Angel HUMINIC

MECANICA FLUIDELOR

EDITURA UNIVERSITĂȚII TRANSILVANIA din BRAŞOV

2014
1
2
3
4
 CUPRINS

1. NOTIUNI INTRODUCTIVE DE MECANICA FLUIDELOR 11

1.1 Definiția Fluidelor 12
1.1.1 Comportamentul mecanic al fluidelor în raport cu cel al solidelor 12
1.1.2 Conceptul de mediu continuu, omogen și izotrop 13
1.1.3 Definiția fluidului. Modele de fluid 16
1.2 Forțele care Acționează Asupra Fluidelor 17
1.3 Noțiuni Fundamentale de Matematică 20
1.3.1 Vectori. Sisteme de referință 20
1.3.2 Elemente de calcul vectorial 23
1.3.3 Operatori diferențiali vectoriali 30
1.3.4 Relații de calcul integral 36

2. PROPRIETĂȚILE ȘI PARAMETRII CARE DEFINESC STAREA UNUI FLUID 38

2.1 Proprietăți Fizice Comune Lichidelor și Gazelor 38
2.1.1 Presiunea 38
2.1.2 Densitatea 42
2.1.3 Greutatea specifică 44
2.1.4 Compresibilitatea 44
2.1.5 Celeritatea 47
2.1.6 Numărul Mach 47
2.1.7 Adeziunea la suprafețele solide 48
2.1.8 Vâscozitatea 49
2.1.9 Conductivitatea termică 54
2.2 Proprietăți Fizice Specifice Lichidelor 55
2.2.1 Tensiunea superficială 55
2.2.2 Capilaritatea 56
2.2.3 Absorbția gazelor 58
2.3 Proprietăți Fizice Specifice Gazelor 59
2.3.1 Căldura specifică 60
2.3.2 Energia internă specifică 60
2.3.3 Entalpia specifică 61
2.4 Aplicații Ale Proprietăților Fluidelor 61

5
3. STATICA FLUIDELOR 67
3.1 Ecuația de Repaus a Fluidelor 67
3.2 Relația Fundamentală a Staticii Fluidelor 70
3.3 Forme Particulare ale Relației Fundamentale a Staticii Fluidelor 73
3.3.1 Repausul fluidelor incompresibile în câmp gravitațional 73
3.3.2 Repausul relativ al lichidelor în câmp gravitațional 76
3.3.3 Repausul fluidelor compresibile în câmp gravitațional 81
3.4 Forțe de Acțiune ale Fluidelor în Repaus Asupra Unor Pereți Solizi 82
3.4.1 Forțe de acțiune pe pereți plani 83
3.4.2 Forțe de acțiune pe pereți curbi 86
3.5 Instrumente Pentru Măsurarea Presiunilor 90
3.5.1 Tubul piezometric 91
3.5.2 Manometre "U" 92
3.5.3 Alegerea piezometrului adecvat 95
3.5.4 Manometre cu element elastic 96
3.6 Aplicații - Statica Fluidelor 96

4. DINAMICA FLUIDELOR IDEALE 104

4.1 Noțiuni Generale de Cinematica Fluidelor 105
4.1.1 Metode de studiu ale mișcării fluidelor 105
4.1.2 Expresia accelerației unei particule de fluid 106
4.1.3 Mărimi caracteristice mișcării fluidelor 108
4.2 Ecuațiile Mișcării Fluidelor Ideale 115
4.2.1 Teorema de transport a lui Reynolds 115
4.2.2 Ecuația de continuitate 115
4.2.3 Ecuația lui Euler de mișcare a fluidelor ideale 119
4.2.4 Ecuația lui Bernoulli 121
4.2.5 Teorema impulsului 124
4.2.6 Teorema momentului cinetic 129
4.2.7 Puterea unui curent de fluid. Coeficientii lui Coriolis și Boussinesq 130
4.3 Aplicații ale Ecuației lui Bernoulli 132
4.3.1 Parametrii frânați ai fluidelor 132
4.3.2 Aparate de măsură a vitezelor și debitelor bazate pe 135
ecuația lui Bernoulli
4.3.3 Ejectoarele subsonice 140
4.3.4 Aplicații numerice 142
6
 4.4 Aplicații ale Teoremei Impulsului 146
4.4.1 Forțe hidrodinamice pe suprafețe plane 147
4.4.2 Forțe hidrodinamice în ajutaje 148
4.4.3 Forța axială care acționează asupra unui rotor. Teoria lui Betz 150
4.4.4 Aplicații numerice 152
4.5 Noțiuni de Teoria Vârtejurilor 153
4.5.1 Vârtejul unei particule de fluid 153
4.5.2 Teorema lui Helmholtz 155
4.5.3 Circulația vitezei. Teorema lui Stokes 155
4.5.4 Teorema lui Thomson (lord Kelvin) 157
4.5.5 Câmpul de viteze datorat unui sistem de vârtejuri pentru fluide 159
incompresibile. Formula lui Biot și Savart generalizată
4.5.6 Câmpul de viteze indus de tuburi subțiri de vârtej 162
4.5.7 Aplicații 165
4.6 Mișcări Potențiale Plane 166
4.6.1 Funcția de potențial. Funcția de curent 166
4.6.2 Potențialul complex al mișcării. Viteza complexă 169
4.6.3 Mișcări potențiale plane definite de funcții date. Funcția 171
4.6.4 Mișcări potențiale plane produse de surse și vârtejuri 177
4.6.5 Mișcarea în jurul unui contur circular 186
4.6.6 Metoda transformărilor conforme 194
4.6.7 Relațiile Blasius-Ceaplîghin 197
4.7 Curgerea Fluidelor Ideale Compresibile 200
4.7.1 Principiul I al termodinamicii 201
4.7.2 Călduri specifice 204
4.7.3 Funcții de stare ale gazelor 205
4.7.4 Ecuația energiei totale a fluidelor în mișcare permanentă 207
4.7.5 Mișcarea fluidelor prin conducte cu secțiune variabilă. 208
Viteza critică
4.7.6 Transmiterea perturbațiilor în fluidele compresibile 211
4.7.7 Unde de șoc 215

5. DINAMICA FLUIDELOR REALE 220

5.1 Generalități 220
5.1.1 Experimentele lui Reynolds. Curgeri laminare și turbulente 220
5.1.2 Profilul vitezelor în mișcare laminară și în mișcare turbulentă 224
7
5.2 Ecuațiile Mișcării Fluidelor Reale 228
5.2.1 Ecuațiile mișcării fluidelor reale în componente de eforturi. 228
Ecuațiile Cauchy
5.2.2 Ecuațiile Navier-Stokes 232
5.2.3 Ecuațiile Navier-Stokes în coordonate cilindrice 234
5.3 Soluții Exacte ale Ecuațiilor Navier-Stokes 235
5.3.1 Mișcarea permanentă a unui fluid între două plăci plane, 236
paralele
5.3.2 Mișcarea plană Couette 238
5.3.3 Mișcarea plană Poiseuille 239
5.4 Mișcarea Turbulentă a Fluidelor 240
5.4.1 Structura mișcărilor turbulente. Gradul de turbulență al unui 240
curent de fluid
5.4.2 Corelații și coeficienți de corelație în mișcarea turbulentă 242
5.4.3 Ecuațiile mișcărilor turbulente - ecuațiile lui Reynolds 245
(fluide incompresibile)
5.4.4 Teoria coeficientului de vâscozitate turbulentă a lui Boussinesq 248
5.4.5 Teoria lungimii de amestec a lui Prandtl 250
5.4.6 Structura mișcării turbulente în apropierea suprafețelor solide. 253
Legile variației vitezei la perete
5.5 Noțiuni Generale de Teoria Stratului Limită 257
5.5.1 Parametrii și relațiile care definesc stratul limită 257
5.5.2 Ecuațiile de mișcare în stratul limită bidimensional 260
5.5.3 Ecuația impusului în formă integrală pentru stratul limită plan 262
5.5.4 Placa plană într-un curent uniform, cu strat limită laminar 265
5.5.5 Placa plană într-un curent uniform, cu strat limită turbulent 267
5.5.6 Desprinderea stratului limită. Metode de control ale 268
stratului limită
5.6 Forțe și Momente Aero- Hidrodinamice 271
5.7 Aplicații 274
5.8 Ecuația lui Bernoulli la Curgerea Fluidelor Reale. Pierderi Energetice 278
5.8.1 Pierderile liniare (distribuite) de sarcină 281
5.8.2 Pierderile locale de sarcină 282
5.9 Elemente de Analiză Dimensională și Teoria Similitudinii 285
5.9.1 Metoda Rayleigh 286
5.9.2 Teoremele a lui Buckingham 287
8
 5.9.3 Utilizarea modelelor la scară. Criterii de similitudine 289

6. ELEMENTE DE HIDRAULICA INSTALAȚIILOR ȘI MAȘINI HIDRAULICE 292

6.1 Mișcări Permanente în Conducte sub Presiune 292
6.1.1 Pierderi liniare. Calculul coeficientului lui Darcy 293
6.1.2 Pierderile locale de sarcină 296
6.1.3 Caracteristica unui traseu hidraulic 296
6.2 Mișcări Nepermanente în Conducte sub Presiune. Lovitura De Berbec 298
6.3 Mișcări Efluente Permanente 300
6.3.1 Curgerea prin orificii 300
6.3.2 Calculul timpului de golire al unui rezervor 302
6.3.3 Curgerea peste deversoare 302
6.4 Mașini (Generatoare) Hidraulice 304
6.4.1 Pompe centrifuge 305
6.4.2 Ventilatoare 312
6.5 Aplicații 316

7. ELEMNTE DE AERODINAMICA VITEZELOR MICI 321

7.1 Profile Aerodinamice 323
7.1.1 Caracteristicile geometrice ale profilelor aerodinamice 324
7.1.2 Caracteristicile aerodinamice ale profilelor 325
7.1.3 Clasificarea profilelelor aerodinamice 328
7.1.4 Curgerea în jurul unui profil aerodinamic. Teorema Kutta-Jukowski 330
7.1.5 Curgerea în jurul unui profil subțire în ipoteza perturbațiilor mici 331
7.1.6 Determinarea distribuției de vârtejuri pentru profile subțiri cu 334
schelet dat
7.1.7 Determinarea caracteristicilor aerodinamice pentru 337
profilele aerodinamice
7.2 Aripi de Anvergura Finită 340
7.3 Elemente de Aerodinamica Automobilelor 347

8. SCURT ISTORIC 361

Bibliografie 372

9
10
 1. NOTIUNI INTRODUCTIVE DE
MECANICA FLUIDELOR

După cum și denumirea sugerează, mecanica fluidelor este o componentă a

mecanicii, cea din urmă fiind o ramură a fizicii, una dintre științele fundamentale ale
naturii. Studiază fluidele la nivel macroscopic, modelate ca medii continue, precum și
interacțiunea dintre acestea și solidele cu care vin în contact, având astfel aplicații în
majoritatea științelor inginerești, dar și în alte domenii precum meteorologia
(mișcarea atmosferei terestre), oceanografia (mișcarea apelor oceanice), medicina
(curgerea fluidelor în interiorul corpului uman) etc.
Mecanica fluidelor apare ca disciplină de studiu în secolul al XVIII-lea,
fundamentele ei teoretice fiind formulate de către matematicienii Daniel Bernoulli
(1700-1782) și Leonhard Euler (1707-1783), utilizând un model de fluid fără
rezistență la deformare, cunoscut în prezent ca modelul de fluid ideal, fără
vâscozitate. La forma modernă a acestei științe au contribuit decisiv matematicienii și
fizicienii George Gabriel Stokes (1819-1903) și Osborne Reynolds (1842-1912), cu
numeroase rezultate, printre care formularea ecuațiilor de mișcare ale fluidelor reale.
De asemenea, contribuții semnificative au fost aduse de către fizicianul și
inginerul Ludwig Prandtl (1875-1953), cel care a introdus și a dezvoltat teoretic
conceptul de strat limită, punând astfel bazele aerodinamicii, una dintre aplicațiile
moderne ale mecanicii fluidelor. Principalele personalități care au contribuit la
fundamentarea acestei științe sunt evocate în capitolul de încheiere al lucrării.
În prezent, dezvoltarea mecanicii fluidelor continuă prin aplicațiile ei, dintre
care cele mai importante sunt hidraulica și aerodinamica, care studiază
 stocarea și transportul lichidelor prin canalizări și conducte,
 funcționarea mașinilor hidraulice,
respectiv,
 curgerea aerului în jurul vehiculelor aflate în mișcare (avioane, automobile,
trenuri etc.),
 construcțiile supuse acțiunii vântului (clădri, poduri, antene),
 funcționarea turbinele eoliene,
Cea mai recentă dintre ramurile acestei științe este mecanica fluidelor
numerică (Computational Fluid Dynamics - CFD), în care cercetătorii își concentrează
eforturile pe modelarea matematică a fenomenelor specifice și obținerea unor soluții
pe cale numerică cu ajutorul calculatoarelor.

11
 1.1 DEFINIȚIA FLUIDELOR

1.1.1 Comportamentul mecanic al fluidelor în raport cu cel al solidelor

Denumirea generală de fluide este atribuită lichidelor și gazelor, diferențiate
de solide datorită proprietății de fluiditate. Astfel, dacă un corp solid are formă și
volum fix în condiții obișnuite, adică distanțele dintre punctele sale rămân constante,
sau se modifică foarte puțin sub acțiunea unor forțe exterioare, lichidele și gazele pot
suferi deformații oricât de mari sub acțiunea unor forțe relativ mici. Acest lucru este
posibil datorită coeziunii reduse dintre moleculele fluidelor. De asemenea,

 lichidele iau forma vaselor care le conțin, deci nu au formă proprie, dar au
volum constant, deci și densitate constantă, motiv pentru care sunt
considerate fluide incompresibile,
 gazele ocupă întregul volum al recipientelor ce le conțin, deci nu au nici
volum constant, în consecință și densitatea lor este variabilă, fiind
comprimabile.

Astfel, din punct de vedere al comportamentului mecanic, caracteristic

fluidele este capacitatea redusă de a opune rezistență la modificarea formei,
deformările fiind cauzate în principal de forțele de forfecare care se exercită între
straturile alăturate, după cum este ilustrat în figura 1.1 în cazul unei particule de fluid
de formă paralelipipedică asupra căreia acționează forța tangențială , sau efortul
tangențial , reprezentând forța care acționază pe unitatea de suprafață.

Fig. 1.1 – Deformația unghiulară a unei particule de fluid

Sub acțiunea forței , particula de fluid descrisă de dreptunghiul în

planul ( ), suferă o deformare liniară pe direcția axei ( ), punctele , și
deplasându-se în pozițiile , , respectiv . O măsură a acestei alungiri este dată de
deformația unghiulară
12
 (1.1)

care pentru deplasări mici se poate aproxima

(1.2)

Pentru solide, există o relație directă între efortul tangențial și deformația

unghiulară

(1.3)

exprimată de legea lui Hooke. Așadar, dacă efortul tangențial este constant atunci și
deformația ungiulară are o valoare fixă.
În cazul fluidelor, deformația unghiulară este variabilă în intervalul de timp în
care este aplicat, chiar dacă efortul tangențial este constant. Conform ipotezei lui
Newton, după cum este prezentat în paragraful 2.1.8, valoarea efortului este direct
proporțională cu variația în timp a deformației unghiulare, sau cu viteza de
deformare

(1.4)

unde este viteza de deformare a particulei pe direcția efortului, iar ( )

reprezintă variația vitezei de deformare pe direcție normală la cea a efortului.

Ipoteza lui Newton a fost confirmată și de experimente. Comparând relațiile

(1.3) și (1.4), se poate constata că fluidele au un comportament mecanic mult mai
complex ca al solidelor.

1.1.2 Conceptul de mediu continuu, omogen și izotrop

Ca și solidele, fluidele sunt considerate și analizate ca fiind medii continue,

adică ocupă un spațiu în care distribuția mărimilor fizice ce le caracterizează
(presiune, densitate, temperatură etc.) este continuă, cu excepția unor puncte, linii
sau suprafețe de discontinuitate, numite și singularități.
Un exemplu de suprafață de discontinuitate îl reprezintă unda de șoc formată
pe aripa unui avion care traversează bariera sonică, figura 1.2. Pe suprafața undei de
șoc viteza curentului de aer relativă la aeronavă ( ) atinge valoarea corespunzătoare
vitezei de deplasare a sunetului ( ), raportul dintre cele două viteze reprezentând
numărul Mach, .

13
 Fig. 1.2 – Formarea undei de șoc pe aripa unui avion supersonic

Ipoteza generală a continuității unui fluid se exprimă prin faptul că în fiecare

punct ( ) aparținând fluidului se pot determina la orice moment dat ( ),

 presiunea ( ), descrisă de funcția

 densitatea ( ), descrisă de funcția ,
 temperatura ( ), descrisă de funcția ,
 viteza ( ), descrisă de funcția ,

aceste funcții fiind continue, deci și derivabile. Astfel, dacă un mediu este continuu,
atunci un element infinit al acestuia păstrează toate proprietățile mediului.
Practic, cu cât liberul parcurs al moleculelor ( ) ce formează un fluid este mai
mic (număr cât mai mare de molecule în unitatea de volum), cu atât fluidul poate fi
considerat un mediu continuu ( reprezintă distanța medie dintre două ciocniri
consecutive intre particulele mediului). În tabelul 1.1 sunt date câteva valori
orientative ale liberului parcurs al moleculelor de aer în funcție de altitudine ( ).
Tab. 1.1 - Mărimea liberului parcurs al moleculelor de aer în funcție de altitudine

Pentru a aprecia dacă un mediu fluid poate fi considerat continuu în raport

cu un fenomen studiat se utilizează criteriu Knudsen, după numele fizicianului danez
Martin Knudsen (1871–1949)

14
 (1.5)

unde următoarele reprezintă

numărul Knudsen,
liberul parcurs al particulelor mediului,
parametrul caracteristic fenomenului studiat,

variația rela vă a parametrului studiat pe unitatea de lungime

dimensiunea caracteristică fenomenului studiat.

La curgerea aerului atmosferic în jurul unei aripi de avion, figura 1.3,

lungimea caracteristică depinde de viteza cu care se deplasează avionul (sau viteza
aerului, relativă la aeronavă)

(1.6)

unde este intervalul (mediu) de timp în care aripa întâlnește particule de aer, la o
viteză de zbor dată ( ).

Fig. 1.3 – Curgerea aerului în jurul unei aripi de avion

Așadar, reprezintă parametrul caracteristic fenomenului de curgere a

aerului în jurul aripii.
Se consideră că pentru

 , mediul este continuu și în studiul acestuia se folosesc principiile

mediilor continue; în practică se consideră ,
 , mediul este considerat rarefiat și la studiul acestuia este utilizată
teoria cinetico-moleculară,
 , mediul mai pastrează din caracteristicile mediului continuu, însă în
anumite regiuni propietatea se pierde (zone de discontinuitate).
Un mediu fluid continuu este considerat și omogen dacă densitatea sa ( )
este constantă pentru valori constante ale presiunii ( ) și temperaturii ( )

(1.7)

15
 De asemenea, un mediu fluid este considerat izotrop dacă prezintă aceleași
proprietăți în toate direcțiile din jurul unui punct.

1.1.3 Definiția fluidului. Modele de fluid

Sintetizând cele enunțate în paragrafele anterioare, se poate formula
următoarea definiție generală pentru fluide.

Fluidul reprezintă un mediu continuu, omogen și izotrop, lipsit de formă

proprie, în interiorul căruia, în stare de repaus, se exercită doar eforturi normale pe
suprafețele de contact ale particulelor.

Dacă eforturile nu ar acționa pe direcție normală (perpendiculară pe

suprafațele particulelor), atunci fluidul nu mai poate fi considerat în repaus, deoarece
existența unor eforturi tangențiale duce la modificarea formei particulelor de fluid.

Prin model de fluid se înțelege o schemă simplificată de fluid, acesta fiind

considerat un mediu continuu, căruia i se atribuie principalele proprietăți
macroscopice (măsurabile) ale fluidului real (compresibil și vâscos) în contextul
fenomenului studiat.

Necesitatea utilizării unor modele simplificate se datorează complexității

ridicate a fenomenelor asociate curgerii fluidelor. Neglijând anumite procese,
secundare fenomenului real, devine posibilă construirea unui model simplificat.
Principalele modele de fluid cu care se operează în teorie sunt

 fluid ideal fluid lipsit de vâscozitate, la care se neglijează efectul forțelor

de coeziune dintre particule, implicit și efectul forțelor de
frecare dinte straturile de fluid (modelul Euler),

 fluid fluid vâscos a cărui comportament dinamic poate fi modelat

newtonian considerând o dependență liniară între tensiuni și viteza
de deformare (modelul Newton); celelalte fluide sunt non-
newtoniene, sau reologice,

 fluid: la care volumul unei mase constante nu se modifică odată cu

incompresibil variația presiunii; este valabil pentru lichide (modelul Pascal),

 fluid ușor pentru care se neglijează efectele datorate greutății proprii,

care este foarte mică în raport cu alte forțe, precum cele de
presiune; este aplicabil volumelor finite de gaze.

16
 Particula fluidă este o porțiune de fluid, de formă oarecare și de dimensiuni
arbitrar de mici, care păstrează caracteristicile de mediu continuu și în raport cu care
se studiază repausul sau mișcarea fluidului prin aplicarea principiilor, legilor și
teoremelor mecanicii generale. Omogenitatea și izotropia unui fluid permit ca
relațiile stabilite pentru o particulă să fie valabile pentru întregul fluid.
Limita inferioară a dimensiunilor particulei este impusă de condiția neglijării
influenței mișcărilor proprii ale moleculelor, sau a mișcării browniene. Aceasta
trebuie să fie mai mare decât lungimea liberului parcurs molecular. Limita superioară
este determinată de condițiile aplicării calculului infinitezimal.

1.2 FORȚELE CARE ACȚIONEAZĂ ASUPRA FLUIDELOR

Principale forțe care acționează asupra particulelor unui fluid de masă ( )
care la un moment ocupă un volum ( ), delimitat de suprafața (S), precum în figura
1.4 se pot grupa în

 forțe masice și
 forțe de suprafață.

Fig. 1.4 – Forțele care acționează asupra particulelor de fluid

Deoarece forțele interioare, de legătură, se anulează reciproc conform

principiului egalității dintre acțiune și reacțiune, în cele ce urmează vor fi analizate
acțiunile pe care le exercită forțele exterioare.
Forțele masice exterioare sunt rezultatul acțiunii unor câmpuri de forțe
exterioare, precum cel gravitațional, sau câmpuri de natură electrică și/sau
magnetică. Acestea exercită asupra particulelor de fluid acțiuni proporționale cu
masa acestora.

17
 Uzual, în mecanica fluidelor se iau în considerare doar forțele de greutate,
care sunt predominante, sau după caz și forțele de inerție. În magneto-hidrodinamică
sau dinamica plasmei, forțele care intervin preponderent sunt de natură magnetică
sau electrică.
Forța masică elementară ( ) care acționează asupra unei particule de fluid
având masa ( ) este dată de relația

(1.8)

unde este forța masică unitară, sau forța care acționează asupra unității de
masă,
este densitatea fluidului.

Forța masica unitară ( ) are dimensiunea unei accelerații. Pentru un corp

aflat în repaus în câmp gravitațional, forța masică elementară este reprezentată de
greutatea particulei ( ), situație în care forța masica unitară este
egală cu accelerația gravitațională, .

(1.9)

Forțele de suprafață exterioare provin din interacțiunea fluidului cu alte

corpuri (pereți solizi sau alte fluide), prin intermediul suprafeței ( ). Se mai numesc și
forțe de contact și reprezintă efectul de legătură al masei de fluid cu mediul
înconjurător. Similar ca în cazul forțelor masice, forța elementară de suprafață se
definește ca fiind

(1.10)

unde este forța de suprafață unitară, sau forța care acționează pe unitatea
de suprafață.

Forța de suprafață unitară depinde de vectorul de poziție ( ) al punctului în

care se consideră elementul de suprafață ( ) și de orientare versorului normalei ( )
la respectiva suprafață. Pentru situația din figura 1.4 a fost adoptată o orientare
corespunzătoare feței în contact cu fluidul (orientat înspre fluid).
Pentru cazul general în care între și este un unghi ( ), precum în figura
1.5, forța elementară de suprafață va avea două componente, și , pe
direcție normală la suprafața elementară , respectiv pe direcția tangentei la

(1.11)

18
 (1.12)

unde este forța de suprafață unitară după direcția normalei la ,

este forța de suprafață unitară după direcția tangentei la .

Fig. 1.5 – Descompunerea forței de suprafață unitară

Componenta normală se numește efort de presiune și este orientată în sensul

compresiunii (înspre fluid), deoarece în condiții obișnuite fluidele nu pot prelua forțe
de întindere (tracțiune)

(1.13)
iar în raport cu orientarea versorului la suprafața elementară din figura 1.5

(1.14)

Scalarul reprezintă presiunea statică în punctul în care se consideră

elementul de suprafață .
Componenta tangențială definește, în general, efortul tangențial unitar de
vâscozitate , care poate fi descompus după direcțiile planului tangent la .

Fig. 1.6 – Eforturile care acționează pe fețele unei particule elementare de fluid
19
 În figura 1.6 sunt prezentate eforturile unitare care acțiunează pe fețele unei
particule de fluid de formă paralelipipedică, cu muchiile aliniate după axele
sistemului de referință cartezian.
Astfel, pe fiecare dintre fețele particulei vor acționa câte trei eforturi, dintre
care unul perpendicular, ( ), celelalte două fiind tangente la suprafață, în
planul suprafeței, ( ), unde primul indice indică axa pe care fața
considerată este perpendiculară, cel de al doilea indicând direcția efortului.
Starea de tensiune a unei particule de fluid real este dată de tensorul
eforturilor unitare, definit de matricea

(1.15)

După cum este demonstrat în paragraful referitor la ecuațiile de mișcare ale

fluidelor reale, tensorul eforturilor unitare este unul simetric, deoarece

și . (1.16)
Pentru situația ilustrată în figura anterioară, efortul de presiune statică este
definit ca medie aritmetică a eforturilor normale

(1.17)

1.3 NOȚIUNI FUNDAMENTALE DE MATEMATICĂ

După cum se poate intui din cele prezentate anterior, pentru a putea înțelege
și opera cu modelele și teoriile care descriu fenomenele asociate mecanicii fluidelor,
sunt necesare cunoștințe adecvate de matematică, precum cele referitoare la calculul
vectorial, diferențial și integral și de asemenea, elemente de teoria câmpurilor
(mediilor continue).
Pentru a facilita parcurgerea prezentei lucrări, în paragrafele următoare sunt
prezentate câteva dintre noțiunile fundamentale de matematică utilizate frecvent.

1.3.1 Vectori. Sisteme de referință

Vectorul reprezintă o noțiune ce definește o cantitate care are , sens

și mă m (modul). Cel mai simplu exemplu de vector îl constituie un segment de
dreaptă, precum cel din figura 1.7, între punctele și orintat de la la ,

20
simbolizat în mod curent , sau simplu . Modulul acestui vector, simbolizat sau
, reprezintă distanța dintre cele două puncte.

Fig. 1.7 – Vector în sistemul cartezian

Într-un sistem de referință dat, vectorii pot fi exprimați cu ajutorul unor

scalari al căror număr ( ) este egal cu cel al dimensiunilor spațiului. Pentru sistemul
cartezian din figura 1.7,

v v v (1.18)

unde și reprezintă versorii corespunzători direcțiilor sistemului de

referință (vectorii de modul egal cu unitatea de lungime a
spațiului),

v v și v sunt componentele scalare ale vectorului, deci ;

reprezintă lungimile proiecțiilor vectorului pe axele sistemul
de referință, după cum este ilustrat în figura 1.7.

În funcție de componentele v v și v , mărimea (modulul) vectorului este

v v v (1.19)

În studiul mișcării fluidelor, există frecvent situații când e mai practică

raportarea la un sistem de coordonate curbilinii, precum cel de coordonate cilindrice
(figura 1.8) utilizat în cazul mișcărilor axial simetrice, sau sistemul de coordonate
sferice (figura 1.9).
Dacă în sistemul cartezian poziția punctului este descrisă de coordonatele
, în sistemul cilindric punctul este definit de coordonatele ,

21
unde este distanța de la punctul la axa (axa de rotație),
numită și raza vectoare,
este ungiul dintre axa și direcția razei vectoare, fiind
cunoscut ca unghiul de azimut.

Fig. 1.8 – Sistemul de coordonate cilindrice

Legătura dintre coordonatele carteziene și cele cilindrice este exprimată de

relațiile

(1.20)

așadar

(1.21)

În sistemul sferic, poziția punctului este descrisă de coordonatele

unde reprezintă distanța de la punctul la originea sistemului ( )

(raza vectoare),
este ungiul ditre axa si direcția razei vectoare, fiind
cunoscut ca unghiul de zenit.

Relațiile cu coordonatele carteziene sunt

(1.22)

22
În acest caz

(1.23)

Fig. 1.9 – Sistemul de coordonate sferice

Precum în cazul sistemului cartezian, , , și reprezintă versorii

direcțiilor sistemului de referință corespunzător.
Deși rezolvarea problemelor se face, în general, prin raportarea la un sistem
de coordonate convenabil ales, formularea legilor fizicii în termeni vectoriali este
independentă de sistem (acesta reprezentând și principalul avantaj al utilizării
vectorilor), deoarece un vector nu trebuie să aibă neapărat precizată și poziția în
spațiu.
Exemple de mărimi vectoriale, întâlnite frecvent în mecanica fluidelor, sunt
vectorul de poziție ( ), viteza ( ), accelerația ( ), rotorul vitezei ( ), forța ( ),
momentul forței (în raport cu un punct, ), impulsul ( ) etc.

1.3.2 Elemente de calcul vectorial

1.3.2.1 Adunarea vectorilor

Din punct de vederea geometric, suma a doi vectori și , figura 1.10(a),

este definită prin construcția prezentată în figura 1.10(b), cunoscută și ca regula
paralelogramului pentru adunarea vectorilor, echivalentă cu construcția din figura
1.10(c). Pentru mai mulți vectori , , ..., , figura 1.10(d), adunarea se face
precum în figura 1.10(e). În fiecare dintre situații, rezultatul este tot un vector.

23
 Fig. 1.10 – Adunarea vectorilor

În sistemul cartezian suma vectorilor și este

exprimată de relația

(1.24)

1.3.2.2 Produsul scalar al vectorilor. Cosinușii directori ai unui vector

Produsul scalar " " al vectorilor și se definște ca fiind acel număr

(scalar) obținut prin înmulțirea modulului primului vector, cu modulul celui de al
doilea și cu cosinusul unghiului dintre direcțiile celor doi vectori

(1.25)

În sistemul cartezian, produsul scalar al vectorii și

devine

(1.26)

deoarece produsele scalare ale versorilor sunt egale cu unitatea pentru situațiile ,
și , sau nule pentru celelalte cazuri

24
 (1.27)

(1.28)

Ținând cont de modul în care este definit produsul scalar al vectorilor,

componentele scalare ale vectorului definit de relația (1.18)

v v v (1.18)

pot fi exprimate și în forma

v v v (1.29)

deoarece

v v v v v v v (1.30)

Calculul anterior se aplică similar și pentru celelalte două componente, deci

relația (1.18) este echivalentă cu

(1.31)

Relația (1.19) de calcul a mărimii (modulul) vectorului , rezultă din

v v v v v v v v v (1.32)

De asemenea, un vector poate fi exprimat și în forma

(1.33)

unde este vectorul unitate corespunzător direcției vectorului , figura 1.11.

(1.34)

Ținând cont de (1.31), devine în sistemul cartezian

(1.35)

25
unde , , și se numesc cosinușii directori și reprezintă funcțiile cosinus
ale unghiurilor dintre axele sistemului de referință și direcția
vectorului (figura 1.11)

(1.36)

Fig. 1.11 – Cosinușii directori ai unui vector

Cosinușii directori au proprietatea că suma pătratelor lor este egală cu

unitatea

(1.37)

1.3.2.3 Produsul vectorial al vectorilor

Produsul vectorial " " al vectorilor și se definște ca fiind un

vector a cărui direcție este perpendiculară pe planul definit de cei vectori și al cărui
modul este obținut prin înmulțirea modulului primului vector cu modulul celui de al
doilea și cu sinusul unghiului dintre dintre direcțiile celor doi vectori

(1.38)

Sensul vectorului produs vectorial se determină prin convenția cunoscută ca

regula șurubului (burghiului) drept: sensul de avans al unui șurub (normal) cu filet pe
dreapta, obținut prin rotirea primul factor al produsului ( pentru cazul considerat)
cu unghiul cel mai mic până când direcția acestuia coincide cu cea corespunzătoare
celui de al doilea factor ( ), după cum este ilustrat în figura 1.12.
Astfel,

. (1.39)

26
 Fig. 1.12 – Produsul vectorial al vectorilor

În sistemul cartezian, produsul scalar al vectorii și

devine

(1.40)

deoarece produsele vectoriale ale versorilor sunt nule pentru situațiile , și

,

(1.41)

În celelalte cazuri, rezultatele produselor vectoriale sunt de forma

, sau , (1.42)

Rezultatul relației (1.40) este echivalent și cu cel al determinantului

(1.43)

1.3.2.4 Derivate vectoriale

Similar funcțiilor scalare, derivata unei funcții vectoriale ,

dependentă de scalarul , se notează cu , sau și este prin definiție

(1.44)

iar diferențiala funcției de parametrul este

27
 Pentru exemplificare, se consideră cazul particular al mișcării unei particule,
care în intervalul de timp are traictoria descrisă de curba ( ), între
punctele ( ) și ( ), precum în figura 1.13.

Fig. 1.13 – Variația vectorului de poziție în intervalul de timp

Raportând mișcarea particulei la sistemul de referință cartezian, poziția

acesteia la orice moment de timp ( ) este dată de vectorul de poziție corespunzător
. În intervalul de timp considerat, variația vectorului de poziție ( ) este dată
de diferența , repezentând segmentul orientat .
Raportul

este, de asemenea, un vector coliniar cu .

Când , punctul se apropie de , astfel încât devine egal cu

vectorul deplasare elementară ( ), tangent la curba ( ), figura 1.14.

Fig. 1.14 – Derivata în funcție de timp a vectorului de poziție

28
Vectorul

(1.45)

este derivata în funcție de timp ( ) a vectorului de poziție ( ) și reprezintă prin

definiție vectorul viteză ( )

(1.46)

Exprimând vectorii și în funcție de componentele scalare

v v v (1.47)
respectiv,
(1.48)

relația (1.46) este echivalentă cu

v v v (1.49)

deoarece versorii nu sunt variabili în timp.

Din relația anterioară rezultă

v v v (1.50)

Similar, derivata în funcție de timp ( ) a vectorului viteză ( ) reprezintă prin

definiție vectorul accelerație ( )

(1.51)

având componentele

v v v
(1.52)

Dacă se exprimă în forma (1.33)

(1.53)

unde este vectorul unitate corespunzător vectorului de poziție, variabil în timp,

atunci relația (1.49) devine

29
 (1.54)

Relația anterioară reprezintă o exemplificare a regulii de derivare a

produsului dintre un scalar ( ) și un vector ( ), ambele mărimi fiind variabile (în
timp). Termenul ( ) reprezintă viteza de variație a direcției vectorului unitar .
Regula exprimată de relația (1.54) este valabilă și pentru produsul a două
mărimi vectoriale, și

(1.55)

respectiv

(1.56)

De asemenea, derivatele parțiale ale unui vector v v

v sunt
v v v

v v v
(1.57)

v v v

iar diferențiala

(1.58)

1.3.3 Operatori diferențiali vectoriali

În general, reprezintă expresii matematice care se aplică unor

funcții, indicând șirul de operații care trebuie efectuate cu acestea. Dacă funcțiile
definesc mărimi fizice, atunci putem vorbi de , aceștia având la
rândul lor semnificații fizice.
Operatorii diferențiali vectoriali sunt cei care pot fi exprimați cu ajutorul
operatorului diferențial (al lui Hamilton), simbolizat , a cărui expresie
matematică în sistemul cartezian ( ) este

30
 (1.59)

unde , și sunt versorii corespunzători axelor sistemului de referință cartezian.

Din punct de vedere formal, are proprietățile unui vector, deoarece

componentele sale sunt derivatele parțiale în raport cu cele trei direcții.
Utilizați în mod curent în fizică sunt , , și
ă, ce permit exprimarea locală (punctuală) a mărimilor și
proceselor fizice asociate unui domeniu modelat ca mediu continuu.

1.3.3.1 Gradientul

Gradientul unei mărimi scalare este un vector ce indică sensul

celei mai rapide variații a mărimii scalare ( ), figura 1.15, fiind perpendicular pe
liniile/suprafețele pentru care , numite și suprafețe echipotențiale.

Fig. 1.15 – Gradientul unei mărimi scalare ( )

Este notat " , sau " " și în coordonate carteziene se calculează

conform relației

(1.60)

Are mărimea dată de derivata după direcția creșterii mărimii ( . Astfel

(1.61)

31
unde este versorul direcției , perpendicular pe suprafețele echipotențiale.

După o direcție oarecare ( )

(1.62)

unde este derivata după direcția ,

(1.63)

iar , , și sunt cosinușii directori ai .

Existența gradientului unei mărimi fizice într-un domeniu indică existența

unui fenomen de transfer/tranport. De exemplu, gradientul temperaturii ( ) indică
un transfer de căldură între două regiuni, dinspre cea cu temperatură mai mare.
În coordonate cilindrice, figura 1.8, expresia este

(1.64)

unde , și sunt coeficienții lui Lamé

(1.65)

Pentru sistemul cilindric din figura 1.8, și deci

Similar, și , deci relația (1.64) devine

(1.66)

32
1.3.3.2 Divergența

Este un operator definit de produsul scalar dintre nabla ( ) și un câmp

vectorial ( ). Este notat " ", sau și în coordonate carteziene are expresia
v v v
v v v (1.67)

Așadar, divergența unui vector este un scalar. În cazul în care reprezintă

viteza unui fluid, divergența vitezei exprimă gradul de modificare al unui volum de
fluid având masa constantă. Dacă , atunci fluidul de comprimă (volumul de
fluid scade), iar dacă , atunci fluidul de dilată.
Dacă , se obține operatorul diferențial al lui Laplace (laplaceanul " ")

(1.68)

În coordonate cilindrice, figura 1.8, expresia este

v v v

(1.69)
v v v

1.3.3.3 Rotorul
Este un operator definit de produsul vectorial dintre nabla ( ) și un câmp
vectorial ( ). Este notat " ", " ", sau simplu și în coordonate carteziene are
expresia

v v v
(1.70)
v v v v v v

Așadar, rotorul unui vector este tot un vector.

În cazul în care reprezintă viteza unei particule de fluid, rotorul vitezei
exprimă faptul că particula are o mișcare de rotație în jurul unei axe ce trece prin
centrul ei de greutate, cu viteza unghiulară (figura 1.16)
33
 (1.71)

Fig. 1.16 – Rotorul vitezei unei particule de fluid

Rezultatul relației (1.70) este echivalent și cu cel al determinantului

(1.72)
v v v

În coordonate cilindrice (figura 1.8) expresia este

(1.73)

v v v v v v

1.3.3.4 Derivata substanțială a unei mărimi fizice

Operatorul de derivare

(1.74)

este denumit derivată substanțială.

Reprezintă derivata în raport cu timpul ( ) a unei mărimi (...) caracteristice
unui element de fluid în mișcare cu viteza . În coordonate carteziene are expresia

v v v
(1.75)

34
 Termenul " se numește derivată locală și exprimă variația mărimii
în timp, în același punct. Termenul se numește derivată convectivă (sau de
transport) și exprimă variația mărimii între punctele domeniului fluidului.
Poate fi aplicat atât mărimilor vectoriale, cât și celor scalare. De exemplu,
derivata substanțială a vitezei este
v v
v v
accelerație
(1.76)
accelerație convec vă
locală

1.3.3.5 Relații de calcul cu operatorii diferențiali vectoriali

Operatorii diferențiali vectoriali , și au proprietăți de

asociativitate și distributivitate. Dintre relațiile care descriu aceste proprietăți,
frecvent utilizate sunt următoarele, unde reprezintă mărimi scalare, iar mărimi
vectoriale

(1.77)

(1.78)

(1.79)

v v v (1.80)

v v v (1.81)
(1.82)

v (1.83)

(1.84)
(1.85)

deci,

v v v (1.86)

(1.87)

Pentru situația în care , relația anterioară este echivalentă cu

(1.88)

35
 Dacă reprezintă viteza unei particule de fluid, atunci membrul stâng al
relației anterioare reprezintă termenul convectiv din ecuația (1.76).
Dacă este vectorul de poziție ( ), atunci

v v (1.89)

(1.90)

De asemenea, din relația (1.62) rezultă că

(1.91)

și similar

(1.92)

1.3.4 Relații de calcul integral

Legile care descriu fenomenele asociate mecanicii fluidelor sunt frecvent

obținute prin integrarea unor mărimi caracteristice pe un volum ( ) de fluid (numit și
volum de control), mărginit de suprafața exterioară ( ), precum în figura 1.17.

Fig. 1.17 – Volum de fluid

Dacă funcțiile și v v au derivatele parțiale de ordinul

întâi continue în domeniul care definește volumul de fluid, atunci există următoarele
relații integrale, cunoscute și ca formulele lui Gauss de conversie a integralelor de
suprafață în integrale de volum.

36
1.3.4.1 Formula integrală a gradientului

(1.93)

1.3.4.2 Formula integrală a divergenței

v v (1.94)

1.3.4.3 Formula integrală a rotorului

v v (1.95)

Semnele " " din relațiile anterioare se datorează orientării versorului la

elementul de suprafață înspre fluidul din interiorul volumului de control, precum
în figura 1.17,.
Dacă se adoptă o orintare înspre exteriorul suprafeței, atunci pentru
integralele de volum trebuie considerat semnul " ".

37
 2. PROPRIETĂȚILE ȘI PARAMETRII CARE DEFINESC
STAREA UNUI FLUID

Precum în studiul oricărei materii și în studiul fluidelor este esențială

cunoașterea proprietăților acestora. Proprietățile sunt acele caracteristici care rămân
constante atunci când un fluid se află intr-o stare de echilibru determinată de condiții
unice și descrisă de parametri specifici.
Propritățile care definesc starea unui fluid pot fi comune lichidelor și gazelor,
sau specifice pentru una dintre cele două categorii de fluide.

2.1 PROPRIETĂȚI FIZICE COMUNE LICHIDELOR ȘI GAZELOR

2.1.1 Presiunea ( )

Presiunea este unul din cei mai importanți parametri ce caracterizează starea
unui fluid. Prin definiție, presiunea într-un fluid în repaus este raportul dintre forța
normală și aria suprafeței pe care se exercită această forță.
Într-un punct dintr-un fluid în repaus, se definește ca fiind limita reportului
dintre forța normală și aria suprafeței pe care se exercită această forța, când aria
tinde către zero, în jurul punctului respectiv. În formă diferențială, se exprimă
conform relației

(2.1)

sau simplu

(2.2)

Direcția de acțiune a forței rezultă din starea de repaus a fluidului. Dacă forța
nu ar fi normală (perpendiculară) pe suprafața pe care acționează, ar trebui admisă
ipoteza existenței unor eforturi tangențiale în fluid, ceea ce ar contrazice faptul că
acesta este considerat în repaus.
De asemenea, într-un fluid în echilibru, presiunea este funcție de punctul și
de momentul în care se determină, cu alte cuvinte este o mărime scalară,
.

38
 Totodată, pentru un fluid, presiunea poate fi interpretată ca o măsură a
energiei acestuia pe unitatea de volum (specifică unității de volum), dacă în relația
(2.2) înmulțim numărătorul și numitorul cu deplasarea/distanța

(2.3)

Unitatea de măsură în Sistemul Internațional este , denumită începând

cu 1971 și Pascal, , în onoarea omului de știință Blaise Pascal (1623 – 1662),
matematician, fizician și filozof de origine franceză:
Deoarece aceasta este o unitate foarte mică în comparație cu presiunile
uzuale întâlnite în instalațiile industriale, sau chiar cu presiunea atmosferică din
zonele locuite ale Pământului, se folosesc multiplii pascalului

kilopascalul, denumit și piez

megapascalul, .
Des utilizat, cu precădere în aplicațiile tehnice, este barul. Deși nu aparține
Sistemului Internațional, această unitate este tolerată datorită utilizării ei într-un
număr însemnat de țări, printre care și a noastră

barul, .
O altă unitate de măsură utilizată în tehnică este atmosfera tehnică,
prescurtată , definită de raportul:

(2.4)

Pentru definirea stării fizice normale se utilizează atmosfera fizică,

prescurtată , sau . A fost pusă în evidență și calculată pentru prima dată de
Evangelista Torricelli (1608-1647), fizician și matematician italian, care a construit
primul barometru cu mercur, a cărui schemă de principiu este prezentată în figura
2.1. Acesta este compus dintr-un tub de sticlă, închis la capătul superior, umplut cu
mercur și scufundat cu capătul liber (acoperit în prealabil) într-un vas ce conține, de
asemenea, mercur. Torricelli a observat că după eliberarea capătului acoperit, nivelul
mercurului în tub cobora până la o valoare corespunzătoare unei coloane de înălțime
.
Neglijând acțiunea exercitată de vaporii de mercur, în partea superioară a
tubului se poate considera că presiunea este nulă, corespunzătoare vidului. Astfel,
presiunea hidrostatică ( ) exercitată de coloana de mercur la baza ei (la nivelul

39
suprafeței libere) este egală cu presiunea atmosferică ( ) de pe
suprafața liberă a mercurului

Deoarece presiunea atmosferică este în același loc o

mărime variabilă în timp și variază, de asemenea, de la un loc la
altul în funcție și de valoarea accelerației gravitaționale locale
( ), se definește presiunea fizică normală ( ) ca fiind
presiunea exercitată de o coloană de mercur de 760 mm, la
nivelul mării.
Rezoluția 4 a celei de a X-a Conferințe Generale de
Măsuri și Unități, 1954, stabilește că valoarea presiunii fizice Fig. 2.1
normale este egală cu

Torr-ul este unitatea de măsură a presiunii denumită în onoarea lui Torricelli

și reprezintă presiunea exercitată de o coloană de mercur de .
În practică, pentru măsurarea unor presiuni mici se utilizează aparate a căror
funcționare se bazează pe principiul determinării presiunii hidrostatice exercitate de
o coloană de lichid (numit și lichid piezometric), precum în figura 2.2, relativ la
valoarea presiunii atmosferice locale ( )

g (2.5)

unde reprezintă densitatea lichidului piezometric.

Astfel, sunt utilizate frecvent unități de măsură ce reprezintă

înălțimi ale unor coloane de lichid, precum apa și alcoolul

Fig. 2.2 Cele menționate anterior, referitor la unitățile de măsură

utilizate și a bazei lor de calcul, dau posibilitatea definirii a două
tipuri de presiuni. În funcție de valoarea presiunii utilizată ca bază de măsurare (de
referință), se disting

40
  presiunea absolută, : presiunea care are ca nivel de referință presiunea
vidului absolut ( ); în consecință, ca mărime absolută, presiunea este
întotdeauna pozitivă;

 presiunea relativă, : presiunea care are ca nivel de referință pe cea

atmosferică în locul în care se efectuează măsurarea, .

Relația de legătură dintre cele două presiuni este

(2.6)

În cazul în care presiunea relativă se mai numește și

vacuummetrică, după numele aparatului utilizat la măsurarea ei (vacuummetru). Ca
valoare este negativă, fapt evidențiat și de aparatul de măsură, motiv pentru care se
mai numește și depresiune.
În cazul în care presiunea relativă se mai numește și manometrică,
caz în care este o suprapresiune și are o valoare pozitivă. Manometrele industriale se
gradează având ca zero presiunea atmosferică normală.

Deoarece în problemele tehnice curente forțele care se dezvoltă in instalațiile

hidraulice/pneumatice sunt rezultatul diferenței dintre presiunea absolută din
interiorul instalației și presiunea atmosferică exterioară, în mecanica fluidelor se
utilizează, în general, presiunea relativă.

Pentru un curent de fluid (fluid în mișcare), presiunea într-un punct din

interiorul acestuia este rezultatul acțiunii presiunii statice și a presiunii dinamice

(2.7)

unde reprezintă presiunea totală,

presiunea statică: presiunea care se exercită în planul de separație a
două mase de fluid,
presiunea dinamică; se calculează cu relația

(2.8)

unde: este viteza curentului de fluid, în punctul de măsurare,

densitatea fluidului.

41
2.1.2 Densitatea ( )

Densitatea într-un punct din interiorul unui fluid se definește ca fiind limita
raportului dintre masa ( ) a unui element de volum din jurul punctului considerat
și volumul elementului ( ) , când acesta tinde către zero

(2.9)

În cazul unui fluid omogen, densitatea este egală raportul dintre masa unui
volum determinat de fluid și respectivul volum (masa unității de volum) și are aceeași
valoare în orice punct al fluidului

(2.10)

Relația anterioară este utilizată și în cazul definirii densității medii a unui

fluid. Termenii sinonimi ai densității sunt: masă specifică, sau masă volumică.
Inversul densității se numește volum specific: volumul ocupat de unitatea de
masă

(2.11)

În general, densitatea unui fluid este funcție de poziția punctului de

măsurare, de presiunea și de temperatura la momentul efectuării
măsurătorii. Această observație este valabilă cu precădere în cazul gazelor (fluide
compresibile), a căror densitate depinde atât de temperatură cât și de presiune. Se
poate determina din ecuația de stare, aplicată pentru două stări, dintre care una de
referință, ai cărei parametri sunt cunoscuți

(2.12)

unde termenii cu indice sunt parametrii gazului în starea de referință.

Densitatea lichidelor nu depinde de presiune, iar variațiile acesteia cu

temperatura sunt în general neglijabile, motiv pentru care în practică sunt tratate cel
mai adesea ca fluide de densitate constantă (incompresibile).
Valorile densității apei pentru diferite valori ale temperaturii în intervalul
0 100 sunt prezentate în tabelul 2.1

42
 Tabelul 2.1 - Variația densității apei cu temperatura

0 5 10 20 30 40 60 80 100

999.9 1000 999.7 998.2 995.7 992.2 983.2 971.8 958.4

Densitatea definită conform relației (2.10) se mai numește și densitate

absolută. În practică, pentru a ușura măsurarea densității fluidelor se utilizează
uneori densitatea relativă, definită de raportul dintre densitatea fluidului considerat
și densitatea unui fluid de referință în condiții standard

(2.13)

În figura 2.3, este prezentat principiul de măsurare a densității relative a

lichidelor, utilizând un areometru. Acesta se compune dintr-un corp plutitor lestat, la
care este atașătă o tijă calibrată. Valoarea " " corespunde densității fluidului de
referință. Valorile subunitare corespund unor lichide de densitate mai mică decât a
fluidului de referință, fiind evidențiate de adâncimi de scufundare mai mari ale
areometrului.

Fig. 2.3 - Principiul de măsurare a densității relative a lichidelor

Pentru lichide, fluidul de referință este apa distilată, la

presiunea atmosferică normală și temperatura .
Pentru gaze, fluidul de referință este aerul în stare normală,
, la presiunea atmosferică normală (
) și temperatura ( ).

43
 Pentru un amestec de mai multe fluide, ,
densitatea amestecului ( ) se poate calcula cu relația

care mai poate fi rescrisă sub forma

(2.14)

unde reprezintă participațiile volumice ale constituienților amestecului.

Legat de densitatea unui fluid se definește greutatea specifică sau greutatea

unității de volum.

2.1.3 Greutatea specifică ( )

Într-un punct din interiorul unui fluid, greutatea specifică reprezintă limita
raportului dintre greutatea a unui element de volum din jurul punctului
considerat și volumul elementului , când acesta tinde către zero

(2.15)

În cazul unui fluid omogen, greutatea specifică este egală raportul dintre
greutatea unui volum determinat de fluid și respectivul volum și are aceeași valoare
în orice punct al fluidului

(2.16)

Astfel, greutatea specifică este legată de densitate prin relația:

(2.17)

2.1.4 Compresibilitatea ( )

Compresibilitatea reprezintă proprietatea unui fluid de a-și modifica volumul

sub acțiunea unei variații de presiune, la o temperatură constantă. Procesul este
ilustrat schematic în figura 2.4 pentru cazul comprimării unui fluid într-un cilindru.
După cum se observă, există o dependență directă între variația presiunii și
variația de volum , exprimată de relația

44
 (2.18)

unde este volumul inițial al fluidului,

reprezintă variația relativă a volumului,
este coeficientul de evaluare cantitativă a compresibilității
fluidului, denumit și modul de compresibilitate izotermă.

Fig. 2.4 - Variația presiunii într-un cilindru la modificarea volumului

Așadar, variația relativă de volum este direct proporțională cu produsul

dintre variația de presiune și modul de compresibilitate izotermă. Semnul ( ) din
relația anterioară arată faptul că unei creșteri de presiune îi corespunde o scădere de
volum. În formă diferențială, relația anterioară devine

(2.19)

Unitatea de măsură în Sistemul Internațional pentru modulul de

compresibilitate este

Inversul modulului de compresibilitate reprezintă modulul de elasticitate,

notat cu 

(2.20)

Modulul de compresibilitate și modulul de elasticitate pot fi exprimate și în

funcție de variația de densitate. Ținând cont că masa unui fluid este constantă, prin
diferențierea relației obținem

45
 (2.21)

Astfel, relațiile (2.19) și (2.20) sunt echivalente cu

(2.22)

În cazul lichidelor, raportul , deci . Așadar aceste fluide

pot fi tratate ca incompresibile. În tabelul 2.2 sunt prezentate valorile modulului de
compresibilitate al apei la temperaturile uzuale.

Tabelul 2.2 - Variația modulului de compresibilitate al apei cu temperatura

0 10 20 30

5.12 4.92 4.74 4.66

Pentru gazele comune, precum oxigenul, modulul de elasticitate depinde de

natura procesului. Astfel:

, pentru procese izotermice, (2.23)

pentru procese adiabatice, (2.24)

unde este exponentul adiabatic; raportul dintre căldurile specifice

la presiune constantă și la volum constant ,
presiunea absolută.
Pentru un amestec de mai multe fluide, , modulul de
elasticitate echivalentă ( ) se determină considerând că variația totală a volumului
amestecului este rezultatul variațiilor de volum pentru fiecare component

Relația anterioară mai poate fi rescrisă sub forma

46
 (2.25)

unde reprezintă participațiile volumice ale constituienților amestecului.

Legat de elasticitatea unui fluid se definește un alt parametru și anume

celeritatea.

2.1.5 Celeritatea ( )

Celeritatea, sau viteza de propagare a sunetului în interiorul unui mediu

continuu, reprezintă unul dintre parametrii care descriu propagarea undelor sonore.
Această viteză depinde de proprietățile mediului de propagare, în particular de
elasticitatea și densitatea acestuia.
Într-un mediu fluid este definită de relația lui Newton

(2.26)

În gaze, viteza sunetului depinde în primul rând de temperatură, influența

presiunii fiind neglijabilă. De exemplu, viteza de propagare a sunetului în aer este

În lichide, viteza de propagare a sunetului este mult mai mare decât în gaze,
deoarece compresibilitatea lichidelor este mult mai mică decât a gazelor, ceea ce
face ca o perturbație a presiunii într-un punct să se propage rapid la punctele vecine.
Astfel, în apă viteza de propagare a sunetului atinge valori în intervalul 1400-1500
m/s. Cunoașterea precisă a vitezei sunetului în apă este importantă într-o serie de
domenii precum cartografierea acustică a fundului oceanic, aplicații ale sonarului
subacvatic, comunicații etc.

2.1.6 Numărul Mach ( )

Numărul Mach, după numele fizicianului austriac Ernst Mach (1838 - 1916),
este un parametru folosit pentru a exprima viteza unui corp în interiorul unui fluid
v
(2.27)

unde este viteza relativă a fluidului față de corp.

47
 Astfel, numărul lui Mach este o mărime adimensională care arată de câte ori
este mai mare viteza unui corp mobil decât viteza sunetului în acel mediu. Pentru
Mach 1, viteza corpului este egală cu cea a sunetului în fluidul respectiv. Valorile
subunitare ale numărului lui Mach înseamnă viteze de deplasare subsonice, mai mici
decât viteza sunetului, iar valorile supraunitare înseamnă viteze supersonice. În
funcție de valoarea numărului Mach, sunt definite următoarele regimuri de mișcare a
fluidelor
- pentru mișcarea este subsonică, incompresibilă,
- pentru mișcarea este subsonică, compresibilă,
- pentru mișcarea este transonică; are loc formarea
undelor de șoc,
- pentru mișcarea este sonică,
- pentru mișcarea supersonică; are loc stabilizarea
undelor de șoc formate anterior,
- pentru mișcare hipersonică.

2.1.7 Adeziunea la suprafețele solide

Este un fenomen de aceeași natură cu coeziunea, care se manifestă prin

apariția forțelor de atracție dintre particulele vecine, ale unui fluid și ale unui solid
aflate în contact. În general, forța de adeziune depinde de natura suprafeței, de
natura fluidului, de temperatură.
Experimental, a fost constatat că în jurul corpurilor solide aflate în contact cu
fluide există un strat de fluid, în interiorul căruia vitezele particulelor de fluid sunt
nule, relativ la suprafața solidului. Grosimea acestui strat aderent este de ordinul
sutimilor de milimetru ( ).

Fig. 2.5 – Grosimea stratului de fluid aderent la o suprafață solidă

48
2.1.8 Vâscozitatea ( , )

Vâscozitatea reprezintă proprietatea fluidelor de a se opune deformațiilor

atunci când straturile alăturate sunt supuse la lunecare relativă (de a opune
rezistență la modificarea formei). Această proprietate se manifestă doar la fluidele în
mișcare prin apariția unor eforturi tangențiale datorită frecării dintre straturile
alăturate de fluid, care se deplasează unele față de altele.

Stă la baza mecanismului de transmitere a mișcării într-un fluid.

Constatarea a fost făcută de Newton (1687) pornind de la modelarea curgerii
unui fluid între două plăci plane, paralele, dintre care una fixă și cealaltă în mișcare
uiformă cu viteza , sub actiunea forței , după cum este ilustrat în figura 2.6. Tot el
a stabilit și expresia efortului tangențial unitar de vâscozitate.
Pentru cazul în care placa mobilă are o arie ( ) a suprafeței suficient de mare
încât să poată fi neglijate efectele de capăt ale curgerii, mișcarea unui lichid între cele
două plăci poate fi descrisă conform următorului mecanism, considerând că fluidul
este format din mai multe straturi paralele. Astfel, primul strat, aderent la placa
mobilă, se va deplasa cu aceeași viteză ca a plăcii ( ). După un interval scurt de timp
se pune în mișcare și cel de al doilea strat, dar cu o viteză mai mică, - , …,
descreșterea vitezei având loc până la ultimul strat de fluid, aderent la placa fixă, care
va avea viteza egală cu zero.

Fig. 2.6 – Modelul lui Newton pentru curgerea unui fluid între două plăci plane

Variația vitezei pe direcția normală curgerii se datorează eforturilor

tangențiale ( ) care se exercită între straturile alăturate de fluid. Conform ipotezei lui
Newton, valoarea acestor eforturi este direct proporțională cu variația vitezei pe
direcția normală curgerii (gradientul vitezei), prin intermediul unui coeficient de
proporționalitate,

49
 (2.28)

unde reprezintă variația vitezei pe direcția normală la cea de mișcare a

fluidului (gradientul vitezei), pe direcția axei pentru cazul ilustrat în figura 2.6.
Mărimea caracterizează proprietatea de vâscozitate a fluidului. Se numește
coeficient de vâscozitate dinamică, sau vâscozitate dinamică, deoarece este o
mărime dependentă de efortul tangențial (forță raportată la unitatea de suprafață).
Zona în care ( ) se numește strat limită, concept detaliat în
capitolul referitor la dinamica fluidelor reale. Dacă viteza variază doar pe direcția
normală curgerii, liniar precum în figura 2.6, atunci relația anterioară devine

(2.29)

cunoscută și ca legea lui Newton pentru efortul tangențial unitar de vâscozitate.

Așadar, eforturile tangențiale sunt direct proporționale cu viteza de
deplasare a plăcii mobile și invers proporționale cu distanța dintre plăci. De
asemenea, petru cazul ilustrat anterior .
Unitatea de măsură a vâscozității dinamice în sistemul internațional este

Sensul fizic al acestei mărimi este acela de tensiune tangențială care se

dezvoltă în interiorul unui fluid omogen când gradientul vitezei este unitar.
După cum se observă, vâscozitatea dinamică nu depinde de natura fluidului,
fiind o mărime dependentă de valoarea eforturilor tangențiale care se dezvoltă în
interiorul fluidului. Pentru a lega această proprietate și de natura fluidului a fost
introdusă noțiunea de vâscozitate cinematică ( ), prin raportarea vâscozității
dinamice la densitate

(2.30)

Dacă poate fi interpretată ca reprezentând o tensiune, deci forță raportată

la unitatea de suprafață, prin împărțirea acesteia la densitate (masă specifică) rezultă
o mărime care poate fi interpretată ca reprezentând o accelerație datorită forței
masei specifice pe unitatea de suprafață (parametru cinematic), de unde și
denumirea de vâscozitate cinematică.
În sistemul tehnic, unitățile de măsură ale celor două tipuri de vâscozitate se
exprimă astfel
50
numită astfel în onoarea fizicianului francez Jean Louis Poiseuille (1797 – 1869),

după numele fizicianului britanic George Gabriel Stokes (1819 – 1903).

În cazul gazelor și vaporilor, vâscozitățile dinamică și cinematică depind de
parametrii de stare ai mediului. Astfel, vâscozitatea dinamică depinde numai de
temperatură și nu depinde de presiune, în timp ce vâscozitatea cinematică depinde și
de presiune. La presiuni uzuale, vâscozitatea lichidelor variază doar cu temperatura.
Dependența vâscozității gazelor de temperatură poate fi exprimată cu o bună
aproximație utilizând formula lui William Sutherland (1859 – 1911), The viscosity of
gases and molecular force, Philosophical Magazine, S. 5, 36, pp. 507-531 (1893)

(2.31)

unde reprezintă vâscozitatea dinamică în condiții fizice normale de

presiune și temperatură, , respectiv ,
constantă de variație a vâscozității dinamice cu temperatura.

Pentru aer , respectiv .

Pentru apă, vâscozitatea cinematică se poate calcula cu relația lui Poiseuille:

(2.32)

unde reprezintă vâscozitatea apei în condițiile atmosferei

fizice normale, și ,
temperatura apei.

Ca rezultat al forțelor de coeziune care se manifestă între moleculele unui

fluid, la creșterea temperaturii se mărește vâscozitatea gazelor și vaporilor (crește
viteza de deplasare a particulelor de gaz, deci se micșorează liberul parcurs molecular
al acestora, implicit și fluiditatea gazului), iar vâscozitatea lichidelor se micșorează (se
micșorează forțele de coeziune și crește fluiditatea), după cum se poate observa și
din figura 2.7, unde sunt prezentate variațiile vâscozității dinamice pentru apă și aer

51
în funcție de temperatură, pentru presiunea corespunzătoare atmosferei fizice
normale.

Fig. 2.7 – Variația vâscozității dinamice pentru apă și aer în funcție de temperatură

În funcție de dependența , redată grafic în figura 2.8, se poate

face următoarea clasificare a materialelor
1- solide rigide, caracterizate de faptul că nu există deplasări între punctele care
definesc solidul, sub acțiunea unor eforturi tangențiale (sau normale), deci
(teoretic) ,
2- solide deformabile,

Fig. 2.8 – Clasificarea fluidelor în funcție de dependență

52
3- fluide de tip Bingham, ideale, sunt materiale vâscoplastice, cu prag de curgere,
; sub pragul de curgere se comportă precum solidele, iar peste pot fi tratate
precum fluidele newtoniene:

dacă , respectiv dacă .

4- fluide pseudoplastice, pentru care vâscozitatea descrește cu , precum în

cazul unor produse petroliere, sau a plasmei sanguine.
5- fluidele dilatante, pentru care vâscozitatea crește cu , precum în cazul
suspensiilor foarte concentrate, în care faza lichidă ocupă practic doar spațiul
dintre particulele solide;
6- fluide newtoniene, pentru care valoarea tensiunilor tangențiale este
proporțională cu gradientul de viteză, conform legii lui Newton;
7- fluide ideale (perfecte), reprezintă un model teoretic de fluid, fără vâscozitate,
caracterizat de valori mari ale gradientului de viteză și absența tensiunilor
tangențiale, deci .

Cele mai multe dintre fluidele uzuale, cu structuri moleculare simple, precum
apa și aerul, pot fi tratate ca fiind newtoniene, fiind studiate în cadrul mecanicii
fluidelor. Celelalte, având stucturi moleculare complexe și caracterizate de variații
neliniare , se numesc fluide nenewtoiene și constituie obiectul de
studiu al reologiei. Pentru acestea, legea de variație a tensiunilor tangențiale cu
gradientul de viteză poate fi exprimată sub forma generală

(2.33)

unde și sunt constante, care se determină experimental; se mai numește și

indice de consistență al fluidului, iar factor de comportare al
curgerii;
pentru relația anterioară este echivalentă cu cea a lui Newton, ;
corespunde fluidelor dilatante;
corespunde fluidelor pseudoplastice;

poartă denumirea de vâscozitatea dinamică aparentă.

Datorită comportamentului complex al fluidelor din punct de vedere al

vâscozității, este recomandat ca vâscozitatea amestecurilor să fie determinată
experimental, în special pentru cazul lichidelor. Pentru aproximarea vâscozității
amestecurile de gaze ( ) se poate utiliza relația

53
 (2.34)

unde reprezintă participațiile volumice ale constituienților amestecului.

2.1.9 Conductivitatea termică ( )

Conductivitatea termică reprezintă proprietatea fluidelor de a transmite

căldura ( ), după cum este ilustrat în figura 2.9 în cazul unui fluid aflat între doi
pereți plani având temperaturile , respectiv ( ).

Fig. 2.9 – Transmiterea căldurii în interiorul unui fluid

Fluxul de căldură ( ) transmis în unitatea de timp ( ) și prin

unitatea de suprafață (S) este dat de legea lui Fourier (Jean Baptiste Joseph Fourier,
1768 - 1830)

(2.35)

unde este coeficintul de conductivitate termică al fluidului,

reprezintă cantitatea de căldură transmisă în
unitatea de timp,
Semnul ( ) din relația anterioară se datorează faptului că transmiterea
căldurii se realizează în sensul descreșterii temperaturii.
Coeficientul de conductivitate depinde de natura fluidului și de temperatura
acestuia, . Se determină experimental.
Corespunzător temperaturii atmosferei fizice normală
( ), coeficienții de conductivitate ai apei și aerului au valorile

54
 2.2 PROPRIETĂȚI FIZICE SPECIFICE LICHIDELOR

Principalele proprietăți fizice specifice lichidelor sunt tensiunea superficială,

capilaritatea și absorbția/degajarea gazelor.

2.2.1 Tensiunea superficială ( )

Tensiunea superficială a unui lichid este o mărime definită prin forța care se
exercită tangențial pe unitatea de lungime de pe suprafața de separație a lichidului,
datorită interacțiunii dintre moleculele de lichid din stratul superficial și moleculele
din interiorul lichidului

(2.36)

Tensiunea superficială intervine în calculul diferenței de presiune într-un

punct al unei suprafețe curbe de contact dintre două lichide imiscibile sau la nivelul
suprafeței de separație dintre un lichid și un
gaz, datorită acțiunii forțelor
intermoleculare. Astfel, dacă în interiorul
lichidului forțele de atracție dintre molecule
se echilibrează reciproc, moleculele din
stratul corespunzător suprafaței de separație
suferă o atracție spre interiorul lichidului, în
sfera de acțiune a forțelor intermoleculare, Fig. 2.10 - Acțiunea forțelor
după cum este prezentat în figura 2.10. intermoleculare
Dacă se notează cu și razele de
curbură principale ale unui element de suprafață, precum în figura 2.11 și cu
tensiunea superficială pe contur, atunci pe laturile de lungime și vor acționa
forțele , respectiv , ale căror rezultante (orientate înspre centrele de
curbură, pe direcția normalei la suprafață) sunt

Suma acestor forțe este echilibrată de forța rezultantă de presiune (pe

direcția normalei la suprafață). Astfel, rezulta următoarea relație cunoscută și ca
formula lui Laplace (Pierre Simone de Laplace, 1749-1827)

(2.37)

55
 Fig. 2.11 – Acțiunea forțelor de tensiune superficială
asupra unui element de suprafață

Sub acțiunea forțelor de tensiune superficială, suprafața liberă tinde să

devină minimă, precum în cazul bulelor de gaz, a căror formă tinde să devină sferică,
, caz în care diferența dintre presiunea din interiorul bulei și presiunea
din exteriorul acesteia este .

2.2.2 Capilaritatea

Capilaritatea este proprietatea care rezultă ca o consecință a fenomenului de

adeziune și a tensiunii superficiale și care constă în apariția unei denivelări a
suprafeței libere în tuburile capilare (tuburi subțiri, cu diametre de ordinul
milimetrilor) introduse într-un lichid, după cum este prezentat în figura 2.12.
Astfel, sub acțiunea forței de tensiune superficială, orientată după unghiul
față de suprafața tubului, suprafața liberă a lichidului urcă sau coboară în interiorul
tubului capilar, formând un menisc concav, respectiv unul convex.
Componenta verticală a acestei forțe este echilibrată de greutatea coloanei
de lichid din tub. Din ecuația de echilibru se poate calcula înălțimea denivelării

(2.38)

unde este densitatea lichidului.

56
 Fig. 2.12 - Fenomenul de capilaritate pentru
(a) apă - sticlă, (b) mercur - sticlă

Unghiul se numește unghi de contact. Dacă , figura 2.13(a) se

spune că lichidul udă suprafața cu care este în contact. Pentru se
consideră că lichidul nu udă suprafața, precum în figura 2.13(b).

Fig. 2.13 - Unghiul de contact

Fenomenul de capilaritate se manifestă și în cazul plăcilor, figura 2.14, între

care există spații mici ( ), valoarea denivelării ( ) putând fi calculată similar.

Fig. 2.14 - Capilaritatea între plăci

57
2.2.3 Absorbția (sau degajarea) gazelor
Absorbția gazelor este fenomenul prin care gazele și vaporii, care alcătuiesc
faza absorbantă, pătrund în masa unui lichid prin suprafața de separație dintre cele
două faze. Se produce când concentrația componentelor în stare gazoasă este mai
mare ca cea corespunzătoare echilibrului fazelor și crește odată cu presiunea.
Degajarea gazelor este procesul invers absorbției.
În condiții obișnuite de temperatură și presiune, apa conține un volum de aer
ce reprezintă aproximativ din volumul său. De asemenea, în contact cu aerul, apa
absoarbe mai mult oxigen și mai puțin azot, respectiv și , față de
raportul în care aceste gaze se găsesc în aer (respectiv și ).
Variația conținutului de aer saturat în apă, în funcție de presiune și
temperatură este prezentată în figura 2.15.

Fig. 2.15 - Variația conținutului de aer saturat în apă

Un caz particular al fenomenului de degajare a gazelor îl reprezintă cavitația,

care poate apare în interiorul instalațiilor hidraulice pe porțiunile în care presiunea
scade sub cea de vaporizare, la temperatura corespunzătoare funcționării.
Constă în formarea unor bule de vapori și gaz care ajungând în zone de
presiuni mare se recondensează, respectiv se redizolvă, solicitând suplimentar
instalațiile. Fenomenul e marcat prin apariția unor zgomote puternice, temperaturi
locale ridicate, coroziune chimică, ce conduc la distrugerea prematură a instalațiilor.

58
 2.3 PROPRIETĂȚI FIZICE SPECIFICE GAZELOR
Proprietățile fizice specifice gazelor se pot clasifica în proprietăți mecanice și
proprietăți termice. Cele mecanice sunt legate de comportarea acestora ca fluide
ușoare și compresibile. Gazele și vaporii sunt denumite și fluide ușoare deoarece în
majoritatea cazurilor greutatea acestora poate fi neglijată în raport cu forțele uzuale
de presiune cu care acestea acționează asupra solidelor cu care vin în contact. De
asemenea, variațiile de volum pe care le suferă sub acțiunea forțelor de presiune
sunt însemnate valoric.
Importante în studiul fluidelor ușoare sunt proprietățile termodinamice,
deoarece mișcarea gazelor este însoțită în general și de procese termice, ca urmare a
faptului că parametrii fundamentali ce le definesc starea fizică, presiunea ( )
densitatea ( ) și temperatura ( ) sunt interdependenți. Relația care definește
această dependență pentru gazele perfecte este ecuația de stare denumită și ecuația
Clapeyron-Mendeleev

(2.39)

unde constanta caracteristică a gazului studiat,

constanta universală a gazelor,

[ ] masa gazului,
masa molară a gazului.

În studiul repausului sau mișcării unui gaz perfect (fără frecări sau unde șoc)
se deosebesc următoarele legi de variație a densității în funcție de presiune:

 variație izocoră (la volum constant)

(2.40)

 variație izotermă (la temperatură constantă)

(2.41)

 variație adiabatică (fără schimb de căldură cu mediul exterior)

(2.42)

59
unde este exponentul transformării adiabatice (exponentul adiabatic).

 variație politropică (transformare generală)

(2.43)

unde este exponentul transformării politropic (exponentul politropic).

Caracteristice gazelor sunt următoarele mărimi, prezentate succint. Detalii

suplimentare sunt prezentate în capitolul referitor la dinamica fluidelor compresibile.

2.3.1 Căldura specifică ( )

În general, pentru o substanță (omogenă), căldura specifică reprezintă

căldura necesară unității de masă din acea substanță pentru a-și mări temperatura cu
un grad, fără modificarea stării fizice sau chimice

(2.44)

Pentru gaze și vapori, căldura specifică depinde natura procesului

termodinamic. Astfel, se definesc

 căldură specifică la volum constant (proces izocor, sau izodens),

 căldură specifică la presiune constantă (proces izobar).

Legătura dintre și este dată relația lui Robert Mayer

(2.45)

Raportul dintre și definește exponentul adiabatic :

(2.46)

Din relațiile (2.45) și (2.46) rezultă

(2.47)

2.3.2 Energia internă specifică ( )

Energia internă specifică (unității de masă) este energia termică a unui
substanțe, raportată la unitatea de masă.

60
 Pentru gazele perfecte, se poate calcula cu relația

(2.48)

2.3.3 Entalpia specifică ( )

Entalpia specifică reprezintă suma dintre energia internă specifică și energia

potențială de presiune specifică (unității de masă)

(2.49)

Pentru un gaz perfect se poate calcula cu relația

(2.50)

2.4 APLICAȚII ALE PROPRIETĂȚILOR FLUIDELOR

2.4.1 Pentru verificarea (sau etalonarea) manometrelor se poate utiliza o instalație

cu pompă cu șurub, a cărei schemă de principiu este prezentată în figura 2.16.

Fig. 2.16 - Schemă de principiu a instalației de verificat manometre

Aceasta se compune din corpul cilindric (1) în care se deplasează pistonul (2)
prin rotirea tijei șurubului (3) în corpul filetat (4). Pistonul este articulat pe tijă astfel
încât rotirea tijei nu se transmite pistonului, acesta având numai o mișcare de

61
translație. Tija se rotește manual cu ajutorul volantului (5). Pompa se umple cu
lichidul de lucru (ulei) aflat în rezervorul (6). Manometrul de verificat (MV) și
manometrul etalon (ME) se fixează etanș la două racorduri ale conductei de refulare
(7) prin intermediul robinetelor (8) și (9). Cunoscând

 diametrul cilindrului,
 pasul șurubului,
 volumul inițial de ulei și
 coeficientul de compresibilitate izotermă al
uleiului,

să se determine numărul ( ) de rotații necesare pentru ca indicația manometrului

etalon să fie .
Soluție
Se efectuează conversia tuturor mărimilor în Sistemul Internațional (dacă
este necesar):

Prin rotirea tijei, pistonul se va deplasa pe o distanță , egală cu

produsul dintre numărul de rotații ( ) și distanța parcursă la o rotație, pasul filetului
(h). Astfel, va avea loc o comprimare a uleiului în cilindru și conducta de refulare
datorită creșterii de presiune , ținând cont de faptul că manometrele
industriale indică suprapresiuni: se gradează având ca zero presiunea atmosferică
normală.

Exprimând variația de volum în forma

relația (2.18) de definiție a compresibilității izoterme a fluidelor devine

62
2.4.2 O placă plană de arie și masă alunecă pe un plan
înclinat, cu unghiul , acoperit cu o peliculă de ulei de grosime ,
precum în figura 2.17. Densitatea uleiului este , iar vâscozitatea
cinematică . Să se determine viteza de alunecare a plăcii în mișcare
uniformă.

Fig. 2.17
Soluție
Se efectuează conversia tuturor mărimilor în Sistemul Internațional (dacă
este necesar):

Sub acțiunea componentei tangențiale a greutății ( ), figura 2.18,

placa începe să se miște uniform accelerat. Pe măsură ce viteză crește, crește și forța
de frecare vâscoasă care se opune mișcării plăcii. La un moment dat cele două forțe
se echilibrează dinamic și mișcarea plăcii devine uniformă ( ).

63
 Fig. 2.18

Pentru cazul studiat, relația lui Newton (2.29) pentru efortul tangențial
devine

unde este viteza de deplasare a plăcii în mișcare uniformă,

reprezintă vâscozitatea dinamică a uleiului,

Astfel, relația anterioară devine

2.4.3 Să se determine dependența de temperatură a vitezei de propagare a

sunetului în apă, cunoscând valorile densității și modulului de elasticitate în situațiile

ș la temperatura

ș la temperatura

Soluție
Utilizând relația lui Newton (2.26) de calcul a vitezei de propagare a sunetului
într-un mediu fluid

(2.26)

64
rezultă

la temperatura

la temperatura

Așadar, viteza de propagare a sunetului crește cu temperatura.

2.4.4 Distribuția de viteze într-un lichid vâscos care curge peste o placă plană este
dată de relația

unde reprezintă viteza fluidului pe direcția de curgere,

reprezintă distanța pe direcția normală la suprafața plăcii.

Care este valoarea tensiunii tangențiale la nivelul plăcii și pentru ,

dacă vâscozitatea dinamică a lichidului este . Reprezentați grafic
dependența pentru intervalul .

Soluție
Expresia tensiunii tangențiale care se manifestă între straturile de fluid este

unde reprezintă vâscozitatea dinamică a lichidului,

variația vitezei pe direcția normală la cea de mișcare a uidului.

În acest caz

Astfel, rezultă următoarele valori ale tensiunea tangențială

pentru la nivelul plăcii

pentru

65
 Pentru reprezentarea grafică a variației se observă că dependența
este una liniară, sau se aleg câteva puncte din intervalul și se
calculează . aspectul acestei variații este prezentat în figura următoare.

Fig. 2.19

2.4.5 Un piston se deplasează cu viteza constantă într-un cilindru

având diametrul și lungimea , ce conține un fluid cu modulul
de elasticitate . Să se calculeze deplasarea pistonului, ,
dacă presiunea în cilindru crește de la zero la și timpul necesar
deplasării. Să se întocmească o schiță.

2.4.6 Viteza într-un fluid ce curge peste o placă plană, măsurată la o distanță
pe direcție normală la suprafața plăcii, este . Fluidul are
vâscozitatea dinamică și densitatea relativă (la cea a apei). Ce valori au
gradientul vitezei și tensiunea tangențială de frecare vâscoasă la nivelul plăcii plane,
considerând o distribuție liniară a vitezei pe direcția normală curgerii. Să se calculeze
valoarea vâscozității cinematice a fluidului și să se întocmească o schiță.

2.4.7 Să se determine viteza de propagare a sunetului în aer la temperatura

, admițând că legea de variație a densității aerului în funcție de presiune
este cea politropică. Masa molară a aerului este iar exponentul
politropic . Constanta universală a gazelor este .

66
 3. STATICA FLUIDELOR

Statica fluidelor are ca obiect de studiu fluidele aflate în stare de echilibru

precum și forțele pe care acestea le exercită asupra solidelor cu care vin în contact.
Din definiția fluidelor, rezultă că starea de echilibru a unui fluid este
caracterizată doar de existența eforturilor normale în interiorul acestuia, eforturile
tangențiale datorate frecării vâscoase dintre straturile alăturate de fluid fiind nule.
Din acest motiv fluidele reale aflate în repaus pot fi tratate ca fluide ideale, lipsite de
vâscozitate.

3.1 ECUAȚIA DE REPAUS A FLUIDELOR

Ecuația de echilibru a unui fluid se obține din condiția ca rezultanta forțelor
exterioare ( ) care acționează asupra acestuia să fie nulă.

, (3.1)

unde reprezintă rezultanta forțelor masice exterioare,

este rezultanta forțelor de suprafață exterioare.

Fig. 3.1 – Forțele care acționează asupra particulelor unui fluid în repaus

Forța masică elementară care acționează asupra particulelor unui fluid de

masă și volum , mărginit de suprafața , precum în figura 3.1, se poate exprima
cu relația (1.8)

unde este forța masică unitară,

67
 este densitatea fluidului.

Din ecuația (3.1), rezultanta forțelor masice exterioare care acționează

asupra fluidului din volumul este egală cu

(3.2)

Deoarece asupra unui fluid în repaus acționează doar eforturi de presiune

( ), relația (1.13), orientate după direcția normalei la suprafață, rezultă că forțele de
suprafață sunt cele de presiune. Astfel, pentru o suprafață elementară al cărui
versor este orientat precum în figura 3.1

, (3.3)

unde este versorul normale la elementul de suprafață.

Astfel, rezultanta forțelor exterioare de presiune ( ) va fi egală cu

(3.4)

Ținând cont de relațiile (3.2) și (3.4), condiția de echilibru enunțată anterior

se rescrie

(3.5)

Ecuația (3.5) reprezintă ecuația de repaus a fluidelor, în formă integrală.

Forma diferențială a ecuației de echilibru se obține prin trecerea de la integrala de
suprafață la cea de volum, conform relației (1.93)

(3.6)

unde este operatorul (al lui Hamilton), relația (1.59)

Semnul „-” din relația (3.6) se datorează orientării versorului spre interiorul
suprafeței (sau corespunzător feței interioare), figura 3.1. Așadar, din relațiile
(3.5) și (3.6) rezultă
68
 (3.7)

Pentru un volum care tinde către zero, , relația anterioară se poate scrie
în forma

(3.8)

Relația (3.8) reprezintă ecuația vectorială de repaus a fluidelor perfecte,

cunoscută și sub numele de ecuația lui Euler (de repaus a fluidelor perfecte). Este
valabilă atât pentru fluidele incompresibile cât și pentru cele compresibile, ideale sau
reale (vâscoase).
În coordonate carteziene, corespunzător celor trei direcții , și ,
relația vectorială (3.8) este echivalentă cu sistemul de ecuații

(3.9)

unde , și sunt componentele forței masice unitare după direcțiile

sistemului de referință

(3.10)

Observații

1. Sistemul de ecuații (3.9) este unul liniar cu derivate parțiale de ordinul întâi,
în care coordonatele , și sunt variabile independente, iar presiunea
este variabila dependentă (funcția necunoscută).

De asemenea, densitatea și componentele forței masice unitare sunt funcții

cunoscute.

2. Rezolvarea acestui sistem se face pe baza stabilirii condițiilor pe care trebuie

să le îndeplinească forța masică unitară astfel încât fluidul să rămână în
echilibru.

69
 3.2 RELAȚIA FUNDAMENTALĂ A STATICII FLUIDELOR
Înmulțind ecuațiile din sistemul (3.9) cu , și (componentele scalare
ale )

(3.11)

și adunând termenii pe coloane, se obține

(3.12)

După cum se observă, paranteza din membrul drept al relației anterioare

reprezintă diferențiala totală a presiunii

(3.13)

De asemenea, dacă densitatea este constantă, , sau este o funcție

cunoscută de presiune, , precum în cazul fluidelor barotrope

(3.14)

al doilea membru al ecuației (3.12) se poate determina calculând integrala .

Rezultă, așadar, că pentru a putea rezolva ecuația (3.12), primul membru
trebuie să reprezinte la rândul său diferențiala totală a unei funcții scalare, ,
numită și funcție de forță. Astfel,

(3.15)

care îndeplinește și condiția

(3.16)

70
ceea ce înseamnă că forțele masice exterioare derivă dintr-un potențial (energetic)

(3.17)

al câmpului de forțe de care aparține , orientată (natural) în sensul scăderii

potențialului.
Funcția se mai numește și potențialul forțelor masice (Caius Iacob,
Mecanică Teoretică, Editura Didactică și Pedagogică, București 1980, pag. 235). Este
o mărime de stare a fluidului și pentru un punct din interiorul fluidului reprezintă
energia potențială masică a acestuia.
Așadar, componentele forței masice unitare pot fi exprimate și în forma

(3.18)

iar când acestea sunt cunoscute, potențialul forțelor masice se determină

prin integrare

(3.19)

În aceste condiții, relația (3.12) capătă forma

(3.20)

de unde prin integrare se obține

(3.21)

Relația (3.21) este ecuația fundamentală a staticii fluidelor și reprezintă

principiul conservării energiei aplicat unei mase de fluid în repaus. Constanta de
integrare ( ) are dimensiunea unei energii masice unitare și se determină din
condiții la limită cunoscute.
Prin analogie cu , mărimea

(3.22)

se numește potențialul forțelor de presiune, iar ecuația fundamentală a staticii

fluidelor mai poate fi rescrisă sub și în forma

(3.23)

71
 Suprafețele pentru care se numesc echipotențiale. Pentru fluidele
incompresibile și fluidele barotrope aflate în repaus, se remarcă următoarele
proprietăți ale suprafețelor echipotențiale.

 Din condiția rezultă că și , deci într-un fluid în

repaus, suprafețele echipotențiale sunt și izobare, implicit izodense și
izoterme.

 Forța masică unitară este perpendiculară pe suprafețele echipotențiale

(3.24)

După cum am precizat și anterior, este orientată în sensul scăderii

energiei potențiale, deci în sensul creșterii presiunii.

 Suprafețele echipotențiale nu se intersectează, deoarece în caz contrar, în

punctele de intersecție presiunea ar avea mai multe valori diferite; astfel,
suprafețele de separație dintre fluide, precum suprafața liberă a unui lichid,
sunt echipotențiale.

 Dacă forțele masice care acționează asupra unui fluid sunt foarte mici în
comparație cu forțele de presiune, se poate considera că potențialul forțelor
masice unitare este neglijabil, , iar relația (3.20) capătă forma

(3.25)

Astfel, după caz, în interiorul unui volum finit de fluid se poate considera că
presiunea este constantă, iar variațiile acesteia se transmit în toată masa
fluidului. Această consecință este cunoscută ca principiul lui Pascal, pe baza
căruia se construiesc amplificatoarele de forță (elevatorul hidraulic, presa
hidraulică etc.), sau de presiune (acumulatoarele hidraulice), utilizate în
acționările hidraulice și pneumatice.
În figura 3.2 este prezentată schema de principiu a unui multiplicator de
forță, utilizat ca elevator hidraulic. Forța care se exercită asupra pistonului de
diametru generează o suprapresiune care se transmite în toată masa
lichidului, inclusiv la nivelul suprafeței pistonului de diametru , rezultând forța
cu ajutorul cărei se ridică automobilul

(3.26)

72
 Fig. 3.2 – Schema de principiu a elevatorului hidraulic

3.3 FORME PARTICULARE ALE RELAȚIEI FUNDAMENTALE

A STATICII FLUIDELOR
3.3.1 Repausul fluidelor incompresibile în câmp gravitațional

După cum a fost specificat în paragraful 1.2, principale forțe masice care
acționează asupra unui fluid sunt cele gravitaționale. Adoptând un sistem cartezian în
care axa reprezintă verticala, în sensul creșterii altitudinii (natural în studiul
atmosferei în repaus, precum în figura 3.3), obținem următoarea expresie a
potențialului forțelor masice unitare, relația (3.19)

Fig. 3.3 – Fluid în câmp gravitațional

(3.27)

Așadar, pentru fluide incompresibile ( ) relația (3.21) devine

(3.28)

73
 Constanta de integrare se determină din condiții la limită cunoscute. În cazul
unui lichid de greutate specifică , conținut într-un vas precum în figura 3.4, se
cunoaște valoarea presiunii la nivelul suprafeței libere, , reprezentând presiunea
atmosferică locală. Astfel, dacă , iar ecuația (3.28) devine

. (3.29)

Fig. 3.4 – Variația presiunii într-un lichid

Înlocuind (3.29) în relația (3.28) obținem

(3.30)

Relația (3.30) reprezintă legea de variație a presiunii în interiorul unui lichid,

unde ( ) este cota de adâncime, fiind cunoscută ca ecuația fundamentală a
hidrostaticii.

Observații

 În studiul lichidelor, orientarea naturală a sistemului de referință este cea

pentru care axa este orientată în sensul creșterii adâncimii, precum în
figura 3.5.

 Presiunea hidrostatică este o suprapresiune (presiune manometrică),

, notată în mod curent cu , deoarece, după cum am menționat
în paragraful 2.1.1, în problemele tehnice curente, forțele care se dezvoltă in
instalațiile hidraulice (pneumatice) sunt rezultatul diferenței dintre presiunea
(absolută) din interiorul instalației și presiunea atmosferică exterioară. Astfel,
relația (3.30) se scrie uzual în forma

(3.31)

74
 După cum se observă, variația presiunii într-un lichid în repaus, în câmp
gravitațional, este o funcție liniară de adâncime (crește liniar cu adâncimea).
Valoarea presiunii maxime este la baza vasului (la cota de adâncime maximă) și este
egală cu .
Dacă în cazul considerat anterior, la suprafața liberă a lichidului presiunea
care se exercită are valoarea (presiunea manometrică exercitată de un alt fluid),
precum în figura 3.5, aceasta se transmite în toată masa lichidului, astfel încât
valoarea presiunii în interiorul lichidului va fi

(3.32)

Reprezentarea variației presiunii exercitate de un fluid pe pereții vasului ce-l

conține, figura 3.5, poartă denumirea de diagrama distribuției de presiuni, sau epură
hidrostatică. Presiunea pe care o exercită fluidul asupra vasului se reprezintă pe
direcție normală în puntul de aplicație, dinspre fluid spre suprafața pe care acesta
acționează.

Fig. 3.5 – Variația presiunii pe pereții un rezervor sub presiune

Pentru lichidele în repaus, planurile orizontale (perpendiculare pe vectorul

rezultant al forței masice unitare, ) sunt planuri izobare (de presiune
constantă) și reciproc. Așadar, suprafețele libere și de separație sunt planuri izobare.
Planul pentru care presiunea este nulă se numește plan manometric. Poziția
acestuia față de suprafața liberă este definită de înălțimea manometrică,

75
 (3.33)

Astfel, relația (3.32) se poate rescrie în forma

(3.34)

3.3.2 Repausul relativ al lichidelor în câmp gravitațional

Un lichid se află în repaus relativ, dacă se află în repaus în raport cu un sistem

de referință mobil, legat de vasul ce-l conține, dar execută o mișcare accelerată față
de un sistem de referință oarecare. În cele ce urmează sunt prezentate două dintre
situațiile frecvent întâlnite în practică

 repausul relativ al lichidelor în mișcare de translație uniformă, cu aplicații în

transportul lichidelor în rezervoare de dimensiuni mari și

 repausul relativ al lichidelor în mișcare de rotație, cu aplicații în procesele de

turnare centrifugală, proiectarea rotorilor paletați etc.

3.3.2.1 Repausul relativ al lichidelor în mișcare de translație uniformă

Pentru studiul repausului relativ al lichidelor în mișcare de translație

uniformă se consideră cazul unui lichid de greutate specifică conținut într-un
rezervor paralelipipedic de lungime , precum în figura 3.6.

Fig. 3.6 - Repausul relativ al lichidelor în mișcare de translație uniformă

În stare de repaus absolut, nivelul lichidului în rezervor este , caz în care

forța masică unitară ( ) are componentă doar după direcția , egală cu valoarea

76
accelerației gravitaționale, . Planurile orizontale, perpendiculare pe direcția
forței masice unitare sunt planuri izobare (de presiune constantă), precum planul
care definește suprafața liberă.
În cazul în care rezervorul se deplasează uniform accelerat după direcția axei
, cu accelerația , forța masică unitară are componente după direcțiile axelor

 : accelerația inerțială, , egală în modul dar de sens contrar

accelerației mișcării;
 : accelerația gravitațională, .

Sub acțiunea rezultantei forțelor masice unitare, suprafețele izobare (deci și

suprafața liberă) se deplasează astfel încât să fie perpendiculare pe direcția , sub
un unghi față de orizontală

(3.35)

Practic, suprafață liberă basculează în jurul unei axe paralelă cu care trece
prin punctul de coordonate și , nivelul lichidului în rezervor coborând
pe peretele din față și urcând pe cel din spate (raportat la sensul mișcării), rezultând
o diferență de nivel . Astfel, în sistemul de referință ( )
considerat, potențialul forțelor masice unitare este, conform relației (3.19)

(3.36)

De asemenea, pentru lichide densitatea este constantă ( ), deci

potențialul forțelor de presiune este

(3.37)

Așadar, relația fundamentală a staticii fluidelor (3.23) devine în cazul

repausului relativ al lichidelor în mișcare de translație uniformă

(3.38)

Constanta de integrare se determină din condiții (la limită) cunoscute. Astfel,

pentru punctul de coordonate

77
 (presiunea atmosferică locală),

deci, în acest punct ecuația (3.38) este

(3.39)

Înlocuind relația (3.39) în (3.38) se obține

(3.40)

sau simplu, în termeni de presiune relativă la cea atmosferică locală ( )

(3.41)

Valoarea presiunii maxime se obține în punctul de coordonate

(3.42)

variația distribuției de presiuni pe pereții vasului fiind prezentată în figura 3.7.

Fig. 3.7 - Variația presiunii în mișcarea de translație uniformă

78
3.3.2.2 Repausul relativ al lichidelor în mișcare de rotație

Pentru studiul repausului relativ al lichidelor în mișcare de rotație se

consideră cazul unui lichid de greutate specifică , conținut într-un rezervor
cilindric de rază , precum în figura 3.8, în care nivelul lichidului din rezervor este
pentru starea de repaus absolut.

Fig. 3.8 - Repausul relativ al lichidelor în mișcare de rotație uniformă

Dacă rezervorul se rotește cu viteza unghiulară în jurul axei proprii,

forța masică unitară are componente după toate cele trei direcții

 : accelerația inerțială (centrifugă) ,

 : accelerația inerțială (centrifugă) ,

 : accelerația gravitațională .

Raportat la sistemul de referință considerat, potențialul forțelor masice

unitare este, conform relației (3.19)

(3.43)

79
 (3.43)

Așadar, relația ecuația fundamentală a staticii fluidelor în cazul repausului

relativ al lichidelor în mișcare de rotație devine

(3.44)

Constanta de integrare se determină din condiții cunoscute. Pentru acest caz,

la nivelul suprafeței libere, care este un paraboloid de rotație, presiunea (relativă)
este nulă. Astfel, pentru

(3.45)

(3.46)

Relația de legătură dintre și se obține din condiția de egalitate a

volumului inițial de fluid (volumul unui cilindru de înălțime ) cu cel final (volumul
unui cilindru de înălțime din care se scade volumul unei jumătăți de paraboloid
de rotație)

(3.47)

Din sistemul de ecuații (3.45), (3.46) și (3.47) rezultă că valoarea constantei

de integrare este

(3.48)

Înlocuind (3.48) în (3.44) se obține relația de calcul a presiunii în interiorul

fluidului corespunzătoare repausului relativ al lichidelor în mișcare de rotație

(3.49)

Valoarea presiunii maxime se obține pentru și ,

(3.50)

80
 Variația distribuției presiunii pe pereții vasului în mișcare de rotație este
prezentată în figura 3.9.

Fig. 3.9 - Variația presiunii în mișcarea de rotație uniformă

3.3.3 Repausul fluidelor compresibile în câmp gravitațional

În cazul în care densitatea fluidului nu e constantă ( ), situație specifică

gazelor, pentru a putea calcula potențialul forțelor de presiune trebuie cunoscută
legea de variație a densității în funcție de presiune, (tipul transformării pe
care o parcurge gazul).
De exemplu, în cazul unui proces izotermic,

(3.51)

unde termenii cu indice sunt parametrii gazului în starea de referință.

Astfel, potențialul forțelor de presiune devine

(3.52)

Potențialul forțelor masice în câmpul gravitațional terestru, este

. (3.53)
Așadar, ecuația de repaus pentru fluidele compresibile în câmp gravitațional
devine

(3.54)

Soluțiile pentru procesele adiabatice sau politropice se determină similar.

81
 3.4 FORȚE DE ACȚIUNE ALE FLUIDELOR ÎN REPAUS
ASUPRA UNOR PEREȚI SOLIZI

Fluidele exercită asupra pereților solizi cu care vin în contact forțe de

presiune. Determinarea acestora este necesară pentru dimensionarea conductelor,
rezervoarelor, barajelor etc. din punct de vedere al rezistenței.
Forța elementară de presiune cu care un fluid acționează pe o suprafață
elementară ( ), precum în figura 3.10, este dată de relația

(3.55)

unde reprezintă presiunea statică în punctul în care se consideră elementul de

suprafață ,
este versorul normalei la suprafață, orientat în sensul de acțiune al forței,
dinspre fluid spre perete.

Fig. 3.10 - Forța elementară de presiune

Forța rezultantă de presiune se calculează prin integrare

(3.56)

Punctul de aplicație al forței se notează cu , sau și se numește centru

de presiune.
În cazul în care suprafața este una oarecare, curbă în spațiu, atunci și forțele
elementare vor fi oarecare în spațiu, iar acțiunea lor asupra peretelui va fi descrisă de
torsorul format din

 forța rezultantă și
 momentul rezultant in raport cu originea sistemului de referință ales,

82
 (3.57)

unde este vectorul de poziție al punctului de aplicație al forței elementare pe

suprafața , în sistemul de referință ( ).

Pentru calculul integralelor (3.56) și (3.57) trebuie să se cunoască variația

presiunii ( ) în interiorul fluidului (din legea fundamentală a staticii fluidelor).

3.4.1 Forțe de acțiune pe pereți plani

În cazul pereților plani, versorul normalei la suprafață este constant, ,
iar relațiile (3.56) și (3.57) devin

(3.58)

(3.59)

Raportat la sistemul de referință considerat, vectorul de poziție al centrului

de presiune se obține din teorema lui Varignon aplicată sistemului de forțe
elementare, conform căreia suma momentelor forțelor elementare este egală cu
momentul rezultantei

(3.60)

3.4.1.1 Cazul fluidelor ușoare

Modelul fluidului ușor, corespunde în general gazelor și vaporilor, dar poate

fi aplicat și în cazul lichidelor dacă forțele masice sunt forte mici (neglijabile) în raport
cu cele de presiune. Având în vedere că presiunea în interiorul unui volum finit de gaz

83
(fluid ușor) poate fi considerată constantă în toată masa acestuia, , deci având
aceeași valoare în orice punct al suprafeței ( ), relațiile (3.58) și (3.60) devin

(3.61)

(3.62)

unde este cota centrului de greutate al peretelui de suprafață .

Așadar, forța cu care un fluid ușor, în repaus, acționează asupra unui perete
plan este egală cu produsul dintre presiunea fluidului și aria suprafeței peretelui,
având punctul de aplicație (centrul de presiune) în centrul de greutate al peretelui
.

3.4.1.2 Cazul fluidelor grele (lichide)

Pentru determinarea acțiunii exercitate de un fluid greu pe un perete plan

considerăm cazul general în care peretele este înclinat cu un unghi față de
suprafața liberă a lichidului pe care se exercită presiunea atmosferică locală.
Într-un sistem de referință în care ( ) este planul suprafeței înclinate (vezi
figura 3.11), valoarea presiunii la o adâncime , conform legii fundamentale a
hidrostaticii (3.31), este dată de relația

(3.63)

Fig. 3.11 - Forța de presiune pe o suprafață plană înclinată

Ținând cont de (3.63), relația (3.61) devine

84
 (3.64)

unde reprezintă momentul de inerție de ordinul 1 al suprafeței

înclinate față de axa

(3.65)

S este aria suprafeței înclinate,

este cota centrului de greutate al suprafeței înclinate pe axa .

Astfel, relația (3.64) devine

(3.66)
,

unde reprezintă cota de adâncime a centrului de greutate ( ) al suprafeței

înclinate ( ).

Așadar, forța cu care un lichid în repaus acționează asupra unui perete plan
este egală cu greutatea unei coloane din respectivul lichid având ca bază suprafața
peretelui, iar ca înălțime distanța de la centrul de greutate al suprafeței la planul de
referință: planul manometric. Pentru situația din figura 3.11, planul manometric
coincide cu planul suprafeței libere a lichidului, întrucât valoarea presiunii absolute la
nivelul suprafeței libere este cea corespunzătoare atmosferei (locale), presiunea
relativă fiind nulă.
În situația în care la nivelul suprafeței de separație acționează o
suprapresiune , variația presiunii în interiorul lichidului este descrisă de relația

(3.67)
iar poziția planului manometric în raport cu suprafața de separație este dată de
înălțimea manometrică , calculată cu relația (3.33).

Din relația (3.60) se obține următoarea expresie a vectorului de poziție al

punctului de aplicație al forței de presiune

(3.68)
(3.60)

85
 Corespunzător sistemului de referință, coordonatele centrului de presiune în
planul ( ) sunt

și (3.69')

și de asemenea,

(3.69'')

unde este momentul de inerție centrifugal al suprafeței în raport cu

axele și ( se definește similar),
este momentul inerțial de ordinul doi al suprafeței față de axa ,

Dacă ( ) este plan de simetrie, atunci și .

Într-un sistem de coordonate ( ), cu originea în centrul de greutate al
suprafeței, relațiile (3.69) devin, conform teoremei lui Steiner

(3.70)

unde este momentul de inerție centrifugal al suprafeței în raport cu axele

și ,
este momentul inerțial de ordinul doi al suprafeței față de .

Deoarece , rezultă că centrul de presiune ( ) este situat întotdeauna

sub cel de greutate( ). De asemenea, poziția centrului de presiune este
independentă de unghiul de înclinare al suprafeței.

3.4.2 Forțe de acțiune pe pereți curbi

Pentru a ușura calculul relațiilor (3.56) și (3.57), torsorul format din forța
rezultantă și momentul se înlocuiește cu un sistem de trei forțe paralele cu
axele sistemului de referință , , respectiv , reprezentând componentele
forței de presiune.

(3.71)

86
Relațiile de calcul ale acestor forțe sunt

(3.72)

unde , și sunt proiecțiile algebrice ale suprafeței ( ) pe care

acționează fluidul, pe planurile sistemului de referință, ( ), ( ), respectiv ( ),
după cum este ilustrat în figura 4.3 pentru suprafața curbă (BC) a rezervorului
considerat, ale cărui fețe sunt aliniate după planurile sistemului de referință.

Fig. 3.12 - Proiecțiile unei suprafețe curbe pe planurile

sistemului de referință

Astfel, pe planurile ( ) și ( ), proiecțiile suprafeței curbe ( ) sunt niște

dreptunghiuri, iar pe planul ( ) o curbă. Punctele de aplicație ale componentelor
după axele sistemului de referință se determină cu relația

(3.73)

87
3.4.2.1 Forțe de acțiune ale fluidelor ușoare pe pereți curbi deschiși

În cazul fluidelor ușoare putem considera că presiunea este constantă în

interiorul acestora ( ), astfel încât relațiile (3.72) și (3.73) devin

, , (3.74)

(3.75)

3.4.2.2 Forțe de acțiune ale fluidelor grele pe pereți curbi deschiși

Alegând un sistem de referință în care planul ( ) este plan manometric, iar

axa este orientată în sensul creșterii adâncimii, pentru variații ale presiunii în
interiorul lichidului , relațiile (3.72) și (3.73) devin

(3.76)

(3.77)

unde este volumul de cuprins între suprafața udată de lichid și proiecția ei

pe planul manometric.

3.4.2.3 Forțe de acțiune ale fluidelor ușoare pe pereți interiori închiși

În cazul acțiunii fluidelor pe suprafețe interioare închise, forțele de presiune

rezultante sunt nule deoarece proiecțiile algebrice .
Acțiunea fluidelor pe astfel de suprafețe conduce la apariția unor eforturi
unitare de tensiune în pereții rezervoarelor ce le conțin, calculul acestor eforturi fiind
util la dimensionarea grosimii pereților, după cum este prezentat în exemplul
următor pentru un rezervor cilindric (sau o conductă) de diametru și lungime ,
care conține un fluid la presiunea constantă , figura 3.13.
Conform relațiilor (3.72), forța de presiune exercitată de fluid asupra unei
jumătăți de cilindru are componentele
88
 (3.78)

Notând efortul unitar admisibil cu și grosimea peretelui cu , forța de

reacțiune maximă care se dezvoltă într-o secțiune a peretelui este

(3.79)

La limită, din egalitatea forțelor se obține

(3.80)

Fig. 3.13 - Acțiunea fluidelor ușoare pe pereți curbi închiși

Pentru alte tipuri de suprafețe se obțin relații de calcul ale grosimii minime în
mod similar. Relația anterioară este valabilă atât pentru gaze cât și pentru lichide
dacă forțele masice sunt mici în raport cu cele de presiune.

3.4.2.4 Forțe de acțiune ale fluidelor pe pereți exteriori

Este cazul corpurilor, parțial sau total imerse într-un lichid. În această situație
fluidul acționează asupra solidului cu o forță verticală ( ), precum în figura 3.14.
Acțiunea fluidul asupra solidului se numește forță arhimedică ( ) după
numele lui Arhimede. El a fost cel care a evidențiat și calculat acestă forță ca fiind
egală cu greutatea volumului de fluid ( ) dezlocuit de solid.

(3.81)

unde este densitatea fluidului.

89
 Fig. 3.14 - Acțiunea forței arhimedice asupra unui plutitor

În funcție de raportul dintre greutatea solidului ( ) și forța

arhimedică, există următoarele situații de echilibru

 corpul plutește, precum în figura 3.14, dacă ,

 corpul plutește submers, dacă ,
 corpul se scufundă, în situația în care ,

unde este densitatea solidului,

reprezintă volumul solidului.

Plutirea și stabilitatea acesteia reprezintă condiții de bază în proiectarea

navelor.

3.5 INSTRUMENTE PENTRU MĂSURAREA PRESIUNILOR

Una dintre aplicațiile importante ale staticii fluidelor o reprezintă măsurarea
presiunii cu instrumente a căror funcționare se bazează pe legea fundamentală a
hidrostaticii, descrisă matematic de relația (3.31). Aceste aparate se mai numesc și
manometre cu lichid, sau piezometre. Măsoară presiuni relative, exprimate în lungimi
coloană de lichid. Când determină presiunea într-un punct se numesc piezometre
simple. Dacă măsoară diferența de presiune între două puncte, sunt piezometre
diferențiale. De asemenea, dacă lichidul piezometric (lichidul utilizat pentru
determinarea presiunii) este cel a cărui presiune se măsoară se numesc piezometre
directe.
Măsurarea presiunii se face și cu aparate ce funcționează pe baza altor
principii, precum cele care utilizează elemente elastice sau traductoare electrice.
Indiferent de natura instrumentului de măsură, fluidul a cărui presiune se

90
măsoară este dirijat spre instrument prin intermediul unei prize de presiune, care
poate fi
 statică, când axa prizei este normală pe direcția curentului (pentru fluide în
mișcare), figura 3.15 (a),
 totală, când axa prizei este pe direcția curentului, precum în figura 3.15(b).

Fig. 3.15 - Prize de presiune

3.5.1 Tubul piezometric

Este cel mai simplu manometru și este constituit dintr-un tub, deschis la
capătul superior, celălalt fiind conectat la un recipient ce conține un lichid sub
presiune, superioară celei atmosferice locale ( ), precum în figura 3.16. Presiunile
măsurate sunt relative la cea atmosferică, deci suprapresiuni.

Fig. 3.16 - Tubul piezometric

Acest instrument poate fi utilizat doar în cazul lichidelor, când înălțimea de

lichid în tubul piezometric este suficient de mare, astfel încât să fie sesizabile și
măsurabile variațiile de presiune. Presiunea în punctul , exercitată de coloana de
lichid de densitate ( ) este

(3.82)

91
3.5.2 Manometre "U"

Denumirea se datorează formei acestora. Pot fi utilizat pentru măsurarea

presiunii statice în interiorul ambelor tipuri de fluide (lichide și gaze). Conectarea la
un recipient ce conține un gaz se face precum în figura 3.17. Densitatea lichidului
piezometric ( ) trebuie să fie mai mare ca cea a fluidului ( ) a cărui presiune se
măsoară. În cazul măsurătorilor în interiorul lichidelor, acestea și lichidul piezometric
trebuie să fie imiscibile.

Fig. 3.17 - Manometrul diferențial "U"

Pentru manometrul din figura 3.17 se pot scrie următoarele relații

 pentru brațul din stânga

(3.83)

 pentru brațul din dreapta

(3.84)

De asemenea,

(3.85)

deoarece presiunea în interiorul unui fluid în echilibru static absolut este constantă la
nivelul oricărui plan orizontal.

Astfel, presiunea (relativă la cea atmosferică locală) în punctul este

(3.86)

92
 Dacă fluidul a cărui presiune se măsoară are densitatea mult mai mică decât
cea a lichidului piezometric ( ), termenul poate fi neglijat, iar
presiunea poate fi aproximată cu relația

(3.87)

Manometrele "U" pot fi utilizate și pentru măsurarea diferențelor de

presiune în interiorul unui fluid, într-o configurație precum cea din figura următoare.

Fig. 3.18 - Manometrul diferențial "U"

Pentru situația prezentată în figura 3.18

(3.88)

De asemenea, dacă , relația anterioară poate fi aproximată cu

(3.89)

O variantă îmbunătățită din punct de vedere constructiv a manometrului

diferențial este prezentată în figura 3.19. Pentru a evita calculul presiunii prin citirea
înălțimii de lichid piezometric pe ambele brațe, unul dintre brațe are diametrul mult
mai mare în comparație cu celălalt, devenind practic un rezervor al lichidului
piezometric. În acest caz, deplasarea de lichid piezometric pe brațul de diametru mai
mare devine nesemnificativă. Planul de referință indică nivelul lichidului piezometric
pentru o diferență nulă de presiune. Volumul de lichid piezometric transferat de pe
un braț pe celălalt este

93
 Fig. 3.19 – Variantă îmbunătățită a manometrului U

Diferența de presiune ( ) este dată de diferența de nivel pe cele două

brațe

(3.90)

Deoarece , raportul , deci poate fi neglijat, așadar

(3.91)

Utilizarea mai multor tuburi piezometrice, conectate la același rezervor,

precum în figura 3.20, permite măsurarea presiunii simultan în mai multe puncte.
Tuburile formează un piezometru multiplu, sau baterie piezometrică.

Fig. 3.20 – Piezometru multiplu

94
 În cazul determinării unor diferențe foarte mici de presiune, pentru a mări
precizia de citire, se utilizează micromanometrele cu braț înclinat, figura 3.21. În
acest caz, diferența de nivel ( ) se determină ca funcție de lungimea de lichid
piezometric ( ) pe brațul micromanometrului și unghiul de înclinare al brațului ( )

(3.92)

Fig. 3.21 – Micromanometru cu braț înclinat

3.5.3 Alegerea piezometrului adecvat

La alegerea piezometrului adecvat unei măsurători trebuie avute în vedere

avantajele și/sau dezavantajele pe care le prezintă acestea. Principalele avantaje sunt

 simplitatea din punct de vedere constructiv,

 nu necesită calibrare, presiunile măsurate fiind determinate conform
principiului fundamental al hidrostaticii.

Dintre dezavantaje, se pot menționa

 nu pot înregistra variații rapide de presiune,

 este dificilă determinarea unor diferențe mici de presiune.

De asemenea, din punct de vedere practic, înălțimile de lichid piezometric

sunt limitate la valori pentru care citirea este facilă, , deci în cazul
utilizării mercurului ca lichid piezometric presiunea maximă care poate fi măsurată
este . Pentru presiuni mai mari se utilizează manometrele cu element
elastic.

95
3.5.4 Manometre cu element elastic

Sunt manometre a căror construcție se bazează pe principiul deformării unui

element elastic sub acțiunea unei presiuni. Deformația este amplificată prin
intermediul unui mecanism, astfel încât presiunea să poată fi determinată cu o
precizie suficient de bună.
Sunt simple, ușor de montat și utilizat și pot măsura presiuni într-un domeniu
extins. Principalele dezavantaje sunt legate de mecanismul de amplificare, ce nu
permite realizarea unei precizii mari și de deformațiile remanente ale elementelor
elastice, aceste aparate necesitând reetalonări periodice.
Principalele tipuri constructive sunt prezentate în figura 3.22.

Fig. 3.22 – Manometre cu element elastic,

(a) - cu tub elastic, (b) - cu membrană elastică, (c) - cu burduf

3.6 APLICAȚII - STATICA FLUIDELOR

3.6.1 Într-un rezervor închis, figura 3.23, se află apă sub presiunea . Sunt
cunoscute

 adâncimea apei în rezervor,

 raza de curbură a rezervorului,
 lățimea rezervorului,
 densitatea apei,
 presiunea indicată de manometru.
1. Să se calculeze și să se reprezinte distribuția presiunii pe pereții vasului.
2. Să se calculeze valoarea forței de presiune pe peretele ( ).
96
 3. Să se calculeze valoarea forței de presiune pe peretele ( ).

Fig. 3.23

Soluție
Se efectuează conversia tuturor mărimilor în Sistemul Internațional (dacă
este necesar)

1.1 Se calculează înălțimea manometrică , relația (3.33), corespunzătoare

poziției planului manometric (de referință) în raport cu suprafața de separație a apei
(vezi figura 2.2).
Deoarece la nivelul planului manometric presiunea absolută este cea
atmosferică locală, suprapresiunea este nulă ( )

1.2 Se alege sistemul de referință ( ) astfel încât

 ( ) este în planul manometric,

 este orientată în sensul creșterii adâncimii.

97
 Fig. 3.24

1.3 Se calculează presiunea (relativă) în punctele caracteristice geometriei

rezervorului. Astfel

(presiunea este constantă în interiorul unui volum finit de gaz),

Se reprezintă variația presiunii pe pereții rezervorului, precum în figura 3.25.

98
 Fig. 3.25

2. Se calculează forța de presiune, , pe peretele plan (AB). Pentru

calcule convenabile, se notează (vezi figura anterioară).

2.1 Cu ajutorul relației integrale

99
 2.2 Direct, cu ajutorul relației (3.66)

Observație
Ca valoare, forța de presiune este egală cu „volumul distribuției de
presiuni” (volumul unei prisme drepte cu baza trapez dreptunghic) și
acționează în centrul de greutate al acestei distribuții.

3. Se determină forța de presiune pe peretele curb , calculând

componentele în sistemul de referință considerat, cu ecuațiile (3.76)

 componenta orizontală
 componenta orizontală , deoarece suprafața are plan de simetrie
paralel cu ( ),
 componenta verticală

3.1

3.2

unde este aria proiecției suprafeței curbe ( ) pe planul ( ), figura 3.26;

este volumul de lichid cuprins între suprafața curbă (udată de lichid)

și proiecția ei pe planul manometric ( ), figura 3.26;
100
 Fig. 3.26

Așadar

3.6.2 Densitatea lichidelor poate fi determinată experimental cu ajutorul unui

areometru, precum în figura 3.27. Acesta este compus dintr-un corp plutitor lestat,
având la partea inferioară o cavitate cu bile de plumb, iar la partea superioară un tub
calibrat (de diametru constant). Să se calculeze densitatea unui fluid dacă partea
calibrată a densimetrului se scufundă cu relativ la poziția de echilibru
în apă. Sunt cunoscute

 greutatea areometrului,
 diametrul secțiunii calibrate,
 densitatea apei.

101
 Fig. 3.27

3.6.3 Un tub manometric "U" (vezi figura 3.28) este utilizat la determinarea
accelerației unui vehicul. Să se calculeze accelerația pentru o denivelare
. Să se traseze curba de etalonare a accelerometrului.

Fig. 3.27 Fig. 3.28

3.6.4 Un tahometru hidraulic, compus dintr-un tub manometric "U", figura 3.28, este
utilizat pentru determinarea turației. Să se calculeze turația (rotații/minut) dacă
indicația tahometrului este . Să se traseze curba de etalonare a
tahometrului.

3.6.5 Să se calculeze forța de presiune rezultantă pe peretele vertical al rezervorului

din figura 3.29, ce conține un strat de ulei cu densitatea relativă , plutind pe
un strat de apă. Să se determine și să se reprezinte diagrama distribuției presiunii pe
pereții vasului, de lățime .
102
 Fig. 3.29

3.6.6 Să se calculeze denivelarea indicată de manometrul din figura 3.30. Sunt

cunoscute cotele , , și densitățile și .

Fig. 3.30

103
 4. DINAMICA FLUIDELOR IDEALE

Majoritatea problemelor de inginerie implică și fluide, cel mai adesea în

mișcare relativă în raport cu solidele cu care vin în contact. Partea din mecanica
fluidelor care se ocupă de curgeri este dinamica fluidelor, în care sunt studiate
mișcarea fluidelor ca rezultat al acțiunii forțelor care determină sau modifică starea
de mișcare, precum și transformările energetice produse în timpul curgerii.
După cum și titlul capitolului menționează, modelul de fluid utilizat este cel al
fluidului ideal (nevâscos). Utilizarea acestui model simplificat permite o abordare
graduală din punct de vedere al dificultății problemelor analizate, dinamica fluidelor
ideale reprezentând o etapă de studiu premergătoare celei de dinamica fluidelor
reale.
Pentru o mai bună înțelegere a fenomenelor, în profunzimea acestora,
studiile de dinamica fluidelor sunt însoțite și de descrierea grafică a câmpului mișcării
caracterizat de traiectoriile, vitezele și accelerațiile particulelor de fluid, după cum
este prezentat în figura 4.1 în cazul curgerii în jurul unui profil aerodinamic deportant
(care generează forță de apăsare aerodinamică, precum în cazul aripilor de
automobil).

Fig. 4.1 – Reprezentarea grafică a mișcării în jurul unui profil aerodinamic

Uzual, descrierea câmpului curgerii, luând în calcul doar proprietățile

geometrice ale mișcării fluidelor, se face într-un capitol separat, cinematica fluidelor,
ale cărei rezultate sunt valabile atât pentru fluide ideale, cât și pentru fluidele reale.
În prezenta lucrare, partea de cinematică este integrată în dinamică, pentru o
abordare unitară a ecuațiilor care descriu mișcarea fluidelor, incluzând și ecuația
continuității.

104
 4.1 NOȚIUNI GENERALE DE CINEMATICA FLUIDELOR

4.1.1 Metode de studiu ale mișcării fluidelor

Există două metode de studiu ale mișcării fluidelor (determinării

traiectoriilor, vitezelor și accelerațiilor): metoda Lagrange, respectiv metoda Euler.
Metoda Lagrange studiază mișcarea unei particule de fluid în aceeași manieră
precum la mișcarea unui punct material în mecanica clasică. Luând ca referință
poziția particulei , la momentul inițial , mișcarea ei (ecuațiile
traiectoriei) este cunoscută dacă se stabilesc legile de variație în timp ale
coordonatelor de poziție ale particulei

(4.1)

Necunoscutele sistemului (4.1), coordonatele ( ), sunt funcții de

variabilele independente ( ) (variabilele lui Lagrange). Din ecuațiile
traiectoriei se deduc componentele vitezei v v v la momentele , după
cum este ilustrat în figura 4.2,

v v v (4.2)

și componentele accelerației ,

v v v
(4.3)

Fig. 4.2 – Descrierea mișcării particulelor unui fluid prin metoda Lagrange

105
 Pentru a descrie mișcarea a particule ce alcătuiesc o masă de fluid sunt
necesare sisteme de ecuații ale mișcării, cu soluții care necesită un timp de
rezolvare și resurse de calcul semnificative. Din punct de vedere practic, mult mai
comodă este utilizarea metodei lui Euler, aceasta fiind convenabilă și din punctul de
vedere al rezolvării ecuațiilor cu derivate parțiale prin metode numerice.
Metoda Euler studiază câmpul de viteze în puncte fixe ale spațiului ocupat de
fluid. Din punct de vedere practic, se determină la momentele componentele
vitezei în puncte în care se amplasează sonde de viteză. Astfel, cunoscând
componentele vitezei ca funcții de coordonate și timp,
v v
v v , (4.4)
v v
se determină traiectoriile prin integrarea sistemului de ecuații (4.2), respectiv, se
determină componentele accelerației derivând componentele vitezei, ecuațiile (4.3)

v v v (4.5)

Metoda este ilustrată în figura 4.3.

Fig. 4.3 – Descrierea mișcării unui fluid prin metoda Euler

4.1.2 Expresia accelerației unei particule de fluid

Conform relațiilor (4.4), componentele vitezei sunt funcții de coordonate și

timp, coordonatele fiind la rândul lor funcții de timp. În consecință, diferențiala totală
a componentei vitezei după direcția ( ) se exprimă conform relației
v v v v
v (4.6)

106
iar componenta după direcția x a accelerației, relația (4.3), devine
v v v v v

(4.7)
v v v v
v v v

Similar, componentele accelerației după direcțiile ( ) și ( ) sunt

v v v v
v v v
(4.8)
v v v v
v v v

v v v (4.9)

Din relația anterioară se constată că accelerația are are două componente

 accelerația locală, ( ), ce exprimă variația în timp a vitezei în punctele

spațiului ocupat de fluid, conform abordării euleriene și
 accelerația convectivă (sau de antrenare),

v v v

ca rezultat al variației vitezei între punctele fluidului.

Observații

1. Mișcările fluidelor pentru care v se numesc permanente: într-un

punct din interiorul spațiului ocupat de fluid, viteza este constantă în timp.

2. Cele pentru care v se numesc nepermanente: în același punct,

viteza instantanee (v) variază în timp, în jurul unei valori medii (v), precum în
figura 4.4. Astfel, viteza poate fi exprimată sub forma v v v , unde v
reprezintă valoarea fluctuației în raport cu vitaza medie temporală într-un
interval de timp . În calculele curente, este utilizată viteza medie
temporală, calculată pentru un interval de timp suficient de mare asfel încât
valoarea acesteia să fie independetă de timp și notată pentru simplitate tot
cu v.

107
 Fig. 4.4 – Variația vitezei în timp

3. Accelerația convectivă este nulă în cazurile câmpurilor de viteză omogene, în

care viteza este aceeași în toate punctele mediului fluid: mișcare uniformă.

4. Dacă scoatem pe v ca factor comun, relația (4.9) devine

v v v (4.10)

care reprezintă tocmai derivata substanțială a vectorului viteză, obtinută prin

aplicarea operatorului derivată substanțială (1.74)

5. Utilizând teoria câmpurilor [matematici speciale, (1.88)], relația anterioară

poate fi scrisă și în forma

(4.11)

În relația (4.11) au fost puse în evidență partea potențială a accelerației

convective, , respectiv partea rotațională a acesteia, .
Mișcările pentru care se numesc irotaționale.

4.1.3 Mărimi caracteristice mișcării fluidelor

Se definesc următoarele noțiuni/mărimi referitoare la mișcarea fluidelor:

Curentul de fluid reprezintă o masă de fluid aflată în mișcare.

Linia de curent este curba tangentă la vectorii viteză ai particulelor care la un

moment ( ), se găsesc pe această curbă (figura 4.5). În general, forma linilor de

108
curent se modifică în timp: cazul mișcărilor nepermanente, în care parametrii
fluidului variază în timp, în același punct. Ele își păstrează forma în cazul mișcărilor
permanente.

Fig. 4.5 – Linii de curent în jurul unui profil aerodinamic

Prezintă două proprietăți importante și anume

 Liniile de curent nu se intersectează, cu excepția unor puncte, numite puncte

critice, în care viteza este nulă sau infinită (printr-un punct al spațiului ocupat
de un fluid nu poate trece la un moment dat decât o singură linie de curent,
deoarece într-un punct nu pot exista simultan mai multe particule cu viteze
diferite; în consecință, o particulă printr-un tub de curent se mișcă pe aceeași
linie de curent.
 Liniile de curent umplu în întregime spațiul ocupat de curentul de fluid.

Ecuația diferențială a liniilor de curent, sub formă vectorială, se obține din

condiția de tangență a vitezei la linia de curent, caz în care vectorul viteză
are aceeași direcție cu variația vectorului de poziție
(pentru variații mici ale ). Astfel , sau
(4.12)

La momentul , sistemul ecuațiilor diferențiale al liniilor de curent este

(4.13)

Traiectoria unei particule de fluid reprezintă drumul parcurs de aceasta în

mișcarea sa. Ecuația diferențială a traiectoriilor este dată de relația

(4.14)
La momentul , raportând mișcarea la sistemul triortogonal de axe ( ),
relația anterioară este echivalentă cu sistemul

109
 (4.14')

Traiectoriile pot fi vizualizate experimental, după cum este prezentat în figura

4.6. În cazul mișcărilor permanente traiectoria coincide cu linia de curent, situație
care nu mai este valabilă în cazul mișcărilor nepermanente.

Fig. 4.6 – Vizualizarea curgerii în jurul unui profil aerodinamic

Suprafața de curent este suprafața formată din toate liniile de curent care se
sprijină la un moment dat pe o curbă de formă oarecare. Dacă respectiva curbă este
una închisă, simplă, atunci suprafața de curent este una tubulară, formând un tub de
curent, precum în figura 4.7.

Fig. 4.7 – Tub de curent

Observație Deoarece viteza este tangentă la pereții tubului de curent, rezultă că

prin suprafața acestuia nu se face schimb de masă.

Un tub de curent de secțiune suficient de mică, astfel încât să putem neglija

variațiile parametrilor de stare ai fluidului (viteze și presiuni) în secțiunile normale,
poartă denumirea de tub elementar de curent (figura 4.8). Fluidul din interiorul unui
tub elementar de curent formează un fir de fluid. Dacă secțiunea transversală a
tubului elementar de curent tinde către zero, în jurul unui punct, atunci firul de
curent reprezintă materializarea liniei de curent care trece prin acel punct.

110
 Fig. 4.8 – Tub elemtar de curent

Secțiunea transversală a unui tub de curent, numită și secțiune normală ( ),

reprezintă suprafața perpendiculară pe toate liniile de curent care o străbat. Este o
suprafață plană dacă liniile de curent sunt paralele, precum și în figura 4.9,
sau curbă în caz contrar, precum .

Fig. 4.9 – Secțiuni vii într-un tub de curent

Perimetrul udat ( ) reprezintă lungimea conturului secțiunii transversale a

unui tub de curent, mărginită de pereți solizi. Raza hidraulică ( ) reprezintă raportul
dintre aria secțiunii normale a curentului și perimetrul udat. Diametrul hidraulic ( ),
sau echivalent hidraulic, reprezintă un parametru utilizat în cazurile în care secțiunea
de curgere nu este circulară. Se determină cu relația

(4.15)

Fig. 4.10 – Cazuri frecvente de calcul ale diametrul hidraulic

În figura 4.10 sunt prezentate două situații de calcul ale diametrului

hidraulic, frecvent întâlnite în practică. Astfel, pentru cazul curgerii unui fluid printr-o
conductă circulară sub presiune (fluidul ocupă întreg spațiul interior al conductei),
111
figura 4.10(a), perimetrul udat este , iar diametrul hidraulic . Așadar,
în cazul conductelor circulare, diametrul hidraulic coincide cu diametrul geometric.
În cazul curgerii unui lichid printr-un canal dreptunghiular de lățime , figura
4.10(b), perimetrul udat și diametrul hidraulic sunt , respectiv
, unde reprezintă cota de adâncime a lichidului în canal.

Volumul material al unui fluid reprezintă volumul ( ) mărginit de suprafața

( ), constituit mereu din aceleași particule de fluid. Suprafața exterioară se
deplasează și se poate deforma în raport cu sistemul de referință al mișcării, dar
rămâne impermeabilă (nu permite schimbul de masă cu mediul exterior). Așadar,
viteza v v a unei suprafețe elementare ( ) este și viteza fluidului în acel
punct, precum în figura 4.11.

Fig. 4.11 – Volum de fluid

Volumul de control reprezintă, prin definiție, un volum arbitrar de fluid, care

poate avea o mișcare independentă de cea a fluidului și a cărui suprafață se
consideră perfect permeabilă, astfel încât nu influențează curgerea.
Debitul unui curent de fluid reprezintă cantitatea de fluid care trece printr-o secțiune
în unitatea de timp. În funcție de modul de exprimare al cantității de fluid, poate fi

 debit volumic ( ), sau ( ), reprezintă volumul de fluid care trece printr-o

secțiune în unitatea de timp,

(4.16)

 debit masic, ( ) sau ( ), reprezintă masa de fluid corespunzătoare

debitului volumic ( ); pentru un fluid omogen ( )

(4.17)

112
  debitul gravific, sau de greutate, ( ), reprezintă greutatea de fluid
corespunzătoare debitului masic

(4.18)

În formă integrală, debitul unui curent de fluid printr-o suprafață ( )

reprezintă fluxul vectorului viteză prin respectiva suprafață

(4.19)

unde este versorul normalei la suprafața elementară .

Fluxul de materie printr-o suprafață reprezintă, prin definiție, cantitatea de

materie (fluid) care trece în unitatea de timp prin respectiva suprafață.
Vârtejul, sau turbionul unei particule de fluid este vectorul , definit de
relația (4.20) și reprezintă viteza unghiulară medie de rotație a particulei în jurul unei
axe ce trece prin centrul ei de greutate.

Fig. 4.12 – Vârtejul unei particule

(4.20)

unde este vectorul ce definește rotorul vitezei, relația (1.72),

v v v

Astfel, componentele scalare ale vârtejului sunt

113
 v v v v v v
(4.21)

Datorită modului asemănător de definire a vectorilor și și pentru se

mai utilizează, uneori, tot denumirea de vârtej (turbion).

Linia de vârtej, suprafața de vârtej și tubul de vârtej sunt definite similar

precum linia de curent, suprafața de curent, respectiv tubul de curent.

Astfel, linia de vârtej reprezintă curba tangentă la vectorii vârtej ai

particulelor care la un moment dat se găsesc în punctele de pe această curbă.
Ecuațiile diferențiale ale liniilor de vârtej se obțin ținând cont de faptul că, pentru
variații mici ale vectorului de poziție, vectorii și sunt coliniari, deci , sau

(4.22)
în formă vectorială, sau în forma scalară

v v v v v v (4.23)

Suprafața de vârtej este suprafața formată de liniile de vârtej care la un

moment dat se sprijină pe o curbă oarecare. În cazul în care curba este una închisă
simplă, atunci suprafața de vârtej formează un tub de vârtej. Fluidul din interiorul
unui tub elementar de vârtej se numește fir de vârtej și reprezintă materializarea
liniei de vârtej ce trece printr-un punct, atunci când secțiunea transversală tinde spre
zero în jurul punctului.

Intensitatea unui tub de vârtej reprezintă, prin definiție, fluxul de vârtejuri

care traversează secțiunea unui tub de vârtej

(4.24)

unde este versorul normalei la suprafața elementară a secțiunii tubului

de vârtej.

114
 4.2 ECUAȚIILE MIȘCĂRII FLUIDELOR IDEALE
Forme integrale și forme diferențiale

Metodele teoretice utilizate în studiile de dinamica fluidelor sunt cele ale

analizei matematice, care implică analiză vectorială și tensorială, ecuații diferențiale
și cu derivate parțiale etc. Modelarea matematică a mișcării fluidelor se face cu
respectarea principiile conservative, respectiv principiile de conservare a masei,
energiei, impulsului (cantității de mișcare de translație) și momentului cinetic
(cantității de mișcare de rotație).

4.2.1 Teorema de transport a lui Reynolds

Teorema de transfer a lui Reynolds exprimă variația în timp a unei proprietăți

caracteristice materiei conținută într-un volum. Astfel, pentru un parametru
(proprietate) oarecare , descris de o funcție continuă și derivabilă pe
domeniul care definește un volum de control mărginit de suprafața , cu
versorul pe direcție normală orientat către interior, precum în figura 4.11

(4.25)

unde reprezintă viteza de deplasare/deformare a suprafeței .

Din punct de vedere matematic, teorema de transport a lui Reynolds

reprezintă derivata totală a unei integrale de volum.
Din punct de vedere fizic, teorema lui Reynolds exprimă faptul că variația
unei mărimi dintr-un volum de control se datorează atât variației acesteia (în timp) în
interiorul volumului, cât și fluxului mărimii prin suprafața volumul care delimitează.

4.2.2 Ecuația de continuitate

Ecuația de continuitate exprimă principiul conservării masei unui fluid în

mișcare. Există mai multe relații care descriu acest principiu, mai simplă și în același
timp aplicabilă în practică fiind cea dedusă pentru un tub elementar de curent.
După cum am precizat anterior, din definiția liniilor de curent rezultă că
particulele de fluid nu pot traversa suprafețele de curent. Dacă densitatea este
invariantă în timp, atunci masa de fluid nu se concentrează în diferite puncte, deci:

Variația masei în timp (debitul masic) este constantă în orice secțiune a unui
tub de curent.

115
 Aceasta este formularea principiului continuității, sau de conservare a masei
aplicată unui fluid în mișcare permanentă printr-un tub de curent elementar, precum
în figura 4.13.

Fig. 4.13 – Tub elementar de curent

Astfel, volumul de fluid ce traversează secțiunea de arie , în timpul , se

poate exprima cu relația
, (4.26)

unde este viteza fluidului, constantă la nivelul unei secțiuni normale a

tubului de curent.
Masa elementară de fluid corespunzătoare volumului ( ) este

(4.27)

iar variația acesteia în timp ( ), reprezentând debitul masic ,

(4.28)

Debitul masic instantaneu, în fiecare secțiune de curgere, se obține prin

integrare

(4.29)

unde este aria secțiunii de curgere pe direcția normală la curentul de fluid.

Ținând cont de principiul conservării masei,

(4.30)

Pentru fluide incompresibile ( ) se utilizează frecvent debitul volumic

( ), iar ecuația continuității devine

(4.31)

116
unde sunt vitezele medii ale fluidului în secțiunile .

Astfel, viteza medie într-o secțiune de curgere, notată cu v, sau v în calculele

curente, este definită de ecuația

v (4.32)

Relațiile (4.30) și (4.31) sunt forme particulare ale ecuației de continuitate.

Ele exprimă principiul conservării unei mase de fluid omogen în mișcare permanentă
prin tuburi de curent cu formă fixă (pereți rigizi), precum în multe dintre cazurile de
interes tehnic de curgere a fluidelor, care se realizează în tuburi de curent, simple sau
ramificate (conducte).
Pentru mișcări nepermanente, în care densitatea fluidului și forma
(secțiunile) tubului de curent variază în timp, ecuația continuității este exprimată de
relația (4.33). Pentru demonstrație, se consideră tubul elementar din figura 4.14,
delimitat de două secțiuni transversale ( ) și ( ) aflate la o distanță infinit mică .

Fig. 4.14 – Ecuația continuității pentru curgerea nepermanentă printr-un

tub elementar de curent

În intervalul de timp , prin secțiunea ( ) intră masa de fluid ( v ), iar

prin secțiunea ( ) iese masa v v . Conform principiului
conservării masei de fluid, diferența dintre masa care intră și cea care iese în
intervalul (relația 4.33') este egală cu variația masei inițiale ( )
de fluid (4.33")

v v v v (4.33')

(4.33'')

Egalând relațiile anterioare, rezultă ecuația continuității în formă diferențială

pentru un fluid în mișcare nepermanentă prin tuburi de curent cu secțiune de
curgere variabilă în timp și spațiu

117
 (4.33)

Forma integrală a ecuației de continuitate pentru un volum oarecare de fluid

(figura 4.11) se deduce pornind de la un volum de control ( ) fix în raport cu sistemul
de referință, delimitat de o suprafață ( ) perfect permeabilă. Astfel, variația în
unitatea de timp a masei de fluid conținută în volumul de control este egală cu masa
care traversează suprafața acestuia

(4.34)

sau, transformând integrala dublă (de suprafață) într-una triplă (de volum) cu
formula Gauss (1.94) (ținând cont și de orientarea versorului la suprafața ,
precum în figura 4.11)

(4.35)

Ecuația anterioară reprezintă o formă particulară a teoremei de transport

(sau de transfer) a lui Reynolds, exprimată de relația (4.25), aplicată densității unui
fluid dintr-un vomul de control, respectând principiul conservării masei acestuia

(4.36)

Pentru o aranjare mai bună a relațiilor în pagină, integralele duble și triple

vor fi scrise în continuare similar celor simple, diferențele dintre acestea făcându-se
prin domeniile de integrare, suprafețe , respectiv volume .
În cazul unui volum care tinde către zero, , relația (4.35) devine

(4.37)
sau
v v v
(4.38)

Pentru mișcări permanente, primul termen este nul, deci

(4.39)

iar pentru fluide incompresibile ( )

118
 v v v
(4.40)

Relația anterioară este utlilă în studiul mișcărilor potențiale, în care viteza v

derivă dintr-o funcție de potențial (al vitezelor) ( , , , ), astfel încât v .

4.2.3 Ecuația lui Euler de mișcare a fluidelor ideale

Ecuația de mișcare a fluidelor ideale se determină din legea fundamentală a

mecanicii, aplicată unei mase de fluid ( ) și volum ( ), mărginit de suprafața ( ),
precum în figura 4.15

(4.41)

unde reprezintă suma forțelor exterioare ce acționează asupra

masei de fluid, respectiv forțele masice și de presiune (de
suprafață, pe direcție normală).

Fig. 4.15 – Ansamblul forțelor exterioare care acționează asupra unei fluid

Pentru o masă elementară de fluid ( )

(4.42)

(4.43)

(4.44)

unde este forță masică unitară.

119
 Înlocuind (4.42), (4.41) și (4.42) în ecuația (4.41), aceasta devine

(4.45)

În cazul unui volum care tinde către zero ( ), relația (4.45) se poate scrie
sub forma:

(4.46)

Relația (4.46) reprezintă ecuația lui Euler de mișcare a fluidelor ideale, în

formă vectorială și exprimă faptul că un fluid în mișcare se află în echilibru sub
acțiunea forțelor unitare inerțiale ( ), masice ( ) și de presiune ( ).
Ținând cont de expresia (4.11) a accelerației unei mase de fluid, ecuația
anterioară devine (formulare Hermann Ludwig Ferdinand von Helmholtz)

(4.47)

Similar deducerii ecuației fundamentale a staticii fluidelor (capitolul 3), în

cazul fluidelor pentru care
 forțele masice derivă dintr-un potențial

(4.48)

unde este potențialul forțelor masice; într-un punct, reprezintă energia

potențială masică a fluidului,

(4.49)

 densitatea este o funcție cunoscută de presiune

(4.50)

unde reprezintă potențialul forțelor de presiune,

(4.51)

ecuația (4.47) se rescrie în forma

120
 (4.52)

Aceasta este ecuația de mișcare a fluidelor ideale, în formularea dată de

Stepan Gromeka și Horace Lamb.

4.2.4 Ecuația lui Bernoulli

Rezolvarea ecuației de mișcare (4.52) depinde de condițiile concrete de

integrare. Astfel,

 pentru curgeri permanente, termenul tranzitoriu este nul, v ,

 dacă mișcarea este irotațională, sau pe o linie de curent , ,
atunci

(4.53)

Termenii din interiorul parantezelor au dimensiuni de energii specifice

unității de masă. Suma lor se notează cu și exprimă faptul că energia unității de
masă reprezintă suma dintre energia cinetică, energia potențială de presiune și
energia potențială de poziție. Expresia

(4.54)

se numește funcția lui Bernoulli.

Prin înmulțirea ecuației (4.53) cu deplasarea elementară , se obține forma

generală a ecuației de mișcare a fluidelor ideale în regim permanent, corespunzător
unei curgeri irotaționale

(4.55)

Relația (4.55) este cunoscută ca teorema lui Bernoulli și exprimă legea de

conservare a energiei (mecanice) corespunzătoare unității de masă a unui fluid.

121
4.2.4.1 Ecuația lui Bernoulli pentru fluide incompresibile

Câteva forme particulare ale relației (4.55), aplicabile în calculele curente, se

obțin pentru

 fluide incompresibile ( ) lichide și gaze în domeniul subsonic

incompresibil (convențional, gaze a căror viteză medie nu depășește
), așadar

(4.56)

 fluide în câmp gravitațional, raportate la un sistem de referință având axa

verticală ( ) orientată în sensul creșterii altitudinii: ,
, deci

ecuația (4.55) devine

(4.57)

Relația (4.57) este cunoscută și ca ecuația lui Bernoulli pentru fluide

incompresibile, în mișcare permanentă pe o linie de curent. În aceasta formă, toți
termenii reprezintă energii specifice unității de masă ( în SI de unități):

 energie cinetică ( ),
 energie potențială de presiune ( ),
 energie potențială de poziție ( ).

Pentru două puncte (1) și (2) de pe o linie de curent rezultă

(4.58)

Ecuația lui Bernoulli se poate exprima și sub alte două forme. Astfel, dacă
termenii din ecuația (4.58) se împart cu

(4.59)

unde reprezintă energia specifice unității de greutate (

în SI de unități),
122
 reprezintă nivelul energetic al fluidului pe o linie de curent;
această mărime este cunoscută și ca sarcină energetică.

Se observă că fiecare dintre termeni are dimensiunea unei energii specifice

unității de greutate, sau a unei lungimi. Acest fapt permite reprezentare grafică a
întregii expresii pe o linie de curent precum în figura 4.16, unde următoarele
reprezintă

 ( ) cotă (înălțime) de poziție,

 ( )=( ) cotă (înălțime) piezometrică,
 ( ) cotă (înălțime) cinetică.

Fig. 4.16 – Reprezentarea grafică a ecuației lui Bernoulli

Așadar, pe o linie de curent, parametrii unui fluid variază astfel încât nivelul
energetic ( ) rămâne constant.
A treia formă a ecuație lui Bernoulli se obține dacă înmulțim termenii
ecuației (4.58) cu

(4.60)

unde reprezintă energia specifică unității de volum (

în SI de unități).

123
 În această formă, termenii din ecuația lui Bernoulli au dimensiuni de energii
specifice unității de volum, sau de presiune

 presiune dinamică ( ), notată uzual cu , relația (2.8),

 presiune statică ( ), sau ( ),
 presiune de poziție ( ).

Suma dintre presiunea statică și cea dinamică reprezintă presiunea totală ( )

a unui fluid

(4.61)

4.2.4.2 Ecuația lui Bernoulli pentru fluide compresibile

Pentru fluide compresibile ( ), în câmp gravitațional, rezolvarea

ecuației (4.55) depinde de caracterul transformării pe care o suferă fluidul: izotermă,
adiabată, sau politropă.
Astfel, pentru o transformare generală ( ), cu exponentul politropic
, potențialul forțelor de presiune pentru două stări succesive este

(4.62)

iar ecuația lui Bernoulli devine

(4.63)

În cazul unui proces izoterm , ecuația lui Bernoulli are forma

(4.64)

4.2.5 Teorema impulsului

În mecanica generală impulsul ( ) unui punct material de masă ( ) care se

deplasează cu viteza ( ) se definește ca fiind produsul . Pentru un element de
masă ( ) dintr-un volum ( ), impulsul are expresia

(4.65)

iar impulsul total

124
 (4.66)

Teorema impulsului

(4.67)

exprimă faptul că derivata în raport cu timpul a impulsului unui sistem este egală cu
rezultanta forțelor exterioare care acționează asupra respectivului sistem.

4.2.5.1 Teorema impulsului în forma integrală

Pentru a transpune această teoremă în domeniul mecanicii fluidelor, se

consideră un volum material ( ) de fluid, precum în figura 4.15, delimitat de o
suprafață ( ), situație în care relația care reprezintă teorema impulsului aplicată unui
volum de fluid devine

(4.68)

Calculul integralei din primul membru se face conform teoremei de transport

a lui Reynolds. Astfel,

(4.69)

Așadar, relația (4.68) devine

(4.70)

iar în cazul mișcărilor permanente

(4.71)

Așadar, pentru a putea aplica teorema impulsului este suficientă cunoașterea

fenomenelor care au loc pe suprafața de control, nu și a celor care se petrec în
interiorul ei. Concret, este vorba de cunoașterea presiunilor și vitezelor pe această
suprafață.

125
 În forma anterioară, teorema impulsului permite calculul direct al rezultantei
forțelor exterioare care acționează asupra unui corp plasat într-un curent de fluid,
precum în cazul unui profil aerodinamic (aripă de secțiune constantă pe anvergură),
figura 4.17. În această situație, datorită densității mici a aerului, forțele masice sunt
neglijabile în raport cu cele de presiune, astfel încât (rezultanta forțelor
de presiune pe suprafața exterioară a domeniului). Domeniul de integrare se poate
transforma într-unul simplu conex considerând o suprafață ( ), delimitată de
punctele ( ), care să unească suprafața exterioară ( ), delimitată de punctele
( ) cu suprafața ( ), care definește conturul profilului, punctele ( ).

Fig. 4.17 – Determinarea rezultantei forțelor de presiune pe

conturul unui profil aerodinamic

Astfel, ecuația (4.71) devine

(4.72)

A două integrală din membrul doi este nulă, fiind vorba de integrarea pe
fețele suprafaței , orientate diferit.

126
 Notând cu rezultanta forțelor de presiune care acționează asupra
profilului, forța de presiune rezultantă pe suprafața va fi , care constituie și
rezultatul celei de a treia integrale. Așadar

(4.73)

4.2.5.2 Teorema impulsului la curgerea prin tuburi de curent

Rezultate mai simple, aplicabile în practica curentă, se obțin pentru cazurile

în care domeniul ocupat de fluid poate fi asimilat cu un tub de curent. Astfel, fie un
fluid incompresibil de densitate ( ) în mișcare permanentă printr-un tub de curent,
care la un moment dat ocupă un volum mărginit de o suprafața ( ), precum în
figura 4.18. Secțiunile laterale ( ) și ( ) sunt considerate normale (perpendiculare
pe direcția de curgere). Masa de fluid conținută în această suprafață va ocupa la două
momente succesive ( ) și ( ) pozițiile ( ), respectiv ( ).

Fig. 4.18 – Teorema impulsului pentru un tub de curent

În această situație variația impulsului ( ) în intervalul de timp ( ) se poate

exprima ca diferența impulsului masei de fluid la cele două momente: .
Deoarece am considerat că mișcarea este permanentă, impulsul masei de
fluid conținută între secțiunile ( ) și ( ) rămâne constant în timp. Așadar,
variația impulsului în intervalul ( ) este dată de diferența dintre impulsul masei de
fluid conținută în suprafața ( ) și impulsul masei de fluid conținută în suprafața
( ). Așadar,

127
 (4.74)

unde reprezintă debitul masic de fluid,

, sunt vitezele medii ale fluidului prin cele două secțiuni de calcul, ( ),
respevtiv ( ).
Pentru cazul considerat, forțele exterioare sunt forța de greutate ( ) a
fluidului din tubul de curent și forțele de presiune pe suprafețele de intrare ( ),
ieșire ( ) și forța de presiune exercitată de suprafața laterala a tubului de curent
( ) asupra fluidului

(4.75)

Observații

 și sunt forțele de presiune cu care fluidul rămas în tubul de curent,

în afara volumului de control, acționează asupra fluidului din interiorul
acestuia prin intermediul suprafeței de intrare ( ), respectiv al suprafeței de
ieșire ( ). Sunt normale pe aceste suprafețe și orientate înspre fluidul din
interiorul volumului de control. Astfel, este orientată în același sens cu
, iar și au sensuri contrare.
 În multe din situațiile practice, prezintă interes forța , cu care
fluidul din interiorul volumului de control acționează asupra suprafeței
laterale, astfel încât relația (4.75) este echivalentă cu

(4.75')

iar (4.74) devine

(4.76)

 Relația care exprimă teorema momentului cinetic este o ecuație vectorială,

pentru rezolvarea ei fiind necesară raportarea la un sistem de referință.

128
4.2.6 Teorema momentului cinetic

În mecanica clasică momentul cinetic ( ), sau momentul impulsului unui

punct material de masă ( ) care se deplasează cu viteza ( ) se definește ca fiind
produsul , unde este vectorul de poziție al punctului în raport cu sistemul
de referință în care este studiată mișcarea punctului. Pentru un element de masă
( ) dintr-un volum ( ), momentul cinetic are expresia

(4.77)

iar momentul cinetic rezultant

(4.78)

Teorema momentului cinetic

(4.79)

exprimă faptul că derivata în raport cu timpul a momentului cinetic al unui sistem

este egală cu momentul rezultant ( ) al sistemului forțelor exterioare care
acționează asupra respectivului sistem.
Pentru a transpune și această teoremă în domeniul mecanicii fluidelor se fac
raționamente analoage celor din paragraful anterior, înlocuind ( ) cu ( ).
Astfel, relațiile (4.68) , (4.69) și (4.76) devin:

(4.80)

(4.81)

(4.82)

Aplicând teorema momentului cinetic pentru profilul aerodinamic din figura

4.17, se poate calcula momentul aerodinamic ( ), figura 4.19, corespunzător
rezultantei forțelor de presiune pe conturul acestuia

(4.83)

129
 Fig. 4.19 – Momentul aerodinamic

4.2.7 Puterea unui curent de fluid. Coeficienții lui Coriolis și Boussinesq

Puterea elementară ( ) a unui curent de fluid într-o secțiune de arie ( )

este egală cu produsul dintre energia specifică unității de greutate ( ), relația (4.59)
și debitul de greutate elementar ( ) care traversează secțiunea, relația (4.18)

(4.84)

Astfel,

(4.85)

Dacă viteza este constantă în secțiunea de curgere (egală și cu viteza medie),

puterea totală a curentului este

(4.86)

Pentru situațiile în care există variații ale vitezei curente în secțiunea de

calcul, această se poate exprima în funcție de viteza medie conform relației

(4.87)

unde reprezintă variația vitezei curente în raport cu vitaza medie.

130
 Integrala din relația (4.85) devine astfel

(4.88)

Deoarece variațiile sunt mici, se poate considera că , deci rezultatul

ultimei integrale din relația (4.88) este zero. De asemenea, și a două integrală este
nulă

(4.89)

Așadar, relația (4.88) devine

(4.90)

sau după împărțirea cu ( )

(4.91)

unde reprezintă un coeficient ce caracterizează influența neoniformității

vitezei în secțiunea normală a unui curent asupra energiei cinetice în
respectiva secțiune, numit și coeficientul lui Coriolis; are valori
supraunitare, depinzând de regimul de curgere și de geometria
secțiunii; pentru cazurile de interes practic, .

Așadar,

(4.92)

iar puterea totală a curentului, relația (4.85), devine

131
 (4.93)

Relația lui Bernoulli (4.57) în funcție de viteza medie este

(4.94)

iar pentru două puncte

(4.95)

unde, de obicei, se admite .

În afara de coeficientul lui Coriolis, se mai definește un alt coeficient ( )

(4.96)

denumit coeficintul lui Boussinesq, ce cuantifică influența neuniformității vitezei în

secțiunea normală a unui curent asupra impulsului masei de fluid în respectiva
secțiune; pentru cazurile practice, .

4.3 APLICAȚII ALE ECUAȚIEI LUI BERNOULLI

4.3.1 Parametrii frânați ai fluidelor

Fie un corp solid (considerat fix) plasat într-un curent de fluid (figura 4.20),
mișcarea acestuia fiind una permanentă, irotațională.

Fig. 4.20 – Parametrii frânați

132
 Parametrii fluidului la o distanță suficient de mare de solid, unde curgerea nu
este influențată (perturbată) de prezența acestuia (teoretic la infinit) se notează cu
indice " " și se numesc parametri neperturbați: v , , , . Cei care definesc
fluidul în punctele pentru care viteza particulelor este nulă, se numesc parametri
frânați: .
În procesul de curgere a fluidului peste solid, liniile de curent vor ocoli corpul
cu excepția uneia care se va opri într-un punct, denumit punct de impact, sau de
stagnare ( ). Este punctul pentru care valoarea vitezei este nulă (v ).
Ecuația conservării energiei (4.55), aplicată între punctele ( ) și ( ) pentru
situația din figura 4.20, este

(4.97)

iar dacă (pe linia de curent care trece prin punctul de stagnare)

(4.98)

Relația (4.98) se mai numește și ecuația de frânare a fluidului. Rezolvarea ei

depinde de caracterul procesului de frânare (izodens, izoterm, adiabatic etc.) adică
de dependența dintre presiunea și densitatea fluidului .

4.3.1.1 Frânare izodensă

În acest caz densitatea fluidului este constantă, (lichide și gaze

a căror viteză, convențional, nu depășește valoarea v ). Relația (4.98)
devine

(4.99)

unde este presiunea statică a fluidului neperturbat ( ),

reprezintă presiunea dinamică a fluidului neperturbat ( ).

Așadar, presiunea este maximă în punctul de stagnare, , fiind

egală cu presiunea totală, relația (4.61)
(4.100)

133
4.3.1.2 Frânare izotermă

În această situație, procesul de frânare este unul lent. Energia cinetică,

eliberată de particulele fluidului în urma ciocnirii cu suprafața solidului, modifică doar
presiunea și densitatea fluidului, iar temperatura rămâne constantă .
Dependența densității de presiune este exprimată de relația (2.41)

(4.101)

unde este constanta caracteristică a gazului studiat.

Astfel, ecuația (4.98) devine:

(4.102)

Exprimând

(4.103)

relația (4.102) poate fi scrisă și în forma

(4.104)
Așadar, în acest caz, presiunea frânată variază exponențial cu viteza
neperturbată.

4.3.1.2 Frânare adiabatică

Este o frânare rapidă, în care particulele de fluid nu au timp să schimbe

energie (căldură) cu exteriorul, iar energia cinetică a acestora eliberată prin frânare
duce la modificarea adiabatică a presiunii, densității și temperaturii. Soluția ecuației
de frânare se obține procedând precum în cazul anterior, pentru o dependență a
densității de presiune exprimată de relația (2.42),

unde este exponentul transformării adiabatice (exponentul adiabatic).

134
4.3.2 Aparate de măsură a vitezelor și debitelor bazate pe ecuația lui Bernoulli

4.3.2.1 Tubul Pitôt (sonde de presiune totală)

Este un instrument cu ajutorul căruia se pot determina (măsura) presiuni

totale ( ), deci presiuni la nivelul punctelor de stagnare. Poartă denumirea celui care
l-a inventat, inginerul francez Henri Pitôt (1695-1771). Este un tub de forma literei
" ", precum în figura 4.21, cu unul dintre capete plasat in lungul curentului de fluid,
celălalt fiind racordat la un piezometru. Presiunea (totală) se determină conform
relației fundamentale a hidrostaticii (3.31)

(4.105)

Fig. 4.21 – Tubul Pitôt

Dacă se cunoaște și presiunea statică ( ), se poate determina presiunea

dinamică, implicit și viteza fluidului.

4.3.2.2 Sonde de presiune dinamică. Tubul Pitôt – Prandtl

Sunt dispozitive cu ajutorul cărora se pot determina (măsura) presiuni

dinamice ( ) obținute prin cuplarea unei sonde de presiune statică cu una de
presiune totală la același piezometru (diferențial).

(4.106)

Având în vedere relația (2.8), se observă că sondele de presiune dinamică pot

fi utilizate la determinarea vitezei locale a unui fluid de densitate cunoscută.
Aparatele construite special pentru determinarea vitezelor în interiorul unui curent
de fluid sunt cunoscure ca tuburi Pitôt – Prandtl, după numele celor care au avut o
contribuție decisivă la realizarea lor. Schema constructivă a unui astfel de istrument
este prezentat în figura 4.23.

135
 Este compus din două tuburi concentrice în formă de " ", având aceeași priză
de presiune totală. La nivelul tubului exterior se găsesc prizele de presiune statică.
Sunt poziționate la o distanță suficient de mare față de priza de presiune totală, astfel
încât curgerea în zona acestora să fie cât mai puțin perturbată de prezența tubului.
Capătul plasat în curentul de fluid este profilat în funcție de domeniul vitezelor

 semisferic pentru viteze în domeniul subsonic incompresibil, precum în

figura 4.23,
 semieliptic pentru viteze în domeniul subsonic compresibil,
 conic pentru viteze în domeniul supersonic.

Fig. 4.22 – Tub Pitôt-Prandtl

Astfel, pentru configurația din figura 4.22, viteza curentului de fluid ( v) poate
fi calculată cu relația
v
v (4.107)

unde este densitatea lichidului piezometric,

este densitatea fluidului a cărui viteză este măsurată,
reprezintă indicația piezometrului diferențial.
136
 Tuburile Pitôt-Prandtl prezintă avantajul simplității din punct de vedere
costructiv, dar nu pot înregistra fluctuații rapide ale vitezei, datorită metodei de
determinare a presiunii dinamice.

4.3.2.3 Tubul Venturi

Pentru determinarea vitezei medii a unui fluid incompresibil printr-o

conductă, implicit și a debitului acestuia, se pot utiliza tuburile Venturi
(venturimetre), figura 4.23.

Fig. 4.23 – Tub Venturi

Principiul de determinare a vitezei medii (debitului) cu acest aparat este cel

al restricționării controlate a secțiunii de curgere, datorită căreia apare o diferență de
presiune între secțiunea maximă (din amonte) și cea minimă (din aval), care depinde
de viteza medie a curentului, deci și de debit. Astfel, viteza medie și debitul pot fi
exprimate în funcție de această diferență de presiune.
Venturimetrele sunt alcătuite dintr-un ansamblu de tuburi conice, primul
convergent (confuzor) urmat de unul divergent (difuzor) racordate la conducta pe
care urmează să fie efectuate măsurători. Sunt prevăzute cu prize de presiune în
zona de secțiune maximă (secțiunea de intrare în confuzor, egală cu secțiunea
conductei) și zona de secțiune minimă .
Aplicând relația lui Bernoulli (4.58) între aceste secțiuni obținem

137
 (4.108)

unde v și v sunt vitezele medii ale fluidului în secțiunile ( ) și ( ),

și sunt presiunile (staice) ale fluidului în cele două secțiuni,
este densitatea fluidului a cărui viteză medie se măsoară.

Din ecuația continuității (4.31) se poate exprima viteza

(4.109)

unde și sunt diametrele în secțiunile ( ) și ( ).

Înlocuind relația (4.109) în (4.108) se obține următoarea relație de calcul a

vitezei medii a fluidului în conducta de secțiune

(4.110)

Pentru configurația din figura 4.23, diferența de presiune este

Așadar, în funcție de indicația piezometrului diferențial, viteza v devine

(4.111)

Notând cu (constanta aparatului)

(4.112)

relația (4.111) se poate rescrie sub forma

(4.113)

Cunoscând viteza medie, debitul de fluid se calculează cu relația (4.31)

138
 (4.114)

Pentru a asigura o precizie ridicată în măsurători, geometria acestui

instrument este astfel concepută încât să nu apară desprinderi ale curentului de fluid
de pe suprafața tubului. Necesită un spațiu adecvat pentru montare.
Dispozitive similare ca principiu de funcționare tubului Venturi sunt
diafragma și ajutajul. Pot fi utilizate pentru determinarea debitelor pe conducte a
căror diametru interior este . Sunt instrumente mai compacte decât
tubul Venturi, dar cu o precizie mai mică datorită vârtejurilor care apar în zona de
montare, după cum este ilustrat în figura 4.22, unde este prezentată și variația
presiunii curentului de fluid la trecerea prin orificiul diafragmei.

Fig. 4.24 – Principiul de funcționare al diafragmei

Relația de calcul a debitului măsurat cu ajutorul diafragmelor și ajutajelor

este

(4.115)

139
unde reprezintă diferența de presiune de pe fețele diafragmei; pentru
configurația din figura 4.24

este coeficientul de debit al diafragmei; se determină în urma

etalonării difragmei, fiind dependent de regimul de curgere,
; reprezintă numărul Reynolds (vezi capitolul referitor
la dinamica fluidelor reale),
este coeficientul de contracție și reprezintă raportul dintre aria
secțiunii minime a curentului și aria orificiului diafragmei,

(4.116)

În cazul utilizării unui ajutaj eliptic, precum în figura 4.25, secțiunea minimă a
curentului coincide cu secțiunea de ieșire din ajutaj, deci coeficientul de contracție în
acest caz este   1 .

Fig. 4.25 – Ajutajul profilat eliptic

4.3.3 Ejectoarele subsonice

Ejectoarele sunt aparate hidraulice statice utilizate pentru antrenarea
fluidelor (fluide antrenate sau secundare) folosind energia unui curent de fluid (fluid
motor sau primar). Din acest punct de vedere ejectoarele pot fi considerate pompe
cu jet.
În tehnică ejectoarele se folosesc la evacuarea apelor aflate la cote joase, la
amorsarea pompelor, depresionarea conductelor de evacuare a turbinelor, la vopsire
etc. Schema de principiu a unui ejector este prezentat în figura 4.26. Din punct de
vedere funcțional se disting trei zone

140
 Fig. 4.26 – Schemă de principiu a unui ejector

 zona convergentă, între punctele 1 și 2; pe această porțiune, datorită

micșorării secțiunii de curgere, viteza fluidului motor v crește iar presiunea
scade, ceea ce determină o destindere a fluidului antrenat, deci o scădere
a presiunii până la o valoare egală cu cea a fluidului motor în punctul 2 și
implicit o creștere a vitezei v ;
 zona de omogenizare a amestecului de fluide, între punctele 2 și 3; această
zonă este necesară pentru anularea diferențelor de viteze ce pot apărea pe
primă porțiune și realizarea unui amestec cu parametri omogeni în toată
masa;
 zona divergentă, de conversie a energiei cinetice a amestecului în energie
potențială de presiune, între punctele 3 și 4; valoarea presiunii amestecului
de fluide este superioară fluidului antrenat, dar mai mică ca a fluidului
motor ( ).

Ecuațiile de calcul ale ejectoarelor sunt cele ale amestecului de fluide: ecuația
bilanțului masic, respectiv a bilanțului de putere. Astfel

 bilanțul masic al amestecului este descris de ecuația

(4.117)

unde este debitul masic, iar indicii " ", " " și " " se referă la fluidul
motor, fluidul antrenat, respectiv amestecul de fluide.

141
 ecuația bilanțul de putere (relația 4.86) este

(4.118)

Prin raportare la debitul masic al fluidului motor, , ecuația anterioară

devine

(4.119)
(4.86)

unde reprezintă coeficientul de amestec al ejectorului, definit de raportul dintre

debitul fluidului antrenat și debitul fluidului motor

(4.120)

Randamentul ejectorului se definește ca raport între puterea curentului

antrenat și puterea curentului motor

(4.121)

4.3.4 Aplicații numerice

4.3.4.1 Pentru rezervorul din figura 4.27, să se stabilească viteza maximă pe care o
are apa la ieșirea prin secțiunea ( ) a conductei de golire și înălțimea maximă a
acesteia, astfel încât în secțiunea ( ) valoarea presiunii să nu scadă sub cea
corespunzătoare presiunii de vaporizare. Se cunosc înălțimea rezervorului ,
diametrele , , presiunea atmosferică apa și
presiunea de vaporizare a apei apa m (la ).

Soluție
Pentru calculul vitezei maxime pe care o poate avea apa la ieșirea prin
secțiunea ( ) a tubului, se aplică relația lui Bernoulli între secțiunile ( ) și ( ), ținând
cont de faptul că v v , deoarece contucta de golire are diametrul constant

v v

142
 Fig. 4.27

Pentru acest caz

și la limită

considerând
De asemenea, din ecuația continuității (debitului)

v v v v

Așadar, pentru această situație, ecuația lui Bernoulli devine

v v

v v

Observație: deoarece raportul ( ) este mic, termenul care cuantifică

influență vitezei (v ) în secțiunea suprafeței libere, , poate fi
neglijat

143
 Așadar, termenul cinetic (v ) poate fi neglijat la nivelul secțiunilor mari
de curgere, precum în cazul suprafețelor libere ale lichidelor în rezervoare.
Pentru calculul înălțimii maxime se poate aplica relația lui Bernoulli între
secțiunile ( ) și ( ), sau ( ) și ( )

v v

În acest caz

și considerând

Ținând cont și de observația anterioară, v , obținem

v v

4.3.4.2 Printr-un ajutaj cu diametrul mediu se absoarbe aerul

atmosferic de către un ventilator, figura 4.28. Dacă presiunea atmosferică este
, iar temperatura , să se determine debitul (volumic și
masic) de aer aspirat, știind că indicația manometrului montat la aspirație (în
secțiunea medie) indică . Densitatea lichidului piezometric (alcool) este
.

Fig. 4.28

144
Soluție
Relațiile de calcul ale debitului volumic ( ) și debitului masic ( ) sunt

v v

unde v este viteza (medie) prin secțiunea ajutajului, având aria

este densitatea fluidului ( ).

Pentru calculul vitezei medii în secțiunea de diametru a ajutajului se aplică

ecuația lui Bernoulli între punctul ( ), situat în fața secțiunii de admisie a ajutajului, la
o distanță suficient de mare astfel încât să putem neglija viteza aerului (v ) și
punctul (2) din secțiunea medie a ajutajului

v v

unde v , și .

Așadar

v
v

Diferența de presiune ( ) se determină din relația fundamentală a

hidrostaticii aplicată lichidului (piezometric) din tubul piezometric

iar densitatea aerului ( ) pentru condițiile din problemă cu relația (2.12)

unde termenii cu indice sunt parametrii gazului în starea de referință:

, la presiunea atmosferică normală (
) și temperatura ( ).

Așadar

145
 v

v v

4.3.4.3 Să se calculeze debitul ( ) și presiunea ( ) în secțiunea (1) astfel încât apa

care iese din ajutajul din figura 4.29(a) să atingă înălțimea . Sunt cunoscute
lungimea ajutajului și diametrele , respectiv .

Fig. 4.29

4.3.4.3 Depresiunea realizată în camera de amestec a unui ejector apă-apă, figura

4.29(b) este măsurată cu ajutorul unui tub piezometric cu mercur ( ) cu densitatea
. Să se determine indicația piezometrului ( ) cunoscând
diametrele , și înălțimea .

4.4 APLICAȚII ALE TEOREMEI IMPULSULUI

După cum am și exemplificat în cazul unui profil aerodinamic, una din
aplicațiile teoremei a impulsului se referă la calculul forțelor cu care curenții de fluid
acționează asupra suprafețelor solidelor cu care vin în contact, numite și forțe de
impact, sau simplu forțe aerodinamice (sau hidrodinamice). În paragrafele următoare
sunt prezentate alte exemple de calcul al unor astfel de forțe.
146
4.4.1 Forțe hidrodinamice pe suprafețe plane

Se consideră un jet de fluid de secțiune circulară care acționează sub unghiul

asupra unei plăci plane având suprafața mult mai mare ca cel al secțiunii jetului.
După cum se poate observa și din figura 4.30, jetul este deflectat radial pe
suprafața plană, față de punctul de impact. Neglijând efectele gravitaționale se poate
considera că secțiunea de ieșire este una cilindrică.

Fig. 4.30 - Acțiunea unui jet asupra unei suprafețe plane de mari dimensiuni

Pentru a aplica prima teoremă a impulsului, se alege un volum de control

delimitat (cu linie întreruptă) de secțiunile (intrare) și (ieșire) astfel încât
în secțiunea de intrare curgerea jetului nu este perturbată de prezența plăcii (v
), iar în secțiunea de ieșire traiectoriile particulelor de fluid devin paralele cu
suprafața plăcii (v ). Pentru fluidul din volumul de control considerat, prima
teoremă a impulsului este (4.76)

(4.122)

Deoarece acțiunea are loc într-un mediu având presiunea constantă în toate
punctele (în atmosferă), rezultanta forțelor de presiune ce acționează asupra fluidul
din volumul de control considerat este nulă, . Neglijând greutatea
fluidului din volumul de control ( ), situație valabilă pentru jeturi de fluide
ușoare, de mici dimensiuni, rezultă

(4.123)

unde este debitul masic al fluidului,

v și v sunt vitezele jetului în secțiunile de intrare, respectiv de ieșire,
reprezintă forța cu care jetul acționează asupra plăcii.
147
 Raportând curgerea fluidului la un sistem de axe precum în figura 4.27, se
obține
v (4.124)

Exprimând debitul de fluid în funcție de viteză inițială a jetului și aria secțiunii

jetului

forța de acțiune a jetului devine

v (4.125)

Dacă aria secțiunii jetului este comparabilă cu cea a plăcii, situație prezentată
în figura 4.31, forța hidrodinamică se calculează cu relația (valabilă și pentru alte
tipuri de suprafețe, inclusiv curbe)

v (4.126)

unde reprezintă unghiul sub care este deviat jetul.

Fig. 4.31 - Acțiunea unui jet asupra unei suprafețe plane mici

4.4.2 Forțe hidrodinamice în ajutaje

Se consideră cazul unui fluid care curge print-un ajutaj convergent, precum în
figura 4.32.
Datorită contracției, fluidul va acționa asupra ajutajului cu o forță
hidrodinamică , pe direcție orizontală, deoarece pe direcție radială ( ) rezultanta

148
este nulă. Orice sistem sau persoană (de exemplu un pompier) care fixează ajutajul
trebuie să fie suficient de robust ca să echilibreze această forță.

Fig. 4.32 - Forța hidrodinamică în ajutaje

Pentru aplicarea primei teoreme a impulsului, se alege un volum de control

raportat la un sistem de referință, precum în figura precedentă. Astfel, în secțiunea
de ieșire forța de presiune este nulă, deoarece suprapresiunea este zero. De
asemenea, heglijând greutatea fluidului din volumul de control, mică în raport cu
forța de presiune, prima teoremă a impulsului devine

v v (4.127)

unde este forța de presiune (manometrică) în secțiunea ( - );

Raportat la axa ( )

v v v v
(4.128)

Presiunea (relativă) se poate calcula din relația lui Bernoulli aplicată

între secțiunile - și -

v v
(4.129)

În final

(4.130)
(4.128)

149
4.4.3 Forța axială care acționează asupra unui rotor. Teoria lui Betz

Teoria lui Betz se referă la puterea maximă pe care un rotor o poate extrage
din cea a unui curent de aer, cunoscând forța axială ( ) pe care acesta o exercită
asupra rotorului.
Calculul forței se poate face aplicând teorema impusului unei mase de
aer cuprinsă într-un volum de control precum în figura 4.33, unde următoarele
reprezintă

 și ariile secțiunilor transversale ale curentului în amonte,

respectiv în aval de rotor,
 și vitezele curentului de fluid în secțiunile și ,
 aria discului descris de palele rotorului (discul actuator),
 viteza curentului de aer la traversarea discului actuator.

Fig. 4.33 - Forța axială cu care un curent de aer acționează asupra unui rotor

Deoarece presiunea este constantă în toate punctele domeniului (presiunea

atmosferică), rezultanta forțelor de presiune ce acționează asupra fluidul din volumul
de control considerat este nulă, . De asemenea, greutatea aerului
poare fi niglijată ( ), fiind mică în raport cu celelalte forțe. Astfel, teorema
impulsului devine în acest caz

v v (4.131)

care prin raportare la axa ( ) este

v v (4.132)

150
 Diferența dintre puterea curentului, amonte și aval de rotor, reprezintă
puterea extrasă de rotor, egală și cu produsul dintre forță axială și viteza curentului la
trecerea prin discul actuator ( ), deci

v v
v v v v (4.133)

v v
(4.134)

Așadar, viteza curentului de aer prin secțiunea discul actuator este egală cu
media aritmetică a vitezlor din amonte și aval de rotor, iar puterea definită conform
relației (4.133) devine

v v v v v v v v
(4.135)
v v v v v v

Pentru parametri ( , v ) cunoscuți ai curentului de aer, variabila din relația

anterioară este v . Astfel, valoarea puterii maxime se determină pentru o valoare
nulă a derivatetei

v v v
(4.136)
v v v
deoarece densitatea aerului ( ) și aria discului actuator nu pot fi nule. Soluțiile
ecuației pătratice (4.136) sunt
v
v v v

Doar a prima soluție are și sens fizic, ce de a doua conducând la situația în

care , conform relației (4.134).
Așadar, puterea extrasă de rotor este maximă atunci când
v
v (4.137)

iar relația (4.135) devine

v
(4.138)

151
 În consecință, puterea maximă (teoretic) pe care un rotor o poate extrage din
cea a unui curent de aer este egală cu raportul , numit și
coeficientul lui Betz.
De asemenea, din relația (4.132) rezultă că forța axială maximă este

v (4.139)

4.4.4 Aplicații numerice

4.4.4.1 Utilizând teorema impulsului să se calculeze forța ( ) cu care un jet de apă
acționează asupra paletelor unei turbine Pelton, figura 4.34. Sunt cunoscute debitul
( ), diametrul jetului ( ) și unghiul ( ) sub care jetul este deviat. Care este valoarea
unghiului pentru care forța este maximă?

Fig. 4.34

4.4.4.1 Un turboreactor, figura 4.35, care evoluează într-un curent de aer cu o viteză
(v ) ce corespunde unui număr Mach , absoarbe aerul atmosferic cu
debitul .

Fig. 4.35
Raportul dintre combustibilul utilizat și aer este , iar viteza sunetului este
. Dacă viteza gazelor de ardere în secțiunea de evacuare este
v , să se calculeze forța de tracțiune dezvoltată datorită variației de
impuls.

152
 4.5 NOȚIUNI DE TEORIA VÂRTEJURILOR

4.5.1 Vârtejul unei particule de fluid

Vârtejul unei particule de fluid este vectorul definit
de relația (4.20)

(4.20)

unde este viteza de translație a centrului de greutate al particulei de fluid, având

componentele scalare v v v ,
unde este vectorul ce definește rotorul vitezei, relația (1.72).

După cum am precizat și anterior, reprezintă viteza unghiulară medie de

rotație a particulei în jurul unei axe ce trece prin centrul ei de greutate. Pentru
demostrație, se consideră cazul, mai simplu, corespunzător mișcării bidimenionale în
planul ( ) al unei particule de fluid de dimensiuni infinitezimale ( ), precum în
figura 4.36.

Fig. 4.36 - Deformarea unei particule în mișcare

Dacă la momentul inițial ( ), punctul A are viteza v v v v , atunci

vitezele în punctele și (aflate la distanțele , respectiv față de ) au vitezele
153
 v v (4.140)
v v v și v v v

În intervalul de timp , punctul parcurge, în raport cu poziția inițială,

distanța v în direcția axei ( ), respectiv v în direcția axei ( ).
În același interval de timp, distanța parcursă de puctul în direcția axei ( )
este v v iar deplasarea punctului , pe ( ), față de punctul
este
v v (4.141)
v v

De asemenea, ca urmare a vitezelor diferite între punctele particulei, laturile

AB și AD se vor roti față de direcțiile inițiale cu unghiurile , respectiv ,
considerând pozitive rotațiile în sens trigonometric. Pentru deplasări mici
v
v (4.142)

Similar,
v v
(4.143)

Vitezele unghiulare ale laturilor ( ) și ( ) se determină calculând limitele

(4.144)
v

Prin definiție, viteza unghiulară ( ) de rotație a elementului de fluid este

media aritmetică a vitezelor unghiulare de rotație ale laturilor elementului

v v (4.145)

care coincide cu componenta după direcția a vârtejului, relația (4.21).

Așadar, vârtejul unei particule rezultă ca efect al discontinuității vitezelor de
pe fețele opuse ale particulei.
154
 În paragrafele următoare sunt prezentate teoremele fundamentale ale
teoriei vârtejurilor.

4.5.2 Teorema lui Helmholtz

Teorema lui Helmholtz se referă la intensitatea unui tub de vârtej, relația

(4.24) și se enunță astfel

Într-un curent de fluid ideal, incompresibil sau compresibil barotrop, supus

acțiunii unui câmp de forțe exterioare potențiale, intensitatea unui tub de vârtej este
constantă de-a lungul tubului și în timp (nu depinde de timp),

(4.146)

unde este versorul normalei la suprafața elementară a secțiunii tubului de

vârtej.
În cazul unui tub elementar de vârtej de secțiune , relația anterioară
devine

, (4.147)
ceea ce conduce la concluzia că un tub de vârtej nu poate avea unul din capete în
interiorul fluidului, deoarece descreșterea secțiunii spre zero ( ) implică
creșterea spre infinit a vârtejului ( ), implicit și a vitezei ( ), caz ce nu are
sens din punct de vedere fizic. Astfel, teorema lui Helmholtz are o consecință foarte
importantă.
Un tub de vârtej nu se poate termina brusc, ci se întinde (teoretic) la infinit,
sau are capetele pe suprafețe oarecare, sau se închide în el însăși, caz în care
formează un inel de vârtej.
Ultimele două cazuri enunțate în corolarul anterior sunt confirmate și de
experiențele practice care au relevat faptul că tuburile de vârtej sunt ori toroidale, ori
au capetele pe pereți solizi, precum în cazul unei tornade care are unul din capete la
nivelul solului.

4.5.3 Circulația vitezei. Teorema lui Stokes

Prin definiție, circulația vitezei ( ) pe un segment de curbă ( ), figura 4.37,

reprezintă lucrul mecanic al vectorului viteză pe segmentul respectiv

155
 v v v (4.148)

unde este versorul tangentei la curbă pe elementul de spațiu ,

reprezintă variația vectorului de poziție pe elementul de spațiu.

Fig. 4.37 - Circulația vitezei pe o curbă

Sensul pozitiv de integrare este cel trigonometric (invers rotației acelor de

ceasornic). În cazul în care curba ( ) este închisă, relația anterioară se rescrie în
forma

v v v (4.149)

Circulația vitezei în lungul unei curbe închise face obiectul unei importante
teoreme dedusă de Stokes, teoremă care-i poartă numele și care este exprimată de
relația (4.150). Astfel, pentru o curbă simplă închisă, precum în figura 4.38, circulația
vitezei pe curba ( ) poate fi exprimată prin intermediul unei integrale de suprafață
( ) ce se sprijină pe curbă.

Fig. 4.38 - Circulația vitezei pe o curbă închisă

156
 (4.150)

Așadar,

Circulația vitezei în lungul unei curbe închise ( ) este egală cu fluxul rotorului
vitezei (fluxul de vârtejuri) printr-o suprafață (S) ce se sprijină pe curba ( ),

după cum se poate observa și comparând relațiile (4.146) și (4.150).

4.5.4 Teorema lui Thomson (lord Kelvin)

Este valabilă doar pentru fluidele perfecte (ideale), incompresibile sau

compresibile barotrope, asupra cărora acționează forțe exterioare potențiale (ce
derivă dintr-un potențial) și se enunță astfel

Într-un curent de fluid ideal, incompresibil sau compresibil barotrop, supus

acțiunii unui câmp de forțe exterioare potențiale, circulația vitezei în lungul unei curbe
fluide închise oarecare ( ) este constantă în timp.

Variația în timp a circulației pe o curbă închisă este reprezentată grafic în

figura 4.39. Astfel, se consideră la un moment dat o linie fluidă închisă oarecare ( ) și
circulația în jurul acesteia. În intervalul de timp , particulele de fluid care formau
la momentul inițial curba ( ) se deplasează și formează o nouă linie ( ), pe care
circulația vitezei este . Conform teoremei lui Thomson, variația circulației în
unitatea de timp este nulă, deci

(4.151)

Fig. 4.39 – Variația în timp a circulației vitezei pe o curbă închisă

157
 Teorema lui Thomson are două consecnțe, valabile pentru curenții de fluid
definiți precum în enunțul teoremei.

4.5.4.1 Dacă fluidul execută la un moment dat o mișcare fără vârtejuri

(irotațională), atunci mișcarea continuă să fie fără vârtejuri. Așadar, o mișcare pornită
din repaus (pentru care circulația la momentul inițial este nulă) va fi irotațională în
orice moment. Mișcările irotaționale sunt și potențiale: mișcări pentru care vitezele
locale derivă dintr-o funcție ( ), numită funcția de potențial al vitezelor,

v v v

Așadar, orice mișcare pornită din repaus posedă un potențial de viteze.

4.5.4.2 Dacă fluidul execută la un moment dat o mișcare cu vârtejuri

(rotațională), atunci mișcarea continuă să fie cu vârtejuri, intensitatea acestora
menținându-se constantă (conform teoremei lui Helmholtz). Această consecință
exprimă și condițiile de valabilitate a teoremei lui Thomson. În cazul fluidelor reale,
eforturile tangențiale de frecare vâscoasă frânează vârtejurile, duc la descompunerea
acestora în altele mai mici și în final la dispariția turbioanelor, energia acestora
transformându-se în căldură și/sau energie acustică.
În mișcarea fluidelor reale, teorema lui Thomson poate fi aplicată pentru
intervale scurte de timp, în care influența eforturilor tangențiale de frecare vâscoasă
poate fi neglijată. Această teoremă stă la baza unui concept important în mecanica
fluidelor, respectiv cel al circulației care se formează în jurul unui corp plasat într-un
curent de fluid, precum în cazul unui profil aerodinamic, figura 4.40.

Fig. 4.40 – Circulația în jurul unui profil aerodinamic

Considerând la momentul inițial că viteza profilului este nulă, relativ la cea a

fluidului, atunci circulația în jurul unei curbe ( ) care coține profilul este nulă,

158
conform teoremei lui Thomson. Dacă profilul este pus în mișcare cu viteza ( ),
curgerea fluidului în jurul acestuia conduce la formarea unui vârtej în aval de profil,
evidențiat și experimental, din care ulterior se dezvoltă altele, formând trena de
vârtejuri. Rezultă că odată cu formarea vârtejului inițial de circulație , se mai
formează un vârtej de circulație , în jurul profilului, astfel încât suma suma lor să
fie nulă pe curba ( ), suficient de mare astfel încât să conțină profilul și vârtejul
inițial

(4.152)

4.5.5 Câmpul de viteze datorat unui sistem de vârtejuri pentru fluide

incompresibile. Formula lui Biot și Savart generalizată
Distribuția vârtejurilor în interiorul unui curent de fluid se poate determina
dacă se cunoaște câmpul de viteze al mișcării ( ), din relația de definiția a vârtejului,
.
Problema inversă (reverse engineering) constă în determinarea câmpului de
viteze al unui curent de fluid pornind de la o distribuție impusă de vârtejuri. Această
problemă a fost rezolvată de Henri Poincaré pentru cazul unui curent de fluid
nelimitat și apoi de Vladimir Steklov pentru un curent limitat [E. Carafoli – Dinamica
Fluidelor Incompresibile, Editura Academiei, România, 1981, pg. 157].
Astfel, fie un vector conservativ, deci care îndeplinește condiția
w w w
(4.153)

De asemenea,

w w w w w (4.154)

Pentru un curent de fluid incompresibil ( ) a cărei mișcare este descrisă

de câmpul de viteze , ecuația de continuitate are forma
v v v
(4.40)

Așadar, din relațiile (4.154) și (4.40), câmpul de viteze al fluidului se poate

exprima ca fiind

159
 (4.155)

iar vârtejul devine

1.86 (4.156)

unde este operatorul lui Laplace; în sistemul de referință cartezian xOyz este
definit de relația (1.68)

(1.68)

Din ecuația vectorială (4.156) se poate determina vectorul viteză. În

coordonate carteziene aceasta este echivalentă cu sistemul de ecuații scalare

w w w w w
w

w w w w w
w (4.157)

w w w w
w

unde w , w , w sunt componentele scalare ale vitezei ,

, , sunt componentele scalare ale vârtejului .

Pentru rezolvarea ecuației (4.156), se consideră că spațiul ocupat de fluid

poate fi împărțit în două domenii, dintre care
 un domeniu în care mișcarea este irotațională ( ), sau având un
potențial de viteze,
 un domeniu în care mișcarea este rotațională ( ), volumul ( ) acestui
spațiu fiind în întregime ocupat de vârtejuri: inele de secțiuni mici dacă
spațiul este limitat, sau tuburi subțiri de vârtej infinit lungi pentru un spațiu
infinit, situație în care tuburile subțiri de vârtej pot fi tratate ca inele care se
închid la infinit.
Astfel, spațiul domeniului în care mișcarea este rotațională se poate
descompune în inele subțiri, figura 4.41, de secțiune și intensitate

160
 , (4.158)

constantă pe întreg circuitul (conturul) inelului, conform teoremei lui Helmholtz.

Fig. 4.41 – Inel de vârtej de secțiune și intensitate

Dacă înmulțim ambii membri ai ecuației anterioare cu deplasarea elementară

se obține

, (4.159)

unde (spațiul infinitezimal) când .

Soluția ecuației (4.156) se poate determina prin analogie cu cea a ecuației lui
Poisson (4.160) [Caius Iacob, Mecanică Teoretică, Editura Didactică și Pedagogică,
București 1980, pag. 380], referitoare la potențialul newtonian ( ) într-un punct
oarecare, al unei mase atractive de densitate conținută într-un volum

(4.160)

având soluția

(4.161)

unde este distanța de la punctul considerat la elementul de masă ( ).

Astfel, pentru și , soluția ecuației (4.156) este

(4.162)

Înlocuind relația (4.159) în (4.162), pentru un inel de vârtej se obține soluția

161
 (4.163)

iar pentru toate inelele de vârtej din spațiul de volum

(4.164)

Calculând rotorul vectorului exprimat cu relația anterioară se poate

determina vectorul definit cu relația (4.155)

vezi

(4.165)

Exprimând în funcție de , relația (4.159), se poate determina

expresia câmpul de viteze al fluidului indus de sistemul de vârtejuri din spațiul , care
se mai numește și formula lui Biot și Savart generalizată

(4.166)

4.5.6 Câmpul de viteze indus de tuburi subțiri de vârtej

Pentru un singur inel de vârtej subțire (sau fir de vârtej infinit subțire), de
intensitate , din relația (4.165) se obține formula Biot-Savart-Laplace

(4.167)

162
 Partea contributivă a unui element de tub de lungime asupra vitezei într-
un punct ( ) aflat la o distanță de acest element are modulul vitezei dat de relația
(4.168), direcția perpendiculară pe planul format de vectorii și și sensul după
regula șurubului drept (figura 4.42)

(4.168)

Fig. 4.42 – Viteza indusă de un element de tub de vârtej subțire

Pentru un vârtej subțire rectiliniu ( ), precum în figura 4.43,

Fig. 4.43 – Viteza indusă de un tub de vârtej subțire rectiliniu

relația anterioară se rescrie sub forma

(4.169)

unde reprezintă distanța de la punctul la vârtejul rectiliniu

este lungimea elementului de tub de vârtej (definit de segmentul

în figura anterioară)
163
*

Prin integrare, din relația (4.169) se obține

v v (4.170)

iar pentru un tub de vârtej subțire, care se întinde spre infinit la ambele capete
( , )

v (4.171)

Acest rezultat este utilizat în studiul mișcării fluidelor în contact cu suprafețe

solide, precum în cazul curgerii aerului în jurul structurilor portante de aviație (profile
aerodinamice, aripi).
În coordonate polare ( ), figura 4.44, relația anterioară se scrie în forma

v (4.172)

Fig. 4.44 – Viteza indusă de un tub de vârtej subțire rectiliniu,

în coordonate polare

164
4.5.7 Aplicații
4.5.7.1 Să se determine viteza indusă în punctul " " de un tub de vârtej de
intensitate , având forma unei potcoave cu laturile egale, precum în figura 4.45(a).

Fig. 4.45

Soluție
Aplicând relația (4.170), în acord cu notațiile din figura 4.45(b), pentru
segmentul ( ) se obține

Pentru cele trei segmente ale vârtejului se obține

4.5.7.2 Să se determine viteza indusă în punctul " " aflat pe axa de simetrie a unui
tub de vârtej de forma unei potcoave, precum în figura 4.46.

Fig. 4.46

165
 4.6 MIȘCĂRI POTENȚIALE PLANE
4.6.1 Funcția de potențial. Funcția de curent

Se numesc potențiale, mișcările fluidelor ideale, incompresibile, în care viteza

derivă dintr-o funcție de potențial (al vitezelor)

v v v (4.173)

Așadar, mișcrea unui fluid ideal incompresibil este potențială, dacă există o
funcție scalară ( ) ale cărei derivate parțiale în raport cu coordonatele spațiului,
calculate într-un punct, reprezintă componentele scalare ale vitezei în punctul
respectiv.
Din ecuația de continuitate rezultă că funcția de potențial a vitezelor este
armonică

( ) (4.174)

De asemenea, mișcările potențiale sunt irotaționale și reciproc, mișcările

irotaționale sunt potențiale

(4.175)

Tratarea unor mișcări ale fluidelor ca fiind potențiale prezintă avantaje din
punct de vedere al efortului de calcul. Astfel, numărul necunoscutelor scalare care
descriu mișcarea unui fluid se reduce de la patru (v , v , v și ) la două ( și ). De
asemenea, deducerea funcției de potențial se poate face direct din ecuația de
continuitate, iar odată cunoscută , se poate calcula presiunea din ecuația de
mișcare. Cele mai importante aplicații ale mișcărilor potențiale se referă la

 la curgerea în jurul corpurilor aerodinamice de anvergură mare, teoretic

infinită, precum în cazul profilelor aerodinamice (mișcări potențiale plane)
 curgerea în jurul corpurilor de revoluție (mișcări axial simetrice).

O mișcare potențială poate fi considerată plană dacă vitezele sunt paralele cu

cu plan fix, numit plan director și constante în orice punct al unei drepte normală pe
acest plan. Curgerea în jurul zonei mediane a unei aripi drepte, de alungire mare,
figura 4.47, reprezintă un astfel de exemplu.
166
 Fig. 4.47 – Curgerea în jurul zonei mediane a unei aripi drepte de anvergură mare

În cazul mișcărilor plane viteza are doar două componente, corespunzătoare

variabilelor spațiale care definesc planul director. Astfel, pentru un plan director
paralel cu planul ( ), viteza va avea componentele v și v . Liniile de curent sunt
descrise de ecuația

v v (4.176)
v v

Deoarece, din ecuația de continuitare, este îndeplinită condiția

v v v v
(4.177)

ultima expresie din ecuația (4.176) reprezintă diferențială totală exactă* a unei
funcții scalare , numită funcție de curent, constantă pe o linie de curent

v v d (4.178)

* Ecuația de forma este o ecuație cu diferențială totală

exactă dacă există funcția astfel încât

și

Dacă funcțiile ( ) admit derivate parțiale parțiale de ordinul întâi,

167
atunci condiția ca expresia să fie o diferențială totală exactă este

iar soluția ecuației este

unde punctul este convenabil ales.

Exemplu: este o ecuație cu derivată totală exactă, deoarece

și are soluția generală pentru

Din (4.178) rezultă relațiile de legătură dintre derivatele funcțiilor și

v
(4.179)
v

De asemenea, din condiția ca rotorul să fie nul ( v ) se obține că

funcția de curent este și armonică, verificând ecuația lui Laplace

(4.180)

Liniile de potențial ( ) și cele de curent ( ) formeaza o rețea de

curbe ortogonale, vezi figura 4.48, denumită și spectrul aerodinamic (sau
hidrodinamic) al mișcării. Astefel, în orice punct al rețelei

(4.181)

168
 Fig. 4.48 – Element de rețea al spectrului hidrodinamic al unei mișcări
potențiale plane cu secțiune de curgere variabilă

Din (4.178) și (4.179) rezultă relația de calcul a funcției de curent ( ) când se

cunoaște funcția de potențial ( )

(4.182)

Similar, dacă se cunoște , se poate calcula

(4.183)

4.6.2 Potențialul complex al mișcării. Viteza complexă

Deaoarece relațiile (4.179) reprezintă condițiile de monogeneitate Cauchy-

Riemann* ale unei funcții de variabilă complexă , rezultă că funcțiile
și ( ) reprezintă partea reală, respectiv partea imaginară ale funcției
, care se mai numește și potențialul complex al mișcării

(4.184)

* O funcție de variabilă complexă, ( ) este

momogenă (derivabilă) în punctul , dacă funcțiile și v admit
derivate parțiale de ordinul întâi în punctul ( ) , care satisfac relațiile
v v
și

numite condițiile de monogeneitate ale lui Cauchy-Riemann. Derivata funcției în punctul

se calculează cu una din relațiile

169
 v

Reciproc, unei funcții monogene de variabilă complexă i se poate asocia o

mișcare potențială plană, nu totdeauna cu semnificație fizică (care să corespundă
unei situații reale). Pentru mișcările potențiale plane neparmanente, potențialul
complez al mișcării se exprimă sub forma

( ). (4.185)

Derivata potențialului complex

d
v v (4.186)
d
se numește viteză complexă. Conjugata acesteia, v v , se numește viteză
complexă conjugată. Produsul ( ) furnizează relația de calcul a modulului vitezei
totale ( )

v v v (4.187)

Exprimând variabila complexă în coodonate polare,

cos sin (4.188)

potențialul complex și viteza complexă se scriu sub urmoarele forme

( ), (4.189)

d
v v (4.190)
d
Componentele vitezei (v și v ) se determină calculând derivatele (4.191) și
(4.192), sau geometric (vezi figura 4.49)

v v v (4.191)

v v v (4.192)

170
 Fig. 4.49 – Componentele vitezei în coordonate carteziene și polare

Astfel, studiul mișcărilor potențiale (determinarea spectrului hidrodinamic și

calculul forțelor de presiune) se reduce la determinarea potențialului complex
Dacă acesta este cunoscut, pentru studiul mișcării se utilizează direct
formulele anterioare. În caz contrar, se poate determina dacă se cunoaște una
din funcțiile sau .
În general, studiul mișcării se face pornind de la un contur dat, în jurul căruia
are loc curgerea. În astfel de cazuri, pentru determinarea potențialului complex
există mai multe metode, care folosesc dezvoltările în serie, transformările conforme,
sau procedee indirecte (metoda surselor).

4.6.3 Mișcări potențiale plane definite de funcții date. Funcția

Câteva mișcări care pot fi asociate unor situații concrete, practice, sunt
definite de forme particulare ale funcției

cos sin (4.193)

unde reprezintă un coeficient real.

Astfel, potențialul de viteze și funcția de curent au următoarele expresii

(4.194)

Viteza complexă rezultă din relația (4.193)

(4.195)
v v

171
 v v (4.196)

Viteza rezultantă are valoarea

v v v (4.197)

4.6.3.1 Pentru cazul particular în care și v se obține potențialul

complex corespunzător unei mișcări uniforme, cu viteza v paralelă cu axa ,
constantă în tot câmpul mișcării, a cărui spectru aerodinamic este prezentat în figura
4.50. Liniile de curent ( ) reprezintă drepte paralele cu axa ( )

v v v și v . (4.198)

Fig. 4.50 – Spectrul aerodinamic al mișcării pentru v

4.6.3.2 Pentru cazurile în care , liniile de curent sunt curbe hiperbolice

de ordinul , cuprinse între pereți plani cu unghi diedru , precum în figura
4.51(a). Astfel, pentru , în primul cadran al sistemullui de coordonate
carteziene ( ) potențialul complex corespunde unei mișcări între doi
pereți perpendiculari, figura 4.51(b) și are expresia

A A A( 2A , (4.199)

în coordonate carteziene, iar în coordonate polare

A A
(4.200)
A .
Componentele vitezei sunt date de relația (4.201), respectiv (4.202)

v v (4.201)

172
 vr v (4.202)

Fig. 4.51 – Spectrul aerodinamic al mișcării pentru A

Raportat la primele două cadrane ( ), pentru și ,

potențialul complex corespunde acțiunii unui jet asupra unei suprafețe plane, sub un
unghi , figura 4.52. Semnul componentelor vitezei determină sensul de
parcuregere al liniilor de curent. Asfel, din relația (4.201) rezultă că în primul cadran
v și v , iar în al doilea v și v .

Fig. 4.52 – Spectrul aerodinamic al mișcării pentru A

Originea reprezintă punctul de stagnare, în care viteza este nulă,

v v .

173
4.6.3.3 În cazurile în care se obține spectrul hidrodinamic al curgerii în
jurul unei muchii ascuțite, precum în figura 4.53(a) când . Pentru se
obține mișcarea în jurul unui semiplan infinit, figura 4.53(b), potențialul complex
având expresia în coordonate carteziene

(4.203)

iar în coordonate polare

(4.204)
A A

Componentele vitezei se exprimă convenabil în coordonate polare

v v (4.205)

Fig. 4.53 – Spectrul aerodinamic al mișcării pentru A

Din relațiile (4.201), (4.202) și (4.205) rezultă că în originea axelor de

coordonate, , viteza este nulă pentru exponent supraunitar și
tinde spre infinit pentru exponent subunitar: v , respectiv
v . Din punct de vedere tehnic, ultimul caz nu corespunde unei
situații reale, originea reprezentând punctul singular al potențialului complex.
Mișcarea este definită în tot planul complex, cu excepția singularității.

174
 Dacă , atunci și în consecință liniile de curent se
intersectează, deci potențialul complex nu mai corespunde unei situații cu sens fizic.

4.6.3.4 Dacă exponentul este negativ, număr întreg, se obțin multipoli plani de
ordinul , precum în figura 4.54(a) unde este reprezentat un dipol (sau dublet),
pentru , respectiv un cuadripol, figura 4.54(b), când .
În cazul unui dipol, potențialul complex are una din formele

și (4.206)

și (4.207)

Componentele vitezei sunt

v v (4.208)

respectiv,

vr v (4.209)

Fig. 4.54 – Spectrul aerodinamic al mișcării pentru

A (dipol), respectiv pentru A (cuadripol)

175
 În cazul unui dipol plasat în originea axelor de coordonate, precum în figura
4.54(a), liniile de curent sunt cercuri cu centrele pe axa , tangente la axa în
origine, având ecuația

(4.210)

unde este o constantă. De asemenea, liniile de potențial sunt tot cercuri,

ortogonale cu liniile de curent. Și în acest caz, originea reprezintă punctul singular al
potențialului complex definit de ralațiile (4.206) și (4.207). Dacă dipolul nu este plasat
în origine, ci într-un punct oarecare, , potențialul complex definit de
relația (4.206) se poate rescrie în forma (4.211), iar reprezintă punctul singular
al funcției

. (4.211)

Dacă , potențialul complex reprezintă mișcarea unipolară, a cărui

spectru aerodinamic este prezentat în figura 4.55

(4.212)

Fig. 4.55 – Spectrul aerodinamic al mișcării pentru

A (unipol)

176
Componentele vitezei sunt

vr și v (4.213)

Alte mișcări se pot obține prin combinarea (suprapunerea) unor curgeri

descrise de funcții cunoscute, precum cele prezentate în acest paragraf. Astfel,
curgerea în jurul unui cilindru înfinit de lung poate fi determinată prin compunerea
unei mișcări de translație și a unei mișcări produse de un dipol, mișcare detaliată
ulterior.

4.6.4 Mișcări potențiale plane produse de surse și vârtejuri

4.6.4.1 Sursa punctiformă. Sursa distribuită

Sursa punctiformă (concentrată) este definită ca fiind un spațiu infinit mic de
unde izvorăște uniform în toate direcțiile o cantitate de fluid, care raportată la
unitatea de timp definește debitul sursei ( ). În cazul în care , ilustrat în figura
4.56(a), sursa se numește pozitivă, sau negativă pentru , figura 4.56(b).

Fig. 4.56 – Surse, (a) pozitivă, (b) negativă

Liniile de curent sunt drepte care trec prin centrul sursei, iar liniile de
potențial sunt cercuri concentrice cu sursa. Astfel, pentru o sursă punctiformă, viteza
pe direcția radială (v ) este normală pe suprafața unei sfere și are valoarea egală
debitul raportat la suprafața sferei. Viteza într-un punct aflat la o distanță de sursă
este

v (4.214)

177
 Dacă sursa este uniform distribuită în lungul unei drepte se obține cazul unei
mișcări plane, pentru care planul director este perpendicular pe sursă. Fie acesta
( ), ca și pentru mișcările anterioare. Astfel, liniile de curent sunt drepte care trec
prin sursă și sunt paralele cu planul director, iar liniile de potențial sunt cercuri
concentrice cu centrele pe dreapta pe care este distribuită sursa. Viteza pe direcția
radială (v ) este normală pe suprafața laterală a unui cilindru. Pentru o valoare a
debitului ( ) raportat la unitatea de lungime, valoarea vitezei într-un punct aflat la o
distanță de sursa distribuită, pozitivă, este

v (4.215)

având componentele

v v (4.216)

Viteza complexă definită de relația (4.186) devine

v v
(4.217)

Prin integrarea relației (4.217) se obține potențialul complex pentru cazul

unei surse pozitive

(4.218)

funcțiile de potențial ( ) și de curent ( ) având expresiile

(4.219)

Dacă sursa este plasată într-un punct oarecare ( ) atunci

(4.220)

iar reprezintă punctul singular al funcției . Mișcarea este potențială în

planul ( ) cu excepția vecinătății sursei.

178
 Pentru o sursă negativă, potențialul complex este

(4.221)

Potențialul complex al unei surse distribuită pe un segment ( ) de lungime

, precum în figura 4.57, având debitul ( ) corespunzător unui element
infinit mic ( ) se calculează integrând potențialul complex corespunzător unui
element într-un punct

(4.222)

Fig. 4.57 - Sursă distribuită pe un segment

Așadar potențialul total al sursei este

(4.223)

Dacă debitul total este repartizat uniform pe segmentul (OA), atunci

(4.224)

iar potențialul complex defint de relația (4.222) devine

(4.225)

Prin derivare, rezultă viteza complexă

(4.226)

179
 Din punct de vedere fizic, curgerea prin orifici de mici, sau prin fante (vezi
figura 4.58) sunt exemple de mișcări ce pot fi studiate cu ajutorul surselor
concentrate, respectiv considerând surse distribuite. Pentru mișcările plane, debitul
real reprezintă din debitul sursei distriuite, definită anterior, unde este
unghiul diedru al sursei reale.

Fig. 4.58 – Curgerea printr-un orificiu mic, sau printr-o fantă

4.6.4.2 Mișcarea plană produsă de vârtejuri (turbioane)

Mișcarea produsă de un vârtej este inversă celei produse de o sursă. În acest
caz, liniile de potențial sunt drepte care trec prin centrul turbionului, iar liniile curent
de sunt cercuri concentrice cu turbionul. În funcție de sensul de parcurgere al linilor
de curent, vârtejul este considerat pozitiv dacă sensul este cel trigonometric,
respectiv negativ dacă sensul este invers trigonometric.
Astfel, un vârtej rectiliniu infinit, de intensitate , relația (4.172), conduce la
o mișcare plană, a cărui spectru este prezentat în figura 4.59(a).

Fig. 4.59 (a) - Vârtej pozitiv, (b) –vârtej negativ,

plasate în originea sisitemului de coordonate

180
 Viteza indusă de vârtej într-un punct aflat la distanța de origine,

v (4.227)

este normală pe raza vectoare și constantă pe cercul de rază . Componentele

acesteia sunt

v v și v v (4.228)

iar viteza complexă

v v

(4.229)

Prin integrarea relației (4.229) se obține potențialul complex corespunzător

unui vârtej pozitiv

(4.230)

funcțiile de potențial ( ), respectiv de curent ( ) având expresiile

(4.231)

Dacă vârtejul este plasat într-un punct oarecare ( ) atunci

(4.232)

realizându-se astfel translația între sistemele având originile în punctele de

coodonate ( ) și ( ).
Pentru un vârtej negativ, plasat în originea sistemului de coordonate,
potențialul complex este

(4.233)

181
 Relațiile anterioare au fost deduse pentru un firul de vârtej infinit subțire,
rectiliniu și infinit de lung, normal pe planul de vârtej și unde v pentru (pe
axa vârtejului). În realitate (pentru fluidele reale) distribuția de viteze definită de
relația (4.227) este valabilă pentru , figura 4.60, unde este raza nucleului de
vârtej.

Fig. 4.60 – Variația vitezei unui vârtej

Mișcarea este potențială în tot planul mișcării, cu excepția nucleului

vârtejului. În interiorul acestuia ( ) se admite că fluidul se mișcă în bloc (precum
un solid) cu viteza locală

v (4.234)

astfel încât există o valoare constantă a vârtejului .

Similar precum în cazul surselor, se pot considera și vârtejuri distribuite,

precum în figura 4.61(a), pe un spațiu ( ), sau pe un segment ( ) de lungime ,
figura 4.61(b), situație în care putem vorbi de o suprafață sau linie de vârtejuri,
concept cunoscut și sub denumirea de strat de vârtejuri.
Intensitatea vârtejului corespunzător unui element infinit mic ( ) este

(4.235)

Astfel, reprezintă intensitatea vârtejului corespunzătoare unității de

lungime , sau vârtejul elementar corespunzător punctului de abscisă ( ).

182
 Fig. 4.61 - Vârtejuri distribuite

Pentru cazul din figura 4.62(b), potențialul total se obține prin integrarea
potențialului complex al vârtejului elementar

(4.236)

Semnul relației anterioare este dat de orientarea vârtejului, în acord cu

convenția stabilită la începutul acestui paragraf.
Viteza elementară ( v), orientată după direcția axei ( ), indusă în punctul
de abscisă de vârtejul va fi

v (4.237)

iar viteza rezultantă

v (4.238)

După cum a fost menționat în subcapitolul anterior, vârtejul unei particule

rezultă ca efect al discontinuității vitezelor de pe fețele opuse ale particulei. Astfel,
conceptul menționat anterior reprezintă un instrument în analiza curgerii fluidelor,
deoarece permite modelarea suprafețelor de discontinuitate ca straturi de vârtejuri,
precum în cazul suprafețelor solide supuse acțiunii unor fluide în mișcare.
Din punct de vedere fizic, înlocuiriea conturului care definește o suprafață cu
o linie de vârtejuri este dată de existența stratului limită la nivelul suprafeței (concept
detaliat în subcapitolul 5.5), unde efectele vâscozității conduc la o variație a vitezei
pe direcția normală curgerii, implicit și la o vorticitate (distribuită) pe respectiva
supafață.
Un exemplu relevant în acest sens îl reprezintă studiul curgerii în jurul
profilelor aerodinamice subțiri.
183
4.6.4.3 Mișcarea plană compusă dintre o sursă și un vârtej

Un caz frecvent în practică îl constituie mișcarea potențială compusă dintre o

sursă și un vârtej. Potențialul complex al mișcării rezultante se obține prin însumarea
funcțiilor ce reprezintă potențialul complex ale sursei, respectiv al vârtejului,

(4.239)
(

Așadar, funcțiile de potențial ( ), respectiv de curent ( ) au expresiile

(4.240)

(4.241)

Astfel, liniile de potențial și liniile de curent sunt spirale logaritmice

conjugate, figura 4.62(a).

Fig. 4.62 – Mișcarea plană compusă dintre o sursă și un vârtej

În practică, acest tip de mișcare potențială corespunde curgerilor prin

mașinile hidropneumatice de tip radial, figura 4.62(b)

 pompe, compresoare: sursă pozitivă suprapusă peste un vârtej,

 turbine: sursă negativă suprapusă peste un vârtej.

184
4.6.4.4 Mișcarea plană compusă din două surse. Dubletul

Fie două două surse de debite și , plasate în punctele , respectiv .

Potențialul complex al sistemului format din cele două surse este

(4.242)

Dacă sistemul este compus din două surse plane, de debite ( ) egale și de
sensuri opuse, precum în figura 4.63(a), iar distanța dintre surse este , figura
4.63(b), potențialul complex al mișcării devine

(4.243)

Fig. 4.63 – Dipolul: sistemul compus din două surse plane de debite și

Potențialul complex al dipolului (dubletului) se obține atunci când cele două

surse se apropie una de alta, , astfel încât produsul , deci

(4.244)

185
 Aplicând regula lui l'Hospital pentru calculul limitei din relația anterioară, se
obține

Așadar, potențialul complex al dipolului devine

(4.245)

Mărimea se numește momentul dipolului.

4.6.5 Mișcarea în jurul unui contur circular

După cum menționam anterior, curgerea în jurul unui cilindru înfinit de lung
(mișcarea plană în jurul unui contur circular) poate fi determinată prin compunerea
unei mișcări de translație și a unei mișcări produse de un dipol. Deoarece, din punct
de vedere geometric, cercul reprezintă cel mai simplu contur închis, iar orice contur
poate fi transformat într-un cerc cu ajutorul transformărilor conforme, mișcarea în
jurul unui contur circular reprezintă punctul de plecare în studiul mai multor mișcări
cu aplicație practică. Această mișcare poate fi cu, sau fără circulație (mișcare de
roatație în jurul centrului/axei).

4.6.5.1 Mișcarea în jurul unui contur circular fără circulație

Dacă se plasează un dipol, relația (4.245), într-un curent paralel, relația

(4.198), potențialul complex al mișcării rezultante este

v v v
v
(4.246)
v

unde

(4.247)
v

Astfel, funcțiile de potențial ( ) respectiv de curent ( ) au expresiile

186
 v v (4.248)

iar penru rezultă că , deci relația (4.246) reprezintă potențialul

mișcării plane al unui curent de fluid de viteză v în jurul unui cerc, figura 4.64.

Fig. 4.64 – Mișcarea în jurul unui unui contur circular, fără circulație

Componentele vitezei în coordonate polare sunt

vr v v v (4.249)

Astfel, pe cerc ( ) viteza radială este nulă, v , întrucât conturul

cercului reprezintă linie de curent, iar componenta v este

v v (4.250)

Așadar, viteza rezultantă pe conturul cercului are valoarea

v v v v . (4.251)

Viteza este nulă în punctele cercului de pe axa , punctele (de stagnare)

și în figura 4.64 și maximă în punctele cercului de pe axa , v v
Pentru a caracteriza acțiunea unui curent de fluid asupra unui corp se
construiesc diagrame ale variației coeficientului de presiune ( ) definit de relația

187
 v
(4.252)
v

Pentru acest caz

v
(4.253)
v
Variația pe conturul cerului este prezentată în figura 4.65.

Fig. 4.65 – Variația pe conturul cercului, fără circulație

După cum se observă, presiunea este simetric distribuită față de axele

sistemului de referință, deci rezultanta forțelor aerodinamice care acționează asupra
unității de lungime a cilindrului este nulă. Acest rezultat se obține și analitic, prin
integrarea eforturilor de presiune pe suprafața cilindrului de rază și lungime egală
cu unitatea , figura 4.66

Fig. 4.66 – Calculul forțelor de presiune pe suprafața cilindrului

(4.254)
( )

188
 Similar,

(4.255)

Presiunea se determină din relația lui Bernoulli aplicată între două puncte,
dintre care unul în curentul neperturbat (teoretic la infinit) iar celălalt pe conturul
circular

v v

(4.256)
v
v

Așadar, relațiile (4.254) și (4.255) devin*

v (4.257)

v (4.258)

Rezultatul care conduce în ipoteza fluidului ideal, nevâscos la o rezultantă

nulă pe suprafrafața cilindrului este cunoscut ca paradoxul lui d'Alembert, deoarece,
la momentul respectiv (sec. XVIII) era contrar experimentelor, care indicau existența
unei forțe de rezistență pe direcția de curgere a curentului de fluid. Problema a fost
clarificată odată cu dezvoltarea teoriei fluidelor reale.

4.6.5.2 Mișcarea în jurul unui contur circular cu circulație

Mișcarea în jurul unui contur circular cu circulație se obține prin compunerea

mișcării în jurul cercului, ecuația (4.246), cu mișcarea produsă de un vârtej de
intensitate plasat în originea sistemului de coordonate. Pentru cazul unui vârtej
negativ, ecuația (4.233), potențialul complex al mișcării devine

189
 v (4.259)

având viteza complexă

v (4.260)

Funcțiile de potențial și de curent au expresiile

v (4.261)

v
(4.262)
v

În expresia funcției de curent din relația anterioară a fost introdusă și

constanta pentru ca pe conturul cercului ( ) să fie îndeplinită
condiția (cercul să fie linie de curent). Componentele vitezei sunt

v v v v (4.263)

având pe conturul cercului valorile

v v 2v
(4.264)
v v v 2v

În acest caz, punctele de stagnare sunt plasate simetric față de axa verticală,
precum în figura 4.67, sub unghiurile și definite de relația

v v (4.265)
v

fiind este îndeplinită și condiția

v (4.266)

Dacă se cunosc coordonatele punctelor de stagnare, atunci

190
 v (4.267)

Pentru se obține spectrul aerodinamic al mișcării fără ciculație, caz în

care și .

Fig. 4.67 – Mișcarea în jurul unui unui contur circular, cu circulație ( v )

Pentru cazurile în care v , punctele de stagnare

coincid, iar , după cum este prezentat în figura 4.68.
În cazul în care v punctele de stagnare nu se mai găsesc pe
conturul cercului, iar spectrul aerodinamic al curgerii arată precum în figura 4.69.
Astfel, se găsește în exteriorul cercului, iar în interiorul cercului, ambele puncte
situîndu-se pe axa ordonatelor.

Fig. 4.68 – Mișcarea în jurul unui unui contur circular, cu circulație ( v )

191
 Fig. 4.69 – Mișcarea în jurul unui unui contur circular, cu circulație ( v )

Determinând presiunea din relația lui Bernoulli

v
v (4.268)

se pot calcula componentele rezultantei forțelor de presiune ce acționează pe

suprafața circulară corespunzătoare unității de lungime. Astfel

(4.269)

și paradoxul lui d'Alembert este valabil și în acest caz, iar

v (4.270)

Relația (4.270) exprimă matematic una dintre teoremele fundamentale ale

aerodinamicii, respectiv teorema Kutta-Jukowski.

Forța de sustentație care acționează asupra unui corp plasat într-un curent de
fluid este direct proporțională cu circulația care se dezvoltă în jurul acestuia.

192
 A fost numită după matematicianul german Martin Wilhelm Kutta și fizicianul
rus Nikolai Jukowski, care au dedus-o, independent, la începutul secolului XX.
În formă vectorială relația (4.270) devine

v (4.271)

4.6.5.2 Mișcarea în jurul unui contur circular cu circulație într-un sistem oarecare

Dacă sistemul de referință nu este plasat în centrul cercului ci într-un punct

oarecare ( ), precum în figura 4.70, atunci , iar potențialul complex al
mișcării în jurul cercului cu circulație (ecuația 4.259) devine

v ln (4.272)

De asemenea, dacă direcția curentul de fluid neperturbat face cu orizontala

un unghi (de atac) , atunci

. (4.273)

Fig. 4.70 – Mișcarea raportată la un sistem de referință oarecare

Potențialul complex al mișcării în jurul cercului cu circulație, raportată la un

sistem de referință oarecare devine

v (4.274)

193
4.6.6 Metoda transformărilor conforme

Transformările conforme reprezintă o medodă de rezolvare a problemelor de

mecanica fluidelor modelate ca fiind mișcări potențiale plane. O curgere poate fi
studiată prin această metodă prin transformarea domeniului ( ) în care se produce,
într-unul ( ) căruia i se cunoaște potențialul complex, după cum este reprezentat în
figura 4.71.

Fig. 4.71 – Transformarea conformă

O transformare se numește conformă dacă funcția

este olomorfă (continuă, uniformă și derivabilă) în punctele domeniului și derivata
acesteia este nenulă.
Transformările conforme au proprietatea de a păstra unghiurile dintre două
linii care se intersectează, deci mișcarea potențială corespunzătoare domeniului ,
descrisă de potențialul complex , se va transforma în
domeniul tot într-o mișcare potențială, descrisă de potențialul complex
.
Între vitezele din cele două planuri, v v , respectiv
există relația
v v
(4.275)

De asemenea, circulația și fluxul nu se modifică prin transformarea conformă,

deci sunt egale în cele două planuri, , respectiv

(4.276)

unde ( ) și ( ) sunt curbele (linii de curent) care definesc domeniile , respectiv .

194
 Un exemplu de transformare conformă este transformarea Jukowski, definită
de relația

(4.277)

care transformă cercul de rază " " cu centrul în originea sistemului ( ) într-un
segment de dreaptă în planul , de lungime " ", plasat pe axa , simetric
față de , după cum este prezentat în figura 4.72.

Fig. 4.72 – Transformarea conformă Jukowski

Într-adevăr, pentru punctele de pe conturul cercului din planul

( ) rezultă

(4.278)

care reprezintă ecuația unui segment pe axa în planul

(4.279)

partea imaginară a numărului complex fiind nulă ( ). Astfel, pentru

punctul din planul devine în planul

punctul din planul devine în planul
punctul din planul devine în planul
punctul din planul devine în planul

195
 Așadar, când variază între și , rezultă că variază între " " și "- ",
deci semicercul superior este reprezentat de partea superioară a segmentului ( )
în planul transformat. Analog, semicercul inferior este reprezentat de partea
inferioară a segmentului ( ).
În funcție de poziția centrului cercului în planul ( ) (abateri mici față de
originea sistemului), transformarea Jukowski poate face conversia conturului circular
într-un

 profil în arc de cerc, precum în situația din figura 4.73(a),

 profil simetric, figura 4.73(b),
 profil oarecare figura 4.73(c).

Fig. 4.73 – Transformarea conformă Jukowski

Pentru studiul unor curgeri complexe se pot utiliza serii de transformări

conforme cunoscute.

196
4.6.7 Relațiile Blasius-Ceaplîghin

Cu ajutorul relațiile Blasius-Ceaplîghin se pot calcula forța și momentul

datorită eforturilor de presiune, cu care un curent de fluid acționează asupra unui
corp, când se cunoaște potențialul complex al mișcării.

Fig. 4.74 – Forța elementară rezultantă asupra unui corp de contur ( )

Fie mișcărea potențială în jurul unui corp definit de conturul ( ), precum în

figura 4.74.

4.6.7.1 Rezultanta forțelor de presiune care acționează asupra unui element de

contur ( ) este , având componentele

(4.280)

Asemănător vitezei complexe, corespunzătoare potențialului complex al

mișcării, se definește forța elementară complexă

(4.281)

unde este conjugatul lui .

Rezultanta pe întreg conturul ( ) se determină prin integrare

(4.282)

197
 Valoarea presiunii ( ) din punctul corespunzător elementului de contur se
determină din ecuația lui Bernoulli, precum în relația (4.256), deci

v v v v v
(4.283)

iar relația (4.282) devine

v v

(4.284)

v v

Din relația (4.187) ce exprimă modulul vitezei complexe

v v v v v v v

rezultă că forța complexă ( ) poate fi exprimată și în forma

v v v v v v (4.285)

Deoarece curba ( ) este și linie de curent, deci v v

v v , relația (4.176), rezultă că pe conturul solidului

v v v v

v v v v v v v v (4.286)

v v v v

Așadar, relația (4.285) poate fi exprimată și în forma

v v v v v v (4.287)

echivalentă cu

(4.288)

relație cunoscută ca prima formulă Blasius-Ceaplîghin.

198
4.6.7.2 Momentul elementar față de originea sistemului de axe este definit de
expresia

(4.289)

unde reprezintă partea reală a numărului complex

Ținând cont de (4.281), , relația anterioară este

echivalentă cu

(4.290)

Prin integrare se obține momentul rezultant al forțelor de presiune

(4.291)

care reprezintă a doua formulă Blasius-Ceaplîghin.

În cazul mișcării potențiale cu circulație în jurul unui contur circular descrisă

de relația (4.259) se obține

v v

v
(4.292)
v
v

Având în vedere că (Ion Crăciun, Capitole de matematici speciale, Editura

PIM, Iași 2007, pg. 182)

(4.293)

199
se obțin următoarele rezultate aplicând formulele Blasius-Ceaplîghin

v v

(4.294)
v

care coincid cu rezultatele soluțiile calculate în paragraful 4.5.6.2, relațiile (4.269) și

(4.270).
Din a doua formulă Blasius-Ceaplîghin rezultă pentru mișcarea potențială
descrisă de (4.259) că momentul în raport cu originea este nul.

v (4.295)

4.7 CURGEREA FLUIDELOR IDEALE COMPRESIBILE

După cum am menționat și în paragraful referitor la comportamentul

mecanic al fluidelelor, acestea pot suferi deformații oricât de mari sub acțiunea unor
forțe relativ mici, datorită coeziunii reduse dintre molecule, care în cazul gazelor este
aproape nulă. Astfel, gazele ocupă întregul volum al recipientelor care le conțin, deci
nu au volum constant, în consecință densitatea lor este variabilă, putând fi
comprimate.
Curgerea gazelor este însoțită în general și de procese termodinamice, ca
urmare a faptului că parametrii fundamentali ce le definesc starea fizică (parametrii
de stare), presiunea ( ), densitatea ( ) și temperatura ( ) sunt interdependenți.
Matematic, această dependență se exprimă în forma unei funcții , sau
(4.296)

explicitând unul dintre parametri în funcție de ceilalți doi, funcțiile (4.296) fiind
continue, deci și derivabile, în acord cu ipoteza în care un fluid este mediu continuu.
Astfel

(4.297)

deci funcțiile care descriu parametrii de stare sunt diferențiale totale.

200
 Relația care definește dependența dintre parametrii de stare pentru gazele
perfecte este ecuația de stare Clapeyron-Mendeleev

(4.298)

unde constanta caracteristică a gazului studiat,

volumul specific (unității de masă),
constanta universală a gazelor,

[ ] masa gazului,
masa molară a gazului.

Pe lângă ecuația de stare, în studiul mișcării gazelor se mai utlizează și

principiile termodinamicii.

4.7.1 Principiul I al termodinamicii

Principiul I al termodinamicii reprezintă principiul conservării energiei pentru
sisteme termodinamice și într-o primă formă poate fi enunțat după cum urmează.

Variația energiei unui sistem în timpul unei transformări este egală cu

energia pe care sistemul o primește din exterior.
Acest principiu introduce conceptul de energie internă, notată cu " ", sau cu
" " pentru unitatea de masă, reprezentând suma dintre energia cinetică internă
datorată mișcării moleculelor și energia internă potențială datorată forțelor
intermoleculare. Pentru un gaz ideal, forțele de atracție intermoleculare sunt
neglijabile, astfel încât într-o transformare fără schimb de masă (sistem
termodinamic închis), energia internă este egală cu energia cinetică a moleculelor și
poate fi exprimată cu relația

(4.299)

unde reprezintă variația (modificarea) energiei cinetice a moleculelor

gazului,
este căldura schimbată de sistem cu mediul exterior; se consideră
dacă sistemul primește căldură din exterior și în
cazul în care sistemul cedează căldură,

201
 reprezintă lucrul efectuat de sistem (asupra mediul exterior), caz în
care asemeni căldurii cedate, sau lucrul mecanic efectuat
asupra sistemului și în acord cu convenția adoptată .

Relația anterioară nu reprezintă o diferențială totală exactă, indicând doar

modificarea energiei interne datorită căldurii primite din exterior și a lucrului
mecanic schimbat cu exteriorul. În termodinamică, pentru a evidenția diferențele
dintre mărimile de stare (presiune, temperatură, densitate, energie) de mărimile de
proces (căldură și lucru mecanic), relația care exprimă primul principiu al
termodinamicii se scrie în forma

(4.300)

Din punct de vedere al calcului integral, " " și " " operează similar, dar
rezultatele sunt diferite

ă (4.301)

ă (4.302)

Astfel, dacă pe parcursul unui proces (finit) sistemul revine într-o stare dată,
atunci și parametrii de stare revin la valorile corespunzătoare respectivei stări, deci
integrala pe un contur închis a diferențialei unui parametru de stare este nulă

(4.303)

în timp integrala pe un contur închis a unei mărimi de proces este o cantitate finită,
nenulă.

Pentru situația în care un sistem care primește căldură din exterior ( )

și efectuază lucru mecanic ( ), ilustrat în figura 4.75 în cazul unui gaz în
interiorul unui cilindru cu piston, ecuația (4.299) care descrie primul principiu al
termodinamicii este

(4.304)
formă în care primul principiu poate fi interpretat astfel: cantitatea de căldură
introdusă din exterior într-un gaz se regăsește în variația energiei cinetice a
moleculelor acestuia și în lucrul mecanic efectuat de gaz în exterior.

202
 Pentru unitatea de masă, relația anterioră se rescrie în mărimi specifice

(4.305)

Fig. 4.75 – Lucrul mecanic efectuat de sistem

Pentru situația ilustrată în figura 4.75, la o deplasare a pistonului pentru

care variația presiunii poate fi neglijată, lucrul mecanic efectuat este

(4.306)
sau
pentru unitatea de masă), (4.307)
unde este forța cu care gazul acționază asupra pistonului,
reprezintă presiunea gazului,
este aria pistonului și
variația de volum a gazului.

Așadar, lucrul mecanic este reprezentat de comprimarea sau destinderea

volumului inițial de gaz, iar relația (4.305) devine

(4.308)

La nivel macroscopic, energia cinetică a moleculelor gazului se manifestă prin

temperatura acestuia, (energie mare temperatura ridicată), legătura dintre
acestea fiind exprimată de relația (teoria cinetico-moleculară a gazelor)

(4.309)

unde este numărul gradelor de libertate ale moleculelor gazelor

pentru gazele monoatomice, precum He (heliu), Ar (argon),

Ne (neon) etc.
pentru gazele biatomice, precum (hidrogen), (oxigen),
(azot) etc.
pentru gazele poliatomice.

203
4.7.2 Călduri specifice
4.7.2.1 Căldura specifică la volum constant
Dacă în relația (4.308) exprimăm variația energiei interne în funcție de
temperatură, de care depinde exclusiv, rezultă

(4.310)

Pentru situațiile în care variația de volum este nulă, , relația anterioară

devine

(4.311)

unde reprezintă căldura specifică la volum constant.

Astfel
, pentru unitatea de masă, (4.312)
sau
, petru o masă de gaz, (4.313)

deci poate fi interpretată ca reprezentând căldura necesară pentru a crește cu

temperatura unei mase de gaz, la volum constant.

4.7.2.2 Căldura specifică la presiune constantă

Pentru definirea căldurii specifice la presiune constantă, se exprimă ( )
din relația

(4.314)

De asemenea, din ecuația de stare

(4.315)
așadar,
(4.316)

Înlocuind (4.316) în (4.310) rezultă

(4.317)

care pentru procese la presiune constantă ( ) devine

(4.318)

204
unde este căldura specifică la presiune constantă, reprezentând căldura necesară
pentru a crește cu temperatura unei mase de gaz, la presiune constantă.
Căldurile specifice se pot determina experimental, valorile obținute fiind în
acord cu cele deduse utilizând teoria cinetico-moleculară. Din relațiile (4.309), (4.312)
și (4.318) rezultă

(4.319)

Raportul dintre căldura specifică la presiune constantă și căldura specifică la

volum constant definește exponentul adiabatic ( )

(4.320)

Astfel,
pentru gazele monoatomice ( ),
00 pentru gazele biatomice ( ),
pentru gazele poliatomice ( ).
Din relațiile (4.319) și (4.320) rezultă

(4.321)

4.7.3 Funcții de stare ale gazelor

Pe lângă proprietățile fundamentale, presiune, densitate și temperatură,
starea gazelor mai poate fi caracterizată și cu ajutorul unor mărimi care derivă din
cele fundamentale, numite și funcții de stare. Acestea sunt energia internă, definită
anterior, entalpia și entropia.
4.7.3.1 Entalpia
Entalpia se notează uzual cu pentru un gaz de masă , sau cu pentru
, situație în care este o mărime specifică (unității de masă).
Reprezintă suma dintre energia internă și energia potențială de presiune

(4.322)

O altă interpretare a entalpiei este aceea că reprezintă conținutul total de

căldură dintr-un sistem pentru o presiune dată ( ).

205
 Într-adevăr, calculând diferențiala se obține

(4.323)

În funcție de căldurile specifice, relația (4.322) devine

(4.324)

iar în funcție de exponentul adiabatic

(4.325)

4.7.3.2 Entropia
Pentru definirea funcției care definește entropia se pornește de la relația
(4.317)

(4.326)

După cum am menționat și la începutul subcapitolului, nu este o

diferențială totală exactă. Într-adevăr,

(4.327)

deoarece (exprimată cu relația (4.319)) nu depinde de presiune, deci

, în timp ce volumul specific este o funcție de temperatură (din ecuația
de stare, ) și în consecință .
Relația (4.326) devine o diferențială totală exactă ( ) prin înmulțirea cu
factorul integrant ( )

(4.328)

Mărimea notată cu " " pentru unitatea de masă (sau " " pentru o masă de
gaz) se numește entropie. Prin integrare între valorile inițiale ( ) și ( ) rezultă

206
 (4.329)

relație echivalentă și cu (E. Carafoli, V. N. Constatinescu, Dinamica Fluidelor

Compresibile, Editura Academiei, București 1984, pg. 32)

(4.330)

Așadar, tranformarea în care conduce la o variație nulă a

entropiei, motiv pentru care se numește și tranformare izentropică. Pentru gazele
ideale, transformările izentropice sunt și adiabatice, fără schimb de căldură datorită
frecării cu mediul exterior .
Variația entropiei reprezintă un indicator al nivelului energetic corespunzător
cantității de căldură schimbată între două sisteme. Pentru un sistem izolat, entropia
acestuia crește în timpul unei transformări reale (ireversibilă)

(4.331)

Aceasta constituie expreia generală a celui de al doilea principiu al

termodinamicii conform căruia, în cazul a două corpuri, căldura nu poate trece în
mod natural de la corpul cu temperatură mai mică la cel cu temperatura mai mare.

4.7.4 Ecuația energiei totale a fluidelor în mișcare permanentă

După cum a fost determinată, ecuația lui Bernoulli (4.57)

(4.332)

reprezintă o formă particulară a principiului conservii energiei aplicat unității de masă

a unui fluid în mișcare, când acesta nu schimbă energie (mecanică) cu mediul
înconjurător, . În situația în care există schimb de energie mecanică cu
exteriorul, , cu relația anterioară devine

(4.333)

De asemenea, dacă există și schimb de căldură, conform primului principiu al

termodinamicii

207
 (4.334)

Prin însumarea relațiilor (4.333) și (4.334) rezultă ecuația energiei totale a

unității de masă a unui fluid în mișcare, care poate fi exprimată într-una din formele

(4.335)

Pentru gaze, variația energiei potențiale de poziție este neglijabilă în

raport cu celelalte variații, . De asemenea, în condițiile unei evoluții
adiabatice (fără disipație de căldură datorită frecării) variația căldurii și schimbul de
energie mecanică cu exteriorul sunt nule, . Astfel, ecuația energiei
totale ia forma (simplificată)

(4.336)

care prin integrare devine

(4.337)

sau exprimând entalpia cu relația (4.325)

(4.328)

4.7.5 Mișcarea fluidelor prin conducte cu secțiune variabilă. Viteza critică

În ipoteza unei evoluții adiabatice (fără frecare), ecuațiile care descriu
curgerea unui fluid compresibil sunt

 ecuația de stare, variație adiabatică (2.42)

(4.339)

208
  ecuația continuității (4.30)

(4.340)

 ecuația de mișcare (4.63), care pentru devine ecuația presiunii

totale, unde pentru variația adiabatică

(4.341)

În formă diferențială, ecuațiile anterioare se scriu

(4.342)

unde reprezintă viteza de propagare a sunetului într-un mediu fluid, relația (2.26),

(4.343)

(4.344)

Din ecuația (4.342) rezultă

(4.345)

iar din ecuația (4.344)

(4.346)

așadar

(4.347)

Înlocuind (4.347) în (4.343) se obține

(4.348)

unde reprezintă numărul Mach, relația (2.27).

209
 Din ecuația (4.348), rezultă că pentru curgeri subsonice ( ),
unei creșteri de secțiune ( ) îi corespunde o scădere a vitezei ( ), sau o
descreștere a secțiunii de curegere conduce la o creștere a vitezei, după cum se
poate observa și din relația lui Bernoulli aplicată fluidelor incompresibile, care la
limită corespunde situațiilor .

Fig. 4.76 – Curgerea prin conducte de secțiune variabilă

În schimb, pentru curgerile supersonice ( ), o creștere de

viteză corespunde unei variații pozitive de secțiune, după cum este ilustrat
comparativ în figura 4.76.
Așadar, se pot obține curgeri cu viteze supersonice prin combinarea unui
difuzor cu un confuzor, aranjament cunoscut ca ajutajul Laval, figura 4.77, după
numele inginerului suedez Gustaf de Laval (1845 1913) care l-a inventat.

Fig. 4.77 – Ajutajul Laval

Valoarea maximă a vitezei în secțiunea de evacuare a ajutajului Laval se

determină aplicând ecuația energiei (4.337) între secțiunile acestuia,

(4.349)

Viteza este maximă în secțiunea (2) dacă , deci

210
 (4.350)

Pentru un fluid a cărui curgere pornește din repaus (

rezultă

(4.351)

deci mișcarea unui fluid compresibil în condiții adiabatice are o viteză maximă, pe
care nu o poate depăși și care este mai mare decât cea a sunetului.
Ajutajele Laval sunt utilizate la construcția ajutajelor turbinelor cu gaze și la
construcția motoarelor cu reacție. Sunt astfel concepute încât în secțiuea minimă se
obține o valoare a vitezei corespunzătoare unui număr Mach egal cu unitatea, numită
și viteză critică, . Similar, parametrii pentru care se numesc critici.
Determinarea vitezei critice se face aplicând relația lui Bernoulli (4.349) între
secțiunea minimă și cea de evacuare, deci și .
Similar ecuației (4.350) se obține

(4.352)

Admițând că fluidul pornește din repaus, viteza maximă este dată de relatia
(4.351), așadar

(4.353)

În cazul aerului ( ) se obține

4.7.6 Transmiterea perturbațiilor în fluidele compresibile

Pentru studiul modului în care sunt transmise pe o direcție perturbațiile în
interiorul fluidelor, se consideră mai întâi cazul unui fluid compresibil barotrop, în
repaus în interiorul unui cilindru (nedeformabil), figura 4.78, asupra căruia pistonul

211
exercită la un moment dat o variație de presiune , care provoacă la rândul ei
perturbații în densitatea fluidului ( ) și în viteza acestuia ( ).

Fig. 4.78 – Transmiterea perturbațiilor în interiorul fluidelor

Neglijând forțele masice (foarte mici în raport cu cele de presiune în cazul

gazelor) ecuația de mișcare (4.46) a fluidului pe direcția devine, notând ,

(4.354)

Pentru un fluid barotrop, a cărui densitate depinde exclusiv de presiune,

relația anterioară poate fi scrisă și în forma

(4.355)

unde reprezintă densitatea medie a volumului de fluid perturbat, pe distanța

(4.356)

De asemenea, reprezintă viteza de propagare a perturbațiilor.

Astfel, (4.355) poate fi scrisă în forma (N. Jukowski)

(4.357)
care arată că într-un fluid, orice variație de viteză produce o variație de presiune
de sens opus, care care se transmite cu o viteză .
Determinarea vitezei ( ) de propagare a perturbațiilor se face din ecuația de
continuitate (4.33) pentru (aria pistonului)

212
 (4.358)

Exprimând din ecuația (4.357) rezultă

(4.359)

Așadar, viteza de propagare a unei perturbații de presiune într-un fluid este

egală cu viteza de propagare a sunetului în respectivul fluid, iar relația lui Jukowski
devine

(4.360)

Generalizând pentru transmiterea unidimensională a perturbațiile, rezultă că

o perturbație produsă într-un punct oarecare din interiorul unui fluid se propagă în
toate direcțiile cu viteza sunetului. Pentru o sursă (de perturbații) în repaus față de
fluid, undele de presiune generate de aceasta sunt cercuri concentrice în cazul
mișcărilor plane, figura 4.79, sau sfere pentru mișcările tridimensionale.

Fig. 4.79 – Propagarea undelor generate de o sursă staționară

Modul de propagare al undelor se modifică în cazul în care sursa are o viteză

( ) relativă la cea a fluidului, când se disting următoarele situații

 , care corespunde curgerilor subsonice; viteza de transmitere

a perturbațiilor este mai mare decât cea a sursei, astfel încât apare un decalaj
între poziția sursei și cea a frontului de propagare a undelor, după cum este
ilustrat în figura 4.80.

213
 Fig. 4.80 – Propagarea undelor în regim subsonic

 , care corespunde curgerilor sonice; nu există decalaj între

poziția sursei și frontul de propagare a undelor figura, 4.81 (a), care
reprezintă și limita de formare a conului Mach, figura 4.81 (b),
 , care corespunde curgerilor supersonice; viteza sursei fiind
mai mare decât cea de propagare a undelor, acestea se vor situa în urma
sursei, în interiorul unei suprafețe care formează conul Mach (sau unda
Mach) tangent la suprafețele undelor (sferice).

Fig. 4.81– Propagarea undelor în regim supersonic

Unghiul la vârf al acestui con se poate calcula din relația

(4.361)

214
 Așadar, în cazul unei mișcări supersonice, spațiul mișcării poate fi împărțit în
două zone: cea neperturbată din exteriorul conului Mach și cea perturbată în
interiorul acestuia. Astfel, undele acustice pot fi sesizate de un observator doar dacă
acesta se află în interiorul conului Mach.

4.7.7 Unde de șoc

În paragraful anterior a fost studiat modul de transmitere al perturbațiilor cu
variații mici ale parametrilor caracteristici, , , ..., discontinuitățile fiind
de mică întensitate, unda numindu-se simplă normală.
Dacă după traversarea zonei de discontinuitate parametrii caracteristici
gazului suferă modificări semnificative, după cum este ilustrat în figura 4.82, atunci
zona de discontinuitate reprezintă o undă de șoc. Conul Mach reprezentă o astfel de
zonă de discontinuitate, la traversarea căreia au loc variații mari ale parametrilor
fluidului.
Undele de șoc plane, analizate în continuare, pot fi clasificate în

 normale, când planul undei este perpendicular pe direcția de mișcare

a unui fluid și unda șoc nu modifică direcția curentului de
fluid și
 oblice, când planul undei nu este perpendicular pe direcția
curentului de fluid, care își schimbă direcția după traversarea
planului undei de șoc, figura 4.83.

În multe dintre situațiile reale aspectul undelor de șoc este unul mixt.

4.7.7.1 Unda de șoc normală. Relațiile Hugoniot - Rankine

Se consideră cazul unui curent de fluid care traversează o undă de șoc
normală, precum în figura 4.82, unde cu indice "1" sunt notați parametrii în amonte
de unda de șoc și cu indice "2" în aval.

Fig. 4.82– Variația parametrilor fluidului la traversarea undei de șoc normale

Considerând aria secțiunii curentului constantă ( ) și evoluția

ediabatică cu exponentul , mișcarea fluidului este descrisă de următoarele ecuații

215
  ecuația continuității

(4.362)

 presiunii totale

(4.363)

 teorema impulsului

(4.364)

Acestea formează un sistem care permite determinarea parametrilor într-una

din secțiunile cuurgerii, amonte sau aval, dacă sunt cunoscuți ceilalți parametri.
Astfel, ținând cont de ecuația continuității, relația (4.364) poate fi scrisă și în forma

(4.365)

care prin înmulțire cu ( ) devine

(4.366)

Exprimând ( ) din (4.363), relația anterioară devine

(4.367)

iar prin separarea presiunilor, aceasta poate fi scrisă și în forma

(4.368)

sau

(4.369)

216
 Relațiile (4.368) și (4.369) sunt cunoscute ca ecuațiile Hugoniot - Rankine, sau
ecuațiile adiabatei de șoc, deoarece după cum se observă, dependența dintre
presiuni și densități în acest caz este diferită de cea care descrie evoluțiile adiabatice
fără unde de șoc, (2.42).
Dacă în relația (4.369) raportul presiunilor tinde către zero, ,
atunci raportul densităților are valoarea maximă

(4.370)

care în cazul aerului ( ) conduce la .

Variația temperaturilor este dată de relația

(4.371)

4.7.7.2 Unda de șoc oblică

După cum menționam anterior, în cazul undelor oblice direcția curentului nu
este perpendiculară pe planul undei, situație ilustrată în figura 4.83.

Fig. 4.83– Variația parametrilor fluidului la traversarea undei de șoc normale

Notând cu unghiul de deviație al peretelui care produce unda de șoc oblică

și cu " " unghiul pe care-l face direcția inițială a curentului cu planul undei, atunci
componentele vitezelor v și v (amonte, respectiv aval de undă) au următoarele
componente după normala și o paralelă la planul undei

v v , v v , (4.372)
v v v v ,
(4.373)
v v v v .

217
 Exprimând viteza v în funție de componentele în raport cu direcția
curentului inițial și normala la aceasta

v , v , (4.374)

relațiile (4.373) devin

v v ,
(4.375)
v v .

Ecuația de continuitate, ecuația presiunii și teorema impulsului formează un

sistem din care se pot determina necunoscutele v , și

 ecuația continuității (pe direcție normală)

v v (4.376)

 ecuația presiunii totale

(4.377)

 teorema impulsului (pe direcție normală)

(4.378)

 teorema impulsului (pe direcție tangențială)

v v v v (4.379)

Din ecuațiile (4.376) și (4.379) rezultă că vitezele tangențiale sunt egale

v v v (4.380)

astefel încât relațiile (4.372) și (4.375) conduc la

v (4.381)

deci
v v v
(4.382)
v
unghiul fiind o cunoscută constructivă.

De asemenea, ținând cont de relația (4.380), ecuațiile anterioare devin

asemeni celor din cazul undei de șoc normale, deci relațiile Hugoniot-Rankine își
păstrează forma și în cazul undei de șoc oblice.
218
 Relațiile determinate în ipoteza fluidului ideal în acest subcapitol își păstrează
forma și pentru fluidele reale. Diferențele dintre rezultatele teoretice și cele
corespunzătoare situațiilor reale se datorează modificării valorilor exponenților
evoluțiilor adiabatice sau politropice, aceștia având valori ușor diferite față de cele
determinate teoretic.
De exemplu, în cazul aerului, exponentul adiabatic are următoarele valori

 pentru aer, considerat fluid ideal și

 pentru fluidul real.

Curgerea fluidelor compresibile este tratată pe larg în monografia autorilor

Carafoli E., Constantinescu V.N., "Dinamica Fluidelor Compresibile", Editura
Academiei Române, București, 1984.

219
 5. DINAMICA FLUIDELOR REALE

5.1 GENERALITĂȚI

În dinamica fluidelor reale intervine proprietatea de vâscozitate, care se

manifestă prin apariția unor eforturi tangențiale de frecare între straturile alăturate
de fluid, precum și între fluid și suprafețele solide cu care acesta vine în contact.
Astfel, dacă în cazul fluidelor ideale viteza particulelor la nivelul unei
suprafațe solide se consideră tangentă la aceasta, precum în figura 5.1, în cazul
fluidelor reale, existența eforturilor tangențiale de frecare vâscoasă ( ) are ca efect
modificarea mobilității particulelor și implicit a profilului de viteze la nivelul
suprafețelor corpurilor aflate în mișcare relativă față de fluide, după cum este ilustrat
în figura 5.2.

Fig. 5.1 – Profilul de viteze într-un Fig. 5.2 – Profilul de viteze într-un
fluid ideal fluid real

Zona în interiorul căreia viteza relativă a fluidului crește de la zero (pe

suprafața solidului, datorită proprietății de adeziune a fluidelor la suprafețele solide
cu care vin în contact) la valoarea corespunzătoare curentului de fluid neperturbat de
prezența corpului se numește strat limită.

5.1.1 Experimentele lui Reynolds. Curgeri laminare și curgeri turbulente

Curgerea fluidelor reale se poate produce în două regimuri distincte de

mișcare din punctul de vedere al structurii fizice a acestora. Existența acestor două
regimuri a fost pusă în evidență de fizicianul Osborne Reynolds, cu ajutorul unei
instalații experimentale care în prezent îi poartă numele și a cărei schemă de
principiu este prezentată în figura 5.3.
Aparatul lui Reynolds constă dintr-un rezervor de nivel constant, alimentat cu
un apă, căruia i se atașează o conductă de golire, de diametru ( ), transparentă,
prevăzută cu un robinet pentru reglarea debitului, respectiv a vitezei apei (v) prin
220
conductă. Pentru a putea vizualiza traiectoriile particulelor de apă, în conducta de
golire este introdus un tub subțire prin care curge un lichid colorat, dintr-un recipient
aflat în partea superioară.

Fig. 5.3 – Schema de principiu a "aparatului Reynolds"

Experimentele au relevat faptul că

- la viteze mici de golire, curgerea firului de lichid colorat nu este perturbată de
curgerea lichidului din rezervor (figura 5.4): curgere laminară;
- la viteze mari cele două lichide se amestecă turbulent (figura 5.5): curgere
turbulentă.

Fig. 5.4 – Curgere laminară Fig. 5.5 – Curgere turbulentă

Trecerea de la un regim de curgere la altul se face pentru aceeași valoare a

raportului, denumit uzual număr Reynolds,
v
v (5.1)

unde următoarele reprezintă

densitatea lichidului,
vâscozitatea dinamică a lichidului,

221
 vâscozitatea cinematică a lichidului,
v viteza de curgere,
diametrul conductei de golire; reprezintă dimensiunea caracteristică
curgerii; pentru conducte cu secțiune necirculară se utilizează
diametrul hidraulic, .
Numărul Reynolds este un parametru adimensional, cunoscut și ca
invariantul Reynolds sau criteriul Reynolds, fiind utilizat pentru caracterizarea mișcării
unui fluid vâscos.
În cazul apei, în practica curentă sunt acceptate următoarele valori pentru
stabilirea celor două regimuri distincte de curgere. Astfel, pentru regimul
este unul laminar, iar pentru regimul este turbulent complet dezvoltat.
Aceaste valori depind de o serie de factori precum gradul inițial de turbulență al
curentului de fluid, rugozitatea peretelui conductei, sau geometria instalației.
Pentru numere Reynolds în intervalul regimul de curgere
este unul de tranziție, denumit și (turbulent) de tranziție. Aspectul traiectoriilor
particulelor de fluid este unul oscilant, după cum este sugerat în figura 5.3. De
asemenea, acest regim este caracterizat și de o instabilitate ridicată, pe traseul
conductei putând fi vizualizate atât zone de curgere laminară cât și de curgere
turbulentă, care pot alterna.
Trecerea de la regimul laminar la cel turbulent are loc dacă perturbațiile din
curentul de fluid acumulează energie mai rapid decât cedează prin frecare vâscoasă,
deoarece, din punct de vedere fizic, acest parametru reprezintă tocmai raportul
dintre forțele masice inerțiale ( ) și forțele de frecare vâscasă ( ) care acționeză
asupra particulelor de fluid. Pe direcția de curgere

v v v
v v
v (5.2)
v v

Dacă mișcarea este lentă, forțele de inerție sunt neglijabile, iar numărul
Reynolds tinde căte zero, . Odată cu creșterea vitezei, forțele de frecare devin
neglijabile în raport cu cele de inerție, care devin dominante, caz în care numărul
Reynolds tinde (teoretic) căre infinit, . Așadar, influența acestui parametru
asupra mișcării unui fluid scade odată cu creștrea valorii , fapt relevat și de
experimente, precum în cazul curgerii bidimensionale în jurul unui cilindru, ale cărei
rezultate sunt prezentate schematic în figura 5.6. Astfel, la numere Reynolds foarte
mici fluidul parcurge întreg conturul cilindrului, după cum este figurat în cazul (a).

222
 Fig. 5.6 – Curgerea în jurul unui cilindru în funcție de Re

Odată cu creșterea numărului Reynolds, în spatele cilindrului apar mai întâi

două vârtejuri simetrice fată de axa mișcării, cu sensuri de rotație opuse, care cresc
cu valoarea , după cum este ilustrat în figurile (b) și (c). Pentru valori apropiate de
, din vârtejurile inițiale se desprind altele, formarea acestora având un
caracter alternant, precum în figura (d), numită și alee de vârtejuri von Kármán,
denumită după Theodore von Kármán. Conform datelor obținute de acesta, curgerea
este stabilă pentru un raport ( ) = 0.281, unde reprezintă distanța dintre nucleele
vârtejurilor, măsurată de direcția normală curgerii, iar este distanța dintre două
vârtejuri succesive. Pentru valori ale de ordinul , vârtejurile se
micșorează și devin neregulate, formând în spatele cilindrului o zonă de recirculare,
cvasistabilă, precum în cazul cazul (e). Zona de recirculare se micșorează senificativ și
devine stabilă pentru valoarea critică (numită și de automodelare) ,
figura (f). Ansamblul vârtejurilor care se formează la curgerea unui fluid peste un
corp se mai numește și trenă de vârtejuri. Dimensiunea caracteristică curgerii,
utilizată în calculul pentru cazurile prezentate anterior, este diametrul cilindrului.
Relația (5.1) se poate scrie și sub forma (generală)
v
(5.3)

unde reprezintă o dimensiune caracteristică curgerii.

223
 În general, pentru cazul curgerilor exterioare, dimensiunea caracteristică
curgerii este lungimea corpului. Pentru un profil aerodinamic, figura 5.7(a) se
utilizează coarda acestuia (distanță dintre punctele extreme, bordul de atac,
respectiv bordul de fugă), iar pentru o aripă portantă se utilizează coarda medie
aerodinamică. Pentru un automobil, figura 5.7(b) se consideră ca lungime
caracteristică distanța dintre puntea față și puntea spate (conform normelor SAE -
Society of Automotive Engineers), dar sunt situații în care se utilizează și lungimea
automobilului.

Fig. 5.7 – Lungimi caracteristice utilizate la calculul

5.1.2 Profilul vitezelor în mișcare laminară și în mișcare turbulentă

După cum a fost menționat la începutul acestui capitol, existența eforturilor

tangențiale de frecare vâscoasă are ca efect modificarea mobilității particulelor și
implicit modificarea profilului de viteze (legea de repartiție a vitezelor) într-un un
curent de fluid.

Fig. 5.8 – Profilul de viteze în mișcare laminară

Pentru mișcările laminare, profilul vitezelor este unul parabolic, precum în

figura 5.8. Viteza într-un punct din interiorul unei conducte de rază , aflat la distanța
fața de axa conductei, este dată de relația

224
 v v (5.4)

unde v este viteza maximă (în axa conductei).

Relația anterioară a fost dedusă analitic pentru mișcarea uniformă în regim

permanent a unui fluid cu vâscozitatea dinamică , într-o conductă circulară de rază
(diametru ). Pentru modelarea curgerii se consideră un volum cilindric
(caracteristic) de fluid, de rază și lungime , care alunecă în interiorul unui volum de
formă inelară, de rază exterioară , precum în figura 5.9.

Fig. 5.9 – Modelul de calcul al profilului de viteze în mișcare laminară

În cazul mișcărilor uniforme în regim permanent forțele inerțiale sunt nule

(accelerația particulelor de fluid fiind nulă). Așadar, pentru volumul de fluid
considerat, forțele exterioare de presiune ( ) de pe suprafețele și vor fi
echilibrate de forța de frecare ( ) care se exercită la nivelul suprafeței laterale .
Astfel
v
(5.5)

unde ( v ) reprezintă gradientul de viteză pe direcție radială, negativ după cum

se observă în figura anterioară: creștea razei corespunde unei scăderi
a vitezei, care devine nulă la nivelul peretelui interior al conductei.

După separarea variabilelor, se obține următoarea ecuație diferențială

v (5.6)

225
care după integrare are soluție generală

v (5.7)

Valoarea constantei de integrare ( ) se calculează din condițiile la limită ale

domeniului de calcul: v , sau

(5.8)

Așadar, se obține următoarea relație de calcul a vitezei particulelor în

interiorul curentului de fluid

v (5.9)

După cum am enunțat anterior, profilul de viteze calculat cu această relație

este unul parabolic, având valoarea maximă în axa conductei ( )

v (5.10)

Astfel, exprimând viteza maximă în relația (5.9) se obține tocmai relația (5.4).
Variația vitezei într-o secțiune de calcul impune și determinarea vitezei medii,
v , a cărei valoare este utilizată în calculele curente. Debitul ( ) se
calculează prin integrarea vitezei pe aria ( ) secțiunii de curgere

v
(5.11)

Această relație, determinată de Hagen și Poiseuille, poate fi utilizată și la

măsurarea vâscozității dinamice

(5.12)

Din expresia debitului, rezultă că viteza medie în secțiunea de arie este

v
v (5.13)

226
 Astfel, rezultă că viteza medie pentru curgerile laminare reprezintă jumătate
din valoarea vitezei maxime.
În mișcarea turbulentă, profilul de viteze se aplatisează odată cu creșterea
numărului Reynolds, devenind aproximativ logaritmic, după cum este prezentat în
figura 5.10.

Fig. 5.10 - Profilul de viteze în mișcare turbulentă

Pe baza unor determinări experimentale, Ludwig Prandtl și Johann Nikuradze

au stabilit că profilul de viteze în mișcarea turbulentă poate fi aproximat cu relația

v v (5.14)

unde este distanța pe direcție radială, măsurată de la perete.

Pentru exponentul au fost determinate diferite valori, care depind de
numărul Reynolds. Pentru domeniul Nikuradze a indicat , motiv
pentru care relația (5.14) mai este cunoscută și ca legea unu pe șapte. Pentru
a fost determinată valoarea iar pentru
are valoarea .
Raportul dintre viteza medie și viteza maximă depinde și el de valoarea
numărului Reynolds. Astfel

 (v v pentru ,
 (v v pentru și
 (v v când , precum în cazul mișcării unui fluid ideal.

227
 5.2 ECUAȚIILE MIȘCĂRII FLUIDELOR REALE
5.2.1 Ecuațiile mișcării fluidelor reale în componente de eforturi. Ecuațiile Cauchy

Teoria generală referitoare la frecarea dintre straturile de fluid arată că

schimbarea formei elementelor fluide conduce la apariția unor tensiuni de natura
celor care se întâlnesc și în corpurile elastice, cu specificația că aceste tensiuni nu
sunt proporționale cu deformația, ci cu viteza de deformare.
Pentru stabilirea ecuațiilor de mișcare ale fluidelor reale se consideră o
particulă elementară de fluid, în mișcare, de formă paralelipipedică, cu muchiile
aliniate după axele sistemului de referință, precum în figura 5.11.
Asupra acesteia acționează rezultanta forțelor masice exterioare ( ) și
rezultanta forțelor exterioare de suprafață ( ), ecuația de mișcare obținându-se
prin aplicarea legii fundamentale a mecanicii (a II-a lege a lui Newton)
v

(5.15)
v

Fig. 5.11 – Eforturile care acționează pe fețele unei particule elementare de fluid

Similar ca și în cazul fluidelor ideale

(5.16)
228
unde reprezintă forța masică unitară, iar componentele
rezultantei forțelor masice exterioare sunt

(5.17)

Pentru calculul rezultantei forțelor exterioare de suprafață se consideră

forțele care acționează asupra fețelor particulei. Astfel, pe fiecare dintre acestea vor
acționa câte trei eforturi (unitare), dintre care unul normal (perpendicular) pe față,
, respectiv ( ), celelalte două fiind tangente la suprafață (în planul
suprafeței), și , unde primul indice indică axa pe care fața considerată este
perpendiculară, iar cel de al doilea indică direcția efortului.
Expresiile eforturilor pe fețele particulei de fluid sunt prezentate în tabelele
următoare.

Tabelul 5.1.1 Eforturile pe fețele normale axei

Suprafața
Aria
direcția axei
Eforturile în

Tabelul 5.1.2 Eforturile pe fețele normale axei

Suprafața
Aria
direcția axei
Eforturile în

229
 Tabelul 5.1.3 Eforturile pe fețele normale axei

Suprafața
Aria

direcția axei
Eforturile în

Astfel, forța de suprafață rezultantă are umătoarele componente după

direcțiile sistemului de referință:

(5.18)

Dezvoltând relația (5.15) și proiectând-o pe axele sistemului de referință, se

obține următorul sistem de ecuații:
v

v
(5.19)

Împărțind termenii cu ( ) și exprimând derivatele ( v ) sub

forma (4.7)

230
 v v v v v v v
v v v ș

se obțin ecuațiile de mișcare ale fluidelor reale în componente de eforturi unitare,

sub forma dată de Cauchy

v v v v
v v v

v v v v
v v v (5.20)

v v v v
v v v

bsevații După cum am menționat și în paragraful 1.2, starea de tensiune a

unui fluid real în mișcare este dată de tensorul de ordinul doi al
eforturilor unitare, definit de matricea

(5.21)

Tensorul eforturilor unitare este unul simetric, deoarece

și

Pentru demostrație se calculează momentele față de una dintre muchiile

paralelipipedului care definește particula, neglijând infiniții de ordin superior. Astfel,
pentru momentele față de muchia (CG) ale și rezultă

În cazul fluidelor ideale (nevâscoase), tensiunile tangențiale sunt nule, iar

cele normale definesc efortul de presiune statică ( ), ca medie aritmetică a acestora

(5.22)

Semnul minus din relația anterioară se datorează faptului că efortul de

presiune este orientat (natural) în sensul compresiunii (înspre fluid), deoarece în
condiții obișnuite fluidele nu pot prelua forțe de întindere.

231
5.2.2 Ecuațiile Navier-Stokes

Ecuațiile de mișcare ale fluidelor reale în componente de eforturi pot fi

exprimate și în funcție de componentele vitezei v v v v . Tratând fluidele
newtoniene ca medii elastice (V. N. Constantinescu, St. Găletușe, Mecanica Fluidelor
și Elemente de Aerodinamică, Editura Didactică și Pedagogică, 1983, pg. 406) se
demonstrează că eforturile care acționează asupra unei particule în mișcare au
următoarele expresii
v v v v
x z
v v v v
x z
v v v v
x z
(5.23)
v v
x
v v
z
v v
x z
Prin exprimarea eforturilor din ecuațiile (5.20) conform relațiilor (5.23) și
efectuarea calculelor, se obține următorul sistem de ecuații, cunoscute ca ecuațiile
Navier-Stokes, după numele celor doi oameni de știință care au contribuit la
formularea lor

v v v v v v v

v v v v v v v
(5.24)

v v v v v v v

v v v
(4.38)

Împreună cu ecuația continuității (4.38), ele formează un sistem neliniar de

patru ecuații cu derivate partiale de ordinul doi, care descriu mișcarea fluidelor reale
(vâscoase), compresibile. Variabilele independente sunt și , iar variabilele

232
dependente sunt componentele vitezei v v v și presiunea . Componentele forței
masice unitare sunt cunoscute, iar densitatea și vâscozitatea sunt determinate din
ecuația de stare , respectiv din funcția de vâscozitate , care
exprimă dependența vâscozității cinematice ( ) de temperatura ( ).
În formă vectorială, sistemul (5.24) este descris de ecuația (5.25), care
exprimă echilibrul dintre forțele (unitare) care acționează asupra unei mase
fluid în mișcare
v
v v (5.25)

v
unde reprezintă forța unitară de inerție,

reprezintă forță unitară masică,

reprezintă forță unitară de presiune,

v reprezintă forță unitară de vâscozitate ,

v reprezintă forță unitară de compresibilitate.

Dacă , se obține ecuația (4.46) de mișcare a fluidelor ideale. Pentru

fluidele incompresibile, și v din ecuația continuității, în regim
permanent, v , sistemul de ecuații (5.24) se poate scrie în forma
simplificată
v v v
v v v v
v v v
v v v v (5.26)
v v v
v v v v

Integrarea ecuațiilor Navier-Stokes este dificilă și posibilă doar în unele cazuri

particulare, în care comportamentul fluidului din punct de vedere vâscoelastic este
unul de tip newtonian, precum în cazul mișcărilor laminare.
Ecuațiile de mișcare ale fluidelor reale se rezolvă cel mai adesea numeric, cu
ajutorul tehnicilor CFD (Computational Fluid Dynamics). În figura 5.12 sunt
prezentate rezultatele unei astfel de analize, referitoare la curgerea aerului în jurul
unei caroserii de automobil: trena de vârtejuri în spatele acesteia și variația presiunii
pe caroserie (afișaj muticontur). Suprafețele de impact corespund zonelor de
presiune ridicată.

233
 Fig. 5.12 – Trena de vârtejuri și variația presiunii pe
caroseria unui automobil

5.2.3 Ecuațiile Navier-Stokes în coordonate cilindrice

Există situații când e mai practică raportarea la un sistem de coordonate

cilindrice (figura 5.13), precum în cazul mișcărilor axial simetrice, în care ecuațiile
mișcării fluidelor incompresibile pot fi scrise sub forma

Fig. 5.13 – Sistemul de coordonate cilindrice

- ecuația continuității

v v v
(5.27)

- ecuațiile Navier-Stokes

234
 v v
v v
v v
v v (5.28)

v
v

unde
v v v v v
v v v v
v v v v v
v v v v v (5.29)

v v v v v
v v v

v v v
v

v v v
v (5.30)

v v v
v

5.3 SOLUȚII EXACTE ALE ECUAȚIILOR NAVIER-STOKES

După cum am menționat anterior, ecuațiile Navier-Stokes exprimă
echilibrul dintre forțele care acționează asupra unuei mase în mișcare de fluid
vâscos. Datorită complexității acestora, se rezolvă cel mai adesea numeric, dar în
cazurile în care o parte din forțe sunt nule, sau sunt mult mai mici comparativ
cu altele (deci influența acestora poate fi neglijată), ecuațiile Navier-Stokes
capătă forme mai simple, cu soluții exacte. Astfel de mișcări sunt cele pentru
care forțele inerțiale sunt nule,
v

condiție îndeplinită de mișcările permanente, cu linii de curent paralele, pe care

vitezele particulelor de fluid sunt constante, precum în situațiile prezentate în
următoarele paragrafe.

235
5.3.1 Mișcarea permanentă a unui fluid între două plăci plane, paralele

În acest paragraf este studiată curgerea în regim permanent, ( v )=

0, a unui fluid incompresibil, ct, cu vâscozitatea dinamică , între două plăci
plane, paralele, aflate la distanța una față de cealaltă. Pentru cazul general,
plăcile sunt considerate mobile, deplasându-se după direcția axei cu vitezele
constante v , respectiv v , după cum este ilustrat în figura 5.14.

Fig. 5.14 – Mișcrarea permanentă a unui fluid între

două plăci plane, paralele

Pentru sistemul de axe adoptat, viteza are o singură componentă, după

axa , aceasta fiind o funcție de distanța pe verticală dintre cele două plăci,
deci v v . Componentele după axele și sunt nule, v v .
Astfel, ecuația de continuitate este automat satisfăcută
v v v v v v
v (5.31)

De asemenea, forța masică unitară ( ) acționează după direcția ,

având componentele

. (5.32)

Așadar, în cazul curgerii în regim permanent a unui fluid incompresibil

între două plăci plane, paralele, ecuațiile Navier-Stokes se scriu în forma

v
(5.33 1)

(5.33 2)

g. (5.33 3)

236
 Soluția ecuației (5.33 3) din sistemul anterior reprezintă legea de variație
a presiunii în interiorul fluidului, după direcția : ct (ecuația
fundamentală a hidrostaticii). Ecuația (5.33 2) exprimă variația presiunii după
direcția : ct.
Pentru determinarea legii generale de mișcare a fluidului, v v , se
1
integrează succesiv ecuația (5.33 )

v (5.34)

Constantele de integrare și se determină din condițiile la limită

(cunoscute)
v
v v (5.35)
v v
v v

Astfel, soluția generală a ecuației (5.34) este

v v
v v (5.36)

profilul de viteze corespunzător fiind prezentat în figura 5.15 cu linie continuă

pentru un gradient de presiune negativ după direcția , , natural
pentru un curent în sensul axei , respectiv cu linie întreruptă pentru
.

Fig. 5.15 – Profilul de viteze pentru mișcarea permanentă a unui fluid

între două plăci plane, paralele, pentru cazul

Din relația (5.36) se poate determina ulterior debitul de fluid și viteza

medie pe unitatea de lungime după direcția , , respectiv
v v , de asemenea și efortul tangențial ( ) cu relațiile

237
 v (5.37)

v (5.38)

v
(5.39)

În figura 5.16 este prezentat profilul de viteze corespunzător soluției

particulare pentru cazul unui gradient de presiune nul ,
v v
v v (5.40)

Fig. 5.16 – Profilul de viteze pentru mișcarea permanentă a unui fluid

între două plăci plane, paralele, pentru cazul ,
ipoteză valabilă pentru distanțe mici, după direcția ( )

5.3.2 Mișcarea plană Couette

Dacă pentru cazul anterior v v, v și , se obține

curgerea cunoscută sub denumirea de mișcarea plană Couette, figura 5.17, care
reprezintă tocmai modelul lui Newton utilizat pentru definirea expresiei
efortului tangențial unitar de vâscozitate, v .
În această situație, ecuațiile Navier-stokes au forma

v (5.41 1)

(5.41 2)

g. (5.41 3)

238
 Fig. 5.17 – Profilul de viteze pentru mișcarea Couette

Soluția generală a ecuației (5.41 1) este:

v
v (5.42)

din care rezultă

v vh
v (5.43)

v
v (5.44)

v v
(5.45)

5.3.3 Mișcarea plană Poiseuille

Reprezintă cazul mișcării datorită unui gradient de presiune negativ,

, când ambele suprafețe sunt fixe, v v . În această situație,
din relația (5.36) rezultă

v (5.46)

profilul de viteze corespunzător fiind prezentat în figura 5.18.

De asemenea,

v (5.47)

v (5.48)

239
 v
(5.49)

Fig. 5.18 – Profilul de viteze pentru mișcarea Poiseuille

Observație Mișcarea Hagen-Poiseuille într-un tub cilindric, prezentată în

paragraful 5.1.2, reprezintă un exemplu de curgere rezolvată în
coordonate cilindrice.

5.4 MIȘCAREA TURBULENTĂ A FLUIDELOR

5.4.1 Structura mișcărilor turbulente. Gradul de turbulență al unui curent de fluid

După cum a fost menționat și la momentul definirii mișcărilor nepermanente

(Dinamica Fluidelor Ideale), pentru cazurile în care ( v ) , viteza instantanee
(v) în același punct variază în timp în jurul unei valori medii (v), figura 5.19.

Fig. 5.19 – Profilul vitezelor instantanee (a) și aspectul variației vitezei în timp (b)

Această situație este specifică tocmai mișcărilor turbulente, care se

deosebesc de cele laminare prin faptul că parametrii caracteristici (viteză, presiune,
densitate, temperatură) au valori fluctuante, aleatorii. Din acest punct de vedere,

240
mișcările laminare corespund situațiilor în care v (curgeri în regim
permanent), deci viteza într-un punt este constantă în timp și egală cu viteza medie
temporală. Asfel, în curgeri laminare traiectoriile particulelor corespund cu liniile de
curent și ținând cont de proprietățile acestora, rezultă că mișcarile laminare sunt și
reversibile: la schimbarea sensului de curgere, o particulă parcurge același
traseu/traiectorie (linie de curent), în sens opus mișcării inițiale.
Așadar, viteza instantenee (v) într-o curgere turbulentă poate fi exprimată
sub forma

v v v', (5.50)

unde v este vitaza medie temporală într-un interval de timp ,

relația (5.51);

v (5.51)

v reprezintă valoarea fluctuației în raport cu vitaza medie temporală.

În raport cu viteza medie, fluctuațiile pot fi pozitive, dacă v v, sau negative
în cazul în care v v. Conform proprietăților referitoare la calculul acestora, valoarea
medie a fluctuațiilor este nulă prin definiție, v' , nu și media pătratică a
acestora, v , definită similar vitezei medii

(5.52)

(5.53)

Astfel, v poate reprezenta o măsură orientativă a intensității fluctuațiilor

vitezei. În practică se utilizează în mod curent gradul de turbulență ( ), exprimat în
procente și definit de relația

v
(5.54)

unde reprezintă o viteză de referință; uzual pentru un curent de

fluid de viteză , dar sunt situații în care .
241
 Astfel, gradul de turbulență depinde de v (Root Mean Square),
dar și de modul în care se definește viteza de referință.
Relația anterioară corespunde situațiilor de turbulență izotropă, când mediile
pătratice ale fluctuațiilor pe direcțiile sistemului de referință sunt egale, v v
v și se consideră gradul de turbulență după o singură direcție (cea de curgere).
Dacă se exprimă v în funcție de componentele (v ) corespunzătoare
sistemului de referință ales, relația anterioară se rescrie sub forma:

v i (5.55)

unde reprezintă numărul componentelor vitezei, sau .

Cazul v în diferite puncte ale domeniului (media pătratică este

independentă de poziție) corespunde unui turbulențe omogene.
Gradul de turbulență reprezintă un parametru important în mecanica
fluidelor și în aplicațiile acesteia. În cazul aerodinamicii, este utilizat pentru evaluarea
calitativă a rezultatelor testelor utilizând tunele aerodinamice, determinând gradul în
care măsurătorilor efectuate în diverse astfel de instalații pot fi comparate între ele.
În tunelele aerodinamice obișnuite gradul de turbulență poate avea valori destul de
mari, . Pentru cele speciale, de mică turbulență, utilizate cu precădere în
aviație, valoarea acestuia coboară cu un ordin de mărime, . Normele SAE
(Society of Automotive Engineers) impun pentru omologarea testelor de
aerodinamică.
Alt parametru utilizat pentru a caracteriza turbulența unui curent de fluid
este energia cinetică medie a fluctuațiilor, corespunzătoare unității de masă ( ),
cunoscută și ca energie cinetică turbulentă

v i
v v v (5.56)

5.4.2 Corelații și coeficienți de corelație în mișcarea turbulentă

În afară de mediile pătratice definite anterior (v i v i v i ) pentru

caracterizarea particularităților unei mișcări din punctul de vedere al turbulenței
acesteia, se mai pot utiliza și medieri ale produselor, de forma v i v j
, nenule
conform proprietăților referitoare la calculul statistic al acestora. Mediile definite
anterior, pot fi generalizate sub forma unor corelații de ordinul doi.
242
 Pentru două pulsații ale unor mărimi oarecare în spațiu și timp,
respectiv , valoarea medie a produsului se numește
prin definiție funcție de corelație (de ordinul doi), sau (mai simpu) corelație.
Raportul adimensional definit de relația (5.57), cu proprietatea , se
numește coeficient de corelație, sau factor de corelație:

(5.57)

Coeficientul de corelație este egal cu unitatea ( ) când (

, respectiv ) și mărimile și măsoară aceeași proprietate/parametru.
Când nu există nici o legătură între și , atunci . Dacă se reprezintă grafic
în sistemul de axe perechile ( ) corespunzătoare diferitelor valori ale
timpului se poate constata că punctele se grupează, în general, în interiorul unei
elipse dacă , precum în figura 5.20(b), sau în interiorul unui cerc dacă
, figura 5.20(c). Cazul corespunde unei dispersii liniare, precum în figura
5.20(a).

Fig. 5.20 – Cazuri de dispersie ale perechilor ( )

Dacă ( ) și ( ) sunt semiaxele elipsei de corelație, atunci

(5.58)

Prin particularizarea relației (5.57), se pot defini coeficienți corespunzători

unor
 corelații punctuale, când fluctuațiile mărimilor sunt măsurate în același punct
( ) și în același timp ( ),
 corelații spațiale, când fluctuațiile mărimilor sunt măsurate în același
moment ( ), dar în puncte diferite punct ( ),
 corelații temporale, când fluctuațiile mărimilor sunt măsurate în același punct
( ), dar la momente diferire ( ),
243
  corelații spațio-temporale, precum în cazul măsurării fluctuațiilor vitezei
aceleiași particule de fluid (care se deplasează în spatiu) la intervale de timp
diferite; se mai numesc și corelații lagrangiene, după sistemul Lagrange de
studiu al mișcării,
 autocorelații, când fluctuațiile aceleeași mărimi ( ) se măsoară în
același punct ( ), dar la momente diferite ); raportat la
sistemul de studiu al mișcării, acestea se mai numesc și corelații euleriene.

Relația (5.57) de definiție a coeficientului de corelație permite și introducerea

noțiunii de scara de turbulență la care se face analiza unei mișcări turbulente, mai
exact a unor scări limită, macroscara respectiv microscara, ținând cont de cerințele
pe care trebuie să le îndeplinească

 scara să fie suficient de mare pentru ca fenomenele studiate să se prezinte

sub o formă accesibilă metodelor de analiză,
 scara să fie suficient de mică astfel încât să poată fi surprinse detalii esențiale
ale fenomenelor investigate.
Pentru descrierea mișcarilor turbulente ale fluidelor se utilizează scări
spațiale sau temporale, precum în cazul simplu al unei autocorelații de forma (5.59),
în timpul de mediere

v v v( v (5.59)

cu coeficientul de corelație

v v
(5.60)
v v

pentru care

Această corelație se poate calcula determinând experimental v , precum

în figura 5.19(b). Din punct de vedere grafic, rezultatele obținute urmează o curbă
(apropiată de clopotul lui Gauss) a cărui aspect este prezentat în figura 5.21.
Pentru distribuția din figura următoare, macroscara este o mărime legată
de aria dintre curba și axa absciselor

(5.61)

244
 Fig. 5.21 – Definirea microscării și a macroscării pentru corelația (5.21)

Pentru o mediere în timp conform relației (5.59), trebuie îndeplinită condiția

pentru ca valoarea procesului de mediere să nu mai depindă de timpul de
mediere.
Microscara se definește ca fiind abscisa punctului de intersecție al parabolei
osculatoare (linia punctată în figura 5.21) cu axa ( ), având punctul de maxim
(vârful) în .
Din punct de vedere fizic, scările temporale au semnificația unor timpi
(minim și maxim) până la care o masă de fluid în mișcare într-un punct își păstrează
individualitatea, în același punct, sau într-unul diferit.
Similar, pot fi definite macroscara și microscara pentru corelații
spațiale (longitudinale) de forma v v , între două puncte aflate la distanța
. În acest caz

v v
(5.62)
v v

(5.63)

Din punct de vedere fizic, scările spațiale au semnificația unor dimensiuni,

microscara spațială fiind asociată cu dimensiunea celor mai mici vârtejuri ce se
produc într-un curent de fluid, figura 5.22(a), iar macroscara cu dimensiunea maximă
a vârtejurilor în curs de disipare, figura 5.22(b) (sau distanța pâna la care există
influență reciprocă între vârtejuri). Conform unei ipoteze formulată de G.I. Taylor, se
poate trece de la o corelație temporală la una spațială, asociind cu v , unde v este
valoarea medie a vitezei a cărei fluctuație este studiată.
245
 Fig. 5.22 – Structuri de vârtejuri într-un fluid în mișcare

Având în vedere caracterul liniar al procesului de mediere, există

următoarele relații referitoare la calculul mediilor mărimilor fluctuante, unde i
reprezintă oricare dintre variabilele sau

(5.641)

(5.642)

(5.643)

(5.644)

(5.645)

(5.646)
i i i i i

(5.647)
i i i i i

(5.648)

246
5.4.3 Ecuațiile mișcărilor turbulente - ecuațiile lui Reynolds (fluide incompresibile)

Se consideră pentru început cazul mișcării în regim permanent a unui fluid de

densitate și vâscozitate constante. Sistemul de ecuații (5.26) poate fi scris și în forma
(5.66), exprimând fiecare dintre termenii v v precum în relația (5.65)

v v v v
v (5.65)

Astfel,
v v v v v v
v
v v v v v v
v (5.66)
v v v v v v
v

Considerând că fiecare din variabilele v și ale ecuațiilor de mișcare se

exprimă sub forma (5.50), v v v , respectiv , prin medierea
relațiilor Navier-Stokes (5.66) se obține următorul sistem de ecuații, cunoscute ca
ecuațiile lui Re nolds pentru mișcarea turbulentă a fluidelor reale incompresibile, în
regim permanent
v v v
v v v v
1
v v v v v v
v v v
v v v v
(5.67)
v v v v v v
v v v
v v v v

v v v v v v

Ecuația de continuitate va avea după mediere o formă similară, dar cu valori

medii
v v v
(5.68)

247
 După cum se observă, ecuațiile lui Reynolds conțin (în valori medii) toți
termenii ecuațiilor Navier-Stokes, dar și termeni suplimentari (evidențiați separat),
reprezentând forțele unitare datorate pulsațiilor turbulente.
În componente de eforturi, termenii de forma v i v i reprezintă eforturi
(tensiuni) suplimentare ce trebuie adăugate la eforturile mișcărilor cu parametri v și
constanți, prezentate anterior. Sunt cunoscute și ca eforturile aparente, sau
eforturile lui Reynols. Similar precum în situația analizată în paragraful 5.2.1, ele
formează un tensor simetric de ordinul doi, cunoscut ca tensorul tensiunilor aparente
turbulente, definit de matricea

v v v v v v
v v v v v v (5.69)
v v v v v v

Împreună cu ecuația continuității (5.62), ecuațiile lui Reynolds formează un

sistem care nu mai poate fi integrat în cazul general, deoarece are patru ecuații și
șapte necunoscute v v v v v v și . Ecuațiile de mișcare în regim turbulent
devin semnificativ mai complexe pentru situațiile în care și alți parametri variază,
precum densitatea , deoarece pe lângă corelațiile duble de forma v i
v j

apar și corelații triple, i

v j
v k
, sau în situațiile în care sunt luate în calcul și alte
fenomene care însoțesc curgerea unui fluid, precum transferul de căldură, ale căror
ecuații introduc noi necunoscute.
Pentru diverse situații practice, rezolvarea acestor ecuații se face, fie pe baza
unor ipoteze simplificatoare referitoare la dependențele dintre mărimi (teorii
semiempirice), fie apelând la modele de turbulență deduse statistic în urma studierii
mărimilor fluctuante. Dintre acestea, câteva dintre cele clasice sunt prezentate pe
scurt în paragrale următoare.

5.4.4 Teoria coeficientului de vâscozitate turbulentă a lui Boussinesq

Una dintre situațiile în care se pot face ipoteze simplificatoare legat de

mișcarea turbulentă a unui fluid corespunde mișcărilor plane din apropierea
suprafețelor solide, precum în figura 5.2, când viteza are o singură componentă,
v v , funcție doar de coodonata . În acest caz, tensiunea tengențială din
planul director ( ) are expresia
v
v v (5.70)

248
 Forma acestei relații sugerează exprimarea efortului ca sumă de alte două
tensiuni, precum în figura 5.23, dintre care una laminară ( ) corespunzătoare
regimului laminar și una turbulentă ( )

(5.71)
unde
v
(5.72)

Fig. 5.23 – Distribuția eforturilor tangențiale și

Prin analogie cu relația anerioară, Joseph Valentin Boussinesq (1842-1929)

propune (1877) următoarea expresie pentru tensiunea turbulentă
v
v v (5.73)

unde reprezintă o vâscozitate turbulentă, aparentă.

Astfel, rezultă că tensiunea tangențială poate fi exprimată în forma (5.74), ca

funcție liniară de gradientul vitezei
v v
(5.74)

sau, în termeni de vâscozitate cinematică

v v
(5.75)

Măsurătorile experimentale au relevat că mișcările turbulente sunt

caracterizate de rapoarte (de ordinul ). Acestă teorie prezintă
avantajul simplității, fiind aplicabilă în cazurile în care se poate considera . Un
neajuns al acestei teorii este legat de faptul că indică tensiuni nule în axele de

249
simetrie ale curgerilor (datorită v din motive de simetrie), în dezacord
cu măsurătorile experimentale.

5.4.5 Teoria lungimii de amestec a lui Prandtl

Pentru o curgere similară celei din paragraful anteior, Prandtl stabilește

expresia tensiunii tangențiale turbulente, definită de relația (5.73), v v ,
pornind de la ipoteza că fluctuațiile vitezei (v ) pe direcția normală la cea a curgerii
sunt proporționale cu cele de pe direcția curgerii (v ), conform unei relații de forma
v
v v (5.76)

unde este o mărime ce caracterizează mișcarea turbulentă a unui fluid real,

numită de Prandtl lungime de amestec și definită ca fiind distanța până la
care există transfer trasversal de impuls datorită fluctuațiilor, după cum este
prezentat schematic în figura 5.24.

Fig. 5.24 – Definirea lungimii de amestec a lui Prandtl

Astfel, particulele de fluid aflate la un moment dat la distanța de perete și

având viteza medie v , pot ajunge datorită fluctuațiilor v la distanțele ( ),
unde vitezele medii sunt v , respectiv v . Admițând o lungime de
amestec mică, diferențele de viteze longitudinale se pot se pot aproxima sub forma
(5.77), prin dezvoltări în serii Taylor* și neglijând infiniții mici, de ordin superior.
_____________________________________________________________________
*Definiție. Fie un interval deschis, o funcție ce admite derivate
de orice ordin în . Se numește serie Ta lor atașată funcției în
punctul următoarea serie:

250
Teoremă. Fie un interval deschis și o funcție ce admite derivate
de orice ordin în . Dacă a.î. ,( )
, atunci pentru ( ) are loc egalitatea:

Exemplu. Pt. ( ) (deci și pentru , când rezultă o serie Maclaurin):

_____________________________________________________________________

Așadar, viteza medie v poate fi exprimată ca

v v
v v

v
v v
v

v
v v (5.771)

Similar,
v
v v (5.772)

v
v v (5.773)

Din relațiile (5.77) rezultă că diferențele de viteze longitudinale se pot se pot

aproxima cu
v
v v v
(5.78)
v
v v v

251
și fluctuația medie (v ) a particulelor din stratul de coordonată ( ) este

v v v
v (5.79)

În acord și cu rezultatele măsurătorile experimentale care indică o

probabilitate ridicată ca v v , precum în figura 5.20(b), corelația v v a fost
exprimată în forma

v
v v (5.80)

situație în care expresia tensiunii tangențiale turbulente devine

v
v v (5.81)

Ținând cont de relația lui Boussinesq (5.73), care indică că are semnul
derivatei ( v ), relația anterioară se rescrie astfel
v v
v v (5.82)

iar vâscozitatea turbulentă devine

v
(5.83)

Ulterior, pe baza observațiilor experimentale (pornind de la dimensiunile

rotocoalelor de fum dispersate în atmosferă de coșurile de evacuare, după cum e
sugerat în figura 5.25), Prandtl stabilește că lungimea de amestec este o funcție
, conform relației

(5.84)

Astfel, din relațiile (5.81) și (5.84) rezultă

v
(5.85)

Deși nu este conformă realității în punctele în care derivata ( v ) devine

nulă (punctele de viteză minimă/maximă, similar teoriei lui Boussinesq), teoria
lungimii de amestec a lui Prandtl s-a dovedit foarte utilă, permițând rezolvarea unui
număr semnificativ de probleme practice și a contribuit la stabilirea unor legi
generale care descriu variația vitezei unui curent în apropierea unui perete.
252
 Fig. 5.25 – Definirea lungimii de amestec,

5.4.6 Structura mișcării turbulente în apropierea suprafețelor solide.

Legile variației vitezei la perete

Numeroase studii experimentale au relevat faptul că profilele de viteză ale

fuidelor în mișcare turbulentă în apropierea unei suprafețe solide au un aspect foarte
asemănător lângă perete, în interiorul un strat de grosime ( ) relativ redusă, numit
strat limită. Profilul de viteze și structura mișcării turbulente în apropierea unui
perete sunt prezentate schematic în figura 5.26, evidențiindu-se patru zone.

Fig. 5.26 – Structura mișcării turbulente în apropierea unui perete

Prima zonă, numită și substratul vâscos, are ca limită inferioară suprafața

solidă și este caracterizată de absența fluctuațiilor transversale, a căror apariție este
împiedicată de prezența peretelui.
253
 Substratul vâscos este definit de relațiile:
v
(5.86)

adică

 efortul turbulent ( ) la nivelul peretelui ( ) este nul, de unde rezultă că

efortul la perete ( ) este egal cu ( ) și definit de o relație similară cu cea din
regimul laminar, cu mențiunea că în acest caz gradientul vitezei ( v )
este mai mare ca în regimul laminar, motiv pentru care și tensiunea
tangențială la perete în regim turbulent este mult mai mare, cu cel puțin un
ordin de mărime; până la evidențierea experimentală a fluctuațiilor
longitudinale ale vitezei în substratul vâscos, această zonă era cunoscută ca
substratul laminar.

Datorită grosimii ( ) foarte mici, se admite că în interiorul substratului

vâscos ( )
v
(5.87)

unde, pentru simplitate și în acord cu notațiile din sistemul internațional, a fost notat
cu viteza medie după direcția ( ), deci v .

Relația anterioară poate fi scrisă și în forma

(5.88)

Mărimea definită de se notează cu și este denumită viteză de

frecare, datorită faptului că din punct de vedere dimensional are dimensiunea unei
viteze

(5.89)

Astfel, relația (5.88) poate fi pusă și sub forma

(5.90)

unde reprezintă viteza adimensională, după direcția ( ),

254
 (5.91)

reprezintă coordonata (distanța) adimensională, măsurată pe

direcție normală de la suprafața solidă, având semnificația unui
număr Reynolds definit în raport cu și

(5.92)

După substratului vâscos urmează substratul de tranziție, care reprezintă

principala zona de producție a turbulenței, în care sunt generate vârtejuri mici, dar
de intensitate mare, care se dezvoltă în următoarea zonă, denumită substratul
turbulent, în care de curgere corespunde unui regim turbulent complet dezvoltat.
Dincolo de sustratul turbulent, în ultima zonă, a curentului neperturbat, mișcarea nu
mai este influențată de prezența peretelui.
Figura (5.26) evidențiază, de asemenea, modul de variație al vitezelor medii,
corelat cu variația vâscozității turbulente. Astfel, pornind de la zero, la nivelul
peretelui, viteza medie crește rapid în substratul vâscos. Această creștere este mult
atenuată în substratul de tranziție, după care viteza tinde spre o distibuție uniformă
în substratul turbulent. Vâscozitatea turbulentă este nulă în substratul vâscos, crește
rapid în cel de tranziție, atingând o valoare aproximativ constantă în substratul
turbulent și înafara acestuia.
Datele experimentale referitoare la aceste variații au fost sintetizate sub
forma unor curbe (figura 5.27) descrise analitic de relații cvasi-universale în
coordonatele (logaritmice) adimensionale și . Astfel, profilele de viteză
urmează curbe unice pâna la valori , în funcție de tipul mișcării și numărul
Reynolds, unde definește limita superioară a substratului turbulent.
După cum am demonstrat anterior, ecuația (5.90) exprimă variația vitezei în
substratul vâscos: .
Ecuației corespunzătoare substratulului turbulent se obține prin integrarea
ecuației (5.85)

(5.93)

Constanta de integrare se determină pentru (condiția la limită) ,

pentru care
255
 (5.94)

Înlocuind constanta din relația (5.94) în (5.93) rezultă

(5.95)

Pe baza rezultatelor experimentale

(5.96)

sau după schimbarea bazei de logarimare,

(5.97)

Fig. 5.27 – Legea distribuției vitezei la perete

Orientativ, cele trei zone corespund următoarelor valori ale :

- substratul vâscos,
- substratul intermediar, (5.98)
- substratul turbulent.
256
 Funcțiile sunt cunoscute ca legile distribuției vitezei la perete,
sau mai simplu legea la perete. Pentru , această lege nu mai este valabilă.
Pentru această zonă se poate admite , constanta determinându-se în funcție
de caracteristicile mișcării. Modelele de turbulență recent dezvoltate au atins un
nivel de complexitate ridicat.
Curgerea fluidelor reale este tratată pe larg în monografia autorilor
Constantinescu V.N., Dănăilă S., Găletușe S., "Dinamica Fluidelor în regim turbulent",
Editura Academiei Române, București, 2008, ISBN 978-973-27-1694-6.

5.5 NOȚIUNI GENERALE DE TEORIA STRATULUI LIMITĂ

După cum menționam și la începutul acestui capitol, existența eforturilor
tangențiale de frecare vâscoasă care se manifestă în interiorul fluidelor reale, în
mișcare, are ca efect modificarea profilului de viteze la nivelul suprafețelor corpurilor
aflate în mișcare relativă față de fluide. Zona în interiorul căreia viteza relativă a unui
fluid crește de la zero (pe suprafața solidului) la valoarea (v ) corespunzătoare
curentului de fluid neperturbat de prezența corpului se numește strat limită.
Astfel, mișcărea în jurul unui corp poate fi studiată împărțind câmpul curgerii
în două regiuni distincte, precum în figura 5.28, teorie care a fost introdusă de către
Ludwig Prandtl
 zona stratului limită, în care dominante sunt forțele de frecare vâscoasă,
mișcarea fiind descrisă de ecuațiile Navier-Stokes,
 zona exterioară stratului limită, unde efectele vâscozității pot fi neglijate, în
care sunt valabile ecuațiile lui Euler de mișcare pentru fluide ideale.

Fig. 5.28 – Câmpul mișcării conform teoriei lui Prandtl

5.5.1 Parametrii și relațiile care definesc stratul limită

Din modul de definire al stratului limită, primul dintre parametrii ce-l

caracterizează este grosimea acestuia. Datorită fluctuațiilor vitezei în timp, este greu
de stabilit punctul în care viteza din stratul limită atinge valoarea (v ). Astfel, s-a
257
convenit să se definească grosimea stratului limită ( ), figura 5.29, ca fiind distanța
pe direcție normală de la perete pentru care viteza din stratul limită diferă cu de
viteza curentului neperturbat, sau în termeni de viteză: v v .
Ca ordin de mărime, stratul limită poate avea o grosime de ordinul
 milimetrilor, precum în zona bordului de atac, la curgerea în jurul unei aripi
de avion,
 zecilor de centimetri, în zona din spate a carenei unei nave maritime (partea
corpului navei imersă în apă),
 metrilor, în cazul stratului limită terestru.

Fig. 5.29 – Definirea grosimii stratului limită ( )

În calcule referitoare la stratul limită se mai utilizează încă două mărimi

caracteristice ale acestuia și anume:
 grosimea de deplasare ( ), definită de relația

v v v
(5.99)

v v
v
 grosimea de impuls ( )

v v v v
(5.100)
v
v
v v

258
 Din ecuația (5.99) rezultă că semnificația lui este aceea a distanței pe
direcția normală la suprafață pentru care debitul de fluid este anulat prin prezența
stratului limită, sau grosimea unui strat imaginar de viteză v și debit masic egal cu
deficitul de debit datorită prezenței stratului limită, motiv pentru care se mai
numește și grosimea deficitului de debit produs prin frânare.
Similar, semnificația celei de a doua mărimi este aceea a distanței pe direcția
normală la suprafață pentru care impulsul de fluid este anulat datorită frecărilor din
stratul limită. Reprezentarea grafică a acestor mărimi este prezentată în figura 5.30.

Fig. 5.30 – Reprezentarea grafică a grosimii de deplasare ( )

și a grosimii de impuls ( )

Relațiile care definesc codițiile pe frontierele stratului limită sunt

 Viteza la perete este nulă v , (5.101)

 Viteza este maximă la frontiera v v , (5.102)

stratului limită

 Gradientul vitezei este nul la frontiera ( v 0, (5.103)

stratului limită

 Gradientul vitezei este constant ( v ct. (5.104)

la perete

Din relațiile (5.103) și (5.104) rezultă că pe frontiera stratului limită și la

perete este valabilă și relația
( v (5.105)

259
5.5.2 Ecuațiile de mișcare în stratul limită bidimensional

Cele mai simple modele care descriu mișcarea în interiorul stratului limită
sunt cele referitoare la curgerea plană (bidimensională) în jurul unei plăci plane,
foarte subțiri. Modul în care se formează și se dezvoltă stratul limită pe o suprafață
plană, plasată într-un curent având viteza , pe direcția acestuia, este prezentat în
figura următoare.
Considerând ( ) grosimea stratului limită într-un punct de coordonată ( ) în
raport cu de bordul de atac ( ) al plăcii (punctul de formare și dezvoltare al
stratului limită), se constată că odată cu creșterea valorii are loc și o creștere a
numărului Reynolds asociat, în intervalul ], unde reprezintă lungimea
plăcii
v
(5.106)

Astfel, în funcție de valoarea coordonatei , numărul Reynolds poate avea

valori corespunzătoare fiecărui regim caracteristic de curgere, de la laminar la
turbulent complet dezvoltat.

Fig. 5.31 – Evoluția stratului limită pe placa plană

Așadar, la nivelul suprafeței plăcii, curgerea fluidului cu viteză neperturbată,

constantă (v ), debutează începând cu bordul da atac ( ) cu formarea unui strat
limită laminar de grosime , din care ulterior se dezvoltă unul turbulent de grosime
. În această zonă stratul laminar este redus la o grosime ( ) foarte mică, formând
substratul vâscos. Trecerea de la stratul laminat la cel turbulent se face printr-o zonă
de tranziție scurtă.
Ecuațiile de mișcare plană a unui fluid incompresibil în interiorul stratului
limită laminar se obțin din ecuațiile Navier-Stokes (5.26) pentru care se consideră
doar primele două ecuații, v v v v ,
260
 v v v v
v v
(5.26')
v v v v
v v

Datorită grosimii foarte mici a stratului limită ( ) în raport cu lungimea

caracteristică a plăcii ( ), raportul dintre cele două dimensiuni având ordinul de
mărime , se pot face o serie de simplificări importante ale acestor
ecuații. Astfel, se poate considera că cele două componente ale vitezei sunt
proporționale cu viteza curentului nepertubat conform relațiilor

v v v v (5.107)

În consecință, și v v , deci variația vitezei după direcția ( ) este

mică față de variația după axa ( ), iar termenii ( v ) și ( v ) pot fi
neglijați. De asemenea, v v . Nu în ultimul rând, forțele
masice exterioare sunt mici comparativ cu cele inerțiale și de presiune.
Împreună cu ecuația continuității, sistemul ecuațiilor de mișcare devine

v v v
v v (5.108 1)

(5.108 2)

v v
(5.108 3)

Relațiile (5.108) sunt cunoscute ca ecuațiile lui Prandtl pentru curgerea plană
(în două dimensiuni) în interiorul stratului limită laminar.
În aceleași ipoteze de lucru, rezultă din relațiile (5.67) și (5.68) că ecuațiile de
mișcare în stratul limită turbulent sunt

v v v v v
v v (5.109 1)

(5.109 2)

v v (5.109 3)
.

261
 Pentru curgeri tridimensionale, nu este posibilă obținerea unor ecuații
generale, pe baza ipotezelor simplificatoare anterior menționate. Abordările în
aceste situații implică utilizarea ecuațiilor de mișcare în formă completă.

5.5.3 Ecuația impusului în formă integrală pentru stratul limită plan

Prin integrarea ecuației lui Prandtl (5.1081) după direcția ( ), între la

nivelul peretelui și o valoare , se obține o relație care permite calculul
efortului la perete ( ) pentru o variație cunoscută a vitezei în stratul limită. Așadar

v v v
v v (5.110)

rezolvarea integralelor anterioare fiind prezentată separat.

Astfel, pornind de la legea lui Newton referitoare la efortul tangențial de
frecare vâscoasă

v v v v
(5.111)

rezultă că integrala devine

v
(5.112)

Deoarece eforturile tangențiale sunt nule pentru , soluția

integralei este

(5.113)

De asemenea, pentru , conform relațiilor (5.102), (5.103) și (5.105)

 v v , componenta v devine egală cu viteza curentului neperturbat,

 ( v 0, variația vitezei după direcția normală curgerii devine nulă, în
consecință este îndeplinită și relația
 ( v , care exprimă faptul că forțele vâscoase sunt nule în
exteriorul stratului limită.

În aceste condiții, ecuația de mișcare (5.1081) devine

262
 v v
v v

iar integrala este

(5.114)

Integrala

v v v v
v v

v v v v (5.115)
v v v v

Din ecuația continuității (5.108 3) rezultă

v v v
v (5.116)

și, de asemenea

v v v v
v v (5.117)

astfel încât relația (5.115) devine

v v
v v (5.118)

Integrala

v v v v
v v (5.119)

263
 v v v
v (5.119)

Înlocuind relațiile (5.113), (5.114), (5.118) și (5.119) în (5.110) se obține

v v v v
v v (5.120)

De asemenea,

v v v v v
v v v (5.121)

astfel încât relația (5.120) se poate rescrie și în forma

v v v v v v
v v (5.122)

echivalentă cu

v
v v v v v (5.123)

Ținând cont de relațiile (5.99) și (5.100) care definesc grosimea de deplasare

( ), respectiv grosimea de impuls, relația anterioară devine pentru

v
v v v v v
(5.124)
v v

v
v v (5.125)

În forma (5.124), sau în cea echivalentă (5.125), această relație reprezintă

ecuația impusului în formă integrală pentru stratul limită plan. Este cunoscută și ca
ecuația integrală a lui Kármán (pentru stratul limită plan), care a dedus-o pentru
prima dată aplicând teorema impulsului pentru o lungime elementară ( ) a stratului
limită. Aceasta permite calculul tensiunii tangențiale de frecare la perete ( ) dacă se
cunoaște distribuția de viteze, implicit și grosimea stratului limită, după cum este
prezentat în aplicațiile de la sfârșitul capitolului.
264
 În ipoteza unui gradient de presiune nul, , aplicabilă pentru
distanțe mici, relația (5.125) devine

v (5.126)

5.5.4 Placa plană într-un curent uniform, cu strat limită laminar

Cunoșterea efortului la perete ( ) permite calculul forței de rezistență de

frecare ( ) pentru un corp de suprafață ( ) plasat într-un curent de fluid

(5.127)

Această forță se poate exprima și în funcție de un coeficient de frecare

adimensional ( ) conform relaței

v
(5.128)
deci

v (5.129)

unde v reprezintă presiunea dinamică a curentului neperturbat.

Pentru o placă plană cu suprafața (pentru ambele fețe), plasată
într-un curent de viteză (v ), precum în figura 5.32, rezultă

(5.130)

v (5.131)

Fig. 5.32 – Modelul plăcii plane într-un curent de fluid

265
 Așadar, efortul la perete poate fi exprimat și în funcție de coeficientul de
frecare

v
(5.132)

iar relația (5.126) devine

v
v (5.133)

Această abordare este utilă din punct de vedere practic, când se poate
măsura experimental rezistență de frecare ( ), după care se calculează coeficientul
de frecare ( ).
Pentru variația vitezei în stratul limită laminar de grosime , dependentă
de distanța ( ) față de originea sa (bordul de atac al plăcii), se utilizează frecvent

 legea sinusoidală de forma

v v (5.134)

care îndeplinește condițiile la limită

v
(5.135)
v v
 o dezvoltare polinomială (Karl Pohlhousen) de forma

v (5.136)

pentru care
v
v (5.137)
v
Coeficienții ( ) sunt determinați astfel încât să fie îndeplinite condițiile de pe
frontierele stratului limită (5.101) - (5.105)

(5.138)

deci

v (5.139)

266
 Prima relație de calcul a grosimii stratului limită laminar ca funcție de
distanța în raport cu de punctul de formare, a fost stabilită de Paul Richard Heinrich
Blasius

(5.140)
v

având grosimea de deplasare

(5.141)

și grosimea de impuls

(5.142)

care conduce la

(5.143)

5.5.5 Placa plană într-un curent uniform, cu strat limită turbulent

În studiile de aerodinamică industrială prezintă importanță stratul limită

turbulent. Viteza medie v în stratul limită turbulent de grosime se poate
calcula cu o relație de forma (5.14)

v v (5.144)

unde valoarea coeficientului depinde de regimul de curgere (numărul Reynolds).

Pentru calculul grosimii stratului limită turbulent se poate adopta o
relație similară celei stabilite de Blasius pentru stratul limită laminar

(5.145)

Pe baza rezultatelor experimentale, în domeniul ,

pentru care profilul de viteze este dat de legea unu pe șapte ( ), pentru
constantele din relația anterioară au fost determinate valorile , respectiv
. Astfel

267
 (5.146)

pentru care

(5.147)

(5.148)

(5.149)

Și în acest caz, ecuațiile anterioare reprezintă aproximări ale curgerii

bidimensionale la presiune constantă, pe suprafețe netede.
Comparând rezultatele corespunzătoare celor două regimuri distincte de
curgere, se constată că unei creșteri a numărului Reynolds îi corespunde o micșorare
a grosimii stratului limită, după cum este prezentat și în figura următoare.

Fig. 5.33 – Variația grosimii stratului limită cu numărul Re nolds

5.5.6 Desprinderea stratului limită. Metode de control ale stratului limită

Modul în care evoluează distribuția de viteze în stratul limită la curgerea pe o

suprafață, până la desprinderea acestuia și formarea turbioanelor, este prezentat în
figura 5.34.
Astfel, la curgerea unui fluid pe o suprafață solidă apar zone în care variația
presiunilor în sensul curgerii poate să fie pozitivă sau negativă, după cum
vitezele scad sau cresc. Domeniile pentru care se numesc și zone cu
gradient de presiune favorabil și sunt cele pentru care distribuția de viteze are un
aspect normal, zona A-B conform figurii 5.34. Cele pentru care se
numesc zone cu gradient de presiune nefavorabil și corespund domeniilor în care
apare fenomenul de inversare a sensului de curgere (de la B la C).
În punctul în care , respectiv v (punctul B conform
figurii) se produce fenomenul de desprindere (detașare) a stratului limită, acesta

268
numindu-se punct de desprindere (stagnare). Linia (B-D) se numește linia de
desprindere, iar linia (B-E) este linia nucleelor de vârtej, sau linia de viteze nule.

Fig. 5.34 – Desprinderea stratului limită

Desprinderea stratului limită are ca efect formarea trenei de vârtejuri (dârei
aero- hidrodinamice), care reprezintă o măsură a rezistenței aero- hidrodinamice a
structurilor care evoluează în curenți de fluid, după cum este ilustrat în figura 5.35(b)
în cazul unui profil care evoluează la unghiuri mari de atac ( ).
Astfel, o trenă de vârtejuri mare corespunde unei rezistențe aero-
hidrodinamice ridicate.

Fig. 5.35 – Desprinderea stratului limită și formarea trenei de vârtejuri

în cazul unui profil aerodinamic

Pentru a controla desprinderea stratului limită de pe suprafețele structurilor

aero- hidrodinamice se utilizează diverse metode, care pot fi grupate în

 metode pasive, în care geometria structurii (fixă) este modificată local

utilizând turbulatori al căror rol este acela de a accelera local curenții de
fluid, împiedicând în acest mod desprinderi masive ale acestora, figura
5.36(a); un efect similar se obține și prin utilizarea unor fante prin care
269
 curenții având energie cinetică ridicată sunt dirijați în zonele cu viteză mică,
figura 5.36 (b);

Fig. 5.36 – Controlul desprinderii stratului limită prin metode pasive

 metode active, în care geometria structurii este variabilă (adaptivă) în funcție

de regimul curgerii, precum în cazul utilizării voleților bord de atac sau a
voleților bord de fugă la aripile de aviație, figura 5.37(a); de asemenea, în
cazul structurilor fixe, controlul activ curgerii se poate realiza și prin utilizarea
efectului Coandă cu jeturi de fluid de viteză variabilă, fenomen ilustrat în
figura 5.37(b);

Fig. 5.37 – Controlul desprinderii stratului limită prin metode active

Efectul Coandă reprezintă fenomenul de deviere a jeturilor de fluid în

apropierea suprafețelor curbe. Poartă numele savantului român Henri Coandă, care
la observat pentru prima dată în 1910, în timpul testării unuia dintre avioane sale
(Coandă-1910, primul avion cu reacție care a zburat). Astfel, în timpul zborului,
Coandă a putut observa alipirea jeturilor de gaze arse de fuselajul avionului, deși
evacuarea acestora se făcea transversal față de axa fuselajului. Ulterior, prin
studierea și înțelegerea acestui fenomen, Henri Coandă trece la utilizarea practică a
acestuia. Astfel, obține o serie de brevete de invenție, primul dintre ele în anul 1934
(Franța): Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui fluid într-un alt fluid. Acesta este
urmate și de alte invenții precum Aerodina Lenticulară, Dispozitiv pentru
îmbunătățirea randamentului motorului cu combustie internă, Frâna de recul pentru
armele de foc etc. În total, pe parcursul întregii cariere științifice, Henri Coandă a
obținut 215 brevete de invenție referitoare la dispozitive ce utilizează efectul cere-i
poartă și numele.

270
 5.6 FORȚE ȘI MOMENTE AERO- HIDRODINAMICE

5.6.1 Introducere în aerodinamică

Interacțiunea dintre un curent de fluid (un gaz, sau un lichid) și un solid
(denumit generic structură aeromecanică) aflat în mișcare relativă față de fluid, are
ca rezultat formarea unei forțe rezultante ( ) și a unui moment corespunzător ( ),
ale căror componente sunt prezentate în figura 5.37 pentru un automobil, raportate
la sistemul de referință al acestuia.

Fig. 5.38 – Forțele și momentele care acționează asupra unui automobil

În funcție de natura fluidului, forțele și momentele se numesc

 aerodinamice, dacă fluidul este un gaz, precum în cazul aerului atmosferic,

 hidrodinamice, dacă fluidul este un lichid, precum în cazul apei.

În cele ce urmează se vor face referiri doar la forțele aerodinamice, cele

hidrodinamice fiind tratate similar. În figura anterioară, următoarele reprezintă

- forța aerodinamică de rezistență la înaintare ( ),

- forța aerodinamică laterală ( ),
- forța aerodinamică de portanță ( ),
- momentul aerodinamic de ruliu,
- momentul aerodinamic de tangaj,
- momentul aerodinamic de girație,
- v viteza relativă a curentului de aer față de automobil,
- unghiul dintre v și axa longitudinală a automobilului ( ).

271
 Natura forței aerodinamice globale, precum și a componentelor ei, poate fi
interpretată din două perspective diferite: cea a solidului, respectiv cea a aerului
atmosferic prin care acesta se deplasează.
Astfel, din perspectiva structurii aeromecanice, valoarea forței pe care
curentul de aer o exercită asupra acesteia se poate calcula prin integrarea pe
suprafețele exterioare ( ) a forțelor elementare care acționează asupra acestora

- forțele de presiune, , pe direcție normală, respectiv

- forțele tangențiale de frecare vâscoasă, , care se exercită în
stratul limită ce se formează la nivelul suprafețelor corpului expuse acțiunii
aerului.

(5.150)

Așadar, forța aerodinamică se poate scrie ca sumă a două componente,

dintre care una de presiune ( ) și a doua de frecare vâscoasă ( )

(5.151)

Evaluarea directă a celor două componente, separat, necesită cunoștințe

detaliate despre distribuția de presiuni și eforturi tangențiale de frecare pe întreaga
suprafață a structurii studiate. Aceste distribuții se obțin extrem de dificil pe cale
experimentală, pentru corpuri complexe din punct de vedere geometric. Este practică
doar în cazul anumitor suprafețe, unde distribuția de presiuni este rezonabil
uniformă.
Calculul celor două componente se poate realiza cu o precizie suficient de
bună cu ajutorul tehnicilor CFD utilizând un program de calcul adecvat. Uzual,
componentele forței aerodinamice rezultante se pot evalua experimental în mod
direct, cu ajutorul unei balanțe aerodinamice.
Din perspectiva curentului de aer, forțele aerodinamice se determină
aplicând teorema impulsului (Euler) masei de aer cuprinsă într-un volum de control
de mari dimensiuni din jurul solidului. În această direcție unul din rezultatele
semnificative ale cercetărilor din domeniu a fost determinarea rezistenței la înaintare
ca o consecință a trenei de vârtejuri care se formează în spatele corpului, ce își au
originea în zonele de desprindere a stratului limită (de presiune ridicată). Astfel, o
forță aerodinamică se poate determina experimental în mod indirect, prin
determinarea variaței vitezelor (presiunilor) dintre două planuri situate în amonte,
respectiv în aval față de structură, perpendiculare pe direcția de acțiune a forței.
272
 Pentru a putea compara din punct de vedere aerodinamic diferite structuri se
utilizează coeficienți adimensionali definiți cu relații de forma

(5.152)

(5.153)

unde reprezintă forța aerodinamică, respectiv momentul aerodinamic care

acționează asupra structurii,
reprezintă presiunea dinamică a curentului de aer neperturbat de
prezența solidului, teoretic la infinit,
aria de referință a structurii evaluate aerodinamic; în cazul unei aripi
de aviație reprezintă suprafața aripii; pentru un automobil se
consideră ca referință aria proiecției automobilului pe planul
transversal,
lungimea de referință (caracteristică) luată în considerare la calculul
forțelor aerodinamice; de obicei este lungimea structurii.
Un alt coeficient adimensional utilizat în studiile de aerodinamică este
coeficientul de presiune ( ) definit de relația

(5.154)

unde reprezintă presiunea statică măsurată într-un punct de pe suprafața

structurii,
este presiunea statică a curentului de aer neperturbat,
este presiunea dinamică a curentului de aer neperturbat.

Aplicând ecuația lui Bernoulli pentru calculul diferenței de presiuni statice

coeficientul de presiune poate fi exprimat și în funcție de viteze cu relația

v
(5.155)
v

273
 Modul în care un solid interacționează cu aerul atmosferic, poate fi evaluat și
cu ajutorul diagramelor de variație ale coeficientului de presiune pe suprafața
acestuia, figura 5.39.

Fig. 5.39 – Variația pe conturul unui automobil

Cu ajutorul acestor diagrame se poate determina componenta datorată

distribuției de presiuni a forței aerodinamice globale ca fiind aria definită de
curbele de variație ale coeficintului de presiune și, de asemenea, punctul de aplicație
al acesteia, centrul aerodinamic ( ), în centru de greutate al respectivei arii.

5.7 APLICAȚII
5.7.1 Pentru stratul limită laminar descris de legea sinusoidală (5.134)

v
v

să se calculeze grosimea stratului limită ( ), grosimea de deplasare ( ), grosimea de

impuls ( ) și coeficientul adimensional de frecare ( ).

Soluție Din ecuațiile (5.99) și (5.100) de definiție ale , respectiv , rezultă

 grosimea de deplasare,

v
v

274
  grosimea de impuls,

v v
v v

Înlocuind relația anterioară în ecuația integrală a lui Kármán (5.126), rezultă

v v v
v v

Membrul drept se poate calcula din ecuația care definește stratul limită.

v
v v v

Înlocuind acest rezultat în relația anterioară se obține ecuația diferențială

v
v
v
care prin integrare conduce la

v
Din condiția la limită rezultă că valoarea constantei de
integrare este nulă, . Așadar, relația de calcul a grosimii stratului stratului
limită devine

275
 v v

care este foarte apropiată de cea stabilită de Blasius (5.140).

Aplicând relația (5.133) și procedând similar, se poate calcula coeficientul
adimensional de frecare , pentru (lungimea plăcii)

care, de asemenea, este foarte apropiat de soluția lui Blasius (5.143).

5.7.2 Pentru stratul limită turbulent descris de legea (5.134)

v
v

să se calculeze grosimea de deplasare ( ) și grosimea de impuls ( ). Cunoscând

expresia coeficientul adimensional de frecare , să se calculeze
grosimea stratului limită ( ).

Soluție
Din ecuațiile (5.99) și (5.100) de definiție ale , respectiv , rezultă:

 grosimea de deplasare,

v
v

 grosimea de impuls,

v v
v v

276
 Aplicând relația (5.133) rezultă

din care, după integrare, se obține relația de calcul a grosimii stratului limită

Similar ca în exemplul anterior, valoarea constantei de integrare rezultă nulă

din condiția la limită .

5.7.3 Un cilindru de diametru și lungime este plasat într-un

current de fluid având viteza v și densitatea de . Axa
cilindrului este normală pe direcția de curgere a fluidului. Dacă forța de rezistență
(hidrodinamică) este , să se calculeze coeficientul de rezistență
hidrodinamică ( ). Dacă presiunea (relativă) într-un punct este , să se
calculeze viteza în acest punct.

Soluție

Coeficientul de rezistență hidrodinamică se calculează cu relația (5.152),

considerând ca referință aria secțiunii longitudinale, perpendiculară pe direcția
curentului, . Astfel

Pentru calculul vitezei în punctul de presiune , se aplică relația lui

Bernoulli între respectivul punct și unul în care parametrii fluidului sunt cei de
referință, v și :

v v
v v

5.7.4 Să se determine expresia vitezei v v la curgerea unei pelicule de fluid

de înălțime pe un plan înclinat cu unghiul , precum în figura de mai jos. Se cunosc
densitatea ( ) și vâscozitate ( ) fluidului.
277
 Fig. 5.40 – Curgerea pe un plan înclinat

5.7.5 Pentru stratul limită descris de legea (5.139)

v ,

să se calculeze grosimea de deplasare ( ) și grosimea de impuls ( ).

5.7.6 Utilizând graficul din figura următoare pentru a determina coeficientul de

rezistență ( ) corespunzător unității de lungime pentru cilindru, să se calculeze forța
aerodinamică care acționează asupra unei linii de înaltă tensiune având diametrul
și lungimea , supusă acțiunii unui curent de aer cu viteza
medie de v , în condițiile atmosferice și .

Fig. 5.41 – Variația cu numărul Re nolds pentru un contur circular (după Ronald L.
Panton, Incompressible Flow, Wiley-Interscience, New York, 1984, ISBN 0471897655)

278
 5.8 ECUAȚIA LUI BERNOULLI LA CURGEREA FLUIDELOR REALE.
PIERDERI ENERGETICE

Ca orice fenomen fizic real și transportul fluidelor se realizează cu pierderi de

energie hidraulică în cazul lichidelor, sau energie pneumatică în cazul gazelor.
Calculul acestor pierderi se face pornind de la ecuația conservării energiei în
cazul mișcării permanente a fluidelor incompresibile, în câmp gravitațional (ecuația
lui Bernoulli 4.59) scrisă pentru două secțiuni de calcul

(coloană uid) (5.156)

Termenul din ecuația anterioară reprezintă tocmai pierderile

energetice care apar la curgerea fluidului între secțiunile ( ) și ( ). Sunt denumite și
pierderi hidraulice sau pierderi de sarcină (hidraulică), uneori și rezistențe hidraulice.
Astfel, reprezentarea grafică (figura 4.16) a ecuației lui Bernoulli devine pentru
fluidele reale precum în figura următoare

Fig. 5.42 – Reprezentarea grafică a ecuației lui Bernoulli

pentru fluidele reale

Așadar, energia specifică a unui fluid real variază între cele două secțiuni de
curgere.
279
 Deși din punct de vedere fizic, pierderile hidraulice în orice element al unei
rețele sunt indivizibile, pentru ușurința calculelor, acestea sunt adesea împărțite
(convențional) pentru aceeași secțiune de calcul în

 pierderi liniare, numite și distribuite,

 pierderi locale, .

Ambele tipuri de pierderi se însumează după principiul suprapunerii

pierderilor, pentru care se ia suma aritmetică a pierderilor distribuite și a pierderilor
locale, deci

(5.157)

Practic, valoarea pierderilor liniare ( ) este luată în considerare doar

pentru componentele de lungime relativ mare sau atunci când este apropiată ca
valoare de pierderile locale ( ).
În calculele moderne ale rețelelor hidraulice e mai convenabil să se opereaze
cu coeficienți adimensionali ai pierderilor energetice deoarece, în curenții dinamic și
geometric asemenea, valoarea acestor coeficienți este independentă de natura
fluidului, de viteza curentului, precum și de dimensiunile componentelor calculate
(pentru care se respectă asemănarea geometrică, egalitatea numerelor Reynolds
și/sau a altor criterii de similitudine, dacă ele sunt importante).
În general pierderile de energie hidraulică se exprimă în raport cu termenul
cinetic din ecuația lui Bernoulli, în forma generală

(5.158)

unde reprezintă coeficientul pierderilor energetice, denumit și coeficientul

pierderilor hidraulice, coeficientul pierderilor de sarcină sau coeficient
de rezistență hidraulică,
este viteza medie pe secțiunea de calcul.

În funcție de coeficienții adimensionali caracteristici, relația (5.157) se poate

scrie

(5.159)

unde - reprezintă coeficientul de rezistență liniară,

- reprezintă coeficientul de rezistență locală.

280
 Principiul însumării pierderilor se aplică nu numai la calculul unui element
separat al unei rețele hidraulice, dar și la calculul hidraulic al întregului ansamblu,
adică suma aritmetică a pierderilor în diferitele elemente de pe traseu este egală cu
rezistența totală a rețelei. În acest caz se iau în considerare și influențele reciproce
ale elementelor ce compun rețeaua hidraulică, situate la distanțe mici unele față de
altele.

5.8.1 Pierderile liniare (distribuite) de sarcină

Pierderile distribuite sunt provocate de vâscozitatea fluidului de lucru (atât
moleculară, cât și turbulentă) și constituie rezultatul schimbului de impuls între
molecule (în cazul mișcării laminare), precum și între particulele aflate în straturi
învecinate ale fluidului, care se mișcă cu viteze diferite.
Valoarea acestor piederi de energie hidraulică este proporțională cu
lungimea traseului parcurs. Relația de calcul a acestor pierderi este

(5.160)

unde
- este coeficientului Darcy-Weisbach de frecare vâscoasă, după numele
celor doi oameni de știință Henry Darcy (1803-1858) și Julius
Weisbach (1806-1871) care au contribuit la formularea relației
anterioare, cunoscută și ca relația Darcy-Weissbach,
este lungimea traseului de secțiune constantă, pentru care se
calculează pierderile liniare
reprezintă diametrul hidraulic al secțiunii traseului parcurs de fluid,
relația (4.15).

(4.15)

Din relațiile (5.159) și (5.160) rezultă Când raportul ( )

este constant și fluidul este incompresibil, coeficientul de frecare vâscoasă ( )
depinde de regimul de curgere (numărul Reynolds) și de rugozitatea relativă ( ) a
pereților elementelor hidrulice

(5.161)

unde este rugozitatea absolută: reprezintă înălțimea medie a asperităților

exprimată în unități absolute de lungime, figura 5.43.
281
 Fig. 5.43 – Definirea rugozității

Pentru regimul laminar ( ), coeficientul de frecare vâscoasă poate

fi determinat analitic, urmând raționamentul prezentat în paragraful 5.1.2 pentru
determinarea profilului de viteze în mișcarea laminară. Astfel, din relația (5.13)
rezultă (pentru , și )

(5.162)

iar prin înlocuire în (5.160)

(5.163)

Detalii despre calculul coeficientului de frecare vâscoasă sunt prezentate în

capitolul referitor la hidraulica instalațiilor și mașini hidraulice.
Raportul dintre pierderile liniare ( ) și lungimea ( ) pe care acestea se
calculează reprezintă panta hidraulică (J), sau pierderea de sarcină specifică (unității
de lungime)

(5.164)

5.8.2 Pierderile locale de sarcină

Pierderile locale de presiune apar pe porțiuni scurte ale curgerii (numite și

singularități) unde are loc o perturbare a curgerii normale, respectiv o variație a
vectorului viteză medie ca modul și/sau direcție. Apar în locurile cu schimbări ale
configurației traseului (difuzoare, confuzoare, coturi, filtre, armături etc.), la
întâlnirea și ocolirea obstacolelor, sau la desprinderea curentului de pereții
conductelor.
Relația generală de calcul a acestor pierderi este de forma (5.158)

282
 (5.165)

Coeficientul rezistenței locale ( ) depinde în special de caracteristicile

geometrice ale elementului hidraulic considerat, dar și de alți parametri ai mișcării,
precum

 profilul vitezei la intrarea fluidului în elementul hidraulic examinat; la rândul

ei, distribuția de viteze depinde de regimul de curgere, de forma intrării în
element, de lungimea porțiunii drepte ce precede intrarea, de distanța până
la diferitele părți prelucrate ale tronsonului sau obstacole etc.,
 numărul Reynolds,
 numărul Mach (pentru curgeri cu variații ale densității).
Coeficienții ( ) se determină în majoritatea cazurilor pe cale
experimentală, dar sunt situații în care se pot determina și expresii analitice, precum
în exemplul referitor la curgerea cu variație bruscă a secțiunii, figura 5.44.

Fig. 5.44 – Curgerea cu variatie bruscă de secțiune

Pentru calculul rezistenței hidraulice ( ) care apare la modificarea secțiunii

de curgere din figura anterioară se aplică relația lui Bernoulli (5.156)

v v

(5.166)
v v

Diferența de presiune ( ) se determină din teorema impulsului (7.46)

aplicată unui volum de control cuprins între secțiunile ( ) și ( ), pentru care
greutatea ( ) fluidului poate fi neglijată (în general )

283
 (5.167)

care prin proiecția pe axa curgerii, în sensul acesteia, devine

v v (5.168)

unde reprezintă forța cu care fluidul acționează asupra joncțiunii, pe suprafața

( ). La limită, presiunea în zona joncțiunii este egală cu presiunea din prima
secțiune, deci . De asemenea, exprimând debitul v ,
relația anterioară devine

v v v
(5.169)
v v v
Înlocuind (5.169) în (5.166) rezultă

v v v v v v v

v v v v v v v v v

v v v (5.170)
v
Acest rezultat este cunoscut și ca relația Borda-Carnot, după numele celor
doi oameni de știință Jean de Borda (1733-1899) și Lazare Carnot (1753–1823) care
au dedus-o.
Și în practică, precum în cazul anterior, piederile locale de sarcină se exprimă
în funcție de viteza mai mare pe tronsonul pentru care se calculează.
Din relația (5.165) se obține următoarea expresie pentru coeficientul
rezistenței locale datorită modificării bruște a secțiunii

(5.171)

După cum se observă, relația nu cuantifică și influența regimului de

curgere, astfel încât în calculele curente se introduce un factor de corecție (C)

(5.172)

Pierderea de energie pentru cazul descris anterior se datorează în principal

desprinderii curentului de pe suprafața conductei (de secțiune ) care conduce la
284
formarea unei zone turbionare (de recirculare) în zona joncțiunii. Acolo unde este
posibil din punct de vedere tehnic, trecerea de la o secțiune la alta se face continuu,
utilizând un sector intermediar de formă tronconică, precum în figura 5.45.

Fig. 5.45 – Curgerea cu variatie continuă de secțiune

5.9 ELEMENTE DE ANALIZĂ DIMENSIONALĂ ȘI TEORIA SIMILITUDINII

Analiza dimensională a apărut ca rezultat al extinderii la fenomenele fizice a
noțiunii de asemănare geometrică. Primele rezultate practice ale aplicării metodei
analizei dimensionale au fost obținute de Galileo Galilei, Isaac Newton și Edme
Mariotte. De asemenea, Jean Baptiste Fourier a avut o contribuție importantă în
dezvoltarea analizei dimensionale, introducînd principiul omogenității dimensionale a
relațiilor fizice. Principiul lui Fourier a fost preluat de oameni de știință ca Joseph
Louis Bertrand, George Gabriel Stokes, William Froude, Osborne Reynolds care au
obținut rezultate semnificative. Cel care fundamentează științific metodei analizei
dimensionale este John William Strutt (Rayleigh).
Prima etapă în aplicarea analizei dimensionale constă în stabilirea mărimilor
fizice care intervin în fenomenul studiat. În cazul în care sunt cunoscute ecuațiile
matematice care reprezintă fenomenul, această etapă nu prezintă dificultăți. Dacă nu
sunt stabilite ecuațiile care descriu fenomenul, atunci trebuie făcută o analiză a
fenomenului și determinate, eventual experimental, mărimile fizice care îl
caracterizează.
În fenomenele complexe de dinamica fluidelor intervine un număr relativ
mare de mărimi fizice, dar dintre acestea, patru sunt fundamentale: masa ( ),
lungimea ( ), timpul ( ) și temperatura ( ). Celelalte pot fi exprimate în funcție de
mărimile fundamentale. De exemplu, forța ( ) poate fi explimată astfel

(5.173)

285
5.9.1 Metoda Rayleigh

Metoda Rayleigh poate fi aplicată pentru stabilirea unei legi fizice, dacă se
cunosc mărimile care determină fenomenul considerat. Ecuațiile diferențiale ale
fenomenului și expresiile forțelor care îl determină pot fi necunoscute.
În conformitate cu metoda Rayleigh, mărimea fizică ce caracterizează
fenomenul studiat este proporțională cu un produs de puteri al mărimilor fizice care
îl determină. Valorile exponenților se obțin impunând condiția omogenității
dimensionale a ambilor membri ai egalității obținute. În expresia finală căutată pot
apare unele mărimi adimensionale, al căror număr este mai mic decât numărul
mărimilor fizice care intervin în descrierea fenomenului examinat.
Metoda Rayleigh se aplică cu ușurință în cazurile în care fenomenul studiat
depinde de cel mult șase mărimi fizice. Dacă numărul mărimilor fizice este mai mare,
aplicarea acestei metode devine greoaie deoarece apar dificultăți în alcătuirea
mărimilor complexe adimensionale. În asemenea situații se utilizează teoremele
ale lui Edgar Buckingham.
Modul de aplicare a metodei Rayleigh este exemplificat în următoarea
aplicație.

5.9.1.1 Să se determine relația de calcul a debitului ( ) de lichid dintr-un rezervor,

printr-un orificiu aflat la o cotă de adâncime ( ) față de suprafața liberă din rezervor.

Soluție
Experimental s-a constatat că pentru un fluid debitul este funcție de aria
secțiunii orificiului ( ), de înălțimea ( ) și de accelerația gravitațională (g, forța masică
unitară). Astfel, formula debitului se poate scrie sub forma

(5.174)

unde este un coeficient adimensional,

și sunt exponenții corespunzători mărimilor care determină
expresia debitului, care se determină din condiția de
omogenitate dimensională a relației.
Astfel, utilizând dimensiunile fundamentale, masă ( ), lungime ( ) și timp
( ), relația anterioară se poate scrie

(5.175)

iar din condiția omogenității dimensionale a membrilor ecuației rezultă sistemul

286
 (5.176)

Considerând pentru secțiunea orificiului o expresie de forma , în care

este o lungime caracteristică, rezultă

(5.177)

Coeficientul se exprimă în forma , unde este coeficientul de

debit. Așadar

(5.178)

unde reprezintă viteza teoretică a fluidului prin orificiu. Coeficientul de debit

se determină experimental.

5.9.2 Teoremele a lui Buckingham

O altă abordare utilă pentru obținerea unor relații funcționale între

parametrii unui proces o oferă teoremele (teoremele produselor) formulate de
Buckingham după cum urmează.

5.9.2.1 Prima teroemă a lui Buckingham

relație între " " variabile (parametri și/sau proprietăți fizice) poate fi
exprimată ca o relație între " " grupuri adimensionale (denumite grupuri ),
unde " " reprezintă numărul de mărimi fundamentale cu ajutorul cărora se exprimă
variabilele considerate.

Astfel, o relație între parametrii/proprietățile (

(5.179)
poate fi exprimată în forma

(5.180)

287
5.9.2.1 A doua teroemă a lui Buckingham

Fiecare grup adimensional ( depinde de maximum ( )

variabile care intervin în mod curent în fenomenele studiate.

În cazul fluidelor (în acord cu numărul mărimilor fundamentale - masă

lungime și timp), iar densitatea ( ), viteza ( ) și o lungime caracteristică (diametrul )
pot fi considerate ca variabile care intervin în mod curent (repetitiv) în problemele de
mecanica fluidelor. Cele mai utilizate grupuri sunt

 numărul Reynolds

 numărul Mach

 numărul Euler

 numărul Froude

 numărul Weber

unde reprezintă tensiunea superficială.

Aceste grupuri reprezintă și criterii de similitudine în studiul fenomenelor

de dinamica fluidelor la o scară diferită de cea la care se desfășoară în realitate.
Pentru a exemplifica modul în care se poate utiliza această metodă, se va
determina relația funcțională a debitului ( ) considerând exemplul din paragraful
anterior, referitor la golirea unui rezervor printr-un orificiu. Ținând cond și de
rezultatul obținut anterior, , funcția definită de relația (5.179) se poate
exprima în forma

(5.181)

unde a fost luată în considerare și vâscozitatea fluidului ( ).

288
 Așadar, conform primei teoreme a lui Buckingham există 2 grupuri , care în
funcție de și pot fi exprimate astfel

ș (5.182)

care din punct de vedere dimensional sunt echivalente cu

și

de unde rezultă

Așadar

ș (5.183)

iar relația (5.180) devine în acest caz

(5.184)

Comparând cu relația (5.178) obținută anterioar rezultă

(5.185)

deci coeficientul de debit (care se determină experimental) este funcție de numărul

Reynolds (regimul de curgere).

5.9.3 Utilizarea modelelor la scară. Criterii de similitudine

În unele cazuri, datorită costurilor ridicate pentru realizarea unor instalații

experimentale de dimensiuni mari și a echipamentelor aferente, se preferă testarea
unor modele la scară. Pentru ca rezultatele stabilite pe modele la scară să fie valabile
și pentru cele în mărime naturală, trebuie îndeplinite anumite criterii de similitudine.
Acestea sunt mărimi adimensionale (numite și numere caracteristice) care
reprezintă condițiile de asemănare a două fenomene, original și reprodus pe un
model. Se definesc următoarele forme de bază ale similitudinii.

289
5.9.3.1 Similitudinea geometrică impune ca lungimile omoloage ale originalului și
modelului să fie asemenea, adică să păstreze un rapor constant, numit și factor de
scară ( ). Astfel

(5.186)

5.9.3.2 Similitudinea cinematică impune ca punctele omoloage ale originalului și

modelului să parcurgă traiectorii asemenea în intervale de timp asemenea. În cazul
vitezelor, se definește constanta (de asemănare a vitezelor) pentru care

(5.187)

unde reprezintă constanta de asemănare a timpilor.

Similar se pot defini constante de asemănare și pentru alți parametri

cinematici.

5.9.3.3 Similitudinea dinamică impune ca raportul forțelor de aceeași natură ce

acționează în puncte omoloage asupra originalului și modelului să fie constant. Se
definește astfel constanta de asemănare a forțelor pentru care

(5.188)

unde reprezintă constanta de asemănare a maselor.

Fenomenele de dinamica fluidelor depind în general, în afara forțelor de

inerție, de o singură forță, ponderea celorlalte putând fi neglijată. În practică, acest
fapt a permis stabilirea unor criterii particulare, a căror valabilitate este restrânsă la
condițiile concrete în care una dintre forțele exterioare este predominantă.
De exemplu, în cazul experimentelor realizate în tunele aerodinamice de
mică viteză (care operează în regim subsonic incompresibil), trebuie îndeplinit
criteriul Reynolds de similitudine, deoarece forțele care predomină sunt cele de
frecare vâscoasă. În astfel de situații, pentru ca două mișcări să fie asemenea, atât pe
pe model cât și în natură, trebuie ca numărul Reynolds definit de relația (5.1) să fie
egal în ambele situații

(5.189)

290
 Datorită faptului că în tunelele aerodinamice se experimentează cu același
fluid ca și în situațiile reale (aerul atmosferic), situație în care vâcozitățile coincid,
relația (5.184) se poate rescrie în forma

(5.190)

Așadar, pentru încercările de aerodinamică, în cazul în care se utilizează un

model la scara 1:5 viteza ar trebui să fie de cinci ori mai mare. Pentru o viteză
(25 m/s) precum în cazul unui automobil, viteza de testare a
modelului ar trebui să fie (125 m/s). Pentru un tunel uzual,
această viteză este greu de atins. De altfel, la această valoare a vitezei aerului,
efectele termice și de compresibilitate nu mai pot fi neglijate fiind necesară și
îndeplinirea criteriului de similitudine Mach.
Experimental, s-a constatat că pentru numere Reynolds mari ( ),
influența acestui criteriu scade. În figura 5.41 este prezentat modul în care
coeficientul de rezistență aerodinamică al unui cilindru variază în funcție de numărul
Reynolds. Se observă că peste valoarea numită critică , numită și de
automodelare, variația devine nesemnificativă cu creșterea numărului Reynolds.
Acest lucru face posibilă evaluarea caracteristicilor aerodinamice ale
automobilelor și pe modele la scară, cele mai utilizate fiind scările 1:2, 1:5, mai rar
1:10.
Cele mai utilizate criterii de similtudine sunt

 Criteriul Reynolds când predomină forțele de frecare vâscoasă,

 Criteriul Mach când predomină forțele de inerție și elastice,

 Criteriul Euler când predomină forțele de inerție,

 numărul Froude când predomină forțele gravitaționale,

 numărul Weber când predomină forțele de inerție și capilare

291
 6. ELEMENTE DE HIDRAULICA INSTALAȚIILOR ȘI
MAȘINI HIDRAULICE

Hidraulica reprezintă una dintre aplicațiile mecanicii fluidelor în care sunt

studiate curgerea lichidelor prin conducte și canalizări și funcționarea mașinilor
hidraulice cu ajutorul cărora se realizează transportul acestor fluide. În acest capitol
sunt prezentate elementele de bază ale hidraulicii, întrucât există numeroase
monografii în care această disciplină este tratată în detaliu.

6.1 MIȘCĂRI PERMANENTE ÎN CONDUCTE SUB PRESIUNE

Problemele generale referitoare la trasportul fluidelor prin conducte sub
presine sunt

 determinarea unui diametru minim când se cunosc debitul necesar și

configurația traseului hidraulic, estimând pierderile energetice pe acesta,
 determinarea debitului maxim pentru un traseu hidraulic și pierderi
energetice impuse,
 determinarea pierderilor de sarcină minime pentru un traseu hidraulic dat și
o valoare impusă a debitului.

Așadar, obiectivul principal al calculului conductelor sub presiune constă în

estimarea și determinarea pierderilor energetice care apar la transportul fluidelor
prin acestea. Calculul pierderilor se face pornind de la ecuația lui Bernoulli (4.59)
scrisă pentru două secțiuni de calcul

(coloană uid) (6.1)

unde termenul din ecuația anterioară reprezintă tocmai pierderile energetice

care apar la curgerea fluidului între secțiunile ( ) și ( ),

(6.2)

După cum am menționat și în capitolul anterior, pierderile hidraulice ( )

sunt împărțite pentru aceeași secțiune de calcul în

292
  pierderi liniare, numite și distribuite,
 pierderi locale, .

Ambele tipuri de pierderi se însumează după principiul suprapunerii

pierderilor, pentru care se ia suma aritmetică a pierderilor distribuite și a pierderilor
locale

(6.3)
Ambele tipuri de pierderi se exprimă în raport cu termenul cinetic din ecuația
lui Bernoulli, în forma generală

(6.4)

unde reprezintă un coeficient (adimensional) caracteristic pierderii energetice.

În mod curent, în calculele moderne ale rețelelor hidraulice se operează cu
coeficienții caracteristici pierderilor, deoarece în curenții dinamic și geometric
asemenea valoarea acestora este independentă de natura fluidului, de viteza
curentului, precum și de dimensiunile componentelor calculate (pentru care se
respectă asemănarea geometrică, egalitatea numerelor Reynolds și/sau a altor
criterii de similitudine).

6.1.1 Pierderi liniare. Calculul coeficientului lui Darcy

Pentru un traseu hidraulic de secțiune constantă, piederea distribuită de

energie hidraulică este proporțională cu lungimea traseului parcurs și invers
proporțională cu diametru traseului

(6.5)

unde
- este coeficientului Darcy-Weisbach de frecare vâscoasă,
este lungimea traseului de secțiune constantă, pentru care se
calculează pierderile liniare,
reprezintă diametrul hidraulic al secțiunii traseului parcurs de fluid,
relația (4.15).
Pentru situațiile în care traseul hidraulic este format din mai mai multe
tronsoane cu secțiuni diferite, figura 6.1, pierderile liniare totale se obțin prin
îsumarea pierderilor pe fiecare tronson.

293
 Fig. 6.1 – Calculul pierderilor liniare pentru un traseu hidraulic format din
tronsoane cu secțiuni diferite

Pentru situația ilustrată în figura 6.1, pierderea totală de energie distribuită

este

(6.6)

Când raportul ( ) este constant și fluidul este incompresibil, coeficientul

de frecare vâscoasă ( ) depinde de regimul de curgere (numărul Reynolds) și de
rugozitatea relativă ( ) a pereților elementelor hidrulice, relația (5.161).
Există următoarele cazuri de calcul a coeficientului de frecare vâscoasă ,
pentru care sunt utilizate următoarele relații.

6.1.1.1 Pentru curgeri laminare, , se calculează cu relația lui Stokes

(determinată analitic) și este funcție doar de numărul Reynolds

(6.7)

6.1.1.2 Pentru curgeri turbulente netede, , neinfluențate de rugozitatea

conductei, se calculează cu relația lui Blasius

(6.8)

Din punct de vedere practic, acest regim de curgere corespunde unor

numere Reynolds în intervalul și unei rugozități relative
.

6.1.1.3 Pentru curgeri turbulente complet dezvoltate, , în conducte

rugoase, , se poate calcula cu una din relațiile

294
 (6.9)

determinată de A. Altșul, sau

(6.10)

stabilită de Johann Nikuradze.

Valoarea numărului Reynolds de la care rugozitatea începe să influențeze
curgerea ( ), deci și valoarea coeficientului de frecare vâscoasă, se poate poate
aproxima cu relația (Pecornik)

(6.11)

6.1.1.4 Pentru regimurile de tranziție se poate utiliza relația lui Moody

(6.12)

Fig. 6.2 – Diagrama variației coeficientului de frecare vâscoasă a lui Mood

295
 Rezultatele variației coeficientului de frecare vâscoasă în funcție de numărul
Reynolds și de rugozitatea realativă au fost sintetizate și în formă grafică în diagrame
precum cea a lui Moody, figura 6.2.

6.1.2 Pierderile locale de sarcină

Pierderile locale de presiune apar pe porțiuni scurte ale curgerii (singularități)

unde are loc o perturbare a curgerii normale, respectiv o variație a vectorului viteză
medie ca modul și/sau direcție.
Apar în locurile cu schimbări ale configurației traseului: difuzoare,
confuzoare, coturi, ramificații, filtre, armături, la întâlnirea și ocolirea obstacolelor, la
desprinderea curentului de pereții conductelor etc.
Relația generală de calcul a acestor pierderi este de forma

(6.13)

Dacă viteza variază între secțiunile de intrare și ieșire ale elementului

hidraulic căruia i se determină pierderea de energie hidraulică, se calculează
considerând viteza mai mare. Astfel, pentru exemplul din figura 6.1, pierderea de
energie la modificarea secțiunii ( ) este

Coeficienții ( ) se determină în majoritatea cazurilor pe cale

experimentală, determinându-se ulterior relații care să exprime dependența acestora
de parametri caracteristici. O monografie care sintetizează rezultatele referitoare la
majoritatea situațiilor întâlnite în practică a fost elaborată de I.E. Idelcik, Indrumător
pentru Calculul Rezistentelor Hidraulice, publicată în limba română la Editura Tehnică,
București, 1984.

6.1.3 Caracteristica unui traseu hidraulic

Caracteristica unui traseu hidraulic reprezintă dependența dintre pierderile

de energie ( ) și debitul ( ) de fluid transportat. Se reprezintă uzual în
formă grafică, precum în figura 6.3.
Datorită exprimării pierderilor energetice în funcție de termenul cinetic din
ecuația lui Bernoulli, aceată dependență poate fi aproximată cu
o funcție de gradul doi în forma

296
 (6.14)

curba fiind în acest caz o prabolă cu vârful în originea sistemului ( ).

Fig. 6.3 – Caracteristica unui traseu hidraulic

Zona discontinuă din curba de variație corespunde situațiilor în

care valorile coeficienții pierderilor sunt dependente de numărul Reynolds, deci
Similar precum în cazul dependenței descrisă în paragraful
5.9.3.3 și variațiile coeficienților caracteristici pierderilor energetice devin
nesemnificative pentru curgerile caracterizate de caz în care și factorul
devine constat.
Din punct de vedere practic, relația corespunde unui regim de
curgere turbulent complet dezvoltat în conducte rugoase, numit și regim pătratic, în
acord cu relația (6.14).
Pentru un traseu hidraulic de secțiune constantă ( ), pe a
cărui lungime ( ) se găsesc " " siguralarități, relația (6.14) este echivalentă cu

(6.15)

deci constanta traseului în acest caz este

(6.16)

297
 6.2 MIȘCĂRI NEPERMANENTE ÎN CONDUCTE SUB PRESIUNE
LOVITURA DE BERBEC

Regimurile nepermanente de mișcare ale fluidelor, caracterizate de existența

variațiilor locale ale vitezei și implicit de variații ale presiunii, sunt cazuri frecvent
întâlnite în funcționarea instalațiilor hidraulice. Apar la pornirea sau oprirea
instalațiilor, sau la modificări rapide ale regimului de funcționare.
Mișcările nepermanente ale fluidelor în conducte se pot realiza în conducte
sub presiune, ca de exemplu lovitura de berbec, sau în conducte cu suprafață liberă
la capătul superior, precum oscilațiile într-un castel de echilibru. Dintre mișcările
nepermanente în conducte sub presiune, importante din punctul de vedere al
aplicațiilor practice sunt lovitura de berbec, oscilațiile în masă și mișcările sonice.
Lovitura de berbec reprezintă un fenomen caracterizat prin apariția și
propagarea sub formă de unde a unor variații mari de presiune în conductele prin
care curg lichide, ca rezultat al variațiilor rapide ale vitezei de curgere.
Astfel, în cazul închiderii complete sau parțiale a unei conducte forțate (sub
presiune) se produce o serie de suprapresiuni și depresiuni care se propagă în lungul
conductei, solicitând-o asemenea unor lovituri puternice, de unde și denumirea,
lovitura de berbec.
Acest fenomen poate fi observat și pe conducta de refulare a unei pompe.
Astfel, în momentul în care se oprește pompa sau se micșorează turația ei, se
produce mai întâi o depresiune urmată apoi de o serie de suprapresiuni și depresiuni
care se propagă în lungul conductei.
Viteza " " de propagare a loviturii de berbec se determină cu ecuația lui
Lorenzo Allievi

(6.17)

unde este viteza de propagare a sunetului în fluid, relația (2.26),

reprezintă modulul de elasticitate al fluidului,
este modulul (Young) de elasticitate al materialului conductei,
este diametrul interior al conductei,
reprezintă grosimea peretelui conductei,
este densitatea fluidului,
reprezită modulul de elasticitate aparent al fluidului, care ia în
considerare și elasticitatea conductei,
298
 (6.18)

În cazul apei, pentru care se cunoaște viteze de propagare a sunetului, se

poate utiliza formula lui Jukovski

(6.19)

Variația de presiune (saltul de presiune) ce corespunde unei

variații de viteză , se poate calcula cu relația lui Jukovski

(6.20)

Astfel, presiunea maximă se obține când , care pentru o situație

concretă corespunde cu închiderea (rapidă) a vanei de reglare a debitului.

(6.21)

Pentru a împiedica suprasolicitatea conductei de aducțiune la o amenajare

hidroenergetică se utilizează castele de echilibru ca măsură de protecție împotriva
fenomenului loviturii de berbec, după cum este ilustrat în figura 6.4.

Fig. 6.4 – Schema unei amenajări hidroenergetice cu castel de echilibru

Castelul de echilibru preia undele de presiune, împiedicând astfel

pătrunderea acestora din conducta forțată în conducta de aducțiune. Astfel, în castel
apare o serie de oscilații ale nivelului suprafeței libere, care în timp se amortizează.
299
 6.3 MIȘCĂRI EFLUENTE PERMANENTE

Caracteristic mișcărilor efluente sunt variațiile mari ale secțiunii de curgere în

lungul curentului, însoțite de variații mari ale vitezelor și presiunilor. Curgerea
fluidelor prin orificii/ajutaje și trecerea lichidelor peste deversoare sunt cele mai
întâlnite astfel de mișcări.
Orificiul este o deschizătură practicată în peretele unui rezervor ce conține
un fluid, sub nivelul suprafeței libere în cazul lichidelor. Ajutajul reprezintă o
conductă, relativ scurtă, montată la nivelul unui orificiu de golire, în scopul obținerii
unui jet dirijat și a creșterii debitului. Deversoarele reprezintă cazuri particulare ale
orificiilor mari, practicate în partea superioară a peretelui unui rezervor, prin care
curge un lichid cu suprafață liberă.
Studiul acestor curgeri se face pe o porțiune restrânsă, în jurul secțiunii
orificiului (ajutajului, deversorului), neglijându-se pierderile energetice din zona
schimbării de secțiune.

6.3.1 Curgerea prin orificii

Se consideră cazul golirii unui rezervor printr-un orificiu muchie ascuțită
pentru a minimiza pierderile prin frecare, precum în figura de jos.

Fig. 6.5 - Golirea unui rezervor printr-un orificiu

Din aspectul liniilor de curent, se poate observa cum vena de fluid se

contractă la trecerea prin orificiu (vena contracta), după care liniile de curent devin
paralele. În secțiunea minimă viteza și presiunea sunt uniforme.

300
 Viteza maximă a jetului se poate determina din ecuația lui Bernoulli, pe o
linie de curent, între punctele 1 și 2, care corespund suprafeței libere, respectiv
secțiunii minime a jetului, la nivelul orificiului

(6.22)

Deoarece aria suprafeței libere este mare în raport cu aria orificiului, rezultă
că viteza la nivelul suprafeței libere este mică, putându-se neglija termenul cinetic în
această secțiune, deci . Considerând ca nivel de referință ,
rezultă că . De asemenea, la nivelul celor două puncte presiunile sunt egale,
având valoarea presiunii atmosferice locale. Așadar, relația anterioară se rescrie sub
forma

g (6.23)

Această viteză este una teoretică. Pentru a lua în calcul și pierderile prin
frecare se utilizează coeficientul de corecție al vitezei . Acesta este caracteristic
pentru fiecare dintre orificii și de regulă se găsește în intervalul (0.97 - 0.99).
Pentru a calcula debitul prin orificiu se ține cont de faptul că aria în secțiunea
minimă ( ) este egală cu cea a orificiului ( ) multiplicată cu un coeficient
(subunitar) de contracție

(6.24)

Astfel, debitul prin orificiu ( ) se poate calcula cu relația

g (6.25)

unde reprezintă coeficientul de debit, care se determină experimental

pentru fiecare tip de orificiu.

Dacă presiunea (relativă) la nivelul suprafeței de libere nu este nulă, ,

relația (6.23) devine

g (6.26)

unde este greutatea specifică lichidului din rezervor.

301
6.3.2 Calculul timpului de golire al unui rezervor

Pentru calculul timpului de golire, se notează cu " " aria secțiunii

transversale a rezervorul din exemplul anterior. Deoarece înălțimea este variabilă
(scade în timp), rezultă că viteza prin orificiu (dependentă de ) variază și ea.
Considerând că în intervalul de timp nivelul în rezervor scade cu , rezultă că
debitul v devine

v (6.27)

Semnul minus din relația anterioară se datorează faptului că variația de nivel

este negativă, (descrește). Ținând cont de relația debitului printr-un orificiu
(6.25) se obține

g (6.28)
g

Prin integrare între nivelul inițial și nivelul final , se obține expresia

timpului ( ) necesar ca nivelul în rezervor să scadă cu

g
(6.29)

6.3.3 Curgerea peste deversoare

Deversoarele reprezintă orificii mari, deschise la partea superioară,
practicate în pereți laterali cu scopul de a controla curgerea lichidelor prin ele. Uneori
sunt folosite și la determinarea debitelor curenților de fluide cu suprafață liberă.
Pentru calculele următoare se consideră că viteza fluidului în amonte este
mică, astfel încât energia cinetică a curentului se poate neglija.
Fie un deversor de formă oarecare și nivel , precum în figura 6.6. Pentru a
determina debitul deversorului se consideră o arie elementară la nivelul , de lățime
și înălțime .
Din ecuația (6.23) viteza fluidului prin aria elementară ( ) este
g , iar debitul elementar ( )

g (6.30)

302
 Fig. 6.6 – Curgerea peste un deversor

Prin integrare între suprafața liberă ( ) și creasta deversorului ( )

se obține debitul total

g (6.31)

Pentru a soluționa această relație trebuie cunoscută geometria deversorului

(dependența dintre și ). În paragrafele următoare sunt prezentate două dintre
situațiile frecvent întâlnite.

6.3.3.1 Deversoare rectangulare

Pentru deversoare rectangulare, figura 6.7, lățimea este constantă,

,

Fig. 6.7 – Deversor rectangular

iar relația (6.31) devine

g g (6.32)

Ținând cont și de pierderile energetice

303
 g (6.33)

unde este coeficientul de debit al deversorului, care se determină experimental.

6.3.3.2 Deversoare triunghiulare

Pentru un deversor triunghiular precum cel din figura 6.8, de unghi ,

dependența dintre și este

(6.34)

Fig. 6.8 – Deversor triunghiular

Astfel

g g (6.35)

Ținând cont și de pierderile energetice

g (6.36)

6.4 MAȘINI (GENERATOARE) HIDRAULICE

Generatoarele hidraulice sunt mașini care transformă energie mecanică în

energie hidraulică. După natura fluidului antrenat, acestea pot fi clasificate în

 Pompe, mașini ce funcționează cu lichide

 Ventilatoare și compresoare mașini ce funcționează cu gaze.

În cazul mașinilor funcționând cu gaze, dacă fluidul nu suferă comprimări

semnificative, procesele termodinamice au o importanță redusă și studiul funcționării
se poate face aplicând legile hidrodinamicii, precum în cazul ventilatoarelor. Mașinile
funcționând cu gaze la diferențe mari de presiune, precum compresoarele, sunt
304
tratate în cadrul mașinilor termice deoarece în timpul funcționării acestora au loc
transformări termodinamice ale fluidului de lucru.
După principiul funcțional prin care se efectuează transformarea de energie,
generatoarele hidraulice pot fi clasificate în următoarele categorii

 Pompe hidrodinamice (turbopompe) sunt mașini în care transformarea de

energie are loc datorită interacțiunii dintre palete și fluid (prin modificarea
momentului cantității de mișcare); sunt caracterizate prin viteze mari ale
fluidului față de organele active ale mașinii (rotor), iar debitul variază cu
înălțimea de pompare.
 Pompe volumice sunt mașini în care au loc deplasări periodice ale unor
volume de lichid dinspre aspirație către refulare, cu creșterea corespunză-
toare a presiunii; sunt caracterizate prin deplasări reduse ale fluidului față de
organele active ale mașinii (rotor, piston, membrană etc.), iar debitul variază
foarte puțin cu înălțimea de pompare.
 Pompe cu fluid motor sunt mașini hidraulice statice utilizate pentru
antrenarea fluidelor folosind energia unui curent de fluid (fluid motor).
 Elevatoare hidraulice sunt instalații ce ridică apa la o înălțime geometrică
fixă, crescând doar energia de poziție a lichidului.

În paragrafele următoare sunt prezentate noțiunile de bază ale construcției,

funcționării și exploatării pompelor centrifuge și ventilatoarelor, frecvent întâlnite în
practică.

6.4.1 Pompe centrifuge

6.4.1.1 Construcția funcționarea unei pompe centrifuge

Pompele centrifuge, denumite și radiale, sunt mașini care transformă energia
electromecanică preluată de la un motor (de antrenare) în energie hidraulică datorită
interacțiunii dintre organele active ale mașinii (paletele rotorului) și lichidul vehiculat.
Denumirea este dată de sensul circulației fluidului de lucru în timpul procesului de
creștere a energiei hidraulice, respectiv în direcție radială.
În funcție de domeniul de utilizare, există mai multe soluții constructive ale
acestor generatoare hidraulice. În figura 6.9(a) este prezentată o secțiune (de
principiu) printr-o pompă centrifiugă monoaspirantă, monoetajată, însoțită de o
vedere în perspectivă a acesteia, figura 6.9(b).
După cum se observă, din punct de vedere constructiv, o pompă centrifugă
este compusă din următoarele subansamble principale.

305
 Fig. 6.9 - Pompă centrifugă monoaspirantă, monoetajată

Rotorul (1) reprezintă partea mobilă a pompei și este format dintr-o coroană
circulară (9) fixată pe arborele (5), dintr-un inel (10) și mai multe
palete curbate (11), înclinate spre înapoi față de sensul de rotire.

Carcasa (2) este constituită din capacul de aspirație (8) racordat la conducta de
aspirație și camera spirală de refulare (6), care se termină prin
difuzorul (7) racordat la conducta de refulare. Pentru a evita curgerea
lichidului în exterior și pătrunderea aerului în zona de aspirație
(aceasta fiind principala cauza în funcționarea necorespunzătoare a
pompelor) zona în care arborele trece prin carcasă este prevăzută cu
o etanșare specială (12).

Suport (3) Reprezintă totodată batiul pompei, încorporând lagărul în care este
fixat arborele prin intermediul rulmenților (4).

306
 În circulația sa prin pompă, fluidul parcurge două etape din punct de vedere
al tranferului de energie. Prima corespunde trecerii prin rotor, unde îi este mărită
energia prin creșterea vitezei. În a doua etapă, lichidul (care la ieșirea din rotor
dispune de o energie cinetică ridicată) este colectat în camera spirală de secțiune
continuu crescătoare și condus apoi prin difuzor spre conducta de refulare.
Diminuarea vitezei în camera spirală și difuzor are ca rezultat creșterea energiei
potențiale de presiune (statică), evidențiată de creșterea presiunii lichidului.

6.4.1.2 Curbe caracteristice unei pompe centrifuge

Pentru a caracteriza modul de funcționare al unei pompe este necesară

cunoașterea dependențelor dintre parametrii funcționali ai acesteia: debit ( ),
sarcină ( ), putere utilă ( ), puterea consumată ( ) și randament ( ).
Sarcina pompei, numită și înălțime de pompare, reprezintă diferența dintre
energia specifică (unității de greutate) lichidului la ieșirea din pompă (refulare) și
energia specifică de la intrarea în pompă (admisie)

(6.37)

unde , sunt viteza medie a lichidului în secțiunea de refulare, respectiv în

cea de aspirație,
, sunt presiunile lichidului în cele două secțiuni caracteristice,
, sunt cotele de nivel ale celor două secțiuni de calcul față de un plan
de plan de referință,
reprezită densitatea lichidului.

Puterea utilă reprezintă partea de putere primită la arborele pompei,

valorificată sub formă de putere hidraulică. Se calculează cu relația
(6.38)

unde reprezită greutatea specifică lichidului.

Puterea consumată, sau puterea preluată de arborele pompei de la motorul

de antrenare, reprezintă produsul dintre momentul ( ) transmis la arborele rotorului
și viteza unghiulară a acestuia ( )
(6.39)

unde reprezită turația, exprimată în rotații pe secundă.

307
 Randamentul global al pompei se determină ca raport între puterea utilă și
puterea comsumată

(6.40)

Legăturile funcționale , , și
reprezintă caracteristicille unei pompe. Uzual, acestea sunt exprimate grafic în forma
unor curbe (caracteristice), precum în figura 6.10.

Fig. 6.10 - Caracteristicile unei pompe centrifuge

În general, aceste dependențe se determină pe cale experimentală pentru o

turație ( ) constantă. Cu ajutorul curbelor caracteristice se determină punctul de
funcționare optimă al unei pompe, definit de coordonatele ( ce
corespund valorii maxime a randamentului.
Dacă pentru alimentarea unui consumator, debitul furnizat de o singură
pompă este insuficient, sau înălțimea de pompare este prea mică, se pot cupla în
paralel, respectiv în serie, mai multe pompe. Funcționarea unor astfel de cuplaje este
descrisă tot cu ajutorul curbelor caracteristice.
Teoretic, în cazul a două pompe identice legate în paralel, debitul de fluid
vehiculat se va dubla pentru aceeași sarcină, iar în cazul cuplării în serie, sarcina
(înălțimea de pompare) se va dubla pentru același debit.
Formele curbelor caracteristice pompelor centrifugale funcționând în paralel,
respectiv serie, sunt prezentate în figura 6.11.

308
 Fig. 6.11 - Caracteristicile unei cuplaj de pompe centrifuge

6.4.1.3 Funcționarea unei pompe în rețea

În timpul funcționării unei pompe cuplată într-o rețea hidraulică se stabilește

un echilibru masic și energetic între

 debitul livrat de pompă ( ) și debitul preluat de rețeaua hidraulică ( ),

 sarcina pompei (energia transferată de pompă unității de greutate a
fluidului) și sarcina rețelei .

Așadar, și , iar funcționarea ansamblului pompă-rețea

poate fi urmărită cu ajutorul curbelor caracteristice , figura 6.12.

Fig. 6.12 - Determinarea punctului de funcționare al

ansamblului pompă-rețea

309
 La intersecția curbelor cacacteristice se află punctul de funcționare ( ) al
ansamblului pompă-rețea. În cazul unei exploatări eficinte a pompei, acesta trebuie
să se afle cât mai aproape de punctul de optim, ce corespunde punctului de
randament maxim al pompei.

6.4.1.4 Legile de similitudine ale pompelor centrifuge

Cercetările experimentale referitoare la funcționarea pompelor centrifuge se

efectuează fie pe un prototip (executat la dimensiuni normale), fie pe o turbomașină
geometric asemenea, construită la o scară redusă (model).
Legile de similitudine care se aplică în studiul pompelor centrifuge, ce permit
extrapolarea rezultatelor obținute pentru prototip tuturor celorlalte pompe
asemenea din punct de vedere geometric, sunt cele referitoare la raportul debitelor
( ), sarcinilor ( ) și puterilor ( )

(6.41)

(6.42)

(6.43)

unde reprezintă turația,

este dimensiunea caracteristică (diametrul),
densitatea fluidului de lucru.

Aceste legi sunt valabile și pentru alte categorii de turbomașini.

6.4.1.5 Cavitația pompelor

Pentru turbomașinile care funcționează cu lichide (turbopompe și turbine

hidraulice cu reacțiune) este importantă studierea apariției fenomenului de cavitație,
care produce o funcționare necorespunzătoare a acestor mașini.
Cavitația apare când în rotorul turbomașinii presiunea egalează sau scade
sub valoarea presiunii de vaporizare a fluidului de lucru. Constă în formarea unor
bule de vapori care recondensează când ajungând în zone de presiuni mare,
solicitând suplimentar instalațiile. Fenomenul e marcat prin apariția unor zgomote

310
puternice, temperaturi locale ridicate, coroziune chimică, ce conduc la distrugerea
prematură a instalațiilor.
În cazul turbomașinilor, presiunea de vaporizare este influențată de poziția
rotorului față de nivelul suprafeței libere din bazinul de aspirație, numită înălțime de
aspirație . Aceasta este considerată pozitivă ( ) când rotorul turbomașinii se
găsește deasupra suprafeței libere din bazinul de aspirație, precum în figura 6.13 și
negativă ( ) când rotorul se găsește sub nivelul suprafeței libere din bazinul de
aspirație. Pentru cazurile în care , pompa trebuie amorsată înainte de pornire,
prin umplerea pompei și conductei de aspirație cu fluidul de lucru.

Fig. 6.13 - Înălțimea geometrică de pompare ( )

Alegerea unei înălțimi de aspirație mari duce la scăderea presiunii în

turbomașină și la apariția fenomenului de cavitație, caracterizat de coeficientul de
cavitație ( ) introdus de D. Thoma (1924)

(6.44)

unde este presiunea dinamică a curentului de fluid,

este presiunea statică
presiunea critică, la care apare fenomenul de cavitație,
înălțimea geometrică de pompare, reprezintă suma înălțimilor de
aspirație ( ) și refulare ( )

311
 Un exemplu referitor la calcul înălțimii maxime de aspirație a unei pompe
este prezentat în paragraful cu aplicații, care încheie acest capitol.

6.4.2 Ventilatoare

Ventilatoarele sunt mașini (generatoare) ce funcționează cu gaze.

Transformă energia mecanică, preluată de la motorul de antrenare, în energie
pneumatică, manifestată sub forma creșterii presiunii totale între secțiunile de
aspirație și refulare.
6.4.2.1 Organizazarea ventilatoarelor din punct de vedere constructiv

Din punct de vedere constructiv ventilatoarele pot fi

 ventilatoare radiale, figura 6.14 și

 ventilatoare axiale, figura 6.15.
Denumirea este dată de sensul de circulație al fluidului de lucru, în direcție
radială, sau pe direcția axei rotorului.

Fig. 6.14 - Ventilator radial

Ventilatorul radial prezentat în figura anterioară este compus din

următoarele subansamble

Carcasă (1) Este constituită din camera (1) și racordul de refulare (3). Camera de
refulare, tip spirală, are secțiunea radială dreptunghiulară cu lățime
constantă.
312
Rotor (2) Reprezintă locul transferului de energie. Este de tip închis, format
dintr-o coroană circulară (5) solidară cu butucul, dintr-un inel (4) și
mai multe palete (6), curbate, înclinate înapoi față de sensul de
rotire. Sunt fixate de coroană și inel prin nituire. Avantajele acestui
tip de rotor constau într-o mai bună conducere a gazului, prin
evitarea vârtejurilor cauzate de desprinderi. În consecință, realizează
randamente mai bune și au caracteristici de presiune stabile.
Principalul inconvenient ce le limitează domeniul de utilizare este
debitul relativ mic de fluid circulat.

Ajutaj de Este profilat astfel încât să realizeze o conducere favorabilă a gazului

aspirație (8) spre rotor. Se fixează de carcasă prin intermediul unei flanșe. Este
dotat cu o sită (9).

Electromotor Este fixat în exterior prin intermediul unui suport solidar cu carcasa.
Utilizarea ventilatoarelor radiale s-a impus în aplicațiile unde este necesară o
funcționare silențioasă.

Fig. 6.15 - Ventilator axial

Și în cazul ventilatoarelor axiale există diverse variante constructive, cea mai

simplă fiind constituită dintr-un rotor și motorul de antrenare. Ventilatorul prezentat
în figura 6.15 este compus din următoarele subansamble

313
Carcasă Este compusă dintr-un tub cilindric (1) echipat în interior cu un
paletaj statoric fix (2), plasat după rotor, în scopul diminuării
turbulenței aerului la ieșirea din ventilator.

Statorul Este plasat în fața rotorului, fiind format din paletele profilate (3),
prinse la un capăt de carcasă, iar la celălalt de un butuc ce servește și
ca suport pentru lagăre. Are rolul de a atenua efectul de rotație al
curentului și de conducere favorabilă a acestuia spre paletele
rotorului.

Rotorul Este constituit dintr-un arbore și un ansamblu de palete profilate

aerodinamic (4).

Electromotor Este fixat în interiorul carcasei prin intermediul suportului (6).

Ajutajul de are rolul de a conduce favorabil curentul de aer către paletele

aspirație (7) statorice (3).

Ventilatoarele axiale sunt utilizate în aplicațiile pentru care este necesară

vehicularea unor debite mari de fluid.

6.4.2.2 Parametrii funcționali și curbele caracteristice

Principalii parametri care descriu funcționarea unui ventilator sunt presiunea

totală, debitul și randamentul.
Uzual, în cazul ventilatoarelor se operează cu debitul masic

(6.45)
unde reprezintă densitatea fluidului de lucru,
este viteza medie a fluidului într-o secțiune de arie .

Presiunea totală reprezintă creșterea presiunii gazului la trecerea prin

ventilator, adică diferența dintre presiunea ( ) totală medie în secținea de
evacuare (refulare) și presiunea totală medie la aspirație ( )

(6.46)

Din punct de vedere energetic, reprezintă puterea transferată de

ventilator gazului vehiculat raportată la debitul volumic, deci puterea utilă , adică

314
partea de putere primită la arborele rotorului valorificată sub formă de putere
pneumatică
(6.47)

Randamentul ventilatorului se determină prin raportarea puterii utile la

puterea consumată

(6.48)

unde puterea consumată, echivalentă cu puterea mecanică la arborele rotorului

reprezintă produsul dintre momentul ( ) transmis la arborele rotorului și viteza
unghiulară a acestuia, ,relația (6.39).
Curbele caracteristice reprezintă dependențele dintre parametrii funcționali
ai unui ventilator, , , , reprezentate în formă
grafică. Se obțin în urma încercărilor de laborator și caracterizează comportamentul
ventilatoarelor în exploatare.

Fig. 6.16 - Curbele caracteristice ventilatoarelor radiale (a) și axiale (b)

Detalii despre proiectarea și exploatarea mașinilor hidraulice pot fi găsite în

mai multe lucrări de specialitate, precum cele elaborate de

Anton V., Popoviciu M., Fitero I., Hidraulică și mașini hidraulice, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1978 și

Todicescu A., Mecanica fluidelor și mașini hidropneumatice, Editura Didactică

și Pedagogică, București, 1974.

315
 6.5 APLICAȚII

6.5.1 Să se calculeze înălțimea maximă de aspirație pentru o pompă centrifugă

care absoarbe apă dintr-un bazin astfel încât presiunea la intrarea în rotorul pompei
să nu scadă sub valoarea critică . Conducta de aspirație este
prevăzută cu un sorb, un cot și un robinet pentru reglarea debitului, precum în figura
figura 6.17.

Fig. 6.17

Sunt cunoscute următoarele: diametrul și lungimea conductei de aspirație

, respectiv , rugozitatea materialului conductei ,
debitul de apă vehiculat de pompă și coeficienții piederilor de sarcină în
sorb, cot și robinet , , . De asemenea, presiunea atmosferică
este , iar vâscozitatea apei are valoare .

Soluție
Pentru calculul înălțimii maxime de aspirație, se aplică relația lui Bernoulli
(6.1) între două puncte ce corespund nivelului suprafeței libere a apei din bazin,
respectiv la intrarea în rotorul pompei. Fie acestea "0" și "1", deci

pentru care

în acord cu rezultatele aplicației 4.3.4.1: termenul care cuantifică

influență vitezei în secțiunea unei suprafețe libere mari poate fi
neglijat,
316
 este viteza apei la intratea în rotorul pompei, constantă pe traseul
conductei, , deoarece secțiunea conductei este
constantă; se determină din ecuația debitului (4.32),

reprezintă presiunea atmosferică,

reprezintă (la limită) presiunea la intrarea în rotor, deci

, considerând suprafața liberă a apei din bazin ca nivel de referință,

deci .

Așadar, în acest caz, ecuația lui Bernoulli devine

pentru care pierderile de sarcină sunt

deci

Viteza se determină din ecuația debitului (4.32)

Pentru determinarea coeficientului de frecare vâscoasă, se stabilește mai

întâi regimul de curgere, deci se calculează numărul Reynolds, relația (5.1)
v

317
așadar curgerea este turbulentă, complet dezvoltată, situație în care se verifică dacă
rugozitatea conductei influențează valoarea , deci se verifică dacă ,
utilizând relația lui Pecornik (6.11)

iar coeficientul de frecare vâscoasă se poate determina cu relația lui Altșul (6.9)

În final, înălțimea maximă de aspirație rezultă

6.5.2 Printr-o conductă cu lungimea și diametrul curge un

debit de petrol având densitatea și vâscozitatea
. Să se determine căderea de presiune în conductă.

Soluție
Se consideră o astfel de conductă, după cum este ilustrat în figura 6.18,

Fig. 6.18

pentru care se aplică ecuația lui Bernoulli (6.1)

unde , conducta având diametrul constant,

, fără diferență de nivel între cele două secțiuni de calcul,

iar pierderile de energie (sarcină) sunt reprezentate doar de cele distribuite

318
 Așadar, pentru acest caz, ecuația lui Bernoulli devine

Pentru determinarea coeficientului de frecare vâscoasă, se stabilește mai

întâi regimul de curgere, deci se calculează numărul Reynolds, relația (5.1)
v

pentru care viteza se determină din ecuația debitului (4.32)

Așadar

deci regimul de curgere este laminar, situație în care se calculează cu relația lui
Stokes (6.7)

iar căderea de presiune în conductă devine

6.5.3 Printr-o conductă metalică având diametrul , grosimea pereților

și modulul de elasticitate curge apă având
modulul de compresibilitate . Dacă viteza apei este
, să se determine suprapresiunea maximă la închiderea bruscă a vanei de
debit.

319
Soluție
Variația de presiune se poate calcula cu relația lui Jukovski
(6.20)

Astfel, presiunea maximă se obține când , iar pentru

Viteza de propagare a loviturii de berbec ( ) se determină cu relația lui Allievi

(6.17)

unde modulul de elasticitate al lichidului ( ) reprezintă inversul modulului de

compresibilitate, relația (2.20),

iar viteza de propagare a sunetului se determină din relația lui Newton (2.26)

Așadar

320
 7. ELEMNTE DE AERODINAMICA
VITEZELOR MICI

Aerodinamica reprezintă una dintre aplicațiile mecanicii fluidelor ce are ca

obiect de studiu interacțiunea dinamică dintre aerul atmosferic și diverse categorii de
corpuri solidele, denumite generic structuri aeromecanice.
În funcție de categoriile în care se pot grupa corpurile, în prezent se poate
vorbi despre următoarele ramuri disticte ale aerodinamicii, ce constituie, de
asemenea și principalele aplicații ale acestei științe

- aerodinamica structurilor de aviație, care studiază aripi portante, ampenaje,

fuselaje, sau alte componente ale unei aeronave (nacele, piloni, trenuri de
aterizare etc) atât ca structuri izolate, dar și interdependent, caz în care putem
vorbi despre aerodinamica aeronavelor,

- aerodinamica automobilelor, care studiază în principal curgerea în jurul

caroseriilor, dar care abordează și probleme legate de curgerea aerului în
compartimentul motorului sau în interiorul habitaclului,

- aerodinamica rotorilor paletați, precum în cazul studiului elicelor propulsive sau

a turbinelor eoliene,

- aerodinamica industrială, care se ocupă cu studiul celorlalte categorii de corpuri,

precum clădiri, poduri, antene, diverse elemente de infrastructură supuse
acțiunii vântului sau curenților de aer.

Uzual, în studiile de aerodinamică se urmărește determinarea forțelor și

momentelor generate de acțiunea aerului asupra structurilor aeromecanice, figura
7.1, considerate ca fiind rigide, nedeformabile.

Fig. 7.1 - Forțele și momentele aerodinamice

321
 Forța de rezistență la înaintare ( );
Forța laterală ( );
Forța portantă ( );
Momentul aerodinamic de ruliu;
Momentul aerodinamic de tangaj (răsturnare);
Momentul aerodinamic de girație.

Alte aspecte, precum cele de natură acustică, sau legate de deformațiile pe

care le suferă corpurile sub acțiunie aerului, sunt tratate de științe interdisciplinare
precum aeroacustica și aerolasticitatea. Pentru acestea, rezultatele unui studiu
aerodinamic constituie condițiile inițiale necesare determinării soluției problemei
abordate.
De asemenea, în funcție de valoarea vitezei relative dintre aer și solidul supus
acțiunii acestuia, se poate vorbi despre
- aerodinamica vitezelor mici, care tratează curgeri in regim subsonic, care pot fi
considerate și incompresibile, ale căror elemente de bază sunt prezentate în
acest capitol,
- aerodinamica vitezelor mari în care sunt soluționate mișcările în care aerul
suferă variații semnificative ale parametrilor, densitate, vâscozitate,
temperatură: cazul curgerilor transonice sau supersonice.

Precum și în cazul mecanicii fluidelor, metodele de abordare și soluționare

pot fi

- teoretice, caz în care putem face referire la corpuri profilate aerodinamic, a căror
geometrie poate fi descrisă și matematic: aripi, ampenaje, fuselaje etc,
- experimentale, specifice corpurilor tip bluff-body, profilate în urma unor teste
repetate,
- mixte, în care soluțiile matematice sunt validate/optimizate și experimental.

Pentru studiile experimentale au fost concepute instalații speciale, numite

suflerii, tunele de vânt sau tunele aerodinamice, prevăzute cu camere de testare în
care sunt reproduse condițiile de evoluție ale structurii aeromecanice, fixă, în
interiorul unui curent de aer. Din punct de vedere al rezultatelor (forțe și momente
aerodinamice), situația este similară celei în care structura se deplasează cu aceeași
viteză în interiorul atmosferei aflată în repaus.
Pentru a putea compara din punct de vedere aerodinamic diferite structuri se
utilizează coeficienți adimensionali definiți de relații de forma

322
 (7.1)

(7.2)

unde reprezintă forța aerodinamică, respectiv momentul aerodinamic care

acționează asupra structurii,
reprezintă presiunea dinamică a curentului de aer neperturbat de
prezența solidului, teoretic la infinit,
aria de referință a structurii evaluate aerodinamic; în cazul unei aripi
de aviație reprezintă suprafața portantă; pentru un automobil se
consideră ca referință aria proiecției automobilului pe planul
transversal,
lungimea de referință (caracteristică) luată în considerare la calculul
forțelor aerodinamice; de obicei este lungimea structurii.

În funcție de axa la care ne raportăm, figura 7.1, se operează cu următorii

coeficienții aerodinamici
coeficientul forței de rezistență la înaintare,
coeficientul forței aerodinamice laterale,
coeficientul forței de portanță,
coeficientul momentului aerodinamic de ruliu,
coeficientul momentului aerodinamic de tangaj,
coeficientul momentului aerodinamic de girație.

7.1 PROFILE AERODINAMICE

Se numește profil aerodinamic conturul bidimensional special conceput

pentru obținerea unui raport optim între portanța și rezistența generate de
interacțiunea acestuia cu un fluid. În general, forma profilului aerodinamic este
alungită pe direcția de curgere a fluidului.
Sunt folosite la construcția structurilor portante/deportante de aviație, în
automobilism etc., precum aripile avioanelor, eleroanele automobilelor, palele
elicelor de aviație sau navale, paletele rotoarelor mașinilor hidraulice etc.

323
7.1.1 Caracteristicile geometrice ale profilelor aerodinamice

Principalele caracteristici geometrice ale unui profil aerodinamic sunt

prezentate în figura 7.2.

Fig. 7.2 - Caracteristicile geometrice ale unui profil aerodinamic

Se disting
- Extradosul profilului partea superioară a profilului,

- Intradosul profilului partea inferioară a profilului,

- Bordul de atac partea care vine prima în contact cu curentul de

fluid, caracterizată de

- Raza bordului de atac raza cercului de racordare a extradosului și

intradosului în bordul de atac (raza cercului
osculator),

- Bordul de fugă capătul opus bordului de atac, caracterizat de

- Unghiul diedru unghiul dintre tangentele la extrados și intrados în
bordul de fugă,

- Coarda segmentul care unește punctele comune de pe

extrados și intrados (dintre bordul de fugă și bordul
de atac),

- Grosimea maximă distanța maximă dintre extrados și intrados

măsurată pe direcție normală la coardă,

- Scheletul profilului este linia medie a grosimilor; se poate defini și ca

linia care unește centrele cercurilor tangente la
extrados și intrados,

324
- Curbura, sau săgeata distanța dintre coardă și schelet, pe direcția normală
corzii.

Conturul unui profil este descris prin punctele (sau ) care

definesc extradosul și intradosul, uzual în sistemul în care axa ( ) este orientată pe
direcția corzii, dinspre spre , iar cea de a doua axă orientată înspre extrados.
În cazul tridimensional al unei aripi, lungimea acesteia (distanța dintre
capete) se numește anvergură și se notează cu , figura 7.3.

7.1.2 Caracteristicile aerodinamice ale profilelor

Caracteristicile aerodinamice ale profilelor sunt reprezentate de coeficienții

adimensionali de portanță ( ), rezistență la înaintare ( ) și moment ) definiți
astfel (pentru anvergura egală cu unitatea de lungime, )

v (7.3)

v (7.4)

v (7.5)

Fig. 7.3 - Caracteristicile aerodinamice ale unui profil

Raportul dintre coeficientul de portanță și cel de rezistență la înaintare

definește finețea profilului

(7.6)

325
 Dependențele dintre coeficienții aerodinamici pentru diferite valori ale
numărului Reynolds și ale unghiului de atac (unghiul dintre direcția curentului
neperturbat și coarda profilului) poartă denumirea de polare aerodinamice,
denumire introdusă de Gustave Eiffel.
Cele mai utilizate sunt dependențele de forma , sau ,
prezentate în figura 7.4, trasate pentru diferite valori ale numărului Reynolds.

Fig. 9.4 - Tipuri de polare ale unui profil aerodinamic

Sunt marcate punctele caracteristice, precum cele corespunzătoare

unghiurilor de portanță nulă, portanța maximă și rezistență minimă. Porțiunea liniară
definește panta portanței ( și corespunde unor curgeri atașate de
conturul profilului (fără desprinderi), figura 7.5 (a). Pentru valori ale unghiului de atac
mai mari decât cea corespunzătoare , portanța scade datorită desprinderii
masive a stratului limită de pe conturul profilului, figura 7.5 (b), iar rezistența
aerodinamică crește rapid. Acest unghi este cunoscut în literatura de specialitate ca
stall angle ( ).

Fig. 7.5 - Aspectul curgerii în funcție de ungiul de atac

326
 De asemenea, pentru a caracteriza modul în care un profil interacționează cu
aerul atmosferic, se construiesc diagrame ale variației coeficientului de presiune pe
conturul acestuia, precum în figura 7.6

v
(7.7)
v

unde reprezintă presiunea statică măsurată într-un punct de pe suprafața

structurii,
este presiunea statică a curentului de aer neperturbat,
este presiunea dinamică a curentului de aer neperturbat.

Cu ajutorul acestor diagrame se poate determina componenta datorată

distribuției de presiuni a forței aerodinamice globale, dependentă de forma
acestuia. De asemenea se poate determina și punctul de aplicație al acesteia ( ),
centrul aerodinamic, în raport cu axa orizontală, la intersecția dintre coarda profilului
și verticala centrului de arie al diagramei distribuției coeficientului de presiune.

Fig. 7.6 - Variația coeficientului de presiune pe conturul unui profil

327
7.1.3 Clasificarea profilelelor aerodinamice

Există mai multe criterii de clasificare pentru profilele aerodinamice, care țin
cont, fie de diverse particularități geometrice, fie de carecteristicile aerodinamice
care le recomandă pentru anumite aplicații în practică.
O primă clasificare a profilelor aerodinamice se poate face în funcție de
aspectul general al geometriei acestora. Se pot distinge astfel

- profile simetrice, dacă conturul care definește extradosul este simetric cu cel al
intradosului față de coarda profilului, precum în figura 7.7(a); în caz contrar
profilele sunt asimetrice; pentru situațiile în care există și un al doillea plan de
simetrie, precum în cazurile (g) și (i), profilul este unul bisimetric;
- profile biconvexe, atunci când extradosul și intradosul sunt curbe convexe,
precum în figura 7.7 (a), (b) și (g);
- profile concav-convexe, figura 7.7 (c);
- profile lenticulare, în variantele bisimetric, figura 7.7 (g), respectiv în forma
generală (biasimetric) prezentată în figura 7.7 (h);
- profile poligonale, precum în figura 7.7 (i) pentru cazul unui profil rombic.

Fig. 7.7 - Profile aerodinamice

328
 Fig. 7.7 - Profile aerodinamice

În fucție de conturul scheletului se disting profile cu curbură simplă, figura

7.7 (b), (c) și (d), sau profile cu curbură dublă, figura 7.7 (e) și (f).
De asemenea, în funcție de unghiul diedru există

 profile cu bord de fugă ascuțit, figura 7.7 (a), când tangentele la extrados și
întrados în bordul de fugă se confundă, deci unghiul diedru este nul, precum în
cazul profilelor Jukowski; datorită dificultăților tehnice de realizare a unor
structuri portante aviație având bordul de fugă foarte subțire, importanța
acestora e în primul rând de ordin academic,
 profile cu unghi diedru, ( ) , figura 7.7 (b), precum în cazul profilelor Karman-
Trefftz; sunt utilizate în mod curent la construcția aripilor și ampenajelor de
aviație,

329
 profile cu bordul de fugă rotunjit, la care extradosul și intradosul sunt racordate
după un cerc de rază , figura 7.7 (c), precum în cazul profilelor Carafoli; sunt
utilizate la construcția palelor elicelor de aviație sau a turbinelor eoliene.
 profile cu bordul de fugă îngroșat, sau retezat, figura 7.7 (d); sunt utilizate pentru
evoluții în regim transonic deoarece prezintă variații mai mici ale coeficienților de
portanță și de moment în funcție de numărul Mach; scurtarea profilului conduce
la reducerea destinderilor supersonice care se stabilesc în zona dinspre bordul de
fugă și la întârzierea formării undelor de șoc.

Din punct de federe funcțional, există profile generale de aviație, profile

pentru elice de aviație sau navale, profile pentru paletele rotoarele mașinilor
hidropneumatice etc.
În funcție de regimul de lucru se disting profile pentru regimuri de zbor
subsonice incompresibile, pentru regimuri subsonice la viteze mari (profile laminare),
pentru regimul transonic (profile supercritice), respectiv pentru regimuri supersonice.
Nu în ultimul rând, o grupare a profilelor se poate face și după numele
proiectantului. Mai cunoscute sunt cele din seria Göttingen, NACA, NASA, ONERA,
Eppler, Wortmann (profile de catalog).

7.1.4 Curgerea în jurul unui profil aerodinamic. Teorema Kutta-Jukowski

Forța de sustentație ( ), sau de portanță, generată pe unitatea de lungime
(anvergură) de o aripă plasată într-un curent de fluid se determină cu ajutorul
teoremei Kutta-Jukowski

v (7.8)

unde este densitatea de referință a fluidului, a cărei curgere nu este

perturbat de prezența aripii,
v este viteza de referința a fluidului,
circulația vitezei pe conturul profilului ce definește aripa.

Circulația ( ) poate fi calculată înlocuind mișcarea în jurul profilului cu

mișcarea datorată unui strat de vârtejuri, concept introdus de Ludwig Prandtl.

Fig. 7.8 - Distribuția circulației pe conturul unui profil

330
 Astfel, circulația totală în jurul profilului poate fi considerată ca distribuită pe
conturul profilului ( ), după cum este prezentat în figura 7.8

(7.9)

unde trebuie să satisfacă condiția Kutta de unicitate a soluției, în acord cu

fenomenul fizic, după cum este ilustrat în figura 7.9(a): circulația la bordul de fugă
este nulă
(7.10)

Fig. 7.9 - Curgere cu și fără îndeplinirea condiției Kutta

Circulația rezultantă se obține prin integrare

(7.11)
(C)

În general pentru un profil aerodinamic, soluția pentru ecuația integrală

(7.11) se determină numeric prin metoda panourilor (panel method). Există și situații
când se pot determina soluții analitice aproximative, precum în cazul curgerilor în
ipoteza perturbațiilor mici peste profile subțiri, teorie dezvoltată de către inginerul
de aviație Michael Max Munk, care a activat și ca membru al echipei de cercetători
coordonată de Ludwig Prandtl la Universitatea din Göttingen, Germania.

7.1.5 Curgerea în jurul unui profil subțire în ipoteza perturbațiilor mici

La curgerea peste un profil subțire cu curbură redusă (săgeată mică) și sub un

unghi de atac ( ) mic, se poate considera că viteza ( ) într-un punct oarecare ( ),
inclusiv pe profil (tangentă la conturul acestuia în cazul fluidelor ideale), se compune
din viteza curentului neperturbat ( ) și o viteză de perturbație ( ,
pentru cazul bidimensional al unui profil), având componenta orizontală neglijabilă în
raport cu cea verticală ( ) după cum este ilustrat în figura 7.10 pentru un profil
raportat la un sistem cu axa ( ) orientată după coardă.
În ipoteza perturbațiilor mici se poate admite , deci nu diferă
mult de . De asemenea, este dirijată aproape după direcția ( ).

331
 Orientarea vitezei într-un punct de pe profil după tangenta la conturul
acestuia, exprimă așa-numita condiție cinematică pe conturul profilului.

Fig. 7.10 - Profil raportat la un sistem orientat după coardă

Astfel, în ipoteza perturbațiilor mici, unghiul ( ) dintre axa ( ) și un element

de spațiu ( ) de pe conturul profilului, care conține punctul

(7.12)

reprezintă și unghiul dintre axa ( ) și viteza ( )

(7.13)

Din relațiile anterioare rezultă euația care exprimă condiția cinematică pe

conturul profilului

(7.14)

Așadar, între viteza de perturbație ( ), unghiul de atac ( ) și variația ( )

ce descrie conturul profilului există o legătură liniară. În relația anterioară, unghiul de
atac ( ) este exprimat în radiani.
În cazul profilelor (foarte) subțiri, distribuția circulației pe conturul acestora
poate fi calculată înlocuind mișcarea în jurul profilului cu mișcarea datorită unui strat
de vârtejuri distribuite pe scheletul profilului, iar pentru curburi mici ale scheletului
( ) se poate considera circulația ca fiind distribuită în lungul corzii, după axa
( ), după cum este prezentat succesiv în figura 7.10, unde

și (7.15)

sunt coordonatele adimensionalizate.

332
 Astfel, linia care definește scheletul profilului, figura 7.11(b) și ulterior coarda
profilului, figura 7.11(c), devin linii de curent, caz în care viteza normală la aceste
curbe este nulă, deci suma dintre viteza indusă de stratul de vârtejuri ( ) și viteza
de perturbație pe direcție normală ( ) este nulă, sau

(7.16)

Fig. 7.11 - Distribuția stratului de vârtejuri pe profile subțiri pentru

valori mici ale unghiului de atac, în ipoteza perturbațiilor mici

Relația de calcul a vitezei induse de elementul de vârtej ( )

într-un punct (Teoria vârtejurilor, relația 4.237), aflat la o distanță x' , se rescrie
pentru acest caz, în coordonate adimensionalizate

(7.17)

iar viteza indusă în punctul datorită tuturor vârtejurilor (relația 4.238) este

(7.18)

Înlocuind (7.18) în relația (7.16), rezultă în coordonate adimensionalizate

333
 (7.19)

unde reprezintă coordonata scheletului pe direcția .

Relația (9.19) este cunoscută ca ecuatia fundamentală a teoriei profilelor

subțiri. Exprimă faptul că scheletul profilului este linie de curent. Reprezintă o ecuație
integrală în , dacă aceasta este necunoscuta. Dacă se cunoaște/impune
(reverse engineering), ecuația anterioară devine una diferențială ordinară ce permite
calculul scheletului profilului .
De asemenea, dacă se cunoaște se pot determina direct caracteristicile
aerodinamice ale profilului.

7.1.6 Determinarea distribuției de vârtejuri pentru profile subțiri cu schelet dat

Soluția la problema directă pentru ecuatia fundamentală a teoriei profilelor

subțiri a fost dată de Walter Birnbaum și Hermann Glauert [V. N. Constantinescu, St.
Găletușe, Mecanica Fluidelor și Elemente de Aerodinamică, Editura Ditactică și
Pedagogică, București, 1983] și constă în determinarea distribuției de vârtejuri pentru
profile subțiri cu schelet dat, deci pentru care se cunoaște .
Pentru rezolvarea ecuației integrale (7.19) în se face schimbarea de
variabilă

(7.20)

pentru care condiția Kutta (7.10) rămâne valabilă

 corespunde unghiului ,
 corespunde unghiului .

În acest caz, condiția Kutta este îndeplinită pentru exprimată sub formă
unei serii trigonometrice în " " de forma

(7.21)

Exprimând precum în relația (7.20)

334
 (7.22)
rezultă

(7.23)
și

(7.24)

așadar, termenul din ecuația (7.19) devine

(7.25)

De asemenea, în acord cu schimbarea de variabilă definită de relația (7.20),

termenul 1/( ) din ecuația (7.19) este egal cu

(7.26)

Înlocuind (7.25) și (7.26) în ecuația fundamentală a teoriei profilelor (7.19)

rezultă

(7.27)

Soluția integralelor de acest tip a fost dată de Glauert în forma

(7.28)

335
 Aplicând acest rezultat pentru

...

relația (7.27) devine

(7.29)

Prin înlocuirea relației (7.29) în ecuația fundamentală a teoriei profilelor

subțiri (7.19) rezultă

(7.34)

unde , , ..., reprezintă termenii dezvoltării în serie Fourier în cosinus ai

derivatei scheletului, cu semn schimbat

(7.35)

336
problema directă, referitoare la determinarea distribuției de vârtejuri pentru profile
subțiri cu schelet dat, fiind astfel determinată.

7.1.7 Determinarea caracteristicilor aerodinamice pentru profilele aerodinamice

Dacă distribuția de vârtejuri este impusă/cunoscută, se pot determina

direct caracteristicile aerodinamice ale unui profil. Astfel, conform teoremei Kutta-
Jukovski, portanța profilului pentru unitatea de anvergură este

v v (7.36)

iar momentul față de bordul de atac (pentru unitatea de anvergură)

v (7.37)

Din relațiile (7.3) și (7.5) rezultă pentru unitatea de anvergură ( )

v
v (7.38)
v
și similar

(7.39)
v

Exprimând precum în relația (7.25), se obțin următoarele rezultate

v v (7.40)

v (7.41)

v (7.42)

(7.43)

unde
(7.44)

337
reprezintă coeficientul de moment corespunzător unei portanțe nule în raport cu
focarul profilului, situat față de bordul de atac la o distanță (punctul pentru
care coeficientul de moment al unui profil nu mai depinde de unghiul de atac).

Aplicarea relațiilor anterioare este prezentată în exemplul următor, referitor

la determinarea caracteristicilor aerodinamice și distribuției de vârtejuri pentru
o placă plană plasată într-un curent de fluid sub ungiul , figura 7.12.

Fig. 7.12 - Placă plană într-un curent de fluid

Astfel, deoarece pentru o placă plană ecuația care descrie variația este

(7.45)

valorile coeficienților definiți de relațiile (7.35) sunt

(7.46)

situație în care distribuția de vârtejuri definită de relația (7.21) este

(7.47)

Ținând cont că

(7.48)

relația (7.47) este echivalentă cu

338
 (7.49)

Efectuând schimbarea de variabilă (7.20)

distribuția de vârtejuri devine

(7.50)

Variația în lungul corzii este prezentată în figura 7.13.

Fig. 7.13 - Variația pentru placa plană

După cum se observă

 pentru
 pentru .

Conform relatiilor (7.41) - (7.44), coeficienții aerodinamici sunt

unde este exprimat în radiani.

Aceste rezultate sunt aplicabile în special pentru profilele subțiri ale căror
corzi sunt descrise de relația (7.45), precum în cazul profilelor simetrice, existând o
corespondență bună între rezultatele teoretice și cele experimentale la valori
moderate ale unghiului de atac, precum în cazul profilului NACA 0012 a cărui polară
este prezentată în figura 7.14.

339
 Fig. 7.14 - Polara profilului NACA 0012,
după J. D. Anderson, Fundamentals of Aerodynamics, McGraw-Hill Series in
Aeronautical and Aerospace Engineering, 2001, ISBN 0-07-237335-0

7.2 ARIPI DE ANVERGURA FINITĂ

În subcapitolul anterior au fost prezentate caracteristicile profilelor
aerodinamice, care pot fi considerate aceleași ca la aripa de anvergură infinită.
Profilul aerodinamic fiind o secțiune prin aripă cu un plan paralel cu planul ( ),
curgerea în jurul profilului a fost considerată bidimensională.

Fig. 7.15 - Aripa de anvergură finită

340
 În cazul aripii de anvergură finită, curgerea este tridimensională întrucât
viteza are și o componentă în direcția anvergurii aripii (axa ), după cum se poate
intui din fig. 7.15, unde este prezentată o aripă cu anvergură dispusă într-un curent
de aer de viteză .
Datorită diferenței de presiune de pe intradosul și extradosul aripii, liniile de
curent sunt deplasate spre interior în cazul extradosului și spre exterior în cazul
intradosului, fenomen vizibil în special la capetele aripii.
Prin urmare, la vârfurile aripii apar două vârtejuri, figura 7.16, care prin
acțiune combinată determină apariția unei componente verticale a vitezei aerului,
denumită viteză indusă ( ), figura 7.17. Unghiul dintre coarda aripii și viteza este
denumit unghi de atac și se notează și în acest caz cu , precum și în cazul profilelor
aerodinamice.

Fig. 7.16 - Vârtejurile la capetele unei aripi de anvergură finită

Datorită apariției vitezei induse, direcția vitezei curentului neperturbat ( )

se modifică cu unghiul , denumit unghi de atac indus

(7.51)

ceea ce conduce la două efecte importante

1. Micșorarea unghiului de atac la valoarea ,

(7.52)

2. Modificarea direcției vectorului forței portante față de axa verticală cu

unghiul , ceea determină apariția unei proiecții pe orizontală a forței
portante, denumită forță de rezistență indusă ( ), fig. 7.17.
341
 Fig. 7.17 - Vârtejurile la capetele unei aripi de anvergură finită

Din cele menționate anterior, rezultă că aripa de anvergură finită are

caracteristici diferite față de profilele aerodinamice care le definesc.
Dacă în cazul profilelor aerodinamice au fost utilizate notațiile

 , și pentru forțele aerodinamice și momentul aerodinamic,

corespunzătoare unității de anvergură și
 , și pentru coeficienții aerodinamici,

la aripa de anvergură finită se utilizează următoarele notații

 , și pentru forțele aerodinamice și momentul aerodinamic,

 , și pentru coeficienții aerodinamici.
Astfel, forța de rezistență a aripii de anvergură finită crește semnificativ,
reprezentând suma dintre rezistența profilului care definește aripa ' multiplicată cu
numărul de unități de anvergura ( ) și rezistența indusă

v v v (7.53)

Așadar, pentru aripa de anvergură finită, coeficientul forței de rezistență

aerodinamică ( ) poate fi exprimat ca reprezentând suma dintre coeficientul de
rezintență aerodinamică al profilului ( ) și coeficientul rezistenței induse ( )

(7.54)

Valoarea rezistenței profilului ( ) se obține în mod uzual din polarele

profilelor aerodinamice.

342
 În cazul coeficientului rezistenței induse ( ), sunt necesare unele date
suplimentare în vederea obținerii unei formule de calcul.
Primul model de calcul al unei aripi de anvergură finită a fost cel elaborat de
Prandtl, care a înlocuit mișcarea în jurul aripii cu cea produsă de un număr infinit de
vârtejuri , în formă de potcoave semiinfinite, plasate pe linia focarelor, după cum
este prezentat schematic în figura 7.18 pentru .

Fig. 7.18 - Modelul liniei portante al lui Prandtl

Prandtl a considerat o distribuție eliptică de portanță în lungul anvergurii

(7.55)

definită de

(7.56)

unde este circulația în originea sistemului de coordonate.

Distribuția definită de relația (7.56) corespunde unei aripi de formă eliptică,

pentru care se obțin următoarele relații pentru unghiul de atac indus (valoare
absolută) și coeficientul rezistenței induse

343
 (7.57)
și
(7.58)

unde reprezintă alungirea aripii: raportul dintre pătratul anvergurii și suprafața

aripii ( )

(7.59)

Relația (7.58) exprimă faptul că este direct proporțional cu , adică

rezistența indusă depinde de pătratul forței portante. De asemenea, este invers
proporțional cu , de unde rezultă că pentru a reduce rezistența indusă trebuie ca
alungirea aripii să fie cât mai mare posibil.
Din relația (7.57) se observă că unei creșteri a alungirii îi corespunde o
scădere a unghiului de atac indus. Relațiile anterioare sunt valabile pentru .
Astfel, pentru o aripă eliptică

(7.60)

Pentru o aripa de forma oarecare

(7.61)

unde coeficientul depinde de alungirea aripii și raportul de trapezoidalitate al aripii

( ): raportul dintre coarda la vârful aripii ( ) și coarda la încastrare ( ), figura 7.19.

Fig. 7.19 - Aripa trapezoidală

344
 În figura anterioară este unghiul de săgeată al aripii: unghiul dintre axa
și linia focarelor. Daca atunci aripa este în săgeată, figura 7.22.
Dependența ( ) este prezentată în figura 7.20 pentru diferite valori ale
alungirii.

Fig. 7.19 - Variația , după J. D. Anderson, Fundamentals of Aerodynamics, McGraw-

Hill Series in Aeronautical and Aerospace Engineering, 2001, ISBN 0-07-237335-0

Pentru o distribuție eliptică de portanță, acest coeficient este nul, .

Așadar, în acest caz rezistența indusă este minimă.
Un exemplu de realizare practică a conceptului de aripă de rezistență minimă
o reprezintă aripa avionului britanic de vânătoare Spitfire, prezentat în figura 7.20.

Fig. 7.20 - Avionului de vânătoare Spitfire

În figura 7.22 sunt prezentate aripi în săgeată. Un caz paricular îl reprezintă

aripa "delta", 7.22(b), caracterizată de rapoarte de trapezoidalitate foarte mici.
345
 Fig. 7.22 - Aripi în săgeată

Din punct de vedere al forței de sustentație, între aripa de anvergură infinită

și cea de anvergură finită apar diferențe între pantele coeficinților de portanță,
pentru profil și pentru aripă. Comparând valorile pantelor
profilului și aripii, se constată constată că .
Pentru aripa de formă eliptică

(7.62)

aspectul polarelor profilului și aripii fiind prezentate în figura 7.23.

Fig. 7.23 - Modificarea pantei coeficientului de portanță

Pentru o aripă de anvergură finită, de altă formă decât cea eliptică, ecuația
(7.62) are forma

(7.63)

unde valorile coeficientului sunt în intervalul (0,005 - 0.25).

346
 7.3 ELEMENTE DE AERODINAMICA AUTOMOBILELOR

Deoarece forțele aerodinamice care acționează asupra unui automobil au un

rol semnificativ asupra comportamentului dinamic al acestuia în ceea ce privește
stabilitatea, manevrabilitatea, sensibilitatea la rafale laterale și nu în ultimul rând
asupra consumului de combustibil, aerodinamica a devenit unul dintre cele mai
importante considerente care stau la baza proiectării autovehiculelor.
Principalele direcții ale studiului aerodinamic ale unui autovehicul se pot
grupa după cum urmează.

 Determinarea forțelor și momentelor aerodinamice la care este supus un

autoturism în cadrul interacțiunii cu aerul atmosferic. Dintre cele 6
componente ce caracterizează performanțele aerodinamice ale unui
autovehicul cea mai importantă este rezistența aerodinamică ( ). Studiile
efectuate în acest sens au relevat faptul că reducerea coeficientului de
rezistență la înaintare pentru o mașină obișnuită de la la
conduce la o reducere a consumului de combustibil cu aproximativ 7%, cu
consecințe importante inclusiv asupra prețului petrolului pe piața mondială.

 Studiul curgerii aerului în jurul autoturismului, cât mai detaliat posibil.

curgerea exterioară este cea care determină traseul picăturilor de ploaie,
mecanismul de depunere al prafului, zgomotul aeroacustic, răcirea frânelor,
forțele care acționează asupra ștergătoarelor de parbriz etc. Astfel, calitatea
unui autoturism din punct de vedere aerodinamic depinde în mare măsură
de succesul modelării caroseriei acestuia, în sensul obținerii unui câmp de
curgere exterior astfel încât să fie rezolvate favorabil problemele prezentate
anterior.

 Curgerea aerului în interiorul compartimentului motorului. Curgerea

corespunzătoare a curentului de aer contribuie la o reducere a suprafeței
utile a radiatorului și la o răcire mai bună a componentelor aflate în acest
compartiment.

 Climatizarea compartimentului pasagerilor pentru obținerea unui confort

sporit al acestora.

Studiul aerodinamic al autovehiculelor este strâns legat de experimentele

realizate în tunele aerodinamice, în a căror camere de experiențe se reproduc
condițiile de mediu în care structurile aeromecanice testate evoluează în mod curent.

347
 Din punct de vedere constructiv există o diversitate mare de astfel de
instalații, principalele criterii după care acestea se pot clasifica fiind următoarele

 după arhitectura acestora, se disting tunele aerodinamice cu circuit deschis,

tip Eiffel, figura 7.24, sau cu circuit închis, tip Prandtl, figura 7.25.

Fig. 7.24 - Tunel aerodinamic tip Eiffel

 după tipul camerei de experiențe, se disting tunele aerodinamice cu cameră

de experiențe deschisă (prezintă avantajul unor interferențe reduse între
modelul studiat și pereții camerei de testare, dar sunt mari consumatoare de
energie), sau cu cameră de experiențe închisă, (prezintă avantajul unui
consum de energie mai mic);

Fig. 7.25 - Tunel aerodinamic tip Prandtl

 după valoarea vitezei maxime de referință (din camera de experiențe), se pot

clasifica în tunele aerodinamice subsonice incompresibile, subsonice
compresibile și supersonice;
348
  după valoarea presiunii din camera de experiențe, pot fi tunele aerodinamice
atmosferice sau presurizate, de densitate variabilă.

Pe lângă tunelele aerodinamice descrise anterior au fost construit și unele cu

destinație specială, precum cele de vizualizare a curgerii, aeroacustice etc. Legat de
principalele componente constructive ale tunelelor aerodinamice menționate
anterior sunt prezentate pe scurt câteva detalii în cele ce urmează.
 Camera de experiențe (testare) este zona unde se plasează modelul de
studiat și în care se reproduc condițiile atmosferice în care acesta evoluează
în mod obișnuit. În secțiunea transversală camera de testare poate avea
diferite forme, cele mai utilizate fiind (în funcție de destinația tunelului) cele
dreptunghiulare, circulare, mai rar octogonale sau eliptice. Lungimea
recomandată pentru camera de experiențe este , unde
reprezintă diametrul hidraulic al secțiunii camerei de testare. În cazul unor
lungimi mai mari, grosimea stratului limită poate influența negativ precizia
măsurătorilor.

 Confuzorul este plasat înaintea camerei de experiențe și are rolul de a mări

viteza curentului de aer la valoarea de testare, micșorând în același timp și
turbulența curentului la intrarea în camera de experiențe. Valorile
recomandate ale gradului de convergență sunt : raportul dintre
aria secțiunii de intrare în confuzor și aria secțiunii de ieșirea din confuzor
(respectiv de intrare în camera de experiențe).

 Difuzorul este plasat după camera de experiențe și trebuie astfel conceput

încât să nu se producă desprinderi ale curentului de aer de pe pereții
acestuia. Pentru secțiuni circulare valoarea maximă recomandată a unghiul
de evazare al pereților este de aproximativ . Această valoare
poate ajunge la în cazul secțiunilor dreptunghiulare, unde creșterea
secțiunii se realizează, frecvent, prin evazare într-un singur plan, precun în
cazul prezentat în figura 7.26.

 Rețeaua de rectificare este utilizată pentru micșorarea turbulenței curentului

de aer și conducerea favorabilă a acestuia spre alte componente de interes
ale tunelului, precum confuzorul. Cele mai simple din punct de vedere
constructiv sunt realizate din plase. Cele mai eficiente sunt cele din rigle de
grosime constantă, ale căror ochiuri pot avea diferite forme, mai des întâlnite
fiind cele dreptunghiulare.

349
  Ventilatorul reprezintă sursa de putere a instalației, asigurând circulația
aerului prin tunel. Pentru tunelele clasice, mai des utilizate sunt cele axiale.
Pentru diminuarea vârtejurilor generate de rotorul ventilatorului se folosește
uneori soluția montării succesive a două ventilatoare identice care se rotesc
în sensuri contrare. Se montează cât mai departe posibil de camera de
experiențe. În cazul în care turația ventilatorului este constantă, debitul de
aer se reglează cu ajutorul unei vane.

 Elemente de legătură sunt necesare în general tunelelor în circuit închis și fac

legătura între principalele componente. Sunt reprezentate cel mai adesea de
coturi și corpuri de trecere de la un tip de secțiune la altul, ca de exemplu de
la secțiunea circulară a ventilatorului la secțiunea caracteristică de curgere.

Fig. 7.26 - Tunel aerodinamic - laboratorul de Aerodinamică, Universitatea

Transilvania din Brașov

În figura 7.26 este prezentat unul dintre tunelele aerodinamice din

laboratorul de aerodinamică al universității Transilvania din Brașov. Din punct de
vedere constructiv este compus din

350
 1 - camera de experiențe, 10 - cot difuzor,
2 - ventilator axial, 12 - vană de reglare debit,
3 - suportul ventilatorului, 14 - platformă de lucru,
7 - rețea de rectificare, 15 - balanța aerodinamică,
8 - confuzor, 16 - model testat,
9 - difuzor,
4, 13 - corpuri de legătură (trecere) ventilator axial – coturi de întoarcere,
5, 6, 11 - coturi de întoarcere, prevăzute cu pale directoare.

Are următoarele caracteristici funcționale

 dimensiunile secțiunii camerei de testare: ,

 domeniul vitezelor de testare: ,
 gradul de turbulență ,
și îndeplinește normele SAE (Society of Automobile Engineers, USA) referitoare la
curentul de aer din camera de testare cu blocaj zero

 abaterea unghiulară față de planul orizontal ,

(unghiul dintre direcția de curgere a aerului și planul orizontal este
considerat pozitiv pentru devieri în sus),

 abaterea unghiulară fată de planul longitudinal ,

(unghiul dintre direcția de curgere a aerului și planul longitudinal este

considerat pozitiv pentru devieri de la stânga la dreapta),

 uniformitatea distribuției de viteze a curentului ,

definită de relația

(7.64)

unde este viteza locală (în punctul în care este măsurată),

este viteza de referință,

 gradul de turbulență ,
 uniformitatea distribuției de presiuni pe direcția de curgere ,
definită de relația

(7.65)

 lungimea zonei de presiune constantă ,

351
 (raportată la lungimea caracteristică modelului studiat ),

 grosimea de deplasare, a stratului limită ,

(raportată la valoarea distanței minime dintre modelul testat și pereții
camerei de experiențe; pentru un automobil reprezintă garda la sol).

Pentru un blocaj maxim pot fi determinate caracteristicile profilelor

aerodinamice la valori ale numărului Reynolds . De asemenea, pot fi
studiate automobile la scara 1:5.
Blocajul camerei de experiențe ( ) reprezintă raport procentual între aria
proiecției automobilului ( ) pe planul transversal al secțiunii de testare și aria
secțiunii de testare ( )

(7.66)

De asemenea, acest tunel este echipat cu dispozitiv de simulare a efectului de

sol, cu bandă rulantă, a cărui schemă de principiu este prezentată în figura 7.27.

Fig. 7.27 - Principiul de simulare al efectului de sol cu

dispozitiv cu bandă rulantă

Ca fenomen aerodinamic, efectul de sol este definit de interacțiunea dintre

aerul atmosferic și un vehicul, când acesta evoluează în apropierea unei suprafețe
dense, cel mai adesea reprezentată de sol, dar care poate fi și suprafața liberă a unei
ape. Este pus în evidență de modificarea caracteristicilor aerodinamice față de cele
obținute într-un curent de aer liber.
Ca majoritatea termenilor folosiți în aerodinamica autovehiculelor și acesta a
fost adoptat din terminologia curentă studiului aeronavelor, dar semnificația lui a
suferit modificări.
352
 Astfel, din punctul de vedere al structurilor portante de aviație două
fenomene contribuie la apariția acestui efect, când o aripă se apropie de sol, acestea
datorându-se influenței anvergurii și influenței corzii aripii. Rezultatul final constă
într-o reducere a rezistenței aerodinamice induse, urmată de o creștere de portanță.
Uzual, când menționează efectul de sol, inginerii de aviație fac referire la
componenta datorată anvergurii aripii, dominantă în acest fenomen. Reducerea
rezistenței la înaintare în efect de sol se datorează faptului că structurile de vârtej,
care se dezvoltă la capetele aripii sunt mult atenuate de prezența solului, după cum
este ilustrat în figura 7.28.

Fig. 7.28 - Efectul de sol în aviație

Referitor la influența corzii, efectul de sol nu se concretizează întotdeauna

printr-o creștere de portanță. Este posibil ca în anumite situații, când intradosul aripii
este convex, la unghiuri mici de atac, între suprafața inferioară a aripii și sol să se
formeze un tunel Venturi. Presiunea scăzută din interiorul acestuia generează o zonă
de sucțiune care duce la scăderea portanței.
Acest tip de efect de sol este utilizat la proiectarea automobilelor de viteză,
care au suprafața inferioară modelată astfel încât să genereze acest fenomen,
mărindu-se astfel forța normală de apăsare, aderența pneurilor și o mai bună
transmitere a cuplului la roțile motoare.

353
 Efectul de sol este bine evidențiat de mașinile de Formula 1, la a căror
construcție se îmbină cele două idei anterior expuse: de a avea o aripă care să ruleze
în imediata vecinătate a solului și de a profila corespunzător suprafața inferioară
astfel încât să se creeze efectul de tunel Venturi între aceasta și pistă. Primii care au
exploatat acest fenomen au fost inginerii echipei McLaren în anii ’80.
În cazul mașinilor obișnuite, de serie mare, nu se poate vorbi de efect de sol,
după cum a fost prezentat anterior. Acestea au garda la sol mărită pentru a putea
evolua și în condiții de teren cu denivelări, motiv pentru care efectul de tunel Venturi
este diminuat. Pe de altă parte, autovehiculele sunt concepute să se deplaseze în
apropierea solului, în contact cu acesta prin intermediul pneurilor, deci în efect de
sol. În consecință, utilizarea acestui termen în cazul automobilelor păstrând
semnificația specifică aviației devine inadecvată. În concordanță cu fenomenele
reale, care au loc în cazul automobilelor, un termen adecvat este acela de efect
Venturi.
Unii ingineri proiectanți de automobile folosesc expresia efect de sol când
menționează mișcarea relativă dintre calea de rulare și mașini, când acestea sunt
evaluate experimental în tunele aerodinamice.
Deși studiul aerodinamic al automobilelor are un caracter dominant
experimental, recent au fost dezvoltate și modele de evaluare teoretică a anumitor
caracteristici aerodinamice, precum rezistența generată de structura inferioară.
Astfel, după cum a fost prezentat în capitol referitor la dinamica fluidelor
reale, forța de rezistență aerodinamică reprezintă suma a două componente, dintre
care una datorită distribuției de presiuni ( ), cea de a doua fiind componenta de
frecare vâscoasă ( ), relația (5.151).
Evaluarea directă a celor două componente, separat, necesită cunoștințe
detaliate despre distribuția de presiuni și eforturi tangențiale de frecare vâscoasă pe
întreaga suprafață a structurii studiate. Aceste distribuții se obțin extrem de dificil pe
cale experimentală pentru corpuri complexe din punct de vedere geometric. Este
practică doar în cazul anumitor suprafețe, unde distribuția de presiuni este rezonabil
uniformă.
Deoarece descompunerea forțelor aerodinamice în componente măsurabile
facilitează procesul de optimizare al formei caroseriei în fazele inițiale ale proiectării,
a fost considerată descompunerea forței globale de rezistență la înaintare în alte
două componente

(5.67)

354
unde reprezintă forța de rezistență aerodinamică exterioară, determinată
de interacțiunea curentului de aer cu suprafețele exterioare ale
autovehiculului, caracterizat de debitul ,
este forța de rezistență determinată de curgerea aerului pe sub
vehicul (underbody), în spațiul determinat de suprafața inferioară a
vehiculului și calea de rulare, având debitul , figura 7.29.

Fig. 7.29 - Curgerea în jurul unui automobil

Calculul componentei se poate realiza datorită similitudinii (figura 7.30)

dintre curgerea printr-un tub Venturi și cea prin spațiul delimitat de suprafața
inferioară a vehiculului (podeaua caroseriei) și calea de rulare.

Fig. 7.30 - Caracteristica curgerii printr-un tub Venturi

Ajutajul anterior menționat este parcurs de următorii curenți de aer

 aerul staționar , în condiții atmosferice, aflat în repaus în amonte, absorbit de

"ajutajul mobil", caracterizat de debitul ,

355
  ramura inferioară a curentului generat prin impact la bordul de atac, care
curge pe sub vehicul, caracterizat de debitul ; o parte din acesta o
reprezintă aerul absorbit în compartimentul motor și utilizat la răcirea
motorului și aerul utilizat pentru răcirea discurilor sistemului de frânare de
pe puntea față,
 aerul aspirat din lateral prin ejecție liberă, având debitul , mult mai mic în
raport cu și .

Astfel debitul volumic al ajutajului secțiunea transversală ( ), figura 7.31,

poate fi aproximat cu relația

(5.68)

Fig. 7.31 - Secțiunea transversală a curgerii pe sub automobil

Așadar, viteza medie a curentului de aer ( ) prin secțiunea ajutajului se poate

exprima cu relația

(5.69)

unde reprezintă coeficientul ce caracterizează distribuția vitezei în

secțiunea transversală.
Considerând volumul de aer dislocat de automobil în unitatea de timp ( ),

(5.70)

unde reprezintă aria proiecției automobilului pe planul transversal (aria de

referință), au fost definiți indicatorii adimensionali și

(5.71)

356
reprezentând participația debitului ce curge pe sub vehicul ( ) la debitul total ( )
și

(5.72)

reprezentând influența rezistenței generată de curgerea pe sub vehicul ( ) asupra

rezistenței aerodinamice totale a automobilului ( ),

unde este rezistența aerodinamică relativă, ce exprimă ponderea

coeficientului pierderilor de energie datorită curgerii pe sub
automobil ( ) la mărimea coeficientului de rezistență
aerodinamică al vehiculului ( ),
este aria secțiunii de curgere pe sub automobil ( ), relativă
la aria proiecției automobilului pe planul transversal ( ),
reprezintă viteza relativă.
Astfel, coeficientul rezistenței aerodinamice generată de curgerea pe sub
vehicul ( ) poate fi exprimat cu relația

(5.73)

problema determinării acestuia reducându-se la cea a calculului coeficientului

pierderilor de energie la curgeriea aerului pe sub automobil.

Prin descompunerea geometriei inferioare a automobilului în zone distincte,

precum în figura 7.32, respectiv în secțiune de intrare, mediană și de evacuare (zona
de difuzor),

Fig. 7.32 - Secțiunea longitudinală caracteristică geometriei inferioare

coeficientul poate fi evaluat prin însumarea pierderilor de energie specifice

fiecărei secțiuni

357
 (5.74)

Evaluînd variația presiunii totale ( ) între secțiuni, acești coeficienți se

calculează cu relația

v (5.75)

Coeficientul poate fi evaluat cu relația

(5.76)

unde exponentul depinde de profilul de viteze la intrarea in

secțiunea difuzorului, iar este un coeficient de corecție dependent de unghiul
difuzorului ( ).
Pentru un profil de viteze uniform la intrarea in secțiunea difuzorului .
Dacă profilul de viteze este neouniform, atunci .
Examinând curgerea in jurul unui corp generic de automobil (Ahmed body),
precum în figura 7.33, pentru a fost determinată relația (exponențială)

(5.77)

Fig. 7.33 - Ahmed body - corp generic de automobil la scara 1:4

Date importante referitoare ca curgerea fluidelor în jurul caroseriilor se pot

obține și prin vizualizarea mișcării acestora. În general natura acestor informații este
una calitativă, dar au dezvoltat și tehnici care pe baza observațiilor vizuale furnizează
informații din punct de vedere cantitativ, în special în cazul corpurilor complexe
geometric.

358
 Cele mai uzuale tehnici de vizualizare a curgerii aerului în jurul caroseriilor de
automobile sunt vizualizarea cu fum sau cu ajutorul firelor lipite de suprafața
caroseriei. Sunt ieftine și ușor de realizat practic.
În cazul utilizării tehnicilor cu fum (sau a altor particule vizibile introduse în
curentul de aer) scopul de bază îl constituie vizualizarea liniilor de curent și a
determinării zonelor de tranziție ale stratului limită (figura 7.27). Se utilizează cu
precădere în tunele în circuit deschis a căror întreținere este mai simplă, în cazurile în
care au loc depuneri pe suprafețele interioare a tubulaturii.

Fig. 7.27 - Vizualizare curgerii în jurul unui automobil

Utilizarea firelor (de mătase sau lână) este cea mai simplă tehnică de
vizualizare. Nu necesită aparatură specială de vizualizare și spectrul curgerii pe care îl
oferă conține informații utile mai ales în ceea ce privește curgerea pe suprafața
caroseriei, evidențiind zonele de desprindere a stratului limită și de formare a
turbioanelor, precum în figura 7.28.

Fig. 7.28 - Vizualizare curgerii pe caroseria unui automobil

Principalul inconvenient al acestei tehnici de vizualizare se datorează faptului

că prezența firelor generează perturbații care influențează curgerea. Pentru a evita
acest inconvenient se utilizează tehnici de vizualizare a curgerii pe suprafețele
caroseriei folosind uleiuri minerale sau alte substanțe aderente cu vâscozitate
apropiată de a uleiului.
359
 Recent au fost dezvoltate tehnici speciale de vizualizare a curgerii în jurul
caroseriilor de autovehicule, precum PIV (Particle Image Velocimetry). Această
tehnică furnizează date despre domeniul supus analizei, măsurând două din
componentele vectorilor viteză instantanee ai particulelor într-o secțiune
transversală a curentului de aer, cea de a treia componentă fiind determinată
utilizând două camere de luat vederi așezate în poziție stereoscopică. Procedeul e
similar celui de formare a imaginilor în relief în cazul aparatului vizual al oamenilor.
Utilizând camere de luat vederi și calculatore performante se realizează un spectru al
curgerii în timp real.

360
 8. SCURT ISTORIC

Deși dezvoltarea societății este strâns legată de aplicații ale mecanicii

fluidelor, precum alimentarea cu apă a zonelor locuite, irigarea terenurilor agricole și
navigația, mecanica fluidelor apare ca disciplină de studiu independentă în secolul al
XVIII-lea, fundamentele ei teoretice fiind formulate de către matemeticienii Daniel
Bernoulli și Leonard Euler. Dintre cei care au contribuit la formarea și dezvoltarea
mecanicii fluidelor și ale aplicațiilor acestora în tehnică sunt evocate (cronologic)
următoarele personalități.

Arhimede (287–212 î.e.n) este

cea mai de seamă personalitate a
mecanicii antice: matematician, fizician,
inginer, astronom și filozof, născut în
Sicilia, port al coloniei Siracuza din
Grecia antică. Lucrările păstrate ale lui
Arhimede au fost publicate prima dată în
1544 la Basel [5] și au influențat creația
unor personalități ale științei precum
Galileo Galilei și Isaac Newton [46]. A
fost cel care formulat principiul
fundamental al plutirii corpurilor în
lucrarea Despre plutirea Corpurilor. Legat
de momentul acestei descoperiri a
rămas celebră în istorie expresia
Fig.1.1 - Arhimede
„Evrika!” (Am găsit/descoperit!), după
Vitruvius (De Arhitectura, vol. IX) [51]. Lui îi este atribuită și construirea un elevator
hidraulic bazat pe un mecanism elicoidal, cunoscut ca șurubul lui Arhimede (șurubul
fără sfârșit) [17], cu ajutorul căruia se poate ridica apa peste nivelul sursei de
alimentare, după cum este prezentat în figura 8.2.
În Geografia vol. 7 [49], Strabon (64/63 î.e.n – 24 e.n) sugerează folosirea
unui sistem similar cu trei secole înaintea lui Arhimede, în Mesopotamia, pentru
irigarea Grădinilor Suspendate din Babilon, una dintre cele șapte minuni ale lumii
antice. Variante constructive ale șurubului lui Arhimede se regăsesc și în lucrările lui
Leonardo da Vinci. Figura 8.1 îl prezintă pe Arhimede pregătind apărarea Siracuzei,
după o gravură medievală [52].

361
 Fig. 8.2 – Schema elevatorului hidraulic construit de Arhimede

Ctesibios (secolul III î.e.n.) este considerat de către antici ca fiind fondatorul
școlii de mecanică din Alexandria [5]. Potrivit relatărilor lui Vitruvius (De Arhitectura,
vol. X), el este constructorul unor mașini precum pompa acționată pneumatic, orga
hidraulică, ceasul cu apă bazat pe determinarea timpului de golire a unui rezervor,
prin sifonare la o diferență de nivel constantă. Construcția și funcționarea acestor
aparate, figura 8.3, a fost descrisă ulterior și de Heron [45], care în lucrările sale
sintetizeză la momentul respectiv principalele realizări ale lumii antice în domeniul
mecanicii.

Fig. 8.3 – (a) rgă hidraulică și (b) ceas cu apă, după „Heronis Alexandrini -
Pneumatica et Automata”, de Wilhelm Schmidt, Leipzig, 1899

362
 Heron din Alexandria (sec II î.e.n.) este considerat cel mai important
mecanician al epocii sale, cu preocupări atât teoretice cât și practice. Lucrările sale au
fost publicate în cunoscuta colecție Bibliotheca Scriptorum Graecorum et Romanorum
Teubneriana: Heronis Alexandrini, Opera quae supersunt omnia, Leipzig, 1899 – 1914,
în cinci volume. Primul volum, Pneumatica et Automata, conține lucrări în care sunt
descrise o serie de mecanisme și aparate cu acționare pneumatică și/sau hidraulică,
precum ceasurile cu apă, dispozitivele de închidere și deschidere automată a ușilor
templelor, lămpi cu fitil automat etc. Volumul mai conține și fragmente din
Pneumatica lui Filon din Bizanț (sec. II î.e.n.) și Arhitectura lui Vitruvius.
Dintre aparatele acționate de fluide pe care Heron le-a inventat, menționate
în mod curent sunt fântâna pusă în funcțiune de energia hidrostatică a apei
acumulate în bazinul acesteia (realizată în mai multe variante constructive), figura
8.4(a) și Aeolipile (după numele zeului grec al vântului, Aeolus), prima mașină
acționată de aburi, figura 8.4(b).

Fig. 8.4 – (a) Fântâna lui Heron (varianta în care alimentarea se realiza prin interiorul
unei sculpturi reprezentând un satir) și (b) Aleopile, după „Heronis Alexandrini -
Pneumatica et Automata” de Wilhelm Schmidt, Leipzig, 1899

363
 Aburul care se forma în cazanul de jos, prin încălzirea apei, urca prin
interiorul țevilor de susținere a sferei și se destindea în niște ajutaje diametral opuse.
Reacțiunea creată de jeturile de abur puneau în mișcare sfera.

Marcus Vitruvius Pollio (secolul I î.e.n.) și Sextus Iulius Frontius (sec I e.n.)
sunt doi dintre reprezentanții tehnicii romane, dezvoltată sub influența celei grecești,
dar având un caracter mai practic evidențiat de impresionantele lucrări publice
realizate: drumuri, poduri, apeducte, băi etc. În tratatul în zece volume, De
Arhitectura [51], Vitruvius sintetizează și descrie principalele realizări tehnice ale
epocii sale referitoare de construcția clădirilor și utilităților, precum și a mașinilor
cunoscute pe atunci: mașini de ridicat, de scos apă, mori de vânt. O descriere mai
amănunțită a apeductelor romane o face Frontius în lucrarea De Aquis Urbis Romae
[22], în care face și observația că debitul de apă depinde de nivelul rezervorul și de
diametrul conductei. Introduce în practică ajutajele calibrate, numite calices, cu
ajutorul cărora se regla debitul în funcție de necesități.
Spectaculoase din punct de vedere arhitectonic erau porțiunile care
traversau văi, în aceste zone apeductele fiind susținute de poduri cu arcade, uneori
chiar pe mai multe niveluri, precum în figura 8.5.

Fig. 8.5 – „Pont du Gard”, Franța, construit în secolul I e.n.

primul nivel este folosit și în prezent ca pod

Deși o mare parte dintre ele au fost distruse în timp, unele mai sunt încă
funcționale, precum apeductul Agua Virgo, inaugurat în anul 19 î.e.n. și care în
prezent alimentează fântâna Trevi din Roma.
Leonardo da Vinci (1452–1519), figură emblematică a Renașterii italiene
cunoscut mai ales ca pictor, este cel căruia i se datoarează și o serie descoperiri
importante în mecanică, fiind un vizionar în acest domeniu.
364
 Fig. 8.6 – Leonardo da Vinci, autoportret

Cele mai importante contribuții la studiul fluidelor sunt cuprinse în Del moto
e misura dell’acqua [50], un tratat în nouă părți publicat în 1828 în forma cunoscută
în prezent și în care Leonardo abordează și tratează subiecte practice referitoare la
curenții de apă: curgerea cu suprafață liberă, curgerea turbulentă cu vârtejuri,
utilizarea pragurilor și deversoarelor pentru disiparea energiei căderilor de apă,
golirea rezervoarelor prin sifonare și curgerea prin conducte, diverse roți și mașini
hidraulice.

Fig. 8.7 – Studiu referitor la curgerea turbulentă

365
 Este primul care descrie și ilustrează fenomene caracteristice hidrodinamicii:
distribuția de viteze într-un curent, propagarea, reflexia și interferența valurilor,
formarea vârtejurilor la modificarea secțiunii de curgere, sau la curgerea în jurul
corpurilor și propune profilarea hidrodinamică a acestora.
Observațiile sale referitoare la dependența dintre viteza unui curent și aria
secțiunii de curegere a acestuia au precedat și contribuit la formulara principiului
conservării masei la curgerea unui fluid [23]. De asemenea, este considerat ca fiind
unul dintre fondatorii științelor experimentale, datorită introducerii experimentării ca
metodă de cercetare și rezolvare a problemelor studiate.

Fig. 8.8 – Schiță cu variante constructive ale șurubului lui Arhimede și mașină
hidraulică de ridicat apa cu mecanism de antrenare automată

Unanim recunoscut ca un mare inventator,

proiectele sale preced invenții contemporane precum
costumul de scafandru, deltaplanul, automobilul ș.a.

Drumul către o mecanică modernă este

Fig. 8.9 – Galileo Galilei
deschis de savantul italian Galileo Galilei (1564-1642),
care elaborează una dintre primele descrieri ale
mecanicii clasice [46]. Cercetările sale l-au condus la
formularea principalelor noțiuni cinematice, viteza și
accelerația, stabilind astfel legile de mișcare ale unui
corp greu prin aer (1604) [5] în absența rezistenței

366
aerodinamice, mișcarea pe un plan înclinat, mișcarea unui pendul greu. Formulează
principiul inerției și emite primul ipoteza relativității mișcării. Opera sa a fost
publicată în numeroase ediții, cea mai cuprinzătoare fiind în 20 de volume, Le Opere
di Galileo Galilei, Edizione Nazionale, Firenze, între anii 1890-1909. Referitor la fluide,
scrie în 1612 lucrarea Discorso sui gallegianti în care își exprimă cosiderațiile asupra
plutirii corpurilor.

Tot în această perioadă se remarcă și

Evangelista Torricelli (1608-1647), fizician și
matematician italian, unul dintre elevii lui Galileo
Galilei. El este cel care a construit primul barometru
cu mercur cu ajutorul căruia a pus în evidență și a
măsurat pentru prima dată presiunea atmosferică.
Astfel, torrul este unitatea de măsură a presiunii
denumită în onoarea sa. Lucrările sale sunt cuprinse
în culegerea Opera Geometrica, publicate în 1644 la
Fig. 1.10 – E. Torricelli Florența. Rezultatele obținute în mecanică sunt
expuse în De Motu Gravium [54] în care este tratată
și curgerii apei prin orificii. Prin analogie cu mișcarea unui corp greu în cădere liberă
formulează fără demonstrație o primă formă a expresiei vitezei teoretice a unui jet
de lichid prin orificiul unui rezervor.

Studiile lui Torricelli referitoare la presiunea

Fig. 8.11 – B. Pascal
măsură a presiunii în Sistemul Internațional (pascalul) este denumită în onoarea sa.
atmosferică sunt continuate ulterior de Blaise Pascal
(1623-1662), fizician, matematician și filozof francez,
unul dintre creatorii hidrostaticii. A formulat legile
variației presiunii în interiorul fluidelor (aer și lichide),
de transmitere a presiunii în interiorul lichidelor,
cunoscută în prezent ca legea lui Pascal și a inventat
multiplicatorul hidraulic de forță (presa hidraulică).
Lucrările de mecanică a lui Pascal, publicate postum,
sunt cuprinse în Traitez de l'Equilibre des Liqueurs et
de la Pesanteur de la Masse de l'Air [40]. Unitatea de

Isaac Newton (1642-1727), matematician, fizician și astronom englez, este cel

care a fundamentat mecanica clasică formulând legile de mișcare a corpurilor, motiv
pentru care este considerat și în prezent cea mai influentă personalitate din istoria
mecanicii.
367
 Principalele studii în acest domeniu au fost
publicate în Philosophiæ Naturalis Principia
Matematica, 1687. Reeditat în numeroase ediții și
traduceri, tratatul este structurat în trei părți [37]. În
prima parte sunt definite principalele noțiuni de
macanică: masa, cantitatea de mișcare (impulsul),
inerția, forța. De asemenea, sunt formulate cele trei
legi fundamentale ale dinamicii, regula compunerii
mișcărilor/forțelor și principiul relativității clasice. În
partea a doua sunt abordate probleme referitoare la
Fig. 8.12 – Isaac Newton
mișcarea corpurilor în medii rezistente (fluide) iar în
partea a treia este tratată mecanica corpurilor cerești, unde este formulată și
demonstrată legea atracției universale.
Are contribuții impotante și în domeniul opticii, fiind inițiatorul teoriei
corpusculare a luminii și cel care a demonstrat experimental sinteza luminii albe din
cele șapte culori ale spectrului luminii solare.
De asemenea, concomitent cu filozoful și matematicianul german Gottfried
Wilhelm von Leibniz, Newton elaborează bazele calculului diferențial. Pentru
contribuțiile sale în domeniul științei, a fost înnobilat în 1705 de către regina Annne a
Marii Britanii, devenind Sir Isaac Newton. Unitatea de măsură a forței în Sistemul
Internațional (newtonul) este denumită în onoarea sa.

Henri de Pitot (1695-1771), inginer francez, realizează un instrument pentru

determinarea vitezei curenților de apă, cunoscut în prezent ca tubul Pitot, a cărui
descriere o publică în 1732 [44].

Daniel Bernoulli (1700-1782), matematician și

fizician elvețian, este cel care a publicat primul tratat
științific având ca subiect dinamica fluidelor [16],
Hydrodinamyca, sive de Viribus et Motibus Fluidorum
Commentarii, Strassburg, 1738, în care definește
principalele proprietăți ce caracterizează starea unui
curent de fluid și interdependențele dintre acestea,
enunțând o primă formă a ceea ce în prezent este
cunostă ca legea lui Bernoulli: presiunea într-un
curent de fluid scade cu creșterea vitezei acestuia. Fig. 8.13 – D. Bernoulli
De asemenea, pune bazele teorei cinetico-
moleculare a gazelor, demostrând că presiunea execitată de un gaz pe pereții

368
recipientului ce-l conține este rezultatul acțiunii moleculelor gazului și că presiunea
crește cu temperatura.

Leonhard Euler (1707-1783), matematician și

fizician elvețian, a fost unul dinte cei mai prolifici
oameni de știiță, autor a peste opt sute cinzeci de
articole și lucrări, cele mai multe publicate de
Academia de Științe din Sankt Petersburg, una din
instituțiile cu rol stimulator al activițății științifice din
secolul XVIII. A conferit o formă modernă metodelor
matematice de calcul și implicit fizicii.
Fig. 8.14 – Leonhard Euler În hidrodinamică, a dedus ecuațiile
diferențiale ale curgerii fluidelor ideale [18] și a
introdus noțiunea de presiune a fluidelor în mișcare.
Jean le Rond d’Alembert (1717 – 1783),
matematician, filozof și fizician francez, a avut
contribuții semnificative în domeniul matematicii, în
special de calculul derivatelor și rezolvarea ecuațiilor
diferențiale, cu numeroase aplicații în fizică, implicit și
în mecanica fluidelor. De numele său se leagă
fenomenul cunoscut ca paradoxul lui d’Alembert
(subcapitolul "Mișcări potențiale" în prezentata
Fig. 8.15 – J. d’Alembert
lucrare).
Giovanni Battista Venturi (1746 – 1822),
fizician italian, a studiat curgerea fluidelor prin canale
cu secțiune variabilă. Creșterea vitezei unui curent de
fluid, concomitent cu scăderea presiunii acestuia,
datorită micșorării secțiunii de curgere, este
cunoscută în prezent ca efectul Venturi.
De asemenea, instrumentul a cărui
funcționare se bazează pe acest efect pentru
determinarea debitelor prin conducte se numește
Fig. 8.16 – G. Venturi
tub Venturi. Similar, ejectoarele sunt cunoscute și ca
pompe (cu jet) Venturi.

369
 Augustin Louis de Cauchy (1789 – 1857) este
unul dintre cei mai mari matematicieni și mecanicieni
ai lumii, alături de Euler. A fost profesor la Sorbona,
publicând pe parcursul carierei peste opt sute de
lucrări științifice. A avut contribuții semnificative în
analiză matematică, algebră și mecanică, de numele
lui legându-se ecuațiile de mișcare ale fluidelor reale
modelate ca medii elastice: ecuațiile de mișcare în
Fig. 8.17 – A. L. Cauchy
componente de eforturi.

George Gabriel Stokes (1819 – 1903),

matematician și fizician britanic, este una dintre
personalitățile cu realizări semnificative în studiul
compartamentului dinamic al fluidelor vâscoase.
Contribuie, alături de fizicianul francez Claude Louis
Navier la formularea ecuațiilor de mișcare ale
fluidelor reale. Unitatea de măsură a vâscozității
cinematice în Sistemul Tehnic este denumită în
onoarea sa. Fig. 8.18 – G.G. Stokes

Hermann Ludwig Ferdinand von Helmholtz

(1821 – 1894) este figura proeminentă a renașterii
științifice din Germania secolului al XIX-lea, având
contribuții fundamentale în mai multe domenii,
printre care și fizica, fiind cunoscut pentru teoriile
privind conservarea energiei. Legat de mecanica
fluidelor, are contribuții la formularea și integrarea
ecuațiilor de mișcare pentru fluidele ideale și la Fig. 8.19 – H. Helmholtz
dezvoltarea teoriei curgerilor cu vârtejuri.

Osborne Reynolds (1842 – 1912) matematician,

fizician și inginer britanic, a avut contribuții
semnificative în domeniul hidrodinamicii prin
evidențierea celor două regimuri distincte de curgere,
laminar și turbulent. A definit parametrul adimensional,
cunoscut azi ca numărul Reynolds, cu ajutorul căruia se
determină regimul de curgere al unui fluid. De
asemenea, a formulat ecuațiile de mișcare în regim
turbulent. Fig. 8.20 - O. Reynolds
370
 Ludwig Prandtl (1875 - 1953) - fizician și
inginer german, este recunoscut ca cea mai
marcantă personalitate din domeniu, fiind cel care
a formulat (1904) și dezvoltat teoria stratului
limită, cel mai inovator concept din mecanica
fluidelor, contribuind decisiv la forma actuală a
acestei științe.
De asemenea, Prandtl este părintele
aerodinamicii. A construit în 1908, la universitatea
din Göttingen, primul tunel aerodinamic din
Germania. Cercetările efectuate cu ajutorul
acestei instalații au condus la elaborarea unei
metode de calcul a profilelor aerodinamice și la Fig. 8.21 – Ludwig Prandtl
formularea teoriei aripilor portante de anvergură
finită.
A contribuit și la formarea altor personalități din domeniu, cărora le-a fost
mentor și conducator de doctorat, precum Johann Nikuradse, Theodore von Karman,
Paul Richard Heinrich Blasius și Karl Pohlhousen.

371
 BIBLIOGRAFIE

[1] Anderson J. D., Fundamentals of Aerodynamics, McGraw-Hill Series in

Aeronautical and Aerospace Engineering, 2001, ISBN 0-07-237335-0.
[2] Anton V., Popoviciu M., Fitero I., Hidraulică și Mașini Hidraulice, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1978.
[3] Barlow J., Rae W., Pope A., Low-speed Wind Tunnel Testing, Third Edition,
Wiley-Interscience, 1999, ISBN 0-471-55774-9.
[4] Barna P. S., Fluid Mechanics for Engineers, Third Edition, Butterworths, 1969.
[5] Bălan Șt., Ivanov I., Din Istoria Mecanicii, Editura Științifică, București, 1966.
[6] Benche V., Mecanica Fluidelor și Mașini Hidraulice, Universitatea din Brașov,
1978.
[7] Benche V. ș.a., Mecanica Fluidelor și Mașini Hidropneumatice - Culegere de
Probleme, Universitatea din Brașov, 1989.
[8] Brădeanu P., Mecanica Fluidelor, Editura Tehnică, București, 1973
[9] Carafoli E., Constantinescu V. N., Dinamica Fluidelor Incompresibile, Editura
Academiei - România, București, 1981.
[10] Carafoli E., Constantinescu V. N., Dinamica Fluidelor Compresibile, Editura
Academiei - România, București, 1984.
[11] Constantinescu V.N., Dănăilă S., Găletușe S., Dinamica Fluidelor în regim
turbulent, Editura Academiei - România, București, 2008, ISBN 978-973-27-
1694-6.
[12] Constantinescu V. N., Găletușe St., Mecanica Fluidelor și Elemente de
Aerodinamică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.
[13] Daily J., Harleman D., Fluid Dynamics, Addison-Wesley, Ontario, 1973, ISBN 0-
201-01421-1.
[14] Crăciun I., Analiză Matematică - Calcul Integral, Editura PIM, Iași, 2007, ISBN
978-973-716-781-1.
[15] Crăciun I., Capitole de Matematici Speciale, Editura PIM, Iași, 2007, ISBN 978-
973-716-807-8.
[16] Darrigol O., Worlds of Flow, A History of Hydrodynamics from the Bernoullis to
Prandtl, Oxford University Press, ISBN 978-0-19-856843-8, 2005
[17] Dummett J., Syracuse, City of Legends, I.B. Tauris Press, 2010, ISBN 978-1-
84885-322-5.
[18] Euler Leonhard, Principes Généraux du Mouvement des Fluides, Histoire de
l'Académie Royale des Sciences, Berlin, 1755.
372
[19] Evett J., Liu C., 2500 Solved Problems in Fluid Mechanics and Hydraulics,
McGraw-Hill, 1989, ISBN 0-07-019784-9
[20] Florea J., Panaitescu V., Mecanica Fluidelor, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1979.
[21] Florea J. s.a., Mecanica Fluidelor și Mașini Hidropneumatice - Probleme,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982.
[22] Frontius, The Stratagems and The Aqueducts of Rome, translated by Charles
E. Bennett, William Heinemann Press, London, 1925.
[23] Homsy G. M., ș.a., Muti-media Fluid Mechanics, Cambridge University Press,
2000, ISBN 0-521-78748-3.
[24] Huminic A., Mecanica Fluidelor și Aerodinamică Experimentală, Editura
Universitații Transilvania din Brașov, 2006, ISBN 973-635-856-9.
[25] Huminic A., Huminic G., Șoica A., Study of aerodynamics for a simplified car
model with the underbody shaped as a Venturi nozzle, International Journal of
Vehicle Design, Vol. 58(1), pp.15-32, 2012.
[26] Huminic A. Huminic G., CFD Study Concerning the Influence of the Underbody
Components on Total Drag for a SUV, SAE Technical Paper 2009-01-1157,
2009, doi 10.4271/2009-01-1157.
[27] Huminic A., Noțiuni Fundamentale de Aerodinamica Autovehiculelor, capitol
publicat în Şoica A., Chiru A., Ispas N., Huminic A., Caroserii şi Sisteme de
Siguranţă Pasivă, Editura Universităţii Transilvania Braşov, 2005, ISBN 973-
635-461-X.
[28] Iacob C., Mecanică Teoretică, ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1980.
[29] Iacob C. ș.a., Dicționar de Mecanică, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1980.
[30] Idelcik I. E., Îndrumător pentru Calculul Rezistențelor Hidraulice, Editura
Tehnică, București, 1984.
[31] Katz J., Plotkin A., Low-speed Aerodynamics, from Wing Theory to Panel
Methods, McGraw-Hill Series in Aeronautical and Aerospace Engineering,
1991, ISBN 0-07-050446-6.
[32] Katz J., Race Car Aerodynamics - Designing for Speed, 2nd Edition, Bentley
Publisher, 2006, ISBN 978-0-8376-0142-7.
[33] Kittel C, Knight W., Ruderman M., Cursul de Fizică Berkeley, vol. I - Mecanică,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981.
[34] Marinescu A., Metode, Aparate și Instalații de Măsură în Aero-Mecanică,
Editura Academiei - România, 1970.

373
[35] Mateescu C., Hidraulica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1961.
[36] Nakayama Y., Introduction to Fluid Mechanics, Butterworth-Heinamann,
Oxford, 2000, ISBN 0-340-67649-3.
[37] Newton Isaac, The Mathematical Principles of Natural Philosophy, published
by Daniel Adee, 45 Liberty street, New-York, 1846.
[38] Panaitescu V., Tcacenco V., Bazele Mecanicii Fluidelor, Editura Tehnică,
București, 2001.
[39] Panton R. L., Incompressible Flow, Wiley-Interscience, New York, 1984, ISBN
0-471-89765-5.
[40] Pascal Blaise, Œvres Complètes, Vol. III, Les Grands Écrivains de La France,
Nouvelles Éditions, Librairie Hachette, Paris, 1908.
[41] Pop I., Postelnicu A., Probleme Clasice și Moderne în Teoria Stratului Limită
Laminar, Editura Studia, Cluj-Napoca, 1999.
[42] Postelnicu A., Profile Aerodinamice, Universitatea Transilvania din Brașov,
1997.
[43] Prandtl L., Gesammelte Abhandlungen zur Angewandten Mechanik, Hydro-
und Aerodynamik, III teil, Berlin 1961.
[44] de Pitot Henri, Description d'une Machine pour Mesurer la Vitesse des Eaux
Courantes et le Sillage des Vaisseaux, Histoire de l'Académie Royale des
Sciences, Année M.DCCXXXII, De l’Imprimerie Royale, Paris, 1735.
[45] Schmidt W., Heronis Alexandrini, Opera quae Supersunt Omnia, vol. I,
Pneumatica et Automata, B.G. Teubner Verlag, Leipzig, 1899.
[46] Simmons J., The Scientific 100: A Ranking of the Most Influential Scientist,
Past and Present, Citadel Press, ISBN 0806517492, 1996.
[47] Sumantran V., Sovran G., Vehicle Aerodynamics, PT-49, SAE International,
1996.
[48] Sutherland, W., The viscosity of gases and molecular force, Philosophical
Magazine, S. 5, 36, pp. 507-531, 1893.
[49] Strabo, The geography of Strabo, translated by H. L. Jones, Cambridge, Loeb
Classical Library, Harward University Press, 1932.
[50] da Vinci Leonardo, Del Moto e Misura dell’Acqua, editat de Francesco
Cardinali, Bolonia, 1828.
[51] Vitruvius Marcus Pollio, The Architecture in Ten Books, translated by Joseph
Gwilt, Pristley and Weale Press, London, 1826.
[52] Thevet André, Les Vrais Pourtraits et Vies des Hommes Illustres, vol II, Paris,
1584.

374
[53] Todicescu A., Mecanica fluidelor și Mașini Hidropneumatice, Editura Tehnică,
București, 1974.
[54] Torricelli Evangelista, Oprera Geometrica Evangelistæ Torricellii: De Solidus,
De Motu, De Dimensione Parabolae, De Solido Hiperbolico cum Appendicibus
de Cycloide et Cochlea, , Florentiæ Typis A. Masse & L. de Landis, 1644.
[55] Wilcox D., C., Turbulence Modeling for CFD, DCW Industries, California, USA,
Second Edition, 2000, ISBN 0-9636051-5-1.
[56] ***, Aerodynamic Testing of Road Vehicle – Testing Methods and Procedures,
SAE J20784 JAN93, SAE Information Report.
[57] ***, Aerodynamic Testing of Road Vehicle – Open throat Wind Tunnel
Adjustement, SAE J2071 JUN94, SAE Information Report.

375