPELELE MILITARE ALE REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA md. 1965
Constituția Republicii Socialiste România, adoptată în 196515, prevedea la Titlul VIII, Însemnele
Republicii Socialiste România, la articolul 116: Stema Republicii Socialiste România reprezintă
munți împăduriți, deasupra cărora se ridică soarele. În partea stîngă a stemei se află o sondă.
Stema este încadrată de o cunună de spice de grîu. În partea de sus a stemei se află o stea în cinci
colțuri. În partea de jos a stemei, spicele sînt înfășurate într-o panglică tricoloră pe care este scris
REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA. Articolul 118 specifica faptul că Drapelul Republicii Socialiste
România poartă culorile roșu, galben și albastru (...), așezate vertical, cu albastrul începînd de la
lance. În mijlocul registrului central este așezată stema Republicii Socialiste România.
Prin Decretul nr. 972 din 5 noiembrie 196816, privind însemnele Republicii Socialiste România,
erau stabilite în detaliu stema, sigiliul, drapelul și imnul de stat al republicii.
Drapelele și pavilioanele stabilite în timpul Republicii Populare Române au fost modificate sau
total schimbate prin Decretul nr. 106 din 24 decembrie 196617 privind reglementarea acordării
drapelului unităților și marilor unități de toate armele, modificarea înfățișării18 pavilioanelor și
flamurilor navelor marinei militare și navelor grănicerești, înființarea mărcii distinctive și
mărcilor de comandament la navele marinei militare și navele grănicerești, a geacului pentru
navele marinei militare și a pavilionului distinctiv pentru navele grănicerești”.
15 Promulgată la 21 august 1965 și publicată în Buletinul oficial al R.S.R. nr.1 din 21 august 1965
16 Publicat în Buletinul Oficial al R.S.R., nr. 141 din 5 noiembrie 1968.
17 Publicat în Buletinul Oficial, nr. 82 din 24 decembrie 1966.
18Republica Socialistă România.
MINISTERUL FORȚELOR ARMATE

DIRECȚIA ÎNVĂȚĂMÎNTULUI MILITAR
Nr. (…)
din 21 IUNIE 1967
COMANDANTULUI (…)
Cu nr. M. N. 0306 din 15. 06. 1967, Marele stat major ne face cunoscut că potrivit prevederilor Decretului nr. 1016 din 21.
12. 1966 s-au luat măsuri pentru confecționarea drapelelor de luptă cu noua înfățișare, care se vor acorda unităților pe
măsura confecționării. O dată cu înlocuirea drapelelor de luptă se preschimbă și brevetele și fișele acestora, punându-se
de acord cu denumirile actuale ale unităților și cu prevederile constituției.
În acest scop, se trimite alăturat „Brevetul drapelului de luptă al unității” împreună cu „Fișa drapelului de luptă al
unității” înregistrate ca anexe la nr. 05885/1987, precum una mapă a brevetului. Aceste documente se vor păstra în casa
de fier a comandantului.
Drapelele de luptă vechi, împreună cu documentele acestora se vor preda Muzeului militar central în termen de cel mult
30 zile de la primirea drapelului de luptă model nou.
LOCȚIITORUL ȘEFULUI DIRECȚIEI INVĂȚĂMÂNT MILITAR
Colonel-inginer (…)
Șeful secției organizare, mobilizare, înzestrare
Locotenent-colonel (...)
Nr. (…)
În expunerea de motive atașată se menționa că vechile reglementări nu mai erau
corespunzătoare, deoarece drapelele de luptă ale unităților de uscat ale marinei militare,
pavilioanele și flamurile navelor marinei militare și navelor grănicerești nu erau reprezentate prin
culorile drapelului de stat și astfel, chiar la distanțe mici, navele românești pot fi ușor confundate cu
cele ale altor state.
Pavilionul Forțelor Aeriene Militare nu mai este necesar întrucât nu este în concordanță cu noua
organizare a aviației militare decretul mai prevedea că drapelul se acordă de către Consiliul de Stat
al Republicii Socialiste România atât unităților și marilor unități de toate armele din Ministerul
Forțelor Armate, cât și unităților din Ministerul Afacerilor Interne, la înființarea acestora;
acordarea drapelului se face, după caz, la propunerea ministrului forțelor armate sau a ministrului
afacerilor interne; înmânarea drapelului se face în numele Consiliului de Stat al Republicii
Socialiste România de către un reprezentant al forțelor armate, respectiv al ministrului afacerilor
interne.
Primul alineat al acestui articol a fost modificat prin Decretului nr. 150 din 19 iunie 197419
privind modificarea unor legi și decrete, astfel: drapelul se acordă prin decret prezidențial atât
unităților și marilor unități de toate armele din Ministerul Apărării Naționale, cât și unităților din
Ministerul de Interne, la înființarea acestora.
Drapel md. 1965 transformat din md. 1952, avers/revers.
Drapel md. 1965, avers. Drapel md. 1965, revers.
19Publicat în Buletinul Oficial nr. 83 din 19 iunie 1974.

Vârful-Ogiva md. 1965. Accesorii ale drapelelor md. 1952 și md.1965: eșarfe
port-drapel și huse-învelitori din doc/fâș
Conținutul mapei brevetului unui drapel, md. 1965: mapa, coperta brevetului, fișa și
ordinul de zi ministerial pentru înmânarea acestuia.
Aceste drapele, md. 1965 (pentru că purtau stema R. S. R.) aveau aceleași dimensiuni și
caracteristici ca și cele precedente. Până în 1966, când s-au modificat elemente ale coifurii uniformei
armatei, drapelele păstrau pe fața anterioară vechea emblemă a armatei (steaua în cinci colțuri,
confecționată din mătase grena, brodată cu șnur din fir metalic auriu, răsucit, dar în interiorul ei,
erau înscrise inițialele R. S. R.). Aceste drapele se consideră a fi modele 1952 modificate în md. 1965.
Începând cu drapelele acordate în anul 1966, steaua a fost înlocuită cu o a doua stemă, brodată, ca și
prima, în culorile naturale.20
Accesoriile erau aceleași ca și ale drapelelor md. 1948 și 1952.
Nicolae Ceaușescu, comandantul suprem al Forțelor Armate ale Republicii Socialiste România,
decorează un drapel. Stânga: Sărbătoare, gravură de Mihai Mustață, în Viața Armatei, nr.1/1983;
Dreapta: Drapelul Diviziei 1 Mecanizată Tudor Vladimirescu-Deberțin, fotografie
în Viața Armatei, nr. 10/1985.
20 Camelia Cristea, Corneliu M. Andonie, în Enciclopedia Armatei României, p. 1062.

Garda și Drapelul Diviziei 1 Mecanizată

Tudor Vladimirescu-Debrețin,
cu toate decorațiile. 1973 (M. M. N.).
PAVILIOANELE NAVELOR MARINEI MILITARE

ȘI ALE NAVELOR GRĂNICEREȘTI
Sunt reprezentate prin drapelul de luptă al unităților respective. Flamura era însemnul prin care
se făcea cunoscut faptul că nava este armată și comandată de un ofițer de marină. Era constituită
dintr-o pânză de astar21, de forma unui triunghi isoscel, având baza spre dispozitivul de prindere și
imprimate pe ambele fețe culorile drapelului și stema Republicii Socialiste România. Geacul era
reprezentat printr-o pânză de astar de formă pătrată, având imprimate pe ambele fețe culorile
drapelului și stema Republicii Socialiste România; pe culoarea albastră sunt aplicate două ancore
încrucișate de culoare albă având aceeași mărime ca stema.
Pavilionul distinctiv pentru navele grănicerești era reprezentat printr-o pânză de astar, de
culoare albă, de formă dreptunghiulară, având jumătatea dinspre dispozitivul de prindere de
culoare verde pe care este aplicată o ancoră de culoare albă. Dimensiunile acestor însemne, precum
și modul de folosire al acestora urmau să fie stabilite de către Ministerul Forțelor Armate, prin
regulament.22
Și aceste drapele, ca și cele vechi au primit decorații, pentru destoinicia, bravura, competența și
buna pregătire de care au dat dovadă componenții corpurilor lor. Decorațiile lor au fost: Ordinele
Steaua Republicii Populare/Socialiste Romîne/România, 23 August, Apărarea patriei, Tudor
Vladimirescu, Meritul Sanitar și Medalia Eliberarea de sub jugul fascist.
DRAPELUL GĂRZILOR PATRIOTICE md. 1965/1977
Prin Decretul nr. 90 din 27 aprilie 197723 se crea un drapel special pentru unitățile gărzilor
patriotice (md. 1965/1977). Acesta era similar drapelelor unităților militare, cu excepția inscripțiilor
de pe fața a doua unde se găsea înscrisul GĂRZILE PATRIOTICE, în linie arcuită, deasupra stemei și
unitatea administrativă în care se găsea gruparea (municipiul, orașul sau județul), sau unitatea
industrială, în linie dreaptă, sub stemă. Dimensiunile erau indicate în anexă: pânza avea 1000 mm
lungime și 660 mm lățime. Hampa avea 2400 mm lungime, iar ogiva din vârful hampei era înaltă de
150 mm. Potrivit Decretului, drapelul se acorda unității de către comandanții gărzilor patriotice
județene ori din municipiului București, sau de către reprezentanți ai Statului major al gărzilor
patriotice de la Comitetul Central al Partidului Comunist Român, în urma unui decret prezidențial în
acest sens. Puteau primi drapel gărzile patriotice care s-au distins în activități de pregătire pentru
apărarea patriei și care întruneau minim 2000 de luptători.
21 Astar (balcanic): pânză groasă care servea (mai ales) pentru căptușeală de haine (dar și pentru acoperit fața morților,
pentru împodobit caii domnești, pentru strecurat), pânză ordinară, perdea, pânză groasă din cânepă.
22 Idem.
23 Publicat în Buletinul Oficial nr. 36 din 27 aprilie 1977.
DRAPELUL GĂRZILOR
PATRIOTICE ALE JUDEȚULUI
MUREȘ. md. 1965/1977.
R. G.-1
REGULAMENTUL SERVICIULUI INTERIOR, BUCUREȘTI, 1989, pp. 153-155
CAPITOLUL 6
DRAPELUL DE LUPTĂ
7. DECORAREA DRAPELULUI DE LUPTĂ SAU ACORDAREA UNOR DENUMIRI MARILOR
UNITĂȚI ȘI UNITĂȚILOR
Art. 266. Când drapelele de luptă ale marilor unități sau unităților sunt decorate iar,
înmânarea decorației se face în numele președintelui Republicii Socialiste România de către
Ministrul Apărării Naționale sau de un reprezentant al său, data festivității se stabilește de
Ministrul Apărării Naționale.
Art. 267. La ora fixată, marea Unitate (unitatea) se adună în formație ca pentru revista de
front. Participarea la festivitatea de decorare a drapelului de luptă al marii unități (unității) se face
după regulile arătate la articolul 26324.
Art. 268. Ministrul Apărării Naționale (reprezentantul său) se apropie de locul de adunare al
marii unități (unității) și primește raportul de la comandantul acesteia. Pe timpul apropierii,
muzica militară cântă „Marșul de întâmpinare nr. 2”.
După raport, comandantul ordonă scoaterea drapelului de luptă împreună cu garda sa, în fața
formației, astfel: „La drapel, pentru onor înainte, prezentați-ARM!”. Garda drapelului iese
din formație și se oprește în fața persoanei care înmânează decorație. O dată cu începerea
deplasării, muzica militară cântă „Marșul de întâmpinare numărul 2”.
Art. 269. După oprirea gărzii drapelului pe locul ordonat, ministrul apărării naționale
(reprezentantul său) citește în fața formației marii unități (unității) decretul prezidențial. Apoi se
apropie de drapel și fixează decorația în locul pregătit dinainte. După citirea decretului toți
militarii striga „URA” prelungi, până la terminarea fixării decorației.
Pentru fixarea decorației, portdrapelul înclină drapelul până la o înălțime convenabilă.
Ordinele Republicii Socialiste România se fixează la drapelul de luptă pe fața acestuia, în
ordinea importanței lor. Primul ordin se fixează la 15 cm. de la marginea de sus a pânzei și la 10
24 Pentru primirea drapelului de luptă, unitatea se adună în formația prevăzută pentru revista de front. În caz că drapelul de
luptă se primește de o mare unitate, care are toate unitățile în garnizoană, acestea participă la festivitate cu drapelele lor de
luptă, când marea unitate are dislocate unitățile în mai multe garnizoane, festivitatea înmânării drapelului de luptă se
desfășoară în garnizoana în care este dislocat comandamentul marii unități, la una din unitățile sale. Toate unitățile
subordonate dislocate în garnizoana respectivă participă cu tot efectivul. De la unitățile care nu se află în aceeași garnizoană
și de la cele din garnizoană, care nu îi sunt subordonate, participă la festivitate numai comandanții de unități și secretarii
organelor de partid, ofițerii, maiștri militari și subofițeri special destinați, precum și câte o companie (baterie) constituită
din soldați și gradați de la toate subunitățile unităților respective. La festivitatea înmânării drapelului de luptă pot participa
reprezentanți ai organelor locale de partid și de stat și altor comandamente și unități militare, precum și cadre în rezervă
(retragere). Pentru festivitatea înmânării drapelului de luptă se constituie garda drapelului și o gardă militară de valoarea
unui pluton, care însoțește drapelul. La ora fixată pentru înmânarea drapelului de luptă, persoana care îl înmânează,
împreună cu garda ce poartă drapelul și cea care îl însoțește, vine în fața unității, primește raportul de la comandantul
acesteia și salută unitatea astfel: Buna ziua, tovarăși!. După răspunsul la salut, garda care a însoțit drapelul de luptă se
deplasează la locul său în formație, R. G.-1. Regulamentul serviciului interior, Secția Asigurare Tehnico-Economică a Presei
și Publicațiilor Ministerului Apărării Naționale, București, 1989, pp. 151-152.
cm. de lance; celelalte ordine se fixează de-a lungul lancei, de sus în jos, la distanța de 5-10 cm. unul
de altul.
Panglica decorației se fixează de partea de sus a lancei, sub ogiva.
Fiecare ordin se fixează de pânza drapelului pe o bucată de căptușeală specială.
După ce decorația a fost fixată pe pânza drapelului, portdrapelul îl ridică în poziția inițială.
Ministrul apărării naționale (reprezentantul său) și persoanele care îl însoțesc, urca la tribună,
după care muzica intonează imnul de stat al Republicii Socialiste România.
După intonarea imnului de stat, comandantul marii unități (unității) comandă: „Divizie
(regiment), pe umăr-ARM!, pe loc-REPAUS!”.
Art. 270. Ministrul apărării naționale (reprezentantul său) rostește o scurtă cuvântare,
arătând meritele marii unități (unității) pentru care i-sa conferit decorația. Cuvântarea se încheie
cu o formulă: ”Vă felicit cu ocazia decorării...”. Militarii aflați în formație iau poziția „drepți”
fără comandă și răspund cu „URA!” repetat de trei ori.
Comandantul marii unități (unității) decorate răspunde concis, mulțumim în numele întregului
personal pentru înaltă distincție, angajându-se să cinstească evenimentul prin noi succese. Apoi
comandantul comandă: „La drapel, pentru onor înainte, prezentați-ARM!” după care,
urmat de garda drapelului de luptă, cu drapelul în poziția „pentru defilare”, trece prin fața
formației, de la flancul drept la flancul stâng. În acest timp, muzica militară cântă „Marșul de
întâmpinare numărul 2”. La întoarcere, ajungând la mijlocul formației, comandantul se
oprește, își reia vechiul loc, iar garda drapelului, fără a se opri, continuă defilarea până la flancul
drept al formației, ocupând locul inițial; în acest moment muzica încetează să mai cânte.
Comandantul unității comandă: „Pe umăr-ARM!” și cere permisiunea pentru începerea defilării.
Art. 271. Când marilor unități (unității) i se acordă denumiri, festivitatea consacrată
evenimentului se desfășoară conform prevederilor art. 266- 270.
DECORAȚIILE ACORDATE DRAPELELOR md. 1948, md. 1952, md. 1965
1. MEDALIA ELIBERAREA DE SUB JUGUL FASCIST, md. 1949 (Decret nr. 309 din 28
iulie 1949)
A fost prima medalie instituita de comuniști după preluarea puterii, cu ocazia celei de a V-a
aniversare a insurecției naționale antifasciste de la 23 august 194425.
În România se aboliseră toate decorațiile tradiționale, inclusiv cele decernate pentru fapte de
arme pe frontul de vest. Această nouă decorație nu mai avea nimic în comun cu vechile însemne
comemorative ale războaielor României, ci era inspirată de cele sovietice.
Teoretic, ea trebuia conferită militarilor și civililor care au participat la lupta contra
fascismului, pe frontul de vest, în al doilea război mondial. În practică, numeroși militari, mai ales
ofițeri și subofițeri, scoși din rândurile armatei, pe criterii politice și care participaseră la luptele de pe
frontul de vest, nu au primit-o. în schimb, au fost decorați, cu ea diverși membri ai partidului
comunist, care nu avuseseră nici o contribuție militară.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 180 din 6 februarie 1954 s-a dispus retragerea
medaliei unor ofițeri, sergenți, milițieni și angajați civili din Ministerul Afacerilor Interne.
Medalia a fost acordată și unor militari sovietici care au luptat alături de trupele române pe
frontul de vest, dar și unor militari din celelalte state din blocul comunist.
În momentul retragerii trupelor sovietice de ocupație din România, prin Decretul nr. 810 din 14
iunie 1958, medalia a fost acordată întregului personal al acestor unități. Cu această ocazie, au fost
decorați, în total 35.027 militari sovietici.
Medalia era o piesă circulară, având, pe avers, efigiile a doi soldați, unul român și unul sovietic,
înconjurate de textul ELIBERAREA DE SUB JUGUL FASCIST. Reversul conține textul: RPR-
ÎN SLUJBA POPORULUI MUNCITOR, cu o cunună de lauri, în jur. Medalia este de culoarea
25 Abrogat prin Legea nr. 7 din 8 ianuarie 1998, privind declararea ca abrogate a unor acte normative adoptate în vederea
eliminării din legislația României a actelor normative care contravin Constituției sau sunt contrare noii ordini de drept. Legea a
fost adoptată de Senat în ședința din 7 octombrie 1997 și de Camera Deputaților în ședința din 9 decembrie 1997 și publicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, anul X, nr. 9 (legi, decrete, hotărâri și alte acte) de marți, 13 ianuarie 1998.
bronzului oxidat. Panglica este albă, cu 4 dungi roșii și pliată pentagonal, pe suport metalic, ca la
toate decorațiile sovietice.
2. ORDINUL STEAUA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE, md. 1948 (Decretul nr. 40

din 12 ianuarie 1948) cu modificările ulterioare26.
Este primul ordin instituit de noile autorități ale Republicii Populare Române, după abdicarea
regelui Mihai. El a fost acordat militarilor, civililor și cetățenilor străini, pentru merite deosebite în
domeniul politic, social, științific sau cultural. Ordinul era cea mai înaltă distincție acordată pentru
merite cu caracter general. Este o stea în cinci colțuri, cu stema țării pe centru, montată pe un
medalion, iar împrejur un cerc cu pietre albe și o bordură cu frunze de laur. Cele cinci clase sunt
diferențiate prin unele elemente. Clasa I este din metal aurit, cu briliante pe brațele stelei și în jurul
stemei, centrul fiind din email roșu. Clasa a II-a este identică, dar lipsesc briliantele de pe brațele
stelei. Clasa a III-a este la fel cu a doua, numai că doar stema și cununa de lauri sunt aurite, restul
fiind din argint. Clasa a IV-a este complet din argint, fără briliante și cu email albastru în centru.
Clasa a V-a este din argint, cu centrul din email roșu, stema fiind aurită. Însemnul se poartă pe piept.
Clasele a IV-a și a V-a sunt prevăzute cu o panglică roșie, ce acoperă o tablă pentagonală, din alamă
(după modelul decorațiilor ruso-sovietice), cu un sistem de prindere cu ac de siguranță. Pentru
drapele însemnele ordinului se prind pe o cravată în culorile panglicii care, la rândul lor se fixează pe
fâșia albastră a flamurii.
clasa I clasa a II-a
26 Idem și Decretul nr. 507 din 10 octombrie 1964 privind aprobarea Regulamentului privind descrierea și modul de
purtare a însemnelor ordinului „Steaua Republicii Populare Romîne”, publicat în Buletinul oficial nr. 13 din 10 octombrie
1964, abrogat prin Legea nr. 7 din 8 ianuarie 1998, privind declararea ca abrogate a unor acte normative adoptată în vederea
eliminării din legislatia României a actelor normative care contravin Constituției sau sunt contrare noii ordini de drept.
Legea a fost adoptată de Senat în ședința din 7 octombrie 1997 și de Camera Deputaților în ședința din 9 decembrie 1997,
publicată în Monitorul oficial al României, partea I, anul X, nr.9 (legi, decrete, hotărâri și alte acte) de marți, 13 ianuarie
1998.
clasa a III-a clasa a IV-a clasa a V-a
3. ORDINUL STEAUA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA, md. 196627 (Decretul nr.

271 din 13 aprilie 1966)
Forma însemnelor a fost schimbată, față de cele ale ordinului md.1948. Ordinul se atribuie
persoanelor care prin luptă și activitatea lor politică, socială, culturală și științifică au contribuit la
dezvoltarea orânduirii socialiste și câștigarea libertății și independenței naționale.
Pentru drapele, ele se prind pe o cravată în culorile panglicii care, la rândul lor se fixează pe fâșia
albastră a flamurii.
clasa I clasa a II-a clasa a III-a
clasa a IV-a clasa a V-a
4. ORDINUL APĂRAREA PATRIEI, md. 1949 (Decret nr. 308 din 28 iulie 1949)
Ordinul a fost instituit cu ocazia celei de a V-a aniversari a insurecției naționale antifasciste de la
23 august 1944. El se acorda militarilor și civililor, care prin activitatea lor politică și științifică, pe
27 Idem.
238 T ra diți e, i s to r i e , a r ma tă
tărâm militar, contribuie la întărirea capacității de luptă, cât și celor care, prin concepția și
conducerea operațiunilor de război, au adus un aport însemnat la apărarea patriei.
Instituit cu trei clase, ordinul se prezintă sub forma unei stele cu cinci colțuri, emailată roșu
(grena), având în centru stema Republicii Populare Române (apoi cea a Republicii Socialiste
România). Între brațele stelei se află raze aurii (la clasa I și a III-a), iar la clasa a II-a, argintii, Alte
deosebiri între clase constau în acelea că, la clasa a II-a și a III-a, stemele sunt argintate, iar la clasa I,
aurită. Între brațele stelei sunt două spade încrucișate (la clasa I și a III-a, argintii, la clasa a II-a,
aurii). Clasele I și a II-a se prezintă sub formă de broșe, iar clasa a III-a este prevăzută cu o panglică
roșie având pe lizieră tricolorul, ce acoperă o tablă pentagonală, din alamă (după modelul decorațiilor
ruso-sovietice), cu un sistem de prindere cu ac de siguranță.
Pentru drapele ele se prind pe o cravată în culorile panglicii care, la rândul lor, se fixează pe fâșia
R. P. R. clasa I R. P. R. clasa a II-a R. P. R. clasa a III-a
R. S. R. clasa I R. S. R. clasa a II-a R. S. R. clasa a III-a
5. ORDINUL 23 AUGUST, md. 1959 (Decret nr. 190 din 17 iunie 1959), cu modificările
ulterioare28.
A fost instituit cu prilejul aniversării celei de a XV-a aniversari a insurecției naționale antifasciste
de la 23 august 1944, în 1959, și se conferea persoanelor care prin activitatea și lupta lor au
contribuit la înfăptuirea insurecției armate, la conducerea unor operațiuni militare, pentru vitejie
în luptă, la întărirea forțelor armate și pentru merite deosebite în activitatea politică, științifică sau
social-culturală, care contribuie la creșterea prestigiului țării și la întărirea ei.
Primele persoane decorate au fost participanții la lovitura de stat din 23 august 1944. Ulterior,
ordinul a fost acordat personalului militar și civil, român și străin, pentru realizări în domeniul
28Idem.
științific sau politic, pentru instruire militară, pentru activități administrative și organizatorice,
pentru curaj în luptă, precum și pentru servicii aduse clasei muncitoare.
Decorarea era făcută prin decret al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române și, apoi, al
Republicii Socialiste România.
Ordinul 23 AUGUST avea cinci clase, cu următoarele însemne:
-clasa I - o stea din aur cu 10 raze, împodobită cu diamante (zirconiu);
-clasa a II-a - o stea din aur cu 10 raze;
-clasa a III-a - o stea din bronz aurit; se purta agățată de o panglică pentagonală, montată pe un
suport metalic cu lungimea de 50 mm și lățimea de 34 mm, roșie, cu dungi laterale tricolore;
-clasa a IV-a - o stea din bronz argintat; se purta agățată de o panglică pentagonală montată pe
un suport metalic cu lungimea de 50 mm și lățimea de 34 mm, roșie, cu dungi laterale tricolore;
-clasa a V-a - o stea din bronz; se purta agățată de o panglică pentagonală, montată pe un suport
metalic cu lungimea de 50 mm și lățimea de 34 mm roșie cu dungi laterale tricolore.
Steaua era confecționată din aur, pentru primele două clase, și din bronz, pentru restul claselor.
Ea avea în mijloc un medalion rotund cu stema de stat, smălțuită, în mijlocul unui inel din frunze de stejar.
Pe spatele medaliei se află inscripția: 23/AUGUST. Toate clasele se purtau pe partea stângă a pieptului.
Pentru drapele ele se prind pe o cravată în culorile panglicii care, la rândul lor se fixează pe fâșia
R. S. R. clasa I R. S. R. clasa a II-a
R. S. R. clasa a III-a R. P. R. clasa a IV-a R. P. R. clasa a V-a clasa I R.S.R.
6. ORDINUL TUDOR VLADIMIRESCU, md. 1966 (Decret nr. 272 din 13 aprilie 1966)
Ordinul se confea persoanelor care prin participarea lor la lupta revoluționară au adus o
contribuție însemnată la câștigarea libertăților democratice și instaurarea socialismului; a fost
instituit cu cinci clase. Are forma unei stele cu 10 mănunchiuri de raze, cu lungimea neregulată, cu un
medalion central, rotund și conține bustul lui Tudor Vladimirescu, privind spre stânga cu inscripția
circulară 1821-TUDOR, în stânga și VLADIMIRESCU, în dreapta. Diferența dintre clase se face
prin culoarea emailului din medalion: clasa I și clasa a II-a, de culoarea aurului; clasa a III-a, email
verde și corpul argintiu; clasa a IV-a, medalion roșu și argintat; clasa a V-a, medalion portocaliu și, în
rest, de culoarea bronzului oxidat.
Clasa I este din argint și are o cunună din lauri cu 14 briliante, ce se unește în partea de jos; clasa
a II-a are același desen, ca și prima, dar este confecționată din tombac, nu are briliante și nici cunună
de lauri; clasa a III-a este din tombac argintat; clasa a IV-a este la fel ca a treia, dar medalionul are
culoarea roșie; la clasa a V-a, ordinul este din tombac, suflat cu bronz.
Ordinul TUDOR VLADIMIRESCU era al treilea ordin al Republicii Socialiste România ca
importanță, după Ordinele Steaua Republicii Socialiste România și 23 August. Acordarea ordinului
era însoțită de recompense în bani: 2 500 lei pentru cl. I, 2 000 lei pentru cl. a II-a, 1 500 lei pentru
cl. a III-a, 1 000 lei pentru cl. a IV-a și 500 lei pentru cl. a V-a. Persoanele decorate cu cl. I primeau și
o luna de concediu, în plus, iar cei decorați cu cl. a II-a primeau două săptămâni.
clasa I clasa a II-a clasa a III-a
clasa a IV-a clasa a V-a
7. ORDINUL MERITUL SANITAR, md. 1969 (Decret nr. 54 din 29 ianuarie 1969)
Se va conferi personalului medico-sanitar, precum și acelor persoane care, prin activitatea lor,
au dovedit o grijă deosebită pentru restabilirea sănătății bolnavilor și pentru păstrarea și
promovarea sănătății oamenilor muncii ori au adus o contribuție valoroasă la dezvoltarea științei
medicale, la răspândirea și creșterea prestigiului acesteia sau au sprijinit în mod deosebit
realizarea politicii partidului și statului în domeniul ocrotirii sănătății.
Ordinul MERITUL SANITAR se va putea conferi, de asemenea și cetățenilor altor state care,
prin opera și activitatea lor medico-sanitară, contribuie la dezvoltarea științei medicale și la
întărirea legăturilor de colaborare științifică, în domeniul sanitar, cu Republica Socialistă
România.
Ordinul MERITUL SANITAR are următoarele clase: I, a II-a, a III-a.
Dispozițiile legale în vigoare, privind reducerea impozitelor pe venit pentru persoanele distinse cu
ordine ale Republicii Socialiste România nu sunt aplicabile celor distinși cu Ordinul MERITUL SANITAR
Însemnele ordinului MERITUL SANITAR au înfățișarea unei stele.
Părțile componente ale însemnelor sunt:
- placa de bază, reprezentând o stea cu 12 mănunchiuri a câte 5 raze mari și 12 mănunchiuri a
câte 3 raze mici plasate între mănunchiurile de raze mari;
-o pastilă de formă circulară, cu diametrul de 26 mm, încadrată de un cerc zimțat și acoperită cu
email alb și roșu închis, peste care este aplicat însemnul simbolizând medicina (potirul cu șarpe). În
partea de jos, sub pastila albă, peste cercul zimțat și peste un mănunchi de raze mari și două cu raze
mici, sunt imprimate în relief inițialele R. S. R. La baza fiecărui mănunchi de raze mici, cu excepția
celor două acoperite cu inițialele R. S. R., este montată câte o piatră sintetică;
Dispozitivul de prindere, montat pe reversul decorației, este compus din ac, suportul acului și
închizătorul de siguranță.
Ca mărime, însemnele ordinului se înscriu într-un cerc cu diametrul de 60 mm.
Însemnul ordinului, clasa I este confecționat din tombac aurit.
Însemnul ordinului, clasa a II-a este confecționat din tombac argintat.
Însemnul ordinului, clasa a III-a este confecționat din tombac patinat.
În ierarhia decorațiilor, locul Ordinului MERITUL SANITAR este imediat după Ordinul
MERITUL MILITAR și înaintea Ordinului ÎN SERVICIUL PATRIEI SOCIALISTE.
clasa I clasa I
ANEXA nr. 1
BREVETE
-ACADEMIA MILITARĂ GENERALĂ, md.1952

și 1965
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a III-a
-decorat cu Ordinul TUDOR VLADIMIRESCU, cl. I
-decorat cu Ordinul 23 AUGUST, cl. I
-BATALIONUL nr. 20 de VÂNĂTORI DE

MUNTE (U. M. 04746), md. 1965 (drapelul s-a
acordat Regimentului nr. 274 de Vânători de Munte,
care la 30 octombrie 1955 s-a transformat în Batalionul
274 de Vânători de Munte; la 23 februarie 1959 își
schimbă denumirea în Batalionul nr. 20 de Vânători de
Munte)
-decorat cu: Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a
III-a, conform Decretului nr. 350 din 18 august 1954 (1)

MUNTE, md. 1965 (drapelul a fost acordat
Regimentului nr. 202 de Vânători de Munte, care la 30
octombrie s-a transformat în Batalionul nr. 202 de
Vânători de Munte; la 25 februarie 1959 își schimbă
denumirea în Batalionul nr. 21 de Vânători de Munte; la
3 octombrie 1953, prin Decretul nr. 353 i s-a acordat
drapelul de luptă)
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a III-
a, conform Decretului nr. 708 din 20 octombrie 1969 (2)

MUNTE DRAGOSLAVELE, md. 1965 (din 21
octombrie 1974 i s-a atribuit denumirea onorifică
DRAGOSLAVELE)
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a
III-a, conform Decretului nr. 248 din 8 august 1979
(3)
-BATALIONUL nr. 35 de GENIU, md. 1965

(drapelul s-a dat Batalionului nr. 35 de Pionieri, care
la 1 iunie 1969, își schimbă denumirea în Batalionul
nr. 35 de Geniu; la 15 august 2000, se desființează și
se predă Muzeului Militar Național)
-decorat cu Ordinul TUDOR VLADIMIRESCU,
cl. a IV-a, conform Decretului nr. 126 din 7 mai 1977
(4)
-BATALIONUL nr. 202 de PROTECȚIE

ANTICHIMICĂ, md. 1965 (la 1 martie 1964,
Batalionul nr.63 de protecție antichimică își schimbă
denumirea în Batalionul nr.109 de protecție
antichimică; la 11 septembrie 1965, acesta își schimbă
denumirea în Batalionului nr. 202 de protecție
antichimică)
-decorat cu Ordinul TUDOR VLADIMIRESCU, cl.
a IV-a, conform Decretului nr. 126 din 7 mai 1977 (4)
BATALIONUL nr. 340 de GENIU, md. 1965

a IV-a, conform Decretului nr. 126 din 7 mai 1977, (4)
-BAZA nr. 95 de TEHNICĂ MOBILĂ de

RACHETE, md. 1965
-decorat cu Ordinul STEAUA REPUBLICII
SOCIALISTE ROMÂNIA, cl. a IV-a, conform
Decretului nr. 248 din 8 august 1979 (3)
-BRIGADA nr. 2 de VÂNĂTORI DE

MUNTE SARMISEGETUSA, md. 1948 (drapelul
a fost acordat Diviziei nr. 14 de Vânători de Munte
care, la 1 august 1958, s-a transformat în Brigada nr.
14 de Vânători de Munte; la 23 februarie 1959
aceasta își schimbă denumirea în Brigada nr. 2 de
Vânători de Munte)
-decorat cu Ordinul 23 AUGUST, cl. a III-a,
conform Decretului nr. 404 din 23 octombrie 1959
(5)
transformat în md.1965,
SOCIALISTE ROMÂNIA, cl. a II-a, conform Decretului
nr. 248 din 8 august 1979 (3)
-BRIGADA nr. 4 de ARTILERIE ANTIAERIANĂ MIXTĂ, md. 1965 (drapelul s-a acordat
Diviziei nr. 45 de Artilerie Antiaeriană, care la 1 august 1958 s-a transformat în Brigada nr. 45 de
Artilerie Antiaeriană; la 23 februarie 1959, își schimbă denumirea în Brigada nr. 4 de Artilerie
Antiaeriană Mixtă, iar la 16 ianuarie 1976, aceasta devine Brigada nr. 4 de Artilerie Antiaeriană)
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a II-a, conform Decretului nr. 708 din 20
octombrie 1969 (2)
-BRIGADA nr. 5 de ARTILERIE

ANTIAERIANĂ (MIXTĂ), md. 1965 (drapelul s-a
acordat Diviziei nr. 48 de Artilerie Antiaeriană, care
la 1 august 1958 s-a transformat în Brigada nr.78 de
Artilerie Antiaeriană; la 23 februarie 1959, s-a
transformat în Brigada nr.5 de Artilerie Antiaeriene)
- decorat cu Ordinul TUDOR
VLADIMIRESCU, cl. a II-a, conform Decretului nr.
126 din 7 mai 1977
-BRIGADA nr. 32 DE ARTILERIE GREA

INDEPENDENTĂ , md. 1948 (de la 23 februarie 1959,
se va numi Brigada nr. 8 de Artilerie Tunuri
POPULARE ROMÎNE, cl. a IV-a, conform Decretului nr.
350 din 18 august 1954 (1)
-BRIGADA nr. 8 de ARTILERIE TUNURI

(U. M. 04125), md. 1952 (drapelul s-a acordat Brigăzii
nr. 32 de Artilerie care, la 1 noiembrie 1954, s-a
transformat în Brigada 32 de Artilerie Tunuri; la 23
februarie 1959 își schimbă denumirea în Brigada nr. 8 de
Artilerie Tunuri)
POPULARE ROMÎNE, cl. a IV-a, conform Decretului nr.
350 din 18 august 1954 (1)
-BRIGADA nr. 9/217 de TANCURI HORIA,

md. 1948 (de la 27 noiembrie 1951, Brigăzii nr. 9 de
Tancuri i s-a schimbat numerotarea în Brigada nr. 217 de
Tancuri)
III-a, conform Decretului nr. 478 din 18 august 1954 (9)
-BRIGADA nr. 18 MECANIZATĂ DECEBAL,

md. 1965
a II-a, conform Decretului nr. 126 din 7 mai 1977, (4)
-BRIGADA nr. 32 de ARTILERIE GREA, md. 1952)

-decorat cu Ordinul STEAUA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE, cl. a IV-a, conform Decretului
nr. 350 din 18 august 1954 (1)
-BRIGADA nr. 32 de ARTILERIE, md.

1965
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI,
cl. a III-a, conform Decretului nr. 708 din 20
octombrie 1969 (2)
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a II-a, conform Decretului nr. 126 din 7 mai 1977
(4)
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. I-a, conform Decretului nr. 42 din 17 martie 1986 (6)
-BRIGADA nr. 32 de RACHETE OPERATIV

TACTICE, md. 1965
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. I-a,
conform Decretului nr. 42 din „7 martie 1986, (6)
-BRIGADA nr. 37 de ARTILERIE, md. 1965

-decorat cu Ordinul TUDOR VLADIMIRESCU, cl. a II-a, conform Decretului nr. 126 din 7 mai 1977 (4)
-decorat cu Ordinul TUDOR VLADIMIRESCU, cl. I-a, conform Decretului nr. 84 din 12 mai 1987 (7)
-BRIGADA nr. 37 de RACHETE TACTICE, md. 1965
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a III-a, conform Decretului nr. 708 din 20
octombrie 1969 (2)
-BRIGADA nr. 4 de ARTILERIE

ANTIAERIANĂ MIXTĂ, md.1952
cl.a II-a, conform Decretului nr.708 din 20
octombrie 1969
-BRIGADA nr. 179/2 de TANCURI TUDOR

VLADIMIRESCU (U.M. 04947), md. 1952
(drapelul s-a acordat Brigăzii nr. 2 de Tancuri Tudor
Vladimirescu care, la 27 noiembrie 1951, își schimbă
denumirea în Brigada nr. 179 de Tancuri Tudor
Vladimirescu; la 1 octombrie 1954 a fost desființată și
s-a transformat în Regimentul nr. 124 de Tancuri; la 1
ianuarie 1956 s-a transformat în Regimentul nr. 124
de instrucție pentru echipaje de tancuri și autotunuri;
la 1 octombrie 1956 s-a desființat; la 11 octombrie
1956, drapelul se predă Muzeului Militar Central
(8)
-CENTRUL nr. 51 de TRANSMISIUNI, md. 1965

-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a III-a,
conform Decretului nr. 217 din 21 octombrie 1974 (10)
-CORPUL DE TANCURI
TUDOR VLADIMIRESCU-
DEBREȚIN, md. 1948
-decorat cu Medalia
ELIBERAREA DE SUB JUGUL
FASCIST, conform Decretului nr. ...20
august 1948
-CORPUL DE TANCURI TUDOR

VLADIMIRESCU-DEBREȚIN
-decorat cu Ordinul sovietic DRAPELUL ROȘU,
conform Decretului nr. 253 din 26 mai 1945
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. I-a,
conform Decretului nr. 872 din 20 august 1949 (11)
250 Tra d iți e, i s to r i e , a r ma tă
-DIVIZIA nr. 1 MECANIZATĂ TUDOR

VLADIMIRESCU-DEBREȚIN, md. 1965
II-a, conform Decretului nr. 350 din 18 august 1954
(1)

cl. I-a, conform Decretului nr. 468 din 21 august
1973 (23)
-DIVIZIA nr. 2 MECANIZATĂ MIHAI

VITEAZUL, md. 1965 (drapelul s-a acordat
Diviziei nr. 63 de Infanterie care, la 23 februarie
1959, își schimbă denumirea în Divizia nr. 2 de
Infanterie; la 30 septembrie 1961 s-a transformat în
Divizia nr. 2 Mecanizată; prin Decretul nr. 717 din
23 octombrie 1969 al Consiliului de Stat, de la 25
octombrie 1969 i s-a atribuit denumirea Mihai
Viteazul)
SOCIALISTE ROMÂNIA, cl. a II-a, conform
Decretului nr. 708 din 20 octombrie 1969 (2)
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl.

a II-a, conform Decretului nr. 126 din 7 mai 1977
(4)
-decorat cu Ordinul 23 AUGUST, cl. I, conform Decretului nr. 62 din 11 martie 1982 (12)
-DIVIZIA nr. 6 de TANCURI HORIA,

CLOȘCA ȘI CRIȘAN, md. 1965 (drapelul s-a acordat
Diviziei nr. 91 Mecanizată care, la 23 februarie 1959, s-
a transformat în Divizia 6 Mecanizată Horia, Cloșca și
Crișan; la 1 iulie 1961 s-a transformat în Divizia nr. 6
de Tancuri Horia, Cloșca și Crișan; la 13 septembrie
1967, drapelul a fost predat Muzeului Militar Central;
10 iulie 1968, a primit drapelul cu denumirea R. S. R.
Divizia nr. 6 de Tancuri Horia, Cloșca și Crișan)
SOCIALISTE ROMÂNIA, cl. a II-a, conform Decretului
nr. 708 din 20 octombrie 1969 (2)
-DIVIZIA nr. 9 MECANIZATĂ

MĂRĂȘEȘTI, md. 1952 (drapelul s-a acordat
Diviziei nr. 49 Moto, care la 1 august 1957 își
schimbă denumirea în Divizia nr. 9 Mecanizată
Mărășești)
-decorat cu Ordinul 23 AUGUST, cl. a II-a,
conform Decretului nr. 404 din 23 octombrie
1959 (5)

MĂRĂȘEȘTI, md. 1965

cl. I, conform Decretului nr. 39 din 27 ianuarie
1979 (13)

ȘTEFAN CEL MARE, md. 1965 (drapelul s-a
acordat Diviziei nr. 93 de Infanterie care, la 23
februarie 1959, își schimbă denumirea în Divizia
nr. 10 de Infanterie; la 30 septembrie 1961 se
transformă în Divizia nr. 10 Mecanizată; prin
Decretul nr. 717 din 23 octombrie 1969 i se
atribuie denumirea onorifică Ștefan cel Mare)
SOCIALISTE ROMÂNIA, cl. a III-a, conform

cl. a II-a, conform Decretului nr. 126 din 7 mai
1977 (4)
cl. I, conform Decretului nr. 39 din 20 martie
1985 (13)
-DIVIZIA nr. 15 de AVIAȚIE DE

VÂNĂTOARE, md. 1952 (drapelul a fost
acordat Diviziei nr. 23 de Aviație de vânătoare
cu reacție care, de la 26 ianuarie 1959, își
schimbă numerotarea în Divizia nr. 15 de
Aviație de vânătoare)
conform decretului nr. 404 din 23 octombrie
1959

CAREI, md. 1965 (drapelul s-a acordat Diviziei
nr. 95 de Infanterie care, la 30 octombrie 1957,
s-a transformat în Divizia nr. 95 Mecanizată; la
23 februarie 1959, își schimbă denumirea în
Divizia nr. 11 Mecanizată)
-decorată cu Ordinul STEAUA
REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA, cl. a III-
a, conform Decretului nr. 708 din 20 octombrie
1969 (2)
-DIVIZIA nr. 14 de VÂNĂTORI DE

MUNTE, md. 1952
-decorat cu Ordinul 23 AUGUST, cl.a III-a,
1959

DECEBAL (U. M. 94173), md. 1965
(drapelul s-a acordat Diviziei nr. 35 de
Infanterie care, la 25 februarie 1959, își
schimbă denumirea în Divizia nr. 18 de
Infanterie; la 30 septembrie 1961 s-a
transformat în Divizia nr. 18 Mecanizată)
cl. III-a, conform Decretului nr. 351 din 18
august 1954 (8)
-decorat cu Ordinul TUDOR VLADIMIRESCU, cl. a II-a, conform Decretului nr. 126 din 7 august
1977 (4
-DIVIZIA nr. 67 MECANIZATĂ, md.

1965
conform Decretului nr. 248 din 8 august 1979
(3)
-DIVIZIONUL nr. 180 de ARTILERIE

(RACHETE TACTICE), md. 1965
cl. a III-a, conform Decretului nr. 84 din 12 mai
1987 (7)
-FACULTATEA DE MEDICINĂ
MILITARĂ, md. 1965 (la 9 septembrie 1987
drapelul s-a predat la Muzeul Militar Central)
-decorat cu Ordinul MERITUL SANITAR, cl. I,
conform Decretului nr. 84 din 12 aprilie 1984 (7)
-FLOTILA nr. 145 DE DUNĂRE, md.

1952 (de la 30 decembrie 1952, Flotila nr. 145 de
Dunăre își schimbă denumirea în Flotila de
Dunăre; la 9 septembrie 1955, își schimbă
denumirea în Brigada 230 Nave Fluviale; de la
28 mai 1958 își schimbă denumirea în Flotila de
Dunăre; de la 27 februarie 1960 Flotila de
Dunăre s-a desființat și drapelul s-a predat
Muzeului Militar Central)
1959 (5)
-GĂRZILE PATRIOTICE ALE

JUDEȚULUI BUZĂU, md. 1977
cl. a II-a, conform Decretului nr. 159 din
15 august 1984 (14)

MUNICIPIULUI TÂRGU MUREȘ, md. 1977
cl. a II-a, conform Decretului nr. 85 din aprilie
1981 (15)

ORAȘULUI FĂGĂRAȘ, md. 1977
15 august 1984 (14)

ORAȘULUI OLTENIȚA, md. 1977
15 august 1984
-REGIMENTUL nr. 1 de ARTILERIE

GENERAL EREMIA GRIGORESCU, md.
1965 (drapelul s-a acordat Regimentului nr. 211
de Artilerie-Moto care, la 23 februarie 1959, își
schimbă denumirea în Regimentul nr.1 de
Artilerie; la 23 octombrie 1969, i se atribuie
denumirea onorifică de General Eremia
Grigorescu, cu prilejul celei de-a 25-a
aniversare a zilei Forțelor Armate, prin Decretul
nr.717 din 23 octombrie 1969 )
8 august 1979 (3)
-REGIMENTUL nr. 1 de GENIU ALEXANDRU IOAN CUZA, md. 1952

nr. 350 din 18 august 1954 (1)
-REGIMENTUL nr. 1 de GENIU

ALEXANDRU IOAN CUZA, md. 1965
-decorat cu Ordinul TUDOR
VLADIMIRESCU, cl. a III-a, conform Decretului
-decorat cu Ordinul 23 AUGUST, cl. I,

conform Decretului nr. 84 din 12 aprilie 1984
(21)
-REGIMENTUL nr. 1 MECANIZAT, md. 1965

-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a III-a, conform Decretului nr. 708 din 20
octombrie 1969 (2)
-REGIMENTUL nr. 2 de
CAVALERIE, md. 1948 (de la 29
noiembrie 1951 i s-a schimbat numerotarea
în Regimentul nr. 1/9 de Cavalerie; în anul
1954 s-a transformat în Regimentul nr. 248
Mecanizat; la 23 februarie acesta își schimbă
denumirea în Regimentul nr. 3 Mecanizat)
-decorat cu Ordinul APĂRAREA
PATRIEI, cl. a III-a, conform Decretului nr.
351 din 18 august 1954 (8)
PONTONIERI EFTIMIE CROITORU, md.
1965 (drapelul s-a acordat Regimentului nr. 216
de Pontonieri care, la 26 iunie 1958, își schimbă
denumirea în Regimentul nr. 216 de Pontonieri
Eftimie Croitoru; la 23 februarie 1959, își
schimbă denumirea în Regimentul nr. 2 de
Pontonieri Eftimie Croitorul)
1959 (5)
-REGIMENTUL nr. 2 de TANCURI,

md. 1965 (drapelul s-a acordat Regimentului nr.
236 de Tancuri care, la 30 octombrie 1955, s-a
desființat, funcționând ca batalion în cadrul
Brigăzii 75 de Tancuri; la 25 august s-a
transformat în Regimentul nr. 76 de Tancuri; la
23 septembrie 1959 își schimbă denumirea în
Regimentul nr. 2 de Tancuri)
1977 (4)
-REGIMENTUL nr. 2 MECANIZAT,

md. 1965 (drapelul a fost acordat Brigăzii nr.
207 de Infanterie Moto, care la 1 noiembrie 1954
s-a transformat în Regimentul nr. 279
Mecanizat și Regimentul nr. 272 Mecanizat; la
23 februarie 1959, Regimentul nr. 279
Mecanizat își schimbă denumirea în Regimentul
nr. 2 Mecanizat)
POPULARE ROMÎNE, cl. a IV-a, conform
-REGIMENTUL nr. 3 MECANIZAT

OLT (U. M. 04527), md. 1952 (drapelul s-a
acordat Regimentului nr. 119 de Cavalerie care,
la 1 noiembrie 1954, s-a transformat în
Regimentul nr. 248 Mecanizat; la 23 februarie
1959 își schimbă denumirea în Regimentul nr. 3
Mecanizat; la 25 octombrie 1969 primește
denumirea Olt, conform H. C. M. nr. 2051 din
23 octombrie 1969)
cl. a III-a, conform Decretului nr. 351 din
18 august 1954 (1)

GRIVIȚA, md. 1965 (drapelul s-a acordat
Regimentului nr. 117 de Artilerie care, la 25
februarie 1959, și-a schimbat denumirea în
Regimentul nr. 3 de Artilerie; la 30 septembrie
1961 s-a transformat în Divizionul nr. 3 de
Artilerie; la 1 octombrie 1961 redevine
Regimentul nr. 3 de Artilerie; în baza H. C. M.
nr. 2051 din 23 octombrie 1969 i se atribuie
denumirea Grivița)
cl. a III-a, conform Dectrtului nr. 126 din 7 mai
1977 (4)
-REGIMENTUL nr. 5 de TANCURI

MUREȘ, md. 1965 (drapelul s-a acordat
Regimentului nr. 245 de Cavalerie care, la 1
noiembrie 1954, s-a transformat în Regimentul
nr. 122 Mecanizat; la 23 februarie 1959 își
schimbă denumirea în Regimentul nr. 5
Mecanizat; la 1 iulie 1961 s-a transformat în
Regimentul nr. 5 de Tancuri; la 23 octombrie
1974, prin H. C. M. nr.1330 din 21 octombriec
1974, i s-a atribuit denumirea Mureș, cu ocazia
celei de a XXX-a aniversări a Zilei Armatei R. S.
R.; de la 22 decembrie 1990, prin ordinul M. St.
M. nr. S/B3/3081 din 17 decembrie 1990, i s-a
atribuiit denumirea Potaissa)
octombrie 1974 (10)

PATRIEI, cl. a II-a, conform Decretului nr. 68
din 2 aprilie 1980 (17)

ANTIAERIANĂ, md. 1965
nr. 126 din 7 mai 1977 (4)
-REGIMENTUL nr. 6 de TANCURI

IOAN BUTEANU, md. 1965 (drapelul s-a
acordat Regimentului nr. 228 de Cavalerie care,
la 1 noiembrie 1954, s-a transformat în
Regimentul nr. 165 Mecanizat; la 23 februarie
1959 își schimbă denumirea în Regimentul nr. 6
Mecanizat; la 1 iulie 1961 s-a transformat în
Regimentul nr. 6 de Tancuri; prin Decizia
Prezidențială nr. 18 din 21 octombrie 1974, cu
prilejul celei de a XXX-a aniversări a Zilei
Armatei R. S. R., i s-a atribuit denumirea Ioan
Buteanu)
14 decembrie 1972 (18)
-REGIMENTUL nr. 7 de ARTILERIE,

md. 1965 (drapelul s-a acordat Brigăzii nr. 54 de
Artilerie grea independentă care, la 30
octombrie 1955, s-a transformat în Regimentul
nr. 54 de Artilerie tunuri de armată; la 23 iulie
1959 s-a transformat în Regimentul nr. 7 de
Artilerie)
1977 (4)
-REGIMENTUL nr. 7 de VÂNĂTORI DE

MUNTE, md. 1952 (la 1 decembrie 1951 s-a modificat
denumirea în Regimentul nr. 288 de Vânători de
Munte; de la 18 august 1954, s-a modificat denumirea
în Regimentul nr. 288 de Infanterie; de la 28
septembrie 1954, s-a modificat denumirea în
Regimentul nr. 288 de Vânători de Munte; de la 31
iulie 1956, s-a modificat denumirea în Regimentul nr.
288 de Infanterie; de la 15 ianuarie 1959, s-a modificat
denumirea în Regimentul nr. 18 de Infanterie, pentru
cultivarea tradițiilor istorice ale acestui regiment; de
la 14 aprilie 1961, își schimbă denumirea în
Regimentul nr. 18 Mecanizat)
(8)
-REGIMENTUL nr. 8 de AVIAȚIE, md.

1948
cl. a III-a, conform Decretului nr...din... august
1954 (de la 27 noiembrie 1951 i s-a schimbat
numerotarea în Regimentul nr. 108 de Aviație
(de transport); de la 23 februarie 1951, i s-a
schimbat numerotarea în Regimentul nr. 99 de
aviație de transport-U.M. 01993)

204 de Artilerie care, la 23 februarie 1959, își
Artilerie; la 30 septembrie 1961, își schimbă
denumirea în Regimentul nr. 9 de Artilerie)
1977 (12)
-REGIMENTUL nr. 10/247 de

INFANTERIE (U. M. 03263), md. 1952 (de
la 09 februarie 1952, Regimentului nr. 10 de
Infanterie, i s-a schimbat numărătoarea în
Regimentul nr. 247 de Infanterie; la 21 august
1956, drapelul s-a predat la Muzeul Militar
Național București)
august 1954 (8)
-REGIMENTUL nr. 13/257 de

INFANTERIE, md. 1952 (de la 1 decembrie
1951, Regimentului nr. 13 de Infanterie i s-a
schimbat numerotarea în Regimentul nr. 257 de
Infanterie)
PPOPULARE ROMÎNE, cl. a IV-a, conform

RĂZBOIENI, md. 1965 (drapelul s-a acordat
Regimentului nr. 134 de Infanterie care, la 23
februarie 1959, își schimbă denumirea în
Regimentul nr. 15 de Infanterie; la 30 septembrie
1961 s-a transformat în Regimentul nr. 15
Mecanizat)
-decorat cu Ordinul 23 AUGUST, cl. a III-a
conform Decretului nr. 404 din 23 octombrie 1959
(5)
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a III-a, conform Decretului nr. 126 din 7 mai 1977

ANTIAERIANĂ MIXT (U. M. 03467), md. 1965
(drapelul s-a acordat Regimentului nr. 261 Artilerie
Antiaeriană; la 30 iunie 1961, a fost desființat; la 21
septembrie 1961, Regimentul nr. 50 de Artilerie
Antiaeriană Mixt s-a transformat în Regimentul nr.
18 de Artilerie Antiaeriană Mixt; la 23 iulie 1973, s-a
desființat, iar la 11 august 1973 drapelul a fost predat
Muzeului Militar Central)
POPULARE ROMÎNE, cl. a IV-a, conform Decretului
nr. 351 din 18 august 1954 (8)
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a III-a, conform Decretului nr. 351 din 18 august 1954
(8)

ECATERINA TEODOROIU (U. M. 03432),
288 de Vânători de Munte care, la 25 august 1956,
s-a transformat în Regimentul nr. 288 de
Infanterie; la 23 februarie 1959 își schimbă
denumirea în Regimentul nr. 18 de Infanterie; la
30 septembrie 1961, s-a transformat în Regimentul
nr. 18 Mecanizat; la 1 iunie se predă la Muzeul
Militar Național)
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl.
a III-a, conform Decretului nr. 351 din 18 august
1954 (8)

confor Decretului nr. 248 din 8 august 1979 (3)
-REGIMENTUL nr. 18 de TANCURI, md. 1965

-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a II-a, conform Decretului nr. 502 din

285 de Infanterie care, la 30 octombrie 1957, s-a
transformat în Regimentul nr. 285 Mecanizat; la
Regimentul nr.21 Mecanizat)
PATRIEI, cl. a III-a, conform Decretului nr. 126
din 7 mai 1977 (4)

md. 1965 (U. M. 01046)
nr. 126 din 7 mai 1977 (4)

BIHOR, md. 1965 (drapelul s-a acordat
Regimentului nr. 192 de Infanterie care, la 30
octombrie 1957, s-a transformat în Regimentul
192 Mecanizat; la 23 februarie 1959, își schimbă
denumirea în Regimentul nr. 23 Mecanizat; în
conformitate cu Ordinul M. 06609 din 19
octombrie 1990, ministrul Apărării N aționale a
aprobat atribuirea denumirii Bihor)
-decorat cu ordinul APĂRAREA PATRIEI,
- decorat cu Ordinul 23 AUGUST, cl. a III-a,

(3)

ANTITANC, md. 1965 (drapelul s-a acordat
Regimentului nr. 273 de Artilerie antitanc care,
la 23 februarie 1959,își schimbă denumirea în
Regimentul 24 de Artilerie antitanc)
octombrie 1974 (10)
-REGIMENTUL nr. 25 de ARTILERIE TUNURI

DE ARMATĂ OITUZ, md. 1965 (drapelul s-a acordat
Regimentului nr. 242 de Artilerie tunuri de armată
care, la 23 februarie 1959, își schimbă denumirea în
Regimentul de Artilerie tunuri de armată; prin H. C. M.
nr. 2051 din 23 octombrie 1969, i s-a acordat
denumirea istorică Oituz)
II-a, conform Decretului nr. 502 din 14 decembrie 1972
(18)

243 de Artilerie care, la 23 februarie 1959, își
Artilerie)

GENERAL ION DRAGALINA, md. 1965 (drapelul a
fost acordat Regimentului 215 de Infanterie care, la
23 februarie 1959, își schimbă denumirea în Regimentul
nr. 31 de Infanterie; la 30 septembrie, s-a transformat
în Regimentul nr. 31 Mecanizat; prin Decizia
Prezidențială nr. 28 din 21 octombrie 1974, cu prilejul
celei de a XXX-a aniversări a Zilei armatei R. S. R., i s-a
atribuit denumirea General Ion Dragalina)
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a III-
a, conform Decretului nr. 217 din 21 octombrie 1974(10)

VLADIMIRESCU, cl. I, conform Decretului nr.
108 din 15 aprilie 1983 (19)

MIRCEA (U. M. 04351), md. 1965 (drapelul
s-a acordat Regimentului nr. 107 de Infanterie
care, la 25 februarie 1959, își schimbă
denumirea în Regimentul nr. 32 de Infanterie;
la 30 septembrie 1961, s-a transformat în
Regimentul nr. 32 Mecanizat; la 23 octombrie
1961 a primit denumirea onorifică Mircea)
18 august 1954 (8)

VLADIMIRESCU, cl. I, conform Decretului nr.
108 din 15 aprilie 1983 (19)
270 Tra di ți e, i sto ri e , a r ma tă

NEAGOE BASARAB, md. 1965

NEAGOE BASARAB, md. 1965
cl. I, conform Decretului nr. 42 din 17 martie
1986 (6)
-REGIMENTUL nr. 38 MECANIZAT NEAGOE BASARAB, md. 1965

-decorat cu Ordinul TUDOR VLADIMIRESCU, cl. I, conform Decretului nr. 42 din 17 martie
1986 (8)
TRANSMISIUNI, md. 1965
TRANSMISIUNI, md. 1965 (drapelul s-a
acordat Regimentului nr. 132 de Transmisiuni
care, la 23 februarie 1959, și-a schimbat
denumirea în Regimentul nr. 45 de
Transmisiuni)
(3)
TRANSMISIUNI, md. 1948 (drapelul a fost
acordat Regimentului nr. 112 Radio care, la
30 octombrie 1955, s-a transformat în
Regimentul nr. 112 de Transmisiuni; la
23 februarie 1959 își schimbă denumirea în
Regimentul nr. 47 de Transmisiuni)
20 octombrie 1969 (2)
-REGIMENTUL nr. 47 de TRANSMISIUNI, md. 1965

-decorat cu Ordinul TUDOR VLADIMIRESCU, cl. a II-a, conform Decretului nr. 62 din 11 martie 1982
(12)
-REGIMENTUL nr. 52 de GENIU APULUM, md. 1965 (drapelul s-a acordat Regimentului
nr. 198 de Pionieri care, la 23 februarie 1959, și-a schimbat denumirea în Regimentul nr. 52 de
Pionieri; în 1975, pânza cu vechea denumire se predă pentru schimbarea inscripției în Regimentul nr.
52 de Geniu; de la 25 octombrie 1990, corpul poartă denumirea de Regimentul nr. 52 de Geniu
Apulum)
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a II-a, conform Decretului nr. 502 din

cl. a II-a, conform Decretului nr. 126 din 7 mai 1977
(4)

232 de Tancuri și Autotunuri care, 23 februarie
1959, își schimbă denumirea în Regimentul nr.
63 de Tancuri și Autotunuri; la 30 septembrie
1961, se transformă în Regimentul nr. 63 de
Tancuri)
8 august 1979 (3)

ANTIAERIANĂ, md. 1965
8 august 1979 (3)
PONTONIERI (U. M. 03671), md. 1965
(drapelul s-a acordat Regimentului nr. 118 de
Pontonieri care, la 23 februarie 1959, își schimbă
denumirea în Regimentul nr. 72 de Pontonieri)
SOCIALISTE ROMÂNIA, cl. a IV-a, conform

md. 1965?

(U. M. 04912), md. 1965 (drapelul s-a acordat
Regimentului nr. 105 de Infanterie care, la
Regimentul nr. 90 de Infanterie; la
30 septembrie s-a transformat în Regimentul
90 Mecanizat)
8 august 1979 (3)

ANTIAERIANĂ, md. 1965 (drapelul s-a
acordat Regimentului nr. 233 de Artilerie
Antiaeriană care, la 01 august 1958, s-a
desființat; la 30 august 1964, s-a înființat
Regimentul nr. 96 Artilerie Antiaeriană)
8 august 1979 (3)
-REGIMENTUL nr. 108 de AVIAȚIE DE TRANSPORT, md. 1952

-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a III-a, conform Decretului nr. 484 din 18 august
1954 (20)

INFANTERIE RAHOVA, md. 1965 (drapelul
s-a acordat Regimentului 114 de Infanterie care,
de la 23 februarie 1959, își schimbă denumirea
în Regimentul nr. 1 de Infanterie; la
30 septembrie 1961, s-a transformat în
Regimentul nr. 114 Mecanizat; prin H. C. M. nr.
2051 din 23 octombrie 1969, i s-a atribuit
denumirea Rahova)

VLADIMIRESCU, cl. a II-a, conform Decretului
nr. 126 din 7 mai 1977 (4)
-REGIMENTUL nr. 118 de PONTONIERI, md. 1952

nr. 350 din 18 august 1954 (1)

ARTILERIE ANTIAERIANĂ (U.M.
04586), md. 1952 (la 13 martie 1960 drapelul a
fodt predat la Muzeul Militar Central)
-REGIMENTUL nr. 125 de AVIAȚIE

DE VÎNĂTOARE (U. M. 03246), md. 1952
18 august 1954 (8)
276 Tra d iți e, i s to r i e , a rm a tă
-REGIMENTUL nr. 139 de VÂNĂTORI

DE MUNTE (U. M. 04307), md. 1952

ARTILERIE ANTIAERIANĂ (U. M.
03297), md. 1952
-decorat cu ordinul APĂRAREA PATRIEI,
18 august 1954 (8)

md. 1948 (la 23 februarie 1959 își schimbă
denumirea în Regimentul nr. 34 Mecanizat)
conform Decretului nr....

ARTILERIE ANTIAERIANĂ (U. M.
03834), md. 1948

VÂNĂTOARE CU REACȚIE, md. 1952
Decretului nr......

DE ASALT (U. M. 03804), md. 1952 (la
26 ianuarie 1959 își schimbă denumirea în
Regimentul nr. 41 de Aviație de Asalt)
cl.a III-a, conform Decretului nr. 351 din
18 august 1954, (8)

INFANTERIE, md. 1948 (U. M. 03849) (la
27 iunie 1958 a fost vărsat la Muzeul Militar
Central)
18 august 1954 (8)

ARTILERIE, md. 1952 (drapelul a fost acordat
Regimentului nr. 20 de Artilerie care, la
27 noiembrie 1951, își schimbă denumirea în
Regimentul nr. 182 de Artilerie; la 15 iulie 1956,
a devenit Regimentul nr. 182 de Artilerie de
Corp de Armată)
-decorat cu Ordinul STEAUA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE, cl. a II-a, conform Decretului
nr. 448 din ...1954

INFANTERIE (U. M. 04521), md. 1948
18 august 1954 (8)

cl. a III-a, confort Decretului nr. 351 din
18 august 1954 (8)

18 august 1954 (8)
280 Tra diți e, i s to r i e , a r ma tă
-REGIMENTUL nr. 238 de ARTILE-

RIE ANTIAERIANĂ și REGIMENTUL nr.
3 de ARTILERIE ANTIAERIANĂ (U. M.
04334), md. 1952
POPULARE ROMÎNE, cl. a V-a, conform

DE CERCETARE (U. M. 04916), md. 1952
18 august 1954

18 august 1954 (8)
-REGIMENTUL nr. 244 de ARTILE-

RIE ANTIAERIANĂ și REGIMENTUL nr.
5 de ARTILERIE ANTIAERIANĂ (U.M.
04776), md. 1948
-REGIMENTUL nr. 249 de AVIAȚIE DE CERCETARE, md. 1952 (la 10 noiembrie 1967 a
fost predat la Muzeul Militar Central)
-decorat cu Ordinul APĂRAREA PATRIEI, cl. a III-a, conform Decretului nr. 351 din 18 august
1954 (8)

TRANSMISIUNI, md. 1948

ARTILERIE GREA INDEPENDENT (U. M.
03682), md. 1952
18 august 1954 (1)

UNIREA PRINCIPATELOR, md. 1965 (prin
H. C. M. nr. 1330 din 21 octombrie 1974, cu
prilejul celei de a XXX-a aniversări a Zilei
armatei R. S. R., i s-a atribuit denumirea Unirea
Principatelor)
8 august 1979 (3)

ARTILERIE, md. 1965
8 august 1979(3)

DE VÂNĂTOARE, md. 1952 (la 6 februarie
1967 a fost predat la Muzeul Militar Central)
cl. a III-a, conform Decretului nr.....

PETRU RAREȘ, md. 1965 (la 25 mai 1995, a
fost predat la U. M. 01030 din Brăila)
8 august 1979 (3)
-SECTORUL 3 AL MUNICIPIULUI
BUCUREȘTI, md. 1977
cl. I, conform Decretului nr. 402 din 28 aprilie
1977, pentru....
-ȘCOALA MILITARĂ DE MAIȘTRI ȘI

SUBOFIȚERI DE GENIU ȘI
CONSTRUCȚII, md. 1965
nr. 126 din 7 mai 1977 (4)
-ȘCOALA MILITARĂ DE MAIȘTRI ȘI

SUBOFIȚERI GHEORGHE LAZĂR, md.
1965 (drapelul s-a acordat Școlii Militare de
Infanterie și Cavalerie care, la 1 octombrie 1960,
s-a transformat în Școala Militară de Ofițeri de
Infanterie și Intendență Nicolae Bălcescu; la
1 iulie 1961, s-a transformat în Școala Militară
de Subofițeri; la 1 decembrie 1964, s-a transfor-
mat în Școala Militară de Maiștri și Subofițeri)
-ȘCOALA MILITARĂ DE OFIȚERI DE REZERVĂ nr. 2, md. 1965

-decorat cu Ordinul STEAUA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA, cl. a III-a, conform
-ȘCOALA MILITARĂ DE OFIȚERI DE

REZERVĂ DETAȘAMENTUL PĂULIȘ, md.
1965
(3)
A
-ȘCOALA MILITARĂ SUPERIOARĂ

DE OFIȚERI NICOLAE BĂLCESCU, md.
1965 (drapelul s-a acordat Școlii Militare de
Artilerie care, la 1 septembrie 1961, s-a
transformat în Școala Militară de Ofițeri Nicolae
Bălcescu; la 15 ianuarie 1962, își schimbă
denumirea în Școala Militară Superioară de
Ofițeri Nicolae Bălcescu; la 11 noiembrie 1968, -
își schimbă denumirea în Școala Militară de
Ofițeri Activi Nicolae Bălcescu)

VLADIMIRESCU, cl. a II-a, conform Decretului
nr. 126 din 7 mai 1977 (4)
ANEXA nr. 2
CONȚINUTUL DECRETELOR DE DECORARE A DRAPELELOR

md. 1948, md. 1952, md. 1965
-1-D.350/18.08.1954-pentru rezultate excepționale obținute în pregătirea de luptă și politică

-2-D.708/20.10.1969-Pentru contribuția deosebită adusă la întărirea Forțelor Armate și la
ridicarea capacității de apărare a Republicii Socialiste România, cu prilejul celei de-a XXV-a
aniversări a Zilei Forțelor Armate
-3-D.248/08.08.1979 -pentru merite deosebite în înfăptuirea politicii Partidului Comunist
Român de ridicare a capacității de apărare a Republicii Socialiste România și de făurire a societății
socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră, cu prilejul celei de-a XXXV-a aniversări a eliberării
de sub dominația
-4-D.126/07.05.1977-pentru merite deosebite în ridicarea capacității de apărare a Republicii
Socialiste România și contribuția activă la opera de făurire a societății socialiste multilateral
dezvoltate, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la proclamarea independenței de stat a României
-5-D.404/23.10.1959-pentru contribuția adusă la eliberarea patriei noastre de sub jugul fascist și
la întărirea capacității de apărare a Republicii Populare Romîne
-6-D.42/17.03.1986-pentru merite deosebite în înfăptuirea politicii Partidului Comunist Român
de ridicare a capacității de apărare a Republicii Socialiste România și de făurire a societății socialiste
multilateral dezvoltate în patria noastră, cu prilejul aniversării a 75 de ani de la înființare
-7-D.84/12.04.1984-la 100 ani de la înființare
multilateral dezvoltate în patria noastră, cu prilejul a 25 ani de la înființare
-8-D.351/18.08.1954- pentru faptele de arme săvîrșite în războiul împotriva Germaniei fasciste
-9-D.478/18.08.1954
-10-D.217/21.10.1974-pentru merite deosebite în înfăptuirea politicii Partidului Comunist
Român de ridicare a capacității de apărarea Republicii Socialiste România și de făurire a societății
socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră cu prilejul celei de-a 30-a aniversări a Zilei Armatei
Republicii Socialiste România
-11-D.872/20.08.1949-pentru însemnata contribuție adusă în lupta pentru apărarea Patriei și a
poporului muncitor
-12-D.62/07.05.1977-pentru merite deosebite în ridicarea capacității de apărare a Republicii
Socialiste România și contribuția activă la opera de făurire a societății socialiste multilateral
dezvoltate cu prilejul aniversării a 100 de ani de la proclamarea independenței de stat a României
multilateral dezvoltate în patria noastră, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la înființare
-14-D.159/15.08.1984
-15-D.85/04.1981-pentru rezultatele deosebite obținute în activitatea de pregătire pentru
apărarea patriei cu prilejul celei de-a 60-a aniversări a făuririi Partidului Comunist Român
s-16-D.21/21.10.1974-pentru merite deosebite în înfăptuirea politicii Partidului Comunist Român
de ridicare a capacității de apărarea Republicii Socialiste România și de făurire a societății socialiste
multilateral dezvoltate în patria noastră cu prilejul celei de-a 30-a aniversări a Zilei Armatei
Republicii Socialiste România
socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră cu prilejul aniversării a 100 de ani de la înființare
-18-D.502/14.12.1972-acordat pentru contribuția deosebită la ridicarea capacității de apărare a
Republicii Socialiste România și participarea activă a efectivelor de militari la opera de construirea a
societății socialiste în patria noastră, cu prilejul aniversărei a 25 de ani de la proclamarea Republicii.
-19-D.484/18.08.1954
socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră cu prilejul a 100 de ani de la înființare
-21-D.84/12.04.1984-pentru 100 de ani de la înființare
-22-D.245/07.08.1979
-23-D.468/21.08.1973-pentru contribuția deosebită adusă la ridicarea capacității de apărare a
Republicii Socialiste România și în opera de construirea a socialismului în patria noastră, cu prilejul
aniversărei a 30 de ani de la înființare
ÎN VIZITĂ LA ROMÂNII DIN PENINSULA BALCANICĂ. 2010-20181
Prof. univ. dr. Adina BERCIU-DRĂGHICESCU*

Dr. Marian CRĂCIUN**2
Abstract:
King Ahmed Zogu of Albania and the president of Council of Ministries, Pandalie Evanghelie,
have offered Nicolai Iorga, in 1932, a piece of land on the coast of the Adriatic Sea, at Saranda, as a
token of their gratitude for his support to the Albanian people. In 1934, Iorga donated it to the state
in order to establish a Romanian Institute there. A part of the edifice was to be destined for the use by
the great scholar. The building of the Romanian Institute of Archaeological Research at Saranda, with
a Library and a Museum was completed in 1938.
Keywords: Institut, Saranda, Nicolae Iorga, Dumitru Berciu, Albania
În 19 noiembrie 2016, am călătorit ultima oară la românii din Peninsula Balcanică, la Saranda, în
Albania, cu ocazia dezvelirii bustului savantului Nicolae Iorga. Ceremonia a avut loc pe faleza Mării
Adriatice, la mică distanță de clădirea fostului Institut Român – aproximativ 2 km. Să ne amintim că pe
data de 9 noiembrie 2016, se împlineau 80 de ani de la punerea pietrei de temelie a Institutului, pe
terenul donat profesorului Nicolae Iorga de către Statul albanez. Cel care a coordonat lucrările și a dus la
îndeplinire dorința profesorului Nicolae Iorga a fost istoricul și arheologul Dumitru Berciu (1907-1998).
La inițiativa mai veche a Fundației Nicolae Iorga din Saranda și a președintelui acesteia, dl. Pano
Bakalli, Institutul Cultural Român, prin Direcția Români din Afara Granițelor, a decis susținerea și
finanțarea amplasării unui bust, pentru cinstirea memoriei marelui savant. După un schimb de scrisori și
după câteva vizite de pregătire, la care au participat reprezentanți ai Institutului Cultural Român (prof.
univ. dr. Radu Baltasiu și Adriana Gae), dar și după o serie de întâlniri cu autoritățile locale, la care au
participat atât reprezentanți ai comunității aromâne, cât și susținători din România (Pano Bakalli, Sophie
Bakalli, Marian Crăciun), cu implicarea și sprijinul Ambasadei României în Albania, a fost luată decizia de
a amplasa bustul ilustrului cercetător Nicolae Iorga pe faleza localității, la aproximativ 1500 de metri de
locul în care încă se află clădirea care a găzduit, până în 1945, Institutul Român de Studii și Cercetări
Arheologice de la Saranda. Clădirea impunătoare, perfect conservată, există și astăzi, păstrând stilul
arhitectonic și structura pe care Nicolae Iorga și mandatarul său, prof. Dumitru Berciu, le-au stabilit, în
momentul construcției. Din nefericire, clădirea și terenul au trecut din proprietatea statului în proprietate
particulară; clădirii istorice pe care Statul român o revendică adăugându-i-se câteva anexe în partea
superioară a proprietății, în prezent mărginită de strada care permite accesul înspre Portul din Saranda.
De asemenea, a fost construit un hotel care este legat structural de clădirea istorică a Institutului.
Poziționarea clădirii lângă Portul Saranda, care face legătura prin feribot, atât cu Insula Corfu, cât și cu
alte porturi din Grecia, Albania și Italia, ar fi una extrem de vizibilă și de fericită pentru organizarea unui
muzeu etnografic destinat valorizării culturii aromânilor care trăiesc din vremuri străvechi în această zonă
sau a unui Institut cultural care să promoveze istoria și civilizația românilor sud-dunăreni.
1 O parte a informațiilor din prezentul studiu au mai fost publicate, într-o formă asemănătoare, în vol. Aromâni,
meglenoromâni, istroromâni – aspecte identitare și culturale, coordonator prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu,
Editura Universității din București, București, 2012, pp. 89-96. Având în vedere că volumul a apărut într-un număr restrâns
de exemplare, sub egida Institutului Eudoxiu Hurmuzaki pentru românii de pretutindeni, și că au apărut date și fapte noi,
am considerat oportun să reluăm subiectul spre a fi mai bine cunoscut.
* Universitatea București.
** Director al Departamentului de Consiliere și Orientare pentru Carieră, Universitatea București.
2 Prof. univ. dr. ADINA BERCIU-DRĂGHICESCU este autor a numeroase studii referitoare la aromânii și meglenoromânii
din Balcani; împreună cu Dr. MARIAN CRĂCIUN, Directorul Departamentului de Consiliere și Orientare pentru Carieră din
Universitatea București și cu regretatul Dr. VIRGIL COMAN, a derulat, începând cu anul 2010, numeroase cercetări pe
teren în comunități românești sud-dunărene din Macedonia, Albania și Grecia.
În contextul în care dezvelirea bustului lui Nicolae Iorga din Saranda a reprezentat un moment
deosebit de important, atât pentru comunitatea aromânilor din Albania, care a fost prezentă prin
aproape toate organizațiile cunoscute, cât și pentru Statul Român, reprezentat atât de Ambasada
României din Albania, dar și de alte instituții și organizații, considerăm necesară readucerea în
atenția publică a câtorva etape semnificative care au marcat istoria și evoluția Institutului Român din
Albania, de la înființarea lui și până în prezent.
Scrierile sale referitoare la istoria poporului albanez, studiile publicate sub titlul Istoria statelor
balcanice în epoca modernă. Lecții ținute la Universitatea din București, în 1913, la Tipografia
Societății Neamul Românesc (menționăm capitolele Apusul și popoarele creștine supuse Sultanului.
Creștinii din Balcani și proiectele din epoca napoleoniană și Albania lui Ali-Pașa și mișcarea
grecilor. Pornirea mișcării revoluționare în Moreia”, dar și alte intervenții ale lui Nicolae Iorga,
oferea diplomaților albanezi argumente istorice de necontestat, în momentul prezenței acestora la
Conferința de la Londra (1913), în urma declarării independenței Albanieila la 28 noiembrie/10
decembrie 1912. Activitatea științifică a lui Nicolae Iorga, în favoarea poporului albanez a fost
marcată și de apariția, în 1919, a volumului Brève histoire de l'Albanie et du peuple albanais (în
București, la Imprimeria Cultura neamului românesc).
La un deceniu după încheierea Tratatului de Pace de la Paris (1920), în 1931, profesorul Nicolae
Iorga a primit un teren pe malul mării, din partea poporului albanez și a regelui Zogu al Albaniei.
Poziționarea acestuia era (și este și în prezent, cum am menționat mai sus), în apropierea Portului
Saranda (cunoscut, de-a lungul vremii, sub mai multe nume: Zogai, apoi Santa Quaranta, Porto Edda,
în albaneză Sarandë) aflat pe malul Mării Adriatice, în fața insulei Corfu, ca recunoștință pentru
sprijinul dat de marele istoric român în obținerea și recunoașterea independenței Statului albanez.
Chiar etimologia numelui localității este foarte interesantă, fiind legată de varianta grecească
Άγιοι Σαράντα, (transliterată Agioi Saranda sau de cea italiană Santiquaranta – aflată în legătură cu
biserica ortodoxă cu hramul celor 40 de sfinți, construită pe unul din vârfurile munților care se ridică
în apropierea portului.
Recunoștința Regelui Zogu față de serviciile aduse de către Nicolae Iorga poporului
albanez era așa de mare, încât acesta s-a implicat direct în acțiunea de donare și în alegerea
terenului. Având în vedere contextul precizat, Vasile Stoica, Ministrul Plenipotențiar al României
la Tirana, scria, în telegrama din 24 august 1931, adresată Ministrului Afacerilor Străine, dl.
Ghika (Dimitrie N. Ghica, ministru al afacerilor străine al României între 27 aprilie 1931 și 5 iunie
1932), următoarele: Regele Ahmed Zogu și Președintele Consiliului de Miniștri Pandelie
Evanghelie, în înțelegere cu mine, au hotărât ca, drept recunoștință pentru sprijinul pe
care, prin scrisul său, domnul Președinte al Consiliului Iorga l-a dat națiunii albaneze să
ofere Excelenței Sale la a 60-a aniversare un teren cu o căsuță și grădină pe malul Mării
Adriatice și urmează să aleg eu acest teren. M-am pronunțat pentru împrejurimile orașului
Santi Quaranta, ținut sănătos și cu comunicațiuni ușoare, cu vegetație sudică, în fața insulei
Corfu. Plec peste 3 zile împreună cu d-l Evanghelie spre a fixa la fața locului terenul de a cărui
amenajare se îngrijește însuși Regele. Planul este ca Domnului Președinte al Consiliului să nu i
se aducă la cunoștință această intenție, ci să i se facă o surpriză și actul de donațiune să-i fie
adus de misiunea care va prezenta M. Sale Regelui Colanul Albaniei 3.
În data de 31 august 1931, este trimisă o nouă telegramă de la Legația din Tirana; în aceasta,
se menționează că, datorită manifestărilor dedicate Sărbătorii naționale a Albaniei programate
pentru 1 septembrie, Președintele Consiliului de Miniștri și Ministrul Plenipotențiar al
României la Tirana, Vasile Stoica, au fost nevoiți să își amâne vizita la Santi Quaranta, urmând ca
Actul de donație să fie transmis ulterior 4.
În aprilie 1932, cu toata dorința de a i se face o surpriză profesorului, era nevoie de o serie de acte
pentru realizarea formalităților juridice. Astfel, o altă Telegramă, trimisă de Vasile Stoica, pe 25 aprilie
1932, solicita consimțământul lui Nicolae Iorga pentru a-i trece în proprietate terenul din Saranda și o
procură pentru a îndeplini formalitățile cerute. De asemenea, se preciza, pentru a doua oară, faptul că
3 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), fond problemă 15, vol. 63, f. 1.
4 Ibidem, f. 2.
Regele Albaniei și Guvernul sunt profund recunoscători lui Nicolae Iorga pentru sprijinul oferit națiunii
albaneze: Regele Albaniei și Guvernul albanez, în semn de recunoștință pentru simpatia ce Excelența
Voastră a arătat și ajutorul ce Excelența Voastră a dat Națiunii albaneze în zilele ei grele, oferă
Excelenței Voastre un teren de casă și grădină la Santi Quaranta, pe malul Mării Adriatice, în fața
insulei Corfu. Sperând că Excelența Voastră nu va refuza această manifestațiune a recunoștinței unei
Națiuni, rog pe Excelența Voastră a binevoi să transmit prin Ministerul Afacerilor Străine, telegrafic
urgent, o procură autorizându-mă a îndeplini formele juridice necesare pentru trecerea acestui teren în
proprietatea Excelenței Voastre5.
Demersurile sunt încununate de succes; profesorul Iorga a primit cu multă bucurie donația și a
fost încântat de locul ales și de peisajul de la Santi Quaranta, notând plin de satisfacție: Răsăritul cu
soarele lui cald, cu albastra lui Mare, cu dumbrăvile lui de portocali, cu zâmbetul Adriaticii și cu munții
unde s-a născut mitologia elenică, prin această ereditate sunt deci așa de adânci ai mei, și cum soarta
a făcut ca din darul grațios al regelui Albaniei să-mi am moșioara mea la Santi Quaranta, în față cu
vechea Corcira, picioarele-mi vor atinge, poate, un pământ cunoscut strămoșilor6.
Interesul cercurilor românești, pentru această zonă a Peninsulei Balcanice, era extrem de
ridicat. În data de 13 iulie 1934, Carol al II-lea emitea un Decret Regal prin care se crea o
Misiune științifică în Albania, cu scopul cercetării filologice, etnografice, arheologice și
istorice. Această Misiune avea drept scop aprofundarea cunoașterii legăturilor între Nordul și
Sudul Dunării, și va fi susținută de cercetători de la Școlile Române din Roma și Paris:
Art.1. Se creează o misiune științifică în Albania.
Art.2. Ea are de scop cercetări filologice, etnografice, arheologice și istorice.
Art.3. Membrii ei, în număr de doi pe un termen în raport cu cercetările întreprinse vor fi delegați
de la Școlile Române din Roma și de la Fontenay-aux-Roses, precum și de Ministrul de Instrucție.
Art.4. Un regulament va fixa condițiile de funcționare7.
Nicolae Iorga a dăruit acest teren, în 1934, Statului Român, cu condiția înființării unui Institut
Român în Albania și a construirii unui edificiu propriu. Institutul urma să aibă în componență atât
spații publice, destinate scopului pe care îl stabilise donatorul, dar și spații rezervate profesorului
Iorga, în perioadele în care ar fi venit în Albania.
Înființarea unui Institut în Albania răspundea unei preocupări permanente a marelui nostru
cărturar; în cel de-al doilea articol din legea de înființare a Institutului de la Saranda se prevedea
explicit aceea ca între oamenii de știință români și cei din țările balcanice cu aceleași preocupări să
se stabilească o legătură cât mai strânsă, cu scopul de a cunoaște cât mai bine trecutul străvechi și
viața prezentă a Europei sud-estice în legătură cu originile de civilizație și de rasă ale poporului
nostru și de a realiza o strânsă colaborare a învățaților de la noi și a celor din Balcani cu aceleași
preocupări. Institutul este o chezășie a identității de obârșie a raporturilor de prietenie ce unesc
națiunea noastră de cea albaneză.
Institutul Român de la Saranda a fost, încă de la început, conceput ca o platformă de cercetare interdis-
ciplinară, iar Nicolae Iorga a fost cel care și-a dorit acest lucru, în raport cu multiplele fațete în care s-a mani-
festat geniul său creator. Cercetarea arheologică, prioritară încă de la început, având la îndemână străvechea
cetate a Butrintului – oraș antic grecesc, cu o vechime de peste 2500 de ani și cu o suprafață de aproape 20
km2, aflată la câteva zeci de kilometri de Saranda, unde arheologii italieni desfășurau deja săpături, în anii
1920, urma să fie completată de cercetări de lingvistică, etnografie, folclor etc. Să nu uităm faptul că întreaga
zonă era (și este și azi, deși nu la fel de compact ca acum un veac sau două ani) populată de sate/comunități
de aromâni și că influența acestora, precum și schimburile culturale pe care le-au făcut, în contextul
conlocuirii cu alte popoare în Balcani, constituiau o provocare perpetuă pentru cercetători. Aducerea în
atenția comunității științifice internaționale a unor realități izvorâte din viețuirea și cultura comuniunii
dialectale aromâne, indiferent de zona geografică a acestora, identificarea elementelor comune (lingvistice,
istorice, etnografice și etnologice) contribuiau decisiv la conservarea identității naționale în aceste spații.
5 Ibidem, f. 4.
6 Nicolae Iorga, O viață de om așa cum a fost, vol. 1, București, 1934, p. 8.
7 Monitorul Oficiul, nr.162 din 17 iulie 1934, p. 4643.
Interesul deosebit pe care Iorga l-a arătat aromânilor, dar și spațiului balcanic în care aceștia
erau trăitori, se datorează, după mulți exegeți, dar și după unele declarații proprii, apartenenței sale
la neamul românilor sud-dunăreni: pe linie maternă, își asumă o descendență legată de aristocrația
bizantină, prin mama sa, Zulnia (născută Arghiropol), iar după tată, avocatul Nicu Iorga, ar fi urmaș
direct al unor aromâni din munții Pindului.
Înființarea unui Institut Român în Albania nu putea să apară ca o noutate, în contextul în care
concepția sa generală privind locul și raporturile poporului român cu celelalte popoare din sud-estul
Europei era definită de intenția și de necesitatea interdisciplinarității. Să nu uităm faptul că Nicolae
Iorga înființase, în anul 1914, la București, Institutul de Studii Sud-Est Europene, care a avut și are un
caracter pluridisciplinar de cercetare.
Actul de donație prin care Nicolae Iorga ceda către Statul Român proprietatea sa din Saranda –
Albania, a fost autentificat la Judecătoria Mixtă Vălenii de Munte, sub. nr. 6006 din 13 august 1934.
Un an mai târziu, pe 2 decembrie 1935, tânărul, pe atunci, Dumitru Berciu primea la Roma (unde se afla
pentru studii) o scrisoare prin care profesorul Nicolae Iorga îl anunța că va putea merge la Saranda, să se
instaleze acolo ca delegat al lui, imediat ce va fi gata clădirea Institutului și va putea începe lucrul
ulterior, cu cea mai mare probabilitate, prin luna mai 1936.
O altă scrisoare, din 18 martie 1936, trimisă de către Nicolae Iorga lui Dumitru Berciu, îl anunța pe
cel din urmă că perspectivele acestui proiect – din Saranda – nu sunt prea clare. Principalele
impedimente erau legate de necesitatea ca banii necesari pentru institut să fie aprobați de către ministrul
de externe (și banii nu fuseseră dați încă) și, în al doilea rând trebuia să meargă cineva la fața locului
pentru supravegherea și impulsionarea lucrărilor legate de proiect. La 28 aprilie 1936, Nicolae Iorga
revenea, însă, anunțându-l pe profesorul Berciu că urmează să i se trimită de la Ministerul Afacerilor
Externe suma de 20.000 lei pentru începerea unei construcții cât mai ample.
Dând curs indicației din scrisoarea din 18 martie, Dumitru Berciu s-a deplasat în primăvara anului
1936 în Albania, pentru a lua legătura cu autoritățile albaneze, în vederea începerii construcției localului
institutului; planuri fuseseră deja făcute de arhitectul Petre Antonescu. Cu această ocazie, a fost oferit
regelui Zogu un costum național românesc, ca dar din partea profesorului Iorga pentru regina Albaniei
(fiica premierului maghiar Appony).
Statul Român acceptase condițiile puse în actul de donație; ca urmare, demersurile pentru
începerea construcției localului de la Saranda trebuiau făcute cât mai repede. Dar profesorul Dumitru
Berciu nu se putea deplasa imediat la Saranda spre a începe construcția deoarece în perioada 1935-
1936 era reținut cu o bursă de studii la Viena și la Roma.
Guvernul albanez a primit cu multă solicitudine înființarea în Albania a unui așezământ de cultură și
știință românească. Rezistență și împotrivire s-a înregistrat din partea Ambasadei Italiei la Tirana; aceasta
se opunea, în principiu, localizării Institutului în sudul țării. Se știa că exista o convenție științifică franco-
albaneză în Albania de Nord și una italo-albaneză în Albania de Sud, tocmai în zona de influență unde
Institutul Român de la Saranda urma să aibă sediul. Ca urmare, soluția adoptată a fost aceea pe care
profesorul Dumitru Berciu a propus-o: o înțelegere cu guvernul Albaniei, prin intermediul Misiunii
franceze, care le-a cedat italienilor ca zonă de cercetare, ținutul din jurul orașului Skutari, în Nord.
După călătoria din Albania, profesorul Dumitru Berciu l-a informat amănunțit pe Nicolae Iorga
despre acțiunea din Albania; ulterior, s-a întors la Viena, unde se afla la studii. O altă scrisoare de la
profesorul Nicolae Iorga către Dumitru Berciu este cea datată 24 noiembrie 1936; aceasta îl găsește
pe Dumitru Berciu la Viena și înregistrează mulțumirile celui dintâi pentru progresele înregistrate: Ai
lucrat admirabil – îi scria N. Iorga – îți sunt foarte recunoscător. Ești nu numai un tânăr învățat ci
și un excelent organizator. Vom mai lucra împreună. Îl anunță, de asemenea, că după Lege,
Institutul este al statului român și că, în primăvara anului 1937, Ministerul de Externe va elibera și
sumele de bani necesare construcției localului de la Saranda.
Primăvara anului 1937 îl găsește pe Dumitru Berciu din nou în Albania, pentru începerea
lucrărilor. Nu a reușit să încheie un contract de construcție cu întreprinderile italiene, care cereau
sume foarte mari de bani. A căzut însă de acord să lucreze cu meșteri locali albanezi și fărșeroți, cu
care încheie contractul pentru construcția clădirii institutului; mulți dintre lucrători trăiseră în
România. Contractul este trimis profesorului Nicolae Iorga la București, spre aprobare.
În iunie 1937, profesorul Iorga răspundea: primesc bucuros contractul. E bun. Lucrați cu zel
spre a mă mulțumi. În continuare, profesorul se referea la noua formulă de organizare și conducere a
tuturor școlilor române din străinătate și era entuziasmat de descoperirea arheologică (un mormânt de
inhumație roman sec. II d.Hr.) făcută de Dumitru Berciu chiar în timpul săpării temeliilor clădirii
institutului de la Saranda: pentru frumoasa descoperire de bun augur, te felicit. Bun scopul!. În
încheierea scrisorii, profesorul îi trasa ca nouă sarcină de cercetare științifică a Institutului și probleme
legate de cultura bizantină și folclor, în felul acesta lărgindu-se profilul acestuia.
Din vara anului 1937 și până în primăvara anului 1938, s-a lucrat la ridicarea clădirii,
respectându-se proiectul realizat de arhitectul Petre Antonescu; lemnăria utilizată a fost adusă,
integral, din România. Dumitru Berciu s-a întors în țară, în cursul anului 1938, pentru a redacta, la
indicațiile lui Nicolae Iorga, textul Decretului-Lege și al Statutului Institutului. Amândouă
documentele au fost văzute și aprobate, în forma finală și definitivă, de Nicolae Iorga.
Astfel, prin Decretul nr. 2695 din 25 iulie 19388, Statul Român înființa: Institutul Român din
Albania de Studii și Cercetări Arheologice cu sediul la Santa Quaranta (Saranda). Scopul acestuia era
de a cunoaște cât mai bine trecutul străvechi și viața prezentă a Europei de sud-est în legătură cu
originile de civilizație și de rasă ale poporului nostru și de a realiza o strânsă colaborare a
cercetătorilor de la noi și a celor din Balcani, cu aceleași preocupări. Institutul este o chezășie a identității
de obârșie și a raporturilor de prietenie ce unesc națiunea noastră cu cea albaneză. Pe lângă institut, se
pun bazele unei misiuni arheologice; concomitent, se puteau întreprinde cercetări de istorie, filologie,
etnografie; acestea urmau să fie publicate în Buletinul Institutului, care se numea Illyrica.
Institutul era dotat cu o Bibliotecă și un Muzeu unde urmau să fie expuse cele mai importante
descoperiri arheologice care se făceau pe teritoriul Albaniei de către Misiunea arheologică românească.
Prin Legea de înființare, terenul și clădirea Institutului de la Saranda devenea proprietatea Statului
român.
Conducerea a fost încredințată marelui istoric Nicolae Iorga, cel care elaborase prima istorie a
Albaniei9 și care l-a desemnat ca director delegat pe profesorul universitar Dumitru Berciu. Rezultatele
obținute în cercetarea arheologică, contribuțiile sale științifice, au făcut să fie numit Șef al misiunii
arheologice române din Albania, apoi secretar și apoi director delegat al Institutului Român, care a fost
ridicat prin strădaniile depuse de profesorul Dumitru Berciu.
În aprilie 1939, când Mussolini a invadat Albania, clădirea era în etapa de finisări. Profesorul Berciu
a fost nevoit să plece spre România.
Când a plecat din Albania, în primăvara anului 1939, Dumitru Berciu a predat clădirea Institutului și
modestul său Inventar în grija Primăriei din Saranda, primarului I. Dumitrescu (fârșerot), care a și
comunicat acest act oficial Prefecturii din Argirokastro.
În urma ocupației Albaniei de către armata mussoliniană, în aprilie 1939, au crescut mereu greutățile
întâmpinate în desfășurarea activității Institutului. Victor Emanuel al III-lea, regele Italiei, a devenit și
regele Albaniei; s-au introdus instituții fasciste etc. Cercetarea arheologică, începută sub un foarte bun
augur, după cum mărturisea Nicolae Iorga, a trebuit să înceteze. Nu s-a mai finalizat nici Convenția de
cercetare cu guvernul albanez; evenimentele din România, din anul 1940, culminând cu asasinarea
profesorului Nicolae Iorga, în noiembrie 1940, au făcut ca noul guvern al României să desființeze
Institutul, din lipsă de fonduri10.
Profesorul Dumitru Berciu nu renunță la idealul său și continuă să facă memorii pentru reînființarea
așezământului; contactează, mai întâi, Ministerul Afacerilor Străine; adresează memorii către
Președintele Academiei Române, apoi către Ministrul Culturii Naționale. În toamna anului 1942,
autoritățile hotărăsc să îl însărcineze pe Dumitru Berciu cu clarificarea situației din Albania, unde el
ajunge cu anevoie în luna decembrie, pe ruta Budapesta-Viena-Roma-Bari-Tirana-Saranda, în condiții
excepțional de grele, în plin război și neîntrerupte bombardamente anglo-americane. Revine în țară pe 12
ianuarie 1943; întreprinde noi demersuri, finalizate prin reînființarea de către Mareșalul Ion Antonescu a
Institutului, prin Legea nr. 304 din 13 mai 1943. Profesorul Dumitru Berciu a fost numit mai întâi
8 Monitorul Oficial, an CVI, nr. 175 din 1 august 1938, p. 3564.

9 Nicolae Iorga, Breve histoire de l’Albanie et du people albanais, [Scurtă istorie a Albaniei și a albanezilor], Vălenii de Munte, 1919.
10 Monitorul Oficial din 4 noiembrie 1940.
Secretar și apoi director al Institutului; ocupă, în același timp, poziția de lector de limba română în
Albania, dependent de Universitatea din Trieste.
La revenirea în Saranda, Dumitru Berciu a găsit clădirea Institutului ocupată de armata italiană și tot
inventarul dispărut. În zona Sarandei avuseseră loc confruntări serioase între italieni și greci; în cursul
unui bombardament aerian grecesc, aripa din partea stângă a clădirii fusese afectată, dar pagubele
generale au fost nesemnificative. În aceste condiții, în calitate de Director al Institutului, Dumitru Berciu
încheie o înțelegere-contract cu generalul comandant al Garnizoanei Militare Italiene de la Saranda și
revine în România.
În februarie 1943, profesorul Dumitru Berciu menționa, într-un Memoriu, că Institutul fusese
transformat în spital de campanie și bombardat în mai multe rânduri de aviația italiană. Întregul inventar
al institutului, în valoare de peste 1.000.000 lei, dispăruse. În aceste condiții dificile, profesorul Dumitru
Berciu propune transferarea sediului Institutului la Tirana, unde se găsea un puternic centru aromânesc
(fărșeroți) din Albania; se propunea, de asemenea, ca pe lângă Institut să se înființeze un Liceu
Românesc la Tirana, unde există școală primară.
Aceste inițiative perfect argumentate și, în contextul colaborării inițiate de Nicolae Iorga, între statul
român și cel albanez, pe deplin legitime, rămân, în contextul schimbărilor de regim începute prin actul de
la 23 august 1944, doar propuneri. Schimbarea regimului politic, prin venirea la putere, în Albania, a
Partidului Comunist Albanez, condus de Enver Hoxha, în 1944, caracterul foarte închis, din perspectiva
colaborărilor internaționale, pe care l-a impus noua politică internațională a Albaniei, apropierea de
Uniunea Sovietică și soluțiile staliniste adoptate, care au continuat mult timp, în comparație cu restul
țărilor din blocul estic, au făcut ca orice tentativă de continuare a proiectului reprezentat de Institutul
Român din Albania să rămână fără finalitate.
Precipitarea evenimentelor internaționale au făcut inoperabile proiectele legate de Institut;
colaborări sau convenții culturale cu Albania, în perioada comunistă, au fost extrem de rare. Singura
realizare practică notabilă este legată de editarea primului număr al publicației Illyrica, în 1945.
Instaurarea regimul comunist, în ambele țări, a închis subiectul Institutului Român de la Saranda
pentru decenii. Din toamna anului 1945, au fost închise definitiv școlile și bisericile românești, iar
Institutul din Albania, a cărui clădire suferise distrugeri serioase, desființat. Nici școlile și bisericile de
limbă albaneză nu au o soartă mai bună, primele fiind reformate profund, iar cele din urmă, închise și
transformate în depozite sau clădiri administrative. Terenul și clădirea Institutului din Saranda, legate
istoric de destinul lui Nicolae Iorga și al lui Dumitru Berciu, au intrat în patrimoniul Statului albanez din
ordinul lui Enver Hoxha.
După 1990, profesorul Dumitru Berciu a menționat în nenumărate rânduri, ori de câte ori a avut
ocazia, faptul că în realizarea Institutului și, în general, în toată activitatea desfășurată de el pe
teritoriul Albaniei, a avut în permanență un sprijin efectiv și sincer din partea autorităților și a
poporului albanez, în fața cărora N. Iorga se bucura de un sprijin și o prețuire deosebită.
Acest așezământ cultural uitat, Institutul Român din Albania, a fost readus în atenția istoriografiei
contemporane, în primăvara anului 1990. Rolul de a repune pe tapet istoria și importanța acestuia i-a
revenit, și de această dată, profesorului Dumitru Berciu.
Cercetând însemnările acestuia, atât cu ochi de istoric, cât mai ales cu datoria dată de legătura de
sânge (prof. Berciu fiind tatăl autorului principal al prezentului articol), am înregistrat consemnarea unei
audiențe cu ambasadorul Albaniei11: Institut. Audiență la ambasadorul Albaniei, azi, miercuri, 7. XI.
1990, orele 1030. Am pus problema reînființării Institutului din Albania. Mi s-a spus că este bine să
așteptăm încheierea înțelegerii [subl. D.B.] generale româno-albaneze (convenție, contracte etc.).
Ambasadorul este din regiunea Saranda, de la Argirocastro și cunoaște familia Jorgoni de la Saranda.
O altă notă este legată de întâlnirea pe care a avut-o Prof. Dumitru Berciu, șapte luni mai târziu, cu
Adrian Năstase, la acea vreme, ministru externe12: La serbarea națională a Italiei m-am întâlnit, la
Ambasada Italiei (3 iunie 1991), cu ministrul de externe Adrian Năstase, căruia i-am vorbit de Institut.
L-a interesat și mă roagă să-i dau un telefon pentru întâlnire. Mi-a dat o c[arte de] vizită.
11 Muzeul Județean Teohari Antonescu, fond Berciu, nr. inv.24001 Doc.

12 Ibidem, fond Berciu, nr. inv. 24003 Doc. Nu știm dacă întâlnirea a mai avut loc.
Din nefericire, importanța Institutului Nicolae Iorga din Saranda, construirea unor instrumente de
promovare a valorilor românilor din ținuturile sud-dunărene, rămân în continuare deziderate.
Demersurile din perioada post-revoluționară ale prof. Dumitru Berciu au rămas fără urmări. A sperat
până în ultima clipă că vor apărea condițiile favorabile pentru reînființarea Institutului Român din
Albania. Ultimele însemnări ale sale, din vara anului 1997, consemnează: Îmi amintesc cu multă plăcere
când mă gândesc la anii de stat în Albania. În timpul cât am stat acolo mi-am dat seama de calitățile
poporului albanez și m-au impresionat mai ales cinstea și ospitalitatea. Poporul albanez și-a păstrat
ființa și limba, ca și cel român. Am întâlnit aceeași dragoste de pământ, în sens de țară, de patrie. Noi,
românii, suntem un neam de țărani. La fel și albanezii. Poporul albanez este legat de pădure și de
munte, la fel și cel român. Același sol plin de istorie, aceleași minunate peisaje de munte. Îmi ies în fața
ochilor peisajele de la Dures, de la Vlora și mai ales de la Argirocastro și, peste deal, la Saranda, cu
minunatul său golf și cu împrejurimile pline de soare, iar sus – pe coama muntelui – mănăstirea.
Am văzut Albania în revoluție, în lupta partizanilor, la vânătoare, la muncă, la bazar, peste tot.
Aproape că nu se poate numi apropierea sufletească între români și albanezi numai prietenie, ci
fraternitate. Aceeași dragoste de țară, aceleași chinuri și dureri au trăit și ei, aceeași continuitate!
Poporul albanez a jucat acolo un rol istoric, ca și poporul român.
Albanezii au păstrat limba ilirică, simplitatea și prospețimea ei «țărănească», asemenea daco-
romanilor. Țărănimea a păstrat rasa, limba, credința și pământul. Țăranul român a dăruit literaturii
limba curată, bogată, mereu nouă. La fel și cel albanez. Am înțeles poporul albanez în toate «cărările»
lui, cum spunea Octavian Goga vorbind despre Coșbuc..13.
În 2004, Statul Român a alocat sume importante pentru cheltuielile de judecată și pentru alte
cheltuieli aferente procesului intentat pentru recuperarea imobilului Institutului Român de la Saranda14.
Statul Român a câștigat procesul și așteaptă să i se dea un nou loc unde să se construiască un nou Institut
Român din Albania.
Propunerile pe care autorii acestui articol le-au formulat și transmis unora dintre autoritățile
competente, după numeroase vizite în Albania, au rămas, multe dintre ele, la categoria promisiuni.
Vizitele de studiu din 2011 și 2012, însoțiți fiind de regretatul Dr. Virgil Coman, vizitele ulterioare ale Dr.
Marian Crăciun, în calitate de consultant al Camerei de Comerț România-Albania, închegarea unui grup
de studenți aromâni din Albania, care promovează valorile și cultura tradițională, au fost elemente care au
pus pe tapet necesitatea constituirii unor politici viabile pentru toți românii din afara granițelor.
Recuperarea unei clădiri care este a Statului Român și redarea ei circuitului cultural rămâne pentru
diplomația noastră o datorie de onoare. Protejarea patrimoniului material și imaterial, conservarea și
înregistrarea istoriei orale și a statusului dialectal aromân și meglenoromân, în condițiile în care evoluția
tehnică ne pune la îndemână mijloace nesperate, sunt datorii pe care ni le-am asumat, din primul
moment în care am pornit în călătorie.
Înființarea și reînființarea unor institute culturale românești în toate țările balcanice, dezvoltarea
unor programe care să permită conservarea identității naționale tradiționale, în multitudinea de
manifestări înregistrate, în condițiile în care noua identitate spre care tindem, este cea europeană, sunt
obligații morale față de înaintașii noștri.
Accesul larg la informații corecte și verificate din perspectivă științifică, precum și accesul direct la
surse documentare valoroase, în format fizic și electronic, vor contribui decisiv la modul în care urmașii
comunităților istorice și dialectale din Sudul Dunării își vor contura parcursul european. Alături de un
institut fizic, în Saranda, dar și în alte locuri din Balcani, este necesar să avem un institut virtual, care să
transmită adevărul, mai mult sau mai puțin plăcut, celor care au ochi de văzut și urechi de auzit.
Fiecare dezbatere, fiecare fotografie, fiecare călătorie în spațiul balcanic, având în minte soarta
românilor sud-dunăreni, se constituie în cărămizi care contribuie la edificiul conservării patrimoniului
imaterial.
13 Muzeul Județean Teohari Antonescu, fond D. Berciu, nr. inv. 23996 Doc. Această evocare a Albaniei și a locuitorilor ei
este databilă, larg, între 1991-1997.
14 Monitorul Oficial, an 172, nr. 417, București, 2004.
SECȚIUNEA PATRIMONIU CULTURAL NAȚIONAL
ȘI RESTAURARE - CONSERVARE
RESTAURAREA UNEI FLINTE CU CREMENE
DE SECOL AL XVII-LEA
Teodor POPA*
Abstract:
The 17th century weapon comes from an Eastern Europe facility and it is a cultural good being in
the patrimony of the National Military Museum "King Ferdinand 1st" in Bucharest.
The conservation imposed the begining of the restauration process, the weapon being in an
advanced state of phisical, chemical and mechanical degradation.
Taking into consideration its complexity, both of the mecanical and of the pieces involved, it was
imposed the treatmemt of each element one by one, stopping the action of active degradation and
regiving, in the limits imposed by the object and following the principles of restauration, the proper
aspect for exposing.
Keywords: firelock, cremene, degradation, corosio, restauration
Introducere
La începutul secolului al XVI-lea a fost inventat un nou sistem de dare a focului, denumit cu
cremene, însă, până în prima jumătate a veacului trecut, nu era cunoscută existența a două etape în
evoluția acestui sistem. În urma unui studiu atent al specialiștilor s-a putut observa că, de fapt,
mecanismul de la începutul secolului al XVI-lea era unul rudimentar, cel propriu-zis apărând abia la
începutul secolului al XVII-lea.
Arma cu cremene păstrează o parte din vechile piese ale mecanismului de dare a focului, afară de
rotiță și întregul ei resort, care este înlocuit cu amnarul și tigăița, ceea ce a mărit siguranța
funcționării și cadența de tragere.
Aprinderea pulberii din interiorul țevii se producea astfel: cocoșul port-cremene era aruncat de
arcul său pe lama amnarului împingând-o înainte; scânteile astfel produse aprindeau pulberea din
tigăiță, iar focul de aici se transmitea, prin lumină, încărcăturii explozive.
Descoperirea armelor cu cremene s-a dovedit deosebit de importantă. Acestea, prin continuă
perfecționare, vor înlocui toate celelalte arme cu sisteme diferite, devenind la sfârșitul secolului al
XVII-lea armele portative de bază ale tuturor armatelor europene.
Descrierea obiectului
Flinta cu mecanism de dare a focului cu cremene, din secolul al XVII-lea (Fig. 1), provine dintr-
un atelier din Europa Orietală și se încadrează ca tipologie în clasa Balkan Rasak Miquet, cu arie de
răspâdire în Albania, Grecia, Macedonia și perioada de utilizare între secolul al XVII-lea și secolul al
XIX-lea. Altă tipologie în care se poate încadra este cea a armelor de foc tip Kariophili de origine
grecească cu influențe orientale, posibil realizată în Epir și folosită în războaiele de eliberare a
revoluționarilor greci din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.
*Expert restaurator-conservator, Laboratorul de restaurare-conservare, Muzeul Militar Național Regele Ferdinand I.

Fig.1. Flinta cu mecanism de dare a focului cu cremene, din secolul al XVII-lea, înainte de restaurare.
Lungimea acesteia este de 135 cm, având o greutate de 2,32 kg. Patul flintei, din lemn, este
realizat prin debitare longitudinală, cioplire, găurire și șlefuire. Elementele din fier (țeava,
mecanismul de dare a focului) sunt realizate prin turnare și prelucrare mecanică la cald și la rece.
Țeava lisă la interior1, având calibrul de 16 mm, este din oțel turnat, cu profilul tronconic, mai
mare începând de la culată spre vârf. Țeava este cu o singură deschidere la un capăt și hexagonală la
celălalt capăt în zona mecanismului de tragere la deschiderea tigăiței, unde se găsește și sistemul de
ochire confecționat din metal galben (alamă). Lungimea totală a țevii este de 980 mm de forma
tronconică cu baza mică de 20 mm cu dispozitiv de ochire din alamă, iar la 22 mm de vârf o inserție
de alamă sub formă de inel pe generatoarea țevii cu lățimea de 2 mm. La 820 mm de la gura țevii este
amplasat un vizor de ochire din metal galben, alamă, cu lungimea de 52 mm și grosimea de 3 mm în
formă de V, traforat pe margini cu motive florale și alungit la extremități.
La capătul țevii este cătarea realizată tot din metal galben, alamă, cuprinzând o jumătate din
diametrul țevii pe o lungime de 20 mm. Țeava este fixată pe uluc și pat prin șase brățări de formă
neregulată, ornate în relief din metal galben (alamă), cu dimensiuni 20 mm pe generatoarea mică și
36 mm pe generatoarea mare și de un manșon lat de 350 mm. Manșonul acoperă ulucul la începutul
țevii și are un orificiu de 14 mm diametru prin care trece varga de încărcare cu lungimea totală de 980
mm cu formă tronconică, cu baza mare cu diametru de 12 mm, îngustându-se spre vârf până la
diametrul de 2,5 mm. Baza mare a vergii, pe o lungime de 120 mm, este gravată cu motive geometrice
pe generatoare. Varga este realizată din oțel.
Pe uluc sunt montate doua catarame prin care trece cureaua de transport a flintei. Cataramele sunt
prinse de uluc prin șuruburi de oțel cu cap cilindric, pe partea cataramelor prin care acestea trec și pe
partea opusă de mecanism opritor cu șaibă și șplint. Șuruburile care străbat ulucul au și rol de fixare a
țevii. Prima cataramă este amplasată la 610 mm de vârful țevii, iar a doua la 990 mm. Dimensiunea
cataramelor este de 25 mm lungime, 15 mm lățime și 4 mm grosime și este realizată din oțel.
Patul flintei este din lemn pirogravat cu motive florale. Se disting pe partea mecanismului de
tragere, pe patul de lemn, două numere pansonate, 2428 și 6965, iar pe partea opusă, tot pe pat,
2428. Patul este ornat pe registrul exterior cu metal galben (alamă). Lungimea patului de la cele două
părți ascuțite la mecanismul de dare a focului este de 320 mm, iar grosimea este 18 mm la cele două
coarne și ajunge la 40 mm în zona mecanismului. Montura exterioară este gravată cu motive florale și
marginea zimțată traforată. Montura de alamă acoperă și porțiunea de lemn de legătură între pat și
uluc în dreptul mecanismului de tragere. Părțile de încheiere aflate pe fețele laterale sunt traforate și
gravate cu motive florale.
Monturile de alamă au grosimea de 0,5 mm și sunt prinse de lemn cu cuișoare de alamă la
distanță aproximativ egală de 20 mm la 3 mm de conturul armăturii.
Trăgaciul este fără apărătoare, sub formă de picătură cu sfera de diametru de 11 mm din oțel, cu
gravură tip randalină. În spatele trăgaciului este încă un cap de șurub sferic cu diametrul de 11 mm
1Specifică armelor de foc din acea perioadă.

pentru fixarea mecanismului de dare a focului. Mecanismul de dare a focului este de tip cremene (se
folosește termenul de miquet sau firelock) este în bună stare, toate piesele fiind în mișcare.
Starea de conservare
Piesa prezenta degradări fizico-chimice și mecanice în stadiu avansat, care au făcut improprie
expunerea în cadrul unei expoziții.
De asemenea, piesa prezenta un strat continuu și neuniform de compuși de coroziune specifici
fiecărui tip de metal component.
Pe lângă produșii de coroziune specifici fierului (rugina), și alamei (oxizi de cupru) -materiale folosite
pentru construcția armei- se observă fisuri la brățările de consolidare a ulucului cu țeava, urme de lovituri
și deformări la furnitura de alamă de la pat, lipsa a patru cuie folosite pentru prinderea monturii de alamă
de pat. Părțile din lemn nu sunt afectate de lovituri sau zgârieturi și nu au fisuri și lacune. Vergeaua are
urme de produși de coroziune specifici fierului, fără deformări sau lacune.
Partea metalică formată din țeavă și mecanismul de dare a focului nu prezintă deformări, doar
depuneri de murdărie (vaselină) și urme de lac. În schimb, celelalte elemente din alamă prezintă
urme de lovituri, zgârieturi, deformări și depozite de murdărie. Structura de lemn prezintă mici
deformări, fisuri, lacune, urme de lovituri și zgârieturi.
Stratul protector îl prezintă un lac îmbătrânit și uzat. Nu s-a constatat prezența unui atac
biologic pasiv nou sau urme de insecte xilofage.
Diagnostic
În urma investigațiilor fizico-chimice s-a stabilit că piesa prezintă miez metalic, acest fapt făcând
posibilă aplicarea unui tratament chimic pentru îndepărtarea produșilor de coroziune.
Lemnul suportă tratament de curățire și consolidare. Garniturile metalice din alamă de pe țeavă și de
pe patul flintei prezintă miez metalic solid și pot fi tratate chimic pentru îndepărtarea compușilor de
coroziune.
Intervenția de restaurare-conservare
Având în vedere complexitatea flintei cu cremene, atât din punct de vedere mecanic, cât și a
diversității materialelor din care a fost construit, s-a impus tratarea fiecărui element component în
parte (Fig. 2).
Fig.2. Componentele flintei cu cremene.
Țeava
Țeava este din oțel și a fost prevăzută la gură cu un dop de plută acoperit cu ceară, ce a fost
îndepărtat pentru a se putea efectua operațiunea de curățare la interior.
Pentru îndepărtarea depunerilor de murdărie aderentă s-a aplicat un tratament de degresare
prin imersie totală în soluție de detergent neionic, conc. 2% în apă distilată, curățire mecanică cu
instrumentar adecvat, pentru îndepărtarea straturilor grosiere de coroziune, spălare cu apă distilată.
Tratamentul chimic al țevii s-a realizat cu soluție de acid orto-fosforic, conc. 10 %, cu în apă distilată
prin imersie totală (Fig. 3), în 3 băi, intercalate cu perieri cu perii de plastic și curățire mecanică cu
instrumentar adecvat (batoane de fibră de sticlă, perii cu păr moale de plastic). Pasivarea țevii din fier s-a
făcut prin imersia totală a acesteia în soluție de acid orto-fosforic, conc. 20% fără inhibitor (imersie 3
minute), piesa a fost lăsată la scurs, la final surplusul de acid fosforic a fost șters urmând uscarea țevii în
mediul ambiant, prin menținerea la temperatură constantă. Conservarea s-a realizat prin aplicarea unei
pelicule de rășină acrilică Paraloid B72, conc. 3% în toluen (3:1), în două straturi.
Fig.3. Imersie în baie de curățare chimică.
Platina (mecanismul de dare a focului)
Platina ce conține mai multe piese realizate din fier forjat și are în componență materiale ce au
suferit tratamente termice de călire a aliajului fier-carbon a necesitat o degresare cu solvenți organici
urmată de un tratament mecanic ce a constat în perieri cu perii de păr moale de plastic, curățiri cu
batonul de fibră de sticlă, șlefuiri cu lână fină de oțel 0000.
Îndepărtarea depunerilor pulverulente rezultate în urma curățirilor mecanice s-a realizat cu jet
de aer comprimat și ștergere cu alcool etilic, acțiuni urmate de uscare in mediul ambiant.
Conservarea cu rășină acrilică Paraloid B72, conc. 3% în toluen(3:1), în două straturi, s-a realizat
prin peliculizare (Fig. 4).
Fig.4. Piesă conservată.
Patul și ulucul
S-a efectuat curățirea mecanică cu perii diferite pentru îndepărtarea materiei pulverulente și
decaparea lemnului cu o soluție alcoolică, alcool etilic și apă distilată 1:1, în volume pentru
îndepărtarea depunerilor de murdărie aderentă.
S-au lipit fisurile și crăpăturile longitudinale și transversale ale ulucului, folosind rășină
epoxidică bicomponentă .
Strângerea și apropierea părților rupte s-au realizat cu menghine de lemn, cu fălcile de strângere
protejate de manșoane de plastic. Lustruirea s-a realizat cu ceară în straturi succesive.
Ornamentele din alamă
Ornamentele au necesitat un tratament diferit fața de celelalte componente, dată fiind natura
metalului constituent. În prima fază a tratamentului s-a realizat degresarea suprafețelor metalice pentru a
îndepărta depunerile de murdărie aderentă, prin imersie totală într-o baie cu o soluție de detergent
neionic, conc. 2% în apă distilată. A urmat o curățire mecanică ușoară cu perii de plastic și spălare cu apă
distilată.
Tratamentul chimic s-a realizat prin imersarea totală a ornamentelor în soluție de Complexon
III, conc. 3,72 %în apă distilată ( Fig. 5), în 3 băi succesive (2 ore pentru fiecare baie), intercalate cu
perieri ușoare cu perii de plastic și spălare cu apă distilată.
Fig.5. Imersie în baie chimică.

Surplusul de apă a fost îndepărtat cu alcool etilic, piesele fiind apoi uscate în mediul ambiant.
După uscare a urmat conservarea prin peliculizare cu rășină acrilică Paraloid B72, conc. 3% în
toluen (3:1), în două straturi, etapă care s-a realizat prin peliculizare.
Pierderile de material de la garnitura din zona culatei a fost replicată din alamă și a fost lipită de
piesa originală cu rășină epoxidică Poxipol, zona de lipire fiind ajustată mecanic cu micromotorul cu
freze diferite.
Montarea
Montarea tuturor componentelor s-a realizat într-o anumită ordine, impusă de tehnologia de
fabricație și s-a făcut prin fixarea pieselor cu sistemele de prindere originale. S-au montat piesele
componente și au fost aliniate, verificând la fiecare operație îmbinarea fermă, fără frecări între piese
și funcționarea ușoară a mecanismului montat.
În timpul montării s-a urmărit ca toate componentele ( Fig. 6) să se îmbine fără tensiuni la
strângeri, mecanismul de dare a focului să funcționeze lin, fără frecări. Mecanismul a fost gresat cu
ulei de arme în timpul și după montarea părților componente ale pistolului (țeava, mecanismul de
dare a focului, garda trăgaciului, trăgaciul, garniturile de alamă).
Fig.6. Piese conservate.
Materialele folosite în procesul de restaurare sunt compatibile și reversibile, metodologia a

respectat principiile restaurării, având ca rezultat stoparea acțiunii de degradare a coroziunii active și
redarea aspectului potrivit valorificării expoziționale (Fig. 7).
Fig.7. Obiect restaurat.

Bibliografie:
***„Rules, regulations and scales applicable to the proof of small arms 2006”, Editura The
Worshipful Company of the of gunmakers of London, Londra, 2006.
Miler David, „The ilustrated directori of guns”, Editura Pepperbox Press Ltd, Leeds, 2011.
Mourey William, „Etude comparee de la resistance a diversses formes de corrosion des
revetements protecteurs utilises en conservation des metaux”, în ICOM COMMTTEE FOR
CONSERVATION 8th Triennial Meeting Sydney, Australia 6-11 September, 1987, Editura The Getty
Conservation Institute, Los Angeles.
Pariselle H., „Cours de chimie, deuxieme partie-metaux”, Editura Masson et C., Paris, 1943.
Plenderleith Harold James, Werner Alfred Emil Anthony, „The conservation of antiquities and
works of art : treatment, repair, and restorationˮ, Editura Oxford University Press, Londra, 1979.
Robert de Lasteyrie, „Bibliographie générale des travaux historiques et archéologiques publiés
par les Sociétés savantes de France”, Editura Imprimerie nationale, Paris, 1911.
Torsten Lenk, „The Flintlock: Its Origin, Development, and Use”,Editura J. F. Hayward ,
Skyhorse, 2007.
Viaceslavov P.M., „Lustruirea, decaparea, corodarea și degresarea metalelorˮ, Editura
Tehnică, București, 1973.
Vlad Ana Maria, Niculescu Gheoghe, „Metode instrumentale de analiză în artă și arheologie”,
Editura Performantica, Iași, 2013.
Vlădescu Cristian, Konig Carol,Popa Dan, „Arme în muzeele din România”, Editura Meridiane,
București, 1973.
PIESE MILITARE DIN COLECȚIA MUZEULUI OLTENIEI
RESTAURATE CU OCAZIA CENTENARULUI MARII UNIRI
Valentin Lucian PREDA*
Abstract:
The article presents several military objects from The Oltenia Museum collection that were
restored on the occasion of The Romanian Centenary. Among others, a Mannlicher Schoenauer
carabine, a Arisaka rifle and a Adrian helmet were brought in the visitors attention due to an
exhibition celebrating The Great Union. We present the restoration methodology applied on these
objects and the results of this work.
Keywords: restoration, methodology, Mannlicher carabine, Arisaka rifle, Adrian helmet
La sfârșitul anului 2018, Muzeul Olteniei a dedicat Centenarului expoziția Iluzii, deziluzii și
Marea Unire, expoziție ce a adus în atenția publicului numeroase obiecte folosite sau realizate de
militarii și civilii români, precum și numeroase documente inedite referitoare la multiple aspecte din
acele momente. Fotografii înfățișând câmpurile de luptă, viața din spatele frontului, piese din dotarea
armatei române, scene din prizonierat, momente de la actul Marii Uniri oferind un tablou cât mai
complet al faptelor istorice petrecute acum mai bine de un veac.
Contribuind la această inițiativă am ales spre exemplificare câteva din cele mai reprezentative
piese metalice restaurate cu ocazia acestei expoziții aniversare.
Restaurarea unei carabine Mannlicher Schoenauer M 1903
Începând cu anul 1885, puștile forțelor austro-ungare au fost echipate cu sistemul de repetare
Mannlicher, caracteristica specială fiind magazia de cartușe pe baza unei acționări cu bolțuri, care
permitea trăgătorului să încarce cinci sau mai multe cartușe cu o singură apăsare. Acest sistem de
încărcare a fost introdus și în Germania, Olanda, Bulgaria, România și Franța.
În 1891, cifrele de producție depășeau 500.000 de puști pe an; cu modelele M. 85, M. 88, M. 90
și M. 95, fabrica Steyr Mannlicher a devenit cel mai mare producător de arme din lume, puștile lor
fiind exportate în mai mult de 20 de țări.
Ferdinand Ritter von Mannlicher (1848-1904), inginer austriac și designer de arme de calibru
mic, a fost remarcat pentru inventarea sistemului de magazie cu încărcător - încărcarea en-bloc. Mai
târziu, făcând îmbunătățiri ale altor modele, alături de Otto Schönauer, a brevetat o magazie rotativă
perfecționată, înregistrând un succes comercial și militar. În 1903, cei doi au dezvoltat Original
Mannlicher Schönauer. Această pușcă de vânătoare cu un sistem cu bolț și cu o magazie rotativă a
fost vândută în întreaga lume în mai multe variante, devenind, peste ani, o legendă printre puștile de
vânătoare, fiind produsă până în 19731.
Mannlicher s-a alăturat companiei austriece Arms Factory de la Steyr, Austria, care, sub numele de
Steyr Mannlicher, a devenit în curând unul dintre cei mai mari producători de arme din Europa. La
începutul Primului Război Mondial, cu peste 15.000 de angajați, producția a fost de 4.000 de arme pe zi2.
După război, arma Mannlicher Schoenauer a fost destinată utilizării civile, cum ar fi practica la
țintă și vânătoarea. De pildă, scriitorul american Ernest Hemingway folosea frecvent pușca,
menționând-o în unele dintre scrierile sale.
Piesa ce face obiectul acestui articol este o carabină Mannlicher Schoenauer (foto 1), de
proveniență austriacă, aparține Muzeului Olteniei Craiova și datează din anul 1903. La baza țevii se
* Expert restaurator, Laboratorul de restaurare și conservare, Muzeul Olteniei Craiova.

1 https://www.steyr-mannlicher.com/en/company/
2 https://en.wikipedia.org/wiki/Ferdinand_Mannlicher
află o serie de înscrisuri, oferind informații utile ce au condus la o identificare precisă: Oesterr.
Waffenfabr. – Ges. Steyr, Patent Mannlicher Schoenauer M1903.
Foto 1. Carabină Mannlicher Schoenauer. Înainte de restaurare.
Elementele din fier (țeava, mecanismul de tragere, garda) sunt realizate prin turnare și
prelucrare mecanică la cald și la rece. Patul carabinei este realizat din lemn.
Piesa prezenta degradări fizico-chimice și mecanice: depuneri de praf și murdărie pe toată
suprafața piesei, un strat neuniform de compuși de coroziune, elementele de fixare prezentau uzură
mecanică, acestea nereușind să realizeze o prindere sau o fixare fermă a elementelor ce trebuiau
îmbinate, șurubul ce prinde țeava de ulucul din lemn lipsea, fiind unul din factorii care au dus la
ruperea lemnului; patul din lemn era fracturat, prezenta urme de lovituri, fisuri și pierderi de
material.
Procesul de restaurare s-a realizat în vederea stopării coroziunii, tratamentul aplicat urmărind
îndepărtarea compușilor de coroziune, consolidarea lemnului, stabilizarea suprafețelor metalice și
conservarea acestora.
Au fost demontate elementele componente (foto 2), patul, garda, trăgaciul, mecanismul de
tragere, țeava, și s-a realizat degresarea componentelor cu solvenți organici.
Foto 2. Demontarea piesei.
Curățarea mecanică a constat în curățarea zonelor cu oxizi de fier intervenind punctual cu

batoane de fibră de sticlă cu dimensiuni diferite și șlefuire cu lână de oțel fină 0000.
După îndepărtarea șurubului care bloca țeava, zonele inaccesibile din interior au fost tratate cu
Ferstab, soluție alcoolică de tanin care reacționează cu compușii de coroziune ai fierului.
După îndepărtarea punctuală a coroziunii active, conservarea a constat în aplicarea unei pelicule
de ulei de arme Balistol.
A fost confecționat un șurub de prindere a țevii de ulucul armei și a fost brunat cu o soluție de
brunare pentru arme.
Patul din lemn (foto 3-4) a fost curățat mecanic cu perii diferite pentru îndepărtarea materiei
pulverulente, s-au realizat consolidări cu rășină bicomponentă Devcon și rețea de fibră de sticlă,
surplusul a fost șlefuit cu micromotorul (foto 5), s-au realizat apoi chituiri și integrări cromatice
cu baiț.
Foto 3. Patul din lemn – detaliu. În timpul restaurării.
Foto 4. Consolidarea lemnului.
Foto 5. Detaliu – în timpul restaurării.
Montarea elementelor componente ale carabinei s-a realizat în ordinea impusă de tehnologia de
fabricație (foto 6), alinierea acestora urmărind îmbinarea fermă, fără tensiuni la strângere.
Foto 6. Carabină Mannlicher Schoenauer – elementele componente.
S-a fixat țeava pe ulucul din lemn cu șurubul realizat (cel original lipsind, fiind unul din factorii
care au dus la ruperea lemnului deoarece țeava presa cu centrul de greutate pe ulucul fragil).
După restaurare, piesa de o deosebită însemnătate istorică și-a recăpătat integritatea și a fost
adusă la o stare apropiată de cea inițială (foto 7-8).
Foto 7-8.Carabină Mannlicher Schoenauer – după restaurare.
Pușca Arisaka – Tip 30
Arisaka este termenul generic pentru familia de puști militare japoneze, aflate în producție și
utilizare ca arme de serviciu, din 1897 până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind
folosite în armata și marina japoneză imperială, și nu numai: înainte de 1939, Arisaka a fost folosită
de armata britanică și armata rusă, în Finlanda și Albania și au fost angajate de țările vecine atât în
timpul, cât și după cel de-Al Doilea Război Mondial, în locuri precum China, Thailanda și Cambodgia.
Arisaka Tipul 30 a fost arma standard de infanterie a armatei japoneze imperiale din 1897 (al 30-
lea an al perioadei Meiji, prin urmare, Tipul 30) până în 1905, fiind folosită de forțele japoneze din
prima linie în războiul ruso-japonez3.
3 Honeycutt Jr., Fred L. and Anthony, Patt F. Military Rifles of Japan. Fifth Edition, 2006. Julin Books
308 T ra di ți e, i sto ri e , a r ma tă
Armata japoneză imperială a început să dezvolte o nouă pușcă în decembrie 1895 pentru a
înlocui pușca Murata, care era folosită deja din 1880. Proiectul a fost gestionat de colonelul Arisaka
Nariakira și a fost prima într-o serie de puști folosite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Printre caracteristici: luneta de mare precizie până la 2 000 de metri; testele pe eșantioane ale
puștilor Arisaka efectuate după război au arătat că bolțurile și receptoarele lor au fost construite din
oțel carbon de o calitate deosebită, astfel că în timpul testelor Arisaka s-au dovedit a fi mai puternice
decât puștile M1903 Springfield, Lee-Enfield și Mauser.
În afară de Japonia, modelul a fost furnizat multor națiuni în timpul și după Primul Război
Mondial. Cel mai important utilizator a fost Imperiul rus, care a comandat aproximativ 600 000 de
puști Arisaka, cel puțin jumătate sau mai multe dintre acestea fiind puști de tip 30 și carabine4.
Cu toate acestea, după predarea japonezilor în vara anului 1945, fabricarea puștilor și a
munițiilor s-a oprit brusc, iar Arisaka a devenit rapid depășită.
Piesa ce face obiectul acestui articol este o pușcă japoneză Arisaka - Tipul 30 (foto 9-10), din
colecția Muzeului Olteniei Craiova. Sigiliul proprietății imperiale, crizantema cu 16 petale și cele
câteva însemne specifice au condus la identificarea piesei, oferind informații valoroase despre
istoricul deosebit al acestui tip de puști.
Foto 9-10. Pușcă Arisaka – Tip 30. Înainte de restaurare.
Elementele din fier (țeava, mecanismul de tragere, garda) sunt realizate prin turnare și
prelucrare mecanică la cald și la rece. Patul puștii este realizat din lemn.
Piesa prezenta degradări fizico-chimice și mecanice: depuneri de praf și murdărie pe toată
suprafața piesei; în trecut fiind acoperită cu un strat de smoală, ca metodă de conservare, aceasta a
antrenat depuneri, rezultând un aspect îmbâcsit; compuși de coroziune dispuși neuniform;
elementele de fixare prezentau uzură mecanică, acestea nereușind să realizeze fixarea fermă a
elementelor ce trebuiau îmbinate; lemnul prezenta urme de lovituri.
Procesul evolutiv de degradare în care se afla piesa a necesitat intervenția în vederea stopării
coroziunii, tratamentul aplicat urmărind îndepărtarea materiilor aderente, a compușilor de
coroziune, stabilizarea suprafețelor metalice și conservarea acestora.
Au fost demontate elementele componente (foto 11) - patul, garda, trăgaciul, mecanismul de
tragere, țeava - și s-a realizat îndepărtarea stratului de smoală și degresarea componentelor cu
solvenți organici (foto 12).
4 Allan, Francis C.; White, Doss H.; Zielinski, Dr. Stanley. The Early Arisakas 2006. AK Enterprises
Foto 11. Demontarea piesei. În timpul restaurării.
Foto 12. Detaliu. În timpul restaurării.
Tratamentul mecanic a constat în curățarea zonelor cu oxizi de fier intervenind punctual cu

instalația de microsablare, utilizând ca agent de sablare sfere de sticlă cu dimensiunea de 50-100
microni, cu reglaj variabil al presiunii de lucru și al cantității de pulbere folosite. S-au folosit apoi
batoane de fibră de sticlă cu dimensiuni diferite și lână de oțel fină 0000, pentru șlefuire (foto 13).
Foto 13. Elemente metalice, după tratamentul mecanic.
După îndepărtarea șurubului care bloca țeava, zonele inaccesibile din interior au fost tratate cu
Ferstab, soluție alcoolică de tanin care reacționează cu compușii de coroziune ai fierului.
Elementele metalice, după îndepărtarea punctuală a coroziunii active, au fost brunate conform
literaturii de specialitate în domeniul armelor (foto 14), conservarea constând în continuare în
aplicarea unei pelicule de ulei de arme Balistol (foto 15).
Foto 14-15. Conservarea elementelor metalice.
Patul din lemn (foto 16) a fost curățat mecanic cu perii diferite pentru îndepărtarea materiei
pulverulente.
Foto 16. Patul din lemn – detaliu. În timpul restaurării.
S-a realizat montarea elementelor component (foto 17), alinierea acestora urmărind îmbinarea
fermă, evitând tensionările.
Foto 17. Pușcă Arisaka – Tip 30. Elementele componente.
Restaurarea acestei piese și-a propus, prin abordarea metodologiei de lucru, stoparea acțiunii de
degradare a coroziunii active, tratamentul aplicat urmărind îndepărtarea compușilor de coroziune,
stabilizarea și conservarea suprafețelor, și redarea aspectului potrivit valorificării expoziționale (foto 18).
Foto 18.Pușcă Arisaka – Tip 30. După restaurare.
Cască militară tip Adrian
Prezentată în 1915, casca numită după generalul August-Louis Adrian a fost prima cască
modernă de oțel din dotarea armatei franceze în timpul Primului Război Mondial.
Pe măsură ce armatele Europei au încărcat armele în 1914, căștile soldaților lor deveniseră
aproape piese decorative oferind doar o protecție limitată.
Creată atunci când milioane de soldați francezi au fost angajați în lupta în tranșee, a fost
concepută pentru a proteja purtătorul împotriva rănilor la cap cauzate de șrapnelele generate de noua
tehnică de foc indirect, capul fiind cel mai expus bombardamentului de artilerie.
Astfel, până la sfârșitul anului 1915, au fost produse, în cinci fabrici, mai mult de trei milioane de
căști. Acest model a servit multor armate până în anii 1930, M15 francez (foto 19) fiind popular
armatelor rusești, sârbe, române și italiene.
Foto 19. Un exemplu tipic al căștii Model 1915

Adrian, cu insigna unităților de infanterie.
Casca franceză de tip Adrian (foto 20-21) aparține Muzeului Olteniei Craiova și datează din
timpul Primului Război Mondial. Pe partea din față se află simbolul metalic al unei bombe în flăcări,
marcând apartenența la unitățile de infanterie, precum și literele RF – Republique Francais.
Calota coifului din fier este de formă semisferică, cu marginea inferioară ușor evazată. Casca
prezintă o calotă adâncă, un cozoroc scurt și drept continuat lateral și în spate cu un bor înclinat.
Foto 20-21. Cască militară tip Adrian, înainte de restaurare.

Piesa prezenta degradări fizico-chimice și mecanice (foto 22) care au făcut improprie
expunerea în cadrul unei expoziții. Prezenta un strat continuu și neuniform de compuși de
coroziune - oxizi ai fierului dispuși neuniform pe toată suprafața la exterior și la interior,
depuneri de materiale și substanțe organice pe toată suprafața piesei și degradări ale stratului de
vopsea.
Foto 22. Detalii ale stării de conservare.
De asemenea, pierderi de material la interior (lipseau elementele de protec ție a capului),

ornamentul central era parțial desprins, prezenta degradări mecanice și uzură funcțională.
Piesa se afla într-un proces evolutiv de degradare, necesitând intervenția în vederea
stopării coroziunii, tratamentul aplicat urmărind îndepărtarea compu șilor de coroziune,
stabilizarea suprafețelor metalice și conservarea acestora.
Restaurarea a necesitat aplicarea unor tratamente chimice și mecanice alternative. După
demontarea pieselor componente, s-a aplicat un tratament de degresare prin imersie totală în
soluție de detergent neionic, conc. 2% în apă distilată, pentru îndepărtarea depunerilor de
murdărie aderentă, urmând o curățare mecanică ușoară cu perii de plastic și spălări repetate.
Tratamentul mecanic (foto 23-25) a constat în îndepărtarea compușilor de coroziune
folosind diferite perii de plastic și de oțel, lână fină de oțel 0000, batoane de fibră de sticlă.
Foto 23-25. Curățare mecanică folosind micromotorul cu perii diferite și instrumentar adecvat.
Suprafețele au fost șlefuite cu lână fină de oțel (foto 26-27). Îndepărtarea depunerilor
pulverulente rezultate în urma curățărilor mecanice s-a realizat cu jet de aer comprimat, ștergere cu
alcool etilic și uscare in mediul ambiant.
Foto 26-27. După curățarea mecanică a piesei.
A urmat apoi un tratament cu Ferstab (foto 28-29), soluție alcoolică de tanin care reacționează
cu compușii de coroziune ai fierului. Soluția a fost aplicată în 2 straturi, prin pensulare.
Foto 28-29. În timpul taninării cu Ferstab.
Pentru restaurarea elementelor componente (insigna cu însemnele Republicii Franceze și

tăblițele din interior) am utilizat punctual microsablarea cu sfere din sticlă cu diametrul de 100 -
150 microni. Pentru aducerea la luciul metalic am folosit diferite perii și batoane de fibră de
sticlă.
Insigna a fost fixată cu rășină bicomponentă Devcon, elemenul de prindere original
păstrându-se doar pe jumătate.
După uscarea soluției de tanin, piesa a fost șlefuită cu lână fină de oțel 0000, pentru a reduce
luciul căștii și a-i oferi o nuanță mată, adecvată câmpului de luptă și a condițiilor din mediul
original (foto 30-32).
Foto 30-32. Cască militară tip Adrian,

după restaurare.
Restaurarea acestor piese s-a realizat prin adoptarea unui ansamblu de măsuri menite să
contracareze efectele degradărilor fizice, chimice și biologice asupra bunurilor culturale prezentate.
Efectuarea intervențiilor de restaurare a avut scopul de a stopa procesele de deteriorare, de a păstra
cât mai mult posibil din original și din semnificația inițială a obiectelor, a urmărit aducerea la o stare
și la un aspect care să transmită cât mai complet funcția originală a acestora.
Bibliografie:
https://www.steyr-mannlicher.com/en/company/
https://en.wikipedia.org/wiki/Ferdinand_Mannlicher
Honeycutt Jr., Fred L. and Anthony, Patt F. Military Rifles of Japan. Fifth Edition, 2006. Julin
Books
Allan, Francis C.; White, Doss H.; Zielinski, Dr. Stanley. The Early Arisakas 2006. AK
Enterprises
http://combathelmets.blogspot.com/2012/07/model-1915-french-colonial-infantry.html
https://warfarehistorynetwork.com/daily/military-history/militaria-wwi-helmets-from-french-
troops/
Mannie Gentile: Combat Helmets of the 20th Century: French model 1915 Adrian Helmet: The
Movie
Cesare Brandi, Teoria restaurării, Editura Meridiane, București, 1995, ISBN 973-33-0330-5
Mourey, William, Conservarea antichităților metalice de la săpătură la muzeu, Editura
Tehnică, București, 1998.
CARTEA VECHE ROMÂNEASCĂ – REPARAȚIE ARTIZANALĂ
SAU RESTAURARE ȘTIINȚIFICĂ
Claudia CONDRUZ*
Abstract:
The National Library of Romania holds a valuable collection of ancient, Romanian and
bibliophile books. The article presents the case of an ancient Romanian book, printed at Blaj in 1783,
titled Octoih și slujbele sfinților de obște.
The volume didn’t have the original link anymore. After a brief description of the book and of the
conservation stage it was in, there are presented the stages of the restoration process and the way in
which was possible to preserve it in order for the aspect of the restored volume to be as close as their
original form.
Keywords: old Romanian book, reparation, restoration, sewing, backbone
Biblioteca Națională a României deține o colecție de carte românească, veche și bibliofilă de

mare valoare. Fiecare carte este purtătoare de informații prețioase legate de text, de materialele ce
intră în componența ei, precum și de tehnicile în care aceasta a fost realizată.
Cercetând în profunzime o carte prin această prismă, se pot obține numeroase și importante date
referitoare la materialele utilizate în diverse epoci și zone geografice, la tehnicile de lucru folosite de-a
lungul timpului, la gradul de rezistență al cărții în fața agresiunilor mediului înconjurător, dar și la
modul în care a fost păstrată (depozitată), consultată sau tratată.
De multe ori, pe parcursul vieții unei cărți, informațiile prezente în momentul realizării sale se
estompează, sunt înlocuite cu altele sau se amestecă cu acestea, cum se întâmplă în cazul reparațiilor
și relegărilor. Intervenind în armonia ansamblului structural al acestora, aceste operații fac mai mult
rău decât bine.
Totalitatea informațiilor consemnate în dosarul de restaurare întocmit pentru fiecare carte
constituie, alături de fotografiile-martor, o bază de date importantă în studierea unei cărți vechi, în
stabilirea diagnosticului și a tratamentului adecvat.
Restaurările efectuate în trecut vizau cu precădere textul. De foarte multe ori, din dorința tratării
temeinice a paginilor purtătoare de text și imagine, ele s-au dovedit a fi prea agresive, având un efect
distructiv asupra elementelor ce compun legătura.
În majoritatea cazurilor, se detașa corpul cărții de legătură, se desfăcea cusătura, pentru a se
putea spăla filele. După terminarea restaurării corpului cărții, se refăcea legătura cu materiale
asemănătoare celor originale, dar ceea ce rezulta era doar o copie aproximativă a legăturii originale.
În unele situații, au fost înlocuite scoarțele de lemn considerate prea mici, cu scoarțe de carton, croite
generos, dar din păcate, nepotrivite.
Un astfel de caz întâlnit în laboratorul nostru poate fi o carte veche românească tipărită la Blaj în
anul 1783, în limba română, cu alfabet chirilic1, Octoih și slujbele sfinților de obște. La o primă
privire, am constatat că volumul nu avea legătura originală deoarece avea încuietorile metalice fixate
pe scoarțe de mucava. Analizând apoi și corpul cărții, am observat că tranșa volumului era tăiată iar
cusătura era realizată în crestătură, pe 3 nervuri îngropate. La extremitățile cotorului interior se aflau
2 capitalband-uri realizate industrial, de culoare maro roșcat. Cotorul exterior urma profilul cotorului
interior – acesta fiind drept, fără nervuri profilate.
* Centrul Național de Patologie și Restaurare a Documentelor, Biblioteca Națională a României.

1 Specific Evului Mediu românesc.
316 T ra d iți e, ist o ri e , a rm a tă
Exemplarul era complet, 353 de file, cu două greșeli de numerotare consemnate în fișa analitică
de către bibliotecarul specializat în carte veche. Hârtia folosită era o hârtie fabricată manual, din fibre
textile vegetale. Textul era ornamentat cu frontispicii, letrine, viniete și numeroase gravuri. Foaia de
titlu era încadrată de un chenar cu motive florale având reprezentată în partea superioară o albină.
Învelitoarea era din piele de vițel de culoare maro roșcat. Învelitoarea anterioară avea imprimat cu
foiță de aur un chenar cu motive fitomorfe, cu fleuroane în zona colțurilor. În centrul acestui chenar
era un medalion cu Fecioara Maria și Pruncul Iisus. Învelitoarea posterioară, confecționată din
același tip de piele, avea imprimată tot cu foiță de aur, în centrul acesteia, o cruce. Forzațurile atașate
la corpul cărții prin lipire erau confecționate din hârtie fabricată industrial.
Descrierea stării de conservare
Filele ce compuneau corpul cărții erau acide (pH-ul hârtiei = 4,4 – conform Buletinului fizico-
chimic), erau desprinse din legătură, majoritatea fiind fixate în legătură cu ajutorul unor benzi de
hârtie, iar altele aveau zone lipsă și erau completate empiric. Foaia de titlu și următoarea filă
prezentau pe o suprafață de cca 2/3 (în vecinătatea tranșei frontale) o îmbrunire a hârtiei rezultată în
urma pătării accidentale cu apă. Patina vulgară din zona colțului inferior drept era prezentă pe
suprafața filelor volumului, alături de pete de ceară, depozite de praf, clei, păr, fragmente vegetale și
pulbere de cărbune.
Învelitoarea de piele era ruptă în zona colțurilor și de-a lungul articulației externe, prezentând
lipsuri în dreptul încuietorilor metalice. Cotorul exterior era într-o stare avansată de degradare,
prezenta numeroase fisuri și era rupt pe direcție verticală, în patru fragmente. Cartonul din care erau
confecționate scoarțele era exfoliat și îndoit în zona colțurilor. Cotorul interior era frânt în două părți,
capetele nervurilor retezate la nivelul articulațiilor interne, ceea ce a condus la desprinderea
scoarțelor de blocul cărții. Ața cu care s-a efectuat coaserea era ruptă în mai multe locuri. Ambele
forzațuri erau desprinse de corpul cărții, desprindere produsă odată cu detașarea scoarțelor de
blocul cărții.
Analizând modul în care acest volum a fost relegat, precum și starea de conservare în care se afla
în momentul intrării în laboratorul nostru, am optat pentru păstrarea cusăturii existente
(neoriginală) ca element aparținând istoricului cărții și modificarea doar a cotorului exterior care nu
era specific cărților vechi românești.
După efectuarea tratamentelor de curățare uscată și umedă aplicate filelor, au urmat operațiile
de consolidare cu văl japonez a fisurilor, de completare a zonelor lipsă cu hârtie japoneză, de curățare
a surplusului de hârtie și aducere la format, refacerea fascicolelor și formarea blocului de carte.
Recoaserea volumului s-a făcut cu ajutorul gherghefului conform legăturii existente.
Pentru a respecta totodată și legătura cărților vechi românești, am confecționat un ricăn din
carton pe suprafața căruia am aplicat nervuri profilate false.
În același scop, am cusut la extremitățile cotorului interior capitalband-uri specifice acestei
legături.
După consolidarea scoarțelor de carton în zona colțurilor, au urmat operațiile de restaurare a
învelitorii de piele, ancorarea scoarțelor la blocul cărții, fixarea ricănului și lipirea pe suprafața
acestuia a noului cotor exterior de piele, croirea unor noi forzațuri folosind hârtie manuală și atașarea
lor prin lipire la blocul cărții. Intervențiile finale au constat în emolierea cu cremă a învelitorii de
piele și confecționarea unei casete de protecție.
Modul de abordare a restaurării acestui volum a permis conservarea elementelor existente în
momentul începerii intervenției, consolidarea porțiunilor fragilizate ale acestora, completarea zonelor
lipsă, precum și reconstituirea elementelor pierdute, astfel încât aspectul volumului restaurat să fie
cât mai aproape de cel inițial.
RESTAURAREA UNEI CĂRȚI VECHI ROMÂNEȘTI
DE SECOLUL AL XVIII-LEA
Valentina ALBEI*
Abstract:
The article presents the restoration of an ancient, Romanian book of the eighteenth century, a
Sermon (Cazanie) printed at Râmnic in 1781.
In the first part of the paper it is a brief description of the stage of conservation of the book; the
degradations that have emerged being because of storage conditions and because of the board
abruption from the book body.
In the last part there are presented the restoration operations that were made for this volume to
regain it’s functionality, integrity and aspect (as close as possible from the original), it’s life having
been extended for the long haul.
Keywords: Ancient book, hand paper, damage, leather, restoration
Volumul care face subiectul acestui articol este o Cazanie tipărită la Râmnic în anul 1781 de către
Ieromonahul Climent și tipograful Constantin, fiind unul din cele patru exemplare aflate în Colecțiile
Speciale ale Bibliotecii Naționale, conform fișei analitice întocmită de către bibliotecarul colecției.
Degradările suferite au fost majore, privind atât legătura, cât și corpul cărții.
Volumul a fost tipărit în limba română cu alfabet chirilic1.
În urma investigațiilor fizico-chimice și biologice, s-a stabilit că textul este tipărit cu cerneală
tipografică neagră, pe bază de carbon, insolubilă în apă și alcool etilic.
Hârtia este de fabricație manuală, cu un grad bun de încleiere, având în compoziția sa fibre
textile vegetale. Liniile de apă sunt dispuse vertical, filele au grosimi variabile, cu un pH de 6,8.
Textul este scris pe o singură coloană, în cadrul unui chenar simplu. Numărul filelor este de 300.
Volumul este incomplet, lipsind primele două file nenumerotate și pagina de titlu.
Ornamentica textului conține letrine, viniete și frontispicii care marchează începutul capitolelor,
realizate cu același tip de cerneală neagră.
* Centrul Național de Patologie și Restaurare a Documentelor, Biblioteca Națională a României.

1 Specific Evului Mediu românesc.
La fila 112, completarea colțului inferior a fost executată cu o hârtie pe care este prezent un
fragment de text manuscris, religios.
Din cauza retezării capetelor nervurilor la nivelul articulației, scoarțele s-au detașat de corpul
cărții. Ca urmare a absenței protecției acestora, filele au suferit numeroase sfâșieri, răsuciri, plieri, în
special pe zona marginală. Cutări accentuate ale suportului papetar se regăsesc mai ales la începutul
și sfârșitul volumului. Sunt prezente numeroase pete de ceară, urme de praf, clei de origine animală,
fragmente vegetale, pete de apă, rugină, patină vulgară.
Pielea folosită pentru învelitoare este și ea foarte afectată, prezentând lipsuri în zona colțurilor, a
tranșelor și a cotorului exterior. Culoarea pielii este estompată, iar buletinul de analiză chimică indică
un pH acid, de 4,6.
Cusătura executată prea strâns, a condus la deformarea cotorului interior și retezarea capetelor
nervurilor la nivelul articulației, cauzând desprinderea scoarțelor de corpul cărții.
Ținându-se cont de starea avansată de degradare în care se afla volumul, s-a realizat restaurarea
integrală a acestuia, prin următoarele operații:
- desfacerea cusăturii
- curățarea uscată a filelor
- spălarea prin imersie a acestora în apă la temperatura de 25 – 35 oC
- completarea și consolidarea zonelor afectate
- restaurarea elementelor legăturii (refacerea cusăturii pe patru nervuri profilate, coaserea
capitalband-ului pe pânză de sac, căptușirea cotorului interior cu pânză și hârtie, completarea cu
piele nouă a zonelor lacunare ale învelitorii din piele).
Detașarea coperților a determinat expunerea corpului cărții la condiții improprii de conservare,

soldate cu plierea accentuată a primelor și ultimelor file, pliere care a rămas imprimată în memoria
hârtiei și a făcut foarte dificilă refacerea aspectului inițial. Tratamentul umed și presările
intermediare succesive nu au putut șterge în totalitate urmele agresiunilor exercitate asupra hârtiei,
situație cu care restauratorii de documente pe suport papetar se întâlnesc frecvent.
La refacerea legăturii s-a ținut cont de viciul de execuție constatat cu prilejul analizării
volumului, respectiv cusătura prea strânsă, această operație realizându-se printr-o metodologie
adecvată, care să împiedice tensiunile care au produs deteriorări.
Diferențele de structură a hârtiei dintre forzațul anterior fix și cel posterior fix au determinat
abordări diferite ale procesului de restaurare. Astfel, forzațul anterior fix confecționat dintr-o hârtie
de calitate superioară celei din care este confecționat forzațul posterior și ca purtător al unor
însemnări manuscrise a fost recuperat și aplicat pe un forzaț nou confecționat.
Forzațul posterior fix, din cauza calității inferioare a hârtiei și a stării de conservare (rezistență
scăzută, aderență sporită la scoarța de lemn, fragmentări numeroase pe suprafața sa) nu a putut fi
recuperat, procedându-se la confecționarea integrală a unui forzaț posterior nou.
Intervenția de restaurare a urmărit refacerea integrității volumului, ținând cont de
particularitățile acestuia, dar și de înlăturarea elementelor care au condus la anumite deteriorări.
ASPECTE PRIVIND DEGRADAREA UNEI CĂRȚI DIN ANUL 1853.
PROBLEMATICA RESTAURĂRII-CONSERVĂRII
Claudia LUPU*
Abstract:
The article presents the aspects of the action of degradation factors and their repercussions,
describing the deteriorations that have weakened the volume and the treatment set for restoration,
aiming to strengthen the support, the original structure of the materials and the initial appearance of
the book.
Keywords: degradation, conservation, restoration, paper, book
Cartea reprezintă un fragment al patrimoniului național și universal având nu doar un rol

cultural, cât îndeosebi rolul de a defini spiritualitatea unei națiuni care știe sau nu să-și apere, să-și
conserve și să-și pună în circulație valorile. Foarte multe dintre acestea primesc o apreciere realistă și
după ce restauratorul reușește să redea bunului respectiv semnificația și forma de odinioară. Acesta
se străduiește să le facă refolosibile pe cele distruse prelungindu-le viața, cât se poate de mult. Cartea,
având ca suport hârtia, material de natură organică ce îmbătrânește prin trecerea timpului, este
afectată de condițiile precare în care a stat de-a lungul timpului.
Preocuparea constantă a restauratorilor și conservatorilor este valorificarea științifică a
informației, dar și asigurarea permanenței.
Piesa supusă studiului, Viața negrilor în sudul Statelor Unite din America, este tipărită la Iași în
anul 1853, la tipografia Buciumului Romanu, în limba română alfabet de tranziție, pe hârtie modernă
cu cerneală neagră, cuprinzând și douăzeci de gravuri. Volumul este legat în scoarțe din carton cu
învelitoare de hârtie, cusătura este continuă pe trei nervuri îngropate și două lănțișoare, iar cotorul
exterior este îmbrăcat în piele cu decor floral – vegetal.
Coperta ce s-a detașat de blocul cărții - înainte de restaurare.
*Expert conservator, Expert restaurator hârtie, legătură și corp carte, pergament, Laboratorul de Restaurare-Conservare,
Muzeul Olteniei Craiova.
Cotorul exterior.
Blocul cărții ce s-a desprins de copertă - înainte Înainte de restaurare.

de restaurare.
Tranșa frontală a cărții.
Realitatea demonstrează că un număr tot mai mare de cărți vechi ating stadii de degradare atât
de avansate din cauza factorilor de mediu, încât necesită intervenții de mare complexitate.
Excesul de umiditate din locurile de păstrare menținut timp îndelungat a generat reacții chimice
de hidroliză, care au avut ca efect degradări favorizate de natura higroscopică a materialelor (hârtia și
pielea au capacitatea de a absorbi și difuza umezeala pentru a realiza o stare de echilibru în raport cu
U.R. a mediului ambiant. Absorbția și eliminarea umidității provoacă deformarea coperților,
înmuierea cleiului de amidon utilizat la lipire, creșterea acidității, precum și alterări cromatice.
Umiditatea mică poate fi cauza degradării fizico-chimice, prin pierderea apei din structura
materialului; umiditatea crescută duce la degradarea ireversibilă a suportului (pielii). În anumite
condiții, când valorile umidității relative și ale temperaturii sunt favorabile, se poate instala atacul
biologic. Cărțile oferă prin însăși compoziția lor premisa instalării acestui tip de atac. Cu cât
substratul prezintă un conținut mai bogat de nutrienți, cu atât susceptibilitatea la biodeteriorare este
mai ridicată.
Degradările biologice, cauzate de atacul de mucegai suferit de-a lungul timpului au lăsat urme
adânci pe învelitoare, scoarțe și blocul cărții.
Uzura funcțională avansată este explicabilă dacă ținem cont de vechimea piesei și de faptul că a fost
păstrată în condiții precare de-a lungul timpului. Pe lângă uzură funcțională și atac biologic, învelitoarea mai
prezenta și degradări fizico-chimice, depuneri de praf și murdărie pe suprafața materialului suport.
Viața unei cărți depinde în mare măsură de modul în care sunt întreținute coperțile.
Detalii degradare copertă (uzură funcțională, pierderi materiale, atac de mucegai, deformare).
Degradările avansate ale pielii din zona cotorului au fost cauzate de pierderea apei de constituție
prin procese de evaporare treptată datorită acțiunii temperaturii și umidității, care au condus la
deshidratare accentuată. Pe toată suprafața, pielea din zona cotorului prezenta fisuri în gren, rupturi
și lipsuri de material, era rigidizată, deformată, cu depuneri superficiale de praf atmosferic fără a avea
depuneri de murdărie aderentă.
Desprinderea blocului cărții de scoarțe a dus la deformarea acestuia (adezivul de lipire își
pierduse proprietățile devenind casant), dar și la degradarea cusăturii și deplasarea fasciculelor.
Acestea nemaifiind protejate de scoarțe înspre tranșe, au suferit îndoiri, rosături și franjurări
marginale.
Desprinderea aței de coasere, deplasarea

fasciculelor, restaurare empirică, pete.
Pete de diferite naturi, halouri de umezeală, atac de mucegai, îmbrunare, plieri.
Se puteau observa halouri de apă, ondularea accentuată a paginilor, file lipsă, dar și pierderea
unor importante porțiuni din file purtătoare de informație.
Volumul a suferit degradări fizico-chimice, paginile de început și sfârșit aveau pete profunde de
diferite naturi, iar multe file pete de nuanță gălbuie pe suprafețe mari cu transfer pe versoul hârtiei.
O problemă a reprezentat-o și restaurarea empirică, această încercare de restaurare ce a făcut
mai mult rău decât bine prin lipirea unor benzi de hârtie și prinderea cu un cui prin îndoire, care în
timp, din cauza umidității, a fost acoperit cu compuși de coroziune.
Restaurare empirică prin prinderea blocului de carte cu ajutorul unui cui.

Pete, halouri de umezeală,

restaurare empirică.
Lipsuri de material suport.
Atac de mucegai.
În consecință, după cum se observă din tipurile de degradări evidențiate, integritatea fizică a
piesei a fost afectată în decursul timpului și de aceea avem datoria de a păstra, valorifica și de a o
transmite generațiilor viitoare pentru a constitui o punte de legătură între trecut, prezent și viitor.
După parcurgerea etapelor1 premergătoare obligatorii, dată fiind starea avansată de deteriorare a
scoarțelor și învelitorii ce nu mai putea fi folosită, au fost recuperate forzațurile fixe cu ajutorul
vaporsonicului. În timpul acestei operațiuni, sub forzațuri au fost descoperite file cu însemnări și
fragmente din alte cărți suprapuse prin lipire unele de altele.
Este un fapt binecunoscut de restauratorii de carte veche că unii legători, pentru a face coperta
cât mai netedă, foloseau uneori bucăți de hârtie sau chiar coli întregi la căptușirea interioară a
legăturilor. Acestea erau coli mai vechi tipărite, rămase de la alte cărți sau manuscrise.
Descoperim uneori manuscrise sau porțiuni de manuscrise foarte vechi, gravuri ce pot avea o
valoare deosebită, de aceea ele trebuie prelevate cu grijă și restaurate cu maximum de atenție pentru
a putea fi descifrate.
File descoperite sub forzațurile fixe.
Pielea recuperată din zona cotorului a fost emoliată și rehidratată. Fasciculele au fost desfăcute și s-a
trecut la efectuarea operațiilor de curățare uscată și umedă. Deoarece blocul cărții a suferit multiple
degradări ce au fost menționate, a fost nevoie de intervenții la fiecare filă pe zonele afectate. Tratamentul
de spălare a dus la îndepărtarea petelor și a numeroaselor benzi de hârtie folosite la consolidare.
În timpul tratamentului de spălare.
S-au făcut completări prin metoda la dublu cu hârtie și văl. Refacerea fasciculelor a încheiat
restaurarea blocului cărții, urmând restaurarea legăturii și a coperților.
1F. Oprea, Manual de restaurare a cărții vechi și a documentelor grafice, Ediția a 2-a, Editura MNLR, București 2013,
pp. 281-432.
Restaurarea filelor cărții.
Cartea a fost cusută pe trei nervuri și două lănțișoare marginale și a fost încleiat cotorul și
căptușit cu pânză.
Din cauza faptului că scoarțele și învelitoarea prezentau o stare avansată de degradare, atac
fungic cu pierderi de material, precum și deformare, s-a hotărât înlocuirea acestora cu altele noi,
confecționate conform cu originalul. Scoarțele au fost ancorate la corpul cărții prin lipirea nervurilor
pe interiorul acestora, s-a lipit o piele nouă pe cotor și s-a atașat pielea originală după ce a fost
rehidratată și emoliată, apoi învelitoarea și forzațurile fixe.
Restaurarea legăturii a restabilit astfel unitatea volumului. La final a fost confecționată o casetă
de protecție. Încasetarea în cutie de carton neacid are un rol foarte important în vederea conservării
atât prin îndepărtarea efectelor nocive ale prafului, cât și prin faptul că reduce în mod semnificativ
variațiile de umiditate.
În scopul conservării pe termen lung a colecțiilor de patrimoniu trebuie să luăm în considerare
un ansamblu de măsuri menite să protejeze cărțile prin împiedicarea sau întreruperea procesului de
degradare.
Pentru a evita crearea unui microclimat favorabil atacului biologic, precum și încetinirea
îmbătrânirii naturale a volumului, urmărim și încercăm să menținem în depozit un microclimat în
parametrii optimi. De asemenea, trebuie subliniat faptul că în conservarea materialelor organice nu
este esențială doar menținerea în limite a valorilor de temperatură și umiditate, ci și stabilitatea
acestora, variațiile bruște fiind cele mai dăunătoare. Sunt folosite aparate speciale de control a
temperaturii și umidității, cu ajutorul cărora se urmărește temperatura din camera de depozitare care
trebuie să se mențină în intervalul 18-220C iar U.R. în intervalul 50-65%.
După restaurare.
Tratamentul de restaurare a cărții a urmărit înlăturarea efectelor produse de factorii de

degradare, consolidarea suportului celulozic a textului, completarea părțile lipsă și redarea aspectului
piesei. Prin aceste intervenții de restaurare s-a prelungit durata de viață a volumului și i-a fost redată
funcționalitatea.
În concluzie, putem afirma că restauratorii, cei ale căror nume și personalitate rămân discret în
umbra desăvârșirii colecțiilor muzeale, prin grija și sensibilitatea lor reușesc să redea starea operei și
să-i restabilească semnificația, pentru păstrarea și transmiterea ei în viitor.
Bibliografie:
Geba, Maria, Hârtia - suport pentru scriere. Cercetare și conservare-restaurare, Editura

Palatul Culturii, Iași, 2014.
Oprea, F., Biologie pentru conservarea și restaurarea patrimoniului cultural, Editura Maiko,
București, 2006.
Radu, M., Repanovici, A., O istorie a tiparului și a tipăriturilor, Brașov, 2002.
Știrban, Sofia, Conservarea și restaurarea colecțiilor de arhivă și bibliotecă, Alba Iulia, 2002.
TRATAMENTE DE RESTAURARE ȘI CONSERVARE SIMILARE
APLICATE UNOR PIESE CERAMICE
DIN COLECȚIA MUZEULUI OLTENIEI
Simona Violeta GHEORGHE*
Abstract:
The paper presents the process of restoration and conservation of two archaeological ceramic
pieces from the Museum of Oltenia collection, highlighting the reasons for which restoration and
conservation treatments were similarly chosen.
Keywords: ceramic, restoration, conservation
Lutul este o rocă sedimentară foarte răspândită în natură, de culoare galbenă sau cafenie, formând o
varietate de argilă cu conținut de nisip și de oxizi de fier, folosită în olărie, lucrări de construcție și sculptură.
Încă din cele mai vechi timpuri, omenirea a avut o asociere strânsă cu lutul. De la primele sale
utilizări în arhitectură ca material de construcție, creații de unelte și olărit, la o multitudine de
utilizări industriale, lutul este una dintre cele mai importante cărămizi ale civilizației noastre.
Lut.
Obiectele ceramice, produse prin transformarea lutului în obiecte dure cu ajutorul focului, prin
ardere, pot fi caracterizate extrem de variat. Geologii privesc ceramica din punctul de vedere al
constituenților minerali ai materiei prime; chimiștii sunt interesați de compoziția chimică a materiei
prime, de natura legăturii formate între ionii elementelor chimice și de transformarea chimică
rezultată ca urmare a încălzirii; olarii definesc ceramica pe baza formei și a tehnicii de realizare;
arheologii studiază cu precădere aspectele particulare ale materiei prime, tehnicii de obținere,
procesului de ardere, utilizarea în diferite contexte istorice și exemplele pot continua.
În ceea ce privește restaurarea și conservarea, aria de interes asupra ceramicii se extinde, cuprinzând
atât constituenții minerali ai materiei prime, cât și compoziția chimică a acesteia, dar și tehnica de
realizare, procesul de ardere, la care se adaugă diagnoza stării de sănătate a obiectului ceramic.
Având în vedere toate aceste aspecte a fost aleasă metodologia de restaurare pentru două piese
ceramice care prezentau caracteristici similare ale stării de conservare și ale tipologiei materialului
ceramic.
Piesele ce fac obiectul acestui studiu aparțin colecției de ceramică arheologică a Muzeului
Olteniei Craiova1 și au fost descoperite în campanii diferite, fiind datate epoca bronzului.
* Expert restaurator, Muzeul Olteniei Craiova.

În trecut au suferit intervenții inadecvate, care le-au agravat și mai mult starea de conservare
precară, aceasta datorându-se și microclimatului defectuos din spațiile de depozitare din perioada
anterioară reabilitării muzeului.
Vas epoca bronzului – înainte de restaurare.
Ceașcă epoca bronzului - înainte de restaurare.
Materialul ceramic este similar, lut ars lucrat la mână, cu o porozitate observabilă macroscopic.
Abordarea similară a metodologiei de restaurare și conservare s-a datorat deopotrivă materialului
suport similar și tipologiei comune a degradării stării de conservare.
Starea de conservare a pieselor:
- s-a intervenit inadecvat asupra lor în trecut, fragmentele fiind asamblate fără a fi fost curățate în
prealabil;
- ca urmare a lipirii incorecte multe zone de lipire își pierduseră aliniamentul;
- prezentau fragmente desprinse sau instabile;
- ghipsul utilizat pentru completări era fisurat, pătat, depășea aria lacunară;
- adezivul utilizat (emulsie de poliacetat de vinil) în intervențiile anterioare era foarte îmbătrânit;
- ambele piese prezentau numeroase depuneri de săruri (carbonați) și pământ din timpul zăcerii in situ.
Detalii înainte de restaurare.
1 Muzeul deține una dintre cele mai importante colecții de ceramică din România.
Detalii înainte de restaurare.
Pentru ambele piese ceramice, operația de debut a procesului tehnologic de restaurare a constat
în imersarea în apă caldă pentru desfacerea în fragmentele componente.
Aceasta a fost urmată de curățarea fragmentelor de depunerile de sol și praf, de depunerile
aderente de carbonați, precum și de petele de adeziv și ghips și s-a realizat prin următoarele metode:
- abur sub presiune, cu ajutorul aparatului VAPORJET din dotarea laboratorului;
- curățare mecanică ușoară, cu ajutorul bisturiului și a periilor cu păr moale;
- băi ultrasonice repetate, în reprize scurte de zece minute, în soluție de detergent neionic Tween
20 (5-10%);
- spălare finală în apă curentă, urmată de baie în apă distilată.
Ceașcă epoca bronzului – după desfacerea în

fragmentele componente.
După uscarea pe hârtie de filtru, departe de sursă directă de căldură, a urmat consolidarea
materialului ceramic prin peliculizare cu Paraloid B72 5% în toluen.
Asamblarea pieselor s-a realizat utilizând pentru lipire Vinavil 59, o emulsie de poliacetat de
vinil, fără plastifiant.
Vas epoca bronzului – după lipirea fragmentelor componente.

336 Tra diți e , i sto ri e , a r ma tă
Completarea zonelor lacunare s-a realizat cu ipsos pe suport de ceară dentară și a fost urmată de
finisarea cu pânză și hârtie abrazive de diferite granulații.
Vas epoca bronzului – după restaurare.
Ceașcă epoca bronzului – după restaurare.
Bibliografie:
Victoria L. Oakley & Kamal K. Jain – Essentials in the Care and Conservation of Historical
Ceramic Objects, Archetype Publications, 2002.
B. Fabbri, C. Ravanelli Cuidotti – Il restauro della ceramica, Nardini Editore, 2004.
Williams E., Peachey C., The Conservation of Archaeological Materials – current trends and
future directions, Archaeopress, 2010.
PROTEJAREA CU PARAFINĂ A CERNELURILOR SOLUBILE
ÎN MEDII APOASE.
COMPARAȚII CU ALTE METODE
Flavian NICA*
Abstract:
Protecting water-soluble inks is an important operation that precedes washing of cellulose
sheets.
The protection of inks using histological paraffin is a method that ensures the conditions for
washing the sheets to be done safely. The method is simple, but it requires good quality materials,
with well-defined physical and chemical characteristics.
Compared to other methods of protection it eliminates some problems and allows the
simultaneous washing, by immersion, of several sheets.
Keywords: protection, ink, paraffin, washing, white spirit
În cazul restaurării documentelor pe suport papetar, deseori este necesar ca filele să fie spălate
zonal sau prin imersie, folosind cel mai frecvent apa sau soluțiile apoase. Principalele motive pentru
care filele trebuie spălate sunt: aciditatea hârtiei, petele de apă, petele de coloranți, patina vulgară,
particulele fixate în structura hârtiei.
În cazul manuscriselor, dar și al tipăriturilor, frecvent sunt prezente ștampile, însemnări,
completări de text, semnături (Foto 1) și diverse date a căror cerneală este solubilă în apă, care este
principalul mediu de spălare. Aceste semne ce aparțin trecutului documentului aduc informații
importante pentru document în sine și pentru cei care îl cercetează. Contactul apei cu cernelurile
solubile produce efecte pe care niciun restaurator nu le dorește: în primul rând pierderea unor
informații valoroase și apoi pătarea zonei din jurul cernelurilor solubile, afectând fila și pe verso.
Astfel, documentul este restaurat pe de-o parte și deteriorat pe de altă parte.
Protejarea cernelurilor solubile este o etapă care precede tratamentul de spălare a filelor. Prin
protejarea cernelurilor trebuie să se creeze stabilitatea totală a cernelurilor în condițiile păstrării
timpilor de spălare necesari(Foto 4,6).
Înainte de protejarea cernelurilor, în legătură cu acest aspect sunt necesare câteva investigații:
- pH-ul hârtiei;
- teste de solubilitate a cernelurilor în apă, în soluții hidroalcoolice de concentrații diferite și în
white spirit;
- timpii de udare ai hârtiei;
- agenții de încleiere;
- adezivii folosiți la completări.
- observații microscopice asupra structurii hârtiei (în situații rare), directe sau prin colorarea
fibrelor celulozice cu reactivi specifici.
În funcție de datele obținute se propun tratamentele și condițiile de lucru.
În Centrul Național de Patologie și Restaurare a Documentelor1, de 12 ani se aplică metoda
protejării cu parafină, care s-a dovedit în tot acest timp foarte sigură, neexistând niciun caz în care
să apară efecte nedorite. Au fost păstrate constant calitatea materialelor utilizate și modul de lucru.
Parafina folosită este cea histologică. Este o parafină de puritate foarte mare produsă special
pentru fixarea țesuturilor și obținerea de preparate biologice microtomice. În această parafină
*Centrul Național de Patologie și Restaurare a Documentelor, Biblioteca Națională a României.

1 Din cadrul Bibliotecii Naționale a României.
structurile fine biologice, după mai multe etape de deshidratare, sunt conservate pe termen foarte
lung, astfel încât la microscop detaliile structurale să fie intacte.
Caracteristicile fizico-chimice fac această parafină bună și pentru domeniul restaurării. Punctul
de topire este cuprins între 500 C și 520 C. Compușii hidrocarbonați au un număr de 12 - 16 atomi de
carbon, ceea ce asigură topire și solidificare uniforme. Nu există urme de compuși cu grupe reactive
(ex: - OH, COOH, - CHO, - NH2). pH-ul este neutru. Prin faptul că se topește la o temperatură
scăzută față de alte tipuri de parafină, nu deshidratează fibrele celulozice și pătrunde ușor printre
spațiile libere dintre fibre, izolându-le de contactul cu apa în momentul spălării filelor. După răcire
este foarte transparentă (sticloasă), ușor elastică și nu crapă. Nu se dizolvă în soluții alcoolice și în
soluții bazice sau cu substanțe tensioactive.
Etapele de lucru sunt următoarele:
- Se topește parafina pe baie de apă cu termometru.
- Sub fila care este în lucru se pune o folie de plastic (polietilenă, polipropilenă).
- Parafina topită se aplică cu o baghetă de sticlă numai pe zona cernelurilor solubile, după care
se verifică cu lupa dacă cerneala este bine acoperită cu parafină.
- După răcire se îndepărtează folia de plastic.
Observații: filele protejate pot să fie spălate imediat sau după perioade lungi de timp fără a se
produce schimbări negative în zona protejată. Timpul de spălare nu afectează capacitatea de
protecție a parafinei. Într-o situație când nu exista altă soluție pentru îndepărtarea unor pete de
adeziv, filele au stat în mediu enzimatic (proteazic) 30 minute după care au fost spălate prin imersie
în apă de 3 ori câte 8 - 10 minute, fără ca zonele protejate să fie afectate.
După spălarea filelor și uscarea lor, parafina poate fi îndepărtată parcurgând etapele:
Zona protejată este tamponată cu white spirit, acoperită cu o folie de polietilenă incoloră,
transparentă, timp de 15 - 20 minute.
După îndepărtarea foliei de polietilenă se îndepărtează stratul de parafină de la suprafața
hârtiei cu un bisturiu metalic, fără a apăsa. Până la îndepărtarea totală a parafinei de la suprafață se
mai tamponează zona de 1 - 2 ori cu white spirit.
Pentru îndepărtarea totală a parafinei dintre fibrele celulozice filele se spală prin imersie în
white spirit la temperatura camerei, timp de 50 - 80 minute, în funcție de caracteristicile hârtiei.
Solventul se recuperează și se folosește un timp îndelungat (1 litru poate fi folosit pentru spălarea a
circa 50 file).
Scoaterea filelor din baia de spălare și tamponarea lor între hârtii de filtru.
Uscarea filelor în curent de aer departe de surse de foc (la nișă sau hotă).
Solventul white spirit trebuie să fie de calitate garantată de firma care distribuie produse
pentru restaurare și conservare (ex. Bresciani, Lucas, C.T.S.). Nu se va folosi un produs cumpărat
din magazine cu materiale de construcții sau de uz casnic. White spirit are o capacitate bună de
dizolvare a parafinei histologice, are un conținut redus de hidrocarburi aromatice și nu se evaporă
foarte repede (punct de fierbere 160oC -180oC). White spirit are pH neutru și nu lasă reziduu la
evaporare.
În situații rare, pentru protecție a fost folosită o pastă preparată din 4 părți parafină histologică
și o parte ulei de parafină. Aplicarea acestei protecții s-a făcut în situația când cernelurile solubile
erau prezente pe completări neprofesioniste, dubluri, etichete care trebuia desprinse de pe părțile
originale ale filelor, folosind apa pentru înmuierea adezivilor (Fig.1).
Prin această metodă pasta parafinică trebuie să asigure protecția cernelii, dar să nu ajungă la
stratul de adeziv, permițând astfel pătrunderea apei numai prin fila originală a documentului până
la adeziv și îndepărtarea elementelor străine (completări, etichete etc.). Îndepărtarea pastei
parafinice se face direct cu bisturiul și apoi prin imersia bucății de hârtie în white spirit (Fig.1).
Fig.1 Protejarea cernelurilor solubile în medii apoase folosind pastă parafinică.
Metodele folosite anterior se bazau pe folosirea unor soluții apoase de carboximetilceluloză

sodică (CMC-Na) sau gelatină care, prin faptul că sunt vâscoase, reduceau viteza de solubilizare și
difuzie a moleculelor de colorant din cerneală. Dacă timpul de lucru pe fila respectivă era mare o
parte din cerneală trecea în mediul apos de protecție și în împrejurimile zonei unde a fost aplicată
cerneala, pătând hârtia și făcând ca însemnările și stampilele să devină neclare (șterse).
Inconvenientele folosirii soluțiilor de CMC-Na sau gelatină pot fi sintetizate astfel:
Protejarea cernelurilor solubile în apă este parțială și este dependentă de timpul de lucru.
După protejare intervenția de restaurare trebuie să se facă imediat.
Îndepărtarea stratului de protecție se poate face numai la suprafață.
După îndepărtarea stratului de protecție hârtia va fi foarte încleiată în zona unde s-a făcut
protecția, iar suprafața acesteia va fi lucioasă. Pot să apară tensiuni între zona slab încleiată și zona
foarte încleiată, provocând ondularea hârtiei. În zona protejată hârtia va fi mai rigidă.
La hârtia fragilizată, subțire și slab încleiată, poate să fie dificil de îndepărtat protecția fără a
afecta structura hârtiei.
Filele nu pot fi spălate în siguranță prin imersie, ci numai prin tratamente locale.
Nu pot fi protejate mai multe file într-o primă fază pentru ca apoi să fie tratate individual sau
împreună. După protejare fila trebuie imediat introdusă în lucru.
Filele nu pot fi tratate cu soluții hidroalcoolice deoarece protecția va fi deshidratată în funcție
de concentrația alcoolică. Dacă cerneala este solubilă și în alcool sau în soluții hidroalcoolice atunci
aceasta va difuza foarte repede.
În condiții de umiditate ridicată în spațiul de depozitare, filele în care au rămas agenții de
protecție (CMC-Na, gelatină) pot să se lipească de filele vecine.
Metoda protejării cernelurilor cu parafină histologică rezolvă toate neajunsurile de mai sus.
Cele mai mari avantaje sunt:
Protejarea cernelurilor este totală și fără riscuri, independent de timpul de lucru (Foto: 2,3,5).
Poate fi protejat un număr mare de file care pot fi spălate simultan, imediat sau după un timp,
prin imersie în medii apoase.
Foto 1. Document înainte de protejarea cernelurilor. Foto 2. Document după protejarea cernelurilor.
Foto 3. Detaliu protejare cerneluri. Foto 4. Detaliu stabilitate cerneală după spălare.
Foto 5. Detaliu protejare cerneluri. Foto 6. Detaliu stabilitate cerneală după spălare.
STUDIU DE CAZ - STAREA DE CONSERVARE
A MONUMENTULUI EROILOR DIN CÂMPULUNG MUSCEL
Rodica NIȚU*
Sanda SAFTA**
Abstract:
The paper presents several aspects regarding the conservation status of the Roman Doroban
monument at Pravăț, made by the D. Mățăuanu plastic painter, a monument erected in memory of
the Romanian soldiers fallen in the struggle for national reunion.
Keywords: urban sites, commemorative monument, degradation, preservation / restoration.
În memoria numeroșilor soldați români căzuți la datorie în Primul Război Mondial1 și drept
recunoștință față de sacrificiul suprem și jertfa lor pentru realizarea României Mari, urmașii au
ridicat numeroase monumente comemorativ-funerare, imediat după terminarea conflagrație,
cinstind, astfel, memoria lor, dorind să împiedice uitarea și, în același timp, să amintească
generațiilor viitoare durerea ce aduc în general conflictele armate.
La campania de ridicare a acestor monumente și-au adus contribuția, pe lângă comunitatea
locală, primării, prefecturi, Societatea Mormintele eroilor căzuți în război (sub înalta ocrotire a
Reginei Maria), Ministerul Apărării Naționale și Societatea artiștilor și sculptorilor români.
Această ultimă instituție va avea un rol foarte important în ridicarea monumentelor încă din
1919, când se atrăgea atenția ca monumentele să fie realizate de sculptori români, și în același timp
se recomanda o listă ce cuprindea 25 de tineri sculptori români (mulți dintre ei participanți la
Marele Război). Principiile enunțate de președintele Societății artiștilor și sculptorilor români au
influențat deciziile a numeroase instituții ale vremii, printre care și prefectura de Muscel, care cerea
primăriilor locuri corespunzătoare și comenzi sculptorilor consacrați, pentru ridicarea
monumentelor.
* Conservator, Muzeul Municipal Câmpulung.

** Șef Serviciu, Muzeul Municipal Câmpulung.
1 Armata română a fost mobilizată la data de 14/27 august 1916.
Unul dintre aceștia a fost sculptorul Dimitre Mățăuanu, originar din comuna Mățău, jud. Argeș,
autorul monumentului muscelean analizat, care în Primul Război Mondial a fost mobilizat pe lângă
Marele Cartier General al Armatei și trimis pe front unde avea misiunea realizării schițelor și
crochiurilor militărești. A fost cel care a răspuns comenzilor cu promptitudine, cel care și-a
demonstrat talentul prin realizarea monumentelor din Bălilești, Budișteni, Câmpulung Muscel,
Mățău, Rucăr, Valea Popii și multe altele2.
Dimitrie Mățăuanu (1888-1929), descendent din vechiul neam țărănesc al Bălălăilor, vestit în
satul muscelean Mățău, s-a născut la 16 aprilie 1888, în familia lui Toma și Maria Mățăuanu din
Câmpulung-Muscel3. La vârsta de 10 ani, rămâne orfan de tată, cel care a reprezentat pentru artist
muza copilăriei sale, cel care în clipele libere se transforma în model, lăsându-se surprins în diferite
ipostaze. Mama sa nevoită fiind după plecarea în cele veșnice a soțului său, să facă față situației și să
rezolve singură presantele probleme familiale, îi rămâne alături sprijinindu-l în dezvoltarea
profesională.
După absolvirea școlii primare nr.1 din Câmpulung, a fost înscris la Gimnaziul Dinicu Golescu
unde, sub protecția cumva motivată a ilustrului director Alexandru Mușatescu,4 originar din Mățău,
va dovedi înclinații artistice pe care profesorul de desen, renumitul sculptor Dimitrie D. Mirea, le-a
remarcat, îndrumându-l în anul 1904, să-și continue studiile la Școala de Arte Frumoase din
București. Talentul său va fi direcționat de către profesorul sculptor Dimitrie Paciurea spre
realizarea unor lucrări de artă sculpturală, tânărul artist plastic obținând 14 medalii de argint și de
bronz în perioada studenției5.
Absolvind, în 1909 secțiunea de sculptură cu distincțiune, Dimitrie Mățăuanu solicită
Prefecturii județului Muscel, la 17 octombrie 1909, atribuirea unei burse pentru specializare în
străinătate, fiind lipsit de mijloace de a termina studiile într-o scoală mai înaltă și obligându-se ca,
după terminarea acestora, să realizeze o lucrare ca recunoștință județului, conștient fiind, precum
consemna el însuși, de încrederea ce am in talentul meu și forța mea de muncă, că voi face cinste
județului și țării noastre.
Ministerul Instrucțiunii și Cultelor respinge intervenția expresă a Prefecturii de Muscel,
pretextând că Bursele Școalei Superioare de Arte Frumoase nu se pot deturna. Potrivit unei
informații furnizate de către Bogdan Mușatescu, fiul celebrului dramaturg câmpulungean Tudor
Mușatescu, Dimitrie Mățăuanu ar fi beneficiat de o bursă pentru studii la Paris, prin generozitatea
familiei boierești a Alimăniștenilor din Bilceștii Muscelului. Bursa acordată de Societatea femeilor
române, a cărei președintă era Sofia Andreescu, iar secretară Elena Alexandru Mușatescu, îi
permite plecarea în Franța, la Ecole Naționale Superieure des Beaux-Arts din Paris unde, după
examenul de admitere, se clasează în ordinea calificativelor al șaselea din circa 300 de candidați,
devenind discipolul marilor sculptori francezi Marius Jean Antonin Mercie (1845-1916) și Ernest
Henri Dubois (1863-1930), exponenți ai neoclasicismului, cu ajutorul și îndrumarea cărora va
desăvârși arta sa sculpturală și tehnica de realizare a statuilor.
Între catedră și atelier revenit în țară, după absolvirea a opt ani de studii universitare
consacrate sculpturii (1905-1913), va ocupa cu extremă competență, la numai 25 de ani, în calitate
de profesor, catedra de specialitate de la celebra Școala Superioară de Arte Frumoase din București.
În atelierul personal de pe Calea Griviței nr. 22 - devenit o autentică alma mater pentru studenții săi
- se vor naște, capodoperele Silișteanca, Al. Bellu, M. Mirea, Dr. Nanu-Muscel, statuile în bronz și
marmură Aurel Vlaicu, Generalul Măldărescu, Soldatul în atac cu grenade, Sora de caritate,
Ecaterina Teodoroiu (la Slatina), Dorobanțul român la Pravăț (din Câmpulung-Muscel).
Participarea constantă la expozițiile colective organizate de Tinerimea Romană și la Expoziția
oficială a artiștilor în viață, va releva opțiunea artistului pentru portretistică.
După terminarea războiului, participă la concursul pentru realizarea Monumentului eroilor
ceferiști din 1916-1919, iar în anul 1920 concepe, împreună cu arhitecții Arghir Culina și C. Iotu,
2 Grigore Constantinescu, Civilizația Pietrei. Arealul Etnocultural Argeș-Muscel, Editura Alean, Pitești, 2008, p.138.
3 Ibidem,p.167.
4 S-a născut la Mățău la 13 august 1869, a fost primul învățător al comunei, mai apoi profesor de limba română, licențiat în
drept în 1901, primar al orașului între anii 1905-1907, 1910-1911, tatăl dramaturgului T. Mușatescu.
5 G. Constantinescu, op. cit., p. 167.
monumentul funerar al lui Aurel Vlaicu, care va fi amplasat în Cimitirul militar Bellu din București.
Colaborarea sub coordonarea sculptorului Dimitrie Paciurea la decorarea în 1922, a impunătorului
Arc de Triumf din București, proiectat de arh. Petre Antonescu, relevă grandoarea artei sculpturale
a maestrului câmpulungean6.
Anul 1923 marchează, în activitatea expozițională a artistului plastic, prima sa expoziție personală
cuprinzând 54 de piese, în majoritatea lor sculptate în marmură de Carrara, de o varietate remarcabilă:
busturi, basoreliefuri, frize decorative, statui monumentale, detașându-se dintre acestea, Soldatul român -
o statuie înaltă de 5,50 m, amplasat ulterior in ansamblul Arcului de triumf din București, și Eroina de la
Jiu, reprezentând pe celebra Ecaterina Teodoroiu. Proiectează Monumentul Unirii de la Alba Iulia rămas,
însă, în fază de proiect din lipsa fondurilor financiare necesare realizării lui.
Evocarea eroismului ostașilor români poate fi regăsită în impresionantele monumente
consacrate eroilor căzuți în cursul luptelor din Războiul pentru întregirea neamului, dispersate pe
teritoriul țării, precum Alexandria-Teleorman, Bălilești-Muscel, Budișteni-Muscel, Campulung-
Muscel, Drajna-Prahova, Galați, Găești-Dâmbovița, Grădiștea-Ilfov, Grecii de Sus-Ilfov, Mățău-
Muscel, Patarlagele-Buzău, Pietroșani-Giurgiu, Poiana Mare-Dolj, Provița de Sus-Prahova, Roșiori-
Teleorman, Tancabesti-Ilfov, Techirghiol-Constanța, Zimnicea-Teleorman.
Sculptorul muscelean Dimitrie Mățăuanu a intrat, el însuși, prin opera sa, în memoria veșnic vie a
oamenilor acestor tărâmuri de adâncă trăire și simțire românească. Inaugurarea unora dintre
monumentele eroilor realizate de Dumitru Mățăuanu s-a oficiat în prezența majestăților regale ale
României.
Împlinirea artistică din anul 1928, în orașul său natal, când în fața populației și oficialităților
locale s-a dezvelit impunătorul monument al eroilor pe care inscripționase textul Câmpulungul
Muscelului, omagiu etern eroilor săi, care au pecetluit cu sângele și viața lor trecătoare hotarele
vecinice ale României întregite și nepieritoare. 1916-1919, a reprezentat pentru autor o
recunoaștere a valorii sale artistice.
6Ibidem, p.168.
7 Inaugurarea Monumentului Eroilor în Piața Regală din Câmpulung–1928 -sursa: https://www.facebook.com/D
omeniulMUSCEL/photos/a.219343198162066/1676963035733401/?type=3&theater
Vânzătoare de poclad, străjuite de Monumentul Monumentul Soldatului din piață și Nică cel
Eroilor / The shabrack merchandisers, guarded by cuminte/ The Soldiers'Monument in the market
The Heroes'Monument. place and good old Nică.
Moartea artistului a survenit în timp ce talentatul sculptor își desăvârșea o operă

monumentală, respectiv Patria recunoscătoare, piesele Apoteoza soldatului român întors victorios
din război și Monumentul Întregirii Neamului, rămânând, în faza de proiect10. La 1 iulie 1929,
Dimitrie Mățăuanu se sinucide și este înmormântat în Cimitirul Sf. Vineri din București.
Situl urban Orașul istoric Câmpulung, înscris în Lista monumentelor istorice cod LMI AG-II-s-
A-13545, este unul dintre cele mai valoroase nuclee urbane istorice din țară. Unul din numeroasele
monumente comemorative ridicate în memoria eroilor neamului căzuți la datorie pentru realizarea
României Mari de pe teritoriul județului Argeș are nevoie, ca multe alte edificii de cultură de mare
importanță, de atenția și grija noastră, fiindcă ignoranța noastră și trecerea vremii au lăsat și
continuă să lase urme vizibile greu de șters. Monumentul comemorativ analizat, deși nu este clasat
ca fiind monument istoric, este amplasat în zona de protecție.
În urma unei analize a stării de conservare a monumentului, realizată prin observații directe,
au fost identificate mai multe tipuri de degradări. Artistul a combinat mai multe tipuri de materiale,
calcar numulitic din cariera de la Albeștii de Muscel11, marmură albă și bronz. Pe un piedestal înalt
de 4 m este fixată statuia ronde-bosse realizată din bronz, reprezentând un infanterist român, în
ținută de campanie, care ține în mâna dreaptă un drapel, iar în stânga o armă, scene de luptă în
basorelief și efigiile lui Traian și Decebal executate tot în bronz, fixate pe fațetele soclului.
Basoreliefurile din bronz și statuia ronde-bosse prezintă deteriorări vizibile atât la nivelul
policromiei, cât și al stratului constitutiv.
De asemenea, și la nivelul soclului și plăcilor de marmură au fost identificate diverse tipuri de
degradare:
- alterare chimică;
- dezagregare;
- exfoliere;
- fisuri;
- desprinderi;
- dislocări;
- fracturi;
- pierderi de material;
- biodegradare, respectiv colonii de alge și licheni;
8 htps://www.facebook.com/DomeniulMUSCEL/photos/a.219343198162066/1676963035733401/?type=3&theater
9 Idem
10 G. Constantinescu, op.cit, p. 168.
11 Localitatea Albeștii de Muscel a fost atestată documentar din anul 1572/ (7080) ianuarie 19, conform Documenta
Romaniae Historica B. Țara Românească, volumul VII, (1571-1575), doc. 84, p. 108.
- melano-cruste, leuco-cruste;
- intervenții defectuoase;
- scurgeri de oxizi provenite din vopseaua textului;
- dejecții păsări;
- mortar de rost care și-a pierdut coeziunea;
- pătare prin difuzie;
- pete cuprifere.
Studiul nostru este unul informal, pentru elaborarea unei strategii de intervenție sunt necesare
analize preliminare, mineralologice și petrografice, diverse investigații de laborator precum
examene microscopice în secțiuni subțiri, examene microscopice ale pulberilor, examene
stereomicroscopice de cruste și eflorescențe, analize chimice, determinări ale speciilor de
biodeteriogeni din biocruste, analize efectuate cu aparatură de specialitate, toate la un loc menite să
stopeze degradarea și, implicit, să prelungească viața edificiului.
Degradarea reprezintă, de fapt, acea transformare care se desfășoară într-un sens nedorit de
către constructori, arhitecți sau sculptori, manifestându-se prin schimbarea proprietăților intrinseci
ale materiei puse în operă, ca o modificare a integrității și morfometriei materiei ulterior punerii
sale în operă. În ceea ce privește materialul litic, degradarea rocii puse în operă reprezintă o
însumare a mai multor procese elementare, diferite între ele prin cauze, efecte și mecanisme de
desfășurare, unele pur mecanice, cu efecte ușor de evidențiat, afectând forma și integritatea
geometrică, altele subtile, afectând esența mineralologică și structurală a rocii, precum și o categorie
specială de procese, care degradează suprafața componentelor atât cromatic, cât și structural.
Aproape fără excepție în mediu există diverși factori/agenți de agresivitate, care acționează chimic,
asupra unuia sau altuia dintre componenții minerali ai rocii sau altui material pus în operă.
Exfolieri, alterare cromatică, dejecții păsări, mortar de rost care și-a pierdut coeziunea.
Exfolieri, alterare cromatică.
Observațiile in situ scot în evidență faptul că gradul de degradare al rocii din edificiul arhitectural este
imfluențat nu numai de natura petrografică, dar și de alți factori externi, agenți climatici, cum ar fi ploaie,
abraziune eoliană, biodegradare, deformări mecanice, fisuri, desprinderi, dislocări, exfolieri, alterare
chimică, dezagregare, fisurația naturală a calcarului, care au transformat în timp și prin asociere suprafața
litică. Materialul litic folosit pentru edificarea soclului, respectiv calcar numulitic de Albești, provine din
carierele de la Albeștii de Muscel, un calcar cu o porozitate accentuată, degradarea produsă prin dizolvare
fiind evident corelată cu cantitatea de apă care a spălat componența litică.
Ca urmare a degradărilor profunde, o parte din componentele litice au căpătat lacune, prin pierdere
de masă, prin concursul dezagregării și fisurării, sau prin asocierea mai multor factori. Degradarea rocilor
puse în operă este deseori o însumare de efecte a mai multor procese elementare, diferite între ele prin
cauze, efecte și mecanisme de desfășurare. În cazul placajelor de marmură de pe fațetele soclului, textul
prezintă degradări cromatice, pete de natură neidentificată, precum și deteriorări ale mortarului de rost.
Exfolieri, zone lacunare, eroziuni, pătare

prin difuzie, pete cuprifere.
Exfolieri, zone lacunare, fisuri, dislocări, eroziuni, mortar de rost care și-a pierdut coeziunea,
atac biologic, pătare prin difuziune.
Exfolieri paralele cu suprafața de molon, zone lacunare, fisuri, dislocări, eroziunea.
Suprafața litică, atât la nivelul soclului, cât și la nivelul celor patru fațete laterale, din cauza
prafului depus în timp și ca urmare a acoperirii cu o crustă de degradare, s-a închis la culoare,
devenind maroniu închis sau chiar negru.
Un stadiu evoluat de degradare este formarea crustei negre aderente melano-crusta, care poate
ajunge până la 2 mm. Pe crusta neagră sunt suprapuse biocruste. Pot fi observate toate stadiile de
evoluție al biocrustelor, structura poroasă a calcarului numulitic reprezentând un mediu prielnic de
dezvoltare, iar sistemul de pori cu totul particular al calcarului permite absorbția unei cantități
apreciabile de apă, menținând-o un interval de timp mai mare decât în cazul altor tipuri de roci.
Biodegradarea în cazul de față se manifestă prin existența unei vaste colonii de alge și licheni, care
prin prezența lor schimbă aspectul cromatic al edificiului.
Pot fi identificate melano-cruste, care au culoarea maroniu închis, predispuse în timp dacă nu
sunt înlăturate la înnegrire, leuco-cruste, care apar în general în zona rosturilor de umplere afectate
de circulația apei prin difuzie, sunt urmare a interacțiunii între apa de ploaie acidă și materialele
folosite la zidăria monumentului. Intervenții neadecvate sau incorect realizate pot aduce
întotdeauna surprize neașteptate, atât vizuale, cât și la nivel de reacție negativă a componentelor din
ansamblul arhitectural.
Atac biologic, cruste negre, licheni, mușchi, fractură, carență material litic, pete de natură neidentificată,
oxizi, fracturi.
Text erodat, atac biologic, intervenție defectuoasă, degradarea materialului de rost,

scurgeri de oxizi.
Atac biologic, cruste negre, licheni, mușchi, fractură, carență material litic, fracturi, exfolieri, intervenții
defectuoase.
Atac biologic, cruste negre, licheni, mușchi, fractură, carență material litic, fracturi, exfolieri,
intervenții defectuoase.
Atac biologic, cruste negre, licheni, mușchi, fractură transversală, carență material litic, alterare cromatică,
fisuri, dislocări, eroziuni, mortar de rost care și-a pierdut coeziunea.
356 T ra d iți e, i st o ri e , a r ma tă
Deteriorări cromatice, zgârieturi, decolorări,dejecții de păsări.
Propuneri de măsuri în vederea protecției monumentului
1. Instituirea unui program de conștientizare asupra comunității prin amplasarea de

indicatoare, plăcuțe informative privind importanța istorică a ansamblului;
2. Intervenții de conservare-restaurare;
3. Aplicarea tratamentelor de biocidare, în vederea îndepărtării atacului biologic prezent pe
toată suprafața monumentului, soclu, chituiri, plombări și reconstrucții volumetrice, tratament
protectiv de hidrofobizare a calcarului/basorelierurilor din bronz precum și statuii propriu-zise din
bronz;
4. Intervenții pe elementele din bronz precum: – curățări, decapări, perieri ușoare, cizelare și
ștemuire, patinare, spălări, tratamente de izolare (cu ceară etc.) lustruiri finale
5. Întreținerea curentă a monumentului;
6. Educația pentru patrimoniu ar trebui să devină, pe lângă informare și conștientizare asupra
importanței sociale a domeniului patrimoniului cultural, și un factor de implicare civică, care să facă
posibilă dezvoltarea socială și culturală a comunității din care facem parte, păstrând în același timp
și o legătură vie cu istoria și tradițiile sale.
Simpla existență a unei legi sau pachet de legi nu salvează patrimoniul arhitectural. Protecția
este modalitatea prin care patrimoniul este pus in valoare, însă cu o condiție prealabilă: acesta să fie
cunoscut, evaluat, reabilitat și bineînțeles conservat.
Bibliografie:
Aricescu, C.D. Istoria Câmpulungului. Prima rezidență a României, Editura Ars Docendi,
2007;
Constantinescu, Grigore, Argeș - Dicționar etnocultural, Editura Alean, Pitești, 2006;
Constantinescu, Grigore Civilizația Pietrei. Arealul Etnocultural Argeș-Muscel, Editura Alean,
Pitești, 2008;
Cantacuzino, Ghe. I. Dragomirescu, Șerban, Dan Dumitru Iacob (coord), Oprescu, Oprescu,
Atlas istoric al orașelor din România. Câmpulung, Academia Română/Comisia de istorie a orașelor
din România, Editura Enciclopedică, București, 2008;
Chița, Gheorghe, Povestea străzilor din Câmpulung Muscel, Editura Larisa, Câmpulung, 2014;
Hurdubețiu, I. și colectivul, Câmpulung-Muscel, ieri și azi, Câmpulung-Muscel, 1974;
Documenta Romaniae Historica B. Țara Românească, volumul VII,(1571-1575), doc. 84;.
Mavrodin, Teodor, și colectivul, Argeșul și Mușcelul, spații istorice ale românismului, vol. II,
Editura Tiparg, Pitești, 2013;
Olteanu, Iulian, Piatra în patrimoniul românesc. Degradări specifice și tratamente adecvate,
Editura ACS, București, 2015.
RESTAURAREA TUNICII DE OFIȚER DE GENIU, DE CAMPANIE,
MD. 1912, CARE A APARȚINUT LUI ȘERBAN P. NĂSTUREL
- STUDIU DE CAZ -
Aurora – Florentina ILIE*
Abstract:
Textile pieces are complex both from the point of view of the materials they are made of and
from the point of view of the techniques used to manufacture them.
The variety of problems occurring during the restoration process involves both great attention
and concentration on the work, the study of practices and methods available in specialized research
documents as well as cooperation between specialists, identifying the ways and means to solve the
problems which occur during the restoration process and carefully monitoring the evolution in time
of the restoration of the pieces.
The results achieved in the field of museum conservation have proved that it is more important
and necessary to pay attention to the prevention of object degradation than to repair and restore
collection pieces in the last stage of degradation.
Some pieces on textile support can have other complementary supports which, combined and
intertwined as structure and execution, result in a final product which represents the object itself.
Keywords: tunic, museum, degradation, restoration, textiles.
Primele uniforme militare și accesorii de echipament care au stat la baza Colecției de uniforme
românești a Muzeului Militar Național au început să fie achiziționate în anii de început ai secolului al
XX-lea. După încheierea Primului Război Mondial a început procesul de constituire a colecțiilor
viitorului Muzeu Militar, care urma să fie amenajat în Parcul Carol din București. Au fost reunite
obiectele aflate în custodia Secției militare a Muzeului Național de Antichități, precum și cele care au
fost prezentate în expoziția Ligii Culturale și a Armatei, organizată la sfârșitul anului 1919.
În anii care au urmat, a continuat activitatea de îmbogățire a Colecției de uniforme,
ajungându-se în anul 1923, când a fost inaugurat Muzeul Militar Național, la un total de 496 de
obiecte. În perioada interbelică au fost întreprinse măsuri concrete de achiziționare a unor uniforme
și accesorii de echipament, care au aparținut unor figuri proeminente ale Armatei române.
Au fost procurate și uniforme de trupă, extrem de valoroase pentru cercetătorii istorici, uniforme
și accesorii care au aparținut regilor Carol I, Ferdinand I și Carol al II-lea, precum și ale reginei
Maria, în calitate de comandant onorific al Regimentului 4 de Roșiori, sau ale principesei Elisabeta.
După închiderea Muzeului Militar, ca urmare a incendiului din 1938 și a demolării în 1943 a clădirii
principale a acestuia, colecțiile au fost trimise în diferite locații, pentru a fi protejate de vicisitudinile
războiului.
Acțiunea de îmbogățire a colecțiilor a continuat, insistându-se pe achiziționarea de uniforme și
accesorii care au aparținut unor participanți la Campania din Vest a Armatei române în cel de-Al
Doilea Război Mondial sau pe procurarea ținutelor care se aflau în dotarea militarilor români la acea
dată.
Specialiștii Muzeului Militar Național au întreprins acțiuni de depistare și recuperare a unor
uniforme și accesorii de o deosebită valoare istorică, multe care aparținuseră Familiei Regale a
României și care, în urma schimbării de regim din decembrie 1947, ajunseseră să fie utilizate ca
recuzită de către Teatrul Național din București.
* Expert restaurator textile, Laboratorul de restaurare-conservare, Muzeul Militar Național Regele Ferdinand I.
Cu sprijinul Ministerului Culturii au fost recuperate câteva sute de uniforme și accesorii de
echipament, majoritatea dintre acestea au intrat în colecțiile de profil ale muzeului nostru, restul fiind
cedate Muzeului Național Cotroceni și Muzeului Bran1. De-a lungul timpului, s-au achiziționat
numeroase uniforme care ilustrează transformările și modernizarea ținutelor militare în conformitate
cu noile misiuni care revin astăzi Armatei române2.
Prin acest studiu de caz am încercat să prezint problemele legate de ceea ce presupune
restaurarea pieselor textile, respectiv a tunicii prezentate aici păstrând un caracter de generalitate,
ușor de înțeles.
Conform fișei de obiect tunica este confecționată din postav de culoare gri-verde, închisă pe
mijloc cu nasturi interiori. Gulerul drept este paspoalat la bază cu catifea neagră; are aplicată o
pereche de petlițe negre, tot din catifea, paspoalate cu postav roșu. Epoleții din culoarea fondului
sunt paspoalați cu negru catifelat, prinși cu câte un nasture mic din metal galben. Are patru
buzunare cu clape acoladate. Manșeta este simplă, în colț, iar spatele, de asemenea, simplu cu doi
nasturi mari de metal pe talie. Interiorul este căptușit cu serje de culoare gri-verde (Foto 1).
Foto 1: Ansamblu față tunică și interior căptușeală, înainte de restaurare.
Proveniența: A.P. 358798/29.12.1966, P.R. 97/1966

Originea: A aparținut lui Șerban P. Năsturel.
Degradări fizico-mecanice: depuneri de praf, șifonări, cutări puternice ale postavului, rupturi ale
port epoleților la cusătura umerilor, rupturi la căptușeală (guler, poale, subbraț), iar stofa de la guler
este roasă, tocită și pătată.
Degradări fizico-chimice: depuneri de material degradat (burete) care a acționat asupra țesăturii
din postav dându-i o consistență lipicioasă, oxidări ale nasturilor metalici de pe interiorul tunicii,
oxidări ale petlițelor metalice de la grad, deshidratarea materialelor; fragilizarea căptușelii din serje,
iar postavul prezintă perforări cu contur neregulat și galerii superficiale cauzate de molii.
Factorii fizico-chimici dau naștere și unor procese fizice care, spre deosebire de procesele
chimice, produc modificări numai de structură (ruperea fibrelor textile), nu și de conținut. Procesele
chimice determină efecte ireversibile, iar procesele fizice determină efecte parțial reversibile
(rigidizarea, deshidratarea) și parțial ireversibile (ruperea fibrelor).
Decolorarea nu apare la primul contact al unui material textil cu umiditatea, oxigenul și lumina,
aceștia fiind factorii care o produc, ci este nevoie de un timp îndelungat pentru a se vedea efectul, iar
decolorarea materialului textil să devină permanentă (Foto 2).
1 Horia Șerbănescu, Uniforme românești și străine, în Istoricul Muzeului Militar Național 1923-2003, Editura TOTAL
Publishing, București, 2003, p. 205.
2 Ibidem, pp. 213-215.
Foto 2. Detalii degradări.
Factorii fizico-chimici dau naștere și unor procese fizice care, spre deosebire de procesele
chimice, produc modificări numai de structură (ruperea fibrelor textile), nu și de conținut. Procesele
chimice determină efecte ireversibile, iar procesele fizice determină efecte parțial reversibile
(rigidizarea, deshidratarea) și parțial ireversibile (ruperea fibrelor).
Decolorarea nu apare la primul contact al unui material textil cu umiditatea, oxigenul și lumina,
aceștia fiind factorii care o produc, ci este nevoie de un timp îndelungat pentru a se vedea efectul, iar
decolorarea materialului textil să devină permanentă.
Pentru piesele textile decolorarea și fragilizarea sunt efecte ireversibile, transformările chimice
spontane având loc prin pierderea energiei interne libere în direcția unor stadii de energie tot mai
scăzute și a unui grad de dezordine mai mare, deci, în sensul entropiei.
Fibra de lână observată în secțiune longitudinală este de formă cilindrică solzoasă, iar în secțiune
transversală aproape rotundă. Aceste aspecte rezultă din morfologia fibrei care prezintă la suprafață
membrana cuticulară cu cele două componente, epicuticula și cuticula, urmate spre interiorul fibrei
de cortex și medulă.
Epicuticula este componenta care protejează fibra de lână la suprafață, ca o pojghiță de ceară.
Este o substanță subțire, neproteică, ușor deteriorabilă prin fiecare, fapt ce poate duce la pierderea
impermeabilității lânii. Porii microscopici ai epicuticulei permit absorbția și eliminarea înceată a
vaporilor de apă. Cuticula este componenta cu aspect solzos care se poate observa pe toată lungimea
fibrei. Stratul de solzi este extrem de important în protejarea lânii împotriva factorilor fizico-chimici,
în împâslire și în luciul lânii. Cortexul, localizat sub stratul cuticular, este componenta predominantă
a fibrei, format în mare măsură din celule de cheratină, care dau elasticitatea și rezistența specifică
lânii. Medula este canalul interior ce traversează centrul fibrei. Este ușor vizibilă în secțiune
transversală la fibrele aspre și mult redusă la fibrele fine.
La această tunică (nr. inv. 27.604) țesătura este din lână și este realizată în patru ițe lucrată în
legătură diagonal fundamental cu efect de băteală, tip Z, ceea ce îi conferă o rezistență mare la
întindere. Comparând o legătură pânză cu una diagonal se constată că la legătura diagonal punctele
de legare sunt mai rare. Țesăturile obținute cu legătură diagonal sunt mai moi, mai suple și mai dese
ca cele țesute cu legătură pânză.
Țesătura în patru ițe este caracterizată prin aparența liniilor structurale diagonale într-o singură
direcție, la stânga sau la dreapta sau în direcții alternante. Flotarea fiecărei bătături se produce peste sau pe
sub cel puțin două fire de urzeală. Punctul de schimbare al rostului se produce în linie progresivă, pe
diagonală. În funcție de ordinea călcării ițelor direcția diagonalei poate fi continuă sau întreruptă și
direcționată în sensuri opuse. Variații ale acestui tip de structură sunt cu motiv diagonal împâslite; motiv în
formă de brăduți; motiv diamant; motiv romboidal; cu motive rezultate din bătătură suplimentară.
Motivul țesăturii realizat în patru ițe cu aspect diagonal este caracterizat prin traversarea de la o
latură la alta a diagonalei create de succesiunea flotărilor firelor de urzeală sau de bătătură. Nevedirea
firelor de urzeală în ordine prin cele patru ițe creează diagonala structurală continuă a țesăturii. Fața
țesăturilor cu legături diagonale se recunoaște prin aceea că, în majoritatea cazurilor, țesăturile au
diagonalul cu sensul spre dreapta (Foto 3).
Foto 3. Imagine cu motivul țesăturii realizat în patru ițe cu aspect diagonal.
Dacă pe fața țesăturii este un diagonal de băteală cu sensul spre dreapta, pe dos se va prezenta ca
legătura diagonal de urzeală cu sensul spre stânga, deci negativul legăturii. Pe dosul țesăturii,
diagonalul își schimbă efectul și sensul.
Folosirea unor fire de urzeală și băteală cu același sens al torsiunii, Z-Z, determină un plus de
stabilitate pozițională a firelor, deoarece în zonele de contact urzeală-băteală spirele celor două fire se
întrepătrund, iar pe suprafața țesăturii se pot identifica astfel efectele de sistem respective, deoarece,
față de razele de lumină, spirele celor două sisteme de fire au orientare diferită.
Țesăturile realizate din fire cu torsiune mare au o rezistență fizico-mecanică mai mare, aspectul
lor fiind rugos, iar tușeul rigid. În schimb, țesăturile realizate din fire cu torsiune mică, prezentând un
tușeu moale și un drapaj bun, au o rezistență fizico-mecanică mai mică, așa cum este cazul și la
țesătura tunicii prezentate.
Sistemele de fire drepte sunt caracterizate de acele fire care prezintă aproximativ aceeași distanță
între ele, iar unghiul dintre urzeală și băteală este drept. Ele dau țesăturilor un aspect regulat și neted,
în special atunci când firele sunt toarse uniform.
Materialele de natură organică sunt higroscopice, ele se umflă, se dilată și se contractă, ca
urmare a modificării valorilor umidității relative și au ca efect variații dimensionale succesive și de
formă, ceea ce duce, în final, la scăderea rezistenței și a elasticității lor.
Cunoscând compoziția, structura și proprietățile fizico-chimice ale lânii, am ales soluțiile cele
mai puțin nocive dar care au rolul de a curăța în profunzime fibra de lână, de a o emolia și hidrata
atât cât este necesar pentru a putea suporta etapele procesului de restaurare.
Lâna are o compoziție chimică complexă. Substanța de bază care intră în compoziția fibrei este
cheratina, o macromoleculă proteinică formată din aminoacizi.
Un aminoacid poate fi reprezentat schematic astfel:
în care: - NH2 este grupare aminică (bazică)

- COOH este grupare carboxilică (acidă)
- R este radical organic
Un aminoacid caracteristic lânii este cisteina în care R este gruparea:
Legarea aminoacizilor între ei se face printr-o reacție de condensare, cu eliminare de apă,

obținându-se așa-zisele legături peptidice conform reacției:
În structura cheratinei intră 22 alfa aminoacizi diferiți. Laturile macromoleculare sunt așezate în
spirală față de axa fibrei, iar forma aceasta a cheratinei se numește alfa cheratină. Între lanțurile
macromoleculare se stabilesc legături de sare între grupele aminice și acide libere și legături de sulf
între resturile de cisteină .
Supuse la tracțiune în apă rece, lanțurile principale ale cheratinei se întind și se ajunge la o formă
mai puțin ondulată, numită beta cheratină. La încetarea efortului macromoleculele revin la starea
inițială de alfa cheratină, iar acest fenomen stă la baza elasticității fibrei de lână.
Având grupe aminice (bazice) și grupări carboxilice (acide), lâna are caracter amfoter, adică față
de acizi se comportă ca o bază și față de baze ca un acid. Există o zonă între pH=4...8, numită zona
izoelectrică în care reactivitatea fibrei este minimă.
În condiții de atmosferă standard fibra absoarbe 17% umiditate (repriza); fibra de lână este
elastică, iar elasticitatea crește în mediu umed.
În comparație cu fibrele celulozice lâna se comportă diferit, fiind mai puțin rezistentă la alcalii și
mai rezistentă la acizi. Degradarea fibrei în mediu alcalin se produce prin distrugerea punților
cistinice. Temperatura are un rol considerabil în degradarea alcalină a fibrei. Acțiunea carbonatului
de sodiu (NaCO3) (sodă calcinată) este mai redusă, iar dacă temperatura nu depășește 50°C și pH-ul
valoarea 10, degradările nu sunt apreciabile.
Amoniacul are acțiune și mai redusă, prezentând avantajul că fiind volatil se îndepărtează prin
uscare. Lâna rezistă la acid sulfuric în concentrație de 50-60 g/l la rece. În concentrații mai mari și la
cald fibra se distruge prin hidroliza legăturilor peptidice. Oxidanții albesc lâna prin distrugerea
pigmenților naturali, dar exercită și o acțiune de degradare a fibrei, care crește cu temperatura și
alcalinitatea mediului. Degradarea oxidativă se produce și de către oxigenul din aer sub acțiunea
luminii solare cu mențiunea că fibrele vopsite sunt mai rezistente. Hipocloritul de sodiu produce o
clorurare a fibrei, cu mărirea luciului și reducerea capacității de împâslire. Fibra de lână încălzită
timp îndelungat la 80°C devine fragilă, iar la 100–105°C se îngălbenește și devine rigidă. Lâna este
rezistentă la putrezire, dar este atacată de molii, pentru care lâna este un aliment.
Mecanismele de degradare și efectele lor vizibile asupra obiectelor de patrimoniu sunt
cunoscute. Prin restaurare nu se pot rezolva decât parțial aceste probleme deoarece factorii de
degradare acționează simultan asupra obiectelor producând degradările, iar prin restaurare, care
uneori poate dura un timp îndelungat se acționează doar asupra efectelor nu și asupra factorilor care
le provoacă.
Prin prezentarea acestui studiu de caz am dorit să evidențiez importanța și utilitatea
intervențiilor de restaurare făcute la timp, care au ca scop oprirea evoluției degradărilor.
Etapele procesului de restaurare s-au desfășurat astfel: au fost dezasamblate accesoriile de pe
tunică (nasturii metalici, nasturii simpli din os și petlițele de grad), după care a urmat curățirea
mecanică prin periere cu ajutorul unei perii de haine cu fir moale și lung, atât pe exterior, cât și pe
interiorul tunicii, pe căptușeală, apoi prin aspirare acoperind capătul tubului de absorbție cu un tifon,
pentru a proteja țesătura de postav de la rupere sau sfâșiere (Foto 4).
Foto 4. Detalii grade epoleți, înainte de restaurare.
Etapa de curățire chimică pentru căptușeala tunicii s-a efectuat cu acetonă, apoi cu alcool etilic
pentru îndepărtarea urmelor de burete lipit pe material.
Pentru curățirea chimică a accesoriilor (petlițele metalice de grad și nasturii metalici) a fost
aplicată o soluție de Complexon III (3,7%) curățând cu o periuță cu fir moale și scurt acționând ușor
asupra lor și apoi cu ajutorul batonului din fibră de sticlă. A urmat clătirea cu apă distilată, iar la final
imersie în acetonă pentru a preveni crearea în timp de săruri metalice.
În următoarea fază de lucru s-a efectuat reîntregirea și consolidarea zonelor cu perforări cu
contur neregulat cauzate de molii sau din cauza prinderilor neadecvate (a fost folosit postav integrat
cromatic cu nuanța tunicii) (Foto 5).
Foto 5. Detalii după restaurare.
Fiecare gaură din postav de pe suprafața tunicii a fost reîntregită cu asemenea plasturi decupați
după diferite dimensiuni, întâi însăilând de jur-împrejurul găurii respective pentru a evidenția zona,
după care s-a trecut la consolidarea propriu-zisă. Coaserea s-a efectuat cu fir din bumbac de jur-
împrejurul fiecărei găuri continuând cu coaserea manuală a căptușelii tunicii în zonele degradate,
precum și a nasturilor descusuți de pe tunică.
Port epoleții au fost cusuți în zonele desprinse de pe umerii tunicii.
Această tunică a fost funcțională o perioadă lungă de timp, dar datorită faptului că toate
materialele ce o compun sunt naturale, nu au apărut uzuri puternice asupra anumitor zone mai
solicitate. După cum cunoaștem, cantitatea de umiditate absorbită de un material sau altul este în
același timp diferită, în funcție de structura, compoziția lor și de valorile umidității relative
ambientale.
Absorbția și desorbția au o acțiune importantă asupra stabilității dimensionale și a proprietăților
fizice ale materialelor de origine organică sau cu structură fibroasă și celulară. Aceste materiale
higroscopice se umflă, se dilată, dar și se contractă, ca urmare a modificării valorilor umidității
relative și au ca efect variații dimensionale succesive și de formă, ceea ce duce, în final, la scăderea
rezistenței și a elasticității. În cazul de față, calitatea materialelor nu a permis să reacționeze diferit la
variațiile de umezeală și temperatură care să ducă la variații dimensionale.
La sfârșit a fost prins numărul de inventar pe tunică și fotografiată după restaurare (Foto 6).
Foto 6. Ansamblu față-spate tunică, după restaurare.
În cazul acestei lucrări a fost necesară respectarea principiului intervenției distinctive, perfect
reversibile, din care au fost excluse reconstituirile imaginare. A fost folosit un material compatibil,
lizibil pe suprafețele lacunare ale tunicii.
Dacă în trecut restaurarea însemna o problemă de rezolvare meșteșugărească și de îndemânare
manuală, în prezent s-a realizat o cotitură radicală în concepția despre conservare-restaurare, ea fiind
canalizată pe principii științifice. Aptitudinile practice constituie și acum o componentă principală în
formarea restauratorului, complexitatea muncii lui este mult îmbogățită de cuceririle pe plan științific
și tehnologic, de aplicațiile practice ale ultimelor realizări din diverse domenii, de cunoașterea
componenței materialelor.
Rata de manifestare a proceselor chimice crește sau scade exponențial, nu proporțional. Această
caracteristică este extrem de importantă și de cunoașterea ei depind măsurile de protecție care se
adoptă pentru conservarea obiectelor dintr-un muzeu. Procesele chimice se pot manifesta spontan, la
suprafață, în lanț sau pot fi ireversibile. Una dintre caracteristicile acestor procese este invizibilitatea,
pentru că nu se poate știi exact momentul producerii procesului chimic, ci doar se vede efectul
apărut, în multe cazuri, din păcate fiind prea târziu.
Pe măsură ce evoluează, procesele de degradare afectează durabilitatea și permanența.
Durabilitatea reprezintă capacitatea de a rezista la deteriorarea prin utilizare, iar permanența se
referă la gradul în care un obiect își păstrează intacte calitățile inițiale.
Prin abordarea metodelor de restaurare prezentate, am ținut cont de principiile de restaurare și
am folosit materiale și substanțe reversibile, care nu afectează starea pieselor și nu produc modificări
în structura și compoziția materialelor din care sunt alcătuite acestea.
Fiecare piesă pe suport textil prezintă necesități de conservare și restaurare în funcție de
degradările suferite de-a lungul timpului, datorate factorilor de mediu și ale condițiilor suportate în
perioadele când au fost funcționale.
Restauratorul și conservatorul trebuie să țină cont de toate rezultatele analizelor efectuate
asupra materialelor constituente, de rezistența suporturilor textile asupra cărora se aplică
tratamentele și să aibă în atenție permanent condițiile din spațiile de expunere și depozitare în care se
vor întoarce acestea după restaurare.
Bibliografie:
MOLDOVEANU, Aurel Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Ministerul Culturii și

Cultelor, Centrul pentru formare, educație permanentă și management în domeniul culturii,
București, 1993.
ȘERBĂNESCU, Horia Uniforme românești și străine în Istoricul Muzeului Militar Național,
1923-2003, Editura TOTAL Publishing, București, 2003.
COL. VLĂDESCU, M. Cristian Uniformele armatei române de la începutul sec. al XIX-lea până
la victoria din mai 1945, Editura Meridiane, București, 1977.
ASANDEI, Nicolae; GRIGORIU, Aurelia Chimia și structura fibrelor, Editura Academiei R.S.R.,
București, 1983.
SANDU, I.C.A., POPOIU, P., SANDU, I., DAONZE VON SOONEN, A. Aspecte metodologice
privind conservarea științifică a patrimoniului cultural, Editura Corson, Iași, 2001.
„Chimie - manual clasa a XII-a”, Editura Didactică și pedagogică, București, 1991.
ILIE, Aurora Florentina Fișa de restaurare: Tunică de ofițer de geniu, md. 1912, care a
aparținut lui Șerban P. Năsturel, Arhiva Laboratorului de conservare-restaurare al Muzeului Militar
Național „Regele Ferdinand I”, 2019.
Coordonare științifică:
Dr. HORIA ȘERBĂNESCU, muzeograf, specialist în domeniul uniformelor românești și străine,
armament alb și de foc, expert în bunuri arheologice și istorico-documentare al Ministerului Culturii
și Patrimoniului Național, Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”.
Dr. CORNELIU ANDONIE, profesor, muzeograf, specialist în arheologie medievală (bizantină),
expert în bunuri arheologice și istorico-documentare al Ministerului Culturii și Patrimoniului
Național, specialist în domeniul drapelelor și decorațiilor militare, armament defensiv (armuri),
harnașamente și mijloace de transport hipo, din Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”.
Dr. EMIL BOBOESCU, muzeograf, Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”.
Investigații fizico-chimice:
Ing.chim. DOINA CÎRNU, șef Laborator Conservare-Restaurare, expert în restaurare-conservare
metale, investigații fizico-chimice, Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”.
Conservare:
ANGELICA BĂNUȚĂ, specialist conservator, Colecția Uniforme românești, Muzeul Militar
Național „Regele Ferdinand I”.
Realizare fotografică:
ADRIAN SIMIONESCU, expert tehnoredactare și foto, Secția Documentare, Muzeul Militar
Național „Regele Ferdinand I”.
Realizare grafică: Adrian Ilie
ASPECTE PRIVIND COLECȚIA ANTON KAINDL DIN MUZEUL
MUNICIPAL CÂMPULUNG - ISTORIE ȘI CONSERVARE
Consuela Elena GRECU*
Abstract:
The paper presents some aspects of the Anton Kaindl engraver's life and work, as well as the
description and conservation status of the 28 engravings in the collector's museum.
Keywords: engraving, tehnique, the church, monastery, conservation.
Keywords: Anton Kaindl, painter, engraver, self-portrait, art critic
Anton Kaindl (1872-1951) - pictor și gravor elvețian s-a născut în 1872 la Geneva, după unele
publicații de profil, citând în special surse germane, dar există și informația că este german de
origine1. Nicolae Iorga spunea, în mai 1933, la București că nu se poate recomanda îndeajuns o
lucrare ca aceia plină de atâta frumusețe, de o așa delicată înțelegere și de o reproducere așa de
personală și de nuanțată, ca a d-lui Kaindl. Istă un bavarez pe care-l încântă acele monumente ale
vechii noastre arte, pe care prea adeseori le lăsăm să cadă în ruine și chiar după ce le-am reparat
și glorificat. El se apropie de dânsele cu o comprehensivă simpatie, înțelegând parcă glasul de
chemare al bietelor pietre părăsite. Individualitatea lor devine inteligibilă pentru dânsul și
recurge la trăsături de cea mai mare subtilitate pentru a le înfățișa într-o atmosferă, pe care cea
mai bună fotografie nu va putea s-o redeie astfel. Niciodată n-am simțit mai bine caracterul
maiestuos al Govorei, acela, așa de elegant, al Hurezului, duioșie pitorească a bisericuțelor de zid
sau paracliserelor de lemn, a crucilor ce drumul are, sămănate în largul țării de mâinile darnice
ale săracilor, decât în această traducere, care dă oarecum și un răsunet de sentimentalitate
germanică accentelor arhitecturii noastre și zvonului de natură liberă care le înconjoară2.
Datele referitoare la viața sa sunt destul de sumare, dar ne permit să înțelegem parcursul
artistului până în momentul stabilirii sale în România. Conform propriilor afirmații, Kaindl s-ar fi
născut la Geneva, apoi, după cât se pare, a trăit o perioadă de timp în Bavaria.
După cum este consemnat în pașaportul francez, înregistrat cu nr. 188 și eliberat la 5 iunie
1948, rezultă că pictorul-gravor s-a născut la 28 februarie 1872, în localitatea Gisellthausen din
Germania. Tot din datele înscrise în actele de identitate aflăm că artistul era blond și înalt de
1,60 m, iar ultimul său domiciliu s-a aflat în București pe strada Popa Nan la nr. 123, unde locuia în
gazdă la familia Obreja, familie care l-a ajutat și l-a îngrijit în ultimul an de viață3.
Declarația sa din 25 aprilie 1946 consemnează că ar fi locuit în Zürich, pe strada Gartenstrasse
la nr. 6, din anul 1911 până în anul19214.
După afirmațiile criticilor de artă, care au cercetat viața artistului, reiese că Anton Kaindl a
venit în România la invitația Reginei Maria, impresionată de lucrările pe care le-a văzut, probabil la
München, cu ocazia vreunei expoziții personale. Drept urmare, consulul general al României la
München i-a eliberat un pașaport pe data de 10 martie 1921. Cert este faptul că acesta a fost ultimul
pașaport pe care Kaindl l-a avut deoarece, după ce a venit în România, nu a mai părăsit-o niciodată5.
* Expert restaurator, Muzeul Olteniei Craiova.

1 M. Mateiași, Anton Kaindl, Revista Ramuri, 2007, Editura Fil. Craiova.
2 Silvia Obreja trimite în adresa către Muzeul din Câmpulung și aprecierile profesorului Nicolae Iorga scrise în anul 1933
cu privire la lucrările profesorului Anton Kaindl.

3 Valeriu Anania, Pro Memoria. Acțiunea Catolicismului în România Interbelică, Editura Institutului Biblic de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 4.

4 Revista Academica, nr.11(23), 1992, p. 9.
5 http://tara-barsei.ro/wp-content/uploads/2014/01/bratu2013.pdf
Anton Kaindl ajunge la Palatul Cotroceni în 1921, pentru a deveni gravorul oficial al Curții
Princiare și a colindat România timp de 30 de ani până la moartea sa, la 2 august 1951.
Cu certitudine îndrăgostit de plaiurile pe care s-a strămutat, a lăsat în urmă mereu alte și alte
gravuri, având ca subiect arhitectura, stilurile, viața monahală, tradițiile și obiceiurile noastre din
zonele cercetate: Balcic -1927 și 1937; Bran - 1931; Moldova - 1932; Oltenia de sub munte, din 1921
până în 1939, cu pauze și reveniri.
Lucrările lui Kaindl reflectă o fascinație aproape mistică pentru fiecare parte din ținuturile
românești vizitate. Astfel se explică faptul că fiecare monument istoric, biserică de lemn, chilie și
clopotniță sunt desenate cu minuțiozitate, cu dorința de a nu scăpa niciun amănunt din detaliile
construcțiilor redate. În paralel, a executat și o serie de ex-librisuri și compoziții care comemorau
serbările anului, însoțind cu dedicații personalizate, gravate în placă pe fiecare dintre acestea.
Materialele plăcilor de gravură în aquaforte sunt alama, cuprul și zincul, iar tehnica utilizată pentru
finalizarea lor este aquaforte. Aquaforte este o tehnică a gravurii în adâncime, în care imaginea este
obținută prin corodarea cu acizi a componentelor desenului executat cu vârfuri ascuțite pe o placă
de metal, în mod obișnuit din cupru, acoperită cu un strat de vernis.
În zonele în care liniile trasate au înlăturat vernis-ul, desenul este marcat prin puternica
acțiune a acidului asupra metalului. Desenul apare cu atât mai intens cu cât atacul cu acid este mai
prelungit sau mai concentrat. Efecte diferite ca intensitate pot fi obținute prin reatacarea cu acizi a
plăcii.
În funcție de tiraj sau numărul exemplarelor, pe cât posibil identice, în care se imprima o
gravură sau o litografie, tirajul poate fi tiraj de artist (tras de însuși autorul, de obicei în număr
convențional limitat) sau original.
Lucrările sunt semnate discret în monogramă, sau integral, direct pe placă, ori olograf, în
creion, pe gravura imprimată, sub cuvetă-cadru.
Operele lui Anton Kaindl sunt păstrate în mai multe muzee de artă din România, care fie că
le-au primit ca donație, fie că le-au achiziționat în timp, după cum urmează :
- Muzeul Național de Artă al României;
- Muzeul Municipal Câmpulung Muscel-28 gravuri;
-Muzeul de Artă Craiova-113 gravuri;
-Muzeul Județean de Artă Prahova -168 plăci gravură +1 acuarelă;
-Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române- 96 gravuri;
-Muzeul Național Bran- 72 gravuri;
-Muzeul Național al Satului Dimitrie Gusti.
Cu numai câteva zile înainte de moartea pe care și-o presimțea, Anton Kaindl a scris un
testament prin care dispunea ca întreaga lui operă (peste 800 de acuarele și 200 gravuri în
aquaforte), precum și drepturile de autor, să revină moștenitoarei sale, Silvia Obreja, în semn de
recunoștință pentru devotamentul cu care aceasta l-a îngrijit în casa și familia ei, vreme de ani
îndelungați.
În Muzeul Municipal Câmpulung se află documentul

olograf al Silviei Elisabeta Obreja din București, str. Popa Nan
123, către directorul Muzeului Orășenesc Câmpulung, prin care
informează că deține o colecție de gravuri aqua – forte
reprezentând monumente istorice din țara noastră executate de
profesorul Anton Kaindl între anii 1921-1951 pe care le poate
oferi muzeului la prețul de 100 lei bucata. (foto 1)
În urma acestei oferte, în anul 1969, Muzeul Orășenesc Câmpulung a achiziționat un număr de
28 gravuri ale lui Anton Kaindl, reprezentând autoportretul autorului, șase biserici fortificate din
Transilvania, 6 imagini cu Castelul Bran văzut atât din exterior, cât și interior, 4 gravuri cu
Mânăstirea Negru Vodă din Câmpulung, 4 biserici din Câmpulung, 6 biserici din împrejurimi și o
moară de apă. A fost organizată expoziția Kaindl într-o sală de la etajul clădirii unde au fost etalate
cele 28 gravuri simulând o călătorie în imagini pornind din sud estul Transilvaniei, trecând pe la
castelul Bran, prin orașul Câmpulung și ajungând la Curtea de Argeș, imortalizând monumente de
arhitectură de la stilul bizantin la cel tradițional autohton.
Începând cu anul 2004, sala de expoziție Kaindl s-a reorganizat, un număr de 7 gravuri au fost
mutate în altă sală de artă mai mică, iar restul s-au depozitat, urmând a fi etalate cu ocazia
organizării expozițiilor temporare tematice.
În continuare voi prezenta cele 28 gravuri, descrierea, locul amplasării, precum și starea lor de
conservare actuală.
Autoportret, nr. inv. 243
Tabloul cu dimensiunile 28 cm x 37 cm este o lucrare de
grafică în tehnica acvaforte, cu ramă și pass partout din carton.
Este o lucrare de mare expresivitate, semnată în monogramă, în
registrul inferior stâng, unde cele două părți ale literei K se
prelungesc și se unesc formând un cerc pentru ambele inițiale,
sub care este trecută cifra 30. Autorul Anton Kaindl nu pune
accent pe vestimentația care este abia schițată printr-un guler
de cămașă și o fundă, ci pe trăsăturile feței cu o privire
pătrunzătoare, cu ridurile din jurul ochilor și de pe frunte,
precum și începutul de calviție care sugerează împreună vârsta
maturității artistului.
Lucrarea etalată în sala de artă este încadrată în ramă din lemn vopsită ocru, cu pass partout
din carton, prezintă câteva pete de foxing și hârtia îngălbenită.
Ancadrament ușă Biserica Sf. Gheorghe, nr. inv. 237

Tabloul cu dimensiunile 28 cm x 37 cm este o lucrare de grafică
în tehnica acvaforte, cu ramă și pass partout din carton, denumită
Încadrament gotic de ușă la biserica Sf. Gheorghe Câmpulung și
prezintă imaginea unui încadrament de ușă; pe marginile verticale
ale gravurii în chenar scrie cu caractere chirilice Cîmpulung încadrat
de ornamente florale în partea stângă și Sfîntu Gheorghe în partea
dreaptă. Tabloul depozitat în depozitul de artă este semnat în
registrul inferior drept și prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată.
Rama din lemn cu model negru pe margine, cu geam, este
deteriorată în registrul superior stâng, stare de conservare relativ
bună.
Biserica Sf. Gheorghe Olari este situată în sud vestul orașului Câmpulung Muscel, nu are
pisanie, nu se cunoaște anul zidirii, dar se consideră ca fiind anterioară sec. al XVII-lea. În formă de
navă cu o singură turlă, este zidită din piatră brută și rostuită, cu soclul din cărămidă presată, cu
profil gotic.
Mânăstirea Negru - Vodă – vedere generală-
Câmpulung Muscel, nr. inv. 238
Tabloul cu dimensiunile 37 cm x 28 cm este o lucrare
de grafică în tehnica acvaforte, cu ramă și pass partout
din carton, denumită Mânăstirea Negru - Vodă – vedere
generală – Câmpulung Muscel. Este prezentată imaginea
de ansamblu a Mânăstirii Negru-Vodă din orașul
Câmpulung Muscel, începând cu gardul și intrarea
principală, bolnița și apoi corpul mănăstirii cu clopotnița.
Tabloul depozitat este semnat în registrul inferior stâng, prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată,
rama cu model negru pe margine cu geam, stare de conservare relativ bună. Mânăstirea Negru-Vodă
situată în sudul orașului Câmpulung Muscel a fost ctitorită în anul 1215 de către Radu Negru
Voievod și este compusă din:
-Paraclisul Domnesc al curții voievodale, ulterior Biserica mare;
-Biserica mică sau Bolnița, ctitorită în primul sfert al sec. al XVIII-lea;
-Turnul clopotniță de la intrarea în incintă, sec. al XVII-lea;
-Casa Domnească, sec. al XVI-lea;
-Casele egumenești, sec. al XVIII-lea;
-Anexa casei domnești și chiliile de la începutul sec. al XIX-lea.
Mânăstirea Negru- Vodă – intrarea-

Câmpulung Muscel, nr. inv. 239
de grafică în tehnica acvaforte, cu ramă și pass partout din
carton, denumită Mânăstirea Negru-Vodă–intrarea-
Câmpulung Muscel. Este prezentată în prim plan aleea de
la intrare străjuită de gardul de incintă și un copac, iar în
fundal intrarea cu boltă și clopotnița Mânăstirii Negru-
Vodă din orașul Câmpulung Muscel. Tabloul depozitat
este semnat în registrul inferior drept cu monograma AK,
prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată, rama cu model
negru pe margine, cu geam, stare de conservare relativ
bună.
Moară de apă din Câmpulung Muscel,

nr. inv. 240
grafică în tehnica acvaforte, cu ramă și pass partout din
carton, denumită Moară de apă din Câmpulung Muscel.
Este prezentată o moară veche de apă din orașul
Câmpulung Muscel, având în prim plan o tulpină groasă de
copac și un butoi. Tabloul depozitat este semnat în registrul
inferior drept, prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată, rama
cu model negru pe margine, cu geam, stare de conservare
relativ bună. În anul 1855, funcționau în Câmpulung un
număr de 19 mori de apă.
Biserica Șubești – Câmpulung, nr. Inv. 241
carton, denumită Biserica Șubești-Câmpulung. Este
prezentată Biserica Șubești situată în sudul orașului
Câmpulung Muscel, înconjurată de vegetație, o alee cu flori
și câteva cruci. Tabloul etalat în sala de artă este semnat în
registrul inferior drept cu monograma AK, prezintă hârtia
îngălbenită, fragilizată, rama cu model negru pe margine, cu
geam, stare de conservare relativ bună.
Biserica Șubești, construită în anul 1779, poartă numele
breslei negustorilor de șube care a ridicat-o, este o biserică
cu pridvor deschis și două turle de dimensiuni modeste.
Mânăstirea Nămăești, nr. inv. 242

grafică în tehnica acvaforte, cu ramă și pass partout din
carton, denumită Mânăstirea Nămăești. Este prezentată o
potecă pietruită șerpuită ce urcă pe vârful unui deal, până la
clopotnița mânăstirii săpate în piatră și clădirile de lemn.
Tabloul etalat în sala de artă este semnat în registrul inferior
stâng, prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată, rama cu model
negru pe margine, cu geam, stare de conservare relativ bună.
Se spune că această mânăstire săpată în stâncă, situată în
comuna Valea Mare Pravăț, deține o icoană a Maicii
Domnului adusă chiar de Sf. Andrei. Datată din prima
jumătate a sec. al XVI-lea, a fost avariată în anul 1916 de
bombardamentele artileriei germane și, ulterior, restaurată.
Mânăstirea Negru-Vodă-clopotnița, nr. inv. 244

grafică în tehnica acvaforte, cu ramă și pass partout din carton,
denumită Mânăstirea Negru-Vodă–clopotnița–Câmpulung
Muscel. Este prezentată clopotnița cu intrarea cu boltă a
Mânăstirii Negru Vodă din orașul Câmpulung Muscel, văzută
din curtea interioară.
Tabloul depozitat este semnat în registrul inferior drept cu
monograma AK, prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată, rama cu
model negru pe margine este spartă la mijlocul părții superioare,
cu geam, stare de conservare relativ bună. Turnul clopotniței
construit în sec. al XVII-lea este înalt de 35 m, având funcția de
poartă de incintă, dar și de fortificație cu caracter militar,
prevăzut cu metereze.
Biserica Sf. Gheorghe-Câmpulung, nr. inv. 245
denumită Biserica Sf. Gheorghe – Câmpulung Muscel. Este
prezentată biserica formată dintr-un singur corp situată pe un
vârf de deal, având în spate un copac, în față lângă intrare o
cruce, iar în partea stângă un grup de oi lângă un pâlc de
arbuști. Tabloul depozitat este semnat în registrul inferior
stâng, prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată, rama cu model
negru pe margine, cu geam, stare de conservare relativ bună.
Mânăstirea Negru-Vodă-Câmpulung-vedere cimitir,

nr. inv. 246
Mânăstirea Negru-Vodă-vedere cimitir–Câmpulung Muscel. Este
prezentată biserica formată dintr-un singur corp, în planul
îndepărtat se observă o poartă fiind intrarea spre cimitir. Tabloul
etalat în sala de artă este semnat în registrul inferior drept, prezintă
hârtia îngălbenită, fragilizată, rama cu model negru pe margine
prezintă o lacună în partea dreaptă, cu geam, stare de conservare
relativ bună.
Biserica Sf. Ilie-Câmpulung, nr. inv. 247

denumită Biserica Sf. Ilie –Câmpulung Muscel. Este prezentată
biserica cu două turle situată pe un vârf de deal, având în față
un gard din uluci de lemn cu poarta deschisă la intrare.
Tabloul etalat în sala de artă este semnat în registrul
inferior stâng, prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată; rama cu
model negru pe margine prezintă desprinderi multiple la partea
superioară și pe verticala stângă, cu geam, stare de conservare
relativ bună.
Biserica Sf. Ilie situată în partea central vestică a orașului Câmpulung Muscel este una dintre
cele mai vechi biserici din oraș și a fost ridicată în a doua jumătate a sec. al XV-lea în apropierea
târgului anual de Sf. Ilie. În formă de cruce cu două turle, biserica a fost zidită din cărămidă cu firide
ornamentate cu butoni ceramici smălțuiți în dinți de fierăstrău.
Biserica fortificată Birthelem, nr. inv. 251

carton, denumită Biserica fortificată Birthelem.
Imaginea ușor lizibilă prezintă biserica hală în stil
gotic târziu, construită la începutul sec. al XII-lea ca o
cetate cu multe turnuri, un zid de incintă și câteva case în
prim plan acoperite cu țiglă.
Tabloul depozitat este semnat în registrul inferior cu aceeași monogramă, prezintă hârtia
îngălbenită, fragilizată; rama cu model negru pe margine prezintă geam, stare de conservare relativ
bună. Biserica evanghelică fortificată din Biertan județul Sibiu este o bazilică romană modificată în
stil gotic renascentist cu trei rânduri de ziduri, șase turnuri, trei bastioane, trei porți de intrare și cel
mai mare altar poliptic din țară cu 28 panouri pictate.
Castelul Bran-vedere generală, nr. inv. 252

Castelul Bran - vedere generală și prezintă în fundal imaginea de
ansamblu a Castelului Bran, iar în prim plan vegetație și un pâlc de
brazi la baza muntelui. La partea superioară a gravurii colțurile sunt
încadrate de câte o arcadă cu însemnele regale.
Tabloul etalat în sala de artă este semnat în registrul inferior
stâng, prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată, rama bronzată, cu
model negru pe margine cu geam, stare de conservare relativ bună.
Castelul Bran este un monument istoric și arhitectonic situat în
Pasul Bran Rucăr la 30 km de Brașov, ridicat de cavalerii teutoni
între 1211-1225.
Inițial a fost cetate militară de apărare, având ca bază forma unui patrulater neregulat. În timp,
cetatea a suferit modificări prin care s-a adăugat turnul de sud, un turn dreptunghiular la est, iar în
1886 acoperișul a fost îmbrăcat cu țiglă.
Biserica fortificată Hărman, nr. inv. 253

Tabloul cu dimensiunile 37 cm x 28cm este o lucrare
carton, denumită Biserica fortificată Hărman. Imaginea
puțin ștearsă prezintă biserica ca o cetate cu un singur
turn clopotniță realizat în patru registre, fiecare cu alt tip
de ferestre, înconjurat de mai multe camere de refugiu; în
prim plan, abia se observă un singur brad și o fântână cu
cumpănă lângă drumul de acces.
Tabloul depozitat este semnat în registrul inferior drept cu aceeași monogramă, prezintă hârtia
îngălbenită, fragilizată; rama cu model negru pe margine prezintă geam, stare de conservare relativ
bună. Biserica evanghelică fortificată din Hărman județul Brașov a fost construită începând cu sec.
al XIII-lea pe baza unei vechi bazilici romane.
Este o biserică cu trei nave și un turn clopotniță înalt de 32 metri, cu nișe cu metereze și
orologiul cu un singur arătător care indică orele.
Ruinele bisericii Sân Nicoară – Curtea de Argeș,
nr. inv. 254
Ruinele bisericii Sân Nicoară-Curtea de Argeș. Imaginea puțin
ștearsă prezintă ruinele unei biserici cu turn lângă un copăcel.
Tabloul depozitat este semnat în registrul inferior stâng,
prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată; rama cu model negru pe
margine prezintă geam, stare de conservare relativ bună.
Biserica Sân Nicoară situată în Curtea de Argeș, cu rol de
biserică de curte, a fost ridicată în prima jumătate a sec. al XIV-lea cu
materiale autohtone care prezintă o alternanță de șiruri de piatră de
râu cu trei rânduri de cărămizi aparente. Turnul de cărămidă ce
servea drept clopotniță era utilizat și ca post de observație
Mânăstirea Robaia-Argeș, nr. inv. 255

denumită Mânăstirea Robaia - Argeș. Este prezentată biserica
încadrată de doi copaci și împrejmuită cu gard din piatră
acoperit cu șiță, în prim plan este schițată poarta de intrare.
Tabloul depozitat este semnat în registrul inferior drept, prezintă
hârtia îngălbenită, fragilizată; rama cu model negru pe margine
prezintă geam, stare de conservare relativ bună.
Mânăstirea Robaia este o mânăstire ortodoxă situată în comuna Mușătești județul Argeș construită în
sec. al XVI-lea din piatră, ulterior pictată de Pârvu Mutu.
Mănăstirea Mușătești –Argeș, nr. inv. 256

Tabloul cu dimensiunile 28 cm x 37 cm este o lucrare de grafică în
tehnica acvaforte, cu ramă și pass partout din carton, denumită
Mânăstirea Mușatești-Argeș. Imaginea prezintă clădirea unei biserici
sub formă de navă, acoperită cu șiță. Tabloul depozitat este semnat în
registrul inferior stâng, prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată; rama
cu model negru pe margine prezintă geam, stare de conservare relativ
bună.
Biserica fortificată Prejmer, nr. inv. 257

carton, denumită Biserica fortificată Prejmer. Imaginea
prezintă Biserica evanghelică fortificată din comuna
Prejmer, județul Brașov, care a fost construită în secolul al
XIII-lea pe baza unei vechi bazilici romane datată din
secolul al XII-lea.
Ansamblul bisericii evanghelice este formată din biserica în stil gotic împrejmuită de un zid de
incintă înalt cu ziduri groase, cu 2 turnuri, 2 bastioane și un turn de poartă; în prim plan se observă
drumul de apărare, un drum circular și un pom pe jumătate înfrunzit.
Tabloul depozitat este semnat în registrul inferior stâng cu aceeași monogramă, prezintă hârtia
îngălbenită, fragilizată; rama cu model negru pe margine prezintă geam, stare de conservare relativ bună.
Castelul Bran-Interior, nr. inv. 258
Castelul Bran - interior și prezintă imaginea unui interior văzut pe
sub o arcadă, sub care se observă o masă frumos sculptată, pe care
sunt obiecte, vaze cu flori, iar în prim plan se observă un covor
oriental unde este semnat autorul în registrul inferior stâng.
Gravura etalată în sala de artă, prezintă hârtia îngălbenită,
fragilizată, rama bronzată, cu model negru pe margine cu geam,
stare de conservare relativ bună. Inițial, Castelul Bran a fost o cetate
militară de apărare având la bază forma unui patrulater neregulat.
În timp, cetatea a suferit numeroase modificări, printre care: adăugarea turnului de sud în
1622, după planurile principelui Gabriel Bethlen, construirea unui turn dreptunghiular la est, iar
între 1883 și 1886, acoperișul a fost îmbrăcat cu țiglă.
Cetatea a fost transformată în reședință regală în anul 1920, odată cu intrarea în proprietatea
reginei Maria, iar în perioada 1920 - 1929 s-au realizat cele mai importante lucrări de restaurare.
Castelul Bran-vedere dinspre sud, nr. inv. 259

grafică în tehnica acvaforte, cu ramă și pass partout lat din
carton, denumită Castelul Bran - vedere dinspre sud și prezintă
în planul îndepărtat imaginea Castelului Bran, încadrat în
colțurile superioare de o arcadă cu însemnele regale. Tabloul
etalat în sala de artă este semnat în registrul inferior stâng,
prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată, rama bronzată, cu model
negru pe margine cu geam, stare de conservare relativ bună.
În anul 1388, se încheie construcția castelului ridicat pe
stânca abruptă dintre Măgura și Dealul Cetății cu vedere spre
Valea Moeciu și Țara Bârsei. Castelul a avut atât rol de vamă
(reține 30% din valoarea mărfurilor care intră și ies din
Transilvania), cât și cel de fortăreață la granița de est a
Transilvaniei, fiind locuit de soldați mercenari.
Castelul Bran - bucătăria, nr. inv. 260

denumită Castelul Bran-bucătăria și prezintă imaginea unei
bucătării vechi, având în centru o sobă cu horn mare, având
lângă aceasta vase specifice bucătăriei. Tabloul etalat în sala de
artă este semnat în registrul inferior stâng, prezintă hârtia
îngălbenită, fragilizată, rama bronzată, cu model negru pe
margine cu geam, stare de conservare relativ bună.
În anul 1459, Vlad Țepeș trece prin Bran cu armata sa, arde
suburbiile orașului și omoară sute de sași, provocând
comunitatea săsească să se răzbune și să-l zugrăvească în cronici
ulterioare drept un tiran extrem de sângeros.
Biserica fortificată Apold, nr. inv. 261

denumită Biserica fortificată Apold. Imaginea prezintă turnul cu
ceas și un turn cu foișor, turn de poartă cu creneluri, între care
este locat un arbore bătrân; în prim plan se observă drumul de
acces spre poarta de intrare.
Bazilică romanică modificată în stil gotic, turnul are
prevăzute creneluri și ferestre inițiale îngustate; meterezele
inițiale au fost astupate, accesul la nivelul de apărare fiind făcut
prin catul al treilea al clopotniței, nivel care asigură comunicarea
cu corul.
Tabloul depozitat este semnat în registrul inferior drept cu
monograma AK, prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată; rama cu
model negru pe margine prezintă geam, stare de conservare
relativ bună.
Biserica Olari-Curtea de Argeș, nr. inv. 262
carton, denumită Biserica Olari-Curtea de Argeș.
Este prezentată imaginea unei biserici având în
preajmă o cruce, un gard și câțiva copaci. Tabloul depozitat
este semnat în registrul inferior drept, prezintă hârtia
îngălbenită, fragilizată; rama cu model negru pe margine
prezintă geam, stare de conservare relativ bună.
Construită între sec. al XVI-lea și al XVII-lea de breasla olarilor, cu meșteri olari din Moldova,
în stil moldovenesc, a a vut la bază vechea temelie a unui schit de maici din 1300.
La intrare, pe peretele drept este reprezentată alegoria morții, o pictură semnificativ degradată.
Castelul Bran-vedere generală, nr. inv. 263

denumită Castelul Bran - vedere generală și prezintă imaginea
de ansamblu a Castelului Bran, înconjurat de vegetație.
Tabloul depozitat este semnat în registrul inferior drept,
prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată, rama bronzată, cu model
negru pe margine cu geam, stare de conservare relativ bună.
La 1 ianuarie 1498, sașii din Brașov au plătit 1000 de florini
și au cumpărat de la regele Vladislv al II-lea Jagella dreptul la
folosință pe 10 ani al castelului și preiau și bănoasa vamă a
castelului.
Mai târziu, în anul 1723, s-a încheiat renovarea turnului nordic al castelului deteriorat de
explozia pulberăriei din 1593 și de furtuna puternică din 1617, care au distrus acoperișurile; s-au
refăcut și turnul porții, turnul rotund și donjonul.
Castelul Bran-vedere interioară, nr. inv. 264

denumită Castelul Bran - vedere interioară și prezintă imaginea
Castelului Bran cu poarta de intrare, vegetație și pietre lângă
aleea de intrare. Tabloul depozitat este semnat în registrul
inferior drept, prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată, rama
bronzată, cu model negru pe margine cu geam, stare de
conservare relativ bună.
În anul 1888, administrația brașoveană a cedat castelul
Ocolului Silvic Regional și fiind locuit de brigadieri silvici,
pădurari și inspectori silvici.
În anul 1920, cetățenii Brașovului au oferit castelul reginei Maria, care îl va restaura și amenaja
pentru a putea fi folosit ca reședință de vară a Familiei Regale până în anul 1932, când a fost lăsat
moștenire Principesei Ileana. Începând cu anul 1956, Castelul Bran a fost transformat în muzeu și a
intrat în circuitul turistic cu trei departamente: castelul, vama medievală și secția de etnografie.
Biserica fortificată Cristian, nr. inv. 265
Tabloul cu dimensiunile 37 cm x 28 cm este o
lucrare de grafică în tehnica acvaforte, cu ramă și pass
partout din carton, denumită Biserica fortificată
Cristian și prezintă ansamblul evanghelic sub crengile
unui copac. Tabloul etalat în sala de artă este semnat în
registrul inferior stâng cu aceeași monogramă AK.
Biserica evanghelică fortificată Cristian din comuna
Cristian, Brașov, a fost construită în sec. al XII-lea din
piatră, lemn și țiglă cu dublă incintă fortificată cu turnuri
și barbacană.
Prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată; rama cu model negru pe margine, cu geam, prezintă o
mică lacună în registrul median stâng, stare de conservare relativ bună.
Biserica fortificată Keist, nr. inv. 266

tehnica acvaforte, cu ramă și pass partout din carton, denumită
Biserica fortificată Keist.
Imaginea prezintă o biserică veche având alături câteva clădiri de
adăpost, după care se zăresc vârfurile unor copaci, în prim plan o mică
fântână.
Biserica evanghelică fortificată Keist din Saschiz, Mureș, a fost
construită în sec. al XII-lea din piatră de carieră în stil gotic, iar legenda
spune că din fundul fântânii ar fi pornit un tunel care ducea până în
centrul comunei.
Tabloul depozitat este semnat în registrul inferior stâng, cu aceeași monogramă AK, prezintă
hârtia îngălbenită, fragilizată, rama bronzată, cu model negru pe margine cu geam, prezintă două
lacune în registrul median stâng,stare de conservare relativ bună.
Biserica Bolnița-Curtea de Argeș-nr. inv. 267

tehnica acvaforte, cu ramă și pass partout din carton, denumită Biserica
Bolnița-Curtea de Argeș.
Este prezentată imaginea unei biserici cu o turlă, având în față un
copac; lângă ușa bisericii o femeie în costum popular stă sprijinită de
zidul bisericii, în timp ce alta este prezentată lângă o roabă, în pauză de
muncă.
Tabloul depozitat este semnat în registrul inferior stâng cu
aceeași monogramă AK, lucrare realizată în tehnica acvaforte ce
prezintă hârtia îngălbenită, fragilizată; rama cu model negru pe
margine prezintă geam, stare de conservare relativ bună.
Biserica Bolnița situată în localitatea Curtea de Argeș, fostă capelă a bolniței Mânăstirii
Argeșului, a fost zidită la jumătatea secolului al XVIII-lea, pe ruinele altei construcții mai vechi.
Aceste gravuri, în afara rolului de opere de artă, au și rolul de a promova monumentele de cult
și arhitectonice din țara noastră și, implicit, din zona Muscel, lăsând la latitudinea vizitatorului să
aprecieze câte au mai rămas sau cât s-au schimbat aceste monumente în decursul celor aproape 100
de ani de la realizarea gravurilor.
În prezent, în Muzeul Municipal Câmpulung se continuă procesul de monitorizare al
parametrilor de microclimat și de conservare preventivă a bunurilor culturale atât printr-o
depozitare conform normelor, cât și o etalare corectă, pentru păstrarea responsabilă a acestor valori
culturale materiale.
Bibliografie:
Anania, Valeriu, Pro Memoria.Acțiunea Catolicismului în România Interbelică, Ed.Institutului

Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992;
Flintea, Crina, Gravuri de Anton Kaindl în colecția Muzeului Municipal Câmpulung, Revista
de Istorie a Muscelului, Studii și comunicări,vol.9, Ed.Universității din Pitești, 2008;
Revista Academica, nr.11(23), 1992.
4.http://tara-barsei.ro/wp-content/uploads/2014/01/bratu2013.pdf
5.http://www.biblacad.ro/Kaindl.html;
EXEMPLE, DIAGNOZĂ ȘI METODE DE TRATAMENT ÎN
PROTEJAREA PATRIMONIULUI CULTURAL ROMÂNESC
Dr. Rodica - Mariana ION*
Abstract:
The preservation of the cultural heritage involves adequate materials and reversible methods as
well as an exhaustive documentation of all previous conservation / restoration work undertaken. In
this context, in this paper are presented some procedures of diagnosis, composition and
characterization of the various surfaces of stone, canvas, paper or wood from different monuments or
works of art.
The Assembly of Churches Basarabi-Murfatlar, Corvins’Castle, Hunedoara, ceramic samples of
tiles style, old book paper. Specific techniques such as XRD, XRF and ICP- MS, spectroscopic
techniques (UV-VIS, FTIR, Raman), thermoanalytical techniques (DSC, TGA), microscopic
investigations (OM, SEM, TEM, AFM), CIELAB color parameters, humidity tests of various media
and water absorption, used for structural, compositional and morphological analysis for subsequent
restoration decisions.
Keywords: diagnoza, museum, degradation, restoration, conservation
Introducere
Artefactele muzeale au o importanță culturală unică în istoria fiecărei națiuni. Obiecte, precum
tablouri, ceramică, textile, statui, articole din sticlă, mobilier, cărți, materiale plastice și metale se
regăsesc în multe așezăminte muzeale. Pentru realizarea fiecăruia au fost utilizate mai multe tipuri de
materiale, organice și anorganice, naturale și sintetice. În acest context, o problemă importantă
pentru conservatori și restauratori constă în identificarea și înțelegerea proprietăților chimice și fizice
ale materialului din care este fabricat produsul, dar și a degradării proceselor ce au loc pe aceste
obiecte. Astfel de informații pot fi esențiale în prevenirea proceselor de deteriorare și conservare
ulterioare, cum ar fi curățarea sau consolidarea.
În general, înainte de conservarea și restaurarea materialelor și artefactelor de valoare culturală
și istorică, se impun o serie de metode analitice capabile să ofere informații despre:
- compoziția/natura chimică a părților selectate a artefactelor culturale și a materialelor în
scopul de a elucida proveniența lor;
- starea de degradare (pe suprafață și/sau internă) a obiectelor ca rezultat al expunerii pe o
anumita perioadă la condițiile de mediu;
- efectul/eficiența strategiilor de conservare/restaurare în timpul aplicării lor.
De asemenea, interesul muzeelor este orientat spre identificarea originii unui obiect, iar
identificarea proprietăților chimice ale materialelor poate furniza informații vitale referitoare la
proveniența artefactelor și operelor de artă.
Originea unui obiect poate fi determinată printr-o examinare a structurii sale chimice, lucru ce
permite datarea materialului și poate ajuta la identificarea falsurilor. Proprietățile unui material sunt
de asemenea cruciale pentru detectarea și prevenirea deteriorării obiectelor prețioase. Prin urmare,
*Profesor universitar doctor, Universitatea Valahia, Școala Doctorală Științe Inginerești, Târgoviște și Cercetător Științific
gradul 1 și Lider Echipa Evaluare si Conservare Patrimoniu Cultural la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru
Chimie și Petrochimie - ICECHIM, București/Professor Doctor , Valahia University and Senior Scientist degree 1 and Group
Leader Evaluation and Conservation of Cultural Heritage, National Institute of Research and Development for Chemistry
and Petrochemistry - ICECHIM, Bucharest, Romania.
în primă instanță, trebuie identificat materialul de proveniență al artefactelor, ce este ulterior
caracterizat fizico-chimic și mecanic înainte de a începe orice tratament1,2.
În acest context, există multe tehnici analitice utilizate în laboratoare care oferă informații asupra
materialelor, informații privind compoziția elementară, structura moleculară și proprietățile fizice ale
acestora3. La alegerea unei tehnici analitice potrivite studierii unui artefact muzeal, se impune respectarea
unor cerințe speciale ce trebuiesc luate în considerare, tehnicile nedistructive fiind cele favorizate.
Pentru a produce artefacte, oamenii au folosit întotdeauna materiale din jurul lor: materialele
naturale, ce conțin proteine, lipide, carbohidrați, rășini, coloranți și/sau minerale, toate acestea fiind
găsite în materialele de patrimoniu. Recent, odată cu dezvoltarea chimiei sintetice, materialele artificiale,
cum ar fi polimerii și coloranții, au fost folosiți pentru a produce obiecte de patrimoniu, precum: picturi,
cărți și manuscrise, materiale textile, sticlă, ceramică, piatra, precum și obiecte metalice.
În cele ce urmează vor fi prezentate cateva astfel de materiale, cu studii de caz elocvente pentru
activitatea de conservare și restaurare aferentă.
În ultimele decenii, în domeniul patrimoniului cultural au fost publicate multiple cercetări
interdisciplinare cu tehnici analitice. Au fost adoptate tehnici noi și moderne pentru studiul
obiectelor, inclusiv cele neinvazive: Spectrofotometria ultraviolet-vizibilă (UV-VIS), recunoscută ca
amprentă a materialului, care permite identificarea compoziției materialului, găsind constituenții
prezenți într-un material cu compoziție chimică necunoscută, care înțelege degradarea și stabilitatea
materialelor, spectroscopie infraroșu Fourier-Transform (FTIR) și spectroscopie Raman ca tehnici
comune utilizate pentru studiul componentelor organice ale materialelor de patrimoniu cultural,
fluorescență cu raze X (XRF), ca metodă ideală pentru analiza concentrațiilor scăzute de elemente
specifice și ajută în studiile de proveniență, determinarea elementelor majore și minore și a unui
număr selectat de oligoelemente ale eșantionului investigat și identificarea provenienței materialelor
lor de fabricație, difracția de raze X (XRD), ca cea mai populară tehnică pentru determinarea fazelor
minerale ale ceramicii antice, cromatografie cu gaz însoțit de spectrometrie de masă (GC-MS) și
cromatografie ionică pentru studiul componentelor organice în lucrări de artă, pentru identificarea
coloranților și lianților și chiar a proceselor de degradare, cum ar fi formarea crustei negre din cauza
poluării mediului.
Cu excepția tuturor acestor tehnici, tehnicile de microscopie sunt utilizate intensiv, astfel:
microscopie optică (OM), microscopie electronică de scanare (SEM), microscopie cu forță atomică
(AFM) pentru caracterizarea morfologiei și topologiei interne, pentru structura porilor.
Piatra
Diverse varietăți de piatră și-au găsit aplicații la confecționarea multor obiecte istorice, inclusiv
statui, pietre de construcție, bijuterii și multe artefacte arheologice4. Pietrele pot să conțină o gamă
largă de minerale. Printre cele mai utilizate, se numără:
Marmura (carbonat de calciu) folosită mii de ani ca piatră de construcție și pentru statui
sculptate.
Cuarțit, în principal dioxidul de siliciu, folosit și pentru construcția statuilor și construcțiilor
mari.
Gresia, formată din nisip de cuarț cu conținut de argile precum kaolinita. În timp și prin
expunerea la presiune și căldură, gresia s-a transformat în cuarțit.
Calcarul, format din scoici și coral, poate fi transformat în marmură în timp.
Granitul, foarte eterogen și mai dificil de caracterizat. Aceste tipuri de piatră pot fi sensibile la
deteriorare din cauza factorilor de mediu.
1 M. Doerner, The Materials of the Artists and Their Use in Painting, Revised ed, Harcourt, Orlando (1984).
2 J. Henderson, The Science and Archaeology of Materials: An Investigation of Inorganic Materials, Routledge, New York
(2000).
3 Rodica-Mariana Ion, Fotochimie, Vol.1-4, Editura F.M.R., București, 2003-2007.
4 J.B. Lambert, Traces of the Past: Unravelling the Secrets of Archaeology Through Chemistry, Perseus Publishing,
Cambridge (1997).
Obsidianul, material sticlos care se găsește în mod natural în regiuni vulcanice ale lumii.
Obsidianul este fabricat predominant din siliciu dioxid, dar conține și oxid de aluminiu (Al2O3), oxid
de sodiu (Na2O), oxid de potasiu (K2O) și oxid de calciu (CaO).
Compușii rezultați din poluarea aerului sunt responsabili de reacții dăunătoare pe suprafața
anumitor pietre.
De exemplu, sulful din cărbunele ars formează oxizi de sulf care se depun pe marmură și se
transformă în sulfat de calciu (CaSO4). Sulfatul de calciu este mai solubil în apă decât carbonatul de
calciu și astfel detaliile de pe obiectele sculptate sunt afectate în timp.
Studii de caz
Ansamblul Rupestru Basarabi-Murfatlar

Ansamblul Rupestru Basarabi-Murfatlar este situat în stânca unui deal de cretă, în locul unei
foste cariere de piatră romană (singura cariera a epocii ce a fost descoperită), FOTO. 1.
FOTO. 1: Imagine a Ansamblului de Biserute Basarabi-Murfatlar (fotografie din colecția personală).
Roca componentă a bisericilor este compusă din carbonat de calciu amorf și este delicată și
sensibilă la umiditate, îngheț și săruri. Din analiza petrografică s-a constatat că, în acest monument,
se regăsește majoritar carbonatul de calciu (CaCO3 = 91.4 %), predominat sub formă de calcit, cu mici
cantități de quartz.
De asemenea, eșantionul prelevat a pus în evidență un calcar bioclastic (cretă), ovarietate dec
alcar, poroasă, fin granulară și relativ friabilă. Acesta are o textură equigranulară, o structură chimică
organogenă, cucalcit (și/sau vaterit) și constituenți minerali de silice, oxizi și hidroxizi de fier,
recristalizări de silice și foraminiferă silicificată, FOTO. 25.
5R.M.Ion, Chalk Churches from Basarabi-Murfatlar-Scientific aspects of the current state (in Romanian), In: A. Stavilă,
D. Micle, A. Cîntar, Cristian Floca, S. Forțiu (Eds.), Arheo Vest I, Vol. II: Interdisciplinary Methods and History (in
Romanian), JATE Press Kiadó, Szeged, 2013, pp. 713-725.
FOTO. 2: Analiza petrografică a probelor de cretă (stânga) și identificarea foraminiferelor bioclastice

(dreapta).
Procesele de degradare sunt influențate de factori de mediu, factori biologici, factori intrinseci,
factori de proiectare, factori ce derivă din proceduri de construcție și execuție, factori care derivă din
întreținere și tratamente de conservare necorespunzătoare6.
Procesele fizico-chimice de degradare a pietrei naturale se datorează următorilor factori
esențiali:
umezeala, cristalizarea de săruri în masa materialului, depunerea de poluanți pe suprafața
pietrei, acționând procese chimice sau/și biologice, variațiilor mari de temperatură pe durata zilei și
nopții (ciclurile de insolații puternice – scădere de temperatură), eroziunea datorată particulelor
antrenate de vânturile puternice.
Stadiul în care se află Bisericuțele de cretă în acest moment s-a investigat în primul rând prin
stereomicroscopie, tehnică nedistructivă ce a evidențiat prezența din abundență a unui polimer
utilizat pentru umplerea fisurile pereților bisericuțelor, dar și pe zonele din jurul fisurilor. Acest
polimer s-a uscat în timp, micșorându-și volumul, și permițând apei să penetreze din nou în fisurile
pereților, continuând astfel procesul de degradare.
Analizând prin spectroscopie în infraroșu cu transformată Fourier (FTIR) acest polimer, s-a
putut constata, pe de o parte că este o rășină epoxidică, dar și că această rășină este într-o stare de
degradare termică, probabil datorită ciclurilor îngheț-dezgheț la care a fost supusă în timp.
Investigațiile petrografice a confirmat prezența vateritului, varietate de carbonat de calciu foarte
instabilă (stabilă numai sub10O C) cu tendință de a forma structuri framboidale, în prezența CO2, cu
dimensiuni de 36 și1 50 nm7. Acestea au capacitatea de implozie, contribuind în mod nefast la
intensificarea porozității pereților bisericilor.
În acord cu rezultatele anterioare8, eșantionul de cretă conține o serie de metale (Ti, Sr, Ba, Mn,
Bi, Sn, Cu, K, Al, Fe, Mg, Na, Si, Ca, Li, Zr), prezența Sr, favorizând stabilitatea calcitului, fiind
capabil să interacționeze în primul rând cu pozițiile steric libere de pe suprafața calcitului. De
asemenea, Sr2+ cauzează reducerea semnificativă a formării și dizolvării aragonitului9. Cu2+și Zn2+pot
forma oxizi și carbonați solubili pe suprafața calcitului, în timp ce Sc3+ poate inhiba solubilizarea
calcitului10.
Luând în considerare prezența atât a vateritului, cât și a calcitului, și cunoscând încărcarea
pozitivă a vateritului și negativă a calcitului, se poate explica adsorbția și implicit concentrația mai
6 A.M. Pollard, C. Heron, Archaeological Chemistry, Royal Society of Chemistry, Cambridge (1996).
7 I. Barnea, V. Bilciurescu, Șantierul arheologic Basarabi, Materiale 6, 1959, pp. 541-566.
8 A.S. Lea, J.E. Amonette, D.R Baer, Y. Liang, N.G. Colton, Microscopic Effects of Carbonate, Manganese and Strontium
Ions on Calcite Dissolution. Geochim. Cosmochim. Acta. 65, 2001, pp. 369-379.
9 A. Gutjahr, H.Dabringhaus, R. Lacmann Studies of the growth and dissolution kinetics of the CaCO3 polymorphs calcite
and aragonite II. The influence of divalent cation additives on the growth and dissolution rates, Journal of Crystal Growth,
158, 1996, pp. 310–315.
10 I. Nestaas, SG. Terjesen, The inhibiting effect of scandium ions upon the dissolution of calcium carbonate. Acta Chemica
Scandinavia, 23, 1969, pp. 2519-2531.

mare a sărurilor pe vaterit, iar a metalelor pe calcit11. În plus, vateritul nu este stabil în soluție apoasă
și se transformă într-un timp destul de mic în calcit sau aragonit (în funcție de temperatură)12,13.
Concentrația de vaterit crește invers proporțional cu umiditatea, așa că în interior vateritul, aceasta
putând explica concentrația mai mică de vaterit la exterior și mai mare în interiorul bisericii.
Din punct de vedere mineralogic, la suprafața cretei există vaterit 70-75%, calcit 8-15% și
numeroase incluziuni de portlandit, quartz, dolomit și pirită. La adâncimi de 1467-1470 m vateritul
devine pai puțin întâlnit (25%), iar calcitul devine (63%); în afară de acestea apar quartz-ul,
portlanditul și dolomitul în cantități minore.
Umiditatea este unul din factorii principali ai proceselor de degradare din acest monument și,
din acest motiv, este necesar a se cunoaște originea, conținutul și distribuția ei, pentru a se lua
deciziile corespunzătoare în ceea ce privește restaurarea monumentului respectiv. Se cunoaște că
umiditatea din interiorul materialelor poroase poate cauza degradări structurale și estetice,
degradarea structurală a materialelor constitutive ale monumentului, în condiții de temperatură
scăzută, în urma fenomenului de îngheț-dezgheț. Apa poate penetra în zidăria poroasă, fie în fază
lichidă, fie în fază de vapori14. În faza lichidă, umiditatea ajunge în ziduri prin fenomenul de
capilaritate sau ca urmare a infiltrațiilor. Măsurători ale conținutului de umiditate efectuate într-un
zid până la înălțimea de aprox. 1,5 m au arătat valori mult mai ridicate ale acestuia în mortar față de
cărămidă15.
În fază de vapori, umiditatea poate pătrunde în structura poroasă a zidurilor ca urmare a
condensării acestora și higroscopicității materialelor16. Umiditatea datorată higroscopicității
materialelor reprezintă cea mai agresivă formă a umidității, ce acoperă două procese: de absorbție a
umidității din aer ce depinde de natura materialului absorbant, de porozitatea și suprafața lui.
Umiditatea de condensare, ce are loc atunci când aerul încărcat de vapori de apă vine în contact cu o
suprafață rece17. Condensul poate să apară în spații neventilate, în condițiile unui climat umed pe
parcursul anului, cu temperaturi scăzute iarna și în nopțile de primăvară și toamnă.
Cele mai frecvente săruri ce se întâlnesc în piatră sunt: sulfații (din atmosfera poluată sau din
apa freatică), clorurile (din apa de mare) și nitrații (din atmosfera poluată, agricultură sau din surse
microbiologice). Printre cele mai agresive săruri se numără: thenarditul (Na 2SO4) sau mirabilitul
(Na2SO4 · 10H2O)18. Thenarditul crește în volum de mai mult de trei ori prin conversia la mirabilit, ori
această creștere în volum este principala cauză a daunelor prin hidratare. SO2 rezultat de la motoarele
cu ardere internă se oxidează la SO3 și, ulterior, la acid sulfuric, ce este responsabil de distrugerea
carbonatului de calciu și de conversia acestuia în sulfat de calciu CaSO4 • 2H2O - gips19.
Din analiza termică realizată pe probe prelevate de la Bisericuțele Basarabi, se pot identifica:
CaSO4 • 2H2O, prezent în toate tipurile de materiale deteriorate, KNO3, prezent în eflorescența
sărurilor în patină și în cruste, thenardit (Na2SO4) și mirabilit (Na2SO4·10H2O), epsomit (MgSO4 •
7H2O) și hexahidritul (MgSO4 • 6H2O)20.
11 K. Sawada, The mechanisms of crystallization and transformation of calcium carbonates,Pure &Appl. Chem.69, (1997)
pp. 921-928.
12 T. Ogino, T. Suzuki, R. Sawada, The formation and transformation mechanism of calcium carbonate in water. Geochim.
Cosmochim. Acta. 51, 1987, pp. 2757-2767.

13 V. Agrigoroaei, Vikingi sau ruși. Noi cercetări asupra complexului de la Basarabi-Murfatlar, Studia Patzinaka, 1, 2005, pp. 33-59.
14 E. Charola, Salts in the deterioration of porous materials: an overwiew, Journal of the American Institute for
Conservation, 39, (3), 2000, pp. 327-343.

15Rob P. J. Van Hees, L. Binda, I. Papayanni, E. Toumbakari, Damage analysis as a step towards compatible repair
mortars, în: RILEM Report 28: Characterisation of old mortars with respect to their repair, Chapter 3, 2005, RILEM
Publication S.A.R.L., www. rilem. Net /rep_cont.php_rep28.
16L. Coppola, Umidità nelle costruzioni: diagnosi e remedi, Presenza Tecnica, 2, 1996, pp. 79-86.
17 J. Gon Gonçalves, Humidity analysis and control, Culture 2000 – Saving Sacred Relics of European Medieval Cultural
Heritage, Gura Humorului, Romania, 16-29 July 2006.

18 S.F. Vasile, G. I., Radu, A. A. Sorescu, M.I. Filipescu, R. M. Ion, Determination of Sulphates in Model Stones and Stones
from Corvins’ Castle. Proceedings, 2019, pp. 29-58.

19 E.F. Doehne, C. Price, Stone conservation: an overview of current research. 2nd ed. Los Angeles, Calif.: Getty
Conservation Institute, (2010), pp. 1-10.

20 S.F. Pop, R.M., Ion, Thermal analysis of the chemical weathering of chalk stone materials, Journal of Optoelectronics
and Advanced Materials, 15 (7-8), 2013, pp. 888-892.

Pentru conservare se impun soluții ușor de aplicat, de obicei din materiale anorganice, de tip
hidroxiapatita21, FOTO 3, sau chiar compozite împreună cu aceasta22.
FOTO. 3: Aspectul cretei netratate (stânga) și tratate cu HAp (dreapta).
Castelul Corvinilor
Castelul Corvinilor, cunoscut și sub numele de Castelul Hunyadi, este un castel gotic-
renascentist din Hunedoara, cu o istorie lungă și zbuciumată. Acesta a fost dat tatălui lui John
Hunyadi în 1409 de Sigismund, regele Ungariei, și a început reconstrucția în 1446, când Ioan
Hunyadi a fost ales guvernator regent al Regatului Ungariei, dorind să transforme fosta clădire
construită de Charles I al Ungariei23. Bazat pe o cetate de piatră din secolul al XIV-lea, în prima
jumătate a secolului al XV-lea, John Hunyadi a transformat clădirea militară într-o clădire în
stil gotic.
După ce John Hunyadi a murit în 1456, lucrarea castelului s-a oprit până în 1458, când au fost
adăugate numeroase elemente renascentiste în arhitectura clădirii. În 1480, lucrările au fost complet
oprite și, chiar și așa, castelul a fost recunoscut ca fiind unul dintre cele mai mari și mai
impresionante clădiri din Europa de Est. În timpul secolului al XVII-lea, două noi turnuri au fost
construite în scopuri militare. S-au adăugat Turnul Alb și Turnul de Artilerie și o curte exterioară,
pentru administrare și depozitare. Acum, castelul este o structură mare și impozantă, cu turnuri
înalte, bastioane, o curte interioară, acoperișuri divers colorate și o mulțime de ferestre și balcoane
împodobite cu sculpturi din piatră, FOTO 4.
Pentru o fortificație îmbunătățită, castelul are un zid dublu, flancat atât de opt turnuri
dreptunghiulare, cât și circulare, construite în scopuri militare. Turnurile de apărare ale cetății
medievale au transformat-o într-o așezare aproape imposibil de cucerit. Intrările efective la castel
erau făcute de poduri, susținute de stâlpi de piatră, ultimele secțiuni ale podurilor fiind mobile.
Încorporând o cetate de piatră din secolul al XIV-lea, castelul este rezultatul a două etape de
construcție, pe vremea lui Ioan de Hunedoara (prima jumătate a secolului al XV-lea), care a
transformat clădirea militară într-un stil gotic de ultimă generație. stil, faza târzie, având ca model
cele mai evoluate modele de arhitectură militară și civilă a momentului. Aspectul general se datorează
lucrărilor de restaurare din secolul XIX până în secolul XX24.
21 D. Turcanu-Carutiu, R.M. Ion, Pre-Restoration Investigations of the Basarabi Chalk Monument Diagnosis, Treatment
and Implications,European Scientific Journal, 3, (2014), pp. 124-134.
22R.M. Ion, D. Turcanu-Carutiu, R.C. Fierascu, I. Fiedrascu, I.R. Bunghez M.L. Ion, S. Teodorescu, G. Vasilievici,
V. Rădițoiu, Caoxite-hydroxyapatite composition as consolidating material for the chalk stone from Basarabi–Murfatlar
churches ensemble. Appl Surf Sci. 2015; 358, pp. 612-618.
23 R.M. Ion, S. Tincu, N. Ion, I.A. Bucurică, S. Teodorescu, I.D. Dulamă, R.M. Știrbescu, A.I. Gheboianu, C. Rădulescu,
M.L. Ion, L. Iancu, R.M. Grigorescu, Arhaeometric investigations on ceramic materials from Hunedoara - The Court area,
Journal of Science and Arts, 2018, 18(2), pp. 471-482.
24 R.M. Ion, L Iancu, G. Vasilievici, M.E. Grigore, R.E. Andrei, G.I. Radu, R.M. Grigorescu, S. Teodorescu, I.A. Bucurică,
M.L. Ion, A.I. Gheboianu, C. Rădulescu, I.D. Dulamă, Ion-Substituted Carbonated Hydroxyapatite Coatings for Model
Stone Samples. Coatings, 2019, p. 9, p. 231.
386 T ra d iți e, i s to r i e , a r ma tă
FOTO. 4: Castelul Corvinilor. FOTO. 5. Turnul nou de poartă

de la Castelul Corvinilor.
Noul turn de poartă a fost construit în sec. al XIV-lea, a fost extinsă între 1440-1453 (sub Ioan de
Hunedoara) și transformată între 1618-1620. Din loc în loc există și pietre în formă în stilul folosit
pentru construcția cetăților dacice, FOTO 5. Este o construcție masivă, cu parter înalt, completată cu
trei niveluri de apărare, cu deschideri pentru arme de foc. Potrivit istoricilor, printre elementele
gotice originale din compoziția turnului, există un burduf așezat pe patru console și un balcon
masiv25.
Din rapoartele anterioare predomină tencuiala, dolomita de dimensiuni reduse, blocuri mari de
var dolomit, în formă de rezumat, legată cu mortar, mortar poros cu reziduuri de dolomită, sol negru
măcinat care conține material preistoric, unde au fost săpate fundațiile. Având în vedere importanța
istorică a acestui monument și lipsa studiilor arheometrice și a detaliilor necesare continuării
procedurilor de restaurare, este necesar să se facă un studiu arheometric complex, care să se refere la
materialele utilizate în aceste turnuri, degradarea lor și tehnicile pentru construirea acestui
monument26.
Fosfații de calciu observați prin SEM-EDS sugerează că secvența lor de cristalizare a fost de la
(carbonat) hidroxiapatită până la brushite (CaHPO4 · 2H2O) și în final ardealită (Ca2 (HPO4) (SO4)
4H2O). Toate cele trei specii au rezultat clar din reacția dintre mediul puternic acid.
Hidroxiapatita (HAp) este unul dintre principalele produse de consolidare din calcarele extrem
de poroase (piatră sau lemn) cu o activitate de consolidare mai mare. HAp a produs o întărire
importantă a suportului tratat după testele de intemperii accelerate (chiar dupa 600 de ani, cum este
cazul Castelului Corvinilor).
Ceramica
Producerea ceramicii este un proces complex bazat pe la încălzirea argilei și datorită amestecului
de componente prezente. Când argila umedă este încălzită, moleculele de apă care nu sunt legate sunt
pierdute mai întâi prin evaporare la 100o C. La temperaturi apropiate de 600o C, argila pierde apa
legată de structuri de argilă. Componenta de alumino-silicat își reorganizează structura pentru a
favoriza pierderile moleculelor de apă și materialul pierde plasticitatea sa. Peste 850o C, vitrificarea
25 R.M. Ion, S. Tincu, N. Ion, I.A. Bucurică, S. Teodorescu, I.D. Dulamă, R.M. Știrbescu, A.I. Gheboianu, C. Rădulescu,
M.L. Ion, L. Iancu, R.M. Grigorescu, Archaeometric studies of mural paints From matia loggia (Corvins’ Castle),
Romanian Reports in Physics 71, 2019, p. 804.
27 R.M. Ion, L. Iancu, R.M. Grigorescu, D. Carutiu-Turcanu, S. Tincu, N. Ion, I.A. Bucurică, S. Teodorescu, I.D. Dulamă,
R.M. Știrbescu, A. Gheboianu, M.L. Ion, Arhaeometric Concepts and Methods of Intervention on Historical Monument
Buildings. The Case of the Corvins’ Castle, IOP Conf. Series: Mat. Sci. Eng. 374, 012073, 2018.
are loc, iar regiunile sunt formate în structura de aluminosilicat. Se cunosc următoarele varietăți de
ceramică:
Teracota, cea mai veche formă din ceramică artificială obținută la aproximativ 900° C. Adaosul
de fier, iar încălzirea în intervalul 900–1100◦ C produce faianță roșie, care este mai puternic și mai
puțin poros. Adăugarea de var, care conține calciu, iar încălzirea la 1100–1200◦ C produce o culoare
cremă în pământ.
Faianța sau majolica sunt pământul acoperit cu o glazură.
Gresia este produsă prin încălzire la 1200-1300◦ C, ceea ce intensifică vitrifierea și produce un
material puternic care nu este poros.
Încălzire deasupra 1300◦ C produce porțelan, care este foarte vitrificat și translucid.
O serie de finisaje de suprafață pot fi aplicate ceramicii. Culoarea se adaugă la suprafață folosind
diverși pigmenți, TABEL 1. Vopseaua poate fi fixată la ceramică prin aplicarea de pigmenți, precum
minereuri de fier, conținute în minerale de silice sau argilă care leagă culoarea de ceramică în timpul
arderii. Luciul este produs prin aplicarea directă a unei vopsele peste o ceramică glazurată (staniu-
opacizat cu plumb, alcalin sau luciu mixt), care la arderea în atmosferă reducătoare formează un strat
metalizat. După ardere, vopseaua rămasă este înlăturată, rămânând doar luciul.
Tabelul 1. Compoziția chimică a principalelor tipuri de pigmenți utilizați în epoca medieval
Culoarea Compuși utilizați
Alb  Oxidul de zinc;

 Albul de barită (sulfat de bariu);
 Alb de cretă (carbonat de calciu);
 Alb de var (oxid de calciu);
Galben  Cromat de plumb, PbCrO4;
 Litarga, PbO;
 Galben de Neapole, aliaj de plumb și antimoniu;
 Galben de zinc, sare dublă de zinc și bicromat de potasiu;
 Galben de barită, cromat de potasiu.
 Galben de stronțiu, cromat de stronțiu;
 Galben de arsenic, anhidrita arsenioasă: S (1:2);
 Galben de mercur, sulfat bazic de mercur;
 Galben de cobalt, rețete necunoscute;
 Galben de staniu, rețete necunoscute;
 Galben de cadmiu, CdS;
 Ocru galben, FeO+OH, rețete necunoscute.
Roșu  Miniu, Pb3O4;
 Cinabrul, HgS;
 Ocru roșu, rețete necunoscute;
 Oxid roșu, Fe2O3;
 Roșu de garanță, alizarină extrasă din roibă;
 Carminul sau Roșu de cârmâz, extras din planta cârmâz.
Albastru  Albastru de cobalt, oxid de Co+ alumina, Al2O3+ oxid de zinc,
ZnO;
 Ultramarin, caolin+sulfat de sodiu+carbonat de
sodiu+sulf+carbune de lemn);
 Albastru de aramă, CuCO3+Cu(OH)2;
 Indigo, extract din ramuri de plantă denumită și indigotier.
Verde  Pământ verde, rețete necunoscute;
 Verde de cobalt, rețete necunoscute;
 Verde de munte, compus de cupru, rețete necunoscute;
 Verde de aramă, rețete necunoscute;
 Verde de Veronese, aceto-arseniat de cupru (1:3);
 Verde de crom, Cr2O3;
 Verde permanent, rețete necunoscute.
Violet  Violet de cobalt, fosfat cobaltos;
 Ultramarin violet, rețete necunoscute;
 Violet de Mars, oxid galben de fier tratat la temperaturi extrem
de ridicate;
 Violet mineral, rețete necunoscute.
Brun  Pământ de Sienna;
 Ombra, pamânt extras din zona Perrugia, Italia;
 Brun de Kassel, lignit feros, rețete necunoscute;
 Bitum;
 Bistro, carbune de lemn;
 Mumia, bauxită;
 Sepia, colorant extras de la sepie.
Negru  Negru animal, rest de la prelucrarea fildeșului sau coarnelor;
 Negru vegetal, din arderea viței de vie;
 Negru de fum, funingine;
 Negru mineral, șist argilos negru;
 Negru de crom, CrO+Fe2O3;
 Negru de mangan, MnO;
 Negru oxid, Fe3O4 (magnetită).
Ceramica Vama Medievală Brașov
Pentru obiectele de ceramică, principalele obiective includ identificarea mineralogiei obiectului,

care este partea de argilă, resursele și tehnicile utilizate pentru acoperire și tehnologia de ardere.
Același rezultat s-a obținut și în studiul analizei compoziției și provenienței unor eșantioane de cahlă
din coronament de sobă prelevată din situl arheologic de la Vama Medievală, secolele al XVII -lea și al
XVIII-lea, județul Brașov.
S-au analizat, pe de o parte, atât compoziția ceramicii utilizate, cât și compoziția vopselelor
utilizate la ornamentarea acestor cahle, bucăți de ceramică din situl arheologic Tâmpa, provenind din
Cetatea Brașovului - edificată între secolele al XIV -lea și al XVIII - lea, cetate ce este considerată a fi
una din cele mai puternice din Transilvania, ce păstrează numeroase vestigii (Poarta Ecaterinei,
Poarta Scheilor, Bastionul Postăvarilor, Bastionul țesătorilor, Bastionul fierarilor), FOTO 6.
Ceramica este o varietate de caolin, 2(SiO4AlH) + H2O, adică un silicat de aluminiu dublu
hidratat, format prin descompunerea feldspaturilor din anumite roci eruptive, prin acțiunea acidului
carbonic și apei, sub presiune, și supus temperaturilor înalte.
Din analiza XRF, se deduce următoarea compoziție chimică a emailului ce acoperă ceramica
artefactelor studiate, TABEL 2. Prezența unor anumite elemente în ceramica și în email-ul cu care s-a
acoperit ceramica poate oferi date interesante asupra tipurilor de materii prime utilizate în perioada
medievală pentru aceste piese. Unele din aceste elemente se regăsesc în rețetele utilizate în pictura
acelei epoci. Faptul că în compoziția ceramicii s-a descoperit zirconiul, este o dovadă a utilizării
bentonitei ca materie primă.
FOTO. 6: Cahla de sobă transilvăneană.
Tabel. 2:. Compoziția chimică a artefactelor analizate prin XRF
Piesa/Eleme Vopsea Vopsea Vopsea Ceramică

nt verde albastră albă
Na2O 3 4,2
MgO 2 2,1 2,9
Al2O3 20,2 18,5 24,2 17,6
SiO2 30,2 36,9 36 52,6
SO3 12,1 0,63
Cl 5,46 3,4 5,79 2,1
K2O 2,23 3,89 1,67 3,45
CaO 2,16 2,2 3,27 9,66
TiO2 1,29 1,21 1,63 0,985
V2O5 0,02 0,03 0,03
Cr2O3 0,04 0,05 0,041 0,04
MnO 0,043 0,04 0,079 0,22
Fe2O3 1,53 2,17 1,96 9,17
Co3O4 0,070 0,24 0,02 0,069
NiO 0,1 0,36 0,02
CuO 0,047 0,064 0,042 0,02
As2O3 0,03 0,35
PbO 22,3 36,9 18,7 0,17
ZnO 0,03
Totodată, se poate explica degradarea pieselor respective, prin prezența potasiului. Potasiul se
poate hidrata sau deshidrata în funcție de condițiile de mediu. Pe măsură ce artefactele se usucă,
potasiul este dat deoparte întrucât poate deveni hidroxid de potasiu și apoi carbonat de potasiu după
ce reacționează cu atmosfera.
Prezența hidroxidului face ca zona din jurul vasului să devină alcalină. Aceasta determină
coroziunea stratului de Cu de pe vas, ceea ce explică prezența acestuia numai în email-uri. După ce
s-au făcut aceste descoperiri, sugerăm ca vasele să fie ținute într-un mediu cu umiditate controlată
spre a preveni degradarea ulterioară a acestora.
Sticla
Sticlele sunt un amestec de dioxid de siliciu și silicații ai diferitelor metale. Sunt materiale
necristalizate (amorfe), cu rezistență mecanică și duritate mare, cu coeficient de dilatare mic. La
temperaturi mai înalte se comportă ca lichidele subrăcite cu vâscozitate mare. Nu au punct de topire
definit. Prin încălzire se înmoaie treptat, ceea ce permite prelucrarea sticlei prin suflare, presare,
turnare, laminare. Sticlele se obțin, în general, prin topirea în cuptoare speciale a unui amestec
format din nisip de cuarț, piatră de var, carbonat de sodiu (sau de potasiu) și materialele auxiliare.
Proprietățile fizice ale sticlelor sunt determinate de compoziția lor. Sticla obișnuită, sticla de
sodiu are compoziția aproximativă 6SiO2·CaO·Na2O. Se întrebuințează la fabricarea geamurilor și a
ambalajelor de sticlă. Sticla de potasiu are compoziția 6SiO2·CaO·K2O și este rezistentă la variații de
temperatură. Se folosește la fabricarea vaselor de laborator.
Cristalul (sticla de plumb) este o sticlă în care sodiul și calciul au fost înlocuiți cu potasiu și
plumb (6SiO2·PbO·K2O) și se caracterizează prin proprietăți de refracție bune și densitate mare.
Prin adăugarea unor cantități mici de Al2O3 sau B2O3 se obțin sticle rezistente la variații bruște de
temperatură care se folosesc la fabricarea vaselor de laborator (sticla Jena, Pirex sau Duran). Au o
rezistență chimică mare și coeficient de dilatație mic.
Sticla este un solid amorf care a fost utilizat pe scară largă în producția de obiecte de patrimoniu.
Producția de sticlă s-a răspândit în centre din Europa în perioada medievală. Sticla se face prin
topirea unui amestec de trei componente principale27,28. Materialul de bază pentru formarea sticlei
este silice (SiO2), care cuprinde 60–70% din amestec. Un flux alcalin, cum ar fi sodiu sau se adaugă
potasiu derivat din minerale sau cenușă vegetală (Na2O, K2O) pentru a scădea temperatura de topire
a lotului. Fluxurile întrerup unele dintre legăturile Si – O și, astfel, perturbă o rețea continuă produsă
de silice.
Sticlele colorate se obțin dacă în topitură se adaugă unii oxizi metalici (de Fe,Co,Cr,Cu etc.), care
formează silicați colorați. Silicea utilizată pentru producerea sticlei conține, în general, impurități
naturale, respectiv fier care are ca rezultat o culoare verde în pahar. Silicea pură trebuie utilizată
pentru a produce sticlă incoloră. Alternativ, verdele natural poate fi neutralizat prin adăugarea unei
cantități mici de mangan. Nuanța de verde este diminuată de culoarea roz dată de ionii de mangan
deoarece fierul este oxidat până la o culoare galbenă care apare apoi incoloră în prezența manganului
roz. Dacă se adaugă un surplus de mangan, rezultă un pahar colorat roz. Alți coloranți includ oxizii de
cupru sau cobalt pentru albastru, oxizi de cupru sau fier pentru verde, oxid de aur pentru rubin roșu
și oxid de uraniu pentru un verde radiant, ionii metalici fiind responsabili de colorarea sticlei29.
Culoarea produsă de un ion depinde de starea sa de oxidare, dar și de poziția pe care o ocupă în
structura de sticlă.
Deteriorarea sticlei depinde de compoziția, vârsta, istoricul de ardere și mediul de stocare. Când
sticla este în contact cu apa, ionii de metale alcaline sunt înlocuiți de către ionii de hidrogen.
Suprafața sticlei își va schimba indicele de refracție. Ionii de colorare pot fi, de asemenea, eliberați
din sticlă prin apă și acest lucru duce la decolorarea sticlei. Alternativ, ionii pot schimba culoarea prin
oxidare. De exemplu, Mn2+ poate fi depus de dioxid de mangan negru (MnO2). În plus, ionii de
colorare din mediu pot fi preluați de sticlă și aceasta poate avea ca rezultat o schimbare de culoare.
În România, prima fabrică de sticlă se afla lângă Târgoviște și aparținea lui Matei Voievod
(1650). Cu toate acestea, diverse relicve de sticlă au fost excavate din diverse situri arheologice, unul
reprezentativ fiind cel de lângă Brașov, FOTO 7.
În urma analizei EDXRF pe probele de sticlă secolele al XVII-lea și al XVIII-lea extrase din situl
arheologic Brașov, se concluzionează că sticlele analizate sunt sticle cu un conținut ridicat de silice, cu
o concentrație relativ mare de Na2O, este o sticlă de sodiu are compoziția 6SiO2·CaO·Na2O probabil
utilizată ca sticlă rezistentă la variații de temperatură. Urmele de clor și sulf derivă cel mai probabil
din cenușa folosită ca umplutură la fabricarea sticlei.
27J.M. Cronyn, The Elements of Archaeological Conservation, Routledge, New York, 1990.
28 S. Davison, Conservation and Restoration of Glass, 2nd Ed, Butterworth–Heinemann, Oxford, 2003.
29 Lisa Pilosi, Wypyski, T. Mark, Technical Examination and Conservation of Glass, The Metropolitan Museum of Art.
pp. 66-68.
FOTO. 7: Aspectul probelor de sticlă investigate.
Artefacte din sticlă din zona Brașov
Spectrele de absorbție UV-Vis pentru sticlele colorate sunt prezentate în FOTO 8. Sticla albă
prezintă o bandă de absorbție puternică în UV, compatibilă cu SnO2 absorbția în această regiune
spectrală. Proba verde are două maxime la aproximativ 400 și 750 nm. Acești pigmenți au la bază
oxid de crom care prezintă vârfuri de absorbție la 455 și 636 nm, caracteristic ionilor Cr3+.
Acest lucru este, de asemenea, în acord cu datele XRF, unde în probele verzi cantitatea de oxid
de crom detectat este semnificativ30. Curbele de absorbție a sticlei brune prezintă o răspândire
maximă de la aproximativ 350 nm la aproximativ 450 nm cu povești lungi în regiunea vizibilă a
absorbției spectre, în timp ce maxime pentru curbele maro închis sunt clar situate în UV.
Cu, adăugat omogen la sticla albă, poate produce o culoare verde pal. Corpul din sticlă conține
mai multe elemente precum Pb, Si, Al, Na, Fe pentru galben, Cu pentru verde închis și Co pentru
culori albastru închis. Prezența elementelor K, Ca și S indică formarea syngenitei (K2SO4 · CaSO4 ·
H2O) ca impurități principale. În plus, îmbogățirea cu Na și Cl implică formarea de asemenea de NaCl
și a unui compus care conține K (de exemplu, KNO3), ca elemente cu un număr atomic redus cum ar
fi N ar putea fi detectate.
FOTO 8. Spectrele UV-Vis DR ale probelor de sticlă.
30 J. Chappell, Clay and Glazes: Revised edition. Chappell, James. Watson-Guptill Publications, New York, 1991.
TABEL. 3. Compoziția chimică a sticlei medievale.
Materiale papetare scrise
Manuscrise, cărți și alte documente istorice oferă o importantă evidență a patrimoniului cultural.
Tipurile de materiale utilizate au evoluat cu timpul. Plantele de papirus au fost una dintre cele mai
importante surse de material de scriere în culturile antice și sunt utilizate pentru prima dată acum
peste 5000 de ani în Regatele Văii Nilului. Pentru a crea material de scris două straturi de tulpină
sunt așezate unul peste altul în unghi drept, apoi bătute și netezite într-o singură coală.
Papirusul și vellum-ul, produse din dermul pielii de animale, au fost utilizate pe scară largă după
secolul al II-lea d.Hr. pentru a produce manuscrise antice sau legături de carte. Vellum este folosit
pentru a descrie pergamentul fin format din pielea gambei. Pergamul este preparat prin curățarea
pielii și îndepărtarea părului printr-un tratament mecanic care implică răzuirea grăsimilor din
piele31,32.
Se crede că hârtia datează din China în anul 200 d.H. Foi din hârtie au fost realizate mai întâi
prin uscarea fibrelor, cum ar fi tulpinile de in și orez, macerarea în apă și drenarea pe mucegaiuri.
Lemnul a devenit principala sursă de fibre de hârtie în timpul secolului al XIX-lea după dezvoltarea
unei măcinătoare pentru prelucrarea mecanică a lemnului.
În timpul fabricării hârtiei, agenții de dimensionare sunt de obicei adăugați la pulpă sau
suprafața hârtiei după formarea pentru a face componentul celulozei mai hidrofob. Acest lucru este
necesar pentru a preveni rularea cernelurilor de imprimare. Celuloza conține grupe hidroxil care îl fac
un material natural hidrofil. Dezacidificarea este folosită în încercarea de protejare hârtie din
degradare. Scopul este de a stabili un tampon alcalin care compensează speciile acide responsabile de
degradare33.
Cernelurile de scriere din diferite compoziții au fost folosite de milenii34. Cerneluri de carbon
constând din boabe fine din negrul de carbon suspendat în lichid a fost utilizat încă din 2500 î.Hr.
Astfel de cernelurile sunt cunoscute sub denumirea de cerneală India sau cerneală chinezească.
31 A.D. Covington, G. Lampard, M. Pennington, Nothing to hide: the chemistry of leathermaking, Chemistry in Britain, 34
199), pp. 40–43.
32 P. Vandenbeele, L. Moens, Pigment identification in illuminated manuscripts, in Non-Destructive Microanalysis of
Cultural Heritage Materials (eds S.K. Janssens and R. Van Grieken), Elsevier, Amsterdam, 2004, pp. 635–662.
33 J. Baty, C. Maitland, W. Minter, M. Hubbe, S. Jordan-Mowery, Deacidification for the conservation and preservation of
paper-based works, A review. BioResources. 5, 2010, pp. 1955-2023.

34 R.M. Ion, S.M. Doncea, Composition for paper deacidification, process to obtain it and method for its application, EP
2017, 2626464 B1.

O versiune roșie a folosit cinabru în loc de carbon și a fost folosit pe sulurile Mării Moarte. Cerneluri
de carbon sunt încă utilizate și carbonul este de obicei suspendat într-o gumă sau lipici soluție care
acționează și ca liant. O altă cerneală care a fost folosită încă din epoca mijlocie este cerneala de fiere.
Principalele ingrediente ale acestei cerneale sunt acidul galic, acidul tanic (extras din nuci de fiere),
sulfatul de fier [II] (FeSO4.7H2O) și gumă arabică. Când cerneala de fiere este aplicată pe hârtie sau
pergament, aceasta se întunecă datorită oxidării Fe2+ la Fe3+.
Cernelurile moderne conțin o serie de materiale sintetice, cum ar fi rășini și pigmenți.
Manuscrisele medievale au supraviețuit bine cu timpul, în mare parte pentru că astfel de materiale au
fost întotdeauna considerate ca fiind valoroase și așa au fost manipulate cu grijă. Materialele utilizate
pentru producerea acestor manuscrise sunt pergamentul, pigmenții, lianții și cernelurile.
Pergamentul a fost materialul important pentru scriere în timpul epoca medievala, deși în timpul
Evului Mediu timpuriu, dar și papirusul. Unii pigmenți folosiți în această perioadă au fost vermilion,
plumb roșu, hematită, azurit, lapis lazuli, smalț, galben de plumb-staniu (tip I), masicot, limonit,
verdigris, malachit, fosfat de cupru, cupru de bază sulfat, resinat de cupru, pământ verde Veronese,
Chrysocolla, negru de carbon și negru de fier. Materialele pe bază de proteine precum cazeina,
albușul de ou și gălbenușul de ou au fost utilizate ca medii de legare. Amidonul și guma arabică au
fost de asemenea angajați ca lianți35.
Cunoștințele legate de conservarea operelor de artă pe suport papetar nu se limitează doar la
analiză istorică și semiotică. În zilele noastre, conservarea necesită cunoștințe temeinice de știința
materialelor, de chimie, de fizică, de microbiologie, de istoria artei și, în ultimul deceniu, de
nanotehnologie, atâta timp cât nu este posibilă prevenirea îmbătrânirii naturale a documentelor de
hârtie. De multe secole, hârtia reprezintă suportul principal pentru înregistrarea evenimentelor
istorice și culturale oriunde în lume.
Hârtia are ca principal component fibrele de celuloză, iar pe lângă acestea mai există și
hemiceluloză, lignină și aditivi (materiale de umplere de natură anorganică, cerneluri, pigmenți, ioni
metalici, etc) în cantități diferite, depinzând de sursa de celuloză, de modul de fabricare al hârtiei și
de întrebuințarea pentru care ea a fost realizată.
Tratarea hârtiei de patrimoniu, spălată în prealabil, cu suspensie hidroalcoolica HAp are ca efect
limitarea degradării acesteia sub influența factorilor biotici de tipul fungilor filamentoși de tip
Penicillium chrysogenum, îmbunătățește rezistența de rupere la tracțiune, conduce la scăderea
gradului de îngălbenire, conducând la creșterea contrastului dintre text (sau imagine) și hârtie,
sporind astfel lizibilitatea.
În urma pulverizării cu suspensie hidroalcoolică de nanoparticule de HAp pe colile de hârtie
document se constată că nu apar diferențe vizibile de aspect față de colile netratate. De asemenea, tot
sub aspect macroscopic, se observă că nu apar scurgeri ale cernelii tipografice, modificări de
planeitate sau fenomene de foxing (pătare sau colorare a hârtiei), FOTO.9.
35 R.M. Ion, M.L. Ion, V.I.R. Niculescu, I. Dumitriu, R.C. Fierascu, G. Florea C. Bercu S. Șerban, Spectral analysis of
original and restaurated ancient paper from romanian gospel, Romanian Journal of Physics, Vol. 53, nr. 5-6, 2008,
pp 781-791.
FOTO. 9: Hârtie de Evanghelie 1740 înainte (stânga) și după tratare (dreapta) cu HAp
Concluzii
Conservarea patrimoniului cultural implică gestionarea responsabilă a colecțiilor de artă prin

monitorizare, examinare, documentație, expoziție, depozitare, conservare preventivă și restaurare,
prin aplicarea unor linii directoare etice simple concretizate printr-o intervenție minimă, prin
materiale adecvate și metode reversibile, precum și printr-o documentare exhaustivă a tuturor
lucrărilor anterioare de conservare/restaurare întreprinse. În acest context, prin această lucrare s-au
prezentat unele proceduri de diagnostic, compoziție și caracterizare a diverselor suprafețe de piatră,
hârtie sau sticlă și ceramică provenite de la diferite monumente sau lucrări de artă supuse unor
lucrări de conservare.
Studiul eficienței, compatibilității și durabilității acestor noi investigații sunt necesare pentru a
evita utilizarea unor tratamente inadecvate, care modifică proprietățile estetice, fizice și chimice ale
materialelor din diverse materiale, provocând noi patologii. Aceste cunoștințe sunt cruciale atunci
când proiectăm și implementăm intervențiile și materialele pentru salvgardarea patrimoniului
cultural.
References
AGRIGOROAEI, V., Vikingi sau ruși. Noi cercetări asupra complexului de la Basarabi-Murfatlar, Studia
Patzinaka, 1, 2005, pp.33-59.
BARNEA, I., BILCIURESCU, V., Șantierul arheologic Basarabi, Materiale 6, 1959, p. 541-566.
BATY, J., MAITLAND, C., MINTER, W., HUBBE, M., JORDAN-MOWERY, S., Deacidification
for the conservation and preservation of paper-based works: A review. BioResources. 5. (2010). 1955-
2023.
CHAPPELL, J., Clay and Glazes: Revised edition. Chappell, James. Watson-Guptill
Publications, New York. 1991.
CHAROLA, E., Salts in the deterioration of porous materials: an overwiew, Journal of the
American Institute for Conservation,39, (3), 2000, 327-343.
COPPOLA, L., Umidità nelle costruzioni: diagnosi e remedi, Presenza Tecnica, 2, 1996,
pp. 79-86.
COVINGTON, A.D., LAMPARD G., AND PENNINGTON, M., Nothing to hide: the chemistry of
leathermaking, Chemistry in Britain, 34 (1998), 40–43.
CRONYN, J.M., The Elements of Archaeological Conservation, Routledge, New York (1990).
DAVISON, S., Conservation and Restoration of Glass, 2nd Ed, Butterworth–Heinemann, Oxford
(2003).
DOEHNE E.F AND PRICE C., Stone conservation: an overview of current research. 2nd ed. Los
Angeles, Calif.: Getty Conservation Institute, (2010) 1-10.
DOERNER, M., The Materials of the Artists and Their Use in Painting, Revised ed, Harcourt,
Orlando (1984).
GON GONÇALVES, J., Humidity analysis and control, Culture 2000 – Saving Sacred Relics of
European Medieval Cultural Heritage, Gura Humorului, Romania, 16-29 July 2006.
GUTJAHR A., DABRINGHAUS H. AND LACMANN R., Studies of the growth and dissolution
kinetics of the CaCO3 polymorphs calcite and aragonite II. The influence of divalent cation additives
on the growth and dissolution rates, Journal of Crystal Growth, 158, 1996, 310–315.
HENDERSON, J., The Science and Archaeology of Materials: An Investigation of Inorganic
Materials, Routledge, New York (2000).
ION R.M., ION M.L., NICULESCU V.I.R., DUMITRIU I., FIERASCU R.C., FLOREA G., BERCU
C., SERBAN S., Spectral analysis of original and restaurated ancient paper from romanian gospel
–, Romanian Journal of Physics, Vol. 53, nr. 5-6, 2008, pp 781-791.
ION RM, TURCANU-CARUTIU D., FIERASCU, R.C., FIEDRASCU, I., BUNGHEZ I.R., ION,
M.L., TEODORESCU, S., VASILIEVICI, G., RADITOIU, V., Caoxite-hydroxyapatite composition as
consolidating material for the chalk stone from Basarabi–Murfatlar churches ensemble. Appl Surf
Sci. 2015; 358:612-618.
ION, R. M., Fotochimie, Vol.1-4, Ed.FMR, București, 2003-2007.
ION, R.M., Chalk Churches from Basarabi-Murfatlar-Scientific aspects of the current state (in
Romanian), In: A. Stavilă, D. Micle, A. Cîntar, Cristian Floca, S. Forțiu (Eds.), ArheoVest I, Vol. II:
Interdisciplinary Methods and History (in Romanian), JATEPress Kiadó, Szeged, pp. 713-725, 2013.
ION, R.M., DONCEA, S.M., Composition for paper deacidification, process to obtain it and
method for its application. EP 2017; 2626464 B1.
ION, R.M., IANCU, L., GRIGORESCU, R.M., CARUTIU-TURCANU, D., TINCU, S., ION, N.,
BUCURICA, I.A., TEODORESCU, S., DULAMA, I.D., STIRBESCU, R.M., GHEBOIANU A. AND ION,
M.L., Arhaeometric Concepts and Methods of Intervention on Historical Monument Buildings. The
Case of the Corvins’ Castle, IOP Conf. Series: Mat. Sci. Eng. 374, 012073 (2018).
ION, R.M., TINCU, S., ION, N., BUCURICA, I.A., TEODORESCU, S., DULAMA, I.D.,
STIRBESCU, R.M., GHEBOIANU, A.I., RADULESCU, C., ION, M.L., IANCU, L., GRIGORESCU,
R.M.,Arhaeometric investigations on ceramic materials from Hunedoara - The Court area, Journal
of Science and Arts, 2018, 18(2), pp. 471-482.
ION, R.M., TINCU, S., ION, N., BUCURICA, I.A., TEODORESCU, S., DULAMA, I.D.,
STIRBESCU, R.M., GHEBOIANU, A.I., RADULESCU, C., ION, M.L., IANCU, L., GRIGORESCU,
R.M., Archaeometric studies of mural paints From matia loggia (Corvins’ Castle), Romanian
Reports in Physics 71, 804 (2019).
ION, R.-M.; IANCU, L.; VASILIEVICI, G.; GRIGORE, M.E.; ANDREI, R.E.; RADU, G.-I.;
GRIGORESCU, R.M.; TEODORESCU, S.; BUCURICA, I.A.; ION, M.-L.; GHEBOIANU, A.I.;
RADULESCU, C.; DULAMA, I.D., Ion-Substituted Carbonated Hydroxyapatite Coatings for Model
Stone Samples. Coatings 2019, 9, 231.
LAMBERT, J.B., Traces of the Past: Unravelling the Secrets of Archaeology Through
Chemistry, Perseus Publishing, Cambridge (1997).
LEA, A.S., AMONETTE, J.E., BAER, D.R., LIANG, Y. AND COLTON, N.G., Microscopic Effects
of Carbonate, Manganese and Strontium Ions on Calcite Dissolution. Geochim. Cosmochim. Acta.
65, 2001, 369-379.
NESTAAS, I. AND TERJESEN, SG., The inhibiting effect of scandium ions upon the dissolution
of calcium carbonate. Acta Chemica Scandinavia, 23, 1969, 2519-2531.
OGINO, T., SUZUKI, T. AND SAWADA, R., The formation and transformation mechanism of
calcium carbonate in water.Geochim. Cosmochim.Acta. 51, 1987, 2757-67.
PILOSI, L., WYPYSKI, M.T. “Technical Examination and Conservation of Glass”. The
Metropolitan Museum of Art. p. 66-68.
POLLARD A.M. AND HERON, C., Archaeological Chemistry, Royal Society of Chemistry,
Cambridge (1996).
POP, S.F., ION, R.M., Thermal analysis of the chemical weathering of chalk stone
materials,Journal of Optoelectronics and Advanced Materials, 15 (7-8), 2013, pp. 888-892.
ROB P. J. VAN HEES, L. BINDA, I. PAPAYANNI, E. TOUMBAKARI, Damage analysis as a step
towards compatible repair mortars, în: RILEM Report 28: Characterisation of old mortars with
respect to their repair, Chapter 3, 2005.
SAWADA K., The mechanisms of crystallization and transformation of calcium carbonates,
Pure &Appl. Chem.69, (1997) 921-928.
TURCANU-CARUTİU, D., ION, R.M., Pre-Restoration Investigations of theBasarabi Chalk
Monument Diagnosis, Treatment and Implications, European Scientific Journal, 3, (2014) 124-134.
VANDENBEELE, P. AND MOENS, L., Pigment identification in illuminated manuscripts, in
Non-Destructive Microanalysis of Cultural Heritage Materials (eds S.K. Janssens and R. Van
Grieken), Elsevier, Amsterdam (2004), 635–662.
VASILE, S.F.; RADU, G.-I.; SORESCU, A.-A.; FILIPESCU, M.I.; ION, R.-M. Determination of
Sulphates in Model Stones and Stones from Corvins’ Castle. Proceedings 2019, 29, 58.

Traditie Istorie Armata

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Traditie Istorie Armata

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MUZEUL MILITAR NAȚIONAL

TRADIȚIE, ISTORIE, ARMATĂ

TRADIȚIE, ISTORIE, ARMATĂ

ISSN 2668 – 7577

SECȚIUNEA ISTORIE ȘI MUZEOGRAFIE .................................................................................... 7

ANCORA PE PAVILION ROȘU. UNIFORMELE MARINEI CIVILE LA ÎNCEPUTUL

Prof. univ. dr. Adina BERCIU-DRĂGHICESCU*

consulului român din Salonic din 9 ianuarie 1890.

Bibliografie. Editura Universității București, București, 2003, p. 36.

Drd. Daniel Silviu NICULAE*

* Universitatea Națională de Apărare Carol I.

Keywords: 1919, Ukraina, Russian Civil War, Simeon Petliura.

* Expert gr. I, Arhivele Militare Naționale Române.

Ucraina în anul 1919 – o veritabilă junglă politică după expresia inspirată

20 A.M.N.R, fond Microfilme, rola F II 1.526, c.381-382.

Statuie a atamanului Simeon Petliura, inaugurată în localitatea Vinnița în anul 2016,

Dr. Alin SPÂNU*

Keywords: Romania, Bessarabia, Bolsheviks, fake news, intelligence

* Lectoruniversitar asociat, Facultatea de Istorie, Universitatea București.

erou, la adresa https://2010mmm.wordpress.com/2019/01/07/la-comemorarea-unui-erou/; Nicolae Bulat, În căutarea unui mare

33 ANIC, fond DGP, dosar 37/1919, f. 181.

Dr. Ion GIURCĂ*

* Colonel (ret.) prof. univ dr., Universitatea Hiperyon.

2 ANIC, fond Casa Regală, dosar nr. 16, f. 1.

11 ANIC, fond Casa Regală, dosar nr. 16/1919, f. 9.

Excelenței Sale D-lui General Prezan

14 AMNR, fond Marele Cartier General, dosar nr. 2640, f. 290.

15 Ibidem, ff. 294-295.

16 Ibidem, ff. 297-298.

18 Românul, Anul VIII, 31 iulie 1919, nr. 75, p. 2.

Dr. Sorin CRISTESCU*

Keywords: governor, requisitions, corruption, the interwar period, World War I

În 1936 vedeau lumina tiparului, la București, amintirile generalul de divizie N. Mihăiescu,

* Cercetătorștiințific III, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară.

Academiei, Editura Militară, București, 2019, p. 307.

5 Vezi textul chitanței în Anexa XIV, p. 258.

ziarului Universul, București, 1936, pp. 219 – 228.

Dr. Cristina CONSTANTIN*

Keywords: First World War, Romanian generals, Eremia Grigorescu, testimonies

Se împlinesc în acest an 100 de ani de la moartea generalului Eremia Grigorescu, personalitate

* Șef secție, Muzeul Militar Național Regele Ferdinand I.

Eremia Grigorescu tânăr – ipostaze.

Castelul Negropontes în ruine, 1917.

Opis cu memorii întocmite de Eremia Grigorescu la începuturile carierei sale militare.

Generalul Eremia Grigorescu, 1911. Tunică ce a aparținut generalului Eremia Grigorescu.

Generalul Eremia Grigorescu împreună cu generalul Henri Berthelot, 1917.

Generalul Eremia Grigorescu împreună cu Regele Ferdinand la Cleja.

Generalul Eremia Grigorescu

Generalul Eremia Grigorescu

Sabie care a aparținut

Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2006, p.161.

Aspect de la ceremonia de înmormântare a generalului Eremia Grigorescu.

Mormântul inițial al generalului Eremia Grigorescu.

Dr. Costin SCURTU*

Keywords: Cadrilater, Dobrudja, Romanian Army, southern border, World War 1

Deceniul al doilea al secolului al XX-lea a fost unul al căutărilor, modernizării și reformulării

* Șeful filialei Constanța a Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I.

până la înființarea Direcției Superioare Politice a Armatei în anul 1945. Ibidem.

1994, pp. 57-58.

15 A.M.R., fond 2270, dosar nr. 514, f. 39-41.

26 A.M.R., C.R.I., dosar nr. 809, f. 281-295.

28Bugetul statului pe 1922-1923, București, 1922, p. 55.

Deputaților, de posibilitatea acordării de fonduri bugetare.

42 Ibidem, pp. 89-90.