ANTON SOLOI

ANALIZĂ MATEMATICĂ
ANALIZĂ MATEMATICĂ
BREVIAR TEORETIC ŞI APLICAŢII

z
ANTON SOLOI

EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ

ISBN 973-30-1940-2 BUCUREŞTI, 2005

LEI
 CAPITOLUL 1

INTRODUCERE ÎN TOPOLOGIE

1.1 Generalităţi
Când un topolog este întrebat Ce este topologia? , La ce foloseşte? ,
acesta este pus într-o poziţie incomodă deoarece interlocutorul său aşteptă acel
gen de răspuns care se dă pentru întrebări similare despre trigonometrie şi
anume că trigonometria se ocupă cu determinarea unghiurilor şi este folosită
pentru a rezolva probleme de geodezie, navigaţie şi astronomie. Topologul nu
poate da un răspuns atât de direct; el poate spune că topologia este un tip de
reprezentare geometrică folosit în multe domenii ale matematicii moderne, dar
acest răspuns, de regulă, nu îl satisface pe cel care doreşte elemente specifice. În
acest caz topologul poate să construiască o bandă Möbius1 şi să o taie de-a
lungul liniei mediane obţinând o nouă bandă Möbius sau poate să ia o bucată de
sfoară şi să arate cum se pot forma, fără a înoda, trei bucle. De asemenea poate
demonstra cum se poate scoate vesta fără a scoate haina. Fiecare din aceste
scamatorii este bazată pe o idee matematică care necesită câteva ore pentru a fi
explicată. A prezenta aceste scamatorii fără o explicaţie adecvată înseamnă a
prezenta o caricatură a topologiei.
Topologia a început să fie recunoscută ca un domeniu distinct al
matematicii acum aproximativ şaptezeci de ani dar dezvoltarea ei semnificativă
a avut loc în ultimii patruzeci de ani. Topologia este cea mai viguroasă dintre
ramurile noi ale matematicii şi a influenţat puternic majoritatea ramurilor mai
vechi; ea a fost iniţiată ca un răspuns la necesităţile analizei matematice (partea
matematicii care conţine calulul diferenţial, calulul integral şi ecuaţiile
diferenţiale). Cel mai remarcabil fapt este că ideile topologiei au pătruns ăn
aproape toate domeniile matematicii. Pentru a aprecia topologia este necesar să
se studieze unele dintre aplicaţiile ei fructoase. În cele mai multe dintre aceste
aplicaţii, topologia furnizează metode şi concepte pentru demonstrarea unor
propoziţii fundamentale cunoscute ca teoreme de existenţă. O teoremă de
existenţă afirmă că pentru o anumită problemă există o soluţie; aceasta îi asigură
pe cei care o astfel de soluţie că efortul lor nu este zadarnic. Deoarece teoremele
de existenţă sunt adesea fundamentale în structura unui subiect matematic,
posibilităţile pe care le are topologia în demonstrarea acestor teoreme constituie
o forţă unificatoare pentru domenii vaste ale matematicii.

1 August Ferdinand Möbius, 1790-1868, matematician german

5
 O definiţie succintă a topologiei poate fi următoarea
Definiţia 1.1 Topologia este ramura matematicii care studiază
proprietăţile topologice ale mulţimilor de puncte şi ale funcţiilor.
Observaţia 1.2
Cunoaştem că pe axa reală o mulţime D ⊂ se numeşte mulţime
deschisă dacă D = ∅ sau D ≠ ∅ şi ∀ x ∈ D , ∃ r > 0 astfel încât
( x − r , x + r ) ⊂ D . Complementara unei mulţimi deschise faţă de mulţimea
totală X = se numeşte mulţime închisă.
Definiţia 1.3
Fie X ≠ ∅ o mulţime arbitrară. O familie D ⊂ P ( X ) de părţi ale lui X se
numeşte topologie pentru X dacă satisface următoarele axiome:
(i) ∅, X ∈D (mulţimea vidă şi mulţimea totală aparţin familiei D)

(ii) ∀ ( Dα )α∈A ⊂D ⇒ ∪ Dα ∈D (reuniunea infinită de mulţimi din D este în D)

α∈ A
n
(iii) ∀ Di ∈D , i = 1, n ⇒ ∩ Di ∈D (intersecţie finită de mulţimi din D este în D)
i =1

Definiţia 1.4 O pereche ( X ,D ) , unde X este o mulţime nevidă iar

D ⊂ P ( X ) este o topologie pentru X se numeşte spaţiu topologic. Elementele
lui D ⊂ P ( X ) se numesc mulţimi deschise în raport cu topologia D , iar
complementarele mulţimilor deschise se numesc mulţimi închise în raport cu
topologia D . Dacă D 1 , D 2 sunt două topologii pe X, D 2 este mai fină decât D 1 ,
dacă D 1 ⊂D 2 .
Exemple
(i) Fie X o mulţime. Familia D = {∅, X } este o topologie pentru X numită
topologie trivială sau grosieră iar perechea ( X ,D ) este spaţiu topologic trivial.
(ii) Fie X o mulţime. Familia P ( X ) este o topologie pentru X numită
topologie discretă iar perechea ( X ,P ( X ) ) este spaţiu topologic discret.
(iii) Pe se consideră familia de mulţimi deschise
D = {D ⊂ ( ∀ ) x ∈ D, ( ∃) r > 0, astfel încât ( x − r , x + r ) ⊂ D} ∪ ∅ ,
ce reprezintă topologia uzuală pe . Perechea ( , D ) este spaţiu topologic
uzual.
(iv) Pe se consideră familia de mulţimi
D =D ∪ { D ∪ ( a, ∞ ] , D ∪ [ −∞, b ) , D ∪ [ −∞, b ) ∪ ( a, ∞ ] D ∈D , a, b ∈ } ,
ce reprezintă o topologie pe . Perechea ( ,D ) este un spaţiu topologic.

6
 (v) Pe mulţimea a numerelor complexe se consideră familia de mulţimi
deschise
D = {D ⊂ (∀) a ∈ D, ( ∃) r > 0 astfel încât B ( a, r ) ⊂ D} ∪ ∅ ,
unde B ( a, r ) = { z ∈ z − a < r} este discul deschis centrat în a şi de rază r.
Perechea ( , D ) este spaţiu topologic.
Observaţia 1.5
Din legile lui de Morgan2, deducem C ( A ∪ B ) = CA ∩ CB şi
C ( A ∩ B ) = CA ∪ CB , CX = ∅ şi C∅ = X , adică orice reuniune finită de
submulţimi închise ale lui X este o mulţime închisă şi orice intersecţie de
submulţimi închise ale lui X este o închisă.
Definiţia 1.6
Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic. Mulţimea V ⊂ X se numeşte vecinătate a
punctului x ∈ X dacă ∃ D ∈D astfel ca x ∈ D ⊂ V .
Observaţia 1.7
Dacă ( X ,D ) este topologia uzuală pe X = , spunem că V este o
vecinătate a lui x ∈ X dacă ∃ D ∈D cu x ∈ D ⊂ V , altfel spus cum D este o
deschisă şi x ∈ D ⇒ ∃ r > 0 astfel încât ( x − r , x + r ) ⊂ D ⊂ V .
Definiţia 1.8
Numim filtrul vecinătăţilor punctului x în spaţiul topologic ( X ,D )
familia tuturor vecinătăţilor lui x şi notăm
V ( x ) = {V ⊂ X V este o vecinătate a lui x} .
Propoziţia 1.9
Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi x ∈ X , filtrul vecinătăţilor V ( x ) are
următoarele proprietăţi:
(i) Dacă V ∈V ( x ) , atunci x ∈V .
(ii) Dacă V1,V2 ∈V ( x ) , atunci V1 ∩ V2 ∈V ( x ) .
(iii) Dacă V ∈V ( x ) şi V ⊂ U atunci U ∈V ( x ) .
(iv) Dacă V ∈V ( x ) , atunci există W ∈V ( x ) astfel încât W ⊂ V şi pentru
orice y ∈W , V ∈V ( y ) .
Demonstraţie
(i) Fie V ∈V ( x ) ⇒ ∃ D ∈D cu x ∈ D ⊂ V ⇒ x ∈V .
(ii) V1,V2 ∈V ( x ) ⇒ ∃ D1, D2 ∈D cu x ∈ Di ⊂ Vi ,
i = 1,2 ⇒ x ∈ D1 ∩ D2 ⊂ V1 ∩ V2 .
Dar D1 ∩ D2 ∈D ⇒V1 ∩V2 ∈V ( x ) .

2 Augustus de Morgan, 1806-1871, matematician englez

7
 (iii) Dacă V ∈V ( x ) ⇒ ∃ D ∈D cu proprietatea
x ∈ D ⊂ U ⇒ U ∈V ( x )
(iv) Fie V ∈V ( x ) ⇒ ∃ D ∈D cu x ∈ D ⊂ V . Să luăm W = D ⇒ W ∈D .
Dacă y ∈W atunci putem scrie că ∃ W ∈D astfel încât
y ∈W ⊂ W ⇒ W ∈V ( y ) .
Definiţia 1.10
Un spaţiu topologic ( X ,D ) se numeşte spaţiu topologic separat (sau
spaţiu Hausdorff3) dacă pentru orice două puncte x, y ∈ X , cu x ≠ y rezultă că
există vecinătăţile V ∈V ( x ) , U ∈V ( y ) astfel încât U ∩ V = ∅ .
Exemple
1) ( ,D ) este spaţiu topologic separat.
2) ( ,D ) este spaţiu topologic separat.

Definiţia 1.12 Fie ( X , τ ) un spaţiu topologic. O aplicaţie

f : → X , f ( n ) = xn , n ∈ se numeşte şir de puncte şi se notează prin ( xn )n∈ .
Dacă xn sunt numere reale, şirul ( xn )n∈ se numeşte şir de numere reale.
Fie ( ,D ) un spaţiu topologic, un şir ( xn )n ⊂ X şi x ∈ X . Spunem că
( xn )n converge la x şi scriem nlim
şirul
→∞
xn = x dacă pentru orice vecinătate
V ∈V ( x ) , există un număr nV ∈ astfel încât pentru orice n ≥ nV ⇒ xn ∈ V .
Observaţie În mulţimea a numerelor reale, dacă un şir de numere este
convergent, limita sa este unică. Într-un spaţiu topologic oarecare, limita unui
şir, în general, nu este unică, fapt ce poate fi constatat din următorul
Exemplu
Fie X o mulţime infinită, nenumărabilă şi D = {G X \ G este finit ă} ∪ {∅}
În spaţiul topologic ( X ,D ) orice şir ( xn )n∈N , cu termenii diferiţi doi câte
doi, este convergent către orice punct x al spaţiului, deci are o infinitate de
limite. Spaţiile topologice în care este asigurată unicitatea limitei sunt spaţiile
topologice separate (Hausdorff).

Propoziţia 1.13
Limita unui şir convergent într-un spaţiu topologic separat este unică.

Definiţia Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic, x ∈ X şi mulţimea U ( x ) ⊂ V ( x ) .

U ( x ) se numeşte sistem fundamental de vecinătăţi ale lui x, dacă pentru orice
vecinătate V ∈ V ( x ) există submulţimea W ∈U ( x ) astfel încât W ⊂ V .

3 Felix Hausdorff, 1868-1942, matematician german

8
 Exemple
1) În spaţiul topologic ( ,D ) , familia U ( x ) = {( x − r , x + r ) r > 0} este un
sistem fundamental de vecinătăţi ale lui x.
⎧ ⎫
2) În spaţiul topologic ( ,D ) , familia U ( x ) = ⎨⎛⎜ x − , x + ⎞⎟ n ∈
1 1
⎬ este
*

⎩⎝ n n⎠ ⎭
un sistem fundamental numărabil de vecinătăţi ale punctului x ∈ .
3) În spaţiul topologic ( ,D ) , familia U ( z ) = { B ( z, r ) r > 0} este un
sistem fundamental de vecinătăţi ale punctului z ∈ .
⎧ ⎫
4) În spaţiul topologic ( ,D ) , familia U ( z ) = ⎨ B ⎛⎜ z, ⎞⎟ n ∈
1
⎬ este un
*

⎩ ⎝ n⎠ ⎭
sistem fundamental numărabil de vecinătăţi ale lui z ∈ .

Definiţia 1.14
Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic, A ⊂ X şi x ∈ X . Punctul x se numeşte
punct interior al mulţimii A dacă mulţimea A este o vecinătate pentru punctul x
adică A ∈V ( x ) sau echivalent există D ∈D cu proprietatea x ∈ D ⊂ A ∈V ( x ) .

Notăm cu A = int A = { x ∈ X x este punct interior al lui A} şi o numim

interiorul mulţimii A în topologia D .
Exemplu Fie spaţiul topologic ( 2
,D 2 ) . Dacă
A = [ a, b ] × [ a, b ] , a, b ∈ , a < b , atunci A = ( a, b ) × ( a, b ) .

Propoziţia 1.15 Proprietăţi ale interiorului mulţimii A.

(i) A ⊂ A .
(ii) A ⊂ B ⇒ A ⊂ B .

(iii) A ∩ B = A∩ B .
(iv) A este deschisă ⇔ A = A .
(v) A = ∪D , adică interiorul lui A este cea mai mare mulţime deschisă
D∈D , D ⊂ A
conţinută în A.
Demonstraţie
(i) x ∈ A ⇒ A ∈V ( x ) ⇒ x ∈ A .

(ii) Fie x ∈ A ⇒ A ∈V ( x ) şi cum A ⊂ B ⇒ B ∈V ( x ) , deci x ∈ B .

9
 (iii) Avem următoarele relaţii A ∩ B ⊂ A şi A ∩ B ⊂ B . Din (ii) ⇒

A ∩ B ⊂ A şi A ∩ B ⊂ B ⇒ A ∩ B ⊂ A∩ B .
Reciproc ∀ x ∈ A∩ B ⇒ x ∈ A şi x ∈ B ⇒ A ∈V ( x ) şi

B ∈V ( x ) ⇒ A ∩ B ∈V ( x ) ⇒ x ∈ A ∩ B
(iv) A deschisă ⇒ ∃ D ∈D astfel încât ∀ x ∈ A , x ∈ D ⊂ A . Aleg D = A

deoarece A ∈D ⇒ A ∈V ( x ) , ∀x ∈ A ⇒ x ∈ A ⇒ A ⊂ A .

Cum A ⊂ A ⇒ A = A .
(v) Dacă x ∈ A , ⇒ ∃ D ∈D cu x ∈ D ⊂ A , deci x ∈ ∪{ D D ∈D , D ⊂ A} .
Reciproc, dacă x ∈ { D D ∈D , D ⊂ A} atunci ∃ D ∈D , D⊂ A cu
proprietatea x ∈ D .
Prin urmare ∃ D ∈D astfel încât x ∈ D ⊂ A ⇒ A ∈V ( x ) ⇒ x ∈ A .
Definiţia 1.16 Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X . Un element
x ∈ X se numeşte punct aderent al mulţimii A dacă pentru orice vecinătate
V ∈V ( x ) rezultă V ∩ A ≠ ∅ .
Mulţimea A = { x ∈ X x este punct aderent al lui A} se numeşte aderenţa
lui A sau închiderea lui A în topologia D .
Exemplu Fie spaţiul topologic ( 2 , D 2 ).
Dacă A = ( a, b ) × ( a, b ) , a, b ∈ , a < b , atunci A = [ a, b ] × [ a, b ] .

Definiţia 1.16 Fie A ⊂ , x ∈ . Notăm cu d ( x, A ) = inf x − a distanţa

a∈ A
de la punctul x la mulţimea A.
Teorema 1.17 Fie spaţiul topologic real ( ,D ) , mulţimea A ⊂ şi
punctul x ∈ . Următoarele afirmaţii sunt echivalente.
(i) punctul x este punct aderent al mulţimii A,
(ii) există şirul ( an )n ⊂ A convergent şi lim an = x ,
n →∞
(iii) d ( x, A) = 0 .
Demonstraţie
Să demonstrăm că (i) ⇒ (ii). Presupun că x ∈ A ⇒ ∀ V ∈V ( x ) avem
⎛ 1 1⎞
V ∩ A = ∅ . În particular pentru Vn = ⎜ x − , x + ⎟ avem Vn ∩ A ≠ ∅ , ∀ n ≥ 1 .
⎝ n n⎠

10
 1
Construim şirul an ∈ A ∩ Vn , ∀ n ≥ 1 ⇒ an ∈ A şi an − x < adică şirul
n
( an )n are limită şi linm an = x .
(ii) ⇒ (iii). Presupun că ∃ ( an )n ⊂ A şi lim an = x .
n
Atunci ∀ ε > 0 , ∃ nε ∈ astfel încât an − x < ε , ∀ n ≥ nε .
Dar d ( x, A ) = inf α − x şi cum an ∈ A ⇒ d ( x, A) = inf α − x ≤ x − an
α∈ A
⇒ d ( x, A ) < ε , ∀ ε > 0 ⇒ d ( x , A ) = 0 .
(iii) ⇒ (i). Vom presupune că d ( x, A) = 0 şi fie o vecinătate arbitară a
punctului x, V ∈V ( x ) ⇒ ∃ D ∈D cu proprietatea că x ∈ D ⊂ V .
Cum mulţimea D ∈D ⇒ ∃ r > 0 astfel încât ( x − r , x + r ) ⊂ D ⊂ V , adică
( x − r, x + r ) ⊂ V .
Deoarece 0 = d ( x, A ) = inf x − a este cel mai mare minorant al mulţimii
a∈ A
{ x − a }a∈A rezultă că r > 0 nu este minorant pentru această mulţime, adică
există un element ar ∈ A astfel încât r > x − ar ⇒ −r < x − ar < r , prin urmare
ar ∈ ( x − r , x + r ) ⊂ V şi cum ar ∈ A rezultă că ar ∈ ( x − r , x + r ) ∩ A sau
echivalent ar ⊂ V ∩ A . În concluzie ∀ V ∈V ( x ) ⇒ A ∩ V ≠ ∅ , adică x ∈ A .
O afirmaţie similară are loc şi pentru mulţimi A ⊂ p , p ∈ , p > 1 .
Propoziţia 1.18 Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X . Aderenţa
mulţimii A are următoarele proprietăţi:
(i) A ⊂ A
(ii) A ⊂ B ⇒ A ⊂ B
(iii) A ∪ B = A ∪ B
(iv) A închisă ⇔ A = A
(v) A = A
(vi) A = ∩ F (adică A este cea mai mică închisă ce include pe A).
F =F ,F ⊃ A
Demonstraţie
(i) Fie x ∈ A ⇒ ∀ V ∈V ( x ) , ( x ∈V ) ⇒ x ∈V ∩ A ⇒ x ∈ A ⇒ A ⊂ A .
(ii) Fie x ∈ A şi V ∈V ( x ) ⇒ V ∩ A ≠ ∅ şi cum
A ⊂ B ⇒ B ∩ V ≠ ∅ , ∀ V ∈V ( x ) ⇒ x ∈ B .
(iii) Avem următoarele incluziuni A ⊂ A ∪ B şi B ⊂ A ∪ B .
Din (ii) rezultă A ⊂ A ∪ B şi B ⊂ A ∪ B , prin urmare A ∪ B ⊂ A ∪ B .
( )
Trebuie să arătăm că A ∪ B ⊂ A ∪ B ⇔ C A ∪ B ⊃ C ( A ∪ B ) = CA ∩ CB .

11
 Fie x ∈ CA ∩ CB ⇒ x ∉ A şi x ∉ B ⇒ ∃ U1U 2 ∈V ( x ) cu proprietatea
U1 ∩ A = ∅ şi U 2 ∩ A = ∅ . Luăm U 0 = U1 ∩ U 2 ⇒ U 0 ⊂ U1 şi U 0 ⊂ U 2
⇒ U 0 ∩ A = ∅ şi U 0 ∩ B = ∅ ⇒ U 0 ∩ ( A ∩ B ) = ∅ . Cum U 0 ∈V ( x )
( )
⇒ x∈ A∪ B ⇒ x∉ A∪ B.
(iv) Vom spune că A ⊂ ( X ,D ) este închisă dacă CA∈D . Să presupunem
că A este închisă ⇒ CA ∈D . Va trebui să arătăm că A ⊂ A cealaltă incluziune
fiind demonstrată la (i). Dar A ⊂ A ⇔ CA ⊂ CA .
Fie x ∈ CA care este deschisă ⇒ CA ∈V ( x ) , ∀ x ∈ CA . Însă CA ∩ A = ∅
⇒ x ∉ A ⇒ x ∈ CA .
Reciproc presupunem că A = A şi demonstrăm că A este închisă, adică
CA este deschisă ⇔ CA ∈V ( x ) , ∀ x ∈ CA .
Fie x ∈ CA = CA conform ipotezei. Atunci x ∉ A , deci ∃ V0 ∈V ( x ) cu
proprietatea că V0 ∩ A = ∅ ceea ce este echivalent cu V0 ⊂ CA . Însă V0 ∈V ( x )
⇒ CA ⊂V ( x ) , ∀ x ∈ CA ⇒ CA este deschisă ⇒ A este închisă.
(v) Din (i) ⇒ A ⊂ A .
Fie x ∈ A ⇒ ∀ V ∈V ( x ) avem V ∩ A = ∅ .

Cum V ∈V ( x ) ⇒ V ∩ A ≠ ∅ ⇒ ∃ y ∈ A ∩ V . Deoarece V este o deschisă

şi îl conţine pe y ⇒ V ∈V ( y ) . Însă y ∈ A ⇒ V ∩ A ≠ ∅ de unde datorită lui

V ⊂ V ⇒ V ∩ A ≠ ∅ . Cum V ∈V ( x ) este arbitrară ⇒ x ∈ A ⇒ A ⊂ A .

(vi) Fie F o mulţime închisă ce include mulţimea A ⇒ F = F ⊃ A .
Cum F a fost aleasă arbitrar deducem că pentru orice F închisă care
include pe A, adică A ⊂ F ⇒ A ⊂ F = F (include şi pe A ). Rezultă A ⊂ F. ∩
F =F
F⊃A

Reciproc, observăm că ∩ F ⊂ F = F , ∀ F = F ⊃ A . În particular pentru

F =F
F = A ⇒ ∩F ⊂ A .
Definiţia 1.19 Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X . Un element x ∈ X
se numeşte punct de acumulare al mulţimii A dacă pentru orice vecinătate
V ∈V ( x ) rezultă V ∩ A − { x} ≠ ∅ . Notăm cu
A′ = { x ∈ X x este punct de acumulare pentru A} şi o numim mulţimea derivată
a lui A în topologia D .
Propoziţia 1.20 Fie ( X , τ ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X . Mulţimea
derivată a lui A în topologia D are următoarele proprietăţi

12
 (i) A′ ⊂ A ;
(ii) A ⊂ B ⇒ A′ ⊂ B′ ;
(iii) ( A ∪ B )′ = A′ ∪ B′ ;
(iv) A = A ∪ A′ ;
(v) A este închisă dacă şi numai dacă A′ ⊂ A .
Demonstraţie Primele două propoziţii sunt evidente.
(iii) Avem incluziunile A ⊂ A ∪ B şi B ⊂ A ∪ B .
Conform (ii) ⇒ A′ ⊂ ( A ∪ B )′ şi B′ ⊂ ( A ∪ B )′ ⇒ A′ ∪ B′ ⊂ ( A ∪ B )′ .
Reciproc, vom arăta că ( A ∪ B )′ ∪ A′ ∪ B′ ⇔ C ( A′ ∪ B′ ) ⊂ C ( A ∪ B )′ .
Fie acum x ∈ C ( A′ ∪ B′ ) = CA′ ∩ CB′ ⇒ x ∈ CA′ şi x ∈ CB′ ⇒ x ∉ A′ şi
x ∉ B′ . Prin urmare, există două vecinătăţi V ,U ∈V ( x ) astfel încât
(U − { x}) ∩ A = ∅ şi (V − { x}) ∩ A = ∅ .
Luând W = U ∩ V ∈V ( x ) ⇒ (W − { x}) ∩ ( A ∪ B ) = ∅ deci x ∉ ( A ∪ B )′
⇒ x ∈ C ( A ∪ B )′ .
(iv) Avem următoarele incluziuni A ⊂ A , A′ ⊂ A ⇒ A ∪ A′ ⊂ A .
Reciproc, fie x ∈ A . Atunci ∀ V ∈V ( x ) ⇒ V ∩ A ≠ ∅ . Avem sau x ∈ A
sau x ∉ A . Dacă x ∉ A atunci (V − { x}) ∩ A ≠ ∅ , ∀ V ∈V ( x ) ⇒ x ∈ A′ deci
x ∈ A ∪ A′ .
(v) Dacă A este închisă ⇔ A = A . Dar A = A ∪ A′ ⇒ A = A ∪ A′
⇒ A′ ⊂ A .
Propoziţia 1.21 Dacă în orice vecinătate a lui x există o infinitate de
puncte a lui A, atunci punctul x ∈ X este punct de acumulare al mulţimii A ⊂ X
Consecinţă 1.22 Dacă A are un punct de acumulare, atunci este infinită. O
mulţime finită nu are puncte de acumulare.
Propoziţia 1.23 Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic, mulţimea A ⊂ X şi
punctul x ∈ X . Sunt echivalente afirmaţiile
(i) x este punct de acumalre pentru mulţimea A, sau x ∈ A′ ,
(ii) există ( xn )n∈ un şir de elemente distincte din A, cu xn ≠ x , ∀ n ∈
astfel ca lim xn = x .
n →∞
Definiţie 1.24 Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X .
( )
Mulţimea FrA = ∂A = A ∩ X − A = A ∩ CA se numeşte frontiera mulţimii A.
Exemplu. Fie spaţiul topologic ( 2
,D 2 ). Frontiera mulţimii
A = ( a, b ) × ( a, b ) , a, b ∈ , a < b este
∂A = {( x, y ) ∈ 2
}
x ∈ [ a, b ] şi y ∈ {a, b} sau x ∈ {a, b} şi y ∈ [ a, b ] .

13
 Definiţia 1.25
Fie A ⊂ . Vom spune că A este majorată (sau mărginită superior) dacă
∃ b ∈ astfel încât x ≤ b , ∀ x ∈ A .
Numărul b se numeşte majorant al mulţimii A. Un număr M se numeşte
margine superioară a unei mulţimi A dacă este cel mai mic majorant al mulţimii
A şi notăm M = sup A .
Teoremă 1.26 Orice mulţime nevidă majorată are margine superioară.
Demonstraţie
Fie a care nu este majorant al lui A şi b un majorant a lui A ⇒ ∃ x ∈ A
astfel încât a ≤ x ≤ b şi b − a = > 0 . În plus putem alege a, b ∈ ⇒ ∈ .
Prin metoda Cantor4 se construiesc două şiruri ( an )n , ( bn )n ⊂ astfel
ca:
(i) an nu este majorant al lui A şi bn este majorant al lui A, ∀ n ∈ .

(ii) bn − an = , ∀ n∈ .
2n
(iii) a1 ≤ a2 ≤ ... ≤ an ≤ ... ≤ bn ≤ ... ≤ b2 ≤ b1 .
Din proprietatea (ii) şi (iii) ∃ !α ∈ astfel încât an ≤ α ≤ bn , ∀ n ∈ .
Vom arăta, în doi paşi, că α = sup A .
1) α este majorant al lui A. Dacă prin absurd nu este majorant
atunci ∃ x0 ∈ A cu α < x0 . Putem alege n ∈ suficient de mare astfel încât

< x0 − α ⇒ bn − an < x0 − α ⇒ bn < an − α + x0 ⇒ bn < x0

2n
ceea ce contrazice faptul că bn este majorant.
2) α este cel mai mic majorant al lui A. Dacă prin absurd ∃ α′ < α un
b
majorant al lui A putem alege n ∈ suficient de mare astfel încât n < α − α′
2
′ ′ ′ ′
⇒ bn − an < α − α ⇒ − an < α − bn − α ⇒ − an < −α ⇒ α < an ⇒ an este
majorant pentru A , contradicţie.
O afirmaţie similară are loc şi pentru mulţimi A ⊂ p , p ∈ , p > 1 .
Consecinţă 1.27 Orice mulţime mărginită are margine superioară şi
inferioară.
Definiţia Fie A ⊂ B două mulţimi. Vom spune că mulţimea A este densă
în B dacă şi numai dacă pentru orice x ∈ B există un şir de puncte ( an )n ⊂ A
convergent la x.
Exemplu Mulţimile , {m ⋅ α + m m, n ∈ , α ∉ } sunt mulţimi dense în .
Teoremă 1.28 (Weierstrass5 - Bolzano6)

4 Georg Ferdinand Ludwig Philipp Cantor, 1845-1918, matematician german

5 Karl Theodor Weierstrass, 1815-1897, matematician german

14
 Orice mulţime A infinită şi mărginită are cel puţin un punct de acumulare.
Demonstraţie
Pentru simplitate vom considera mulţimea A ca fiind submulţime a
mulţimii , deşi afirmaţia este adevărată şi pentru submulţimi din p .
Fie a un minorant şi b un majorant al mulţimii A. În plus, putem alege
a, b ∈ ⇒ = b − a ∈ şi A ⊂ [ a, b ] . Prin metoda Cantor se construiesc două
şiruri ( an )n , ( bn )n ⊂ cu proprietăţile:
(i) a1 ≤ a2 ≤ ... ≤ an ≤ ... ≤ bn ≤ ... ≤ b2 ≤ b1 ;

(ii) bn − an = , ∀ n∈ ;
2n
(iii) mulţimea [ an , bn ] , n ∈ conţine o infinitate de puncte din A.
Din (i) şi (ii) deducem că există în mod unic punctul x0 astfel ca
an ≤ x0 ≤ bn , ∀n ∈ .
Fie vecinătatea arbitrară V = (α , β ) ∈V ( x0 ) ⇒ α < x0 < β . Putem alege n ∈
suficient de mare astfel ca α < an ≤ x0 ≤ bn < β şi prin urmare intervalul (α , β )
conţine o infinitate de puncte din A , adică (V − { x}) ∩ A ≠ ∅ , deci x0 ∈ A ' .

1.2 Spaţii compacte

Definiţia 1.29 Fie ( X ,D X ) un spaţiu topologic şi mulţimea A ⊂ X . O
familie ( Dα )α∈J de submulţimi ale lui X, se numeşte acoperire a lui A dacă
A ⊂ ∪ Dα , unde J este o familie nevidă de indici.
α ∈I

O familie ( Dα )α∈J ⊂D X (J o mulţime nevidă de indici) de mulţimi deschise

cu proprietatea că pentru orice element x ∈ A, ∃α ∈ J astfel încât x ∈ Dα , adică
A ⊂ ∪ Dα , se numeşte acoperirea cu mulţimi deschise a mulţimi A.
α ∈J

Dacă mulţimea J este finită atunci acoperirea se numeşte acoperire finită.

Se spune că din acoperirea ( Dα )α∈J ⊂D X cu mulţimi deschise a mulţimii A
se poate extrage o subacoperire finită, dacă există un număr finit de mulţimi
deschise Di , Di ,..., Di ⊂D X , astfel încât A ⊂ Di1 ∪ Di2 ∪ ... ∪ Din .
1 2 n

Definiţia Un spaţiu topologic separat ( X , τ X ) se numeşte compact, dacă

din orice acoperire deschisă a lui X se poate extrage o subacoperire finită.
Un spaţiu topologic ( X , D ) se numeşte local compact dacă orice punct
din X are o vecinătate compactă.
O mulţime închisă şi mărginită se numeşte mulţime compactă.
Observaţia Spaţiul topologic ( ,D ) nu este compact, deoarece din
acoperirea deschisă {( −n, n )} n∈
a axei reale , nu se poate extrage o

6 Bernard Placidus Johann Nepomuk Bolzano, 1871-1848, matematician ceh

15
subacoperire deschisă. Totuşi spaţiul topologic ( ,D ) este local compact,
deoarece orice x ∈ este punct interior unui interval [ x − ε , x + ε ] , ε > 0 , care este
o mulţime compactă. Mulţimea poate fi făcută compactă prin adăugarea
punctului de la infinit, numit punctul de compactificare al lui Aleksandrov7.

Exemple
1) Orice mulţime finită dintr-un spaţiu topologic separat este compactă.
2) Orice spaţiu compact este local compact.
3) O submulţime a unui spaţiu topologic compact nu este totdeauna
compactă. De exemplu, X = [a, b] este compact, dar (a, b ) nu este
compact.

Teoremă 1.30 (Borel8 - Lebesgue9)

Dacă ( X , τ ) este un spaţiu topologic separat şi mulţimea K ⊂ X , atunci
mulţimea K este compactă dacă şi numai dacă din orice acoperire deschisă a lui
K se poate extrage o subacoperire finită.
Demonstraţie
Pentru simplitate vom considera mulţimea K ca fiind submulţime a
mulţimii , deşi afirmaţia este adevărată şi pentru submulţimi din p . Este clar
că dacă din orice acoperire deschisă a lui K se poate extrage o subacoperire
finită, mulţimea K este compactă.
Să admitem acum că mulţimea K este compactă şi să demonstrăm că din
orice acoperire deschisă a sa se poate extrage o subacoperire finită.
a) Dacă K este finită afirmaţia este evidentă.
b) Dacă K este infinită vom presupune prin absurd că K nu poate fi
acoperită cu un număr finit de intervale deschise. Cum K este compactă ⇒ K
este mărginită ⇒ ∃ a, b ∈ astfel încât ∀x ∈ C , a ≤ x ≤ b .
Vom construi şirurile ( an )n , ( bn )n ⊂ cu proprietăţile:
(i) a1 ≤ a2 ≤ ... ≤ an ≤ ... ≤ bn ≤ ... ≤ b2 ≤ b1

(ii) bn − an = , ∀ n∈ .
2n
(iii) mulţimea An ⊂ K , cu proprietatea că ∀x ∈ An , an ≤ x ≤ bn , ∀ n ∈ nu
poate fi acoperită cu un număr finit de intervale deschise.
Din (i) şi (ii) ∃ !x0 astfel încât an ≤ x0 ≤ bn ∀ n şi x0 ∈ K ' .

7 Pavel Sergeevich Aleksandrov, 1896-1982, matematician rus

8 Armand Borel, 1923-2003, matematician elveţian
9 Henri Léon Lebesgue, 1875-1941, matematician francez

16
 Fie V = ( α, β ) astfel încât α < x0 < β . Putem găsi n ∈ suficient de mare
⎡ ⎛ ⎞⎤
n > ⎢log 2 ⎜ ⎟ ⎥ + 1 astfel încât α < an ≤ x0 ≤ bn < β ⇒ An ⊂ V .
⎣ ⎝ β − α ⎠ ⎦
Dar An conţine o infinitate de puncte din K ⇒ (V − { x0 }) ∩ K ≠ ∅ .
Însă K este compactă ⇒ este închisă ⇒ îşi conţine punctele de
acumulare ⇒ x0 ∈ K . Există deci un interval V ce conţine pe x0 , V ∈V ( x ) ce
poate fi acoperire a mulţimii An cu n suficient de mare, fapt ce vine în
contradicţie cu afirmaţia (iii).

Definiţie 1.33 O mulţime X ≠ ∅ se numeşte conexă dacă ∃ A, B ⊂ X

astfel încât
A ∩ B = ∅ , A ∩ B′ = ∅ , A′ ∩ B = ∅ , X = A ∪ B .
Definiţie 1.34 O mulţime X ≠ ∅ deschisă şi conexă se numeşte domeniu.
Un domeniu la care i se adaugă frontiera se numeşte domeniu închis.
O mulţime X ≠ ∅ care odată cu două puncte ale sale conţine şi dreapta
determinată de cele două puncte mulţime convexă.

1.3 Spaţii metrice. Topologie metrică

Definiţia 1.1 Fie X o mulţime nevidă. O metrică (distanţă) pe X este o
aplicaţie d : X × X → ce satisface axiomele distanţei:
(M1) d ( x, y ) ≥ 0 , ∀ x, y ∈ X şi d ( x, y ) = 0 ⇔ x = y (pozitivitate)
(M2) d ( x, y ) = d ( y, x ) , ∀ x, y ∈ X (simetrie)
(M3) d ( x, z ) ≤ d ( x, y ) + d ( y, z ) , ∀ x, y, z ∈ X (inegalitatea triunghiului)
Proprietatea 1 arată că distanţa are valori pozitive fiind nulă doar dacă
punctele x, y coincid, proprietatea 2 arată că distanţa este simetrică, iar
proprietatea 3 se mai numeşte inegalitatea triunghiului. Perechea ( X , d ) formată
din mulţimea nevidă X şi distanţa (metrica) d pe X se numeşte spaţiu metric.10
Elementele lui X se numesc puncte, iar d ( x, y ) este distanţa de la x la y.
Remarcăm că, pe o mulţime, se pot defini mai multe distanţe, deci mai
multe structuri de spaţiu metric. De asemenea, dacă ( X , d ) este spaţiu metric şi
Y ⊂ X , atunci (Y , d ) este spaţiu metric în raport cu distanţa indusă pe X.
Exemple
1) Perechea ( , d ) unde d : × → , d ( x, y ) = x − y este spaţiu metric.
2) Perechea ( , d ) unde d : × → , d ( z1 , z2 ) = z1 − z2 este spaţiu metric.

10 Noţiunea de spaţiu metric a fost introdusă de Frèchet (1906) şi dezvoltată de Hausdorff

(1914) pornind de la ideile lui Riemann (1854).
17
 n
3) Perechea ( n
,d ) unde d : n
× n
→ , d ( x, y ) = ∑(x − y )
i i
2
pentru
i =1

x = ( x1 , x 2 ,..., x n ), y = ( y1 , y 2 ,..., y n ) este spaţiu metric.

Propoziţia 2.1 Dacă ( X , d ) este un spaţiu metric atunci:

(i) d ( x1, xn ) ≤ d ( x1, x2 ) + d ( x2 , x3 ) + ... + d ( xn −1, xn ) , ∀ xk ∈ X , k = 1, n
(ii) d ( x, z ) − d ( y, z ) ≤ d ( x, y ) , ∀ x, y, z ∈ X
(iii) d ( x, y ) − d ( x′, y′ ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( y, y′ ) , ∀ x, x′, y, y′ ∈ X (inegalitatea
patrulaterului)
Demonstraţie
(ii) Din M3 avem
⎧⎪d ( x, z ) ≤ d ( x, y ) + d ( y, z ) şi
⎨ ⇒
⎪⎩d ( y, z ) ≤ d ( y, x ) + d ( x, z ) = d ( x, y ) + d ( x, z )
⎪⎧d ( x, z ) − d ( y, z ) ≤ d ( x, y )
⇒⎨ ⇒ d ( y , z ) − d ( x, z ) ≤ d ( x, y )
⎪⎩ (
d y , z ) ( ) ( )
− d x , z ≤ d x , y
(iii) Folosind (i) avem:
d ( x, y ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( x′, y′ ) + d ( y′, y ) ⇒
⇒ d ( x, y ) − d ( x′, y′ ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( y′, y )
Schimbând rolul lui x → x′ şi y → y′
⇒ d ( x′, y′ ) − d ( x, y ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( y′, y ) ⇒ (iii)
Definiţia 1.2 Fie ( X , d ) un spaţiu metric şi a ∈ X . Se numeşte bilă
deschisă de centru a şi rază r mulţimea
{
B ( a , r ) = x ∈ X d ( x, a ) < r }
Analog, mulţimea B ( a, r ) = { x ∈ X d ( x, a ) ≤ r} se numeşte bilă închisă de
centru a şi rază r.
Exemple
1) Fie spaţiul metric ( , d ) unde d : × → , d ( x, y ) = x − y .
Mulţimea B ( x, r ) = ( x − r , x + r ), adică bila deschisă de centru x şi rază r
coincide cu intervalul deschis ( x − r , x + r ) .
2) Fie spaţiul metric ( 2
,d ) unde d ( x, y ) = ( x1 − y1 ) + ( x2 − y2 ) . Atunci
2 2

bila deschisă de centru x = ( x1 , x 2 ) şi rază r > 0 coincide cu mulţimea punctelor

interioare discului cu centrul în x = ( x1 , x 2 ) şi de rază r.

18
 3) Fie spaţiul metric ( 3
,d ) unde d ( x, y ) = ( x1 − y1 ) + ( x2 − y2 ) + ( x3 − y3 ) .
2 2 2

Atunci bila deschisă de centru x = ( x1 , x 2 , x3 ) şi rază r > 0 coincide cu interiorul

sferei centrate în x = ( x1 , x 2 , x3 ) şi de rază r.
Observaţia 2.1 Într-un spaţiu metric se poate introduce o topologie D d
cu ajutorul distanţei, numită topologia metrică ( X , d ) → ( X ,D d ) . În acest sens
este necesar să definim mulţimile deschise.
Definiţia 2.4 Fie ( X , d ) un spaţiu metric. Spunem că mulţimea D ⊂ X
este deschisă şi notăm D ∈D d dacă pentru orice punct a ∈ D , există r > 0
astfel încât B ( a, r ) ⊂ D .
Se poate arăta că familia de mulţimi D d care conţine Ø, X şi toate
mulţimile deschise D formează o topologie pe ( X , d ) şi spaţiul metric ( X , d )
este un spaţiu topologic separat.
Teorema 2.2 Familia de mulţimi D d formată din ∅, X şi toate mulţimile
D definite mai sus formează o topologie pe ( X , d ) .
Demonstraţie
(i) ∅, X ∈D d .
(ii) Fie D1, D2 ∈D d nevide (dacă este una vidă atunci ∩ Di ∈D d ).
Fie x0 ∈ D1 ∩ D2 ⇒ x0 ∈ D1 şi x0 ∈ D2 ⇒ ∃ r1, r2 > 0 astfel încât
B ( x0 , r1 ) ⊂ D1 şi B ( x0 , r2 ) ⊂ D2 .
Notăm cu r = min ( r1, r2 ) şi găsim B ( x0 , r ) ⊂ Di , i = 1,2
⇒ B ( x0 , r ) ⊂ D1 ∩ D2 ⇒ D1 ∩ D2 ∈D d .
(iii) Fie o familie oarecare ( Dk )k∈J ⊂D d . Vom arăta că ∪ Dk ∈D d .
k ∈J
Vom presupune că cel puţin una este nevidă.
Fie x ∈ ∪Dk rezultă că ∃ k0 ∈ J astfel încât x0 ∈ Dk0 ∈D d şi ∃ r > 0
k ∈J
astfel încât B ( x0 , r ) ⊂ Dk0 ⊂ ∪ Dk deci B ( x0 , r ) ⊂ ∪ Dk , adică ∪ D ∈D d .
k ∈J k ∈J k ∈J

Definiţia O vecinătate a punctului a ∈ X în spaţiul topologic ( X ,D d ) ,

este o mulţime nevidă V ⊂ X cu proprietatea că ∃r > 0 astfel încât B ( a, r ) ⊂ V .
Un spaţiu metric este de fapt un caz particular de spaţiu topologic. Mai
mult, se poate arăta că orice spaţiu metric ( X , d ) este un spaţiu topologic
separat.

19
 Considerăm ( X , d ) un spaţiu metric şi a ∈ X un punct. Dacă notăm
mulţimea vecinătăţilor punctului a (filtrul vecinătăţilor) prin
V ( a ) = { B ( a, r ) r > 0} , atunci prin convergenţa şirului ( xn )n ⊂ X înţelegem:

Definiţia 1.5 Şirul ( xn )n ⊂ X converge la x ∈ X dacă pentru orice

( ) ()
B x, ε ∈ V x , există n ( ε ) ∈ , astfel încât pentru orice n ≥ n ( ε ) să rezulte
x ∈ B ( x, ε ) şi scriem lim x
n n =x.
x →∞

Cu alte cuvinte, şirul ( xn )n ⊂ X este convergent la x ∈ X dacă avem

îndeplinită condiţia

(
∀ε > 0, ∃n ( ε ) ∈ , ∀n ≥ n ( ε ) ⇒ d xn , x < ε . )
Spaţiul topologic ( X ,D d ) fiind separat deducem că limita unui şir
convergent într-un spaţiu metric este unică.
Definiţia 1.6 Fie ( X , d ) un spaţiu metric. Şirul de puncte ( xn )n ⊂ X se
numeşte şir Cauchy11 (fundamental) dacă pentru orice ε > 0, există rangul
n ( ε ) ∈ , astfel încât pentru orice m > n ≥ n ( ε ) să rezulte d ( xm , xn ) < ε sau
echivalent
∀ε > 0, ∃n ( ε ) ∈ , ∀m > n ≥ n ( ε ) ⇒ d ( xm , xn ) < ε .

Cum m > n , există p ∈ * , p ≥ 1 astfel încât m = n + p . Prin urmare putem

reformula definiţia anterioară astfel:

Definiţia 1.7 Şirul ( xn )n de puncte din spaţiul metric ( X , d ) se numeşte şir

Cauchy (fundamental) dacă pentru orice ε > 0, există rangul n ( ε ) ∈ , astfel
încât pentru orice n ≥ n ( ε ) şi p ∈ *
, p ≥ 1 să rezulte d ( xn + p , xn ) < ε sau echivalent

∀ε > 0, ∃n ( ε ) ∈ , ∀n ≥ n ( ε ) , ∀p ∈ *
, p ≥ 1 ⇒ d ( xn + p , xn ) < ε .
Teorema 1.6.7 Fie ( X , d ) un spaţiu metric, ( xn )n∈N un şir de puncte din
X şi x ∈ X . Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) lim xn = x ;
n →∞

(
2) lim d xn , x = 0 .
n →∞
)

11 Augustin Louis Cauchy (1789-1857), matematician francez. A introdus noţiunile

fundamentale ale analizei matematice în spiritul analizei matematice moderne.
20
 Definiţia 1.8 Spaţiul metric ( X , d ) se numeşte spaţiu metric complet
relativ la distanţa d dacă orice şir Cauchy ( xn )n de puncte din ( X , d ) este
convergent, adică ∃ lim xn = x ∈ X .
n →∞

Exemplu
¾ În mecanica analitică a lui Lagrange spaţiul cu 3n dimensiuni apare în
studiul mişcării unui sistem de n puncte materiale; 3n fiind numărul
gradelor de libertate.
¾ Un solid rigid are 6 grade de libertate – trei translaţii de-a lungul axelor şi
trei rotaţii în jurul fiecărei axe. Spaţiul cu 6 dimensiuni apare în studiul
mişcării unui solid rigid.

Definiţia 1.3 Fie două distanţe definite pe aceeaşi mulţime nevidă X,

d1 , d 2 : X × X → . Spunem că d1 şi d 2 sunt echivalente dacă există constantele
reale α > 0 şi β > α astfel încât:
∀x, y ∈ X , α ⋅ d1 ( x, y ) ≤ d 2 ( x, y ) ≤ β ⋅ d1 ( x, y )

şi scriem d1 ∼ d 2 .
Teorema 2.1 Metricele d 2 , δ , ρ : n
→ , n ≥ 1 definite prin
n n
d 2 ( x, y ) = ∑ ( xk − yk )
2
, δ ( x, y ) = ∑ xk − yk şi ρ ( x, y ) = max xk − yk ,
k =1, n
k =1 k =1
sunt trei metrici echivalente pe spaţiul X = n .
Demonstraţie
Se arată că are loc şirul de inegalităţi
1
δ ( x, y ) ≥ d ( x, y ) ≥ ρ ( x , y ) ≥ ⋅ δ ( x , y ) , ∀ x , y ∈ n .
n
Propoziţia 1.6.8 Fie ( X , d ) un spaţiu metric. Dacă ( xn )n∈N este un şir
convergent de puncte din X şi a = lim xn , atunci orice subşir al şirului ( xn )n∈N
n →∞

este convergent şi are limita a.

Definiţia 1.6.9. Fie ( X , d ) un spaţiu metric şi A ⊂ X . Mulţimea A se
numeşte mărginită dacă există x0 ∈ X şi r > 0 astfel încât A ⊂ B( x0 , r ) .

Propoziţia 1.6.10 Într-un spaţiu metric orice şir convergent este mărginit.

Propoziţia 2.3
Într-un spaţiu metric ( X , d ) orice şir convergent este şir fundamental.
Demonstraţie
Fie ( xn )n ⊂ X , xn → a ∈ X un şir convergent, adică

21
 ∀ ε > 0 , ∃ nε ∈ astfel încât ∀ n ≥ nε avem d ( xn , a ) < ε .
Dar n + p > n ≥ nε , p ∈ ∗
( )
⇒ d xn + p , a < ε , prin urmare pentru orice
∗
numere n ≥ nε şi p ∈ rezultă
( ) ( )
d xn + p , xn ≤ d xn + p , a + d ( xn , a ) < 2 ⋅ ε .
Reciproca propoziţiei anterioare nu este în general adevărată după cum
arată următorul
Exemplu
(i) Vom arăta că ( ,d ) cu metrica d ( x, y ) = arctg x − arctg y este un
spaţiu metric dar nu este spaţiu metric complet.
Faptul că d este o metrică, este clar. Vom arăta că, în această metrică, şirul
de termen general xn = n este fundamental dar nu este convergent.
( )
d xn + p , xn = arctg ( n + p ) − arctg n =

p p 1 n
= arctg ≤ arctg ≤ →0
1+ n(n + p) 1+ n(n + p) n
Dar ( xn )n nu este convergent. Vom presupune prin absurd că
∃ lim xn = a ∈ *
⇒ lim d ( xn , a ) = 0 .
n →∞ n →∞
n−a n 1
d ( xn , a ) = arctg n − arctg a = arctg → arctg ≠ 0
1+ n ⋅ a a
π
contradicţie. Pentru a = 0 raţionamentul este similar doar că lim d ( xn , 0 ) = .
n →∞ 2
Propoziţia 2.4
Orice şir Cauchy (fundamental) ( xn )n ⊂ ( p
)
, d 2 , p ≥ 1 este mărginit.
Demonstraţie
Vom demonstra afirmaţia numai pentru ( xn )n ⊂ ( , ⋅ = δ ) ea rămânând
adevărată şi pentru cazul ( xn )n ⊂ ( p
)
, d , p ≥ 1 . Fie un ( xn )n ⊂ ( , ⋅ = δ ) un
şir fundamental, adică pentru orice ε > 0 , există nε ∈ astfel încât pentru
∗
orice n ≥ nε şi p ∈ ⇒ xn + p − xn < ε .
Luăm ε = 1 , n = n1 ⇒ xn1 + p < 1 + xn1 , ∀ p ∈ N ∗ , fapt ce arată că

{ }
mulţimea infinită xn1 , xn1 +1,... este mărginită.

{
Dacă luăm M = max x1 , x2 ,..., xn
1
} , atunci M = max {M , x + 1} aren1

proprietatea că xn ≤ M , ∀n ∈ .

22
 Propoziţia 2.5 (Cesáro12)
Orice şir mărginit de numere reale ( xn )n conţine un subşir convergent.
Demonstraţie
Fie A = { x1, x2 ,..., xn ,...} ⊂ p , p ≥ 1 este infinită şi mărginită. Prin
teorema Weierstrass Bolzano obţinem
A′ ≠ ∅ ⇒ A ≠ ∅ ⇒ ∃ x ∈ A ⇒ ∃ xn p ( )
⊂ A astfel încât lim xn p = x .
np n p →∞
Teorema 2.3
(i) Orice subşir al unui şir convergent de numere reale este convergent
către aceeaşi limită.
(ii) Dacă un şir Cauchy ( xn )n are un subşir convergent către
a∈ ( p
)
, d , p ≥ 1 , atunci şirul ( xn )n este convergent şi lim xn = a .
n →∞
Demonstraţie
(ii) Fie şirul ( xn )n fundamental şi subşirul xn p ( ) np
convergent la a ∈ p
.

Prin urmare pentru orice ε > 0 există nε = max nε1 , nε2 ∈ ( ) astfel ca pentru

( ) (
orice n, n p ≥ nε să rezulte d ( xn , a ) ≤ d xn , xn p + d xn p , a < 2 ⋅ ε . )
Teorema 2.4 (Cauchy13)
Un şir ( xn )n ⊂ ( , ⋅ ) este convergent dacă şi numai dacă este
fundamental sau echivalent spaţiul ( , ⋅ ) este spaţiu metric complet.
Demonstraţie
„ ⇒ ” Cum ( , ⋅ ) este un spaţiu metric, prin propoziţia 2.14 rezultă că
dacă ( xn )n ⊂ este convergent, atunci el este fundamental.
„ ⇐ ” Dacă ( xn )n este fundamental ⇒ ( xn )n este mărginit ⇒ conţine un
subşir convergent ⇒ ( xn )n este convergent.
Teorema 2.6 Condiţia necesară şi suficientă ca un şir
( x( ) ) ⊂ (
n
n
p
)
, d2 , p ≥ 1 să aibă ca limită punctul a∈ p
, adică

lim x
n →∞
(n)
(
= a = a1, a2 ,..., a p ∈ ) p
, este ca toate componentele

( )
x(j )
n
n
⊂ , j = 1,..., p ale şirului x( )
n
( ) n
să fie convergente şi să existe relaţiile
( n)
lim xk = ak ∈ , ∀ k = 1: p .
n →∞

12 Ernesto Cesàro, 1859-1906, matematician italian

13 Augustin Louis Cauchy, 1789-1857, matematician francez

23
 Demonstraţie
Vom utiliza dubla inegalitate

( ) ( ) ( )
2 2
x(j ) − a j ≤ d x( ) , a = x1( ) − a1 + ... + x(p ) − a p < x1( ) − a1 + ... + x(p ) − a p
n n n n n n

„ ⇒ ” Dacă lim x( ) = a , atunci pentru orice ε > 0 , există n ( ε ) ∈

n
astfel
n →∞

încât pentru orice ∀ n ≥ n ( ε ) ⇒ d x( ) , a < ε şi din inegalitatea stângă

n
( )
deducem x(j ) − a j < ε , ∀ j = 1, p , adică lim x(j ) = a j , ∀ j = 1, p .
n n
n →∞
„ ⇐ ” Din convergenţa componentelor deducem că pentru orice ε > 0
ε
există n j (ε ) ∈ , j = 1,..., p astfel ca ∀ n ≥ n j ( ε ) să avem x(jn ) − a j < .
p
Dacă n ( ε ) = max n j ( ε ) , atunci pentru orice n ≥ n(ε)
j =1,..., p

( )ε
⇒ d x( ) , a < p ⋅ = ε .
n
p
Observaţia O reformulare a acestei teoreme stabileşte că, în spaţiul p ,
convergenţa este echivalentă cu convergenţa în spaţiul coordonatelor.
Teorema 2.5 (completitudinea - Banach14)
Spaţiul metric p
( )
, d 2 , p ≥ 2 este spaţiu metric complet sau echivalent

( )
un şir x( )
n
n
⊂ p
este convergent dacă şi numai dacă este fundamental.
Demonstraţie
„ ⇒ ” Dacă şirul x( )
n
( ) n
⊂ p
este convergent, prin teorema anterioară,

deducem că toate componentele sale sunt convergente. Cum ( , ⋅ ) este spaţiu

metric complet, prin teorema lui Cauchy, deducem că toate componentele
şirului ( x( ) )
n
n
⊂ p
sunt fundamentale, adică pentru orice ε > 0 , există

n j ( ε ) ∈ , j = 1,..., p astfel încât pentru orice k , ≥ n j ( ε ) , ⇒ x(j ) − x(j ) < ε .

k

Prin urmare, pentru orice ε > 0 , există n = max n j ( ε ) ∈ astfel încât

j =1,..., p
pentru orice k , ≥ n ( ε ) ,

14 Ştefan Banach, 1842-1945, matematician polonez

24
 p

( ) ∑( )
2
(k ) ( )
xi( ) − xi( ) < x1( ) − x1( ) + x2( ) − x2( ) + ... + x(p ) − x(p ) < p ⋅ ε
k k k k
d2 x ,x =
i =1

„ ⇐ ” Dacă şirul x( )
n
( ) n
⊂ p
este fundamental, deducem că pentru orice

ε > 0 , există n ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice k , ≥ n ( ε ) , ⇒ d x( ) , x ( ) < ε .

k
( )
Din inegalitatea
p

) ∑( ( ) < ε, i = 1,..., p
2
(k ) ( ) (k ) ( )
xi( ) − xi( )
k
xi − xi < d2 x ,x =
i =1

deducem că şirul componentelor ( x( ) ) ⊂ , i = 1,..., p , este fundamental. Prin

n
i
n

teorema lui Cauchy şirul ( x( ) ) ⊂ , i = 1,..., p este convergent şi prin teorema

n
i
n

anterioară deducem că şirul ( x( ) ) ⊂

n p
este convergent.
n
Consecinţa Condiţia necesară şi suficientă ca un şir
( x( ) ) ⊂ ( , d ) , p ≥ 1 să fie fundamental este ca toate
n
n
p
2 componentele

( x( ) ) ⊂ , j = 1,..., p şirului ( x( ) ) să fie fundamentale.

j
n
n
n
n
Demonstraţie
Şirul x( )
n
( ) ⊂( n
p
)
, d 2 , p ≥ 1 este fundamental dacă şi numai dacă este
convergent iar el este convergent dacă şi numai dacă toate componentele
( x( ) )
j
n
n
( x( ) )
⊂ , j = 1,..., p şirului
n
n
sunt convergente. Prin teorema lui

Cauchy, dacă componentele ( x( ) ) ⊂

n
j , j = 1,..., p sunt convergente atunci ele
n
sunt fundamentale.
Consecinţă Din teorema de completitudine a lui Banach deducem că
spaţiile metrice ( , d 2 ) şi ( p , d 2 ) , p ∈ * sunt spaţii metrice complete.
Definiţia O aplicaţie T : X → X cu proprietatea că există constanta
c ∈ ( 0,1) astfel încât pentru orice două puncte x, y ∈ X rezultă
d ( T ( x ) , T ( y ) ) ≤ c ⋅ d ( x, y )
se numeşte contracţie de coeficient c a spaţiului metric X.
Soluţia dată de procesul iterativ xn+1 = T ( xn ) , n ∈ , cu x0 ∈ X dat, se
numeşte punct fix pentru aplicaţia T.

25
 Teorema (principiul contracţiei – Banach) Fie ( X , d ) un spaţiu metric
complet. Dacă aplicaţia T : X → X este o contracţie de coeficient c ∈ ( 0,1) a
spaţiului X, adică pentru orice două puncte x, y ∈ X are loc
d ( T ( x ) , T ( y ) ) ≤ c ⋅ d ( x, y ) ,
atunci ecuaţia T ( x ) = x are soluţie x unică în spaţiul metric complet ( X , d ), care
se poate obţine ca limită a următorului proces iterativ:
xn +1 = T ( xn ) , n ∈ , cu x0 ∈ X .
În plus, are loc formula de evaluare a erorii de aproximare
cn
(
d xn , x ≤ ) 1− c
⋅ d ( x0 , x1 ) , ∀n ∈ (2)
Demonstraţie
• Vom arăta că şirul ( xn )n este şir fundamental în ( xn )n . Fie punctul x0 ∈ X
arbitrar şi şirul aproximaţiilor succesive
xn +1 = T ( xn ) , n ∈ .
Deoarece
d ( xn +1 , xn ) = d (T ( xn ) , T ( xn −1 ) ) ≤ c ⋅ d ( xn , xn −1 ) ,
deducem prin inducţie matematică că
d ( xn +1 , xn ) ≤ c n ⋅ d ( x1 , x0 ) , ∀n ∈ .
Prin urmare, pentru orice numere n, p ∈ are loc
d ( xn + p , xn ) ≤ d ( xn + p , xn + p −1 ) + d ( xn + p −1 , xn + p − 2 ) + ... + d ( xn +1 , xn ) ≤
cn (1)
( )
≤ c n + p −1 + c n + p − 2 + ... + c n ⋅ d ( x1 , x0 ) <
1− c
⋅ d ( x1 , x0 ) .

Cum c ∈ ( 0,1) , rezultă imediat că şirul ( xn )n este fundamental în X.

Spaţiul metric ( X , d ) fiind complet deducem că şirul aproximaţiilor
succesive ( xn )n este convergent în ( X , d ), adică există punctul x ∈ X astfel încât
lim xn = x .
n →∞

• Vom arăta în continuare că punctul x ∈ X este punct fix al aplicaţiei T.

Deoarece pentru orice n ∈
( ( )) ( ) ( ( )) ( ) (
d x, T x ≤ d x, xn + d xn , T x = d x, xn + d T ( xn −1 ) , T x ≤ ( ))
≤ d ( x, x ) + c ⋅ d ( x , x ) ≤ (1 + c ) ⋅ d ( x , x )
n n −1 n −1

din convergenţa şirului ( x ) deducem că T ( x ) = x , adică

n n x ∈ X este punct fix al
aplicaţiei T.
• Să arătăm că x ∈ X este singurul punct fix al aplicaţiei T. Dacă prin absurd ar
mai exista un punct y ∈ X astfel ca T ( y ) = y ≠ x , atunci
( ) ( ( ) ( )) ( ) ( )
d x, y = d T x , T y ≤ c ⋅ d x, y ⇒ (1 − c ) ⋅ d x, y ≤ 0 ⇒ d x, y = 0 ⇒ x = y , ( )

26
contradicţie, fapt ce arată că ecuaţia T ( x ) = x are soluţie unică în spaţiul metric
complet ( X , d ). Formula de evaluare a erorii de aproximaţie se obţine trecând la
limită pentru p → ∞ în inegalitatea (1).
Pe baza relaţiei (2), putem obţine o evaluare a erorii absolute, atunci când
facem aproximarea xn x . Mai mult, dacă dorim să determinăm punctul fix x
cu o eroare mai mică decât ε > 0 , putem găsi numărul natural minim nmin ce
satisface relaţia
d ( x0 , x1 ) ⎡ (1 − c ) ⋅ ε ⎤ + 1
⋅ c n < ε ⇒ nmin = ⎢log c ⎥
1− c ⎢⎣ d ( x0 , x1 ) ⎥⎦
efectuându-se atâtea iteraţii câte indică nmin . În acest caz punctul fix x este
aproximat cu eroarea ε .

Propoziţia 2.6 (Criteriu de convergenţă)

( )
Dacă şirurile reale ( an )n ⊂ p , d , ( bn )n ⊂ ( , ⋅ ) au proprietăţile:
(i) ∃ n0 ∈ , a ∈ astfel încât d ( an , a ) < bn , ∀ n ≥ n0 ,
(ii) ∃ lim bn = 0 ,
n →∞
atunci ∃ lim an = a .
n →∞
În continuare prezentăm câteva rezultate utile în spaţiul ( , ⋅ ).
Teorema 2.8 (Weierstrass)
Orice şir ( xn )n ⊂ ( , ⋅ ) monoton şi mărginit este convergent.
Teorema 2.9 (Stolz15 - Cesàro16)
Dacă şirurile reale ( xn )n , ( yn )n ⊂ ( , ⋅ ) au proprietăţile
(i) ( yn )n este strict monoton şi nemărginit,
xn +1 − xn
(ii) ∃ lim = ∈ ,
n →∞ yn +1 − yn

x
atunci ∃ lim n = .
n →∞ yn

Propoziţia 2.7 (criteriul cleştelui)

Dacă şirurile reale ( xn )n , ( an )n , ( yn )n ⊂ ( , ⋅ ) au proprietăţile
(i) ∃ n0 ∈ astfel încât xn ≤ an ≤ yn , ∀ n ≥ n0
(ii) ∃ lim xn = lim yn = ,
n →∞ n →∞

15 Otto Stolz, 1842-1905, matematician austriac

16 Ernesto Cesàro, 1859-1906, matematician italian

27
atunci ∃ lim xn = .
n →∞
Propoziţia 2.8 Dacă şirul ( xn )n ⊂ ( +, ⋅ ) are proprietatea că există
xn +1
lim = ∈ , atunci
n →∞ x
n

xn +1
• există lim n xn şi are loc egalitatea lim n xn = lim ,
n →∞ n →∞ n →∞ xn
⎧ 0, <1
• există lim xn = ⎨ .
n →∞
⎩∞, l > 1
Definiţia 2.9 Fie şirul ( xn )n ⊂ ( , ⋅ ) .
Notăm yn = inf xk şi zn = sup xk , n ∈ . Observăm că yn ≤ zn , ∀ n ∈ şi
k ≥n k ≥n
yn = inf ( yn +1, xn ) ≤ yn +1 iar zn = sup ( zn +1, xn ) ≥ zn +1 .
Prin urmare au loc inegalităţile y1 ≤ ... ≤ yn ≤ yn +1 ≤ zn ≤ ... ≤ z1 , adică
şirurile ( yn )n , ( zn )n ⊂ ( , ⋅ ) sunt convergente şi ∃ lim yn ≤ lim zn .
n n

n m ≥1 n ≥ m
(n n
) ⎛ ⎞
Numerele lim yn = sup inf xn =: lim xn şi lim zn = inf ⎜ sup xn ⎟ =: lim xn
m ≥1 ⎝ n ≥ m ⎠ n
se numesc limită inferioară sau cel mai mic punct limită, respectiv limită
superioară sau cel mai mare punct limită al şirului ( xn )n .
Aceste limite există chiar dacă şirul ( xn )n nu este convergent. Teorema
următoare prezintă o legătură între aceste limite şi convergenţa şirului ( xn )n .
Teorema 2.10
Un şir ( xn )n ⊂ ( , ⋅ ) este convergent ⇔ ∃lim xn = lim xn = .
n n
Demonstraţie
„ ⇒ ” ∀ ε > 0 , ∃ nε ∈ cu xn − x0 < ε , ∀ n ≥ nε
⇒ x0 − ε ≤ inf x j = ynε ≤ sup yn = lim xn = şi
j ≥ nε n ≥1 n
x0 + ε ≥ sup x j = znε ≥ inf zn = lim xn = L
j ≥ nε n ≥1 n

x0 − ε ≤ ≤ L ≤ x + ε ⇒ L − ≤ x0 + ε − x0 + ε = 2ε , ∀ ε > 0 ⇒ L = .
„ ⇐ ” Fie = L = c ∈ , atunci ∀ ε > 0 avem
− ε ≠ sup yn = cel mai mic majorant al lui ( yn )n ⇒ − ε nu este
n ≥1
majorant pentru ( yn )n ⇒ ∃ pε ∈ astfel încât − ε < y pε ≤ x j , ∀ j ≥ pε .
Analog se obţine un qε ∈ astfel încât L + ε < zqε ≥ x j , ∀ j ≥ qε .
Cum = L = c deducem
c − ε < x j < c + ε , − ε < y pε ≤ x j , ∀ j > nε = max ( pε , qε ) .
28
 1.4 Spaţiu normat. Spaţiu prehilbertian. Spaţiu Banach
Definiţia 2.1 Fie E un K-spaţiu vectorial (K este , sau ). Numim
normă pe spaţiul vectorial real E aplicaţia f : E → care are următoarele trei
proprietăţi:
1) ∀x ∈ E. f ( x ) ≥ 0 şi f ( x ) = 0 ⇔ x = 0 ∈ E ; (pozitivitate)

2) ∀x ∈ E. ∀λ ∈ , f ( λ ⋅ x ) = λ ⋅ f ( x ) ; (omogenitate)

3) ∀x, y ∈ E. f ( x + y ) ≤ f ( x ) + f ( y ) , (inegalitatea triunghiului)

şi notăm f ( x ) = x . Spaţiul vectorial real E înzestrat cu normă se numeşte spaţiu
vectorial normat şi notăm ( E , i ) . Numărul x se citeşte norma lui x.
Dacă corpul K este corpul numerelor reale, spaţiul ( X , ⋅ ) se va numi
spaţiu normat real.
Dacă corpul K este corpul numerelor complexe, spaţiul ( X , ⋅ ) se va
numi spaţiu normat complex.
Exemplu În spaţiul Euclidian n
( )
, < ⋅, ⋅ > numim norma vectorului
n
x∈ număr real
x = < x, x > = x12 + x22 + ... + xn2

Observaţia 1.8.2 Fie ( X , ⋅ ) un spaţiu normat. Aplicaţia d:X×X →

definită prin d ( x, y ) = x − y (∀) ( x, y ) ∈ X × X este o distanţă (indusă de
normă) pe X, de unde rezultă că orice spaţiu normat este spaţiu metric.
Reciproca nu este adevărată. De exemplu, mulţimea numerelor raţionale
este spaţiu metric relativ la distanţa euclidiană, dar nu este spaţiu normat (nu
este nici spaţiu vectorial).

Exemple
1) Dacă pentru orice x = ( x1 , x2 ,..., xn ) ∈ K n , ( K = , K = ) definim
următoarele norme
1/ 2
⎛ n 2⎞
n
x 2 =⎜
⎜ ∑xi ⎟ ; x =
⎟ 1 ∑
xi ; x ∞ = max xi ,
1≤i ≤ n
⎝ i =1 ⎠ i =1
( )(
atunci K , ⋅ 2 , K n , ⋅ 1
n
)( )
, K n , ⋅ ∞ sunt spaţii normate.

29
 2) Fie A o mulţime nevidă şi B( A) mulţimea funcţiilor mărginite
f : A → . Atunci (B( A), ⋅ ) unde f = sup f ( x ) este spaţiu normat real, iar
x∈A
norma definită astfel se numeşte norma uniformă.
Definiţia 2.2 Un spaţiu vectorial real H se numeşte prehilbertian dacă
exisă o aplicaţie f : H × H → numită produs scalar şi notată prin
f ( x, y ) = x, y , care are următoarele patru proprietăţi:
1. x, y = y, x , ∀x, y ∈ H , (comutativitate)
2. x, y + z = x, y + x, z , ∀x, y, z ∈ H , (distributivitatea faţă de adunare)
3. λ ⋅ x, y = λ ⋅ x, y , ∀x, y ∈ H , ∀λ ∈ , (omogenitate)
4. x, x ≥ 0, ∀x ∈ H şi x, x = 0 ⇔ x = 0 . (inegalitatea triunghiului)

Spaţiile prehilbertiene finit dimensionale se numesc şi spaţii euclidiene.

Pentru orice x ∈ H se notează x = x,x definind în acest fel o aplicaţie
h:H → . Se poate verifica că x = x,x are proprietăţile normei, fapt pentru
care se numeşte norma lui x.
Observaţia 2 Putem defini pe n următoarele operaţii peste corpul
• adunarea vectorilor x + y = ( x1 + y1, x2 + y2 ,..., xn + yn ) , ∀ x, y ∈ n ,
• înmulţirea cu scalar α ⋅ x = ( α ⋅ x1, α ⋅ x2 ,..., α ⋅ xn ) , ∀ x ∈ n
, α∈ .
Se pot verifica axiomele spaţiului vectorial, adică ( n
)
, +, ⋅ este spaţiu
vectorial peste iar punctele sale se numesc vectori şi xi coordonatele
vectorilor. În spaţiul vectorial ( n
)
, +, ⋅ se mai poate defini produsul scalar a
doi vectori
< x, y >= x1 ⋅ y1 + x2 ⋅ y2 + ... + xn ⋅ yn

Teoremă 2.1 Fie H un spaţiu prehilbertian real.

• Pentru orice x,y ∈ H are loc inegalitatea17
x, y ≤ x ⋅ y

• H este spaţiu vectorial normat relativ la norma h : H → ,

• Pentru orice x, y ∈ H are loc relaţia18
2 2
x + y + x − y = 2⋅ x + y ( 2 2
).
Teoremă 2.2 Într-un spaţiu prehilbertian real au loc următoarele
două proprietăţi:

17 Inegalitatea lui Schwarz.

18 Regula paralelogramului.

30
 • x + y = x + y ⇔ x, y = x ⋅ y |;
• x, y = x ⋅ y ⇔ ∃λ ∈ , y =λ⋅x.

Definiţia 1.8.3.
Un spaţiu normat care este metric complet relativ la distanţa indusă de
normă se numeşte spaţiu Banach.
Un spaţiu Hilbert19 este prin definiţie un spaţiu prehilbertian complet. În
particular, orice spaţiu euclidian este spaţiu Hilbert.

Exemple
1) n este un spaţiu Banach relativ la norma euclidiană:
x = x12 + x22 + ... + xn2 , ( ∀ ) x = ( x1 , x2 ,..., xn ) ∈ n .
2) Fie m mulţimea şirurilor mărginite de numere reale. Pentru orice
x = ( xn )n∈ , x ∈ m aplicaţia x = sup xn este o normă pe m şi cu aceasta m devine
n∈

un spaţiu Banach.
3) Fie c mulţimea şirurilor convergente de numere reale. Pentru orice
x = ( xn )n∈ , x ∈ c aplicaţia x = sup xn este o normă pe c şi cu aceasta c devine un
n∈

spaţiu Banach.
Pe un spaţiu normat putem defini o topologie indusă de normă, astfel
Definiţia 1.8.4. Fie ( X , ⋅ ) un spaţiu normat şi a ∈ X .
Mulţimea B ( a, r ) = { x ∈ X x − a < r} ( r > 0 ) se numeşte bila deschisă de
centru a şi rază r.
Mulţimea B′ ( a, r ) = { x ∈ X x − a ≤ r} ( r > 0 ) se numeşte bila închisă de
centru a şi rază r.

Observaţia 1.8.5 Topologia asociată normei ⋅ este:

τ ⋅ = {D ⊂ X ( ∀) x ∈ D, ( ∃) r > 0 pentru care B ( x, r ) ⊂ D} ∪ {∅} .
Prin urmare perechea X , τ ⋅ ( ) este un spaţiu topologic şi putem defini
noţiunea de convergenţă a unui şir. Fie ( X , ⋅ ) un spaţiu normat, ( xn )n∈ un şir
din X şi a ∈ X .
Şirul ( xn )n∈ este convergent la a ∈ X şi scriem lim xn = a dacă pentru orice
n →∞

ε > 0 există numărul nε ∈ astfel încât pentru orice număr natural n ≥ nε să aibă
loc xn − a < ε .

19 David Hilbert (1862-1943), matematician german, a introdus noţiunea de produs scalar abstract.

31
 1.5 Exerciţii
1. Fie X = {1, 2, 3, 4} . Să se stabilească care din familiile următoare de părţi ale
lui X este topologie pe X:
D 1 = {∅, X , {1} , {1, 2} , {1, 3} , {2, 4} , {1, 2, 4} , {1, 3, 4}} ;
D 2 = {∅, X , {1} , {2} , {3} , {4} , {1, 2} , {1, 3} , {1, 4} , {2, 3} , {2, 4} , {3, 4} ,
;
{1, 2, 3} , {1, 2, 4} , {2, 3, 4} , {1, 3, 4}}
Indicaţie
Cum {1, 2} , {1, 3} ∈D 1 , dar {1, 2} ∪ {1, 3} = {1, 2, 3} ∉D 1 rezultă că D 1 nu
este topologie pe X.
Pentru D 2 se verifică toate condiţiile din definiţia topologiei, deci este o
topologie pe X.

2. Să se găsească un exemplu de familie infinită de mulţimi deschise pentru care

intersecţia nu este o mulţime deschisă.
Indicaţie
Se consideră familia de mulţimi deschise ( An )n∈ , pentru care *

∞
⎛ 1 1⎞
An = ⎜ − , ⎟ , ( ∀ ) n ∈ *
. Atunci ∩ An = {0} este o mulţime închisă.
⎝ n n⎠ n=1

3. Să se găsească un exemplu de familie infinită de mulţimi închise pentru care

reuniunea nu este mulţime închisă.
Indicaţie
Se consideră familia de mulţimi închise ( An )n∈ , pentru care *

⎡1 ⎤ ∞
An = ⎢ ,1⎥ , ( ∀ ) n ∈ *
. Atunci ∪ An = ( 0,1] nu este o mulţime închisă.
⎣n ⎦ n =1

4. (principiul lui Cantor - lema intervalelor incluse) Dacă şirul de intervale reale
∞
închise I n = [ an , bn ] , n ≥ 1 are proprietatea I n +1 ⊂ I n , ∀n ∈ *
, atunci ∩I n ≠∅.
n =1

Indicaţie
Să observăm că din modul în care au fost definite intervalele avem
următoarele
a1 ≤ an ≤ an +1 ≤ bn +1 ≤ bn ≤ b1 , ∀n ∈ * .
Şirurile reale ( an )n , ( bn )n fiind mărginite şi monotone sunt convergente,
adică există
a = lim an = sup an , b = lim bn = inf bn .
n →∞ n∈ n →∞ n∈

Se arată uşor că pentru orice numere naturale j, k are loc ak ≤ b j . Prin

urmare, pentru orice număr natural j , are loc a = sup ak ≤ b j . În final se obţine
*
k∈

32
 ak ≤ a = sup ak ≤ inf* b j = b ≤ b j , ∀k , j ∈ *
.
k∈ * j∈

Pentru k = j = n ∈ *
are loc
∞
an ≤ a ≤ b ≤ bn , ∀n ∈ *
⇔ ∩ I n = [ a, b ] ≠ ∅ .
n =1

⎧ 1 1 ⎫
5. Fie A = ⎨1, ,.., ,...⎬ . Să se determine mulţimea punctelor de acumulare A′ .
⎩ 2 n ⎭
Indicaţie
Se demonstrează că 0 ∈ A′ , adică pentru orice vecinătate V a lui 0, se
verifică (V \ {0}) ∩ A ≠ ∅ .
⎛ 1 1 ⎞
Fie n0 ∈ N * arbitrar şi vecinătatea V = ⎜⎜ − , ⎟⎟ ∈ V0 .
⎝ n0 n0 ⎠
⎡⎛ 1 1 ⎞ ⎤ 1
Rezultă că ⎢⎜⎜ − , ⎟⎟ \ {0}⎥ ∩ A ≠ ∅ , deoarece aparţine
⎣⎝ n0 n0 ⎠ ⎦ n0 + 1
intersecţiei.
Se arată că nu mai există nici un punct de acumulare pentru mulţimea A.
1
Fie x0 ∈ A, x0 ≠ 0 ⇒ (∃) n0 ∈ N * astfel ca x0 = . Se consideră
n0
1 1
vecinătatea punctului x0 , de forma V = ( x0 − ε, x0 + ε ), ε = − .
n0 n 0 + 1
Rezultă (V \ {x0 }) ∩ A = ∅ , deci x0 nu este punct de acumulare.
Astfel, A′ = {0}.

6. Fie mulţimea A = ⎧⎨ x ∈ ⎫
1 1
x= + ; n, m ∈ ⎬ . Să se determine mulţimea A′ .
*

⎩ n m ⎭
Indicaţie
Se consideră mulţimile
⎧ 1 1 ⎫
An = ⎨ x ∈ x= + , (∀) m ∈ *
⎬ , (∀) n ∈
*
.
⎩ n m ⎭
⎧1 ⎫
Atunci An ⊂ A ⇒ An ′ ⊂ A′ . Cum An ′ = ⎨ ⎬ , rezultă că mulţimea
⎩n ⎭
⎧ 1 1 ⎫
B = ⎨0, 1, ,..., ,...⎬ ⊆ A′ . Se demonstrează incluziunea inversă, adică A′ ⊆ B .
⎩ 2 n ⎭
Pentru aceasta, fie un punct x0 ∈ A′ ⇒ (∃) ( xn )n ⊂ A, xn ≠ x0 , astfel încât
lim xn = x0 . Cum x n ∈ A ⇒ x n = y n + z n . Fie z = lim z n şi y = lim y n .
n→∞ n→∞ n→∞
Rezultă că x0 = y + z . Dacă y = z = 0 ⇒ x0 = 0 ∈ B . Dacă y ≠ 0 ⇒ ( y n )n este
un şir staţionar şi lim z n = z = 0 , deci x0 = y ∈ B .
n→∞

33
 Rezultă, astfel că A′ = B .

⎧1 2 2n − 1 ⎫
7. Fie A = ⎨ n , n ,..., n , n ∈ N ⎬ . Să se demonstreze că A = [0,1];
⎩2 2 2 ⎭
Indicaţie
Este clar că A ⊂ [0,1] ⇒ A ⊂ [0,1] . Pentru a demonstra incluziunea
inversă, se consideră un punct
2n −1
⎡ k k + 1⎤ ⎡ k k + 1⎤
k =0 2
⎣ 2 ⎦
{
x ∈ [ 0,1] = ∪ ⎢ n , n ⎥ ⇒ ( ∃) k ∈ 0,..., 2n − 1
astfel ca x ∈ ⎢ n , n ⎥ .
⎣2 2 ⎦
}
1
În consecinţă, pentru orice vecinătate V = ( x − ε , x + ε ) cu ε > n , rezultă
2
V ∩ A ≠ ∅ , deci x ∈ A , adică A = [0,1].

8. Fie funcţia reală f : A × B ⊂ × → . Să se demonstreze că

sup inf f ( x, y ) ≤ inf sup f ( x, y ) .
y∈B x∈ A x∈ A y∈B

Indicaţie
Avem inegalităţile
f ( x, y ) ≤ sup f ( x, y ) , ∀ ( x, y ) ∈ A × B ,
y∈B

inf f ( x, y ) ≤ inf sup f ( x, y ) , ∀y ∈ B .

x∈ A x∈ A y∈B

Cum termenul din dreapta este o constantă, luăm în stânga supremul după
y şi avem
sup inf f ( x, y ) ≤ inf sup f ( x, y ) .
y∈B x∈ A x∈ A y∈B

9. Să se demonstreze că mulţimea A = (0,1) ∩ Q nu este compactă.

Indicaţie
Fie familia de mulţimi deschise Dn = ⎛⎜ ,1 ⎞⎟ , n ∈
1 *
astfel ca A ⊂ ∪ Dn .
n ⎝ ⎠ n∈ *

Presupunând, prin reducere la absurd, că A este compactă, prin teorema

Borel Lebesgue rezultă că din orice acoperire deschisă a sa, se poate extrage o
subacoperire finită, adică există k numere naturale n1 < n2 < ... < nk astfel ca
k ⎛ 1 ⎞
A ⊂ ∪ Dni , unde Dn1 ⊂ Dn2 ⊂ ... ⊂ Dnk . Rezultă că A ⊂ Dn ⇒ A ⊂ ⎜⎜ , 1⎟⎟ , ceea ce
i =1 k
n
⎝ k ⎠
1 1 ⎛ 1 ⎞
este fals, deoarece ∈ A , iar ∉ ⎜ , 1⎟ = Dn . Presupunerea făcută fiind
nk + 1 nk + 1 ⎝ nk ⎠ k

falsă, A nu este compactă.

10. Să se arate că orice mulţime deschisă nevidă din p

, p ≥ 1 se poate scrie ca
reuniune numărabilă de intervale închise.

34
 Indicaţie
Fie x ∈ D = D . Prin urmare există un rx > 0 astfel încât B ( x, rx ) ⊂ D .
Deoarece mulţimea numerelor raţionale este densă în , deducem că între două
numere reale diferite există cel puţin un număr raţional, adică există intervalul p
dimensional astfel încât x ∈ I x = ∏ ( ax( k ) , bx( k ) ) ⊂ B ( x, rx ) ⊂ D
p

k =1

Egalitatea D = ∪ I x este evidentă. Pe de altă parte deoarece mulţimea

x∈D
p
×este numărabilă rezultă că familia intervalelor ( I x ) x∈D este cel mult
p

numărabilă.

11. Să se arate că
• Intersecţia de mulţimi compacte este o mulţime compactă,
• Reuniunea finită de mulţimi compacte este o mulţime compactă.
Indicaţie
• Dacă mulţimea Ki este închisă şi mărginită pentru orice i ∈ I , unde I este
o mulţime de indici, atunci ∩ K i este închisă şi mărginită.
i∈I

• Se foloseşte teorema Borel Lebesgue.

x− y
12. Să se arate că ( , d ) unde d : × → , d ( x, y ) = este un spaţiu
1+ x − y
metric.
Indicaţie
Se verifică imediat că d ( x, y ) > 0 pentru x ≠ y; d ( x, y ) = 0 ⇔ x = y şi că
d ( x, y ) = d ( y , x ) , ( ∀ ) x, y ∈ .
Pentru a demonstra inegalitatea triunghiului se foloseşte faptul că funcţia
x
ϕ: + → , ϕ ( x) =este crescătoare şi subaditivă. Astfel are loc:
1+ x
α +β α +β α β
ϕ(α +β )= ≤ϕ(α + β ) = ≤ ϕ ( α ) +ϕ ( β ) = + ,
1+ α + β 1+ α + β 1+ α 1+ β
Rezultă că
x−z ( x − y) + ( y − z) x− y y−z
d ( x, z ) = = ≤ + = d ( x, y ) + d ( y , z )
1+ x − z 1+ ( x − y) + ( y − z ) 1+ x − y 1+ y − z
13. Fie X = ( s ) = { x = ( xn )n xn ∈ , ∀n ∈ } mulţimea şirurilor de numere reale. Să
se arate că aplicaţia
∞
1 x − yn
• d : s × s → , d ( x, y ) = ∑ ⋅ n este o distanţă în spaţiul X,
n =1 2
n
1 + xn − yn
k
1 x − yn
• d k : s × s → , d k ( x, y ) = ∑ ⋅ n , unde k ≥ 1 fixat, nu este o distanţă
n =1 2
n
1 + xn − yn
în spaţiul X.
35
 Indicaţie
• Fie x, y ∈ X două şiruri reale. Cum şirul sumelor parţiale
n
1 x − yk
S n ( x, y ) = ∑ ⋅ k este crescător şi mărginit superior
k =1 2
k
1 + xk − yk
n
1
k
S n ( x, y ) ≤ ∑
< 1, ∀n ∈
k =1 2

prin teorema lui Weierstrass, există lim Sn ( x, y ) = d ( x, y ) şi în plus

n →∞

d ( x, y ) ≥ S n ( x, y ) ≥ 0, ∀n ∈ . Dacă d ( x, y ) = 0 , atunci
0 = d ( x, y ) ≥ S n ( x, y ) ≥ 0, ∀n ∈
de unde Sn ( x, y ) = 0, ∀n ∈ ceea ce atrage că xk − yk = 0, ∀k = 1,..., n, ∀n ∈
prin urmare x = y . Celelalte condiţii ale distanţei se verifică uşor folosind
exerciţiul precedent.
• Pentru d k se arată că există două şiruri x, y ∈ X , x ≠ y astfel ca d k ( x, y ) = 0 .

14. Să se arate că mulţimea L2 ([a, b]) a funcţiilor pătrat integrabile f : [ a, b] →

1/ 2
⎛b ⎞
este un spaţiu normat relativ la aplicaţia f ∈ L ([ a, b ]) → f = ⎜ ∫ f ( t ) d t ⎟
2
2
∈ .
⎝a ⎠
Indicaţie Condiţiile 1) şi 2) din definiţia normei se verifică imediat.
Pentru condiţia 3) se utilizează inegalitatea
⎛b 2 ⎞ b b b

⎜ ∫ ⎣λ ⋅ f ( t ) + g ( t ) ⎦ d t ⎟ ≥ 0 ⇔ λ ⋅ ∫ f ( t ) d t + 2 ⋅ λ ⋅ ∫ f ( t ) ⋅ g ( t ) d t + ∫ g ( t ) d t ≥ 0
2 2
⎡ ⎤ 2

⎝a ⎠ a a a

Ţinând seama de semnul trinomului de gradul doi, rezultă că

discriminantul ∆ ≤ 0 , adică:
2
⎛b ⎞ ⎛b ⎞ ⎛b ⎞
( ) ( ) ( ) ⎟ ⋅ ⎜ ∫ g (t ) d t ⎟ ≤ 0 .
2 2
⎜∫ f t ⋅ g t d t ⎟ ⎜∫
− f t d t
⎝a ⎠ ⎝a ⎠ ⎝a ⎠
Extrăgând radicalul, se va obţine imediat condiţia 3) din definiţia normei.
15. Fie A, B ⊂ două mulţimi şi x ∈ arbitrar. Să se demonstreze că au loc
următoarele egalităţi
sup ( A + x ) = sup A + x
⎧ x ⋅ sup A, x > 0
sup ( A ⋅ x ) = ⎨
⎩ x ⋅ inf A, x < 0
sup ( A + B ) = sup A + sup B
Indicaţie
Demonstrăm numai ultima egalitate. Dacă x ∈ A + B , atunci există
numerele reale a ∈ A, b ∈ B astfel ca
x = a + b ≤ sup ( A + B ) , ∀x ∈ A + B
ceea ce înseamnă că sup A + sup B este un majorant pentru mulţimea A + B , adică

36
 sup ( A + B ) ≤ sup A + sup B
Pentru orice ε > 0 , din definiţia supremului unei mulţimi, există numerele
reale a ∈ A, b ∈ B astfel ca
sup A − ε ≤ a ≤ sup A
şi
sup B − ε ≤ b ≤ sup B .
Prin adunare, obţinem
sup A + sup B − 2 ⋅ ε < a + b ≤ sup A + sup B
Dar
a + b ∈ A + B ⇒ a + b ≤ sup ( A + B ) ⇒ sup A + sup B − 2 ⋅ ε < sup ( A + B ) , ∀ε > 0 ,
adică
sup A + sup B ≤ sup ( A + B )
Cele două inegalităţi obţinute ne conduc la
sup A + sup B = sup ( A + B ) .
16. Să se calculeze lim şi lim pentru şirurile
n n
n
(i) xn = ⋅ cos ( n ⋅ π )
n +1
1 + ( −1)
n
n 2n
(ii) xn = + ( −1)
3 3n + 1
n ⎛ 1⎞
(iii) xn = ( −1) ⋅ ⎜ a + ⎟ , a ≥ 0 .
⎝ n⎠
17. Să se studieze convergenţa şirului de termen general
⎛ n 1 n ! 1 n +1 1 ⎞
•xn = ⎜ ∑ ,
⎜ k =1 k ⋅ ( k + 1) n n
, ⋅∑ ⎟⎟ ∈
n k = 2 ln k ⎠
( 3
)
, ⋅ 2 , n∈ *,
⎝
⎛ 1 n ln ( n !) π π π⎞
• xn = ⎜⎜ ⋅∑ k ,
n ⋅ ln ( n + 1)
( )
, n n !⋅ sin ⋅ sin ⋅ ... ⋅ sin ⎟ ∈ 3 , ⋅ 2 , n ∈ * .
n ⎟⎠
⎝ n ⋅ n k =1 2 3
18. Fie şirul X n = ( xn , yn , zn ) ∈ ( 3 , ⋅ 2 ) , n ∈ * ale cărui componente sunt
definite prin recurenţele
⎧ xn + yn + zn
⎪ xn +1 = 3
, x1 > 0
⎪⎪
⎨ yn +1 = 3 xn ⋅ yn ⋅ zn , y1 > 0, n ∈
*

⎪ 3 1 1 1
⎪ = + + , z1 > 0
⎪⎩ zn +1 xn yn zn
• Să se arate că dacă x1 ≠ y1 sau y1 ≠ z1 sau z1 ≠ x1 , atunci pentru orice n > 1
are loc xn > yn > zn .
• Să se arate că dacă x1 ⋅ z1 = y12 , atunci şirul ( X n )n este convergent. Precizaţi
limita sa.
37
 19. Fie X un spaţiu Banach şi T ∈L ( X ) un operator liniar. Pentru λ ∈ ρ (T )
notăm prin d ( λ ) distanţa de la λ la spectrul lui T, σ (T ) definită prin
d ( λ ) = min λ − µ .
µ∈σ (T )

Arătaţi că
1
(λ ⋅ I − T ) , ∀λ ∈ ρ (T )
−1
≤
d (λ )
20. Fie X un spaţiu Banach şi T ∈L ( X ) un operator liniar. Arătaţi că
(λ ⋅ I − T ) − ( µ ⋅ I − T ) = ( λ − µ ) ⋅ ( λ ⋅ I − T ) ⋅ ( µ ⋅ I − T ) , ∀λ , µ ∈ ρ (T )
−1 −1 −1 −1

21. Fie X un spaţiu Banach complex şi T : D (T ) ⊂ X → X un operator liniar

închis. Arătaţi că spectrul lui T, σ (T ) este o mulţime închisă pe .
22. Fie mulţimea
⎧ ⎫
V [ a, b ] = ⎨ f = ( f n )n f n ∈ C ([ a, b ] , ) , n ∈ , ∑ f n2 ( x ) este uniform convergenta ⎬
⎩ n≥0 ⎭
• Să se arate că (V [ a, b ] , +, ⋅) este un spaţiu vectorial peste corpul ( , +, ⋅)
• În - spaţiu vectorial V [ a, b] definim aplicaţia
b
f , g = ∫ ∑ f n ( x ) ⋅ g n ( x ) dx, f = ( f n ) n , g = ( g n ) n ∈ V [ a, b ]
a n≥0

care asociază fiecărei perechi ( f , g ) ∈ V [ a, b ] × V [ a, b ] numărul real definit prin

relaţia anterioară, este un produs scalar în V [ a, b] .
π ⎡ π⎤
• Stabiliţi că f = ( f n )n ∈ V ⎡⎢0, ⎤⎥ , g = ( g n )n ∈ V ⎢0, ⎥ , unde
⎣ 2⎦ ⎣ 2⎦
⎧ x x x
⎪⎪ f n ( x ) = cos ⋅ cos 2
⋅ ... ⋅ cos
2 2 2n
⎨ , n∈
⎪ x
g n ( x ) = sin n
⎪⎩ 2
şi calculaţi f , g
• Stabiliţi că
n
2⋅ x
h = ( hn )n ∈ V [ ] , hn ( x ) = ⎜⎛ 2 ⎟⎞ , n ∈
⎝ 1+ x ⎠
şi calculaţi h .
sin x sin x 1
Indicaţie lim f n ( x ) = şi fn ( x ) − f ( x ) ≤ n +1
≤ de unde
n →∞ x 2 2n +1
convergenţa uniformă.
23. Studiaţi convergenţa uniformă a şirului de funcţii ( f n )n , definit
recurent prin
f n : [ −2, 2] → , f n +1 ( x ) = 2 + f n ( x ) , f0 ( x ) = x

38
 t
Indicaţie x = 2 ⋅ cos t , t ∈ [ 0, π ] ⇒ f n ( 2 ⋅ cos t ) = 2 ⋅ cos şi
2n
π
f n ( x ) − f ( x ) = f n ( 2 ⋅ cos t ) − 1 ≤
4n
de unde convergenţa uniformă.
24. (Stone) Studiaţi convergenţa uniformă a şirului de funcţii ( f n )n
definit de recurenţa
1
f n +1 ( x ) = f n ( x ) + ⋅ ( x − f n2 ( x ) ) , n ∈ , f 0 ( x ) = x, x ∈ [ 0,1] ,
2
şir care defineşte un şir de polinoame însă limita sa nu este un polinom.
25. Să se arate că şirul f n ( x ) = n ⋅ x n ⋅ (1 − x ) , x ∈ [ 0,1] nu este uniform
1 1
convergent însă lim ∫ f n ( x ) dx = ∫ lim f n ( x ) dx .
x →∞ n →∞
0 0

39
 1.3 Spaţii metrice. Topologie metrică
Definiţia 2.1 Fie X o mulţime nevidă. O aplicaţie d : X × X → + se
numeşte distanţă sau metrică pe X dacă îndeplineşte axiomele:
(M1) d ( x, y ) ≥ 0 , ∀ x, y ∈ X şi d ( x, y ) = 0 ⇔ x = y (pozitivitate)
(M2) d ( x, y ) = d ( y, x ) , ∀ x, y ∈ X (simetrie)
(M3) d ( x, z ) ≤ d ( x, y ) + d ( y, z ) , ∀ x, y, z ∈ X (inegalitatea triunghiului)
Perechea ( X , d ) se numeşte spaţiu metric. Elementele din X se numesc
puncte, iar d ( x, y ) este distanţa de la x la y.
Exemple
1) Perechea ( , d ) unde d : × → , d ( x, y ) = x − y este spaţiu metric.
2) Perechea ( , d ) unde d : × → , d ( z1 , z2 ) = z1 − z2 este spaţiu metric.
n
3) Perechea ( n
,d ) unde d : n
× n
→ , d ( x, y ) = ∑(x − y )
i i
2
pentru
i =1

x = ( x1 , x 2 ,..., x n ), y = ( y1 , y 2 ,..., y n ) este spaţiu metric.

Propoziţia 2.1 Dacă ( X , d ) este un spaţiu metric atunci:

(i) d ( x1, xn ) ≤ d ( x1, x2 ) + d ( x2 , x3 ) + ... + d ( xn −1, xn ) , ∀ xk ∈ X , k = 1, n
(ii) d ( x, z ) − d ( y, z ) ≤ d ( x, y ) , ∀ x, y, z ∈ X
(iii) d ( x, y ) − d ( x′, y′ ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( y, y′ ) , ∀ x, x′, y, y′ ∈ X (inegalitatea
patrulaterului)
Demonstraţie
(ii) Din M3 avem
⎪⎧d ( x, z ) ≤ d ( x, y ) + d ( y, z ) şi
⎨ ⇒
⎪⎩ (d y , z ) ( ) ( ) ( ) ( )
≤ d y , x + d x , z = d x , y + d x , z
⎧⎪d ( x, z ) − d ( y, z ) ≤ d ( x, y )
⇒⎨ ⇒ d ( y , z ) − d ( x, z ) ≤ d ( x, y )
⎪⎩ d ( y , z ) − d ( x , z ) ≤ d ( x , y )
(iii) Folosind (i) avem:
d ( x, y ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( x′, y′ ) + d ( y′, y ) ⇒
⇒ d ( x, y ) − d ( x′, y′ ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( y′, y )
Schimbând rolul lui x → x′ şi y → y′
⇒ d ( x′, y′ ) − d ( x, y ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( y′, y ) ⇒ (iii)

Definiţia 2.2 Fie ( X , d ) un spaţiu metric şi a ∈ X .

1
 Pentru orice r > 0 se numeşte bilă deschisă de centru a şi rază r,
{
mulţimea B ( a, r ) = x ∈ X d ( x, a ) < r . }
Mulţimea B′ ( a, r ) = { x ∈ X d ( x, a ) ≤ r} se numeşte bila închisă de centru a
şi rază r.
Exemple
1) Fie spaţiul metric ( , d ) unde d : × → , d ( x, y ) = x − y .
Mulţimea B ( x, r ) = ( x − r , x + r ), adică bila deschisă de centru x şi rază r
coincide cu intervalul deschis ( x − r , x + r ) .
2) Fie spaţiul metric ( 2
,d ) unde d ( x, y ) = ( x1 − y1 ) + ( x2 − y2 ) . Atunci
2 2

bila deschisă de centru x = ( x1 , x 2 ) şi rază r > 0 coincide cu mulţimea punctelor

interioare discului cu centrul în x = ( x1 , x 2 ) şi de rază r.
3) Fie spaţiul metric ( 3
,d ) unde d ( x, y ) = ( x1 − y1 ) + ( x2 − y2 ) + ( x3 − y3 ) .
2 2 2

Atunci bila deschisă de centru x = ( x1 , x 2 , x3 ) şi rază r > 0 coincide cu interiorul

sferei centrate în x = ( x1 , x 2 , x3 ) şi de rază r.
Observaţia 1 Mulţimea n = × ... × este formată din toate sistemele
ordonate de puncte ( x1, x2 ,..., xn ) . Elementele lui x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ n se
numesc puncte, iar numerele xi se numesc coordonate de rang i a punctului x .
Mulţimea n se mai numeşte spaţiu aritmetic cu n dimensiuni.
Exemplul 1 În mecanica analitică a lui Lagrange spaţiul cu n dimensiuni
apare în studiul mişcării unui sistem de puncte materiale; n fiind numărul
gradelor de libertate.
Observaţia 2 Putem defini pe n următoarele operaţii peste
• adunarea vectorilor x + y = ( x1 + y1, x2 + y2 ,..., xn + yn ) , ∀ x, y ∈ n ,
• înmulţirea cu scalar α ⋅ x = ( α ⋅ x1, α ⋅ x2 ,..., α ⋅ xn ) , ∀ x ∈ n
, α∈ .
Se pot verifica axiomele spaţiului vectorial ⇒ ( n
, +, ⋅ ) este spaţiu
vectorial peste iar punctele sale se numesc vectori şi xi coordonatele
vectorilor.
Definiţia 1
În n se mai defineşte produsul scalar a doi vectori
< x, y >= x1 ⋅ y1 + x2 ⋅ y2 + ... + xn ⋅ yn
cu proprietăţile
(i) < x, y >=< y, x > (comutativitate)
(ii) < x, y + y >=< y, x > + < x, z > (distribuitivitatea faţă de adunare)
(iii) < αx, y >= α < y, x > (omogenitate)
n
(iv) < x, x > ≥ 0 , ∀ x ∈ şi < x, x > = 0 ⇔ x = 0 (pozitivitate)

2
 Definiţia 2 Spaţiul vectorial n în care s-a definit un produs scalar se
numeşte spaţiu Euclidian cu n dimensiuni.
Definiţia 3 În spaţiul Euclidian n
( )
, <, > numim norma vectorului
n
x∈ număr real
x = < x, x > = x12 + x22 + ... + xn2
ce are proprietăţile
n
(i) x ≥ 0 , ∀ x ∈ şi x = 0 ⇔ x = 0 , (pozitivitate)
n
(ii) x + y ≤ x + y , ∀ x, y ∈ , (inegalitatea triunghiului)
(iii) α ⋅ x = α ⋅ x , ∀ x ∈ n , ∀ α ∈ . (omogenitate)
Definiţia 4
Un spaţiu vectorial pe care s-a definit o normă cu proprietăţile precedente
se numeşte spaţiu normat. Într-un spaţiu normat definim distanţa dintre două
puncte ca fiind d ( x, y ) = x − y .
Definiţia 2.3 În spaţiul metric ( n , d 2 ) , n ≥ 2 se numeşte interval n –
dimensional, mulţimea
I = I1 × I 2 × ... × I n = {( x1,..., xn ) x1 ∈ I1,..., xn ∈ I n }
unde I k , k = 1, n este un interval (latura intervalului I) pe dreapta reală.
După cum intervalele I k sunt toate închise, deschise, mărginite, spunem
că intervalul I este închis, deschis, mărginit.
Definiţia 2.3 Spunem că două metrici definite pe aceeaşi mulţime X,
d1, d 2 : X × X → + sunt echivalente şi scriem d1 ∼ d 2 dacă:
∃ α, β > 0 astfel încât α ⋅ d 2 ≤ d1 ≤ β ⋅ d 2 .
Teorema 2.1 Metricele d 2 , δ , ρ : n → , n ≥ 1 definite prin
n n
d 2 ( x, y ) = ∑ ( xk − yk )
2
, δ ( x, y ) = ∑ xk − yk şi ρ ( x, y ) = max xk − yk ,
k =1, n
k =1 k =1
sunt trei metrici echivalente pe spaţiul X = n .
Demonstraţie
Se arată că are loc şirul de inegalităţi
1
δ ( x, y ) ≥ d ( x, y ) ≥ ρ ( x , y ) ≥ ⋅ δ ( x , y ) , ∀ x , y ∈ n .
n
Observaţia 2.1 Într-un spaţiu metric se poate introduce o topologie cu
ajutorul distanţei, numită topologia metrică ( X , d ) → ( X ,D d ) . În acest sens
este necesar să definim mulţimile deschise.

3
 Definiţia 2.4 Fie ( X , d ) un spaţiu metric. Spunem că mulţimea D ⊂ X
este deschisă şi notăm D ∈D d dacă pentru orice punct a ∈ D , există r > 0
astfel încât B ( a, r ) ⊂ D .

Teorema 2.2 Familia de mulţimi D d formată din ∅, X şi toate mulţimile

D definite mai sus formează o topologie pe ( X , d ) .
Spaţiul metric ( X , d ) este un spaţiu topologic separat.
Demonstraţie
(i) ∅, X ∈D d .
(ii) Fie D1, D2 ∈D d nevide (dacă este una vidă ⇒ ∩ Di ∈D d ).
Fie x0 ∈ D1 ∩ D2 ⇒ x0 ∈ D1 şi x0 ∈ D2 ⇒ ∃ r1, r2 > 0 astfel încât
B ( x0 , r1 ) ⊂ D1 şi B ( x0 , r2 ) ⊂ D2 .
Notăm cu r = min ( r1, r2 ) şi găsim B ( x0 , r ) ⊂ Di , i = 1,2
⇒ B ( x0 , r ) ⊂ D1 ∩ D2 ⇒ D1 ∩ D2 ∈D d .
(iii) Fie o familie oarecare ( Dk )k∈J ⊂D d . Vom arăta că ∪ Dk ∈D d .
k ∈J
Vom presupune că cel puţin una este nevidă.
Fie x ∈ ∪Dk rezultă că ∃ k0 ∈ J astfel încât x0 ∈ Dk0 ∈D d şi ∃ r > 0
k ∈J
astfel încât B ( x0 , r ) ⊂ Dk0 ⊂ ∪ Dk deci B ( x0 , r ) ⊂ ∪ Dk , adică ∪ D ∈D d .
k ∈J k ∈J k ∈J
Definiţia 2.5
O vecinătate a punctului x0 ∈ X , în spaţiul topologic ( X ,D d ) este o
mulţime V ⊂ X cu proprietatea că ∃ r > 0 astfel încât B ( x0 , r ) ⊂ V .
Din propoziţia următoare deducem că orice interval n – dimensional
mărginit şi deschis ce conţine pe a este la rândul său o vecinătate.
Propoziţie
Orice bilă B ( a, r ) deschisă, include un interval n – dimensional mărginit
şi deschis ce conţine pe a şi reciproc orice interval n – dimensional, mărginit şi
deschis care conţine pe a include o bilă deschisă B ( a, r ) .
Demonstraţie
„ ⇒ ”. Fie Sr ( a ) o sferă deschisă ⇒ x ∈ Sr ( a ) ⇔ d ( x, a ) < r
⇒ ( x1 − a1 ) + ( x2 − a2 ) + ... + ( xn − an ) < r 2 .
2 2 2

4
 ⎛ r r ⎞
Aleg intervalul I = I1 × I 2 × ... × I nI k = ⎜ ak −
unde , ak + ⎟,
⎝ n n⎠
∀ k = 1, n care conţine pe a şi este inclus în Sr ( a ) deoarece ∀ x ∈ I ⇒ xk ∈ I k
r
sau xk − ak < , ∀ k = 1, n
n
⇒ ( x1 − a1 ) + ( x2 − a2 ) + ... + ( xn − an ) < r 2 ⇒ x ∈ S r ( a ) .
2 2 2

„ ⇐ ”. Fie I = I1 × I 2 × ... × I n un interval n – dimensional mărginit şi

deschis ce conţine pe a ∈ 3
. Dacă I k = ( α k , βk ) ⇒ α k < ak < βk , ∀ k = 1, n .
Vom nota ρ = min ( ak − α k ,βk − ak ) şi consider intervalul J = J1 × J 2 × ... × J n cu
k
centrul în a şi cu laturile J1, J 2 ,..., J n de aceiaşi lungime J k = ( ak − r , ak + r ) cu
0 < r ≤ ρ . Să arătăm că J ⊆ I . Fie x∈ y ⇒ xk ∈ J k , ∀k,
⇒ ak − r < xk < ak + r , ∀k ⇒ 0 < r ≤ ρ min ( ak − α k , bk − α k ) , ∀k
⇒ α k ≤ ak − r < xk < ak + r < β k , ∀ k ⇒ xk ∈ I k , ∀ k ⇒ x ∈ I ⇒ J ⊆ I .
Să arătăm că Sr ( a ) ⊆ J . Într-adevăr, dacă x ∈ Sr ( a ) rezultă că
( x1 − a1 )2 + ( x2 − a2 )2 + ... + ( xn − an )2 < r
de unde xk − ak < r , ∀k = 1,..., n , adică xk ∈ J k , ∀k = 1,..., n , ceea ce atrage
faptul că x ∈ J , deci Sr ( a ) ⊆ J , adică Sr ( a ) ⊆ I .

Definiţia 2.6 Şirul ( xn )n ⊂ ( X , d ) este convergent la a ∈ X şi scriem

lim xn = a , dacă pentru orice ε > 0 , există numărul nε ∈ astfel încât oricare
n →∞
n∈ cu n ≥ nε să rezulte d ( xn , a ) < ε .
Consecinţa Limita unui şir convergent într-un spaţiu metric este unică.
Teorema 1.6.7. Fie ( X , d ) un spaţiu metric, ( xn )n∈N un şir de puncte din
X şi a ∈ X . Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) lim xn = a ;
n →∞
2) lim d ( xn , a ) = 0 .
n →∞

Propoziţia 1.6.8.
Fie ( X , d ) un spaţiu metric, ( xn )n∈N un şir de puncte din X şi a = lim xn .
n →∞

Atunci orice subşir al şirului ( xn )n∈N este convergent şi are limita a.

Definiţia 1.6.9. Fie ( X , d ) un spaţiu metric şi A ⊂ X . Mulţimea A se

numeşte mărginită dacă există x0 ∈ X şi r > 0 astfel încât A ⊂ B( x0 , r ) .

Propoziţia 1.6.10.
5
 Într-un spaţiu metric orice şir convergent este mărginit.

Definiţia 2.7 Spunem că şirul de puncte ( xn )n ⊂ ( X , d ) este un şir

Cauchy sau fundamental dacă pentru orice ε > 0 , există nε ∈ astfel încât
oricare m, n ∈ cu m, n ≥ nε ⇒ d ( xn , xm ) < ε .
Definiţia 2.8 Spaţiul metric ( X , d ) este complet relativ la distanţa d dacă
orice şir Cauchy ( xn )n ⊂ X este convergent în ( X , d ) , adică
∃ lim xn = x ∈ X .
n →∞
Exemplu
(i) Vom arăta că ( ,d ) cu metrica d ( x, y ) = arctg x − arctg y este un
spaţiu metric dar nu este spaţiu metric complet.
Faptul că d este o metrică, este clar. Vom arăta că, în această metrică, şirul
de termen general xn = n este fundamental dar nu este convergent.
( )
d xn + p , xn = arctg ( n + p ) − arctg n =

p p 1 n
= arctg ≤ arctg ≤ →0
1+ n(n + p) 1+ n(n + p) n
Dar ( xn )n nu este convergent. Vom presupune prin absurd că
∃ lim xn = a ∈ *
⇒ lim d ( xn , a ) = 0 .
n →∞ n →∞
n−a n 1
d ( xn , a ) = arctg n − arctg a = arctg → arctg ≠ 0
1+ n ⋅ a a
π
contradicţie. Pentru a = 0 raţionamentul este similar doar că lim d ( xn , 0 ) = .
n →∞ 2
Propoziţia 2.3
Într-un spaţiu metric ( X , d ) orice şir convergent este şir fundamental.
Demonstraţie
Fie ( xn )n ⊂ X , xn → a ∈ X un şir convergent, adică
∀ ε > 0 , ∃ nε ∈ astfel încât ∀ n ≥ nε avem d ( xn , a ) < ε .
Dar n + p > n ≥ nε , p ∈ ∗
( )
⇒ d xn + p , a < ε , prin urmare pentru orice
∗
numere n ≥ nε şi p ∈ rezultă
( ) ( )
d xn + p , xn ≤ d xn + p , a + d ( xn , a ) < 2 ⋅ ε .
Propoziţia 2.4
Orice şir Cauchy (fundamental) ( xn )n ⊂ ( p
)
, d 2 , p ≥ 1 este mărginit.
Demonstraţie

6
 Vom demonstra afirmaţia numai pentru ( xn )n ⊂ ( , ⋅ = δ ) ea rămânând
adevărată şi pentru cazul ( xn )n ⊂ ( p
)
, d , p ≥ 1 . Fie un ( xn )n ⊂ ( , ⋅ = δ ) un
şir fundamental, adică pentru orice ε > 0 , există nε ∈ astfel încât pentru
∗
orice n ≥ nε şi p ∈ ⇒ xn + p − xn < ε .
Luăm ε = 1 , n = n1 ⇒ xn1 + p < 1 + xn1 , ∀ p ∈ N ∗ , fapt ce arată că

{ }
mulţimea infinită xn1 , xn1 +1,... este mărginită.

{
Dacă luăm M = max x1 , x2 ,..., xn
1
} , atunci M = max {M , x + 1} are
n1

proprietatea că xn ≤ M , ∀n ∈ .
Propoziţia 2.5 (Cesáro1)
Orice şir mărginit de numere reale ( xn )n conţine un subşir convergent.
Demonstraţie
Fie A = { x1, x2 ,..., xn ,...} ⊂ p , p ≥ 1 este infinită şi mărginită. Prin
teorema Weierstrass Bolzano obţinem
A′ ≠ ∅ ⇒ A ≠ ∅ ⇒ ∃ x ∈ A ⇒ ∃ xn p ( )
⊂ A astfel încât lim xn p = x .
np n p →∞

Teorema 2.3
(i) Orice subşir al unui şir convergent de numere reale este convergent
către aceeaşi limită.
(ii) Dacă un şir Cauchy ( xn )n are un subşir convergent către
a∈ ( p
)
, d , p ≥ 1 , atunci şirul ( xn )n este convergent şi lim xn = a .
n →∞
Demonstraţie
(ii) Fie şirul ( xn )n fundamental şi subşirul xn p ( ) np
convergent la a ∈ p
.

Prin urmare pentru orice ε > 0 există nε = max nε1 , nε2 ∈ ( ) astfel ca pentru

( ) (
orice n, n p ≥ nε să rezulte d ( xn , a ) ≤ d xn , xn p + d xn p , a < 2 ⋅ ε . )
Teorema 2.4 (Cauchy2)
Un şir ( xn )n ⊂ ( , ⋅ ) este convergent dacă şi numai dacă este
fundamental sau echivalent spaţiul ( ,⋅ ) este spaţiu metric complet.
Demonstraţie

1
Ernesto Cesàro, 1859-1906, matematician italian
2
Augustin Louis Cauchy, 1789-1857, matematician francez
7
 „ ⇒ ” Cum ( ,⋅ ) este un spaţiu metric, prin propoziţia 2.14 rezultă că
dacă ( xn )n ⊂ este convergent, atunci el este fundamental.
„ ⇐ ” Dacă ( xn )n este fundamental ⇒ ( xn )n este mărginit ⇒ conţine un
subşir convergent ⇒ ( xn )n este convergent.
Teorema 2.6 Condiţia necesară şi suficientă ca un şir
(x ) ⊂ (
(n)
n
p
)
, d2 , p ≥ 1 să aibă ca limită punctul a∈ p
, adică

n →∞
lim x (n)
(
= a = a1, a2 ,..., a p ∈ ) p
, este ca toate componentele

( )
x(j )
n
n
⊂ , j = 1,..., p ale şirului x( )
n
( ) n
să fie convergente şi să existe relaţiile
( n)
lim xk = ak ∈ , ∀ k = 1: p .
n →∞
Demonstraţie
Vom utiliza dubla inegalitate

( ) (x ) ( )
2 2
(n)
(n) (n) (n)
< x1( ) − a1 + ... + x(p ) − a p
n n
xj − aj ≤ d x ,a = 1 − a1 + ... + x p − a p

„ ⇒ ” Dacă lim x( ) = a , atunci pentru orice ε > 0 , există n ( ε ) ∈

n
astfel
n →∞

încât pentru orice ∀ n ≥ n ( ε ) ⇒ d x( ) , a < ε şi din inegalitatea stângă

n
( )
deducem x(j ) − a j < ε , ∀ j = 1, p , adică lim x(j ) = a j , ∀ j = 1, p .
n n
n →∞
„ ⇐ ” Din convergenţa componentelor deducem că pentru orice ε > 0
ε
există n j (ε ) ∈ , j = 1,..., p astfel ca ∀ n ≥ n j ( ε ) să avem x(jn ) − a j < .
p
Dacă n ( ε ) = max n j ( ε ) , atunci pentru orice n ≥ n(ε)
j =1,..., p

( ε
⇒ d x( ) , a < p ⋅ = ε .
n
p
)
Observaţia
Propoziţia această arată că convergenţa în spaţiul p este echivalentă cu
convergenţa în spaţiul coordonatelor.
Teorema 2.5 (completitudinea - Banach3)
Spaţiul metric p
( )
, d 2 , p ≥ 2 este spaţiu metric complet sau echivalent

un şir x( )
n
( ) n
⊂ p
este convergent dacă şi numai dacă este fundamental.
Demonstraţie

3
Stefan Banach, 1842-1945, matematician polonez
8
 „ ⇒ ” Dacă şirul x( )
n
( ) n
⊂ p
este convergent, prin teorema anterioară,

deducem că toate componentele sale sunt convergente. Cum ( , ⋅ ) este spaţiu

metric complet, prin teorema lui Cauchy, deducem că toate componentele
şirului ( x( ) )
n
n
⊂ p
sunt fundamentale, adică pentru orice ε > 0 , există

n j ( ε ) ∈ , j = 1,..., p astfel încât pentru orice k , ≥ n j ( ε ) , ⇒ x(j ) − x(j ) < ε .

k

Prin urmare, pentru orice ε > 0 , există n = max n j ( ε ) ∈ astfel încât

j =1,..., p
pentru orice k , ≥ n ( ε ) ,
p

( ) ∑( )
2
(k ) ( )
xi( ) − xi( ) < x1( ) − x1( ) + x2( ) − x2( ) + ... + x(p ) − x(p ) < p ⋅ ε
k k k k
d2 x ,x =
i =1

„ ⇐ ” Dacă şirul x( )
n
( ) n
⊂ p
este fundamental, deducem că pentru orice

ε > 0 , există n ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice k , ≥ n ( ε ) , ⇒ d x( ) , x ( ) < ε .

k
( )
Din inegalitatea
p

) ∑( (
) < ε, i = 1,..., p
2
(k ) ( ) (k ) ( )
xi( ) − xi( )
k
xi − xi < d2 x ,x =
i =1

deducem că şirul componentelor ( x( ) ) ⊂ , i = 1,..., p , este fundamental. Prin

n
i
n

teorema lui Cauchy şirul ( x( ) ) ⊂ , i = 1,..., p este convergent şi prin teorema

n
i
n

anterioară deducem că şirul ( x( ) ) ⊂

n p
este convergent.
n
Consecinţa Condiţia necesară şi suficientă ca un şir
( x( ) ) ⊂ ( , d ) , p ≥ 1 să fie fundamental este ca toate
n
n
p
2 componentele

( x( ) ) ⊂ , j = 1,..., p şirului ( x( ) ) să fie fundamentale.

j
n
n
n
n
Demonstraţie
Şirul x( )
n
( ) ⊂( n
p
)
, d 2 , p ≥ 1 este fundamental dacă şi numai dacă este
convergent iar el este convergent dacă şi numai dacă toate componentele
( x( ) )
j
n
n
( x( ) )
⊂ , j = 1,..., p şirului
n
n
sunt convergente. Prin teorema lui

Cauchy, dacă componetele ( x( ) ) ⊂

n
j , j = 1,..., p sunt convergente atunci ele
n
sunt fundamentale.

9
 Definiţia O aplicaţie T : X → X cu proprietatea că există constanta
c ∈ ( 0,1) astfel încât pentru orice două puncte x, y ∈ X rezultă
d ( T ( x ) , T ( y ) ) ≤ c ⋅ d ( x, y )
se numeşte contracţie de coeficient c a spaţiului metric X.
Soluţia dată de procesul iterativ xn+1 = T ( xn ) , n ∈ , cu x0 ∈ X dat, se
numeşte punct fix pentru aplicaţia T.

Teorema (principiul contracţiei – Banach) Fie ( X , d ) un spaţiu metric

complet. Dacă aplicaţia T : X → X este o contracţie de coeficient c ∈ ( 0,1) a
spaţiului X, adică pentru orice două puncte x, y ∈ X are loc
d ( T ( x ) , T ( y ) ) ≤ c ⋅ d ( x, y ) ,
atunci ecuaţia T ( x ) = x are soluţie x unică în spaţiul metric complet ( X , d ), care
se poate obţine ca limită a următorului proces iterativ:
xn +1 = T ( xn ) , n ∈ , cu x0 ∈ X .
În plus, are loc formula de evaluare a erorii de aproximare
cn
(
d xn , x ≤ ) 1− c
⋅ d ( x0 , x1 ) , ∀n ∈

Demonstraţie
• Vom arăta că şirul ( xn )n este şir fundamental în ( xn )n . Fie punctul x0 ∈ X
arbitrar şi şirul aproximaţiilor succesive
xn +1 = T ( xn ) , n ∈ .
Deoarece
d ( xn +1 , xn ) = d (T ( xn ) , T ( xn −1 ) ) ≤ c ⋅ d ( xn , xn −1 ) ,
deducem prin inducţie matematică că
d ( xn +1 , xn ) ≤ c n ⋅ d ( x1 , x0 ) , ∀n ∈ .
Prin urmare, pentru orice numere n, p ∈ are loc
d ( xn + p , xn ) ≤ d ( xn + p , xn + p −1 ) + d ( xn + p −1 , xn + p − 2 ) + ... + d ( xn +1 , xn ) ≤
cn (1)
( )
≤ c n + p −1 + c n + p − 2 + ... + c n ⋅ d ( x1 , x0 ) <
1− c
⋅ d ( x1 , x0 ) .

Cum c ∈ ( 0,1) , rezultă imediat că şirul ( xn )n este fundamental în c.

Spaţiul metric ( X , d ) fiind complet deducem că şirul aproximaţiilor
succesive ( xn )n este convergent în ( X , d ), adică există punctul x ∈ X astfel încât
lim xn = x .
n →∞

• Vom arăta în continuare că punctul x ∈ X este punct fix al aplicaţiei T.

Deoarece pentru orice n ∈
( ( )) ( ) (
d x, T x ≤ d x, xn + d xn , T x ( ) ) = d ( x, x ) + d ( T ( xn n −1 ) ,T ( x )) ≤
≤ d ( x, x ) + c ⋅ d ( x , x ) ≤ (1 + c ) ⋅ d ( x , x )
n n −1 n −1

10
din convergenţa şirului ( xn )n deducem că T ( x ) = x , adică x ∈ X este punct fix al
aplicaţiei T.
• Să arătăm că x ∈ X este singurul punct fix al aplicaţiei T. Dacă prin absurd ar
mai exista un punct y ∈ X astfel ca T ( y ) = y ≠ x , atunci
( ) ( ( ) ( )) ( ) ( ) ( )
d x, y = d T x , T y ≤ c ⋅ d x, y ⇒ (1 − c ) ⋅ d x, y ≤ 0 ⇒ d x, y = 0 ⇒ x = y ,
contradicţie, fapt ce arată că ecuaţia T ( x ) = x are soluţie unică în spaţiul metric
complet ( X , d ). Formula de evaluare a erorii de aproximaţie se obţine trecând la
limită pentru p → ∞ în inegalitatea (1).
Propoziţia 2.6 (Criteriu de convergenţă)
( )
Dacă şirurile reale ( an )n ⊂ p , d , ( bn )n ⊂ ( , ⋅ ) au proprietăţile:
(i) ∃ n0 ∈ , a ∈ astfel încât d ( an , a ) < bn , ∀ n ≥ n0 ,
(ii) ∃ lim bn = 0 ,
n →∞
atunci ∃ lim an = a .
n →∞
În continuare prezentăm fără demonstraţie câteva rezultate cunoscute.
Teorema 2.8 (Weierstrass)
Orice şir ( xn )n ⊂ ( , ⋅ ) monoton şi mărginit este convergent.
Teorema 2.9 (Stolz4 - Cesàro5)
Dacă şirurile reale ( xn )n , ( yn )n ⊂ ( , ⋅ ) au proprietăţile
(i) ( yn )n este strict monoton şi nemărginit,
xn +1 − xn
(ii) ∃ lim = ∈ ,
n →∞ yn +1 − yn

x
atunci ∃ lim n = .
n →∞ yn

Propoziţia 2.7 (criteriul cleştelui)

Dacă şirurile reale ( xn )n , ( an )n , ( yn )n ⊂ ( , ⋅ ) au proprietăţile
(i) ∃ n0 ∈ astfel încât xn ≤ an ≤ yn , ∀ n ≥ n0
(ii) ∃ lim xn = lim yn = ,
n →∞ n →∞
atunci ∃ lim xn = .
n →∞
Propoziţia 2.8 Dacă şirul ( xn )n ⊂ ( +, ⋅ ) are proprietatea că există
xn +1
lim = ∈ , atunci
n →∞ xn

4
Otto Stolz, 1842-1905, matematician austriac
5
Ernesto Cesàro, 1859-1906, matematician italian
11
 xn +1
• există lim n xn şi are loc egalitatea lim n xn = lim ,
n →∞ n →∞ n →∞ xn
⎧ 0, <1
• există lim xn = ⎨ .
n →∞
⎩∞, l > 1
Definiţia 2.9 Fie şirul ( xn )n ⊂ ( , ⋅ ) .
Notăm yn = inf xk şi zn = sup xk , n ∈ . Observăm că yn ≤ zn , ∀ n ∈ şi
k ≥n k ≥n
yn = inf ( yn +1, xn ) ≤ yn +1 iar zn = sup ( zn +1, xn ) ≥ zn +1 .
Prin urmare au loc inegalităţile y1 ≤ ... ≤ yn ≤ yn +1 ≤ zn ≤ ... ≤ z1 , adică
şirurile ( yn )n , ( zn )n ⊂ ( , ⋅ ) sunt convergente şi ∃ lim yn ≤ lim zn .
n n

n m ≥1 n ≥ m
(
n n
) ⎛ ⎞
Numerele lim yn = sup inf xn =: lim xn şi lim zn = inf ⎜ sup xn ⎟ =: lim xn
m ≥1 ⎝ n ≥ m ⎠ n
se numesc limită inferioară sau cel mai mic punct limită, respectiv limită
superioară sau cel mai mare punct limită al şirului ( xn )n .
Aceste limite există chiar dacă şirul ( xn )n nu este convergent. Teorema
următoare prezintă o legătură între aceste limite şi convergenţa şirului ( xn )n .
Teorema 2.10
Un şir ( xn )n ⊂ ( , ⋅ ) este convergent ⇔ ∃lim xn = lim xn = .
n n
Demonstraţie
„ ⇒ ” ∀ ε > 0 , ∃ nε ∈ cu xn − x0 < ε , ∀ n ≥ nε
⇒ x0 − ε ≤ inf x j = ynε ≤ sup yn = lim xn = şi
j ≥ nε n ≥1 n
x0 + ε ≥ sup x j = znε ≥ inf zn = lim xn = L
j ≥ nε n ≥1 n

x0 − ε ≤ ≤ L ≤ x + ε ⇒ L − ≤ x0 + ε − x0 + ε = 2ε , ∀ ε > 0 ⇒ L = .
„ ⇐ ” Fie = L = c ∈ , atunci ∀ ε > 0 avem
− ε ≠ sup yn = cel mai mic majorant al lui ( yn )n ⇒ − ε nu este
n ≥1
majorant pentru ( yn )n ⇒ ∃ pε ∈ astfel încât − ε < y pε ≤ x j , ∀ j ≥ pε .
Analog se obţine un qε ∈ astfel încât L + ε < zqε ≥ x j , ∀ j ≥ qε .
Cum = L = c deducem
c − ε < x j < c + ε , − ε < y pε ≤ x j , ∀ j > nε = max ( pε , qε ) .
Exemplu
Să se calculeze lim şi lim pentru şirurile
n n
n
(i) xn = cos nπ
n +1
12
 1 + ( −1)
n
n 2n
(ii) xn = + ( −1)
3 3n + 1
3⎛ 1⎞
(iii) xn = ( −1) ⎜ a + ⎟ , a ≥ 0 .
⎝ n⎠
Aplicaţii
1. Să se studieze convergenţa şirului de termen general
⎛ n
1 n! 1 n +1 1 ⎞
• xn = ⎜⎜ ∑
k ⋅ ( k + 1)
,
nn
, ⋅∑ ⎟∈
n k = 2 ln k ⎟⎠
( 3
)
, ⋅ 2 , n∈ *
,
⎝ k =1

⎛ 1 n ln ( n !) π π π⎞
• xn = ⎜⎜ ⋅∑ k ,
n ⋅ ln ( n + 1)
, n n !⋅ sin ⋅ sin ⋅ ... ⋅ sin ⎟∈
n ⎠⎟
( 3
)
, ⋅ 2 , n∈ *
.
⎝ n ⋅ n k =1 2 3
2. Fie şirul X n = ( xn , yn , zn ) ∈ ( 3
)
, ⋅ 2 , n∈ *
ale cărui componente sunt definite
prin recurenţele
⎧ xn + yn + zn
⎪ xn +1 = 3
, x1 > 0
⎪⎪
⎨ yn +1 = 3 xn ⋅ yn ⋅ zn , y1 > 0, n ∈
*

⎪ 3 1 1 1
⎪ = + + , z1 > 0
⎪⎩ zn +1 xn yn zn
• Să se arate că dacă x1 ≠ y1 sau y1 ≠ z1 sau z1 ≠ x1 , atunci pentru orice n > 1
are loc xn > yn > zn .
• Să se arate că dacă x1 ⋅ z1 = y12 , atunci şirul ( X n )n este convergent. Precizaţi
limita sa.

13
 Datorită importanţei deosebite în aplicaţii prezentăm ca lectură
suplimentară câteva elemente din teoria şirurile recurente.
Definiţia 2.10 Se numeşte recurenţă reală de ordinul k ∈ `* o relaţie de forma:
f ( n, xn , xn +1 , xn + 2 ,..., xn + k ) = 0, n ∈ `, k ∈ `* (0.1)
unde funcţia f : ` × D k +1 → \ iar mulţimea D ⊆ \, xn ∈ D, ∀n ∈ ` şi în acest caz
spunem că un şirul ( xn )n ⊂ \ este definit prin recurenţa (0.1).
Definiţia 2.11 Vom numi soluţie generală a recurenţei (0.1), mulţimea tuturor
şirurilor de numere reale care satisfac aceasta recurenţă.
Definiţia 2.12 Două recurenţe reale:
⎪⎧ f ( n, xn , xn +1 , xn + 2 ,..., xn + k ) = 0, n ∈ `, k ∈ `
*

⎨
⎪⎩ g ( n, xn , xn +1 , xn + 2 ,..., xn + k ) = 0, n ∈ `, k ∈ `
*

se numesc echivalente dacă şi numai dacă au aceaşi soluţie generală.

Definiţia 2.13 Se numeşte soluţie particulară a recurenţei reale (0.1) un şir de
numere reale ( xn )n ⊂ \ care verifică această recurenţă şi satisface condiţia iniţială:
xi = ai , ai ∈ \, i = 0,..., k − 1
Definiţia 2.14 Fiind date şirurile de numere reale ( an )n , ( bn )n ⊂ \ , se numeşte
recurenţă reală liniară de ordinul întâi o relaţie de forma:
xn +1 + an ⋅ xn = bn , n ∈ `, (0.2)
Definiţia 2.15 Recurenţa:
xn +1 + an ⋅ xn = 0, n ∈ `, (0.3)
se numeşte recurenţă liniară şi omogenă de ordinul întâi asociată recurenţei (0.2).
Definiţia 2.16 Fiind dat şirul de numere reale ( bn )n ⊂ \ , o recurenţă de forma:
xn +1 + a ⋅ xn = bn , n ∈ `, a ∈ \
se numeşte recurenţă liniară de ordinul întâi cu coeficienţi constanţi.
Propoziţia 2.8 Orice soluţie particulară ( d n )n ⊂ \ a recurenţei:
xn +1 + an ⋅ xn = bn , n ∈ `,
definită de condiţia iniţiala d 0 = α ∈ \ este unică.
Demonstraţie Presupunem prin absurd că există două soluţii particulare
( dn )n , ( cn )n ⊂ \ a recurenţei din enunţ care verifică aceeaşi condiţie iniţiala şi care sunt
diferite, adică ( d n )n ≠ ( cn )n . Deoarece aceste şiruri verifică recurenţa din enunţ, avem:
⎧d n +1 + an ⋅ d n = bn , n ∈ `,
⎨
⎩ cn +1 + an ⋅ cn = bn , n ∈ `,
de unde, deducem:
d n +1 − cn +1 = −an ⋅ ( d n − cn ) , n ∈ `,
Cum d 0 = c0 = α ∈ \ din ultima relaţie obtinem d n = cn , n ∈ ` ceea ce
contrazice presupunerea că ( d n )n ≠ ( cn )n . Cu aceasta propoziţia este demonstrată.
 Propoziţia 2.9 Dacă ( xn0 ) este o soluţie particulară a recurenţei liniare (0.2) şi
n

( xn )n este soluţia ecuaţiei omogene asociate, atunci şirul ( xn ) n ⊂ \ definit prin:

xn = xn0 + xn , n ∈ `
este soluţia generală a recurenţei liniare (0.2).
Demonstraţie Fie X mulţimea tuturor şirurilor de numere reale care verifică
recurenţa liniară (0.2) şi Y mulţimea tuturor şirurilor de numere reale care verifică
recurenţa liniară omogenă (0.3). Să notăm cu M mulţimea tuturor şirurilor de numere
reale ( xn ) n ⊂ \ unde xn = xn0 + xn , n ∈ ` şi unde ( xn )n ∈ Y iar xn0 este o soluţie ( ) n
particulară a recurenţei (0.2). Vom demonstra că X = M .
Într-adevăr, fie şirul ( xn ) n ∈ M . Rezultă că există şirul ( xn )n ∈ Y şi există ( xn0 ) o
n

soluţie particulară a recurenţei neomogene (0.2) astfel încât xn = x + xn , n ∈ ` . 0

n

Prin urmare:
xn +1 + an ⋅ xn = xn +1 + xn0+1 + an ⋅ ( xn + xn0 ) = xn +1 + an ⋅ xn + xn0+1 + an ⋅ xn0 = 0 + bn = bn , n ∈ `
ceea ce arată că M ⊂ X .
Fie acum ( xn )n ∈ X , adică şirul ( xn )n verifică recurenţa liniară (0.2) şi fie şirul
xn = xn − xn0 , n ∈ ` . În aceste condiţii, avem:
xn +1 + an ⋅ xn = xn +1 − xn0+1 + an ⋅ ( xn − xn0 ) = xn +1 + an ⋅ xn − ( xn0+1 + an ⋅ xn0 ) = bn − bn = 0, n ∈ `
Prin urmare şirul ( xn )n ∈ Y astfel încât xn = xn0 + xn , n ∈ ` ceea ce arată că
( xn )n ∈ M , deci X ⊂M.
Deoarece am demonstrat că X ⊂ M şi M ⊂ X rezultă că X = M şi astfel
propoziţia este demonstrată.
Teorema 2.11 Fie ( an )n , ( bn )n ⊂ \ şiruri de numere reale astfel încât
an ≠ 0, ∀n ∈ `* . Atunci soluţia generală a recurenţei liniare de ordinul întâi neomogene
xn +1 + an ⋅ xn = bn , n ∈ `* ,
are termenul general:
⎛ ⎞
⎜ ⎟
( −1) ⋅ bk
k
n n
xn +1 = ( −1) ⋅ ∏ ak ⋅ x1 + ∑ k
⎜ ⎟ , n ∈ `*
n
(0.4)
⎜ ⎟
k =1
⎜
k =1
∏ ap ⎟
⎝ p =1 ⎠
unde x1 este o constantă reală arbitrară.
Demonstraţie
1. Considerăm şirul ( cn )n definit astfel:
n −1
c1 = 1 şi cn = ( −1) ⋅ ∏ ak , n ≥ 2
n −1

k =1
x
Fie şirul ( yn )n unde yn = n , n ∈ `* . Recurenţa dată în enunţ devine:
cn
 ck +1 ⋅ yk +1 + ak ⋅ ck ⋅ yk = bk , k ∈ `*
Dacă ţinem seama că ak ⋅ ck = −ck +1 , k ∈ `* din relaţia precedentă deducem:
ck +1 ⋅ ( yk +1 − yk ) = bk , k ∈ `*
Deoarece ck ∈ \* , k ∈ `* din relaţia de recurenţă precedentă obţinem:
b
yk +1 − yk = k =: d k , k ∈ `*
ck +1
Prin urmare avem:
n n n

∑( y
k =1
k +1 − yk ) = ∑ d k , k ∈ ` ⇔ yn +1 = y1 + ∑ d k , k ∈ `* ⇔
k =1
*

k =1

xn +1 n
⎛ n
⎞
= x1 + ∑ d k , k ∈ `* ⇔ xn +1 = cn +1 ⋅ ⎜ x1 + ∑ d k ⎟ , k ∈ `* ⇔
cn +1 k =1 ⎝ k =1 ⎠
⎛ ⎞
⎜ −1) ⋅ bk ⎟
(
k
n n
xn +1 = ( −1) ⋅ ∏ ak ⋅ x1 + ∑ k
⎜ ⎟ , n ∈ `*
n

⎜ ⎟
k =1
⎜
k =1
∏ ap ⎟
⎝ p =1 ⎠
şi teorema este demonstrată.
2. Scriem că şirul ( xn )n verificăa relaţia de recurenţă începând cu 1 şi până la n .
⎧ x2 + a1 ⋅ x1 = b1
⎪...............................
⎪
⎨ (0.5)
⎪ xn + an −1 ⋅ xn −1 = bn −1
⎪⎩ xn +1 + an ⋅ xn = bn
şi eliminăm între aceste n relaţii pe x2 , x3 ,..., xn −1 , xn . Pentru aceasta înmulţim a n − 1 -
a egalitate cu ( −1) ⋅ an , egalitatea a n − 2 -a cu ( −1) ⋅ an ⋅ an −1 , egalitatea a n − 3 -a cu
2

( −1) ⋅ an ⋅ an−1 ⋅ an− 2 ,…, egalitatea a 3 -a cu ( −1)

3 n −3
⋅ an ⋅ an −1 ⋅ ... ⋅ a4 , egalitatea a doua cu
( −1) ⋅ an ⋅ an −1 ⋅ ... ⋅ a4 ⋅ a3 iar prima egalitate ( −1)
n−2 n −1
cu ⋅ an ⋅ an −1 ⋅ ... ⋅ a4 ⋅ a3 ⋅ a2 şi
adunăm egalităţile obţinute.
Rezultă egalitatea:
xn +1 + ( −1) ⋅ a1 ⋅ a2 ⋅ ... ⋅ an ⋅ x1 = ( −1) ⋅ b1 ⋅ an ⋅ an −1 ⋅ ... ⋅ a3 ⋅ a2 +
n −1 n −1

+ ( −1) ⋅ b2 ⋅ an ⋅ an −1 ⋅ ... ⋅ a4 ⋅ a3 + ( −1)

n−2 n −3
⋅ b3 ⋅ an ⋅ an −1 ⋅ ... ⋅ a5 ⋅ a4 + ... +
+ ( −1) ⋅ bn −3 ⋅ an ⋅ an −1 ⋅ an − 2 + ( −1) ⋅ bn − 2 ⋅ an ⋅ an −1 + ( −1) ⋅ bn −1 ⋅ an + bn
3 2 1

de unde deducem
⎛ ⎞
⎜ ⎟
( −1) ⋅ bk
k
n n
xn +1 = ( −1) ⋅ ∏ ak ⋅ ⎜ x1 + ∑ k ⎟ , n ∈ `*
n

⎜ ⎟
k =1
⎜
k =1
∏ ap ⎟
⎝ p =1 ⎠
 ceea ce trebuia demonstrat.
3. Să găsim mai întâi soluţia generală a ecuaţiei omogene asociate:
xn +1 + an ⋅ xn = 0, n ∈ `* ⇔ xn +1 = − an ⋅ xn , n ∈ `*
Scriind relaţia de recurenţă de la 1 până la n şi înmulţind cele n relaţii, obţinem:
n n n n

∏x = ( −1) ⋅ ∏ ak ⋅ xk , n ∈ `* ⇒ xn +1 = ( −1) ⋅ x1 ⋅ ∏ ak = ( −1) ⋅ d ⋅ ∏ ak , n ∈ `*

n n n
k +1
k =1 k =1 k =1 k =1

unde d ∈ \ este o constanta arbitrară.

Pentru a determina o soluţie particulară a recurenţei neomogene din enunţ, vom
folosi metoda variaţiei constantei a lui Lagrange1. Soluţia particulară este şirul ( xn0 ) ,
n
unde termenul general al acestui şir este:
n −1
xn0 = ( −1) ⋅ d n ⋅ ∏ ak , n ∈ ` *
n −1

k =1
Înlocuind în recurenţa neomogenă din enunţ, deducem:
n n −1
( −1) ⋅ d n +1 ⋅ ∏ ak + ( −1) ⋅ d n ⋅ ∏ ak = bn , n ∈ `* ⇒
n n −1

k =1 k =1

( −1) ( −1) ⋅ bk , n ∈ `*
n k
⋅ bn n
d n +1 − d n = , n ∈ `* ⇒ d n +1 = d1 + ∑
a1 ⋅ a2 ⋅ ... ⋅ an k =1 a1 ⋅ a2 ⋅ ... ⋅ ak

Prin urmare:
⎛ ⎞
⎜ −1) ⋅ bk ⎟
(
k
n n
xn +1 = xn +1 = ( −1) ⋅ ∏ ak ⋅ d1 + ∑ k⎜ ⎟ , n ∈ `*
0 n

⎜ ⎟
k =1
⎜
k =1
∏ ap ⎟
⎝ p =1 ⎠
Rezultă că:
⎛ ⎞
⎜
( −1) ⋅ bk ⎟⎟ , n ∈ `*
k
n n
xn +1 = xn +1 + xn0+1 = ( −1) ⋅ ∏ ak ⋅ ⎜ x1 + ∑ k
n

⎜ ⎟
k =1
⎜
k =1
∏ ap ⎟
⎝ p =1 ⎠
şi teorema este demonstrată.
Observaţie 2.3 Pentru a stabili cerinţa din enunţul teoremei anterioare se poate
rezolva sistemul (0.5) format din cele n relaţii ca un sistem Cramer2 în necunoscutele
x2 , x3 ,..., xn −1 , xn , xn +1 determinând efectiv doar pe xn +1 .
Ca aplicaţii immediate ale acestei teoreme vom demonstra două teoreme care pot
fi folosite în rezolvarea unor probleme.
Teorema 2.12 Fie ( an )n ⊂ \ un şir de numere reale cu proprietăţile:
• an ∈ ( −1, 0 ) , ∀n ∈ `* ,
• ∃ lim an = a ∈ ( −1, 0]
n

1
Joseph-Louis Lagrange, 1736-1813, matematician francez
2
Gabriel Cramer, 1704-1752, matematician elveţian
 Atunci şirul ( xn )n definit de relaţia de recurenţă xn +1 + an ⋅ xn = bn , n ∈ `, este
convergent dacă şi numai dacă şirul ( bn )n ⊂ \ este convergent.
Demonstraţie Dacă şirul ( xn )n este convergent şi lim xn = x ∈ \ atunci
n

lim ( xn +1 + an ⋅ xn ) = x ⋅ (1 + a ) = lim bn
n n

şi deci şirul ( bn )n este convergent.

Reciproc, dacă şirul ( bn )n este convergent şi lim bn = b ∈ \ atunci şirul ( xn )n este
n

convergent. Într-adevar, în conformitate cu notaţiile din demonstraţia 1 a teoremei

anterioare avem:
n
bk
⎛ n
b ⎞
x1 + ∑k =1 ck +1
xn +1 = cn +1 ⋅ ⎜ x1 + ∑ k ⎟ = , n ∈ `*
⎝ k =1 ck +1 ⎠
1
cn +1
şi sunt îndeplinite condiţiile de aplicabilitate ale teoremei Cesaro-Stolz, şirul ( cn−1 )
n
fiind strict crescător şi nemărginit. Prin aplicarea acestei teoreme obţinem:
n
x1 + ∑ bk ⋅ c k−+11
bn +1 ⋅ cn−+12
lim xn +1 = lim k =1
−1
= lim =
n n c n+1 n cn−+12 − cn−+11
= b ⋅ lim cn−+12 ⋅ lim ⎡cn + 2 ⋅ (1 + an +1 ) ⎤ = b ⋅ (1 + a )
−1

n n ⎣ ⎦
şi cu aceasta teorema este demonstrată.
Teorema 2.13 Dacă ( an )n , ( bn )n ⊂ \ sunt şiruri de numere reale cu proprietăţile:
• a n ∈ \ * , ∀n ∈ ` *
•
n
(
lim ( −1) ⋅ a1 ⋅ a2 ⋅ ... ⋅ an = ∞
n
)
( −1)
k
n
⋅ bk
• lim ∑ k
= s∈\
n
k =1
∏a
p =1
p

iar şirul ( xn )n definit de relaţia de recurenţă xn +1 + an ⋅ xn = bn , n ∈ `, este convergent,

atunci x1 = s .

(
Demonstraţie Deoarece lim ( −1) ⋅ a1 ⋅ a2 ⋅ ... ⋅ an = ∞ şi
n
n
)
⎛ ⎞
⎜ ⎟
( −1) ⋅ bk
k
n n
lim xn +1 = lim ( −1) ⋅ ∏ ak ⋅ x1 + ∑ k
⎜ ⎟ ∈ \,
n

n n ⎜ ⎟
k =1
⎜
k =1
∏ ap ⎟
⎝ p =1 ⎠
rezultă:
 ⎛ ⎞
⎜ −1) ⋅ bk ⎟
( ( −1) ⋅ bk
k k
n n
lim ⎜ x1 + ∑ k ⎟ = 0 ⇒ x1 = − lim ∑ = −s
n ⎜ ⎟ n k

⎜
k =1
∏ ap ⎟ k =1
∏ ap
⎝ p =1 ⎠ p =1

şi cu aceasta teorema este demonstrată.

Înainte de a ne ocupa de unele aplicaţii ale celor demonstrate mai sus vom încerca
unele extinderi ale acestor rezultate la cazul şirurilor de numere complexe.
Teorema 2.14 Fie şirul ( an )n ⊂ ^ cu proprietăţile:
• an ∈ ^ * , ∀ n ∈ ` *
• ∃r ∈ ( 0,1) astfel incat an ≤ r , ∀n ∈ `*
• ∃ lim an = a ∈ ^, a < 1
n

şi şirul ( xn )n ⊂ ^ care satisface recurenţa liniară xn +1 + an ⋅ xn = bn , n ∈ `* .

Şirul ( xn )n ⊂ ^ este convergent dacă şi numai dacă şirul ( bn )n ⊂ ^ este convergent.
Demonstraţie Dacă şirul ( xn )n ⊂ ^ este convergent, atunci ∃ lim xn = x ∈ ^ şi din
n

relaţia de recurenţă pe care o verifică ( xn )n deducem:

lim bn = lim ( xn +1 + an ⋅ xn ) = lim xn +1 + lim an ⋅ lim xn = x ⋅ (1 + a )
n n n n n

ceea ce arată că şirul ( bn )n este convergent.

Reciproc, să presupunem că şirul ( bn )n este convergent adică există
lim bn = b ∈ ^ şi să demonstrăm că şirul ( xn )n ⊂ ^ este convergent.
n

Să considerăm şirul ( zn )n ⊂ ^ astfel încât:

bn
xn = zn + , n ∈ `* (0.6)
1 + an
Este evident că şirul ( xn )n ⊂ ^ este convergent dacă şi numai dacă şirul
( zn ) n ⊂ ^ este convergent. Avem:
bn +1 a ⋅b
xn +1 + an ⋅ xn = bn , ∀n ∈ `* ⇔ zn +1 + + an ⋅ zn + n n = bn , ∀n ∈ `* ⇔
1 + an +1 1 + an
a ⋅b b b b
⇔ zn +1 + an ⋅ zn = bn − n n − n +1 = n − n +1 = cn , ∀n ∈ `*
1 + an 1 + an +1 1 + an 1 + an +1
În conformitate cu teorema 2.11, avem:
⎛ ⎞
⎜ −1) ⋅ ck ⎟
(
k
n n
zn +1 = xn +1 = ( −1) ⋅ ∏ ak ⋅ z1 + ∑ k
⎜ ⎟ , n ∈ `*
n

⎜ ⎟
k =1
⎜
k =1
∏ ap ⎟
⎝ p =1 ⎠
de unde deducem:
 ⎛ ⎞
⎜ ⎟
n n
ck ⎟
zn +1 ≤ ∏ ak ⋅ ⎜⎜ z1 + ∑ ⎟, n∈ `
*
(0.7)
k

∏
k =1 k =1
⎜ ap ⎟
⎜ ⎟
⎝ p =1 ⎠
Este evident că:
n n n

∏a
k =1
k = ∏ ak = r n , n ∈ `* ⇒ lim ∏ ak = 0
k =1
n
k =1

1
şi atunci: lim n
=∞.
n
∏a
k =1
k

Totodată avem:
n +1

∏a k
k =1
n
= an +1 ≤ r < 1, n ∈ `*
∏a
k =1
k

⎛ n ⎞
ceea ce arată că şirul ⎜ ∏ ak ⎟ este strict descrescator.
⎝ k =1 ⎠ n
⎛ n −1
⎞
Rezultă că şirul ⎜ ∏ ak ⎟ este strict crescător şi nemărginit.
⎜ k =1 ⎟
⎝ ⎠n
Avem:
n
c
z1 + ∑ k k
⎛ ⎞
∏
k =1
⎜ ⎟ ap
n n
c
d n = ∏ ak ⋅ ⎜⎜ z1 + ∑ ⎟= p =1
k
⎟ , n ∈ `* (0.8)
k 1
∏
k =1 k =1
⎜ ap ⎟
⎜ ⎟ n
⎝ p =1 ⎠ ∏ ak k =1

În relaţia (0.8) pentru calculul limitei sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a

teoremei Cesaro-Stolz, prin urmare:
cn +1
n +1

∏a
p =1
p
cn +1
lim d n = lim = lim = 0. (0.9)
n n 1 1 n 1 − an +1
n +1
− n

∏ ak
k =1
∏a
k =1
k

Din relaţiile (0.7), (0.8) şi (0.9) deducem că:

lim zn +1 = 0 ⇒ lim zn = 0
n n

şi atunci din relaţia (0.6) obţinem:

 bn b
lim xn = lim zn + lim = ∈^
n n n 1 + an 1 + a
şi cu aceasta teorema este demonstrată.
Să dăm acum câteva aplicaţii ale celor demonstrate mai sus în rezolvarea unor
probleme.
Aplicaţie(Marcel Ţena) Dacă p este un număr prim mai mare decât 2, atunci
primii p termeni ai şirului ( an )n , unde a1 = p şi an +1 = 2 ⋅ an + 1, n ≥ 1 , nu pot fi toţi
numere prime.
Rezolvare Într-adevăr, conform Teoremei 2.39, avem:
⎛ ( −1) ⋅1 ⎞
k
n n
1
an +1 = ( −1) ⋅ ( −1) ⋅ 2 ⋅ ⎜ p + ∑ ∑
n n n
⎟ = p ⋅ 2 n
+ 2 n
⋅ = p ⋅ 2n + 2n − 1, n ∈ `*
⎜ k =1 ( −1) ⋅ 2
k k ⎟
k =1 2
k
⎝ ⎠
Pentru n = p − 1 obtinem:
a p = p ⋅ 2 p −1 + 2 p −1 − 1
Din teorema lui Fermat3 deducem că numărul prim p divide numărul natural
2 p−1 −1 , de unde rezultă că a p se divide cu p . Deoarece şirul ( an )n este strict crescător,
rezultă că a p ≠ p şi deci a p nu este număr prim.
⎛ 1 ⎞
Aplicaţie Fie ( xn )n un şir de numere reale. Să se arate că şirul ⎜ xn +1 − ⋅ xn ⎟
⎝ 2 ⎠n
este convergent la zero dacă şi numai dacă şirul ( xn )n este convergent la zero.
1
Rezolvare Să notăm xn +1 − ⋅ xn = bn , n ∈ `* . Cu aceasta notaţie problema se
2
enunţă: şirul ( xn )n este convergent la zero dacă şi numai dacă şirul ( bn )n este convergent
la zero.
Este evident că dacă şirul ( xn )n este convergent la zero, atunci:
1
lim bn = lim xn +1 − ⋅ lim xn = 0.
n n 2 n
Pentru reciprocă să observăm că suntem în condiţiile teoremei 2.40 în care
1 lim bn
an = − , ∀n ∈ `* şi deci lim xn = n = 0.
2 n 1 + lim an
n

Aplicaţie Un şir de numere reale ( xn )n are proprietatea că:

xn +1 = ( n + 1) ⋅ xn − 1, n ∈ `*
Să se determine x1 astfel încât şirul ( xn )n să fie convergent.
Rezolvare Vom arăta că x1 = e − 2 . Într-adevăr, conform teoremei 2.41, pentru
an = − ( n + 1) , n ∈ `* şi bn = −1, n ∈ `* avem:

3
Pierre de Fermat, 1601-1665, matematician francez
 n
1 ⎛ 1 1 1⎞
x1 = − s = lim ∑ = lim ⎜1 + + + ... + ⎟ − 1 = e − 2
k =1 ( k + 1) ! ⎝ 2! 3! n! ⎠
n n

şi problema este complet rezolvată.

Definiţia 2.17 Spunem ca şirul ( xn )n∈` ce verifică relaţia:
a ⋅ xn +1 = b ⋅ xn + c ⋅ xn −1 + d , n ∈ `* ; x0 , x1 , a, b, c, d ∈ \; a ≠ 0 (0.10)
este definit printr-o recurenţă liniară de ordinul doi, cu coeficienţi constanţi.
Observaţie 2.4
• Pentru c = 0 sau a = 0 se obţine o recurenţa liniară de ordinul întâi cu coeficienţi
constanţi,
• Pentru b = 0, c = 0 se obţine un şir constant.
Propoziţia 2.10 Studiul unei recurenţe de tipul (0.10), în condiţia b + c ≠ a , se
reduce la studiul unei recurenţe de tipul (0.10) cu termeul d = 0
Demonstraţie
Este suficient să considerăm şirul ( un )n∈` definit prin relaţia:
un = xn + α , α ∈ \
Înlocuind în relaţia (0.10) se obţine:
a ⋅ ( un +1 − α ) = b ⋅ ( un − α ) + c ⋅ ( un −1 − α ) + d ⇒
a ⋅ un +1 = b ⋅ un + c ⋅ un −1 + ⎡⎣ d + α ⋅ ( a − b − c ) ⎤⎦
Dacă impunem condiţia ca paranteza dreaptă să fie nulă, adică
d
α= , b + c ≠ a obţinem că şirul ( un )n∈` este definit de o recurenţă liniară de
b+c−a
ordinul doi, cu coeficienţi constanţi având termenul d = 0 , adică:
a ⋅ un +1 = b ⋅ un + c ⋅ un −1 , n ∈ `* (0.11)█
Definiţia 2.18 Spunem că şirurile ( un )n∈` şi ( xn )n∈` sunt independente liniar pe
\ dacă din relaţia:
a ⋅ un + b ⋅ xn = 0, n ∈ `, a, b ∈ \
rezultă că a = 0 şi b = 0 . Spunem că şirurile ( un )n∈` şi ( xn )n∈` sunt dependente liniar pe
\ dacă ele nu sunt independente liniar pe \ .
Este simplu de demonstrat urmatoarea
Lemă 2.48 Dacă şirurile ( vn )n∈` şi ( wn )n∈` verifică relaţia de recurenţă liniară de
ordinul doi, cu coeficienţi constanţi (0.11) atunci orice combinaţie liniară a celor două
şiruri este soluţie a relaţiei de recurenţă liniară (0.11), adică şirul ( zn )n∈` definit prin:
zn = c1 ⋅ vn + c2 ⋅ wn , n ∈ `, c1 , c2 ∈ \
verifică relaţia de recurenţă liniară de ordinul doi (0.11)
Lema 2.1 Dacă şirurile ( vn )n∈` şi ( wn )n∈` verifică relaţia de recurenţă liniară de
ordinul doi, cu coeficienţi constanţi (0.11), şi sunt liniar independente pe \ , atunci
soluţia generală a relaţiei de recurenţă liniară de ordinul doi (0.11) este:
un = c1 ⋅ vn + c2 ⋅ wn , n ∈ `, c1 , c2 ∈ \ ,
unde constantele c1 , c2 ∈ \ se determină din condiţiile iniţiale.
 Demonstraţie Fie şirul ( un )n∈` soluţia generală a relaţiei de recurenţă liniare de
ordinul doi (0.11). Să demonstrăm că este liniar dependent de şirurile ( vn )n∈` şi ( wn )n∈` .
Considerăm relaţia liniară:
A ⋅ un + B ⋅ vn + C ⋅ wn = 0, n ∈ `, A, B, C ∈ \
pe care o scriem pentru numerele n − 1, n şi n + 1 , obţinând sistemul liniar şi omogen:
⎧ A ⋅ un +1 + B ⋅ vn +1 + C ⋅ wn +1 = 0
⎪
⎨ A ⋅ un + B ⋅ vn + C ⋅ wn = 0
⎪ A⋅u + B ⋅v + C ⋅ w = 0
⎩ n −1 n −1 n −1

Determinantul sistemului este:

un +1 vn +1 wn +1 b ⋅ un + c ⋅ un −1 b ⋅ vn + c ⋅ vn −1 b ⋅ wn + c ⋅ wn −1
1
un vn wn = ⋅ un vn wn =0
a
un −1 vn −1 wn −1 un −1 vn −1 wn −1
fapt ce arată că sistemul admite şi soluţii nebanale, de unde rezultă imediat concluzia
lemei.█
Observaţia 2.5 Vom căuta o soluţie particulară a relaţiei de recurenţă (0.11) de
forma
un = A ⋅ r n , n ∈ `, A ∈ \*
Înlocuind în relaţia (0.11) deducem că:
a ⋅ r2 = b ⋅ r + c (0.12)
ecuaţie numită şi ecuatia caracteristică asociată relaţiei de recurenţă (0.11)
Cazul ∆ = b 2 + 4 ⋅ a ⋅ c > 0
În acest caz ecuaţia (0.12) admite rădacini reale şi distincte r1,2 ∈ \, r1 ≠ r2
Lema 2.2 Şirurile ( vn )n∈` şi ( wn )n∈` definite prin
vn = r1n , wn = r2n , n ∈ `
sunt liniar independente peste \ .
Demonstraţie Fie relaţia liniara A ⋅ vn + B ⋅ wn = 0, n ∈ ` . Scriem relaţia pentru
n = 0 şi n = 1 obţinând sistemul liniar omogen:
⎧ A+ B = 0
⎨
⎩ A ⋅ r1 + B ⋅ r2 = 0
al cărui determinant este nenul deoarece r1 ≠ r2 . Prin urmare soluţia sistemului este numai
soluţia banală, adică şirurile sunt liniar independente peste \ .█
Din lema 2.1 rezultă imediat următoarea
Propoziţie 2.11 Soluţia generală a relaţiei de recurenţă liniare de ordinul doi
(0.11)
este:
un = c1 ⋅ r1n + c2 ⋅ r2n , n ∈ `, c1 , c2 ∈ \
unde constantele c1 , c2 ∈ \ se determină din condiţiile initiale.
 Exemplu Să se determine termenul general al şirului Fibonacci4 ( f n )n∈` definit
prin recurenţa liniară de ordinul doi:
f n +1 = f n + f n −1 , n ∈ `, f 0 = 0, f1 = 1
Ecuaţia caracteristică este:
r2 = r +1
1± 5
iar radăcinile ei sunt r1,2 = . Soluţia generală a relaţiei de recurenţă este:
2
n n
⎛ 1+ 5 ⎞ ⎛ 1− 5 ⎞
f n = c1 ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ + c2 ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ , n ∈ `, c1 , c2 ∈ \
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠
unde constantele reale c1 , c2 se determină din condiţiile iniţiale:

⎧n = 0 ⇒ 0 = c1 + c2 5
c1 =
⎪ 5
⎨ ⎛ 1+ 5 ⎞ ⎛1− 5 ⎞ ⇒
⎪ n = 1 ⇒ 1 = c1 ⋅ ⎜⎜ 2 ⎟⎟ + c2 ⋅ ⎜⎜ 2 ⎟⎟ c = − 5
⎩ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ 1
5
Prin urmare termenul general al şirului ( f n )n∈` este:
n n
5 ⎛ 1+ 5 ⎞ 5 ⎛ 1− 5 ⎞
fn = ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ − ⋅⎜ ⎟ , n∈` (0.13)
5 ⎝ 2 ⎠ 5 ⎜⎝ 2 ⎟⎠
Observaţie 2.6 Se constată imediat că:
n +1
⎡ 5 − 3⎤
1− ⎢ ⎥
f n +1 1 + 5 ⎣ 2 ⎦ f 1+ 5
= ⋅ n
, n ∈ ` si lim n +1 = =: Φ
fn 2 ⎡ 5 − 3⎤ n fn 2
1− ⎢ ⎥
⎣ 2 ⎦
Cazul ∆ = b 2 + 4 ⋅ a ⋅ c = 0
În acest caz ecuaţia (0.12) admite rădăcini reale şi egale r1,2 ∈ \, r1 = r2 = λ ≠ 0
Lema 2.3 Şirurile ( vn )n∈` şi ( wn )n∈` definite prin
vn = λ n , wn = n ⋅ λ n , n ∈ `
sunt liniar independente peste \ .
Demonstraţie Fie relaţia liniară A ⋅ vn + B ⋅ wn = 0, n ∈ ` . Scriem relaţia pentru
n = 0 şi n = 1 obţinând sistemul liniar omogen:
⎧ A=0
⎨
⎩A⋅λ + B ⋅λ = 0
al cărui determinant este nenul deoarece λ ≠ 0 . Prin urmare soluţia sistemului este numai
soluţia banală, adica şirurile sunt liniar independente peste \ .█
Din lema 2.1 rezultă imediat următoarea

4
Leonardo Pisano Fibonacci, 1170-1250, matematician italian
 Propoziţie 2.12 Soluţia generală a relaţiei de recurenţă liniare de ordinul doi
(0.11) este:
un = λ n ⋅ ( c1 + c2 ⋅ n ) , n ∈ `, c1 , c2 ∈ \
unde constantele c1 , c2 ∈ \ se determină din condiţiile initiale.
Exemplu Să se determine termenul general al şirului ( xn )n∈` definit prin
recurenţa liniară de ordinul doi:
xn +1 = 6 ⋅ xn − 9 ⋅ xn −1 , n ∈ `, x0 = 0, x1 = 1
Ecuaţia caracteristică este:
r2 = 6⋅ r − 9
iar rădacinile ei sunt r1 = r2 = 3 . Soluţia generală a relaţiei de recurenţă este:
xn = 3n ⋅ ( c1 + c2 ⋅ n ) , n ∈ `, c1 , c2 ∈ \
unde constantele reale c1 , c2 se determină din condiţiile initiale:
c1 = 0
⎧n = 0 ⇒ 0 = c1
⎨ ⇒ 1
⎩ n = 1 ⇒ 1 = 3 ⋅ ( c1 + c2 ) c2 =
3
Prin urmare, termenul general al şirului ( xn )n∈` este: xn = n ⋅ 3n −1 , n ∈ `
Cazul ∆ = b 2 + 4 ⋅ a ⋅ c < 0
În acest caz ecuaţia (0.12) admite rădacini nereale
r1,2 ∈ ^, r1 = r2 = α + i ⋅ β ; α , β ∈ \
Forma trigonometrică a acestor rădacini este:
r1 = r2 = ρ ⋅ ( cos θ + i ⋅ sin θ ) ; ρ ∈ \*+ , θ ∈ ( −π , π )
β
unde ρ = α 2 + β 2 , θ = ± arctg + kπ , k ∈ ]
α
Lema 2.4 Şirurile ( vn )n∈` şi ( wn )n∈` definite prin
vn = ρ n ⋅ cos nθ , wn = ρ n ⋅ sin nθ , n ∈ `
sunt liniar independente peste \ .
Demonstraţie Fie relaţia liniara A ⋅ vn + B ⋅ wn = 0, n ∈ ` . Scriem relaţia pentru
n = 0 şi n = 1 obtinând sistemul liniar omogen:
⎧ A=0
⎨
⎩ A ⋅ cos θ + B ⋅ sin θ = 0
al cărui determinant este nenul deoarece θ ∈ ( −π , π ) . Prin urmare soluţia sistemului este
numai soluţia banală, adică şirurile sunt liniar independente peste \ .█
Din lema 2.1 rezultă imediat următoarea
Propoziţie 2.13 Soluţia generală a relaţiei de recurenţă liniare de ordinul doi
(0.11) este:
un = ρ n ⋅ ( c1 ⋅ cos nθ + c2 ⋅ sin nθ ) , n ∈ `, c1 , c2 ∈ \
unde constantele c1 , c2 ∈ \ se determină din condiţiile initiale.
 Exemplu Să se determine termenul general al şirului ( xn )n∈` definit prin
recurenţa liniară de ordinul doi:
xn +1 = 2 ⋅ xn − 2 ⋅ xn −1 , n ∈ `, x0 = 0, x1 = 1
Ecuaţia caracteristică este:
r2 = 2⋅ r − 2
iar rădacinile ei sunt r1 = r2 = 1 + i . Forma trigonometrică a acestor rădăcini este:
⎛ π π⎞
r1 = r2 = 2 ⋅ ⎜ cos + sin ⎟
⎝ 4 4⎠
Soluţia generală a relaţiei de recurenţă este:
n ⋅π n ⋅π ⎞
( )
n ⎛
xn = 2 ⋅ ⎜ c1 ⋅ cos + c2 ⋅ sin ⎟ , n ∈ `, c1 , c2 ∈ \
⎝ 4 4 ⎠
unde constantele reale c1 , c2 se determină din condiţiile iniţiale:
⎧n = 0 ⇒ 0 = c1
⎪ c1 = 0
⎨ ⎛ π π⎞⇒
⎪ n = 1 ⇒ 1 = 2 ⋅ ⎜ c1 cos 4 + c2 ⋅ sin 4 ⎟ c1 = 1
⎩ ⎝ ⎠
n ⋅π
( 2)
n
Prin urmare termenul general al şirului ( xn )n∈` este xn = , n∈` ⋅ cos
4
Obsevaţia 2.7 Vom considera în continuare şirurile recurente de ordinul întâi,
definite printr-o relaţie functională neliniară
xn +1 = f ( xn ) , n ∈ `, x0 ∈ \, f : I ⊆ \ → \
Observaţia 2.8 Vom studia cazul când funcţia f este continuă, monotonă şi
definită pe un interval I compact real. Din proprietăţile funcţiilor continue ştim că
funcţia f este marginită, îţi atinge marginile (Teorema lui Weierstrass) şi transformă un
interval într-un interval J (Proprietăţea lui Darboux5). Deoarece şirul trebuie să fie bine
definit va trebui ca J ⊆ I . Prin urmare putem considera funcţia
f : I = [ a , b ] → J = [ c, d ] ⊆ [ a , b ]
Teorema 2.15 Fie şirul
( xn )n ⊂ \, xn +1 = f ( xn ) , n ∈ `, x0 ∈ \, f : [ a, b ] → [ a, b ]
1. Dacă funcţia f este crescăatoare, atunci şirul ( xn )n este monoton, convergent şi
limita sa este soluţia ecuaţiei u = f ( u )
2. Dacă funcţia f este descrescătoare, atunci subşirurile ( x2 n )n , ( x2 n +1 )n sunt monotone
şi convergente iar limita lor aparţine mulţimii soluţiilor ecuaţiei u = ( f D f )( u )
Demonstraţie 1. Vom folosi metoda inducţiei matematice.
Cazul x1 ≥ x0 . Presupunem xn −1 ≥ xn − 2 . Deoarece funcţia f este monoton
crescătoare deducem:
xn −1 ≥ xn − 2 ⇒ xn = f ( xn −1 ) ≥ f ( xn − 2 ) = xn ⇒ xn ≥ xn −1

5
Jean Gaston Darboux, 1842-1917, matematician francez
şi prin urmare şirul ( xn )n este monoton crescător. Cum el este mărginit superior
xn +1 = f ( xn ) ≤ b, ∀n ∈ ` deducem că este convergent. În plus, funcţia f fiind continuă,
putem permuta funcţia cu limita şi trecând la limită in relaţia de recurenţă deducem că:

n n
( n
)
u = lim xn +1 = lim f ( xn ) = f lim xn = f ( u ) ⇒ u = f ( u )
Cazul x1 ≤ x0 . Presupunem xn −1 ≤ xn − 2 . Funcţia f fiind monoton crescatoare
deducem:
xn −1 ≤ xn − 2 ⇒ xn = f ( xn −1 ) ≤ f ( xn − 2 ) = xn ⇒ xn ≤ xn −1
deci şirul ( xn )n este monoton descrescător. El este mărginit inferior deoarece
xn +1 = f ( xn ) ≥ a, ∀n ∈ ` . Prin urmare şirul ( xn )n este convergent. Procedând ca în
primul caz deducem că limita sa este soluţie a ecuaţiei u = f ( u ) .
Observaţia 2.9 Ecuaţia u = f ( u ) , unde funcţia f : [ a, b ] → [ a, b ] este monotonă,
are întotdeauna cel puţin o soluţie (teorema lui Knaster6)
Din faptul că funcţia f este descrescătoare rezultă că f D f este crescătoare.
(Exerciţiu) Folosind rezultatul de la punctul precedent pentru functia f D f deducem că
ambele subşiruri sunt monotone şi convergente iar limita lor aparţine mulţimii soluţiilor
ecuaţiei u = ( f D f )( u ) .
Observaţie 2.10 Dacă notăm cu ui = lim x2 n +i , i ∈ {0,1} este clar că avem relaţia
n

u0 = f ( u1 ) şi u1 = f ( u0 ) . Pentru ca şirul ( xn )n să fie convergent este necesar şi suficient

⎧⎪u = f ( u1 )
ca sistemul ⎨ 0 să admită o soluţie unică u0 = u1 ∈ [ a, b ]
⎪⎩u1 = f ( u0 )
Exemplu Să se studieze convergenţa şirului ( xn )n definit prin recurenţa:
x0 ∈ [ 0,1] , xn +1 = cos xn , n ∈ `
Funcţia f : [ 0,1] → \, f ( x ) = cos x este descrescătoare pe domeniul de definiţie
iar
0 < cos1 ≤ f ( x ) ≤ cos 0 = 1, ∀x ∈ [ 0,1] .
Deducem că f : [ 0,1] → [ cos1,1] ⊂ [ 0,1] . Prin urmare şirul ( xn )n este bine definit.
Fiind în condiţiile punctului 2 din teorema anterioara putem afirma că subşirurile
( x2n )n , ( x2n+1 )n sunt monotone şi convergente iar limita lor aparţine mulţimii soluţiilor
ecuaţiei u = ( f D f )( u ) . Dacă notăm cu ui = lim x2 n +i , i ∈ {0,1} , este clar că avem relaţia
n

⎧u = cos u1
u0 = f ( u1 ) şi u1 = f ( u0 ) , adică ⎨ 0 . Să presupunem prin absurd că u0 ≠ u1 .
⎩u1 = cos u0
Atunci, avem succesiv:

6
Bronislaw Knaster, 1893-1990, matematician polonez
 u1 − u0 u +u
u1 − u0 = cos u0 − cos u1 = 2 ⋅ sin ⋅ sin 0 1 ≤ u1 − u0
2 2
contradicţie. Aşadar u0 = u1 = u , deci şirul ( xn )n converge la unica soluţie a ecuaţiei
u = cos u , aceasta fiind u = 0.739085...
Observaţie 2.11 Şiruri recurenţe de ordinul întâi, definite printr-o funcţie
raţională
a ⋅ xn + b
xn +1 = , a, b, d ∈ \, c ∈ \* , n ∈ `, x0 ∈ \ (0.14)
c ⋅ xn + d
Pentru c = 0 se obţine o recurenţă liniară de ordinul întâi.
Definiţia 2.19 Numim ecuaţie caracteristică asociată recurenţei (0.14) ecuaţia:
a⋅r +b
r= (0.15)
c⋅r + d
Teorema 2.16 Fie şirul ( xn )n definit de recurenţa (0.14), iar r1 , r2 sunt rădacinile
ecuaţiei caracteristice (0.15). Dacă:
1. ∆ = ( d − a ) + 4 ⋅ c ⋅ b > 0 , atunci termenul general al şirului ( xn )n este:
2

q n ⋅ r2 ⋅ ( x0 − r1 ) − r1 ⋅ ( x0 − r2 ) c ⋅ r2 + d
xn = , n ∈ `, q = (0.16)
n
q ⋅ ( x0 − r1 ) − ( x0 − r2 ) c ⋅ r1 + d
2. ∆ = 0 iar ρ este radacina dublă a ecuaţiei caracteristice, atunci termenul general al
şirului este:
⎧ ρ, a+d =0
⎪⎪ x0 − ρ
xn = ⎨ + ρ, a + d ≠ 0, n ∈ ` (0.17)
⎪ n ⋅ 2 ⋅ c ⋅( x − ρ ) +1
⎩⎪ a + d
0

3. ∆ < 0 , atunci termenul general al şirului este:

⎧ ⎛ ⎛ −∆ ⎞ ⎞
⎪ x0 ⋅ ⎜ a − d − −∆ ⋅ ctg ⎜ n ⋅ arctg ⎟⎟ + 2⋅b
⎪ ⎝⎜ ⎝ a + d ⎠ ⎠⎟
⎪ , a+d ≠0
⎛ ⎛
⎪ 2 ⋅ x − ⎜ a − d − −∆ ⋅ ctg ⎜ n ⋅ arctg −∆ ⎞ ⎞
⎜ ⎟⎟
⎪ a + d ⎠ ⎠⎟
0
xn = ⎨ ⎝ ⎝ , n∈` (0.18)
⎪ ⎛ ⎛ π ⎞⎞
⎪ x0 ⋅ ⎜ a − d − −∆ ⋅ ctg ⎜ n ⋅ ⎟ ⎟ + 2 ⋅ b
⎪ ⎝ ⎝ 2 ⎠⎠
, a+d =0
⎪ ⎛ ⎛ π ⎞⎞
⎪ 2 ⋅ x0 − ⎜ a − d − −∆ ⋅ ctg ⎜ n ⋅ ⎟ ⎟
⎩⎪ ⎝ ⎝ 2 ⎠⎠
Demonstraţie 1. Dacă ∆ > 0 ecuaţia caracteristică (0.15) are rădacini reale şi
distincte r1 , r2 ∈ \, r1 ≠ r2 . Construim şirul ( yn )n definit prin relaţia:
xn − r1
yn = , n∈`
xn − r2
Înlocuind în relaţia (0.14), după câteva prelucrări algebrice elementare, se obţine:
 c ⋅ r2 + d
yn +1 = ⋅ yn , n ∈ `
c ⋅ r1 + d
c ⋅ r2 + d
adică şirul ( yn )n este o progresie geometrică cu raţia q = ⇒ y n = q n ⋅ y0 , n ∈ `
c ⋅ r1 + d
Revenind la şirul ( xn )n se obţine (0.16).
2. Dacă ∆ = 0 ecuaţia caracteristică (0.15) are rădăcini reale şi egale
r1 , r2 ∈ \, r1 = r2 = ρ . Construim şirul ( yn )n definit prin relaţia: yn = xn − ρ , n ∈ ` . Vom
obtine relaţia de recurenţă:
yn 2⋅c
yn +1 = , n ∈ `, α = ,a+d ≠ 0
α ⋅ yn + 1 a+d
Pentru a + d = 0 se obţine că şirul ( yn )n este constant egal cu zero, prin urmare şi
şirul ( xn )n este constant egal cu ρ .
y0
În cazul a + d ≠ 0 vom demonstra prin inducţie ca yn = , n∈` .
n ⋅ α ⋅ y0 + 1
Pentru n = 1 afirmaţia este verificată. Presupunem afirmaţia adevărată pentru numărul
natural n . Atunci:
y0
yn n ⋅ α ⋅ y0 + 1 y0
yn +1 = = =
+ 1 ( n + 1) ⋅ α ⋅ y0 + 1
α ⋅ yn + 1 n ⋅ α ⋅ y0
n ⋅ α ⋅ y0 + 1
În concluzie, prin principiul inducţiei matematice complete, afirmaţia este
adevărată pentru toate numerele n naturale. Reunind cele două concluzii putem afirma că
are loc (0.17).
3. Dacă ∆ < 0 ecuaţia caracteristica (0.15) are rădăcini complex conjugate
r1 , r2 ∈ ^ − \, r1 = r2 . Definim şirul ( yn )n prin relaţia:
xn − r1
yn = , n∈`
xn − r2
Procedând ca la primul punct al demonstraţiei deducem că:
c ⋅ r2 + d c⋅r + d c⋅r + d
yn +1 = ⋅ yn , ⇒ yn +1 = 1 ⋅ yn ⇒ yn +1 = 1 ⋅ yn , n ∈ `
c ⋅ r1 + d c ⋅ r1 + d c ⋅ r1 + d
Notând cu:
c⋅r + d
z= 1 ⇒ z ∈ ^, z = 1 ⇒ ∃θ ∈ [ 0, 2π ) , z = cos θ + i sin θ , θ = arg z .
c ⋅ r1 + d
Observăm că şirul ( yn )n este o progresie geometrică cu raţia z . Prin urmare:
yn = z n ⋅ y0 ⇒ yn = ( cos nθ + i sin nθ ) ⋅ y0 , n ∈ `
Revenind la şirul ( xn )n conchidem că:
 x0 ⋅ ⎡⎣( cos nθ + i sin nθ ) ⋅ r2 − r1 ⎤⎦ − r1 ⋅ r2 ⋅ ( cos nθ + i sin nθ − 1)
xn = ⇒
x0 ⋅ ( cos nθ + i sin nθ − 1) − ( cos nθ + i sin nθ ) ⋅ r1 + r2

x0 ⋅
( cos nθ + i sin nθ ) ⋅ r2 − r1 − r ⋅ r
cos nθ + i sin nθ − 1
1 2
xn = , n∈`
x0 −
( cos nθ + i sin nθ ) ⋅ r2 − r1
cos nθ + i sin nθ − 1
Notând cu:
w=
( cos nθ + i sin nθ ) ⋅ r2 − r1 ⇒ w = w ⇒ w ∈ \
cos nθ + i sin nθ − 1
După câteva calcule algebrice elementare deducem că:
nθ r +r r −r n ⋅θ a−d −∆ n ⋅θ
w = Re r1 + Im r1 ⋅ ctg ⇒ w = 1 1 + 1 1 ⋅ ctg ⇒w= + ⋅ ctg
2 2 2⋅i 2 2⋅c 2⋅c 2
Înlocuim în expresia termnului general al şirului ( xn )n şi obţinem:
⎛ n ⋅θ ⎞
x0 ⋅ ⎜ a − d + −∆ ⋅ ctg ⎟ + 2⋅b
xn = ⎝ 2 ⎠
, n∈`
⎛ n ⋅θ ⎞
2 ⋅ x0 − ⎜ a − d + −∆ ⋅ ctg ⎟
⎝ 2 ⎠
În ultima expresie
c⋅r + d
θ = arg z = arg 1
c ⋅ r1 + d
( )
= arg c ⋅ r1 + d − arg ( c ⋅ r1 + d ) = 2 ⋅ arg ( c ⋅ r1 + d ) ⇒

c ⋅ Im r1 −∆
θ = 2 ⋅ arg ( c ⋅ Re r1 + d − i ⋅ c ⋅ Im r1 ) = −2 ⋅ arctg = −2 ⋅ arctg ,a+d ≠ 0
c ⋅ Re r1 + d a+d
Pentru a + d = 0 ⇒ θ = −π
Expresia finală a termenului general al şirului ( xn )n este (0.18).█
Exemplu Să se studieze convergenţa şirului ( xn )n :
2 ⋅ xn + 1
x1 = 3, xn +1 = , n∈` .
xn + 2
Ecuaţia caracteristică asociată şirului ( xn )n este:
2 ⋅ r +1
r= ⇒ r1 = 1, r2 = −1, r1 ≠ r2 .
r+2
Suntem în cazul 1 al teoremei precedente. Termenul general al şirului ( xn )n este:
q n −1 ⋅ r2 ⋅ ( x1 − r1 ) − r1 ⋅ ( x1 − r2 ) c ⋅ r2 + d
xn = , n ∈ `, q = .
q ⋅ ( x1 − r1 ) − ( x1 − r2 )
n −1
c ⋅ r1 + d
Înlocuind valorile numerice, obţinem:
2
4 + n −1
xn = 3 , n ∈ `* .
2
4 − n −1
3
 Şirul ( xn )n este convergent şi lim xn = 1 .
n

Exemplu Să se studieze convergenţa şirului ( xn )n :

xn − 9
x1 = 10, xn +1 = , n ∈ `* .
xn + 1
Ecuaţia caracteristică asociată şirului ( xn )n este:
r −9
r=⇒ r1 = r2 = 3 ⋅ i
r +1
Suntem in cazul 3 al teoremei precedente, a + d = 2 ≠ 0 . Termenul general al
şirului ( xn )n este:
⎛ ⎛ −∆ ⎞ ⎞
x1 ⋅ ⎜ a − d − −∆ ⋅ ctg ⎜ ( n − 1) ⋅ arctg ⎟ ⎟⎟ + 2 ⋅ b
⎜ a + d
⎝ ⎝ ⎠⎠
xn = , n ∈ `*
⎛ ⎛ −∆ ⎞ ⎞
2 ⋅ x1 − ⎜ a − d − −∆ ⋅ ctg ⎜ ( n − 1) ⋅ arctg ⎟⎟
⎜ a + d ⎠ ⎟⎠
⎝ ⎝
Înlocuind valorile numerice, obţinem:
⎡ 3⎤
18 + 30 ⋅ ctg ⎢( n − 1) ⋅ arctg ⎥
xn = − ⎣ 2⎦
, n ∈ `*
⎡ 3⎤
20 + 3 ⋅ ctg ⎢( n − 1) ⋅ arctg ⎥
⎣ 2⎦
⎡ 3⎤
Cum lim ctg ⎢( n − 1) ⋅ arctg ⎥ nu există deducem că şirul ( xn )n nu este
n
⎣ 2⎦
convergent.
Exemplu Să se afle limita şirului ( xn )n cu termenul general dat de relaţia:
a ⋅ xn
xn +1 = , n ∈ `, a, b ∈ ], x0 ∈ \ .
1 + b ⋅ xn
Ecuaţia caracteristică asociată şirului ( xn )n este:
a⋅r a −1
r= ⇒ r1 = 0, r2 = ,b≠0
b ⋅ r +1 b
Pentru b = 0 şirul ( xn )n este o progresie geometrică cu raţia a . În acest caz
termenul general al şirului este: xn = a n ⋅ x0 , n ∈ ` .
Pentru b ≠ 0 distingem două cazuri:
• a ≠ 1 caz în care ne situam în primul punct al teoremei precedente. Conform
relaţiei (0.16) termenul general al şirului ( xn )n este:
a n ⋅ ( a − 1) ⋅ x0
xn = , n∈`
(a n
− 1) ⋅ b ⋅ x0 + a − 1
• a = 1 caz în care ne situăm în al doilea punct al teoremei precedente. Conform
relaţiei (0.17) termenul general al şirului ( xn )n este:
 x0
xn = , n∈`
1 + b ⋅ n ⋅ x0
În concluzie:
⎧
⎪
⎪ a n ⋅ x0 , b = 0
⎪⎪ a n ⋅ ( a − 1) ⋅ x
xn = ⎨ n 0
, b ≠ 0, a ≠ 1
⎪ ( a − 1) ⋅ b ⋅ x0 + a − 1
⎪ x0
⎪ , b ≠ 0, a = 1
⎪⎩ 1 + b ⋅ n ⋅ x0
Convergenţa şirului ( xn )n se stabileşte uşor şi
⎧ 0, a < 1, b ∈ \ sau a = 1, b ≠ 0
⎪
lim xn = ⎨ a − 1
n
⎪ b b ≠ 0, a > 1
⎩
Aplicaţie Să considerăm şirurile ( xn )n , ( yn )n ⊂ \ definite prin recurenţele:
⎧ xn +1 = a ⋅ xn + b ⋅ yn
⎨ , n ∈ `, a, b, d , x0 ∈ \, c, y0 ∈ \*
y
⎩ n +1 = c ⋅ xn + d ⋅ y n

x a ⋅ zn + b x
Notând cu zn = n , n ∈ ` deducem zn +1 = , n ∈ ` , z0 = 0 ∈ \
yn c ⋅ zn + d y0
plasându-ne astfel în ipotezele teoremei anterioare. După ce determinăm temenul
general al şirului ( zn )n revenim la recurenţele iniţiale şi deducem succesiv:
n −1
yn +1 = ( c ⋅ zn + d ) ⋅ yn ⇒ yn = y0 ⋅ ∏ ( c ⋅ zk + d ) si xn = yn ⋅ zn , n ∈ `
k =0

determinând în felul acesta termenul general al şirurilor ( xn )n , ( yn )n ⊂ \ .

Observaţie 2.12 În continuare vom studia cazul şirurilor recurente de ordinul
întâi, definite printr-o funcţie Lipschitziana
xn +1 = f ( xn ) , n ∈ `, x0 ∈ \, f : I ⊆ \ → \ ,
adică I este un interval real şi funcţia f are proprietatea:
∃M > 0, ∀x, y ∈ I , f ( x ) − f ( y ) < M ⋅ x − y .
Deoarece şirul ( xn )n trebuie să fie bine definit va trebui ca J = Im f ⊆ I . Prin
urmare, vom considera funcţia Lipschitziana f : I = [ a, b] → J = [ c, d ] ⊆ [ a, b] pentru
care 0 < M < 1 , adică funcţia f este o contracţie a intervalului I . Se cunoaste că dacă
funcţia f este o contracţie a intervalului real I , atunci funcţia f are un unic punct fix,
adică ecuaţia f ( u ) = u admite soluţie unică pe intervalul I . (teorema de punct fix a lui
Banach) Teorema 2.17 Fie şirul ( xn )n , definit de recurenţa:
xn +1 = f ( xn ) , n ∈ `, x0 ∈ \, f : [ a , b ] → [ c, d ] ⊆ [ a , b ]
cu proprietatea ca funcţia f este o contracţie a intervalului [ a, b] , atunci:
• ecuaţia f ( u ) = u are o unică soluţie pe intervalul [ a, b]
• şirul ( xn )n este convergent şi limita sa este soluţia unică a ecuaţiei f ( u ) = u .
Demonstraţie
Admitem cunoscut faptul că dacă funcţia f este o contracţie a intervalului real
I , atunci funcţia f are cel puţin un punct fix. Vom demostra mai întâi câ ecuaţia
f ( u ) = u are soluţie unică pe intervalul [ a, b] , aceasta fiind x ∈ [ a, b] . Să presupunem
prin absurd că mai există o soluţie
y ∈ [ a, b ] , y ≠ x ,
atunci:
x − y = f (x)− f ( y) < M ⋅ x − y ⇒ M >1
în contradicţie cu 0 < M < 1 . Prin urmare ecuaţia f ( u ) = u are soluţie unică pe intervalul
[ a, b] . În continuare vom demonstra că şirul ( xn )n este convergent către x ∈ [ a, b] .
xn +1 − x = f ( xn ) − f ( x ) < M ⋅ xn − x ⇒ xn − x < M n ⋅ x0 − x , n ∈ `
Cum lim M n ⋅ x0 − x = 0 deducem prin criteriul majorării că şirul
n
( xn )n este
convergent şi lim xn = x .█
n

Observaţia 2.13 Se cunoaşte că funcţia f derivabilă cu derivata mărginită pe

intervalul I mărginit, adică
∃M > 0, f ' ( x ) ≤ M < 1, ∀x ∈ I ⊆ \ ,
este o contracţie a intervalului I .
Exemplu Să se studieze convergenţa şirului ( xn )n dat prin recurenţa:
1
xn +1 = 1 + xn − ⋅ xn2 , n ∈ `* , x1 ∈ [1, 2]
2
1
Consider funcţia f : [1, 2] → \, f ( x) = 1 + x − ⋅ x 2 . Este o funcţie de gradul doi
2
⎛ 3⎞
al cărei grafic este o parabolă ce are vârful în punctul ⎜1, ⎟ . Pe intervalul [1, 2]
⎝ 2⎠
funcţia f este descrescătoare, prin urmare:
3 ⎡ 3⎤
1 = f ( 2 ) ≤ f ( x ) ≤ f (1) = , x ∈ [1, 2] ⇒ Im f = ⎢1, ⎥
2 x∈[1,2]
⎣ 2⎦
În virtutea celor de mai sus, putem afirma că şirul ( xn )n este bine definit, mai
3
mult că 1 ≤ xn ≤ , n ≥ 2, n ∈ ` . Putem deci considera restricţia funcţiei f la
2
⎡ 3⎤
intervalul ⎢1, ⎥ şi reformulăm problema astfel:
⎣ 2⎦
 ⎡ 3⎤ ⎡ 3⎤ 1
xn +1 = f ( xn ) , n ∈ `, n ≥ 2, x2 ∈ ⎢1, ⎥ , f : ⎢1, ⎥ → \, f ( x ) = 1 + x − ⋅ x 2
⎣ 2⎦ ⎣ 2⎦ 2
Verificăm ipotezele teoremei anterioare:
⎡ 3⎤
• este clar că restricţia funcţiei f la intervalul ⎢1, ⎥ este o contracţie:
⎣ 2⎦
⎡1 ⎤ 1 ⎡ 3⎤
f ( x ) − f ( y ) = x − y ⋅ ⎢ ⋅ ( x + y ) − 1⎥ ≤ ⋅ x − y , ∀x, y ∈ ⎢1, ⎥
⎣2 ⎦ 2 ⎣ 2⎦
⎡ 3⎤
• ecuaţia f ( u ) = u are o soluţie pe intervalul ⎢1, ⎥ , aceasta fiind x = 2 .
⎣ 2⎦
Suntem in ipotezele teoremei anterioare. În concluzie şirul ( xn )n este convergent
şi
lim xn = x = 2 .
n
 CAPITOLUL 3

SERII NUMERICE

3.1 Generalităţi
Definiţia 3.1 Fie şirul ( xn )n ⊂ ^ şi corespunzător acestuia se
n
formează şirul ( Sn )n cu termenul general S n = ∑ xk . Şirul ( Sn )n se
k =1
numeşte şirul sumelor parţiale asociat şirului ( xn )n . Cuplul format din
∞
şirurile ( xn )n şi ( Sn )n se numeşte serie de termen general xn iar ∑ xk se
k =1
numeşte seria asociată şirului ( xn )n .
Dacă şirul ( Sn )n este convergent şi există S ∈^ astfel încât
∞
S = lim Sn atunci spunem că seria
n
∑ xk este convergentă. Numărul S se
k =1
∞
numeşte suma seriei şi scriem S = ∑ xk . Dacă limita şirului ( Sn )n nu există
k =1
sau nu este finită spunem că seria diverge.
Definiţia 3.2 Fie seria ∑
xk o serie numerică. Spunem că seria
k ≥1
Rn = ∑ xk . este restul de ordinul n al seriei iniţiale.
k ≥ n +1

3.2 Proprietăţi generale ale seriilor convergente

Ţinând seama de definiţia seriilor convergente se obţin cu uşurinţă
următoarele proprietăţi
Teorema Dacă unei serii i se adaugă sau i se suprimă un număr finit
de termeni, atunci natura ei nu se schimbă.
 Observaţie În cazul când seria este convergentă suma acesteia se
modifică şi anume, adăugând suma finită a termenilor ce se adaugă.
Formulaţi rezultatul pentru cazul când se suprimă un număr finit de termeni.
Teorema Seria ∑
xn este convergentă dacă şi numai dacă restul de
n ≥1
ordinul n este o serie convergentă, în plus lim Rn = 0 .
n →∞

Propoziţia Dacă seria numerică ∑ xn este convergentă, atunci

n ≥1
termenul general al seriei este convergent la zero, adică lim xn = 0 .
n →∞

Consecinţă Contrara reciprocei este adevărată, adică dacă pentru seria

numerică ∑
xn , şirul ( xn )n nu converge sau converge dar nu converge la
n ≥1
zero, atunci seria este divergentă.
Observaţie Condiţia lim xn = 0 este necesară nu şi suficientă pentru
n →∞

convergenţa seriei după cum se poate vedea lesne analizând exemplul

1
∑
1
următor, al seriei armonice care este divergentă deşi lim xn = lim = 0 .
n ≥1
n n →∞ n →∞ n

1
Exemplu Seria ∑ n numită seria armonică, întrucât termnul general
n ≥1
xn al seriei este media armonică a numerelor xn −1 , xn +1 , este divergentă.
Să considerăm şirul sumelor parţiale
1 1
Sn = 1 + + ... +
2 n
şi să arătăm că nu este şir Cauchy1, adică că nu este convergent.
Fie n ∈ `* , p ≥ n . Avem
1 1 1 p 1
Sn+ p − Sn = + + ... + > > .
n +1 n + 2 n+ p n+ p 2
1
Prin urmare, există ε = aşa încât pentru orice n ∈ ` , există p ∈ `
2
1
astfel ca Sn+ p − Sn > ε = , fapt ce asigură că şirul ( Sn )n nu este şir Cauchy.
2
Exemplu Seria ∑ ( −1) este divergentă deoarece lim ( −1) nu există.
n n

n→∞
n≥1

1 Augustin Louis Cauchy, 1789-1857, matematician francez

 Teorema Dacă seria ∑ an converge, având suma A iar seria ∑ bn
n ≥1 n ≥1
converge având suma B, atunci seria ∑ ( α ⋅ an + β ⋅ bn ), α, β∈ \ converge
n ≥1
şi are suma α ⋅ A ± β ⋅ B .
Observaţia Dacă seriile ∑ an şi ∑ bn sunt divergente, atunci este
n ≥1 n ≥1
posibil ca seria ∑ ( α ⋅ an + β ⋅ bn ), α, β∈ \ să fie convergentă, după cum
n ≥1
se poate vedea din următorul exemplu
Exemplu Seriile ∑ ( −1) ∑ ( −1)
n −1 n
şi sunt divergente, însă seria
n ≥1 n≥1

∑ ⎣⎡( −1) + ( −1) ⎤ este convergentă.

n −1 n

n ≥1
⎦
Propoziţia 1 Dacă seria ∑ xn este convergentă atunci şirul sumelor
n ≥1
parţiale este mărginit (reciproca nu este adevărată, de exemplu seria
∑ ( −1) ).
n −1

n ≥1

Teorema 1 (criteriul lui Cauchy)

O serie ∑
xn este convergentă dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 ,
n ≥1
există un număr natural nε ∈ ` astfel încât pentru orice n > m ≥ nε să avem:
xm +1 + xm + 2 + ... + xn < ε .
Demonstraţie Fie Sn = x1 + x2 + ... + xn . Cum seria numerică ∑ xn
n ≥1
converge dacă şirul sumelor parţiale ( Sn )n este convergent, iar şirul ( Sn )n
este convergent dacă şi numai dacă este şir fundamental, rezultă că seria
numerică ∑
xn este convergentă dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0
n ≥1
există un număr natural nε ∈ ` aşa ca pentru orice numere naturale
n > m ≥ nε are loc Sn − Sm = xm +1 + xm+ 2 + ... + xn < ε .
Teorema Dacă într-o serie convergentă se asociază termenii seriei în
grupuri finite, cu păstrarea ordinii, atunci se obţine o serie convergentă şi cu
aceeaşi sumă.
 Demonstraţie Fie seria convergentă ∑ xn şi şirul sumelor parţiale cu
n ≥1
termenul general Sn = x1 + x2 + ... + xn şi lim Sn = S . Fie seria
n →∞

(x + x
1 2 ) ( ) ( )
+ ... + xn1 + xn1 +1 + xn1 + 2 + ... + xn2 + ... + xnk −1 +1 + xnk −1 + 2 + ... + xnk + ...
obţinută din prima serie prin asocierea termenilor seriei în grupe finite, cu
păstrarea ordinii termenilor. Dacă notăm cu
ai = xni−1 +1 + xni−1 + 2 + ... + xni
termenul general al seriei obţinute iar cu
An = a1 + a2 + ... + an ,
atunci observăm că
( ) ( ) (
Ak = x1 + x2 + ... + xn1 + xn1 +1 + xn1 + 2 + ... + xn2 + ... + xnk −1 +1 + xnk −1 + 2 + ... + xnk = S nk ,)
adică şirul (Tk )k este un subşir al şirului convergent ( Sn )n . Prin urmare, şirul
(Tk )k este convergent şi are aceeaşi limită, adică lim Sn = S = lim Tk . n →∞ k →∞

Observaţia Prin asocierea termenilor unei serii divergente în grupe

finite, cu păstrarea ordinii, se pot obţine serii convergente. Spre exemplu,
dacă se consideră seria ∑ ( −1) şi seria
n

n≥1

( −1 + 1) + ( −1 + 1) + ... + ( −1 + 1) + ...
obţinută prin asocierea termenilor în grupe de câte doi termeni observăm că
seria obţinută este convergentă şi are suma zero.
De asemenea, dacă avem o serie convergentă ai cărei termeni sunt
sume finite, prin desfacerea parantezelor se poate obţine o serie divergentă.

3.3 Serii cu termeni pozitivi

Dacă seria ∑ xn are termenii pozitivi, se constată cu uşurinţă că şirul
n ≥1
sumelor parţiale ( Sn )n este crescător. Ţinând seama de teorema de
convergenţă a şirurilor monotone, rezultă că, în acest caz, condiţia ca şirul
( Sn )n să fie majorat este nu numai necesară ci şi suficientă pentru
convergenţa seriei.
Propoziţia 2 Seria ∑
xn cu termeni pozitivi este convergentă dacă şi
n ≥1
numai dacă şirul sumelor parţiale mărginit.
Observaţia Contrara teoremei este adevărată, adică seria este
divergentă dacă şi numai dacă şirul sumelor parţiale este nemărginit.
 Acest rezultat ne permite să obţinem cu uşurinţă rezultate deosebite
privind convergenţa seriilor cu termeni pozitivi.
Propoziţia 4 (primul criteriu de comparaţie)
Dacă seriile cu termeni pozitivi un şi ∑
vn au proprietatea: ∑
n ≥1 n ≥1
∃ n0 ∈ ` astfel încât un ≤ vn , ∀ n ≥ n0 ,
şi dacă
(i) seria ∑ vn este convergentă, atunci şi seria ∑ un este convergentă,
n ≥1 n ≥1
(ii) seria ∑ un este divergentă, atunci şi seria ∑ vn este divergentă.
n ≥1 n ≥1
1
Exemplu Seria ∑ nα , α < 1 este divergentă. În adevăr, în acest caz
n ≥1

1 1
> , ∀n ≥ 1
nα n
1
şi cum seria armonică este divergentă rezultă că seria ∑ nα , α < 1
n ≥1
este
divergentă, pentru orice α < 1 .
Propoziţia 5 (al doilea criteriu de comparaţie)
Dacă seriile cu termeni strict pozitivi, un şi vn au proprietatea: ∑ ∑
n ≥1 n ≥1
un +1 vn +1
∃ n0 ∈ ` astfel încât ≤ , ∀ n ≥ n0 ,
un vn
şi dacă
(i) seria ∑ vn este convergentă, atunci şi seria ∑ un este convergentă,
n ≥1 n ≥1
(ii) seria ∑ un este divergentă, atunci şi seria ∑ vn este divergentă.
n ≥1 n ≥1
1
Exemplu Seria ∑n n ≥1
2
este convergentă. În adevăr, în acest caz
1 1
( n + 1) ( n + 1) ⋅ ( n + 2 ) , ∀n ≥ 1
2

≤
1 1
n2 n ⋅ ( n + 1)
1 1
şi cum seria ∑ n ⋅ ( n + 1)
n ≥1
este convergentă rezultă că seria ∑n
n ≥1
2
este

convergentă.
 Propoziţia 5 (criteriu de comparaţie la limită)
Fie seriile cu termeni strict pozitivi, un şi ∑ ∑ vn . Dacă există
n ≥1 n ≥1
u
lim n = λ ∈ [ 0, ∞ ) , atunci seriile au aceeaşi natură,
n →∞ v
n

u
Demonstraţie Dacă există lim n = λ ∈ [ 0, ∞ ) , atunci pentru orice ε > 0 ,
n →∞ v
n

există n ( ε ) ∈ ` aşa ca pentru orice n ≥ n ( ε ) să aibă loc

un
λ −ε < < λ +ε .
vn
λ
Dacă λ > 0 , atunci pentru ε = şi pentru orice n ≥ n ( ε ) are loc
2
λ un 3
≤ ≤ ⋅λ ,
2 vn 2
de unde prin aplicarea primului criteriu de comparaţie rezultă afirmaţia din
teoremă.
Dacă λ = 0 atunci pentru orice ε > 0 şi orice n ≥ n ( ε ) rezultă
un
0≤ ≤ ε ⇒ un ≤ ε ⋅ vn
vn
de unde prin aplicarea din nou a primului criteriu de comparaţie deducem
afirmaţia din teoremă.
un v
Observaţia Dacă există lim = ∞ , atunci există lim n = 0 şi prin
n →∞ vn n →∞ u
n

criteriu precedent seriile cu termeni pozitivi ∑ un şi ∑ vn au aceeaşi

n ≥1 n ≥1
natură.
1
Observaţia În particular, dacă vn = , atunci obţinem criteriul de
nα
comparaţie la limită cu seria armonică generalizată (Riemann2). Fie
lim nα ⋅ un = l . Dacă
n →∞

• α > 1 şi l ∈ \ , atunci seria ∑ un este convergentă,

n ≥1
• α ≤ 1 şi l > 0 , atunci seria ∑ un este divergentă.
n ≥1

2 Georg Friedrich Bernhard Riemann, 1826-1866, mathematician german

 1
1 arcsin
Exemplu Seria ∑ arcsin n este divergentă deoarece lim
n →∞ 1
n =1
n ≥1
n
iar seria armonică este divergentă.
Teorema (criteriul logaritmic) Fie ( xn )n ⊂ \ + un şir de numere
− ln xn
pozitive şi există lim = l . Dacă
n →∞ ln n
• l > 1 , atunci seria ∑ xn este convergentă,
n ≥1
• l < 1 , atunci seria ∑ xn este divergentă.
n ≥1
Teorema 2 (condensării - Cauchy) Fie ( xn )n ⊂ \ + un şir de numere
pozitive şi descrescător. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) Seria ∑ xn este convergentă,
n ≥1
(ii) Seria ∑ 2n ⋅ x2 n este convergentă.
n ≥1
Demonstraţie
Pentru orice număr n ∈ `∗ , ∃ k = kn ∈ ` astfel încât 2k ≤ n ≤ 2k +1 −1 .
Fie şirurile ( sn )n , ( tk )k ⊂ \ definite prin
n k kn
sn = ∑ xk , tk := ∑ 2 m
⋅ x2m = ∑ 2m ⋅ x2 m = tkn .
k =1 m=0 m =0
Din monotonia lui ( xn )n şi cum n ≤ 2 k +1
−1⇒
sn = x1 + x2 + ... + xn ≤ x1 + x2 + ... + x2k +1 −1 =

(
= x1 + ( x2 + x3 ) + ( x4 + x5 + x6 + x7 ) + ... + x2k + x2k +1 + ... + x2k +1 −1 ≤ )
≤ x1 + 2 ⋅ x2 + 22 ⋅ x22 + ... + 2k ⋅ x2k = tk
(1 )
k
Similar, cum 2 ≤ n , obţinem
 sn = x1 + x2 + ... + xn ≥ x1 + x2 + ... + x2k =
= x1 + x2 + ( x3 + x4 ) + ( x5 + x6 + x7 + x8 ) + ... +

( )
+ ... + x2k −1 +1 + x2k −1 + 2 + ... + x2k ≥ (2 )

≥ x1 + x2 + 2 ⋅ x22 + 22 ⋅ x23 + ... + 2k −1 ⋅ x2k

=
1
2
1
( 1 1
) 1
x1 + x1 + 2 ⋅ x2 + 22 ⋅ x22 + ... + 2k ⋅ x2k = x1 + tk ≥ tk
2 2 2 2
Observăm că şirurile ( sn )n şi ( tk )k de numere reale pozitive sunt
şiruri crescătoare. Pentru a fi convergente rămâne să demonstrăm că sunt
mărginite.
( 2)
(i) ⇒ ( sn )n convergent ⇒ ( sn )n mărginit ⇒ ( tk )k mărginit ⇒ (ii) şi
(1)
(ii) ⇒ ( tk )k convergent ⇒ ( tk ) mărginit ⇒ ( sn )n mărginit ⇒ (i).
Exemplul 1 Vom arăta folosind criteriu condensării că seria
1
armonică generalizată
n α ∑
este convergentă dacă şi numai dacă α > 1 .
n ≥1
1
Într-adevăr, din criteriul condensării, seria
n α ∑
este convergentă
n ≥1
n
1 ⎛ 1 ⎞
dacă şi numai dacă seria geometrică ∑2 n
= ∑ ⎜ α−1 ⎟ este
n ≥1 (2 )
n α
n ≥1 ⎝ 2 ⎠
convergentă, adică dacă şi numai dacă α > 1 .
Teorema 5 (d’Alembert3)(Criteriul raportului) Fie şirul ( xn )n ⊂ ^ .
xn +1 x
(a) Dacă ∃ lim sup
m →∞ n ≥ m xn
= lim n +1 < 1 , atunci seria
n →∞ xn
∑ xn este
n ≥1
absolut convergentă.
xn +1 x
(b) Dacă ∃ lim inf
m →∞ n ≥ m xn
= lim n +1 > 1, atunci seria
n xn ∑ xn este
n ≥1
divergentă.
Demonstraţie

3
Jean Le Rond d'Alembert, 1717-1783, matematician francez
 xn +1 x
(a) Presupunem că: L = lim = inf sup k +1 < 1 şi ∃ a > 0 astfel
n →∞ xn n ≥1 k ≥ n xk

xk +1
încât L < a < 1 . Notând zn = sup ⇒ inf zn < a < 1 . Deoarece inf zn este
k ≥n xk n ≥1 n ≥1

cel mai mare minorant pentru şirul ( zn )n rezultă că a nu este minorant

pentru şirul ( zn )n . Prin urmare există n0 ∈ ` astfel încât zn0 < a , adică
xk +1 x
⇒ ≤ sup k +1 = zn0 < a , ∀ k ≥ n0 ,
xk k ≥ n0 xk

În consecinţă xk +1 < a ⋅ xk , ∀ k ≥ n0 , adică xm < c ⋅ a m , ∀ m ≥ n0 + 1

xn0
unde c =
a n0
. Cum 0 < a < 1 seria geometrică ∑ an este convergentă, din
n ≥1
primul criteriu de comparaţie deducem că seria ∑ xn este absolut
n ≥1
convergentă.
xn +1 x
(b) Să presupunem că 1 < lim = supinf k +1 .
n xn n ≥1 k ≥ n xk

xk +1
Notând cu bn = inf rezultă că 1 < sup bn , adică 1 nu este
k ≥n xk n ≥1
majorant pentru şirul ( bn )n . Prin urmare există n0 ∈ ` cu proprietatea că
xk +1 xk +1
1 ≤ bn0 = inf < , ∀ k ≥ n0 , deci xn +1 > xn > 0 , ∀ n ≥ n0 , adică
k ≥ n0 xk xk
şirul ( xn )n este monoton crescător pozitiv deci nu converge la zero, adică
seria ∑ xn diverge.
n ≥1
⎛ x ⎞
Consecinţa 1 Dacă ( xn )n ⊂ ^ are proprietatea că şirul ⎜ n +1 ⎟ este
⎝ xn ⎠ n
convergent şi
⎧< 1, atunci
xn +1 ⎪⎪
∑
xn este absolut convergentă
n ≥1
lim =⎨ .
n →∞ xn
⎪
⎪⎩
> 1, atunci xn este ∑
divergentă
n ≥1
 De remarcat că acest criteriu nu precizează nimic despre natura seriei
x
∑ xn în situaţia când lim n +1 = 1 .
n →∞ xn
n ≥1
Exerciţiu
(i) Să se studieze convergenţa absolută a seriei
∑ xn = 1 + a + a ⋅ b + a 2 ⋅ b + a 2 ⋅ b 2 + a3 ⋅ b 2 + a3 ⋅ b3 + ... ,
n
0 < a < b < 1.
a a2
(ii) Să se arate că pentru a > 2 seria ∑ xn = 1 + + a +
2 2
+ a 2 + ...
n
este divergentă.
Teorema 6 (Cauchy – Hadamard4) (Criteriul radicalului)
Fie ( xn )n ⊂ ^ şi L = lim sup n xn = lim n xn .
m →∞ m ≥ n n →∞

(a) Dacă L < 1 , atunci seria ∑ xn este absolut convergentă.

n ≥1
(b) Dacă L > 1 , atunci seria ∑ xn este divergentă.
n ≥1
Demonstraţie
(a) Dacă L < 1 atunci există r > 0 astfel încât L < r < 1 , adică
inf sup k xk = L < r şi dacă notăm cu zn = sup k xk , obţinem inf zn < r .
n ≥1 k ≥ n k ≥n n ≥1
Prin urmare r este mai mare decât cel mai mare minorant al şirului ( zn )n ,
deci r nu este minorant pentru şirul ( zn )n . Prin urmare există n0 ∈ ` astfel
încât zn0 < r , deci
k zk ≤ sup k xk = zn0 < r , ∀ k ≥ n0 , adică
k ≥ n0

xk < r k , ∀ k ≥ n0 .
∑ r n este convergentă şi din primul
Cum 0 < r < 1 , seria geometrică
n ≥1
criteriu de comparaţie deducem că seria ∑ xn este absolut convergentă.
n ≥1

4
Jacques Salomon Hadamard, 1865-1963, matematician francez
 (b) Dacă L > 1 ⇒ 1 < L = inf zn ≤ zn = sup k xk , ∀ n ≥ 1 , adică 1 este
n ≥1 k ≥n
mai mic decât cel mai mic majorant al şirului ( zn )n , deci 1 nu este majorant
pentru şirul ( zn ) n . Prin urmare există n ∈ ` astfel ca zn = sup k xk > 1
k ≥n
există kn ≥ n astfel ca, adică xkn > 1 , adică şirul ( xn )n nu converge la zero
şi în consecinţă seria ∑ xn este divergentă.
n ≥1

Consecinţa 1 Dacă şirul ( xn )n ⊂ ^ are proprietatea că şirul ( n xn ) k

este convergent şi
⎧< 1, atunci
⎪⎪
∑ xn este absolut convergentă
n ≥1
lim n xn = ⎨ .
n →∞
⎪
⎪⎩
> 1, atunci ∑ xn este divergentă
n ≥1
De remarcat că nici acest criteriu nu precizează nimic despre natura
seriei∑ xn în situaţia când lim n xn = 1 .
n →∞
n ≥1
Observaţia Se cunoaşte că
x xn +1
lim n +1 ≤ lim n xn ≤ lim n x
n
≤ lim
n →∞ x n →∞ n →∞ n →∞
xn
n

ceea ce arată că criteriul radicalului este mai tare decât criteriul raportului,
deoarece ori de câte ori putem decide natura unei serii prin criteriul
raportului vom putea decide natura seriei şi prin criteriul radicalului, dar
există situaţii în care natura unei serii se poate preciza cu criteriul rădăcinii
dar nu se poate preciza cu criteriul raportului. Exemplificăm această
afirmaţie prin
Exemplul Fie seria numerică de termen general
⎧1
⎪⎪ 2n , n = 2⋅k
xn = ⎨
⎪ 1 , n = 2 ⋅ k +1
⎪⎩ 3n
1
Observăm că lim n xn = < 1 şi conform criteriului radicalului, seria
n →∞
2
este convergentă. Pe de altă parte, se constată că
 xn +1 x2⋅k 32⋅k −1
lim = lim = lim =∞
n →∞
xn k →∞
x2⋅k −1 k →∞ 22⋅k
iar
xn +1 x2⋅k +1 22⋅k
lim = lim = lim 2⋅k +1 = 0 ,
n →∞ x k →∞ x 3
n 2⋅k

adică
xn+1 xn +1
lim = 0 < 1 < ∞ = lim
n →∞ x n →∞
xn
n

Prin urmare, criteriul raportului nu dă nici un fel de informaţii despre

natura seriei, în timp ce criteriul radicalului permite precizarea naturii seriei.
Observaţia Dacă criteriul radicalului nu poate da informaţii despre
natura seriei, nici criteriul raportului nu poate preciza natura seriei. Astfel
xn +1
dacă lnim = 1 , atunci lim n xn = 1 şi nici criteriul raportului nici cel al
→∞
xn n →∞

radicalului nu poate preciza natura seriei.

n
Exemplul Fie seria ∑ . Observăm că
n ≥1 2 ⋅ n − 1
2

xn+1 n +1 2 ⋅ n2 − 1
lim = lim ⋅ = 1.
2 ⋅ ( n + 1) − 1
2
n →∞
xn n →∞
n
Prin urmare, nici criteriul raportului nici cel al rădăcinii nu ne permite
să precizăm natura seriei. Apelând la un criteriu de comparaţie, constatăm că
n
1
lim 2 ⋅ n − 1 = . Astfel am arătat că seria dată are aceeaşi natură cu seria
2

n →∞ 1 2
n
armonică, adică este divergentă.
Teorema 7 (Criteriul Kummer5) Fie şirul ( xn )n ⊂ \*+ .
(a) Dacă există şirul ( an )n ⊂ \∗+ , constanta ρ > 0 şi numărul natural
n0 ∈ ` astfel încât pentru orice n ≥ n0
x
an ⋅ n − an +1 ≥ ρ ,
xn +1

5
Ernst Eduard Kummer, 1810-1893, matematician german
atunci seria ∑ xn este convergentă.
n ≥1
1
(b) Dacă ∃ ( an )n ⊂ \∗+ astfel încât seria ∑ an este divergentă şi
n
xn
∃ n0 ∈ ` astfel încât ∀ n ≥ n0 , an ⋅ − an +1 ≤ 0 ,
xn +1
atunci seria ∑ xn este divergentă.
n ≥1
Demonstraţie Fără a micşora generalitatea, consider n0 = 1.
x
(a) Din an n − an +1 ≥ ρ , ∀ n ≥ 1 rezultă
xn +1
ρ ⋅ xn +1 ≤ an ⋅ xn − an +1 ⋅ xn +1 , ∀ n ≥ 1 .
Însumând după n deducem
ρ ⋅ Sn ≤ ( ρ + a1 ) ⋅ x1 − an ⋅ xn ≤ ( ρ + a1 ) ⋅ x1 ,
De unde obţinem că şirul ( Sn )n este mărginit şi fiind crescător, este
convergent, adică seria ∑ xn este convergentă.
n ≥1
xn a x
(b) Din an − an +1 ≤ 0 rezultă n +1 ≥ n şi prin al doilea criteriu
xn +1 an xn +1
de comparaţie seria ∑ xn este divergentă.
n ≥1
Observaţia Pentru diverse alegeri ale şirului ( an )n în teorema lui
Kummer se pot obţine criterii utile în practică. Astfel pentru an = 1 se
obţine criteriul raportului. Dacă an = n se obţine criteriul lui Raabe -
Duhamel iar pentru an = n ⋅ ln n se obţine criteriul lui Bertrand6.
Consecinţa 1 (Criteriul Raabe7-Duhamel8) Fie ( xn )n ⊂ \*+ .
⎛ x ⎞
(a) Dacă ∃ k > 1 şi n0 ∈ ` astfel ca n ⋅ ⎜ n − 1⎟ ≥ k , ∀ n ≥ n0 , atunci
⎝ xn +1 ⎠
seria ∑ xn este convergentă.
n ≥1

6 Joseph Louis François Bertrand, 1822-1900, matematician francez

7
Joachim Raabe, 1801-1872, matematician german
8
Jean Marie Constant Duhamel, 1797-1872, matematician francez
 ⎛ x ⎞
(b) ∃ n0 ∈ ` astfel încât n ⋅ ⎜ n − 1⎟ < 1 , ∀ n ≥ n0 , atunci seria
⎝ xn +1 ⎠
∑ xn
n ≥1
este divergentă.
Consecinţa 2 (Criteriul lui Bertrand9) Fie ( xn )n ⊂ \*+ şi
xn
Bn = n ⋅ ln n ⋅ − ( n + 1) ⋅ ln ( n + 1) , n ∈ `*
xn +1
Dacă:
(a) există lim Bn > 0 , atunci seria
n→∞
∑ xn este convergentă.
n ≥1
(b) există lim Bn < 0 , atunci seria ∑ xn este divergentă.
n →∞ n ≥1
1
Demonstraţie Seria ∑ n ⋅ ln n
n≥ 2
este divergentă. În adevăr, conform

2n 1
criteriului condensării ea are aceeaşi natură cu seria ∑ n =∑
n≥ 2 2 ⋅ ln 2 n ≥ 2 n ⋅ ln 2
n

care este divergentă. Folosind apoi criteriul Kummer cu an = n ⋅ ln n se

obţine concluzia din teoremă.
Un criteriu mai general decât criteriul lui Kummer este criteriul lui
Gauss.
Teorema 8 (Criteriul Gauss10)
Dacă şirul ( an )n ⊂ \*+ are proprietatea că există constantele reale
λ, µ, L, α ∈ \ , α > 0 şi şirul ( θn )n ⊂ \, cu θn ≤ L, ∀n ∈ ` , astfel ca
an µ θn
= λ + + 1+α , ∀ n∈` ,
an +1 n n
şi dacă
(a) λ > 1 sau dacă λ = 1 dar µ > 1, atunci ∑ an este convergentă;
n≥1
(b) λ < 1 sau dacă λ = 1 dar µ ≤ 1 , atunci ∑ an este divergentă.
n ≥1
Demonstraţie Dacă λ > 1 sau λ < 1 prin criteriul raportului afirmaţia
teoremei este clară. Pentru λ = 1 aplicăm criteriul lui Raabe - Duhamel. Are
loc

9
Joseph Louis François Bertrand, 1822-1900, matematician francez
10
Johann Carl Friedrich Gauss, 1777-1855, matematician german
 ⎛ a ⎞
lim n ⋅ ⎜ n − 1⎟ = µ .
n →∞ ⎝ an +1 ⎠
Dacă µ > 1 seria ∑ an este convergentă iar pentru µ < 1 seria este
n ≥1
divergentă. Mai rămâne să analizăm cazul µ = 1. În acest caz constatăm că
⎛ 1 θ ⎞ n ln n
Bn = n ⋅ ln n ⋅ ⎜ 1 + + 1+nα ⎟ − ( n + 1) ⋅ ln ( n + 1) = ( n + 1) ⋅ ln + θn ⋅ α .
⎝ n n ⎠ n +1 n
Însă
α α
ln n 2 ⋅ ln n 2 2 ⋅ n 2 2
0< α = < = α
n α ⋅n α
α ⋅n α
α ⋅n 2
ln n ln n
ceea ce antrenează că ∃lim = 0 . Deci lim θ = 0 . Pe de altă parte
n →∞
nα n →∞ n
nα
n
lim ( n + 1) ⋅ ln = −1 < 0 .
n →∞
n +1
Prin urmare lim Bn = −1 < 0 şi conform criteriului Bertrand seria
n →∞

∑ an este divergentă.
n ≥1
Exemplul Să se discute natura seriei numerice
α
⎡ a ⋅ ( a + r ) ⋅ ... ⋅ ( a + n ⋅ r − r ) ⎤
∑ ⎢
n ≥1 b ⋅ ( b + r ) ⋅ ... ⋅ ( b + n ⋅ r − r )
⎥ , a , b, r , α ∈ \ +
⎣ ⎦
Seria este cu termeni pozitivi. Pentru b ≥ a + r deducem că
α
⎡ a ⋅ ( a + r ) ⋅ ... ⋅ ( a + n ⋅ r − r ) ⎤ ⎛ a ⎞α
xn = ⎢ ⎥ ≤⎜ ⎟
⎣ b ⋅ ( b + r ) ⋅ ... ⋅ ( b + n ⋅ r − r ) ⎦ ⎝ a + n ⋅ r ⎠
şi condiţia necesară de convergenţă lim an = 0 este îndeplinită.
n →∞

Deoarece
α
x ⎛ a + n⋅r ⎞
lim n +1 = lim ⎜ ⎟ = 1,
n →∞
xn n→∞ ⎝ b + n ⋅ r ⎠
criteriul raportului nu dă nici o informaţie despre natura seriei.
Din
α
⎛ b⋅ z + r ⎞
⎛ xn ⎞ ⎡⎛ b + n ⋅ r ⎞α ⎤ ⎜ ⎟ −1 α
⎝ a⋅z +r ⎠
lim n ⋅ ⎜ − 1⎟ = lim n ⋅ ⎢⎜ ⎟ − 1⎥ = lim = ⋅ (b − a )
n →∞
x
⎝ n+1 ⎠
n →∞
⎣⎝ a + n ⋅ r ⎠ ⎦
z →0
z r
deducem următoarele
 α r
• dacă ⋅ (b − a ) < 1 ⇔ b < a + seria este convergentă,
r α
α r
• dacă ⋅ (b − a ) > 1 ⇔ b > a + seria este divergentă.
r α
r
Pentru b = a + vom folosi criteriul lui Gauss.
α
⎡ ⎛ r ⎞
α
⎤
α
⎢ ⎜ a + + n ⋅ r ⎟ ⎥
xn ⎛ b + n ⋅ r ⎞ 1 1 α
=⎜ ⎟ = 1 + + ⋅ ⎢ n 2
⋅ ⎜ ⎟ − n 2
− n ⎥
xn+1 ⎝ a + n ⋅ r ⎠ n n2 ⎢ ⎜ a + n ⋅ r ⎟ ⎥
⎢⎣ ⎝ ⎠ ⎥⎦
Dacă analizăm
α
⎡⎛ r⎞ ⎤
⎢⎜ a + α ⎟ ⋅ z + r ⎥
⎢⎝ ⎠ ⎥ −1− z
⎡⎛ r ⎞
α
⎤ ⎢ a ⋅ z + r ⎥
⎢ ⎜ a + + n⋅r ⎟ ⎥ ⎢ ⎥⎦
1
lim n 2 ⋅ ⎢⎜ α
⎟ − 1 − ⎥ = lim ⎣ =
n →∞
⎢⎜ a + n ⋅ r ⎟ n ⎥ z →0 z2
⎢⎣⎝ ⎠ ⎥⎦
α −1
⎡⎛ r⎞ ⎤
⎢ ⎜ a + ⎟ ⋅ z + r ⎥
r 2
⎝ α⎠
⎢ ⎥ −1
(a ⋅ z + r ) ⎢ a ⋅ z + r ⎥
2

⎢⎣ ⎥⎦ a α −1
= lim = − + <∞
z →0
2⋅ z r α
deducem că şi în acest caz seria este divergentă.
Exemplul Fie seria
α ⋅ (α + 1) ⋅ ... ⋅ (α + n − 1) β ⋅ ( β + 1) ⋅ ... ⋅ ( β + n − 1)
∑
n ≥1 n!
⋅
γ ⋅ ( γ + 1) ⋅ ... ⋅ ( γ + n − 1)
unde α , β , γ sunt numere reale pozitive nenule, numită seria
hipergeometrică.
Dacă aplicăm criteriul raportului, observăm că
xn +1 n 2 + (α + β ) ⋅ n + α ⋅ β
∃ lim = lim = 1,
n →∞
xn n→∞ n 2 + ( γ + 1) ⋅ n + γ
deci cu acest criteriu nu putem decide natura seriei. Observăm însă că
xn n 2 + ( γ + 1) ⋅ n + γ γ + 1 − α − β θn
= 2 =1+ + 2,
xn +1 n + (α + β ) ⋅ n + α ⋅ β n n
unde şirul
n3 ⋅ ⎡⎣γ − α ⋅ β − (α + β ) ⋅ ( γ + 1 − α − β ) ⎤⎦ − α ⋅ β ⋅ (γ + 1 − α − β ) ⋅ n 2
θn =
n ⋅ (n + α ) ⋅ (n + β )
este un şir convergent, deci mărginit. Aplicând criteriul lui Gauss, deducem
că seria este
• convergentă pentru γ + 1 − α − β > 1 ⇔ γ > α + β
• divergentă pentru γ + 1 − α − β ≤ 1 ⇔ γ ≤ α + β .
Teorema (criteriul integral - Cauchy) Fie funcţia f : ( 0, ∞ ) → [ 0, ∞ )
descrescătoare şi şirul
n
xn = ∫ f ( t ) dt .
1

Seria ∑ f (n)
n ≥1
este convergentă dacă şi numai dacă şirul ( xn )n este
convergent.
Teorema 9 (Criteriul Ermakov11)
Fie funcţia f : (1, +∞ ) → \ + monoton descrescătoare şi an = f ( n ) ,

n ∈ ` . Dacă ∃ x0 ≥ 1 cu proprietatea
( )
f ex ⋅ ex
≤ q > 1, ∀ x ≥ x0 , şi
f ( x)
x
• ∃ lim
x →∞ ∫
f ( t ) dt < ∞ , atunci seria
1
∑ an este convergentă;
n≥1
x
• lim f ( t ) dt nu există sau are valoare infinită, atunci seria
x →∞ ∫
1

∑ an este divergentă.
n ≥1
În general nu se poate calcula suma exactă a unei serii numerice
convergente. De aceea în cele mai multe cazuri se preferă să se determine o
aproximată a sumei seriilor cu termeni pozitivi.
Teorema Fie şirul ( xn )n ⊂ \ + şi seria numerică xn . Dacă există ∑
n ≥1
x
α ∈ [ 0,1) şi n0 ∈ ` astfel ca n +1 < α , ∀n ≥ n0 , atunci
xn
α
S − Sn < ⋅ xn ,
1−α

11 Vassili Petrovitch Ermakov, 1845-1922, matematician rus

unde S este suma seriei ∑ xn iar ( S ) n n este şirul sumelor parţiale.
n ≥1

3.4 Serii cu termeni arbitrari

Teorema 3 (criteriul Dirichlet12)
Dacă şirurile ( xn )n ⊂ ^ şi ( yn )n ⊂ \ + au proprietăţile:
n
(i) ∃ M > 0 astfel încât ∑ xm ≤ M , ∀ n ∈ ` ,
m =1
(ii) şirul ( yn )n este descrescător convergent la zero,
atunci seria ∑ xn ⋅ yn este convergentă.
n ≥1
Demonstraţie
n
Dacă sn = ∑ xk este şirul sumelor parţiale, atunci pentru m > n
k =1
avem:
m

∑ xk ⋅ yk = xn ⋅ yn + xn+1 ⋅ yn+1 + ... + xm ⋅ ym =

k =n

= yn ⋅ ( sn − sn −1 ) + yn +1 ⋅ ( sn +1 − sn ) + ... + ym ⋅ ( sm − sm −1 ) =
= − sn −1 ⋅ yn + sn ⋅ ( yn − yn +1 ) + ... + sm −1 ⋅ ( ym −1 − ym ) + sm ⋅ ym ≤
≤ sn −1 ⋅ yn + sn ⋅ yn − yn +1 + ... + sm −1 ⋅ ym −1 − ym + sm ⋅ ym ≤
≤ M ⋅ yn + M ⋅ ( yn − yn +1 ) + ... + M ⋅ ( ym −1 − ym ) + M ⋅ ym = 2 ⋅ M ⋅ yn
Cum lim yn = 0 rezultă concluzia teoremei.
n →∞
sin ( n ⋅ x )
∑ n , x ∈ \ . Observăm că seria ∑ sin ( n ⋅ x )
Exemplul Fie seria
n ≥1 n ≥1

are şirul sumelor parţiale {S ( x )} mărginit. În adevăr, dacă x ≠ 2 ⋅ k ⋅ π , k ∈ ] ,

n n

atunci
x ⎛ 1⎞
cos − cos ⎜ n + ⎟ ⋅ x
2 ⎝ 2⎠ 1
Sn ( x ) = sin x + sin ( 2 ⋅ x ) + ... + sin ( n ⋅ x ) = ≤ ,
x x
2 ⋅ sin sin
2 2

12
Johann Peter Gustav Lejeune Dirichlet, 1805-1859, matematician belgian
iar dacă x = 2 ⋅ k ⋅ π , k ∈ ] , atunci Sn ( x ) = 0 . Prin urmare în ambele cazuri, şirul
{Sn ( x )}n este mărginit.
1
Pe de altă parte, şirul yn =
este descrescător convergent la zero. Find
n
sin ( n ⋅ x )
îndeplinite condiţiile criteriului Dirichlet, rezultă că seria ∑ este
n ≥1 n
convergentă pentru orice x ∈ \ .
Consecinţa 1 (Criteriul Leibniz13)
Dacă şirul ( an )n ⊂ \ + este monoton descrescător şi convergent la
zero, atunci seria alternantă ∑ ( −1)n ⋅ an este convergentă.
n ≥1

În plus, suma seriei s are proprietatea 0 < ( −1) ⋅ ( s − sn ) < an +1 ,

n

n
∀ n ∈ ` , unde sn = ∑ ( −1)k ⋅ ak este şirul sumelor parţiale.
k =1
n

∑ ( −1)
k
Demonstraţie Se observă că ≤ 2 , ∀ n ∈ ` şi se aplică
k =0
criteriul lui Dirichlet.
În plus s2 < s4 < ... < s2 n < ... < s < ... < s2 n −1 < ... < s3 < s1 şi
0 < s − s2 n < s2 n +1 − s2 n = a2 n +1
⇒ 0 < ( −1) ⋅ ( s − sn ) < an +1 , ∀ n ∈ ` .
n
0 < s2 n +1 − s < s2 n +1 − s2 n = a2 n + 2
( −1)
n−1
1
Exemplul Seria ∑
n ≥1 n
este convergentă, întrucât şirul an =
n
este
descrescător convergent la zero, fiind astfel îndeplinite ipotezele criteriului
lui Leibniz. Mai mult criteriul lui Leibniz, ne asigură că modulul diferenţei
dintre suma seriei şi o sumă parţială oarecare nu poate depăsi modulul
primului termen care nu a fost considerat în suma parţială. Astfel dacă notăm
cu S suma seriei, atunci
⎛ 1 1 ( −1) ⎞
n −1
1
S n − S = ⎜ 1 − + − ... + ⎟−S ≤ , ∀n ∈ ` *
⎜ 2 3 n ⎟ n +1
⎝ ⎠
Prin urmare, în acest caz chiar dacă nu putem găsi valoarea exactă a
lui S ( S = ln 2 ) putem determina valoarea sa cu aproximaţie. Pentru a obţine

13
Gottfried Wilhelm von Leibniz, 1646-1716, matematician german
 1
valoarea sumei seriei cu eroarea de ε = 10−3 este necesar ca < ε ⇒ n = 1000
n +1
adică sunt necesari cel puţin primii 1000 de termeni din serie pentru a obţine
valoarea sumei seriei cu aproximaţia ε = 10−3 .
Teorema 4 (Criteriul Abel14)
Dacă şirurile ( xn )n ⊂ ^ şi ( yn )n ⊂ ^ au proprietăţile:
(i) ∃ M > 0 astfel încât xn ≤ M , ∀ n ∈ ` , ( ( xn )n este mărginit),
(ii) ( xn )n monoton,
(ii) seria ∑ yk este convergentă,
k ≥1
atunci seria ∑ xn ⋅ yn este convergentă.
n ≥1
Demonstraţie
Din (i) şi (ii) deducem că şirul ( xn )n este convergent şi fie lim xn = x .
n
Vom presupune, fără a micşora generalitatea, că şirul ( xn )n este monoton
descrescător ⇒ zn = xn − x este descrescător, convergent la zero. Cum seria
∑ yk este convergentă deducem că şirul sumelor sale parţiale este mărginit.
k ≥1
Aplicăm criteriul Dirichlet seriei ∑ yn ⋅ zn = ∑ yn ⋅ ( xn − x ) , rezultă că
n ≥1 n≥1
seria ∑ yn ⋅ z n este convergentă şi combinând cu (iii) deducem că seria
n≥1

∑ xn ⋅ yn este convergentă.
n ≥1

( −1)n +1
Exemplu Vom studia natura seriei ∑ 1+
1
folosind criteriile
n ≥1 n
n
Dirichlet şi Abel, astfel dacă rescriem seria dată în forma
( −1)n +1 = 1 ( −1)
n +1

∑ 1+
1 ∑ n
n
⋅
n
,
n ≥1 n n ≥1 N   

n xn yn

14
Niels Henrik Abel, 1802-1829, matematician norvegian
 1
unde atât seria ∑ yn cât şi şirul xn = n n sunt convergente (mărginite), mai
n ≥1
mult şirul ( xn )n este monoton crescător. Prin urmare seria este convergentă.

Definiţia 3 Spunem că seria ∑ xn este absolut convergentă dacă

n ≥1
seria modulelor ∑ xn este convergentă.
n ≥1
Spunem că seria ∑ xn este semiconvergentă dacă seria este
n ≥1
convergentă dar seria modulelor ∑ xn este divergentă.
n≥1
Spunem că seria ∑ xn este necondiţionat convergentă dacă pentru
n ≥1
orice funcţie bijectivă σ : ` → ` , seria ∑ xσ( n) este convergentă; altfel seria
n≥1
se numeşte condiţionat convergentă.

Din teorema lui Cauchy se obţin imediat următoarele consecinţe.

Consecinţa 1 Dacă seria ∑
xn este absolut convergentă atunci ea
n ≥1

( −1)n
este convergentă, reciproca nu este adevărată de exemplu seria ∑ n
n ≥1
1
este semiconvergentă deoarece seria modulelor ∑ n este divergentă.
n≥1
Consecinţa 2 Dacă şirurile ( xn )n ⊂ ^ şi ( rn )n ⊂ \ + au proprietăţile:
(i) ∃ n0 ∈ ` astfel încât xn ≤ rn , ∀ n ≥ n0
(ii) seria ∑ rn este convergentă,
n≥1
atunci seria ∑ xn este absolut convergentă.
n ≥1

3.5 Schimbarea ordinii termenilor unei serii

Este bine cunoscută proprietatea de comutativitate a termenilor unei
sume finite de numere complexe. Prin urmare, este firesc să ne întrebăm
dacă această proprietate rămâne valabilă şi în cazul seriilor, cu alte cuvinte
dacă schimbând ordinea de sumare într-o serie convergentă se modifică
natura seriei. În continuare ne propunem să analizăm situaţia în care se
permută o infinitate de termeni ai unei serii. Vom arăta că dacă seria este
absolut convergentă, prin orice schimbare a oridinii termenilor se obţine o
serie convergentă şi cu aceaşi sumă., în timp ce dacă schimbăm ordinea unei
infinităţi de termeni ai unei serii semiconvergente putem obţine atât serii
convergente cât şi serii divergente.
Teorema O serie ∑ xn este absolut convergentă dacă şi numai dacă
n ≥1
este necondiţionat convergentă.
Consecinţa O serie ∑
xn cu termeni pozitivi este convergentă cu
n ≥1
suma S dacă şi numai dacă este necondiţionat convergentă. Mai mult seria
obţinută prin permutatea termenilor are aceeaşi sumă cu seria iniţială.
Teorema (Riemann) Fie seria ∑
xn condiţionat convergentă. Atunci
n ≥1
există o permutare a termenilor săi astfel încât să se obţină:
• o serie convergentă cu suma un număr dat,
• o serie divergentă cu suma ±∞ ,
• o serie divergentă cu şirul sumelor parţiale oscilant.
Observaţia Teorema lui Riemann arată că seriile semiconvergente
sunt condiţionat convergente, adică natura acestora este condiţionată de
schimbarea oridinii termenilor seriei.

3.6 Produsul a două serii

Definiţia 11 Fie două serii convergente ∑ an şi ∑ bn . Numim

n≥1 n≥1
produsul Cauchy al celor două serii, seria ∑ cn cu termenul general
n ≥1
m
cm = ∑ ai ⋅ b j = ∑ ak ⋅ bm−k +1, m ∈ `* .
i + j = m +1 k =1
Observaţia Produsul Cauchy a două serii convergente nu este
întotdeauna o serie convergentă, după cum se poate vedea din următorul
 ( −1)
n −1

Exemplul Fie an = bn = . Conform criteriului lui Leibniz cele

n
două serii sunt convergente. Observăm că
n n
1
cn = ∑ ak ⋅ bn − k +1 = ( −1)
n −1
⋅ ∑ k ⋅ n − k +1
, n ∈ `* .
k =1 k =1
Prin urmare
n n
1 1
cn = ∑ ∑ ≥
k ⋅ n − k + 1 k =1 n ⋅ n
= 1, n ∈ `*
k =1
adică lim c ≠ 0 , ceea ce arată că seria produs ∑ cn nu este convergentă.
n
n →∞
n≥1
Vom arăta în continuare că dacă seriile ∑ an şi ∑ bn sunt
n ≥1 n ≥1
convergente şi cel puţin una din ele este absolut convergentă atunci şi seria
produs este convergentă.
Teorema 11 (Toeplitz15) Fie matricea T = ( tnm )m, n∈` , (1 ≤ m ≤ n )
⎛ t11 ⎞
⎜t t ⎟
⎜ 21 22 ⎟
⎜ t31 t32 t33 ⎟
T =⎜ ⎟
⎜" ⎟
⎜ tn1 tn 2 tn3 " tnn ⎟
⎜⎜ ⎟⎟
⎝ " ⎠
unde elementele matricei triunghiulare infinite T au următoarele proprietăţi:
(i) Elementele care se găsesc în fiecare coloană tind către zero,
adică
lim tnm = 0 , ∀ m ∈ ` ;
n →∞
(ii) Suma valorilor absolute ale elementelor din fiecare linie este
mărginită de aceeaşi constantă adică
∃ M > 0 astfel încât tn1 + tn 2 + ... + tnn < M , ∀ n ∈ `∗ .
Dacă şirul ( xn )n ⊂ ^ este convergent la zero, atunci şirul ( yn ) n
definit de
yn = tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn ⋅ xn
este convergent la zero.

15
Otto Toeplitz, 1881/1940, matematician german
 Demonstraţie
Explicitând ipotezele teoremei, deducem că
∀ ε > 0, ∃ n1 ∈ ` astfel încât ∀ n ≥ n1 ⇒ xn < ε şi
.
∃ n2 ∈ ` astfel încât ∀ n ≥ n2 , ∀m ≤ n ⇒ tnm < ε
Folosind acest lucru şi (ii) avem că pentru orice n ≥ n = n1 ∧ n2
yn = tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn ⋅ xn ≤ tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn1 ⋅ xn1 +

(
+ tnn1 +1 ⋅ xn1 +1 + ... + tnn ⋅ xn ≤ tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn1 ⋅ xn1 + )
( )
+ tnn1 +1 ⋅ xn1 +1 + tnn1 + 2 ⋅ xn1 + 2 + ... + tnn ⋅ xn < ( n1 ⋅ L + M ) ⋅ ε,
unde L > 0 astfel încât xn < L , ∀ n ∈ ` .
Consecinţa 1
Să presupunem că elementele ( tnm ) în afara condiţiilor (i) şi (ii)
verifică şi condiţia
(iii) Tn = tn1 + tn 2 + ... + tnn , n ∈ ` şi ∃ lim Tn = 1.
n →∞

(
Dacă şirul ( xn )n ⊂ ^ este convergent la a ∃ lim xn = a , atunci şirul
n →∞
)
( yn ) n definit de
yn = tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn ⋅ xn
este convergent la a, adică ∃ lim yn = lim ( tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn ⋅ xn ) = a .
n →∞ n →∞
Demonstraţie
Rescriem şirul ( yn )n sub forma:
yn = tn1 ⋅ ( x1 − a ) + tn 2 ⋅ ( x2 − a ) + ... + tnn ⋅ ( xn − a ) + Tn ⋅ a ,
folosim teorema anterioară şi proprietatea şirului (Tn )n .
Consecinţa 2 (Stolz16)
Dacă şirul ( zn )n este monoton crescător, pozitiv şi nemărginit iar şirul
n
⎛ xn − xn −1 ⎞ xn − x0 ⎛x −x ⎞
⎜ ⎟ converge la a, atunci şirul yn =
⎝ zn − zn −1 ⎠n zn
= tnm ⋅ ⎜ m m −1 ⎟ ∑
⎝ zm − zm −1 ⎠
m =1
z −z
converge la a, unde tnm = m m −1 .
zn
Demonstraţie

16
Otto Stolz, 1842-1905, matematician austriac
 Se verifică condiţiile (i), (ii) şi (iii) pentru şirul ( tnm ) şi cum şirul
⎛ xn − xn −1 ⎞
⎜ ⎟ este convergent la a, putem folosi consecinţa 1 de mai sus.
z − z
⎝ n n −1 ⎠n
Consecinţa 3
Fie ( xn )n , ( yn )n ⊂ \ convergent la zero iar ( yn )n satisface condiţia
∃ M > 0 , y1 + y2 + ... + yn ≤ M , ∀ n ∈ ` . Atunci şirul ( zn )n ⊂ \ , definit
prin
zn = x1 ⋅ yn + x2 ⋅ yn −1 + ... + xn ⋅ y1 ,
converge la zero.
Demonstraţia se bazează pe teorema 11 punând tnm = yn − m +1 .
Consecinţa 4
Dacă şirurile ( xn )n , ( yn )n ⊂ \ cu lim xn = a , lim yn = b , atunci şirul
n n
x1 ⋅ yn + x2 ⋅ yn −1 + ... + xn ⋅ y1
zn =
n
converge la a ⋅ b , adică lim zn = a ⋅ b .
n →∞
Demonstraţie Vom rescrie şirul ( zn )n sub forma
( x − a ) ⋅ yn + ( x2 − a ) ⋅ yn −1 + ... + ( xn − a ) ⋅ y1 + a ⋅ y1 + y2 + ... + yn
zn = 1
n n
în care primul termen tinde la zero prin teorema 11 iar al doilea termen la
a ⋅ b prin consecinţa 2.
Consecinţa 5
Dacă şirul ( xn )n ⊂ \ converge la a şi z > 0 atunci şirul ( yn )n ⊂ \ ,
Cn0 ⋅ x0 + Cn1 ⋅ z ⋅ x1 + Cn2 ⋅ z 2 ⋅ x2 + ... + Cnn ⋅ z n ⋅ xn
yn =
(1 + z )n
converge la a.

Teorema 12 (Mertens17)
Dacă seriile ∑ ∑ bn = B sunt convergente şi cel puţin una
an = A şi
n ≥1 n ≥1
este absolut convergentă atunci seria produs ∑ cn cu cm = ∑ ai ⋅ b j
n ≥1 i + j = m +1
este convergentă şi are suma C = A ⋅ B .

17
Franz Carl Joseph Mertens, 1840-1927, matematician austriac
 Demonstraţie
Admitem că seria ∑ an este absolut convergentă, adică seria ∑ an
n ≥1 n ≥1
este convergentă. Notăm cu Cn = c1 + c2 + ... + cn şirul sumelor parţiale ale
seriei produs, de termen general
cn = a1 ⋅ bn + a2 ⋅ bn −1 + ... + an ⋅ b1 .
Vom demonstra că lim Cn = A ⋅ B . Notând βn = B − Bn avem
n →∞
lim βn = 0 . Rescriem Cn în forma
n→∞
Cn = a1 ⋅ b1 + ( a1 ⋅ b2 + b1 ⋅ a2 ) + ( a1 ⋅ b3 + a2 ⋅ b2 + a3 ⋅ b1 ) + ... + ( a1 ⋅ bn + a2 ⋅ bn −1 + ... + an ⋅ b1 ) =
= a1 ⋅ ( b1 + b2 + ... + bn ) + a2 ⋅ ( b1 + b2 + ... + bn −1 ) + ... + an ⋅ b1 =
= a1 ⋅ Bn + a2 ⋅ Bn −1 + ... + an ⋅ B1 = An ⋅ Bn − ( a1 ⋅ βn + a2 ⋅βn −1 + ... + an ⋅β1 )
şi prin consecinţa 3 a teoremei lui Toeplitz deducem că lim Cn = A ⋅ B .
n →∞
Exemplul Să calculăm pătratul seriei geometrice ∑q
n≥0
n
, q ∈ ( −1,1) .

Produsul Cauchy al seriei date cu ea însuşi are termenul general

n
cn = ∑ q k ⋅ qn−k = ( n + 1) ⋅ qn , n∈` .
k =0
Fiind verificate ipotezele teoremei lui Mertens, conchidem
1
∑ c = ∑ ( n + 1) ⋅ q n
= .
(1 − q )
n 2
n≥0 n≥0

Consecinţa Produsul Cauchy a două serii absolut convergente este o

serie absolut convergentă cu suma egală cu produsul sumelor celor două
serii.
Observaţia Este natural să ne întrebăm dacă putem să relaxăm
ipotezele teoremei Mertens. Astfel ne punem întrebarea dacă seria produs
Cauchy ∑
cn este convergentă, ce ipoteze verifică seriile an şi bn ∑ ∑
n ≥1 n ≥1 n ≥1
pentru ca suma seriei produs să fie C = A ⋅ B .
Teorema (Abel) Dacă seriile an , ∑ ∑ bn şi ∑ cn , unde
n ≥1 n ≥1 n ≥1
m
cm = ∑ ak ⋅ bm−k +1, m ∈ `* sunt convergente şi au sumele A, B şi respectiv
k =1
C, atunci C = A ⋅ B .
 ( −1)
n −1

Exemplul Fie an = bn = , n ∈ `* . Conform criteriului lui Leibniz

n
seriile ∑ an , ∑ bn sunt convergente, fără a fi însă absolut convergente.
n ≥1 n ≥1
Mai mult, ele au suma A = B = ln 2 . Termenul general al seriei produs este
n n
1 1
cn = ∑
ak ⋅ bn − k +1 = ( −1) ⋅
n
k
⋅
n ∑
− k + 1
=
k =1 k =1

⎞ ( −1)
n n n
1 ⎛1 1 1
= ( −1) ⋅
n
∑ ⋅⎜ + ⎟=
n + 1 ⎝ k n − k + 1 ⎠ n + 1 k =1 k
⋅ ∑
, n ∈ `*
k =1
Se constată cu uşurinţă că seria produs este o serie alternată şi verifică
ipotezele criteriului Leibniz.
n
1 1 1
lim
n →∞ n + 1
⋅ ∑k
= lim
n →∞ n + 1
=0.
k =1
Suntem în condiţiile teoremei lui Abel, prin urmare seria produs are
suma
( −1)n ⋅ ⎛ n 1 ⎞ = ln 2 2 .
n∑+ 1
⎜⎜
k ∑
⎟⎟ ( )
n ≥1 ⎝ k =1 ⎠

3.7 Exerciţii
Fie funcţia g :\ → \ derivabilă, mărginită, monoton crescătoare şi
∃ lim g ( x ) = 0 .
x →∞

n ⋅ g ( − x ) + x ⋅ g ( −n )
Studiaţi convergenţa uniformă a şirului f n ( x ) = , x≥0
x+n
 CAPITOLUL 4

FUNCŢII ÎNTRE SPAŢII METRICE

Fie ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) două spaţii metrice şi punctele x0 ∈ X , y0 ∈ Y .

Convenim să notăm cu BX ( x0 , r ) şi BY ( y0 , r ) , r > 0 bilele deschise
respectiv în X şi Y.
Definiţia 1
Fie f : D ⊂ ( X , d1 ) → (Y , d 2 ) şi punctul de acumulare a ∈ D′ .
Un element ∈ Y se numeşte limita funcţiei f în punctul a şi se
notează = lim f ( x ) dacă pentru orice vecinătate V ∈V ( ) în spaţiul Y,
x→a Y
există o vecinătate U ∈V ( a ) în spaţiul X, astfel încât:
X

( )
f ⎡⎣U − {a}⎤⎦ ∩ D ⊂ V adică ∀ x ∈ D cu x ∈U , x ≠ a ⇒ f ( x ) ∈V .
Teorema 1 (Heine1)
Fie funcţia f : D → (Y , d 2 ) , unde D ⊂ ( X , d1 ) şi punctul de
acumulare a ∈ D′ . Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) este limita funcţiei f în a;
(ii) ∀ BY ( , ε ) , ε > 0 , ∃ BX ( a, δε ) , δε > 0 aşa încât
( )
f ⎡⎣ BX ( a, δε ) − {a}⎤⎦ ∩ D ⊂ BY ( , ε ) ,
adică ∀ x ∈ Bx ( a, δε ) cu x ∈ D şi x ≠ a ⇒ f ( x ) ∈ BY ( , ε ) ;
(iii) ∀ ε > 0 , ∃ δε > 0 astfel ca ∀ x ∈ D , x ≠ a să avem:
d1 ( x, a ) < δε ⇒ d 2 ( f ( x ) , )< ε;
(iv) ∀ ( xn )n ⊂ D − {a} convergent la a şirul ( f ( xn ) )n este
convergent în Y, la .
Demonstraţie
Vom arăta următoarele implicaţii (i) ⇒ (ii) ⇒ (iii) ⇒ (iv) ⇒ (i).
• (i) ⇒ (ii). Fie V = BY ( , ε ) , ε > 0 arbitrar.

1 Heinrich Eduard Heine, matematician german, 1821-1881

 Conform cu (i), ∃ U ∈V ( a ) astfel încât
X
f ( ⎡⎣U − {a}⎤⎦ ∩ D ) ⊂ BY ( , ε ) (1)
Cum U ∈V X ( a ) ⇒ ∃ BX ( a, δ ) aşa ca
B X ( a, δ ) ⊂ U (2)
Din (1) şi (2) f ( ⎣⎡ BX ( a, δ ) − {a}⎦⎤ ) ⊂ f ( ⎡⎣U − {a}⎤⎦ ∩ D ) ⊂ BY ( ,ε) .
• (ii) ⇒ (iii). Este evident deoarece (iii) exprimă în inegalităţi (ii)
• (ii) ⇒ (iv). Fie ( xn )n ⊂ D cu xn ≠ a şi lim xn = a .
n →∞
Va trebui să demonstrăm că ( f ( xn ) ) converge, în Y către .
n
Fie ε > 0 . Conform cu (iii), care este echivalentă cu (ii), ∃ δε > 0
astfel încât ∀ x ∈ D − {a} ,
d1 ( x, a ) > δε ⇒ d 2 ( f ( x ) , ) < ε (3)
Cum lim xn = a ⇒ ∀ δε > 0 , ∃ nδε ∈ astfel încât ∀n ≥ nδε ⇒
n →∞
d1 ( xn , a ) < δε şi din (3) deducem că d 2 ( f ( xn ) , )<ε pentru ∀n ≥ nδε = nε ,
aşadar lim f ( xn ) = .
n →∞
• ⇒ (i). Raţionăm prin reducere la absurd. Să presupunem că
nu este limita funcţiei f în punctul a, adică conform (i) ∃ V ∈V Y ( ) aşa ca
∀ U ∈V X ( a ) să avem:
( )
f ⎡⎣U − {a}⎤⎦ ∩ D ⊂ V (4)
∗ ⎛ 1⎞
Pentru n ∈ să luăm drept U sfera deschisă BX ⎜ a, ⎟ . Din (4)
⎝ n⎠
( )
⇒ f ⎡⎣U − {a}⎤⎦ ∩ D ∪ V (5)
⎛ 1⎞
Prin urmare ∃ xn ∈ BX ⎜ a, ⎟ ∩ D − {a} aşa încât f ( xn ) ∉V . Am
⎝ n⎠
⎛ 1⎞
construit un şir de puncte ( xn )n ⊂ BX ⎜ a, ⎟ cu proprietatea
⎝ n⎠
1
d X ( xn , a ) < , ∀ n ∈ ∗
n
de unde deducem că lim xn = a
n
 Conform cu (iv) rezultă că lim f ( xn ) = , prin urmare, ∃ nV ∈ astfel
n
încât ∀ n ≥ nV să avem f ( xn ) ∈V în contradicţie cu (5), de unde obţinem că
(iv) ⇒ (i).
Teorema 2
Fie spaţiile metrice ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) , D ⊃ X , funcţia f : D → Y şi
punctul de acumulare a ∈ D′ .
Dacă funcţia f are limită în punctul a, atunci această limită este unică.
Demonstraţie
Afirmaţia rezultă imediat din definiţia cu şiruri a limitei unei funcţii
într-un punct, şi din faptul că limita unui şir de puncte într-un spaţiu metric
este unică.
Exemplu Să se arate că funcţia f : 2 − {0,0} → ,
xy
f ( x, y ) = 2 nu are limită în origine.
x + y2
Teorema 3
Fie funcţia F : D ⊂ n → m ( n ≥ 1, m > 1) ; F = ( f1, f 2 ,..., f m ) , unde
fi : D → , i = 1, m şi punctul de acumulare a ∈ D′ . Funcţia F are limita
= ( 1, 2 ,..., m ) în punctul a dacă şi numai dacă ∃ xlim fi ( x ) = i, i = 1, m .
→a
Demonstraţie
Rezultatul se obţine din definiţia limitei cu şiruri ale funcţiei şi din
faptul că în p ( p ≥ 1) , convergenţa unui şir de elemente este echivalentă cu
convergenţa pe coordonate.
di ( fi ( x ) , i ) ≤ d m ( F ( x ) , ) ≤ di ( fi ( x ) , i ) , ∀ i = 1, m .
Observaţie
Din această teoremă rezultă că studiul limitei pentru funcţii ce
acţionează de la un spaţiu n la un spaţiu m poate fi redus la studiul
funcţiilor cu valori reale, adică de tip f : D ⊂ n → .
Teorema 4 (Cauchy)
Fie ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) , două spaţii metrice din care Y este complet iar
f : D ⊂ X → Y şi a ∈ D′ . Funcţia f are limită în punctul a, dacă şi numai
dacă pentru orice ε > 0 , ∃ δ = δε > 0 astfel încât pentru orice
x′, x′′ ∈ ⎡⎣ BX ( a, δε ) − {a}⎤⎦ ∩ D , ⇒ d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < ε
sau echivalent
 ⎧⎪d1 ( x′, a ) < δ
∀ x′, x′′ ∈ D − {a} cu ⎨ ⇒ d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < ε (6)
⎪⎩ 1 (
d x′′, a ) < δ
Demonstraţie
„ ⇒ ”. Să presupunem că există ∃ lim f ( x ) = atunci ∀ ε > 0 , ∃ δε > 0
x→
⎛ ε⎞
astfel încât ∀ x ∈ ⎣⎡ S X ( a, δε ) − {a}⎦⎤ ∩ D ⇒ f ( x ) ∈ SY ⎜ , ⎟ .
⎝ 2⎠
Fie x′, x′′ ∈ ⎡⎣ S X ( a, δε ) − {a}⎤⎦ ∩ ⇒ d 2 ( f ( x′ ) , ) < 2ε şi

d 2 ( f ( x′′ ) , ) < 2ε .
Folosind inegalitatea triunghiului, avem:
d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) ≤ d 2 ( f ( x′ ) , ) + d2 ( f ( x′′) , ) < 2ε + 2ε = ε .
„ ⇐ ”. Reciproc, să presupunem că ∀ ε > 0 , ∃ δε > 0 astfel încât
∀ x′, x′′ ∈ D − {a} cu d1 ( x′, a ) < δε şi d1 ( x′′, a ) < δε ⇒ d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < ε .
Vom utiliza definiţia cu şiruri a limitei în punct pentru funcţia f.
Fie şirul ( xn )n ⊂ D − {a} şi lim xn = a . Vom arăta că şirul ( f ( xn ) )
n →∞ n
este convergent în Y.
Cum lim xn = a , pentru ∀ δε > 0 , ∃ nδε ∈ astfel încât
n →∞
∀ n ≥ nδε ⇒ d1 ( xn , a ) < δε .
Dacă m, n ≥ nδε , interpretând pe xn şi xm ca x′ şi x′′ în relaţia (6) ⇒
d1 ( xn , a ) < δε
⇒ d 2 ( f ( xn ) , f ( xm ) ) < ε ,
d1 ( xm , a ) < δε
ceea ce arată că şirul ( f ( xn ) ) este fundamental în Y.
n
Spaţiul (Y , dY ) fiind complet şirul ( f ( xn ) )n este convergent, adică
Y
∃ ∈ Y , astfel încât lim f ( xn ) = .
n →∞
Pentru a încheia demonstraţia mai rămâne să arătăm că pentru orice

( f ( xn ) )n
X
şir ( xn )n ⊂ D − {a} cu lim xn = a şirul imaginilor
n →∞
are aceeaşi
limită . În adevăr, să considerăm două şiruri ( xn′ )n , ( xn′′ )n ⊂ D − {a} aşa ca
lim xn′ = a şi lim xn′′ = a .
n →∞ n →∞
Similar ca mai sus, ∃ 1, 2 ∈Y aşa ca lim f ( xn′ ) = 1 şi
n →∞
lim f ( xn′′ ) = 2.
n →∞
Să formăm acum şirul x1′ , x1′′, x2′ , x2′′ ,..., xn′ , xn′′ ,... Evident şi acest şir
converge la a. Aplicând cele demonstrate mai sus rezultă că ∃ ∈ Y aşa ca
şirul f ( x1′ ) , f ( x1′′) , f ( x2′ ) , f ( x2′′ ) ,..., f ( xn′ ) , f ( xn′′ ) ,... converge la . Întrucât
şirurile ( f ( xn′ ) )n şi ( f ( xn′′ ) )n sunt subşiruri ale acestui şir, rezultă că
1 = 2 = .
Teorema 5 Fie f : D ⊂ n → m ( n ≥ 1, m ≥ 1) şi a ∈ D′ . Funcţia f
are limită în punctul a ∈ D′ dacă şi numai dacă δε > 0 , ∃ δε > 0 astfel încât
∀ x′, x′′ ∈ D − {a} are loc
0 < x′ − a 2 < δε
⇒ f ( x′ ) − f ( x′′ ) 2 < ε .
0 < x′′ − a 2 < δε
Demonstraţie
Se consideră distanţa între două puncte x, y ∈ k , k ≥ 1 ca fiind
d k ( x, y ) = x − y 2 , k ≥ 1 şi se aplică teorema precedentă.
Definiţia
Spunem că f : D ⊂ ( X , d1 ) → (Y , d 2 ) este continuă în x0 ∈ D dacă
∀ U ∈V ( f ( x0 ) ) , ∃ V ∈V ( x0 ) astfel încât ∀ x ∈V ∩ E ⇒ f ( x ) ∈U .
Propoziţie
Funcţia f : D → Y este continuă în x0 ∈ D dacă şi numai dacă
∀ ( xn )n ⊂ D convergent la x0 ∈ D avem lim f ( xn ) = f ( x0 ) .
n →∞
Propoziţie
Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) spaţii metrice complete şi D o mulţime compactă
(închisă şi mărginită) iar f : D → Y continuă. Atunci f ( D ) este mărginită.
Demonstraţie
Să presupunem că f nu este mărginită, adică ∀ n ∈ , ∃ xn ∈ D astfel
încât d ( f ( xn ) ,0 ) > n .
 Am obţinut un şir ( xn )n ⊂ D mărginit (D este mărginită) şi conform

lemei Cesaro conţine un subşir convergent, i.e ∃ xn p ( ) np

⊂ D convergent.

Cum D este compactă ∃ lim xn p = x ∈ D .

np

⎛
( ) ⎞
Din continuitatea lui f rezultă că ∃ lim f xn p = f ⎜ lim xn p ⎟ = f ( x )
np ⎝ np ⎠
(( ) )
însă d f xn p ,0 > n p , ∀n p ∈ , contradicţie, de unde concluzia.
Definiţia
Dacă pentru orice y ∈ f ( D ) există x ∈ D astfel încât f ( x ) = y , spunem
că funcţia f : D ⊂ X → f ( D ) ⊂ Y are proprietatea lui Darboux.
Propoziţie (Darboux2)
Fie ( X , d1 ) , (Y , d2 ) două spaţii metrice. Funcţia
f : D ⊂ X → f ( D ) ⊂ Y are proprietatea lui Darboux dacă şi numai dacă
pentru orice mulţime deschisă U ⊂ D , imaginea sa f (U ) este o mulţime
deschisă.
Teoremă (Weierstrass)
Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) spaţii metrice complete şi D ⊂ X compactă.
Dacă funcţia f : D → Y este continuă, atunci f ( D ) este compactă.
Demonstraţie
Din propoziţia precedentă deducem că f ( D ) este mărginită. Rămâne
de arătat că este închisă. Pentru aceasta este suficient să arătăm că pentru
orice şir ( yn )n ⊂ f ( D ) convergent, limita sa lim yn = y ∈ f ( D ) .
n →∞
Fie yn ∈ f ( D ) , ∀ n ∈ şi lim yn = y . Să arătăm că y ∈ f ( D ) .
n
Pentru fiecare n ∈ , funcţia f fiind continuă pe D, din teorema lui
Darboux ∃ xn ∈ D astfel încât f ( xn ) = yn . Am obţinut şirul ( xn )n ⊂ D .
Cum D este mulţime mărginită, prin lema Cesaro şirul ( xn )n conţine

un subşir (x )
np
np
⊂ D convergent şi lim xn p = x ∈ D (D fiind mulţime
n p →∞
închisă).

2
Jean Gaston Darboux, matematician francez, 1842-1917
 ( )
Deoarece f este continuă în x ⇒ lim f xn p = f ( x ) ∈ f ( D ) .
n p →∞

Însă ( )
f xn p = yn p şi din continuitatea lui f deducem că
lim yn p = f ( x ) .
n p →∞

Dar lim yn = y
n →∞
şi cum (y )
np
np
este un subşir al lui

( yn )n ⇒ lim
n
yn p = y , Mai mult, cum limita este unică deducem că
p

y = f ( x)∈ f ( D) .
Consecinţa 1 Dacă f : [ a, b] ⊂ → este continuă, atunci este
mărginită şi îşi atinge marginile.
Definiţie Spunem că o funcţie f : D → Y este uniform continuă pe D
dacă pentru orice ε > 0 , există δε > 0 astfel încât pentru orice x′, x′′ ∈ D cu
d1 ( x′, x′′ ) < δε ⇒ d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < ε .
Propoziţia Orice funcţie uniform continuă f : D → Y este continuă.
Reciproca nu este adevărată.
Teorema (Cantor3) Dacă f : D ⊂ ( X , d1 ) → (Y , d 2 ) este continuă iar
D este compactă, atunci f este uniform continuă.
Demonstraţie
Presupunem prin absurd că f nu este uniform continuă pe D adică:
există ε0 > 0 cu proprietatea că pentru orice δ > 0 există xδ′ , xδ′′ ∈ D astfel
încât d ( xδ′ , xδ′′ ) < δ şi d ( f ( xδ′ ) , f ( xδ′′ ) ) > ε0 .
1
Luând δ = obţinem două şiruri ( xn′ ) , ( xn′′ ) ∈ D astfel încât
n
1
d ( xn′ , xn′′ ) < şi d ( f ( xn′ ) , f ( xn′′ ) ) > ε0 .
n
Cum D este compactă (închisă şi mărginită) deducem că şirul
( xn′ )n ⊂ D este mărginit şi în baza lemei Cesaro conţine un subşir
convergent lim xn′ p = x . Mai mult, cum mulţimea D este închisă deducem
n p →∞
că x ∈ D .

3
Georg Ferdinand Ludwing Philipp Cantor, matematician german, 1845-1918
 Trecând la limită pentru n p → ∞ în inegalitatea d xn′ p , xn′′ p < ( ) 1
np
deducem că lim xn′′ p = x . Mai mult, din continuitatea lui f în x obţinem că
n p →∞

( )
lim f xn′ p = f ( x ) = lim f xn′′ p ,
n p →∞ n p →∞
( )
prin urmare, lim ( f ( x′ ) − f ( x′′ ) ) = 0
np np ceea ce este în contradicţie cu
n p →∞

faptul că d ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) > ε , ∀ n ∈

np np 0 p .
Definiţie Spunem că f : D ⊂ ( X , d1 ) → (Y , d 2 ) este lipschitziană pe
D dacă există M > 0 astfel încât pentru orice x′, x′′ ∈ D să avem
d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < M ⋅ d1 ( x′, x′′ ) .
Propoziţia Dacă f : D → Y este lipschitziană, atunci ea este uniform
continuă.
Propoziţie Dacă funcţia f : D ⊂ → este derivabilă şi are derivata
mărginită, atunci ea este uniform continuă.

Formula lui Taylor4

Definiţia Fie funcţia f : E ⊂ → F ⊂ şi punctul interior a ∈ E .
Presupunem că funcţia f este derivabilă de n ori în a, adică există primele
( n − 1) derivate continue în V ∈V ( a ) . Numim polinom Taylor de gradul n
ataşat funcţiei f în punctul a ∈ E , polinomul:
(n)
Tn ( x; f , a ) = f ( a ) +
x−a
f ′ ( a ) + ... +
( x − a ) f (n) a .
( )
1| n|
Numim rest de ordinul n al polinomului Taylor expresia:
Rn ( x; f , a ) = f ( x ) − Tn ( x; f , a ) ,
formula Taylor fiind f ( x ) = Tn ( x; f , a ) + Rn ( x; f , a ) .
Observaţia 1
Calculul derivatelor lui Tn şi Rn până la ordinul n în punctul în a.
Tn ( a ) = f ( a ) ,..., Tn( ) (a) = f ( n ) (a) , Tn( ) (a ) = 0 .
n n +1

4
Brook Taylor, matematician englez, 1685-1731
 Rn ( a ) = 0,..., Rn(
n −1)
(a) = 0 , Rn( ) ( a ) = 0 .
n

Observaţia 2
Restul formulei Taylor Rn este o funcţie continuă şi nulă în punctul
interior a, adică lim Rn ( x ) = Rn ( a ) = 0 .
x→a

Lema 1 Fie funcţia f : E ⊂ → F ⊂ şi punctul interior a ∈ E .

Dacă funcţia f este derivabilă de n ori în a, adică există primele ( n − 1)
derivate continue în V ∈V ( a ) , atunci restul formulei Taylor converge mai
repede la zero, pentru x → a , decât un polinom de gradul n, adică
R ( x)
∃ lim n n = 0 .
x →a ( x − a )

Demonstraţie Vom nota g ( x ) = ( x − a ) şi demonstrăm că:

n

g ( a ) = 0 = Rn ( a )
g ′ ( a ) = 0 = Rn′ ( a )
.............................
g(
n −1)
( a ) = 0 = Rn( n −1) ( a )
g ( ) ( a ) = n! ≠ Rn( ) ( a )
n n

Din teorema lui Cauchy aplicată de n ori succesiv funcţiilor

Rn( ) ( x )
j
, j = 0,..., n − 1 pe intervalele incluse, de la stânga la dreapta,
g( ) ( x)
j

[ x, a ] ⊃ [c1, a ] ⊃ [c2 , a ] ⊃ ... ⊃ [cn −1, a ] , deducem

Rn(
n −1)
Rn ( x ) − Rn ( a ) Rn′ ( c1 ) − Rn′ ( a )
= = ... =
( cn −1 ) − Rn( n −1) ( a ) = Rn( n ) ( cn )
g ( x) − g (a) g ′ ( c1 ) − g ′ ( a ) g ( ) ( cn −1 ) − g ( ) ( a ) g ( ) ( cn )
n −1 n −1 n

Considerăm şirul ( xk )k ⊂ E , xk ≠ a , lim xk = a

k →∞
şi rescriem
rapoartele de mai sus înlocuind pe x cu xk . Deducem existenţa şirurilor de

( ) , j = 0,..., n convergente la punctul a.

puncte c j , k
k
Trecem la limită în şirul de rapoarte, pentru k → ∞ şi obţinem
Rn( ) ( cn, k )
n
Rn ( xk )
lim = lim n =0,
k →∞ g ( xk )
( n, k )
k →∞ g ( ) c
de unde rezultă imediat concluzia lemei.
Propoziţie (Peano5)
Dacă f este derivabilă de n ori în punctul a ∈ E , atunci ∃ α : E →

astfel încât lim α ( x ) = α ( a ) = 0 şi f ( x ) = Tn ( x )

( x − a)
n
+ ⋅α ( x) .
x→a n!
⎧ Rn ( x )
⎪ n !⋅ , x≠a
Demonstraţie Definind funcţia α ( x ) = ⎨ ( x − a )n ,
⎪
⎩ 0, x=0
verificăm că este continuă.■
Dacă f este continuă pe intervalul [ a, x ] , forma integrală a restului este
dată prin relaţia:
x ( x − t )n ⋅ f ( n +1)
Rn ( x ) =
n! ∫a ( t ) dt ,
O formă mai generală a restului este dată de
Propoziţie (Schlömilch6 - Rouché7)
Dacă f este derivabilă de ( n + 1) , n ∈ pe mulţimea deschisă E, atunci
pentru orice puncte interioare x, a ∈ E , ∃ξ x ∈ [ x, a ] astfel încât restul formulei
Taylor, Rn se poate scrie sub forma
n − p +1
( x − a ) ⋅ ( x − ξa )
p
Rn ( x ) ⋅ f( ) (ξx ) ,
n +1 *
= p∈ , p ≤ n + 1.
p ⋅ n!
Demonstraţie
Pentru p ∈ * , p ≤ n + 1 considerăm restul formulei Taylor de forma
Rn ( x ) = ( x − a ) ⋅ K ( x; n, p ) .
p

Din formula lui Taylor f ( x ) = Tn ( x ) + Rn ( x ) .

Fie acum funcţia ϕ : E → dată prin

ϕ(t ) = f (t ) +
x−t
⋅ f ′ ( t ) + ... +
( x − t ) ⋅ f ( n ) t + x − t p ⋅ K x; n, p .
n
() ( ) ( )
1! n!
Se verifică uşor că ϕ este derivabilă pe E şi:
ϕ( a ) = f ( x ) = ϕ( x ) ⇒ ϕ( x ) = ϕ( a ) .

5
Giuseppe Peano, matematician italian, 1858-1932
6
von Oscar Xavier Schlömilch, matematician german, 1823-1901
7
Eugène Rouché, matematician francez, 1832-1910
 Putem aplica teorema lui Rolle8 funcţiei ϕ pe intervalul
[ x, a ] ⇒ ∃ ξ x ∈ ( x, a ) astfel încât ϕ′ ( ξ x ) = 0 . Dar
ϕ′ ( t ) = f ′ ( t ) +
x−t
⋅ f ′′ ( t ) +
( x − t ) ⋅ f ′′ t + ... + ( x − t ) ⋅ f ( n +1) t −
2 n
() ()
1 2! n!
⎡ n −1 ⎤
− ⎢ f ′(t ) +
x−t
⋅ f ′′ ( t ) + ... +
( x − t)
⋅ f ( ) ( t ) ⎥ − p ⋅ ( x − t ) ⋅ K ( x; n, p ) =
n p −1

⎢⎣ 1 ( n − 1)! ⎥⎦

( x − t)
n
⋅ f( )
=
n +1
( t ) − p ⋅ ( x − t ) p −1 ⋅ K ( x; n, p )
n!
n − p +1
Cum ϕ′ ( ξ x ) = 0 , deducem K ( x; n, p )
( x − ξa )
⋅ f( )
= ( ξa ) . ■
n +1
p ⋅ n!
Observaţie Punctul ξa ∈ ( x, a ) depinde de x, a şi de n. Punctul
ξa ∈ ( x, a ) se poate scrie şi sub forma
ξ a = a + θ ⋅ ( x − a ) , θ ∈ ( 0,1) .
Dacă în formula lui Taylor cu restul lui Schlömlich - Rouché se
notează h = x − a atunci formula are forma
n − p +1
h hn ( n) h n +1 ⋅ (1 − θ )
f ( a + h ) = f ( a ) + ⋅ f ′ ( a ) + ... + ⋅ f ( a ) + ⋅ f ( ) ( a + h ⋅ θ)
n +1
1! n! n!⋅ p
Observaţie Pentru p = 1 se obţine restul lui Cauchy
( x − a ) ⋅ ( x − ξa )
n
Rn ( x ) ⋅ f( ) (ξx )
n +1
=
n!
iar pentru p = n + 1 se obţine restul Lagrange
n +1
Rn ( x ) =
( x − a)
⋅ f ( ) (ξx ) .
n +1
( n + 1)!
În particular pentru a = 0 şi p = n + 1 se obţine următoarea
Teorema (Formula lui Maclaurin9) Dacă E este un interval deschis
real ce conţine originea şi funcţia f : E → este derivabilă de ( n + 1) ori pe
intervalul E, atunci pentru orice punct x ∈ E există un punct ξ ∈ ( 0, x ) sau
ξ ∈ ( x, 0 ) aşa încât

8
Michel Rolle, matematician francez, 1652-1719.
9
Colin Maclaurin, matematician scoţian, 1698-1746.
 x xn (n) x n +1
f ( x ) = f (0) + ⋅ f ′ ( 0 ) + ... + ⋅ f ( 0) + ⋅ f ( ) (ξ) .
n +1
1! n! ( n + 1)!
Aplicaţia 1. Funcţia f : → , f ( x ) = e x este de clasă C ∞ ( ) şi
f ( ) ( x ) = e x , ∀n ∈ , x ∈ . Formula lui Maclaurin, cu restul de ordinul n,
n

pentru această funcţie este

x x2 xn x n +1
ex = 1+ + + ... + + ⋅ eθ ⋅ x , ∀x ∈ , θ ∈ ( 0,1) .
1! 2! n ! ( n + 1) !
2. Funcţia f: → , f ( x ) = sin x este de clasă C∞ ( ) şi
π⎞
f(
n)
( x ) = sin ⎜⎛ x + n ⋅
⎟ , ∀n ∈ , x ∈ . Formula lui Maclaurin, cu restul de
⎝ 2⎠
ordinul 2 ⋅ n − 1 , pentru această funcţie este
( −1) ⋅ x 2⋅n−1 + ( −1) ⋅ x 2⋅n ⋅ sin θ ⋅ x , ∀x ∈ , θ ∈ 0,1
n −1 n
x x3
sin x = − + ... + ( ) ( )
1! 3! ( 2 ⋅ n − 1)! ( 2 ⋅ n )!
3. Funcţia f: → , f ( x ) = cos x este de clasă C∞ ( ) şi
π⎞
f(
n)
( x ) = cos ⎛⎜ x + n ⋅ ⎟ , ∀n ∈ , x ∈ . Formula lui Maclaurin, cu restul de
⎝ 2⎠
ordinul 2 ⋅ n , pentru această funcţie este
( −1) ⋅ x 2⋅n ( −1) ⋅ x 2⋅n +1
n n +1
x2 x4
cos x = 1 − + + ... + + ⋅ cos (θ ⋅ x ) , ∀x ∈ , θ ∈ ( 0,1) .
2! 4! ( 2 ⋅ n )! ( 2 ⋅ n + 1)!
4. Funcţia f : ( −1, ∞ ) → , f ( x ) = ln (1 + x ) este de clasă C ∞ ( ( −1, ∞ ) ) şi
( n − 1)! , ∀n ∈
f(
n)
( x ) = ( −1) , x ∈ ( −1, ∞ ) . Formula lui Maclaurin, cu restul
n −1
⋅
(1 + x )
n

de ordinul n , pentru această funcţie este

( −1) ⋅ x n + ( −1) ⋅ x n+1 ⋅
n −1 n
x x 2 x3 1
ln (1 + x ) = − + + ... + , ∀x ∈ ( −1, ∞ ) , θ ∈ ( 0,1)
(1 + θ ⋅ x )
n +1
1 2 3 n n +1
Exerciţiu Folosind formula lui Maclaurin să se arate că
tg ( tg x ) − sin ( sin x )
lim = 2.
x →0 tg x − sin x
Pentru anumite funcţii f se poate arăta că restul formulei Taylor tinde
la zero când n tinde la infinit; aceste funcţii se pot exprima prin seria Taylor
în punctul a şi se numesc funcţii analitice.
 CAPITOLUL 5

ŞIRURI DE FUNCŢII

Observaţia 1 Şirurile de funcţii constituie o extensie naturală a şirurilor

numerice. Importanţa lor rezidă în faptul că ele constituie un mijloc eficient de a
defini noi funcţii.
Fie familia de funcţii complexe ( f α )α∈I definite pe aceeaşi submulţime
liniară A , a spaţiului metric ( X , d ) . Dacă mulţimea indicilor I este mulţimea
numerelor naturale, atunci avem un şir de funcţii. pe care-l notăm ( f n )n .
Definiţia 2 Spunem că a ∈ A este un punct de convergenţă al şirului
( f n )n dacă şirul de numere ( f n ( a ) ) este convergent. Mulţimea punctelor de
n
convergenţă B ⊆ A o numim mulţimea de convergenţă a şirului ( f n )n .
Exemple
1) Şirul de funcţii f n : → , f n ( x ) = x n , n ∈ N are mulţimea de
convergenţă intervalul [− 1,1] .
2) Şirul de funcţii f n : → , f n ( x ) = n x , n ∈ N * are mulţimea de
convergenţă .
Definiţia Fie ( f n )n un şir de funcţii definite pe mulţimea A şi având
mulţimea de convergenţă B. Dacă pentru orice x ∈ B notăm limita şirului
numeric ( f n ( x ) )n cu f ( x ) = lim f n ( x ) , atunci s-a stabilit o corespondenţă
n →∞

x → f ( x ) a mulţimii B în mulţimea numerelor complexe. Funcţia f : B →

definită prin f ( x ) = lim f n ( x ) , x ∈ B se numeşte funcţia limită a şirului de
n →∞

funcţii ( f n )n pe mulţimea B.
Exemple
xn
1) Şirul de funcţii f n : → , f n (x ) = are mulţimea de convergenţă
n!
şi pentru orice x real lim f n ( x ) = 0 ⇒ f ( x ) = 0, ( ∀ ) x ∈ .
n →∞

n⋅ x + 2
2) Şirul de funcţii f n : → , fn ( x ) = , n∈ este convergent
n +1
pentru orice x real şi are funcţia limită f ( x ) = lim f n ( x ) = x, x ∈ .
n →∞

1
 Definiţia 3 Spunem că şirul ( f n )n este punctual convergent sau simplu
convergent pe B către f, dacă pentru orice ε > 0 şi orice x ∈ B , există un număr
n ( ε, x ) ∈ aşa încât
∀ n ≥ n ( ε, x ) ⇒ f n ( x ) − f ( x ) < ε .
x
Exemplu Vom arăta că şirul de funcţii f n ( x ) = , n∈ definit pe
1+ n 2

, este convergent pe către funcţia f ( x ) = 0, ( ∀ ) x ∈ . Pentru aceasta

vom căuta un număr natural n(ε, x ) , astfel încât pentru orice n > n ( ε , x ) să avem
x
< ε . Din
1 + n2
⎡x⎤
2
⎛x⎞
1+ n > n > ⎜ ⎟
2 2
⇒ n (ε , x ) = ⎢ ⎥ + 1 .
⎝ε ⎠ ⎣ε ⎦
Definiţia 4 Spunem că şirul ( f n )n este uniform convergent pe B către f
dacă pentru orice ε > 0 , există un număr n ( ε ) ∈ , astfel încât pentru
orice x ∈ B şi
∀ n ≥ n ( ε ) ⇒ fn ( x ) − f ( x ) < ε .
Observaţie Un şir de funcţii uniform convergent este şi simplu
convergent. Reciproca nu este adevărată după cum se poate constata din
următorul
Exemplu Şirul de funcţii ( f n )n , f n : [ 0,1] → definit prin
f n ( x ) = x n , x ∈ [ 0,1] . Constatăm că
⎧0, x ∈ [ 0,1)
f ( x) = ⎨ .
⎩ 1, x = 1
Pentru a arăta că şirul ( f n )n nu este uniform convergent pe mulţimea
[0,1] va trebuie să arătăm că există ε > 0 astfel ca pentru orice
0
n∈ să existe
x ∈ [ 0,1] cu proprietatea f ( x ) − f ( x ) > ε .
n n n n 0

1 1
În adevăr pentru ε 0 = > 0 şi pentru orice n ∈ există xn = n ∈ [ 0,1]
3 2
1
astfel ca f n ( xn ) − f ( xn ) = − 0 > ε0 .
2
Totuşi restricţia şirului de funcţii ( f n )n la intervalul [ 0, ρ ] , ρ ∈ ( 0,1)
este un şir uniform convergent pe [ 0, ρ ] către funcţia constantă f ( x ) = 0 . În

2
adevăr, deoarece f n ( x ) − f ( x ) = x n ≤ ρ n = ε ⇒ n ( ε ) = ⎡⎣log ρ ε ⎤⎦ + 1 , deducem că
şirul ( f n )n este uniform convergent pe [ 0, ρ ] către funcţia constantă f ( x ) = 0 .

Din punct de vedere logic avem două situaţii:

(i) Mulţimea numerelor n ( ε, x ) este majorată pe B, adică
∃ sup n ( ε, x ) < ∞ . Atunci şirul ( f n )n este uniform convergent pe B şi
x∈B
n ( ε ) = sup n ( ε, x ) .
x∈B
(ii) Mulţimea numerelor n ( ε, x ) nu este majorată pe B, adică
sup n ( ε, x ) = +∞ . Atunci şirul ( f n )n nu converge uniform pe B către f.
x∈B
Observaţie Convergenţa unui şir de funcţii poate fi analizată, pentru
x ∈ A fixat, cu ajutorul tehnicilor de analiză de la şiruri de numere. Totuşi
convergenţa uniformă se poate stabili numai cu ajutorul unor metode speciale.
Următoarea propoziţia este importantă în practică, deoarece după
determinarea funcţiei limită a unui şir de funcţii în sensul convergenţei simple,
cu ajutorul ei se poate preciza dacă această convergenţă are sau nu caracter
uniform.
Propoziţia Fie A ⊂ ( X , d ) şi f n : A → un şir de funcţii. Şirul ( f n )n
converge uniform pe A la funcţia f dacă şi numai dacă
lim ⎡⎢sup f n ( x ) − f ( x ) ⎤⎥ = 0
n →∞ ⎣ x∈ A ⎦
Demonstraţie Dacă şirul de funcţii ( f n )n converge uniform la f pe
mulţimea A, rezultă că pentru orice ε > 0 există numărul natural n ( ε ) aşa încât
∀n ≥ n ( ε ) ⇒ f n ( x ) − f ( x ) < ε , ∀x ∈ A ,
de unde, trecând la suprem, obţinem
∀n ≥ n ( ε ) ⇒ sup f n ( x ) − f ( x ) ≤ ε ,
x∈A

adică lim ⎡⎢sup f n ( x ) − f ( x ) ⎥⎤ = 0 .

n →∞ ⎣ x∈ A ⎦
Reciproc, dacă lim ⎡⎢sup f n ( x ) − f ( x ) ⎤⎥ = 0 , deducem că pentru orice ε > 0
n →∞ ⎣ x∈ A ⎦
există numărul natural n ( ε ) astfel ca
∀n ≥ n ( ε ) ⇒ sup f n ( x ) − f ( x ) < ε ,
x∈A

de unde cu atât mai mult are loc

∀n ≥ n ( ε ) ⇒ f n ( x ) − f ( x ) < ε , ∀x ∈ A ,
adică şirul ( f n )n converge uniform la f pe mulţimea A.

3
 n ⋅ x2
Exemplul Fie şirul de funcţii f n : [ 0, ∞ ) → , f n ( x ) = . Observăm că
1+ n ⋅ x
şirul ( f n )n converge simplu către funcţia f : [ 0, ∞ ) → , f ( x ) = x . Cum
x 1
fn ( x ) − f ( x ) = < , ∀n ∈ *
, ∀x ≥ 0
1+ n ⋅ x n
deducem că lim ⎡⎢sup f n ( x ) − f ( x ) ⎥⎤ = 0 , prin urmare şirul ( f n )n converge uniform
n→∞ ⎣ x≥ 0 ⎦
la f pe mulţimea [ 0, ∞ ) .
Teorema 1 (criteriul Cauchy)
Şirul ( f n )n converge uniform pe A dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 ,
există numărul n ( ε ) ∈ astfel încât pentru oricare n, m ≥ n ( ε ) şi oricare
x ∈ A rezultă f n ( x ) − f m ( x ) < ε .
Demonstraţie
„ ⇒ ”. Dacă ( f n )n converge uniform pe A către f ⇒ ∀ ε > 0 , ∃ n ( ε ) ∈
astfel încât ∀ n, m ≥ n ( ε ) şi ∀ x ∈ A ⇒ f n ( x ) − f ( x ) < ε .
Prin urmare:
f n ( x ) − f m ( x ) < f n ( x ) − f ( x ) + f m ( x ) − f ( x ) < 2ε (#)
„ ⇐ ” Cunoaştem că ∀ ε > 0 , ∃ n ( ε ) ∈ astfel încât ∀ n, m ≥ n ( ε ) şi
cu
∀ x ∈ A ⇒ f n ( x ) − f m ( x ) < ε . Vom arăta că ∃ f : A → astfel încât f n → f .
Pentru fiecare x ∈ A şirul numeric ( f n ( x ) )n este fundamental şi prin
urmare convergent către f ( x ) . Să fixăm pe n ≥ n ( ε ) şi trecem la limită în
cu
inegalitatea (#) pentru m → ∞ . Obţinem f ( x ) − f n ( x ) ≤ ε < 2 ⋅ ε ⇒ f n → f .
Exemplul Vom arăta, folosind criteriul Cauchy că şirul de funcţii
x
f n : [1, ∞ ) → , n ∈ definit prin f n ( x ) = este uniform convergent.
1 + n2 ⋅ x2
Pentru a arăta că şirul ( f n )n este uniform convergent pe mulţimea [1,∞ )
va trebuie să arătăm că pentru orice ε > 0 , există n ( ε ) ∈ astfel ca pentru orice
n ≥ n(ε) , p ∈ *
şi orice x ∈ [1, ∞ ) să aibă loc inegalitatea f n + p ( x ) − f n ( x ) < ε .
Din şirul de inegalităţi
2 ⋅ n ⋅ p + p2 2 ⋅ n ⋅ p + p2 1
f n+ p ( x ) − f n ( x ) < x ⋅
3
< 2 < 2
(1 + n ⋅ x ) ⋅ ⎣⎡1 + ( n + p ) ⋅ x ⎦⎤ n ⋅ ( n + p ) ⋅ x n
2 2 2 2 2

⎡ 1⎤
deducem că n ( ε ) = ⎢ ⎥ + 1 .
⎣ ε⎦

4
 Observaţia În cazul convergenţei uniforme, criteriul lui Cauchy deşi este
general nu precizează care este limita şirului de funcţii. Din acest motiv este mai
puţin folosit în aplicaţiile practice, având însă o deosebită utilitate în
raţionamentele teoretice.
Propoziţia (criteriul majorării) Dacă şirurile ( f n )n şi ( ϕn )n ,
f n , ϕn : A → au proprietăţile
(i) ∃f : A → şi ∃n0 ∈ astfel încât pentru orice x ∈ A şi orice n ≥ n0
f n ( x ) − f ( x ) ≤ ϕn ( x ) ,
cu
(ii) lim ϕn ( x ) = 0 , ∀ x ∈ A ,
n →∞
cu
atunci lim f n ( x ) = f ( x ) , ∀ x ∈ A .
n →∞
Corolar Dacă pentru şirul de funcţii ( f n )n , f n : A → , n ∈ , există o
funcţie f : A → şi un şir de numere reale ( an )n ⊂ , cu proprietăţile
• ∃n0 ∈ , f n ( x ) − f ( x ) < an , ( ∀ ) x ∈ A, ( ∀ ) n ≥ n0 ,
• an > 0, ∀n ∈ şi lim a n = 0 ,
n →∞
atunci şirul de funcţii ( f n )n converge uniform către funcţia f.
Corolar Dacă şirul de funcţii ( f n )n , f n : A → , n ∈ , satisface condiţiile
• ∃n0 ∈ , f n ( x ) < an , ( ∀ ) x ∈ A, ( ∀ ) n ≥ n0 ,
• an > 0, ∀n ∈ şi lim a n = 0 ,
n →∞
atunci şirul ( f n )n converge uniform către funcţia constantă zero.
Exemplul Vom arăta, folosind propoziţia anterioară că şirul de funcţii
xn
f n : [1, ∞ ) → , n ∈ definit prin f n ( x ) = este uniform convergent.
(1 + x )
n
2⋅n

Deoarece 1 + x 2⋅n ≥ 2 ⋅ x n , ∀n ∈ , ∀x ≥ 1 are loc

1
0 ≤ fn ( x ) ≤
, ∀n ∈ , ∀x ≥ 1 ,
2n −1
adică şirul ( f n )n este uniform convergent pe [1, ∞ ) .
Teorema 6 (Dini1) Fie şirul de funcţii ( f n )n , f n : A → , A ⊂ X . Dacă:
(i) A mulţime compactă,
(ii) şirul ( f n )n este monoton în fiecare punct x ∈ A ,
(iii) şirul ( f n )n este simplu convergent către funcţia f : A → ,
(iv) funcţiile ( f n )n şi f sunt continue pe A,

1
Ulisse Dini, 1845-1918, matematician italian
5
atunci convergenţa este uniformă pe mulţimea A.
Demonstraţie
Vom presupune că f ( x ) = 0 pe A, în caz contrar vom considera şirul
( fn − f )n . De asemenea, vom presupune că ( f n )n este descrescător pe A, în caz
contrar se poate considera şirul ( − f n )n .
cs
Din lim f n ( x ) = f ( x ) = 0 ⇒ ∀ ε > 0 , ∃ n ( ε, x ) ∈ astfel încât
n
∀ n ≥ n ( ε, x ) , să avem 0 ≤ f n ( x ) < f n0 ( x ) < ε deoarece ( f n )n este descrescător
∀ x ∈ A.
Dintre toate funcţiile ( f n )n cu n ≥ n ( ε, x ) = n0 alegem f n0 . Din cauza
continuităţii lui f n0 în x ∈ A arbitrar, deducem că pentru orice ε > 0 există
Vε ∈V ( x ) astfel încât pentru orice x ∈Vε ∩ A ⇒ 0 ≤ f n0 ( x ) < ε .
Şirul ( f n )n fiind descrescător în fiecare x ∈ A vom avea, de asemenea,
0 ≤ f n ( x ) < f n0 ( x ) < ε , ∀ n ≥ n0 şi ∀ x ∈ Vε ∩ A ,
adică şirul ( f n )n este uniform convergent la zero pe mulţimea Vε ∩ A .
Când x ∈ A parcurge intervalul A, mulţimea vecinătăţilor Vε acoperă A
interval compact şi în virtutea teoremei Borel-Lebesgue vom putea extrage din
această acoperite a lui A cu intervale deschise, o acoperire finită U1,U 2 ,...,U p .
Şirul ( f n )n este uniform convergent pe U k ∩ A , ∀ k = 1, p şi deci el va fi
p
uniform convergent pe ∪ (U k ∩ A) = A .
k =1
Exemplul (Stone2) Fie şirul de polinoame pn : [ 0,1] → , n ∈ cu
coeficienţi reali, definit prin recurenţa
1
pn+1 ( x ) = pn ( x ) + ⋅ ( x − pn2 ( x ) ) , ∀x ∈ [ 0,1] , ∀n ∈ , p0 ( x ) = 0 .
2
Vom arăta, folosind teorema lui Dini, că şirul de polinoame (p )
n n

converge uniform la funcţia nepolinomială f ( x ) = x pe mulţimea [ 0,1] .

Observăm că toate polinoamele pn nu au termen liber şi că
pn ( x ) ≤ x , ∀x ∈ [ 0,1] , ∀n ∈ . Prin inducţie matematică se poate demonstra
că şirul de polinoame (p ) n n
este crescător în fiecare punct al mulţimii [ 0,1] .
Fiind în condiţiile teoremei lui Dini deducem că şirul de polinoame ( pn )n
este uniform convergent către funcţia f ( x ) = x pe mulţimea [ 0,1] .

2
Marshall Harvey Stone, 1903-1989, matematician american
6
 Exemplul (Euler3) Fie şirul de funcţii f n : [ 0, π ] → , n ∈ , definit prin
recurenţa
x
f n+1 ( x ) = f n ( x ) ⋅ cos n +1 , ∀x ∈ [ 0, π ] , ∀n ∈ , f 0 ( x ) = 1 .
2
Vom arăta, folosind teorema lui Dini, că şirul de funcţii ( f n )n converge
⎧ sin x
⎪ , x ∈ ( 0, π ]
uniform la funcţia f ( x ) = ⎨ x pe mulţimea [ 0, π ] .
⎪⎩ 1, x=0
Observăm că funcţiile f n sunt continue, pozitive şi au expresia
⎧ 1 sin x
⎪⎪ 2n ⋅ , x ∈ ( 0, π ]
x
fn ( x ) = ⎨ sin n , n∈
⎪ 2
⎪⎩ 1, x=0
Este evident că şirul ( f n )n converge simplu către funcţia continuă
⎧ sin x
⎪ , x ∈ ( 0, π ]
f ( x) = ⎨ x .
⎪⎩ 1, x=0
Din următorul şir de egalităţi
⎛ x ⎞ x
f n+1 ( x ) − f n ( x ) = f n ( x ) ⋅ ⎜ cos n +1 − 1⎟ = −2 ⋅ f n ( x ) ⋅ sin 2 n + 2 ≤ 0, ∀x ∈ [ 0, π ] , ∀n ∈
⎝ 2 ⎠ 2
deducem că şirul de funcţii (f )
n n
este monoton descrescător pe [0,π ] .
Fiind în condiţiile teoremei lui Dini deducem că şirul de funcţii ( f n )n este
uniform convergent către funcţia f pe mulţimea [ 0, π ] .

În continuare vom examina în ce condiţii proprietăţile termenilor unui şir

de funcţii uniform convergente pe mulţimea A se transmit şi funcţiei limită.
Propoziţia 1 (transferul limitei)
cu
Fie şirul ( f n )n , fn : A → . Dacă lim f n ( x ) = f ( x ) , x ∈ A şi există
n →∞
lim f n ( x ) pentru orice n ∈ şi x0 ∈ A ' , atunci
x → x0
lim lim f n ( x ) = lim lim f n ( x ) .
n →∞ x → x0 x → x0 n → ∞
Teorema 2 (transferul continuităţii)
Fie A ⊂ X o mulţime nevidă şi şirul ( f n )n , f n : A → cu proprietăţile:
(i) f n continuă în punctul a ∈ A , ∀ n ∈

3
Leonhard Euler, 1707-1783, matematician elveţian
7
 cu
(ii) ∃ lim f n ( x ) = f ( x ) , ∀ x ∈ A ,
n →∞
atunci f este continuă în punctul a.
Demonstraţie
Din (i) deducem că pentru orice ε > 0 există δ = δ ( ε ) > 0 astfel încât
pentru orice n ∈ şi orice x ∈ A cu d ( x, a ) < δ avem că f n ( x ) − f n ( a ) < ε .
Din (ii) deducem că pentru orice ε > 0 şi orice x ∈ A există n ( ε ) ∈ astfel
încât pentru orice n ≥ n ( ε ) rezultă f n ( x ) − f ( x ) < ε .
În concluzie, pentru orice ε > 0 există δ = δ ( ε ) > 0 şi n ( ε ) ∈ astfel încât
pentru orice n ≥ n ( ε ) şi orice x ∈ A cu d ( x, a ) < δ avem:
f ( x ) − f ( a ) ≤ f ( x ) − fn ( x ) + fn ( x ) − fn ( a ) + fn ( a ) − f ( a ) < 3 ⋅ ε ,
adică f este continuă în punctul a ∈ A .
Observaţii
1) În cazul în care a ∈ A ∩ A ' , teorema transferului continuităţii este
valabilă sub forma mai generală: Dacă şirul de funcţii ( f n )n este uniform
convergent pe A \ {a} , unde a ∈ A ∩ A ' şi dacă toate funcţiile f n sunt continue
în punctul a , atunci şirul de funcţii ( f n )n este uniform convergent pe A şi limita
sa este continuă în a.
2) Teorema transferului continuităţii rămâne valabilă dacă funcţiile f n
sunt continue la stânga (la dreapta) în punctul a, atunci funcţia f va fi continuă la
stânga (la dreapta) în punctul a.
Consecinţa 1 Un şir ( f n )n de funcţii continue pe A, uniform convergent
pe A, are limita o funcţie continuă pe A.
Consecinţa 2 Dacă limita unui şir de funcţii continue pe A nu este o
funcţie continuă pe A atunci convergenţa nu este uniformă.
Observaţia Este posibil ca şirul de funcţii ( f n )n să nu fie continue pe A
sau convergenţa să nu fie uniformă şi totuşi limita să fie continuă. Cu alte
cuvinte, uniform convergenţa oferă o condiţie suficientă nu însă şi necesară
pentru transferul proprietăţii de continuitate. Există şiruri de funcţii continue
care converg simplu la funcţii cu aceeaşi proprietate.
n⋅ x
Exemplul Fie şirul de funcţii f n : → , definit de f n ( x ) = . Se
1 + n2 ⋅ x2
observă că lim f n ( x ) = 0 = f ( x ) , ∀x ∈ . Mai mult, atât funcţiile f n cât şi funcţia
n →∞

limită f sunt funcţii continue pe . Totuşi convergenţa nu este uniformă.

În adevăr, f ( x ) =
' (
n ⋅ 1 − n ⋅ x2
2
) şi punctele critice ale funcţiei f n sunt
( )
n 2
1 + n2 ⋅ x2
1 1
x=± . Analizând monotonia funcţiei f n se constată că x = − este punct de
n n
8
 1
minim iar x = este punct de maxim pentru f n . Mai mult, aceste puncte sunt de
n
extrem absolut şi lim f n ( x ) = lim f n ( x ) = 0 . De aici rezultă că
x →−∞ x →∞

⎛ ⎛ 1⎞ ⎛1⎞ ⎞ 1
lim ⎢⎡sup f n ( x ) − f ( x ) ⎥⎤ = lim max ⎜ f n ⎜ − ⎟ , f n ⎜ ⎟ ⎟ = ≠ 0
n →∞ ⎣ x∈ ⎦ n→∞ ⎝ ⎝ n⎠ ⎝n⎠ ⎠ 2
şi conform criteriului de uniform convergenţă şirul ( f n )n nu converge uniform
către f pe
Propoziţia 1 (transferul proprietăţii de mărginire)
Dacă ( f n )n este un şir de funcţii egal mărginite pe A şi uniform
convergent către f pe A, atunci funcţia limită f este mărginită pe A.
Demonstraţie
cu
Cum lim f n ( x ) = f ( x ) deducem că pentru orice ε > 0 , există n ( ε ) ∈
n
astfel încât pentru orice n ≥ n ( ε ) şi orice x ∈ A avem f n ( x ) − f ( x ) < ε .
Prin urmare pentru orice ε > 0 avem că f ( x ) ≤ f nε ( x ) + ε < M + ε , deci
f ( x) ≤ M , ∀ x ∈ A.

Teorema 3 (transferul de integrabilitate)

Fie şirul ( f n )n , f n : A = [ a, b ] ⊂ → , n ∈ . Dacă
(i) şirul ( f n )n converge uniform pe mulţimea A către funcţia f
(ii) funcţiile f n , n ∈ sunt Riemann integrabile pe mulţimea A,
atunci
(a) funcţia limită f este Riemann – integrabilă pe A = [ a, b] ,
⎛b ⎞
⎜∫
(b) şirul ⎜ f n ( x ) d x ⎟ este convergent şi
⎟
⎝a ⎠n
b b
lim
n →∞ ∫ fn ( x ) d x = ∫ nlim
→∞
fn ( x ) d x .
a a
Demonstraţie Deoarece funcţiile f n sunt integrabile, ele sunt mărginite şi
prin teorema de transfer a proprietăţii de mărginire deducem că şi funcţia limită
este mărginită. Cum f n sunt integrabile, mulţimea An a punctelor sale de
continuitate este neglijabilă şi ∪ An este neglijabilă. Din teorema transferului
n∈
de continuitate mulţimea a punctelor de discontinuitate a lui f A ⊂ ∪ An , adică
n∈

9
mulţimea A este neglijabilă şi prin criteriul de integrabilitate Lebesgue funcţia f
este integrabilă pe [ a, b ] .
cu
Cum pentru orice x ∈ [ a, b ] , lim f n ( x ) = f ( x ) , deducem că pentru orice
n →∞
ε > 0 , există numărul nε ∈ astfel încât pentru orice x ∈ [ a, b ] şi orice n ≥ nε
ε
fn ( x ) − f ( x ) < .
b−a
Folosind proprietatea modulului, obţinem
b b b

∫ fn ( x ) d x − ∫ f ( x ) d x < ∫ fn ( x ) − f ( x ) d x < ε .
a a a
cos ( n ⋅ x )
Exemplu Şirul de funcţii f n : [ 0, π ] → definit de f n ( x ) = este
n
uniform convergent pe [0, π] către funcţia f ( x ) ≡ 0 . Avem
⎛ π / 2 cos ( n ⋅ x ) ⎞ ⎛1 2 ⎞
π
⎛1 ⎛ n ⋅π ⎞⎞
lim ⎜ ∫ dx ⎟ = lim 2 ⋅ sin ( n ⋅ x ) ⎟ = lim ⎜ 2 ⋅ sin ⎜
⎜ ⎟⎟ = 0.
n →∞
⎝ 0 n ⎠
n →∞
⎜n 0 ⎟
n →∞
⎝n ⎝ 2 ⎠⎠
⎝ ⎠
n ⋅ e− x
Exemplu Şirul de funcţii f n : [ 0, ∞ ) → definit de f n ( x ) = este
n+ x
simplu convergent pe [ 0,∞ ) către funcţia f ( x ) ≡ e− x . Studiem în continuare
x
fn ( x ) − f ( x ) = ⋅ e− x = g ( x )
x+n
Studiul variaţiei funcţiei g : [ 0, ∞ ) → ne permite să afirmăm că funcţia
este crescătoare pe intervalul [ 0, xn ) şi descrescătoare pe intervalul ( xn , ∞ ) , unde
n2 + 4 ⋅ n − n
xn = . Prin urmare,
2
x
fn ( x ) − f ( x ) =
⋅ e − x = g ( x ) ≤ g ( xn )
x+n
Cum lim g ( xn ) = 0 deducem că lim sup f n ( x ) − f ( x ) = 0 , adică şirul de
n →∞ n →∞ x≥0

funcţii (f )
n n
converge uniform către funcţia f pe +
. Din teorema transferului
de integrabilitate aplicată şirului de funcţii ( f n )n pe intervalul [ a, b] ⊂ + , avem
b b b
n ⋅ e− x n ⋅ e− x
lim ∫
n →∞ n + x ∫
d x = lim
n →∞ n + x ∫
d x = e − x d x = e − a − e −b .
a a a
Observaţia Convergenţa uniformă a lui şirului ( f n )n este esenţială, fapt
ilustrat de următorul

10
 Exemplul Fie A = {r1 , r2 ,..., rn ,...} ⊂ mulţimea punctelor raţionale din
intervalul [ 0,1] şi şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , definit prin
⎧1, x ∈ {r1 , r2 ,..., rn }
fn ( x ) = ⎨ , n∈
⎩ 0, x ∈ [ 0,1] − { r ,
1 2
r ,..., rn }
Este clar că fiecare funcţie f n este discontinuă în orice punct raţional
ri ∈ A, i = 1, 2,..., n , în rest fiind continuă. Având un număr finit de puncte de
discontinuitate rezultă că f n este integrabilă Riemann pe [ 0,1] .
Pe de altă parte, şirul ( f n )n converge simplu pe [ 0,1] la funcţia
⎧1, x∈ A
f ( x) = ⎨ .
⎩ 0, x ∈ [ 0,1] − A
Se vede că funcţia limită f nu este Riemann integrabilă pe [ 0,1] deoarece
dacă considerăm o diviziune ∆ ∈D [ 0,1] , 0 = x0 < x1 < ... < xk = 1, k ∈ , atunci
k −1 ⎧1, ξi ∈ A, ∀i ∈ {0,1,..., k − 1}
σ ∆ ( f ;ξi ) = ∑ f (ξi ) ⋅ ( xi +1 − xi ) = ⎨
i =0
⎩0, ξi ∉ A, ∀i ∈ {0,1,..., k − 1}
ceea ce arată că nu există lim σ ( f ;ξi ) , prin urmare funcţia limită nu este
∆ →0 ∆

Riemann integrabilă pe [ 0,1] .

Observaţia Este posibil ca şirul de funcţii ( f n )n să nu fie uniform
convergent pe A către f totuşi funcţia limită să fie Riemann integrabilă pe
mulţimea A şi
b b
lim
n →∞ ∫ fn ( x ) d x = ∫ nlim
→∞
fn ( x ) d x .
a a
Acest lucru este ilustrat de următorul
Exemplu Şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , f n ( x ) = x n este Riemann
integrabil pe [0,1] , converge simplu, dar nu uniform, către funcţia
⎧0, x ∈ [ 0,1)
f ( x) = ⎨ . Cu toate acestea funcţia limită f este Riemann integrabilă
⎩1, x =1
pe [ 0,1] şi
1 1 1 1
1
∫ ∫
f n ( x ) d x = lim x d x = lim ∫ f ( x ) d x = ∫ nlim fn ( x ) d x .
n
lim =0=
n →∞ n →∞ n →∞ n + 1 →∞
0 0 0 0
Teorema 4 (transferul derivabilităţii)
Dacă şirul ( f n )n de funcţii reale, f n : A → are proprietăţile
(i) f n sunt derivabile pe A pentru orice n ∈ ,

11
 cu
(ii) ∃ lim f n ( x ) = f ( x ) , ∀ x ∈ A ,
n →∞
cu
(iii) ∃ lim f n′ ( x ) = g ( x ) , ∀ x ∈ A ,
n →∞
atunci
(a) f este derivabilă pe A,
(b) f ′ ( x ) = g ( x ) , ∀ x ∈ A , sau echivalent
d d
lim f n ( x ) = lim fn ( x ) , ∀ x ∈ A .
d x n →∞ n →∞ d x
Demonstraţie
Fie a ∈ A arbitrar, să arătăm că f este derivabilă în a şi că f ′ ( a ) = g ( a ) .
cu
• Cum lim f n′ ( x ) = g ( x ) deducem că pentru orice ε > 0 , există
n →∞
numărul n1 ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice n ≥ n1 ( ε ) şi orice x ∈ A
ε
f n′ ( x ) − g ( x ) <
3
• Cum f n este derivabilă în a obţinem că pentru orice ε > 0 , există
vecinătatea U ε ∈V ( a ) astfel încât pentru orice x ∈U ε ∩ A − {a} are loc
fn ( x ) − fn ( a ) ε
− f n′ ( a ) < .
x−a 3
• Din criteriul lui Cauchy de convergenţă uniformă deducem că
pentru orice ε > 0 , există numărul n2 ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice
n, m ≥ n2 ( ε ) şi orice x ∈ A , are loc
ε
f n′ ( x ) − f m′ ( x ) < .
3
• Aplicând teorema lui Lagrange funcţiei f n − f m pe intervalul
( a, x ) , deducem că există punctul c ∈ ( a, x ) astfel ca:
fn ( x ) − fn ( a ) fm ( x ) − fm ( a )
− = f n′ ( c ) − f m′ ( c ) .
x−a x−a
Combinând ultimele două inegalităţi, pentru n, m ≥ n2 ( ε ) şi pentru orice
x ∈ A , obţinem
fn ( x ) − fn ( a ) fm ( x ) − fm ( a ) ε
− < .
x−a x−a 3

12
 În ultima inegalitate trecem la limită după m → ∞ , ţinând seama că
cu
lim f m ( x ) = f ( x ) . Astfel obţinem că pentru orice n ≥ n2 ( ε ) şi orice
m →∞
x ∈ A − {a} are loc
fn ( x ) − fn ( a ) f ( x ) − f ( a ) ε
− ≤ .
x−a x−a 3
Reunim inegalităţile de mai sus, obţinem că pentru orice ε > 0 şi orice
n ≥ max ( n2 ( ε ) , n1 ( ε ) ) , există vecinătatea U ε ∈V ( a ) astfel ca pentru orice
x ∈U ε ∩ A − {a} are loc inegalitatea
f ( x) − f (a) f ( x ) − f ( a ) fn ( x ) − fn ( a )
− g (a) ≤ − +
x−a x−a x−a
,
fn ( x ) − fn ( a )
+ − f n′ ( a ) + f n′ ( a ) − g ( a ) < ε
x−a
de unde concluzia teoremei.
Observaţie Reciproca acestei teoreme nu este adevărată. Un şir de funcţii
( f n )n poate fi uniform convergent către funcţia f, cu f n derivabile şi f
( )
′
derivabilă, fără ca şirul derivatelor f n n să fie uniform convergent.
sin ( n ⋅ x )
Exemplu Şirul f n ( x ) = , x ∈ [ 0,2 ⋅ π ] este uniform convergent
n
pe [0,2 ⋅ π ] către funcţia f ( x ) ≡ 0 , termenii şirului şi funcţia limită sunt
derivabile pe [0,2 ⋅ π ] , dar şirul derivatelor f n' ( x ) = cos ( n ⋅ x ) nu este
convergent pe [ 0,2 ⋅ π ] .
Observaţie Convergenţa uniformă a şirului ( f n )n nu atrage convergenţa
uniformă a şirului ( f n′ )n . Acest fapt este ilustrat de următorul
cos ( n ⋅ x ) cu
Exemplu Şirul de funcţii f n : [ 0, π] → , fn ( x ) = → f ( x) = 0
n
dar f n′ ( x ) = − sin ( n ⋅ x ) nu este convergent pe [ 0,π] .
Observaţia Convergenţa uniformă a lui şirului (f ) n
'
n
este esenţială, fapt
ilustrat de următorul
arctg ( n ⋅ x )
Exemplu Şirul de funcţii f n : → , definit prin f n ( x ) =
n
converge uniform către funcţia f ( x ) = 0 pe axa reală. Însă şirul derivatelor
1 ⎧0, x ≠ 0
f n′ ( x ) = este convergent către g ( x ) = ⎨ o funcţie discontinuă
1 + n2 x ⎩1, x = 0
13
deci şirul derivatelor este simplu convergent către funcţia g . Se poate constata
cu uşurinţă că f ′ ( 0 ) ≠ g ( 0 ) .
Observaţia Chiar dacă şirul de funcţii derivabile ( f n )n este uniform
convergent pe A către funcţia limită f şi aceasta este derivabilă se poate întâmpla
( )
ca şirul derivatelor f n' să nu conveargă la f ' . Putem ilustra acest fapt prin
n
următorul
xn
Exemplu Şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , definit prin f n ( x ) = converge
n
uniform către funcţia f ( x ) = 0 pe [ 0,1] . Observăm, însă că şirul derivatelor
⎧0, x ∈ [ 0,1)
f n′ ( x ) = x n −1 este convergent către g ( x ) = ⎨ o funcţie discontinuă
⎩1, x =1
deci şirul derivatelor este simplu convergent către funcţia g . Se poate constata
⎛d ⎞ d ⎛d ⎞
cu uşurinţă că lim ⎜ f n ⎟ (1) = lim f n' (1) = 1 ≠ 0 = f (1) = ⎜ lim f n ⎟ (1) .
n →∞ ⎝ dx ⎠ n →∞ dx ⎝ dx n →∞ ⎠

Observaţie Dacă A este un interval mărginit concluzia teoremei

precedente rămâne adevărată chiar dacă despre şirul ( f n )n se ştie că este
convergent într-un singur punct al mulţimii A.
Teorema 5 (transferul derivabilităţii) Fie şirul ( f n )n de funcţii reale,
f n : A ⊂ → cu proprietăţile
(i) A un interval mărginit.
(ii) funcţiile f n , n ∈ sunt derivabile pe A,
(iii) şirul numeric ( f n ( x0 ) )n , x0 ∈ A este convergent,
cu
(iv) ∃ lim f n′ ( x ) = g ( x ) pentru orice x ∈ A ,
n →∞
atunci
cu
(a) ∃ lim f n ( x ) = f ( x ) pentru orice x ∈ A ,
n →∞
(b) f este derivabilă pe A şi pentru orice x ∈ A ,
d d
lim fn ( x ) = lim f n ( x ) .
n →∞ d x d x n →∞
Demonstraţie
Din (iii) deducem că pentru orice ε > 0 , există numărul n1 ( ε ) ∈ astfel
încât pentru orice n, m ≥ n1 ( ε ) are loc
ε
f n ( x0 ) − f m ( x0 ) < .
2
14
 Din (iv) şi criteriul lui Cauchy de convergenţă uniformă deducem că
pentru orice ε > 0 , există numărul n2 ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice
n, m ≥ n2 ( ε ) are loc
ε
f n′ ( x ) − f m′ ( x ) <
, ∀ x ∈ A,
2⋅
unde = lung ( A) . Folosind inegalitatea triunghiului şi teorema lui Lagrange
aplicată funcţiei f n − f m pe intervalul [ x, x0 ] ⊆ A se obţine
f n ( x ) − f m ( x ) ≤ f n ( x0 ) − f m ( x0 ) + f n ( x ) − f n ( x0 ) + f m ( x ) − f m ( x0 )
= f n ( x0 ) − f m ( x0 ) + f n ( x ) − f m ( x ) − ( f n ( x0 ) − f m ( x0 ) ) <
ε ε ε
<+ x − x0 ⋅ f n′ ( c ) − f m′ ( c ) < + ⋅ = ε,
2 2 2⋅
cu c ∈ ( x, a ) şi m, n ≥ max ( n1 ( ε ) , n2 ( ε ) ) .
cu
Aşadar lim f n ( x ) = f ( x ) pe A şi din teorema anterioară de transfer de
n →∞
derivabilitate obţinem concluzia.
Observaţia Condiţiile pe care le îndeplinesc funcţiile f n în această
teoremă au caracter de suficienţă. Există şiruri de funcţii care pot fi derivate
termen cu termen fără ca şirul derivatelor să conveargă uniform.
În acest sens să considerăm şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , definite prin
ln (1 + n 4 ⋅ x 2 )
fn ( x ) = , n∈ *

2⋅n
ln (1 + n 4 ⋅ x 2 )
Observăm că lim f ( x ) = lim = 0 . Deci şirul ( f n )n converge
n →∞ n n →∞
2⋅n
simplu pe intervalul [ 0,1] către funcţia limită f ( x ) = 0 . Observăm, însă că şirul
x ⋅ n3
f ( x) =
'
, x ∈ [ 0,1] , n ∈ * converge simplu pe [ 0,1] către funcţia limită
1+ n ⋅ x
n 4 2

g ( x ) = 0 . Cum f ' = g deducem că şirul ( f n' )n converge simplu pe [ 0,1] către

f ' . Prin urmare, şirul ( f n )n verifică relaţia
d d
lim fn ( x ) = lim f n ( x ) , ∀ x ∈ [ 0,1] ,
n →∞ d x d x n →∞
deşi şirul derivatelor ( f n' )n nu converge uniform pe [ 0,1] .
Teorema 6 (Arzela-Ascoli) Fie şirul ( f n )n de funcţii reale,
f n : A ⊂ → cu proprietăţile
• A un interval compact.
• funcţiile f n , n ∈ sunt uniform echicontinue pe A, adică

15
 ∀ε > 0, ∃δ ( ε ) > 0, ∀x, y ∈ A, x − y < δ, f n ( x ) − f n ( y ) < ε, ∀n ∈
• şirul ( f n )n este mărginit,

atunci exista un subşir f n p ( ) np

uniform convergent pe intervalul A.

Demonstraţie
Fie o submulţime densă x j ( ) j∈ a intervalului compact A. (de exemplu

toate numerele raţionale din intervalul A) Deoarece ( f n ( x ) )n este un şir

mărginit putem determina un subşir ( f ( ) ( x ))

n
1
n
convergent la x1 (conform
teoremei Bolzano Weierstrass). În mod similar se poate extrage un subşir
( f ( ) ( x ))
n
2
n
din şirul ( f ( ) ( x ))
n
1
n
convergent la x2 şi deci convergent şi la x1

deoarece este un subşir al şirului ( f ( ) ( x )) . Prin inducţie matematică se poate

n
1
n

obţine un şir ( f ( ) ( x ))
n
j
n
convergent la x1, x2 ,..., x j , j ≥ 2 . Şirul diagonal

( f ( ) ( x )) = ( f
n
n
n
n ( x ) )n va converge la toate punctele ( x j ) j∈ . Vom arata că
acest şir converge uniform pentru toate punctele x ∈ A .
Fixăm ε > 0 si alegem δ > 0 astfel încât pentru orice două puncte x, y ∈ A
ε
astfel ca x − y < δ să avem f n ( x ) − f m ( y ) < . Bilele B x j , δ ⊂ A, j ∈
3
( )
acoperă intervalul compact A, şi prin compactitatea intervalului putem determina
chiar o acoperire finită a sa, de exemplu ∪ (
B x j , δ ⊇ A . Mai mult, se poate )
1≤ j ≤ p
alege rangul n ( ε ) ∈ astfel încât
ε
( ) ( )
f m x j − f n x j < , 1 ≤ j ≤ p, ∀m, n ≥ n ( ε )
3
Pentru oricare x ∈ A există un j ∈ {1,..., p} astfel încât x ∈ B x j , δ . Deci ( )
pentru oricare m, n ≥ n ( ε ) are loc
( )
f m ( x) − f n ( x) < f m ( x) − f m x j + f n ( x) − f n x j + f m x j − f n x j < ε ( ) ( ) ( )
fapt ce arată că şirul f n ( x ) ( )n este şir uniform convergent pe intervalul A.
5.1 Exerciţii
1. Să se arate că şirul de funcţii f n : ( −1,1) → , f0 ( x ) = 1 ,
( )
f n +1 ( x ) = f n ( x ) ⋅ 1 + x n +1 , n ∈ este convergent pe ( −1,1) şi
16
 ⎛ x x+2 ⎞ ⎛ x ⎞
exp ⎜ ⋅ 2 ⎟
≤ lim f n ( x ) ≤ exp ⎜ ⎟ , x ∈ ( −1,1) .
⎝ 2 1 − x ⎠ n→∞ ⎝ 1− x ⎠

2. Să se arate că şirul de funcţii f n : → , f n ( x ) =

arctg x n ( ) converge
n
d d
uniform pe şi totuşi dar lim f n (1) ≠ lim f n (1) . Să se
n →∞ d x d x n→∞
explice rezultatul.
n⋅ x
3. Să se arate că şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , f n ( x ) = , converge
1 + n2 ⋅ x2
1 1
neuniform pe [0,1] şi totuşi lim ∫ f n (x )dx = ∫ nlim f n ( x )dx . Explicaţi
n →∞ →∞
0 0
rezultatul.
4. Să se arate că şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , f n ( x ) = x n ⋅ (1 − x n ) nu este
1 1
uniform convergent pe [0,1] şi totuşi lim ∫ f n (x )dx = ∫ nlim f n ( x )dx .
n →∞ →∞
0 0
Explicaţi rezultatul.
n sin ( k ⋅ x )
5. Să se arate că şirul de funcţii f n : → , f n ( x ) = ∑ , este
( k + 1)
2
k =1

uniform convergent şi limita sa este o funcţie continuă pe .

Indicaţie de rezolvare Se aplică criteriul lui Cauchy.
sin ⎣⎡( n + 1) ⋅ x ⎦⎤ sin ⎣⎡( n + 2 ) ⋅ x ⎦⎤ sin ⎣⎡( n + p ) ⋅ x ⎤⎦
fn+ p ( x ) − fn ( x ) = + + ... + <
( n + 2) ( n + 3) ( n + p + 1)
2 2 2

1 1 1
< + + ... + <
( n + 1) ⋅ ( n + 2 ) ( n + 2 ) ⋅ ( n + 3) ( n + p ) ⋅ ( n + p + 1)
⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 1 ⎞
<⎜ − ⎟+⎜ − ⎟ + ... + ⎜ − ⎟=
⎝ n +1 n + 2 ⎠ ⎝ n + 2 n + 3 ⎠ ⎝ n + p n + p +1⎠
1 1 1
= − < < ε.
n +1 n + p +1 n +1
Deci şirul de funcţii ( f n )n este uniform convergent pe . Funcţiile f n
fiind continue pe , rezultă că limita şirului va fi o funcţie continuă pe .
6. Să se arate că şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , f n ( x ) = n ⋅ x n ⋅ (1 − x ) nu
1 1
converge uniform pe [0,1] şi totuşi lim ∫ f n (x )dx = ∫ nlim f n ( x )dx . Explicaţi
n →∞ →∞
0 0
rezultatul.

17
 7. Fie funcţia continuă g : [ a, b] ⊂ → şi ( f n )n un şir de funcţii
continue, uniform convergent pe intervalul [ a, b] către f. Să se arate
1 1
f n ( x ) ⋅ g ( x ) dx = ∫ lim f n ( x ) ⋅ g ( x ) dx .
n →∞ ∫
că lim n →∞
0 0

8. Fie funcţia derivabilă g : [ a, b] ⊂ → şi ( f n )n un şir de funcţii

derivabile cu proprietatea că şirul derivatelor este uniform
convergent pe intervalul [ a, b ] către f ' iar şirul ( f n )n converge pe
d d
[ a, b] către f. Să se arate că( f n ⋅ g )( x ) = ⎡⎣ lim
lim ( f n ⋅ g )⎤⎦ ( x ) .
dx dx n→∞
n →∞

9. Să se arate că polinoamele Bernstein4 de gradul n, Bk ,n : [ 0,1] →

definite prin
Bk ,n ( x ) = Cnk ⋅ x k ⋅ (1 − x )
n−k
, k = 0,1,..., n, n ∈
• formează o bază în mulţimea polinoamelor de gradul n.
• au proprietatea de simetrie şi sunt pozitive, adică
0 ≤ Bk ,n ( x ) = Bn − k ,n (1 − x ) , ∀x ∈ [ 0,1] , k = 0,1,..., n, n ∈ ,
• realizează partiţia unităţii, adică au proprietatea de normalizare
n

∑ B ( x ) = 1,
k ,n ∀x ∈ [ 0,1] , n ∈ .
k =0

• satisfac relaţiile de recurenţă

⎧ B ( x ) = (1 − x ) ⋅ Bk ,n −1 ( x ) + x ⋅ Bk −1,n −1 ( x )
⎪ k ,n
⎨ d
⎪ dx Bk ,n ( x ) = n ⋅ ( Bk −1,n −1 ( x ) − Bk ,n −1 ( x ) )
⎩
• dezvoltarea Bernstein de ordinul n a funcţiei continue
f : [ 0,1] →
n
⎛ k⎞
B n ( x ) = ∑ Bk , n ( x ) ⋅ f ⎜ ⎟, ∀x ∈ [ 0,1] , n ∈
*

k =0 ⎝n⎠
formează un şir de funcţii uniform convergent către funcţia f pe
intervalul [ 0,1] .
10. Fie funcţia f : → uniform continuă pe . Să se arate că şirul de
funcţii f n : → , f n ( x ) = f ⎜⎛ x + ⎟⎞ , ∀x ∈
1
este uniform convergent
⎝ n⎠
pe către funcţia f .
11. Fie funcţia f : → continuă pe . Să se arate că şirul de funcţii
n −1
⎛ k⎞
fn : → , f n ( x ) = ∑ f ⎜ x + ⎟, ∀x ∈ este uniform convergent pe
k =0 ⎝ n⎠
orice interval compact din .

4
Sergei Natanovich Bernstein, 1880-1968, matematician ucrainian
18
12. Să se arate că şirul de funcţii f n : [ −2, 2] → , f0 ( x ) = x ,
f n +1 ( x ) = 2 + f n ( x ) , n ∈ se poate exprima sub forma
⎛ x⎞
⎜ arccos 2 ⎟
f n ( x ) = 2 ⋅ cos ⎜ n ⎟
⎜ 2 ⎟
⎝ ⎠
şi este uniform convergent pe [ −2, 2] .

19
 CAPITOLUL 6

SERII DE FUNCŢII

Definiţia Fie şirul de funcţii ( f n )n , f n : A ⊂ → .

Funcţia f1 ( x ) + f 2 ( x ) + f n ( x ) + ... , x ∈ A formată din termenii şirului
de funcţii ( f n )n despărţite între ele de semnul „+” se numeşte serie de
funcţii pe care o notăm în continuare prin ∑ fk , x ∈ A .
k ≥1
Observaţia Pentru fiecare a ∈ A se consideră seria de numere
∑ f n ( a ) , putând astfel aplica seriilor de funcţii consideraţiile făcute asupra
k ≥1
∞
seriilor de numere; seria numerică ∑ f (a)
n =1
n poate fi convergentă, sau
divergentă. De asemenea analizând seria de funcţii prin intermediul şirului
sumelor parţiale ( S n ( x ) )n definit prin Sn ( x ) = f1 ( x ) + ... + f n ( x ) , n ∈ ,
x ∈ A, putem aplica seriilor de funcţii consideraţiilor făcute asupra şirurilor
de funcţii.
Definiţie Vom spune că seria ∑
f k ( x ) este convergentă într-un
k ≥1
punct a ∈ A , dacă şirul sumelor parţiale ( S n ( x ) )n este un şir de funcţii
convergent în punctul a, punct numit şi punct de convergenţă al seriei.
De asemenea, seria de funcţii ∑
f n ( x ) este convergentă într-un
n
punct a ∈ A dacă şi numai dacă seria de numere ∑ fn ( a ) este convergentă
k ≥1
(similar pentru absolut convergenţă).
Mulţimea B ⊆ A a punctelor de convergenţă se numeşte mulţimea de
convergenţă a seriei de funcţii. Funcţia f : B → definită prin
f ( x ) = ∑ f n ( x ), x ∈ B se numeşte suma seriei.
n≥0
 xn
Exemplu Cu şirul de funcţii f n ( x ) = , x∈ , n∈ se formează seria
n!
xn
de funcţii ∑ , care are mulţimea de convergenţă (− ∞, ∞ ) .
n≥0 n !

Definiţie Vom spune că seria ∑ fk este simplu sau punctual

k ≥1
convergentă pe B către funcţia f dacă şirul sumelor parţiale ( Sn )n este
simplu convegent către f. De asemenea, vom spune că seria ∑ fk este
k ≥1
uniform convergentă pe B către f dacă şirul de funcţii ( Sn )n este uniform
convergent pe B către f. Echivalent
• Seria de funcţii ∑
f k ( x ) este simplu convergentă pe B către f
k ≥1
dacă pentru orice ε > 0 şi orice x ∈ B , există numărul n ( ε, x ) ∈ astfel
încât pentru orice n ≥ n ( ε, x ) ⇒ f1 ( x ) + f 2 ( x ) + ... + f n ( x ) − f ( x ) < ε .
• Seria de funcţii ∑ fk este uniform convergentă pe B către f
k ≥1
dacă pentru orice ε > 0 există numărul n ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice
x ∈ B şi orice n ≥ n ( ε ) ⇒ f1 ( x ) + f 2 ( x ) + ... + f n ( x ) − f ( x ) < ε .
x2
Exemplu Fie şirul f n : → , fn ( x ) = . Seria ∑ fn ( x )
(1 + x )2 n
n≥0

este simplu convergentă pe către funcţia f ( x ) = 1 + x 2 . În adevăr, există

1
ε0 = aşa încât pentru orice n ∈ există xn = n
2 −1 ∈ cu proprietatea
2
1 1
Sn ( xn ) − f ( xn ) = f1 ( xn ) + f 2 ( xn ) + ... + f n ( xn ) − f ( xn ) = = ε0 >
(1 + x )2 n
n
3

Exemplu Fie seria de funcţii ∑ f ( x ), f ( x ) = x , x ∈ [0, ρ ] , ρ ∈ ( 0,1) .

n≥0
n n
n

1 x n +1
Pentru aceasta, şirul sumelor parţiale Sn ( x ) = 1 + x + ... + x n = −
1− x 1− x
1
converge uniform către funcţia f ( x ) ≡ . În adevăr, pentru orice ε > 0
1− x
există numărul n ( ε ) = ⎡⎣logρ ( ε ⋅ (1 − ρ ) ) ⎤⎦ ∈ astfel încât pentru orice
x ∈ [ 0, ρ] şi orice
n ≥ n ( ε ) ⇒ Sn ( x ) − f ( x ) = f1 ( x ) + f 2 ( x ) + ... + f n ( x ) − f ( x ) < ε ,
deci seria este uniform convergentă pe [ 0, ρ ] .

Teorema 1 (criteriul general de convergenţă uniformă - Cauchy)

O serie de funcţii ∑
f n ( x ) , ( f n : A → ) este uniform convergentă
n ≥1
pe mulţimea B ⊆ A dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există numărul
n(ε) ∈ astfel încât pentru orice numere naturale n ≥ n ( ε ) , p ≥ 1 şi
pentru orice x ∈ A , avem:
f n +1 ( x ) + f n + 2 ( x ) + ... + f n + p ( x ) < ε .
Demonstraţie

1
Exemplu Fie şirul de funcţii g n : → , gn ( x ) =
2
⋅ sin n x . Seria
n
∑ gn ( x ) este uniform convergentă pe . În adevăr, pentru orice ε > 0
n ≥1
⎡1⎤
există numărul n ( ε ) = ⎢ ⎥ + 1∈ astfel încât pentru orice x ∈ şi orice
⎣ε⎦
n ≥ n ( ε ) rezultă
sin n +1 x sin n + 2 x sin n + p x
g n +1 ( x ) + g n + 2 ( x ) + ... + g n + p ( x ) = + + ... + <
( n + 1) 2
( n + 2) 2
(n + p) 2
,
1 1 1 1 1 1
< + + ... + = − < <ε
n ⋅ ( n + 1) ( n + 1) ⋅ ( n + 2 ) ( n + p − 1) ⋅ ( n + p ) n n + p n
deci seria este uniform convergentă pe .

Propoziţia 2 (Weierstrass)
Fie două şiruri de funcţii f n , ϕn : A → , n ∈ . Dacă
(i) ∃ n0 ∈ astfel încât pentru orice x ∈ A şi orice n ≥ n0 avem
f n ( x ) ≤ ϕn ( x ) ,
(ii) seria ∑ ϕn ( x ) este uniform convergentă pe mulţimea A,
n ≥1
atunci seria de funcţii ∑ fn ( x ) este uniform convergentă pe A.
n ≥1
Demonstraţie

Exemplu

Consecinţă
Fie şirul de funcţii f n : A → , n ∈ şi şirul numeric ( an )n ⊂ . Dacă
(i) ∃ n0 ∈ astfel încât pentru orice x ∈ A şi orice n ≥ n0 avem
f n ( x ) ≤ an ,
(ii) seria numerică ∑ an este convergentă,
n ≥1
atunci seria de funcţii ∑ fn ( x ) este uniform convergentă pe A.
n ≥1
∞
1
Exemplu Fie seria de funcţii ∑ nx , x ∈ (1, ∞ ) . Aceasta este uniform
n =1
convergentă pentru orice x ∈ (1, ∞ ), deoarece pentru
(∀ ) x ∈ (1, ∞ ), (∃) a ∈ (1, ∞ ), cu a < x, deci 1x < 1a , iar seria numerică
n n
∞
1
∑ n a
este convergentă.
n =1
Observaţie
Datorită analogiei prin intermediul şirului ( Sn )n de funcţii, multe
rezultate de la şiruri de funcţii le regăsim şi aici.
Teorema 7 (transfer de continuitate)
Fie seria ∑ f n ( x ) de funcţii definite pe mulţimea A ⊂ .
n ≥1
(i) seria este uniform convergentă pe A către funcţia f,
(ii) funcţiile f n , n ∈ sunt continue în punctul a ∈ A ,
atunci funcţia f este continuă în a şi
lim
x →a
∑
fn ( x ) = ∑ x→a
lim f n ( x ) .
n ≥1 n ≥1
Teorema 8 (transfer de derivabilitate)
Fie seria ∑
f n ( x ) de funcţii definite pe A.
n ≥1
 (i) seria ∑ fn ( x ) este uniform convergentă pe A către f,
n ≥1
(ii) seria derivatelor ∑ f n′ ( x ) este uniform convergentă pe A către g,
n ≥1
atunci f este derivabilă pe A şi f ′ ( x ) = g ( x ) , ∀ x ∈ A sau echivalent
d d
dx n ≥1
fn =
d∑ x ∑
f n pe A.
n ≥1
Exemplu
∞
cos nx
Seria ∑ n3
, x ∈ [0,2π] este uniform convergentă pe [0,2π]
n =1
∞
cos nx 1 sin nx
deoarece
n3
≤
n 3
. Seria derivatelor este − ∑ n2
care este uniform
n =1
sin nx 1
convergentă pe [0,2π] deoarece − 2
≤ . Notând cu f ( x ) suma seriei
n n2
∞
sin nx
considerată, vom avea f ′( x ) = −
n 2 ∑
, x ∈ [0,2π] .
n =1
Teorema 10 (transfer de derivabilitate)
Fie seria ∑
f n ( x ) de funcţii definite pe compactul A = [ a, b] .
n ≥1
(i) seria ∑ f n ( x ) este convergentă în punctul x0 ∈ A ,
n ≥1
(ii) seria derivatelor ∑ f n′ ( x ) este uniform convergentă pe A către
n ≥1
funcţia g, atunci
(a) seria ∑ fn ( x ) este uniform convergentă pe A către f;
n ≥1
d d
(b)
dx ∑ fn = ∑ dx
f n pe A.
n n

Teorema 9 (transfer de integrabilitate)

Fie ∑f n ( x ) de funcţii definite pe A = [ a, b] ⊂ .
n ≥1
(i) ( f n )n integrabile pe [ a, b ] ,
 (ii) seria ∑ fn ( x ) este uniform convergentă pe [ a, b] către f,
n ≥1
atunci
(a) f este integrabilă pe [ a, b ] ;
b b
(b) ∑ ∫ fn ( x ) dx = ∫ ∑ fn ( x ) dx .
n ≥1 a a n ≥1
Observaţie
Teorema serveşte nu numai pentru calculul integralei definite a unei
serii de funcţii, ci şi a primitivelor pe orice interval conţinut în mulţimea de
convergenţă uniformă a seriei considerată.
Exemple
cos x cos 2 x cos nx
1) Seria trigonometrică f ( x ) = 1 + 2 + 2
+ ... + 2
+ ... este
1 2 n
uniform convergentă pentru orice x real.
sin x sin 2 x sin nx
Rezultă că f ( x )d x = C + x + 3 + 3 + ... + 3 + ... .
∫ 1 2 n
2 n
2) Seria de funcţii polinomiale 1 + x + x + ... + x + ... este uniform
1
convergentă pentru orice x ∈ [ a, b ] ⊂ ( −1,1) şi are suma .
1− x
Din teorema de transfer de integrabilitate rezultă că pentru orice
x ∈ (− 1,1) avem
1 x x2 xn
∫ 1− x = ∫∑ = ∑ ∫ = + + + + + ... = − ln (1 − x ) + C2 .
k k
d x x d x x d x C1 ...
k ≥0 k ≥0 1 2 n
x x2 xn
Pentru x = 0 ⇒ C1 = C2 ⇒ ln (1 − x ) = − − − ... − − ..., x < 1 .
1 2 n

6.1 Serii de puteri

Definiţie
Fie şirul de funcţii ( f n )n , f n : A ⊂ → .
Numim serie de puteri o serie de funcţii ∑ fn ( x ) cu termenul
n ≥1
general f n ( x ) = an ⋅ x , an ∈ , n ∈ .
n

Observaţie
 Toate rezultatele privind seriile de funcţii sunt valabile şi pentru
seriile de puteri. În studiul seriilor de puteri interesează mulţimea de
convergenţă.
Lema 1
Dacă o serie de puteri ∑an ⋅x n este convergentă în x0 ∈ ∗ atunci ea
n ≥1
este absolut convergentă pentru ∀ x ∈ cu x < x0 .
Demonstraţie
Deoarece lim an ⋅ x0n = 0 ⇒ ∃ M > 0 astfel încât an ⋅ x0n < M ,
n →∞
n n
x x
∀ n ∈ . Prin urmare an ⋅ x0n⋅ ≤M⋅ < M ⋅ r n . Concluzia lemei
x0 x0
rezultă imediat dacă se utilizează în continuare criteriul comparaţiei.
Consecinţa 1
Dacă seria de putere ∑ an ⋅x n este divergentă în punctul x0 ∈ ∗ ,
n ≥1
atunci pentru ∀ x ∈ cu x > x0 seria este divergentă.
Teorema 1 (Abel)
Pentru orice serie de puteri ∑
an ⋅x n , an ∈ există R ≥ 0 , numit rază
n ≥1
de convergenţă, astfel încât
(i) pentru orice x ∈ , x < R seria este absolut convergentă,
(ii) pentru orice x ∈ , x > R seria este divergentă
(iii) pentru orice x ∈ , x ≤ r < R seria este uniform convergentă.
Demonstraţie
Fie B mulţimea de convergenţă a seriei. Evident {0} ∈ B ≠ ∅ .
Dacă B − {0} ≠ ∅ , vom nota cu R = sup B > 0
• Să presupunem că R < ∞ . Atunci ∀ x ∈ , x < R , ∃ x0 ∈ B
astfel ca x < x0 < R şi cum seria este convergentă în x0 , prin lema 1, ea este
absolut convergentă în x.
De asemenea pentru ∀ x ∈ cu x > R seria este divergentă deoarece
în caz contrar ∃ x0 ∈ astfel încât R < x0 < x şi seria este convergentă în
x0 , ceea ce este absurd căci R = sup B .
 • Să presupunem că R = +∞ . În acest caz ∀ x ∈ , ∃ x0 ∈ ,
x < x0 în care seria este convergentă. Cum în x0 seria este
convergentă deducem că ea este absolut convergentă în x, prin urmare
B= .
• Fie r ∈ cu 0 < r < R ⇒ ∑
an ⋅r n este convergentă şi ∀ x ∈ ,
n ≥1

( x ≤ r) n n
⇒ an ⋅ x < an ⋅ r . Prin criteriul Weierstrass deducem că
seria ∑ an ⋅ xn este uniform convergentă pentru orice x ∈ , x ≤ r < R.
n ≥1
Observaţie
Pentru x = R teorema nu afirmă nimic şi pentru a stabili natura seriei
de puteri în acest caz trebuie studiate seriile numerice corespunzătoare.
Consecinţa 1
Cum termenul general al unei serii de puteri este o funcţie polinomială
deducem că suma S a unei serii de puteri este continuă, derivabilă şi
integrabilă pe mulţimea de uniform convergenţă.
Teorema 2 (Cauchy-Hadamard)
Fie seria ∑
an x n o serie de puteri şi R raza sa de convergenţă.
n
⎧1
⎪ , 0 < ω ≤ ∞ (ω ≠ 0)
Dacă ∃ lim n an = ω atunci R = ⎨ ω
n →∞
⎪⎩∞, ω = 0.
Demonstraţie
∑ an ⋅ x0
n
Fie x0 ∈ arbitrar şi seria numerică pentru care aplic
n ≥1

criteriul Cauchy (radicalului) ⇒ ∃ lim n an ⋅ x0n = lim n an ⋅ x0 = ω⋅ x0 .

n →∞ n →∞

• Dacă ω=0 ⇒ lim n an ⋅ x0n = 0 < 1 şi seria numerică

n →∞

∑ an ⋅ x0
n
este absolut convergentă pentru ∀ x ∈ ⇒ R = 0.
n ≥1
 • Dacă 0< ω< ∞ atunci pentru x0 ⋅ ω < 1 seria numerică

∑ an ⋅ x0
n
este absolut convergentă. Mai mult, pentru x0 ⋅ ω > 1 seria
n ≥1
1
numerică este divergentă. Prin urmare R = .
ω
Propoziţie (criteriul raportului)
an
Fie seria ∑ an ⋅ xn de puteri. Dacă ∃ lim
n →∞ an +1
= ω atunci raza de
n ≥1
⎧1
⎪ , 0<ω≤∞
convergenţă a seriei de puteri este R = ⎨ω .
⎩⎪∞, ω = 0
Teorema 2 (teorema la limită a lui Abel)
Fie seria ∑
an ⋅ x n de puteri reală ( an ∈ , n ∈ ) şi R raza sa de
n ≥1
convergenţă. Dacă seria este convergentă în R (sau – R) atunci suma S a
seriei este continuă în R (sau – R), adică
lim S ( x ) = lim
x R
an ⋅ x n =
x R
∑
lim an ⋅ x n =∑ x R(
an ⋅ R n ) ∑
n ≥1 n ≥1 n ≥1
Demonstraţie Deoarece seria este convergentă în R, prin criteriul
Cauchy, avem că pentru orice ε > 0 , există n ( ε ) ∈ astfel încât pentru
orice numere naturale n ≥ n ( ε ) şi p ≥ 1 :
ε
an +1 ⋅ R n +1 + an + 2 ⋅ R n + 2 + ... + an + p ⋅ R n + p < ,
2
şi dacă notăm prin σ p = Sn + p − Sn , unde ( Sn )n este şirul sumelor parţiale ale
ε
seriei numerice ∑ an ⋅ Rn , deducem că pentru orice p ≥ 1, σ p <
2
.
n ≥1
Dar
⎧an +1 ⋅ R n +1 = Sn +1 − Sn = σ1
⎪
⎪an + 2 ⋅ R n + 2 = Sn + 2 − Sn +1 = σ2 − σ1
⎨
⎪.........................................
⎪ n+ p
⎩an + p ⋅ R = Sn + p − Sn + p +1 = σ p − σ p −1
 x
Pentru x ∈ [ 0, R ] notăm 0 < y = ≤ 1 . Atunci pentru orice n ≥ n ( ε )
R
şi p ≥ 1 avem:
an +1 ⋅ x n +1 + an + 2 ⋅ x n + 2 + ... + an + p ⋅ x n + p =

= an +1 ⋅ R n +1 ⋅ y n +1 + an + 2 ⋅ R n + 2 ⋅ y n + 2 + ... + an + p ⋅ R n + p ⋅ y n + p =

( )
= σ1 ⋅ y n +1 + ( σ2 − σ1 ) ⋅ y n + 2 + ... + σ p − σ p −1 ⋅ y n + p =

= σ1 y n +1 (1 − y ) + σ2 y n + 2 (1 − y ) + ... + σ p −1 y n + p −1 (1 − y ) + σ p y n + p =

( )
= y n +1 ⋅ (1 − y ) ⋅ σ1 + σ2 ⋅ y + ... + σ p −1 ⋅ y p − 2 + σ p −1 ⋅ y n + p −1 ≤

⎛ 1 − y p −1 ⎞ ε
( )
ε
≤ (1 − y ) ⋅ σ1 + σ2 ⋅ y + ... + σ p −1 ⋅ y p − 2 + σ p < ⋅ (1 − y ) ⋅ ⎜
2 1 − y
⎟+ =
⎝ ⎠ 2
ε
(
= ⋅ 2 − y p −1 < ε
2
)
şi conform criteriului Cauchy seria este uniform convergentă pe [ 0, R ] .
Cum termenii seriei de puteri sunt funcţii continue, deducem că suma
seriei S este continuă pe [ 0, R ] .
Propoziţie
Dacă seria ∑
an ⋅ x n de puteri are raza de convergenţă R atunci
n ≥1
(i) seria derivatelor ∑ n ⋅ an ⋅xn−1 are aceeaşi rază de convergenţă;
n ≥1
(ii) suma seriei de puteri S este derivabilă şi
S′( x ) = ∑
n ⋅ an ⋅x n −1 , x < R .
n ≥1
Exemplu
α ⋅ ( α − 1) ⋅ ... ⋅ ( α − n + 1) n
Fie seria ∑ n! ∑
⋅ x = Cnα ⋅ x n , numită şi seria
n≥0 n≥0
binomială. Din criteriul raportului deducem raza de convergenţă R = 1 .
Notând cu f suma seriei şi folosind propoziţia de mai sus pentru
x ≤ r < 1 obţinem:
α
f ′ ( x ) + x ⋅ f ′ ( x ) = α ⋅ f ( x ) , x ≤ r < 1 ⇒ f ( x ) = C ⋅ (1 + x ) , C ∈ .
 α
Cum f ( 0 ) = 1 ⇒ f ( x ) = (1 + x ) . Cele mai cunoscute aplicaţii sunt
1
• = 1 + x + x 2 + ... + x n + ..., x < 1
1− x
1
= 1 − x + x 2 + ... + ( −1) ⋅ x n + ..., x < 1 .
n
•
1+ x
Serii Taylor
Observaţia 1
Se cunoaşte că dacă f : E ⊂ → , f ∈ C n +1 ( E; ) , n ∈ ∗ atunci

pentru a ∈ E are loc

f ( x ) = Tn ( x; a ) + Rn ( x; a ) =

f (a) +
x−a
f ′( a ) +
( x − a ) f ′′ a + ... + ( x − a ) f ( n ) a + R x; a , x ∈ E
2 n
( ) ( ) n( )
1! 2! n!
unde restul formulei Taylor
n +1
Rn ( x; a ) =
( x − a)
⋅ f ( ) ⎡⎣ a + θ ( x − a ) ⎤⎦ , ( 0 < θ < 1) .
n +1
( n + 1)!
Vom presupune f ∈ C ∞ ( E ) , în acest caz numărul n ∈ poate fi
oricât de mare şi fie T ( x ) suma acestei serii

T ( x) = f (a) +
x−a
f ′ ( a ) + ... +
( x − a ) (n)
n
f ( a ) + ..., x ∈ E ∩ A .
1 n!
Seria de puteri din partea dreaptă se numeşte seria Taylor a funcţiei f
în punctul a ∈ E .
Observaţie
Fiind o serie de puteri se menţin toate proprietăţile seriilor de puteri
referitoare la raza de convergenţă, teoreme de transfer, etc.
Sumele parţiale ale acestei serii sunt polinoamele Taylor asociate
funcţiei f în punctul a. Avem deci
T ( x ) = Tn ( x ) + ρn ( x ) , x ∈ A ∩ E şi
f ( x ) = Tn ( x; a ) + Rn ( x; a ) , x ∈ E ,
aici A este mulţimea de convergenţă a seriei Taylor.
Se pune întrebarea în ce condiţii f ( x ) ≡ T ( x ) , x ∈ A ∩ E .
Teorema 1 (Taylor)
 O funcţie f ∈ C ∞ ( E; ) , E interval mărginit este dezvoltabilă în serie
Taylor în a ∈ E dacă derivatele sale sunt uniform mărginite pe E, adică:
, f ( ) ( x) ≤ M .
n
∃ M > 0, ∀ x∈ E , ∀ n∈
Demonstraţie
Restul sub formă Lagrange este:
( x − a )n +1 ⋅ f ( n +1) a + θ ⋅ x − a ≤ M ⋅ x − a n +1 ≤ M ⋅ n +1 = u
Rn ( x; a ) = ( ( ))
( n + 1) ( n + 1)! ( n + 1)! n
uc
Cum există lim un = 0 rezultă că există şi lim Rn ( x; a ) = 0 şi prin
n →∞ n →∞

urmare seria Taylor a lui f în a ∈ E este uniform convergentă pe E.

Teorema 2 (Taylor)
Seria Taylor a funcţiei f ∈ C ∞ ( E; ) în punctul a ∈ E este
convergentă pe mulţimea A ∩ E către f dacă şi numai dacă şirul resturilor
( Rn ( x; a ) )n este convergent către zero.
Demonstraţie
„ ⇐ ” este imediată.
⇒ f ( x ) = Tn ( x; a ) + Rn ( x; a ) .
∃ lim Tn ( x; a ) = f ( x ) ⇔ ∃ lim Rn ( x ) = 0 .
n n
Cum în acest caz lim Tn ( x; a ) = T ( x ) , x ∈ A şi limita este unică
n
⇒ f ( x) = T ( x) , x ∈ A ∩ E .
curs matematica soloi d / 12p. / C1

CAPITOLUL 7

FUNCŢII ÎNTRE SPAŢII METRICE

7.1 Limita unei funcţii într-un punct

Fie ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) două spaţii metrice, τ X topologia metrică pe spaţiul X
şi τ Y topologia metrică pe spaţiul Y. Convenim să notăm cu S X ( a, r ) , a ∈ X , r > 0
şi SY ( b, r ) , b ∈ Y bilele deschise din X şi respectiv Y.
Fie funcţia f : E ⊂ X → F ⊂ Y şi să presupunem că punctul a ∈ E ' este un
punct de acumulare pentru mulţimea E; în această situaţie ne putem apropia cu
ajutorul altor puncte din mulţimea E oricât de mult de punctul a.
Noţiunea de limită a funcţiei f în punctul a va exprima intuitiv faptul că
dacă ne apropiem de punctul a prin puncte din mulţimea E, atunci valorile
funcţiei f în aceste puncte se apropie oricât de mult de punctul l din mulţimea Y.
Prin urmare, oricare ar fi vecinătatea punctului l din Y, în acestă vecinătate
se vor găsi toate valorile lui f calculate în puncte din E suficient de apropiate de
punctul a ∈ E ' .
Definiţia 1
Fie funcţia f : E ⊂ X → F ⊂ Y şi punctul a ∈ E ' . Un element l ∈ Y se
numeşte limita funcţiei f în punctul a, şi se notează l = lim f ( x ) , dacă pentru orice
x→a

vecinătate V a lui l, în spaţiul (Y , d 2 ) , există o vecinătate UV a lui a în spaţiul

( X , d1 ) , astfel încât
pentru orice x ∈ E , x ∈UV , x ≠ a să rezulte f ( x ) ∈V .
Observaţii
• Definiţia limitei unei funcţii se dă într-un punct de acumulare al
mulţimii de definiţie E, adică într-un punct pentru care avem asigurată
posibilitatea de a ne apropia de acesta prin puncte diferite din
mulţimea pe care este definită funcţia f.
• Remarcăm că punctul a ∈ E ' , în general nu aparţine muţimii de
definiţie a funcţiei f, dar chiar dacă funcţia f este definită în punctul a
valoarea f ( a ) nu este neapărat egală cu valoarea limitei l = lim f ( x ) .
x→a

Consecinţă Elementul l ∈ Y nu este limita funcţiei f în punctul a dacă şi

numia dacă există o vecinătate U a punctului l astfel încât pentru orice
vecinătate V a lui a, există un punct xV ∈ E ∩ V − { x0 } cu proprietatea că f ( xV ) ∉U

1
 p
Particularizând spaţiile X şi Y, spunem că o funcţie f : E ⊂ → , p ≥1
p q
este funcţie reală de argument vectorial iar o funcţie h : E ⊂ →F⊂ , q ≥1
este funcţie vectorială de argument vectorial.
Definiţia 2
Spunem că funcţia f : E ⊂ p → F ⊂ , are limita ∈ în punctul
x0 ∈ E ′ dacă ∀ V ∈V ( ) , ∃ UV ∈V ( x0 ) astfel încât
()
∀ x ∈ U ∩ E − { x0 } ⇒ f x ∈V şi scriem lim f ( x ) = .
x → x0
Evident că V ( ) este considerată în topologia lui iar V ( x0 ) este
p
considerată în topologia lui .
Definiţia 3
p
p
Mai mult, dacă pe spaţiile şi definim normele x = ∑x
i =1
2
i şi

respectiv x , vom spune că lim f ( x ) = dacă ε > 0 , ∃ δε > 0 astfel încât

x → x0
∀ x ∈ E , x ≠ x0 cu x − x0 < δε ⇒ f ( x ) − < ε .
Următoarea teoremă de caracterizare a noţiuni de limită se datorează
matematicianului german Heinrich Eduard Heine1
Teoremă
Fie funcţia f : E ⊂ X → (Y , d 2 ) , unde E este o submulţime a spaţiului
metric ( X , d1 ) şi punctul de acumulare a ∈ E ' .
Următoarele afirmaţii sunt echivalente
(i) Punctul l ∈ Y este limita funcţiei f în punctul a, adică pentru orice vecinătate
V a lui l, în spaţiul (Y , d 2 ) , există o vecinătate UV a lui a în spaţiul ( X , d1 ) ,
astfel încât pentru orice x ∈ E, x ∈UV , x ≠ a să rezulte f ( x ) ∈V , (definiţia cu
vecinătăţi)
(ii) Pentru orice bilă deschisă SY ( l , ε ) există o bilă deschisă S X ( a, δ ) aşa încât
( )
f ⎣⎡ S X ( a, δ ) − {a}⎦⎤ ∩ E ⊂ SY ( l , ε ) , adică pentru orice x ∈ S X ( a, δ ) cu x ∈ E , x ≠ a
să rezulte f ( x ) ∈ SY ( l , ε ) , (definiţia cu bile)
(iii) Pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel încât pentru orice x ∈ E , x ≠ a are loc
d1 ( x, a ) < ε ⇒ d 2 ( f ( x ) , l ) < δ , (definiţia cu ε − δ )
(iv) Pentru orice şir ( xn )n convergent de puncte din E − {a} convergent în X la
punctul a, şirul ( f ( xn ) )n ⊂ Y , este convergent la în Y la l. (definiţia cu şiruri)
Demonstraţie Evident afirmaţia (ii) este echivalentă cu (iii) întrucât (iii)
exprimă prin inegalităţi tocmai (ii). Vom arăta următoarele implicaţii

1 Heinrich Eduard Heine, matematician german, 1821-1881

2
 ( i ) ⇒ ( ii ) ⇒ ( iii ) ⇒ ( i )
Să arătăm mai întâi ( i ) ⇒ ( ii ) . Fie V = SY ( l , ε ) , unde ε > 0 este arbitrar.
Conform afirmaţiei ( i ) , există o vecinătate U a punctului a aşa încât
f ( ⎡⎣U − {a}⎤⎦ ∩ E ) ⊂ SY ( l , ε ) . (1)
U fiind vecinătate pentru a există o sferă deschisă S X ( a, δ ) aşa ca
S X ( a, δ ) ⊂ U . (2)
Din (1) şi (2) rezultă că
( )
f ⎣⎡ S X ( a, δ ) − {a}⎦⎤ ∩ E ⊂ SY ( l , ε ) ,
adică afirmaţia (ii).
Să demonstrăm implicaţia ( ii ) ⇒ ( iv ) .
Fie şirul ( xn )n ⊂ E , xn ≠ a convergent în spaţiul X la punctul a. Va trebui să
demonstrăm că şirul ( f ( xn ) )n ⊂ Y este convergent la punctul l ∈ Y .
Fie ε > 0 , conform afirmaţiei (iii), care este echivalentă cu (ii), există
δ > 0 aşa încât pentru orice x ∈ E − {a} are loc
d1 ( x, a ) < δ ⇒ d 2 ( f ( x ) , l ) < ε . (3)
Cum şirul ( xn )n ⊂ E , xn ≠ a este convergent în X la punctul a, pentru δ din
(3) există nδ ∈ aşa ca pentru orice n ≥ nδ să rezulte d 2 ( f ( xn ) , l ) < ε .
Conform relaţiei (3), obţinem d 2 ( f ( xn ) , l ) < ε pentru orice n ≥ nδ = nδ (ε ) = nε .
Prin urmare, pentru orice ε > 0 există nε ∈ aşa ca pentru orice n ≥ nε să
rezulte d 2 ( f ( xn ) , l ) < ε , adică şirul ( f ( xn ) )n ⊂ Y este convergent la punctul l ∈ Y .
Să demonstrăm acum că ( iv ) ⇒ ( i ) .
Raţionăm prin reducere la absurd. Să presupunem că există o vecinătate V
a punctului l aşa ca pentru orice vecinătate U ∈V ( a ) să avem
(
f ⎡⎣U − {a}⎤⎦ ∩ E ⊄ V . ) (4)

să luăm drept U sfera deschisă S ⎛⎜ a, ⎞⎟ . Cum din (4)

1
Pentru orice n ∈ *

⎝ n⎠
obţinem că
⎛⎡ ⎛ 1 ⎞ ⎤ ⎞
f ⎜ ⎢ S ⎜ a, ⎟ − {a}⎥ ∩ E ⎟ ⊄ V .
⎝⎣ ⎝ n⎠ ⎦ ⎠
Putem construi un şir de elemente xn ∈ S ⎛⎜ a, ⎞⎟ ∩ E − {a} cu proprietatea că
1
⎝ n⎠
f ( xn ) ∉V . (5)
Pe de altă parte cum xn ∈ S ⎛⎜ a, ⎞⎟ ∩ E − {a} rezultă că
1
⎝ n⎠
1
d1 ( xn , a ) < , ∀n ∈ *
,
n
3
fapt ce arată că şirul ( xn )n astfel construit este convergent, în spaţiul X, la a.
Conform afirmaţiei (iv) rezultă că şirul ( f ( xn ) )n este convergent în spaţiul Y la l,
prin urmare ∃nV ∈ aşa ca pentru orice n ≥ nV să avem f ( xn ) ∈V , fapt ce
contrazice (5). În concluzie presupunerea făcută este falsă şi ( iv ) ⇒ ( i ) .
Afirmaţiile (i)-(iv) fiind logic echivalente, oricare din ele poate fi luată ca
definiţie a limitei unei funcţii într-un punct.
Observaţie
Adeseori vom utiliza definiţia cu şiruri a limitei unei funcţii în punct
pentru a dovedi că funcţia nu are limită în punct. Pentru aceasta este suficient să
se arate că există două şiruri ( xn )n , ( zn )n ⊂ E − {a} , ambele convergente în X la a,
pentru care şirurile imaginilor ( f ( xn ) )n , ( f ( zn ) )n să aibe limite diferite în Y.
Exemplu
x4 + y4
Vom arăta, utilizând definiţia cu ε − δ , că lim = 0 , adică vom
( x , y )→( 0,0 ) x 2 + y 2

arăta că pentru orice ε > 0 , există δ > 0 astfel încât pentru orice ( x, y ) ∈ * × * cu
x4 + y 4
proprietatea x 2 + y 2 < δ să rezulte <ε .
x2 + y 2
x4 + y4
Să admitem că x 2 + y 2 < δ , atunci din ≤ x 2 + y 2 < δ 2 . Prin urmare,
x +y
2 2

x4 + y 4
dacă δ = ε , atunci şi <ε .
x2 + y 2
Exemplu
x⋅ y
Vom arăta că funcţia f : *
× *
→ , definită prin f ( x, y ) = nu are
x + y2
2

limită în origine.
Considerând şirul de puncte ( xn , λ ⋅ xn )n , λ ∈ *
cu proprietatea că lim
n →∞
xn = 0 ,
avem
λ
f ( xn , λ ⋅ xn ) = , ∀n ∈ ,
1+ λ 2
adică limita şirului ( f ( xn , λ ⋅ xn ) )n depinde de parametrul λ . Prin urmare funcţia f
nu are limită în origine.
Propoziţia Fie spaţiile metrice ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) , E ⊂ X , f : E → Y şi
punctul de acumulare a ∈ E ' . Dacă funcţia f are limită în punctul a, atunci
această limită este unică.
Demonstraţie Afirmaţia rezultă imediat din definiţia cu şiruri a limitei
unei funcţii într-un punct, ţinând seama, totodată că limita unui şir de puncte
într-un spaţiu metric este unică.

4
 Fie funcţia F : E ⊂ p → q , p, q ≥ 1 . Se observă că F este echivalentă cu un
sistem de q funcţii fi : E → , i = 1,..., q .
În adevăr, dacă x ∈ E , atunci y = F ( x ) ∈ q , adică y = ( y1 ,..., yq ) . Dacă
pentru orice i = 1,..., q , ataşăm fiecărui x ∈ E coordonata de rang i a elementului
y = F ( x ) , atunci F ( x ) = ( f1 ( x ) , f 2 ( x ) ,..., f q ( x ) ) pentru orice x ∈ E , unde funcţiile
fi : E → , i = 1,..., q sunt funcţii reale.
Reciproc, dacă avem un sistem de q funcţii reale fi : E → , i = 1,..., q putem
defini funcţia F : E ⊂ p → q , p, q ≥ 1 aşa încât F ( x ) = ( f1 ( x ) , f 2 ( x ) ,..., f q ( x ) )
pentru orice x ∈ E . Funcţiile de tip F : E ⊂ p → q , p, q ≥ 1 vor fi numite funcţii
vectoriale.
Teorema Fie F : E ⊂ p → q , p, q ≥ 1 , adică F ( x ) = ( f1 ( x ) , f 2 ( x ) ,..., f q ( x ) )
pentru orice x ∈ E , unde fi : E → , i = 1,..., q şi punctul de acumulare a ∈ E ' .
Atunci F are limita l = ( l1 ,..., lq ) în punctul a dacă şi numai dacă există
simultan lim fi ( x ) = li , i = 1,..., q .
x→a

Demonstraţie Rezultatul se obţine imediat din definiţia limitei cu şiruri a

unei funcţii şi din faptul că în p , p ≥ 1 convergenţa unui şir de elemente este
echivalentă cu convergenţa pe coordonate.
Observaţie Din această teoremă rezultă că studiul limitei unei funcţii
vectoriale (ce acţionează de la un spaţiu p la un spaţiu q ) poate fi redus la
studiul unui sistem de q funcţii reale, adică de tipul fi : E ⊂ p → , i = 1,..., q .
Teorema (Cauchy2)
Fie ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) două spaţii metrice din care Y este complet, funcţia
f : E ⊂ X → Y şi punctul de acumulare a ∈ E ' . Atunci f are limită în punctul a
dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 aşa încât pentru orice
x ', x " ∈ S X ( a, δ ) ∩ E − {a} rezultă d 2 ( f ( x ') , f ( x ") ) < ε , adică pentru orice x ', x " ∈ E
cu x ' ≠ a, x " ≠ a are loc
⎧⎪ d1 ( x ', a ) < δ
⎨ ⇒ d 2 ( f ( x ' ) , f ( x ") ) < ε (6)
⎪⎩d1 ( x ", a ) < δ
Demonstraţie
Să presupunem că există lim f ( x ) = l . Atunci pentru orice ε > 0 există
x→a

δ ( ε ) > 0 aşa încât

⎛ ε⎞
∀x ∈ S X ( a, δ ) ∩ E − {a} ⇒ f ( x ) ∈ SY ⎜ l, ⎟ (7)
⎝ 2⎠
Fie două puncte arbitrare x ', x " ∈ S X ( a, δ ) ∩ E − {a} . Din (7) obţinem

2 Augustin Louis Cauchy, matematician francez, 1789-1857

5
 ε ε
d 2 ( f ( x ') , l ) < , d 2 ( f ( x ") , l ) < .
2 2
De aici, utilizând inegalitatea triunghiului, avem
d 2 ( f ( x ') , f ( x ") ) < d 2 ( f ( x ') , l ) + d 2 ( l , f ( x ") ) < ε .
Reciproc, să presupunem că pentru orice ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 şi să
arătăm existenţa limitei funcţiei f în punctul a.
Vom utiliza definiţia cu şiruri a limitei în punct pentru funcţia f.
Fie şirul ( xn )n ⊂ E , xn ≠ a convergent în X la a. Vom arăta că şirul
( f ( x ))
n n
este convergent în Y.
Cum şirul ( xn )n este convergent în X la a, pentru δ ( ε ) ce apare în relaţia
(6) există nδ ∈ aşa încât
∀n ≥ nδ ⇒ d1 ( xn , a ) < δ
Dacă n, m ≥ nδ , interpretând pe xn , xm ca fiind x ', x " în relaţia (6), avem
⎧⎪ d1 ( xn , a ) < δ
⎨ ⇒ d 2 ( f ( xn ) , f ( xm ) ) < ε ,
⎪⎩d1 ( xm , a ) < δ
ceea ce arată că şirul ( f ( xn ) )n este un şir fundamental în Y, întrucât pentru orice
ε >0 există nε = nδ (ε ) ∈ aşa ca pentru orice m, n ≥ nε să rezulte
d 2 ( f ( xn ) , f ( xm ) ) < ε . Spaţiul Y fiind complet rezultă că există un element l ∈ Y
aşa ca lim f ( xn ) = l .
n →∞

Pentru a încheia demonstraţia mai rămâne să arătăm că pentru orice şir

( xn )n ⊂ E, xn ≠ a convergent în X la a, şirul imaginilor ( f ( xn ) )n are aceaşi limită.
În adevăr, să considerăm două şiruri ( xn )n , ( zn )n ⊂ E , xn ≠ a, zn ≠ a
convergente în X la a. Conform celor de mai sus şirurile imaginilor sunt
convergente în Y dar să presupunem prin aburd că limitele sunt diferite, adică
lim f ( xn ) = l1 ≠ l2 = lim f ( zn ) .
n →∞ n →∞

Să formăm şirul x1 , z1 , x2 , z2 ,..., xn , zn ,... . Evident acest şir converge în X la a.

Aplicând din nou cele demonstrate mai sus rezultă că există l ∈ Y aşa ca şirul
f ( x1 ) , f ( z1 ) , f ( x2 ) , f ( z2 ) ,..., f ( xn ) , f ( zn ) ,... (8)
este convergent la l. Întrucât şirurile ( f ( xn ) )n , ( f ( zn ) )n sunt subşiruir ale şirului
(8) rezultă că l1 = l = l2 , contradicţie. Astfel am arătat că pentru orice şir
( xn )n ⊂ E, xn ≠ a convergent în X la a, şirul imaginilor ( f ( xn ) )n are aceaşi limită.
Observaţie Teorema lui Cauchy spune că o funcţie f are limită în punctul
de acumulare a dacă şi numai dacă pentru oricare perechi de puncte x ', x " din ce
în ce mai apropiate de punctul a, distanţa dintre valorile funcţiei în aceste puncte
este din ce în ce mai mică.

6
 Teorema lui Cauchy este importantă întrucât permite demonstrarea
existenţei limitei unei funcţii într-un punct fără a cunoaşte efectiv limita, ceea ce
în multe probleme, în special cu caracter teoretic, este deoasebit de util.
Pe de altă parte teorema lui Cauchy nu permite stabilirea efectivă a
valorii limitei ci numai existenţa acesteia.
Exemplu
Folosind teorema lui Cauchy, vom arăta că funcţia f : * × * → definită
x12 ⋅ x22
prin f ( x1 , x2 ) = are limită în origine, adică vom arăta că pentru orice ε > 0 ,
x12 + x22
există δ > 0 astfel încât pentru orice perechi de puncte ( x1 , x2 ) , ( y1 , y2 ) ∈ *
× *
cu
proprietatea x12 + x22 < δ , y12 + y22 < δ şi ( x1 , x2 ) ≠ ( 0,0 ) , ( y1 , y2 ) ≠ ( 0, 0 ) să rezulte
x12 ⋅ x22 y12 ⋅ y22
f ( x1 , x2 ) − f ( y1 , y2 ) = − <ε .
x12 + x22 y12 + y22
Din
x12 ⋅ x22 y12 ⋅ y22 x12 ⋅ x22 y12 ⋅ y22 x ⋅x y ⋅y
− = + ≤ 1 2 + 1 2 <δ2.
x1 + x2 y1 + y2
2 2 2 2
x1 + x2 y1 + y2
2 2 2 2
2 2
Prin urmare, dacă δ = ε , atunci şi f ( x1 , x2 ) − f ( y1 , y2 ) < ε .
Teorema Fie f : E ⊂ p → q , p, q ≥ 1 şi punctul de acumulare a ∈ E ' .
Funcţia f are limită în punctul a ∈ E ' dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există
δ ( ε ) > 0 aşa încât pentru orice x ', x " ∈ E − {a} are loc
⎧⎪ x '− a p < δ
⎨ ⇒ f ( x ' ) − f ( x ") q < ε (9)
⎪⎩ x "− a p
< δ
Demonstraţie Rezultatul se obţine imediat din teorema lui Cauchy dacă
se ţine seama că în acest caz distanţa dintre două puncte din k , k ≥ 1 este dată de
d ( x, y ) = x − y k , k ≥ 1 .
k

În continuare vom pune în evidenţă un rezultat important, cunoscut şi sub

numele de principiul substituţiei, care permite calculul limitelor unor funcţii
compuse.
Teorema (principiul substituţiei) Fie spaţiile metrice ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) şi
( Z , d3 ) şi funcţiile f : B ⊂ Y → Z , g : A ⊂ X → B − {b} . Dacă există limitele
lim f ( y ) = l şi lim g ( x ) = b , unde a ∈ A ', b ∈ B ' , atunci există limita lim f ( g ( x ) ) = l .
y →b x→a x→a

Demonstraţie Cum lim f ( y ) = l rezultă că pentru orice vecinătate W ∈V ( l )

y →b

există vecinătatea U ∈V ( b ) aşa încât pentru orice

y ∈U ∩ B − {b} ⇒ f ( y ) ∈ W
Pe de altă parte, întrucât lim g ( x ) = b şi g ia valori în mulţimea B − {b}
x→a

avem că există o vecinătate V ∈V ( a ) aşa ca pentru orice

7
 x ∈ V ∩ A − {a} ⇒ g ( x ) ∈ U ∩ B − {b}
de unde pentru orice vecinătate W ∈V ( l ) există vecinătatea V ∈V ( a ) aşa ca
pentru orice
x ∈V ∩ A − {a} ⇒ f ( g ( x ) ) ∈ W ,
adică tocmai lim f ( g ( x ) ) = l .
x→a

Observaţie Condiţia ca funcţia g să ia valori în mulţimea B − {b} este

esenţială după cum se poate vedea din următorul exemplu
Exemplu
Fie funcţiile f , g : → definite prin
⎧1, x ≠ 0
f ( x) = ⎨ , g ( x ) = 0, ∀x ∈
⎩0, x = 0
Este clar că lim f ( g ( x ) ) = 0 ≠ 1 = lim f ( x ) , adică concluzia teoremei
x →0 x →0

anterioare nu mai este adevărată.

Teorema (criteriul sanwich) Fie spaţiile metrice ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) , (T , d3 ) ,
funcţiile f : E ⊂ X → Y , h : E → T , şi punctul de acumulare a ∈ E ' . Dacă există
• numărul real ∈ şi vecinătatea V ∈V ( a ) astfel încât pentru orice
x ∈V ∩ E − {a} ⇒ d 2 ( f ( x ) , ) ≤ d3 ( h ( x ) , 1 ) ,
• lim h ( x ) = 1,
x→a
atunci există lim f ( x ) = .
x→a
Demonstraţie Folosind definiţia cu ε − δ a limitei unei funcţii în punctul
de acumulare a ∈ E ' , din a doua ipoteza a teoremei putem scrie că pentru orice
ε > 0 există δ ( ε ) > 0 astfel că pentru orice
x ∈ E − {a} cu d1 ( x, a ) < δ ⇒ d3 ( h ( x ) , 1 ) < ε,
Din prima ipoteză a teoremei deducem imediat că pentru orice
x ∈ E − {a} cu d1 ( x, a ) < δ ⇒ 0 ≤ d 2 ( f ( x ) , ) ≤ d (h ( x), ) < ε ,
3 1

adică pentru orice

x ∈ E − {a} cu d1 ( x, a ) < δ ⇒ d 2 ( f ( x ) , ) < ε,
echivalent cu concluzia teoremei ∃ lim f ( x ) = .
x→a
Exemplu Folosind criteriul sanwich vom demonstra că
x12 ⋅ x22 + 1 − 1
∃ lim =0
( x1 , x2 )→( 0,0 ) x12 + x22
x12 ⋅ x22
În exemplul anterior am demonstrat că ∃ lim . Mai mult se
( x1 , x2 )→( 0,0 ) x 2 + x 2
1 2

poate constata că pentru orice ( x1 , x2 ) ∈ *

× *

8
 x12 ⋅ x22 1
≤ ⋅ x1 ⋅ x2 .
x12 + x22 2
x12 ⋅ x22
Deoarece ∃ lim x1 ⋅ x2 = 0 rezultă că lim =0.
(
x , x → 0,01 2 ) ( ) ( x1 , x2 )→( 0,0 ) x 2 + x 2
1 2

Revenind la problema iniţială, constatăm că

x12 ⋅ x22 + 1 − 1 x12 ⋅ x22 1 1 x12 ⋅ x22
= ⋅ ≤ ⋅
x12 + x22 x12 + x22 x12 ⋅ x22 + 1 + 1 2 x12 + x22

x12 ⋅ x22 + 1 − 1
şi prin criteriul sanwich deducem că ∃ lim = 0.
( x1 , x2 )→( 0,0 ) x12 + x22

7.2 Limita în punct a funcţiilor reale

Un caz important al teoriei prezentate în secţiunea anterioară îl reprezintă
cazul funcţiilor reale. Este de aşteptat ca în acest caz să apară o serie de
proprietăţi noi care nu au sens în cadrul general.
Teorema Fie funcţiile f , g : E ⊂ X → , unde ( X , d ) este spaţiu metric, şi
punctul de acumulare a ∈ E ' . Dacă există următoarele limite
lim f ( x ) = l1 ∈ , lim g ( x ) = l2 ∈ ,
x→a x→a

atunci
• există lim ( f + g )( x ) = lim f ( x ) + lim g ( x ) ,
x→a x→a x→a

• există lim ( f ⋅ g )( x ) = lim f ( x ) ⋅ lim g ( x ) ,

x→a x→a x→a

⎛ f ⎞ lim f ( x )
• dacă în plus l2 ≠ 0 şi g ( x ) ≠ 0, ∀x ∈V ∈V ( a ) , există lim ⎜ ⎟ ( x) =
x→a
.
x →a g
⎝ ⎠ lim g ( x)
x →a

Demonstraţie Vom aplica definiţia cu şiruri a limitei unei funcţii în punct.

Fie şirul ( xn )n ⊂ E − {a} convergent în X la a. Conform ipotezei
lim f ( x ) = l1 ∈ , lim g ( x ) = l2 ∈
x→a x→a

Ţinând seama de proprietăţile cunoscute de la şiruri rezultă

• lim ( f + g )( xn ) = lim f ( xn ) + lim g ( xn ) = l1 + l2
n →∞ n →∞ n →∞

• lim ( f ⋅ g )( xn ) = lim f ( x ) ⋅ lim g ( xn ) lim ( f + g )( xn ) = l1 ⋅ l2 ,

n →∞ n →∞ n →∞ n →∞

⎛ f ⎞ lim f ( xn ) l
• lim ⎜ ⎟ ( xn ) = = 1,
n →∞
n →∞ g
⎝ ⎠ lim g ( xn ) l2
n →∞

ceea ce asigură îndeplinirea proprietăţilor din enunţul teoremei.

Teorema (proprietatea locală a semnului) Fie funcţia f : E ⊂ X → ,
unde ( X , d ) este spaţiu metric, şi punctul de acumulare a ∈ E ' . Dacă există
lim f ( x ) = l ≠ 0 ,
x→a

9
atunci există o vecinătate U ∈V ( a ) astfel încât funcţia f să ia valori de acelaşi
semn cu numărul l pentru toate punctele x ∈U ∩ E − {a} .
Demonstraţie Pentru fixarea ideilor şi presupunem că l > 0 . Folosind
l
definiţia cu ε − δ a limitei funcţiei f în punctul de acumulare a şi luând ε =
2
rezultă că există δ ( ε ) > 0 aştfel ca pentru orice
x ∈ E − {a} cu d ( x, a ) < δ ⇒ f ( x ) − l < ε .
De aici obţinem că pentru orice
l 3⋅l
x ∈ E − {a} cu d ( x, a ) < δ ⇒ 0 < < f ( x) < ,
2 2
de unde rezultă imediat că pentru orice
x ∈ E − {a} cu d ( x, a ) < δ ⇒ f ( x ) > 0 .
Teorema (proprietatea locală de mărginire) Fie funcţia f : E ⊂ X → ,
unde ( X , d ) este spaţiu metric, şi punctul de acumulare a ∈ E ' . Dacă există
lim f ( x ) = l ∈ ,
x→a

atunci există o vecinătate U ∈V ( a ) şi numărul M > 0 astfel încât pentru orice

x ∈U ∩ E ⇒ f ( x ) ≤ M .
Demonstraţie Din ipoteză cunoaştem că există lim f ( x ) = l ∈ , ceea ce
x→a

arată că pentru ε = 1 există vecinătatea U ∈V ( a ) aşa ca pentru orice

x ∈U ∩ E − {a} ⇒ f ( x ) − l < 1 .
De aici obţinem că pentru orice
x ∈U ∩ E − {a} ⇒ f ( x ) ≤ f ( x ) − l + l < 1 + l .
Dacă, eventual a ∈ E , atunci luând M = max { f ( a ) ,1 + l } rezultă
x ∈U ∩ E − {a} ⇒ f ( x ) ≤ M .
Criteriul sanwich se poate reformula sub forma criteriului următor
Propoziţia (criteriu de existenţă a limitei) Fie spaţiile metrice ( X , d1 ) ,
(Y , d2 ) , funcţiile f : E ⊂ X → F ⊂ Y , h : E → , şi punctul de acumulare a ∈ E '
Dacă există
• numărul real ∈ şi vecinătatea V ∈V ( a ) astfel încât pentru orice
x ∈V ∩ E − {a} ⇒ d 2 ( f ( x ) , ) ≤ h( x) ,
• lim h ( x ) = 0 ,
x→a
atunci există lim f ( x ) = .
x→a
Definiţie Fie funcţia reală f : E ⊂ p → F ⊂ , p ≥ 1 şi punctul de
acumulare a = ( a1 ,..., a p ) ∈ E ' . Funcţiile reale de variabilă reală

10
 (
f k : xk → f x1, x2 ,..., xk ,..., x p , k = 1, p )
unde variabilele nesubliniate sunt considerate constante, se numesc funcţiile
parţiale ale lui f. Considerăm limitele acestor funcţii de o singură variabilă reală
lim f k ( xk ) = lim f ( x1, x2 ,..., xk ,..., x p ) , k = 1,2,..., p
xk → ak xk → ak

care depind de ( p − 1) variabile x j , j ≠ k , j = 1, p .

Numim limită iterată a funcţiei f : E ⊂ p → F ⊂ în raport cu toate
variabilele, numărul real
σ = lim lim ... lim f x1, x2 ,..., x p
xσ(1) → aσ(1) xσ( 2 ) → aσ( 2 ) xσ( p ) → aσ( p )
( )
care nu depinde de nici una din variabile, unde σ ∈ S ( p ) este o permutare a
mulţimii {1,2,..., p} .
Observaţie
Despre limita funcţiei f în punctul a ∈ E ′ se spune că se obţine făcând
varaibilele x j , j = 1, p să tindă independent dar simultan către a j , j = 1, p ; iar
despre limita iterată se spune că se obţine făcând variabilele x j , j = 1, p să tindă
succesiv către a j , j = 1, p .
Exemplu
xy + 2 x + 2 y
Pentru funcţia f : 2
− { xy − x + 2 y ≠ 0} → , f ( x, y ) = are
xy − x + 2 y
loc.
1
lim lim f ( x, y ) =
şi lim lim f ( x, y ) = −2 .
y →0 x →0 2 x →0 y →0
În exemplul următor se poate constata că funcţia f poate avea limită
într-un punct de acumulare chiar dacă limitele iterate în acest punct nu există.
Exemplu Fie funcţia f : * × * → , definită prin relaţia
⎛ 1 1⎞
f ( x, y ) = ( x + y ) ⋅ ⎜ sin + sin ⎟
⎝ x y⎠
Funcţia f are limită în origine fără ca să aibe limite iterate în origine.
Întradevăr din inegalitatea
f ( x, y ) ≤ 2 ⋅ ( x + y ) , ∀ ( x, y ) ∈ *
× *

1
deducem că ∃ lim f ( x, y ) = 0 . Pe de altă parte cum ∃ lim sin deducem că
( ) (
x , y → 0,0 ) x →0 x
⎛ 1 1⎞
∃ lim lim f ( x, y ) = lim lim ( x + y ) ⋅ ⎜ sin + sin ⎟ .
y →0 x →0 y →0 x →0
⎝ x y⎠

11
 Schimbând rolul variabilelor, putem afirma că nu există nici celalaltă
limită iterată. Totuşi există o legătură între aceste două noţiuni, astfel legătura
dintre limitele iterate şi limita funcţiei în a ∈ n este dată de
Teorema Dacă f : E ⊂ p → F ⊂ , p ≥ 1 are limita 1 în punctul de
acumulare a ∈ E ′ şi dacă ea admite o limită iterată 2 în acest punct, atunci
aceste limite sunt egale 1 = 2 .
Demonstraţie Să admitem că există lim f ( x ) = 1 şi limita iterată
x→a
lim lim ... lim f ( x ) = 2.
xn → an xn −1 → an −1 x1 → a1
Din prima limită deducem că pentru orice ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 astfel
încât pentru orice x ≠ a cu x − a p
< δ ( ε ) rezultă f ( x ) − 1 <ε.
În relaţia precedentă fixăm pe x2 ,..., x p astfel ca să avem x − a < δ ( ε ) şi
trecem la limită în inegalitate după x1 ; în rezultatul obţinut fixăm pe x3 ,..., x p şi
trecem la limită după x2 ş.a.m.d.
Cum limita iterată există se obţine 2 − 1 ≤ ε , ∀ ε > 0 ⇒ 1 = 2 .
Exemplu Teorema afirmă egalitatea celor două limite în ipoteza că ele
există. Este posibil însă ca una din limitele iterate să nu existe deşi limita
funcţiei în punct să existe, ca în exemplul de mai jos.
Fie funcţia f : × * → , definită prin relaţia
1
f ( x, y ) = x ⋅ sin
y
Funcţia f are limită în origine şi una din limitele iterate există însă cealaltă
nu există. Într-adevăr din inegalitatea
f ( x, y ) ≤ x , ∀ ( x, y ) ∈ *
× *

1
deducem că ∃ lim f ( x, y ) = 0 şi lim lim f ( x, y ) = lim lim x ⋅ sin = 0 .
( ) (
x , y → 0,0 ) y →0 x →0 y →0 x→0 y
1
Pe de altă parte cum ∃ lim sin deducem că
y →0 y
1
∃ lim lim f ( x, y ) = lim lim x ⋅ sin .
x →0 y →0 x →0 y →0 y
Consecinţă Dacă funcţia reală f : E ⊂ p → are în punctul de
acumulare a ∈ E ′ două limite iterate inegale, atunci f nu poate avea limită în
acest punct.

12
 7.3 Aplicaţii continue
Fie ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) două spaţii metrice, τ X topologia metrică pe
spaţiul X şi τ Y topologia metrică pe spaţiul Y.
Definiţie Spunem că aplicaţia f : E ⊂ X → Y este continuă în punctul
a ∈ E dacă şi numai dacă pentru orice vecinătate V ∈V ( f ( a ) ) , există
vecinătatea U ∈V ( a ) astfel încât pentru orice x ∈ U ∩ E să rezulte
f ( x ) ∈V sau echivalent f (U ∩ E ) ⊂ V .
Dacă aplicaţia f nu este continuă în punctul a, atunci spunem că f este
discontinuă în punctul a sau că punctul a este punct de discontinuitate
pentru f.
Observaţie Dacă admitem că noţiunea matematică de vecinătate
traduce ideea intuitivă de apropiere, atunci definiţia precedentă a
continuităţii în punct ne spune că valorile f ( x ) ale aplicaţiei f sunt oricât de
aproape de f ( a ) de îndată ce x este suficient de aproape de a.
Noţiunea de continuitate nu are sens decât în punctele mulţimii de
definiţie a aplicaţiei f.
Astfel dacă am considera funcţia f ( x ) = ln x , f : * → , atunci nu
putem vorbi de continuitatea lui f în punctul a = 0 deoarece acest punct nu
este punct al mulţimii de definiţie.
Observăm că noţiunea de continuitate în punct are caracter local,
depinzând numai de valorile dintr-o vecinătate a punctului. O funcţie poate
fi astfel continuă într-un punct a ∈ E dar să nu fie continuă într-un alt punct
apropiat de a. Totodată dacă f este continuă în punctul a şi funcţia g este o
altă funcţie ce coincide într-o vecinătate a punctului a cu funcţia f, atunci g
este continuă în punctul a.
Remarcăm că dacă a ∈ E este un punct izolat, atunci f este continuă în
a. În adevăr, a fiind punct izolat există o vecinătate U a sa, aşa încât
U ∩ E = {a} şi atunci pentru orice vecinătate V ∈V ( f ( a ) ) are loc
f (U ∩ E ) = f ({a}) ⊂ V
ceea ce antrenează continuitatea funcţiei f în punctul a.
Din definiţie rezultă imediat
Teorema Fie funcţia f : E ⊂ X → Y , şi punctul de acumulare a ∈ E ' .
Funcţia f este continuă în punctul a dacă şi numai dacă există lim f ( x ) şi este
x→a

egală cu f ( a ) .
 Demonstraţie Să presupunem că funcţia f este continuă în punctul a.
Atunci pentru orice vecinătate V ∈V ( f ( a ) ) există o vecinătate U ∈V ( a )
aşa ca f (U ∩ E ) ⊂ V , de unde cu atât mai mult are loc
f (U ∩ E − {a}) ⊂ V
ceea ce înseamnă că există lim f ( x) = f (a) .
x →a

Reciproc, dacă lim f ( x ) = f ( a ) , atunci pentru orice vecinătate

x →a

V ∈V ( f ( a ) ) , există vecinătatea U ∈V ( a ) aşa ca

f (U ∩ E − {a}) ⊂ V .
Cum şi pentru x = a ∈ E are loc f ( a ) ∈V rezultă că f (U ∩ E ) ⊂ V ,
adică funcţia f este continuă în punctul a.
Ţinând seama de observaţia de mai sus şi teorema precedentă rezultă
Teorema Fie funcţia f : E ⊂ X → Y , şi punctul a ∈ E . Funcţia f este
continuă în punctul a dacă şi numai dacă are loc una din următoarele situaţii
• punctul a ∈ E este punct de acumulare şi există lim f ( x) = f (a) ,
x →a

• punctul a ∈ E este punct izolat.

Observaţie Dacă a ∈ E ∩ E ' iar funcţia f este continuă în punctul a,
definiţia continuităţii lui f în punctul a se mai scrie
(
lim f ( x ) = f lim x
x→a x→a
)
adică operaţia de trecere la limită este permutabilă cu funcţia f.
Ţinând seama de teorema anterioară şi de teorema de caracterizare a
limitei unei funcţii într-un punct (Heine) rezultă
Teorema (de caracterizare a continuităţii în punct)
Fie ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) două spaţii metrice, funcţia f : E ⊂ X → Y şi
punctul a ∈ E . Următoarele afirmaţii sunt echivalente
(i) funcţia f este continuă în punctul a (definiţia cu vecinătăţi)
(ii) pentru orice bilă deschisă SY ( f ( a ) , ε ) , există o sferă S X ( a, δ ) aşa încât
f ( S X ( a, δ ) ∩ E ) ⊂ SY ( f ( a ) , ε ) (definiţia cu bile) (3)
(iii) pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 aşa ca pentru orice x ∈ E cu
d1 ( x, a ) < δ ⇒ d 2 ( f ( x ) , f ( a ) ) < ε (definiţia cu ε − δ )
(iv) pentru orice şir ( xn )n ⊂ E convergent în X la a rezultă că şirul
( f ( xn ) )n este convergent în Y la f ( a ) . (definiţia cu şiruri).
Definiţia Fie funcţia f : E ⊂ X → Y . Spunem că funcţia f este continuă
pe mulţimea E dacă f este continuă în orice punct x ∈ E .
 Exemplu Funcţiile pri : p
→ , p ≥ 1, i = 1,..., p definite prin
pri ( x ) = xi , i = 1,..., p, x = ( x1 , x2 ,..., x p )
şi numite aplicaţii de proiecţie, sunt continue pe p
.
În adevăr, fie punctul a = ( a1 , a2 ,..., a p ) ∈ p
şi să considerăm şirul
( x( ) )
k
k
⊂ p
convergent în p
la punctul a. Însă convergenţa unui şir în p

este echivalentă cu convergenţa componentelor sale în ., adică toate

şirurile ( xi( k ) ) ⊂ , i = 1,..., p sunt convergente în la ai . Prin urmare există
k

lim pri x (
k →∞
( ) ) = lim x( ) = a = pr ( a ) = pr ( lim x( ) )
k
k →∞
i
k
i i i
k →∞
k

ceea ce arată că funcţia pri este continuă în punctul a pentru orice i = 1,..., p .
Teorema Fie spaţiile p şi q , ( p, q ≥ 1) înzestrate cu metricile
euclidiene corespunzătoare şi aplicaţia F : E ⊂ p → q , F = ( f1 , f 2 ,..., f q ) .
Aplicaţia F este continuă în punctul a ∈ E dacă şi numai dacă toate funcţiile
componente fi : E → , i = 1,..., q sunt continue în punctul a.
Demonstraţie Aplicaţia F este continuă în punctul a dacă şi numai
dacă pentru orice şir ( x( k ) ) ⊂ p convergent în p la punctul a, şirul
k

( F ( x )) (k )
k
⊂ q
este convergent în q
la F ( a ) . Dar şirul F ( x( k ) ) ⊂ ( ) k
q
este
convergent în q
la F ( a ) dacă şi numai dacă toate componentele sale
( f ( x )) , i = 1,..., q sunt convergente în
i
(k )
k
la fi ( a ) .
Prin urmare condiţia de continuitate a lui F în punctul a este
echivalentă cu faptul că pentru orice şir ( x( k ) ) ⊂ p convergent în p la
k

punctul a, şirurile fi ( x ( (k )
)) , i = 1,..., q
k
sunt convergente în la fi ( a ) , adică
cu condiţia de continuitate a funcţiilor fi , i = 1,..., q .
Propoziţie Fie ( X , d1 ) , (Y , d2 ) , ( Z , d3 ) trei spaţii metrice, mulţimile
E ⊂ X , F ⊂ Y , aplicaţiile f : F → G , g : E → F şi punctele a ∈ E , b = g ( a ) ∈ F .
Dacă funcţia g este continuă în a ∈ E iar f este continuă în b = g ( a ) , atunci
funcţia compusă f g : E → G este continuă în a.
Demonstraţie
Propoziţie Fie ( X , d1 ) un spaţiu metric, (Y , ⋅ ) un K-spaţiu normat,
mulţimea E ⊂ X , aplicaţiile f , g : E → Y , punctul a ∈ E şi constantele
α , β ∈ K . Dacă aplicaţiile f şi g sunt continue în punctul a ∈ E , atunci
aplicaţia α ⋅ f + β ⋅ g : E → Y este continuă în punctul a ∈ E .
Propoziţia Fie ( X , d1 ) un spaţiu metric, mulţimea E ⊂ X , aplicaţia
complexă f = f1 + i ⋅ f 2 : E → şi punctul a ∈ E . Următoarele afirmaţii sunt
echivalente
(i) funcţia complexă f este continuă în punctul a ∈ E ,
(ii) funcţiile reale f1 , f 2 : E → sunt continue în punctul a ∈ E .
Definiţia Fie ( p , d1 ) , (Y , d 2 ) , p ≥ 1 două spaţii metrice, E ⊂ p , a ∈ E şi
aplicaţia f : E → Y . Asociem punctului a ∈ E mulţimile
{
Ek ( a ) = xk ∈ ( a ,..., a
1 k −1 }
, xk , ak +1 ,..., a p ) ∈ E , k = 1,..., p

Aplicaţiile f k : Ek ( a ) → Y , k = 1,..., p , f k ( xk ) = f ( a1, a2 ,..., xk ,..., a p )

se numesc aplicaţiile parţiale ale aplicaţiei f în punctul a ∈ E .
Aplicaţia f se numeşte continuă parţial în raport cu variabila xk în
punctul a ∈ E dacă şi numai dacă aplicaţia parţială f k : Ek ( a ) → Y este
continuă în punctul a ∈ E .
Altfel spus aplicaţia f este continuă parţial în raport cu variabila xk în
punctul a ∈ E dacă pentru orice ε > 0 există δε > 0 astfel încât pentru orice
xk ∈ Ek ( a ) cu xk − ak < δ ε ⇒ d 2 ( f k ( xk ) , f k ( ak ) ) < ε .
Dacă f este continuă în a ∈ E vom spune că ea continuă în raport cu
ansamblul variabilelor.
Propoziţia Fie ( p , d1 ) , (Y , d 2 ) , p ≥ 1 două spaţii metrice, E ⊂ p , a ∈ E
şi aplicaţia f : E ⊂ p → Y . Dacă aplicaţia f este continuă în punctul a ∈ E
în raport cu ansamblul variabilelor, atunci ea este continuă în a ∈ E în raport
cu fiecare variabilă.
Demonstraţie
Deoarece f este continuă în a ∈ E , pentru orice ε > 0 , există δε > 0
astfel încât pentru orice x ∈ E cu d1 ( x, a ) < δε rezultă d 2 ( f ( x ) − f ( a ) ) < ε .
În inegalitatea anterioară aleg constante x j = a j , j = 1, n , j ≠ k şi
cunoscând că xk − ak < d1 ( x, a ) < δε , k = 1,..., p se obţine
(
d 2 ( f ( x ) − f ( a ) ) = d 2 f k ( xk ) , f k ( ak ) < ε , )
adică continuitatea parţială a aplicaţiei f în raport cu variabila xk în punctul
a ∈ E , pentru orice k = 1,..., p .
 Observaţie Reciproca nu este adevărată după cum se poate vedea din
următorul exemplu
Exemplu Fie funcţia reală f : 2 → definită prin
⎧ x2 − y 2
⎪ 2 , x 2 + y 2 ≠ 0.
f ( x, y ) = ⎨ x + y 2
.
⎪
⎩ 1, x 2 + y 2 = 0
Cum lim lim f ( x, y ) = 1 ≠ −1 = lim lim f ( x, y ) f nu are limită în
x →0 y →0 y →0 x →0
origine. Prin urmare funcţia f nu este continuă în origine deşi funcţia parţială
f 1 ( x ) = f ( x,0 ) = 1, x ∈ , fiind funcţie constantă, este continuă în origine.
⎧−1, y ≠ 0
Constatăm că funcţia parţială f 2 ( y ) = f ( 0, y ) = ⎨ , este
⎩ 1, y = 0
discontinuă în punctul y = 0 . Acest exemplu ar putea crea impresia greşită că
dacă funcţia f este discontinuă într-un punct, atunci există cel puţin o funcţie
parţială în acel punct care să fie discontinuă. Pentru a corecta această părere
dăm următorul exemplu.
Exemplu Fie funcţia reală f : E ⊂ 2 → F ⊂ definită prin
⎧ x⋅ y 2 2
⎪ x 4 + y 4 , x + y ≠ 0.
f ( x, y ) = ⎨
⎪ 0, x 2 + y 2 = 0
⎩
Constatăm că funcţia f este discontinuă în origine deoarece
x⋅ y x⋅ y
f ( x, y ) = 4 ≥
( )
4 2
x +y x2 + y 2
şi există un şir de puncte ( xn , yn ) ∈ 2
, yn = λ ⋅ xn , λ ∈ *
, lim xn = 0 astfel ca
n →∞

x⋅ y λ
f ( xn , yn ) = ≥
x4 + y 4
( )
2
xn2 ⋅ 1 + λ 2
de unde lim f ( xn , yn ) = ∞ , adică f este nemărginită în origine. Pe de altă
n →∞
parte funcţiile parţiale f 1 ( x ) = f ( x, 0 ) = 0 = f ( 0, y ) = f 2 ( y ) fiind constante sunt
continue.
 Definiţia Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, E ⊂ X , a ∈ E '− E şi
aplicaţia f : E → Y . Dacă există l = lim f ( x ) , atunci aplicaţia g : E ∪ {a} → Y
x→a

definită prin
⎧ f ( x), x ∈ E
g ( x) = ⎨ ,
⎩ l, x=a
se numeşte prelungirea prin continuitate a aplicaţiei f la mulţimea E ∪ {a} .
Definiţia Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, E ⊂ X şi aplicaţia
f : E → Y . Dacă există E1 , E2 ,..., En ∈τ X astfel încât E = E1 ∪ E2 ∪ ... ∪ E2 , cu
Ei ∩ E j , i ≠ j şi există aplicaţiile f1 , f 2 ,..., f n : X → Y continue, atunci aplicaţia
f : E → Y definită prin
f ( x ) = f k ( x ) , ∀x ∈ Ek , k = 1,..., n ,
se numeşte aplicaţie continuă pe porţiuni.
Definiţia Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, E ⊂ X şi aplicaţia
f : E → Y . Aplicaţia f se numeşte uniform continuă pe mulţimea E dacă şi
numai dacă pentru orice ε > 0 există δε > 0 astfel încât pentru orice
x ', x " ∈ E , x ' ≠ x " cu d1 ( x ', x ") < δ ε ⇒ d 2 ( f ( x ') , f ( x ") ) < ε .
În cazul particular al funcţiilor reale f : E ⊂ p → F ⊂ , spunem că
funcţia f este uniform continuă pe mulţimea E dacă pentru orice ε > 0 există
δε > 0 astfel încât pentru orice x ', x " ∈ E , x ' ≠ x " cu x '− x " p < δε să rezulte
f ( x ') − f ( x ") < ε .
Spunem că aplicaţia f nu este uniform continuă pe mulţimea E, dacă
există ε 0 > 0 cu proprietatea că pentru orice δ > 0 există cel puţin două
puncte x ', x " ∈ E , x ' ≠ x " cu d1 ( x ', x ") < δ astfel ca d 2 ( f ( x ') , f ( x ") ) > ε 0
Propoziţia Fie spaţiile p şi q , ( p, q ≥ 1) , înzestrate cu metricile
euclidiene corespunzătoare şi aplicaţia F : E ⊂ p → q , F = ( f1 , f 2 ,..., f q ) .
Aplicaţia F este uniform continuă pe E dacă şi numai dacă toate funcţiile
componente fi : E → , i = 1,..., q sunt uniform continue pe E.
Demonstraţie
Propoziţia rezultă imediat din dubla inegalitate
q
f j ( x ' ) − f j ( x ") ≤ F ( x ' ) − F ( x ") q ≤ ∑ f j ( x ') − f j ( x ") , j = 1, q ,
j =1
fapt ce ne permite să reducem studiul funcţiilor vectoriale uniform continue
la studiul uniform continuităţii componentelor lor reale.
Propoziţia Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, E ⊂ X şi aplicaţia
f : E → Y . Dacă aplicaţia f este uniform continuă pe mulţimea E, atunci f este
continuă pe mulţimea E.
Demonstraţie Aplicaţia f fiind uniform continuă pe mulţimea E avem
că pentru orice ε > 0 există δε > 0 astfel încât pentru orice x ', x " ∈ E , x ' ≠ x "
cu d1 ( x ', x ") < δ ε ⇒ d 2 ( f ( x ') , f ( x ") ) < ε . Fie punctul arbitrar a ∈ E . Luând în
afirmaţia precedentă x " = a se obţine afirmaţia din propoziţie.
Observaţia Reciproca propoziţiei anterioare nu este adevărată, după
cum se poate vedea din următorul
Exemplu Funcţia reală f : p × p → F ⊂ + , p ≥ 1 definită prin
p
f ( x, y ) = x , y = ∑ xk ⋅ yk
k =1
este continuă. Vom arăta că în raport cu metrica
d ( ( x ', y ' ) , ( x ", y ") ) = x '− x " + y '− y " , x = x, x
funcţia f nu este uniform continuă pe mulţimea de definiţie.
Fie punctul a ∈ p cu a = 1.
Construim şirul ( xn )n ⊂ p
, xn = a ⋅ n , n ∈ . Este clar că
∃lim xn +1 − xn = lim a ⋅
n →∞ n →∞
( n +1 − n = 0. )
⎡ 1 ⎤
Prin urmare, pentru orice δ > 0 există nδ = ⎢ + 1∈ astfel încât
⎣ 2 ⋅ δ ⎥⎦
1 1
xn +1 − xn = < <δ .
δ
nδ + 1 + nδ 2 ⋅ nδ
δ

Prin urmare
( δ δ δ
)
d ( xn +1 , xn +1 ) , ( xn , xn ) = 2 ⋅ xn +1 − xn < 2 ⋅ δ
δ δ δ

şi
f ( xn +1 , xn +1 ) − f ( xn , xn
δ δ δ δ
)= xn +1 , xn +1 − xn , xn
δ δ δ δ
= ( nδ + 1) − nδ = 1 = ε 0 .
Definiţia Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea E ⊂ X şi
aplicaţia f : E → Y . Aplicaţia f se numeşte lipschiziană pe mulţimea E dacă
există constanta L > 0 astfel încât pentru orice x ', x " ∈ E are loc
d 2 ( f ( x ') , f ( x ") ) < L ⋅ d1 ( x ', x ")
 Propoziţia Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea E ⊂ X .
Dacă aplicaţia f : E → Y este lipschiziană pe mulţimea E atunci f este
uniform continuă pe mulţimea E.
Demonstraţie Aplicaţia f fiind lipschiziană pe mulţimea E, există
constanta L > 0 astfel încât pentru orice x ', x " ∈ E are loc
d 2 ( f ( x ') , f ( x ") ) < L ⋅ d1 ( x ', x ") .
ε
Prin urmare pentru orice ε > 0 există δε = > 0 astfel încât pentru
L
orice x ', x " ∈ E , x ' ≠ x " cu d1 ( x ', x ") < δ ε ⇒ d 2 ( f ( x ') , f ( x ") ) < ε .
Teorema (Cantor) Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea
E ⊂ X compactă. Dacă aplicaţia f : E → Y este continuă pe mulţimea E,
atunci f este uniform continuă pe mulţimea E.
Teorema Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea E ⊂ X
compactă. Dacă aplicaţia f : E → Y este continuă pe mulţimea E, atunci
f ( E ) este compactă.
Teorema Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea E ⊂ X
compactă. Dacă aplicaţia f : E → Y este continuă pe mulţimea E, atunci f este
mărginită şi îşi atinge marginile.
Teorema (Darboux) Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea
E ⊂ X convexă. Dacă aplicaţia f : E → Y este continuă pe mulţimea E, atunci
f ( E ) este convexă.
Consecinţă (Weierstrass) Fie ( X , d1 ) spaţiu metric, mulţimea E ⊂ X
convexă şi compactă. Dacă aplicaţia f : E → este continuă pe mulţimea E,
atunci f ( E ) este un interval închis şi mărginit.

⎣ x∈E ( ) x∈E ( ) ⎦
În plus, pentru orice ξ ∈ ⎡ min f x ,max f x ⎤ există xξ ∈ E astfel
încât f ( xξ ) = ξ .
Definiţia Fie ( X , d1 ) spaţiu metric. Funcţia reală f : E → = ∪ {±∞}
se numeşte inferior semicontinuă în punctul a ∈ E dacă şi numai dacă
pentru orice punct b < f ( a ) există o vecinătate Vb ∈V ( a ) astfel încât pentru
orice x ∈Vb ⇒ f ( x ) > b .
Spunem că funcţia f este superior semicontinuă în punctul a ∈ E dacă
funcţia − f este inferior semicontinuă în punctul a ∈ E .
 Funcţia f se numeşte inferior (superior) semicontinuă pe mulţimea E
dacă şi numai dacă este inferior (superior) semicontinuă în fiecare punct al
mulţimii E.
Teorema Fie ( X , d1 ) spaţiu metric, funcţia reală f : E → = ∪ {±∞}
şi punctul a ∈ E . Următoarele afirmaţii sunt echivalente
(i) funcţia f este inferior semicontinuă în punctul a ∈ E ,
(ii) pentru orice şir ( xn )n ⊂ E convergent la a, există lim f ( xn ) ≥ f ( a ) .
n →∞

Definiţia Fie (Y , ⋅ ) spaţiu Banach. Aplicaţia f : [ a, b ] ⊂ → F ⊂Y

se numeşte absolut continuă pe intervalul [ a, b ] dacă şi numai dacă pentru
orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 astfel încât pentru orice familie finită de
intervale deschise {( a , b )}
i i i =1,2,..., n
, n > 1 cu
( a , b ) ⊂ [ a , b ] , ( a , b ) ∩ ( a , b ) = ∅,
i i i i j j
i, j = 1, 2,..., n
n n
şi ∑ (b
k =1
k
− ak ) < δ ( ε ) să rezulte ∑ f (b ) − f ( a ) < ε .
k =1
k k
 CAPITOLUL 9

FUNCŢII DERIVABILE DE O VARIABILĂ REALĂ.

FORMULA LUI TAYLOR

Observaţie În general o funcţie derivabilă se poate aproxima printr-o

funcţie liniară, adică graficul funcţiei poate fi aproximat prin graficul unei
drepte. Astfel, apare problema, într-o formă mai generală, dacă se poate
aproxima o funcţie, în jurul unui punct, cu ajutorul unei funcţii polinomiale
de grad n > 1 .
În acest sens, să presupunem că avem un polinom algebric de grad n.
P ( x ) = a0 + a1 ⋅ x + ... + an ⋅ x n , ak ∈ \, k = 0,..., n, an ≠ 0, x ∈ \
Pentru fiecare punct a ∈ \ ne propunem să găsim dezvoltarea acestui
polinom după puterile lui ( x − a ) . Vom avea
P ( x ) = A0 + A1 ⋅ ( x − a ) + ... + An ⋅ ( x − a ) , Ak ∈ \, k = 0,..., n,
n
An ≠ 0
Observăm că A0 = P ( a ) iar ceilalţi coeficienţi se determină recursiv
1 (k )
prin derivare succesivă, obţinând Ak = ⋅ P ( a ) , k = 1,..., n . În final, are loc
k!
1 1
P ( x ) = P ( a ) + ⋅ P ' ( a ) ⋅ ( x − a ) + ... + ⋅ P ( ) ( a ) ⋅ ( x − a ) .
n n

1! k!
Această formulă sugerează ideea de a aproxima o funcţie
f : I ⊂ \ → \ , I interval real, de n ori derivabilă într-un punct a ∈ I , cu
ajutorul polinomului
(n)
Tn ( x; f , a ) = f ( a ) +
x−a
f ′ ( a ) + ... +
( x − a) f ( ) (a)
n
(1)
1| n|
D
Definiţia Fie f : E → F , a ∈ E derivabilă de n ori în a, adică există
primele ( n − 1) derivate continue în V ∈V ( a ) . Polinomul dat de expresia (1)
D
se numeşte polinom Taylor de gradul n ataşat funcţiei f în punctul a ∈ E .
Observaţia Problema care apare în mod natural este de a vedea în ce
măsură polinomul lui Taylor aproximează funcţia f. E constată că funcţia f
coincide cu polinomul Tn dacă şi numai dacă f este o funcţie polinomială de
grad cel mult n. Numim rest de ordinul n al polinomului Taylor expresia:
 Rn ( x; f , a ) = f ( x ) − Tn ( x; f , a )
De aici se obţine
f ( x ) = Tn ( x; f , a ) + Rn ( x; f , a ) ,
adică
(n)
f ( x) = f (a) +
x−a
f ′ ( a ) + ... +
( x − a ) f ( n ) a + R x; f , a
( ) n( )
1| n|
numită formula lui Taylor de ordinul n corespunzătoare funcţiei f în punctul
a. Prin urmare, comportarea lui Rn ne va arăta în ce măsură polinomul Tn
aproximează funcţia f. Pentru a studia mai bine comportarea restului Rn ,
vom pune în evidenţă, în continuare, câteva forme ale acestuia, des utilizate
în practică.
Este uşor de verificat că derivate lui Tn şi Rn până la ordinul n,
punctul în a au următoarele expresii:
Tn ( a ) = f ( a ) ,..., Tn( ) ( a ) = f ( n ) ( a ) , Tn( ) (a ) = 0 .
n n +1

Rn ( a ) = 0,..., Rn( ) ( a ) = 0 , Rn( ) ( a ) = 0 .

n −1 n

Observaţia Restul de ordinul n al formulei Taylor fiind exprimat ca

diferenţă a două funcţii derivabile de n ori în punctul a este o funcţie
derivabilă de n ori în punctul a. Mai mult, Rn fiind continuă în punctul a,
lim Rn ( x ) = Rn ( a ) = 0 .
x→a
Lema 1 Restul formulei Taylor de ordinul n, converge mai repede la
zero decât orice polinom de ordinul cel mult n, adică
R ( x)
∃ lim n n = 0 .
x→a ( x − a )

Demonstraţie Vom nota g ( x ) = ( x − a ) . Se constată uşor că:

n

g ( a ) = 0 = Rn ( a )
g ′ ( a ) = 0 = Rn′ ( a )
.............................
g(
n −1)
( a ) = 0 = Rn( n −1) ( a )
g ( ) ( a ) = n! ≠ 0 = Rn( ) ( a )
n n

Din teorema lui Cauchy aplicată succesiv pe intervalele

[ x, a ] ⊃ [c1, a ] ⊃ [c2 , a ] ⊃ ... ⊃ [cn −1, a ], n ≥ 2
se obţine următoarea succesiune de egalităţi
 Rn(
n −1)
Rn ( x ) Rn′ ( c1 )
= = ... =
( cn −1 ) = Rn( n −1) ( cn −1 ) − Rn( n −1) ( a ) = Rn( n ) ( cn )
g ( x) g ′ ( c1 ) g ( ) ( cn −1 ) g ( ) ( cn −1 ) − g ( ) ( a ) g ( ) ( cn )
n −1 n −1 n −1 n

Pentru orice şir ( xk )k ⊂ E , xk ≠ a , lim k

xk = a scriem rapoartele de
mai sus înlocuind pe x cu xk . Prin urmare, există şirurile
(c ) , (c )
1, k k 2, k k ,..., ( cn ,k )k ⊂ E c j,k ≠ a, ∀j = 1,..., n, ∀k ∈ ` convergente către
punctul a, adică lim c j , k = a, j = 1,..., n .
k →∞
Trecând la limită, pentru k → ∞ , în şirul de rapoarte anterior, se obţine
Rn( ) ( cn, k )
n
Rn ( xk )
lim = lim n =0.
k →∞ g ( xk )
( n, k )
k →∞ g ( ) c

Teorema (Formula lui Taylor cu restul lui Peano) Fie E un interval

deschis al lui \ şi funcţia f : E → \ . Dacă f este derivabilă de n ori în
D
punctul a ∈ E , atunci există α : E → \ astfel încât lim α ( x ) = α ( a ) = 0 şi
x→a

f ( x ) = Tn ( x ) +
( x − a) n
α( x) .
n!
Demonstraţie Definim funcţia α : E → \ prin
⎧ Rn ( x )
⎪ n !⋅ , x≠a
α ( x ) = ⎨ ( x − a )n
⎪
⎩ 0, x=0
şi folosind lema anterioară se constată că este continuă. Mai mult, se
constată că funcţia α verifică formula lui Taylor.
Teorema (Formula lui Taylor cu restul lui Schlömlich1-Roche)
Fie E un interval deschis al lui \ şi funcţia f : E → \ . Dacă f este
D
derivabilă de n + 1 pe intervalul E, atunci pentru orice două puncte a, x ∈ E
cu x ≠ a există un punct ξa ∈ [ x, a ] (sau ξa ∈ [ a, x ] ) astfel ca pentru orice
p ∈ `* cu p ≤ n + 1 are loc
n − p +1
f ( x ) = Tn ( x )
( x − a ) ⋅ ( x − ξ)
p
⋅ f( )
+
n +1
( ξa ) .
n!⋅ p

1
Von Oscar Xavier Schlömilch, matematician german, 1823-1901
 Demonstraţie Fie p ∈ `* şi propunem ca restul formulei Taylor să
aibe forma
Rn ( x ) = ( x − a ) ⋅ K ( x; n, p ) ,
p

unde K ( ⋅; n, p ) este o funcţie definită pe intervalul E, ce urmează a fi

determinată. Să considerăm funcţia ϕ : E → \ definită prin

ϕ(t ) = f (t ) +
x−t
⋅ f ′ ( t ) + ... +
( x − t ) ⋅ f ( n ) t + x − t p ⋅ K x; n, p .
n
() ( ) ( )
1! n!
Se verifică uşor că ϕ este derivabilă pe E, ϕ ( x ) = f ( x ) şi

ϕ( a ) = f ( a ) +
x−a
⋅ f ′ ( a ) + ... +
( x − a ) ⋅ f ( n ) a + x − a p ⋅ K x; n, p ,
n
( ) ( ) ( )
1! n!
adică ϕ ( a ) = f ( x ) . Prin urmare ϕ ( a ) = ϕ ( x ) . Aplicând teorema lui Rolle
funcţiei ϕ pe [ x, a ] deducem că există ξa ∈ ( x, a ) astfel încât ϕ′ ( ξa ) = 0 .
⎡ x−t ( x − t)
2
( 3) ( x − t)
n
( n +1)
⎤
ϕ′ ( t ) = ⎢ f ′ ( t ) + ⋅ f ′′ ( t ) + ⋅ f ( t ) + ... + ⋅f ( t )⎥ −
⎢⎣ 1 2! n! ⎥⎦
⎡ n −1 ⎤
− ⎢ f ′(t ) +
x−t
⋅ f ′′ ( t ) + ... +
( x − t)
⋅ f ( ) ( t ) ⎥ − p ⋅ ( x − t ) ⋅ K ( x; n, p ) =
n p −1

⎢⎣ 1 ( n − 1)! ⎥⎦

( x − t)
n
⋅ f( )
=
n +1
( t ) − p ⋅ ( x − t ) p −1 ⋅ K ( x; n, p )
n!
de unde anulând derivata funcţiei ϕ în punctul t = ξ a , se obţine
n − p +1
K ( x; n, p )
( x − ξa )
⋅ f( )
= ( ξa ) . ■
n +1
p ⋅ n!
Observaţie Punctul ξa ∈ ( x, a ) depinde de x, a şi de n. Punctul
ξa ∈ ( x, a ) se poate scrie şi sub forma
ξa = a + θ ⋅ ( x − a ) , θ ∈ ( 0,1) .
Dacă în formula lui Taylor cu restul lui Schlömlick-Roche se notează
h = x − a atunci formula are forma
n − p +1
h hn ( n ) h n +1 ⋅ (1 − θ )
f ( a + h ) = f ( a ) + ⋅ f ′ ( a ) + ... + ⋅ f ( a ) + ⋅ f ( ) ( a + h ⋅ θ)
n +1
1! n! n!⋅ p
Pentru p = 1 se obţine restul lui Cauchy şi pentru p = n + 1 restul lui
Lagrange. În particular pentru a = 0 şi p = n + 1 se obţine următoarea
 Teorema (Formula lui Maclaurin2) Dacă E este un interval deschis
real ce conţine originea şi funcţia f : E → \ este derivabilă de ( n + 1) ori pe
intervalul E, atunci pentru orice punct x ∈ E există un punct ξ ∈ ( 0, x ) sau
ξ ∈ ( x, 0 ) aşa încât
x xn x n +1
f ( x ) = f (0) + ⋅ f ′ ( 0 ) + ... + ⋅ f ( ) ( 0 ) + ⋅ f ( ) (ξ) .
n n +1
1! n! ( n + 1)!
Aplicaţia 1. Funcţia f : \ → \, f ( x ) = e x este de clasă C ∞ ( \ ) şi
f(
n)
( x ) = e x , ∀n ∈ `, x ∈ \ . Formula lui Maclaurin, cu restul de ordinul n,
pentru această funcţie este
x x2 xn x n +1
ex = 1+ + + ... + + ⋅ eθ ⋅ x , ∀x ∈ \, θ ∈ ( 0,1) .
1! 2! n ! ( n + 1) !
2. Funcţia f : \ → \, f ( x ) = sin x este de clasă C∞ (\) şi
π⎞
f(
n)
( x ) = sin ⎛⎜ x + n ⋅
⎟ , ∀n ∈ `, x ∈ \ . Formula lui Maclaurin, cu restul de
⎝ 2⎠
ordinul 2 ⋅ n − 1 , pentru această funcţie este
( −1) ⋅ x 2⋅n −1 ( −1) ⋅ x 2⋅n
n −1 n
x x3
sin x = − + ... + + ⋅ sin (θ ⋅ x ) , ∀x ∈ \, θ ∈ ( 0,1)
1! 3! ( 2 ⋅ n − 1)! ( 2 ⋅ n )!
3. Funcţia f : \ → \, f ( x ) = cos x este de clasă C∞ (\) şi
π⎞
f(
n)
( x ) = cos ⎛⎜ x + n ⋅ ⎟ , ∀n ∈ `, x ∈ \ . Formula lui Maclaurin, cu restul de
⎝ 2⎠
ordinul 2 ⋅ n , pentru această funcţie este
( −1) ⋅ x 2⋅n + ( −1) ⋅ x 2⋅n +1 ⋅ cos θ ⋅ x , ∀x ∈ \, θ ∈ 0,1 .
n n +1
x2 x4
cos x = 1 − + + ... + ( ) ( )
2! 4! ( 2 ⋅ n )! ( 2 ⋅ n + 1)!
4. Funcţia f : ( −1, ∞ ) → \, f ( x ) = ln (1 + x ) este de clasă C ∞ ( ( −1, ∞ ) ) şi
( n − 1)! , ∀n ∈ `, x ∈ −1, ∞ . Formula lui Maclaurin, cu restul
f(
n)
( x ) = ( −1) ( )
n −1
⋅
(1 + x )
n

de ordinul n , pentru această funcţie este

( −1) ⋅ x n + ( −1) ⋅ x n+1 ⋅
n −1 n
x x 2 x3 1
ln (1 + x ) = − + + ... + , ∀x ∈ ( −1, ∞ ) , θ ∈ ( 0,1)
(1 + θ ⋅ x )
n +1
1 2 3 n n +1
Exerciţiu Folosind formula lui Maclaurin să se arate că
tg ( tg x ) − sin ( sin x )
lim = 2.
x →0 tg x − sin x

2
Colin Maclaurin, matematician scoţian, 1698-1746.
 Definiţie
D
Fie f : E ⊂ \ 2 → \ , ( a, b ) ∈ E . Spunem că f are în ( a, b ) derivată
f ( x, b ) − f ( a , b )
parţială în raport cu variabila x, dacă, ∃ lim <∞.
x→a x−a
Limita se numeşte derivată parţială a lui f în raport cu x în punctul
∂f ∂f
( a, b ) şi se notează ( a, b ) . Analog .
∂x ∂y
Observaţie
Să considerăm proiecţia E ( b ) pe axa Ox a mulţimii E care are
ordonata b
E ( b ) = { x x ∈ \, ( x, b ) ∈ E} şi E ( a ) = { y y ∈ \, ( a, y ) ∈ E}
şi prin urmare putem spune că f are derivată parţială în raport cu x, în ( a, b )
∂f
dacă şi numai dacă ϕ ( x ) = f ( x, b ) este derivabilă în a. Analog pentru .
∂y
Propoziţia 1
Dacă f ′ ( x ) (sau f ′ ( y ) ) există în punctul ( a, b ) atunci f este continuă
parţial în ( a, b ) în raport cu x respectiv în raport cu y.
Într-adevăr deoarece ϕ ( x ) = f ( x, b ) este derivabilă în a ⇒ f este
continuă parţial în raport cu x în ( a, b ) .

Propoziţia 2
D
Fie ( a, b ) ∈ E . Dacă derivatele parţiale f x′ şi f y′ există pe o vecinătate
V ∈V ( a, b ) atunci ∀ ( x, b ) ∈V , ∃ ( ξ, η) ∈V1 ⊂ V şi
f ( x, y ) − f ( a, b ) = f x′ ( ξ, y )( x − a ) + f y′ ( a, η )( y − b ) .

Demonstraţie
Cu ( x, y ) ∈V fixat
f ( x, y ) − f ( a , b ) = f ( x, y ) − f ( a , y ) + f ( a , y ) − f ( a , b )
şi se aplică de două ori Lagrange.
 Propoziţia 3
D
Fie ( a, b ) ∈ E . Dacă f are derivate parţiale mărginite pe V ∈V ( a, b )
atunci ea este continuă în ( a, b ) în raport cu ansamblul variabilelor.

Demonstraţie
f ( x, y ) − f ( a, b ) ≤ f x′ ( ξ, y )( x − a ) + f y′ ( a, η )( y − b ) ≤
ε
≤ M ( x − a + y − b ) ≤ 2M δ = ε ⇒ δ =
2M
Consecinţă
Dacă ∃ f x′ şi f y′ pe o V ∈V ( a, b ) şi sunt continue în ( a, b ) atunci f
este continuă în ( a, b ) .

Observaţie
Toate proprietăţile relative la derivatele parţiale ale funcţiilor reale de
2 variabile rămân adevărate şi pentru funcţiile reale de n variabile.
Demonstraţie
D
Fie funcţia f : E ⊆ \ 2 → \ şi ( a, b ) ∈ E . Spunem că f este
diferenţiabilă în ( a, b ) dacă ∃ λ, µ ∈ \ şi o funcţie ω : E → \ continuă şi
nulă în ( a, b ) astfel încât ∀ ( x, y ) ∈ E

f ( x , y ) − f ( a , b ) = λ ( x − a ) + µ ( y − b ) + ω ( x, y ) ( x − a )2 + ( y − b )2 .
Observaţie
x−a
0≤ ≤ ρ ( x, y ) = ( x − a ) 2 + ( y − b ) 2 = ( x, y ) − ( a , b ) .
y −b

Observaţie
Funcţia ω este unică căci altfel prin absurd ar mai exista o funcţie ω′
care verifică aceleaşi proprietăţi ⇒ prin scădere se obţine contradicţie.
Lema 1
Dacă funcţia ω : E → \ este continuă şi nulă în ( a, b )
⇒ ∃ ω1, ω2 : E → \ continue şi nule în ( a, b ) şi care verifică
egalitatea
 ω ( x, y ) ρ ( x, y ) = ω1 ( x, y )( x − a ) + ω2 ( x, y ) − ( y − b ) şi reciproc.

Demonstraţie
⎧ x−a
⎪ω ( x, y ) ρ x, y , ( x, y ) ≠ ( a , b )
„ ⇒ ”. Definim ω1 ( x, y ) = ⎨ ( ) şi
⎪ 0, în caz contrar
⎩
⎧ y −b
⎪ ω ( x , y ) ρ x, y , ( x, y ) ≠ ( a , b )
ω2 ( x, y ) = ⎨ ( ) .
⎪ 0, în caz contrar
⎩
Se verifică imediat relaţia şi se testează continuitatea.
„ ⇐ ”. Se defineşte
⎧ 0, ( x, y ) = ( a, b )
⎪
ω ( x, y ) = ⎨ ω1 ( x, y )( x − a ) + ω2 ( x, y )( y − b )
⎪ , ( x, y ) ≠ ( a , b )
⎩ ρ ( x , y )
Observaţie
ω1 şi ω2 nu sunt unice.

Propoziţia 1
Funcţia f este diferenţiabilă în ( a, b ) dacă şi numai dacă ∃ µ, λ ∈ \ şi
funcţiile ω1, ω2 : E → \ continue şi nule în ( a, b ) astfel încât să avem
∀ ( x, y ) ∈ E
f ( x, y ) − f ( a, b ) = λ ( x − a ) + µ ( y − b ) + ω1 ( x, y )( x − a ) + ω2 ( x, y )( y − b )
(2)
Propoziţia 2
Dacă f este diferenţiabilă în ( a, b ) atunci ea are derivate parţiale în
( a, b ) şi f x′ ( a, b ) = λ , f y′ ( a, b ) = µ . Mai mult ∀ ( x, y ) ∈ E
⇒ f ( x, y ) − f ( a, b ) = f x′ ( a, b )( x − a ) + f y′ ( a, b )( y − b ) + ω ( x, y ) ρ ( x, y )

Demonstraţie
Dacă în (2) facem y = b şi x ≠ a
f ( x, b ) − f ( a , b ) x−a
⇒ = λ + ω1 ( x, b ) = λ ± ω1 ( x, b ) , x ≠ a .
x−a x−a
 Consecinţă
Dacă f este diferenţiabilă pe E atunci ea are derivate parţiale pe E.
Reciproca nu este adevărată ⇒ cele două noţiuni nu coincid (echivalente).
Exemplul 1
Fie f : \ 2 → \ ,
⎧ x⋅ y
⎪ 2 , x2 + y2 ≠ 0
f ( x, y ) = ⎨ x + y 2 ⇒ ∃ f x′ ( 0,0 ) = 0 = f y′ ( 0,0 )
⎪
⎩ 0, x 2 + y 2 = 0
şi dacă prin absurd ar fi diferenţiabilă în origine, atunci
x⋅ y
f ( x, y ) − f ( 0,0 ) = ,
x2 + y 2
⎧ x, y
⎪ 2 , x 2 + y 2 ≠ 0 = f y′ ( 0,0 )
ω ( x, y ) = ⎨ x + y 2
care nu este continuă în origine
⎪ 0, în caz contrar
⎩
neavând limită ⇒ f nu este diferenţiabilă în ( 0,0 ) .

Propoziţie
Dacă f este diferenţiabilă în ( a, b ) ⇒ f este continuă în ( a, b ) .
(Similar pe E). Reciproca nu este adevărată.
Demonstraţie
lim f ( x, y ) − f ( a, b ) = 0 .
y →b

Exemplul 2
f ( x, y ) = x 2 + y 2 , f = \ 2 → \ este continuă în \ 2 şi f ( x,0 ) = x care
nu este derivabilă în 0 ⇒ ∃ f x′ ( 0,0 ) ⇒ f nu este diferenţiabilă în ( 0,0 ) .

Exemplul 3
Chiar dacă f este continuă şi are derivate parţiale în ( a, b ) nu rezultă
că este diferenţiabilă în ( a, b ) . Fie f de la E1 şi demonstrăm că este continuă
în ( 0,0 ) .
 Propoziţie
Dacă f are derivate parţiale f x′ şi f y′ într-o vecinătate V ∈V ( a, b ) şi
acestea sunt continue în ( a, b ) ⇒ f este diferenţiabilă în ( a, b ) .

Demonstraţie
Pentru fiecare ( x, y ) ∈V , ∃ ( ξ, η) ∈V1 ⊂ V astfel încât
f ( x, y ) − f ( a, b ) = f x′ ( ξ, η)( x − a ) + f y′ ( a, η)( y − b ) =
= f x′ ( a, b )( x − a ) + f y′ ( a, b )( y − b ) + ⎡⎣ f x′ ( ξ, η) − f x′ ( a, b ) ⎤⎦ ( x − a ) +
+ ⎣⎡ f y′ ( a, η) − f y′ ( a, b ) ⎦⎤ ( y − b ) =
= f x′ ( a, b )( x − a ) + f y′ ( a, b )( y − b ) + ω1 ( x, y )( x − a ) + ω2 ( x, y )( y − b )
şi arătăm că ω1 şi ω2 sunt continue şi nule în ( a, b ) .
Fie ( xn yn )n convergent la ( a, b ) ⇒ ( ξn , ηn ) converge la ( a, b ) şi cum
f x′ şi f y′ sunt continue în ( a, b ) ⇒ concluzia.

Observaţie
Reciproca nu este adevărată. Fie f : \ 2 → \ .
⎧⎪ρ2 sin ρ, ρ ≠ 0 1
f ( x, y ) = ⎨ şi f ( x, y ) − f ( 0,0 ) = ρ2 sin
⎪⎩ 0, ρ = 0 ρ
1
⇒ ω ( x, y ) = ρ sin care este continuă şi nulă în origine ⇒ f este
ρ
diferenţiabilă în ( 0,0 ) şi f x′ ( 0,0 ) = 0 = f y′ ( 0,0 ) .
Pe de altă parte:
⎧ 1 x 1
⎪⎪ f x′ ( x, y ) = 2 x sin x − ρ cos ρ şi
⎨
⎪ f ′ ( x, y ) = 2 z sin 1 − y cos 1
⎪⎩ z z ρ y
care nu au limită în origine ⇒ f x′ şi f y′ nu sunt continue în 0 .
 Demonstraţie
Fie funcţia f : E ⊆ \ 2 → \ şi ∃ f x′ , f y′ pe E. Dacă există derivatele
parţiale de ordinul 1 ale funcţiilor f x′ şi f y′ atunci ele se numesc derivatele
∂2 f
parţiale de ordinul 2 (mixte) ale funcţiei f şi le notăm ,... .
∂x 2
Funcţiile f xy′′ şi f yx
′′ se numesc derivate parţiale mixte de ordinul doi
ale funcţiei f. În general ele nu sunt egale.
Exemplu
⎧ x2 − y 2 2
⎪ xy 2 , x + y2 ≠ 0
Funcţia f : \ → \ , f ( x, y ) = ⎨ x + y
2 2 admite
⎪ 0, în caz contrar
⎩
∂2 f ∂2 f
derivatele parţiale ( )
0,0 ≠ ( 0,0 ) .
∂x∂y ∂y∂x
Teoremă (Criteriul lui Schwarz)
′′ în vecinătatea V ∈V ( a, b )
Dacă f are derivate parţiale mixte f xy′′ , f yx
şi dacă acestea sunt continue în ( a, b ) atunci f xy′′ ( a, b ) = f yx
′′ ( a, b ) .

Demonstraţie
Fie ( x, y ) ≠ ( a, b ) fixat şi arbitrar. Să notăm
f ′ ( t , y ) − f x′ ( t , b ) ϕ( x) − ϕ( a )
ϕ′ ( t ) = x ⇒ R ( x, y ) = .
y −b x−a
Din teorema lui Lagrange ∃ ξ ∈ ( a, x ) astfel încât R ( x, y ) = ϕ′ ( ξ )
f ′ ( ξ, y ) − f x′ ( ξ, b ) TL
⇒ R ( x, y ) = x = f xy′′ ( ξ, η ) unde η∈ ( b, y ) , unde am
y −b
aplicat TL pentru funcţia f x′ pe ( b, y ) .
Printr-un raţionament analog construim funcţia ψ : [b, y ] → \ ,
f ( x, t ) − f ( a , t )
ψ (t ) = care este derivabilă pe ( b, y ) şi
x−a
f y′ ( x, t ) − f y′ ( a, t )
ψ′ ( t ) = şi putem scrie
x−a
 ψ ( y ) − ψ ( b ) TL f y′ ( a, η′ ) − f y′ ( a, η′ ) TL
R ( x, y ) = = ψ′ ( η) = ′′ ( ξ′, η′ )
= f yx
y −b x−a
unde
ξ′ ∈ ( a, x ) , η′ ∈ ( b, y ) .
Deducem că R ( x, y ) = f yx ′′ ( ξ′, η′ ) = f xy′′ ( ξ, η ) cu ξ, ξ′ ∈ ( a, x ) ,
η, η′ ∈ ( b, y ) .
Fie acum două şiruri ( xn , yn )n convergente la ( a, b )
⎧⎪ ξn − a
⇒ xn − a ≥ ⎨ > 0 ⇒ ∃ lim ξn = 0 şi similar ∃ lim ηn = b .
ξ′
⎪⎩ n − a n n

′′ deducem f xy′′ ( a, b ) = f yx
Din continuitatea derivatelor f xy′′ , f yx ′′ ( a, b ) .

Observaţie
O propoziţie asemănătoare este valabilă şi pentru derivatele parţiale
de ordin superior: dacă mai multe derivate parţiale mixte de acelaşi ordin
există pe o vecinătate a punctului ( a, b ) şi sunt continue în ( a, b ) atunci
acestea sunt egale în ( a, b ) . De exemplu f ′′′2 = f xyx
′′′ = f ′′′ 2 .
x y yx

Observaţie
Este valabilă teorema mai generală. Dacă f x′ , f y′ şi f xy′′ există pe o
vecinătate a punctului ( a, b ) şi dacă f xy′′ este continuă în ( a, b ) atunci există
f xy′′ în ( a, b ) şi f xy′′ ( a, b ) = f yx
′′ ( a, b ) .

Teoremă (Criteriul lui Young)

Dacă f are derivate parţiale de ordinul 1 f x′ şi f y′ într-o vecinătate
V ∈V ( a, b ) şi dacă sunt diferenţiabile în ( a, b ) atunci ∃ f xy′′ , f yx
′′ în ( a, b ) şi
sunt egale în ( a, b ) .

Demonstraţie
Existenţa derivatelor f xy′′ , f yx
′′ este asigurată de faptul că f x′ şi f y′
sunt diferenţiabile în ( a, b ) . Aleg ( x, y ) ≠ ( a, b ) şi notăm:
R ( x, y ) = f ( x, y ) − f ( a , y ) + f ( a , b ) , R = I 2 ⊂ \ 2 → \ .
 Să considerăm funcţia ϕ : [ a, x ] → \ , ϕ ( t ) = f ( t , y ) − f ( t , b )
derivabilă pe ( a, x ) şi ϕ′ ( t ) = f x′ ( t , y ) − f x′ ( t , b ) . În plus
R ( x, y ) = ϕ ( x ) − ϕ ( a ) .
Aplic teorema lui Lagrange pentru funcţia ϕ ( x ) − ϕ ( a ) = R ( x, y ) pe
R ( x, y ) = ϕ′ ( ξ )( x − a ) = ( f x′ ( ξ, y ) − f x′ ( ξ, b ) ) =
.
= ⎡⎣ f x′ ( ξ, y ) − f x′ ( a, b ) − f x′ ( ξ, b ) − f x′ ( a, b ) ⎤⎦ ( x − a )
Cum f x′ este diferenţiabilă în ( a, b ) ⇒ ∃ ω1, ω2 continue şi nule în
( a, b ) astfel încât
f x′ ( ξ, y ) − f x′ ( a, b ) = f xx′′ ( a, b )( ξ − a ) +
.
+ f xy′′ ( a, b )( y − b ) + ω1 ( ξ, y )( ξ − a ) + ω2 ( ξ, y )( y − b )
Manual Analiză matematică.dot / 13p. / C1

CAPITOLUL 1

CALCUL DIFERENŢIAL ÎN \ q

În calculul diferenţial al funcţiilor reale de variabilă reală se definesc

noţiunile echivalente de funcţie derivabilă şi respectiv funcţie diferenţiabilă. În
acest capitol vom extinde aceste definiţii la cazul funcţiilor vectoriale de
variabilă vectorială.
Astfel sunt introduse şi studiate conceptele de diferenţiabilitate parţială,
globală, Gâteaux şi Fréchet de ordinul întâi şi de ordin superior. Sunt
generalizate teoremele de medie Fermat, Rolle, Lagrange, Cauchy, Taylor şi
se demonstrează rezultate fundamentale ale diferenţiabilităţii, teorema de
inversare locală şi teorema funcţiilor implicite.

1.1 Diferenţiabilitate de ordinul întâi

1.1.1 Derivabilitate parţială de ordinul întâi
Fie mulţimea A ⊂ \ p , p ∈ `* o mulţime deschisă nevidă, punctul interior
a = ( a1 a2 ... a p ) ∈ A şi funcţia f = ( f1 f 2 ... f q ) : A ⊂ \ p → \ q , q ∈ `*
vectorială de argument vectorial definită pe mulţimea A.
Pentru orice i ∈ {1,2,..., p} vom nota prin
Ai = {t ∈ \ a + t ⋅ ei ∈ A}
proiecţia mulţimii A pe axa reală, unde ei = ( 0 0 ... 1 ... 0 ) este vectorul
de ordin i al bazei canonice din \ p .
Considerăm funcţia reală de variabilă reală ϕi : Ai → \ q , definită prin
ϕi ( t ) = f ( a + t ⋅ ei ) numită şi funcţia parţială în raport cu variabila de indice i a
funcţiei f în punctul a.
Să remarcăm că datorită faptului că punctul a este punct interior pentru
mulţimea A, rezultă imediat că punctul 0 este punct interior pentru mulţimea Ai
şi deci are sens să punem problema derivabilităţii funcţiilor ϕk , k = 1,2,..., p în
origine.
Definiţia 1.1 Spunem că funcţia f : A ⊂ \ p → \ q este derivabilă parţial
în raport cu variabila de indice i în punctul a = ( a1 a2 ... a p ) ∈ A dacă
funcţia ϕi este derivabilă în punctul t0 = 0 .

1
 Cu alte cuvinte funcţia f este derivabilă parţial în raport cu variabila de
indice i în punctul interior a = ( a1 a2 ... a p ) ∈ A , dacă şi numai dacă există
(şi este finită pentru q = 1 ) limita
ϕi ( t ) − ϕi ( 0 ) f ( a + t ⋅ ei ) − f ( a )
ϕi(1) ( 0 ) = lim = lim ∈ \ q
t →0
t t →0
t
Definiţia 1.2 Vectorul ϕi ( 0 ) se numeşte derivata parţială în raport cu
(1)

variabila de indice i a funcţiei f în punctul interior a = ( a1 a2 ... a p ) ∈ A şi

∂f
se notează prin ( a ) ori f x(1) ( a ) sau chiar Di f ( a ) .
∂xi i

Deci, dacă funcţia f este derivabilă parţial în raport cu variabila de indice i

în punctul interior a = ( a1 a2 ... a p ) ∈ A , atunci
∂f f ( a1 ... ai −1 ai + t ai +1 ... a p ) − f ( a1 a2 ... a p )
( a ) = lim ∈ \q
∂xi t →0
t
Definiţia 1.3 Spunem că funcţia f = ( f1 f 2 ... f q ) : A ⊂ \ p → \ q este
derivabilă parţial în punctul interior a = ( a1 a2 ... a p ) ∈ A , dacă pentru orice
indice i ∈ {1,2,..., p} funcţia f este derivabilă parţial în raport cu variabila de
indice i în punctul a.
De aici rezultă că derivabilitatea parţială a unei funcţii vectoriale de
argument vectorial f = ( f1 f 2 ... f q ) : A ⊂ \ p → \ q în punctul interior
a = ( a1 a2 ... a p ) ∈ A este echivalentă cu proprietatea ca pentru orice indice
i ∈ {1,2,..., p} aplicaţiile Ri = ( Ri1 Ri2 ... Riq ) definite prin
f j ( a + t ⋅ ei ) − f j ( a )
Ri j ( t ) = , t ≠ 0, j = 1,2,..., q
t
să aibe limită (finită în cazul q = 1 ) în punctul t0 = 0 .
Ţinând seama că o aplicaţie vectorială are limită într-un punct interior a
dacă şi numai dacă toate componentele sale au limită finită, se obţine
Propoziţia 1.1 Aplicaţia f = ( f1 f 2 ... f q ) : A ⊂ \ p → \ q este
derivabilă parţial în punctul interior a = ( a1 a2 ... a p ) ∈ A dacă şi numai
dacă toate componentele sale f k : A ⊂ \ p → \ q , k = 1,..., p sunt derivabile
parţial în punctul a. În plus, deoarece limita unei aplicaţii vectoriale este limita
pe componente, avem că

2
 ∂f
∂xi
( a ) = lim
t →0
( t →0 t →0 t →0
)
Ri ( t ) = lim Ri1 ( t ) lim Ri2 ( t ) ... lim Riq ( t ) =
,
⎛ ∂f1 ∂f 2 ∂f q ⎞
=⎜ (a) ( a ) ... (a)⎟
⎝ ∂xi ∂xi ∂xi ⎠
adică componentele derivatei parţiale în raport cu variabila de indice i a funcţiei
f în punctul a sunt derivatele parţiale în raport cu variabila de indice i ale
componentelor funcţiei f în punctul a.
De aici rezultă că oricărei aplicaţii f = ( f1 f 2 ... f q ) : A ⊂ \ p → \ q
derivabilă parţial în punctul interior a = ( a1 a2 ... a p ) ∈ A i se poate asocia
matricea reală cu q linii şi p coloane
⎛ ∂f1 ∂f1 ∂f1 ⎞
⎜ ∂x ( a ) ( a ) ... ( a ) ⎟
∂x2 ∂x p
⎜ 1 ⎟
⎜ ∂f 2 ∂f 2 ∂f 2 ⎟
⎜ ( a ) ( a ) ... ( a ) ⎟
f ' ( a ) = ⎜ ∂x1 ∂x2 ∂x p ⎟ ∈ M q× p ( \ )
⎜ ... ... ... ... ⎟
⎜ ⎟
⎜ ∂f q ∂f q ∂f q ⎟
⎜ ∂x ( a ) ∂x ( a ) ... ∂x ( a ) ⎟
⎝ 1 2 p ⎠
numită matricea lui Jacobi asociată aplicaţiei f în punctul a şi notată cu f ' ( a ) .
Pentru matricea f ' ( a ) se mai utilizează şi denumirea de derivata de ordinul
întâi a aplicaţiei f în punctul a.
În cazul particular p = q , matricea f ' ( a ) este o matrice pătratică, al cărei
determinant se notează cu
J f ( a ) = det f ' ( a )
şi se numeşte Jacobianul aplicaţiei f (derivabile parţial) în punctul a.
Dacă f = ( f1 f 2 ... f q ) : A ⊂ \ p → \ q este derivabilă parţial în
punctul a = ( a1 a2 ... a p ) ∈ A , atunci determinantul J f ( a ) = det f ' ( a ) se
mai notează prin
D ( f1 f 2 ... f p )
J f (a) = (a)
D ( x1 x2 ... x p )
şi se numeşte determinantul funcţional al funcţiilor reale f1 , f 2 , ... , f p în
raport cu variabilele x1 , x2 , ... , x p în punctul a.
Exemplu 1 Aplicaţia f : [ 0, ∞ ) × \ → \ 2 , f ( ρ ,α ) = ( ρ ⋅ cos α ρ ⋅ sin α )
este derivabilă parţial în orice punct a = ( ρ ,α ) ∈ [ 0, ∞ ) × \ şi

3
 ⎛ cos α − ρ ⋅ sin α ⎞
f (1) ( a ) = ⎜
⎝ sin α ρ ⋅ cos α ⎟⎠
de unde rezultă că
J f ( a ) = det f (1) ( a ) = ρ .
Remarca 1.2 Din calculul diferenţial al funcţiilor reale de variabilă reală
se ştie că orice funcţie derivabilă într-un punct este continuă în acel punct.
Aplicând acest rezultat pentru funcţiile ϕ k , k = 1,..., p , parţiale în raport cu
variabila de indice k a funcţiei f în punctul a, se obţine imediat că dacă funcţia
f = ( f1 f 2 ... f q ) : A ⊂ \ p → \ q este derivabilă parţial în punctul a ∈ A ,
atunci f este continuă parţial în punctul a ∈ A .
Exemplul care urmează arată că implicaţia reciprocă nu este adevărată.
Exemplul 2 (funcţie continuă care nu este derivabilă parţial) Funcţia
f : \ → \, f ( x ) = x este continuă în punctul a = 0 p = ( 0 0 ... 0 ) dar nu
p

este derivabilă parţial în acest punct, deoarece pentru orice i ∈ {1,2,..., p} funcţia
ϕi : \ → \, ϕi ( t ) = f ( a + t ⋅ ei ) = t
nu este derivabilă în origine.

Se pune problema dacă o funcţie derivabilă parţial este continuă.

Răspunsul este negativ, aşa cum arată următorul
Exemplul 3 (funcţie discontinuă derivabilă parţial) Funcţia
⎧ x1 ⋅ x2
⎪ 2 , x12 + x22 > 0
f : \ → \, f ( x1 , x2 ) = ⎨ x1 + x2
2 2

⎪ 0, x12 + x22 = 0
⎩
⎛1 1⎞
este discontinuă în origine, deoarece există şirul (x
1n , x2 n ) = ⎜ , ⎟ , n ∈ `*
⎝n n⎠
1
convergent la origine ( 0,0 ) astfel încât lim f ( x1n , x2 n ) = ≠ 0 = f ( 0,0 ) .
n →∞
2
Funcţiile parţiale ϕi : \ → \, ϕi ( t ) = f ( a + t ⋅ ei ) = 0, i = 1, 2 fiind
constante sunt derivabile în origine şi ϕ ( 0 ) = 0, i = 1, 2 . În consecinţă funcţia
i
(1)

f este derivabilă parţial în origine şi

∂f
( a ) = ϕi(1) ( 0 ) = 0, i = 1, 2 .
∂xi
Regulile de derivare cunoscute în cazul funcţiilor reale de variabilă reală
rămân adevărate şi în cazul derivatelor parţiale ale funcţiilor vectoriale de
variabilă vectorială. Astfel

4
 Propoziţia 1.1 Dacă funcţiile f , g : A ⊂ \ p → \ q sunt derivabile parţial
în punctul interior a ∈ A şi α , β ∈ \ , atunci α ⋅ f + β ⋅ g şi f , g sunt
derivabile parţial în punctul a ∈ A şi au loc relaţiile
∂ ∂ ∂
(α ⋅ f + β ⋅ g )( a ) = α ⋅ f ( a ) + β ⋅ g ( a )
∂xi ∂xi ∂xi
∂ ∂ ∂
f , g (a) = f ( a), g (a) + f (a), g (a)
∂xi ∂xi ∂xi
f
Dacă q = 1 şi g ( x ) ≠ 0, ∀x ∈ A , atunci este derivabilă parţial în
g
punctul a şi
∂ ∂
g (a) ⋅ ( f )( a ) − f ( a ) ⋅ ( g )( a )
∂ ⎛ f ⎞ ∂xi ∂xi
⎜ ⎟(a) = , i = 1,2,..., p
∂xi ⎝ g ⎠ g (a)
2

Demonstraţie Dacă f = ( f1 f 2 ... fq ) , g = ( g1 g 2 ... g q ) iar

ϕi = (ϕi1 ϕi2 ... ϕiq ) şi respectiv ψ i = (ψ i1 ψ i2 ... ψ iq ) sunt funcţiile
parţiale în raport cu variabila de indice i a funcţiilor f şi respectiv g în punctul a,
atunci funcţia parţială în raport cu variabila de indice i a funcţiei
f , g = f1 ⋅ g1 + f 2 ⋅ g 2 + ... + f q ⋅ g q
în punctul a este
Pi ( t ) = f ( a + t ⋅ ei ) , g ( a + t ⋅ ei ) = ϕ ( t ) ,ψ ( t ) =
= ϕi1 ( t ) ⋅ψ i1 ( t ) + ϕi2 ( t ) ⋅ψ i2 ( t ) + ... + ϕiq ( t ) ⋅ψ iq ( t ) , t ∈V ( 0 )
Ţinând seama că o sumă finită de produse de funcţii reale derivabile este
o funcţie derivabilă, obţinem că funcţia f , g este derivabilă parţial în punctul
a şi
∂
f , g ( a ) = Pi (1) ( 0 ) = (ϕi1 ) ( 0 ) ⋅ψ i1 ( 0 ) + ϕi1 ( 0 ) ⋅ (ψ i1 ) ( 0 ) +
(1) (1)

∂xi
+ (ϕi2 ) ( 0 ) ⋅ψ ( 0 ) + ϕ ( 0 ) ⋅ (ψ ) ( 0 ) + ... + (ϕ ) ( 0 ) ⋅ψ ( 0 ) + ϕ ( 0 ) ⋅ (ψ ) ( 0 ) =
(1) 2 2 2 (1) q (1) q q q (1)
i i i i i i i

∂ ∂
f (a), g (a) + f (a),
= g ( a ) , i = 1,2,..., p
∂xi ∂xi
Analog se demonstrează derivabilitatea parţială în punctul a a funcţiilor
f
α ⋅ f + β ⋅ g şi (în cazul q = 1 ) şi se verifică regulile de derivare date în
g
enunţ. □
Spre deosebire de cazul funcţiilor reale de argument real unde compusa a
două funcţii derivabile era derivabilă, în cazul funcţiilor vectoriale de argument

5
vectorial compusa a două funcţii derivabile parţial nu mai este neapărat
derivabilă parţial, după cum se poate constata din următorul exemplu
Exemplul 1.4 (Funcţii derivabile parţial, a căror compusă nu este
derivabilă parţial) Funcţiile
f : \ 2 → \ 2 , f ( x1 , x2 ) = ( x1 ⋅ x2 , x1 ⋅ x2 )
⎧ x1 ⋅ x2
⎪ 2 , x12 + x22 > 0
g : \ → \, g ( x1 , x2 ) = ⎨ x1 + x2
2 2

⎪ 0, x12 + x22 = 0
⎩

sunt derivabile parţial în punctul a = ( 0,0 ) şi respectiv în punctul

b = f ( a ) = ( 0,0 ) , dar compusa lor
⎧ 1
⎪ , x1 + x2 > 0
2 2

g D f : \ → \, ( g D f )( x1 , x2 ) = ⎨ 2
2

⎪⎩0, x12 + x22 = 0

nu este derivabilă parţial în punctul a = ( 0,0 ) , deoarece nu este continuă parţial
în acest punct.
Definiţia 1.4 Spunem că aplicaţia f : A ⊂ \ p → \ q este derivabilă
parţial pe mulţimea A, dacă f este derivabilă parţial în orice punct a ∈ A .
∂f
În acest caz, aplicaţiile : A → \ q , i = 1,2,..., p se numesc derivatele
∂xi
parţiale ale aplicaţiei f pe mulţimea A.
În cazul particular q = 1 , pentru orice funcţie f : A ⊂ \ p → \ derivabilă
parţial pe mulţimea A se defineşte aplicaţia
⎛ ∂f ∂f ∂f ⎞ D
∇f : A → \ p , ( ∇f )( a ) = ⎜ ( )
a ( )
a ... ( )⎟
a , a ∈ A
⎝ ∂x1 ∂x2 ∂x2 ⎠
numită gradientul funcţiei f.
Cu alte cuvinte, gradientul unei funcţii reale derivabilă parţial pe o
mulţime este o aplicaţie vectorială care are drept componente derivatele parţiale
ale funcţiei f. În teoria câmpului, ∇ se mai numeşte şi operatorul nabla al lui
Hamilton1. Se mai utilizează notaţia
∇f = grad f .
Am remarcat deja că existenţa derivatelor parţiale ale unei funcţii într-un
punct nu asigură continuitatea funcţiei în acel punct. O condiţie suficientă de
continuitate într-un punct al unei funcţii derivabile parţial este dată de

1 Sir William Rowan Hamilton, matematician irlandez, 1805-1865,

6
 Propoziţia 1.2 Dacă funcţia f : A ⊂ \ p → \ q este derivabilă parţial pe
mulţimea deschisă A şi ∇f : A → \ p este mărginită pe o vecinătate V a
D
punctului a ∈ A , atunci funcţia f este continuă în a.
Demonstraţie. Dacă funcţia f este derivabilă parţial pe mulţimea A şi
există o vecinătate V ⊂ A a punctului a astfel ca ∇f este mărginită pe V, atunci
există constanta M > 0 astfel ca
∂f
( x ) < M , ∀x ∈V , i = 1,2,..., p
∂xi
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange2, din calculul diferenţial al funcţiilor
reale de variabilă reală, rezultă că pentru orice punct x = ( x1 x2 ... x p ) ∈V
există punctul c = ( c1 c2 ... c p ) ∈V cu coordonatele având proprietatea că
ci ∈ ( ai , xi ) , i = 1,2,..., p , astfel ca
f ( x ) − f ( a ) = f ( x1 ,..., x p −1 , x p ) − f ( x1 ,..., x p −1 , a p ) +
+ f ( x1 ,..., x p −1 , a p ) − f ( x1 ,..., x p − 2 , a p −1 , a p ) + ... +
+ f ( x1 , x2 , a3 ,..., a p −1 , a p ) − f ( x1 , a2 , a3 ,..., a p −1 , a p ) +
+ f ( x1 , a2 , a3 ,..., a p −1 , a p ) − f ( a1 , a2 , a3 ,..., a p −1 , a p ) =
∂f
( x1 ,..., xi−1 , ci , ai+1 ,..., a p ) ,
p
= ∑ ( xi − ai ) ⋅
i =1 ∂xi
unde în cazul când există j ∈ {1,2,..., p} cu x j = a j se ia c j = x j .
Deci
p
f ( x ) − f ( a ) ≤ M ⋅ ∑ xi − ai ≤ M ⋅ p ⋅ x − a , ∀x ∈ V
i =1

De aici rezultă imediat că

lim f ( x ) = f ( a )
x →a

şi deci funcţia f este continuă în punctul a. □

Propoziţia precedentă arată că dacă funcţia f are derivate parţiale
D
mărginite pe o vecinătate V ⊂ A a punctului a ∈ A , atunci f este continuă în a.
Această condiţie suficientă de continuitate nu este şi necesară, fapt
motivat de următorul exemplu
Exemplu 1.5 (Funcţie continuă cu derivate parţiale nemărginite). Funcţia

2 Joseph-Louis Lagrange, matematician italian, 1736-1813.

7
 ⎧ 2 1
⎪( x + x 2
) ⋅ cos , x 2
+ x 2
>0
f : \ 2 → \, f ( x1 , x2 ) = ⎨
1 2 1 2
x12 + x22
⎪ 0, x12 + x22 = 0
⎩
este continuă pe \ 2 − {( 0,0 )} şi din
f ( x1 , x2 ) ≤ x12 + x22
rezultă că
∃δlim
x →0
f ( x1 , x2 ) = 0 = f ( 0,0 )
şi deci f este continuă şi în origine. În concluzie f este continuă pe \ 2 . Se
observă că f este derivabilă parţial pe \ 2 − {( 0,0 )} (ca produs de funcţii
derivabile parţial) şi
∂f 1 x 1
( x1 , x2 ) = 2 ⋅ xi ⋅ cos 2 2 + 2 i 2 ⋅ sin 2 2 , x12 + x22 > 0, i = 1, 2
∂xi x1 + x2 x1 + x2 x1 + x2
Deoarece funcţia parţială
⎧ 1
⎪ xi ⋅ cos 2 , x12 + x22 > 0
ϕi ( t ) = f ( t ⋅ ei ) = ⎨ x1 + x2 2
, i = 1, 2
⎪ 0, x12 + x22 = 0
⎩
este derivabilă şi cu derivata nulă în punctul t0 = 0 , rezultă că f este derivabilă
parţial în punctul a = ( 0,0 ) şi
∂f
( 0,0 ) = ϕi(1) ( 0 ) = 0, i = 1,2
∂xi
⎛ 1 ⎞
Mai mult, notând cu an = ⎜ ,0 ⎟ un şir convergent la origine, atunci
⎝ 2 ⋅ n ⋅π ⎠
∂f
lim ( an ) = lim n ⋅ π = ∞ ,
n →∞
∂x1 n →∞

∂f
deci , în consecinţă nici ∇f , nu este mărginită pe nici o vecinătate a
∂x1
punctului a = ( 0,0 ) .

1.1.2 Diferenţiabilitate în sens Gâteaux3 de ordinul întâi

Fie mulţimea A ⊂ \ p , p ∈ `* o mulţime deschisă nevidă, punctul interior

a = ( a1 a2 ... aq ) ∈ A şi funcţia f = ( f1 f 2 ... f p ) : A ⊂ \ p → \ q , q ∈ `*
vectorială de argument vectorial definită pe mulţimea A.

3 René Gâteaux, matematician francez, 1889-1914.

8
 Vom nota prin
Va = {t ∈ \ a + t ⋅ v ∈ A} , v ∈ \ p
şi cum punctul a este punct interior pentru mulţimea A, deducem că 0 este punct
interior pentru mulţimea Va ⊂ \ . Are deci sens să ne punem problema
derivabilităţii aplicaţiei:
Fv : Va ⊂ \ → \ q , Fv ( t ) = f ( a + t ⋅ v )
Definiţia 1.5 Spunem că aplicaţia f = ( f1 f 2 ... f p ) : A ⊂ \ p → \q
este derivabilă după direcţia v în punctul a ∈ A , dacă aplicaţia Fv este
derivabilă în punctul t0 = 0 .
∂f
Vectorul (numărul real în cazul q = 1 ) Fv( ) ( 0 ) se notează cu ( a ) sau
1

∂v
Dv f ( a ) şi se numeşte derivata după direcţia v a funcţiei f în punctul a.
Prin urmare dacă f este derivabilă după direcţia v în punctul a, atunci
există:
∂f f (a + t ⋅ v) − f (a)
( a ) = lim ∈ \ q
.
∂v t →0
t
Remarca 1.3 Pentru cazul particular v = ei se obţine imediat că funcţia f
este derivabilă parţial în raport cu variabila de indice i în punctul a dacă şi
numai dacă f este derivabilă după direcţia ei în punctul a.
În plus, avem
∂f ∂f
(a) = (a)
∂xi ∂ei
Remarca 1.4 Dacă p = 1 , atunci derivabilitatea unei aplicaţii
f : A ⊂ \ → \ q după o direcţie v ∈ \ * într-un punct a ∈ A , este echivalentă cu
derivabilitatea funcţiei f în punctul a.
În adevăr este suficient să observăm că în acest caz
∂f f (a + t ⋅ v) − f (a) f (a + t ⋅ v) − f (a)
( a ) = lim = v ⋅ lim = v ⋅ f (1) ( a )
∂v t →0
t t →0
t ⋅v
şi deci
∂f
( a ) = v ⋅ f (1) ( a )
∂v
Remarca 1.5 Ţinând seama că derivabilitatea aplicaţiei Fv implică
continuitatea sa, din Definiţia 1.5 rezultă că dacă f este derivabilă după direcţia
v în punctul a, atunci f este continuă după direcţia v în a.
Remarca 1.6 Aplicaţia f = ( f1 f 2 ... f p ) : A ⊂ \ p → \ q este
derivabilă după direcţia v în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă toate
componentele sale f k , k = 1,..., q sunt derivabile după direcţia v în punctul a.
În plus are loc egalitatea
9
 ∂f ⎛ ∂f ∂f ∂f ⎞
( a ) = ⎜ 1 ( a ) 2 ( a ) ... q ( a ) ⎟
∂v ⎝ ∂v ∂v ∂v ⎠
Pentru justificare este suficient să observăm că
f ( a + t ⋅ v ) − f ( a ) ⎛ f1 ( a + t ⋅ v ) − f1 ( a ) f ( a + t ⋅ v ) − fq ( a ) ⎞
=⎜ ... q ⎟
t ⎝ t t ⎠
şi apoi se trece la limită pentru t → 0 , ţinând seama că limita unei aplicaţii
vectoriale este vectorul care are drept componente limitele componentelor
aplicaţiei respective.
Definiţia 1.6 Spunem că o aplicaţie f = ( f1 f 2 ... f p ) : A ⊂ \ p → \ q
este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a ∈ A dacă f este derivabilă după
∂f
orice direcţie v ∈ \ p în punctul a. Aplicaţia δ a f : \ p → \ q , δ a f ( v ) = ( a ) ,
∂v
care asociază fiecărui vector v ∈ \ derivata după direcţia v a funcţiei f în
p

punctul a, se numeşte diferenţiala Gâteaux a funcţiei f în punctul a.

Să remarcăm că derivata după o direcţie v ∈ \ p a unei aplicaţii
f : A ⊂ \ p → \ q într-un punct a ∈ A este un vector din \ q , pentru q = 1 fiind
un număr real, în timp ce diferenţiala Gâteaux a aplicaţiei f în punctul a este o
aplicaţie definită pe \ p cu valori în \ q , deşi aplicaţia f este definită doar pe
mulţimea A.
Remarca 1.7 Din definiţia precedentă şi Remarca 1.3 rezultă imediat că
dacă funcţia f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a, atunci f este
derivabilă parţial în punctul a şi are loc relaţia
∂f
δ a f ( ei ) = ( a ) , i = 1,..., p
∂xi
Prin urmare, dacă notăm cu G a respectiv D a mulţimea aplicaţiilor
diferenţiabile în sens Gâteaux respectiv derivabile parţial în punctul a, atunci
G a ⊂D a
incluziunea reciprocă nefiind adevărată, fapt subliniat de următorul
Exemplu 1.6 (Funcţie derivabilă parţial dar care nu este diferenţiabilă în
sens Gâteaux). Funcţia
⎧ x1 ⋅ x2
⎪ 2 , x12 + x22 > 0
f : \ → \, f ( x1 , x2 ) = ⎨ x1 + x2
2 2

⎪ 0, x12 + x22 = 0
⎩
este derivabilă parţial în punctul a = ( 0,0 ) (vezi exemplul 1.3). Se observă că
dacă v = ( v1 , v2 ) ≠ ( 0, 0 ) atunci
f ( a + t ⋅ v ) − f ( a ) f ( t ⋅ v1 , t ⋅ v2 ) f ( t ⋅ v )
= = , t≠0
t t t

10
care nu are limită pentru t → 0 şi deci funcţia f nu este derivabilă după direcţia v
în punctul a. În concluzie f nu este diferenţiabilă în sens Gâteaux în origine deşi
este derivabilă parţial în acest punct.
Remarca 1.8 Dacă p = 1 , atunci din Remarca 1.4 obţinem că
diferenţiabilitatea în sens Gâteaux a unei aplicaţii f : A ⊂ \ → \ q într-un punct
a ∈ A este echivalentă cu derivabilitatea aplicaţei f în punctul a. În plus, avem că
(δ a f )( v ) = v ⋅ f (1) ( a ) , ∀v ∈ \
Remarca 1.9 Din Remarca 1.5 rezultă imediat că dacă f : A ⊂ \ p → \ q
este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a, atunci f este continuă în sens
Gâteaux în punctul a. În consecinţă dacă notăm cu C a mulţimea aplicaţiilor
continue în sens Gâteaux în punctul a, atunci
G a ⊂C a
Ne punem întrebarea dacă diferenţiabilitatea în sens Gâteaux a unei
aplicaţii f într-un punct a implică continuitatea lui f în a. Răspunsul este negativ
(în cazul p > 1 ) aşa cum este ilustrat în următorul
Exemplul 1.7 (Funcţie discontinuă şi diferenţiabilă în sens Gâteaux)
Funcţia
⎧ x12
⎪ , x2 ≠ 0
f : \ 2 → \, f ( x1 , x2 ) = ⎨ x2
⎪
⎩ 0, x2 = 0
⎛1 1 ⎞
este discontinuă în punctul a = ( 0,0 ) deoarece există un şir xn = ⎜ , 2 ⎟ ∈ \ 2
⎝n n ⎠
convergent la a astfel încât şirul f ( xn ) = 1, ∀n ∈ `* nu converge către valoarea
funcţiei în punctul a = ( 0,0 ) . Mai mult, se poate demonstra că funcţia f nu are
limită în origine. În schimb se observă că pentru orice punct v = ( v1 , v2 ) ∈ \ 2
avem că
f ( a + t ⋅ v ) − f ( a ) f ( t ⋅ v1 , t ⋅ v2 )
= = f ( v1 , v2 )
t t
şi deci f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a = ( 0,0 ) iar δ ( 0,0) f = f .
Se pune întrebarea dacă proprietatea de continuitate în punctul a nu
implică diferenţiabilitatea în sens Gâteaux în punctul a. Răspunsul este negativ,
fapt ilustrat de următorul exemplu
Exemplul 1.8 (Funcţie continuă care nu este diferenţiabilă în sens
Gâteaux)
Funcţia
f : \ 2 → \, f ( x1 , x2 ) = x12 + x22
este continuă în punctul a = ( 0,0 ) , dar nu este diferenţiabilă în sens Gâteaux în
punctul a căci f nu este derivabilă parţial în punctul a, fapt arătat în exemplul 1.2
11
 Remarca 1.10 Din Remarca 1.6 rezultă imediat că funcţia
f = ( f1 f 2 ... f p ) : A ⊂ \ p → \ q este diferenţiabilă în sens Gâteaux în
punctul a dacă şi numai dacă toate componentele sale sunt diferenţiabile în sens
Gâteaux în punctul a. În plus avem că:
δ a f ( v ) = (δ a f1 ( v ) δ a f 2 ( v ) ... δ a f q ( v ) ) , ∀v ∈ \ p
Operaţiile aritmetice cu funcţii diferenţiabile în sens Gâteaux în punctul a
au drept rezultat funcţii cu aceeaşi proprietate.
Propoziţia 1.3 Dacă funcţiile f , g : A ⊂ \ p → \ q sunt diferenţiabile în
sens Gâteaux în punctul interior a ∈ A şi α , β ∈ \ , atunci α ⋅ f + β ⋅ g şi f , g
sunt diferenţiabile în sens Gâteaux în punctul a ∈ A şi au loc relaţiile
δ a (α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ δ a f + β ⋅ δ a g
δ a f , g = δ a f , g ( a ) + f ( a ) ,δ a g
f
Dacă q = 1 şi g ( x ) ≠ 0, ∀x ∈ A , atunci este diferenţiabilă în sens
g
Gâteaux în punctul a şi
⎛ f ⎞ g (a) ⋅δa f − f (a) ⋅δa g
δa ⎜ ⎟=
⎝g⎠ g2 (a)
Demonstraţie Prin trecere la limită în egalităţile
(α ⋅ f + β ⋅ g )( a + t ⋅ v ) − (α ⋅ f + β ⋅ g )( a ) =
t
f (a + t ⋅ v) − f (a) g (a + t ⋅ v) − g (a)
=α ⋅ +β⋅
t t
f , g (a + t ⋅ v) − f , g (a) f (a + t ⋅ v) − f (a)
= , g (a + t ⋅ v) +
t t
g (a + t ⋅ v) − g (a)
+ f ( a + t ⋅ v),
t
şi respectiv
⎛f ⎞ ⎛ f ⎞
⎜ g ⎟ ( a + t ⋅ v ) − ⎜ g ⎟ ( a ) ( f ( a + t ⋅ v ) − f ( a )) ⋅ g ( a ) − f ( a ) ⋅ ( g ( a + t ⋅ v) − g ( a ))
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ =
t t ⋅ g (a) ⋅ g (a + t ⋅ v)
ţinându-se seama că f şi g sunt continue după direcţia v în punctul a. □
Se pune problema dacă compusa a două aplicaţii diferenţiabile în sens
Gâteaux este diferenţiabilă în sens Gâteaux. Răspunsul este negativ, fapt ilustrat
de următorul exemplu
Exemplul 1.9 (Funcţii diferenţiabile în sens Gâteaux a căror compusă nu
este diferenţiabilă în sens Gâteaux)

12
 Funcţiile
⎧ x12
⎪ , x2 ≠ 0
f : \ 2 → \, f ( x1 , x2 ) = ⎨ x2
⎪
⎩ 0, x2 = 0
şi
1
g : \ − {−1} → \, g (t ) =
1+ t
sunt diferenţiabile în sens Gâteaux în punctul a = ( 0,0 ) şi respectiv
b = f ( a ) = 0 . (vezi Exemplul 1.7 şi Remarca 1.8) Să observăm că compusa lor
{
g D f : \ 2 − x ∈ \ 2 f ( x ) = −1 → \ }
definită prin
⎧ x2
1 ⎪ , x2 = 0
g D f ( x1 , x2 ) = = ⎨ x2 + x1
2

1 + f ( x1 , x2 ) ⎪
⎩ 1, x2 ≠ 0
nu este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a = ( 0,0 ) deoarece dacă
considerăm vectorul v = (1,0 ) , atunci
( g D f )( a + t ⋅ v ) − ( g D f )( a ) = g ( f ( t ⋅ v ) ) − 1 = − 1
t t t
care nu are limită în punctul t0 = 0 .

13
Equation Chapter 1 Section 1Capitolul 2 / 134p. / C2

1.3 Diferenţiabilitate Fréchet1 de ordinul întâi

Se ştie că dacă o funcţie reală de variabilă reală f : A ⊂ → este
derivabilă într-un punct interior a ∈ A , atunci graficul lui f admite tangentă în
punctul ( a, f ( a ) ) iar ecuaţia tangentei este
y − f ( a ) = f (1) ( a ) ⋅ ( x − a )
Dacă f este derivabilă în punctul a ∈ A şi notăm prin
F : → , F ( x ) = f ( a ) + f (1) ( a ) ⋅ ( x − a )
atunci
F ( x) − f ( x)
∃ lim =0
x→a
x−a
caz în care mai spunem că funcţiile F şi f sunt tangente în punctul a ∈ A .
Reciproc dacă există o funcţie de forma
F : → , F ( x ) = b0 + b1 ⋅ x, b0 , b1 ∈
numită şi funcţională afină pe , încât f şi F sunt tangente în punctul a ∈ A ,
atunci funcţia f este derivabilă în punctul a ∈ A şi
b0 = f ( a ) − a ⋅ f (1) ( a ) , b1 = f (1) ( a )
În continuare ne propunem să generalizăm noţiunea de tangentă pentru
cazul aplicaţiilor de mai multe variabile reale.
Definiţia 1.7 Aplicaţiile f , F : A ⊂ p → q se numesc tangente în
punctul interior a ∈ A , dacă
F ( x) − f ( x)
∃ lim = 0 ∈ q
x→a
x−a p
Remarca 1.11 Dacă f şi F sunt tangente în punctul interior a ∈ A , atunci
F (a) = f (a) .
Remarca 1.12 Fie f , F1 , F2 : A ⊂ p → q cu proprietatea că perechile
( f , F1 ) şi ( f , F2 ) sunt tangente în punctul interior a ∈ A , atunci ( F1 , F2 ) sunt
tangente în punctul a ∈ A . În adevăr, din faptul că perechile ( f , F1 ) şi ( f , F2 )
sunt tangente în punctul interior a ∈ A şi din inegalitatea
F1 ( x ) − F2 ( x ) q F1 ( x ) − f ( x ) q F2 ( x ) − f ( x ) q
≤ +
x−a p x−a p x−a p
rezultă imediat, prin trecere la limită pentru x → a , că ( F1 , F2 ) sunt tangente în
punctul a ∈ A .
Problema centrală a acestei secţiuni este studiul mulţimii aplicaţiilor
f : A ⊂ p → q numite şi aplicaţii afine, cu proprietatea că F şi f sunt tangente
în punctul interior a ∈ A .

1 Maurice René Fréchet, matematician francez, 1878-1973

1
 Remarca 1.13 Dacă f : A ⊂ p → q are proprietatea că există o
aplicaţie afină
F : p → q , F ( x ) = b0 + L ( x ) , b0 ∈ q
unde L : p → q este o aplicaţie liniară, încât f şi F sunt tangente în punctul
a ∈ A , atunci F este unică.
Pentru justificarea acestei afirmaţii să observăm mai întâi că
F ( a ) = f ( a ) (vezi Remarca 1.11) şi deci
b0 = f ( a ) − L ( a )
de unde rezultă că orice aplicaţie afină proprietatea că f şi F sunt tangente în
punctul a ∈ A este de forma
F : p → q, F ( x) = f (a) + L( x − a)
unde L : p → q este o aplicaţie liniară.
Să presupunem, prin absurd, că ar exista două aplicaţii afine
F1 , F2 : A ⊂ p → q definite prin
Fk : p → q , Fk ( x ) = f ( a ) + Lk ( x − a ) , k = 1,2
cu Lk : p → q , k = 1,2 aplicaţii liniare, astfel ca perechile ( f , F1 ) şi ( f , F2 )
sunt tangente în punctul interior a ∈ A . Din Remarca 1.12 deducem că
aplicaţiile F1 , F2 : A ⊂ p → q sunt tangente în punctul a ∈ A şi deci
F1 ( x ) − F2 ( x ) (L
1
− L2 )( x − a )
∃ lim q
= lim q
=0
x→a
x−a p
x→a
x−a p

ceea ce este echivalent cu faptul că pentru orice ε > 0 există δ = δ ( ε ) > 0 astfel
încât pentru orice x ∈ A, x − a p < δ să avem
(L 1
− L2 )( x − a ) q < ε ⋅ x − a p

În particular, pentru t ∈ ( 0, δ ) şi pentru orice v ∈ p

, v = 1 iar
x = a + t ⋅ v ∈ A obţinem că
( L1 − L2 ) v q < ε , ∀ε > 0
şi deci L1 ( v ) = L2 ( v ) , ∀v ∈ p
, v = 1.
Mai mult, pentru orice v ∈ , v ≠ 0 avem
p

⎛ v ⎞ ⎛ v ⎞
L1 ( v ) = v ⋅ L1 ⎜⎜ ⎟⎟ = v ⋅ L2 ⎜⎜ ⎟⎟ = L2 ( v )
⎝ v ⎠ ⎝ v ⎠
de unde se obţine L1 ≡ L2 şi de aici F1 ≡ F2 .
Definiţia 1.8 O aplicaţie f : A ⊂ p → q se numeşte diferenţiabilă în
sens Fréchet, pe scurt diferenţiabilă, în punctul interior a ∈ A , dacă există o
aplicaţie liniară L : p → q astfel ca f şi
F : p → q, F ( x) = f (a) + L( x − a)

2
să fie tangente în punctul a ∈ A . Aplicaţia liniară L (a cărei unicitate rezultă din
Remarca 1.13) se numeşte diferenţiala Fréchet a funcţiei f în punctul a şi notăm
cu d a f .
Cu alte cuvinte, o aplicaţie f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă Fréchet
în punctul interior a ∈ A dacă şi numai dacă există o aplicaţie liniară
L : p → q cu proprietatea
f ( x) − f (a) − L( x − a)
∃ lim = 0∈ q
x→a
x−a p
Remarca 1.14 Definiţia dată noţiunii de aplicaţie diferenţiabilă într-un
punct este în mod evident generalizabilă pentru cazul f : A ⊂ X 1 → X 2 , unde
X 1 , X 2 sunt spaţii vectoriale normate.
Mai există o altă noţiune de diferenţiabilitate, pe care o menţionăm fără a
da mai multe amănunte.
Definiţie O funcţie f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă în sens
Carathéodory2 în punctul a ∈ A dacă există o funcţie ϕ : p → q continuă în
punctul a ∈ A astfel încât
f ( x) − f (a) = ϕ ( x) ⋅ ( x − a), x ∈ A
Se poate demonstra că orice funcţie diferenţiabilă Carathéodory este
diferenţiabilă Fréchet, reciproc nu.
Exemplul 1.10 (Diferenţiabilitatea aplicaţiilor liniare) Fie L : X 1 → X 2 o
aplicaţie liniară de la spaţiul vectorial normat X 1 la spaţiul vectorial normat X 2 .
Atunci L este diferenţiabilă în orice punct interior a ∈ X 1 şi d a L = L, ∀a ∈ X 1 .
În adevăr, este suficient să observăm că
L( x) − L(a) − L( x − a)
= 0∈ X2
x−a
Ca un caz particular, considerăm cazul funcţionalelor liniare f : p →
care conform teoremei de reprezentare a funcţionalelor liniare a lui Riesz3 în p

sunt de forma
f ( x1 , x2 ,..., x p ) = b, x = b1 ⋅ x1 + b2 ⋅ x2 + ... + bp ⋅ x p ,
unde b = ( b1 , b2 ,..., bp ) ∈ p
. Deci funcţia f este diferenţiabilă în orice punct
a∈ p
şi d a f = f , ∀a ∈ p .
Remarca 1.15 Ca şi în cazul diferenţiabilităţii parţiale şi respectiv
diferenţiabilitatea în sens Gâteaux a unei aplicaţii vectoriale şi
diferenţiabilitatea în sens Fréchet a unei aplicaţii vectoriale se reduce la
diferenţiabilitatea funcţiilor reale. Mai exact, avem că o aplicaţie

2 Constantin Carathéodory, matematician grec, 1873-1950

3 Frigyes Riesz, matematician maghiar, 1880-1956

3
f : A⊂ p
→ q
este diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A dacă şi numai dacă
toate componentele sale f = ( f1 , f 2 ,..., f q ) sunt diferenţiabile în punctul a ∈ A .
În plus, are loc egalitatea
d a f = ( d a f1 , d a f 2 ,..., d a f q )
În adevăr, dacă f este diferenţiabilă în punctul interior a şi
d a f = L = ( L1 , L2 ,..., Lq ) unde Lk : p → , k = 1,2,..., q sunt funcţionale liniare
pe p
, atunci din
f ( x) − f (a) − L( x − a)
=
x−a
(1.1)
⎛ f1 ( x ) − f1 ( a ) − L1 ( x − a ) f q ( x ) − f q ( a ) − Lq ( x − a ) ⎞
= ⎜⎜ ,..., ⎟⎟
⎝ x − a x − a ⎠
prin trecere la limită pentru x → a se obţine că f1 , f 2 ,..., f q sunt diferenţiabile în
punctul a şi
d a f k = Lk , ∀k = 1, 2,..., q
Reciproc, dacă f1 , f 2 ,..., f q sunt diferenţiabile în punctul a şi notăm
Lk = d a f k atunci L = ( L1 , L2 ,..., Lq ) este o aplicaţie liniară de la p
la q
care
verifică egalitatea (1.1). Prin trecere la limită pentru x → a se obţine că f este
diferenţiabilă în punctul a ∈ A şi d a f = L . □
Caracterizări ale noţiunii de aplicaţie diferenţiabilă ne furnizează
Teorema 1.1 Pentru orice aplicaţie f : A ⊂ p → q sunt echivalente
următoarele afirmaţii
(1) f este diferenţiabilă în punctul a ∈ A ;
(2) există aplicaţia liniară L : p → q astfel încât pentru orice ε > 0 există
δ = δ ( ε ) > 0 astfel ca pentru orice x ∈ A, x − a < δ să avem
f ( x) − f (a) − L( x − a) < ε ⋅ x − a
(3) există aplicaţia liniară L : p → q şi aplicaţia ω : A ⊂ p → q continuă
şi nulă în punctul a (ω ( a ) = 0 ) astfel ca pentru orice x ∈ A are loc
f ( x) = f (a) + L( x − a) + x − a ⋅ω ( x)
(4) există constantele b1 , b2 ,..., bp ∈ q şi aplicaţiile ω1 ,...,ω p : A ⊂ p
→ q

continue şi nule în punctul a astfel ca pentru orice x ∈ A are loc

p
f ( x ) = f ( a ) + ∑ ( xk − ak ) ⋅ ( bk + ωk ( x ) )
k =1

Demonstraţie Implicaţia (1) ⇒ ( 2 ) rezultă imediat din transcrierea în

limbaj ( ε − δ ) a egalităţii

4
 f ( x) − f (a) − L( x − a)
lim =0
x→a
x−a
( 2 ) ⇒ ( 3) .
Se verifică imediat că în ipoteza ( 2 ) funcţia ω : A ⊂ p
→ q

definită prin
⎧ f ( x) − f (a) − L( x − a)
⎪ , x≠a
ω ( x) = ⎨ x−a
⎪ 0, x=a
⎩
are proprietăţile cerute de ( 3) .
( 3) ⇒ ( 4 ) .Pentru k = 1,2,..., p notăm cu bk = L ( ek ) şi ωk : A ⊂ p
→ q

aplicaţia definită prin

⎧ xk − ak
⎪ x − a ⋅ω ( x), x ≠ a
ωk ( x ) = ⎨
⎪ 0, x=a
⎩
unde B = ( e1 , e2 ,..., e p ) este baza canonică din p .
Din inegalitatea ωk ( x ) ≤ ω ( x ) , ∀x ∈ A, k = 1,2,.., p rezultă prin trecere
la limită pentru x → a că aplicaţia ωk este continuă şi nulă în punctul a.
Din egalitatea de la ( 3) şi din definiţiile constantelor bk şi a aplicaţiilor
ωk se obţine imediat egalitatea de la ( 4 ) .
( 4 ) ⇒ (1) . Fie aplicaţia L: p
→ q
definită prin
L ( x1 , x2 ,..., x p ) = b1 ⋅ x1 + b2 ⋅ x2 + ... + bp ⋅ x p
Se verifică imediat că L este liniară şi din ( 4 ) rezultă
f ( x ) − f ( a ) − L ( x − a ) p xk − ak p
≤∑ ⋅ ωk ( x ) ≤ ∑ ωk ( x )
x−a k =1 x−a k =1

de unde prin trecere la limită pentru x → a se obţine că

f ( x) − f (a) − L( x − a)
lim =0
x→a
x−a
deci f este diferenţiabilă în punctul a şi d a f = L .□

Din teorema precedentă obţinem conexiuni între conceptele de

diferenţiabilitate, diferenţiabilitate în sens Gâteaux, derivabilitate parţială şi
continuitate puse în evidenţă de
Corolarul 1.1 Dacă f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă în punctul a ∈ A ,
atunci
(i) f este continuă în punctul a;
(ii) f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a şi δ a f = d a f ;
5
 (iii) f este derivabilă parţial în punctul a şi
∂f
a. ( a ) = d a f ( ek ) , k = 1,2,..., p
∂xk
p
∂f
b. d a f ( v ) = ∑ vk ⋅ ( a ), ∀v ∈ p
k =1 ∂xk
Demonstraţie ( i ) Dacă f este diferenţiabilă în punctul interior a, atunci
prin trecere la limită pentru x → a în egalitatea dată de proprietatea ( 3) a
Teoremei 1.1 ţinând seama că o aplicaţie liniară L este continuă şi L ( 0 ) = 0 se
obţine că
∃ lim f ( x ) = f ( a )
x →a

deci f este continuă în punctul a.

( ii ) Fie v ∈ p , t ∈ * şi L = d a f . Atunci din egalitatea de la ( 3) a Teoremei 1.1
obţinem că
f ( a + t ⋅ v ) − f ( a ) L (t ⋅ v ) + ω ( a + t ⋅ v ) ⋅ t ⋅ v t
= = L (v) + ⋅ ω (a + t ⋅ v) ⋅ v
t t t
de unde prin trecere la limită pentru t → 0 rezultă că există
f (a + t ⋅ v) − f (a)
lim = L (v)
t →0
t
adică f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a şi δ a f = d a f .
( iii ) Derivabilitatea parţială a funcţiei f în punctul a rezultă imediat din ( ii )
ţinând seama că orice aplicaţie diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a este
derivabilă parţial în punctul a (vezi Remarca 1.7) şi
∂f
( a ) = δ a f ( ek ) , k = 1,2,..., p
∂xk
Ţinând seama de ( ii ) deducem că
∂f
d a f ( ek ) = δ a f ( ek ) = ( a ) , k = 1,2,..., p
∂xk
de unde în baza liniarităţii lui d a f obţinem
∂f
d a f ( v ) = d a f ⎛⎜ ∑ vk ⋅ ek ⎞⎟ = ∑ vk ⋅ d a f ( ek ) = ∑ vk ⋅
p p p

( a ), ∀v ∈ p . □
⎝ k =1 ⎠ k =1 k =1 ∂xk
Remarca 1.16 Amintim că dacă L : p
→ q
este o aplicaţie liniară cu
componentele Lk : p
→ , k = 1,2,..., q atunci matricea asociată aplicaţiei
liniare L este matricea [ L ] ∈ M q× p ( ) definită prin
[ L] = ( L ( e ))
j i i =1,..., p ; j =1,..., q

6
 În particular, dacă f = ( f1 , f 2 ,..., f q ) : A ⊂ p
→ q
este diferenţiabilă în
punctul interior a ∈ A atunci matricea asociată aplicaţiei liniare
d a f = ( d a f1 , d a f 2 ,..., d a f q )
este
⎛ d a f1 ( e1 ) d a f1 ( e2 ) ... d a f1 ( e p ) ⎞
⎜ ⎟
⎜ d a f 2 ( e1 ) d a f 2 ( e2 ) ... d a f 2 ( e p ) ⎟
[da f ] = ⎜ ⎟=
⎜ ... ... ... ... ⎟
⎜⎜ ⎟⎟
⎝ d a
f q ( e 1 ) d a
f q ( e2 ) ... d a
f q ( e p ) ⎠
⎛ ∂f1 ∂f1 ∂f1 ⎞
⎜ ∂x ( a ) ∂x ( a ) ... ∂x ( a ) ⎟
⎜ 1 2 p
⎟
⎜ ∂f 2 ∂f 2 ∂f 21 ⎟
⎜ (a) ( a ) ... ( a ) ⎟ (1)
= ⎜ ∂x1 ∂x2 ∂x p ⎟ = f (a)
⎜ ... ... ... ... ⎟
⎜ ⎟
∂
⎜ q f ∂ f ∂ f ⎟
⎜ ∂x ( a ) ∂x ( a ) ... ∂x ( a ) ⎟
q q

⎝ 1 2 p ⎠
adică matricea asociată diferenţialei funcţiei f în punctul a este tocmai
derivata funcţiei f în punctul a.
Remarca 1.17 Se ştie că orice aplicaţie liniară L : p → q este continuă
pe p . Din continuitatea aplicaţiei liniare L pe mulţimea compactă
K1 = x ∈ p x ≤ 1 { }
obţinem că numărul
L := sup L ( x ) < ∞
x∈K1

număr numit şi norma aplicaţiei liniare L.

Din definiţia normei L rezultă că pentru orice x ≠ 0 avem că
⎛ x ⎞
L ( x ) = x ⋅ L ⎜⎜ ⎟⎟ ≤ L ⋅ x
⎝ x ⎠
şi deci
L ( x ) ≤ L ⋅ x , ∀x ∈ p

În cazul particular când f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă în punctul a,

obţinem
d a f ( v ) ≤ d a f ⋅ v , ∀v ∈ p
Remarca 1.18 Reţinem că diferenţiala unei aplicaţii f : A ⊂ p → q ,
diferenţiabile în punctul a, este o aplicaţie liniară de la p la q . În cazul mai

7
general al aplicaţiilor f : A ⊂ p → q diferenţiabile în sens Gâteaux în punctul
a, avem că diferenţiala Gâteaux δ a f nu este neapărat liniară. Se pune
întrebarea dacă liniaritatea diferenţialei Gâteaux δ a f a unei aplicaţii
f : A ⊂ p → q , diferenţiabile în sens Gâteaux în punctul a, este suficientă nu
numai necesară pentru diferenţiabilitate lui f în punctul a.
Răspunsul este negativ şi este ilustrat de
Exemplul 1.10 (Funcţie nediferenţiabilă în punctul a, care este
diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a cu diferenţiala δ a f liniară). Funcţia
⎧ x12
⎪ , x2 ≠ 0
f : 2 → , f ( x1 , x2 ) = ⎨ x2
⎪ 0, x = 0
⎩ 2

este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a = ( 0,0 ) deoarece

f (a + t ⋅ v) − f (a) f (t ⋅ v )
∃ lim = lim = 0, ∀v ∈ 2
t →0
t t →0
t
adică δ a f = 0 este liniară.
Cu toate acestea f nu este diferenţiabilă în punctul a, căci f este
discontinuă în punctul a (vezi Corolarul 1.1). Pentru justificarea discontinuităţii
⎛1 1 ⎞
în punctul a este suficient să observăm că există şirul xn = ⎜ , 3 ⎟ → ( 0,0 )
⎝n n ⎠
astfel încât f ( xn ) = 1 → 1 ≠ 0 = f ( a ) .
Remarca 1.19 Dacă notăm cu F a , respectiv G a şi D a mulţimea
aplicaţiilor f : A ⊂ p → q diferenţiabile, respectiv diferenţiabile în sens
Gâteaux şi derivabile parţial în punctul a, iar cu C a , respectiv cu CG a şi CP a
mulţimea aplicaţiilor f : A ⊂ p → q continue, respectiv continue în sens
Gâteaux şi continue parţial în punctul a, atunci din Corolarul 1.1 şi Remarcile
1.9 şi 1.2 rezultă că au loc incluziunile
F a ⊂ Ga ⊂ D a
∩ ∩ ∩
C a ⊂ CG a ⊂ CP a
Incluziunile reciproce nu au loc. Din exemplele prezentate până aici
rezultă că pentru justificarea acestei afirmaţii este suficient
Exemplul 1.11 Funcţie continuă care nu este diferenţiabilă. Funcţia
f : 2 → , f ( x1 , x2 ) = x12 + x22
este continuă în punctul a = ( 0,0 ) , dar nu este diferenţiabilă în punctul a
deoarece f nu este derivabilă parţial în punctul a, fapt arătat în exemplul 1.2.
Am văzut că proprietăţile de continuitate şi respectiv de diferenţiabilitate
în sens Gâteaux a unei aplicaţii în punctul a (luate separat) nu implică
8
diferenţiabilitatea în punctul a a aplicaţiei respective. Ne punem problema dacă
continuitatea şi diferenţiabilitatea în sens Gâteaux (luate împreună) a unei
aplicaţii f în punctul a implică diferenţiabilitatea lui f în punctul a. Răspunsul
este şi de data aceasta negativ, fapt ilustrat de
Exemplul 1.12 Funcţie continuă şi diferenţiabilă în sens Gâteaux care nu
este diferenţiabilă. Funcţia
⎧ x13
⎪ 2 , x12 + x22 > 0
f : → , f ( x1 , x2 ) = ⎨ x1 + x2
2 2

⎪ x12 + x22 = 0
⎩ 0,
are proprietatea că
f ( x1 , x2 ) ≤ x1 , ∀ ( x1 , x2 ) ∈ 2
de unde pentru x → a = ( 0,0 ) se obţine că
∃ lim
x →a
f ( x) = 0 = f (a)
adică f este continuă în punctul a. Din
f ( a + t ⋅ v ) − f ( a ) f (t ⋅ v )
= = f ( v ) , ∀v ∈ 2
t t
prin trecere la limită pentru t → 0 se obţine că f este diferenţiabilă în sens
Gâteaux în punctul a şi δ a f = f .
Se observă că
1
f (1,1) = ≠ 1 = f (1,0 ) + f ( 0,1)
2
ceea ce arată că δ a f = f nu este liniară. De aici via Corolarul 1.1 rezultă că f nu
este diferenţiabilă în punctul a.
Corolarul 1.1 arată că o condiţie necesară pentru diferenţiabilitatea unei
aplicaţii f : A ⊂ p → q într-un punct interior a ∈ A este derivabilitatea
parţială a lui f în punctul a. Se pune întrebarea ce condiţii suplimentare trebuie
să îndeplinească o aplicaţie derivabilă parţial f pentru ca să fie diferenţiabilă în
punctul a. Răspunsul este dat de
Corolarul 1.2 Fie aplicaţia f : A ⊂ p → q derivabilă parţial în punctul
a ∈ A . Atunci f este derivabilă în punctul a dacă şi numai dacă
p
∂f
f ( x ) − f ( a ) − ∑ ( xk − ak ) ⋅ (a)
k =1 ∂xk
∃ lim =0
x→a
x−a
Demonstraţie ⇒ Dacă f este diferenţiabilă în punctul a şi L = d a f ,
atunci prin Corolarul 1.1 deducem
p
∂f
L ( v ) = ∑ vk ⋅ ( a ), ∀v ∈ p
k =1 ∂xk

9
de unde ţinând seama de definiţia diferenţiabilităţii lui f în punctul a rezultă
imediat egalitatea din enunţ.
⇐ Se verifică imediat că aplicaţia
p
∂f
L: p
→ , L ( v ) = ∑ vk ⋅
q
(a)
k =1 ∂xk
este liniară, iar din egalitatea din enunţ rezultă că aplicaţia
⎧ f ( x) − f (a) − L( x − a)
⎪ , x≠a
ω : A ⊂ p → q , ω ( x) = ⎨ x−a
⎪ 0, x=a
⎩
este continuă şi nulă în punctul a.
Din modul de definire a aplicaţiilor L şi ω rezultă imediat că are loc
egalitatea de la proprietatea ( 3) a Teoremei 1.1, ceea ce demonstrează că f este
diferenţiabilă în punctul a.
Remarca 1.20 Corolarele 1.1 şi 1.2 furnizează următorul algoritm de
studiu al diferenţiabilităţii unei aplicaţii f : A ⊂ p → q într-un punct a ∈ A .
1. Se studiază dacă f este derivabilă parţial în punctul a.
a. Dacă f nu este derivabilă parţial în punctul a, atunci f nu este
diferenţiabilă în punctul a.
b. Dacă f este derivabilă parţial în punctul a, atunci se calculează
∂f
( a ) , i = 1,..., p şi se trece la etapa
∂xi
2. Se studiază dacă aplicaţia
⎧ p
∂f
⎪ f ( x ) − f ( a ) − ∑ ( x − a ) ⋅ (a)
∂
i i
⎪ = x
ω : A ⊂ p → q, ω ( x) = ⎨
i 1 i
, x≠a
x−a
⎪
⎪⎩ 0, x=a
este continuă în punctul a.
a. Dacă aplicaţia ω este continuă în punctul a, atunci f este
diferenţiabilă în punctul a şi
∂f
( a ), ∀v = ( v1 ,..., v p ) ∈ p
p
d a f ( v ) = ∑ vk ⋅
k =1 ∂xk
b. Dacă aplicaţia ω nu este continuă în punctul a, atunci f este
diferenţiabilă în punctul a
Ca o aplicaţie a acestui algoritm prezentăm
Exemplul 1.13 (Diferenţiabilitatea aplicaţiilor biliniare)
Fie B : p × p → q o aplicaţie biliniară pe p × p . Din continuitatea
lui B pe mulţimea compactă
{
K = ( x, y ) ∈ p × p x ≤ 1, y ≤ 1 }
10
rezultă că B este mărginită pe K şi deci numărul
B := sup B ( x, y )
( x , y )∈K
numit şi norma aplicaţiei biliniare B, este finit.
Din definiţia lui B rezultă imediat că pentru orice x, y ≠ 0 avem că
⎛ x y ⎞
B ( x, y ) = B ⎜⎜ , ⎟⎟ ⋅ x ⋅ y ≤ B ⋅ x ⋅ y
⎝ x y ⎠
şi deci
B ( x, y ) ≤ B ⋅ x ⋅ y , ∀ ( x, y ) ∈ p
× p

Folosind definiţia se verifică că orice aplicaţie biliniară B : p × p → q ,

este derivabilă parţial pe p × p şi
∂B ⎧ B ( ei , b ) , i = 1,..., p
( a, b ) = ⎪⎨
∂xi ⎪⎩ B ( a, ei − p ) , i = p + 1,..., 2 ⋅ p
Conform algoritmului precedent, pentru studiul diferenţiabilităţii lui B în
punctul ( a, b ) rămâne să studiem continuitatea în punctul ( a, b ) a aplicaţiei
ω: p
× p
→ q
,
⎧ p
⎛ ∂B ∂B ⎞
⎪ B ( x, y ) − B ( a, b ) − ∑ ⎜ ( xi − ai ) ⋅ + ( yi − bi ) ⋅ ⎟ ( a, b )
⎪ i =1 ⎝ ∂xi ∂yi ⎠
ω ( x, y ) = ⎨ , ( x, y ) ≠ ( a , b )
⎪ ( x , y ) − ( a , b )
⎪ 0, ( x, y ) = ( a , b )
⎩
Se constată că
B ( x, y ) − B ( a , b ) − ( B ( x − a , b ) + B ( a, y − b ) ) B ( x − a, y − b )
ω ( x, y ) = =
( x − a, y − b ) ( x − a, y − b )
şi deci
B ⋅ x−a ⋅ y −b
ω ( x, y ) ≤ ≤ B ⋅ x−a
( x − a, y − b )
de unde prin trecere la limită pentru ( x, y ) → ( a, b ) se obţine că
lim ω ( x, y ) = 0 = ω ( a, b )
( x , y ) →( a , b )

şi deci B este diferenţiabilă în punctul ( a, b ) şi

d ( a ,b ) B ( x , y ) = B ( x , b ) + B ( a , y ) , ∀ ( x , y ) ∈ p
× p

În particular, funcţionala biliniară

P : p × p → , P ( x, y ) = x, y
este diferenţiabilă în orice punct ( a, b ) ∈ p × p şi
d ( a ,b ) P ( x , y ) = x , b + a , y , ∀ ( x , y ) ∈ p
× p

11
 Dacă p = 1 , atunci forma biliniară
P : × → , P ( x, y ) = x ⋅ y
este diferenţiabilă în orice punct ( a, b ) ∈ × şi
d ( a ,b ) P ( x , y ) = b ⋅ x + a ⋅ y , ∀ ( x, y ) ∈ ×
Am văzut că o condiţie necesară pentru diferenţiabilitatea unei aplicaţii
f : A ⊂ p → q în punctul interior a ∈ A este derivabilitatea parţială a lui f în
punctul a. O condiţie suficientă pentru diferenţiabilitatea unei funcţii f într-un
punct a este dată de
Corolarul 1.3 Dacă funcţia f : A ⊂ p → este derivabilă parţial pe
mulţimea A şi gradientul său ∇f este continuu în punctul a, atunci f este
diferenţiabilă în punctul a.
Demonstraţie trebuie să demonstrăm că dacă o funcţie f are derivate
parţiale continue în punctul a, atunci f este diferenţiabilă în a. Din demonstraţia
Propoziţiei 1.2 rezultă că pentru orice x, a ∈ A există punctul c = ( c1 , c2 ,..., c p ) cu
ck aflat între ak şi xk astfel ca
p
∂f
f ( x ) − f ( a ) = ∑ ( xi − ai ) ⋅ ( bi ),
i =1 ∂xi
unde bi = ( x1 , x2 ,..., xi −1 , ci , ai +1 ,..., a p ) , i = 1,..., p . Atunci
p
∂f p
⎡ ∂f ∂f ⎤
f ( x ) − f ( a ) − ∑ ( xi − ai ) ⋅ (a) ∑ ( xi − ai ) ⋅ ⎢ ( bi ) − ( a )⎥
ω ( x) =
i =1 ∂xi
=
i =1 ⎣ ∂xi ∂xi ⎦
x−a x−a
Prin urmare,
p
∂f ∂f
ω ( x) ≤ ∑ ( bi ) − ( a ) , x ≠ a
i =1 ∂x ∂xi
i

de unde prin trecere la limită pentru x → a , ţinând seama de continuitatea în

punctul a a derivatelor parţiale ale funcţiei f, deducem
lim ω ( x ) = 0 = ω ( a )
x→a

şi deci via Corolarul 1.2 funcţia f este diferenţiabilă în punctul a.

Pentru cazul aplicaţiilor vectoriale are loc
Corolarul 1.4 Dacă funcţia f : A ⊂ p → q este derivabilă parţial pe
mulţimea A şi toate derivatele parţiale ale funcţiei f sunt continue în a, atunci f
este diferenţiabilă în punctul a.
Demonstraţie Ţinând seama că proprietăţile de continuitate şi respectiv
diferenţiabilitate ale unei aplicaţii vectoriale sunt echivalente cu proprietăţile de
continuitate şi respectiv de diferenţiabilitate a tuturor componentelor sale, din
Corolarul 1.3 se obţine imediat afirmaţia din enunţ. □

12
 Continuitatea gradientului unei funcţii f : A ⊂ p → derivabilă parţial
pe mulţimea A este o condiţie suficientă pentru diferenţiabilitatea lui f în
punctul a. Această condiţie nu este şi necesară, fapt ilustrat de

13
 Exemplul 1.14 Funcţie diferenţiabilă cu derivate parţiale discontinue.
Funcţia
⎧ 2 1
⎪( x + x 2
) ⋅ cos , x 2
+ x 2
>0
f : \ 2 → \, f ( x1 , x2 ) = ⎨
1 2 1 2
x12 + x22
⎪ 0, x12 + x22 = 0
⎩
considerată şi în Exemplul 1.5 este derivabilă parţial pe \ 2 cu
∂f ∂f
( 0,0 ) = ( 0,0 ) = 0
∂x1 ∂x2
şi are proprietatea că ∇f nu este continuă în punctul a = ( 0,0 ) , vezi Exemplul
1.5. Să observăm că funcţia ω : \ 2 → \,
∂f ∂f
f ( x ) − f ( a ) − x1 ⋅ ( a ) − x2 ⋅ ( a )
∂x1 ∂x2 1
ω ( x) = = x ⋅ cos , x ≠ a
x−a x
are limita 0 în punctul a = ( 0,0 ) , deci prin Corolarul 1.2 funcţia f este
diferenţiabilă în punctul a.
Exemplul 1.15 Fie funcţia de clasă C 2 , ϕ : I ⊂ \ → \ , I interval şi
funcţia f : I × I → \ definită prin
⎧ϕ ( x ) − ϕ ( y )
⎪ , x≠ y
f ( x, y ) = ⎨ x− y
⎪ ϕ '( x ) , x= y
⎩
(i) Să se arate că f este continuă pe I × I ,
(ii) Să se arate că f are derivate parţiale în orice punct al mulţimii I × I ,
(iii) Dacă a ∈ I este un punct interior şi ϕ '' ( a ) = 0 , să se demonstreze că f este
diferenţiabilă în punctul ( a, a ) ∈ I × I .
Soluţie
(i) Vom demonstra că f este continuă în punctele ( a, a ) ∈ I × I . Prin teorema
creşterilor finite deducem că există un punct ξ( x , y ) aflat între x şi y astfel
încât
ϕ ( x) − ϕ ( y)
(
lim
x− y
) (
x , y → a ,a
= x , ylim
)
( ) →( a , a )
ϕ ' ξ( x , y ) ( )
iar din continuitatea derivatei funcţiei ϕ : I ⊂ \ → \ deducem
( )
lim ϕ ' ξ( x , y ) = ϕ ' ( a ) = f ( a, a )
( x , y ) →( a , a )
(ii) Deoarece
ϕ ( x) − ϕ (a)
f ( x, a ) − f ( a , a ) − ϕ '( a )
x−a 1 ∂f
∃ lim = lim = ⋅ ϕ '' ( a ) = ( a, a )
x→a
x−a x→a
x−a 2 ∂x
1
deducem că f are derivată parţială în raport cu x în punctul ( a, a ) ∈ I × I .
Datorită relaţiei f ( x, y ) = f ( y, x ) deducem că f are şi derivate parţiale în raport
1 ∂f
cu y în punctul ( a, a ) ∈ I × I şi ⋅ ϕ '' ( a ) = ( a, a ) .
2 ∂y
(iii) Să considerăm funcţia ω : I × I → \,
⎧ ∂f ∂f
⎪ f ( x , y ) − f ( a , a ) − ( x − a ) ⋅ ( a , a ) − ( y − a ) ⋅ ( a, a )
⎪ ∂ x ∂y
ω ( x, y ) = ⎨ , ( x, y ) ≠ ( a , a )
⎪
( x, y ) − ( a , a )
⎪⎩ 0 x= y=a
∂f 1 ∂f
Ţinând seama că ( a, a ) = ⋅ ϕ '' ( a ) = ( a, a ) deducem
∂x 2 ∂y
⎧ 1
⎪⎪ f ( x, y ) − f ( a, a ) − 2 ⋅ ( 2 ⋅ a − x − y ) ⋅ ϕ "( a )
ω ( x, y ) = ⎨ , ( x, y ) ≠ ( a , a )
⎪
( x, y ) − ( a , a )
⎪⎩ 0 x= y=a
Scriind formula lui Taylor de ordinul doi, pentru funcţia ϕ , în punctul
y ∈ I , deducem că există un punct ξ , aflat între x şi y, astfel încât
⎡ 1 ⎤
ϕ ( x ) − ϕ ( y ) − ( x − y ) ⋅ ⎢ϕ ' ( a ) + ⋅ ϕ "( a ) ⋅ ( 2 ⋅ a − x − y ) ⎥
⎣ 2 ⎦ =
ω ( x, y ) =
( x − y) ⋅ ( x − a) + ( y − a)
2 2

1 1
ϕ ' ( y ) − ϕ ' ( a ) + ⋅ ϕ '' (ξ ) ⋅ ( x − y ) − ⋅ ϕ "( a ) ⋅ ( 2 ⋅ a − x − y )
= 2 2
( x − a) + ( y − a)
2 2

În ultima expresie, scriind din nou formula lui Taylor de ordinul întâi,
pentru funcţia ϕ ' , în punctul a ∈ I , deducem că există un punct η , aflat între y
şi a, astfel încât
1 1
ϕ '' (η ) ⋅ ( y − a ) + ⋅ ϕ '' (ξ ) ⋅ ( x − a + a − y ) − ⋅ ϕ "( a ) ⋅ ( 2 ⋅ a − x − y )
ω ( x, y ) = 2 2 ≤
( ) ( )
2 2
x − a + y − a

≤ ϕ '' (η ) + ϕ '' (ξ ) + ϕ "( a )

Cum funcţia ϕ este de clasă C 2 şi ϕ " ( a ) = 0 , rezultă ∃ lim ω ( x, y ) = 0 ,
x , y → a ,a ( ) ( )

adică ω este continuă şi nulă în punctul ( a, a ) ∈ I × I . Prin urmare, conform

Corolarul 1.2 funcţia f este diferenţiabilă în punctul ( a, a ) ∈ I × I .□

2
 În cadrul acestui paragraf, în consideraţiile de până aici, pentru aplicaţiile
f : A ⊂ \ p → \ q au fost introduse trei concepte de diferenţiabilitate într-un
punct, anume
(i) derivabilitate parţială,
(ii) diferenţiabilitate în sens Gâteaux,
(iii) diferenţiabilitate în sens Fréchet.
între care, în general au loc implicaţiile
( iii ) ⇒ ( ii ) ⇒ ( i )
Ne punem problema determinării unor clase de funcţii pentru care cele
trei concepte de diferenţiabilitate sunt echivalente. Corolarul care urmează arată
că acest fapt are loc în cazul p = 1 .
Corolarul 1.5 Pentru orice funcţie f : A ⊂ \ p → \ q următoarele afirmaţii
sunt echivalente:
(i) f este diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A ;
(ii) f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în a;
(iii) f este derivabilă parţial în a;
f ( x) − f (a)
(iv) f este derivabilă în a, adică există lim ∈ \q .
x→a
x−a
Demonstraţie. Implicaţiile ( i ) ⇒ ( ii ) ⇒ ( iii ) au fost deja stabilite şi sunt
adevărate în general, nu numai pentru p = 1 . Echivalenţa ( iii ) ⇒ ( iv ) este
evidentă. Rămâne să demonstrăm implicaţia ( iv ) ⇒ ( i ) . Fie
f ( x) − f (a)
b = lim ∈ \q ,
x→a
x−a
atunci aplicaţia ω : A → \ q ,
⎧ f ( x) − f (a) − ( x − a) ⋅ b
⎪ , x≠a
ω ( x) = ⎨ x−a
⎪ 0, x=a
⎩
este continuă în punctul a. Din Corolarul 1.2 obţinem că este diferenţiabilă în
punctul a. □
În vederea evidenţierii unei clase de funcţii pentru care cele trei concepte
de diferenţiabilitate coincid, introducem
Definiţia 1.9 Fie A ⊂ \ p o mulţime convexă şi deschisă. O funcţie
f : A ⊂ \ p → \ se numeşte convexă pe mulţimea A dacă pentru orice α ∈ ( 0,1)
are loc inegalitatea
f ⎡⎣α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ y ⎤⎦ ≤ α ⋅ f ( x ) + (1 − α ) ⋅ f ( y ) , ∀x, y ∈ A
Spunem că f este concavă pe mulţimea A dacă ( − f ) este convexă pe
mulţimea A.

3
 Remarca 1.21 Se poate verifica imediat prin inducţie matematică că f este
convexă pe mulţimea A dacă şi numai dacă pentru orice n ∈ ` * , n ≥ 2 , orice
x1 , x2 ,..., xn ∈ A şi orice α1 ,α 2 ,...,α n ∈ \ + cu α1 + α 2 + ... + α n = 1 avem că
f (α1 ⋅ x1 + α 2 ⋅ x2 + ... + α n ⋅ xn ) ≤ α1 ⋅ f ( x1 ) + α 2 ⋅ f ( x2 ) + ... + α n ⋅ f ( xn ) ,
adică imaginea unei combinaţii convexe este mai mică decât combinaţia convexă
a imaginilor.
Corolarul 1.6 Fie f : A ⊂ \ p → \ o funcţie convexă sau concavă.
Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) f este diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A ;
(ii) f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în a;
(iii) f este derivabilă parţial în a;
Demonstraţie. Procedând analog ca în demonstraţia corolarului precedent
este suficient să demonstrăm că pentru orice funcţie convexă este adevărată
implicaţia ( iii ) ⇒ ( i ) . Presupunem deci că funcţia convexă f este derivabilă
parţial în punctul a ∈ A şi fie r > 0 astfel încât D ( a, r ) ⊂ A . Se vede imediat că
funcţia g : D ( a, r ) → \ ,
p
∂f
g ( x ) = f ( x ) − f ( a ) − ∑ ( xi − ai ) ⋅ (a)
i =1 ∂xi
este convexă pe D ( a, r ) .
Se observă că orice punct x = ( x1 , x2 ,..., x p ) ∈ \ p se poate reprezenta prin
relaţia
1
x= ⋅ ( y1 + y2 + ... + y p )
p
unde yk = p ⋅ xk ⋅ ek , k = 1,2,..., p iar B = {e1 , e2 ,..., e p } este baza canonică din
\ p . Din convexitatea funcţiei g obţinem
1 p 1 p ⎡ dϕ ⎤
g ( x ) ≤ ⋅ ∑ g ( yi ) = ⋅ ∑ ⎢ϕi ( p ⋅ xi ) − ϕi ( ai ) − p ⋅ ( xi − ai ) ⋅ i ( ai ) ⎥
p i =1 p i =1 ⎣ dxi ⎦
unde ϕi este funcţia parţială în raport cu variabila de indice i a funcţiei f în
punctul a. Deci
1 p ϕ ( p ⋅ xi ) − ϕi ( ai ) dϕi
g ( x ) ≤ ⋅ ∑ xi − ai ⋅ i − ( ai ) ≤
p i =1 p ⋅ ( xi − ai ) dxi
p ϕi ( p ⋅ xi ) − ϕi ( ai ) dϕ i
≤ x − a ⋅∑ − ( ai )
i =1 p ⋅ ( xi − ai ) dxi
de unde prin trecere la limită pentru x → a se obţine că funcţia ω : A → \,

4
 ⎧ g ( x)
⎪ , x≠a
ω ( x) = ⎨ x − a
⎪ 0, x=a
⎩
este continuă în punctul a. Prin aplicarea Corolarului 1.2 se obţine în final că f
este diferenţiabilă în punctul a. □
Ca o aplicaţie la corolarul precedent prezentăm
Exemplul 1.16 Determinarea punctelor în care norma Euclidiană este
diferenţiabilă. Funcţia f : \ p → \, f ( x ) = x este convexă şi din corolarul
precedent rezultă că funcţia f este diferenţiabilă în punctul a dacă şi numai dacă f
este derivabilă parţial în punctul a. Se poate constata uşor că f este derivabilă
parţial în punctul a dacă şi numai dacă a ≠ ( 0,0,...,0 ) . Deci mulţimea punctelor
în care f este diferenţiabilă este \ p − {0} . Se poate arăta că pentru orice
a ≠ ( 0,0,...,0 ) are loc egalitatea
a, v
da f ( v ) = , ∀v ∈ \ p
a
O altă caracterizare a diferenţiabilităţii unei aplicaţii într-un punct, este
Teorema 1.2 (Carathéodory) O aplicaţie f : A ⊂ \ p → \ q este
diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A dacă şi numai dacă există o aplicaţie
C : A → L ( \ p , \ q ) continuă în punctul a ∈ A astfel încât
f ( x ) = f ( a ) + C ( x ) ⋅ ( x − a ) , ∀x ∈ A
Demonstraţie Necesitatea. Fie f : A ⊂ \ p → \ q diferenţiabilă în punctul
interior a ∈ A şi aplicaţia C : A → L ( \ p , \ q ) definită prin
⎧ x − a, v
⎪d a f ( v ) + ⋅ ⎡ f ( x ) − f ( a ) − d a f ( x − a ) ⎤⎦ , x ≠ a
C ( x )( v ) = ⎨ x−a ⎣ , v∈\p
⎪ da f ( v ) , x=a
⎩
Se constată imediat că aplicaţia C verifică egalitatea din enunţ. Rămâne să
demonstrăm continuitatea lui C în punctul a.
Din egalitatea (3) a Teoremei 1.1 deducem că există funcţia ω : A → \ q
continuă şi nulă în punctul a, astfel ca
v ⋅ f ( x ) − f ( a ) − da f ( x − a )
C ( x )( v ) − C ( a )( v ) ≤ ≤ ω ( x) v
x−a
pentru orice x ∈ A şi orice v ∈ \ p .
De aici rezultă că
C ( x ) − C ( a ) ≤ ω ( x ) , ∀x ∈ A
Din criteriul majorării rezultă imediat că
∃ lim C ( x ) = C ( a ) ,
x→a

5
adică C este continuă în punctul a.
Suficienţa. Dacă f satisface egalitatea din enunţ, atunci
f ( x) − f (a) − C (a) ⋅ ( x − a) (C ( x ) − C ( a )) ⋅ ( x − a )
= ≤ C ( x) − C (a)
x−a x−a
pentru orice x ∈ A . Prin trecere la limită pentru x → a se obţine că f este
diferenţiabilă în punctul a şi d a f = C ( a ) . □
Am văzut, în exemplul 1.9, că compusa a două aplicaţii diferenţiabile în
sens Gâteaux nu este neapărat diferenţiabilă în sens Gâteaux. În contrast cu
acest fapt la diferenţiabilitatea Fréchet are loc
Propoziţia 1.4 Fie A ⊂ \ p , B ⊂ \ q două mulţimii deschise şi aplicaţiile
f = ( f1 , f 2 ,..., f q ) : A → B , g = ( g1 , g 2 ,..., g s ) : B → \ s . Considerăm compusa
celor două aplicaţii h = ( h1 , h2 ,..., hs ) : A → \ s , h = g D f . Dacă f este
diferenţiabilă în punctul b = f ( a ) , atunci
(i) h este diferenţiabilă în punctul a şi d a h = db g D d a f ;
(ii) h ' ( a ) = g ' ( a ) ⋅ f ' ( a ) ;
(iii) dacă în plus p = q = s , atunci J h ( a ) = J g ( b ) ⋅ J f ( a ) , adică Jacobianul
aplicaţiei h în punctul a este egal cu produsul Jacobienilor funcţiilor g
şi f în punctul b şi respectiv a;
(iv) h este derivabilă parţial în punctul a şi
q ∂f
∂h ∂g
( ) ∑ j ( a ) ⋅ ( b ), ∀i = 1,2,..., p
a =
∂xi j =1 ∂xi ∂y j
Demonstraţie.
(i) Fie L1 = d a f şi L2 = db f . Din diferenţiabilitatea funcţiilor f şi g în
punctul a respectiv b (via Teorema 1.1) se obţine că există funcţiile
ω1 : A → \ p , ω2 : B → \ s , continue în a respectiv în b cu
ω1 ( a ) = 0, ω2 ( b ) = 0 şi
f ( x ) = f ( a ) + L1 ( x − a ) + x − a ⋅ ω1 ( x ) ,
g ( y ) = g ( b ) + L2 ( y − b ) + y − b ⋅ ω2 ( y )
pentru orice x ∈ A şi orice y ∈ B .
De aici rezultă că
h( x) − h(a) = g D f ( x) − g D f (a) =
= L2 ( f ( x ) − f ( a ) ) + f ( x ) − f ( a ) ⋅ ω2 ( f ( x ) ) =
= L2 ( L1 ( x − a ) ) + x − a ⋅ L2 (ω1 ( x ) ) + f ( x ) − f ( a ) ⋅ ω2 ( f ( x ) ) =
= ( L2 D L1 )( x − a ) + x − a ⋅ ω ( x )
unde funcţia ω : A → \ s este definită prin

6
 ⎧ f ( x) − f (a)
⎪ L2 (ω1 ( x ) ) + ⋅ ω2 ( f ( x ) ) , x ≠ a
ω ( x) = ⎨ x−a
⎪
⎩ 0, x=a
are proprietatea că
(
ω ( x ) ≤ L2 ⋅ ω1 ( x ) + ω2 ( f ( x ) ) ⋅ L1 + ω1 ( x ) )
de unde, ţinând seama de continuitatea aplicaţiilor ω1 , ω2 , prin trecere la limită
pentru x → a se obţine că ω este continuă în punctul a. Din Teorema 1.1
obţinem în final că h este diferenţiabilă în punctul a şi
d a h = db g D d a f
(ii) Din (i) rezultă
h ' ( a ) = [ d a h ] = [ db g ] ⋅ [ d a f ] = g ' ( b ) ⋅ f ' ( a )
(iii) Este imediată din (ii) ţinând seama că determinantul produsului a două
matrice este egal cu produsul determinanţilor celor două matrice.
(iv) Din diferenţiabilitatea lui h în a, prin Corolarul 1.1, rezultă că h este
derivabilă parţial în punctul a şi
∂h ⎛ ∂f ⎞
= d a h ( ei ) = db g ( d a f ( ei ) ) = db g ⎜ (a)⎟ =
∂xi ( a ) ⎝ ∂xi ⎠
⎛ ∂f ∂f ∂f ⎞ q ∂f ∂g
= db g ⎜ 1 ( a ) , 2 ( a ) ,..., q ( a ) ⎟ = ∑ j ( a ) ⋅ (b)
∂
⎝ ix ∂x i
∂x i ⎠ j =1 ∂x
i
∂y j

pentru orice i = 1,2,..., p .

Reguli de calcul pentru diferenţiabilitate Fréchet sunt date de
Corolarul 1.7 Dacă aplicaţiile f , g : A ⊂ \ p → \ q diferenţiabile în
punctul interior a ∈ A şi α , β ∈ \ , atunci
(i) α ⋅ f + β ⋅ g şi f , g sunt diferenţiabile în punctul a şi
d a (α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ d a f + β ⋅ d a g
d a f , g ( v ) = d a f ( v ) , g ( a ) + f ( a ) , d a g ( v ) , ∀v ∈ \ p
(ii) dacă în plus q = 1 , atunci f ⋅ g este diferenţiabilă în punctul a şi
da ( f ⋅ g ) = g ( a ) ⋅ da f + f ( a ) ⋅ da g
(iii) dacă q = 1 şi g ( x ) ≠ 0, ∀x ∈V ( a ) , atunci f este diferenţiabilă în
g
punctul a şi
da f ( )
g
=
g ( a ) ⋅ da f − f ( a ) ⋅ da g
g2 (a)
Demonstraţie. Fie aplicaţia F : A → \ q × \ q , definită prin
F ( x ) = ( f ( x ) , g ( x ))

7
 Din Remarca 1.15 deducem că F este diferenţiabilă în punctul a şi
da F = ( da f , da g ) .
(i) Dacă α , β ∈ \ , atunci S : \ q × \ q → \ q , S ( x, y ) = α ⋅ x + β ⋅ y este
liniară şi via Exemplul 1.10, este diferenţiabilă cu d (u ,v ) S = S , ∀ ( u , v ) ∈ \ q × \ q .
Să observăm că aplicaţia S D F : A → \ q este definită prin
S D F ( x) = α ⋅ f ( x) + β ⋅ g ( x)
Aplicând Propoziţia 1.4 obţinem că α ⋅ f + β ⋅ g este diferenţiabilă în
punctul a şi
d a (α ⋅ f + β ⋅ g ) = d F ( a ) S D d a F = d F ( a ) S ( d a f , d a g ) = S ( d a f , d a g ) = α ⋅ d a f + β ⋅ d a g
Pentru cazul funcţiei f , g se procedează similar, considerându-se
aplicaţia biliniară P : \ q × \ q → \ , P ( x, y ) = x, y , care în virtutea Exemplului
1.13 este diferenţiabilă în orice punct ( x, y ) ∈ \ q × \ q şi
da f , g ( v ) = d F (a) P ( da F ( v )) = d F (a) P ( da f ( v ) , da g ( v )) =
= d a f ( v ) , g ( a ) + f ( a ) , d a g ( v ) , ∀v ∈ \ p
(ii) este evident un caz particular de la (i), pentru q = 1 .
1
(iii) Funcţia G : \* → \, G ( t ) = este derivabilă în orice punct t ∈ \* şi
t
deci prin Corolarul 1.5, este diferenţiabilă în orice punct t ∈ \* . Prin
aplicarea Propoziţiei 1.4 obţinem că 1 = G D g este diferenţiabilă în
g
punctul a şi

g ( ) d g (v)
d a 1 ( v ) = d g ( a )G ( d a g ( v ) ) = − a 2
g (a)
, ∀v ∈ \ p

Folosind acum (ii), obţinem în final că funcţia f este diferenţiabilă în

g
punctul a şi
da f
g (( )
v) =
1
g (a)
⋅ da f ( v ) + f ( a ) ⋅ da 1 ( v ) =
g ( )
1 d g ( v ) g ( a ) ⋅ da f ( v ) − f ( a ) ⋅ da g ( v )
= ⋅ da f ( v ) − f ( a ) ⋅ a2 =
g (a) g (a) g2 (a)
pentru orice v ∈ \ p .□
În cazul p = q = 1 se cunoaşte că inversa unei aplicaţii bijective
diferenţiabile nu este neapărat diferenţiabilă. Dacă totuşi f −1 este diferenţiabilă
în punctul b = f ( a ) , atunci

8
 1
( f ) '(b ) =
−1

f '( a )
.

Generalizarea acestui rezultat la cazul aplicaţiilor de mai multe variabile

reale este dată de
Corolarul 1.8 Fie A ⊂ \ p , B ⊂ \ q două mulţimi deschise şi f : A → B o
funcţie diferenţiabilă în punctul a ∈ A cu proprietatea că şi f −1 este
diferenţiabilă în punctul b = f ( a ) . Atunci
(i) p = q ;
(ii) d a f este o aplicaţie bijectivă cu ( d a f ) = d b f −1 ;
−1

(iii) matricea f ' ( a ) este inversabilă şi

( f '( a )) = ( f −1 ) ' ( b ) ;
−1

1
(iv) J f (b) = , adică Jacobianul inversei funcţiei f în punctul f ( a ) este
J f (a)
−1

inversul Jacobianului lui f în punctul a.

Demonstraţie Din
( f −1 D f ) ( x ) = x, ∀x ∈ A
şi din Propoziţia 1.4 obţinem
db f −1 D d a f = I p
unde I p : \ p → \ p este aplicaţia identică pe \ p , de unde rezultă că d a f este
injectivă. Similar, din
( f D f −1 ) ( y ) = y, ∀y ∈ B
obţinem
d a f D db f −1 = I q
şi deci d a f este surjectivă.
În concluzie, d a f este o aplicaţie liniar bijectivă de la \ p la \ q . Am
demonstrat că d a f este un izomorfism între spaţiile vectoriale \ p şi \ q , iar
două spaţii finit dimensionale sunt izomorfe dacă şi numai dacă au aceeaşi
dimensiune, adică p = q . Mai mult, din cele de mai sus rezultă şi
(d f )
−1
a
= d b f −1 . De aici deducem imediat şi egalităţile de la (iii) şi (iv). □

Din Corolarul precedent rezultă că o condiţie necesară pentru ca o bijecţie

f : A ⊂ \ p → B ⊂ \ q diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A să aibe o inversă
diferenţiabilă în punctul b = f ( a ) este ca Jacobianul lui f în punctul a să fie
nenul. Această condiţie este şi suficientă, adică are loc

9
 Propoziţia 1.5 Fie f : A ⊂ \ p → B ⊂ \ q o bijecţie diferenţiabilă în
punctul interior a ∈ A şi cu inversa continuă în punctul b = f ( a ) . Dacă
J f ( a ) ≠ 0 , atunci
(i) d a f este un operator liniar inversabil;
(ii) f −1 este diferenţiabil în punctul b = f ( a ) şi d b f −1 = ( d a f ) .
−1

Demonstraţie.
(i) Fie L = d a f . Deoarece J f ( a ) = det [ L ] ≠ 0 rezultă că L este o aplicaţie
liniară inversabilă.
(ii) Din diferenţiabilitatea funcţiei f în punctul a rezultă, via Teorema 1.1, că
există o funcţie ω : A → \ p continuă şi nulă în a astfel încât
f ( x ) = f ( a ) + L ( x − a ) + x − a ⋅ ω ( x ) , ∀x ∈ A
De aici rezultă că
x − a = L−1 ( f ( x ) − f ( a ) ) − L−1 (ω ( x ) ) ⋅ x − a .
Din continuitatea lui ω în punctul a deducem că există o vecinătate V a
lui a astfel ca
1 > L−1 ⋅ ω ( x ) , ∀x ∈V
Prin urmare
x−a L−1
≤ := h ( x ) , ∀x ∈V (0.1)
f ( x ) − f ( a ) 1 − L−1 ⋅ ω ( x )
Pentru a demonstra diferenţiabilitatea lui f −1 în punctul b şi a formulei de
calcul a diferenţialei lui f −1 în b este suficient să arătăm că funcţia
⎧ g ( y ) − g ( b ) − L−1 ( y − b )
⎪ , y≠b
ω : B → \q , ω ( y ) = ⎨ y −b
⎪ 0, y=b
⎩
este continuă în punctul b.
Fie y ∈ B şi x ∈ A cu y = f ( x ) . Ţinând seama de (0.1) obţinem
x − a − L−1 ( f ( x ) − f ( a ) ) x − a ⋅ L−1 (ω ( x ) )
ω ( x) = = ≤
f ( x) − f (a) f ( x) − f (a)
≤ L−1 ⋅ ω ( x ) ⋅ h ( x ) = L−1 ⋅ ω ( g ( y ) ) ⋅ h ( g ( y ) ) , ∀y ∈V ( b )
de unde prin trecere la limită pentru y → b , utilizând şi continuitatea
aplicaţiei g = f −1 în punctul b, se obţine că funcţia ω este continuă în
punctul b, ceea ce trebuia demonstrat. □

Din cele de mai sus se obţine teorema de diferenţiabilitate a inversei unei

bijecţii diferenţiabile dată de

10
 Teorema 1.3 Fie A ⊂ \ p , B ⊂ \ q două mulţimi deschise şi f : A → B o
bijecţie diferenţiabilă în punctul a ∈ A . Următoarele afirmaţii sunt echivalente
(i) f −1 este diferenţiabilă în punctul b = f ( a ) ;
(ii) f −1 este continuă în punctul b şi J f ( a ) ≠ 0 .
Demonstraţia este imediată din Corolarul 1.8 şi Propoziţia 1.5 □

11
 1.4 Diferenţiabilitate globală
Fie aplicaţia f : A ⊂ \ p → \ q , A fiind presupusă o mulţime deschisă.
Definiţia 1.10 Aplicaţia f : A ⊂ \ p → \ q se numeşte diferenţiabilă pe
mulţimea A dacă f este diferenţiabilă în orice punct a al mulţimii A.
Dacă f este diferenţiabilă pe mulţimea A, atunci aplicaţia
df : A → L ( \ p , \ q ) , df ( x ) = d x f
se numeşte diferenţiala aplicaţiei f.
Exemplul 1.16 Din definiţia precedentă şi Exemplul 1.10 rezultă că orice
aplicaţie liniară L : \ p → \ q este diferenţiabilă pe \ p şi
( dL )( x ) = L, ∀x ∈ \ p
adică diferenţiala unei aplicaţii liniare L : \ p → \ q este o aplicaţie constantă.
Similar din Exemplul 1.13 şi definiţia precedentă rezultă că orice aplicaţie
biliniară B : \ p × \ p → \ q este diferenţiabilă pe \ p × \ p şi
( dB )( x, y )( u, v ) = B ( u, y ) + B ( x, v ) , x, y, u, v ∈ \ p
Remarca 1.22 Din definiţia diferenţiabilităţii pe o mulţime rezultă
imediat că Corolarele 1.1, 1.5, 1.6 precum şi rezultatele referitoare la operaţii cu
funcţii diferenţiabile rămân adevărate şi în cazul aplicaţiilor diferenţiabile pe o
mulţime.
Definiţia 1.11 Aplicaţia f : A ⊂ \ p → \ q se zice că este de clasă C 1 pe
mulţimea A, dacă f este diferenţiabilă pe A şi aplicaţia df : A → L ( \ p , \ q ) este
continuă pe mulţimea A.
Caracterizarea aplicaţiilor de clasă C 1 în limbaj de derivate parţiale este
dată de
Propoziţia 1.6 O aplicaţie f : A ⊂ \ p → \ q este de clasă C 1 pe mulţimea
A dacă şi numai dacă f este derivabilă parţial pe mulţimea A şi pentru orice
∂f
i = 1,..., p funcţiile sunt continue pe mulţimea A.
∂xi
Demonstraţie. Necesitatea. Dacă f este de clasă C 1 pe mulţimea A, atunci
din
∂f ∂f
( x ) − ( a ) = ( d x f − d a f )( ei ) ≤ d x f − d a f
∂xi ∂xi
∂f
rezultă că este continuă în orice punct interior a ∈ A , pentru orice
∂xi
i = 1,..., p .
Suficienţa. Dacă f are derivate parţiale continue pe mulţimea A, atunci din

1
 p ⎡ ∂f ∂f ⎤
(d x
f − d a f )( v ) = ∑ v ⋅ ⎢ ∂x ( x ) − ∂x ( a )⎥
i
≤
i =1
⎣ i i ⎦
p
∂f ∂f p
∂f ∂f
≤ ∑ vi ⋅ ( )
x − ( ) ∑ ( x) − (a) ⋅ v
a ≤
i =1 ∂xi ∂xi i =1 ∂x
i
∂xi
rezultă imediat continuitatea lui df în orice punct interior a ∈ A şi deci f este de
clasă C 1 pe mulţimea A. □
Corolarul 1.9 Orice aplicaţie f : A ⊂ \ p → \ q de clasă C 1 pe mulţimea
A este diferenţiabilă pe mulţimea A.
Demonstraţia rezultă imediat din propoziţia precedentă şi Corolarul 1.4
Remarca 1.23 Dacă notăm cu C 1A mulţimea aplicaţiilor de clasă C 1 pe
mulţimea A, atunci din corolarul precedent şi Remarca 1.19 rezultă că
C 1A ⊂ F A ⊂G A ⊂D A
unde F A , G A şi respectiv D A reprezintă mulţimea aplicaţiilor diferenţiabile,
diferenţiabile în sens Gâteaux şi respectiv derivabile parţial pe mulţimea A.
Corolarul 1.10 Dacă f : A ⊂ \ p → B ⊂ \ q este de clasă C 1 pe mulţimea
A şi g : B ⊂ \ q → \ s este de clasă C 1 pe mulţimea B, atunci f D g este de clasă
C 1 pe mulţimea A.
Demonstraţia rezultă imediat din Propoziţia 1.4 şi 1.6.□
Teorema 1.4 Fie f : A ⊂ \ p → \ diferenţiabilă pe mulţimea convexă şi
deschisă A. Următoarele afirmaţii sunt echivalente
(i) f este convexă pe mulţimea A;
(ii) f ( x ) ≥ f ( a ) + d a f ( x − a ) , ∀x, a ∈ A .
Demonstraţie. ( i ) ⇒ ( ii ) . Presupunem că funcţia convexă f este
diferenţiabilă pe mulţimea A. Din convexitatea lui f pe mulţimea A rezultă
f (α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ a ) ≤ α ⋅ f ( x ) + (1 − α ) ⋅ f ( a ) , ∀x, a ∈ A, ∀α ∈ ( 0,1)
de unde rezultă că
f ( a + α ⋅ ( x − a )) − f ( a )
f ( x) − f (a) − ≥ 0, ∀x, a ∈ A, ∀α ∈ ( 0,1)
α
care împreună cu diferenţiabilitatea în sens Gâteaux a lui f pe mulţimea A,
consecinţă a diferenţiabilităţii lui f pe mulţimea A, implică inegalitatea din (ii).
( ii ) ⇒ ( i ) . Ţinând seama că inegalitatea din (ii) este adevărată pentru orice
x, a ∈ A , obţinem că pentru orice α ∈ ( 0,1) avem
dα ⋅x +(1−α )⋅ x f ( (1 − α ) ⋅ ( x − a ) ) ≤ f ( x ) − f (α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ a ) , ∀x, a ∈ A, ∀α ∈ ( 0,1)
şi

2
dα ⋅x +(1−α )⋅ x f ( (1 − α ) ⋅ ( x − a ) ) ≤ f ( a ) − f (α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ a ) , ∀x, a ∈ A, ∀α ∈ ( 0,1)
de unde prin înmulţirea primei inegalităţi cu α şi a celei de-a doua cu 1 − α şi
apoi adunarea inegalităţilor obţinute, rezultă că
0 ≤ α ⋅ f ( x ) + (1 − α ) ⋅ f ( a ) − f (α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ a ) , ∀x, a ∈ A, ∀α ∈ ( 0,1)
adică f este convexă pe mulţimea A. □

Exerciţii
1. Să se arate că funcţia
⎧1, x1 ⋅ x2 ≠ 0
f : \ 2 → \, f ( x1 , x2 ) = ⎨
⎩0, x1 ⋅ x2 = 0
este derivabilă parţial în origine deşi nu are limită în acest punct.
2. Să se studieze continuitatea, continuitatea parţială, continuitatea în
sens Gâteaux, derivabilitatea parţială, diferenţiabilitatea în sens
Gâteaux şi diferenţiabilitatea funcţiei f : \ 2 → \ definită prin
⎧ x13 ⋅ x2
⎪ 4 , x12 + x22 ≠ 0
f ( x1 , x2 ) = ⎨ x1 + x2 4

⎪ x12 + x22 = 0
⎩ 0,
⎧ x12 ⋅ x2
⎪ 6 , x12 + x22 ≠ 0
f ( x1 , x2 ) = ⎨ x1 + x2 2

⎪ 0, x12 + x22 = 0
⎩
⎧ x13
⎪ , x2 ≠ 0
f ( x1 , x2 ) = ⎨ x22
⎪ 0, x = 0
⎩ 2

⎧ x1 ⋅ x24

⎪ 2 , x12 + x22 ≠ 0
f ( x1 , x2 ) = ⎨ x1 + x2 8

⎪ x12 + x22 = 0
⎩ 0,
⎧ 2 1 1
⎪ x1 ⋅ sin x + x2 ⋅ sin x , x1 ⋅ x2 ≠ 0
2

⎪ 1 2

⎪ 1
⎪ x12 ⋅ sin , x2 = 0, x1 ≠ 0
f ( x1 , x2 ) = ⎨ x1
⎪ 1
⎪ x22 ⋅ sin , x1 = 0, x2 ≠ 0
⎪ x2
⎪ 0 x1 = 0, x2 = 0
⎩
3. Fie A ⊂ \ 3 o mulţime deschisă. Să se arate că dacă funcţia f : A → \
are proprietăţile

3
 (i) f este continuă parţial în raport cu prima variabilă;
(ii) f este derivabilă parţial în raport cu variabila de indice doi pe
∂f
mulţimea A şi este mărginită pe A,
∂x2
atunci f este continuă pe A.
4. Fie f , g : A ⊂ \ n → \ derivabile parţial pe A şi α , β ∈ \ . Să se arate
că
(i) ∇ (α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ ∇f + β ⋅ ∇g ;
(ii) ∇ ( f ⋅ g ) = f ⋅ ∇g + g ⋅ ∇f ;

( )
(iii) ∇ f
g
=
g ⋅ ∇f − f ⋅ ∇g
g2
, în ipoteza g ≠ 0 pe mulţimea A

5. Fie f : A ⊂ \ p → \ q . Să se arate că
f ( x) − f (a)
(i) dacă există lim = 0 , atunci f este diferenţiabilă în
x→a
x−a
punctul interior a ∈ A şi d a f = 0 .
(ii) dacă f are derivate parţiale nule în punctul a, atunci f este
f ( x) − f (a)
diferenţiabilă în a dacă şi numai dacă există lim =0;
x→a
x−a
(iii) dacă există numărul natural n ≥ 1 astfel ca
f ( x ) − f ( y ) ≤ x − y , ∀x, y ∈ A ,
n

atunci f este constantă.

6. (teorema lui Euler) O funcţie f : A ⊂ \ p → \ se numeşte omogenă de
gradul n ∈ `* dacă
f (α ⋅ x ) = α n ⋅ f ( x ) , ∀x ∈ A, ∀α ∈ \*+ .
Să se arate că o funcţie diferenţiabilă f : A ⊂ \ p → \ este
omogenă de gradul n dacă şi numai dacă f ( 0 ) = 0 şi
x, ∇f ( x ) = n ⋅ f ( x ) , ∀x ∈ A
⎧ 2 1
⎪ x ⋅ sin , x ≠ 0
7. Fie funcţia f : \ → \, f ( x ) = ⎨ x . Să se arate că
⎪⎩ 0, x=0
funcţia h : \ 2 → \, h ( x1 , x2 ) = f ( x1 ) + f ( x2 ) este diferenţiabilă în
punctul a = ( 0,0 ) deşi derivatele sale parţiale sunt discontinue în a.
8. Fie A ⊂ \ p şi B ⊂ \ q două mulţimi deschise. O bijecţie f : A → B se
numeşte difeomorfism dacă f este diferenţiabilă pe A şi f −1 este
diferenţiabilă pe B.

4
 Un difeomorfism f : A → B cu proprietatea că f este de clasă C 1 pe
A şi f −1 este de clasă C 1 pe B se numeşte C 1 -difeomorfism.
Să se arate că
(i) există homeomorfisme de clasă C 1 care nu sunt difeomorfisme;
(ii) un C 1 -homeomorfism pe mulţimea A este un C 1 -difeomorfism dacă
şi numai dacă J f ( x ) ≠ 0, ∀x ∈ A .
9. Să se determine mulţimea B ⊂ \ q astfel încât aplicaţia
f : A ⊂ \ p → B diferenţiabilă în punctul a ∈ A să fie bijectivă cu f −1
diferenţiabilă în punctul b = f ( a ) , calculând db f −1 şi J f ( b ) , pentru
−1

(i) f : A = \ 2 → B ⊂ \ 2 , f ( x1 , x2 ) = ( x1 + x2 , x1 − x2 ) ;
(ii) f : A = \* × ( 0,2 ⋅ π ) ⊂ \ 2 → B ⊂ \ 2 , f ( r ,α ) = ( r ⋅ cos α , r ⋅ sin α ) ;
⎛ π π⎞
(iii) f : A = \* × ( −π , π ) × ⎜ − , ⎟ ⊂ \ 3 → B ⊂ \ 3 ,
⎝ 2 2⎠
f ( r ,θ ,ϕ ) = ( r ⋅ cosθ ⋅ sin ϕ , r ⋅ sin θ ⋅ sin ϕ , r ⋅ cos ϕ ) ;
10. O aplicaţie f = ( f1 , f 2 ) : A ⊂ \ 2 → \ 2 se numeşte complex
diferenţiabilă în punctul a ∈ A , dacă există un operator complex liniar
L : \2 → \2 (adică
L (α ⋅ x + β ⋅ y ) = α ⋅ L ( x ) + β ⋅ L ( y ) , ∀x, y ∈ \ , ∀α , β ∈ \ ) astfel ca
2

f ( x) − f (a) − L( x − a)
lim =0.
x→a
x−a
Să se arate că
(i) orice operator complex liniar este liniar;
(ii) orice aplicaţie complex diferenţiabilă în punctul a ∈ A este
diferenţiabilă în a;
(iii) O aplicaţie f = ( f1 , f 2 ) : A ⊂ \ 2 → \ 2 este complex diferenţiabilă
în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă au loc condiţiile Cauchy
Riemann
⎧ ∂f1 ∂f 2
⎪ ∂x ( a ) = − (a),
⎪ 2 ∂x1
⎨
⎪ ∂f1 ( a ) = ∂f 2 ( a ) ,
⎪⎩ ∂x1 ∂x2
(iv) aplicaţia f : \ 2 → \ 2 , f ( x1 , x2 ) = ( x2 , x1 ) este diferenţiabilă în
orice punct a ∈ \ 2 , dar nu este complex diferenţiabilă în nici un
punct din \ 2 .
11. Fie funcţia de clasă C 2 , ϕ : I ⊂ \ → \ , I interval şi funcţia
f : I × I → \ definită prin

5
 ⎧ x2 ⋅ ϕ ( x1 ) − x1 ⋅ ϕ ( x2 )
⎪ , x1 ≠ x2
f ( x1 , x2 ) = ⎨ x1 − x2
⎪
⎩ x1 ⋅ ϕ ' ( x1 ) − ϕ ( x1 ) , x1 = x2
(i) Să se arate că f este continuă pe I × I ,
(ii) Să se arate că f are derivate parţiale în orice punct al mulţimii I × I ,
(iii) Dacă a ∈ I este un punct interior şi ϕ '' ( a ) = 0 , să se demonstreze că f este
diferenţiabilă în punctul ( a, a ) ∈ I × I .

6
 CAPITOLUL 2

TEOREME DE MEDIE ÎN \ p

2.1 Teorema lui Fermat în \ p

Fie funcţia f : A ⊂ \ p → \, unde A este o mulţime deschisă şi a ∈ A .
Definiţia 2.1 Punctul a se numeşte punct de extrem local şi anume de
minim local (respectiv de maxim local) pentru funcţia f, dacă există o vecinătate
V a punctului a astfel încât pentru orice x ∈V ∩ A are loc inegalitatea
f ( x ) − f ( a ) ≥ 0, (respectiv f ( x ) − f ( a ) ≤ 0 )
Dacă inegalitatea este strictă, atunci a se numeşte punct de minim
(respectiv maxim) local în sens strict pentru f.
Dacă inegalitatea este adevărată pentru orice x ∈ A . Atunci a se numeşte
punct de minim (respectiv maxim) global ppentru funcţia f.

Remarca 2.1 Dacă A ⊂ \ p este o mulţime convexă şi deschisă, iar

f : A → \ este convexă (respectiv concavă), atunci
(i) Orice punct de minim (respectiv de maxim) local pentru f este un punct de
minim (respectiv de maxim) global;
(ii) Dacă f are un punct de maxim (respectiv de minim) global, atunci f este
constantă.
Demonstraţie
(i) În adevăr, dacă a ∈ A este un punct de minim local al funcţiei convexe
f, atunci există r > 0 cu proprietatea
D ( x, r ) ⊂ A şi f ( x ) − f ( a ) ≥ 0, ∀x ∈ D ( a, r )
Fie x ∈ A . Atunci ∃δ ∈ ( 0,1) astfel încât a + α ⋅ ( x − a ) ∈ D ( a, r ) , ∀α ∈ ( 0, δ ) .
Din convexitatea mulţimii A rezultă că y ∈ A iar din convexitatea funcţiei f
obţinem
f ( a ) ≤ f ( a + α ⋅ ( x − a ) ) = f (α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ a ) ≤ α ⋅ f ( x ) + (1 − α ) ⋅ f ( a ) ≤ f ( x )
ceea ce arată că a este punct de minim global pentru funcţia f.
(ii) Dacă a este un punct de maxim global al funcţiei convexe f, atunci
f ( x ) ≤ f ( a ) , ∀x ∈ A
Să arătăm că f ( x ) = f ( a ) , ∀x ∈ A . Presupunem că există x0 ∈ A cu f ( x0 ) ≤ f ( a ) .
Deoarece A este deschisă, rezultă că există y0 ∈ A cu a ∈ ( y0 , x0 ) , adică
există α 0 ∈ ( 0,1) astfel ca a = α 0 ⋅ x0 + (1 − α 0 ) ⋅ y0 , de unde obţinem

1
 f ( a ) ≤ α 0 ⋅ f ( x0 ) + (1 − α 0 ) ⋅ f ( y0 ) < α 0 ⋅ f ( a ) + (1 − α 0 ) ⋅ f ( a ) = f ( a )
ceea ce conduce la contradicţie.
Afirmaţiile pentru cazul funcţiilor concave rezultă imediat din rezultatele
demonstrate pentru funcţiile convexe, ţinându-se seama că o funcţie f este
concavă dacă şi numai dacă − f este convexă.
Varianta teoremei lui Fermat1 pentru funcţii de mai multe variabile reale
este
Teorema 2.1 (Fermat) Fie A ⊂ \ p o mulţime deschisă şi a ∈ A un punct
de extrem local pentru funcţia f : A → \ . Dacă f este derivabilă parţial în punctul
a, atunci
∂f
( a ) = 0, ∀i = 1,..., n
∂xi
Demonstraţie. Să presupunem că a este punct de minim local pentru f
(analog procedându-se în cazul în care a este punct de maxim local pentru f). De
aici şi din faptul că A este deschisă, rezultă că există r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A încât
f ( x ) − f ( a ) ≥ 0, ∀x ∈ D ( a, r )
Atunci pentru orice i = 1,..., p avem că
⎪ 0, t ∈ ( 0, r )
f ( a + t ⋅ ei ) − f ( a )
⎧≥
=⎨
t ⎪⎩≤ 0, t ∈ ( − r , 0 )
de unde prin trecere la limită pentru t → 0 (ţinând seama că f este derivabilă
parţial în punctul a) se obţine că
∂f ∂f
( a ) ≥ 0 si ( a ) ≤ 0, ∀i = 1,..., n
∂xi ∂xi
de unde concluzia.
Remarca 2.2 Demonstraţia dată Teoremei 2.1 se poate adapta (înlocuind
versorul ei cu un vector arbitrar v ∈ \ p pentru a justifica o teoremă de tip
D
Fermat pentru funcţii diferenţiabile în sens Gâteaux. Mai exact, dacă a ∈ A este
punct de extrem local pentru funcţia f : A → \ diferenţiabilă în sens Gâteaux în
punctul a, atunci δ a f = 0 .
Varianta teoremei Fermat pentru funcţii diferenţiabile este
D
Corolarul 2.1 Fie f : A ⊂ \ p → \ diferenţiabilă în punctul a ∈ A . Dacă a
este punct de extrem local pentru f, atunci
da f = 0 .
D
Demonstraţie Dacă f este diferenţiabilă în punctul de extrem local a ∈ A ,
atunci conform teoremei lui Fermat avem că f are derivate parţiale nule în
punctul a, de unde rezultă că

1 Pierre de Fermat, matematician francez, 1601-1665

2
 p
∂f
d a f ( v ) = ∑ vi ⋅ ( a ) = 0, ∀v ∈ \ p .
i =1 ∂xi
Remarca 2.3 Dacă o funcţie f : A ⊂ \ p → \ este diferenţiabilă în punctul
interior a şi d a f = 0 , atunci a se numeşte punct critic sau punct staţionar pentru
f. Corolarul precedent arată că punctele interioare de extrem local ale unei
funcţii diferenţiabile se află printre punctele sale critice. În general, un punct
critic nu este neapărat un punct de extrem local, adică condiţia d a f = 0 este
D
necesară nu şi suficientă pentru ca punctul a ∈ A să fie punct de extrem local
pentru funcţia diferenţiabilă f. Acest lucru este ilustrat de
Exemplul 2.1 (Punct critic care nu este punct de extrem local). Funcţia
f : \ 2 → \, f ( x1 , x2 ) = x12 − x22
Este diferenţiabilă în punctul a = ( 0, 0 ) cu d a f = 0 , adică a este punct critic pentru
f, dar a nu este punct de extrem local pentru f deoarece
⎧ x 2 ≥ 0, x2 = 0
f ( x1 , x2 ) − f ( 0, 0 ) = ⎨ 1 2
⎩− x2 ≤ 0, x1 = 0
şi deci diferenţa f ( x1 , x2 ) − f ( 0, 0 ) = f ( x ) − f ( a ) nu păstreză semn constant pe nici
o vecinătate a punctului a.
Să remarcăm că graficul lui f în \ 2 × \ este un paraboloid hiperbolic care
în vecinătatea originii arată ca o şa. Din acest motiv punctele critice ale lui f care
nu sunt puncte de extrem local se mai numesc şi puncte şa pentru f.

Fig. 1.1

Varianta teoremei lui Fermat pentru funcţii convexe este

Teorema 2.2 Fie A ⊂ \ p o mulţime convexă şi deschisă, a ∈ A iar
f : A → \ diferenţiabilă şi convexă (respectiv concavă). Atunci următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
(i) punctul a este punct critic pentru f;
3
 (ii) punctul a este punct de minim (respectiv maxim) global pentru f;
(iii) punctul a este punct de minim (respectiv maxim) local pentru f.
Demonstraţie Ca şi în Remarca 2.1 este suficient să considerăm cazul în
care f este convexă.
( i ) ⇒ ( ii ) . Din convexitatea funcţiei f rezultă că pentru orice x ∈ A şi orice
α ∈ ( 0,1) are loc inegalitatea
f ( a + α ⋅ ( x − a )) − f ( a )
f ( x) − f (a) ≥ ,
α
de unde trecând la limită pentru α → 0 , ţinând seama că a este punct critic
pentru f, obţinem
f ( x ) − f ( a ) ≥ δ a f ( x − a ) = da f ( x − a ) = 0
pentru orice x ∈ A . Prin urmare a este punct de minim global pentru f.
( ii ) ⇒ ( iii ) este evidentă.
( iii ) ⇒ ( i ) rezultă din teorema lui Fermat.
Exemplu Să se determine constantele a, b ∈ \*+ astfel ca
ab + b a + a x + b y ≥ xb + y a + a a + bb , ∀x, y ∈ \*+
Fie funcţia f : \*+ × \*+ → \, f ( x, y ) = a x + b y − xb − y a diferenţiabilă pe
domeniul de definiţie. Condiţia din enunţ se transcrie astfel
f ( x, y ) ≥ f ( a, b ) , ∀x, y ∈ \ *+ .
ceea ce înseamnă că punctul ( a, b ) ∈ \*+ × \*+ este punct de minim global pentru
funcţia f. Din teorema lui Fermat deducem că d ( a ,b ) f = 0 , condiţie echivalentă cu
următorul sistem de ecuaţii
⎧∂f
⎪ ( a, b ) = 0 ⎧a a ⋅ ln a − b ⋅ a b −1 = 0
⎪ ∂x
⎨ ∂f ⇒ ⎨ b a −1
.
⎪ ( a, b ) = 0 ⎩ b ⋅ ln b − a ⋅ b = 0
⎪⎩ ∂y
Deoarece sistemul este simetric în necunoscutele a, b ∈ \*+ , putem
presupune fără să micşorăm cu nimic generalitatea problemei, că a ≥ b . Din a
doua ecuaţie a sistemului deducem
bb ⋅ ln b = a ⋅ b a −1 > 0 ⇒ b > 1 .
Prin urmare admitem că a ≥ b > 1 . Distingem două cazuri
¾ dacă a ≥ b ≥ e , atunci din prima ecuaţie a sistemului obţinem
0 = a a ⋅ ln a − b ⋅ ab −1 ≥ a a − a b ⇒ b ≥ a .
Prin urmare a = b .
¾ dacă e ≥ a ≥ b sau a ≥ e ≥ b , atunci din a doua ecuaţie a sistemului obţinem
0 = bb ⋅ ln b − a ⋅ b a −1 ≥ bb − b a ⇒ b ≥ a .
Şi în acest caz are loc a = b . Din analiza celor două cazuri reiese că a = b .
Înlocuind în prima ecuaţie a sistemului se obţine a = b = e .

4
 2.2 Teorema lui Rolle în \ p
Varianta teoremei lui Rolle2 pentru funcţii reale de mai multe variabile
Teorema 2.3 (Rolle) Fie K ⊂ \ p o mulţime compactă. Dacă
f : K → \ este
• continuă pe K ;
D
• diferenţiabilă pe K ;
• constantă pe frontiera lui K ,
D
atunci există un punct c ∈ K astfel ca dc f = 0 .
Demonstraţia este analoagă cazului p = 1 .
1. Dacă f este constantă pe K, atunci concluzia teoremei este evidentă.
2. Dacă f nu este constantă pe K, atunci inf f ( x ) < sup f ( x ) . Din
x∈K x∈K

continuitatea lui f pe mulţimea compactă K rezultă că există

punctele a, b ∈ K astfel ca
f ( a ) = inf f ( x ) < sup f ( x ) = f ( b )
x∈K x∈K
D
De aici şi din (iii) rezultă {a, b} ∩ K ≠ ∅ (căci în caz contrar a, b ∈ ∂K
şi din (iii) şi inegalitatea precedentă ar rezulta că f este constantă).
D
Fie c ∈ {a, b} ∩ K . Atunci c este punct de extrem local pentru
D
funcţia f diferenţiabilă în c ∈ K . Din teorema lui Fermat rezultă că
dc f = 0 .
Remarcăm că teorema lui Rolle a fost demonstrată doar
pentru funcţii reale. Exemplul care urmează arată că teorema lui
Rolle nu este adevărată pentru aplicaţii cu valori în \ q şi q > 1 .
Exemplul 2.2 Funcţia f : [ 0, π ] → \ 2 , f ( x ) = ( sin x,sin 2 x ) este
diferenţiabilă (deci şi continuă) pe K = [ 0, π ] cu
d x f : \ → \ 2 , d x f ( t ) = t ⋅ ( cos x, 2 ⋅ cos 2 x )
Pentru orice t ∈ \ şi orice x ∈ ( 0, π ) . Deoarece f ( 0 ) = f (π ) = ( 0, 0 )
rezultă că f este constantă pe frontiera lui K. Cu toate acestea se observă că
d x f ≠ ( 0, 0 ) pentru orice x ∈ ( 0, π ) .
Remarca 2.4 Din Remarca 2.2 şi demonstraţia teoremei precedente rezultă
imediat demonstraţia unei teoreme de tip Rolle pentru funcţii diferenţiabile
în sens Gâteaux. Mai exact, dacă funcţia reală f : K → \ este continuă
pe K, constantă pe frontiera lui K şi diferenţiabilă în sens Gâteaux pe
D D
K , atunci există punctul c ∈ K cu δ c f = 0 .

2 Michel Rolle, matematician francez, 1652-1719

5
 2.3 Teorema lui Lagrange în \ p
O variantă a teoremei lui Lagrange3 pentru funcţii reale de mai multe
variabile reale este
Teorema 2.4 (Lagrange) Dacă f : A ⊂ \ p → \ este diferenţiabilă pe
mulţimea convexă şi deschisă A ⊂ \ p , atunci pentru orice a, b ∈ A există
c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) astfel ca
f (b ) − f ( a ) = dc f (b − a )
Demonstraţie Deoarece A este convexă şi deschisă, rezultă că pentru
orice a, b ∈ A există r > 0 astfel încât
{a + t ⋅ ( b − a ) }
t ∈ ( − r ,1 + r ) ⊂ A
Se verifică imediat că aplicaţia
g : ( − r ,1 + r ) ⊂ \ → A ⊂ \ p , g (t ) = a + t ⋅ (b − a )
este diferenţiabilă pe ( − r ,1 + r ) şi
d t g ( s ) = s ⋅ ( b − a ) , ∀s ∈ \, ∀t ∈ ( − r ,1 + r )
Din teorema de diferenţiabilitate a funcţiilor compuse rezultă că h = f D g
este diferenţiabilă pe ( −r ,1 + r ) ⊃ [ 0,1] şi
h ' ( t ) = dt h (1) = d g ( t ) f ( b − a ) , ∀t ∈ ( − r ,1 + r )
Din teorema lui Lagrange aplicată funcţiei h reale de argument real,
rezultă că există t0 ∈ ( 0,1) cu
h (1) − h ( 0 ) = h ' ( t0 )
ceea ce este echivalent cu
f ( b ) − f ( a ) = d c f ( b − a ) , c = g ( t0 ) = a + t0 ⋅ ( b − a )
Remarca 2.5 Se vede imediat că demonstraţia teoremei lui Lagrange se
poate adapta imediat şi pentru cazul în care f este diferenţiabilă în sens
Gâteaux. Cu alte cuvinte, varianta teoremei lui Lagrange pentru funcţii
reale diferenţiabile în sens Gâteaux, afirmă că dacă f : A ⊂ \ p → \ este
diferenţiabilă în sens Gâteaux pe mulţimea convexă şi deschisă A, atunci
pentru orice a, b ∈ A există c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) cu
f (b ) − f ( a ) = δc f (b − a )
reale este
Exemplu Fie funcţia f : [ 0,1] → \ derivabilă, cu derivata monoton
descrescătoare şi mărginită. Să se arate că
⎡1 n ⎤
1. lim n ⋅ ⎢ ⋅ ∑ f ⎛⎜ ⎞⎟ − ∫0 f ( x ) dx ⎥ = f ( 0 ) − f (1)
k 1

n →∞
⎣n k =1 ⎝n⎠ ⎦

3 Joseph-Louis Lagrange, matematician francez, 1736-1813

6
 ⎡1
(∫ )
2⎤
⎛i⎞ ⎛ j⎞ 1 ⎛ 1⎞ 1
⋅ ∑
1
2. lim n ⋅ ⎢ 2
f ⎜ ⎟⋅ f ⎜ ⎟− f ( x ) dx ⎥ = ⎜ f ( 0 ) − f (1) − ⎟ ⋅ ∫ f ( x ) dx
n →∞
⎣ n 1≤i ≤ j ≤ n ⎝n⎠ ⎝n⎠ 2 ⎦ ⎝ 2⎠ 0
0

k −1 k
1. Pentru orice x ∈ ⎡⎢ ⎤ ⎛ ⎞ k
, ⎥ , k = 1,..., n există punctul c ∈ ⎜ x, ⎟ astfel încât
⎣ n n⎦ ⎝ n⎠
⎛k⎞
f ⎜ ⎟ − f ( x)
n
f '(c) = ⎝ ⎠
k
−x
n
Din monotonia derivatei deducem
⎛k ⎞ ⎛ k −1 ⎞ ⎛k⎞ ⎛k ⎞ ⎛k⎞ ⎡ k −1 k ⎤
⎜ − x ⎟ ⋅ f '⎜ ⎟ > f ⎜ ⎟ − f ( x) > ⎜ − x ⎟ ⋅ f ' ⎜ ⎟ , ∀x ∈ ⎢ , ⎥ , ∀k = 1,..., n
⎝n ⎠ ⎝ n ⎠ ⎝n⎠ ⎝n ⎠ ⎝n⎠ ⎣ n n⎦
k −1 k ⎤
Integrînd pe intervalul ⎡⎢ , , obţinem
⎣ n n ⎥⎦
k k k
⎛k ⎞ ⎛ k −1 ⎞ ⎛k⎞ ⎛k ⎞ ⎛k⎞
∫ n
k −1 ⎜ − x ⎟ ⋅ f ' ⎜ ⎟ dx > ∫ n
k −1 f ⎜ ⎟ − f ( x ) dx > ∫kn−1 ⎜ − x ⎟ ⋅ f ' ⎜ ⎟ dx, ∀k = 1,..., n
n ⎝n ⎠ ⎝ n ⎠ n ⎝n⎠ n ⎝ n ⎠ ⎝n⎠
de unde
k
−1 ⎛ k −1 ⎞ 1 ⎛ k ⎞ n −1 ⎛k⎞
2
⋅ f ' ⎜ ⎟ > ⋅ f ⎜ ⎟ ∫k −1 f ( x ) dx > 2 ⋅ f ' ⎜ ⎟ , ∀k = 1,..., n
−
2n ⎝ n ⎠ n ⎝n⎠ n 2n ⎝n⎠
Însumând după k obţinem
−1 n ⎛ k −1 ⎞ 1 n ⎛ k ⎞ 1 −1 n ⎛k⎞
2 ∑ ∑ ⎜ ⎟ ∫0 ( ) 2 ∑
⋅ f ' ⎜ ⎟ > ⋅ f − f x dx > ⋅ f '⎜ ⎟
2n k =1 ⎝ n ⎠ n k =1 ⎝ n ⎠ 2n k =1 ⎝ n ⎠
Trecând la limită pentru n → ∞ , folosind criteriul cleştelui, obţinem (1).
2. Deoarece
⎛ j ⎞ 1 ⎡⎛ n ⎛ i ⎞⎤
2
⎛i⎞ ⎛ i ⎞⎞ n

∑
1≤ i ≤ j ≤ n
f ⎜ ⎟⋅
⎝n⎠
f ⎜ ⎟ = ⋅ ⎢⎜ ∑
⎝ n ⎠ 2 ⎢⎣⎝ i =1
f ⎜ ⎟ ⎟ − ∑ f 2 ⎜ ⎟⎥
⎝ n ⎠ ⎠ i =1 ⎝ n ⎠ ⎥⎦
Deducem
⎡1
(∫ )
2⎤
⎛i⎞ ⎛ j⎞ 1
n⋅⎢ 2 ⋅ ∑
1
f ⎜ ⎟⋅ f ⎜ ⎟− f ( x ) dx ⎥ =
⎣ n 1≤i ≤ j ≤ n ⎝n⎠ ⎝n⎠ 2 0
⎦

(∫ )
⎡1 ⎛ 1 n 2
⎛ i ⎞⎞ 1 1 n
⎛i⎞ 1 2⎤
n ⋅ ⎢ ⋅⎜ ∑ ∑
1
f ⎜ ⎟⎟ − ⋅ 2 f 2⎜ ⎟− ⋅ f ( x ) dx ⎥ =
⎢⎣ 2 ⎝ n i =1 ⎝ n ⎠⎠ 2 n i =1 ⎝n⎠ 2 0
⎥⎦
n ⎡1 n ⎛i⎞ 1 ⎤ ⎡1 n ⎛i⎞ 1 ⎤ 1 n ⎛i⎞
= ⋅ ⋅∑ f ⎜ ⎟ − ∫ f ( x ) dx ⎥ ⋅ ⎢ ⋅ ∑ f ⎜ ⎟ + ∫ f ( x ) dx ⎥ − ⋅ ∑ f 2 ⎜ ⎟
2 ⎣⎢ n i =1 ⎝n⎠ 0 ⎦ ⎣ n i =1 ⎝n⎠ 0 ⎦ 2n i=1 ⎝ n ⎠
Prin trecere la limită, ţinând seama de primul punct, deducem (2).
Varianta teoremei de medie a lui Lagrange pentru aplicaţii vectoriale este
dată de
Teorema 2.5 Dacă aplicaţia f : A ⊂ \ p → \ q este diferenţiabilă pe A,
atunci pentru orice a, b ∈ A există c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) astfel încât
f ( b ) − f ( a ) ≤ dc f ( b − a )

7
 Demonstraţie Dacă f este diferenţiabilă pe A, atunci pentru orice a, b ∈ A ,
funcţia reală
F : A → \, F ( x ) = f ( b ) − f ( a ) , f ( x )
este diferenţiabilă pe A şi
d x F ( v ) = f ( b ) − f ( a ) , d x f ( v ) , ∀v ∈ \ p
Prin aplicarea teoremei precedente funcţiei F se obţine că există
c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) cu proprietatea
f ( b ) − f ( a ) = F ( b ) − F ( a ) = f ( b ) − f ( a ) , dc f ( b − a ) ,
2

de unde, prin inegalitatea Cauchy-Schwarz4-Buniakowski5, se obţine

f ( b ) − f ( a ) ≤ f ( b ) − f ( a ) ⋅ dc f ( b − a ) .
2

ceea ce implică inegalitatea din enunţ.

Remarca 2.6 Teorema precedentă arată că spre deosebire de cazul
funcţiilor reale, formula de medie a lui Lagrange pentru aplicaţii cu valori
în \ q , q ≥ 2 este în general o inegalitate. Acest fenomen este ilustrat şi de
Exemplul 2.3 Funcţia f : \ → \ 2 , f ( x ) = ( cos x,sin x ) este diferenţiabilă pe
\ cu
d x f ( t ) = t ⋅ ( − sin x, cos x ) = ( −t ⋅ sin x, t ⋅ cos x ) , ∀t , x ∈ \
Pentru a = 0, b = 2π avem că
f ( b ) − f ( a ) = 0 < 2π = d x f ( b − a )

Remarca 2.7 Demonstraţia Teoremei 2.5 este adaptabilă imediat pentru

aplicaţiile vectoriale diferenţiabile în sens Gâteaux. Se obţine astfel
varianta teoremei lui Lagrange pentru aplicaţii vectoriale diferenţiabile în
sens Gâteaux, care afirmă că dacă aplicaţia f : A ⊂ \ p → \ q este
diferenţiabilă în sens Gâteaux pe mulţimea conexă şi deschisă A, atunci
pentru orice a, b ∈ A există c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) astfel încât
f (b ) − f ( a ) ≤ δc f (b − a )

Se pune problema dacă consecinţele teoremei lui Lagrange din cazul

funcţiilor reale de argument real rămân valabile şi în cazul aplicaţiilor
vectoriale de argument vectorial. Dintre acestea un rol important îl joacă
cea referitoare la monotonia funcţiilor diferenţiabile a căror derivată
păstrează un semn constant pe un interval. În vederea generalizării acestei
proprietăţi, trebuie să precizăm ce înţelegem prin
• Aplicaţie f : A ⊂ \ p → \ q monotonă

4 Hermann Amandus Schwarz, matematician german, 1843-1921

5 Wiktor Jakowlewicz Buniakowski, matematician rus, 1804-1889

8
 • Faptul că diferenţiala unei aplicaţii vectoriale de argument vectorial
păstrează semn constant.
În acest scop introducem
Definiţia 2.2 O aplicaţie f : A ⊂ \ p → \ q se numeşte monoton
crescătoare (respectiv descrescătoare) pe mulţimea A, dacă pentru orice
a, b ∈ A are loc inegalitatea
f ( b ) − f ( a ) , b − a ≥ 0 , respectiv f ( b ) − f ( a ) , b − a ≤ 0
Pentru cazul operatorilor liniari pe \ p introducem
Definiţia 2.3 O aplicaţie liniară L : \ p → \ p o numim pozitivă (respectiv
negativă) şi notăm L ≥ 0 (respectiv L ≤ 0 ) dacă are loc inegalitatea
Lx, x ≥ 0 , respectiv Lx, x ≤ 0
pentru orice x ∈ \ .
p

Cu aceste pregătiri se pot enunţa consecinţele teoremei lui Lagrange

pentru aplicaţii vectoriale de argument vectorial.

Corolarul 2.1 Fie aplicaţia f : A ⊂ \ p → \ q diferenţiabilă pe mulţimea

convexă şi deschisă A.
(i) Dacă df = 0 pe mulţimea A, atunci f este constantă pe mulţimea A;
(ii) Dacă aplicaţia g : A → \ q este diferenţiabilă pe mulţimea A cu
df = dg pe mulţimea A, atunci f − g este constantă pe mulţimea A;
(iii) Dacă sup d x f < ∞ , atunci f este lipschitziană pe mulţimea A, deci şi
x∈ A

uniform continuă;
(iv) Dacă p = q şi d x f ≥ 0 (respectiv d x f ≤ 0 ) pentru orice x ∈ A , atunci f
este monoton crescătoare (respectiv descrescătoare) pe mulţimea A.
Demonstraţie
(i) Dacă df = 0 pe mulţimea A, atunci din Teorema 2.5 rezultă că
pentru orice a, b ∈ A avem că f ( b ) − f ( a ) ≤ 0 , deci f ( b ) = f ( a ) pentru
orice a, b ∈ A ceea ce arată că f este constantă pe A.
(ii) Rezultă imediat prin aplicarea lui (i) pentru h = f − g .
(iii) Dacă notăm M = sup d x f < ∞ , atunci din teorema lui Lagrange
x∈ A

rezultă că pentru orice x, y ∈ A există c = x + t ⋅ ( y − x ) , t ∈ ( 0,1) cu

f ( x ) − f ( y ) ≤ dc f ⋅ x − y ≤ M ⋅ x − y
ceea ce arată că f este lischitziană pe A.
(iv) Pentru orice a, b ∈ A funcţia F : A → \, F ( x ) = f ( x ) , b − a este
diferenţiabilă pe mulţimea A şi
dx F = dx f (v), b − a
pentru orice x ∈ A şi orice v ∈ \ p .

9
 Prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei F, ţinând seama că
d x f ≥ 0, ∀x ∈ A , (similar se procedează în cazul d x f ≤ 0, ∀x ∈ A ) obţinem că există
c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) astfel ca
f ( b ) − f ( a ) , b − a = F ( b ) − F ( a ) = dc f ( b − a ) , b − a ≥ 0
ceea ce arată că f este monoton crescătoare pe mulţimea A.

Remarca 2.8 Proprietatea (i) din corolarul precedent rămâne adevărată şi

în cazul mai general când mulţimea A este un domeniu (adică A este deschisă şi
conexă). Pentru justificarea acestei afirmaţii procedăm în două etape.
e1. Arătăm că pentru orice a ∈ A (fixat) există o vecinătate deschisă V ⊂ A
a lui a pe care f este constantă, adică f este local constantă. Pentru aceasta
trebuie arătat că mulţimea A0 = f −1 ({ f ( a )}) este deschisă.
În adevăr, dacă a0 ∈ A0 , atunci din faptul că A este deschisă există r0 > 0 cu
V0 = D ( a0 , r0 ) ⊂ A . Cum V0 ⊂ A este deschisă şi convexă, prin aplicarea
D
Corolarului 2.1 pentru restricţia lui f la V0 obţinem că V0 ⊂ A0 şi deci a0 ∈ A0 ,
adică A0 este deschisă.
e2. Deoarece { f ( a )} este închisă, mulţimea A0 este o submulţime nevidă,
închisă relativ la A, fiind imaginea inversă printr-o funcţie continuă a unei
mulţimi închise). Deoarece A este conexă, rezultă că A = A0 , adică
f ( x ) = f ( a ) , ∀x ∈ A ,
ceea ce arată că f este constantă pe mulţimea A.
Remarca 2.9 Ipoteza ca mulţimea A să fie deschisă şi conexă este
esenţială pentru valabilitatea rezultatului precedent. Acest fapt este ilustrat de
Exemplul 2.4 (funcţie neconstantă cu diferenţiala nulă) Funcţia
f : A = {( x1 , x2 ) ∈ \ 2 x2 ≠ 0} definită prin
⎧0, x2 < 0, x1 ∈ \
f ( x1 , x2 ) = ⎨
⎩1, x2 > 0, x1 ∈ \
are diferenţiala nulă pe mulţimea A, dar f nu este constantă pe A. Explicaţia
acestui fapt constă în faptul că A nu este conexă.
Remarca 2.10 În articolul A function not constant on a connected set of
critical points publicat în revista Duke Mathematical Journal, 1 (1935), nr. 4,
pag. 514-517, matematicianul H. Whitney6 a dat un exemplu de funcţie
diferenţiabilă neconstantă f : A ⊂ \ 2 → \ pe mulţimea A conexă fără puncte
interioare, cu diferenţiala nulă pe mulţimea A.

6 Hassler Whitney, matematician american, 1907-1989

10
 Ca şi în cazul p = q = 1 , cu ajutorul teoremei lui Lagrange se poate obţine
o condiţie suficientă de diferenţiabilitate a unei funcţii f într-un punct a ∈ A , în
ipoteza că f este continuă pe A, diferenţiabilă pe A − {a} şi diferenţiala d x f are
limită în punctul a.
Mai exact are loc
Corolarul 2.2 Fie A ⊂ \ p o mulţime convexă şi deschisă, a ∈ A şi funcţia
f : A → \ . Dacă
• f este continuă pe mulţimea A;
• f este diferenţiabilă pe A − {a} ;
• există lim d x f ,
x→a

atunci f este diferenţiabilă în punctul a şi

d a f = lim d x f .
x→a

Demonstraţie. Fie L = lim d x f . Din ultima ipoteză deducem că pentru

x→a

orice ε > 0 , există un r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A şi

d x f − L < ε , ∀x ∈ D ( a , r )
Fie x ∈ D ( a, r ) fixat şi considerăm aplicaţia
u x : ( 0,1) → ( a, x ) ⊂ A, u x ( t ) = a + t ⋅ ( x − a ) .
Atunci pentru orice t ∈ ( 0,1) există o mulţime deschisă şi convexă
A0 ⊂ D ( a, r ) − {a} astfel ca x, u x ∈ A0 .
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange, funcţiei f pe mulţimea A0 , obţinem
că există un punct cx ( t ) ∈ ( u x ( t ) , x ) ⊂ D ( a, r ) − {a} astfel ca

11
 f ( x ) − f ( ux ( t ) ) − L ( x − ux ( t ) )
=
( d cx ( t ) )
f − L ( x − ux ( t ) )
≤ d cx ( t ) f − L < ε
x − ux ( t ) x − ux ( t )
şi deci
f ( x ) − f ( ux ( t ) ) − L ( x − ux ( t ) ) < ε ⋅ x − ux ( t )
pentru orice t ∈ ( 0,1) şi orice x ∈ D ( a, r ) .
De aici prin trecere la limită pentru t → 0 , ţinând seama de continuitatea
aplicaţiilor f , ux şi L obţinem
f ( x) − f (a) − L ( x − a) < ε ⋅ x − a
pentru orice x ∈ D ( a, r ) . Ultima inegalitate demonstrează că f este diferenţiabilă
în a şi d a f = L .
O altă consecinţă importantă a teoremei lui Lagrange este teorema de
diferenţiabilitate pentru şiruri de funcţii dată de

12
 Corolarul 2.3 Fie f n : A ⊂ \ p → \ q un şir de funcţii diferenţiabile pe
mulţimea conexă şi deschisă A .
Dacă există a ∈ A şi g : A → L ( \ p , \ q ) încât
(i) şirul numeric ( f n ( a ) )n este convergent în \ q ;
(ii) şirul de funcţii ( df n )n converge uniform la funcţia g pe orice mulţime
mărginită A0 ⊂ A ,
atunci există o funcţie f : A → \ q diferenţiabilă pe A cu proprietăţile
a. şirul ( f n )n converge uniform la f pe orice mulţime mărginită A0 ⊂ A ;
b. d x f = g ( x ) , ∀x ∈ A
sau echivalent
lim d x f n = d x lim f n , ∀x ∈ A .
n n

Demonstraţie.
a. Fie mulţimea mărginită A0 ⊂ A . Atunci există r > 0 astfel ca
A0 ⊂ A ∩ D ( a, r ) = B . Din convergenţa uniformă a şirului ( df n )n şi teorema
lui Lagrange rezultă că pentru orice ε > 0 există n ( ε ) ∈ ` încât pentru
orice m, n ≥ n ( ε ) şi orice x ∈ B avem că
fm ( x ) − fn ( x ) ≤ ( f ( x ) − f ( x )) − ( f ( a ) − f ( a )) +
m n m n

+ f m ( a ) − f n ( a ) ≤ sup dc f m − d c f n ⋅ x − a + f m ( a ) − f n ( a ) <
c∈( a , x )

ε ε
< ⋅ x−a + < ε,
2r 2
ceea ce din criteriul Cauchy de convergenţă uniformă conduce la existenţa unei
applicaţii f : A → \ q acstfel încât şirul ( f n )n converge uniform la f pe mulţimea
A0 .
b. Procedând similar ca mai sus, se arată că pentru orice x0 ∈ A şi orice ε > 0
există n ( ε ) ∈ ` încât pentru orice x ∈ A şi orice m, n ≥ n ( ε ) avem că
ε
( f ( x ) − f ( x )) − ( f ( x ) − f ( x ))
m n 0 m n 0 ≤ sup d c f m − d c f n ⋅ x − x0 ≤
c∈( x0 , x ) 3
⋅ x − x0

Din această inegalitate, din diferenţiabilitatea lui f n , convergenţa

uniformă a şirurilor ( f n )n şi ( df n )n şi inegalitatea
f ( x ) − f ( x0 ) − g ( x0 ) ⋅ ( x − x0 ) ≤ f ( x ) − f ( x0 ) − ( f n ( x ) − f n ( x0 ) ) +
+ f n ( x ) − f n ( x0 ) − d x0 f n ( x − x0 ) + d x0 f n − g ( x0 ) ⋅ x − x0 .
se obţine imediat că f este diferenţiabilă în orice punct x0 ∈ A şi d x f = g ( x0 ) . 0

1
 2.4 Teorema lui Cauchy în \ p
O variantă a teoremei lui Cauchy pentru aplicaţiile vectoriale de
argument vectorial este dată de
Teorema 2.6 (Cauchy) Dacă aplicaţiile f , g : A ⊂ \ p → \ q sunt
diferenţiabile pe mulţimea convexă şi deschisă A, atunci pentru orice a, b ∈ A
există un c ∈ ( a, b ) astfel ca
f ( b ) − f ( a ) , dc g ( b − a ) = dc f ( a − b ) , g ( b ) − g ( a )
Demonstraţie. Pentru a, b ∈ A considerăm funcţia
F : A → \, F ( x ) = f ( b ) − f ( a ) , g ( x ) − f ( x ) , g ( b ) − g ( a )
Se observă că F ( b ) = F ( a ) , F este diferenţiabilă pe A şi
d x F (v ) = f (b ) − f ( a ) , d x g (v ) − d x f (v ) , g (b ) − g ( a )
pentru orice x ∈ A şi orice v ∈ \ p .
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei reale F se obţine imediat
afirmaţia din enunţ.
Remarca 2.11 Se vede uşor că demonstraţia teoremei lui Cauchy este
adaptabilă la cazul în care f şi g sunt diferenţiabile în sens Gâteaux pe mulţimea
A. Cu alte cuvinte, varianta teoremei lui Cauchy pentru aplicaţii diferenţiabile
în sens Gâteaux, afirmă că dacă aplicaţiile f , g : A ⊂ \ p → \ q sunt diferenţiabile
pe mulţimea convexă şi deschisă A, atunci pentru orice a, b ∈ A există un
c ∈ ( a, b ) astfel ca
f (b ) − f ( a ) , δc g (b − a ) = δc f ( a − b ) , g (b ) − g ( a )

Exerciţii
2.1 Fie funcţia f : A ⊂ \ p → \ diferenţiabilă şi convexă pe mulţimea
convexă şi deschisă A. Să se arate că mulţimea punctelor de minim local pentru
f este o mulţime convexă.
2.2 Fie A ⊂ \ p o mulţime deschisă nevidă şi funcţia f : A ⊂ \ p → \
diferenţiabilă cu proprietatea că există l ∈ \ încât pentru orice ε > 0 există δ > 0
cu proprietatea că pentru orice x ∈ A cu x > δ are loc inegalitatea
f ( x) − l < ε ,
atunci există a ∈ A astfel ca d a f = 0 .
2.3 Să se determine punctele critice ale funcţiilor
(i) f : A ⊂ \ 2 → \, f ( x1 , x2 ) = x1 ⋅ x2 ⋅ ln ( x12 + x22 ) ;
(ii) f : A ⊂ \ 3 → \, f ( x1 , x2 , x3 ) = x1 ⋅ x2 ⋅ x3 + x3 + x1 ⋅ x2 ;
(iii) f : A ⊂ \ 3 → \, f ( x1 , x2 , x3 ) = x1 ⋅ x2 + x1 ⋅ x3 + x2 ⋅ x3 ;
2.4 Să se studieze aplicabilitatea teoremei lui Rolle pentru aplicaţia
f : [ 0, π ] → \ 3 , f ( x ) = ( sin x,sin 2 x,sin 3 x ) ;
2.5 Să se studieze aplicabilitatea teoremei lui Lagrange pentru
2
 ⎡ π⎤
f : ⎢0, ⎥ → \ 3 , f ( x ) = ( sin x, cos x,sin x ) ;
⎣ 2⎦
2.6 Să se determine parametrii a, b ∈ \*+ astfel ca
ab + b a + a x + b y ≥ xb + y a + a a + bb , ∀x, y ∈ \*+
2.7 Fie f : A ⊂ \ p → \ q diferenţiabilă pe mulţimea convexă şi deschisă A.
Să se arate că pentru orice a, b ∈ A şi orice c ∈ [ a, b ] are loc inegalitatea
f ( b ) − f ( a ) − d c f ( b − a ) ≤ sup d x f − d c f ⋅ b − a
x∈[ a ,b ]

(formula a doua de medie).

3
 CAPITOLUL 3

INVERSARE LOCALĂ ŞI FUNCŢII IMPLICITE

3.1 Inversare locală

Se ştie că dacă f : I ⊂ \ → \ (unde I este un interval real) este o funcţie de
clasă C1 pe I cu derivata nenulă pe I, atunci f este inversabilă pe I şi inversa sa
g = f −1 este de clasă C1 pe intervalul f ( I ) .
În această secţiune ne punem problema generalizării acestui rezultat la
cazul aplicaţiilor f : A ⊂ \ p → \ p de clasă C1 pe mulţimea deschisă A. În acest
scop introducem
Definiţia 3.1 O aplicaţie f : A ⊂ \ p → \ p de clasă C1 pe mulţimea
deschisă A se numeşte regulată în punctul a ∈ A , dacă jacobianul lui f în punctul
a este nenul.
Cu alte cuvinte, aplicaţia f : A ⊂ \ p → \ p de clasă C1 pe mulţimea
deschisă A este regulată în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă matricea f ' ( a ) este
nesingulară sau echivalent, operatorul liniar d a f : \ p → \ p este bijectiv. Din
faptul că jacobianul J f : A → \ este o aplicaţie continuă, rezultă că dacă aplicaţia
f : A ⊂ \ p → \ p este regulată în punctul a ∈ A , atunci există o vecinătate U a lui
a încât J f ( a ) ≠ 0 pentru orice x ∈U , adică f este regulată pe o vecinătate a
punctului a.
Se pune problema dacă o aplicaţie regulată este inversabilă- Spre
deosebire de cazul p = 1 , în cazul p > 1 răspunsul este negativ, fapt ilustrat de
Exemplul 3.1 (Aplicaţie regulată neinversabilă). Aplicaţia
f : \2 → \2 , (
f ( x1 , x2 ) = e x1 ⋅ cos x2 , e x1 ⋅ sin x2 )
este de clasă C pe \ cu jacobianul
1 2

J f ( x1 , x2 ) = e x1 ≠ 0, ∀ ( x1 , x2 ) = x ∈ \ 2
Prin urmare f este regulată în orice punct a ∈ \ 2 . Cu toate acestea, f nu
este inversabilă căci nu este injectivă. În adevăr
f ( x1 , x2 ) = f ( x1 , x2 + 2π )
În continuare urmărim să demonstrăm o teoremă care să asigure
inversabilitatea pe o vecinătate a punctului a precum şi diferenţiabilitatea
invercâsei unei aplicaţii regulate în punctul a. În acest scop ne vom concentra
atenţia asupra mulţimii operatorilor liniari inversabili pe \ p .

4
 Remarca 3.1 Mulţimea I ( \ p ) a operatorilor liniari L : \ p → \ p
inversabili este o mulţime deschisă în spaţiul Banach al operatorilor liniari pe
\p .
În adevăr, dacă L0 ∈I ( \ p ) , atunci L0 ≠ 0 şi pentru orice operator
( )
L ∈I \ p cu L − L0 < r = 1
L−01
operatorul liniar

L1 = I − L−01 L = L−01 ( L0 − L )
are proprietatea
L1 ≤ L−01 ⋅ L0 − L < 1 .
De aici rezultă că operatorul I − L1 este inversabil şi
∞
( I − L1 ) = ∑ L1n
−1

n =0

Din L = L0 ( I − L1 ) rezultă că L ∈I ( \ p
) pentru orice L cu L − L0 < r .
Remarca 3.2 Aplicaţia
( ) ( )
h :I \ p →L \ p , h ( L ) = L−1
este continuă.
În adevăr, dacă L, L0 ∈I ( \ p ) , atunci
h ( L ) − h ( L0 ) = L−1 − L−01 = ( L−1 L0 − I ) L−01 =
∞
= ⎡( I − L1 ) − I ⎤ L−01 = ∑ L1n L−01
−1
⎣ ⎦ n =1

unde L1 = I − L−01 L = L−01 ( L0 − L ) .

De aici rezultă
∞ L−01 ⋅ L1 L − L0
h ( L ) − h ( L0 ) ≤ L −1
0 ∑L
n =1
n
1 =
1 − L1
= L−01 ⋅
1 − L−01 ⋅ ( L0 − L )
de unde prin trecere la limită pentru L → L0 se obţine că h este continuă în orice
L0 ∈I ( \ p ) .
Un exemplu de aplicaţie regulată în orice punct a este orice
f : A ⊂ \ p → \ p de clasă C1 cu diferenţiala d a f = I (operatorul identitate pe \ p ).
Pentru astfel de aplicaţii are loc
Propoziţia 3.1 Fie f : A ⊂ \ p → \ p de clasă C1 pe mulţimea deschisă A,
cu diferenţiala d a f = I , unde a ∈ A . Atunci există o vecinătate deschisă U a
punctului a şi o vecinătate deschisă V a punctului b = f ( a ) cu proprietăţile
(i) d x f este un operator liniar inversabil pentru orice x ∈U ;
1
(ii) f ( x2 ) − f ( x1 ) ≥ ⋅ x2 − x1 pentru orice x1 , x2 ∈ U ;
2
(iii) restricţia fU a lui f la U este o bijecţie de la U la V;
(iv) g = fU−1 : V → U este de clasă C1 pe V şi

5
 ( )
−1
d y g = d g( y) f
pentru orice y ∈V .
Demonstraţie
(i) Deoarece d a f = I este un operator liniar inversabil şi mulţimea
operatorilor liniari inversabili este deschisă rezultă că există o vecinătate
deschisă A0 ⊂ A a lui a astfel încât d x f este inversabil pentru orice x ∈ A0 .
(ii) Considerăm aplicaţia
F : A0 → \ p , F ( x ) = x − f ( x ) + b .
Se constată că F este de clasă C1 pe mulţimea A0 ⊂ A cu F ( a ) = a şi
d a F = 0 . Deoarece F este de clasă C1 rezultă că există un r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A0 şi
1
da F < pentru orice x ∈ D ( a, r ) .
2
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei F pe mulţimea convexă şi
deschisă D ( a, r ) ⊂ A0 se obţine că
1
F ( x2 ) − F ( x1 ) ≤
x2 − x1 pentru orice x2 , x1 ∈ D ( a, r ) .
2
De aici rezultă că dacă x2 , x1 ∈ D ( a, r ) , atunci
x1 − x2 ≤ x1 − x2 − f ( x1 ) + f ( x2 ) + f ( x1 ) − f ( x2 ) =
1
= F ( x1 ) − F ( x2 ) + f ( x1 ) − f ( x2 ) ≤
x1 − x2 + f ( x1 ) − f ( x2 ) ,
2
care conduce la inegalitatea de la (ii) pe mulţimea D ( a, r ) ⊂ A0 .
Fie V = D ⎛⎜ b, ⎞⎟ , y ∈ V fixat şi U 0 = D ( a, r ) . Aplicaţia
r
(iii)
⎝ 2⎠
Fy : U 0 → \ p , Fy ( x ) = x − f ( x ) + y = y − b + F ( x )
este de clasă C1 pe U 0 = D ( a, r ) cu Fy (U 0 ) ⊂ U 0 .
În adevăr, dacă x ∈U 0 , atunci
r r
Fy ( x ) − a = y − b + F ( x ) − a ≤ y − b + F ( x ) − F ( a ) < + = r.
2 2
În plus, pentru orice x2 , x1 ∈U 0 avem că
1
Fy ( x1 ) − Fy ( x2 ) = F ( x1 ) − F ( x2 ) ≤ x1 − x2 ,
2
adică Fy este o contracţie pe U 0 .
Aplicând teorema de punct fix a lui Banach (principiul contracţiei)
deducem că există un unic punct x ∈U 0 cu Fy ( x ) = x , adică y = f ( x ) .
Aşadar, pentru orice y ∈V există un unic punct x ∈U 0 cu y = f ( x ) ceea ce
arată că restricţia fU a aplicaţiei f la mulţimea (vecinătate deschisă a lui a)
U = f −1 (V ) ∩ U 0
este o bijecţie de la U la V.

6
 (iv) Din (ii) rezultă că inversa g = fU−1 satisface inegalitatea
g ( y1 ) − g ( y2 ) ≤ 2 ⋅ y1 − y2 pentru orice y2 , y1 ∈ V
ceea ce implică continuitatea lui g pe V.
Deoarece U ⊂ U 0 ⊂ A0 din (i) rezultă că Lx = d x f este inversabilă pentru
orice x ∈U . Din Propoziţia 1.5 rezultă că g este diferenţiabilă în orice punct
y = f ( x ) ∈ V şi

( )
−1
d y g = ( d x f ) = d g( y) f
−1

adică dg = h D df D g , unde h este aplicaţia continuă definită în Remarca 3.2. De

aici rezultă că dg este continuă pe V şi deci g este de clasă C1 pe V.
Cu aceste pregătiri se poate demonstra rezultatul principal al acestei
secţiuni
Teorema 3.1 (Teorema de inversare locală). Dacă f : A ⊂ \ p → \ p este
o aplicaţie regulată în punctul interior a ∈ A , atunci există o vecinătate U a lui a
şi o vecinătate V a lui b = f ( a ) astfel încât restricţia fU a aplicaţiei f la mulţimea
U este o bijecţie de la U la V cu inversa g = fU−1 : V → U de clasă C1 pe V cu
( )
−1
d y g = d g( y) f pentru orice y ∈V .
Demonstraţie. Din continuitatea jacobianului lui f în punctul a rezultă că
există o vecinătate U1 ⊂ A a punctului a astfel ca
J f ( x ) ≠ 0 pentru orice x ∈U1 .
De aici rezultă că d x f este un operator liniar inversabil pentru orice
x ∈U1 . Fie L = d a f . Aplicaţia
f1 = L−1 D f : A → \ p
este de clasă C1 pe A cu d a f1 = db L−1 D d a f = L−1 D L = I .
În virtutea Propoziţiei 3.1 există o vecinătate deschisă U ⊂ U1 a punctului
a şi o vecinătate deschisă V1 a punctului b = f1 ( a ) = L−1 ( b ) încât restricţia lui f1 la
U este o bijecţie de la U la V1 cu inversa g1 : V1 → U de clasă C1 pe V1 şi
d y g1 = ( d x f1 ) pentru orice y = f1 ( x ) ∈ V1 .
−1

Mulţimea V = L (V1 ) este o vecinătate a punctului b (datorită continităţii

operatorului liniar L−1 ) şi restricţia fU a lui f la U este o bijecţie de la U la V cu
inversa g = fU−1 : V → U .
Se observă că g = g1 D g 2 , unde g 2 este restricţia lui L−1 la V. Din teorema
de diferenţiabilitate a funcţiilor compuse rezultă că g este de clasă C1 pe V cu
( )
−1
D ( da f ) =
−1
d y g = d g2 ( y ) g1 D d y g 2 = d g ( y ) f1

( ) = (L D L ) = (d ( ) f )
−1 −1 −1
−1
= d a f D d g ( y ) f1 D d g( y) f g y

pentru orice y ∈V .

7
 Remarca 3.3 Din teorema de inversare locală rezultă că dacă f este
regulată în punctul a, atunci f este inversabilă pe o vecinătate U a lui a. Cum din
regularitatea lui f în punctul a, obţinem că pentru orice x0 ∈U1 există o vecinătate
deschisă U 0 a lui x0 pe care f este inversabilă (se mai spune că f este local
inversabilă).
Remarca 3.4 O aplicaţie bijectivă f : A ⊂ \ p → B ⊂ \ p diferenţiabilă cu
inversa diferenţiabilă se numeşte difeomorfism (de la A la B).
Prin urmare, teorema de inversare locală afirmă că dacă f : A ⊂ \ p → \ p
este regulată în punctul a ∈ A , atunci există o vecinătate deschisă U a lui a şi o
vecinătate deschisă V a lui b = f ( a ) astfel ca restricţia fU a lui f la U este un
difeomorfism de clasă C1 ( pe scurt C1 -difeomorfism) de la vecinătatea U a lui a
la vecinătatea V al lui b = f ( a ) .
Dacă presupunem că f este regulată pe mulţimea A (adică f este de clasă
C pe A şi jacobianul său este nenul pe A), atunci din teorema de inversare
1

locală rezultă că pentru orice mulţime deschisă D ⊂ A avem că f ( D ) este o

mulţime deschisă. O aplicaţie cu această proprietate se numeşte aplicaţie
deschisă. Deci orice aplicaţie f : A ⊂ \ p → \ p regulată pe A este o aplicaţie
deschisă.
Din teorema de inversare locală rezultă că o condiţie suficicentă pentru
inversabilitatea unei aplicaţii f : A ⊂ \ p → \ p pe o vecinătate U a punctului a ∈ A
este ca f să fie regulată în ppunctul a. Această condiţie nu este şi necesară, aşa
cum rezultă din
Exemplul 3.2 (Aplicaţie diferenţiabilă onversabilă care nu este regulată).
Aplicaţia f : \ 2 → \ 2 , f ( x1 , x2 ) = ( x13 , x23 ) este diferenţiabilă, inversabilă, cu
inversa
g = f −1 : \ 2 → \ 2 , g ( y1 , y2 ) = ( 3 y1 , 3 y2 )
Se constată că f nu este regulată în origine a = ( 0, 0 ) deoarece J f ( 0, 0 ) = 0 .
Exemplul 3.3 (Trecerea la coordonate polare în \ 3 ). Aplicaţia
f : \ + × \ → \2 , f ( r , θ ) = ( r ⋅ cos θ , r ⋅ sin θ )
este de clasă C1 pe \ + × \ cu J f ( r ,θ ) = r pentru orice ( r ,θ ) ∈ \ + × \ . De aici
rezultă că f este regulată pe mulţimea deschisă A = {( r ,θ ) ∈ \ + × \ r ≠ 0} . Prin
aplicarea teoremei de inversare locală aplicaţiei f rezultă că pentru orice punct
a = ( r0 , θ 0 ) ∈ A există o vecinătate deschisă U a lui a încât f este un C1
difeomorfism de la U la f (U ) .
Exemplul 3.4 (Trecerea la coordonate sferice în \ 3 ) Aplicaţia
f : \ + × \ 2 → \3 , f ( r , θ , ϕ ) = ( r ⋅ cos θ ⋅ sin ϕ , r ⋅ sin θ ⋅ sin ϕ , r ⋅ cos ϕ )
este de clasă C pe \ 3 cu jacobianul J f ( r ,θ , ϕ ) = r 2 ⋅ sin ϕ . De aici rezultă că f este
1

regulată pe mulţimea deschisă

8
 A = {( r , θ , ϕ ) ∈ \ + × \ 2 r ≠ 0, ϕ ≠ k ⋅ π cu k ∈ ]}
Din teorema de inversare locală rezultă că pentru orice punct
a = ( r0 , θ 0 , ϕ 0 ) ∈ A există o vecinătate deschisă U a lui a şi o vecinătate deschisă V
a lui b = f ( a ) astfel încât restricţia lui f la U este un C1 - difeomorfism de la U la
V.

3.2 Funcţii implicite

Fie A ⊂ \ p , B ⊂ \ q mulţimi deschise şi F : A × B → \ q cu proprietatea că
există punctul a ∈ A şi b ∈ B cu F ( a, b ) = 0 . Ne punem problema în ce condiţii
impuse aplicaţiei F există o vecinătate U a lui a, o vecinătate V a lui b şi o
aplicaţie f : U → V cu proprietatea că
F ( x, f ( x ) ) = 0 pentru orice x ∈U .
Dacă există o unică astfel de aplicaţie f, atunci se spune că f este o funcţie
implicită definită de ecuaţia F ( x, y ) = 0 într-o vecinătate W = U × V a punctului
( a, b ) ∈ U × V .
Cu alte cuvinte, problema de mai sus revine la determinarea unei
vecinătăţi W = U × V a punctului ( a, b ) şi a unei aplicaţii f : U → V astfel ca
( x, y ) ∈ W şi F ( x, y ) = 0 ⇔ x ∈ U şi y = f ( x )
Înainte de a da o soluţie acestei probleme să analizăm
Exemplul 3.5 Fie funcţia F : \ × \ → \ definită prin F ( x, y ) = x 2 + y 2 − 1 şi
( a, b ) ∈ \ 2 cu F ( a, b ) = 0 . Este clar că b2 = 1 − a 2 şi a ≤ 1 .
• Dacă a < 1 problema enunţată mai sus are soluţie şi anume dacă b > 0 ,
atunci există o vecinătate U a lui a cu U ⊂ ( −1,1) , o vecinătate V ⊂ ( 0,1) a
lui b şi funcţia f : U → V , f ( x ) = 1 − x 2 cu proprietatea că
F ( x, f ( x ) ) = 0 pentru orice x ∈U .
• Analog, dacă b < 0 atunci există o vecinătate U a lui a cu U ⊂ ( −1,1) , o
vecinătate V ⊂ ( −1, 0 ) a lui b şi funcţia f : U → V , f ( x ) = − 1 − x 2 cu
proprietatea că
F ( x, f ( x ) ) = 0 pentru orice x ∈U ,
adică f este o funcţie implicită definită de ecuaţia F ( x, y ) = 0 în
vecinătatea U ×V .
• Dacă a = 1 , atunci problema enunţată mai sus nu are nici o soluţie,
deoarece nu există nici o funcţie definită pe o vecinătate U a lui a astfel ca
x 2 + f 2 ( x ) = 1 pentru orice x ∈U .

9
 În contiuare ne vom pune problema în ce condiţii o ecuaţie de forma
F ( x, y ) = 0 asociată unei aplicaţii F de clasă C1 defineşte o funcţie implicită f
de clasă C1 pe o vecinătate a unui punct ( a, b ) cu F ( a, b ) = 0 .
Dacă F = ( F1 , F2 ,..., Fq ) , x = ( x1 , x2 ,..., x p ) ∈ A, y = ( y1 , y2 ,..., yq ) ∈ B , atunci vom
nota în continuare
∂F1 ∂F1
...
∂y1 ∂yq
D ( F1 , F2 ,..., Fq )
J Fy ( a, b ) = ( a, b ) = ... ... ... ( a, b )
D ( y1 , y2 ,..., yq )
∂Fq ∂Fq
...
∂y1 ∂yq
O condiţie suficientă de existenţă a unei funcţii implicite de clasă C1 este
dată de
Teorema 3.2 (Teorema funcţiilor implicite).
Fie aplicaţia F : A × B ⊂ \ p × \ q → \ q de clasă C1 pe A × B şi a ∈ A, b ∈ B
astfel ca F ( a, b ) = 0 şi J Fy ( a, b ) ≠ 0 . Atunci există o vecinătate deschisă U ⊂ A a
punctului a, o vecinătate deschisă V ⊂ B a punctului b şi o funcţie f : U → V cu
proprietăţile
(i) f este de clasă C1 pe U;
(ii) f ( a ) = b ;
(iii) F ( x, f ( x ) ) = 0 pentru orice x ∈U .
Demonstraţie. Să arătăm că aplicaţia
G : A × B ⊂ \ p × \ q → \ p × \ q , G ( x, y ) = ( x, F ( x, y ) )
îndeplineşte condiţiile din teorema de inversare locală. În adevăr, ţinând seama
că G are componentele G1 ,..., G p , G p +1 ,..., G p + q date prin
Gi ( x, y ) = xi şi G j + p ( x, y ) = F j ( x, y )
pentru i = 1,..., p şi j = 1,..., q , rezultă imediat că G este de clasă C1 pe A × B cu
J G ( a, b ) = J Fy ( a, b ) ≠ 0 .
Din teorema de inversare locală aplicată aplicaţiei G rezultă că există
vecinătăţile U respectiv V ale punctelor a şi respectiv b cu U × V ⊂ A × B şi o
vecinătate W a punctului G ( a, b ) = ( a, 0 ) încât restricţia lui G la U ×V este un C1 -
difeomorfism de la U ×V la W.
Fie H = ( H1 , H 2 ) : W → U × V , inversa restricţiei lui G la U × V . Din
G ( a, b ) = ( a, 0 ) obţinem H1 ( a, 0 ) = a şi H 2 ( a, 0 ) = b . Fie f : U → V aplicaţia definită
prin f ( x ) = H 2 ( x, 0 ) . Atunci f este de clasă C1 pe U cu f ( a ) = H 2 ( a, 0 ) = b . Din
( x, y ) ∈ U × V şi F ( x, y ) = 0 ⇔ ( x, y ) ∈ U × V şi G ( x, y ) = ( x, 0 ) ⇔
⇔ ( x, y ) ∈ U × V şi H ( x, 0 ) = ( x, 0 ) ⇔
⇔ ( x, y ) ∈ U × V şi H1 ( x, 0 ) = x şi H 2 ( x, 0 ) = y ⇔ x ∈ U şi y = f ( x ) ∈ V

10
rezultă imediat (iii) şi teorema este demonstrată.
Remarca 3.5 Funcţia implicită f dată de teorema precedentă este unică.
În adevăr, dacă ar exista două funcţii f1 , f 2 : U → V diferite cu proprietăţile
(i), (ii) şi (iii) din Teorema 3.2, atunci din
( ) ( )
G ( x, f1 ( x ) ) = x, F ( x, f1 ( x ) ) = x, F ( x, f 2 ( x ) ) = G ( x, f 2 ( x ) )
pentru orice x ∈ U şi din bijectivitatea lui G pe U × V rezultă
f1 ( x ) = f 2 ( x ) pentru orice x ∈ U
contradicţie.
Remarca 3.6 Dacă aplicaţia F : A × B ⊂ \ p × \ q → \ q de clasă C1 pe A × B
are proprietatea că J Fy ( a, b ) ≠ 0 , atunci din continuitatea lui J Fy în punctul ( a, b ) se
poate presupune fără a micşora generalitatea că J F ( x, y ) ≠ 0 pentru orice
( x, y ) ∈ U × V unde U şi V sunt date de Teorema 3.2.
Ţinând seama de faptul că ecuaţia F ( x, f ( x ) ) = 0 pentru orice x ∈ U este
de fapt sistemul
( )
Fj x1 ,..., x p , f1 ( x1 ,..., x p ) ,..., f q ( x1 ,..., x p ) = 0
pentru j = 1,..., q şi orice x = ( x1 ,..., x p ) ∈U , prin utilizarea formulei de derivare
paţială a funcţiilor compuse (Propoziţia 1.4) obţinem
∂Fj ∂Fj ∂Fj ∂f q
∂xi
( x, f ( x ) ) + ∂y ( x, f ( x ) ) ⋅ ∂∂xf ( x ) + ... + ∂y ( x, f ( x ) ) ⋅ ∂x ( x ) = 0,
1

1 i q i

pentru orice x ∈ U , i = 1,..., p şi j = 1,..., q .

Pentru i fixat, relaţiile precedente pot fi privite ca un sistem liniar
∂f j
neomogen cu q ecuaţii şi necunoscutele ( x), j = 1,..., q , al cărui determinant
∂xi
este tocmai J Fy ( x, f ( x ) ) ≠ 0, x ∈ U .
Din regula lui Cramer se obţine formula de calcul a derivatelor parţiale
ale funcţiei implicite f, dată de
D ( F1 ,..., Fk −1 , Fk , Fk +1 ,..., Fq )
∂f k D ( y1 ,..., yk −1 , xi , yk +1 ,..., yq )
∂xi
( x) = −
D ( F1 ,..., Fk −1 , Fk , Fk +1 ,..., Fq )
( x, f ( x ) ) ,
D ( y1 ,..., yk −1 , yk , yk +1 ,..., yq )
pentru i = 1,..., p, k = 1,..., q şi orice x ∈ U .
În cazul particular q = 1 se obţine o teoremă de existenţă şi unicitate a
funcţiilor implicite reale dată de
Corolarul 3.1 Fie F : A × B ⊂ \ p × \ → \ de clasă C1 pe A × B şi a ∈ A, b ∈ B
∂F
astfel ca F ( a, b ) = 0 şi ( a, b ) ≠ 0 . Atunci există o vecinătate U ⊂ A a punctului
∂y

1
a, o vecinătate deschisă V ⊂ B a punctului b şi o unică funcţie
f : U ⊂ A ⊂ \ p → V ⊂ B ⊂ \ cu proprietăţile
(i) f este de clasă C1 pe U;
(ii) f ( a ) = b ;
(iii) F ( x, f ( x ) ) = 0 pentru orice x ∈ U ;
∂F
∂f ∂x
(iv) ( x ) = − ∂Fi ( x, f ( x ) ) pentru orice x ∈ U şi i = 1,..., p .
∂xi
∂y
Demonstraţia rezultă din Teorema 3.2 şi Remarcile 3.5 şi 3.6.

3.3 Extreme condiţionate

Fie A ⊂ \ p şi B ⊂ \ q mulţimi deschise (nevide) şi f : A × B → \ o funcţie
de clasă C1 pe A × B şi mulţimea S ⊂ A × B cu S nevidă.
Definiţia 3.2 Un punct s = ( a, b ) ∈ S se numeşte punct de extrem local
relativ la mulţimea S pentru funcţia f, dacă s este un punct de extrem local
pentru restricţia lui f la S.
Extremele locale relative la submulţimi S ⊂ A × B se mai numesc şi
extreme locale condiţionate sau extreme cu legături. Pentru funcţia f (ale cărei
extreme cu legături se caută) se utilizează în aplicaţii şi denumirea de funcţie
scop sau funcţie obiectiv.
În cadrul acestei secţiuni vom considera submulţimi S ⊂ A × B de forma
S= {( x, y ) ∈ A × B F ( x, y ) = 0 }
unde F = ( F1 ,..., Fq ) : A × B → \ q este o aplicaţie de clasă C1 pe A × B cu
D ( F1 ,..., Fq )
J Fy ( x, y ) = ( x, y ) ≠ 0
D ( y1 ,..., yq )
pentru orice x = ( x1 ,..., x p ) , y = ( y1 ,..., yq ) cu ( x, y ) ∈ S .
În aceste notaţii şi ipoteze are loc
Propoziţia 3.2 Pentru orice s = ( a, b ) ∈ S există o vecinătate U a lui a şi o
aplicaţie g = ( g1 ,..., g q ) : U → \ q de clasă C1 pe U cu proprietăţile
(i) g ( a ) = b ;
(ii) ( x, g ( x ) ) ∈ S şi F ( x, g ( x ) ) = 0 pentru orice x ∈ U ;
(iii) dacă f : A × B ⊂ \ p × \ q → \ este o aplicaţie de clasă C1 pe A × B ,
atunci s ∈ S ⊂ A × B este punct de extrem local relativ la S pentru f dacă
şi numai dacă a este punct de extrem local pentru aplicaţia
G : U → \, G ( x ) = f ( x , g ( x ) )

2
 (iv) dacă s = ( a, b ) ∈ S este punct de extrem relativ la S pentru
f : A × B → \ , atunci
∂f q
∂f ∂g
( a, b ) + ∑ ( a, b ) ⋅ j ( a ) = 0,
∂xi j =1 ∂y j ∂xi
pentru orice i = 1,..., p.
Demonstraţie. Prin aplicarea teoremei funcţiilor implicite pentru F
rezultă că există o vecinătate U a lui a, o vecinătate V a lui b şi o aplicaţie
g : U → V de clasă C1 definită implicit de ecuaţia F ( x, y ) = 0 cu proprietăţile
(i) şi (ii) din enunţ.
Din
G ( x ) − G ( a ) = f ( x, y ) − f ( a, b ) pentru orice ( x, y ) ∈ U × V ⊂ S
rezultă imediat (iii).
Pentru (iv) se observă că dacă s este un punct de extrem local pentru f
relativ la S, atunci din (iii), via teorema lui Fermat, s este punct critic pentru
G şi deci
∂G
( s ) = 0 pentru i = 1,..., p
∂xi
ceea ce, prin utilizarea regulii de derivare parţială a funcţiilor compuse,
conduce la egalitatea de la (iv).
O condiţie necesară pentru ca punctul s = ( a, b ) ∈ S să fie punct de extem
local relativ la S pentru funcţia f este dată de
Teorema 3.3 (Regula multiplicatorilor lui Lagrange) Dacă punctul
s = ( a, b ) ∈ S ⊂ A × B este un punct de extrem local relativ la S pentru funcţia
f : A × B ⊂ \ p × \ q → \ de clasă C1 pe A × B , atunci există punctul
λ0 = ( λ10 ,..., λq0 ) ∈ \ q astfel încât ( s, λ0 ) este un punct critic pentru funcţia
L : A × B × \ q → \, L ( x, y, λ ) = f ( x, y ) + λ , F ( x, y ) , adică
L ( x, y , λ ) = f ( x, y ) + λ1 ⋅ F1 ( x, y ) + λ2 ⋅ F2 ( x, y ) + ... + λq ⋅ Fq ( x, y ) .
Demonstraţie. Din ipoteza făcută asupra aplicaţiei F rezultă că sistemul
de q ecuaţii
q
∂Fj ∂f
∑λ
j =1
j ⋅
∂yk
( a, b ) = −
∂yk
( a, b ) , k = 1,..., q
cu necunoscutele λ1 ,..., λq este un sistem liniar de neomogen, cu determinantul
J Fy ( a, b ) ≠ 0 deci compatibil unic determinat, adică există un unic punct
λ0 = ( λ10 ,..., λq0 ) ∈ \ q care să verifice acest sistem.
Rămâne să arătăm că ( s, λ0 ) = ( a, b, λ0 ) este un punct critic pentru L.
Sistemul liniar precedent arată că
∂L
( s, λ0 ) = 0 pentru orice k = 1,..., q
∂yk

3
 Din propoziţia precedentă există o aplicaţie g : U → \ q de clasă C1 ale
cărei derivate parţiale verifică egalitatea
∂Fj q
∂Fj ∂g k
(s) + ∑ (s)⋅ ( a ) = 0, j = 1,..., q, i = 1,..., p
∂xi j =1 ∂yk ∂xi
De aici şi din Propoziţia 3.2 (iv) rezultă că
∂L ∂f q
∂F ∂f
( s, λ0 ) = ( s ) + ∑ λ j0 ⋅ j ( s ) = ( s ) , i = 1,..., p
∂xi ∂xi j =1 ∂xi ∂xi
q q
∂F ∂g ∂f q
∂g ∂f ∂G
−∑∑ λ 0j ⋅ j ( s ) ⋅ k ( a ) = ( s ) + ∑ k ( a ) ⋅ ( s ) = ( a ) = 0, i = 1,..., p
j =1 k =1 ∂yk ∂xi ∂xi k =1 ∂xi ∂yk ∂xi
Pe de altă parte
∂L
( s, λ0 ) = Fj ( s ) = 0, j = 1,..., q
∂λ j
deci în final deducem că ( s, λ0 ) este punct critic pentru funcţia L.
Corolarul 3.2 Dacă s = ( a, b ) ∈ S este un punct de extrem local relativ la
mulţimea S pentru funcţia f : A × B ⊃ S → \ de clasă C1 pe A × B , atunci există
λ0 = ( λ10 , λ20 ,..., λq0 ) ∈ \ q cu
q
d c f = ∑ λu0 ⋅ d c Fi
i =1

adică diferenţiala lui f în punctul s se exprimă ca o combinaţie liniară de

diferenţiale în s ale funcţiilor F1 ,..., Fq numite şi legături.
Remarca 3.7 Teorema precedentă este o condiţie necesară pentru ca
punctul s să fie punct de extrem local condiţionat. Numerele λ10 , λ20 ,..., λq0 date
de Teorema 3.3 se numesc multiplicatori ai lui Lagrange, iar funcţia
L : C × \ q → \ , L ( x , y , λ ) = f ( x, y ) + λ , F ( x, y )
ce numeşte funcţia lui Lagrange asociată funcţiei f în raport cu mulţimea S.
Condiţia necesară pusă în evidenţă de teorema precedentă nu este şi
suficientă, fapt ilustrat de
Exemplul 3.6 Fie funcţia
f : \ 2 × \*+ → \, f ( x, y , z ) = x 2 − y 2 + z
şi mulţimea
S= {( x, y, z ) ∈ \ 2
× \*+ x 2 + y 2 + z 2 − 1 = 0 . }
Funcţia Lagrange asociată lui f relativ la mulţimea S este
(
L : \ 2 × \*+ × \ → \, L ( x, y, z , λ ) = x 2 − y 2 + z + λ ⋅ x 2 + y 2 + z 2 − 1 )
−1 ⎞
Se constată imediat că punctul ( s, λ0 ) = ⎛⎜ 0, 0,1, ⎟ este un punct critic
⎝ 2 ⎠
pentru L. Vom arăta că punctul s = ( 0, 0,1) nu este punct de extrem local
relativ la mulţimea S pentru funcţia f.

4
 În adevăr, în orice vecinătate relativ la mulţimea S a punctului s există, pe
⎛ 1− 5 1+ 5 ⎞
de o parte, puncte de forma ( x, 0, z ) ∈ S , z ∈ ⎜⎜ , ⎟ pentru care
⎝ 2 2 ⎠⎟
⎛ 1− 5 1+ 5 ⎞
f ( x, 0, z ) − f ( 0, 0,1) = x 2 + z = 1 − z 2 + z > 0, ∀z ∈ ⎜⎜ , ⎟
⎝ 2 2 ⎟⎠
⎛ 1− 5 1+ 5 ⎞
iar pe de altă parte există şi puncte de forma ( 0, y, z ) ∈ S , z ∈ ⎜⎜ , ⎟
⎝ 2 2 ⎟⎠
pentru care
⎛ 1− 5 1+ 5 ⎞
f ( 0, y, z ) − f ( 0, 0,1) = − y 2 + z = −1 + z 2 + z < 0, ∀z ∈ ⎜⎜ , ⎟
⎝ 2 2 ⎟⎠
Exemplul 3.7. Fie funcţia
f : \ × \ → \, f ( x, y ) = x ⋅ y
şi mulţimea S ⊂ \ definită prin
2

S= {( x, y ) ∈ \ 2
x + y −1 = 0 }
Considerăm funcţia F : \ 2 → \, F ( x, y ) = x + y − 1 pentru care se observă că
J Fy ( x, y ) = 1 pentru orice ( x, y ) ∈ \ 2
Funcţia lui Lagrange asociată funcţiei f relativ la mulţimea S este
L : \ × \ → \, L ( x, y, λ ) = x ⋅ y + λ ⋅ ( x + y − 1)
Punctele critice ale funcţiei L sunt date de sistemul
⎧ x+λ =0
⎪
⎨ y+λ =0
⎪
⎩ x + y −1 = 0

de unde rezultă că punctul ( s, λ0 ) = ⎛⎜ , , − ⎞⎟ este unicul punct critic pentru L

1 1 1
⎝2 2 2⎠
Deci unicul candidat pentru a fi punct de extrem local relativ la mulţimea
C pentru funcţia f este punctul s = ⎛⎜ , ⎞⎟ .
1 1
⎝2 2⎠
Ţinând seama că pentru ( x, y ) ∈ S avem x + y − 1 = 0 rezultă că
2
⎛1 1⎞ 1 1 ⎛ 2 ⋅ x −1 ⎞
f S ( x, y ) − f S ⎜ , ⎟ = x ⋅ y − = x ⋅ (1 − x ) − = − ⎜ ⎟ ≤0
⎝2 2⎠ 4 4 ⎝ 2 ⎠
pentru orice ( x, y ) ∈ S , ceea ce arată că punctul s = ⎛⎜ , ⎞⎟ este un punct de
1 1
⎝2 2⎠
maxim local relativ la mulţimea S pentru funcţia f.
Remarca 3.8. Este clar că dacă se poate explicita y din relaţia F ( x, y ) = 0 ,
adică y = g ( x ) ∈ B, x ∈ A , atunci problema de extrem condiţionat se
transformă într-o problemă de extrem pentru funcţia h ( x ) = f ( x, g ( x ) ) , x ∈ A .
Exemplu

5
 Remarca 3.9. Fie K ⊂ \ p o mulţime compactă a cărei frontieră poate fi
definită prin ecuaţii carteziene, iar f : K → \ de clasă C1 . Deoarece f este
continuă pe mulţimea K, rezultă că f este mărginită pe K şi există punctele
a, b ∈ K cu
f ( a ) = inf f ( K ) ≤ sup f ( K ) = f ( b )
D
Dacă a ∈ K (a este punct interior al mulţimii K), atunci a este punct de
extrem local pentru f şi deci, conform teoremei lui Fermat, avem că
∂f
( a ) = 0 pentru orice i = 1,..., p.
∂xi
D
Dacă a ∉ K , atunci a ∈ Fr K = ∂K (a este punct pe frontiera mulţimii K) şi a
poate fi un punct de minim local realtiv la ∂K , care se determină cu metoda
multiplicatorilor lui Lagrange.
Analog se procedează şi în cazul punctului b.
Deci dacă se cer marginile unei funcţii de clasă C1 pe o mulţime compactă
K, atunci
D
• pentru a determina punctele de extrem local din K se foloseşte
teorema lui Fermat, iar
• pentru a determina punctele de extrem local situate pe frontiera ∂K
mulţimii K (caracterizată de ecuaţia F ( x, y ) = 0 ) se foloseşte metoda
multiplicatorilor lui Lagrange.
Ca exemplu ilustrativ prezentăm
Exemplul 3.8 Funcţia
f : \ 3 → \, f ( x, y , z ) = x − y + 2 ⋅ z
este de clasă C şi neconstantă pe mulţimea compactă
1

K= {( x, y, z ) ∈ \ 3
x2 + y 2 + 2 ⋅ z 2 ≤ 2 }
D
Se constată că f nu are puncte critice în K şi deci f nu are puncte de
D
extrem local în K . Cu metoda multiplicatorilor lui Lagrange se arată că
⎛ 2 2 2⎞ ⎛ 2 2 2⎞
a = ⎜⎜ ,− , ⎟⎟ ∈ ∂K şi b = ⎜⎜ − , ,− ⎟⎟ ∈ ∂K
⎝ 2 2 2 ⎠ ⎝ 2 2 2 ⎠
sunt puncte de extrem local relative la ∂K pentru f. Cum f nu este constantă şi
f ( a ) = 2 ⋅ 2 iar f ( b ) = −2 ⋅ 2 se obţine în final că
2 ⋅ 2 = f ( a ) = sup f ( K ) ≥ f ( x, y, z ) ≥ inf f ( K ) = f ( b ) = −2 ⋅ 2 .
Remarca 3.10. În continuare vom considera A ⊂ \ p , B ⊂ \ q şi C ⊂ \ r
mulţimi deschise (nevide) şi f : A × B × C → \ o funcţie de clasă C1 pe A × B × C şi
mulţimea S ⊂ A × B × C cu S nevidă de forma
S= {( x, y, z ) ∈ A × B × C F ( x, y, z ) = 0, G ( x, y, z ) ≥ 0 }
6
unde F = ( F1 ,..., Fq ) : A × B × C → \ q şi G = ( G1 ,..., Gr ) : A × B × C → \ r sunt aplicaţii de
clasă C1 pe A × B × C cu
D ( F1 ,..., Fq , G1 ,..., Gr )
J Fy ,,Gz ( x, y, z ) = ( x, y, z ) ≠ 0,
D ( y1 ,..., yq , z1 ,..., zr )
pentru orice x = ( x1 ,..., x p ) , y = ( y1 ,..., yq ) , z = ( z1 ,..., zr ) cu ( x, y, z ) ∈ S .
Punctele de extrem relativ la mulţimea S ale funcţiei f trebuie căutate
printre punctele critice ale funcţiei Φ : A × B × C × \ q × \ r × \ r+ → \,
Φ ( x, y , z , λ , µ , ω ) = f ( x , y , z ) − λ , F ( x , y , z ) − µ , G ( x , y , z ) − ω ,
unde λ sunt multiplicatorii lui Lagrange, µ sunt multiplicatorii lui Kuhn-
Tucker şi constantele pozitive ω sunt variabilele de egalizare.
Dacă funcţia f este convexă iar funcţiile G sunt concave, atunci s-a
demonstrat (Kuhn şi Tucker) că punctele critice ale funcţiei Φ sunt puncte de
extrem relativ la mulţimea S pentru funcţia f.
Remarca 3.11.
• Extrem liber al unei funcţii implicite
• Extrem cu legături al unei funcţii implicite
• Extrem cu legături egalităţi şi inegalităţi ale unei funcţii
implicite

3.4. Exerciţii
3.1. Fie aplicaţia
f : \2 → \2 , f ( x, y ) = ( x + y , x ⋅ y )
şi mulţimea deschisă
A= {( x, y ) ∈ \ 2
x< y }
Să se arate că
• restricţia f A lui f la A este o bijecţie a lui A pe o mulţime deschisă B ⊂ \ 2
care se cere a fi determinată;
• inversa lui f A este diferenţiabilă pe B şi să i se calculeze diferenţiala.
3.2. Să se arate că aplicaţia
f : \2 → \2 , (
f ( x, y ) = x 2 − y 2 , 2 ⋅ x ⋅ y )
are proprietăţile
• f este regulată în orice punct a ≠ ( 0, 0 ) ;
• nu există nici o vecinătate U a lui ( 0, 0 ) încât f să fie inversabilă pe U.
Să se determine mulţimea punctelor a ∈ \ 2 cu proprietatea că există o
vecinătate U a lui a astfel încât f să fie injectivă pe U.
3.3. Să se arate că
• f : A = {( x, y ) ∈ \ 2 x > 0, y > 0} → \ 2 , f ( x, y ) = ( x 2 + y 2 , x 2 − y 2 ) este
regulată şi inversabilă pe A;
7
 • f :A= {( x, y ) ∈ \ 2
}
y ≠ 0 → \2 , f ( x, y ) = ( y ⋅ cos x, y ⋅ sin x ) este regulată şi
neinversabilă pe A;
• {
f : A = x ∈ \3 x < 1 → \3 , } f ( x) =
1− x
x
2
este inversabilă cu inversa de

clasă C1 pe A;
• f :A= {( x, y, z ) ∈ \ 3
}
x > 0, y > 0 → \3 , f ( x, y, z ) = ( x, x ⋅ y, x ⋅ y ⋅ z ) este un
difeomorfism de la A la f ( A ) ;
• nu există funcţie f : \ 2 → \ injectivă de clasă C1 .
3.4. Să se studieze aplicabilitatea teoremei de inversare locală pentru
aplicaţiile
• f : \ 3 → \3 , f ( x, y, z ) = ( sin ( x + y − z ) , cos ( x − y + z ) , e x + y − z ) şi punctul
⎛π π ⎞
a = ⎜ ,− ,0⎟ ;
⎝4 4 ⎠
• ( )
f : \ 3 → \3 , f ( x, y, z ) = e 2 y + 2 z , e2 x − 2 z , x − y şi punctul a = ( 0, 0, 0 )
3.5. Să se arate că ecuaţia
x2 + 2 ⋅ y 2 + x ⋅ y + 3 ⋅ z 2 − z − 9 = 0
defineşte o funcţie implicită z = z ( x, y ) de clasă C1 cu f (1, −2 ) = 1 şi să se
calculeze derivatele parţiale ale funcţiei z în punctul a = (1, −2 ) .
3.6. Să se arate că sistemul
⎧
⎪ x 2 + y 2 − cos v + sin w = 0,
⎪ 2
⎨ x − y − u + e + 4 = 0,
2 2 v

⎪ u
⎪ z + ln − sin v = 0
⎩ 2
defineşte implicit o aplicaţie f = ( u, v, w ) : U ⊂ \ 3 → V ⊂ \ 3 de clasă C1 cu
f ( 0,1, 0 ) = ( 2, 0, π ) . Să se calculeze derivatele parţiale ale funcţiei f în
punctul a = ( 0,1, 0 ) .
3.7. Să se determine extremele locale relativ la mulţimea S ale funcţiei
f : \ 3 → \, f ( x, y , z ) = x ⋅ y ⋅ z ,
unde
• S = {( x, y, z ) ∈ \3 x + y + z = 1} ;
• S = {( x, y, z ) ∈ \3 x 2 + y 2 + z 2 = 1, 2 ⋅ x + y + 2 ⋅ z = 1} .
3.8. Fie funcţia f : \*+ × \*+ → \ definită prin
(
f ( x, y ) = x ⋅ y ⋅ x 2 + y 2 )
şi mulţimea
S= {( x, y ) ∈ \ *
+ × \*+ x 2 + y 2 − 1 = 0 }
Să se arate că
8
 ⎛ 2 2 ⎞
• punctul ( s, λ0 ) = ⎜⎜ , , −1⎟⎟ este un punct critic pentru funcţia L a
⎝ 2 2 ⎠
lui Lagrange asociată funcţiei în raport cu mulţimea S;
⎛ 2 2⎞
• punctul s = ⎜⎜ , ⎟⎟ este un punct de maxim local relativ la S
⎝ 2 2 ⎠
pentru funcţia f;
⎛ 2 2 ⎞
• punctul ( s, λ0 ) = ⎜⎜ , , −1⎟⎟ nu este punct de extrem local pentru
⎝ 2 2 ⎠
funcţia
L0 : \*+ × \*+ → \, L0 ( x, y ) = f ( x, y ) + λ ⋅ F ( x, y ) ,
unde F ( x, y ) = x 2 + y 2 − 1 .
3.9. Să se arate că sistemul
⎧ x 2 + y ⋅ z + cos z = 7 ⋅ sin x,
⎪
⎨ x ⋅ z + y ⋅ cos ( x ⋅ y ⋅ z ) + 1 = 9 ⋅ sin y,
2

⎪ x ⋅ sin z 2 + y 2 ⋅ cos ( x ⋅ y ) = 8 ⋅ sin z

⎩
are o soluţie unică în mulţimea compactă K = [ −1,1] .
3

3.10. Să se determine marginile funcţiei f : K → \, pe mulţimea compactă

K, unde
• f ( x, y ) = ( x + y ) , K = {( x, y ) ∈ \ 2 x 2 ≤ 1, 0 ≤ y ≤ x 2 } ;
2

• f ( x, y , z ) = 2 ⋅ x 2 + 2 ⋅ y 2 − x ⋅ y + z 4 − 2 ⋅ z 2 , K = {( x, y, z ) ∈ \ 3
}
x2 + y 2 + 2 ⋅ z 2 ≤ 8

3.11. (sesiunea de examene februarie 2006)

• Să se arate că sistemul de ecuaţii
⎧u + v = x ⋅ y
⎨ (1)
⎩u ⋅ v = x + y
nu defineşte implicit o aplicaţie f = ( u, v ) : U ⊂ \ 2 → V ⊂ \ 2 în vecinătatea
U a punctului ( x, y ) = ( 2, 2 ) .
• Să se arate că aplicaţia f = ( u, v ) : U ⊂ \ 2 → V ⊂ \ 2 definită implicit de
sistemul (1) şi de condiţia ( u, v )(1,5 ) = ( 3, 2 ) este de clasă C ∞ pe o
vecinătate W a punctului (1,5) şi să se calculeze diferenţiala aplicaţiei f
în punctul (1,5) .
3.11. (sesiunea de examene februarie 2006)
• Să se arate că sistemul de ecuaţii
⎧ u + v + w = x ⋅ y ⋅ z,
⎪
⎨u ⋅ v + v ⋅ w + w ⋅ u = x ⋅ y + y ⋅ z + z ⋅ x, (2)
⎪ u ⋅v ⋅ w = x + y + z
⎩

9
 nu defineşte implicit o aplicaţie f = ( u, v, w ) : U ⊂ \ 3 → V ⊂ \ 3 în
vecinătatea U a punctului ( x, y, z ) = (1,1,1) .
• Să se arate că aplicaţia f = ( u, v, w ) : U ⊂ \ 3 → V ⊂ \ 3 definită implicit de
sistemul (2) şi de condiţia ( u, v, w )(1, 2,3) = (1, 2,3) este de clasă C ∞ pe o
vecinătate W a punctului (1, 2,3) şi să se scrie aproximaţia liniară a
aplicaţiei f în punctul (1, 2,3) .
3.12 Să se determine punctele de extrem ale funcţiei
f : ( \*+ ) → \, f ( x1 , x2 , x3 , x4 ) = x1 + x1 ⋅ x2 + x1 ⋅ x2 ⋅ x3 + x1 ⋅ x2 ⋅ x3 ⋅ x4
4

condiţionate de relaţia x1 + x2 + x3 + x4 = 8.2 .

10
 CAPITOLUL 4

DIFERENŢIABILITATE DE ORDINUL DOI

4.1. Derivabilitate parţială de ordinul doi

Fie A ⊂ p o mulţime deschisă nevidă, punctul a ∈ A şi i, j ∈ {1,..., p} .
Definiţia 4.1. O aplicaţie f : A → q se numeşte derivabilă parţial de
două ori în raport cu variabilele de indici i şi j în punctul a ∈ A , dacă există o
vecinătate V ⊂ A a punctului a ∈ A astfel încât f este derivabilă parţial în raport
cu variabila de indice i pe V şi derivata parţială
∂f
:A→ q

∂xi
este derivabilă parţial în raport cu variabila de indice j în punctul a.
Vectorul (numărul real în cazul q = 1 )
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂2 f
⎜ ⎟ ( a ) se notează cu (a)
∂x j ⎝ ∂xi ⎠ ∂x j ∂xi
şi se numeşte derivata parţială de ordin doi în raport cu variabilele de indici i şi
j a funcţiei f în punctul a.
În cazul i = j se utilizează şi notaţia
∂2 f ∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞
( a ) = (a) = ⎜ ⎟(a)
∂xi2
∂xi ∂xi ∂xi ⎝ ∂xi ⎠
Ţinând seama de definiţia noţiunii de derivată parţială de ordinul I,
deducem că dacă sunt îndeplinite condiţiile din definiţia precedentă, atunci
∂f ∂f
∂ f 2
∂xi
( a + t ⋅ ej ) −
∂xi
(a)
( a ) = lim
∂x j ∂xi t →0 t
unde B = {e1 ,..., e p } este baza canonică în p
.
Definiţia 4.2. O aplicaţie f : A ⊂ → q se numeşte derivabilă parţial de
p

două ori în punctul a ∈ A , dacă pentru orice indici i, j ∈ {1,..., p} aplicaţia f este
derivabilă parţial de două ori în raport cu variabilele de indici i şi j în punctul a.
De aici rezultă imediat că oricărei funcţii reale f : A ⊂ p → derivabilă
parţial de două ori în punctul a ∈ A i se poate asocia matricea pătratică de
ordinul p, numită derivata de ordinul doi a funcţiei reale f în punctul a sau
Hessiana funcţiei reale f în punctul a

1
 ⎛ ∂2 f ∂2 f ∂2 f ⎞
2 ( ) ( a ) ... (a) ⎟
⎜ a
⎜ ∂x1 ∂x1∂x2 ∂x1∂x p ⎟
⎜ ∂2 f ∂2 f ∂ f
2 ⎟
⎜ (a) (a) ... (a)⎟
H f ( a ) = ⎜ ∂x2 ∂x1 ∂x22 ∂x2 ∂x p ⎟
⎜ ⎟
⎜ ... ... ... ... ⎟
⎜ ∂ f2
∂ f2
∂2 f ⎟
⎜ ∂x p ∂x1 ( ) (a) 2 ( ) ⎟
⎜ a ... a ⎟
⎝ ∂x p ∂x2 ∂x p ⎠
notată şi cu f '' ( a ) .
Cu alte cuvinte f '' ( a ) este o matrice pătratică reală de ordinul p care are
drept elemente derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei f în punctul a.
Definiţia 4.3. O aplicaţie f : A ⊂ p → q se numeşte derivabilă parţial de
două ori pe mulţimea deschisă A, dacă f este derivabilă parţial de două ori în
orice punct a ∈ A .
Dacă f este derivabilă parţial de două ori pe mulţimea A, atunci funcţiile
∂2 f
: A→ q

∂x j ∂xi
unde i, j ∈ {1,..., p} se numesc derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei f pe
mulţimea A.
Remarca 4.1. Ţinând seama că derivabilitatea parţială a unei aplicaţii
vectoriale într-un punct a (respectiv pe mulţimea A) este echivalentă cu
derivabilitatea parţială a tuturor componentelor sale în punctul a (respectiv pe
mulţimea A), deducem că o aplicaţie vectorială f = ( f1 ,..., f q ) : A ⊂ p → q este
derivabilă parţial de două ori în punctul a ∈ A (respectiv pe mulţimea A) dacă
şi numai dacă funcţiile reale f1 ,..., f q sunt derivabile parţial de două ori în
punctul a (respectiv pe mulţimea A).
Din acest motiv în continuare vom considera doar cazul funcţiilor reale
( q = 1 ), cazul q > 1 reducându-se la acesta.
Remarca 4.2. O funcţie f : A ⊂ p → este derivabilă parţial de două ori
în punctul a ∈ A , dacă şi numai dacă există o vecinătate V a punctului a astfel
încât f este derivabilă parţial pe V şi gradientul său
⎛ ∂f ∂f ⎞
∇f : V → p
, ( ∇f )( x ) = ⎜⎜ ( x ) ,..., ( x ) ⎟⎟
⎝ ∂x1 ∂x p ⎠
este derivabil parţial în punctul a.
De aici rezultă că funcţia f : A ⊂ p → este derivabilă parţial de două
ori pe mulţimea A dacă şi numai dacă f este derivabilă parţial pe A şi
gradientul său este derivabil parţial pe A.
Are loc
Propoziţia 4.1. Dacă funcţiile f , g : A ⊂ p → sunt derivabile parţial de
două ori în punctul a ∈ A (respectiv pe A) iar α , β ∈ , atunci funcţiile
2
α ⋅ f + β ⋅ g , f ⋅ g şi f g (în acest din urmă caz presupunem că g ( x ) ≠ 0, ∀x ∈ A )
sunt derivabile parţial de două ori în punctul a (respectiv pe A).
Demonstraţia rezultă imediat din Propoziţia 1.1 şi Remarcile 4.1 şi 4.2.
Dacă f : A ⊂ p → este derivabilă parţial de două ori în punctul a ∈ A ,
atunci
∂2 f ∂2 f
( )
a şi ( a ) pentru i ≠ j
∂x j ∂xi ∂xi ∂x j
se numesc derivate parţiale mixte de ordinul doi ale funcţiei f în punctul a.
Se pune problema dacă derivatele parţiale mixte de ordinul doi ale unei
funcţii (derivabile parţial de două ori) sunt egale, adică dacă are importanţă
ordinea de derivare. Exemplul care urmează arată că există funcţii care au
derivatele parţiale mixte de ordinul doi diferite.
Exemplul 4.1. (Funcţii cu derivate parţiale mixte de ordinul doi diferite)
Funcţia
⎧ x ⋅ y ⋅ ( x2 − y 2 )
⎪ , x2 + y 2 > 0
f: 2
→ , f ( x, y ) = ⎨ x2 + y2
⎪
⎩ 0, x2 + y 2 = 0
este derivabilă parţial pe 2
cu
⎧ y ⋅ ( x4 − y 4 + 4 ⋅ x2 ⋅ y 2 )
∂f ⎪⎪ , x2 + y2 > 0
( x, y ) = ⎨ (x + y )
2
2 2
∂x ⎪
⎪⎩ 0, x2 + y2 = 0
şi
⎧ x ⋅ ( x4 − y 4 − 4 ⋅ x2 ⋅ y 2 )
∂f ⎪⎪ , x2 + y2 > 0
( x, y ) = ⎨ (x + y )
2
2 2
∂y ⎪
⎪⎩ 0, x2 + y2 = 0
pentru orice ( x, y ) ∈ 2
.
⎛ ∂f ∂f ⎞
Evident, gradientul ∇f = ⎜ , ⎟ lui f este derivabil parţial în orice punct
⎝ ∂x ∂y ⎠
a ≠ ( 0, 0 ) (via operaţii cu funcţii derivabile parţial).
Pentru cazul a = ( 0, 0 ) se observă că
∂f ∂f ∂f
∂ f
2 ( a + t ⋅ e1 ) − ( a ) (t, 0)
∂y ∂y ∂y
( a ) = lim = lim =1
∂x∂y t →0 t t →0 t
∂f ∂f ∂f
∂2 f ( a + t ⋅ e2 ) − ( a ) ( 0, t )
( a ) = lim ∂x ∂x = lim ∂x = −1
∂y∂x t →0 t t →0 t
O condiţie suficientă pentru egalitate derivatelor parţiale mixte de ordinul
doi este dat de criteriul lui Schwarz:
3
 Teorema 4.1 (Schwarz). Fie funcţia f : A ⊂ p → derivabilă parţial de
două ori pe mulţimea deschisă A atât în raport cu variabilele de indici i şi j cât şi
în raport cu variabilele de indici j şi i, unde 1 ≤ i < j ≤ p.
Dacă funcţiile
∂2 f ∂2 f
: A→ q
şi : A→ q

∂x j ∂xi ∂xi ∂x j
sunt continue în punctul a, atunci ele sunt egale în punctul a, adică
∂2 f ∂2 f
(a) = (a) .
∂x j ∂xi ∂xi ∂x j
Demonstraţie. Să presupunem pentru început că p = 2. Din faptul că A
este deschisă şi a = ( a1 , a2 ) ∈ A rezultă că există r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A .
Considerăm funcţia
F : D ( a, r ) → , F ( x1 , x2 ) = f ( x1 , x2 ) − f ( a1 , x2 ) − f ( x1 , a2 ) + f ( a1 , a2 ) .
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei
ϕ : [ a1 , x1 ] → , ϕ ( t ) = f ( t , x2 ) − f ( t , a2 )
se obţine că pentru orice x = ( x1 , x2 ) ∈ D ( a, r ) există punctul c1 situat între a1 şi x1
astfel ca
⎛ ∂f ∂f ⎞
F ( x1 , x2 ) = ϕ ( x1 ) − ϕ ( a1 ) = ϕ ' ( c1 ) ⋅ ( x1 − a1 ) = ⎜ ( c1 , x2 ) − ( c1 , a2 ) ⎟ ⋅ ( x1 − a1 ) .
⎝ ∂x1 ∂x1 ⎠
Prin aplicarea din nou a teoremei lui Lagrange funcţiei
∂f
ϕ1 : [ a2 , x2 ] → , ϕ1 ( t ) = ( c1 , t )
∂x1
se obţine că există punctul c2 situat între a2 şi x2 astfel ca
F ( x1 , x2 ) = (ϕ1 ( x2 ) − ϕ1 ( a2 ) ) ( x1 − a1 ) = ϕ1' ( c2 ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) .
Prin urmare
∂2 f
F ( x1 , x2 ) = ( c1 , c2 ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) . (1)
∂x2 ∂x1
Analog, prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiilor
ψ : [ a2 , x2 ] → , ψ ( t ) = f ( x1 , t ) − f ( a1 , t )
şi respectiv
∂f
ψ 1 : [ a1 , x1 ] → , ψ 1 ( t ) = (t, d2 )
∂x2
există punctul d = ( d1 , d 2 ) cu d1 situat între a1 şi x1 , d 2 situat între a2 şi x2 astfel
ca
⎛ ∂f ∂f ⎞
F ( x1 , x2 ) = ψ ( x2 ) −ψ ( a2 ) = ψ ' ( d 2 ) ⋅ ( x2 − a2 ) = ⎜ ( x1 , d 2 ) − ( a1 , d 2 ) ⎟ ⋅ ( x2 − a2 ) =
⎝ ∂x2 ∂x2 ⎠
∂ f
2
= (ψ 1 ( x1 ) −ψ 1 ( a1 ) ) ( x2 − a2 ) = ψ 1' ( d1 ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) = ( d1 , d 2 ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) .
∂x1∂x2

4
 Dacă x = ( x1 , x2 ) ∈ D ( a, r ) cu x1 ≠ a1 şi x2 ≠ a2 , atunci din (1) şi ultima relaţie
rezultă că
∂2 f ∂2 f
( c1 , c2 ) = ( d1 , d 2 )
∂x2 ∂x1 ∂x1∂x2
Ţinând seama că dacă x = ( x1 , x2 ) → ( a1 , a2 ) = a atunci c = ( c1 , c2 ) → ( a1 , a2 ) = a
şi d = ( d1 , d 2 ) → ( a1 , a2 ) = a , din egalitatea precedentă şi ipoteza de continuitate a
derivatelor parţiale mixte de ordinul doi rezultă, prin trecere la limită pentru
x = ( x1 , x2 ) → ( a1 , a2 ) = a , egalitatea din enunţ.
Dacă p > 2 şi 1 ≤ i < j ≤ p (fixaţi), atunci se consideră o mulţime deschisă
A0 ⊂ 2 cu proprietatea că ( ai , a j ) ∈ A0 şi
aijxy = ( a1 ,..., ai −1 , x, ai +1 ,..., a j −1 , y, a j +1 ,..., a p ) ∈ A
pentru orice ( x, y ) ∈ A0 .
Prin aplicarea rezultatului demonstrat (cazul p = 2 ) funcţiei
f 0 : A0 → , ( )
f 0 ( x, y ) = f aijxy
se obţine în final că
∂2 f ∂ 2 f0 ∂ 2 f0 ∂2 f
∂xi ∂x j
( )
a =
∂x∂y
( i j ) ∂y∂x ( i j ) ∂x ∂x ( a )
a , a = a , a =
j i

ceea ce trebuia demonstrat.

4.2. Diferenţiabilitate în sens Gâteaux de ordinul doi

Vom considera la început cazul funcţiilor reale.
Definiţia 4.4. O funcţie reală f : A ⊂ p → se numeşte diferenţiabilă în
sens Gâteaux de două ori în punctul a ∈ A , dacă există o vecinătate V ⊂ A a lui
a astfel încât funcţia f este diferenţiabilă în sens Gâteaux pe V şi toate derivatele
parţiale
∂f
: V → , i = 1,..., p
∂xi
sunt diferenţiabile în sens Gâteaux în punctul a.
Caracterizarea diferenţiabilităţii în sens Gâteaux de ordinul doi în limbaj
de gradient este formulată în
Remarca 4.3. Funcţia reală f : A ⊂ p → este diferenţiabilă în sens
Gâteaux de două ori în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă există o vecinătate
V ⊂ A a lui a astfel încât f este diferenţiabilă în sens Gâteaux pe V şi gradientul
său
⎛ ∂f ∂f ⎞
∇f : V → p
, ∇f = ⎜ ,..., ⎟⎟
⎜ ∂x1 ∂x p
⎝ ⎠
este diferenţiabil în sens Gâteaux în punctul a.
Această caracterizare permite

5
 Definiţia 4.5. Fie funcţia reală f : A ⊂ p → diferenţiabilă în sens
Gâteaux de două ori în punctul a ∈ A . Funcţia reală
δ a2 f : p
× p
→
definită prin
δ a2 f ( u, v ) = δ a ( ∇f )( u ) , v
se numeşte diferenţiala Gâteaux de ordinul doi a funcţiei f în punctul a.
Are loc
Propoziţia 4.1. Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă în sens Gâteaux
de două ori în punctul a ∈ A , atunci f este derivabilă parţial de două ori în a şi
∂2 f
δ a2 f ( e j , ei ) = (a)
∂x j ∂xi
pentru orice i, j ∈ {1,..., p} .
Demonstraţie. Dacă f este diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori în
punctul a, atunci f este diferenţiabilă în sens Gâteaux (deci şi derivabilă parţial)
pe o vecinătate V ⊂ A a lui a, iar derivatele parţiale
∂f
: V → , i = 1,..., p
∂xi
sunt diferenţiabile în sens Gâteaux (deci şi derivabile parţial) în punctul a. În
consecinţă f este derivabilă parţial de două ori în punctul a şi din definiţia lui
δ a2 f obţinem
⎛ ⎛ ∂f ⎞ ⎛ ∂f ⎞ ⎞
δ a2 f ( e j , ei ) = δ a ( ∇f ) ( e j ) , ei = ⎜ δ a ⎜ ( e ) ,..., δ ⎜ ⎟ ( e ) ⎟,e =
⎜ ⎝ ∂x1 ⎠⎟ j a⎜
∂x ⎟ j ⎟ i
⎝ ⎝ p ⎠ ⎠
⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ f2
= δa ⎜ ⎟ (ej ) = ⎜ ⎟(a) = (a),
∂x
⎝ i⎠ ∂x j ⎝ ∂xi ⎠ ∂ x j ∂xi

ceea ce trebuia demonstrat.

Cazul aplicaţiilor vectoriale se reduce la cazul funcţiilor reale prin
Definiţia 4.6. O aplicaţie vectorială f = ( f1 ,..., f q ) : A ⊂ p → q se numeşte
diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori în punctul a ∈ A , dacă toate
componentele sale f1 ,..., f q sunt funcţii reale diferenţiabile în sens Gâteaux de
două ori în punctul a.
Prin definiţie aplicaţia
δ a2 f : p
× p
→ q

dată prin
δ a2 f = (δ a2 f1 ,..., δ a2 f q )
se numeşte diferenţiala în sens Gâteaux de ordinul doi în punctul a a aplicaţiei
vectoriale f.
Remarca 4.4. Din Definiţia 4.6 rezultă imediat că Propoziţia 4.1 rămâne
adevărată şi pentru aplicaţii vectoriale.

6
 4.3. Diferenţiabilitate în sens Fréchet de ordinul doi
Vom ilustra pentru început cazul funcţiilor reale.
Definiţia 4.7. O funcţie reală f : A ⊂ p → se numeşte diferenţiabilă în
sens Fréchet de două ori (pe scurt, diferenţiabilă de două ori) în punctul a ∈ A ,
dacă există o vecinătate V ⊂ A a lui a, astfel încât f este diferenţiabilă pe V şi
toate derivatele parţiale
∂f
: V → , i = 1,..., p
∂xi
sunt diferenţiabile în a.
Ca şi în cazul diferenţiabilităţii în sens Gâteaux de ordinul doi
diferenţiabilitatea de ordinul doi se caracterizează cu ajutorul gradientului prin
Remarca 4.5. O funcţie reală f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de două
ori în punctul a ∈ A , dacă şi numai dacă există o vecinătate V ⊂ A a lui a astfel
încât f este diferenţiabilă pe V şi gradientul său
⎛ ∂f ∂f ⎞
∇f : V → , ∇ f = ⎜ ,..., ⎟⎟
⎜ ∂x1 ∂x p
⎝ ⎠
este diferenţiabil în punctul a.
Definiţia 4.8. Dacă f : A ⊂ p
→ este diferenţiabilă de două ori în
punctul a ∈ A , atunci funcţia
d a2 f : p
× p
→
definită prin
d a2 f ( u, v ) = d a ( ∇f )( u ) , v
se numeşte diferenţiala Fréchet de ordinul doi (pe scurt, diferenţiala de ordinul
doi) a funcţiei f în punctul a.
Remarca 4.4. Ţinând seama că diferenţiala d a ( ∇f ) este o aplicaţie liniară
şi că produsul scalar este o funcţie biliniară, din definiţia precedentă rezultă că
diferenţiala de ordinul doi a funcţiei f în punctul a (evident, în ipoteza că f este
diferenţiabilă de două ori) este o aplicaţie biliniară. În plus, ţinând seama de
definiţia normei unei aplicaţii biliniare (vezi Exemplul 1.16) avem că
d a2 f ( u , v ) ≤ d a2 f ⋅ u ⋅ v
pentru orice u, v ∈ p şi orice funcţie f : A ⊂ p → diferenţiabilă de două ori în
a.
Relaţia dintre conceptul de diferenţiabilitate de ordinul doi şi celelalte
concepte de diferenţiabilitate de ordinul doi sunt puse în evidenţă de
Propoziţia 4.2. Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de două ori în
punctul a ∈ A , atunci
1. f este diferenţiabilă de două ori în punctul a şi δ a2 f = da2 f ;
2. f este derivabilă parţial de două ori în punctul a şi
∂2 f
(i) ( a ) = d a2 f ( ei , e j ) , i, j = 1,..., p ;
∂xi ∂x j

7
 p
∂2 f
(ii) d a2 f ( u, v ) = ∑ ui ⋅ v j ⋅
i , j =1 ∂xi ∂x j
(a) ;
(iii) matricea asociată lui d a2 f este f '' ( a ) .
Demonstraţie.
1. Dacă f este diferenţiabilă de două ori în punctul a ∈ A , atunci f este
diferenţiabilă pe o vecinătate V ⊂ A a lui a şi gradientul lui f ( ∇f ) este
diferenţiabil în punctul a. Atunci (via Criteriul 1.1) ∇f este diferenţiabil
în sens Gâteaux în punctul a. Deci f este diferenţiabilă în sens Gâteaux
de două ori în punctul a şi
δ a2 f ( u, v ) = δ a ( ∇f )( u ) , v = d a ( ∇f )( u ) , v = d a2 f ( u, v ) .
2. Din 1 şi Propoziţia 4.1 se obţine că f este derivabilă parţial de două ori în
punctul a şi
∂2 f
( a ) = δ a2 f ( ei , e j ) = d a2 f ( ei , e j ) .
∂xi ∂x j
Ţinând seama că d a2 f este o formă biliniară, se obţine că pentru orice
u, v ∈ p

⎛ p p
⎞ p p p
∂2 f
d a2 f ( u , v ) = d a2 f ⎜ ∑ ui ⋅ ei , ∑ v j ⋅ e j ⎟ = ∑∑ ui ⋅ v j ⋅ d a2 f ( ei , e j ) = ∑ ui ⋅ v j ⋅ (a)
⎝ i =1 j = 1 ⎠ i =1 j =1 i , j =1 ∂xi ∂x j

Din definiţia matricii asociate unei aplicaţii biliniare rezultă imediat

afirmaţia de la (iii).
Remarca 4.5. Dacă notăm cu F a2 , G 2a şi D 2a (respectiv F a , G a şi D a )
Mulţimile funcţiilor diferenţiabile de două ori în punctul a, funcţiilor
diferenţiabile în sens Gâteaux de două ori în a şi funcţiilor derivabile parţial de
două ori în punctul a (respectiv diferenţiabile în a, diferenţiabile în sens
Gâteaux în a şi derivabile parţial în a), atunci din Remarca 1.19 şi Propoziţiile
4.1, 4.2 rezultă următoarele incluziuni
F a2 ⊂ G a2 ⊂ D 2a
∩ ∩ ∩
F a ⊂ Ga ⊂ D a
Un criteriu de diferenţiabilitate de ordinul doi, analog celui dat de
Corolarul 1.3 pentru diferenţiabilitatea de ordinul întâi este
Propoziţia 4.3. Dacă f : A ⊂ p → este derivabilă parţial de două ori pe
mulţimea A şi pentru orice i, j = 1,..., p funcţiile
∂2 f
:A→
∂xi ∂x j
sunt continue în punctul a ∈ A , atunci f este diferenţiabilă de două ori în a.
Cu alte cuvinte, dacă f are derivate parţiale de ordinul doi continue în
punctul a, atunci f este diferenţiabilă de două ori în punctul a.

8
 Demonstraţie. Dacă f are derivate parţiale de ordinul doi continue în
punctul a, atunci derivatele parţiale de ordinul întâi ale funcţiei f (adică
componentele aplicaţiei ∇f ) au derivatele parţiale continue în a. Din Corolarul
1.4 aplicat lui ∇f rezultă că ∇f este diferenţiabil în punctul a, deci f este
diferenţiabilă de două ori în a.
Condiţii suficiente pentru diferenţiabilitatea de ordinul doi oferă
Propoziţia 4.3, referitor la operaţii cu funcţii diferenţiabile de două ori
Propoziţia 4.3. Dacă f , g : A ⊂ p → sunt diferenţiabile de două ori în
punctul a ∈ A , iar α , β ∈ , atunci α ⋅ f + β ⋅ g , f ⋅ g şi f g (în acest din urmă caz
presupunem g ( a ) ≠ 0 ) sunt diferenţiabile de două ori în a şi
• d a2 (α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ d a2 f + β ⋅ d a2 g ;
• d a2 ( f ⋅ g )( u, v ) = g ( a ) ⋅ d a2 f ( u, v ) + f ( a ) ⋅ d a2 g ( u, v ) + d a f ( u ) ⋅ d a g ( v ) + d a g ( u ) ⋅ d a f ( v ) ;

( g)
d a2 f ( u, v ) =
g 2 ( a ) ⋅ d a2 f ( u, v ) − f 2 ( a ) ⋅ d a2 g ( u , v )
g3 (a)
+
•
2 ⋅ f ( a ) ⋅ da g (u ) ⋅ da g ( v ) − g ( a ) ⋅ da f (u ) ⋅ da g ( v ) − g ( a ) ⋅ da g (u ) ⋅ da f ( v )
+
g3 (a)
pentru orice u, v ∈ p .
Demonstraţia rezultă din definiţiile diferenţiabilităţii şi diferenţialei de
ordinul doi şi proprietăţile de la operaţii cu funcţii diferenţiabile.
Diferenţiabilitatea şi diferenţiala de ordinul doi a aplicaţiilor vectoriale se
introduce prin
Definiţia 4.9. O aplicaţie vectorială f = ( f1 ,..., f q ) : A ⊂ p → q se numeşte
diferenţiabilă de două ori în punctul a ∈ A , dacă toate componentele sale f1 ,..., f q
sunt diferenţiabile de două ori în a.
Prin definiţie, aplicaţia
d a2 f : p
× p
→ q

definită prin
(
d a2 f = d a2 f1 ,..., d a2 f q )
se numeşte diferenţiala de ordinul doi a aplicaţiei f în punctul a.
Deoarece d a2 f1 ,..., d a2 f q sunt biliniare, din definiţia precedentă rezultă că
diferenţiala de ordinul doi a oricărei aplicaţii vectoriale f : A ⊂ p → q
diferenţiabilă de două ori în punctul a ∈ A este o aplicaţie biliniară.
Remarca 4.6. Din definiţia precedentă, deducem imediat că Propoziţiile
4.2 şi 4.3 rămân adevărate şi pentru cazul aplicaţiilor vectoriale diferenţiabile de
două ori.
Relativ la diferenţiabilitatea de ordinul doi a funcţiilor compuse
demonstrăm

9
 Propoziţia 4.4. Fie A ⊂ p , B ⊂ q mulţimi deschise, iar g : B → şi
f = ( f1 ,..., f q ) : A → B . Dacă f este difenţiabilă de două ori în punctul a ∈ A şi g
este diferenţiabilă de două ori în punctul b = f ( a ) ∈ B , atunci g f este
diferenţiabilă de două ori în a şi
d a2 ( g f )( u , v ) = db2 g ( d a f ( u ) , d a f ( v ) ) + db g d a2 f ( u , v )( )
pentru orice u, v ∈ p .
Demonstraţie. Deoarece f (respectiv g) este diferenţiabilă de dpouă ori în
a (respectiv în b) rezultă că există o vecinătate U ⊂ A (respectiv V ⊂ B ) a
punctului a (respectiv b) astfel încât f (respectiv g) este diferenţiabilă pe U
(respectiv V) şi derivatele parţiale ale lui f (respectiv g) sunt diferenţiabile în a
(respectiv b). Din proprietatea de diferenţiabilitate a funcţiilor compuse
(Propoziţia 1.4) rezultă că funcţia h = g f este diferenţiabilă pe vecinătatea
U1 = f −1 (V ) ∩ U ⊂ A a punctului a, deci şi derivabilă parţial pe U1 cu
∂h q
∂g ∂f
( ) ∑ ( f ( x )) ⋅ k ( x )
x =
∂x j k =1 ∂yk ∂x j
pentru orice j = 1,..., p şi orice x ∈ U1 .
∂g ∂f
Din diferenţiabilitatea în punctul a a funcţiilor şi k (prin utilizarea
∂yk ∂x j
Corolarului 1.7) deducem că
⎛ ∂h ∂h ⎞
∇h = ⎜ ,..., ⎟⎟
⎜ ∂x1 ∂x p
⎝ ⎠
este diferenţiabilă în a şi
∂2h q
∂ ⎛ ∂ ⎞ ∂f k q
∂g ∂ ⎛ ∂f ⎞
( ) ∑
a = ⎜ g f ⎟( )
a ⋅ ( ) ∑ ( b ) ⋅ ⎜⎜ k
a + ⎟⎟ ( a ) =
∂xi ∂x j k =1 ∂xi ⎝ ∂yk ⎠ ∂x j k =1 ∂yk ∂xi ⎝ ∂x j ⎠ .
q q
∂2 g ∂f ∂f q
∂g ∂2 f
= ∑∑ (b ) ⋅ l ( a ) ⋅ k ( a ) + ∑ (b) ⋅ k ( a )
k =1 l =1 ∂yk ∂yl ∂xi ∂x j k =1 ∂yk ∂xi ∂x j
De aic deducem că h este diferenţiabilă de două ori în a şi (conform
Propoziţiei 4.2) obţinem
p
∂2h
d a2 h ( u, v ) = ∑ u ⋅v
i , j =1
i j ⋅
∂xi ∂x j
(a) =
q 2
∂ g p
∂fl p
∂f k q
∂g p
∂ 2 fk
= ∑
k ,l =1 ∂yl ∂yk
( )∑ i
b ⋅
i =1
u ⋅
∂xi
( )∑ j
a ⋅
j =1
v ⋅
∂x j
( ) ∑ ( )∑ i j
a +
k =1 ∂yk
b ⋅
i =1
u ⋅ v ⋅
∂xi ∂x j
(a) =
q
∂2 g q
∂g
= ∑
k ,l =1 ∂y ∂y
( b ) ⋅ d f
a l ( u ) ⋅ d f
a k ( v ) + ∑
k =1 ∂y
( b ) ⋅ d a2 f k ( u, v ) =
l k k

(
= db2 g ( d a f ( u ) , d a f ( v ) ) + db g d a2 f ( u, v ) )
pentru orice u, v ∈ p .
O altă condiţie suficientă de egalitate a derivatelor parţiale mixte de
ordinul doi este datorată matematicianului englez W. H. Young (1863-1942).
10
 Teorema 4.2. (Criteriul lui Young). Dacă f : A⊂ p
→ este
diferenţiabilă de două ori în punctul interior a ∈ A , atunci
∂2 f ∂2 f
(a) = (a)
∂xi ∂x j ∂x j ∂xi
pentru orice i, j = 1,..., p .
Demonstraţie. Din raţionamente similare ca în demonstraţia criteriului lui
Schwarz deducem că este suficient să considerăm doar cazul p = 2 . Cu notaţiile
din demonstraţia Teoremei 1.1, din diferenţiabilitatea funcţiei f pe o vecinătate
V = D ( a, r ) ⊂ A a punctului a, pentru orice x = ( x1 , x2 ) ∈ V se deduce existenţa unei
punct c1 situat între a1 şi x1 astfel ca
⎛ ∂f ∂f ⎞
F ( x1 , x2 ) = ⎜ ( c1 , x2 ) − ( c1 , a2 ) ⎟ ⋅ ( x1 − a1 )
⎝ ∂x1 ∂x1 ⎠
∂f
Din diferenţiabilitatea funcţiei în punctul a (via Teorema 1.1 şi a
∂x1
Corolarului 1.2) se deduce existenţa a două funcţii ω1 , ω2 : A → continue şi nule
în punctul a = ( a1 , a2 ) astfel ca
⎛ ∂f ∂f ⎞ ⎛ ∂f ∂f ⎞
F ( x1 , x2 ) = ⎜ ( c1 , x2 ) − ( a1 , a2 ) ⎟ ⋅ ( x1 − a1 ) − ⎜ ( c1 , a2 ) − ( a1 , a2 ) ⎟ ⋅ ( x1 − a1 ) =
⎝ ∂x1 ∂x1 ⎠ ⎝ ∂x1 ∂x1 ⎠
⎡∂ f
2
∂ f2
⎤
= ⎢ 2 ( a ) ⋅ ( c1 − a1 ) + ( a ) ⋅ ( x2 − a2 ) + ω1 ( c1 , x2 ) ⋅ ( c1 − a1 ) + ω2 ( c1 , x2 ) ⋅ ( x2 − a2 )⎥ ⋅ ( x1 − a1 ) −
⎣ ∂x1 ∂x2 ∂x1 ⎦
⎛ ∂2 f ⎞
− ⎜ 2 ( a ) ⋅ ( c1 − a1 ) + ω1 ( c1 , a2 ) ⋅ ( c1 − a1 ) ⎟ ⋅ ( x1 − a1 )
⎝ ∂x1 ⎠
prin urmare
∂2 f
F ( x1 , x2 ) = ( a ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) + Ω1 ( x1 , x2 ) (1)
∂x2 ∂x1
unde
Ω1 ( x1 , x2 ) = ⎣⎡ω1 ( c1 , x2 ) − ω1 ( c1 , a2 ) ⎦⎤ ⋅ ( c1 − a1 ) ⋅ ( x1 − a1 ) + ω2 ( c1 , x2 ) ⋅ ( x2 − a2 ) ⋅ ( x1 − a1 )
Cu un raţionament complet analog (utilizând diferenţiabilitatea în punctul
∂f
a a funcţiei se deduce existenţa a două funcţii ω3 , ω4 : A → continue şi nule
∂x2
în punctul a astfel ca
⎛ ∂f ∂f ⎞
F ( x1 , x2 ) = ⎜ ( x1 , d 2 ) − ( a1 , d 2 ) ⎟ ⋅ ( x2 − a2 ) =
⎝ ∂x2 ∂x2 ⎠
⎛ ∂f ∂f ⎞ ⎛ ∂f ∂f ⎞
=⎜ ( x1 , d 2 ) − ( a ) ⎟ ⋅ ( x2 − a2 ) − ⎜ ( a1 , d 2 ) − ( a ) ⎟ ⋅ ( x2 − a2 ) = (2)
⎝ ∂x2 ∂x2 ⎠ ⎝ ∂x2 ∂x2 ⎠
∂2 f
= ( a ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) + Ω 2 ( x1 , x2 )
∂x2 ∂x1
unde

1
 Ω2 ( x1 , x2 ) = ⎡⎣ω4 ( x1 , d 2 ) − ω4 ( a1 , d 2 ) ⎤⎦ ⋅ ( x2 − a2 ) ⋅ ( d 2 − a2 ) + ω3 ( x1 , d 2 ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 )
iar punctul d 2 este situat între a2 şi x2 .
Fie x = ( x1 , x2 ) ∈ V cu x2 − a2 = x1 − a1 ≠ 0 .
Din (1) şi (2) deducem
∂2 f Ω1 ( x1 , x2 ) ∂2 f Ω2 ( x1 , x2 )
(a) + = (a) +
∂x2 ∂x1 ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) ∂x2∂x1 ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 )
Din continuitatea funcţiilor ω1 , ω2 , ω3 , ω4 : A → în punctul a, rezultă
Ω1 ( x1 , x2 ) Ω2 ( x1 , x2 )
lim = lim = 0,
x →a ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) x→a ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 )
care împreună cu egalitatea precedentă, prin trecere la limită pentru x → a ,
conduce la egalitatea din enunţ.
Corolarul 4.1. Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de două ori în
punctul a ∈ A , atunci d a2 f este o aplicaţie biliniară şi simetrică.
Demonstraţie. În adevăr, din Teorema 4.2 a lui Young şi Propoziţia 4.2
obţinem că pentru orice u, v ∈ p avem
p
∂2 f p
∂2 f
d a2 f ( u , v ) = ∑ ui ⋅ v j ⋅
i , j =1 ∂xi ∂x j
( a ) = ∑ ui ⋅ v j ⋅
i , j =1 ∂x j ∂xi
( a ) = d a2 f ( v, u )
ceea ce arată că d f este simetrică.
2
a

Remarca 4.7. Criteriile lui Schwarz şi respectiv Young pun în evidenţă

condiţii suficiente pentru egalitatea derivatelor parţiale mixte de ordinul doi.
Aceste condiţii nu sunt şi necesare, fenomen ilustrat şi de I. Barbălat prin
Exemplul 4.2 (Funcţie cu derivate parţiale mixte de ordinul doi egale,
care nu verifică condiţiile din ipotezele teoremelor Schwarz şi Young). Funcţia
⎧ 2 ⎛ x2 ⎞
⎪ y ⋅ ln ⎜1 + 2 ⎟ , y≠0
f: 2
→ , f ( x, y ) = ⎨ ⎝ y ⎠
⎪ 0, y=0
⎩
este derivabilă parţial pe 2
cu
⎧ 2 ⋅ x ⋅ y2
∂f , y≠0
( x, y ) = ⎨⎪ x 2 + y 2
∂x ⎪
⎩ 0, y=0
şi
⎧ x2 + y 2 2 ⋅ x2 ⋅ y
∂f 2 ⋅ y ⋅ ln − 2 , y≠0
( x, y ) = ⎪⎨ y2 x + y2
∂y ⎪
⎩ 0, y=0
∂f ∂f
Funcţiile şi sunt derivabile parţial pe 2
, deci f este derivabilă
∂x ∂y
parţial de două ori pe 2
) cu

2
 ⎧ 4 ⋅ x3 ⋅ y
∂ f
2
∂ f 2 ⎪ , ( x, y ) ≠ ( 0, 0 )
( x, y ) = ⎪⎨ x 2 + y 2
( )
2
( x, y ) =
∂x∂y ∂y∂x ⎪
⎪⎩ 0, ( x, y ) = ( 0, 0 )
adică derivate parţiale mixte de ordinul doi sunt egale pe 2
.
∂ f
2
1. Vom arăta că derivata nu este continuă în origine, adică funcţia f
∂x∂y
nu satisface condiţiile criteriului lui Schwarz.
Considerăm şirul ( xn , xn )n ⊂ 2 astfel ca ∃ lim xn = 0 şi constatăm că
n

∂ f 2
∂ f2
lim
n →∞ ∂x∂y
( xn , xn ) = 1 ≠ 0 = ( 0, 0 ) ,
∂x∂y
∂2 f
adică nu este continuă în origine.
∂x∂y
2. Să arătăm că funcţia f nu satisface nici condiţiile criteriului lui Young.
∂f
Pentru aceasta este suficient să arătăm că nu este diferenţiabilă în
∂x
origine.
Presupunând contrariul, ar exista o funcţie ω : 2
→ continuă şi nulă în
origine astfel ca
2 ⋅ x ⋅ y2
= x 2 + y 2 ⋅ ω ( x, y ) , ( x, y ) ≠ ( 0, 0 )
x +y
2 2

adică
⎧ 2 ⋅ x ⋅ y2
⎪⎪ 2 , ( x, y ) ≠ ( 0, 0 )
ω ( x, y ) = ⎨ ( x + y )
3
2 2

⎪
⎪⎩ 0, ( x, y ) = ( 0, 0 )
Considerăm ca mai sus, şirul ( xn , xn )n ⊂ 2 astfel ca ∃ lim xn = 0 şi
n

constatăm că
2
lim ω ( xn , xn ) = ≠ 0 = ω ( 0, 0 ) ,
n →∞ 2
adică funcţia ω nu este continuă în origine.

4.4. Diferenţiabilitate globală de ordinul doi

Fie aplicaţia f : A ⊂ p → q , unde mulţimea A este presupusă deschisă.
Definiţia 4.10. Aplicaţia f : A ⊂ p → q se numeşte diferenţiabilă
(respectiv diferenţiabilă în sens Gâteaux) de două ori pe mulţimea A, dacă f este
diferenţiabilă (respectiv diferenţiabilă în sens Gâteaux ) de două ori în orice
punct a ∈ A .
Dacă f este diferenţiabilă (respectiv diferenţiabilă în sens Gâteaux) de
două ori pe mulţimea A, atunci aplicaţia

3
 d 2 f : A →L 2( p
, q
), d 2 f ( a ) = d a2 f
respectiv δ 2 f : A →F ( p × p , q δ 2 f ( a ) = δ a2 f , se numeşte diferenţiala
),
(respectiv diferenţiala Gâteaux) de ordinul doi a funcţiei f pe mulţimea A.
În definiţia precedentă am notat cu F ( p × p , q ) mulţimea aplicaţiilor
definite pe p
× p
cu valori în q
, iar cu L 2 ( p
, q
) mulţimea aplicaţiilor
F ∈F ( p
× p
, q
) biliniare.
Remarca 4.8. Din Remarca 4.5 şi definiţia precedentă rezultă că dacă
f :A⊂ p
→ q

(i) este diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori pe A, atunci f este

derivabilă parţial de două ori pe A;
(ii) este diferenţiabilă de două ori pe A, atunci f este diferenţiabilă în sens
Gâteaux de două ori pe A.
Cu alte cuvinte, dacă notăm cu F A2 , G 2A şi respectiv D 2A mulţimile
aplicaţiilor diferenţiabile de două ori pe A, diferenţiabile în sens Gâteaux de
două ori pe A şi respectiv derivabile parţial de două ori pe A, avem că
F A2 ⊂ G 2A ⊂ D 2A
∩ ∩ ∩
F A ⊂ GA ⊂ D A
Definiţia 4.11. Aplicaţia f : A ⊂ p → q se zice că este de clasă C 2 pe
mulţimea A, dacă f este diferenţiabilă de două ori pe A şi
d 2 f : A →L 2 ( p
, q
)
este continuă pe mulţimea A.
Caracterizarea aplicaţiilor de clasă C 2 cu ajutorul derivatelor parţiale de
ordinul doi este dată de
Propoziţia 4.5. O aplicaţie f : A ⊂ p → q este de clasă C 2 pe mulţimea
A dacă şi numai dacă este derivabilă de două ori pe A şi pentru orice i, j = 1,..., p
∂2 f
aplicaţiile : A→ q
sunt continue pe A.
∂xi ∂x j
Demonstraţie. Necesitatea. Dacă f este de clasă C 2 pe mulţimea A,
atunci din
∂2 f ∂2 f
∂xi ∂x j
( x) −
∂xi ∂x j
(
( a ) = d x2 f − d a2 f ) (e , e ) i j ≤ d x2 f − d a2 f ⋅ ei ⋅ e j = d x2 f − d a2 f

şi din continuitatea aplicaţiei d 2 f rezultă imediat continuitatea aplicaţiilor

∂2 f
pentru orice i, j = 1,..., p şi în orice punct a ∈ A .
∂xi ∂x j
Suficienţa. Dacă f are derivate parţiale de ordinul doi continue pe A,
atunci utilizând formula de clacul a diferenţialei de ordinul doi (vezi Propoziţia
4.2) avem
4
 p
∂2 f ∂2 f p
∂2 f ∂2 f
(d 2
x f − d a2 f ) ( u, v ) ≤ ∑ u i ⋅ vj ⋅
∂xi ∂x j
( x) −
∂xi ∂x j
(a) ≤ u ⋅ v ⋅ ∑ ( x) − (a)
i , j =1 i , j =1 ∂xi ∂x j ∂xi ∂x j
pentru orice u, v ∈ p şi orice x, a ∈ A .
De aici rezultă
p
∂2 f ∂2 f
d f −d f ≤
2
x
2
a ∑
i , j =1 ∂xi ∂x j
( x) −
∂xi ∂x j
(a)
care împreună cu continuitatea derivatelor parţiale de ordinul doi conduce la
continuitatea aplicaţiei d 2 f pe mulţimea A, deci f este de clasă C 2 pe A.
Corolarul 4.2. Orice aplicaţie f : A ⊂ p → q de clasă C 2 pe mulţimea A
este diferenţiabilă de două ori pe A.
Demonstraţia rezultă din propoziţia precedentă şi Propoziţia 4.3.
Remarca 4.9. Dacă notăm cu C 2A mulţimea aplicaţiilor de clasă C 2 pe
mulţimea A, atunci din corolarul precedent şi Remarca 4.8 rezultă că au loc
incluziunile
C 2A ⊂F A2 ⊂G 2A ⊂D 2A .
Corolarul 4.3. Dacă aplicaţia f : A ⊂ p → B ⊂ q este de clasă C 2 pe
mulţimea A şi g : B ⊂ q → s este de clasă C 2 pe mulţimea B, atunci g f este
de clasă C 2 pe mulţimea A.
Demonstraţia rezultă din Propoziţiile 4.4 şi 4.5.

4.5. Exerciţii
4.1. Fie funcţia
⎧ x ⋅ y2
⎪ , x2 + y 2 > 0
f: 2
→ , f ( x, y ) = ⎨ x 2 + y 2
⎪ x2 + y 2 = 0
⎩ 0,
Să se studieze dacă f
• este derivabilă parţial de două ori pe 2 ;
• este diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori pe 2
;
• este diferenţiabilă de două ori pe 2 ;
• este de clasă C 2 pe 2 ;
• satisface condiţiile criteriilor Schwarz şi Young.
4.2. Să se arate că
1
• funcţia f : 3
→ , f ( x) = satisface pe 3
− {( 0, 0, 0 )} ecuaţia lui Laplace
x
∂2 f ∂2 f ∂2 f
+ + =0
∂x12 ∂x22 ∂x32
• dacă funcţiile f , g : → sunt derivabile şi a ∈ , atunci funcţia
, h ( x, t ) = f ( x + a ⋅ t ) − g ( x − a ⋅ t )
h: 2
→
satisface ecuaţia coardei vibrante
5
 ∂2h 2 ∂ h
2
= a ⋅
∂t 2 ∂x 2
4.3. Fie funcţia f : 2
→ de clasă C 2 pe 2
şi aplicaţia F : 2
→ 2

definită prin
F ( r , t ) = f ( r ⋅ cos t , r ⋅ sin t ) .
Să se arate că
∂ 2 f ∂ 2 f ∂ 2 F 1 ∂ 2 F 1 ∂F
+ = 2 + 2⋅ 2 + ⋅
∂x12 ∂x22 ∂r r ∂r r ∂r
unde derivatele parţiale ale lui f se calculează în punctul ( x, y ) = ( r ⋅ cos t , r ⋅ sin t )
iar cele ale lui F în punctul ( r , t ) .
4.4. Să se arate că aplicaţia f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă de două ori
în punctul a ∈ A , dacă şi numai dacă există o vecinătate V ⊂ A a lui a astfel ca f
să fie diferenţiabilă pe V şi aplicaţia df : V → L ( p , q ) să fie diferenţiabilă în a.
În plus, avem că
d a2 f ( u , v ) = d a ( df )( u )( v )
pentru orice u, v ∈ p .
4.5. Să se arate că funcţia f : 2
→ , definită prin
⎧ 2 1
⎪ x −1 ,
f ( x ) = ⎨e x <1
⎪ 0, x ≥1
⎩
este de clasă C 2 pe 2 .
4.6. Să se arate că funcţia implicită f definită de ecuaţia F ( x, y ) = 0 şi
f ( a ) = b este o funcţie de clasă C 2 pe o vecinătate a punctului a şi apoi să se
calculeze derivatele parţiale de ordinul doi ale lui f în punctul a, unde
• F ( x, y ) = x12 + x22 − y 2 + x1 ⋅ y − x2 ⋅ y − 1, a = (1, 0 ) , b = 1 ;
• F ( x, y ) = x2 ⋅ y ⋅ sin x1 − x1 − x2 − y, a = ( 0, 0 ) , b = 1 .
4.7. Fie funcţia f : p → , definită prin
p
f ( x) = ∑a
i , j =1
ij ⋅ xi ⋅ x j

unde aij = a ji ∈ , ∀i, j = 1,..., p . Să se arate că f este de clasă C 2 pe p

şi
1
f ( x ) = f ( a ) + d a f ( x − a ) + ⋅ d a2 f ( x − a, x − a )
2
pentru orice a, x ∈ .
p

4.8. Funcţiei f : A ⊂ p → diferenţiabilă de două ori în punctul a ∈ A i se

asociază funcţia F : A → , definită prin
1
F ( x ) = f ( x ) − f ( a ) − d a f ( x − a ) − ⋅ d a2 f ( x − a, x − a )
2
şi aplicaţia vectorială Ω f : A → p
definită prin

6
 ⎧∇f ( x ) − ∇f ( a ) − d a ( ∇f )( x − a )
⎪ , x≠a
Ω f ( x) = ⎨ x−a
⎪ 0, x=a
⎩
Să se arate că
• Ω f este continuă în punctul a;
• F este diferenţiabilă pe A şi
dx F (v) = Ω f ( x) , v ⋅ x − a
pentru orice x ∈ A şi v ∈ p ;
• există r > 0 astfel încât pentru orice x ∈ D ( a, r ) există c ∈ ( a, x ) cu
F ( x) ≤ Ω f (c) ⋅ x − a ;
2

• există funcţia ω : A → continuă şi nulă în punctul a astfel încât

1
f ( x ) = f ( a ) + d a f ( x − a ) + ⋅ d a2 f ( x − a, x − a ) + x − a ⋅ ω ( x )
2

2
pentru orice x ∈ A.
4.9. Oricărei aplicaţii vectoriale F = ( F1 , F2 , F3 ) : A ⊂ 3 → 3 (numită şi
câmp vectorial) de clasă C1 pe mulţimea A i se asociază aplicaţia
⎛ ∂F ∂F ∂F ∂F ∂F ∂F ⎞
rot F : A → 3
, rot F = ⎜ 3 − 2 , 1 − 3 , 2 − 1 ⎟
⎝ ∂x2 ∂x3 ∂x3 ∂x1 ∂x1 ∂x2 ⎠
numită şi rotorul câmpului vectorial F. Să se arate că
• aplicaţia G : 3 → 3 , G ( x1 , x2 , x3 ) = ( 2 ⋅ x1 ⋅ x2 ⋅ x3 , x12 ⋅ x3 + x2 , x12 ⋅ x2 + 3 ⋅ x32 ) are
proprietatea că rot G = 0 ;
• rot ( ∇f ) = 0 pentru orice funcţie f : A ⊂ 3
→ de clasă C 2 pe A;
• există o funcţie g : 3 → de clasă C 2 pe 3 cu proprietatea G = ∇g .
4.10. Oricărei aplicaţii vectoriale F = ( F1 , F2 , F3 ) : A ⊂ 3 → 3 de clasă C1
pe mulţimea A i se asociază funcţia
∂F1 ∂F2 ∂F3
div F : A → 3
, div F = + +
∂x1 ∂x2 ∂x3
numită şi divergenţa câmpului vectorial F. Să se arate că dacă F este de clasă C 2
pe A, iar
∂2 f ∂2 f ∂2 f
∆f : A → , ∆f = 2 + 2 + 2
∂x1 ∂x2 ∂x3
este laplacianul câmpului scalar f : A → de clasă C 2 pe A, atunci
• div ( rot F ) = 0 ;
• div ( ∇ f ) = ∆f ;
• rot ( rot F ) = ∇ ( div F ) − ∆F , unde
∆F : A → 3
, ∆F = ( ∆F1 , ∆F2 , ∆F3 )
este laplacianul câmpului vectorial F.

7
 CAPITOLUL 5

CONCEPTE DE DIFERENŢIABILITATE DE ORDIN

SUPERIOR

5.1. Derivabilitate parţială de ordinul superior

Fie A ⊂ p o mulţime deschisă nevidă, punctul a ∈ A şi n ∈ * .
Definiţia 5.1. O aplicaţie f : A → q se numeşte derivabilă parţial de n ori
în punctul a ∈ A , dacă există o vecinătate V ⊂ A a punctului a ∈ A astfel încât f
este derivabilă parţial în de n − 1 ori pe V şi orice derivată parţială de ordinul n − 1
este derivabilă parţial în a.
Vectorii (numerele reale în cazul q = 1 )
∂ ⎛ ∂ n −1 f ⎞ ∂n f
⎜⎜ ⎟⎟ ( a ) se notează cu (a)
∂xin ⎝ ∂xin−1 ...∂xi1 ⎠ ∂xin ∂xin−1 ...∂xi1
şi se numesc derivatele parţiale de ordinul n în raport cu variabilele de indici
in , in −1 ,..., i1 ale aplicaţiei f în punctul a, unde i1 ,..., in ∈ {1,..., p} .
Definiţia 5.2. Aplicaţia f : A → q se numeşte derivabilă parţial de n ori
pe mulţimea A, dacă f este derivabilă parţial de n ori în orice punct a ∈ A .
Remarca 5.1. O aplicaţie f = ( f1 ,..., f q ) : A ⊂ p → q este derivabilă parţial
de n ori în punctul a (respectiv pe mulţimea A) dacă şi numai dacă toate
componentele sale f1 ,..., f q sunt derivabile parţial de n ori în punctul a (respectiv
pe A). În plus avem că
∂n f ⎛ ∂ n f1 ∂n fq ⎞
( ) ⎜⎜
a = ( )
a ,..., ( a ) ⎟⎟
∂xin ∂xin−1 ...∂xi1 ⎝ ∂xin ∂xin−1 ...∂xi1 ∂xin ∂xin−1 ...∂xi1 ⎠
De aici rezultă că este suficient să considerăm doar cazul q = 1 .
Varianta teoremei lui Schwarz pentru derivate parţiale de ordinul n este
dată de
Teorema 5.1 (Schwarz) Fie f : A ⊂ p → derivabilă parţial de n ori pe
mulţimea A şi fie indicii {i1 ,..., ik } ⊂ {1,..., p} , iar { j1 ,..., jk } o permutare arbitrară a
numerelor i1 ,..., ik , 1 ≤ k ≤ n.
Dacă toate derivatele parţiale de ordinul n sunt continue în punctul a ∈ A ,
atunci
∂k f ∂k f
(a) = (a)
∂xik ∂xik −1 ...∂xi1 ∂x jk ∂x jk −1 ...∂x j1
pentru orice k ∈ {2,..., n} .

8
 Demonstraţia se face prin inducţie, cu ajutorul teoremei lui Schwarz
(cazul k = 2 ), ţinând seama de proprietăţile permutărilor.
Vom considera aici doar cazul k = 3 (analog se procedează în general), caz
în care putem presupune fără a micşora generalitatea că p = 3 .
Trebuie demonstrat că
∂3 f ∂3 f ∂3 f ∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a) = (a) = (a) = (a)
∂x3∂x2 ∂x1 ∂x2 ∂x3∂x1 ∂x3∂x1∂x2 ∂x1∂x3∂x2 ∂x2 ∂x1∂x3 ∂x1∂x2 ∂x3
∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a)
∂x3∂x2 ∂x2 ∂x2 ∂x2 ∂x3 ∂x2 ∂x3∂x2
∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a)
∂x3∂x1∂x1 ∂x1∂x1∂x3 ∂x1∂x3∂x1
∂3 f ∂3 f ∂3 f
( )
a = ( )
a = (a)
∂x2 ∂x1∂x1 ∂x1∂x1∂x2 ∂x1∂x2 ∂x1
∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a)
∂x1∂x2 ∂x2 ∂x2 ∂x2 ∂x1 ∂x2 ∂x1∂x2
Să arătăm de exemplu că
∂3 f ∂3 f
(a) = (a)
∂x3∂x2 ∂x1 ∂x1∂x2 ∂x3
(analog se procedează pentru demonstraţia şi celorlalte egalităţi)
Prin aplicarea criteriului lui Schwarz (relativ la egalitatea derivatelor
parţiale mixte de ordinul doi) obţinem
∂3 f ∂ 2 ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 ⎛ ∂f ⎞ ∂3 f
(a) = ⎜ ⎟ ( a ) = ⎜ ⎟ ( a ) = (a) =
∂x1∂x2 ∂x3 ∂x1∂x2 ⎝ ∂x3 ⎠ ∂x2 ∂x1 ⎝ ∂x3 ⎠ ∂x2 ∂x1∂x3
∂ ⎛ ∂3 f ⎞ ∂ ⎛ ∂3 f ⎞ ∂3 f
= ⎜ ⎟(a) = ⎜ ⎟(a) = (a) =
∂x2 ⎝ ∂x1∂x3 ⎠ ∂x2 ⎝ ∂x3∂x1 ⎠ ∂x2 ∂x3∂x1
∂ 2 ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 ⎛ ∂f ⎞ ∂3 f
= ⎜ ⎟( )
a = ⎜ ⎟( )
a = ( a).
∂x2 ∂x3 ⎝ ∂x1 ⎠ ∂x3∂x2 ⎝ ∂x1 ⎠ ∂x3∂x2 ∂x1
ceea ce trebuia demonstrat.
Definiţia 5.3. Aplicaţia f : A ⊂ p → q se zice că este de clasă C n pe
mulţimea A (unde n ≥ 1 ), dacă f este derivabilă parţial de n ori pe A şi toate
derivatele parţiale de ordinul n sunt continue pe A.
Dacă f este de clasă C n pe mulţimea A, atunci f se zice că este de clasă C ∞
pe A şi notăm f ∈ C A∞ . Deci
∞
C A∞ = ∩ C An
n =1

unde C desemnează mulţimea aplicaţiilor de clasă C n pe A.

n
A

Din teorema precedentă rezultă că dacă f : A ⊂ p → este de clasă C n pe

A, atunci operaţia de derivare parţială (în raport cu variabilele de indici

9
ik ∈ {1,..., p} este asociativă şi deci apare posibilitatea utilizării unor notaţii
prescurtate de tipul
∂n f ∂n f
( )
a = α ( )
a
∂xin ∂xin−1 ...∂xi1 ∂x1α1 ∂x2α 2 ...∂x p p
unde α1 , α 2 ,..., α p ∈ {1,..., p} , α1 + α 2 + ... + α p = n . Aceasta înseamnă că în
∂n f
α (a)
∂x1α1 ∂x2α 2 ...∂x p p
se derivează în raport cu variabila x1 de α1 ori, în raport cu variabila x2 de α 2 ori
şi respectiv în raport cu variabila x p de α p ori. Dacă α j = 0 vom conveni să nu
se mai scrie ∂xαj . De exemplu
j

∂4 f ∂4 f
(a) = 2 2 (a)
∂x1∂x2 ∂x1∂x2 ∂x1 ∂x2
∂5 f ∂5 f
(a) = 2 3 (a)
∂x1∂x2 ∂x2 ∂x1∂x2 ∂x1 ∂x2
Dacă notăm cu Di operaţia de derivare în raport cu variabila de indice i
(unde i = 1,..., p ) şi cu
α
Dα = D1α1 D2α 2 ... D p p
unde α = (α1 ,..., α p ) ∈ p
(numit şi multiindice) şi cu
Diαi = Di Di ... Di de α i ori, 1 ≤ i ≤ p,
atunci
α
∂ f
Dα f ( a ) = α ( )
a , unde α = α1 + ... + α p
∂x1α1 ∂x2α 2 ...∂x p p
Spre exemplu
∂5 f
3 ( )
a = Dα f ( a ) = D ( ) f ( a ) .
2,3

∂x1 ∂x2
2

5.2. Diferenţiabilitate de ordinul superior

Fie A ⊂ p o mulţime deschisă nevidă, punctul a ∈ A şi n ∈ * .
Definiţia 5.4. Funcţia f : A → se numeşte diferenţiabilă (respectiv
diferenţiabilă în sens Gâteaux ) de n ori în punctul a ∈ A , dacă există o
vecinătate V ⊂ A a punctului a ∈ A astfel încât f este diferenţiabilă (respectiv
diferenţiabilă în sens Gâteaux) de n − 1 ori pe V şi toate derivatele parţiale de
ordinul n − 1 sunt diferenţiabile (respectiv diferenţiabile în sens Gâteaux) în a.
Procedând prin inducţie se justifică
Remarca 5.2. Funcţia f : A → este diferenţiabilă (respectiv
diferenţiabilă în sens Gâteaux) de n ori în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă f
este diferenţiabilă (respectiv diferenţiabilă în sens Gâteaux) pe o vecinătate

10
 ⎛ ∂f ∂f ⎞
V ⊂ A a lui a şi gradientul său ∇f = ⎜ ,..., ⎟⎟ este diferenţiabil (respectiv
⎜ ∂x1 ∂x
⎝ p ⎠
diferenţiabil în sens Gâteaux) de ordinul n − 1 în punctul a.

11
 Această remarcă sugerează
Definiţia 5.5. Fie f : A ⊂ p → diferenţiabilă (respectiv diferenţiabilă în
sens Gâteaux) de n ori în punctul a ∈ A . Aplicaţia
d an f : p × ... × p → respectiv δ an f : p × ... × p →
definită prin
d an f ( v1 ,..., vn −1 , vn ) = d an −1 ( ∇f )( v1 ,..., vn −1 ) , vn
respectiv prin
δ an f ( v1 ,..., vn −1 , vn ) = δ an −1 ( ∇f )( v1 ,..., vn −1 ) , vn
se numeşte diferenţiala (respectiv diferenţiala Gâteaux) de ordinul n a funcţiei f
în punctul a.
Remarca 5.3. Problema diferenţiabilităţii (respectiv a diferenţiabilităţii în
sens Gâteaux) de ordinul n a aplicaţiei vectoriale f = ( f1 ,..., f q ) : A ⊂ p → q se
tratează analog ca în cazul n = 2 , prin reducere la cazul q = 1 (cu ajutorul
componenetelor f1 ,..., f q ).
Remarca 5.4. Procedând prin inducţie, se arată că dacă f : A ⊂ p →
este diferenţiabilă de n ori în punctul a ∈ A , atunci d an f este o funcţie n-liniară,
adică liniară în raport cu fiecare dintre cele n argumente ale sale.
Relaţiile dintre conceptele de diferenţiabilitate de ordin superior sunt puse
în evidenţă de
Propoziţia 5.1. Dacă funcţia f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de n ori în
punctul a ∈ A , atunci
• f este diferenţiabilă în sens Gâteaux de n ori în a şi δ an f = d an f ;
• f este derivabilă parţial de n ori în a şi
∂n f
o
∂xi1 ...∂xin
( )
( a ) = d an f ei1 ,..., ein , ∀i1 ,..., in ∈ {1,..., p} ;
p
∂n f
o d f ( v1 ,..., vn ) = ∑ v ⋅ ... ⋅ v ⋅
n
a
1
i1
n
in
∂xi1 ...∂xin
( a ), ∀v1 ,..., vn ∈ p
( )
, vi = v1i ,..., vip .
i1 ,...,in =1

Demonstraţia rezultă din Definiţiile 5.4 şi 5.5 ţinând seama de

incluziunile
F A ⊂G A ⊂D A
şi de faptul că d an f este n-liniară.
Un criteriu de diferenţiabilitate de ordinul n (analog celor date pentru
cazurile n = 1 şi n = 2 este dat de
Propoziţia 5.2. Dacă f : A ⊂ p → este derivabilă parţial de n ori pe
mulţimea A şi toate derivatele parţiale de ordinul n sunt continue în punctul
a ∈ A , atunci f este diferenţiabilă de n ori în punctul a.

1
 Demonstraţia se face prin inducţie după n, observând că derivatele
parţiale de ordinul n ale funcţiei f în punctul a sunt tocmai derivatele parţiale de
ordinul n − 1 în a ale gradientului său ∇f .
Deci conform ipotezei inducţiei, ∇f este diferenţiabilă de n − 1 ori în
punctul a ceea ce, via Remarca 5.2, este echivalent cu faptul că funcţia f este
diferenţiabilă de nori în a.
Varianta criteriului lui Young pentru diferenţiabilitatea de ordinul n
este dată de
Teorema 5.2 (Young) Fie funcţia f : A ⊂ p → , k , n ∈ cu k ≤ n , iar
mulţimea {i1 ,..., ik , j1 ,..., jk } ⊂ {1,..., p} cu proprietatea că j1 ,..., jk este o permutare a
numerelor i1 ,..., ik şi j1 + ... + jk = n . Dacă f este diferenţiabilă de n ori în punctul
a ∈ A , atunci
∂n f ∂n f
( )
a = (a)
∂xi1 ...∂xik ∂x j1 ...∂x jk
Demonstraţie. Se procedează prin inducţie, analog ca în demonstraţia
criteriului lui Schwarz (Teorema 5.1), reducând problema la cazul k = 2.
Ca o primă consecinţă a teoremei lui Young avem
Corolarul 5.1. Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de n ori în punctul
a ∈ A , atunci
(
d an f ( v1 ,..., vn ) = d an f vσ (1) ,..., vσ ( n ) )
pentru orice v1 ,..., vn ∈ şi orice permutare σ : {1,..., n} → {1,..., n} , adică d an f este
p

simetrică.
Demonstraţia rezultă imediat din Propoziţia 5.1 şi teorema lui Young.
În continuare, pentru α = (α1 ,..., α p ) ∈ p , v = ( v1 ,..., v p ) ∈ p , vom utiliza
următoarele notaţii
αp
α ! = α1 !⋅ ... ⋅ α p !, v p = v1α ⋅ ... ⋅ v p
1

Cu aceste notaţii demonstrăm

Corolarul 5.2. Dacă funcţia f : A ⊂ p
→ este diferenţiabilă de n ori în
punctul a, atunci
1
d an f ( v,..., v ) = n !⋅ ∑ ⋅ Dα f ( a ) ⋅ vα , ∀v ∈ p
.
α =n α !
Demonstraţie Fie I n mulţimea acelor α = (α1 ,..., α p ) ∈ p cu α1 + ... + α p = n .
Din criteriul lui Young, rezultă că dacă f este diferenţiabilă de n ori în punctul a,
atunci numărul derivatelor parţiale de ordinul n egale cu Dα f ( a ) este egal cu
numărul acelor sisteme ordonate ( i1 ,..., ik ) cu 1 ≤ i j ≤ p, ∀j = 1,..., n şi în care
numărul 1 apare de α1 ori, numărul 2 apare de α 2 ori, ..., numărul p apare de α p
ori. Cum numărul acestor sisteme este

2
 n! n!
=
α ! α1 !⋅ ... ⋅ α p !
cu ajutorul formulei de calcul al lui d an f , dată de Propoziţia 5.1, se obţine
egalitatea din enunţ.

5.3. Diferenţiabilitate globală de ordin superior

Fie funcţia f : A ⊂ p → , unde mulţimea A este presupusă deschisă.
Definiţia 5.4. Funcţia f se numeşte diferenţiabilă (respectiv diferenţiabilă
în sens Gâteaux) de n ori pe mulţimea A şi notăm f ∈F An respectiv f ∈G nA dacă f
este diferenţiabilă (respectiv diferenţiabilă în sens Gâteaux) de n ori în orice
punct a ∈ A .
Remarca 5.5. Din Propoziţiile 5.1 şi 5.2 şi definiţia precedentă rezultă
imediat că
• Dacă f este diferenţiabilă de n ori pe mulţimea A, atunci f este
diferenţiabilă în sens Gâteaux de n ori pe A;
• Dacă f este de clasă C n pe A, atunci f este diferenţiabilă de n ori pe A.
Cu alte cuvinte, au loc incluziunile
C nA ⊂F An ⊂G nA ⊂D nA
Să notăm cu
∞ ∞ ∞ ∞
C ∞A = ∩ C nA , F ∞
A
= ∩F An , G ∞A = ∩ G nA , D ∞A = ∩D nA .
n =1 n =1 n =1 n =1

Elementele acestor mulţimi se numesc funcţii de clasă C ∞ pe A, funcţii

indefinit diferenţiabile pe A, funcţii indefinit diferenţiabile în sens Gâteaux pe A
şi respectiv funcţii indefinit derivabile parţial pe A.
Din cele de mai sus, ţinând seama că orice funcţie diferenţiabilă pe A este
continuă pe A, obţinem în final că
C ∞A ⊂F A∞ ⊂G ∞A ⊂D ∞A
incluziunile fiind stricte. În acest sens prezentăm
Exemplul 5.1. (Funcţie discontinuă indefinit derivabilă parţial) Prin
inducţie se arată că funcţia
⎧ x 2 − y2
2 2

⎪ y x , x⋅ y ≠ 0
f: 2
→ , f ( x, y ) = ⎨e
⎩⎪ 0, x⋅ y = 0
este indefinit derivabilă parţial pe 2 .
Deoarece există şirul ( xn , xn )n , lim
n →∞
xn = 0 astfel ca
lim f ( xn , xn ) = 1 ≠ f ( 0, 0 )
n →∞

deducem că f nu are limită în origine, prin urmare este discontinuă în origine.

Remarca 5.6. Fie L n ( p , q ) mulţimea aplicaţiilor n-liniare
F : p × ... × p → q .

3
 Procedând analog ca în demonstraţia Propoziţiei 4.5 se arată că funcţia
f : A ⊂ p → este de clasă C n pe A dacă şi numai dacă f este diferenţiabilă de n
ori pe A şi aplicaţia
d n f : A →L n ( p
, q
), (d f )( x) = d
n n
x f
este continuă pe A.

5.4. Formule de tip Taylor în p

În continuare vom pune în evidenţă proprietăţi ale funcţiilor diferenţiabile

de n ori pe o mulţime, scopul principal fiind generalizarea teoremei lui Taylor
de la cazul funcţiilor reale de argument real.
Fie funcţia f : A ⊂ p → diferenţiabilă de n ori în punctul a ∈ A , unde A
este presupusă deschisă. Atunci există r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A .
Definiţia 5.5. Funcţia polinomială Tn : p → definită prin
1 2 1
Tn ( v ) = f ( a ) + d a f ( v ) + ⋅ d a f ( v, v ) + ... + ⋅ d an f ( v,..., v )
2! n!
se numeşte polinomul Taylor de gradul n asociat funcţiei f în punctul a, iar
Rn : D ( a, r ) → , Rn ( v ) = f ( a + v ) − Tn ( v )
se numeşte restul Taylor de ordinul n asociat funcţiei f în punctul a.
Se pune problema aproximării valorii f ( a + v ) , pentru v suficient de
mică, prin valoarea Tn ( v ) , adică problema aproximării locale a unei funcţii.
O egalitate de forma
f ( a + v ) = Rn ( v ) + Tn ( v ) , v ∈ D ( a, r )
cu Rn cunoscut, se numeşte formulă de tip Taylor cu restul Rn .
Remarca 5.7. Din corolarul 5.2. rezultă
1
Tn ( v ) = ∑
α α
≤n !
⋅ Dα f ( a ) ⋅ vα .

În continuare ne propunem să determinăm formulele de reprezentare ale

restului Rn . Are loc
Teorema 5.3 (Taylor-Lagrange) Fie A o mulţime deschisă şi convexă.
Dacă funcţia f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de n + 1 ori pe A, atunci
pentru orice a ∈ A şi v ∈ p cu [ a + a + v ] ⊂ A există punctul c ∈ ( a, a + v ) astfel ca
1
• Rn ( v ) = ⋅ dcn +1 f ( v,..., v ) (restul Lagrange);
( n + 1)!
1 2 1 1
• f ( a + v ) = f ( a ) + da f ( v ) + ⋅ d a f ( v, v ) + ... + ⋅ d an f ( v,..., v ) + ⋅ dcn +1 f ( v,..., v )
2! n! ( n + 1)!
(formula lui Taylor cu restul lui Lagrange)
Demonstraţie Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de n + 1 ori pe A,
atunci pentru orice v ∈ p fixat, cu [ a, a + v ] ⊂ A , funcţia reală de variabilă reală
g : [ 0,1] → , g ( t ) = f ( a + t ⋅ v )

4
este derivabilă de n + 1 ori pe [0,1] şi
g(
k)
( t ) = d ak+t⋅v f ( v,..., v ) , ∀k ∈ {1,..., n + 1}
Din formula lui Taylor-Lagrange aplicată funcţiei g (corolarul 5.11)
există un punct ξ ∈ ( 0,1) cu
1 1 1
g (1) = g ( 0 ) + ⋅ g ' ( 0 ) + ... + ⋅ g ( ) ( 0 ) + ⋅ g ( ) (ξ )
n n +1

1! n! ( n + 1)!
care conduce imediat la egalităţile din enunţ, cu c = a + ξ ⋅ v ∈ ( a, a + v ) .
Corolarul 5.3. În ipotezele teoremei precedente, formula lui Taylor cu
restul Lagrange se reprezintă şi prin
1 1
f (a + v) = ∑
α α!
≤n
⋅ Dα f ( a ) ⋅ vα + ∑
α = n +1 α !
⋅ Dα f ( c ) ⋅ vα .

Demonstraţia rezultă imediat din teorema precedentă şi Remarca 5.7.

Ca şi în cazul p = 1 , are loc următoarea proprietate a restului Taylor
Corolarul 5.4. Dacă f : A ⊂ p → este de clasă C n pe mulţimea convexă
şi deschisă A, atunci
Rn ( v )
lim n
= 0.
n →∞
v
Demonstraţie Din formula lui Taylor-Lagrange rezultă că pentru orice
v∈ p
cu [ a, a + v ] ⊂ A există punctul c ∈ ( a, a + v ) cu proprietatea
1 1
f ( a + v ) = Tn −1 ( v ) + ∑ (
⋅ Dα f ( c ) ⋅ vα = Tn ( v ) + ∑ ⋅ Dα f ( c ) − Dα f ( a ) ⋅ vα , )
α =n α ! α =n α !

de unde rezultă că
α
f ( a + v ) − Tn −1 ( v ) Dα f ( c ) − Dα f ( a ) v1 1 ⋅ ... ⋅ v p Dα f ( c ) − Dα f ( a )
α
Rn ( v )
p

v
n
=
v
n
≤ ∑
α =n α!
⋅
v
n
≤∑
α =n α!
Ţinând seama de continuitatea funcţiei Dα f în punctul a, şi trecând la
limită pentru v → a (ceea ce implică c → a ) se obţine proprietatea din enunţ.
Cu ajutorul proprietăţii restului Taylor pusă în evidenţă de corolarul
precedent demonstrăm o nouă formulă de tip Taylor datorată lui Young1:
Teorema 5.4 (Taylor-Young) Dacă funcţia f : A ⊂ p → este de clasă
C n pe mulţimea convexă şi deschisă A, atunci pentru orice punct a ∈ A există
r > 0 şi o funcţie ωn : D ( 0, r ) → continuă şi nulă în origine astfel ca
• Rn ( v ) = ωn ( v ) ⋅ v , (restul lui Young);
n

1 2 1
• f ( a + v ) = f ( a ) + da f ( v ) +
⋅ d a f ( v, v ) + ... + ⋅ d an f ( v,..., v ) + ωn ( v ) ⋅ v ,
n

2! n!
(formula lui Taylor-Young) pentru orice v ∈ D ( 0, r ) .

1
John W. Young, matematician englez, 1879-1932
5
 Demonstraţie. Din corolarul precedent rezultă că pentru orice ε > 0 există
r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A şi Rn ( v ) < ε ⋅ v pentru orice v ∈ D ( 0, r ) . Atunci funcţia
n

⎧ Rn ( v )
⎪ , v≠0
ωn : D ( 0, r ) → , ωn ( v ) = ⎨ v n
⎪
⎩ 0, v=0
este continuă şi nulă în origine cu Rn ( v ) = ωn ( v ) ⋅ v .
n

Prin înlocuirea lui Rn ( v ) = ωn ( v ) ⋅ v în f ( a + v ) = Tn ( v ) + Rn ( v ) se obţine

n

formula lui Taylor-Young.

Ca şi în cazul p = 1 (al funcţiilor reale de variabilă reală) cu ajutorul
formulelor de tip Taylor se pot obţine caracterizări ale funcţiilor convexe de
clasă C 2 precum şi condiţii necesare şi suficiente pentru ca un punct să fie de
extrem local pentru o funcţie de clasă C 2 .
În acest scop convenim că dacă aplicaţia biliniară (şi simetrică) d a2 f are
proprietatea
d a2 f ( v, v ) ≥ 0, ∀v ∈ p respectiv d a2 f ( v, v ) > 0, ∀v ∈ p − {0}
sau echivalent
d a2 f ( u, u ) ≥ 0, ∀u ∈ p , u = 1 respectiv d a2 f ( u, u ) > 0, ∀u ∈ p , u = 1
atunci vom nota
d a2 f ≥ 0 respectiv d a2 f > 0
şi spunem că d a2 f este nenegativă, respectiv pozitiv definită.
În mod similar se definesc relaţiile
d a2 f ≤ 0 respectiv d a2 f < 0
spunând că d a2 f este nepozitivă respectiv negativ definită.
Dacă există u, v ∈p cu proprietatea
d a2 f ( u , u ) > 0, d a2 f ( v, v ) < 0
atunci se zice că d a2 f este nedefinită.
Remarca 5.8. Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de două ori în
punctul a ∈ A , atunci d a2 f > 0 respectiv d a2 f < 0 dacă şi numai dacă forma
pătratică
∂ f
p 2
H af ( v ) = d a2 f ( v, v ) = ∑ ∂x ∂x ( a ) ⋅ v ⋅ v
i , j =1
i j
i j

numită şi hessiana2 funcţiei f în punctul a, este pozitiv respectiv negativ definită.

Aplicînd criteriul lui Sylvester3 din algebra liniară pentru forma pătratică
H af , se obţine că
d a2 f > 0 ⇔ ∆1f ( a ) > 0, ∆ 2f ( a ) > 0,..., ∆ pf ( a ) > 0

2
Ludwig Otto Hesse, matematician german, 1811-1874
3
James Joseph Sylvester, matematician englez, 1814-1897
6
respectiv
d a2 f < 0 ⇔ ∆1f ( a ) < 0, ∆ 2f ( a ) > 0,..., ( −1) ⋅ ∆ pf ( a ) > 0
p

unde
⎛ ∂2 f ⎞
∆ kf ( a ) = det ⎜ ( a)⎟ , k = 1,..., p
⎜ ∂xi ∂x j ⎟
⎝ ⎠i , j =1,...,k
Corolarul 5.5. Fie f : A ⊂ p → de clasă C 2 pe mulţimea deschisă şi
convexă A. Atunci f este convexă pe A dacă şi numai dacă
d a2 f ≥ 0, ∀a ∈ A
Demonstraţie. Necesitatea. Dacă f este o funcţie convexă de clasă C 2 pe
A, atunci din Teorema 1.4. (de caracterizare a convexităţii funcţiilor
diferenţiabile) rezultă că
f ( a + v ) ≥ f ( a ) + d a f ( v ) , ∀v ∈ p

cu a + v ∈ A .
Din corolarul precedent obţinem că există r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A şi o funcţie
ω2 : D ( 0, r ) → continuă şi nulă în origine astfel ca
1 2
f ( a + v ) = f ( a ) + da f ( v ) + ⋅ d a f ( v, v ) + ω 2 ( v ) ⋅ v .
2

2!
Deci
1 2
⋅ d a f ( v, v ) + ω2 ( v ) ⋅ v ≥ 0, ∀v ∈ D ( 0, r ) .
2

2!
În particular, pentru v = t ⋅ u , t ∈ ( 0, r ) , u = 1, obţinem (ţinând seama
2
că d f este biliniară)
a

d a2 f ( u, u ) + 2 ⋅ ω2 ( t ⋅ u ) ≥ 0, ∀u ∈ p
, u = 1, ∀t ∈ ( 0,1)
de unde trecând la limită pentru t → 0 , ţinând seama de continuitatea în origine
a funcţiei ω2 , rezultă
d a2 f ( u, u ) ≥ 0, ∀u ∈ p
, u =1
şi deci d f .
2
a

Suficienţa. Din formula Taylor Lagrange rezultă că pentru orice a, x ∈ A

există punctul c ∈ ( a, a + x ) cu
1 2
f ( x ) = f ( a ) + da f ( x − a ) + ⋅ d c f ( x − a, a − a ) ,
2!
de unde rezultă că dacă d a2 f > 0 pentru orice a ∈ A , atunci
f ( x ) − f ( a ) − d a f ( x − a ) ≥ 0, ∀a, x ∈ A.
Din Teorema 1.4 rezultă că f este convexă pe A. □
Cu ajutorul formulei Taylor Young se demonstrează o condiţie necesară
pentru ca un punct a să fie punct de extrem local pentru o funcţie de clasă C 2 .
Corolarul 3.6 Dacă f : A ⊂ p → este de clasă C 2 pe mulţimea deschisă
şi convexă A iar a ∈ A este un punct de minim (respectiv de maxim) local pentru
funcţia f, atunci
7
 d a2 f ≥ 0 (respectiv d a2 f ≤ 0 )
Demonstraţie. Să presupunem, de exemplu, că a este un punct de minim
local pentru f, cu alte cuvinte că există r > 0 cu
f ( a + v ) − f ( a ) ≥ 0, ∀v ∈ p , v < r .
De aici şi din formula lui Taylor Young pentru n = 2 (ţinând seama că
d a f = 0, conform teoremei lui Fermat) rezultă că există r > 0 şi o funcţie
ω2 : D ( 0, r ) → continuă şi nulă în origine astfel ca
1
0 ≤ f ( a + v ) − f ( a ) = ⋅ d a2 f ( v, v ) + v ⋅ ω2 ( v ) , ∀v ∈ D ( 0, r )
2

2!
Procedând analog ca în demonstraţia corolarului precedent se obţine că
d a f ≥ 0. □
2

Remarca 5.9 Condiţia necesară de extrem local pusă în evidenţă de

corolarul precedent nu este şi suficientă.
De exemplu, funcţia
f : 2 → , f ( x, y ) = x − y
are proprietatea că punctul a = ( 0,0 ) nu este punct de extrem local deşi
d a f = 0 şi d a2 f = 0 .
Remarca 5.10. Dacă f : A ⊂ p → este de clasă C 2 pe mulţimea
deschisă şi convexă A, atunci funcţia (hessiana lui f în punctul a)
H af : p → , H af ( v ) = d a2 f ( v, v )
este continuă.
Remarca 5.11 Dacă f : A ⊂ p → este de clasă C 2 pe mulţimea deschisă
şi convexă A, atunci d a2 f > 0 dacă şi numai dacă există numărul m > 0 astfel ca
d a2 f ( v, v ) ≥ m ⋅ v
2

pentru orice v ∈ p .
Demonstraţie Din continuitatea lui H af pe mulţimea compactă
{
K = v∈ p
}
v = 1 rezultă că există punctul v0 ∈ K cu H af ( v0 ) = inf H af ( v ) .
v∈K

Dacă presupunem în plus că d a2 f > 0 , atunci m = H a2 ( v0 ) > 0 şi deci

⎛ v v ⎞ ⎛ v ⎞
d a2 f ( v, v ) = v ⋅ d a2 f ⎜⎜ , ⎟⎟ = v ⋅ H af ⎜⎜ ⎟⎟ ≥ m ⋅ v
2 2 2

⎝ v v ⎠ ⎝ v ⎠
pentru orice v ∈ p , v ≠ 0 . Evident, inegalitatea are loc şi pentru v = 0.
Reciproc, dacă există m > 0 cu
d a2 f ( v, v ) ≥ m ⋅ v
2

pentru orice v ∈ p
, atunci d a2 f > 0 . □

8
 De aici, rezultă că dacă f : A ⊂ p → este de clasă C 2 pe mulţimea
deschisă şi convexă A, atunci d a2 f < 0 dacă şi numai dacă există numărul m > 0
astfel ca
d a2 f ( v, v ) ≤ − m ⋅ v
2

pentru orice v ∈ p .
Corolarul 5.7. Fie funcţia f : A ⊂ p → este de clasă C 2 pe mulţimea
deschisă şi convexă A, a ∈ A cu d a f = 0 .
(i) Dacă d a2 f > 0 (respectiv d a2 f < 0 ), atunci a este punct de minim (respectiv
maxim) local strict pentru f;
(ii) Dacă d a2 f este nedefinită, atunci a nu este punct de extrem local pentru f.
Demonstraţie
(i) Din formula Taylor Young există r1 > 0 cu D ( a, r1 ) ⊂ A şi o funcţie
ω2 : D ( 0, r1 ) → continuă şi nulă în origine astfel ca
1
f ( x ) = f ( a ) + ⋅ d a2 f ( x − a, x − a ) + x − a ⋅ ω2 ( x − a ) , ∀x ∈ A
2

2!
Din continuitatea funcţiei ω2 : D ( 0, r1 ) → în origine rezultă că există
numărul r ∈ ( 0, r1 ) astfel încât
m
ω2 ( x − a ) < , ∀x ∈ D ( a, r ) ⊂ A,
3
unde m = inf H f ( v ) , care împreună cu egalitatea precedentă conduce la
a
v =1

m m m
f ( x) − f (a) ≥ ⋅ x − a − ⋅ x − a = ⋅ x − a > 0, ∀x ∈ D ( a, r ) , x ≠ a
2 2 2

2 3 6
adică a este punct de minim local stric pentru f.
(ii) Dacă d a2 f este nedefinită, atunci există punctele u , v ∈ p , u = v = 1 şi
α = d a2 f ( u, u ) > 0 > d a2 f ( v, v ) = β . Procedând analog ca mai sus, din formula
lui Taylor Young există r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A şi o funcţie
ω2 : D ( 0, r ) → continuă şi nulă în origine cu
1
f ( x ) − f ( a ) = ⋅ d a2 f ( x − a, x − a ) + x − a ⋅ ω2 ( x − a ) , ∀x ∈ A
2

2!
şi
⎧α − β ⎫
ω2 ( v ) < max ⎨ , ⎬ , ∀v ∈ D ( 0, r ) .
⎩3 3 ⎭
Fie V ⊂ A o vecinătate a lui a. Atunci există numărul t ∈ ( 0, r ) încât
x = a + t ⋅ u , iar din inegalitatea precedentă (ţinând seama că d a2 f este biliniară)
obţinem

9
 t2 ⎛α α ⎞ α
f ( x ) − f ( a ) = ⋅ α + t 2 ⋅ ω2 ( t ⋅ u ) > t 2 ⋅ ⎜ − ⎟ = t 2 ⋅ > 0
2! ⎝2 3⎠ 6
Analog, se arată că există s ∈ ( 0, r ) încât y = a + s ⋅ v ∈V şi
s2 ⎛β β ⎞ β
f ( x ) − f ( a ) = ⋅ α + s 2 ⋅ ω2 ( s ⋅ u ) < s 2 ⋅ ⎜ − ⎟ = s 2 ⋅ < 0
2! ⎝2 3⎠ 6
În concluzie, în orice vecinătate V ⊂ A a lui a există punctele x, y ∈V
astfel ca f ( x ) > f ( a ) > f ( y ) . Deci a nu este punct de extrem local pentru f,
deşi este punct critic pentru f. □
Cu ajutorul notaţiilor din Remarca 5.8 obţinem
Corolarul 5.8. Fie funcţia f : A ⊂ p → este de clasă C 2 pe mulţimea
deschisă şi convexă A, a ∈ A cu
∂f
• ( a ) = 0, ∀i = 1,..., p ;
∂xi
(
• ∆1f ( a ) > 0, ∆ 2f ( a ) > 0,..., ∆ pf ( a ) > 0 , ∆1f ( a ) < 0, ∆ 2f ( a ) > 0,..., ( −1) ⋅ ∆ pf ( a ) > 0
p
)
atunci a este un punct de minim (respectiv maxim) local strict pentru f.
Demonstraţia este evidentă din corolarul precedent şi Remarca 5.8.
În cazul particular p = 2 , utilizând notaţiile lui Monge4
∂f ∂f ∂2 f ∂2 f ∂2 f
pa = ( ) a
a , q = ( ) a
a , r = ( ) a
a , s = ( ) a
a , t = (a)
∂x1 ∂x2 ∂x12 ∂x1∂x2 ∂x22
are loc
Corolarul 5.9 (Monge) Fie funcţia f : A ⊂ p → este de clasă C 2 pe
mulţimea deschisă şi convexă A, a ∈ A cu pa = qa = 0
(i) Dacă sa2 − ra ⋅ ta < 0 , atunci a este punct de extrem local pentru f şi anume
• dacă ra > 0 atunci a este punct de minim local strict pentru f;
• dacă ra < 0 atunci a este punct de minim local strict pentru f;
(ii) Dacă sa2 − ra ⋅ ta > 0 , atunci a nu este punct de extrem local pentru f.
Demonstraţie. În acest caz particular avem că
∆1f ( a ) > ra , ∆ 2f ( a ) = ra ⋅ ta − sa2 .
Din corolarul 5.8 rezultă imediat afirmaţiile de la (i).
Dacă sa2 − ra ⋅ ta > 0 , atunci, ţinând seama că
d a2 f ( v, v ) = ra ⋅ v12 + 2 ⋅ sa ⋅ v1 ⋅ v2 + ta ⋅ v22
este nedefinită, atunci din Corolarul 5.7 rezultă că punctul a nu este punct de
extrem pentru f. □
O altă formulă de tip Taylor ne dă

4
Gaspard Monge, matematician francez, 1746-1818
10
 Teorema 5.5 Dacă funcţia f : A ⊂ p → este de clasă C n +1 , n ∈ pe
mulţimea deschisă şi convexă A, a ∈ A şi v ∈ p cu [ a, a + v ] ⊂ A , atunci
1 1
f ( a + v ) = Tn ( v ) + ⋅ ∫ (1 − t ) ⋅ d an++t1⋅v f ( v,..., v, v ) dt
n

n! 0
(formula Taylor cu restul integral)
Demonstraţie. Dacă f este de clasă C n +1 pe mulţimea A şi v ∈ p
cu
[ a, a + v ] ⊂ A , atunci funcţia
F : [ 0,1] → , F ( t ) = f ( a + t ⋅ v )
este de clasă C n +1 pe [ 0,1] cu
F ( k ) ( t ) = d ak+t ⋅v f ( v,..., v ) , ∀t ∈ [ 0,1]
Din egalitatea
(1)
⎡ F (1) ( t ) + (1 − t ) ⋅ F ( 2) ( t ) + ... + (1 − t )n ⋅ F ( n ) ( t ) ⎤ = (1 − t )n ⋅ F ( n +1) ( t ) , ∀t ∈ [ 0,1]
⎣ ⎦
prin integrare pe [ 0,1] se obţine
n
1 1 1
F (1) = ∑ ⋅ F ( 2) ( 0 ) + ⋅ ∫ (1 − t ) ⋅ F ( n +1) ( t ) dt
n

k =0 k ! n! 0
de unde egalitatea din enunţ. □

5.5 Exerciţii
5.1. Să se arate că dacă aplicaţia
f : p × p × ... × p
= A→ q
, ( k ori )
este k-liniară, atunci f este de clasă C ∞ pe A şi d an f = 0 pentru orice n ≥ k + 1 şi
orice a ∈ A .
5.2. Să se scrie formulele lui Taylor Lagrange şi respectiv Taylor cu
restul integral pentru
• f : 2 → , f ( x1 , x2 ) = e x + x şi a ∈ ( −1,1) ;
1 2

• f : 3 → , f ( x1 , x2 , x3 ) = x12 + x22 + x32 şi a ∈ (1,1,1) .

5.3. Să se arate că dacă funcţia f : A ⊂ p → este de clasă C 2 pe
mulţimea deschisă şi convexă A, a, b ∈ A cu d a f = db f = 0 , atunci există punctul
c ∈ A astfel ca
4 ⋅ f ( b ) − f ( a ) ≤ b − a ⋅ dc2 f .
2

5.4. Să se determine punctele de extrem local ale funcţiei f : 2

→ , unde
• f ( x1 , x2 ) = x12 + x22 − 4 ⋅ x1 + 6 ⋅ x2 + 25;
• f ( x1 , x2 ) = x13 + x23 + 3 ⋅ x1 ⋅ x2 ;
• f ( x1 , x2 ) = x14 + x24 + 2 ⋅ x12 ⋅ x22 − 8 ⋅ x1 + 8 ⋅ x2 .
5.5. Să se determine punctele de extrem local ale funcţiei f : 3
→ , unde
• f ( x1 , x2 , x3 ) = x12 + x22 + 3 ⋅ x32 − x2 ⋅ x1 + x3 ⋅ x2 + 2 ⋅ x1 ⋅ x3 ;
11
 • f ( x1 , x2 , x3 ) = x1 ⋅ e x2 + x2 ⋅ e x3 + x3 ⋅ e x1 ;
• f ( x1 , x2 , x3 ) = x1 ⋅ x2 ⋅ e x3 + x2 ⋅ x3 ⋅ e x1 + x1 ⋅ x3 ⋅ e x2 .
5.6. Să se determine punctele de extrem local ale funcţiei implicite
y = f ( x ) definită de ecuaţia F ( x, y ) = 0 , unde
• F ( x, y ) = x12 + x22 + y 2 − 2 ⋅ x1 + 2 ⋅ x2 − 4 ⋅ y + 10 şi condiţia f (1, −1) = 6;
• F ( x, y ) = y 3 + y + 20 ⋅ ( x12 + x22 ) − 8 ⋅ ( x1 + x2 + x1 ⋅ x2 ) şi condiţia f ⎛⎜ , ⎞⎟ = 1.
1 1
⎝4 4⎠
5.7. O funcţie f : A ⊂ → indefinit diferenţiabilă pe mulţimea deschisă
p

A se numeşte dezvoltabilă în serie Taylor centrată în punctul a ∈ A , dacă există

numărul r > 0 astfel încât pentru orice x ∈ D ( a, r ) să avem
1 2 1
f ( x ) = f ( a ) + da f ( x − a ) +
⋅ d a f ( x − a, x − a ) + ... + ⋅ d an f ( x − a,..., x − a ) + ...
2! n!
Să se arate că dacă există M , r > 0 încât
d xn f ≤ M , ∀n ∈ *
, x ∈ D ( a, r ) ⊂ A
atunci f este dezvoltabilă în serie Taylor centrată în a.
Să se arate că f : p → , f ( x ) = e x este dezvoltabilă în serie Taylor
centrată în origine.
5.8. Fie A ⊂ p o mulţime deschisă şi mărginită. O funcţie f : A → de
clasă C 2 pe A, continuă pe A şi cu proprietatea că
∂2 f ∂2 f ∂2 f
( )
x + ( )
x + ... + ( x ) = 0, ∀x ∈ A
∂x12 ∂x22 ∂x 2p
se numeşte funcţie armonică pe mulţimea A.
Să se arate că dacă funcţia f : A → este armonică, atunci f nu are puncte
de extrem local în interiorul muţimii A, adică
inf f ( x ) = inf f ( x ) ≤ sup f ( x ) = sup f ( x )
x∈A x∈∂A x∈∂A x∈A

5.9. Fie f : A × B ⊂ × → de clasă C pe A × B , unde A ⊂

p p 2 p
, B⊂ p

sunt mulţimi deschise, iar mulţimea

C= {( x, y ) ∈ A × B }
F ( x, y ) = 0
unde F = ( F1 , F2 ,..., Fq ) : A × B ⊂ p
× p
→ q
este o aplicaţie de clasă C 2 pe A × B
cu J Fy ( x, y ) ≠ 0, ∀ ( x, y ) ∈ A × B .
Fie punctul ( c, λ0 ) = ( a, b, λ0 ) ∈ A × B × q
un punct critic pentru funcţia lui
Lagrange
L : A× B × q
→ , L ( x, y , λ0 ) = f ( x, y ) + λ , F ( x, y ) ,
iar
L0 : A × B → , L0 ( x, y ) = L ( x, y, λ0 ) .
Să se arate că

12
(i) c = ( a, b ) este un punct de minim local relativ la mulţimea C pentru f dacă şi
numai dacă pentru orice ε > 0 există o vecinătate deschisă V ⊂ A × B a
punctului c astfel ca
L0 ( x, y ) + ε ⋅ F ( x, y ) ≥ f ( a, b ) , ∀ ( x, y ) ∈ V
Să se formuleze condiţia corespunzătoare pentru cazul în care c = ( a, b )
este punct de maxim local relativ la mulţimea C pentru funcţia f;
(ii) Dacă c = ( a, b ) este un punct de minim (respectiv maxim) local relativ la C
pentru f, atunci
dc2 L0 ( v, v ) ≥ 0, ∀v ∈ Ker dc F respectiv dc2 L0 ( v, v ) ≤ 0, ∀v ∈ Ker dc F ;
(iii) Există o vecinătate U ⊂ A a punctului a şi o aplicaţie h : U → q de clasă
C 1 pe U astfel ca
d a F ( x, h ( x ) ) = 0, ∀x ∈ U ;
(iv) Dacă forma pătratică
Ha : p
→ , H a ( x ) = d a2 L0 ( ( x, h ( x ) ) , ( x, h ( x ) ) )
este pozitiv (respectiv negativ) definită, atunci c = ( a, b ) este un punct de minim
(respectiv maxim) local relativ la mulţimea C pentru f.
5.10 Aplicând rezultatele din exerciţiul precedent să se determine punctele
de extrem local ale funcţiei f relativ la submulţimea C, unde
(i) f ( x1 , x2 ) = 6 − 4 ⋅ x1 − 3 ⋅ x2 , C = {( x1 , x2 ) ∈ 2 x12 + x22 = 1} ;
(ii) f ( x1 , x2 ) = (1 − x1 ) + x22 , C = {( x1 , x2 ) ∈ }
2 2
x12 − x22 = 1 ;
(iii) f ( x1 , x2 , x3 ) = x1 ⋅ x2 ⋅ x3 , C = {( x1 , x2 , x3 ) ∈ 2
}
x1 + x2 + x3 = 0, x12 + x22 + x32 = 1 . .

13
 Scopul acestui capitol este prezentarea principalelor aspecte din teoria
integralei Riemann pentru funcţii reale de mai multe variabile reale. Se obţine
astfel o generalizare a unor rezultate referitoare la integrabilitatea funcţiilor reale
de variabilă reală. Spre deosebire de acest caz, pentru teoria integralei Riemann
în p sunt necesare câteva elemente de teoria măsurii Jordan prezentate în
primele două paragrafe ale acestui capitol.

1
 CAPITOLUL 9

CALCUL INTEGRAL ÎN p

9.1. Mulţimi neglijabile

9.1.1. Mulţimi elementare
O mulţime I ⊂ p de forma I = I1 × ... × I p , unde I1 ,..., I p ⊂ sunt intervale
în , se numeşte interval în p .
Dacă toate intervalele I1 ,..., I p ⊂ sunt deschise, respectiv închise,
respectiv mărginite, atunci I = I1 × ... × I p se numeşte interval deschis, respectiv
interval închis, respectiv interval mărginit în p .
În cele ce urmează vom extinde operaţia de înmulţire din prin
0 ⋅ ∞ = 0.
Definiţia 1.1. Numărul din
v ( I ) = l ( I1 ) ⋅ ... ⋅ l ( I p ) ,
unde l ( I j ) reprezintă lungimea intervalului I j , se numeşte volumul sau măsura
intervalului I = I1 × ... × I p . Cu convenţia făcută mai sus, rezultă că
• v ( I ) = 0 dacă şi numai dacă există j ∈ {1,..., p} cu v ( I j ) = 0 ;
• v ( I ) = ∞ dacă şi numai dacă v ( I k ) = 0, ∀k ∈ {1,..., p} şi există j ∈ {1,..., p} cu
v(I j ) = ∞.
Definiţia 1.2. O mulţime E ⊂ p se numeşte mulţime elementară şi notăm
E ∈E , dacă există numărul n ∈ * şi intervalele I1 ,..., I n ⊂ p mărginite în p

astfel ca
n
E = ∪ Ik .
k =1

Cu alte cuvinte, o mulţime este elementară dacă se reprezintă ca o

reuniune finită de intervale mărginite în p .
Remarca 1.1. Orice mulţime elementară se reprezintă ca o reuniune finită
de intervale mărginite cu interioare disjuncte. Cu alte cuvinte, o mulţime E ∈E
dacă şi numai dacă există intervalele I1 ,..., I n ⊂ p mărginite în p cu
n
E = ∪ Ik , n ∈ *
, int ( I j ) ∩ int ( I k ) = ∅, i ≠ k ,
k =1

caz în care vom utiliza în continuare notaţia

n
E= Ik .
k =1

2
 Definiţia 1.3. Numărul real pozitiv
n
v ( E ) = ∑ v ( I k ), I k ⊂ p

k =1
n
se numeşte volumul sau măsura mulţimii elementare E = Ik .
k =1

Remarca 1.2. Se vede uşor că v ( E ) nu depinde de modul particular în

care E se reprezintă ca o reuniune finită de intervale mărginite, ale căror
interioare sunt disjuncte două câte două, adică v ( E ) este corect definită.
Remarca 1.3. Evident, orice interval mărginit, în particular ∅ , este o
mulţime elementară. În plus, dacă E este o mulţime elementară atunci int E şi E
sunt de asemenea elementare şi
v ( E ) = v ( int E ) = v E ( )
Are loc
Propoziţia 1.1 Dacă E şi F sunt mulţimi elementare, atunci mulţimile
E ∪ F , E ∩ F şi E − F sunt de asemenea elementare. În plus, avem că
(i) Dacă int E ∩ int F = ∅ , atunci v ( E ∪ F ) = v ( E ) + v ( F ) (aditivitate);
(ii) Dacă E ⊂ F , atunci
a. v ( E ) ≤ v ( F ) (monotonie);
b. v ( E − F ) = v ( E ) − v ( F ) (substractivitate);
(iii) v ( E ∪ F ) ≤ v ( E ) + v ( F ) , ∀E , F ∈E (subaditivitate).
Demonstraţie Se obsearvă mai întâi că dacă I şi J sunt intervale
mărginite, atunci I ∪ J , I ∩ J şi I − J sunt mulţimi elementare. De aici, rezultă
imediat că dacă E şi F sunt mulţimi elementare, atunci E ∪ F , E ∩ F şi E − F sunt
de asemenea elementare.
(i) Dacă
m n
E= I k şi F = J k , m, n ∈ *

k =1 k =1

cu int E ∩ int F = ∅ = I j ∩ I j = J k ∩ I k , j1 ≠ j2 şi k1 ≠ k2 , atunci int I j ∩ int J k = ∅

1 2 1 2

pentru orice j ∈ {1,..., m} şi orice k ∈ {1,..., n} . În consecinţă, din definiţia 1.3

obţinem
m n
v ( E ∪ F ) = ∑ v ( I j ) + ∑ v ( Jk ) = v ( E ) + v ( F ) .
j =1 k =1

(ii) Dacă E ⊂ F , atunci F = E ∪ ( F − E ) şi ţinând seama că E ∩ ( F − E ) = ∅

rezultă
v ( F ) = v ( E ) + v ( F − E ) ≤ v ( E ).
Folosind proprietate de aditivitate şi faptul că E ∩ ( F − E ) = ∅ obţinem
v(E − F ) = v(E) − v(F )

3
 (iii) Ţinând seama că E ∪ F = ( E ∩ F ) ⎡⎣ E − ( E ∩ F ) ⎤⎦ ⎡⎣ F − ( F ∩ E ) ⎤⎦ , din
(i) şi (ii) rezultă
v ( E ∪ F ) = v ( E ∩ F ) + v ( E ) − v ( E ∩ F ) + v ( F ) − v ( F ∩ E ) = v ( E ) + v ( F ) − v ( E ∩ F ).

9.1.2. Măsura exterioară Jordan

Fie A ⊂ p o mulţime mărginită. Atunci există o mulţime elementară
E ∈E cu A ⊂ E şi deci mulţimea
E A = { E ∈E A ⊂ E} ≠ ∅
De aici rezultă că are sens
Definiţia 1.4. Numărul real pozitiv
me ( A ) := inf v ( E )
E∈E A

se numeşte măsura exterioară Jordan a mulţimii mărginite A.

Remarca 1.4. Dacă E este o mulţime elementară, atunci
me ( E ) = v ( E )
Remarca 1.5. Dacă notăm cu
{
E 1A = E ∈E A ⊂ int ( E ) }
atunci are loc egalitatea
me ( A) = inf1 v ( E ) .
E∈E A

Pentru justificare, să notăm cu α membrul drept al egalităţii precedente.

Să observăm pentru început că dacă A ⊂ int ( E ) , atunci A ⊂ A ⊂ int ( E ) ⊂ E
şi deci E 1A ⊂E A , ceea ce implică me ( A ) ≤ α . Rămâne să demonstrăm inegalitatea
de sens contrar.
Din definiţia măsurii exterioare me ( A ) := Einf
∈E
v ( E ) rezultă că pentru orice
A
n
ε > 0 există mulţimea elementară Eε = I k ∈E, Eε ⊃ A şi
k =1
n
ε
v ( Eε ) = ∑ v ( I k ) ≤ me ( A ) + .
k =1 2
ε
Fie J k un interval cu proprietatea că I k ⊂ int ( J k ) şi v ( J k ) − v ( I k ) < ,
2⋅n
n
atunci F = ∪ J k ∈E cu
k =1
n n
A ⊂ ∪ I k ⊂ ∪ int J k ⊂ int ( F ) ,
k =1 k =1

adică F ∈E 1A . Deci
n n
⎛ ε ⎞
α ≤ v ( F ) ≤ ∑ v ( Jk ) < ∑ ⎜ v ( Ik ) +
⎟ < me ( A ) + ε ,
k =1 2⋅n ⎠ k =1 ⎝

ceea ce conduce la α < me ( A ) + ε pentru orice ε > 0. Trecând la limită pentru

ε → 0 se obţine α ≤ me ( A ) ceea ce rămăsese de demonstrat.

4
 Proprietăţile măsurii exterioare Jordan sunt puse în evidenţă de
Propoziţia 1.2. Pentru orice mulţimi mărginite A1 şi A2 avem că
(i) Dacă A1 ⊂ A2 , atunci me ( A1 ) ≤ me ( A2 ) (monotonie);
(ii) me ( A1 ∪ A2 ) ≤ me ( A1 ) + me ( A2 ) (subaditivitate).
(iii) me ( ∅ ) = 0 ;
Demonstraţie. (i) Dacă A1 ⊂ A2 , atunci E A ⊂E A şi din definiţia 1.4 rezultă
2 1

me ( A1 ) ≤ me ( A2 ) .
(ii) Din definiţia măsurii exterioare Jordan avem că pentru orice ε > 0
ε
există mulţimile elementare Ek ∈E cu Ak ⊂ Ek şi v ( Ek ) < me ( Ak ) + , k ∈ {1, 2} .
2
Fie A = A1 ∪ A2 şi E = E1 ∪ E2 , atunci E ∈E A şi din propoziţia 1.1 obţinem
me ( A ) ≤ v ( E ) ≤ v ( E1 ) + v ( E2 ) ≤ me ( A1 ) + me ( A2 ) + ε ,
pentru orice ε > 0 . Prin trecere la limită pentru ε → 0 rezultă proprietatea de
subaditivitate a măsurii exterioare.
(iii) Rezultă imediat din remarcile 1.3 şi 1.4.
9.1.3. Mulţimi de măsură Jordan nulă
Fie A ⊂ p o mulţime mărginită.
Definiţia 1.5. Mulţimea A cu proprietatea me ( A ) = 0 se numeşte de măsură
Jordan nulă şi notăm A∈ J 0 .
Cu alte cuvinte, A∈ J 0 dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există o
mulţime elementară E ⊃ A , adică E ∈E A , v ( E ) < ε .
Exemplul 1.1. Orice mulţime finită este de măsură Jordan nulă.
Fie A = {a1 ,..., an } o mulţime finită şi ε > 0 . Pentru fiecare k = 1,..., n
ε
considerăm un interval I k cu v ( I k ) = , atunci
2⋅n
n
E = ∪ I k ∈E A
k =1

şi
n
ε
v ( E ) ≤ ∑ v ( Ik ) ≤ n ⋅ <ε
k =1 2⋅n
deci A∈ J 0 .
Exemplul 1.2. Dacă funcţia f : [ a, b ] → este integrabilă Riemann, atunci
graficul său
Gf = {( x, y ) ∈ R 2
y = f ( x ) , x ∈ [ a, b ] }
este de măsură Jordan nulă.
Din criteriul lui Darboux aplicat funcţiei f rezultă că pentru orice ε > 0
există o diviziune d = {a = t0 , t1 ,..., tn = b} ∈D [ a, b ] a segmentului [ a, b ] astfel ca

5
 n n
S ( f , d ) − s ( f , d ) = ∑ ( M k − mk ) ⋅ ( tk − tk −1 ) = ∑ v ( I k ) < ε ,
k =1 k =1
n
unde I k = [tk −1 , tk ] × [ mk , M k ] , k ∈ {1,..., n} . Atunci E = ∪ I k ∈E cu G f ⊂ E şi
k =1
n
v ( E ) ≤ ∑ v ( Ik ) < ε ,
k =1

adică G f ∈ J 0 .
Remarca 1.6. Din definiţiile 1.5 şi 1.4 prin aplicarea unui raţionament
analog cu cel făcut în justificarea afirmaţiei de la Remarca 1.5 rezultă că pentru
orice mulţime mărginită A ⊂ p următoarele afirmaţii sunt echivalente
• A este de măsură Jordan nulă;
• pentru orice ε > 0 există o familie finită de intervale mărginite I1 ,..., I n cu
n n
A ⊂ ∪ I k şi ∑v(I ) < ε
k =1
k (1)
k =1

• pentru orice ε > 0 există o familie finită de intervale deschise I1 ,..., I n cu

proprietatea (1);
• pentru orice ε > 0 există o familie finită de intervale închise I1 ,..., I n cu
proprietatea (1).
Remarca 1.7. Orice submulţime a unei mulţimi de măsură Jordan nulă
este o mulţime de măsură Jordan nulă.
În adevăr, dacă A∈ J 0 şi A0 ⊂ A , atunci din proprietatea de monotonie a
măsurii exterioare Jordan obţinem
0 ≤ me ( A0 ) ≤ me ( A ) = 0
şi deci me ( A0 ) = 0 , adică A0 ∈ J 0 .
Alte proprietăţi ale mulţimilor de măsură Jordan nulă sunt puse în
evidenţă de
Propoziţia 1.3. Dacă A şi B sunt mulţimi de măsură Jordan nulă, atunci
mulţimile A ∪ B, A ∩ B, int ( A) , A şi A − B sunt de asemenea mulţimi de măsură
Jordan nulă.
Demonstraţie. Dacă A∈ J 0 , atunci din int ( A ) ⊂ A şi din Remarca 1.7
rezultă că şi int ( A ) ∈ J 0 .
Pe de altă parte, din A∈ J 0 rezultă că pentru orice ε > 0 există o mulţime
elementară E ⊃ A , adică E ∈E A , v ( E ) < ε .
Atunci E ∈E cu A ⊂ E şi v ( E ) = v ( E ) < ε , ceea ce arată că A∈ J 0 .
Dacă A, B ∈ J 0 , atunci me ( A ) = me ( B ) = 0 şi din
0 ≤ me ( A ∪ B ) ≤ me ( A ) + me ( B ) = 0
rezultă că me ( A ∪ B ) = 0 , adică A ∪ B ∈ J 0 .

6
 A ∩ B⎫
De aici, via Remarca 1.7, ţinând seama că ⎬ ⊂ A∪ B∈ J 0 rezultă că
A− B⎭
A ∩ B, A − B ∈ J 0 .

9.1.4. Mulţimi de măsură Lebesgue nulă

Fie A ⊂ p o mulţime arbitrară, nu neapărat mărginită.
Definiţia 1.6. Mulţimea A cu proprietatea că pentru orice ε > 0 există o
familie cel mult numărabilă de intervale deschise {I n }n∈J cu
A ⊂ ∪ I n şi ∑ v ( I n ) < ε ,
n∈J n∈J

se numeşte mulţime neglijabilă sau de măsură Lebesgue nulă şi notăm A∈L 0 .

Cu ajutorul mulţimilor neglijabile se introduce terminologia aproape
peste tot, pe scurt a.p.t prin
Definiţia 1.7. Fie P ( x ) o proprietate care se referă la elementele x ale
unei mulţimi A∈ p . Se spune că proprietatea P are loc aproape peste tot în A
şi notăm a.p.t, dacă mulţimea { x ∈ A P ( x ) este falsă} este neglijabilă.
În particular
(i) dacă mulţimea punctelor a ∈ A în care funcţia f : A → este discontinuă
este neglijabilă, atunci f este continuă a.p.t pe A;
(ii) dacă mulţimea punctelor a ∈ A în care funcţiile f , g : A → sunt diferite
este neglijabilă, atunci spunem că ele sunt egale a.p.t pe A.
Remarca 1.8. Analog ca la mulţimile de măsură Jordan (cu o justificare
analoagă), avem că pentru orice mulţimi A∈ p următoarele afirmaţii sunt
echivalente
• A este de măsură Lebesgue nulă sau neglijabilă;
• pentru orice ε > 0 există o familie cel mult numărabilă de intervale
I1 ,..., I n ,... cu proprietatea
A ⊂ ∪ I n şi ∑ v ( I n ) < ε , (2)
n∈J n∈J

• pentru orice ε > 0 există o familie cel mult numărabilă de intervale închise
I1 ,..., I n ,... cu proprietatea (2).
Exemplul 1.3. Orice mulţime cel mult numărabilă este neglijabilă.
Fie A = {a1 ,..., an ,...} o mulţime cel mult numărabilă, atunci pentru orice
ε
număr n şi orice ε > 0 există un interval deschis I n cu an ∈ I n şi v ( I n ) < . Prin
2n +1
urmare
ε ε ε
A ⊂ ∪ I n şi
n∈J
∑v(I ) < ∑ 2
n∈J
n
n∈J
n +1
≤∑
n∈ 2 n +1
≤
2
< ε,

adică A∈L 0 .
Remarca 1.9. Evident, orice mulţime de măsură Jordan nulă este
neglijabilă, adică J 0 ⊂L 0 .
7
 Incluziunea este strictă deoarece mulţimea A = p este neglijabilă (fiind
numărabilă) dar nu este de măsură Jordan nulă (căci este nemprginită).
Mai mult, există şi mulţimi mărginite care nu sunt de măsură Jordan
nulă, de exemplu A = p ∩ [ 0,1] .
p

Remarca 1.10. Orice mulţime compactă este de măsură Jordan nulă.

În adevăr, dacă mulţimea K este neglijabilă, atunci pentru orice orice ε > 0
există o familie cel mult numărabilă de intervale deschise I1 ,..., I n ,... cu
proprietatea
A ⊂ ∪ I n şi ∑ v ( I n ) < ε .
n∈J n∈J

Din compacitatea lui K, via teorema Borel - Lebesgue, rezultă că din

acoperirea lui K cu intervalele deschise I1 ,..., I n ,... putem extrage o acoperire
finită cu intervale deschise, adică există m ∈ * şi I1 ,..., I m cu
m
K ⊂ ∪Ij ,
j =1

prin urmare
m

∑v(I ) ≤ ∑v(I ) < ε,

j =1
j
n =1
n

adică, via Remarca 1.6 K ∈ J 0 .

Remarca 1.11. Dacă notăm cu K familia mulţimilor compacte din p
,
avem că K ∩L 0 ⊂ J 0 şi deoarece J 0 ∩K ⊂K ∩L 0 obţinem în final
K ∩L 0 ⊂J 0 ∩K
adică o mulţime compactă este neglijabilă dacă şi numai dacă este de măsură
Jordan nulă.
Remarca 1.12. Din Definiţia 1.6 rezultă imediat că orice submulţime a
unei mulţimi neglijabile este o mulţime neglijabilă. În particular, dacă A∈L 0 ,
atunci int ( A ) ∈L 0 . Spre deosebire de J 0 , dacă A∈L 0 nu rezultă că şi A∈L 0 ,
de exemplu pentru A = p .
Alte proprietăţi ale mulţimilor neglijabile sunt date de
Proprietatea 1.4. Dacă A, B, A1 ,..., An ,... sunt mulţimi neglijabile, atunci
mulţimile A ∪ B, A ∩ B, A − B, şi ∪ An sunt de asemenea mulţimi neglijabile.
n

Demonstraţie. Din remarca precedentă rezultă că este suficient să

demonstrăm că dacă An ∈L 0 , ∀n ∈ , atunci ∪ An ∈L 0 .
n

În adevăr, dacă An ∈L 0 , ∀n ∈ , atunci pentru orice n ∈ şi orice ε > 0

există o familie cel mult numărabilă de intervale deschise ( I mn )m cu
ε
An ⊂ ∪ I mn şi
m
∑v(I ) < 2
m
n
m n +1
.
Atunci

8
 ε ε ε
∪ A ⊂ ∪I
n
n
n ,m
n
m şi ∑v(I ) < ∑ 2
n,m
n
m
n
n +1
≤∑
n∈ 2 n +1
≤
2
< ε,

adică ∪ A ∈L
n
n 0 .

9.1.5. Exerciţii
1.1. Fie A ⊂ p
şi x ∈ p
. Notăm cu
A + x = {a + x a ∈ A}
Să se arate că
• me ( A + x ) = me ( A ) ;
• A∈ J 0 dacă şi numai dacă A + x ∈ J 0 ;
• A∈L dacă şi numai dacă A + x ∈L 0 .
0

1.2. Fie A ⊂ p o mulţime cu proprietatea că pentru orice ε > 0 există o

familie finită de mulţimi A1 ,..., An mărginite cu proprietatea că
n n
A ⊂ ∪ Ak şi ∑δ ( A ) < ε ,
k =1
k
k =1

unde δ ( Ak ) reprezintă diametrul mulţimii Ak .

Să se arate că A este de măsură Jordan nulă.
1.3. Să se arate că mulţimea A este de măsură Jordan nulă, unde
• A = {a1 , a2 ,..., an ,...} iar ( an )n este un şir convergent în p ;
• {
A = ( t , f ( t ) ) t ∈ [ a, b ] } unde f : [ a, b ] → 2
este o funcţie cu variaţie
mărginită.
1.4. Dacă A ⊂ p este o mulţime mărginită şi f : [ a, b ] → q cu p < q este
lipschitziană, atunci f ( A ) este neglijabilă.
1.5. Să se studieze dacă mulţimea A este de măsură Jordan nulă respectiv
neglijabilă, unde
• A = { x ∈ 2 x = 1} ;
• A = x∈ { 2
x1 + x2 = 1 ; }
⎪⎧ x12 x22 ⎪⎫
• A = ⎨x ∈ 2
2
+ 2 = 1⎬ .
⎪⎩ a b ⎪⎭

9
 9.2. Mulţimi măsurabile Jordan
9.2.1. Mulţimi mărginite măsurabile Jordan
Fie A ⊂ p o mulţime mărginită. Atunci există o familie de mulţimi
elementare F ⊂ A . Vom nota familia acestor mulţimi elementare cu F A .
Definiţia 2.1. Numărul real pozitiv
mi ( A ) := sup v ( F )
F ∈F A

se numeşte măsura interioară Jordan a mulţimii mărginite A.

Remarca 2.1. Dacă E este o mulţime elementară (în particular interval
mărginit), atunci
mi ( E ) = me ( E ) = v ( E ) .
Remarca 2.2. Procedând analog ca în Remarca 1.5 se arată că
{
mi ( A ) = sup v ( F ) F ∈E, F ⊂ int ( A ) . }
Alte proprietăţiale măsurii interioare Jordan sunt puse în evidenţă de
Propoziţia 2.1. Fie A, A1 ,..., An ,... mulţimi mărginite.
(i) mi ( A ) ≤ me ( A) ;
(ii) Dacă A1 ⊂ A2 , atunci mi ( A1 ) ≤ mi ( A2 ) (monotonie);
(iii) Dacă A = ∪ An , atunci mi ( A) ≤ ∑ me ( An ) .
n ≥1 n ≥1

Demonstraţie.
(i) Dacă E şi F sunt mulţimi elementare cu F ⊂ A ⊂ E , atunci v ( F ) ≤ v ( E ) . De
aici trecând la supremum în raport cu mulţimea F ∈F A se obţine
mi ( A ) ≤ v ( E ) , ∀E ∈E A .
Prin trecere la infimum în raport cu E ∈E A se obţine în final mi ( A) ≤ me ( A) .
(ii) Din Remarca 2.2 rezultă că pentru orice ε > 0 există o mulţime
elementară F cu
F ⊂ int ( A ) şi mi ( A ) − ε < v ( F ) (1)
Analog, din Remarca 1.5 rezultă că pentru orice k ∈ *
şi orice ε > 0
wexistă o mulţime elementară Ek cu
ε
Ak ⊂ int ( Ek ) şi v ( Ek ) < me ( Ak ) + (2)
2k +1
Prin urmare
F ⊂ int ( A ) ⊂ A = ∪ An ⊂ ∪ An ⊂ ∪ int ( En )
n ≥1 n ≥1 n ≥1

deci familia de mulţimi elementare deschise ( int ( Ek ) )k constituie o acoperire

deschisă a mulţimii compacte F . În consecinţă există n ∈ *
cu
F ⊂ ∪ int ( En ) ⊂ ∪ En
n ≥1 n ≥1

Ultima incluziune împreună cu (1) şi (2) conduc la

1
 ( )
n
mi ( A ) − ε < v ( F ) = v F ≤ ∑ v ( Ek ) < ∑ v ( Ek ) < ∑ me ( Ak ) + ε , ∀ε > 0
k =1 k ≥1 k ≥1

care pentru ε → 0 conduce la inegalitatea din enunţ.

Definiţia 2.2. Mulţimea mărginită A ⊂ n se zice măsurabilă Jordan şi
notăm A∈ J , dacă
mi ( A ) = me ( A ) .
Remarca 2.3. Din Remarca 2.1 rezultă imediat că orice mulţime
elementară este măsurabilă Jordan.
Remarca 2.4. Orice mulţime de măsură Jordan nulă este măsurabilă
Jordan, adică J 0 ⊂ J .
În adevăr, dacă A∈ J 0 , atunci 0 ≤ mi ( A ) ≤ me ( A ) = 0 şi deci mi ( A ) = me ( A ) ,
ceea ce arată că A∈ J .
Mulţimile neglijabile nu sunt neapărat măsurabile Jordan (de exemplu
A = p ∩ [ 0,1] . Are loc totuşi un rezultat interesant, precizat de
p

Remarca 2.5. Orice mulţime neglijabilă măsurabilă Jordan este de

măsură Jordan nulă.
În adevăr, dacă mulţimea măsurabilă Jordan A este neglijabilă, atunci
mi ( A ) = 0 , căci orice mulţime neglijabilă are interiorul vid şi se aplică formula
din Remarca 2.2. Dar cum A este măsurabilă Jordan rezultă că şi mi ( A ) = me ( A )
şi deci A este de măsură Jordan nulă, adică mi ( A ) = me ( A ) = 0 .
Deci L 0 ∩ J ⊂ J 0 şi cum şi incluziunea reciprocă este adevărată (vezi
Remarca 1.8 şi 2.4) rezultă că are loc şi egalitatea
L 0∩ J = J 0 ,
adică familia mulţimilor de măsură Jordan nulă coincide cu familia mulţimilor
neglijabile măsurabile Jordan.
Caracterizări ale noţiunii de mulţime mărginită măsurabilă Jordan sunt
date de
Teorema 2.1. Pentru orice mulţime mărginită A ⊂ p următoarele
afirmaţii sunt echivalente
(i) A este măsurabilă Jordan;
(i) pentru orice ε > 0 există două mulţimi elementare E şi F cu
F ⊂ A ⊂ E şi v ( E ) − v ( F ) < ε ;
(iii) frontiera lui A este de măsură Jordan nulă;
(iv) frontiera lui A este neglijabilă.
Demonstraţie. Cunoaştem că dacă A este mărginită, atunci ∂A este
compactă (fiind mărginită şi închisă). Din Remarca 1.11 rezultă imediat
echivalenţa ( iii ) ⇔ ( iv ) .

2
 ( i ) ⇒ ( ii ) . Dacă A∈ J , atunci există m ∈ cu mi ( A ) = me ( A ) = m . Din+

Definiţiile 2.1 şi 1.4 rezultă că pentru orice ε > 0 există mulţimile elementare E
şi F cu F ⊂ A ⊂ E şi
ε ε
m− < v(F ) ≤ v(E) < m + ,
2 2
ceea ce implică
ε ⎛ ε⎞
v(E) − v(F ) < m + −⎜m− ⎟ = ε .
2 ⎝ 2⎠
( ii ) ⇒ ( iii ) . Fie mulţimile elementare
m n
E= Ij, F = Jk
j =1 k =1

cu proprietatea dată de (ii). Atunci mulţimile

m n
E0 = I j , F0 = int ( J k )
j =1 k =1

sunt mulţimi elementare cu F0 ⊂ int ( A) ⊂ A ⊂ A ⊂ E0 şi v ( E0 ) = v ( E ) , v ( F0 ) = v ( F )

Mulţimea E0 − F0 este o mulţime elementară cu
∂A ⊂ A − int ( A ) ⊂ E0 − F0
şi
v ( E0 − F0 ) = v ( E0 ) − v ( F0 ) = v ( E ) − v ( F ) < ε ,
ceea ce arată că ∂A este o mulţime de măsură Jordan nulă.
( iii ) ⇒ ( i ) . Dacă ∂A ∈ J 0 , atunci pentru orice ε > 0 există mulţimea E0 ∈E
cu ∂A ⊂ E0 şi v ( E0 ) < ε . Deoarece A şi E0 sunt mărginite rezultă că există un
interval mărginit I cu A ∪ E0 ⊂ I . Cum I şi E0 sunt mulţimi elementare rezultă că
şi I − E0 ∈E , deci există o familie finită de intervale I1 ,..., I n mărginite cu
n
I − E0 = Ij .
j =1

Cum ∂A ⊂ E0 rezultă că
I j ∩ E0 = I j ∩ ∂A = ∅, ∀j = 1,..., n
Fie mulţimea J = { j ∈ {1,..., n} I j ∩ int ( A) = ∅} . Să arătăm că
A − E0 = ∪ I j .
j∈J

e1 A − E0 ⊂ ∪ I j . În adevăr, dacă a ∈ A − E0 , atunci a ∈ A − ∂A = int ( A ) . De aici,

j∈J

ţinând seama şi de faptul că a ∈ I − E0 rezultă că există indicele j ∈ J cu a ∈ I j şi

deci a ∈ ∪ I j .
j∈J

3
e2 A − E0 ⊃ ∪ I j . Dacă există un indice j ∈ J cu a ∈ I j avem că I j ∩ int ( A ) = ∅
j∈J

Cum I j este o mulţime convexă şi I j ∩ ∂A = ∅ rezultă că I j ⊂ A. Dar I j ∩ E0 = ∅

deci a ∈ I j − E0 ⊂ A − E0 .
Din e1 şi e2 deducem că A − E0 = ∪ I j . Din această egalitate deducem că
j∈J

mulţimile F := A − E0 ∈E şi E := A ∪ E0 = ( A − E0 ) ∪ E0 ∈E . În plus ţinând seama că

F ⊂ A ⊂ E deducem
0 ≤ me ( A ) − mi ( A ) ≤ v ( E ) − v ( F ) = v ( A ∪ E0 ) − v ( A − E0 ) = v ( E0 ) < ε , ∀ε > 0
Trecând la limită pentru ε → 0 , se obţine în final că me ( A ) = mi ( A ) , adică
A∈ J.
Operaţii cu mulţimi măsurabile Jordan sunt puse în evidenţă de
Corolarul 2.1. Dacă mulţimile mărginite A şi B sunt măsurabile Jordan,
atunci mulţimile A,int ( A) , A ∪ B, A − B şi A ∩ B sunt de asemenea măsurabile
Jordan.
Demonstraţie. Din teorema precedentă rezultă că dacă A, B ∈ J , atunci
∂A, ∂B ∈ J 0 . Cum
∂ ( A ∪ B ) , ∂ ( A ∩ B ) , ∂ ( A − B ) ⊂ ∂A ∪ ∂B ∈ J 0
rezultă că ∂ ( A ∪ B ) , ∂ ( A ∩ B ) , ∂ ( A − B ) ∈ J 0 şi deci A ∪ B, A ∩ B, A − B ∈ J .
De aici rezultă că dacă A∈ J , atunci ţinând seama că ∂A ∈ J 0 ⊂ J avem că
A = A ∪ ∂A ∈ J şi int ( A ) = A − ∂A ∈ J.

9.2.2. Măsura Jordan în p

Definţia 2.3. Dacă mulţimea mărginită A ⊂ p

este măsurabilă Jordan,
atunci numărul real pozitiv
m ( A ) := mi ( A ) = me ( A )
se numeşte măsura Jordan a mulţimi mărginite numărabile Jordan A.
În acest mod, am definit o funcţie m : J → + care asociază fiecărei
mulţimi măsurabile Jordan A∈ J numărul reale pozitiv m ( A ) , numit şi măsura
Jordan a mulţimii A.
Proprietăţile măsurii Jordan sunt date de
Teorema 2.2. Fie mulţimile mărginite A, B, A1 ,..., An ,... măsurabile Jordan.
(i) Dacă int ( A ) ∩ int ( B ) = ∅ , atunci m ( A ∪ B ) = m ( A ) + m ( B ) (aditivitate);
(ii) m ( A ∪ B ) ≤ m ( A ) + m ( B ) (subaditivitate);
(iii) Dacă A ⊂ B , atunci m ( A ) ≤ m ( B ) (monotonie);
(iv) Dacă A ⊂ B , atunci m ( B − A ) = m ( B ) − m ( A ) (substractivitate);
(v) m ( A ) = m ( int ( A ) ) = m ( A) ;

4
 (vi) Dacă A = ∪ An şi An ∩ Am = ∅, n ≠ m , atunci
n ≥1

m ( A ) = ∑ m ( An ) (aditivitate numărabilă).
n ≥1

Demonstraţie.
(i) Din A, B ∈ J rezultă că pentru orice ε > 0 există mulţimile elementare
E1 , E2 , F1 , F2 ∈E cu F1 ⊂ A ⊂ E1 , F2 ⊂ B ⊂ E2 şi
ε ε
v ( E1 ) − v ( F1 ) < , v ( E2 ) − v ( F2 ) < .
2 2
Atunci F = F1 ∪ F2 , E = E1 ∪ E2 sunt elementare cu F ⊂ A ∪ B ⊂ E. Cum
int ( A ) ∩ int ( B ) = ∅ rezultă că int ( F1 ) ∩ int ( F2 ) = ∅ , deci
v ( F ) = v ( F1 ) + v ( F2 ) ≤ m ( A ) + m ( B ) . (3)
Din F ⊂ A ∪ B şi E , F ∈E rezultă
v ( F ) ≤ m ( A ∪ B ) ≤ v ( E ) ≤ v ( E1 ) + v ( E2 ) .
Pe de altă parte, din A ⊂ E1 şi B ⊂ E2 rezultă m ( A ) ≤ v ( E1 ) , m ( B ) ≤ v ( E2 ) ,
deci
m ( A ) + m ( B ) ≤ v ( E1 ) + v ( E2 ) . (4)
Din (3) şi (4) deducem
m ( A ∪ B ) − m ( A ) − m ( B ) < v ( E1 ) + v ( E2 ) − v ( F1 ) − v ( F2 ) < ε , ∀ε > 0 .
Trecând la limită pentru ε → 0 se obţine egaliatea de la (i).
Demonstraţiile proprietăţilor (ii), (iii) şi (iv) sunt absolut analoage cu cele
date aceloraşi proprietăţi pentru mulţimi elementare (vezi Propoziţia 1.1)
(v) din A ⊂ A = A ∪ ∂A rezultă
( )
m ( A ) ≤ m A = m ( A ) + m ( ∂A ) = m ( A ) + 0 = m ( A )
se obţine că m ( A ) = m ( A) .
Pe de altă parte, din int ( A) = A ∪ ∂A prin utilizarea proprietăţii de
substractivitate se obţine că
m ( int ( A ) ) = m ( A ) − m ( ∂A ) = m ( A ) − 0 = m ( A ) .
(vi) Din Definiţia 2.2 şi Teorema 2.2 (proprietatea (vi)) rezultă
m ( A ) ≤ ∑ m ( An )
n ≥1

Pentru demonstrarea inegalităţii de sens contrar,observăm că pentru orice

n ∈ , ţinând seama de proprietăţile de aditivitate şi monotonie a măsurii
*

Jordan, avem că
⎛ n ⎞
m ( A1 ) + ... + m ( An ) = m ⎜ ∪ Ak ⎟ ≤ m ( A )
⎝ k =1 ⎠
De aici, trecând la limită pentru n → ∞ obţinem
∑ m ( An ) ≤ m ( A)
n ≥1

ceea ce trebuia demonstrat.

5
 9.2.3. Mulţimi nemărginite măsurabile Jordan
Fie A ⊂ p
o mulţime mărginită. Pentru orice r > 0 vom nota cu
{
Ar := a ∈ A a < r }
numită şi secţiunea de rază r în mulţimea A.
Definţia 2.4. Mulţimea A ⊂ p nemărginită se zice măsurabilă Jordan,
dacă pentru orice număr r > 0 mulţimea Ar este măsurabilă Jordan.
Vom nota cu J familia mulţimilor nemărginite măsurabile Jordan.
Are loc
Propoziţia 2.2. Dacă A şi B sunt mulţimi nemărginite măsurabile Jordan,
atunci A ∪ B, A ∩ B, A − B sunt de asemenea măsurabile Jordan.
Demonstraţie. Dacă A, B ∈ J , atunci din
( A ∪ B )r = Ar ∪ Br
rezultă imediat că A ∪ B ∈ J .
Dacă A, B ∈ J şi A ∩ B (respectiv A − B ) este nemărginită, atunci din
( A ∩ B )r = Ar ∩ Br (respectiv ( A − B )r = Ar − Br ) rezultă A ∩ B, A − B ∈ J .
În cazul în care A ∩ B (respectiv A − B ) este mărginită, rezultă cu ajutorul
Teoremei 2.1 (iv) că A ∩ B, A − B ∈ J .

9.2.4. Exerciţii
2.1. Să se calculeze mi ( A ) şi me ( A ) pentru
A = [ 0,1] × [ 0,1] ∪ [ 0,1] × [1, 2] ∩ 2

2.2. Pentru orice mulţime mărginită următoarele afirmaţii sunt echivalente

(i) A este mulţime măsurabilă Jordan;
(ii) pentru orice mulţime A există două mulţimi măsurabile Jordan B, C ∈ J
cu B ⊂ A ⊂ C şi
m (C ) − m ( B ) < ε ;
(iii) există două şiruri de mulţimi elementare ( En )n , ( Fn )n ⊂E cu
Fn ⊂ A ⊂ En , ∀n ∈ şi lim v ( Fn ) = lim v ( En ) ;
n n

(iv) există două şiruri de mulţimi măsurabile Jordan ( Bn )n , ( Cn )n ⊂ J cu

Bn ⊂ A ⊂ Cn , ∀n ∈ şi lim v ( Bn ) = lim v ( Cn ) .
n n

2.3. Să se arate că A este măsurabilă Jordan, unde

(i) A = {( x, y ) ∈ 2 a ≤ x ≤ b, 0 ≤ f ( x ) ≤ y} unde f : [ a, b ] → + este o funcţie
continuă:
(ii) A = {( x, y, z ) ∈ 3
( x, y ) ∈ B, f1 ( x, y ) ≤ z ≤ f 2 ( x, y )} unde B⊂ 2
este o
mulţime mărginită măsurabilă Jordan, iar f1 , f 2 : B → sunt funcţii
continue cu f1 ≤ f 2 .

6
 2.4. Să se arate că dacă A, B, C sunt mulţimi mărginite măsurabile Jordan,
atunci
(i) m ( A ∪ B ) = m ( A ) + m ( B ) − m ( A ∩ B ) ;
(ii) m ( A ∪ B ) + m ( A ) = m ( A − B ) + m ( B − A ) ;
(iii) A × B este măsurabilă Jordan şi m ( A × B ) = m ( A ) ⋅ m ( B ) ;
(iv) A + x = {a + x a ∈ A} este măsurabilă Jordan şi m ( A + x ) = m ( A ) ;
m ( A ∪ B ∪ C ) = m ( A) + m ( B ) + m ( C ) m ( A ∩ B ∩ C ) −
(v) .
− m ( A ∩ B ) − m ( B ∩ C ) − m ( C ∩ A)
2.5. Dacă ( An )n este un şir de mulţimi mărginite măsurabile Jordan a
cărui reuniune este măsurabilă Jordan, atunci
⎛ ⎞
m ⎜ ∪ An ⎟ ≤ ∑ m ( An )
⎝ n≥1 ⎠ n≥1
numită şi proprietatea de subaditivitate numărabilă a măsurii Jordan.
Daţi exemplu de şir ( An )n de mulţimi mărginite măsurabile Jordan, a
cărui reuniune nu este măsurabilă Jordan.

9.3. Funcţii integrabile pe mulţimi mărginite

măsurabile Jordan
9.3.1. Criteriii de integrabilitate pe mulţimi mărginite
măsurabile Jordan
Fie A ⊂ p
o mulţime mărginită măsurabilă Jordan. Atunci diametrul său
este
δ ( A ) = sup x − y < ∞
x , y∈ A

Definiţia 3.1. O familie finită de mulţimi măsurabile Jordan { A1 ,..., An } se

numeşte diviziune Jordan a mulţimii A dacă
n
(i) A = ∪ Ak ;
k =1

(ii) int ( Aj ) ∩ int ( Ai ) = ∅, i ≠ j .

Notăm cu D J A mulţimea diviziunilor Jordan ale mulţimii mărginite
măsurabile Jordan. Dacă d = { A1 ,..., An } este o diviziune Jordan a mulţimii
A∈ J , atunci numărul
d = max {δ ( A1 ) ,..., δ ( An )}
se numeşte norma diviziunii d.
O mulţime finită
ξ d = {ξ1 ,..., ξ n } cu ξ k ∈ Ak , k = 1,..., n
se numeşte sistem de puncte intermediare asociat diviziunii d = { A1 ,..., An } .

7
 Fie A ⊂ p
o mulţime mărginită măsurabilă Jordan şi funcţia reală
f : A→
Definiţia 3.2. Numărul real
n
σ ( f , d , ξ d ) = ∑ f (ξ k ) ⋅ m ( Ak )
k =1

se numeşte suma integrală Riemann, pe scurt sumă riemanniană, asociată

funcţiei f, diviziunii d şi sistemului de puncte intermediare ξ d . Uneori
σ ( f , d , ξ d ) se notează cu σ d ( f ) atunci când punctele intermediare sunt
subînţelese.
Definiţia 3.3. Funcţia reală f : A ⊂ p → se zice integrabilă Riemann,
pe scurt integrabilă, pe mulţimea mărginită măsurabilă Jordan A, dacă există
un număr real I încât pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 încât pentru orice
diviziune Jordan d = { A1 ,..., An } cu d < δ ( ε ) şi orice sistem de puncte
intermediare ξ d asociat diviziunii d avem
σ ( f , d , ξd ) − I < ε .
Cu alte cuvinte, dacă notăm cu R A mulţimea funcţiilor reale integrabile
pe mulţimea mărginită măsurabilă Jordan, atunci
f ∈R A ⇔ ∀ε > 0, ∃δ ( ε ) > 0, ∀d ∈D J A , d < δ ( ε ) , ∀ξ d ⇒ σ ( f , d , ξ d ) − I < ε
Remarca 3.1. Dacă f ∈R A , atunci numărul I din definiţia precedentă este
unic. În adevăr, dacă prin absurd ar exista numerele reale I1 , I 2 care să
satisfacă cerinţele definiţiei 3.3, atunci din
I1 − I 2 ≤ σ ( f , d , ξ d ) − I1 + σ ( f , d , ξ d ) − I 2 < 2 ⋅ ε , ∀ε > 0
Prin trecere la limită, pentru ε → 0 se obţine I1 = I 2 .
Definiţia 3.4. Dacă f ∈R A , atunci unicul număr real I dat de definiţia 3.3
se notează cu
I = ∫ f sau I = ∫ f ( x ) dx
A A

şi se numeşte integrala Riemann a fucţiei f pe mulţimea mărginită şi

măsurabilă Jordan A, sau pe scurt integrala funcţiei f pe A.
În particular, dacă p = 2 respectiv p = 3 , atunci I = ∫ f ( x ) dx se notează cu
A

I = ∫∫ f ( x, y ) dx dy respectiv I = ∫∫∫ f ( x, y, z ) dx dy dz şi se numeşte integrala

A A

dublă respectiv integrala triplă a funcţiei f pe mulţimea A.

Remarca 3.2. Dacă mulţimea mărginită A∈ J este neglijabilă ( m ( A ) = 0 ),
atunci pentru orice funcţie reală f : A → avem σ ( f , d , ξ d ) = 0 pentru orice
diviziune Jordan d a mulţimii A şi orice sistem ξ d de puncte intermediare
asociat lui d.

8
 În consecinţă, orice funcţie reală f : A → este integrabilă Riemann pe
mulţimea A de măsură Jordan nulă şi ∫ f = 0 .
A

Exemplul 3.1. (Funcţie nemărginită integrabilă Riemann pe o mulţime

mărginită măsurabilă Jordan). Mulţimea
⎧⎛ 1 1 ⎞ ⎫
A = ⎨⎜ , ⎟ n ∈ *
⎬
⎩⎝ n n ⎠ ⎭
este o mulţime mărginită de măsură Jordan nulă, iar funcţia reală
⎛1 1⎞
f : A→ , f ⎜ , ⎟=n
⎝n n⎠
este nemărginită cu f ∈R A şi ∫f
A
= 0.

Relativ la relaţia de mărginire şi integrabilitate în sens Riemann pe

mulţimi mărginite măsurabile Jordan facem
Remaca 3.3. Dacă f : A → este integrabilă pe mulţimea A∈ J , atunci
există o mulţime A0 ⊂ A de măsură Jordan nulă astfel încât f este mărginită
pe A − A0 .
În plus, f este integrabilă pe A − A0 şi
∫
A− A0
f =∫ f
A

În adevăr, dacă f ∈R A , atunci există numărul I = ∫ f ∈ şi δ > 0 astfel

A

încât pentru orice diviziune d = { A1 ,..., An } a mulţimii A, cu d < δ şi orice

sistem de puncte intermediare ξ d avem că σ ( f , d , ξ d ) − I < 1 .
Pentru justificarea afirmaţiei din enunţ este suficient să arătăm că f este
mărginită pe orice mulţime Aj ∈ d , m ( Aj ) > 0, j = 1,..., n .
Fie j ∈ {1,..., n} cu m ( Aj ) > 0 , atunci
n
I − 1 < σ d ( f ) = f (ξ j ) ⋅ m ( A j ) + ∑ f (ξ ) ⋅ m ( A ) < I + 1
j k
k =1, k ≠ j

De aici rezultă
n n
I −1− ∑ f (ξ ) ⋅ m ( A )
j k I + 1 − ∑ f (ξ ) ⋅ m ( A ) j k

< f (ξ ) <
k =1, k ≠ j k =1, k ≠ j
, ∀ξ j ∈ ξ d
m( A ) m( A )
j
j j

deci f este mărginită pe Aj .

Ţinând seama că în definiţia sumelor integrale Riemann intervin efectiv
numai acele mulţimi Aj ∈ d cu m ( Aj ) > 0 , rezultă imediat şi a doua afirmaţie
din enunţ.
Ca şi pentru limite de funcţii are loc criteriu Heine de integrabilitate

9
 Teorema 3.1. (Heine) Funcţia f : A → este integrabilă pe mulţimea
A∈ J dacă şi numai dacă există un număr real I astfel încât pentru orice şir
( d n )n ⊂D J A cu lim d n = 0 şi orice şir de sisteme de puncte intermediare (ξ d )n
n n

avem că şirul (σ ( f , d n , ξ d n
)) converge la I.
n

Demonstraţie. Necesitatea. Dacă f ∈R A şi ( d n )n ⊂D J A este un şir de

diviziuni Jordan a lui A cu lim d n = 0 , atunci
n

∀δ > 0, ∃n (δ ) ∈ , ∀n ≥ n (δ ) , dn < δ .
Din Definiţia 3.3 rezultă că există numărul I ∈ astfel încât pentru orice
ε > 0 , ∃δ ( ε ) > 0 cu
σ ( f , d n , ξ d ) − I < ε , ∀n ≥ n (δ ( ε ) )
n

În consecinţă ∃ lim σ ( f , d n , ξ d ) = I . n
n

Suficienţa se demonstrează prin reducere la absurd. Presupunând

contrariul, adică f nu este integrabilă pe mulţimea A, există ε 0 > 0 încât pentru
1
orice δ n = există o diviziune Jordan d n ∈D J A cu d n < δ n şi un sistem de
n
puncte intermediare ξd cu n

σ ( f , dn , ξd ) − I ≥ ε 0 .
n
(5)
Deoarece lim d n = 0 , din ipoteza teoremei deducem că lim σ ( f , d n , ξ d ) = I n
n n

fapt ce contrazice inegalitatea precedentă.

Din Remarca 3.3 rezultă că problema integrabilităţii unei funcţii se reduce
la studiul integrabilităţii unei funcţii mărginite. De aceea în continuare vom
prezenta criterii de integrabilitate pentru funcţii mărginite.
Fie funcţia f : A → mărginită pe mulţimea A∈ J , iar d = { A1 ,..., An } o
diviziune Jordan a lui A. Notând cu
m = inf f ( A ) , M = sup f ( A ) , mk = inf f ( Ak ) , M = sup f ( Ak ) , k = 1,..., n
definim sumele Darboux prin
Definiţia 3.5. Numerele reale
n n
s ( f , d ) = ∑ mk ⋅ m ( Ak ), S ( f , d ) = ∑ M k ⋅ m ( Ak )
k =1 k =1

se numesc suma Darboux inferioară şi suma Darboux superioară asociate

funcţiei f şi diviziunii d.
Remarca 3.4. Dacă d = { A1 ,..., An } ⊂D J A şi ξ d = {ξ1 ,..., ξ n } este un sistem de
puncte intermediare asociat lui d iar f : A → este o funcţie mărginită pe A,
atunci mk ≤ f (ξ k ) ≤ M k , k = 1,..., n . Înmulţim cu m ( Ak ) şi însumăm după k se
obţine
m ⋅ m ( A) ≤ s ( f , d ) ≤ σ ( f , d , ξd ) ≤ S ( f , d ) ≤ M ⋅ m ( A)
deci sumele Darboux sunt mărginite.
10
 Remarca 3.5. Se poate demonstra uşor că dacă d1 , d 2 ∈D J A , unde
{ }
şi d 2 = { A12 ,..., An2 } , sunt diviziuni Jordan ale mulţimii A, atunci
d1 = A11 ,..., Am1
există diviziunea
{
d = d1 ∨ d 2 = Ai1 ∩ A2j i = 1,..., m }
j = 1,..., n ∈D J A ,
cu proprietatea că
s ( f , d1 ) ≤ s ( f , d ) ≤ S ( f , d ) ≤ S ( f , d 2 ) ,
Are sens să introducem
Definiţia 3.6. Numerele reale
∫f = sup s ( f , d ) , ∫f = inf S ( f , d )
d ∈D J A d ∈D J A
A A

se numesc integrala inferioară Darboux respectiv integrala superioară Darboux

a funcţiei mărginite f : A → .
Din Remarca 3.5 deducem că
s ( f , d1 ) ≤ ∫ f ≤ ∫ f ≤ S ( f , d 2 ) , ∀d1 , d 2 ∈D J A .
A A

Remarca 3.6. Se poate arăta că

s ( f , d ) = inf σ ( f , d , ξ d ) , S ( f , d ) = sup σ ( f , d , ξ d )
ξd ξd

Cu aceste pregătiri putem demonstra criteriul lui Darboux de

integrabilitate.
Teorema 3.2. (Darboux) Pentru orice funcţie mărginită f : A →
următoarele afirmaţii sunt echivalente
(i) f este integrabilă pe A;
(ii) pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 astfel ca pentru orice diviziune d ∈D J A ,
cu d < δ ( ε ) avem
S ( f ,d)− s( f ,d) < ε ;
(iii) pentru orice ε > 0 există o diviziune d 0 = d ( ε ) ∈D J A , astfel ca
S ( f , d0 ) − s ( f , d0 ) < ε .
Demonstraţie. ( i ) ⇒ ( ii ) . Dacă f ∈R A , atunci din definiţia 3.3 există
numărul real I încât pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 astfel ca
ε ε
< σ ( f , d , ξd ) < I + ,
I−
2 2
pentru orice diviziune ∀d ∈D J A cu d < δ . De aici, ţinând seama de Remarca
3.6 rezultă că
ε ε
I− ≤ s( f ,d) ≤ S ( f ,d) ≤ I + ,
2 2
deci
ε ⎛ ε⎞
S ( f ,d ) − s( f ,d) < I + −⎜I − ⎟ = ε
2 ⎝ 2⎠
Pentru orice diviziune d ∈D J A cu d < δ .
1
 ( ii ) ⇒ ( iii ) este evidentă.
( iii ) ⇒ ( i ) Dacă notăm cu I şi I integrala superioară respectiv inferioară
Darboux a lui f pe mulţimea A, atunci din (iii) rezultă că pentru orice ε > 0
există o diviziune d 0 = d ( ε ) ∈D J A , d0 = { A10 ,..., Am0 } astfel ca
ε
0 ≤ I − I ≤ S ( f ,d )− s( f ,d) <
2
deci I = I şi notîm cu I valoarea lor comună.
Deoarece f este mărginită pe A, există M > 0 cu f ( x ) ≤ M , ∀x ∈ A .
m
Mulţimea B = ∪ ∂Ak0 este o mulţime compactă de măsură Jordan nulă.
k =1
ε
Atunci există o mulţime elementară E ∈E deschisă cu E ⊃ B şi v ( B ) < .
4⋅M
Fie
δ = inf { a − b a ∈ CE , b ∈ B}
Deoarece mulţimea B este compactă şi CE este închisă cu B ∩ CE = ∅
rezultă că δ > 0.
Fie acum d ∈D J A o diviziune Jordan arbitrară a lui A, cu d < δ . Să
notăm cu
K = {k ∈ {1,..., n} Ak ⊂ E} şi J = { j ∈ {1,..., n} Aj ∩ CE ≠ ∅}
Evident {1,..., n} = J ∪ K . Dacă j ∈ J atunci există a ∈ Aj ∩ CE ⊂ A , deci
există i ∈ {1,..., m} cu a ∈ Ai0 . Conform definiţiei lui δ , avem D ( a, δ ) ∩ B = ∅ şi
deci D ( a, δ ) ∩ ∂Ai0 = ∅ .
Cum D ( a, δ ) este conex şi a ∈ D ( a, δ ) ∩ Ai0 ≠ ∅ , avem că D ( a, δ ) ⊂ int ( Ai0 ) .
În plus i este unic. Rezultă că mulţimile J i = j ∈ J Aj ⊂ int ( Ai0 ) { } sunt
disjuncte două câte două şi
m
J = ∪ Ji
i =1

Fie m j = inf f ( Aj ) , M j = sup f ( Aj ) , mi0 = inf f ( Ai0 ) , M i0 = sup f ( Ai0 ) . Se

observă că
M k − mk ≤ 2 M , M j − m j < M i0 − mi0 , j ∈ J i
deci
S ( f , d ) − s ( f , d ) = ∑ ( M j − m j ) ⋅ m ( A j ) + ∑ ( M k − mk ) ⋅ m ( Ak ) <
j∈J k∈K

m ⎛
m ⎞ ⎛ ⎞
( ) ⎜ ( ⎟ )
< ∑ ∑ M i0 − mi0 ⋅ m ( Aj ) + 2 ⋅ M ⋅ ∑ m ( Ak ) = ∑ M i0 − mi0 ⋅ m ⎜ ∪ Aj ⎟ + 2 ⋅ M ⋅ m ⎜ ∪ Ak ⎟ ≤
i =1 j∈J i k∈K i =1 ⎝ j∈Ji ⎠ ⎝ k∈K ⎠
m
ε
( ) ( )
≤ ∑ M i0 − mi0 ⋅ m Ai0 + 2 ⋅ M ⋅ m ( E ) < S ( f , d 0 ) − s ( f , d 0 ) + 2 ⋅ M ⋅
4⋅M
=ε
i =1

2
 De aici, ţinând seama că
s ( f , d ) ≤ σ ( f , d , ξd ) , I ≤ S ( f , d )
obţinem
σ ( f , d , ξd ) − I < S ( f , d ) − s ( f , d ) < ε
pentru orice d ∈D J A cu d < δ şi orice sistem de puncte intermediare ξ d . În
concluzie f ∈R A şi ∫f
A
=I.

Caracterizarea integrabilităţii cu ajutorul integralelor Darboux este dată

de
Corolarul 3.1. O funcţie mărginită f : A → este integrabilă pe A∈ J
dacă şi numai dacă
∫ f =∫ fA
A

Demonstraţie. Necesitatea a fost demonstrată în prima parte a justificării

implicaţiei ( iii ) ⇒ ( i ) din teorema precedentă.
Suficienţa.
Fie I valoarea comună a integralelor Darboux a funcţiei f pe A.
Din I = ∫ f rezultă că pentru orice ε > 0 există o diviziune d1 = d1 ( ε ) ∈D J A
A

ε
cu I − < s ( f , d1 ) .
2
Analog, din I = ∫ f se obţine că pentru orice ε > 0 există o diviziune
A
ε
d 2 = d 2 ( ε ) ∈D J A cu S ( f , d 2 ) < I + .
2
Din Remarca 3.5 există o diviziune d = d ( ε ) = d1 ∨ d 2 ∈D J A cu
ε ε
I− < s ( f , d1 ) ≤ s ( f , d ) ≤ S ( f , d ) ≤ S ( f , d 2 ) < I +
2 2
deci
ε ⎛ ε⎞
S ( f ,d )− s( f ,d) < I + −⎜I − ⎟ = ε
2 ⎝ 2⎠
ceea ce via criteriul Darboux, atrage integrabilitatea pe A a funcţiei f.
Criteriul lui Riemann de integrabilitate este dat de
Teorema 3.3. (Riemann) Funcţia mărginită f : A → este integrabilă pe
A∈ J dacă şi numai dacă există un număr real I, astfel încât pentru orice
ε > 0 există o diviziune d = d ( ε ) ∈D J A astfel ca σ ( f , d , ξ d ) − I < ε pentru
orice sistem de puncte intermediare ξ d asociat lui d.
Demonstraţia. Necesitatea este evidentă din Definiţia 3.3.

3
 Suficienţa. Dacă este îndeplinită condiţia din ipoteză, atunci procedând ca
în demonstraţia implicaţiei ( i ) ⇒ ( ii ) din criteriul lui Darboux se obţine că
pentru orice ε > 0 există o diviziune d = d ( ε ) ∈D J A astfel ca
S ( f ,d)− s( f ,d) < ε .
Din criteriul lui Darboux se obţine în final că f ∈R A .
Amintim că dacă f : A ⊂ p → este o funcţie mărginită şi A0 ⊂ A , atunci
ω f ( A0 ) = sup f ( A0 ) − inf f ( A0 )
se numşte oscilaţia funcţiei f pe mulţimea A0 , iar
ω f ( a ) = inf ω f (V ∩ A ) ,
V ∈V a

unde V a reprezintă familia vecinătăţilor lui a, se numeşte oscilaţia funcţiei f

în punctul a ∈ A .
Din criteriul Cauchy Bolzano pentru continuitate, rezultă că f : A →
este continuă în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă ω f ( a ) = 0 .
Remarcăm în plus că mulţimea D ( f ) a punctelor de discontinuitate a
funcţiei f este
∞

{ }
D ( f ) = x ∈ A ω f ( x ) = 0 = ∪ Dn ,
n =1

⎧ 1⎫
unde Dn = ⎨ x ∈ A ω f ( x ) > ⎬ .
⎩ n⎭
Remarca 3.7. Mulţimea
{
Dε ( f ) = x ∈ A ω f ( x ) ≥ ε }
este compactă pentru orice ε > 0 şi orice funcţie f : A → .
Pentru justificare este suficient să arătăm că Dε ( f ) este închisă.
Presupunem contrariul, adică există un punct de acumulare x a mulţimii
Dε ( f ) cu x ∉ Dε ( f ) . Atunci ω f ( x ) < ε şi deci există V ∈V x cu ω f (V ∩ A ) < ε .
Dar din
ω f ( y ) ≤ ω f (V ∩ A ) < ε , ∀y ∈ V ∩ A
rezultă că V ∩ Dε ( f ) = ∅ ceea ce contrazice ipoteza că x este punct de
acumulare pentru Dε ( f ) .
Remarca 3.8. Dacă A este compactă şi există ε > 0 încât ω f ( a ) < ε , ∀a ∈ A ,
atunci există şi δ > 0 astfel încât pentru orice A0 ⊂ A cu δ ( A0 ) < δ avem
ω f ( A0 ) < ε .
În adevăr din definiţia oscilaţiei funcţiei f în punctul a ∈ A şi a faptului că
ω f ( a ) < ε , ∀a ∈ A , rezultă că pentru orice a ∈ A există ra astfel ca oscilaţia lui f
pe Va = V ∩ D ( a, 2 ⋅ ra ) este mai mică decât ε .

4
 Dacă notăm cu Da = D ( a, ra ) , din compacitatea lui A rezultă că există
punctele a1 ,..., an ∈ A cu A ⊂ Da ∪ ... ∪ Da .
1 n

Fie δ = min {ra ,..., ra } şi A0 ⊂ A cu δ ( A0 ) < δ . Atunci există k ∈ {1,..., n} cu

1 n

A0 ∩ Da ≠ ∅ , deci a0 ∈ A0 ∩ Da . Atunci pentru orice a ∈ A0 avem

k k

a − ak ≤ a − a0 + a0 − ak < δ + ra < 2 ⋅ ra , k k

deci a ∈Va . În consecinţă A0 ⊂ A ∩ Va şi deci avem

k k

ω f ( A0 ) ≤ ω f ( A ∩ Va ) < ε . k

Relaţia dintre continuitate şi integrabilitate este pusă în evidenţă de

criteriul lui Lebesgue de integrabilitate dat de
Teorema 3.4. (Lebesgue) Funcţia mărginită f : A → este integrabilă pe
A dacă şi numai dacă f este continuă a.p.t.
Demonstraţie. Necesitatea. Ţinând seama că reuniunea numărabilă de
mulţimi neglijabile este o mulţime neglijabilă, pentru a demonstra că f este
continuă a.p.t. este suficient să demonstrăm că pentru orice n ∈ * mulţimea
⎧ 1⎫
Dn = ⎨ x ∈ A ω f ( x ) ≥ ⎬
⎩ n⎭
este neglijabilă.
Fie ε > 0 şi n ∈ * . Deoarece f ∈R A , via criteriul lui Darboux, există o
diviziune d = { A1 ,..., An } ∈D J A Jordan a lui A astfel ca
n
ε
S ( f , d ) − s ( f , d ) = ∑ ω f ( Ak ) ⋅ m ( Ak ) < .
k =1 n
Fie K = {k ∈ {1,..., n} Ak ∩ Dn ≠ ∅} , atunci
1 ε
⋅ ∑ m ( Ak ) ≤ ∑ ( M k − mk ) ⋅ m ( Ak ) < S ( f , d ) − s ( f , d ) <
n k∈K k∈K n
deci
Dn ⊂ ∪A
k∈K
k şi ∑ m( A ) < ε.
k∈K
k

De aici rezlută că me ( Dn ) = 0 , deci Dn este de măsură Jordan nulă deci şi

neglijabilă.
Suficienţa. Să presupunem că f este continuă a.p.t. Atunci D ( f ) este
neglijabilă şi cum Dn ⊂ D ( f ) rezultă că şi Dn este neglijabilă pentru orice
n ∈ * . Conform Remarcei 3.7 Dn este şi compactă, atunci, via Ramarca 1.10,
Dn este de măsură Jordan nulă.
1 ε
Fie ε > 0 şi n ∈ *
suficient de mare astfel ca < . Deoarece
n 2 ⋅ m ( A)
Dn ∪ ∂A este de măsură Jordan nulă rezultă că pentru orice ε > 0 există o
ε
mulţime elementară deschisă E ⊃ Dn ∪ ∂A şi v ( E ) < .
2 ⋅ ω f ( A)

5
 Fie B = A − E = A ∩ CE , atunci B este o mulţime compactă măsurabilă
Jordan şi cum ∂A ⊂ E rezultă B = A ∩ CE . În consecinţă d 0 = {B, A ∩ E} ∈D J A
este o diviziune Jordan a lui A. Cum B ∩ Dn = ∅ rezultă că pentru orice b ∈ B
avem
1 ε
ω f (b) ≤ < .
n 2 ⋅ m ( A)
Din Remarca 3.8 există δ > 0 astfel încât pentru orice C ⊂ B cu δ ( C ) < δ
ε
avem ω f ( C ) < .
2 ⋅ m ( A)
Fie d = { A1 ,..., As } ∈D J B o diviziune Jordan a lui B cu d < δ . Atunci
ε
ω f ( Ak ) < , ∀k = 1,..., s
2 ⋅ m ( A)
Pentru diviziunea d 0 = { A ∩ E , A1 ,..., As } ∈D J A avem
s
S ( f , d ) − s ( f , d ) = ω f ( A ∩ E ) ⋅ m ( A ∩ E ) + ∑ ω f ( Ak ) ⋅ m ( Ak ) ≤
k =1

ε s
ε ε ε ε
≤ ω f ( A) ⋅ v ( E ) + ⋅ ∑ m ( Ak ) < + ⋅ m( B) ≤ + =ε
2 ⋅ m ( A) k =1 2 2 ⋅ m ( A) 2 2
Din criteriul lui Darboux se obţine în final că f este integrabilă pe A.
Corolarul 3.2. Dacă funcţia mărginită f : A → este continuă a.p.t. pe
int ( A ) şi A are frontiera neglijabilă, atunci f este integrabilă pe A.
Demonstraţia rezultă din criteriul lui Lebesgue ţinând seama că
D ( f ) = D ( f , A ) ∪ D ( f , ∂A ) ∈L 0 ,
adică reuniunea a două mulţimi neglijabile este neglijabilă.
9.3.2. Proprietăţile funcţiilor integrabile pe mulţimi mărginite
măsurabile Jordan
Proprietatea de liniaritate
Propoziţia 3.1. Dacă f , g : A → sunt funcţii integrabile pe mulţimea
mărginită şi măsurabilă Jordan A, iar α , β ∈ , atunci α ⋅ f + β ⋅ g este integrabilă
pe mulţimea A şi
∫ (α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ ∫ f + β ⋅ ∫ g
A A A

Demonstraţie. Fie ( d n )n un şir de diviziuni Jordan a lui A cu lim d n = 0 .

n

Se observă că
σ (α ⋅ f + β ⋅ g , d n , ξ d ) = α ⋅ σ ( f , d n , ξ d ) + β ⋅ σ ( g , d n , ξ d
n n n
)
pentru orice sistem de puncte intermediare asociat lui d n . Aplicând criteriul lui
Heine, prin trecere la limită, se obţine imediat afirmaţia din enunţ.

6
 Proprietatea de pozitivitate
Propoziţia 3.2. Dacă f : A → este o funcţie integrabilă pe mulţimea
mărginită şi măsurabilă Jordan A şi f ≥ 0 pe mulţimea A, atunci
∫ f ≥0
A

Demonstraţie. Fie ( d n )n un şir de diviziuni Jordan a lui A cu lim d n = 0 .

n

Se observă că
σ ( f , dn , ξd ) ≥ 0 n

pentru orice sistem de puncte intermediare asociat lui d n . Aplicând criteriul lui
Heine, prin trecere la limită, se obţine imediat afirmaţia din enunţ.
Proprietatea de monotonie
Propoziţia 3.3. Dacă f , g : A → sunt funcţii integrabile pe mulţimea
mărginită şi măsurabilă Jordan A şi f ≤ g , atunci
∫ f ≤∫g
A A

Demonstraţie. Dacă f ≤ g şi f , g ∈R A , atunci h = g − f ≥ 0 şi folosind

proprietatea de liniaritate şi de pozitivitate se obţine afirmaţia din enunţ.
Proprietatea de ereditate
Propoziţia 3.4. Dacă funcţia mărginită f : A → este integrabilă pe
mulţimea mărginită şi măsurabilă Jordan A şi A0 ⊂ A este o submulţime
măsurabilă Jordan, atunci f este integrabilă şi pe A0
Demonstraţie. Dacă notăm cu f 0 restricţia lui f la A0 şi ţinând seama că
D ( f 0 ) ⊂ D ( f ) prin aplicarea criteriului lui Lebesgue, pentru funcţiile f şi f 0 se
obţine în final că f este integrabilă pe A0 .

Proprietatea de aditivitate
Propoziţia 3.5. Fie o funcţie mărginită f : A → , iar A1 şi A2 două
submulţimi mărginite şi măsurabile Jordan ale lui A cu A = A1 ∪ A2 şi
int ( A1 ) ∩ int ( A2 ) = ∅ . Atunci f este integrabilă pe A dacă şi numai dacă f este
integrabilă pe A1 şi pe A2 . În plus avem că
∫
A= A1 ∪ A2
f = ∫ f +∫ f
A1 A2

Demonstraţie. Dacă notăm cu f1 şi f 2 restricţia lui f la A1 respectiv la A2 ,

atunci
D ( f1 ) ∪ D ( f 2 ) ⊂ D ( f ) ⊂ D ( f1 ) ∪ D ( f 2 ) ∪ ∂A1 ∪ ∂A2
Prin aplicarea criteriului Lebesgue pentru funcţiile f1 , f 2 şi f se obţine
imediat justificarea echivalenţei din enunţ.

7
 Pentru demonstrarea egalităţii din enunţ se observă că dacă ( d n1 )n respectiv
(d ) 2
n n sunt şiruri de diviziuni Jordan ale lui A1 respectiv A2 cu
lim d n1 = 0 = lim d n2 , atunci diviziunea d n = d n1 ∪ d n2 este un şir de diviziuni Jordan
n n

ale lui A cu lim d n = 0 . În plus din

n

n ( 1
n
) (
σ ( f , d n , ξ d ) = σ f , d n1 , ξ d + σ f , d n2 , ξ d 2
n
)
prin trecere la limită se obţine egalitatea din enunţ.
Remarca 3.9. Fie o funcţie mărginită f : A → , iar A1 şi A2 două
submulţimi mărginite şi măsurabile Jordan ale lui A. Atunci
• f este integrabilă pe A1 dacă şi numai dacă f este integrabilă pe
A1 − A2 şi pe A1 ∩ A2 . În plus avem că
∫f= ∫ f+ ∫ f;A1 A1 − A2 A1 ∩ A2

• f este integrabilă pe A1 dacă şi numai dacă f este integrabilă pe

A2 − A1 şi pe A1 ∪ A2 . În plus avem că
∫f= ∫ f− ∫ f;
A1 A1 ∪ A2 A2 − A1

Demonstraţia se bazează pe proprietatea de aditivitate, ţinând seama de

A1 = ( A1 − A2 ) ∪ ( A1 ∩ A2 ) şi respectiv A1 ∪ A2 = A1 ∪ ( A1 − A2 ) .

Proprietatea de mărginire
Propoziţia 3.6. Fie o funcţie mărginită f : A → [ m, M ] ⊂ integrabilă pe A
o mulţime mărginită şi măsurabilă Jordan. Atunci
m ⋅ m ( A) ≤ ∫ f ≤ M ⋅ m ( A)
A

Demonstraţie. Fie ( d n )n un şir de diviziuni Jordan a lui A cu lim d n = 0 .

n

Se observă că
n n
( )
m ⋅ m ( A ) = m ⋅ ∑ m ( Ak ) ≤ σ f , d n , ξ dn ≤ M ⋅ ∑ m ( Ak ) ≤ M ⋅ m ( A )
k =1 k =1

pentru orice sistem de puncte intermediare ξd asociat lui d n . Aplicând criteriul

n

lui Heine, prin trecere la limită, se obţine imediat afirmaţia din enunţ.
Proprietatea de medie
Propoziţia 3.7. Fie o funcţie mărginită f : A → [ m, M ] ⊂ integrabilă pe A
o mulţime mărginită şi măsurabilă Jordan. Dacă funcţia g : A → + este
integrabilă pe A, atunci f ⋅ g este integrabilă pe A şi există numărul real
µ ∈ [ m, M ] astfel ca
∫ f ⋅g = µ ⋅∫ g . A A

8
 Demonstraţie. Putem presupune, conform Remarcii 3.3, fără a micşora
generalitatea că funcţia g este mărginită pe A.
Ţinând seama că D ( f ⋅ g ) ⊂ D ( f ) ∪ D ( g ) , prin aplicarea criteriului lui
Lebesgue pentru funcţiile f, g şi f ⋅ g se obţine că f ⋅ g este integrabilă pe A.
Pe de altă parte, din m ⋅ g ≤ f ⋅ g ≤ M ⋅ g pe A, prin aplicarea proprietăţii de
monotonie se deduce
m⋅∫ g ≤ ∫ f ⋅ g ≤ M ⋅∫ g
A A A

ceea ce conduce la egalitatea din enunţ, unde

⎧ f ⋅g
⎪ ∫A
⎪⎪ , ∫g ≠0
µ =⎨ ∫ g A .
⎪ A
⎪ 0,
⎪⎩
∫g =0
A

Proprietatea modulului
Propoziţia 3.8. Dacă f : A → este o funcţie integrabilă pe mulţimea
mărginită şi măsurabilă Jordan A, atunci f este integrabilă pe A şi

∫ f ≤∫
A A
f

Demonstraţie. Dacă f ∈R A , atunci, via Remarca 3.3, există o mulţime de

măsură Jordan nulă A0 ⊂ A astfel ca f este mărginită pe A − A0 . Dacă notăm cu
f 0 restricţia lui f la A − A0 , din
D ( f0 ) ⊂ D ( f )
prin aplicarea criteriului lui Lebesgue pentru f şi f 0 se obţine că f este
integrabilă pe A − A0 . Deoarece m ( A0 ) = 0 , din Remarca 3.2 rezultă că f este
integrabilă şi pe A0 . Utilizând proprietatea de aditivitate se obţine în final că f
este integrabilă şi pe A = A0 ∪ ( A − A0 ) .
Pe de altă parte, se observă că pentru orice şir ( d n )n de diviziuni Jordan a
lui A cu lim d n = 0 şi orice sistem de puncte intermediare ξd asociat lui d n , n
n

avem
σ ( f , dn , ξd n
) ≤σ ( f )
, d n , ξ dn .
Aplicând criteriul lui Heine, prin trecere la limită, se obţine imediat
afirmaţia din enunţ.
Proprietatea de medie pentru funcţii continue
Propoziţia 3.9. Fie A ⊂ p o mulţime compactă conexă şi măsurabilă
Jordan, iar f : A → o funcţie continuă şi g : A → + o funcţie integrabilă pe A.
Atunci există punctul a ∈ A astfel ca
9
 (i) ∫ f ⋅ g = f (a) ⋅ ∫ g ;
A A

(ii) ∫ f = f ( a ) ⋅ m ( A ) .
A

Demonstraţia rezultă imediat din propoziţia 3.7, ţinând seama că din

continuitate lui f pe A rezultă f ( A ) = [ m, M ] , unde m şi M sunt marginile lui f pe
A şi µ = f ( a ) , a ∈ A. Egalitatea (ii) se obţine din (i) pentru g ( x ) = 1, ∀x ∈ A .

Trecerea la limită sub semnul integral

Propoziţia 3.10. Fie f n : A → , n ∈ un şir de funcţii măginite convergent
uniform pe mulţimea mărginită şi măsurabilă Jordan A, la funcţia f : A → .
Dacă f n , n ∈ sunt integrabile pe A, pentru orice n, atunci f = lim f n este
n

integrabilă pe A, în plus
∫ lim f
A
n
n = lim ∫ f .
n
A

Demonstraţie. Dacă şirul f n : A → , n ∈ converge uniform către f pe A

şi ( f n )n sunt funcţii mărginite, atunci f este mărginită şi
∞
D ( f ) ⊂ ∪ D ( fn ) .
n =1

Prin aplicarea criteriului Lebesgue pentru ( f n )n şi f se obţine că f este

integrabilă pe A.
Din convergenţa uniformă a şirului de funcţii ( f n )n rezultă că pentru orice
ε > 0 există n ( ε ) ∈ astfel ca pentru orice n ≥ n ( ε ) şi orice x ∈ A avem
ε ε
f ( x) − < fn ( x ) < f ( x ) +
m ( A) m ( A)
Folosind proprietatea de monotonie rezultă
∫ f −ε < ∫ f < ∫ f +ε,
A A
n
A

adică ∫ f −∫ f
n < ε pentru orice n ≥ n ( ε ) .
A A

Integrarea termen cu termen a seriilor de funcţii

Corolarul 3.4. Fie f n : A → , n ∈ un şir de funcţii măginite astfel încât
seria de funcţii ∑ f n este uniform convergentă pe mulţimea mărginită şi
n ≥1

măsurabilă Jordan A, la funcţia f : A → . Dacă f n , n ∈ sunt integrabile pe A,

pentru orice n, atunci suma seriei f = ∑ f n este integrabilă pe A, în plus
n ≥1

∫∑ f = ∑∫ f
A n ≥1
n
n ≥1 A
n .

10
 Demonstraţia rezultă imediat prin aplicarea propoziţiei precedente pentru
n
şirul de funcţii Fn : A → , Fn = ∑ f k .
k =1

Perturbarea unei funcţii integrabile

Propoziţia 3.11. Fie funcţiile mărginite f , g : A → şi A o mulţime
mărginită şi măsurabilă Jordan. Dacă
• g este integrabilă pe A:
• f = g a.p.t. pe A, adică f este perturbaţia lui g pe o mulţime
neglijabilă;
atunci f este integrabilă pe A şi
∫ f =∫g
A A

Demonstraţie. Fie B mulţimea neglijabilă pe care f diferă de g. Ţinând

seama că f este mărginită şi reuniunea a două mulţimi neglijabile este
neglijabilă, adică
D ( f ) ⊂ D ( g ) ∪ B ∈L 0 ,
prin aplicarea criteriului Lebesgue pentru f se obţine că f este integrabilă pe A.
Mai mult,
∫g = ∫
A A− B
g+∫g =∫ f.
B A

11
 9.3.3. Formule de calcul ale integralelor multiple
Fie A ⊂ \ m şi B ⊂ \ n mulţimi mărginite măsurabile Jordan, iar
f : A × B → \ . Pentru x ∈ A respectiv y ∈ B considerăm funcţia
f x : B → \ respectiv f y : A → \
numită şi secţiunea prin x respectiv y a funcţiei f.
Definiţia 3.7. Funcţia f : A × B → \ se zice integrabilă parţial pe A × B ,
dacă pentru orice x ∈ A, y ∈ B funcţiile f x , f y sunt integrabile pe B respectiv A.
Ne punem pentru început problema relaţiei dintre conceptele de
integrabilitate şi integrabilitate parţială. Spre deosebire de cazurile continuităţii
şi diferenţiabilităţii, unde continuitatea implică continuitatea parţială iar
diferenţiabilitatea implică diferenţiabilitatea parţială, la integrabilitate nu are loc
nici o implicaţie între cele două concepte, fenomen subliniat de următoarele
două exemple.
Exemplul 3.1. (Funcţie integrabilă care nu este integrabilă parţial)
Funcţia
⎧ q ( y ) −1
⎪ , ( x, y ) ∈ _ × _
f : [ 0,1] × [ 0,1] → \, f ( x, y ) = ⎨ q ( y ) ,
⎪ 1,
⎩ ( x, y ) ∉ _ × _
unde q ( y ) este numitorul lui y scris sub forma de fracţie ireductibilă, este
integrabilă pe A × B = [ 0,1] × [ 0,1] căci este mărginită şi continuă a.p.t. Ea nu este
integrabilă parţial pe B = [ 0,1] deoarece este discontinuă pe [0,1] şi deci nu este
continuă a.p.t.
Exemplul 3.2. (Funcţie integrabilă parţial care nu este integrabilă)
Funcţia
⎧ x⋅ y
⎪ , x2 + y 2 > 0
(
f : [ −1,1] × [ −1,1] → \, f ( x, y ) = ⎨ x 2 + y 2 )
2
,
⎪
⎩ 0, x + y =0
2 2

este integrabilă parţial pe A × B = [ −1,1] × [ −1,1] şi

∫f
A
y = ∫ fx = 0
B

deoarece f este impară în raport cu fiecare din variabilele sale. Cu toate acestea f
nu este integrabilă pe A × B = [ −1,1] × [ −1,1] fiind nemărginită, deşi este continuă
a.p.t.
În cazul în care f : A × B → \ este integrabilă parţial pe A × B atunci are
sens să definim funcţiile
g : A → \ , g ( x ) = ∫ f x = ∫ f ( x , y ) dy
B B

numită şi integrala cu parametru x asociată lui f şi

1
 h : B → \, h ( y ) = ∫ f y = ∫ f ( x, y ) dx
A A

numită şi integrala cu parametru y asociată lui f.

Se pune problema integrabilităţii funcţiilor g şi h pe A respectiv B şi
relaţia cu integrabilitatea lui f.
În cazul în care g este integrabilă pe A, atunci integrala sa
⎛ ⎞
∫ g = ∫ ⎜⎝ ∫ f ( x, y ) dy ⎟⎠ dx
A A B

se numeşte integrala iterată în ordinea y,x a funcţiei f pe A × B .

Analog, dacă h este integrabilă pe B, atunci integrala sa
⎛ ⎞
∫B ∫B ⎝ ∫A
h = ⎜ f ( x , y ) d x ⎟ dy
⎠
se numeşte integrala iterată în ordinea x,y a funcţiei f pe A × B .
Corelaţia dintre conceptele de integrabilitate şi integrabilitate parţială este
şi mai complexă după cum se poate vedea din
Exemplul 3.3. (Funcţie integrabilă parţial care are integralele iterate
diferite) Fie funcţia
⎧ x2 − y 2
⎪⎪ , x2 + y2 > 0
( )
2
f : [ 0,1] × [ 0,1] → \, f ( x, y ) = ⎨ x 2 + y 2 ,
⎪
⎪⎩ 0, x2 + y2 = 0
Cum f nu este mărginită pe A × B = [ 0,1] × [ 0,1] rezultă că nu este
integrabilă pe [ 0,1] × [ 0,1] , deşi f este continuă a.p.t. Totuşi f este integrabilă
parţial pe [ 0,1] × [ 0,1] , deoarece ∫ f y , ∫ f x sunt mărginite şi continue a.p.t. iar
A B
1
arctg
1 y
x2 − y 2 tg 2 α − 1 1 1 ⎛ 1⎞
∫ fy = ∫ dx = ∫ ⋅ dα = − sin ⎜ 2arctg ⎟, y≠0
A 0 (x 2
+y 2 2
) 0
tg 2 α + 1 y 2y ⎝ y⎠

Similar
1
arctg
1 x
x2 − y 2 1 − tg 2 α 1 −1 ⎛ 1⎞
∫ fx = ∫ dy = ∫ ⋅ dα = ⋅ sin ⎜ 2arctg ⎟ , x ≠ 0.
(x )
2 2 2
B 0
2
+y 0
tg α + 1 x 2x ⎝ x⎠

⎛ ⎞ π π ⎛ ⎞
Mai mult, ∫ ⎜⎝ ∫ f ( x, y ) dy ⎟⎠ dx = 4 ≠ − 4 = ∫ ⎜⎝ ∫ f ( x, y ) dx ⎟⎠ dy ,
A B B A
adică integralele

iterate există dar sunt diferite.

2
 Următoarea teoremă datorată lui G. Fubini1 dă o relaţie între integrala lui
f şi integralele iterate ale lui f.
Teorema 3.5. (Fubini) Dacă f : A × B → \ este integrabilă şi integrabilă
parţial pe A × B , atunci g este integrabilă pe A, h este integrabilă pe B şi
∫ f = ∫g = ∫h. A× B A B

Demonstraţie. Din integrabilitatea pe A × B a funcţiei f rezultă că există

numărul I = ∫ f ∈ \ astfel încât pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 astfel încât
A× B

pentru orice d diviziune Jordan a lui A × B cu d < δ ( ε ) şi orice sistem de

puncte intermediare să avem
ε
σ ( f , d , ξd ) − I < . (1)
2
Fie d1 = { A1 ,..., Ar } o diviziune Jordan a lui A cu d1 < δ (ε ) şi un sistem de
puncte intermediare ξ d = {ξ1 ,..., ξ r } cu ξi ∈ Ai , i = 1,..., r , asociat lui d1 .
1

Din integrabilitatea pe B a secţiunii fξ rezultă că pentru orice ε > 0 există i

0 < δ 2 < δ ( ε ) încât pentru orice diviziune d 2 = { B1 ,..., Bs } Jordan a lui B cu

d 2 < δ 2 şi orice sistem de puncte intermediare η d = {η1 ,...,η s } cu ηi ∈ Bi , i = 1,..., s , 2

să avem
ε
σ ( f ξ , d 2 ,η d ) − g ( ξ i ) < , ∀i = 1,..., r (2)
i 2
2 ⋅ r ⋅ m ( Ai )
Considerăm diviziunea d = { Ai × B j i = 1,..., r , j = 1,..., s} Jordan a lui A × B
cu d < δ ( ε ) . Fie de asemenea sistemul de puncte intermediare
{
ς d = (ξi ,η j ) i = 1,..., r , j = 1,..., s}
asociat diviziunii Jordan d a lui A × B .
Din inegalităţile (1) şi (2) obţinem
σ ( g , d1 , ξ d ) − I ≤ σ ( g , d1 , ξ d ) − σ ( f , d , ξ d ) + σ ( f , d , ξ d ) − I =
1 1

r r s
= ∑ g (ξ ) ⋅ m ( A ) − ∑∑ f (ξ ,η ) ⋅ m ( A ) ⋅ m ( B ) + σ ( f , d , ξ ) − I
i =1
i i
i =1 j =1
i j i j d <

r
ε r
ε ε
(
< ∑ g (ξi ) − σ fξi , d 2 ,η d2 ⋅ m ( Ai ) + ) 2
<∑
2 ⋅ r ⋅ m ( A)
⋅ m ( Ai ) +
2
= ε,
i =1 i =1

deci g este integrabilăpe A şi ∫

A× B
f = ∫ g . Analog se procedează şi pentru h.
A

Corolarul 3.5. Dacă funcţia f : A × B → \ este integrabilă parţial pe A × B ,

şi are integralele iterate diferite atunci f nu este integrabilă pe A × B .
Demonstraţia derivă imediat din teorema lui Fubini.
Se pune problema dacă o funcţie integrabilă parţial cu integrale iterate
egale este integrabilă. Răspunsul este negativ, fenomen subliniat de
1
Matematician italian Guido Fubini (1879-1943)
3
 Exemplul 3.4. (Funcţie neintegrabilă cu integrale iterate egale) Funcţia
⎪⎧0, ( x, y ) ∈ _ × _
f : [ 0,1] × [ 0,1] → \,
f ( x, y ) = ⎨
⎪⎩1, ( x, y ) ∉ _ × _
este integrabilă parţial pe A × B = [ 0,1] × [ 0,1] şi are interalele iterate nule, dar nu
este integrabilă pe A × B = [ 0,1] × [ 0,1] deoarece este discontinuă pe A × B .
Să aplică teorema lui Fubini pentru calculul integralelor duble şi triple.
Definiţia 3.8. O submulţime măsurabilă Jordan A ⊂ \ 2 se numeşte
simplă în raport cu axa Oy respectiv Ox dacă există două funcţii continue
ϕ ,ψ : [ a, b ] → \ cu ϕ ≤ ψ astfel ca
A= {( x, y ) ∈ \ 2
a ≤ x ≤ b, ϕ ( x ) ≤ y ≤ ψ ( x ) }
respectiv
A= {( x, y ) ∈ \ 2
a ≤ y ≤ b, ϕ ( y ) ≤ x ≤ ψ ( y ) }
Corolarul 3.6. Fie A ⊂ \ o mulţime simplă în raport cu Oy şi
2

f : A × B → \ integrabilă pe A. Dacă pentru orice x ∈ [ a, b ] secţiunea f x este

integrabilă pe ⎡⎣ϕ ( x ) ,ψ ( x ) ⎤⎦ , atunci funcţia
ψ ( x)

g : [ a, b ] → \, g ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy
ϕ ( x)

este integrabilă pe [ a, b ] şi
b

∫g =∫ f ,
a A

adică
⎛ψ ( x) b ⎞
∫∫A f ( x , y ) d xd y = ∫a ⎜ ϕ ∫x
⎜ f ( x , y ) d y ⎟ dx .
⎟
⎝ ( ) ⎠
Demonstraţie. Fie c, d ∈ \ cu c < d astfel încât A ⊂ [ a, b ] × [ c, d ] . Prelungim
funcţia f la
⎧⎪ f ( x, y ) , ( x, y ) ∈ A
f : [ a , b ] × [ c , d ] → \,
f ( x, y ) = ⎨
⎪⎩ 0, ( x, y ) ∉ A
Se observă că din ipoteză rezultă că f este integrabilă şi integrabilă
parţial pe D = [ a, b ] × [ c, d ] şi ∫ f = ∫ f . Prin aplicarea teoremei lui Fubini funcţiei
D A

f pe D se obţine că funcţia
d
g : [ a , b ] → \ , g ( x ) = ∫ f x ( y ) d y = g ( x ) , ∀x ∈ [ a , b ]
c

este integrabilă pe [ a, b ] şi are integrala egală cu integrala pe A a lui f.

Pentru cazul mulţimilor simple în raport cu axa Ox are loc

4
 Corolarul 3.7. Fie A ⊂ \ 2 o mulţime simplă în raport cu Ox şi
f : A × B → \ integrabilă pe A. Dacă pentru orice y ∈ [ a, b ] secţiunea f y este
integrabilă pe ⎡⎣ϕ ( y ) ,ψ ( y ) ⎤⎦ , atunci funcţia
ψ ( y)

h : [ a, b ] → \, h ( y ) = ∫ f ( x , y ) dx
ϕ( y)

este integrabilă pe [ a, b ] şi
b

∫h = ∫ f ,
a A

adică
⎛ψ ( y)
b ⎞
∫∫ f ( x, y ) dxdy = ∫ ⎜ ∫ f ( x, y ) dx ⎟ dy .
⎜
a ⎝ ϕ( y)
⎟
A ⎠
Demonstraţia este absolut analoagă cu cea a cororlarului precedent.
Pentru calculul integralelor triple introducem
Definiţia 3.9. O mulţime măsurabilă Jordan A ⊂ \3 se numeşte simplă în
raport cu axa Oz dacă există o mulţime măsurabilă Jordan B ⊂ \ 2 şi două
funcţii continue ϕ ,ψ : [ a, b ] → \ cu ϕ ≤ ψ astfel ca
A= {( x, y, z ) ∈ \ 3
( x, y ) ∈ B, ϕ ( x, y ) ≤ z ≤ ψ ( x, y )}
Analog se definesc mulţimile simple în raport cu axele Ox şi respectiv Oy.
Are loc
Corolarul 3.8. Fie A ⊂ \3 o mulţime simplă în raport cu axa Oz şi funcţia
f : A → \ integrabilă pe A. Dacă pentru orice ( x, y ) ∈ B secţiunea f ( x , y ) este
integrabilă pe ⎡⎣ϕ ( x, y ) ,ψ ( x, y ) ⎤⎦ , atunci funcţia
ψ ( x, y )

g : B → \, g ( x, y ) = ∫ f ( x , y , z ) dz
ϕ ( x, y)

este integrabilă pe B şi ∫ g = ∫ f , adică

B A

⎛ ψ ( x, y ) ⎞
∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz = ∫∫ ⎜ ∫ f ( x, y, z ) dz ⎟ dxdy .
⎜
B ⎝ ϕ ( x, y )
⎟
A ⎠
Demonstraţie. Se procedează analog ca în demonstraţia Corolarului 3.6,
aplicându-se teorema lui Fubini funcţiei f : [ a1 , b1 ] × [ a2 , b2 ] × [ a3 , b3 ] → \ ,
⎧⎪ f ( x, y, z ) , ( x, y , z ) ∈ A
f ( x, y , z ) = ⎨ .
⎪⎩ 0, ( x, y , z ) ∉ A
Corolarul 3.9. Fie funcţia f : A → \ mărginită şi integrabilă pe mulţimea
A= {( x, y, z ) ∈ \ 3
a ≤ x ≤ b, ( y, z ) ∈ D ( x ) ⊂ \ 2 } mărginită şi măsurabilă
Jordan, unde D ( x ) ⊂ \ 2 este o mulţime mărginită şi măsurabilă Jordan pentru

5
orice x ∈ [ a, b ] , astfel încât pentru orice x ∈ [ a, b ] secţiunea f x este integrabilă pe
mulţimea D ( x ) , atunci funcţia
h : [ a, b ] → \, h ( x ) = ∫∫ f ( x, y, z ) dydz
D( x )

b
este integrabilă pe [ a, b ] şi ∫ h = ∫ f , adică
a A

b⎛ ⎞
⎜ f ( x, y, z ) dydz ⎟ dx .
∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdy d z =
⎜ ∫ ∫∫ ⎟
A a ⎝ D( x ) ⎠
Ca şi în cazul p = 1 , integralele multiple se pot calcula cu ajutorul
teoremei schimbării de variabile.
Spre deosebire de cazul p = 1 unde schimbarea de variabilă avea drept
scop simplificarea funcţiei integrant în integrala multiplă, schimbarea de
variabilă pentru cazul p > 1 are două scopuri.
• simplificarea domeniului de integrare;
• simplificarea funcţiei integrant.
În general nu pot fi atinse ambele scopuri simultan şi de aceea se preferă,
de regulă, numai simplificarea domeniului de integrare.
Teorema 3.6. (formula schimbării de variaile) Fie D ⊂ \ p o mulţime
deschisă, iar h : D → \ p o aplicaţie regulată injectivă cu A ⊂ h ( D ) . Dacă
f : A → \ este integrabilă pe A, atunci B = h −1 ( A ) este măsurabilă Jordan,
funcţia ( f D h ) ⋅ J h este integrabilă pe B şi
∫ f = ∫ ( f D h) ⋅ Jh .
A B

Demonstraţia este complicată şi poate fi găsită de exemplu în Rudin [ ].

Exemplul 3.4. (Trecerea la coordonate polare generalizate)
Fie mulţimea deschisă D = ( 0, ∞ ) × ( −π , π ) şi aplicaţia h : D → \ 2 definită
prin
h ( r , θ ) = ( a ⋅ r ⋅ cos θ , b ⋅ r ⋅ sin θ ) , a, b ∈ \*+ .
Se observă că h este o aplicaţie regulată injectivă pe D cu
J h ( r , θ ) = a ⋅ b ⋅ r ≠ 0 şi
\2 − h ( D ) ⊂ {( x, y ) ∈ \ 2
}
x=0 ,
adică complementara faţă de \ a mulţimii h ( D ) este neglijabilă, deci
2

∫ f = ∫ ( f D h ) ⋅ J h pentru orice funcţie f : A → \ integrabilă pe A ⊃ h ( D ) .

A h −1 ( A )

Astfel dacă A ⊂ \ 2 este o mulţime mărginită măsurabilă Jordan cu

A ⊂ h ( D ) şi funcţia f : A → \ este integrabilă pe A, atunci funcţia

6
 g : B = h −1 ( A ) → \, g ( r , θ ) = a ⋅ b ⋅ r ⋅ f ( a ⋅ r ⋅ cos θ , b ⋅ r ⋅ sin θ )
este integrabilă pe mulţimea B şi
∫∫ f ( x, y ) dxdy = ∫∫ a ⋅ b ⋅ r ⋅ f ( a ⋅ r ⋅ cos θ , b ⋅ r ⋅ sin θ ) drdθ .
A B

În particular să calculăm integrala

∫∫ x 2 + y 2 dxdy ,
A
unde
A= {( x, y ) ∈ \ 2
a ⋅ x ≤ x 2 + y 2 ≤ 2 ⋅ a ⋅ x, y ≥ 0, a > 0 . }
Utilizând transformarea în coordonate polare definită prin
h : ( 0, ∞ ) × ( −π , π ) → \ 2 , h ( r , θ ) = ( r ⋅ cos θ , r ⋅ sin θ )
domeniul A (fig. 1) devine
⎧ ⎡ π⎤ ⎫
B = h −1 ( A ) = ⎨( r , θ ) θ∈ ⎢ 0, ⎥ , r ∈ [ a ⋅ cos θ, 2 ⋅ a ⋅ cos θ]⎬ .
⎩ ⎣ 2⎦ ⎭
Jacobianul transformării fiind egal cu r rezultă că:
π
2 ⎛ 2⋅a ⋅cos θ ⎞
∫∫ x 2 + y 2 dx dy = ∫∫ ∫ ∫
r ⋅ r ⋅dr dθ = ⎜
⎜
r 2 dr ⎟ d θ =
⎟
A ∆ 0⎝ a ⋅cos θ ⎠
π π π
2 2 2
8 ⋅ a 3 ⋅ cos3 θ − a3 ⋅ cos3 θ
= ∫ 3
7 7
dθ = ⋅ cos3 θdθ = ⋅
3 3 ∫ (∫ 1 − sin θ) ⋅ cos θdθ = 194 .
2

0 0 0

a a x
2

Fig. 1

Exemplul 3.5. (Trecerea la coordonate sferice generalizate)

7
 π π
Fie mulţimea deschisă D = ( 0, ∞ ) × ⎛⎜ − , ⎞⎟ × ( −π , π ) şi aplicaţia h : D → \3
2 2 ⎝ ⎠
definită prin
h ( r , ϕ , θ ) = ( a ⋅ r ⋅ sin ϕ ⋅ cos θ , b ⋅ r ⋅ sin ϕ ⋅ sin θ , c ⋅ r ⋅ cos ϕ ) . a, b, c ∈ \*+
Se observă că h este o aplicaţie regulată injectivă pe D cu jacobianul
J h ( r , ϕ , θ ) = a ⋅ b ⋅ c ⋅ r 2 ⋅ sin ϕ ≠ 0 şi
\3 − h ( D ) ⊂ {( x, y, z ) ∈ \ 3
}
y=0 ,
ceea ce arată că complementara faţă de \ a mulţimii h ( D ) este neglijabilă, deci3

∫ f = ∫ ( f D h ) ⋅ J h pentru orice funcţie f : A → \ integrabilă pe A ⊃ h ( D ) .

A h −1 ( A )

Astfel dacă A ⊂ \3 este o mulţime mărginită măsurabilă Jordan cu

A ⊂ h ( D ) şi funcţia f : A → \ este integrabilă pe A, atunci funcţia
g : B = h −1 ( A ) → \, g ( r , ϕ , θ ) = abcr 2 sin ϕ ⋅ f ( ar sin ϕ cos θ , br sin ϕ sin θ , cr cos ϕ )
este integrabilă pe mulţimea B şi
∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz = ∫∫∫ abcr 2 sin ϕ ⋅ f ( ar sin ϕ cos θ , br sin ϕ sin θ , cr cos ϕ )drdϕ dθ
A B = h −1 ( A )

În particular să calculăm integrala

x2 y2 z 2
J= ∫∫∫ 1 − 2 − 2 − 2 dxdydz,
a b c
a, b, c ∈ \*+ ,
Ω

⎧⎪ x2 y2 z 2 ⎫⎪
dacă mulţimea Ω = ⎨( x, y, z ) 2 + 2 + 2 − 1 ≤ 0, x ≥ 0, y ≥ 0, z ≥ 0 ⎬ .
⎩⎪ a b c ⎭⎪
Folosind trecerea la coordonate sferice generalizate definită de aplicaţia
⎛ π π⎞
h : ( 0,1) × ⎜ − , ⎟ × ( −π , π ) → \3 , h ( r , ϕ ,θ ) = ( a ⋅ r ⋅ sin ϕ ⋅ cos θ , b ⋅ r ⋅ sin ϕ ⋅ sin θ , c ⋅ r ⋅ cos ϕ )
⎝ 2 2⎠
domeniul Ω (fig. 2) devine
⎛ π⎞ ⎛ π⎞
B = h −1 ( Ω ) = ( 0,1) × ⎜ 0, ⎟ × ⎜ 0, ⎟ .
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠
Se observă că h este o aplicaţie regulată injectivă pe D cu jacobianul
J h ( r , ϕ , θ ) = r 2 ⋅ sin ϕ ≠ 0 .

Folosind teorema de schimbare de variabile, obţinem

ππ ππ
221 22
π π2
J = a ⋅b⋅c ⋅ ∫∫∫ 1 − r 2 ⋅ r 2 ⋅ sin θdr dϕdθ = a ⋅ b ⋅ c ⋅ ∫∫ 16
sin θdϕdθ =
32
a ⋅ b ⋅ c.
000 00

8
 z

c
−a

−b b y
a
−c
x
Fig. 2

Exemplul 3.6. (Trecerea la coordonate cilindrice generalizate) Fie

mulţimea deschisă D = ( 0, ∞ ) × ( −π , π ) × \ şi aplicaţia h : D → \3 definită prin
h ( r , θ , z ) = ( a ⋅ r ⋅ cos θ , b ⋅ r ⋅ sin θ , z ) , a, b ∈ \*+ .
Se observă că h este o aplicaţie regulată injectivă pe D cu jacobianul
J h ( r , θ , z ) = a ⋅ b ⋅ r ≠ 0 şi
\3 − h ( D ) ⊂ {( x, y, z ) ∈ \ 3
x=0 , }
ceea ce arată că complementara faţă de \ 3 a mulţimii h ( D ) este neglijabilă, deci
∫ f = ∫ ( f D h ) ⋅ J h pentru orice funcţie f : A → \ integrabilă pe A ⊃ h ( D ) .
A h −1 ( A )

Astfel dacă A ⊂ \3 este o mulţime mărginită măsurabilă Jordan cu

A ⊂ h ( D ) şi funcţia f : A → \ este integrabilă pe A, atunci funcţia
g : B = h −1 ( A ) → \, g ( r , θ , z ) = a ⋅ b ⋅ r ⋅ f ( a ⋅ r ⋅ cos θ , b ⋅ r ⋅ sin θ , z )
este integrabilă pe mulţimea B şi
∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz = ∫∫∫ a ⋅ b ⋅ r ⋅ f ( a ⋅ r ⋅ cos θ , b ⋅ r ⋅ sin θ , z )drdθ dz
A B = h −1 ( A )

În particular să calculăm măsura mulţimii Ω mărginite de suprafaţa

( )
3
z 2 = x2 + y2 şi de planele z = 0 şi z = a 3 , a > 0.
Folosind trecerea la coordonate cilindrice generalizate definită de aplicaţia
h : ( 0, ∞ ) × ( −π , π ) × \ → \ 3 , h ( r , θ , z ) = ( r ⋅ cos θ , r ⋅ sin θ , z ) mulţimea Ω devine

{
B = h −1 ( Ω ) = ( r , θ, z ) 0 ≤ r ≤ a, − π ≤ θ ≤ π, 0 ≤ z ≤ r 3 . }
Se observă că h este o aplicaţie regulată injectivă cu jacobianul
J h ( r , θ , z ) = r ≠ 0 .Folosind teorema de schimbare de variabile, obţinem

9
 π a r3 a
2πa5
măs ( Ω ) = ∫ ∫∫ ∫
4
dzr drdθ = 2π ρ dρ = .
5
−π 0 0 0

10
 9.3.4. Exerciţii
3.1. Fie B ⊂ \ p măsurabilă Jordan. Să se arate că o mulţime A ⊂ B este
măsurabilă Jordan dacă şi numai dacă funcţia
⎧1, x∈ A
ϕ A : B → \, ϕ A ( x ) = ⎨
⎩0, x ∈ B − A
este integrabilă pe B, în plus avem că m ( A ) = ∫ ϕ A .
B

3.2. Să se arate că dacă funcţiile f , g : A → \ sunt integrabile pe A, atunci

f ⋅ g, f 2 , f şi
f+ f f −f
f+ = , f− =
2 2
sunt integrabile pe A.
3.3. Să se arate că
(i) Dacă { x ∈ A f ( x ) ≠ 0} ∈ J 0 , atunci funcţia f : A → \ este integrabilă pe A
şi ∫f
A
= 0;

(ii) Dacă f : A → \ este integrabilă pe A şi g : A → \ are proprietatea că

mulţimea { x ∈ A f ( x ) ≠ g ( x )} ∈ J 0 , atunci şi g este integrabilă pe A cu
∫ f =∫g;
A A

(iii) Dacă f , g : A → \ sunt integrabile pe A şi f = g a.p.t., atunci ∫ f =∫g;

A A

(iv) Dacă f : A → \ + este integrabilă pe A şi ∫f

A
= 0 , atunci f = 0 a.p.t.;

(v) Dacă f : A → \ este integrabilă pe A, atunci ∫

A
f = 0 dacă şi numai dacă

f = 0 a.p.t.;
(vi) Dacă f : A → \ + este continuă cu ∫f
A
= 0 , atunci f = 0 .

3.4. Să se calculeze ∫∫ f ( x, y ) dxdy , unde

A

(i) f ( x, y ) = ( x + y ) ⋅ e , A = {( x, y ) ∈ \ 2 y ≤ 2 ⋅ x ≤ 2, x + y ≥ 0} ;
2 x2

(ii) f ( x, y ) = x 2 + 2 ⋅ y + 1, A = {( x, y ) ∈ \ 2 − x ≤ y ≤ x ≤ 1} ;
(iii) f ( x, y ) = x ⋅ y + x, A = {( x, y ) ∈ \ 2 1 ≤ x ≤ y + 2 ≤ 4 − x, x 2 + y 2 ≥ 2} .
3.5. Fie mulţimea A ⊂ \3 măsurabilă Jordan şi proiecţia canonică
p3 : A → \, p3 ( x, y , z ) = z cu proprietăţile
• p3 ( A ) este măsurabilă Jordan;
• ∀z ∈ p3 ( A) , Az = {( x, y ) ∈ \ 2 ( x, y, z ) ∈ A} este măsurabilă Jordan

1
 Să se arate că dacă f : A → \ este integrabilă pe A şi pentru orice
z ∈ p3 ( A ) secţiunea f z este integrabilă pe Az , atunci funcţia
g : p3 ( A ) → \, g ( z ) = ∫∫ f ( x, y, z ) dxdy
Az

este integrabilă pe p3 ( A ) şi
⎛ ⎞
∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz = ∫ ⎜ ∫∫ ⎜ f ( x , y , z ) d xd y ⎟ dz .
p3 ( A ) ⎝ Az
⎟
A ⎠
3.6. Să se calculeze ∫∫∫ f ( x, y , z ) dxdydz , unde
A

(i) f ( x, y, z ) = x + y + z, A = {( x, y, z ) ∈ \3+ x + y + z ≤ 1} ;
⎧⎪ 3 x
2
y2 ⎫
* ⎪
(ii) f ( x, y, z ) = 1, A = ⎨( x, y, z ) ∈ \ + ≤ 1, 0 ≤ z ≤ h, a , b ∈ \ + ⎬
⎩⎪ a 2 b2 ⎭⎪
(iii) f ( x, y, z ) = z 2 − x 2 − y 2 , A = {( x, y, z ) ∈ \3 x 2 + y 2 ≤ z 2 , 0 ≤ z ≤ 1} .
3.7. Fie mulţimile
A= {( x, y ) ∈ \ 2
x2 ≤ y ≤ x }
şi
⎧ 1 1⎫
B = ⎨( x, y ) ∈ \ 2 0 ≤ y ≤ − x ≤ ⎬
⎩ 4 4⎭
Să se arate că aplicaţia h : A → B, h ( x, y ) = x − y, y − x 2 ( ) are
proprietatea că h ( A ) = B şi
∫ f ≠ ∫ ( f D h) ⋅ Jh
h( A) A

unde f ( x ) = 1, ∀x ∈ B .
3.8. Să se calculeze ∫∫ f ( x, y ) dxdy , unde
A

{( x, y ) ∈ \ }
2
x
(i) f ( x, y ) = , A= 2
1 ≤ x 2 + y 2 ≤ 9, x ≤ y ;
x +y
2 2

(ii) f ( x, y ) =
y2
x2
, A= {( x, y ) ∈ \ 2
1 ≤ x2 + y 2 ≤ 2 ⋅ x ; }
⎧⎪ x4 ⎫⎪
(iii) f ( x, y ) = x ⋅ y ⋅ x + y , A = ⎨( x, y ) ∈ \ +
4 4 4 2
≤ y 4 ≤ 3 ⋅ x 4 , 1 ≤ x 4 + y 4 ≤ 16 ⎬ .
⎪⎩ 3 ⎭⎪
3.9. Să se calculeze ∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz , unde
A

{
(i) f ( x, y, z ) = z , A = ( x, y, z ) ∈ \3 x 2 + y 2 + z 2 ≤ 2, x 2 + y 2 ≤ z ;
2
}
(ii) f ( x, y, z ) = x 2 + y 2 + z 2 , A = {( x, y, z ) ∈ \3 x 2 + y 2 + z 2 ≤ x + y + z} ;
(iii) f ( x, y, z ) = x + y + z , A = ( x, y, z ) ∈ \ 3+ { x + y + z ≤1 . }
2
 3.10. Fie a = ( a1 , a2 , a3 ) şi b = ( b1 , b2 , b3 ) cu ak ≤ bk , k = 1, 2,3 şi mulţimea
A = [ a1 , b1 ] × [ a2 , b2 ] × [ a3 , b3 ] , iar funcţia f : A → \ integrabilă şi integrabilă parţial pe
A cu proprietatea că există F : A → \ de clasă C p pe A cu
∂3 F
( x1 , x2 , x3 ) = f ( x1 , x2 , x3 ) , ∀ ( x1 , x2 , x3 ) ∈ A
∂x1∂x2 ∂x3
b b1 b2 b3
Notând cu ∆a F = ∆a ∆ ∆ F ( x1 , x2 , x3 ) ,
a a 1 2 3

unde de exemplu
b2
∆ F ( x1 , x2 , x3 ) = F ( x1 , b2 , x3 ) − F ( x1 , a2 , x3 ) .
a2

Se cere
b
(i) Să se determine ∆ F .
a
b
(ii) Să se arate că ∫
A
f =∆F;
a

(iii) Utilizând rezultatul de la punctul precedent, să se calculeze ∫ f , unde

A

( 2 2 2
)
f ( x, y, z ) = 1 − x ⋅ y ⋅ z ⋅ cos ( x ⋅ y ⋅ z ) − 3 ⋅ x ⋅ y ⋅ z ⋅ sin ( x ⋅ y ⋅ z )
π π
şi A = ⎛⎜ 0, ⎞⎟ × ⎛⎜ 0, ⎞⎟ × (π , 2 ⋅ π ) .
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠

9.4 Integrale multiple generalizate

9.4.1 Integrabilitate pe mulţimi nemărginite măsurabile Jordan
Fie A ⊂ \ p o mulţime nemărginită măsurabilă Jordan, iar f : A → \
integrabilă pe orice secţiune
{
Ar = a ∈ A a < r }
a lui A. Aceste ipoteze le vom păstra peste tot în cadrul acestei secţiuni. Are sens
să considerăm funcţia
F : \ + → \, F ( r ) = ∫ f .
Ar

Definiţia 4.1. Funcţia f se numeşte integrabilă Riemann generalizat (pe

scurt integrabilă generalizat) pe A, dacă F are limită finită pentru r → ∞ .
Prin definiţie, numărul real lim F ( r ) se notează cu
r →∞

∫ f = ∫ f ( x ) dx
A A

şi se numeşte integrala generalizată a funcţiei f pe mulţimea A (nemărginită şi

măsurabilă Jordan).
Dacă p = 2 , atunci se utilizează notaţia
∫ f ( x ) dx = ∫∫ f ( x, y ) dxdy ,
A A

3
iar în cazul p = 3 se utilizează notaţia
∫ f ( x ) dx = ∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz .
A A

Exemplul 4.1. Fie A = { x ∈ \ 2

}
x ≥ 1 şi funcţia
1
f : A → \, f ( x) = α
, α > 0.
x
Se observă că prin trecere la coordonatele polare şi utilizând teorema lui
Fubini avem
2π ⎧ 2π ⋅ ln r , α =2
⎛r ρ ⎞ r
⎪
F (r ) = ∫ f = ∫ ⎜ ∫ α dρ ⎟ dα = 2π ⋅ ∫ ρ dρ = ⎨
1−α
r 2−α − 1 ,
Ar 0 ⎝1
ρ ⎠ 1 ⎪ 2π ⋅ , α ≠2
⎩ 2 −α
deci
⎧ ∞ 0<α ≤ 2
⎪
lim F ( r ) = ⎨ 2π .
r →∞
⎪⎩α − 2 , α >2

În consecinţă, f este integrabilă generalizat pe A dacă şi numai dacă α > 2 ,

caz în care
2π
∫f
A
=
α −2
.

Exemplul 4.2. Fie A = { x ∈ \ 3

}
x ≥ 1 şi funcţia
1
f : A → \, f ( x) = α
, α > 0.
x
Se observă că prin trecere la coordonatele sferice şi utilizând teorema lui
Fubini avem
⎛ π ⎛ r ρ 2 ⋅ sin ϕ ⎧ 4 ⋅ π ⋅ ln r , α =3
2π
⎞ ⎞ r
⎪
F (r ) = ∫ f = ∫ ⎜∫⎜∫ dρ ⎟ dϕ ⎟ dθ = 4π ⋅ ∫ ρ dρ = ⎨
2 −α
r 3−α − 1 ,
⎜ ρ α ⎟ 4 ⋅ π ⋅ , α ≠3
Ar 0 ⎝0⎝1 ⎠ ⎠ 1 ⎪
⎩ 3 −α
deci
⎧ ∞ 0 <α ≤ 3
⎪
lim F ( r ) = ⎨ 4π .
r →∞
⎪⎩α − 3 , α >3

În consecinţă, f este integrabilă generalizat pe A dacă şi numai dacă α > 3 ,

caz în care
4 ⋅π
∫f
A
=
α −3
.
Pentru cazul funcţiilor pozitive are loc
Propoziţia 4.1. Fie f : A → \ + integrabilă pe orice secţiune Ar a mulţimii
nemărginite măsurabile Jordan A ⊂ \ p . Atunci f este integrabilă generalizat pe
A dacă şi numai dacă există un şir crescător ( rn )n nemărginit astfel încât şirul
( F ( r ))
n n
este mărginit.
4
 Demonstraţia rezultă prin aplicarea teoremei lui H.E. Heine1 pentru
limita funcţiilor monotone, observând în prealabil că dacă f ≥ 0 , atunci pentru
r2 > r1 avem
F ( r2 ) − F ( r1 ) = ∫ f ≥ 0 ,
Ar2 − Ar1

deci F este crescătoare.

Un criteriu important de integrabilitate în sens generalizat ne oferă
Teorema 4.4. (Cauchy-Bolzano) Funcţia f : A → \ este integrabilă în
sens generalizat pe mulţimea nemărginită măsurabilă Jordan dacă şi numai dacă
pentru orice ε > 0 există rε > 0 astfel încât pentru orice r2 > r1 > rε să avem

∫
Ar2 − Ar1
f <ε .

Demonstraţia rezultă imediat prin aplicarea criteriului Cauchy-Bolzano

pentru limita funcţiei F, observând în prealabil că
F ( r2 ) − F ( r1 ) = ∫ f .
Ar2 − Ar1

Corolarul 4.1. Dacă f este integrabilă generalizat pe A, atunci şi f este

integrabilă generalizat pe A.
Demonstraţia rezultă imediat din criteriul precedent şi faptul că

∫
Ar2 − Ar1
f < ∫
Ar2 − Ar1
f .

Remarca 4.1. În terminologia clasică, în loc de f este integrabilă

generalizat pe A, se mai zice că ∫ f este convergentă, iar în loc de f este
A

integrabilă generalizat pe A, se spune că ∫f A

este absolut convergentă. O
integrală convergentă care nu este absolut convergentă se numeşte
semiconvergentă. Un exemplu de astfel de integrală este
Exemplul 4.3. (Integrală generalizată semiconvergentă).
Fie funcţia
( −1)
n −1

f : \ → \,
2
f ( x) = ∑ ⋅ ϕ An ( x ),
n ≥1 n2
unde ϕ A este funcţia caracteristică a mulţimii An = { x ∈ \ 2 n − 1 ≤ x < n} .
n

Se observă că dacă notăm cu s = [ r ] , atunci

( −1) ( −1) ( −1)
n−1 s −1 s
1
F (r ) = ∫∑
Ar n ≥1
n2
⋅ ϕ An ( x ) = ∫ ϕ A1 − 2 ⋅ ∫ ϕ A2 + ... +
A1
2 A2 − A1 s2
⋅ ∫ ϕ A + s2
As − As −1
s
⋅ ∫
Ar − As
ϕA =
s +1

1
Matematician german Heinrich Eduard Heine (1821-1881)
5
 ( −1) ( −1) ⋅ r + s
k −1 s
s
= π ⋅∑ ⋅ ( 2k − 1) + π ⋅ 2 ( )
k =1 k2 ( s + 1)
Deoarece
( −1) ⋅ r + s ≤ π ⋅ r + s
s
2π
2 ( )
π⋅ ≤ →0
( s + 1) ( s + 1)
2
r
pentru r → ∞ , obţinem, via criteriul lui G.W. Leibniz2 relativ la convergenţa
seriilor alternate, că există
( −1)
k −1
∞
lim F ( r ) = π ⋅ ∑ ⋅ ( 2k − 1) ∈ \ .
r →∞
k =1 k2
În consecinţă, f este integrabilă generalizat pe A şi
( −1)
k −1
∞

∫f = π ⋅∑ ⋅ ( 2k − 1)
A k =1 k2
Analog, deoarece
f = π ⋅∑
∞
( 2k − 1) + π ⋅ r+s
∫
Ar k =1 k 2
( s + 1)
2

tinde la infinit pentru r → ∞ rezultă că f nu este integrabilă generalizat pe A.

Un alt criteriu de integrabilitate în sens generalizat este criteriul
comparaţiei dat de
Propoziţia 4.2. Fie f , g : A → \ integrabile pe orice secţiune Ar a mulţimii
nemărginite şi măsurabile Jordan A şi cu proprietatea că există c > 0 cu
f ≤ c⋅ g .
(i) Dacă g este integrabilă generalizat pe A, atunci f este integrabilă
generalizat pe A;
(ii) Dacă f nu este interabilă generalizat pe A, atunci nici g nu este integrabilă
generalizat pe A.
Demonstraţie. Să notăm cu
F (r ) = ∫ f, G (r ) = ∫g
Ar Ar

şi să observăm că din faptul că f şi g sunt pozitive rezultă că F şi G sunt

crescătoare, deci au limită pentru r → ∞ , în plus din f ≤ c ⋅ g rezultă F ≤ c ⋅ G .
(i) Dacă g este integrabilă generalizat pe A, atunci lim G ( r ) < ∞ şi din F ≤ c ⋅ G
r →∞

rezultă că lim F ( r ) < ∞ , adică f este integrabilă generalizat pe A.

r →∞

(ii) Dacă f nu este integrabilă generalizat pe A, atunci lim F ( r ) = ∞ şi din

r →∞

F ≤ c ⋅ G rezultă că şi lim G ( r ) = ∞ , ceea ce arată că g nu este integrabilă

r →∞

generalizat pe A.

2
Matematician german Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716)
6
 9.4.2 Proprietăţile funcţiilor integrabile pe mulţimi
nemărginite măsurabile Jordan
Are loc
Propoziţia 4.3. Fie f , g : A → \ integrabile pe orice secţiune Ar a mulţimii
nemărginite şi măsurabile Jordan A şi α , β ∈ \ .
(i) Dacă f şi g sunt integrabile generalizat pe A, atunci α ⋅ f + β ⋅ g este
integrabilă generalizat pe A şi
∫ (α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ ∫ f + β ⋅ ∫ g (liniaritate)
A A A

(ii) Dacă f şi g sunt integrabile generalizat pe A şi f ≤ g , atunci

∫ f ≤ ∫ g (monotonie)
A A

(iii) Dacă A = A1 ∪ A2 , A1 ∩ A2 = ∅ cu A1 şi A2 măsurabile Jordan iar f este

integrabilă pe A1 şi pe A2 , atunci f este integrabilă generalizat pe A şi
∫ f = ∫ f + ∫ f (aditivitate)
A= A1 ∪ A2 A1 A2

Demonstraţie.
(i) Din proprietatea de liniaritate a integralei pe mulţimi mărginite
măsurabile Jordan se obţine
∫ (α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ ∫ f + β ⋅ ∫ g
Ar Ar Ar

Trecând la limită pentru r → ∞ se obţine afirmaţia din enunţ.

(ii) Din proprietatea de monotonie a integralei pe mulţimi mărginite
măsurabile Jordan, din f ≤ g rezultă
∫ f ≤ ∫g, Ar Ar

de unde prin trecere la limită pentru r → ∞ obţinem ∫ f ≤∫g .

A A

(iii) Ţinând seama că Ar = ( A1 )r ∪ ( A2 )r , ( A1 )r ∩ ( A2 )r = ∅ şi utilizând

proprietatea de aditivitate a integralei pe mulţimi mărginite măsurabile
Jordan rezultă
∫
Ar = ( A1 )r ∪( A2 )r
f = ∫ f+ ∫ f
( A1 )r ( A2 )r

de unde pentru r → ∞ se obţine afirmaţia din enunţ.

9.4.3 Funcţii nemărginite integrabile pe mulţimi mărginite
măsurabile Jordan
În această secţiune vom defini integrabilitatea în sens generalizat pentru o
funcţie f : A → \ nemărginită în orice vecinătate a unui punct a ∈ ∂A .
Fie deci A o mulţime mărginită măsurabilă Jordan şi f integrabilă pe
{
Cr ( A ) = a ∈ A x − a ≥ r = A − D ( a , r ) }
pentru orice r > 0.
7
 Are sens să considerăm funcţia
F : \*+ → \, F ( r ) = ∫ f.
Cr ( A )

Definiţia 4.2. Fie A ⊂ \ p o mulţime mărginită mpsurabilă Jordan şi

f : A → \ nemărginită în orice vecinătate a punctului a ∈ ∂A şi integrabilă pe
Cr ( A ) pentru orice r > 0 .
Funcţia f se numeşte integrabilă generalizat pe A, dacă funcţia F are
limită finită în origine.
Prin definiţie numărul real lim F ( r ) se notează cu
r →0

∫ f = ∫ f ( x ) dx
A A

şi se numeşte integrala generalizată a funcţiei nemărginite f pe mulţimea

mărginită A.
Exemplul 4.3. Fie A = { x ∈ \ 2 1 ≥ x > 0} , a = ( 0, 0 ) ∈ ∂A şi funcţia
1
f : A → \, f ( x) = β
, β > 0.
x
Se observă că prin trecere la coordonatele polare şi utilizând teorema lui
Fubini avem
2π ⎧ −2π ⋅ ln r , β =2
⎛1 ρ ⎞ 1
⎪
F (r ) = ∫ f = ∫ ⎜ ∫ β dρ ⎟ dα = 2π ⋅ ∫ ρ 1− β dρ = ⎨ 1 − r 2− β ,
Cr ( A ) 0 ⎝r
ρ ⎠ ⎪ 2π ⋅ , β ≠2
r
⎩ 2−β
deci
⎧ ∞, β ≥2
⎪
lim F ( r ) = ⎨ 2 ⋅ π .
⎪2 − β , β > 2
r →0
⎩
În consecinţă, f este integrabilă generalizat pe A dacă şi numai dacă
0 < β < 2 , caz în care
2 ⋅π
∫f
A
=
2−β
.

Exemplul 4.4. A = { x ∈ \ 1 ≥ x > 0} , a = ( 0, 0, 0 ) ∈ ∂A şi funcţia

3

1
f : A → \, f ( x) = β
, β > 0.
x
Se observă că prin trecere la coordonatele sferice şi utilizând teorema lui
Fubini avem
⎧ 4 ⋅ π ⋅ ln r , β =3
2π
⎛ π ⎛ 1 ρ 2 ⋅ sin ϕ ⎞ ⎞ 1
⎪
F (r ) = ∫ f = ∫ ⎜∫⎜∫ dρ ⎟ dϕ ⎟ dθ = 4 ⋅ π ⋅ ∫ ρ dρ = ⎨
2− β
1 − r 3− β ,
⎜ ρ β ⎟ 4 ⋅ π ⋅ , β ≠3
Cr ( A ) 0 ⎝0⎝ r ⎠ ⎠ ⎪
r
⎩ 3− β
deci

8
 ⎧ ∞ β ≥3
⎪
lim F ( r ) = ⎨ 4 ⋅ π .
⎪3 − β , 0 < β < 3
r →∞
⎩
În consecinţă, f este integrabilă generalizat pe A dacă şi numai dacă
0 < β < 3 , caz în care
4 ⋅π
∫f
A
=
3− β
.
Remarca 4.1. Toate rezultatele obţinute în secţiunile 4.1 şi 4.2 se extind,
cu modificările evidente ale enunţurilor şi la cazul studiat în această secţiune.
Astfel, de exemplu, dacă f ≥ 0 , atunci F ( r ) = ∫ f este descrescătoare,
Cr ( A )

deci în acest caz f este integrabilă generalizat pe A dacă şi numai dacă există un
şir descrescător ( rn )n convergent la zero astfel încât şirul ( F ( rn ) )n să fie mărginit.
(via criteriul lui Heine pentru integrabilitatea generalizată a funcţiilor
nemărginite pe mulţimi mărginite).
9.4.4 Exerciţii
4.1. Să se studieze dacă f : A → \ este integrabilă generalizat, iar în caz
afirmativ să se calculeze ∫ f , unde
A

(i) f ( x, y ) = sin ( x + y ) , A = {( x, y ) ∈ \ 2 x ≥ 0, y ≥ 0} ;
2 2

sin x
(ii) f ( x, y ) =
e x⋅ y
, A= {( x, y ) ∈ \ 2
x ≥ 0, y ≥ 0 ;}
(iii) f ( x, y ) = cos ( x 2 + y 2 ) ⋅ e ( ) , A = \ 2 .
2 2
− x +y

4.2. Fie funcţia f : A → \ + integrabilă pe orice submulţime măsurabilă

Jordan a lui A iar A este mărginită şi măsurabilă Jordan. Atunci f este
integrabilă generalizat pe A dacă şi numai dacă există un şir crescător ( Bn )n de
⎛ ⎞
părţi ale lui A astfel ca şirul ⎜ ∫ f ⎟ să fie convergent în \ .
⎟ ⎜B
⎠n ⎝ n
4.3. Să se studieze dacă f : A → \ este integrabilă generalizat, iar în caz
afirmativ să se calculeze ∫ f , unde
A
( )
A = {( x, y ) ∈ \ 2 x ≥ 0, y ≥ 0} ;
− x2 + y 2
(i) f ( x, y ) = e ,
(ii) f ( x, y ) = xα ⋅ y β , A = {( x, y ) ∈ \ 2 x ≥ 1, y ≥ 1} ;
y 2 − x2
(iii) f ( x, y ) = , A = [ 0,1] × [1, ∞ ) .
(x + y2 )
2
2

9
 9.5. Integrale cu parametru
9.5.1. Integrale cu parametru pe mulţimi mărginite măsurabile
Jordan
Fie mulţimile A ⊂ \ m şi B ⊂ \ n mărginite măsurabile Jordan, iar funcţia
f : A × B → \ integrabilă parţial pe A × B . Atunci pentru orice x ∈ A şi orice y ∈ B
secţiunile sale f x , f y sunt integrabile pe B respectiv A. Deci are sens să definim
funcţiile
g : A → \ , g ( x ) = ∫ f x = ∫ f ( x , y ) dy (1)
B B

numită şi integrală cu parametru x asociată funcţiei f şi

h : B → \, h ( y ) = ∫ f y = ∫ f ( x, y ) dx (2)
A A

numită şi integrală cu parametru y asociată funcţiei f.

În vederea studiului limitei integralelor cu parametru introducem
Definiţia 5.1. Spunem că funcţia f : A × B → \ are limită uniformă în
raport cu y în punctul de acumulare a ∈ A ' , dacă pentru orice şir de puncte
( an )n ⊂ A, an ≠ a convergent la a, şirul de funcţii
ϕ n : B → \, ϕ n ( y ) = f ( an , y )
converge uniform pe B.
Dacă f are limita uniformă în a, atunci funcţia
f 0 : B → \, f 0 ( y ) = lim ϕ n ( y ) = lim f ( an , y )
n →∞ n →∞

se numeşte limita uniformă a funcţiei f în punctul a şi se notează

f ( x, y ) ⎯⎯⎯
u
x→a
→ f 0 ( y ) , ∀y ∈ B
Trecerea la limită în raport cu parametru a integralelor (1) sau (2) este
soluţionată de
Teorema 5.1. (Transferul limitei) Fie funcţia f : A × B → \ cu
proprietatea că pentru orice orice x ∈ A secţiunea sa f x este integrabilă pe B,
adică f este integrabilă parţial în raport cu y. Dacă
f ( x, y ) ⎯⎯⎯u
x→a
→ f 0 ( y ) , ∀y ∈ B ,
atunci f 0 este integrabilă pe B şi funcţia g (vezi (1)) are limită în punctul a cu
lim g ( x ) = lim ∫ f ( x, y ) dy = ∫ lim f ( x, y ) dy = ∫ f 0 ( y ) dy .
x→a x→a x→a
B B B

Demonstraţie. Fie şirul de puncte ( an )n ⊂ A, an ≠ a convergent la a. Atunci

şirul de funcţii ϕn : B → \, ϕ n ( y ) = f ( an , y ) este integrabil pe B cu limita
uniformă pe B, f 0 ( y ) = lim ϕn ( y ) , ∀y ∈ B . Din teorema de transfer de
n →∞

integrabilitate de la şiruri de funcţii rezultă că funcţia limită f 0 este integrabilă

pe B şi există
lim ∫ ϕ n ( y ) dy = ∫ lim ϕ n ( y ) dy = ∫ f 0 ( y ) dy,
n →∞ n →∞
B B B

10
adică lim g ( an ) = ∫ f 0 ( y ) dy . Din teorema lui Heine pentru limită rezultă că funcţia
n →∞
B

g are limită în punctul a şi

lim g ( x ) = ∫ f 0 ( y ) dy.
x→a
B

11
 Remarca 5.1. Ultima egalitate este util a fi scrisă
lim ∫ f ( x, y ) dy = ∫ lim f ( x, y ) dy ,
x→a x→a
B B

adică are loc o intervertire a operaţiilor de integrare şi trecere la limită

În vederea studiului continuităţii integralelor cu parametru introducem
Definiţia 5.2. Funcţia f : A × B → \ se numeşte continuă în punctul a ∈ A
uniform în raport cu y ∈ B , dacă pentru orice ε > 0 există δ = δ ( ε ) > 0 astfel încât
pentru orice x ∈ A cu x − a < δ şi orice y ∈ B să avem
f ( x, y ) − f ( a , y ) < ε .
Continuitatea integralelor cu parametru este demonstrată de
Teorema 5.2. (Transferul continuităţii) Fie funcţia f : A × B → \
integrabilă parţial în raport cu y pe B. Dacă f este continuă în punctul a ∈ A
uniform în raport cu y ∈ B , atunci şi funcţia g este continuă în punctul a.
Demonstraţie. Dacă f este continuă punctul a ∈ A uniform în raport cu
y ∈ B , atunci pentru orice ε > 0 există δ = δ ( ε ) > 0 astfel încât pentru orice x ∈ A
cu x − a < δ şi orice y ∈ B avem
ε
f ( x, y ) − f ( a, y ) < .
m(B)
Atunci
g ( x ) − g ( a ) ≤ ∫ f ( x, y ) − f ( a , y ) < ε ,
B

pentru orice x ∈ A cu x − a < δ , deci g este continuă în a.

Corolarul 5.1 Dacă A şi B sunt mulţimi compacte măsurabile Jordan şi
f : A × B → \ este continuă pe A × B , atunci g este continuă uniform pe B.
Demonstraţie. Din continuitatea lui f pe compactul A × B rezultă că f este
continuă uniform pe A × B , ceea ce implică faptul că f este continuă în orice
punct a ∈ A uniform în raport cu y ∈ B . Din teorema precedentă rezultă că g este
continuă pe mulţimea compactă A şi deci g este continuă uniform pe A.
Teorema de derivabilitate a integralelor cu parametru este
Teorema 5.3. (G. W Leibniz1) Fie A ⊂ \ m , B ⊂ \ n mulţimi compacte
măsurabile Jordan, iar f : A × B → \ continuă cu proprietatea că este derivabilă
∂f
parţial în raport cu variabila de indice i pe A × B pentru orice i = 1,..., m . Dacă
∂xi
este continuă pe A × B pentru orice i = 1,..., m , atunci funcţia
g : A → \ , g ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy
B

este de clasă C pe A cu
1

∂g ∂f
( x ) = ∫ ( x, y ) dy, ∀i = 1,..., m, ∀x ∈ A .
∂xi B
∂xi

1
Gottfried Wilhelm von Leibniz, matematician german, 1646-1716
1
 Demonstaţie. Este suficient să considerăm doar cazul m = 1 şi m ( B ) > 0 .
Se observă că dacă a ∈ A , atunci prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei
f y obţinem că pentru orice x ∈ A există punctul c situat între a şi x astfel ca
g ( x) − g (a) ∂f f ( x, y ) − f ( a, y ) ∂f ∂f ∂f
−∫ ( a , y ) dy ≤ ∫ − ( a , y ) dy = ∫ ( c, y ) − ( a, y ) dy.
x−a B
∂x B
x−a ∂x B
∂x ∂x
∂f
Din continuitatea uniformă a lui pe mulţimea compactă A × B rezultă
∂x
că pentru orice ε > 0 există δ = δ ( ε ) > 0 astfel încât pentru orice x ∈ A cu
x − a < δ şi orice y ∈ B avem
∂f ∂f ε
( x, y ) − ( a, y ) < ,
∂x ∂x m ( B)
ceea ce conduce la concluzia că g este derivabilă în punctul a cu derivata
∂f
g '(a) = ∫ ( a, y ) dy .
B
∂x
Prin aplicarea teoremei 5.2 rezultă că g ' este continuă, deci g este de clasă
C1 pe A.
Remarca 5.2. Formula de derivare a integralelor cu parametru dată de
teorema 5.3. se poate scrie astfel
∂ ⎛ ⎞ ∂f
⎜ ∫ f ( x , y ) dy ⎟ = ∫ ( x, y ) dy, ∀i = 1,..., m, ∀x ∈ A
∂xi ⎝ B ⎠ B i ∂x
adică o intervertire a operaţiilor de integrare şi derivare parţială.
Să considerăm cazul particular B ⊂ \ şi fie u, v : A → B două funcţii cu
u ≤ v . În ipoteza că f : A × B → \ este integrabilă parţial în raport cu y pe B are
sens să definim funcţia
v( x )

g : A → \, g ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy
u( x)

deoarece existenţa integralei este asigurată de proprietatea de ereditate. Funcţia

g se numeşte integrala cu parametru cu limite variabile. Are loc
Corolarul 5.2. Fie A ⊂ \ m , B ⊂ \ mulţimi compacte măsurabile Jordan,
u, v : A → B două funcţii de clasă C1 pe A cu u ≤ v , iar f : A × B → \ continuă.
Dacă f este derivabilă parţial în raport cu variabila de indice i pe A × B pentru
∂f
orice i = 1,..., m având derivatele parţiale este continue pe A × B pentru orice
∂xi
i = 1,..., m , atunci funcţia
v( x )

g : A → \, g ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy
u( x)

este de clasă C1 pe A cu

2
 v( x )
∂g ∂f ∂v ∂u
( x ) = ∫ ( x, y ) dy + ( x ) ⋅ f ( x, v ( x ) ) − ( x ) ⋅ f ( x, u ( x ) ) , ∀i = 1,..., m, ∀x ∈ A .
∂xi u( x)
∂xi ∂xi ∂xi
Demonstraţie. Se observă că g ( x ) = G ( x, u ( x ) , v ( x ) ) , unde
v
G ( x , u , v ) = ∫ f ( x , y ) dy .
u

Prin aplicarea teoremei precedente şi a teoremei de diferenţiabilitate a

funcţiilor compuse se deduce că g este derivabilă parţial pe A cu
∂g ∂G ∂G ∂u ∂G ∂v
( x ) = ( x , u ( x ) , v ( x ) ) + ( x, u ( x ) , v ( x ) ) ⋅ ( x ) + ( x , u ( x ) , v ( x ) ) ⋅ ( x ) =
∂xi ∂xi ∂u ∂xi ∂v ∂xi
v( x ) .
∂f ∂u ∂v
= ∫ ( x, y ) dy − ( x ) ⋅ f ( x, u ( x ) ) + ( x ) ⋅ f ( x, v ( x ) ) , ∀i = 1,..., m, ∀x ∈ A
u( x)
∂xi ∂xi ∂xi
Prin aplicarea teoremei de continuitate a integralelor cu parametru şi a
∂g
teoremei de continuitate a funcţiilor compuse se deduce că este continuă pe
∂xi
A şi deci g este de clasă C1 pe A.
Teorema de integrabilitate a integralelor cu parametru este
Teorema 5.4. (G. Fubini2) Fie f : A × B → \ integrabilă parţial pe A × B .
Atunci
¾ Funcţia g : A → \, g ( x ) = ∫ f ( x, y ) dy este integrabilă pe mulţimea A;
B

¾ Funcţia h : A → \, h ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx este integrabilă pe mulţimea B;

A

¾ ∫∫ f ( x, y ) dxdy = ∫ g ( y ) dy = ∫ h ( x ) dx , adică
A× B A B

⎛ ⎞ ⎛ ⎞
∫∫ f ( x, y ) dxdy = ∫ ⎜⎝ ∫ f ( x, y ) dy ⎟⎠ dx = ∫ ⎜⎝ ∫ f ( x, y ) dx ⎟⎠ dy .
A× B A B B A

Demonstraţia a fost dată în secţiunea 9.3.

9.5.2. Integrale generalizate cu parametru
Fie B ⊂ \ n o mulţime nemărginită măsurabilă Jordan, A ⊂ \ m şi funcţia
f : A × B → \ cu proprietatea că pentru orice x ∈ A secţiunea
f x : B → \, f x ( y ) = f ( x, y )
este interabilă generalizat pe mulţimea B.
Deci are sens să definim funcţia
g : A → \ , g ( x ) = ∫ f x = ∫ f ( x , y ) dy
B B

numită şi integrală generalizată cu parametru.

Atunci pentru orice şir crescător ( rn )n nemărginit, şirul

2
Guido Fubini, matematician italian, 1879-1943.
3
 g n : A → \, g n ( x ) = ∫ fx
B ( rn )

este convergent la funcţia g , pentru orice x ∈ A , unde B ( rn ) := {b ∈ B b < rn .}

Definiţia 5.2. Spunem că integrala generalizată ∫ f ( x , y ) dy
B
converge
uniform pe B sau că f este integrabilă generalizat uniform în raport cu x pe B şi
notăm f ∈ R B , dacă pentru orice şir crescător nemărginit ( rn )n şirul de funcţii
u

( g n )n converge uniform pe A la g.
Un criteriu de convergenţă uniformă a integralelor generalizate cu
parametru este criteriul majorării dat de
Propoziţia 5.1. Dacă există funcţia g : B → \ integrabilă generalizat pe
mulţimea B ∈ J şi
f ( x, y ) ≤ g ( y ) , ∀ ( x, y ) ∈ A × B ,
atunci f este integrabilă generalizat uniform pe mulţimea B.
Demonstraţie. Fie şirul crescător nemărginit ( rn )n . Pentru a demonstra că
şirul de funcţii ( g n )n converge uniform pe A este suficient, conform criteriului
lui Cauchy pentru convergenţa uniformă, să arătăm că şirul ( g n )n este uniform
fundamental pe mulţimea A.
În adevăr, prin aplicarea criteriului Cauchy-Bolzano de integrabilitate
generalizată funcţiei g rezultă că pentru orice ε > 0 există nε ∈ ` încât pentru
orice n ≥ nε şi orice x ∈ A şi p ∈ ` avem

g n+ p ( x ) − g n ( x ) = ∫ f ( x, y ) dy ≤ ∫ f ( x , y ) dy ≤ ∫ g ( y ) dy < ε .
( )
B rn+ p − B ( rn ) ( )
B rn+ p − B ( rn ) ( )
B rn+ p − B ( rn )

Exemplul 5.1. (Convergenţa uniformă a funcţiei Gamma)

Se cunoaşte că integrala generalizată
∞
Γ ( x ) = ∫ y x −1 ⋅ e − y dy
0

numită şi funcţia Gamma a lui L. Euler3, este convergentă pentru orice x > 0 .
Să arătăm că Γ converge uniform pe orice interval I = [ a, b ) cu
0 < a < b ≤ ∞ . În adevăr, dacă x ≤ b şi y ≥ 1 , atunci
0 < y x −1 ⋅ e − y ≤ y b −1 ⋅ e − y
şi cum integrala
∞

∫y
b −1
⋅ e− y dy
1

3
Leonhard Euler, matematician elveţian, 1707-1783
4
 ∞

∫y
x −1
este convergentă, din criteriul precedent rezultă că ⋅ e− y dy este uniform
1

convergentă pe intervalul [ a, b ) cu a > 0 .

Pe de altă parte, dacă 0 < a ≤ x şi 0 < y ≤ 1 , atunci
y x −1 ⋅ e − y ≤ y x −1 ≤ y a −1
1
şi cum a > 0 rezultă că integrala ∫y dy este convergentă, deci prin criteriul
a −1

0
1
precedent ∫ y x −1 ⋅ e− y dy converge uniform pe orice interval [ a, ∞ ) cu a > 0 .
0

În consecinţă
∞ 1 ∞
Γ ( x ) = ∫ y x −1 ⋅ e − y dy = ∫ y x −1 ⋅ e − y dy + ∫ y x −1 ⋅ e − y dy
0 0 1

converge uniform pe orice interval I = [ a, b ) cu 0 < a < b ≤ ∞ .

Trecerea la limită sub integralele generalizate cu parametru este justificată
de
Teorema 5.5. Dacă f : A × B → \ integrabilă generalizat uniform pe
mulţimea B şi există funcţia G : B → \ astfel ca
uniform
lim f ( x, y ) = f 0 ( y ) , ∀y ∈ B ,
x→a

atunci f 0 este integrabilă generalizat pe mulţimea B şi funcţia

g : A → \ , g ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy
B

are limită finită în punctul a ∈ A ' şi

lim g ( x ) = lim ∫ f ( x, y ) dy = ∫ lim f ( x, y ) dy = ∫ f 0 ( y ) dy .
x→a x→a x→a
B B B

Demonstraţie. Fie şirul ( rn )n ⊂ \ + crescător, nemărginit. Din f ∈ R

u
B
uniform
rezultă că lim g n ( x ) = g ( x ) , ∀x ∈ A . Prin aplicarea Teoremei 5.1 pe mulţimea
n →∞

B ( rn ) obţinem că există
lim g n ( x ) = lim ∫ f ( x , y ) dy = ∫ lim f ( x, y ) dy = ∫ f 0 ( y ) d y , ∀n ∈ ` .
x→a x→a x→a
B ( rn ) B ( rn ) B ( rn )

Din teorema de limită de la şiruri de funcţii rezultă că funcţia g are limită

finită în punctul a ∈ A ' egală cu
lim lim g n ( x ) = lim lim g n ( x ) = lim g ( x ) = lim ∫ f 0 ( y ) dy =: ∫ f 0 ( y ) dy .
n →∞ x → a x → a n →∞ x→a n →∞
B ( rn ) B

Remarca 5.3. Ultima egalitate se mai poate scrie sub forma

lim ∫ f ( x, y ) dy = ∫ lim f ( x, y ) dy ,
x→a x→a
B B

adică o intervertire a operaţiilor de integrare generalizată şi trecere la limită.

Teorema de continuitate a integralelor generalizate cu parametru este dată
de
5
 Teorema 5.6. Fie f : A × B → \ integrabilă generalizat uniform pe
mulţimea B. Dacă f este continuă în punctul a ∈ A uniform în raport cu y ∈ B ,
atunci funcţia g este continuă în punctul a.
uniform
rezultă că lim g n ( x ) = g ( x ) , ∀x ∈ A . Prin
u
Demonstraţie. Din f ∈ R B
n →∞

aplicarea Teoremei 5.2 pe mulţimea B ( rn ) rezultă că şirul de funcţii ( g n )n este

continuu în punctul a. Din teorema transferului continuităţii de la şiruri de
funcţii rezultă că g este continuă în punctul a.
Corolarul 5.3. Fie A ⊂ \ m o mulţime compactă măsurabilă Jordan iar
B ⊂ \ n o mulţime nemărginită măsurabilă Jordan cu proprietatea că orice
secţiune a sa B ( r ) este compactă. Dacă f : A × B → \ este continuă pe A × B şi
integrabilă generalizat uniform pe B, atunci integrala generalizată cu parametru
g, asociată lui f, este continuă uniform pe mulţimea A.
Demonstraţia este analoagă cu demonstraţia teoremei precedente, în
locul teoremei 5.2 utilizându-se corolarul 5.1.
Teorema de derivabilitate a integralelor generalizate cu parametru este
Teorema 5.7. Fie A ⊂ \ m o mulţime compactă măsurabilă Jordan iar
B ⊂ \ n o mulţime nemărginită măsurabilă Jordan cu proprietatea că orice
secţiune a sa B ( r ) este compactă. Fie f : A × B → \ este continuă pe A × B şi
derivabilă parţial în raport cu variabila de indice i pentru orice i = 1,..., m .
∂f
Dacă este continuă pe A × B şi integrabilă generalizat uniform pe B
∂xi
pentru orice i = 1,..., m , atunci integrala generalizată cu parametru g, asociată lui f,
este de clasă C1 pe mulţimea A şi
∂g ∂f
( x ) = ∫ ( x, y ) dy, ∀x ∈ A, ∀i = 1,..., m
∂xi B
∂xi
Demonstraţie. Fie şirul ( rn )n ⊂ \ + crescător, nemărginit. Prin aplicarea
teoremei 5.3 funcţiei
g n : A → \, g n ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy = ∫ fx
B ( rn ) B ( rn )

∂f u
şi folosind faptul că ∈R B obţinem că şirul ( g n )n este de clasă C1 pe A cu
∂xi
∂g n ∂f uniform
∂f
lim
n →∞ ∂x
( x ) = lim ∫ ( x, y ) dy = ∫ ( x, y ) dy, ∀i = 1,..., m
i
n →∞
B ( rn )
∂xi B
∂xi
Din teorema de derivabilitate de la şiruri de funcţii rezultă că funcţia
g ( x ) = lim g n ( x ) , ∀x ∈ A
n →∞

este derivabilă pe mulţimea A şi are loc egalitatea din enunţ. Din corolarul 5.3
rezultă că g este de clasă C1 pe mulţimea A.
Remarca 5.4. Egalitatea din enunţul teoremei precedente se rescrie astfel

6
 ∂ ∂f
∂xi ∫ f ( x, y ) dy = ∫ ∂x ( x, y ) dy,
B B i
∀x ∈ A, ∀i = 1,..., m ,

adică o intervertire a operaţiilor de derivare şi integrare în sens generalizat.

Teorema 5.8. Fie A ⊂ \ m o mulţime compactă măsurabilă Jordan iar
B ⊂ \ n o mulţime nemărginită măsurabilă Jordan cu proprietatea că orice
secţiune a sa B ( r ) este compactă.
Dacă f : A × B → \ este continuă pe A × B şi integrabilă generalizat
uniform pe mulţimea B, atunci
g : A → \ , g ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy
B

este integrabilă pe mulţimea A, iar funcţia

h : B → \ , h ( y ) = ∫ f ( x , y ) dx
A

este integrabilă generalizat pe mulţimea B cu

∫ h ( y ) dy = ∫ g ( x ) dx .
B A

Demonstraţie. Fie şirul ( rn )n ⊂ \ + crescător, nemărginit. Prin aplicarea

corolarului 5.1 funcţiei
g n : A → \, g n ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy = ∫ fx
B ( rn ) B ( rn )

rezultă că g n este continuă pe A. Prin teorema de continuitate de la şiruri de

uniform
funcţii, cum g ( x ) = lim g n ( x ) , ∀x ∈ A , rezultă că funcţia limită g este continuă
n →∞

pe mulţimea A, ceea ce asigură integrabilitatea sa pe A. Din teorema lui Fubini

aplicată restricţiei lui f la A × B ( rn ) rezultă că g n ∈R A , h ∈R B( r ) , ∀n ∈ ` şi n

∫ g ( x ) dx = ∫ h ( y ) dy ,
A
n
B ( rn )
∀n ∈ ` .

Prin aplicarea teoremei transferului integrabilităţii de la şiruri de funcţii

rezultă că există
∫ h ( y ) dy = lim ∫ h ( y ) dy = lim ∫ g n ( x ) dx = ∫ lim g n ( x ) dx = ∫ g ( x ) dx .
B
n →∞
B ( rn )
n →∞
A A
n →∞
A

Remarca 5.5. Ultima egalitate se mai poate scrie în forma

⎛ ⎞ ⎛ ⎞
∫ ⎜⎝ ∫ f ( x, y ) dx ⎟⎠ dy = ∫ ⎜⎝ ∫ f ( x, y ) dy ⎟⎠ dx ,
B A A B

adică are loc o intervertire a operaţiilor de integrare şi integrare în sens

generalizat.
Teorema de integrabilitate generalizată a integralelor generalizate cu
parametru este
Teorema 5.8. Fie A ⊂ \ m şi B ⊂ \ n mulţimi nemărginite măsurabile
Jordan cu proprietatea că orice secţiune a lor este compactă.
Fie f : A × B → \ continuă pe A × B , integrabilă generalizat uniform pe
mulţimea A şi pe B.

7
 Dacă cel puţin una dintre integralele iterate ale lui f este convergentă,
atunci
¾ funcţia
g : A → \ , g ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy
B

este integrabilă generalizat pe mulţimea A,

¾ funcţia
h : B → \ , h ( y ) = ∫ f ( x , y ) dx
A

este integrabilă generalizat pe mulţimea B şi

∫ h ( y ) dy = ∫ g ( x ) dx .
B A

Demonstraţie. Presupunem că integrala iterată

⎛ ⎞
∫B ⎝ ∫A
⎜ f ( x , y ) d x ⎟ dy
⎠
este convergentă, adică funcţia
h : B → \ , h ( y ) = ∫ f ( x , y ) dx
A

este integrabilă generalizat pe mulţimea B.

Din h ≤ h ∈ R B , prin utilizarea criteriului comparaţiei rezultă că şi h este
integrabilă generalizat pe B.
Fie şirul ( rn )n ⊂ \ + crescător, nemărginit. Aplicând teorema precedentă
restricţiei lui f la A ( rn ) × B rezultă că g este integrabilă pe A ( rn ) şi funcţia
hn : B → \, hn ( y ) = ∫ f ( x , y ) dx
A( rn )

este integrabilă generalizat pe B şi

∫ g ( x ) dx = ∫ h ( y ) dy,
A( rn ) B
n ∀n ∈ ` . (1)

Urmează şă trecem la limită pentru n → ∞ în această egalitate. Să

justificăm existenţa limitei în partea dreaptă a egalităţii. Pentru aceasta vom
aplica teorema 5.5 pentru funcţia
H : ` × B → \, H ( n, y ) = hn ( y ) .
Din inegalitatea
H ( n, y ) ≤ ∫ f ( x, y ) dx ≤ h ( y ) , ∀n ∈ `, ∀y ∈ B
A( rn )

prin aplicarea criteriului majorării (propoziţia 5.1) obţinem că integrala

∫ h ( y ) dy = ∫ H ( n, y ) dy
B
n
B

este uniform convergentă. Din teorema 5.5 obţinem că h este integrabilă

generalizat pe B şi există
lim ∫ hn ( y ) dy = lim ∫ H ( n, y ) dy = ∫ lim H ( n, y ) dy = ∫ lim hn ( y ) dy = ∫ h ( y ) dy.
n →∞ n →∞ n →∞ n →∞
B B B B B

8
 Trecând la limită în egalitatea (1), pentru n → ∞ se obţine în final că g este
integrabilă generalizat pe mulţimea A şi integrala sa pe A coincide cu integrala
lui h pe B.
Remarca 5.6. Egalitatea din enunţul teoremei precedente arată că
⎛ ⎞ ⎛ ⎞
∫ ⎜⎝ ∫ f ( x, y ) dx ⎟⎠ dy = ∫ ⎜⎝ ∫ f ( x, y ) dy ⎟⎠ dx ,
B A A B

adică are loc o intervertire a operaţiilor de integrare în sens generalizat.

9.5.3. Exerciţii
1. Utilizând teorema 5.1 să se arate că funcţia f : A × B → \ nu are limită
uniformă în punctul a = 0 , unde
2
y −y 2
(i) f ( x, y ) = 2 ⋅ e x , A = ( 0, ∞ ) , B = [ 0,1] ;
x
x2 ⋅ y
(ii) f ( x, y ) = , A = ( 0, ∞ ) , B = [ 0,1] .
( )
2
x 2
+ y 2

2. Să se studieze continuitatea funcţiilor

1
(i) g : \ → \, g ( x ) = ∫ arctg ( x 2 + y 2 ) dy ;
0
1
(ii) h : \ → \, h ( y ) = ∫ sgn ( x − y ) dx .
0

3. Să se studieze diferenţiabilitatea funcţiei

h : A → \ , h ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy ,
B

unde f : A × B → \ este dată de

⎧
(i) f ( x, y ) = ⎨⎪ln x + y , x 2 + y 2 > 0 , A = B = [ 0,1] ;
2 2 2 2

⎪⎩ −1, x +y =0
ln (1 + x ⋅ y )
(ii) f ( x, y ) = , A = \ + , B = [ 0,1] ;
1+ y2
1
(iii) f ( x, y ) = 2 2 , A = ( 0, ∞ ) , B = [ 0,1] .
x +y
4. Fie funcţia f : \ → \ derivabilă. Utilizând formula lui Leibniz să se
calculeze
1
(i) g " ( x ) pentru g ( x ) = ∫ f ( y ) ⋅ x − y dy, x ∈ \ ;
0
x1 ⋅ x2
∂ g
2
(ii) pentru g ( x1 , x2 ) = ∫ (x − x1 2 ⋅ y ) ⋅ f ( y ) dy, x = ( x1 , x2 ) ∈ \ × \* .
∂x1∂x2 x1
x2

5. Utilizând teorema de derivare a integralelor cu parametru să se

calculeze

9
 1
ln (1 + y )
(i) I = ∫ dy ;
0
1+ y2
π
1
(ii) I = ∫ dy, x1 ≥ x2 > 0 ;î
( x1 + x2 ⋅ cos y )
2
0
π
(iii) I = ∫ ln ( x 2 − 2 ⋅ x ⋅ cos y + 1) dy, x ∈ ( 0,1) .
0

6. Prin aplicarea teoremei de integrabilitate a integralelor cu parametru

funcţiei
f : [ 0,1] × [ a, b ] → \, f ( x, y ) = x y , b > a > 0
să se calculeze integrala funcţiei
⎧ xb − x a
⎪ , x ∈ ( 0,1)
g : [ 0,1] → \, g ( x ) = ⎨ ln x .
⎪ 0,
⎩ x ∈ {0,1}
7. Să se studieze convergenţa uniformă a integralei generalizate
h : A → \ , h ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy ,
B

unde
(i) f ( x, y ) = x ⋅ e − x⋅ y , A = [0,1) , B = \ + ;
(ii) f ( x, y ) = y ⋅ e− x⋅ y ⋅ cos y, A = [1, ∞ ) , B = \ + .
8. Să se studieze aplicabilitatea teoremei de limită de la integrale
generalizate cu parametru pentru a = ∞ şi f : A × B → \ , unde
⎧ x
, y≤x
¾ f ( x, y ) = ⎪⎨ x 2 + y 2 , A = [1, ∞ ) , B = \ + ;
⎪ 0, y>x
⎩
⎧ x − x 2 y2
⋅e , y≠0
¾ f ( x, y ) = ⎨⎪ y 3 , A = [1, ∞ ) , B = \ + .
⎪ 0, y=0
⎩
9. Să se studieze continuitatea funcţiei
∞
⎡ 1⎤ y x −1
g : ⎢0, ⎥ → \, g ( x ) = ∫ dy .
⎣ 2⎦ 1
1+ y
10. Să se calculeze cu ajutorul teoremei de derivare a integralelor
generalizate cu parametru următoarele integrale generalizate:
∞
arctgx
¾ I =∫ dx ;
0
1 + x 2

¾ J =∫
∞
(
ln 1 + x 2 ) dx .
0
1 + x2
11. Utilizând teorema de integrabilitate generalizată a integralelor
generalizate cu parametru să se calculeze următoarele integrale generalizate:

10
 ∞
e − x − e −2 x
¾ I =∫ dx ;
0
x
∞
cos x − cos 2 x
¾ J =∫ dx .
0
x
12. (calcului integralei S.D. Poisson4)
sin ( x ⋅ y )
Fie funcţia f : \*+ → \, f ( x, y, t ) = e−t ⋅ x ⋅
3
. Să se arate că
x
¾ Integrala generalizată cu parametru
∞
h:\ *2
+ → \ , h ( y , t ) = ∫ f ( x , y , t ) dx
0

converge uniform.
∂h
¾ este integrabilă generalizat uniform pe \*+ ;
∂y
¾ cu ajutorul teoremei de derivare a integralelor generalizate cu
parametru să se arate că
∂h 1 y
= 2 , h ( y, t ) = arctg ;
∂y t + y 2
t
∞
sin x π
¾ ∫ dx = lim h (1, t ) = (integrala Poisson).
0
x t 20 2
13. (calculul integralei Euler5 Poisson)
Fie funcţia f : \*+ → \, f ( x, y ) = x ⋅ e ( ) .
2 − x 2 ⋅ 1+ y 2

¾ Să se arate că integrala generalizată cu parametru

∞
h : \ → \ , h ( y ) = ∫ f ( x , y ) dx
*
+
0
∞
⎛ ∞
⎞ π
este integrabilă generalizat pe \*+ şi ∫ ⎜ ∫ f ( x, y ) dx ⎟ dy = ;
0 ⎝0 ⎠ 4
¾ Să se arate că integrala generalizată cu parametru
∞
g : \*+ → \, g ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy
0
2
⎛∞ ⎞ ∞
⎛∞ 2 ⎞
este integrabilă generalizat pe \ şi ∫ ⎜ ∫ f ( x, y ) dy ⎟ dx = ⎜ ∫ e− t dt ⎟ ;
*
+
0⎝0 ⎠ ⎝0 ⎠
¾ Să se arate folosind teorema de integrabilitate generalizată a
integralelor generalizate cu parametru, că
∞
π
∫e
− x2
dx = (integrala Euler Poisson).
0
2
14. (calculul integralei Fresnel6)
4
Siméon Denis Poisson, matematician francez, 1781-1840
5
Leonhard Euler, matematician elveţian, 1707-1783
6
Augustin Jean Fresnel, matematician francez, 1788-1827
11
 Fie funcţia f : \ 2+ → \, f ( x, y ) = e− y ⋅x ⋅ sin y .
2

¾ Să se arate că integrala generalizată cu parametru

∞
h : \*+ → \, h ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx
0
∞
⎛ ∞
⎞ ∞
1 π
este integrabilă generalizat pe \*+ şi ∫ ⎜ ∫ f ( x, y ) dx ⎟ dy = ∫ dx = ;
0 ⎝0 ⎠ 0
1+ x 2
2⋅ 2
¾ Să se arate că integrala generalizată cu parametru
∞
g : \ → \,
*
+ g ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy
0

⎛ ∞
⎞ ∞ ∞
este integrabilă generalizat pe \ şi ∫ ⎜ ∫ f ( x, y ) dy ⎟ dx = π ⋅ ∫ sin t 2dt ;
*
+
0⎝0 ⎠ 0

¾ Să se arate folosind teorema de integrabilitate generalizată a

integralelor generalizate cu parametru, că
∞
1 π
∫ sin x dx = 2 ⋅ (integrala Fresnel).
2

0
2
15. Să se enunţe şi să se demonstreze variantele rezultatelor din secţiunea
5.2 pentru cazul integralelor generalizate cu paramterul generate de funcţii
f : A × B → \ nemărginite în orice vecinătate a unui punct b ∈ B − B , unde B
este mărginită măsurabilă Jordan.

12
 CAPITOLUL 10

INTEGRAREA FORMELOR DIFERENŢIABILE DE

GRADUL ÎNTÂI ŞI DOI

În acest capitol vom prezenta câteva elemente de calcul integral pentru

forme diferenţiabile de gradul I şi II în n , cunoscute tradiţional sub denumirea
de integrale curbilinii şi respectiv de suprafaţă. Sunt demonstrate formulele de
legătură între aceste integrale şi integralele duble şi triple, obţinându-se aşa
numitele formule stocksiene (Green1, Gauss2-Ostrogradski3, Stokes4)

10.1 Integrale curbilinii

10.1.1 Drumuri şi curbe în n

O aplicaţie continuă definită pe un interval compact cu valori în A ⊂ n

,
γ : [ a, b ] → A se mai numeşte drum în A.

{ }
Mulţimea I ( γ ) = γ ( t ) t ∈ [ a, b ] se mai numeşte imaginea drumului γ .
Dacă pentru orice t0 ∈ [ a, b ] există
γ ( t ) − γ ( t0 )
γ ' ( t0 ) = lim , ∈ n

t − t0
t →t
0

atunci drumul γ se numeşte derivabil sau diferenţiabil.

Dacă
∆ ∈D [ a, b ] , a = t0 < t1 < ... < tk −1 < tk < ... < tn = b
este o diviziune a segmentului [ a, b ] , atunci numărul real
n
V ( γ ; ∆ ) = ∑ γ ( tk ) − γ ( tk −1 )
k =1

se numeşte variaţia drumului γ relativ la diviziunea ∆ , iar numărul din +

b
V γ = sup V ( γ ; ∆ )
a ∆∈D [ a ,b ]

se numeşte variaţia totală a drumului γ , sau lungimea drumului γ şi notăm

b
l (γ ) = V γ .
a

1
George Green, matematician englez, 1793-1841
2
Johann Carl Friedrich Gauss, matematician german, 1777-1855
3
Mikhail Vasilevich Ostrogradski, matematician ukrainian, 1801-1862
4
George Gabriel Stokes, matematician irlandez, 1819-1903
1
 Definiţia 10.1. Drumul γ : [ a, b ] → A ⊂ n se numeşte
¾ închis dacă γ ( a ) = γ ( b ) ;
¾ simplu dacă γ este injectivă;
¾ rectificabil dacă l ( γ ) < ∞ ;
¾ cu tangentă continuă dacă γ este de clasă C1 ;
¾ cu tangentă continuă pe porţiuni dacă există o diviziune ∆ ∈D [ a, b] astfel
încât restricţia lui γ la fiecare interval parţial [tk −1 , tk ] , k = 1,..., n este de
clasă C1 ;
¾ neted dacă γ este de clasă C1 şi γ ' ( t ) ≠ 0, ∀t ∈ [ a, b ] .
Remarca 10.1. Au loc implicaţiile γ neted ⇒ γ cu tangentă continuă
⇒ γ cu tangentă continuă pe porţiuni ⇒ γ rectificabil.
Dacă γ este cu tangentă continuă pe porţiuni, atunci γ este diferenţiabilă
cu excepţia eventual a unei mulţimi finite şi deci aplicaţia γ ' este definită a.p.t
pe [ a, b ] .
Definiţia 10.2. Drumurile γ 1 : [ a1 , b1 ] → n , γ 2 : [ a2 , b2 ] → n se numesc
¾ de extremităţi comune dacă γ 1 ( a1 ) = γ 2 ( a2 ) , γ 1 ( b1 ) = γ 2 ( b2 ) ;
¾ justapozabile dacă γ 1 ( b1 ) = γ 2 ( a2 ) ;
¾ echivalente şi notăm γ 1 ∼ γ 2 , dacă există un homeomorfism crescător
h : [ a1 , b1 ] → [ a2 , b2 ] de clasă C1 astfel încât γ 1 = γ 2 h .
Dacă drumurile γ 1 : [ a1 , b1 ] → n , γ 2 : [ a2 , b2 ] → n sunt justapozabile, atunci
definim drumul γ 1 ∪ γ 2 : [ a1 , b1 + b2 − a2 ] → n prin
⎧ γ1 (t ) , t ∈ [ a1 , b1 ]
(γ 1 ∪ γ 2 )( t ) = ⎪⎨
⎪⎩γ 2 ( t + a2 − b1 ) , t ∈ ( b1 , b1 + b2 − a2 ]
Se observă că I (γ 1 ∪ γ 2 ) = I ( γ 1 ) ∪ I ( γ 2 ) , motiv pentru care drumul γ 1 ∪ γ 2 se
mai numeşte reuniunea drumurilor γ 1 şi γ 2 .
Exemplul 10.1. Fie γ : [ a, b ] → n şi γ − : [ a, b ] → n definit prin
γ − (t ) = γ ( a + b − t )
numit şi opusul drumului γ . Se observă că I ( γ ) = I ( γ − ) , drumurile γ şi γ − sunt
justapozabile iar drumul γ ∪ γ − este un drum închis.
Remarca 10.2. Se vede imediat că dacă drumurile γ 1 şi γ 2 sunt
justapozabile şi cu tangenta continuă pe porţiuni respectiv rectificabile, atunci şi
drumul γ 1 ∪ γ 2 este cu tangenta continuă pe porţiuni respectiv rectificabil.
Remarca 10.3. Se vede uşor că echivalenţa drumurilor în n are
proprietăţile
¾ γ ∼ γ (reflexivitate);
¾ Dacă γ 1 ∼ γ 2 ⇒ γ 2 ∼ γ 1 (simetrie);

2
 ¾ Dacă γ 1 ∼ γ 2 şi γ 2 ∼ γ 3 atunci γ 3 ∼ γ 1 (tranzitivitate).
În consecinţă relaţia ∼ este o relaţie de echivalenţă în mulţimea
drumurilor în n .
Definiţia 10.3. O clasă de drumuri echivalente în n se numeşte curbă în
n
. Proprietăţile curbelor sunt similare proprietăţilor drumurilor.
Propoziţia 10.1. Fie γ 1 : [ a1 , b1 ] → n , γ 2 : [ a2 , b2 ] → n două drumuri
echivalente. Atunci
(i) I ( γ 1 ) = I ( γ 2 ) ;
(ii) dacă γ 2 este simplu, atunci şi γ 1 este simplu;
(iii) dacă γ 2 este închis, atunci şi γ 1 este închis;
(iv) dacă γ 2 este cu tangentă continuă sau cu tangentă continuă pe porţiuni,
atunci şi γ 1 este cu tangentă continuă respectiv cu tangentă continuă pe
porţiuni;
(v) dacă γ 2 este rectificabil, atunci şi γ 1 este rectificabil şi l ( γ 1 ) = l ( γ 2 ) ;
(vi) dacă γ 2 este neted, atunci şi γ 1 este neted.
Demonstraţie (i) Din definiţia 10.2 obţinem
( )
I ( γ 1 ) = γ 1 ([ a1 , b1 ]) = γ 1 h ([ a2 , b2 ]) = γ 2 ([ a2 , b2 ]) = I ( γ 2 ) .
(ii) Dacă γ 2 este injectivă şi h este un homeomorfism, atunci şi γ 1 = γ 2 h
este injectivă, adică γ 1 este simplu.
(iii) Dacă γ 2 ( a2 ) = γ 2 ( b2 ) şi γ 1 ∼ γ 2 , atunci
γ 1 ( a1 ) = γ 2 ( h ( a1 ) ) = γ 2 ( a2 ) = γ 2 ( b2 ) = γ 2 ( h ( b1 ) ) = γ 1 ( b1 ) ,
deci γ 1 este închisă.
(iv) Dacă γ 2 este cu tangentă continuă şi γ 1 ∼ γ 2 , atunci există
homeomorfismul h de clasă C 1 astfel ca γ 1 = γ 2 h , deci γ 1 este cu tangentă
continuă. Dacă γ 2 este cu tangentă continuă pe porţiuni şi γ 1 ∼ γ 2 , atunci există o
diviziune ∆ ∈D [ a2 , b2 ] încât restricţia lui γ 2 la orice interval parţial al diviziunii
∆ este o aplicaţie de clasă C 1 . Prin homeomorfismul h diviziunea ∆ trece în
diviziunea h ( ∆ ) ∈D [ a1 , b1 ] cu proprietatea că restricţia lui γ 1 = γ 2 h la orice
interval parţial al acestei diviziuni este o aplicaţie de clasă C 1 , fapt ce arată că
drumul γ 1 este cu tangentă continuă pe porţiuni.
(v) Dacă γ 2 este rectificabil şi γ 1 ∼ γ 2 iar ∆ ∈D [ a1 , b1 ] este o diviziune
arbitrară, atunci
b2
V ( γ 1 , ∆ ) = ∑ γ 1 ( tk ) − γ 1 ( tk −1 ) = ∑ γ 2 ( h ( tk ) ) − γ 2 ( h ( tk −1 ) ) = V ( γ 1 , h ( ∆ ) ) ≤ V γ 2 < ∞
n n

a2
k =1 k =1

deci γ 1 este rectificabil cu

b1 b2
l (γ 1 ) = V γ 1 ≤ V γ 2 = l (γ 2 ) .
a1 a2

3
 Inegalitatea în sens contrar rezultă din simetria relaţiei de echivalenţă a
drumurilor. Prin urmare l ( γ 1 ) = l ( γ 2 ) .
(vi) Din regula de derivare a funcţiilor compuse şi definiţia 10.2 rezultă că
dacă γ 1 ∼ γ 2 , atunci există homeomorfismul h astfel ca
γ 1' ( t ) = γ 2' ( h ( t ) ) ⋅ h ' ( t ) , t ∈ [ a1 , b1 ]
de unde deducem că dacă γ 2 este neted atunci şi γ 1 are această proprietate.
Propoziţia precedentă conduce în mod natural la
Definiţia 10.3. O curbă C se numeşte
¾ închisă dacă există un drum γ ∈ C închis;
¾ simplă dacă există un drum γ ∈ C simplu;
¾ rectificabilă dacă există un drum γ ∈ C rectificabil;
¾ cu tangentă continuă dacă există un drum γ ∈ C cu tangenta continuă;
¾ cu tangentă continuă pe porţiuni dacă există un drum γ ∈ C cu tangenta
continuă pe porţiuni;
¾ netedă dacă există un drum γ ∈ C neted.
Mulţimea I ( C ) = I ( γ ) , γ ∈ C se numeşte imaginea curbei C.
În exemplul de mai jos vom arăta că
¾ un drum nu trebuie confundat cu imaginea sa, deoarece există drumuri cu
aceeaşi imagine aparţinând la curbe diferite;
¾ lungimea unui drum nu trebuie confundată cu lungimea imaginii sale.
Exemplul 10.2. Fie drumurile γ 1 , γ 2 , γ 3 : [ 0,1] → 2 definite prin
γ k ( t ) = ( f k ( t ) , f k ( t ) ) , k = 1, 2,3
⎧ ⎡ 1⎤
⎧ π
, t ∈ ( 0,1] ⎪ 2 ⋅ t, t ∈ ⎢0, ⎥
⎪t ⋅ sin ⎪ ⎣ 2⎦
unde f1 ( t ) = t ,
f2 (t ) = ⎨ 2⋅t f3 ( t ) = ⎨
, .
⎛ 1 ⎤
⎩⎪ 0, t =0 ⎪2 − 2 ⋅ t , t ∈ ,1
⎜
⎪⎩ ⎝ 2 ⎥⎦
Se observă că γ 1 este cu tangentă continuă, prin urmare şi rectificabil,
având lungimea
1 1

l ( γ 1 ) = V γ 1 = ∫ γ ' ( t ) dt = 2 ,
0
0
b b

aici am utilizat formula V γ = ∫ γ ' ( t ) dt de calcul a variaţiei totale a unei

a
a

aplicaţii γ : [ a, b ] → cu tangentă continuă pe porţiuni.

Deoarece f 2 este o funcţie continuă care nu este cu variaţie mărginită
(exerciţiu) rezultă că γ 2 nu este rectificabil, ceea ce arată că γ 2 nu este
echivalent cu γ 1 .

4
 Drumul γ 3 este un drum cu tangentă continuă pe porţiuni deci rectificabil,
aşadar nu este echivalent cu γ 2 , mai mult
1
1 2 8 8 1
l ( γ 3 ) = V γ 3 = V γ 3 + V1 γ 3 =
+ = 2 2 ≠ l (γ 1 ) ,
0 0
2 2 2
ceea ce arată că γ 1 şi γ 3 nu sunt echivalente.
Se constată imediat că γ 3 este închis, proprietate pe care drumul γ 2 nu o
are. Cu toate aceste putem observa cu uşurinţă că cele trei drumuri au aceeaşi
imagine
I ( γ 1 ) = I ( γ 2 ) = I ( γ 3 ) = ( x, y ) ∈ 2 x = y ∈ [ 0,1] . { }
10.1.2. Forme diferenţiale de gradul întâi în n

Fie A ⊂ n
o mulţime deschisă, iar L ( n
; ) mulţimea funcţiilor liniare
L: n
→ .
Definiţia 10.1.4. O aplicaţie f : A → L ( n
; ) continuă se numeşte formă
diferenţială de gradul întâi în A şi notăm f ∈F 1 ( A ) .
Dacă aplicaţia f ∈F 1 ( A ) este de clasă C k , cu k ∈ , atunci f se numeşte
formă diferenţială de gradul întâi de clasă C k şi notăm f ∈F 1k ( A ) . Evident
F 10 ( A ) =F 1 ( A ) .
Remarca 10.1.4. Dacă f ∈F 1k ( A ) , atunci pentru orice x ∈ A şi orice
v = v1 ⋅ e1 + v2 ⋅ e2 + ... + vn ⋅ en ∈ n , avem
⎛ n ⎞ n n
f ( x )( v ) = f ( x ) ⎜ ∑ vi ⋅ ei ⎟ = ∑ vi ⋅ f ( x ) ei = ∑ fi ( x ) ⋅ dxi ( v ),
⎝ i =1 ⎠ i =1 i =1

unde f i : A → , f i ( x ) = f ( x )( ei ) , i = 1,..., n sunt funcţii de clasă C k , iar

dxi : n
→ , dxi ( v ) = vi , i = 1,..., n sunt proiecţiile canonice din n
pe .
Deci orice f ∈F 1k ( A ) se reprezintă prin
n
f ( x ) = ∑ f i ( x ) dxi , cu f1 ,..., f n ∈ C Ak .
i =1

Exemplul 10.1.3. Dacă F : A ⊂ n

→ este o funcţie de clasă C1 pe A,
atunci aplicaţia (diferenţiala)
dF : A → L ( n
; ) , ( dF )( x ) = d F x

se calculează cu ajutorul relaţiei

n ∂F ( x ) n ∂F ( x )
dx F (v) = ∑ vi = ∑ dxi ( v )
i =1 ∂xi i =1 ∂xi
deci diferenţiala este o formă diferenţială de gradul întâi pe A, a cărei coeficienţi
sunt funcţiile
∂F ( x )
fi : A → , fi ( x ) = , i = 1,..., n.
∂xi

5
 Acest exemplu sugerează
Definiţia 10.1.5. O formă diferenţială f ∈F 1k ( A ) se zice primitivabilă sau
formă diferenţială exactă pe A şi notăm f ∈P Ak , dacă există o funcţie F : A →
de clasă C k +1 cu proprietatea dF = f .
Facem convenţia ca în cazul k = 0 să notăm P 10 ( A ) =P 1 ( A ) .
Cu alte cuvinte, f ∈P Ak dacă şi numai dacă există o funcţie f : A → de
clasă C k +1 pe A astfel încât
∂F ( x )
= fi ( x ) , ∀x ∈ A, ∀i = 1,..., n .
∂xi
Funcţia F, prin analogie cu situaţia funcţiilor care se mai numesc şi forme
diferenţiale de grad zero, se numeşte primitivă pe A a formei diferenţiale
f = f1dx1 + f 2 dx2 + ... + f n dxn .
Mulţimea tuturor primitivelor formei diferenţiale f ∈P Ak o notăm cu ∫ f .
Remarca 10.1.5. Dacă A este un domeniu, adică A este deschisă şi
conexă, în n , f ∈P Ak şi F ∈ ∫ f , atunci prin consecinţa teoremei lui Lagrange
dată de Corolarul 8.2.1 avem că
∫ f = {F + C C∈ }
şi deci pentru determinarea mulţimii primitivelor unei forme diferenţiale f ∈P Ak
este suficient să determinăm doar o primitivă F a acesteia, toate celelalte
diferind, în situaţia când A este domeniu, de F printr-o constantă.
10.1.3 Integrala unei forme diferenţiale de gradul întâi pe un
drum
Fie f = f1dx1 + f 2dx2 + ... + f n dxn o formă diferenţială de gradul întâi pe
mulţimea deschisă A ⊂ n şi γ : [ a, b ] → A, γ = ( γ 1 ,..., γ n ) un drum în A.
Definiţia 10.1.6. Forma diferenţială f se numeşte integrabilă pe drumul γ
şi notăm f ∈I γ , dacă pentru orice i = 1,..., n funcţia fi γ este integrabilă în sens
Stieltjes5-Riemann6 pe [ a, b ] .
Prin definiţie numărul real
n b

∑∫( f
i =1 a
i γ ) dγ i =: ∫ f
γ

se numeşte integrala formei diferenţiale f pe drumul γ .

Exemplul 10.1.4 Pentru orice a, x ∈ n există drumul cu tangentă continuă
γ ax : [ 0,1] → n
, γ ax ( t ) = a + t ⋅ ( x − a )
cu γ ax ( 0 ) = a, γ ax (1) = x .

5
Thomas Jan Stieltjes, matematician olandez, 1856-1894.
6
Georg Friedrich Bernhard Riemann, matematician german, 1826-1866.
6
 Deoarece componentele lui γ ax sunt de clasă C1 , iar fi γ ax sunt continue pe
[ a, x ] rezultă că f ∈I γ şi prin aplicarea teoremei de reducere a integralei
x
a

Stieltjes Riemann la integrala Riemann obţinem

n 1

∫ f = ∑ ( xi − ai ) ⋅ ∫ f i ( a + t ⋅ ( x - a ) ) dt .
γ ax i =1 0

În particular, pentru n = 2, a = ( 0, 0 ) , f1 ( x ) = x2 , f 2 ( x ) = x1 obţinem

2 1 1

∫ f = ∑ ( xi − ai ) ⋅ ∫ fi ( a + t ⋅ ( x - a ) ) dt = x1 ⋅ ∫ f1 ( t ⋅ ( x - a ) ) dt +
γ ax i =1 0 0
1 1 1
+ x2 ⋅ ∫ f 2 ( t ⋅ ( x - a ) ) dt = x1 ⋅ ∫ t ⋅ x2 dt + x2 ⋅ ∫ t ⋅ x1dt = x1 ⋅ x2 .
0 0 0

Remarca 10.1.6. Dacă f ∈F 1 ( A ) şi γ = (γ 1 ,..., γ n ) : [ a, b ] → A este un drum

rectificabil, atunci fi γ este continuă iar γ i este cu variaţie mărginită pentru
orice i = 1,..., n . În consecinţă fi γ este integrabilă Stieljes în raport cu γ i , deci
f ∈I γ .
Remarca 10.1.7 Dacă f = f1dx1 + f 2 dx2 + ... + f n dxn ∈F 1 ( A ) şi drumul cu
tangentă continuă γ = (γ 1 ,..., γ n ) : [ a, b ] → A , atunci din teorema de reducere a
integralei Stieltjes Riemann la integrala Riemann rezultă că f ∈I γ şi
n b

∫γ f = ∑ ∫ f i ( γ ( t ) ) ⋅ γ ' ( t ) dt
i =1 a

Adică formula de reducere a integralei Stieltjes Riemann la integrala Riemann.

Proprietatea de liniaritate a integralei unei forme diferenţiale de gradul
întâi pe un drum este dată de
Propoziţia 10.1.2. Dacă f , g ∈F 1 ( A ) sunt integrabile pe drumul
rectificabil γ = (γ 1 ,..., γ n ) : [ a, b ] → A iar α , β ∈ , atunci α ⋅ f + β ⋅ g este integrabilă
pe γ şi are loc
∫ (α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ ∫ f + β ⋅ ∫ g .
γ γ γ

Demonstraţia rezultă imediat din Definiţia 10.1.5 şi proprietatea de

liniaritate a integralei Stieltjes Riemann.
Proprietatea de aditivitate a integralei unei forme diferenţiale de gradul
întâi pe un drum este
Propoziţia 1.3 Fie γ 1 = ( γ 11 ,..., γ n1 ) : [ a1 , b1 ] → A şi γ 2 = ( γ 12 ,..., γ n2 ) : [ a2 , b2 ] → A
justapozabile, γ = γ 1 ∪ γ 2 iar f = f1dx1 + f 2 dx2 + ... + f n dxn ∈F 1 ( A ) .
f este integrabilă pe γ dacă şi numai dacă f este integrabilă pe γ 1 şi pe γ 2 .
În plus,
∫ f =∫ f +∫ f . γ =γ 1 ∪γ 2 γ1 γ2

7
 Demonstraţie. Se aplică proprietatea de aditivitate şi teorema schimbării
de variabilă în integrala Stieltjes Riemann şi se obţine că f ∈I γ ∩I γ şi 1 2

n b1 + b2 − a2 n b1 n b1 + b2 − a2

∫γ f = ∑ ∫ f i ( γ ( t ) ) d γ i ( t ) = ∑ ∫ f i ( γ 1 ( t ) ) d γ i1 ( t ) + ∑ ∫ f i ( γ 2 ( t + a2 − b1 ) ) d γ i2 ( t + a2 − b1 )
i =1 a1 i =1 a1 i =1 b1

În a doua integrală efectuând schimbarea de variabilă s = t − b1 + a2 ,

obţinem
n b2

∫γ f = γ∫ f + ∑ ∫ f (γ ( s ) ) d γ ( s ) = γ∫ f + γ∫ f .
2
i 2 i
1
i =1 a2 1 2

Ne punem problema dacă din faptul că forma diferenţiabilă f este

integrabilă pe un drum γ aparţinând curbei C rezultă că f este integrabilă pe
orice alt drum γ 1 ∈ C . Un drum γ ∈ C se mai numeşte şi reprezentare parametrică
pentru curba C.
Independenţa de reprezentarea parametrică sau teorema de schimbare
de variabilă pentru integrala unei forme diferenţiabile de gradul întâi este
Propoziţia 1.4 Fie γ 1 = ( γ 11 ,..., γ n1 ) : [ a1 , b1 ] → A şi γ 2 = ( γ 12 ,..., γ n2 ) : [ a2 , b2 ] → A
două drumuri echivalente γ 1 ∼ γ 2 . Dacă f = f1dx1 + f 2 dx2 + ... + f n dxn ∈F 1 ( A ) este
integrabilă pe γ 1 , atunci f este integrabilă şi pe γ 2 şi
∫f =∫ f . γ1 γ2

Demonstraţie. Se aplică teorema schimbării de variabilă de la integrala

Stieltjes Riemann, făcându-se schimbarea de variabilă h ( t ) = s , unde
h : [ a2 , b2 ] → [ a1 , b1 ] este un homeomorfism crescător cu γ 2 = γ 1 h . Rezultă f ∈I γ 2

şi
n b1 n b2 n b2

∫ f = ∑ ∫ f (γ ( s ) ) dγ ( s ) = ∑ ∫ f (γ ( h ( t ) ) ) dγ ( h ( t ) ) = ∑ ∫ f (γ ( t ) ) d γ ( t ) = γ∫ f .
1 1 2
i 1 i i 1 i i 2 i
γ
1
i =1 a1 i =1 a2 i =1 a2 2

Propoziţia precedentă conduce în mod natural la

Definiţia 1.6. Fie f = f1dx1 + f 2 dx2 + ... + f n dxn ∈F 1 ( A ) şi C o curbă cu
I ( C ) ⊂ A . Forma diferenţială f se numeşte integrabilă pe curba C şi notăm
f ∈I C , dacă există un drum γ ∈ C cu f ∈I γ . Numărul real ∫γ f se notează cu ∫f
C

şi se numeşte integrala formei diferenţiale de gradul întâi pe curba C, de unde

provine şi denumirea tradiţională de integrală curbilinie.
Remarca 1.7. Procedând absolut analog ca în demonstraţia propoziţiei 1.4
se demonstrează că dacă f ∈I γ şi γ 2 = γ 1 h , unde h : [ a2 , b2 ] → [ a1 , b1 ] este un
1

homeomorfism descrescător, atunci f ∈I γ şi 2

−∫ f = ∫f.
γ1 γ2

În particular, pentru h ( t ) = a + b − t se obţine că dacă f ∈I γ , atunci f ∈I γ−

şi
8
 ∫ f = −∫ f = .
γ− γ

Vom pune în continuare în evidenţă o formulă de legătură între integrala

curbilinie şi integrala dublă.
În acest scop, vom considera pentru început o mulţime A ⊂ 2 simplă în
raport cu axa Oy dată de
A = {( x, y ) ∈ 2 a ≤ x ≤ b, ϕ ( x ) ≤ y ≤ ψ ( x )} ,
unde ϕ ,ψ : [ a, b ] → sunt continue cu ϕ ≤ ψ .
Considerăm drumul γ = γ 1 ∪ γ 2 ∪ γ 3− ∪ γ 4− , unde
γ 1 : [ a, b] → ∂A, γ 1 ( t ) = ( t , ϕ ( t ) ) ;
γ 2 : ⎡⎣ϕ ( b ) ,ψ ( b ) ⎤⎦ → ∂A, γ 2 ( t ) = ( b, t ) ;
γ 3 : [ a, b] → ∂A, γ 3 ( t ) = ( t ,ψ ( t ) ) ;
γ 4 : ⎣⎡ϕ ( a ) ,ψ ( a ) ⎤⎦ → ∂A, γ 4 ( t ) = ( a, t ) ;
Se utilizează notaţia
∫γ f = ∫ f
∂A

şi o vom numi integrala curbilinie orientată pe frontiera lui A a formei

diferenţiale de gradul întâi f = f1dx1 + f 2 dx2 + ... + f n dxn ∈F 1 ( A ) . Are loc
Lema 1.1. Fie f1 : A → de clasă C1 pe mulţimea A ⊂ 2 simplă în raport
cu axa Oy a cărei frontieră γ este imaginea unui drum închis rectificabil. Atunci
forma diferenţiabilă de gradul întâi f = f1dx1 ∈I γ adică este integrabilă pe γ , şi
∂f1
∫γ f = ∫
∂A
f1dx1 = − ∫∫
A
∂x2
dx1dx2 .

Demonstraţie. Prin aplicarea corolarului 9.3.6 şi a formulei lui Lebniz7-

Newton8 obţinem
b ⎛ ψ ( x1 ) ⎞ b
∂f1 ∂f1
∫∫A ∂x2 dx1dx2 = ∫a ⎜ ϕ ∫x ∂x2 dx2 ⎟ dx1 = ∫a ⎡⎣ f1 ( x1 ,ψ ( x1 ) ) − f1 ( x1 , ϕ ( x1 ) )⎤⎦ dx1
⎜ ⎟
⎝ ( 1) ⎠
Pe de altă parte, din proprietatea de aditivitate şi de reducerea integralei
curbilinii la o integrală Riemann obţinem
∫
∂A
f1dx1 = ∫ f1dx1 = ∫ f1dx1 + ∫ f1dx1 − ∫ f1dx1 − ∫ f1dx1 =
γ γ1 γ2 γ3 γ4
b
= ∫ f1dx1 − ∫ f1dx1 = ∫ ⎡⎣ f1 ( t , ϕ ( t ) ) − f1 ( t ,ψ ( t ) ) ⎤⎦ dt
γ1 γ3 a

şi din egalitatea precedentă rezultă relaţia din enunţ.

Dacă mulţimea A ⊂ 2 este simplă în raport cu axa Ox

7
Gottfried Wilhelm von Leibniz, matematician german, 1646-1716
8
Sir Isaac Newton, matematician englez, 1643-1727
9
 A= {( x, y ) ∈ 2
c ≤ y ≤ d, φ ( y) ≤ x ≤ θ ( y) , }
unde φ ,θ : [ c, d ] → sunt continue cu φ ≤ θ şi γ = γ 1 ∪ γ 2 ∪ γ 3− ∪ γ 4− este un drum
închis definit analog ca mai sus
γ 4 : [ c, d ] → ∂A, γ 4 ( t ) = (φ ( t ) , t ) ;
γ 3 : ⎣⎡φ ( d ) ,θ ( d ) ⎦⎤ → ∂A, γ 3 ( t ) = ( t , d ) ;
γ 2 : [c, d ] → ∂A, γ 2 ( t ) = (θ ( t ) , t ) ;
γ 1 : ⎡⎣φ ( c ) ,θ ( c ) ⎤⎦ → ∂A, γ 1 ( t ) = ( t , c ) ;
Pentru f ∈F 1 ( A ) cu f ∈I γ vom utiliza şi în acest caz notaţia
∫γ f = ∫ f .
∂A

Lema 1.2. Fie f 2 : A → de clasă C1 pe mulţimea A ⊂ 2 simplă în raport

cu axa Ox a cărei frontieră γ este imaginea unui drum închis rectificabil. Atunci
forma diferenţiabilă de gradul întâi f = f 2dx2 ∈I γ , adică este integrabilă pe γ , şi
∂f 2
∫γ f = ∫ ∂A
f 2 dx2 = ∫∫
A
∂x1
dx1dx2 .

Demonstraţia este analoagă cu a lemei precedente.

Prin combinarea rezultatelor obţinute în lemele precedente obţinem o
formulă de legătură între integrala curbilinie şi integrala dublă, datorată
matematicianului englez G. Green9.
Teorema 1.1. (Green) Fie A ⊂ 2 o mulţime simplă în raport cu ambele
axe a cărei frontieră este imaginea unui drum închis rectificabil, iar
f = f1dx1 + f 2 dx2 ∈F 1 ( A)
o formă diferenţiabilă de gradul întâi şi de clasă C1 pe A. Atunci
⎛ ∂f ∂f ⎞
∫γ f = ∫
∂A
f1dx1 + f 2 dx2 = ∫∫ ⎜ 2 − 1 ⎟ dx1dx2
A ⎝
∂x1 ∂x2 ⎠
(formula lui Green).
Demonstraţia rezultă imediat din Lemele 1.1 şi 1.2.
Remarca 3.8. Din proprietăţile de aditivitate ale integralei duble şi a
inegralei curilinii se deduce imediat că formula lui Green rămâne adevărată şi
pentru mulţimi care sunt reuniuni finite de mulţimi simple în raport cu ambele
axe şi ale căror frontieră sunt imagini de drumuri rectificabile închise.
Corolarul 1.1 Dacă A ⊂ 2 este o mulţime simplă în raport cu ambele axe
a cărei frontieră este imaginea unui drum închis rectificabil, atunci A este
măsurabilă Jordan şi
1
m ( A) =
2 ∂∫A
⋅ x1dx2 − x2 dx1.

Demonstraţie. Se aplică teorema lui Green pentru forma diferenţială

9
George Green, matematician englez, 1793-1841
10
 x2 x
f =− dx1 + 1 dx2 ∈F 1 ( A)
21 2
şi se obţine
⎛ ∂f ∂f ⎞ 1
m ( A ) = ∫∫ dx1dx2 = ∫∫ ⎜ 2 − 1 ⎟ dx1dx2 = ∫ f = ⋅ ∫ x1dx2 − x2 dx1.
A A ⎝
∂x1 ∂x2 ⎠ ∂A
2 ∂A

10.1.4 Integrarea formelor diferenţiabile primitivabile

Analog ca şi în cazul funcţiilor, adică a formelor diferenţiabile de grad
zero, şi pentru formele diferenţiabile de gradul întâi primitivabile are loc o
formulă de tip Leibniz-Newton.
Teorema 1.2. (Leibniz-Newton) Fie A ⊂ n o mulţime deschisă,
γ : [ a, b ] → A un drum cu tangentă continuă. Dacă f ∈F 1 ( A ) este o formă
diferenţiabilă de gradul întâi primitivabilă pe A iar F este o primitivă a lui f pe A,
atunci f este integrabilă pe γ şi
∫γ f = F (γ ( b ) ) − F (γ ( a ) )
numită şi formula lui Leibniz-Newton pentru integrala curbilinie.
Demonstraţie. Prin aplicarea formulelor de reducere a integralei
curbilinii l integrala Riemann, de derivare a funcţiilor compuse şi a formulei lui
Leibniz Newton pentru integrala Riemann obţinem
n b b n ∂F ( γ ( t ) ) b

∫γ f = ∑ ∫ fi ( γ ( t ) ) ⋅ γ ' ( t ) dt = ∫ ∑ ⋅ γ ' ( t ) dt = ∫ ( F γ ) ' ( t ) dt = F ( γ ( b ) ) − F ( γ ( a ) )

i =1 a a i =1
∂xi a

Remarca 1.9. Din proprietatea de aditivitate a integralei Riemann se

obţine că formula lui Leibniz Newton dată de teorema precedentă rămâne
adevărată şi în cazul în care γ este un drum cu tangentă continuă.
Corolarul 1.2. Dacă f ∈F 1 ( A ) este o formă diferenţiabilă primitivabilă pe
mulţimea A şi γ : [ a, b ] → A este un drum închis cu tangentă continuă pe porţiuni,
atunci
∫ f = 0. γ

Demonstraţia rezultă imediat din formula Leibniz Newton pentru

integrala curbilinie. □
Corolarul 1.3. Dacă f ∈F 1 ( A ) este o formă diferenţiabilă primitivabilă pe
mulţimea A iar γ 1 : [ a1 , b1 ] → A şi γ 2 : [ a2 , b2 ] → A sunt drumuri cu tangentă continuă
pe porţiuni şi cu extremităţi comune, atunci
∫f =∫ f. γ1 γ2

Demonstraţie. Dacă γ 1 : [ a1 , b1 ] → A şi γ 2 : [ a2 , b2 ] → A au extremităţi

comune, atunci γ 1 ( a1 ) = γ 2 ( a2 ) , γ 1 ( b1 ) = γ 2 ( b2 ) şi din formula lui Leibniz
Newton pentru integrala curbilinie obţinem

11
 ∫f = F ( γ 1 ( b1 ) ) − F ( γ 1 ( a1 ) ) = F ( γ 2 ( b2 ) ) − F ( γ 2 ( a2 ) ) = ∫ f . □
γ1 γ2

Corolarul precedent sugerează

Definiţia 1.7. Spunem că integrala ∫γ f nu depinde de γ ci doar de

extremităţile lui γ , dacă pentru orice două drumuri cu tangenta continuă pe

porţiuni γ 1 : [ a1 , b1 ] → A şi γ 2 : [ a2 , b2 ] → A cu extremităţi comune, avem că
∫ f = γ∫ f .
γ1 2

Dacă integrala ∫γ f nu depinde de γ ci doar de extremităţile lui γ , atunci

se utilizează notaţia
γ (b )

∫γ f = ∫
γ (a)
f

pentru a sublinia că ∫γ f nu depinde de γ ci doar de extremităţile lui γ .

Corolarul 1.3 arată că dacă f este primitivabilă, atunci ∫γ f nu depinde de

γ . Se pune problema în ce condiţii are loc afirmaţia reciprocă. Este necesar să

introducem următoarea
Definiţia 1.8. O mulţime A ⊂ n se zice stelată în raport cu punctul
a ∈ A , dacă pentru orice x ∈ A avem că
[ a, x ] = {a + t ⋅ ( x − a ) t ∈ [0,1]} ⊂ A .
Evident, orice mulţime conexă este stelată în raport cu orice punct al său.
Teorema următoare dă o caracterizare a formelor diferenţiale de gradul
întâi primitivabile pe mulţimi deschise şi stelate şi este datorat matematicianului
J. Henri Poincaré10
Teorema 1.3. (Poincaré) Fie A ⊂ n o mulţime deschisă şi stelată în
raport cu punctul a ∈ A , iar f = f1dx1 + f 2 dx2 + ... + f n dxn ∈F 11 ( A ) . Următoarele
afirmaţii sunt echivalente
(i) f este primitivabilă pe mulţimea A;
∂f i ∂f
(ii) ( x ) = j ( x ) , ∀x ∈ A, ∀i, j = 1,..., n ;
∂x j ∂xi
(iii) ∫γ f nu depinde de γ .

Demonstraţie. ( i ) ⇒ ( ii ) Dacă f ∈P A1 , atunci, prin definiţia 1.5, există

funcţia F : A → de clasă C 2 pe A cu proprietatea

10
J. Henri Poincaré, matematician francez, 1854-1912.
12
 ∂F
( x ) = fi ( x ) , ∀x ∈ A, ∀i = 1,..., n
∂xi
Prin aplicarea criteriului lui Young obţinem
∂f i ∂ ⎛ ∂F ⎞ ∂ ⎛ ∂F ⎞ ∂f
( x ) = ⎜ ⎟ ( x ) = ⎜⎜ ⎟⎟ ( x ) = j ( x ) , ∀x ∈ A, ∀i, j = 1,..., n
∂x j ∂x j ⎝ ∂xi ⎠ ∂xi ⎝ ∂x j ⎠ ∂xi
( ii ) ⇒ ( iii ) . Din corolarul 1.3 rezultă că este suficient să demonstrăm că
( ii ) ⇒ ( i ) . Pentru fiecare x ∈ A fixat considerăm drumul
γ : [ 0,1] → A, γ ( t ) = a + t ⋅ ( x − a )
x x

Fie funcţia F : A → , F ( x ) = ∫ f . Să arătăm că F este o primitivă

γ x

pentru f, adică
∂F
( x ) = fi ( x ) , ∀x ∈ A, ∀i = 1,..., n .
∂xi
Din exemplul 1.4 rezultă
1

F ( x ) = ∑ ( xi − ai ) ⋅ ∫ fi ( a + t ⋅ ( x − a ) ) dt.
n

i =1 0

Aplicând teorema de derivare a integralelor cu parametru, ipoteza ( ii ) şi

formula Leibniz Newton se obţine că
∂F 1 1
∂f
( ) ∫ j( ) ) ∑ ( i i ) ∫ t ⋅ i (γ x ( t ) ) dt =
n
x = f a + t ⋅ ( x − a dt + x − a ⋅
∂x j 0 i =1 0 ∂x j
⎡ 1
∂f ⎤
= ∫ ⎢ f j ( γ x ( t ) ) + ∑ ( xi − ai ) ⋅ t ⋅ i ( γ x ( t ) ) ⎥ dt =
n

0 ⎢
⎣ i =1 ∂x j ⎥⎦
1
⎡ ∂f ⎤
= ∫ ⎢ f j ( γ x ( t ) ) + ∑ ( xi − ai ) ⋅ t ⋅ j ( γ x ( t ) ) ⎥ dt =
n

0 ⎣ i =1 ∂xi ⎦
1
d
= ∫ ⎣⎡t ⋅ f j ( γ x ( t ) ) ⎦⎤ dt = f j ( x ) , ∀x ∈ A, ∀j = 1,..., n.
0 dt

ceea ce trebuia arătat.

x

( iii ) ⇒ ( i ) . Considerăm funcţia F : A → , F ( x ) = ∫ f , definirea fiind

a

posibilă datorită independenţei de drum a integralei ∫γ f faţă de drumul γ cu

extremităţile a, x ∈ A .
Din faptul că A este deschisă, rezultă că pentru orice x ∈ A există r > 0 cu
⎣⎡ x, x + t ⋅ e j ⎦⎤ ⊂ A, ∀t ∈ ( − r , r ) , ∀j = 1,..., n
Din proprietatea de aditivitate a integralei curbilinii obţinem

13
 x + t ⋅e j x x + t ⋅e j

F ( x + t ⋅ ej ) = ∫ f =∫ f + ∫ f = F ( x) + ∫ f ,
a a x γ

unde γ : [ 0, t ] → A, γ ( s ) = x + s ⋅ e j .
De aici rezultă că
t t

F ( x + t ⋅ e j ) − F ( x ) = ∑ ∫ fi ( x + s ⋅ e j ) ⋅ γ i' ( s ) ds = ∫ f j ( x + s ⋅ e j ) ds,
n

i =1 0 0

deci
F ( x + t ⋅ ej ) − F ( x) 1 t
lim = lim ⋅ ∫ f j ( x + s ⋅ e j ) ds = f j ( x ) , ∀x ∈ A, ∀j = 1,..., n
t →0
t t →0
t 0
ceea ce trebuia demonstrat. □
Ipoteza ca mulţimea A să fie stelată în raport cu un punct al său este
esenţială pentru ca echivalenţele din teorema precedentă să aibe loc.
Acest fapt este subliniat de
Exemplul 1.5. (Integrală curbilinie care depinde de drum). Fie
mulţimea A = 2 − {( 0,0 )} şi forma diferenţiabilă
x2 x1
f ( x) = −
2 ⋅ dx1 + 2 ⋅ dx2 , x = ( x1 , x2 ) ∈ A
x x
∂f ∂f
Se observă că 1 = 2 , adică f satisface condiţia ( ii ) din teorema 1.3.
∂x2 ∂x1
Cu toate acestea, f nu este primitivabilă deoarece ∫γ f depinde de γ .

În adevăr, drumurile
⎡ π π⎤
γ 1 : ⎢− , ⎥ → , γ 1 ( t ) = ( cos t ,sin t )
⎣ 2 2⎦
⎡ 3 ⋅π π ⎤
γ 2 : ⎢− , − ⎥ → , γ 2 ( t ) = ( cos t , − sin t )
⎣ 2 2⎦
sunt cu tangentă continuă şi au aceleaşi extremităţi, dar
∫ f = π ≠ −π = ∫ f .
γ1 γ2

10.1.1 Exerciţii
E.1.1 Pentru orice drum γ : [ a, b ] → n există un drum γ 0 : [ 0,1] → n cu
γ ∼ γ0 .
E.1.2Să se arate că dacă în echivalenţa a două drumuri se cere ca funcţia h
să fie continuă şi strict crescătoare, atunci există drumuri echivalente, în sensul
cestei definiţii, γ 1 ∼ γ 2 astfel încât γ 1 este cu tangentă continuă iar γ 2 nu are
această proprietate.
E.1.3 Să se arate că drumurile γ 1 şi γ 2 , unde

14
 ⎛ t ⎞
γ 1 : [ 0, 2] → 3
, γ 1 ( t ) = ⎜ cos t ,sin t , ⎟
⎝ 2 ⋅π ⎠ ,
γ 2 : [ −1,1] → 3
, γ 2 ( t ) = (1, 0, −t )
sunt justapozabile deşi γ 2 şi γ 1 nu sunt justapozabile.
E.1.4 Să se arate că f este integrabilă pe γ şi să se calculeze ∫γ f , unde
⎛ π ⋅t ⎞
(i) f ( x1 , x2 ) = ( x1 + x2 ) dx1 − x2 dx2 , γ ( t ) = ⎜1 − 1 − t ,cos ⎟ , t ∈ [ −1,3] ;
⎝ 2 ⎠
(ii) f ( x1 , x2 , x3 ) = x1dx1 + x1 ⋅ x2dx2 + x1 ⋅ x2 ⋅ x3dx3 , γ ( t ) = ( t ⋅ cos t , t ⋅ sin t , t ) ,
t ∈ [ −, π ] .
E.1.5 Să se studieze dacă f ∈F 1 ( A) este primitivabilă, în caz afirmativ să
se calculeze ∫γ f , unde
(i) f ( x1 , x2 ) = x2 dx1 + x1dx2 , A= 2
;
(ii) f ( x1 , x2 , x3 ) = x2 ⋅ x3dx1 + x3 ⋅ x1dx2 + x1 ⋅ x2dx3 , A = 3 ;
x2 x1
(iii) f ( x1 , x2 ) = d x − dx2 ,
3 ⋅ x12 + 3 ⋅ x22 − 2 ⋅ x1 ⋅ x2 3 ⋅ x12 + 3 ⋅ x22 − 2 ⋅ x1 ⋅ x2
1

A = * × *;
x2 x1
(iv) f ( x1 , x2 ) = d x − dx2 ,
3 ⋅ x12 + 3 ⋅ x22 − 2 ⋅ x1 ⋅ x2 3 ⋅ x12 + 3 ⋅ x22 − 2 ⋅ x1 ⋅ x2
1

A = {( x1 , x2 ) ∈ 2 x2 > 0} ;
B

E.1.6 Să se arate că ∫γ f nu depinde de γ şi să se calculeze ∫ f , unde

A

(i) f ( x1 , x2 ) = 2 ⋅ x1 ⋅ x2dx1 + x dx2 , 2

1
A = ( 0,1) , B = ( 2,1) ;
(ii) f ( x1 , x2 , x3 ) = x12dx1 + x2 dx2 + x3 ⋅ x2 dx3 , A = ( 0,1,2 ) , B = ( −2,1,5 )
E.1.7 Să se studieze aplicabilitatea formulei lui Green şi în caz afirmativ
să se calculeze ∫ f , unde
∂A

A= {( x , x ) ∈
1 2
2
x12 + x22 ≤ 1 }
şi f = f1dx1 + f 2dx2 , unde
(i) f1 ( x1 , x2 ) = − x2 ⋅ e x + x , f 2 ( x1 , x2 ) = x1 ⋅ e x + x ;
2 2 2 2
1 2 1 2

( ) ( )
(ii) f1 ( x1 , x2 ) = e ⋅ cos ( 2 ⋅ x1 ⋅ x2 ) , f 2 ( x1 , x2 ) = e ⋅ sin ( 2 ⋅ x1 ⋅ x2 ) .
− x12 + x22 − x12 − x22

E.1.8 Să se calculeze cu ajutorul formulei Green, măsura Jordan a

mulţimii A, unde
⎧ 2 x1
2
x22 ⎫
(i) A = ⎨( x1 , x2 ) ∈ 2
+ 2 ≤ 1⎬ , a, b ∈ *| ;
⎩ a b ⎭
15
(ii) A = {( x , x ) ∈
1 2
2 3
}
x12 + 3 x22 ≤ 1 .
E.1.9 Să se calculeze ∫γ f , unde
f ( x1 , x2 , x3 ) = x1dx1 + dx2 − x1 ⋅ x3dx3 , γ = γ 1 ∪ γ 2 ∪ γ 3
iar drumurile γ 1 , γ 2 , γ 3 sunt indicate în figura următoare

E.1.10 Să se demonstreze inegalitatea

1 1
< ln ( x + 1) − ln x < , ∀x > 0
x +1 x
şi apoi să se stabilească monotonia funcţiilor
x x +1
⎛ 1⎞ ⎛ 1⎞
e, f : → , e ( x ) = ⎜1 + ⎟ , f ( x ) = ⎜1 + ⎟
*
+
*
+
⎝ x⎠ ⎝ x⎠
(i) Să se demonstreze că funcţiile z, y : [ 2, e ) → , definite implicit de sistemul
⎧x y = yx
⎨ z
⎩x =y
şi de condiţiile y ( 2 ) = 4, z ( 2 ) = 2 , au derivata continuă şi mărginită pe
intervalul ( 2, e ) . Precizaţi monotonia funcţiilor z şi y;
(ii) Demonstraţi că aria A aflată între graficele celor două funcţii satisface
relaţia
1 2
A = ∫ (1 + x ) x dx
0

(iii) Dezvoltaţi în serie Laurent în jurul punctului x = 0 funcţia h : ( −1, ∞ ) → ,

⎧⎪(1 + x ) 2 x , x > 0
h ( x) = ⎨
⎪⎩ e , x = 0
2

şi apoi determinaţi eroarea maximă care se face dacă se calculează integrala

considerând numai patru termeni din seria Laurent a funcţiei h în jurul
punctului x = 0 .

16
 Observaţie Să consider a aplicaţie V : D ⊂ 2
→ 2
. Fie C o curbă astfel încât
⎧⎪ x = f ( t )
I ( C ) ⊂ D . Dacă V ( x, y ) = ( P ( x, y ) , Q ( x, y ) ) şi γ : [ a, b ] → , γ ( t ) = ⎨ , un
⎪⎩ y = g ( t )
element al clasei de echivalenţă C, atunci definim lucrul mecanic al forţei V
de-a lungul curbei C ca fiind
b

( )
L V , C = ∫ P ( x, y ) dx + Q ( x, y ) dy = ∫ V ⋅ d r
C a

Integrala de mai sus se numeşte integrală curbilinie de speţa a doua căreia

îi vom studia proprietăţile, printre care cea mai importantă este aceea de
independenţă de drum.
Observaţia Integrala curbilinie de speţa a doua se mai poate defini ca
fiind integrala formelor diferenţiabile de gradul întâi.
Fie L ( k , ) spaţiul aplicaţiilor liniare definite pe k cu valori reale şi fie
k
A∈ L ( k
, ) iar x = ( x1 ,..., x k ) ∈ k
, atunci x = ∑ xi ⋅ ei unde ei , i = 1,..., k formează
i =1

baza canonică în k
. Putem exprima aplicaţia liniară A în forma
⎛ k ⎞ k
A ( x ) = A ⎜ ∑ x i ⋅ ei ⎟ = ∑ x i ⋅ A ( ei )
⎝ i =1 ⎠ i =1
Prin urmare pentru a cunoaşte aplicaţia liniară A trebuie să cunoaştem
valorile ei în baza canonică, echivalent cu cunoaşterea elementului
( A ( e1 ) ,..., A ( ek ) ) ∈ k . Din punct de vedere algebric spaţiul L ( k , ) este izomorf
cu k
. Mai mult spaţiul L ( k
, ) este de dimensiune k şi aplicaţiile
pi : k
→ , pi ( x1 ,..., xi ,..., x k ) = x i , i = 1,..., k , numite proiecţii ale lui k
pe ,
constituie o bază a acestui spaţiu vectorial peste corpul .
Definiţie Fie U ⊂ k o mulţime deschisă. Aplicaţia ω : U → L ( k
, ) de
clasă C p , p ≥ 0 se numeşte formă diferenţiabilă de gradul întâi şi de clasă
C p , p ≥ 0 pe mulţimea U. Mulţimea formelor diferenţiabile de gradul întâi şi de
clasă C p , p ≥ 0 pe mulţimea U le vom nota prin D1( p ) (U ) . Deoarece L ( k , ) ≅ k ,
noţiunea de formă diferenţiabilă de gradul întâi se poate gândi ca fiind legată de
aplicaţia ω : U → L ( k , ) .
Observaţie Vrem să descriem mai exact modul de scriere al unei forme
diferenţiabile conform definiţiei pentru k = 3 .
Fie aplicaţia ω ( x, y, z ) = (ω1 ( x, y, z ) , ω2 ( x, y, z ) , ω3 ( x, y, z ) ) de clasă C1 .
Dacă v = ( v1 , v 2 , v3 ) ∈ 3
, atunci din regula de calcul a funcţionalelor liniare
ω ( x, y, z ) ⋅ v = ω1 ( x, y, z ) ⋅ v1 + ω2 ( x, y, z ) ⋅ v2 + ω3 ( x, y, z ) ⋅ v3 .
Folosind proiecţiile lui k
pe obţinem
ω ( x, y, z ) ⋅ v = ω1 ( x, y, z ) ⋅ p1 ( v ) + ω2 ( x, y, z ) ⋅ p2 ( v ) + ω3 ( x, y, z ) ⋅ p3 ( v )
= ⎡⎣ω1 ( x, y, z ) ⋅ p1 + ω2 ( x, y, z ) ⋅ p2 + ω3 ( x, y, z ) ⋅ p3 ⎤⎦ ( v )

17
 Prin urmare putem scrie formal
ω ( x, y, z ) = ω1 ( x, y, z ) ⋅ p1 + ω2 ( x, y, z ) ⋅ p2 + ω3 ( x, y, z ) ⋅ p3
Observaţie Să reamintim câteva proprietăţi ale proiecţiilor
spunem că funcţia f : U ⊂ 3 → este diferenţiabilă în punctul interior a ∈ U dac

18
 10.2 Integrale de suprafaţă
10.2.1 Pânze şi lanţuri în n

Fie A ⊂ n
o mulţime deschisă şi k ∈ * cu k ≤ n . O aplicaţie continuă
p : Tk := [ a1 , b1 ] × ... × [ ak , bk ] ⊂ k → A ⊂ n
se numeşte k-pânză în mulţimea A şi notăm p ∈P k( A) . Dacă pânza p este de
clasă C r pe mulţimea A, atunci notăm p ∈P k
r
( A) . Deci P ( A) =P ( A) .
k
0
k

Dacă p ∈P k ( A ) , atunci mulţimea

I ( p ) = p (Tk ) ⊂ A
se numeşte imaginea k-pânzei p.
În cazul particular k = 1 , orice p ∈P 1 ( A ) este un drum, iar pentru k = 2
elementele mulţimii P 2 ( A ) se vor numi pe scurt pânze în A.
Dacă k = 2 şi n = 3 , atunci o aplicaţie continuă
p : T2 = [ a1 , b1 ] × [ a2 , b2 ] → A ⊂ 3
se numeşte pânză de suprafaţă.
În sfârşit, dacă k = n − 1 ≥ 2 , atunci p ∈P k ( A ) se mai numeşte şi pânză de
hipersuprafaţă.
Remarcăm că dacă p : T2 = [ a1 , b1 ] × [ a2 , b2 ] → A ⊂ 3 este o pânză de
suprafaţă, atunci pentru orice punct ( t1 , t2 ) ∈ T2 aplicaţiile, în fapt secţiunile lui p,
pt : T11 = [ a2 , b2 ] → A,
1
pt ( t2 ) = p ( t1 , t2 )
1

şi respectiv
pt : T12 = [ a1 , b1 ] → A,
2
pt ( t1 ) = p ( t1 , t2 )
2

sunt drumuri în A.
În particular, o pânză de suprafaţă p : T2 = [ a1 , b1 ] × [ a2 , b2 ] → A ⊂ 3

definită prin
p ( t1 , t2 ) = ( t1 , t2 , f ( t1 , t2 ) ) ,
unde f : T2 → este o funcţie continuă, se numeşte pânză de suprafaţă dată sub
formă explicită, iar z = f ( x, y ) este ecuaţia explicită a pânzei de suprafaţă p.
Definiţia 2.1. Pânza de suprafaţă p : T2 = [ a1 , b1 ] × [ a2 , b2 ] → A ⊂ 3 se zice
• simplă, dacă p este injectivă pe T2 ;
• închisă, dacă pentru orice punct ( t1 , t2 ) ∈ T2 drumurile pt şi pt sunt ` 2

închise;
• netedă sau singulară, dacă p este de clasă C 1 cu rang p' ( t ) = 2, ∀t ∈T2 .

1
 Remarca 2.1. Dacă p : T2 = [ a1 , b1 ] × [ a2 , b2 ] → A ⊂ 3
este o pânză de
suprafaţă, atunci se vede imediat că drumurile pa şi pb , p şi pa− , pa ∪ pb şi 1 1
−
b2 1 2 1

pb ∪ pa sunt justapozabile şi deci are sens considerarea drumului închis

2 1

∂p = ( pa ∪ pb ) ∪ ( pb− ∪ pa− )
2 1 2 1

numit şi bordul pânzei de suprafaţă p.

În vederea introducerii noţiunii de bord pentru o k-pânză, vom utiliza
pentru bordul pânzei de suprafaţă notaţia
∂p = pa + pa − pb − pa sau ∂p = p20 + p11 − p21 − p10 ,
2 2 2 1

unde
p20 ( t1 ) = p ( t1 , a2 ) = pa ( t1 ) , p21 ( t1 ) = p ( t1 , b2 ) = pb ( t1 ) ,
2 2

p10 ( t2 ) = p ( a1 , t2 ) = pa ( t2 ) ,
1
p11 ( t2 ) = p ( a1 , t2 ) = pa ( t2 ) . 1

Definiţia 2.2 O aplicaţie de forma

m
L = ∑ ci ⋅ pi , m ∈ *
, ci ∈ , pi ∈P k
r
( A) , i = 1,..., m
i =1

se numeşte k-lanţ de clasă C r în A şi notăm L ∈L rk ( A ) .

Pentru r = 0 notăm L ∈L 0k ( A ) =L k ( A ) şi elementele acestei mulţimi le
numim k-lanţuri în A.
Se vede imediat că un k-lanţ este o combinaţie liniară a m pânze de clasă
C pe mulţimea A, adică mai spunem că L rk ( A ) este un - modul liber generat
r

de elementele mulţimii P kr ( A ) .
Definiţia 2.3. Dacă p : Tk := [ a1 , b1 ] × ... × [ ak , bk ] ⊂ k
→ A⊂ n
este o
k-pânză în mulţimea A, atunci ( k − 1) - lanţul
k 1
∂p = ∑∑ ( −1) ⋅ pij ,
i+ j

i =1 j = 0

unde aplicaţia
pij : Tki−1 := [ a1 , b1 ] × ... × [ ai −1 , bi −1 ] × [ ai +1 , bi +1 ] × ... × [ ak , bk ] → A
este definită prin
pij ( t1 ,..., ti −1 , ti +1 ,..., tk ) = p ( t1 ,..., ti −1 , sij , ti +1 ,..., tk ) ,
iar
⎧a , j = 0
sij = ⎨ i
⎩ bi , j = 1
se numeşte bordul k-pânzei p în mulţimea A.
Exemplul 2.1 Fie p : T3 := [ a1 , b1 ] × ... × [ a3 , b3 ] ⊂ 3 → A ⊂ 3
o 3-pânză în
3
. Bordul său este 2-lanţul
∂p = p11 + p20 + p31 − ( p10 + p21 + p30 ) ,
unde
2
 p11 ( t2 , t3 ) = pb ( t2 , t3 ) = p ( b1 , t2 , t3 ) ,
1

p20 ( t1 , t3 ) = pa ( t1 , t3 ) = p ( t1 , a2 , t3 ) ,
2

p31 ( t1 , t2 ) = pb ( t1 , t2 ) = p ( t1 , t2 , b3 ) ,
3

p10 ( t2 , t3 ) = pa ( t2 , t3 ) = p ( a1 , t2 , t3 ) ,
1

p21 ( t1 , t3 ) = pb ( t1 , t3 ) = p ( t1 , b2 , t3 ) ,
2

p30 ( t1 , t2 ) = pa ( t1 , t2 ) = p ( t1 , t2 , a3 ) .
3

10.2.2 Noţiunea de suprafaţă

După cum am văzut în paragraful precedent, noţiunea de curbă s-a definit
ca o clasă de drumuri echivalente. Noţiunea de suprafaţă este un analog
bidimensional al noţiunii de curbă.
Pentru definirea noţiunii de suprafaţă introducem
Definiţia 2.4. Pânzele de suprafeţe
p : T2 ⊂ 2 → 3 , q : T2 ⊂ 2 → 3
se numesc echivalente şi notăm p ∼ q dacă există un homeomorfism h : T2 → T2
de clasă C 1 cu J h > 0 şi q = p h .
Se verifică imediat că relaţia ∼ introdusă în definiţia precedentă este o
relaţie de echivalenţă.
O clasă de echivalenţă în raport cu această relaţie de echivalenţă se
numeşte suprafaţă, şi notăm S = p . Cu alte cuvinte, o suprafaţă este o clasă de
pânze echivalente.
Propoziţia 2.1 Fie p : T2 ⊂ 2 → 3 , q : T2 ⊂ 2 → 3 două pânze de
suprafaţă echivalente. Atunci
(i) I ( p ) = I ( q ) ;
(ii) dacă p este simplă, atunci şi q este simplă;
(iii) dacă p este de clasă C 1 , atunci şi q este de clasă C 1 ;
(iv) dacă p este netedă, atunci şi q este netedă.
Demonstraţia este imediată din definiţia precedentă. Pentru ( iv ) este
suficient să se observe că dacă
rang p ' ( t ) = 2, t ∈ T2 şi J h > 0 ,
atunci din
q ' ( t ) = p ' ( h ( t ) ) ⋅ h ' ( t ) , t ∈ T2
deducem
rang q ' ( t ) = 2, ∀t ∈ T2 ,
adică q este netedă. □
Propoziţia precedentă conduce în mod natural la
Definiţia 2.5. o suprafaţă S se numeşte
3
 (i) simplă, dacă există o pânză p ∈ S simplă;
(ii) de clasă C 1 , dacă există pânza p ∈ S de clasă C 1 ;
(iii) netedă, dacă există pânza p ∈ S de netedă.
Exemplul 2.2 Pânzele de suprafeţe p, q : [ 0,1] →
2 3
definite prin
p ( t ) = ( t1 , t2 ,0 ) , q ( t ) = ( 2 ⋅ t1 − 1 , 2 ⋅ t2 − 1 ,0 ) ,
au proprietatea că I ( p ) = I ( q ) . Cu toate acestea p nu este echivalentă cu q,
deoarece p este simplă iar q nu are această proprietate, căci
⎛1 1⎞ ⎛3 3⎞
q⎜ , ⎟ = q⎜ , ⎟ .
⎝4 4⎠ ⎝4 4⎠
10.2.3 Forme diferenţiale de gradul doi
În continuare vom nota cu A 2 ( n
, ) mulţimea funcţiilor
F: n
× n
→ biliniare cu
F ( u , v ) = − F ( v, u ) , ∀u , v ∈ n
.
Elementele lui A 2 ( n
, ) se numesc aplicaţii alternate pe n
.
Remarca 2.2 Dacă F : n × n → este alternată pe n
, atunci
F ( u , u ) = 0, ∀u ∈ .n

Exemplul 2.3. Dacă f , g : n → sunt liniare, atunci funcţia

f ∧ g : n × n → definită prin
( f ∧ g )( u, v ) = f ( u ) ⋅ g ( v ) − f ( v ) ⋅ g ( u )
este o aplicaţie alternată pe n
. În particular, dxi ∧ dx j ∈A 2 ( n
, ) , unde
( dx ∧ dx ) ( u, v ) = u ⋅ v
i j i j
− u j ⋅ vi .
Din Remarca 2.2 rezultă că
dxi ∧ dxi = 0, dxi ∧ dx j = − dx j ∧ dxi .
Definiţia 2.6. Fie A ⊂ n o mulţime deschisă. O aplicaţie
f : A →A 2 ( n , ) continuă se numeşte formă diferenţială de gradul doi în A
şi notăm f ∈F 2 ( A) .
Dacă f este de clasă C k pe mulţimea A, atunci notăm f ∈F 2k ( A ) . În
particular F 2 ( A ) =F 20 ( A ) .
Remarca 2.3. Din definiţia precedentă, ţinând seama de exemplul 2.3
obţinem că dacă f ∈F 2k ( A ) , atunci pentru orice x ∈ A şi orice u, v ∈ n avem

4
 ⎛ n n
⎞
f ( x )( u, v ) = f ( x ) ⎜ ∑ ui ⋅ ei , ∑ v j ⋅ e j ⎟ =
⎝ i =1 j =1 ⎠
⎛ n ⎞ n n
= ∑ ui ⋅ f ( x ) ⎜ ∑ v j ⋅ e j ⎟ = ∑∑ ui ⋅ v j ⋅ f ( x ) ( ei , e j ) =
n

i =1 ⎝ j =1 ⎠ i =1 j =1
= ∑ ( ui ⋅ v j − u j ⋅ vi ) ⋅ fij ( x ) = f ij ( x ) ⋅ ( dxi ∧ dx j ) ( u, v )
n

i , j =1
∑
1≤i < j ≤ n

unde
f ij : A → , fij ( x ) = f ( x ) ( ei , e j ) , x ∈ A, i, j = 1,..., n, i < j
sunt funcţii de clasă C k pe A.
În concluzie, orice formă diferenţială de gradul doi de clasă C k pe A este
de forma
f ( x ) = ∑ f ij ( x ) ⋅ dxi ∧ dx j
1≤ i < j ≤ n

unde f ij : A → este de clasă C pe A pentru orice i, j = 1,..., n, i < j

k

În cazul particular n = 3 , obţinem că o formă diferenţială de gradul doi şi

de clasă C k pe o mulţime A ⊂ 3 este de forma
f ( x ) = f12 ( x ) ⋅ dx1 ∧ dx2 + f13 ( x ) ⋅ dx1 ∧ dx3 + f 23 ( x ) ⋅ dx2 ∧ dx3 =
= f1 ( x ) ⋅ dx2 ∧ dx3 + f 2 ( x ) ⋅ dx3 ∧ dx1 + f3 ( x ) ⋅ dx1 ∧ dx2 ,
unde f1 = f 23 , f 2 = − f12 , f 3 = f12 sunt funcţii de clasă C k pe A.
Vom nota pe scurt
f = f1 ⋅ dx2 ∧ dx3 + f 2 ⋅ dx3 ∧ dx1 + f 3 ⋅ dx1 ∧ dx2 .

10.2.3 Integrarea formelor diferenţiale de gradul doi în 3

Fie p : T2 := [ a1 , b1 ] × [ a2 , b2 ] → A ⊂ 3 o pânză de suprafaţă în A ⊂ 3 , iar

f = f1 ⋅ dx2 ∧ dx3 + f 2 ⋅ dx3 ∧ dx1 + f 3 ⋅ dx1 ∧ dx2
o formă diferenţială de gradul doi în A.
La aceste două obiecte le asociem funcţia reală f p : T2 → definită prin
D ( p2 , p3 ) D ( p3 , p1 )
f p ( t1 , t2 ) = f1 ( p ( t1 , t2 ) ) ⋅ ( t1 , t2 ) + f 2 ( p ( t1 , t2 ) ) ⋅ ( t1 , t2 ) +
D ( t1 , t2 ) D ( t1 , t2 )
D ( p1 , p2 )
+ f3 ( p ( t1 , t2 ) ) ⋅ ( t1 , t2 )
D ( t1 , t2 )
Definiţia 2.7. Forma diferenţială de gradul doi f ∈F se numeşte 2 ( A)
integrabilă pe pânza de suprafaţă p ∈P 2 ( A ) , dacă funcţia f p este integrabilă pe
T2 . Numărul real ∫f
T2
p
se mai notează cu ∫f
p
sau

∫∫ f
p
1
⋅ dx2 ∧ dx3 + f 2 ⋅ dx3 ∧ dx1 + f 3 ⋅ dx1 ∧ dx2

5
fiind integrala formei diferenţiale de gradul doi f pe pânza de suprafaţă p.
Propoziţia 2.2 Fie p : T2 ⊂ 2 → A ⊂ 3 şi q : T2 ⊂ 2 → A două pânze
de suprafaţă de clasă C 1 echivalente. Dacă f ∈F 2 ( A ) este integrabilă pe pânza
p, atunci f este integrabilă şi pe pânza q şi are loc
∫ f =∫ f . p q

Demonstraţie. Fie h : T2 → T2 un homeomorfism de clasă C 1 cu J h > 0 şi

q = p h . Se observă că f q = ( f p h ) ⋅ J h şi din teorema schimbării de variabile
rezultă că f q este integrabilă pe T2 , adică f este integrabilă pe q şi
∫f =∫ f q
= ∫ ( f p h) ⋅ Jh = ∫ f p = ∫ f ,
q T2 T2 T2 p

ceea ce trebuia demonstrat. □

În baza propoziţie precedente se poate defini integrala unei forme
diferenţiale de gradul doi în 3 . pe o suprafaţă prin următoarea
Definiţia 2.8. Forma diferenţială de gradul doi f ∈F 2 ( A ) se numeşte
integrabilă pe suprafaţa S de clasă C 1 , dacă există o pânză de suprafaţă p ∈ S
încât f este integrabilă pe pânza p. Numărul real
∫ f se mai notează cu ∫ f
p S

şi se numeşte integrala formei diferenţiale de gradul doi f pe suprafaţa S, de unde

şi denumirea tradiţională integrală de suprafaţă.
Integrala unei forme diferenţiale de gradul doi pe un 2-lanţ se defineşte
prin
m
Definiţia 2.9. Fie L = ∑ ci ⋅ pi , m ∈ *
, ci ∈ , pi ∈P 2 ( A ) un 2-lanţ în
i =1

A ⊂ 3 . O formă diferenţiabilă f ∈F 2 ( A ) se numeşte integrabilă pe lanţul L,

dacă f este integrabilă pe pânzele p1 ,..., pm . Numărul real
m

∑c ⋅ ∫ f
i =1
i
se notează cu ∫f
pi L

şi se numeşte integrala lui f ∈F 2 ( A ) pe 2-lanţul L ∈L 2 ( A ) .

În continuare vom stabili formule de legătură între integrala de suprafaţă
şi integrala triplă respectiv integrala curbilinie.
O formulă de legătură între integrala de suprafaţă şi integrala triplă este
dată de teorema Gauss - Ostrogradski pentru formularea căreia avem nevoie de
o 3-pânză în A ⊂ 3
p = ( p1 , p2 , p3 ) : T3 = J1 × J 2 × J 3 ⊂ 3 → A ⊂ 3
cu J K = [ ak , bk ] , k = 1, 2, 3 şi o formă diferenţială de gradul doi în A
f = f1 ⋅ dx2 ∧ dx3 + f 2 ⋅ dx3 ∧ dx1 + f 3 ⋅ dx1 ∧ dx2 .

6
 Are loc
Teorema 2.1 (Gauss – Ostrogradski) Dacă f ∈F 1
2 ( A) şi p ∈P 3
2
( A) cu
J p > 0 , atunci
⎛ ∂f1 ∂f 2 ∂f3 ⎞
∂A
⎜∫
p (T ) ⎝ ∂x1
f =
+ ∫
+
∂x2 ∂x3 ⎠
⎟
3

numită şi formula Gauss - Ostrogradski.

Demonstraţie. Este suficient să demonstrăm că
∂f
∫∂p f1 ⋅ dx2 ∧ dx3 = p ∫T ∂x1
( ) 1 3

Ţinând seama de definiţia 2.9 avem că

∫ f = I1 + I 2 + I 3 ,
∂p

unde
I1 = ∫
p11
f − ∫
p10
f,

I2 = ∫
p20
f − ∫
p21
f,

I3 = ∫
p31
f − ∫
p30
f.

şi f = f1 ⋅ dx2 ∧ dx3 .
Din definiţia 2.7 ţinând seama de exemplul 2.1 şi prin aplicarea formulei
Leibniz Newton rezultă
⎡ D ( p2 , p3 )
I1 = ∫∫ ⎢ f1 ( p ( b1 , t2 , t3 ) ) ⋅ ( b1 , t2 , t3 ) −
J ×J ⎣
2 3
D ( t 2 , t3 )
D ( p2 , p3 ) ⎤
− f1 ( p ( a1 , t2 , t3 ) ) ⋅ ( a1 , t2 , t3 )⎥ dt2dt3 =
D ( t 2 , t3 ) ⎦
⎛ ∂ ⎡ D ( p2 , p3 ) ⎤ ⎞
= ∫∫ ⎜ ∫ ⎢ f1 ( p ( t ) ) ⋅ ( t )⎥ dt1 ⎟⎟ dt2dt3
J ×J
2 3
⎜ J ∂t1
⎝ ⎣1
D ( t 2
, t 3 ) ⎦ ⎠
De aici prin utilizarea formulei lui Fubini obţinem
∂ ⎡ D ( p2 , p3 ) ⎤
I1 = ∫∫∫ ⎢ f1 ( p ( t ) ) ⋅ ( t )⎥ dt1dt2 dt3 .
T ∂ t
31 ⎣
D ( t ,
2 3
t ) ⎦
Analog se arată că
∂ ⎡ D ( p2 , p3 ) ⎤
I 2 = − ∫∫∫ ⎢ f1 ( p ( t ) ) ⋅ ( t )⎥ dt1dt2 dt3
T ∂t 2 ⎣3
D ( t1 , t3 ) ⎦
şi

7
 ∂ ⎡ D ( p2 , p3 ) ⎤
I 3 = ∫∫∫ ⎢ f1 ( p ( t ) ) ⋅ ( t )⎥ dt1dt2 dt3.
T3 ∂t3 ⎣ D ( t1 , t2 ) ⎦
Prin aplicarea formulei de derivare a funcţiilor compuse se obţine
∂ ⎡ D ( p2 , p3 ) ⎤ ∂ ⎡ D ( p2 , p3 ) ⎤
f
⎢ 1 ( p ( t ) ) ⋅
D ( t 2 , t3 )
( t ) ⎥ − f
⎢ 1 ( p ( t ) ) ⋅ ( t )⎥ +
∂t1 ⎣ ⎦ ∂t 2 ⎣
D ( t ,
1 3
t ) ⎦
∂ ⎡ D ( p2 , p3 ) ⎤ ∂f1
+ f
⎢ 1
∂t3 ⎣
( p ( t ) ) ⋅
D ( t1 , t2 )
( t )⎥ = ( p ( t ) ) ⋅ J p ( t )
⎦ ∂x1
De aici prin aplicarea formulei de schimbare de variabilă rezultă
∂f1 ∂f
∫∂p f = ∂∫p f 2 ⋅ dx2 ∧ dx3 = ∫∫∫ ( p ( t ) ) ⋅ J p ( t ) dt1dt2 dt3 = ∫∫∫ 1 ( p ( t ) ) dx1dx2 dx3 ,
T ∂x1
3 p (T ) ∂x1
3

ceea ce trebuia demonstrat. □

Remarca 2.4 Formula lui Gauss – Ostrogradski se mai poate scrie astfel
⎛ ∂f1 ∂f 2 ∂f 3 ⎞
∫∫∂p 1 2
f ⋅ dx ∧ dx3
+ f 2
⋅ dx3
∧ dx 1
+ f 3
⋅ dx 1
∧ dx 2
= ∫∫∫ ⎜ + ∂x + ∂x ⎟ dx1dx2 dx3.
p (T ) ⎝ ∂x1
3 2 3 ⎠

O formulă de legătură între integrala curbilinie şi integrala de suprafaţă

este dată de teorema lui Stockes, pentru formularea căreia considerăm o pânză
de suprafaţă
p = ( p1 , p2 ) : T2 = [ a1 , b1 ] × [ a2 , b2 ] → A ⊂ 3
şi o formă diferenţială de gradul întâi în A,
f = f1 ⋅ dx1 + f 2 ⋅ dx2 + f 3 ⋅ dx3 .
Are loc
Teorema 2.2 (Stockes) Dacă f ∈F 11 ( A ) şi p ∈P 22 ( A ) , atunci
⎛ ∂f ∂f ⎞
∂p
∫
f1 ⋅ dx1 + f 2 ⋅ dx2 + f3 ⋅ dx3 = ∫∫ ⎜ 3 − 2 ⎟ ⋅ dx2 ∧ dx3 +
p ⎝ ∂x2 ∂x3 ⎠
⎛ ∂f ∂f ⎞ ⎛ ∂f ∂f ⎞
+ ∫∫ ⎜ 1 − 3 ⎟ ⋅ dx3 ∧ dx1 + ∫∫ ⎜ 2 − 1 ⎟ ⋅ dx1 ∧ dx2 .
p ⎝ ∂x3 ∂x1 ⎠ p ⎝ ∂x1 ∂x2 ⎠
numită şi formula lui Stockes.
Demonstraţie. Este suficient să demonstrăm că
⎛ ∂f ∂f ⎞
∫∂p f1 ⋅ dx1 = ∫∫p ⎜ ∂x1 ⋅ dx3 ∧ dx1 − ∂x1 ⋅ dx1 ∧ dx2 ⎟
⎝ 3 2 ⎠
Ţinând seama că ∂p = p11 + p20 − p10 − p21 , vezi remarca 2.1, avem
∫ f1 ⋅ dx1 = I1 + I 2 ,
∂p

unde

8
 I1 = ∫
p11
f1 ⋅ dx1 − ∫
p10
f1 ⋅ dx1

I2 = ∫
p20
f1 ⋅ dx1 − ∫
p21
f1 ⋅ dx1.

Procedând analog ca în demonstraţia teoremei precedente prin utilizarea

formulelor lui Leibniz Newton şi respectiv Fubini se obţine
b
∂p1 b
∂p
I1 = ∫ f1 ( p ( b1 , t2 ) ) ⋅ ( b1 , t2 ) dt2 − ∫ f1 ( p ( a1 , t2 ) ) ⋅ 1 ( a1 , t2 ) dt2 =
2 2

a 2
∂t2 a 2
∂t2
b
⎛b ∂ ⎡ ∂p ⎤ ⎞ ∂ ⎡ ∂p ⎤
= ∫ ⎜ ∫ ⎢ f1 ( p ( t ) ) ⋅ 1 ( t ) ⎥ dt1 ⎟ dt2 = ∫∫ ⎢ f1 ( p ( t ) ) ⋅ 1 ( t ) ⎥ dt1dt2 .
2 1

a ⎝ a ∂t1 ⎣
2 2
∂t2 ⎦ ⎠ T ∂t1 ⎣ ∂t2 ⎦
2

Analog se arată că
∂ ⎡ ∂p1 ⎤
I 2 = − ∫∫ ⎢ f1 ( p ( t ) ) ⋅ ( t )⎥ dt1dt2 .
T ∂t 2 ⎣ 2
∂t1 ⎦
Utilizând formula de derivare a funcţiilor compuse se verifică egalitatea
∂ ⎡ ∂p1 ⎤ ∂ ⎡ ∂p ⎤
⎢( f1 p )( t ) ⋅ ( t )⎥ − ⎢( f1 p )( t ) ⋅ 1 ( t )⎥ =
∂t1 ⎣ ∂t2 ⎦ ∂t2 ⎣ ∂t1 ⎦
∂f1 D ( p3 , p1 ) ∂f D ( p1 , p2 )
=
∂x3
( p (t )) ⋅
D ( t1 , t2 )
(t ) − 1 ( p (t )) ⋅
∂x2 D ( t1 , t2 )
( t ).
care conduce la
⎡ ∂f D ( p3 , p1 ) ∂f D ( p1 , p2 ) ⎤
∫f ⋅ dx1 = ∫∫ ⎢ 1 ( p ( t ) ) ⋅ (t ) − 1 ( p (t )) ⋅ ( t ) ⎥ dt1dt2 =
∂p
1
T ⎣ ∂x
2 3
D ( t ,
1 2
t ) ∂x 2
D ( t ,
1 2
t ) ⎦
⎛ ∂f ∂f ⎞
= ∫∫ ⎜ 1 ⋅ dx3 ∧ dx1 − 1 ⋅ dx1 ∧ dx2 ⎟.
p ⎝ ∂x3 ∂x2 ⎠
ceea ce trebuia arătat. □
10.2.5 Exerciţii
E.2.1 Să se determine ∂p , unde
(i) p : [ 0, π ] × [ 0,2π ] → 3 , p ( t1 , t2 ) = ( sin t1 ⋅ cos t2 ,sin t1 ⋅ sin t2 ,cos t1 ) ;
(ii) p : [ 0, π ] × [ 0,2π ] × [ 0,1] → 3
, p ( t1 , t2 , t3 ) = ( t3 ⋅ sin t1 ⋅ cos t2 , t3 ⋅ sin t1 ⋅ sin t2 , t3 ⋅ cos t1 )
E 2.2. Să se calculeze ∫ f , unde
p

p : [ 0,1] × [ 0,1] → 3
, p ( t1 , t2 ) = ( t1 , t2 , t1 + t2 )
şi
f ( x ) = x1 ⋅ dx2 ∧ dx3 + x2 ⋅ dx3 ∧ dx1 + x3 ⋅ dx1 ∧ dx2 .
E 2.3. Să se calculeze direct şi cu formula lui Gauss - Ostrogradski ∫f,
p

unde
9
 f ( x ) = x1 ⋅ dx2 ∧ dx3 + x3 ⋅ dx3 ∧ dx1 + x1 ⋅ dx1 ∧ dx2
şi
p : [ 0, π ] × [ 0,2π ] × [ 0,1] → 3
, p ( t1 , t2 , t3 ) = ( t3 ⋅ sin t1 ⋅ cos t2 , t3 ⋅ sin t1 ⋅ sin t2 , t3 ⋅ cos t1 )
E 2.4 Să se calculeze direct şi cu formula lui Stockes ∫ f , unde
p

⎡ π⎤
p : ⎢0, ⎥ × [ 0,2π ] → 3
, p ( t1 , t2 ) = ( sin t1 ⋅ cos t2 ,sin t1 ⋅ sin t2 ,cos t1 )
⎣ 2⎦
şi
f ( x ) = − x2 ⋅ dx1 + x1 ⋅ dx2 + x3 ⋅ dx3 .

10
 CAPITOLUL 11

ECUATII DIFERENTIALE LINIARE DE ORDIN SUPERIOR

Definitii 3.1
• O ecuaţie diferenţială de forma:
a0 ( x ) ⋅ y ( n ) + a1 ( x ) ⋅ y ( n −1) + ... + an ( x ) ⋅ y = f ( x ) , x ∈ I (3.1)
dk y
unde y ( k ) = , k = 1: n şi în care funcţiile ak , f ∈ C 0 ( I , \ ) , k = 0 : n , I ⊂ \ este
dx k
interval, a0 ( x ) ≠ 0, x ∈ I iar y ∈ C n ( I , \ ) este funcţia necunoscută, se numeşte
ecuaţie diferenţială liniară de ordinul n.
• Numim soluţie a ecuatiei (3.1) orice funcţie y : I → \ cu proprietăţile
o y ∈ C ( n −1) ( I ; \ )
o ∃y ( n ) pe intervalul I
o funcţia y verifică identic ecuaţia (3.1)
• Dacă f ( x ) = 0, ∀x ∈ I , ecuaţia se numeşte omogenă, iar dacă ∃x ∈ I , astfel
încât f ( x ) ≠ 0 , ecuaţia se numeşte neomogenă. Funcţiile se numesc
coeficienţii ecuaţiei, iar functia f, termenul liber. Punctele x ∈ I în care
a0 ( x ) = 0 se numesc puncte singulare ale ecuaţiei (3.1).
• Definim operatorul diferenţial liniar de ordinul n:
Ln : C n ( I , \ ) → C 0 ( I , \ )
dn d n −1
prin Ln := a0 ( x ) ⋅ + a1 ( x ) ⋅ + ... + an ( x )
dx n dx n −1
Cu ajutorul său ecuaţia (3.1) se scrie ( Ln y )( x ) = f ( x ) , x ∈ I .
Ecuaţia Ln y = 0 se mai numeşte ecuaţia omogenă asociată ecuaţiei (3.1).
Propozitia 3.1
Operatorul Ln este operator liniar iar Ker Ln este spaţiu vectorial peste
corpul \ .
Exemplu 3.1
Determinaţi Ker D n , unde D n , n ∈ `* este operatorul de derivare de ordin n
D n : C ∞ ( I ) → C ∞ ( I ) , I ⊆ \ al funcţiilor reale de clasă C ∞ .
Solutie
Este clar că soluţia generală ecuaţiei diferenţiale Dy = 0 este un polinom
de gradul zero, ( y = c0 ) , iar soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale D 2 y = 0 este

1
un polinom de gradul unu, ( y = c0 ⋅ x + c1 ) . Vom presupune că soluţia generală a
ecuaţiei D n y = 0 este un polinom de gradul ( n − 1) , adică
y = c0 ⋅ x n −1 + c1 ⋅ x n − 2 + ... + cn − 2 ⋅ x + cn −1
Deoarece D n+1 y = 0 se poate scrie D n ( Dy ) = 0 , deducem
Dy = c0 ⋅ x n −1 + c1 ⋅ x n − 2 + ... + cn − 2 ⋅ x + cn −1
de unde
xn x n −1 x2
y = c0 ⋅
+ c1 ⋅ + ... + cn − 2 ⋅ + cn −1 ⋅ x + cn
n n −1 2
n +1
adică soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale D y = 0 este un polinom de gradul
n. În concluzie, Ker D n este spaţiul vectorial al funcţiilor polinomiale de grad n.
Definiţia 3.2
Elementele yk ∈ Ker Ln , k = 1: p se numesc liniar dependente dacă există
constantele reale ck , k = 1: p nu toate nule, astfel încât să avem
p

∑c
k =1
k ⋅ yk ( x ) = 0, ∀x ∈ I .

În caz contrar, elementele yk ∈ Ker Ln , k = 1: p se numesc independente.

• Fie yk ∈ C ( n −1) ( I , \ ) , k = 1: n . Determinantul functional
y1 y2 ... yn
d d d
y1 y2 ... yn
dx dx dx
W ( y1 , y2 ,..., yn )( x ) := ( x), x ∈ I
... ... ... ...
d n −1 d n −1 d n −1
y1 y2 ... yn
dx n −1 dx n −1 dx n −1
se numeşte determinantul lui Josef Hoene de Wronski (1778-1853) sau
wronskianul funcţiilor yk ∈ C ( n −1) ( I , \ ) , k = 1: n .
Teorema 3.1
Funcţiile yk ∈ C ( n −1) ( I , \ ) , k = 1: n sunt liniar dependente pe intervalul I dacă
şi numai dacă wronskianul lor este nul în orice punct din I.
Exemplu 3.2
• Aratăţi că în spaţiul vectorial real al funcţiilor reale de clasă C ∞
funcţiile
{1 1 − x 1 − x − exp ( x )}
sunt liniar independente pe \ şi generează un subspaţiu finit dimensional V.
• Determinaţi ecuaţia diferenţială liniară ce caracterizează subspaţiul V.
• Calculaţi wronskianul funcţiilor date.
Soluţie
• Din relaţia c1 + c2 ⋅ (1 − x ) + c3 ⋅ (1 − x − exp ( x ) ) = 0, ∀x ∈ \ deducem

2
 ⎧c1 + c2 + c3 = 0
⎪
⎨ c2 + c3 = 0
⎪ c3 = 0
⎩
de unde c1 = c2 = c3 = 0 , adică funcţiile {1 1 − x 1 − x − exp ( x )} sunt liniar
independente pe \ . Se pot verifica cu uşurinţă axiomele spaţiului vectorial real
pentru subspaţiul
{
V = v ∈ C ∞ ( \; \ ) v = c1 + c2 ⋅ (1 − x ) + c3 ⋅ (1 − x − exp ( x ) ) , ck ∈ \, k = 1: 3}
• Un element arbitrar al subspaţiului vectorial y ∈V se poate scrie sub
forma
y = c1 + c2 ⋅ (1 − x ) + c3 ⋅ (1 − x − exp ( x ) ) , ck ∈ \, k = 1: 3
iar wronskianul funcţiilor y, y1 , y2 , y3 ∈V este
y 1 1 − x 1 − x − exp ( x )
d
y 0 −1 −1 − exp ( x )
dx
W ( y, y1 , y2 , y3 )( x ) := d 2 = 0, x ∈ \
y 0 0 − exp ( x )
dx 2
d3
y 0 0 − exp ( x )
dx 3
Prin calcul direct se constata că y (3) − y ( 2) = 0, x ∈ \ .
• Un calcul direct arată că
1 1 − x 1 − x − exp ( x )
W ( y1 , y2 , y3 )( x ) := 0 −1 −1 − exp ( x ) = exp ( x ) > 0, x ∈ \
0 0 − exp ( x )

Teorema 3.2
Dacă n + 1 funcţii yk , y ∈ C ( n ) ( I , \ ) , k = 1: n au proprietăţile
• W ( y1 , y2 ,..., yn )( x ) ≠ 0, ∀x ∈ I ;

• W ( y1 , y2 ,..., yn , y )( x ) = 0, ∀x ∈ I .
atunci există constantele ck ∈ \, k = 1: n arbitare, nu toate nule, astfel încât
y = c1 ⋅ y1 + c2 ⋅ y2 + ... + cn ⋅ yn
Exemplu 3.3
Aratăţi că funcţiile y1 , y2 : \ → \
⎧ xn , x < 0 ⎧ 0, x < 0
y1 ( x ) = ⎨ , y2 ( x ) = ⎨ n , n≥3
⎩ 0, x ≥ 0 ⎩x , x ≥ 0
au următoarele proprietăţi
• sunt liniar independente pe \
• sunt soluţii ale ecuaţiei diferenţiale

3
 d2y dy
2
x2 ⋅
+ x ⋅ − n 2 ⋅ y = 0, x ∈ \
dx dx
• au wronskianul nul pe \ .
• nu generează spaţiul vectorial al soluţiilor V pentru ecuaţia dată.
• explicaţi de ce afirmaţia Teoremei 3.1 nu este verificată de funcţiile
y1 , y2
Soluţie
• Relaţia c1 ⋅ y1 + c2 ⋅ y2 = 0, x ∈ \ devine
⎧ c ⋅ xn , x < 0
0=⎨ 1 n , ∀x ∈ \
c
⎩ 2 ⋅ x , x ≥ 0
ceea ce conduce la c1 = c2 = 0 . Astfel funcţiile y1 , y2 sunt liniar independente.
• Se verifică imediat că funcţiile y1 , y2 ∈ C 2 ( \ ) şi verifică identic pe \
ecuatia
d2y dy
x ⋅ 2 + x ⋅ − n 2 ⋅ y = 0, x ∈ \
2

dx dx
• Un calcul direct conduce la
⎧ xn 0
⎪ = 0, x < 0
⎪ n⋅ x 0
n

W ( y1 , y2 )( x ) := ⎨
n
⎪0 x
⎪ 0 n ⋅ x n = 0, x ≥ 0
⎩
• Se poate constata că ecuaţia admite de asemenea soluţia
1
y3 = , x ∈ \ − {0} ce nu aparţine spaţiului vectorial V generat de
xn
soluţiile y1 , y2 .
d2y dy
• Ecuaţia x 2 ⋅ 2
+ x ⋅ − n 2 ⋅ y = 0, x ∈ \ admite solutia y4 = x n .
dx dx
2
d y dy
• Ecuaţia x 2 ⋅ 2 + x ⋅ − n 2 ⋅ y = 0, x ∈ \ − {0} admite drept soluţii liniar
dx dx
independente soluţiile y3 , y4 .
d2y dy
• Mulţimea soluţiilor ecuaţiei x2 ⋅ 2
+ x ⋅ − n 2 ⋅ y = 0, x > 0 este
dx dx
subspaţiul vectorial bidimensional real ale cărui elemente sunt de
forma
1
y ( x ) = c1 ⋅ + c2 ⋅ x n , c1 , c2 ∈ \ .
xn
• Pe un interval I ce conţine originea, nu sunt verificate ipotezele
teoremei de existenţă şi unicitate. În fapt se poate constata că toate
soluţiile y = c1 ⋅ y1 + c2 ⋅ y2 ale ecuaţiei date, verifică condiţiile iniţiale
y ( 0 ) = y (1) ( 0 ) = 0 .

4
 Teorema 3.3
Fie ecuaţia diferenţială liniară de ordinul n, omogenă
Ln ( y ) := a0 ( x ) ⋅ y ( n ) + a1 ( x ) ⋅ y ( n −1) + ... + an ( x ) ⋅ y = 0, x ∈ I
(3.2)
în care funcţiile ak ∈ C ( I , \ ) , k = 0 : n , I ⊂ \ este interval, a0 ( x ) ≠ 0, x ∈ I şi
0

yk ∈ C ( n ) ( I , \ ) , k = 1: n , n soluţii ale sale. Dacă wronskianul celor n soluţii

yk ∈ C ( n ) ( I , \ ) , k = 1: n nu este identic nul pe I, atunci orice soluţie a ecuaţiei (3.2)
este de forma
y = c1 ⋅ y1 + c2 ⋅ y2 + ... + cn ⋅ yn , ∀x ∈ I (3.3)
unde constantele ck ∈ \, k = 1: n sunt arbitrare. Funcţia dată de (3.3) se numeşte
soluţia generală a ecuaţiei (3.2) pe intervalul I.
Definiţia 3.3
Un sistem de soluţii yk ∈ C ( n ) ( I , \ ) , k = 1: n ale ecuaţiei (3.2), cu
wronskianul nenul pe intervalul I, se numeşte sistem fundamental de soluţii pe I
ale ecuaţiei (3.2)
Consecinţa 3.1
• n soluţii yk ∈ C ( n ) ( I , \ ) , k = 1: n formează un sistem fundamental pe I dacă şi
numai dacă sunt liniar independente pe I;
• n + 1 soluţii ale unei ecuaţii diferenţiale de ordinul n, definite pe I, sunt liniar
dependente pe I.
Observaţia 3.1
Dacă yk ∈ C ( n ) ( I , \ ) , k = 1: n constituie un sistem fundamental de soluţii pe
I ale ecuaţiei (3.2) atunci soluţia generală a ecuaţiei (3.2) pe I este combinaţia
liniară a acestor soluţii, adică (3.3).
Teorema 3.4
Fie ecuaţia diferenţiala liniară de ordinul n, omogenă
Ln ( y ) := a0 ( x ) ⋅ y ( n ) + a1 ( x ) ⋅ y ( n −1) + ... + an ( x ) ⋅ y = 0, x ∈ I
în care funcţiile ak ∈ C 0 ( I , \ ) , k = 0 : n , I ⊂ \ este interval, a0 ( x ) ≠ 0, x ∈ I .
Dacă se cunoaşte o soluţie particulară y p a ecuaţiei date (deci, un element al
bazei spaţiului soluţiilor) atunci ordinul ecuaţiei se poate micşora cu o unitate
prin schimbarea de funcţie y = y p ⋅ z .
Definiţia 3.4
Se numeşte problema lui Cauchy pentru ecuaţia diferenţială liniară
omogenă de ordinul n
Ln ( y ) := a0 ( x ) ⋅ y ( n ) + a1 ( x ) ⋅ y ( n −1) + ... + an ( x ) ⋅ y = 0, x ∈ I
în care funcţiile ak ∈ C 0 ( I , \ ) , k = 0 : n , I ⊂ \ este interval, a0 ( x ) ≠ 0, x ∈ I ,
problema determinării soluţiei ϕ ∈ C ( n ) ( I ; \ ) care în punctul x0 ∈ I satisface
condiţiile iniţiale ϕ ( k ) ( x0 ) = y0,k , y0,k ∈ \, k = 0 : ( n − 1) .
Teorema 3.5

5
 Fie ecuaţia diferenţială de ordinul n, liniară şi omogenă
a0 ( x ) ⋅ y ( n ) + a1 ( x ) ⋅ y ( n −1) + ... + an ( x ) ⋅ y = f ( x ) , x ∈ I
(3.4)
în care funcţiile ak , f ∈ C ( I , \ ) , k = 0 : n , I ⊂ \ este interval, a0 ( x ) ≠ 0, x ∈ I .
0

Soluţia generală a ecuaţiei (3.4) este suma dintre soluţia generală a

ecuaţiei omogene asociate şi o soluţie particulară (oarecare) a ecuaţiei
neomogene.
Teorema 3.6 (Lagrange)
Fie ecuaţia diferenţială de ordinul n, liniară şi omogenă
a0 ( x ) ⋅ y ( n ) + a1 ( x ) ⋅ y ( n −1) + ... + an ( x ) ⋅ y = f ( x ) , x ∈ I
în care funcţiile ak , f ∈ C 0 ( I , \ ) , k = 0 : n , I ⊂ \ este interval, a0 ( x ) ≠ 0, x ∈ I .
Dacă se cunoaşte un sistem fundamental de soluţii yk , k = 1: n , ale ecuaţiei
omogene asociate pe I, atunci o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene
(3.4) pe I este dată de
n
y p = ∑ yk ⋅ ∫ ck( ) ( x ) dx
1

k =1

unde derivatele funcţiilor ck ∈ C ( I ; \ ) , k = 1: n , reprezintă soluţia sistemului

(1)

algebric liniar, de n ecuaţii cu n necunoscute, neomogen

⎧ c1(1) ( x ) ⋅ y1 ( x ) + c2(1) ( x ) ⋅ y2 ( x ) + ... + cn(1) ( x ) ⋅ yn ( x ) = 0
⎪
⎪ c1(1) ( x ) ⋅ y1(1) ( x ) + c2(1) ( x ) ⋅ y2(1) ( x ) + ... + cn(1) ( x ) ⋅ yn(1) ( x ) = 0
⎪ ...
⎪
⎨ (1) , x∈I
⎪ c1 ( x ) ⋅ y1 ( x ) + c2 ( x ) ⋅ y2 ( x ) + ... + cn ( x ) ⋅ yn ( x ) = 0
( n −2) (1) ( n −2) (1) ( n − 2)

⎪
⎪c (1) ( x ) ⋅ y ( n −1) ( x ) + c(1) ( x ) ⋅ y ( n −1) ( x ) + ... + c(1) ( x ) ⋅ y ( n −1) ( x ) = f ( x )
⎪⎩ 1 a0 ( x )
1 2 2 n n

Exemplu 3.4
Determinaţi soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale
d2y dy
x⋅ 2
+ 2 ⋅ + x ⋅ y = 1, x > 0
dx dx
sin x
cunoscând o soluţie y1 ( x ) = a ecuaţiei omogene.
x
Soluţie
Pentru ecuaţia diferenţială omogenă
d2y dy
2
x⋅
+ 2 ⋅ + x ⋅ y = 0, x > 0
dx dx
d 2z dz
vom face schimbarea de funcţie y = y1 ⋅ z . Rezultă 2 ⋅ sin x + 2 ⋅ ⋅ cos x = 0, x > 0
dx dx
dz
Schimbând din nou funcţia prin relaţia = v se obţine o ecuaţie cu
dx
dv 2dx
variabile separate de forma =− . Vom determina o soluţie particulară de
v sin x

6
 dz 1
forma v ⋅ sin 2 x = 1 . Prin urmare = ⇒ z = −ctg x + C . Am obţinut a doua
dx sin 2 x
cos x
soluţie y2 = a ecuaţiei diferenţiale omogene, liniar independentă de y1 .
x
Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale omogene este
sin x cos x
yo = c1 ⋅ + c2 ⋅ ,x>0
x x
O soluţie particulară a ecuaţiei diferenţiale neomogene poate fi găsită prin
metoda variaţiei constantelor. Sistemul liniar diferenţial (Lagrange)
⎧ sin x (1) cos x (1)
⎪⎪ ⋅ c1 + ⋅ c2 = 0
x x
⎨ ,x>0
⎪ x ⋅ cos x − sin x (1) − x ⋅ sin x − cos x (1) 1
⋅ c1 + ⋅ c2 =
⎪⎩ x2 x2 x
are soluţia c1(1) (1)
= cos x, c2 = − sin x . Astfel am obţinut următoarea soluţie
particulară pentru ecuaţia diferenţiala neomogenă
sin 2 x cos 2 x 1
yp ( x) = + = ,x>0
x x x
Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale neomogene este
sin x cos x 1
y = c1 ⋅ + c2 ⋅ + ,x>0
x x x
Teorema 3.7 (soluţia problemei Cauchy pentru ecuaţia diferenţială
liniară de ordinul n, neomogenă)
Fie ecuaţia diferenţială liniară de ordinul n neomogenă
a0 ( x ) ⋅ y ( n ) + a1 ( x ) ⋅ y ( n −1) + ... + an ( x ) ⋅ y = f ( x ) , x ∈ I
în care funcţiile ak , f ∈ C 0 ( I , \ ) , k = 0 : n , I ⊂ \ este interval, a0 ( x ) ≠ 0, x ∈ I .
Dacă se cunoaşte un sistem fundamental de soluţii yk , k = 1: n , pe
intervalul I, atunci există şi este unică soluţia ϕ ∈ C ( n ) ( I ; \ ) care în punctul
x0 ∈ I satisface condiţiile iniţiale ϕ ( k ) ( x0 ) = y0, k , y0,k ∈ \, k = 0 : ( n − 1) .
Definiţia 3.5
Se numeşte ecuaţia caracteristică a ecuaţiei diferenţiale de ordinul n,
liniare, cu coeficienţi constanţi, omogene
a0 ⋅ y ( ) + a1 ⋅ y (
n n −1)
+ ... + an ⋅ y = 0, x ∈ I , a0 ≠ 0
în care ak ∈ \, k = 0 : n , I ⊂ \ este interval, ecuaţia algebrică de ordinul n
a0 ⋅ r n + a1 ⋅ r n −1 + ... + an = 0 . (3.5)
Se mai notează
K n ( r ) = a0 ⋅ r n + a1 ⋅ r n −1 + ... + an
şi se numeşte polinomul caracteristic asociat ecuaţiei diferenţiale de ordinul
n, liniară, cu coeficienţi constanţi, omogene.
Teorema 3.8
Fie ecuaţia diferenţiala de ordinul n, liniară, cu coeficienţi constanţi,
omogenă
7
 a0 ⋅ y ( n ) + a1 ⋅ y ( n −1) + ... + an ⋅ y = 0, x ∈ I , a0 ≠ 0
şi ecuaţia sa caracteristică asociată
K n ( r ) = a0 ⋅ r n + a1 ⋅ r n −1 + ... + an = 0
• Dacă ecuaţia caracteristică are toate rădăcinile reale şi distincte,
rk ∈ \, rk ≠ rj , k ≠ j , ∀k , j = 1 : n , atunci funcţiile yk ( x ) = e r ⋅ x , k = 1: n k

formează un sistem fundamental de soluţii pe I, pentru ecuaţia

omogenă.
• Dacă n este un număr par, n = 2 ⋅ k , şi ecuaţia caracteristică are toate
rădăcinile complexe distincte
rm = α m + i ⋅ β m = rm , rm ≠ rj , m ≠ j , ∀j , m = 1 : k
*
atunci funcţiile
ym ( x ) = eα ⋅ x ⋅ cos ( β m ⋅ x ) , ym* ( x ) = eα ⋅ x ⋅ sin ( β m ⋅ x ) , ∀m = 1: k , formează un
m m

sistem fundamental de soluţii pe I, pentru ecuaţia omogenă.

• Dacă ecuaţia caracteristică are radacină r = α ∈ \ , multiplă de ordinul
k ≤ n , atunci funcţiile ym ( x ) = x m −1 ⋅ eα ⋅ x , ∀m = 1 : k sunt soluţii
independente pe I, pentru ecuaţia omogenă.
• Dacă ecuaţia caracteristică are radacina complexă r = α + i ⋅ β multiplă
n
de ordinul k ≤ , atunci funcţiile
2
ym ( x ) = x m −1 ⋅ eα m ⋅ x ⋅ cos ( β m ⋅ x ) , ym* ( x ) = x m −1 ⋅ eα m ⋅ x ⋅ sin ( β m ⋅ x ) , ∀m = 1: k
sunt 2 ⋅ k soluţii independente, pe I, pentru ecuaţia omogenă.
Propoziţia 3.2 (metoda coeficienţilor nedeterminaţi)
Fie ecuaţia diferenţială de ordinul n, liniară, cu coeficienţi constanţi,
neomogenă
a0 ⋅ y ( n ) + a1 ⋅ y ( n −1) + ... + an ⋅ y = f ( x ) , x ∈ I , a0 ≠ 0 (3.6)
Dacă f ( x ) = Pm ( x ) ⋅ e ⋅ cos ( β ⋅ x ) + Qk ( x ) ⋅ e ⋅ sin ( β ⋅ x ) , unde Pm , Qk ∈ \ [ x ]
α ⋅x α ⋅x

sunt polinoame de gradul m, respectiv k şi

• K n (α + i ⋅ β ) ≠ 0 , atunci o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene este
y p ( x ) = ⎣⎡ Ps* ( x ) ⋅ cos ( β ⋅ x ) + Qs* ( x ) ⋅ sin ( β ⋅ x ) ⎤⎦ ⋅ eα ⋅ x , unde Ps* , Qs* ∈ \ [ x ] sunt
polinoame de gradul s = max ( m, k ) .
n
• K n (α + i ⋅ β ) = 0 , r = α + i ⋅ β = r * fiind o radacină de ordinul q ≤ a
2
ecuaţiei caracteristice, atunci o soluţie particulară a ecuaţiei
neomogene este y p ( x ) = x q ⋅ ⎡⎣ Ps* ( x ) ⋅ cos ( β ⋅ x ) + Qs* ( x ) ⋅ sin ( β ⋅ x ) ⎤⎦ ⋅ eα ⋅x ,
unde Ps* , Qs* ∈ \ [ x ] sunt polinoame de gradul s = max ( m, k ) .
Propoziţia 3.3 (principiul superpoziţiei)
Dacă termen liber f al ecuaţiei diferenţiale neomogene (3.6) este o suma a
s
s ∈ `* funcţii f = ∑ fi fiecare dintre acestea având structură dată în
i =1

propoziţia 3.2, atunci soluţia particulară cautată pentru ecuaţia diferenţială

8
 s
neomogenă (3.6) va fi de forma y p ( x ) = ∑ y p ,i ( x ), x ∈ I unde y p ,i este o
i =1

soluţie particulară a sistemului neomogen

a0 ⋅ y ( n ) + a1 ⋅ y ( n −1) + ... + an ⋅ y = f k ( x ) , x ∈ I , a0 ≠ 0, k = 1: s
Exemplu 3.5
Determinaţi soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale
d 3 y d 2 y dy
− − + y = 3 ⋅ exp ( x ) + 5 ⋅ x ⋅ sin x, x ∈ \
dx 3 dx 2 dx
Soluţie
Rădăcinile ecuaţiei caracteristice ale ecuaţiei diferenţiale omogene
K3 ( r ) = r 3 − r 2 − r + 1 = 0
sunt r1 = r2 = 1, r3 = −1 . Soluţia generală a ecuaţiei omogene este
y0 = ( c1 + c2 ⋅ x ) ⋅ exp ( x ) + c3 ⋅ exp ( − x )
Folosind principiul superpoziţiei şi metoda coeficienţilor nedeterminaţi
propunem pentru ecuaţia diferenţiala neomogenă soluţia particulară
y p = c4 ⋅ x 2 ⋅ exp ( x ) + ( c5 + c6 ⋅ x ) ⋅ cos x + ( c7 + c8 ⋅ x ) ⋅ sin x
Înlocuind în ecuaţia diferenţiala neomogenă şi efectuând identificările
termenilor asemenea obţinem
3 10 5 5
c4 = , c5 = , c6 = c8 = , c7 = −
4 7 7 7
Prin urmare soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale neomogene este
3 ⎛ 10 5 ⎞ ⎛ 5 5 ⎞
y = ( c1 + c2 ⋅ x ) ⋅ exp ( x ) + c3 ⋅ exp ( − x ) + ⋅ x 2 ⋅ exp ( x ) + ⎜ + ⋅ x ⎟ ⋅ cos x + ⎜ − + ⋅ x ⎟ ⋅ sin x
4 ⎝7 7 ⎠ ⎝ 7 7 ⎠
Definiţia 3.6
O ecuaţie diferenţiala liniară de ordinul n de forma
a0 ⋅ x n ⋅ y ( n ) + a1 ⋅ x n −1 ⋅ y ( n −1) + ... + an ⋅ y = f ( x ) , x ∈ I , a0 ≠ 0
(3.7)
în care ak ∈ \, k = 0 : n , I ⊂ \ este interval şi f ∈ C ( I ; \ ) se numeşte ecuaţia
0

lui Leonard Euler (1707-1783), neomogenă. Dacă f ( x ) = 0, ∀x ∈ I , atunci

ecuaţia se numeşte ecuaţia Euler omogenă şi soluţia sa este definită pe
I − {0} .
Teorema 3.9(Euler)
Prin schimbarea de variabilă independentă x = et , ecuaţia diferenţială de
tip Euler (3.7) se transformă într-o ecuaţie diferenţială liniară de ordinul n,
cu coeficienţi constanţi.
Exemplu 3.6
Determinaţi soluţia problemei Cauchy
⎧ 3 d3y 2 d y
2
dy
⎪ x ⋅ 3
+ 3 ⋅ x ⋅ 2
+ x ⋅ − y = 0, x > 0
⎨ dx dx dx
⎪ y (1) = y (1) = 0, y ( ) (1) = 1
(1) 2
⎩
Soluţie
9
 Deorece ecuaţia diferentială este o ecuaţie de tip Euler vom face
schimbarea de variabilă independentă x = et , x > 0 . Ecuaţia diferenţială de tip
Euler se reduce la ecuaţia diferentială liniară cu coeficienţi constanţi
d3y
−y=0
dt 3
Ecuaţia caracteristică atasată ecuaţiei diferenţiale obţinute este
K3 ( r ) = r 3 − 1 = 0 .
−1 + i ⋅ 3
Rădăcinile acestei ecuaţii sunt r1 = 1, r2 = = r3 . Prin urmare soluţia
2
generală a ecuaţiei diferenţiale transformate este
⎛ t⎞ ⎛ 3 ⋅t 3 ⋅t ⎞
y ( t ) = c1 ⋅ exp ( t ) + exp ⎜ − ⎟ ⋅ ⎜⎜ c2 ⋅ cos + c3 ⋅ sin ⎟
⎝ 2⎠ ⎝ 2 2 ⎟⎠
Revenind la variabila independentă x, vom determina soluţia generală a
ecuaţiei diferenţiale iniţiale de forma
1 ⎛ 3 ⋅ ln x 3 ⋅ ln x ⎞
y ( x ) = c1 ⋅ x + ⋅ ⎜⎜ c2 ⋅ cos + c3 ⋅ sin ⎟, x > 0
x ⎝ 2 2 ⎟⎠
Scriem condiţiile iniţiale ale soluţiei şi obţinem sistemul liniar
⎧ c1 + c2 = 0
⎪
⎨3 ⋅ c1 + 3 ⋅ c3 = 0
⎪ 9 ⋅ c − 3⋅ c = 4
⎩ 1 2

1 1
de unde c1 = = −c2 , c3 = − . Soluţia problemei Cauchy este
3 3
1 1 ⎛1 3 ⋅ ln x 1 3 ⋅ ln x ⎞
y ( x) = ⋅ x − ⋅ ⎜⎜ ⋅ cos + ⋅ sin ⎟, x > 0
3 x ⎝3 2 3 2 ⎟⎠
Observăm că x = 1 este punct de minim pentru soluţia problemei Cauchy.

Propoziţia 3.4 (Metoda seriilor de puteri)

Dacă f şi g pot fi reprezentate prin serii Taylor (adică sunt funcţii
analitice) într-o vecinătate a punctului x0 , atunci orice soluţie a ecuaţiei
d2y dy
2
+ f ( x ) ⋅ + g ( x ) ⋅ y = 0, x ∈ ( x0 − δ , x0 + δ ) , δ > 0
dx dx
poate fi reprezentată în forma unei serii de puteri
y ( x ) = ∑ ak ⋅ ( x − x0 ) , x ∈ ( x0 − δ , x0 + δ ) , δ > 0
k

k ≥0

unde raza seriei de puteri se stabileşte după ce se determină prin identificare,

coeficienţii seriei ak , k ≥ 0 .
Propoziţia 3.5 (Metoda seriilor de puteri)
Dacă f şi g pot fi reprezentate prin serii Taylor într-o vecinatate a
punctului x0 (punct singular pentru ecuaţia diferenţială), atunci orice soluţie
a ecuaţiei
10
 d2y dy
( x − x0 ) ⋅ + ( x − x0 ) ⋅ f ( x ) ⋅ + g ( x ) ⋅ y = 0, x ∈ ( x0 − δ , x0 + δ ) , δ > 0
2
2
dx dx
poate fi reprezentată în forma unei serii de puteri
y ( x ) = ( x − x0 ) ⋅ ∑ ak ⋅ ( x − x0 ) , x ∈ ( x0 − δ , x0 + δ ) , δ > 0, α ≥ 0
α k

k ≥0

unde raza seriei de puteri se stabileşte după ce se determină prin identificare,

coeficienţii seriei ak , k ≥ 0 . În acest caz x0 este un punct singular al soluţiei.
Exemplu 3.7
Determinaţi soluţia ecuaţiei Schrödinger
d2y ⎛ A ⎞
2
+ k ⋅ ⎜ E − ⋅ exp ( −λ ⋅ x ) ⎟ ⋅ y = 0, x > 0
dx ⎝ x ⎠
unde k , E , A, λ ∈ \ folosind metoda seriilor de puteri.
Soluţie
Folosind dezvoltarea în serie de puteri, în vecinatatea originii, a funcţiei
analitice exp ( −λ ⋅ x ) , ecuaţia
⎛ ( −λ ⋅ x ) ⎞
k
d2y A
+ k ⋅⎜ E − ⋅∑ ⎟ ⋅ y = 0, x > 0
dx 2 ⎜ x k ≥0 k! ⎟
⎝ ⎠
Vom cauta o soluţie sub forma unei serii de puteri
y = xα ⋅ ∑ ak ⋅ x k , x > 0, α ≥ 0
k ≥0

Impunând ca această soluţie să verifice identic ecuaţia Schrödinger

obţinem prin identificare următorul sistem infinit de ecuaţii liniare
⎧ α ⋅ (α − 1) = 0
⎪
⎪ α ⋅ (α + 1) ⋅ a1 − k ⋅ A ⋅ a0 = 0
⎪ (α + 2 ) ⋅ (α + 1) ⋅ a2 + ( k ⋅ E + λ ⋅ k ⋅ A) ⋅ a0 − k ⋅ A ⋅ a1 = 0
⎪
⎨ ...
⎪
⎪ ⎡α ⋅ (α − 1) + ( n + 1) ⋅ ( n + 2 ) ⎤ ⋅ a + 2 ⋅ α ⋅ ( n + 1) ⋅ a + k ⋅ E ⋅ a − k ⋅ A ⋅ ( −λ ) ⋅ a
k
n +1

⎪⎣ ⎦ n+2 n +1 n ∑
k =0 k!
n +1− k = 0

⎪
⎪⎩ ...
Rezultă α = 0 sau α = 1 . Pentru α = 1 obţinem
k⋅A 1 ⎛ k 2 ⋅ A2 ⎞
a1 = ⋅ a0 , a2 = ⋅ ⎜ − k ⋅ E − λ ⋅ k ⋅ A ⎟ ⋅ a0 ,...
2 6 ⎝ 2 ⎠
Prin urmare o soluţie a ecuaţiei Schrödinger este seria de puteri
⎡ k⋅A 1 ⎛ k 2 ⋅ A2 ⎞ ⎤
y = a0 ⋅ x ⋅ ⎢1 + ⋅ x + ⋅⎜ − k ⋅ E − λ ⋅ k ⋅ A ⎟ ⋅ x 2 + ...⎥ , x > 0
⎣ 2 6 ⎝ 2 ⎠ ⎦
unde a0 ∈ \ şi a cărei raza de convergenţă este R = ∞ .
Exemplu 3.8
Determinaţi soluţia ecuaţiei diferenţiale
d2y dy
2 ⋅ x2 2
+ x ⋅ ( 2 ⋅ x − 3) ⋅ − 3 ⋅ y = 0, x > 0
dx dx

11
folosind metoda seriilor de puteri.

Definiţii 3.7
Fie ecuaţia diferenţiala liniară omogenă de ordinul n cu coeficienţi
constanţi
a0 ⋅ y ( ) + a1 ⋅ y ( ) + ... + an ⋅ y = 0, x ∈ I , a0 ≠ 0 ,
n n −1

Soluţia generală se scrie ca fiind combinaţia liniară a n soluţii liniar

independente yk , k = 1: n
n
y ( x, c ) = ∑ ck ⋅ yk ( x ), x ∈ I , c = ( c1 c2 ... cn ) ∈ \ n
t

k =1

• Soluţia y ( x, c ) = 0, x ∈ I corespunzătoare lui c = 0 ∈ \n se numeşte

punct de echilibru.
• Punctul de echilibru y ( x, c ) = 0, x ∈ I este numit stabil dacă
∃ lim y ( k ) ( x, c ) = 0, k = 0 : ( n − 1) , ∀x ∈ I
c →0

uniform în raport cu x ∈ I .
• Punctul de echilibru y ( x, c ) = 0, x ∈ I este numit asimptotic stabil
dacă este stabil şi suplimentar
∃ lim y ( k ) ( x, c ) = 0, k = 0 : ( n − 1) , c ∈ \ n
x →∞

Propoziţia 3.6
Fie ecuaţia diferenţială de ordinul n, liniară, cu coeficienţi constanţi,
omogenă
a0 ⋅ y ( n ) + a1 ⋅ y ( n −1) + ... + an ⋅ y = 0, x ∈ I , a0 ≠ 0
şi ecuaţia sa caracteristică asociată
K n ( r ) = a0 ⋅ r n + a1 ⋅ r n −1 + ... + an = 0
• Dacă toate rădacinile ecuaţiei caracteristice au partea reală strict
negativă, atunci punctul de echilibru este stabil şi asimptotic stabil.
• Dacă există o radăcină a ecuaţiei caracteristice cu proprietăţile
o are ordinul de multiplicitate unu,
o are partea reală nulă,
iar celelalte rădăcini au partea reală strict negativă, atunci punctul
de echilibru este stabil dar nu este asimptotic stabil.
• Dacă are loc cel puţin una din următoarele două situaţii
o există o radăcină a ecuaţiei caracteristice cu partea reală strict
pozitivă
o există o radacină cu partea reală nulă dar multiplă de cel
puţin ordin doi
atunci punctul de echilibru nu este stabil.
Teorema 3.10 (criteriul Hurwitz)
Rădăcinile polinomului K n ∈ \ [ x ] (ecuaţiei caracteristice)

12
 K n ( r ) = a0 ⋅ r n + a1 ⋅ r n −1 + ... + an = 0, ak ∈ \, k = 0 : n, a0 > 0, an ≠ 0
au partea reală strict negativă dacă şi numai dacă
• ak > 0, k = 0 : n
• matricea
⎛ a1 a0 0 0 0 ... 0⎞
⎜ ⎟
⎜ a3 a2 a1 a0 0 ... 0⎟
, as = 0, ∀s > n
⎜ # # # # # # #⎟
⎜⎜ ⎟
⎝ a2⋅n −1 a2⋅n −1 a2⋅n −1 a2⋅n −1 a2⋅n −1 ... an ⎟⎠
are toţi minorii principali strict pozitivi.
Exemplu 3.9
Studiaţi stabilitatea punctului de echilibru pentru următoarea ecuaţie
diferenţială
y ( ) + y ( ) + y ( ) + y = 0, x ∈ \
3 2 1

Soluţie
Ecuaţia caracteristică atasată ecuaţiei diferenţiale date, este
K3 ( r ) = r 3 + r 2 + r + 1 = 0 .
Rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt r1 = i = r2 , r3 = −1 . Soluţia generală a
ecuaţiei diferenţiale se poate scrie sub forma
y ( x, c1 , c2 , c3 ) = c1 ⋅ sin x + c2 ⋅ cos x + c3 ⋅ exp ( − x )
Deoarece ∃ lim y ( k ) ( x, c ) = 0, k = 0 : 2, ∀x ∈ \ şi ∃ lim y ( k ) ( x, c ) , k = 0 : 2, c ∈ \ 3
c →0 x →∞

deducem că punctul de echilibru este stabil dar nu este asimptotic stabil.

13
 CAPITOLUL 12

SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE LINIARE DE

ORDINUL I

Definitia 5.1
Un sistem de ecuaţii diferenţiale de forma
(
Fk x; y1 , y1(1) ,..., y1( m1 ) , y2 , y2(1) ,..., y2( m2 ) ,..., ys , ys(1) ,..., ys(
ms )
) = 0, x ∈ I , k = 1: s (5.1)
s
unde funcţiile Fk : I × ∏ E j → \, Ek ⊆ \ mk , k = 1 : s , I⊂\ este interval,
j =1

yk ∈ C (
ms )
( I , \), k = 1: s sunt funcţiile necunoscute, se numeşte sistem de ecuaţii
diferenţiale de ordinul n = max mk . Dacă n = 1 sistemul (5.1) se numeşte sistem de
k =1:s

ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi.

Teorema 5.1
Un sistem de ecuatii diferentiale de ordin superior poate fi transformat
intr-un sistem de ecuatii diferentiale de ordinul intai prin introducerea de noi
functii necunoscute.
Exemplu 5.1
Sa se transforme sistemul de ecuatii diferentiale
⎧ d 2 x1
⎪⎪ dt 2 + 2 ⋅ m ⋅ x2 = 0
⎨ 2 , m > 0, t > 0
⎪ d x2 − 2 ⋅ m ⋅ x = 0
⎪⎩ dt 2 1

intr-un sistem de ecuatii diferentiale de ordinul intai.

Solutie
dx1 dx
Prin introducerea urmatoarelor noi functii necunoscute x3 = , x4 = 2
dt dt
obţinem un sistem de ecuatii diferentiale de ordinul intai cu coeficienti constanti
⎧ dx1
⎪ dt = x3
⎪
⎪ dx2 = x4
⎪ dt
⎨ ,t >0
⎪ dx3 = −2 ⋅ m ⋅ x2
⎪ dt
⎪ dx
⎪ 4 = 2 ⋅ m ⋅ x1
⎪⎩ dt
Consecinta 5.1

1
 O ecuatie diferentiala de ordinul superior se poate transforma intr-un
sistem de ecuatii diferentiale de ordinul intai.
Teorema 5.2(metoda reducerii la o ecuatie rezolventă)
Rezolvarea unui sistem de n ecuatii diferentiale de ordinul intai se poate
reduce la rezolvarea unei ecuatii diferentiale de ordinul n.
Exemplu 5.2
Sa se reduca urmatorul sistem de ecuatii diferentiale de ordinul intai
⎧ dx1
⎪ dt = x2 + x3
⎪
⎪ dx2
⎨ = x1 + x3 , t > 0
⎪ dt
⎪ dx3
⎪ dt = x1 + x2
⎩
la o ecuatie diferentiala de ordin trei.
Solutie
Derivam prima ecuatie (in raport cu variabila independenta) si tinand
seama de celelalte doua ecuatii obtinem
d 2 x1 dx
2
= 2 ⋅ x1 + 1 , t > 0
dt dt
Prin derivarea inca o data a ultimei ecuatii obtinute, avem
d 3 x1 dx
2
= 2 ⋅ x1 + 3 ⋅ 1 , t > 0
dt dt
a cărei soluţie generala este
x1 = ( c1 + c2 ⋅ t ) ⋅ exp ( −t ) + c3 ⋅ exp ( 2 ⋅ t ) , t > 0, ck ∈ \, k = 1: 3
Teorema 5.3 (de existenta si unicitate a solutiei problemei Cauchy
pentru sisteme de ecuatii diferentiale de ordinul intai)
Fie punctul ( x0 , y10 , y20 ,..., yn 0 ) ∈ I × D = Ω, I ⊂ \, D ⊂ \ n si sistemul de n
ecuatii diferentiale de ordinul intai cu n functii necunoscute
dyk
= Fk ( x, y1 , y2 ,..., yn ) , x ∈ I , k = 1: n ,
dx
unde Fk : Ω → \, Ω = I × D, D ⊆ \ n , k = 1 : n , care îndeplineşte următoarele condiţii
• funcţiile Fk , k = 1: n sunt continue pe compactul Ω ⊂ \ n+1 , definit prin
Ω= {( x, y , y ,..., y )
1 2 n x − x0 ≤ a, yk − yk 0 ≤ bk , a, bk ∈ \ + , k = 1: n }
• funcţiile Fk , k = 1: n sunt local Lipschitziene pe Ω in raport cu
argumentele y1 , y2 ,..., yn , adica exista constantele pozitive lk , j > 0, k , j = 1: n
astfel încât oricare ar fi doua puncte ( x, y1* , y2* ,..., yn* ) , ( x, y1 , y2 ,..., yn ) ∈ Ω are
loc inegalitatea
n
Fk ( x, y1* , y2* ,..., yn* ) − Fk ( x, y1 , y2 ,..., yn ) ≤ ∑ lk , j ⋅ y*j − y j , k = 1: n.
j =1

2
 Atunci exista si este unica solutia sistemului, si anume
⎧ b ⎫
{
yk = ϕk ( x ) , ϕk ∈ C (1) ( J ; D ) , k = 1: n, J = x ∈ \ x − x0 ≤ h ⊆ I , unde h = min ⎨a, k ⎬ ,
k =1:n
⎩ M⎭
}
M = max sup Fk ( x, y1 , y2 ..., yn ) iar ϕ k , k = 1: n verifica conditiile initiale
k =1:n ( x , y1 , y2 ..., yn )∈D
ϕ k ( x0 ) = yk 0 , k = 1: n . Mai mult functiile ϕ k , k = 1: n verifica si urmatorul sistem de
ecuatii integrale ϕ k ( x ) = yk 0 + ∫x Fk ( t , ϕ1 ( t ) , ϕ 2 ( t ) ,..., ϕ n ( t ) ) dt , k = 1: n, x ∈ I .
x

Exemplu 5.3
Sa se arate ca urmatorul sistem de ecuatii diferentiale
⎧ dx1
⎪⎪ dt = t + x1 -arctg x2
⎨ , t ∈ [ −1,1] , x1 ( 0 ) = x2 ( 0 ) = 0
⎪ dx2 = 1 − x + arctg x
⎪⎩ dt 2 1

⎧ 4 ⎫
are o solutie unica pe intervalul J = ⎨t ∈ \ t ≤ h = ⎬ . Se cunoaşte ca
⎩ 8 +π ⎭
xk ≤ 1, k = 1: 2 .
Soluţie
Se verifica ipotezele Teoremei 5.3. Astfel functiile Fk : [ −1,1] → \, k = 1: 2
3

⎧⎪ F1 ( t , x1 , x2 ) = t + x1 -arctg x2
⎨
⎪⎩ F2 ( t , x1 , x2 ) = 1 − x2 + arctg x1
sunt continue pe domeniul de definitie si
∂Fk π
( t , x1 , x2 ) ≤ = lk , j , j, k = 1: 2, ∀ ( t , x1 , x2 ) ∈ [ −1,1]
3

∂x j 2
π
Mai mult M = max sup Fk ( t , x1 , x2 ) = 2 + . Concluzia este imediata.
k =1:2 ( t , x , x )∈D
1 2 4
Teorema 5.4
Fie sistemul de n ecuatii diferentiale de ordinul intai cu n functii
necunoscute
dyk
= Fk ( x, y1 , y2 ,..., yn ) , x ∈ I , k = 1: n ,
dx
unde Fk ∈ C (1) ( D; \ ) , D = I × E , I ⊆ \, E ⊆ \ n , k = 1: n . Soluţia generala a sistemului
depinde de n constante reale arbitrare.
Consecinta 5.2
Solutia generala a unei ecuatii diferentiale de ordinul n
y = F ( x, y, y (1) ,..., y ( n −1) ) , x ∈ I ⊂ \ , unde F ∈ C (1) ( I × \ n ; \ ) , depinde de n constante
( n)

reale arbitrare.

3
 Teorema 5.5 (de existenta si unicitate a solutiei problemei Cauchy
pentru ecuatia diferentiala de ordinul n)
Fie problema Cauchy asociata ecuatiei diferentiale de ordinul n,
y ( n ) = F ( x, y, y (1) ,..., y ( n −1) ) , x ∈ I cu condiţiile iniţiale y ( k ) ( x0 ) = yk 0 ∈ \, k = 0 : ( n − 1)
unde I = { x ∈ \ x − x0 ≤ a} ⊂ \ . Daca
F ∈ C (1) ( I × Ω; \ ) , Ω = {( y , y ,..., y )
1 2 n }
yk − yk 0 ≤ bk , bk ∈ \ + , k = 1: n ⊆ \ n ,
atunci exista si este unica solutia y = ϕ ( x ) , ϕ ∈ C ( J ; \ ) a ecuatiei diferentiale
(n)

date, unde
{ } ⎧ b ⎫
(
J = x ∈ \ x − x0 ≤ h ⊂ I iar h = min ⎨ a, k ⎬ , M = sup F x, y, y ( ) ,..., y ( ) .
k =1:n
⎩ M⎭
1 n −1
)
Exemplu 5.4

Solutie

Definitia 5.2
Un sistem de ecuatii diferentiale de forma
n
dyi
= ∑ aij ( x ) ⋅ y j + fi ( x ) , i = 1: n (5.2)
dx j =1
unde aij , fi ∈ C 0 ( I ; \ ) , i, j = 1: n iar yi ∈ C (1) ( I ; \ ) , i = 1: n sunt functii necunoscute,
se numeste sistem de ecuatii diferentiale liniare de ordinul intai.
Observatia 5.1
Un sistem de ecuatii diferentiale de ordinul intai satisface conditiile din
teorema de existenta si unicitate a solutiei problemei Cauchy. Se poate
demonstra ca orice asemenea solutie se poate prelungi pana la extremitatile
intervalului I, daca I este un interval inchis.
Din punct de vedere fizic aceasta inseamna ca sistemele liniare cu
coeficienti functii continue nu au solutii care tind la infinit intr-un timp finit.
Geometric solutia ( y1 , y2 ,..., yn )( x ) , x ∈ J ⊆ I este o curba (sub forma
parametrica) din \ n de clasa C 1 ( I ; \ n ) .
In notaţie matriceala sistemul (5.2) se poate scrie
dY
= A( x) ⋅Y ( x) + F ( x) , x ∈ I (5.3)
dx
Y = ( y1 , y2 ,..., yn ) ( x ) , A ( x ) = ( aij ( x ) ) , F ( x ) = ( f1 , f 2 ,..., f n ) ( x ) , x ∈ J ⊆ I ,
t t
unde i , j =1:n

iar conditiile initiale se scriu Y ( x0 ) = Y0 := ( y10 , y20 ,..., yn 0 ) .

t

Teorema 5.6
Solutia generala a sistemului neomogen (5.3) este suma dintre solutia
generala a sistemului omogen asociat si o solutie particulara a sistemului
neomogen, adica Yg ( x ) = Ygo ( x ) + Yp ( x ) unde

4
 dYgo dYp
= A ( x ) ⋅ Ygo ( x ) , = A ( x ) ⋅ Yp ( x ) + F ( x ) , x ∈ I
dx dx
Teorema 5.7
Daca A este o matrice de ordinul n, atunci multimea tuturor solutiilor
sistemului (5.2) definite pe intervalul I, notata cu V, este un spatiu vectorial
izomorf cu \ n , adica V este subspatiu vectorial finit dimensional ( dimV = n ) al
spaţiului vectorial real infinit dimensional C 1 ( I ; \ n ) .
Definita 5.3
Fie n solutii ale sistemului diferential liniar, omogen
dY
= A ( x ) ⋅ Y ( x ) , x ∈ I , si anume Y1 , Y2 ,..., Yn . Matricea W = [Y1 Y2 ... Yn ] se
dx
numeste matricea Wronski sau matricea fundamentala de solutii, iar w = det W se
numeste wronskianul celor n soluţii. Spunem că soluţiile Y1 , Y2 ,..., Yn sunt liniar
independente pe intervalul I dacă din identitatea
c1 ⋅ Y1 ( x ) + c2 ⋅ Y2 ( x ) + ... + cn ⋅ Yn ( x ) = 0, ∀x ∈ I
rezultă c1 = c2 = ... = cn = 0 .
Teorema 5.8 (Abel-Liouville)
dW
• Matricea W satisface ecuatia diferentiala = A ( x ) ⋅W ( x ) , x ∈ I
dx
• Wronskianul w are expresia w ( x ) = w ( x0 ) ⋅ exp ( ∫ tr ( A (t )) dt ) , ∀x ∈ I
x

x0

• Soluţiile Y1 , Y2 ,..., Yn (coloanele lui W) sunt liniar independente pe

intervalul I, daca si numai daca wronskianul este nenul pe I.
Exemplu 5.5
dY
Se da sistemul diferential liniar, omogen = A ( x ) ⋅ Y ( x ) , x ∈ \ unde
dx
⎡ 3 3 ⎤
⎢ −1 + 2 ⋅ cos x −1 − ⋅ cos x ⋅ sin x ⎥
2

2 ⎡ y1 ⎤
A( x) = ⎢ ⎥ , Y ( x) = ⎢ ⎥ ( x)
⎢ −1 − 3 ⋅ cos x ⋅ sin x 3
−1 + ⋅ sin 2 x ⎥ ⎣ y2 ⎦
⎢⎣ 2 2 ⎥
⎦
⎡ ⎛ x⎞ ⎤
⎢ − exp ⎜ 2 ⎟ ⋅ cos x ⎥
⎝ ⎠
• aratati ca Y ( x ) = ⎢ ⎥ este o solutie a sistemului,
⎢ ⎛ x⎞ ⎥
⎢ exp ⎜ ⎟ ⋅ sin x ⎥
⎣ ⎝ 2⎠ ⎦
• calculati lim Y ( x) ,
x →∞

• calculaţi expresia wronskianului w a solutiilor sistemului.

Solutie
• Se verifica prin calcul direct.

5
 • Deoarece Y ( x ) = exp ( x ) ⋅ cos 2 x + exp ( x ) ⋅ sin 2 x = exp ⎛⎜ ⎞⎟ deducem
x
⎝2⎠
lim Y ( x ) = ∞ .
x →∞

1
• Cum tr ( A ( x ) ) = − , ∀x ∈ \ , conform Teoremei 5.8 deducem
2
w ( x ) = w ( x0 ) ⋅ exp ( ∫ tr ( A (t )) dt ) = w ( x ) ⋅ exp ⎛⎜⎝ − 12 ⋅ ( x − x ) ⎞⎟⎠ , ∀x ∈ \
x

x0 0 0

Teorema 5.9 (Lagrange)

Fie sistemul liniar, neomogen (5.3) si sistemul omogen asociat
dY
= A( x) ⋅Y ( x) , x ∈ I
dx
Notam cu soluţia generală a sistemului omogen, matricea
Ygo
W = [Y1 Y2 ... Yn ] fiind matricea fundamentala de solutii.
O solutie particulara a sistemului neomogen poate fi gasită sub forma
Yp ( x ) = W ( x ) ⋅ C ( x ) , x ∈ I
unde C ( x ) = ( c1 , c2 ,..., cn ) ( x ) ∈ C1 ( I ; \ n ) şi
t

dC
= W −1 ( x ) ⋅ F ( x ) , x ∈ I
dx
Exemplu 5.6
dY
Se considera sistemul diferential neomogen = A ( x ) ⋅ Y ( x ) + F ( x ) , x ∈ \*+
dx
unde
⎡ 4 4⎤
⎢− x −
x2 ⎥ ⎡x⎤
A( x) = ⎢ ⎥ , F ( x) = ⎢ 2 ⎥ , x > 0
⎢ 2 1 ⎣x ⎦
− ⎥
⎢⎣ x ⎥⎦
• Aratati ca vectorii Y1 ( x ) = [1 x ] , Y2 ( x ) = ⎡⎣ 2 ⋅ x 2 x3 ⎤⎦ constituie o baza in
t t

spatiul vectorial real al soluţiilor sistemului omogen, pentru x > 0 . Scrieţi

soluţia generala a sistemului omogen.
• Folosind metoda variatiei constantelor, sa se determine solutia sistemului
diferenţial neomogen.
Solutie
• Se verifica prin calcul direct ca vectorii Y1 ( x ) = [1 x ] , Y2 ( x ) = ⎡⎣ 2 ⋅ x 2 x3 ⎤⎦
t t

sunt solutii ai sistemului diferential omogen. Deoarece wronskianul

1 2 ⋅ x2
w( x) = 3
= − x3 < 0, ∀x > 0
x x
deducem ca solutiile Y1 , Y2 sunt liniar independente pentru x > 0 . Prin urmare
solutia generala a sistemului diferential omogen este
Ygo ( x ) = c1 ⋅ Y1 ( x ) + c2 ⋅ Y2 ( x ) , x > 0

6
 • Matricea fundamentală de soluţii (Wronski) a sistemului diferenţial
omogen este
⎡1 2 ⋅ x2 ⎤
W ( x) = ⎢ 3 ⎥
, ∀x > 0
⎣x x ⎦
O soluţie particulara a sistemului diferential neomogen poate fi gasita de
dC
forma Yp ( x ) = W ( x ) ⋅ C ( x ) , unde = W −1 ( x ) ⋅ F ( x ) , x > 0 .
dx
⎡ 2⎤
⎢ −1 x⎥
Dar W ( x ) = ⎢
−1
⎥ , x > 0 şi ultima ecuatie devine
⎢1 −1 ⎥
⎣⎢ x 2 x3 ⎦⎥
⎡ 2⎤
⎢ −1
dC x ⎥ ⎡ x ⎤ ⎡ x⎤
= W −1 ( x ) ⋅ F ( x ) = ⎢ ⎥⋅⎢ 2⎥ = ⎢ ⎥, x > 0
dx ⎢ 1 −1 ⎥ ⎣ x ⎦ ⎣ 0 ⎦
⎢⎣ x 2 x3 ⎥⎦
Integrând ultimul sistem de ecuaţii se obţine ca soluţie particulara a
sistemului diferential neomogen
⎡ x2 ⎤
⎡ x 2
⎤
⎡1 2 ⋅ x2 ⎤ ⎢ ⎥ ⎢ 2 ⎥
Yp ( x ) = W ( x ) ⋅ C ( x ) = ⎢ ⎥⋅ 2 = ⎢ ⎥ .
⎣x x3 ⎦ ⎢ ⎥ ⎢ x3 ⎥
⎣⎢ 0 ⎦⎥ ⎢ ⎥
⎣2⎦
Soluţia generala a sistemului diferential neomogen este
⎡ x2 ⎤
⎡1 ⎤ ⎡2 ⋅ x2 ⎤ ⎢ ⎥
Yg ( x ) = Ygo ( x ) + Yp ( x ) = c1 ⋅ ⎢ ⎥ + c2 ⋅ ⎢ 3 ⎥ + ⎢ 23 ⎥ , x > 0 .
⎣ x⎦ ⎣ x ⎦ ⎢x ⎥
⎢⎣ 2 ⎥⎦
Lema 5.1 (Duhamel) Fie aplicaţia A : \ → L ( X ) , unde X este un
subspaţiu al lui M n ( \ ) , n ∈ ` . Dacă A este continuă şi aplicaţiile U ,V : \ → L ( X )
sunt soluţiile unice ale următoarelor sisteme de ecuaţii diferenţiale
⎧d ⎧d
⎪ V ( t ) = A ( t ) ⋅V ( t ) , t ∈ \ ⎪ U ( t ) = − A ( t ) ⋅U ( t ) , t ∈ \
⎨ dt , ⎨ dt ,
⎪
⎩ V (0) = I ⎪
⎩ U ( 0) = I
atunci V ( t ) este inversabilă pentru orice t ∈ \ şi V −1 ( t ) = U ( t ) , t ∈ \ .
Demonstraţie Este clar că
(U ⋅V ) = U ⋅ V + ⎛⎜ U ⎞⎟ ⋅V = −U ⋅ A ⋅ V + U ⋅ A ⋅V = 0, ∀t ∈ \ .
d d d
dt dt ⎝ dt ⎠
Prin urmare U ( t ) ⋅V ( t ) = C , t ∈ \ . Dar
V ( 0 ) = I = U ( 0 ) ⇒ U ( t ) ⋅ V ( t ) = I ⇒ ∃V −1 ( t ) = U ( t ) .
Propoziţia 5.1 (principiul I al lui Duhamel) Fie aplicaţia A : \ → L ( X ) ,
unde X este un subspaţiu al lui M n ( \ ) , n ∈ ` şi h ∈ C ( \; X ) . Dacă A este

7
continuă şi aplicaţia V : \ → L ( X ) este soluţia unică a sistemului de ecuaţii
diferenţiale
⎧d
⎪ V ( t ) = A ( t ) ⋅V ( t ) , t ∈ \
⎨ dt ,
⎪
⎩ V ( )
0 = I
atunci sistemul de ecuaţii diferenţiale
dy
= A ( t ) ⋅ y ( t ) + h ( t ) , t ∈ \, (11)
dt
cu condiţia iniţială y ( 0 ) = a ∈ X are soluţia unică
t
y ( t ) = V ( t ) ⋅ a + V ( t ) ⋅ ∫ V −1 (τ ) ⋅ h (τ ) dτ , t ∈ \ .
0

Demonstraţie Dacă y este soluţia sistemului de ecuaţii diferenţiale (11),

atunci folosind lema anterioară putem constata că
d d d d
dt
(V −1 ⋅ y ) = (U ⋅ y ) = (U ) ⋅ y + U ⋅ ( y ) = −U ⋅ A ⋅ y + U ⋅ ( A ⋅ y + h ) = U ⋅ h .
dt dt dt
Prin urmare
t t
V ( t ) ⋅ a + V ( t ) ⋅ ∫ V −1 (τ ) ⋅ h (τ ) dτ = V ( t ) ⋅ a + V ( t ) ⋅ ∫ U (τ ) ⋅ h (τ ) dτ =
0 0
t
d
= V (t ) ⋅ a + V (t ) ⋅ ∫
dτ
(V −1 (τ ) ⋅ y (τ ) ) dτ = .
0

= V ( t ) ⋅ a + V ( t ) ⋅ ⎡⎣V −1 ( t ) ⋅ y ( t ) − V −1 ( 0 ) ⋅ y ( 0 ) ⎤⎦ = y ( t ) , t ∈ \
Similar se poate demonstra
Propoziţia 5.2 (principiul II al lui Duhamel) Fie aplicaţia A : \ → L ( X ) ,
unde X este un subspaţiu al lui M n ( \ ) , n ∈ ` şi H ∈ C ( \; X ) . Dacă A este
continuă şi aplicaţia V : \ → L ( X ) este soluţia unică a sistemului de ecuaţii
diferenţiale
⎧d
⎪ V ( t ) = A ( t ) ⋅V ( t ) , t ∈ \
⎨ dt ,
⎪
⎩ V (0) = I
atunci sistemul de ecuaţii diferenţiale
dy
= A ( t ) ⋅ y ( t ) + H ( t ) , t ∈ \, (11)
dt
cu condiţia iniţială y ( 0 ) = b ∈ L ( X ) are soluţia unică
t
y ( t ) = V ( t ) ⋅ b + V ( t ) ⋅ ∫ V −1 (τ ) ⋅ H (τ ) dτ , t ∈ \ .
0

Propoziţia 5.1

8
 Fie W = [Y1 Y2 ... Yn ] matricea fundamentala de solutii pe intervalul I, a
sistemului omogen asociat sistemului de ecuatii diferentiale liniare neomogen
(5.3). Sistemul de n ecuatii diferentiale de ordinul intai
dzk dyk1 dyk 2 dykn
...
dx dx dx dx
z1 y11 y12 ... y1n ( x ) = 0, k = 1: n, x ∈ I
# # # ... #
zn yn1 yn 2 ... ynn
admite ca sistem fundamental de solutii coloanele matricei W .
Exemplu 5.7
Sa dau functiile vectoriale
⎡1 ⎤ ⎡ x ⎤
Y1 = ⎢ ⎥ , Y1 = ⎢ 2 ⎥
,x>0
⎣ x⎦ ⎢⎣exp ( x ) ⎥⎦
• sa se arate ca formeaza un sistem fundamental de solutii,
• sa se formeze sistemul diferential liniar omogen care admite acest sistem
fundamental de solutii.
Solutie
• Verificam mai intai ca solutiile date formeaza un sistem fundamental
de solutii
1 x
w( x) = = exp ( x 2 ) − x 2 > 0, ∀x > 0
x exp ( x 2
)
• Folosind Propoziţia 5.1 formăm ecuaţiile sistemului
o prima ecuatie
dy1
0 1
dx
dy1 x ⋅ y1 − y2
y1 1 x =0⇒ =− ,x>0
dx exp ( x 2 ) − x 2
y2 x exp ( x 2 )

o a doua ecuatie
dy2
x exp ( x 2 )
dx
dy2
y1 1 x =0⇒ = y2 , x > 0
dx
y2 x exp ( x 2 )

Observaţia 5.2
Pentru sistemele de ecuatii diferentiale liniare omogene cu coeficienti
constanti de forma
dY
= A ⋅Y , x ∈ I , (5.4)
dx

9
unde A = ( aij )i , j =1:n ∈ M n×n ( \ ) , sunt indeplinite conditiile teoremei de existenta si
unicitate a solutiei problemei Cauchy si se poate determina intotdeauna un
sistem fundamental de solutii.
Definitii 5.4
• Ecuatia det ( A − r ⋅ I n ) = 0 se numeste ecuatia caracteristica a sistemului (5.4).
Radacinile acestei ecuatii sunt valorile proprii ale matricei A.
• Numim multiplicitate algebrica a valorii proprii ri numarul natural ma ( ri ) ≥ 1
egal cu ordinul de multiplicitate al valorii proprii ri ca radacina a polinomului
caracteristic det ( A − r ⋅ I n ) al matricei A.
• Se numeste subspatiul vectorilor proprii corespunzatori valorii proprii ri
multimea S ( ri ) generata de toate combinatiile liniare ale vectorilor proprii
asociaţi valorii proprii ri .
• Se numeste multiplicitate geometrica a valorii proprii ri numarul natural
mg ( ri ) ≥ 1 egal cu dimensiunea spatiului S ( ri ) , adica mg ( ri ) = dim S ( ri ) . Se
poate demonstra ca mg ( ri ) ≤ ma ( ri )
Teorema 5.10
Fie sistemul de ecuatii diferentiale liniare omogene cu coeficienti
constanti (5.4). Daca
• matricea A are valori proprii reale distincte ri ∈ \, ri ≠ rj , i, j = 1: n iar
vi ∈ \ n , i = 1: n sunt vectorii proprii corespunzatori, atunci solutia generala
a sistemului (5.4) este
n
Y ( x ) = ∑ ci ⋅ exp ( ri ⋅ x ) ⋅ vi , x ∈ I , ci ∈ \, i = 1: n .
i =1

• n este un numar par, n = 2 ⋅ k , matricea A are toate valorile proprii

complexe (nereale) distincte
rm = α m + i ⋅ β m = rm* ∈ ^ − \, rm ≠ rj , m ≠ j , ∀j , m = 1: k
iar vi ∈ ^ n , i = 1: k sunt vectorii proprii corespunzatori, atunci solutia
generala a sistemului (5.4) este
k k
Y ( x ) = ∑ cm ⋅ Re ⎡⎣exp ( rm ⋅ x ) ⋅ vm ⎤⎦ + ∑ d m ⋅ Im ⎡⎣ exp ( rm ⋅ x ) ⋅ vm ⎤⎦ , x ∈ I
m =1 m =1

unde ci , di ∈ \, i = 1 : k .
• matricea A are valoarea proprie reala r = α ∈ \ multipla, pentru care
o n = k = ma ( r ) ≥ mg ( r ) = p
o vi ∈ \ n , i = 1: p sunt vectorii proprii liniari independenti asociati
valorii proprii r = α ∈ \ .
o wi , j ∈ \ n , j = 1: si , si + 1 = dim Ker ( A − r ⋅ I n ) − dim Ker ( A − r ⋅ I n ) , i = 1: p
k

sunt vectorii principali liniari independenti asociati fiecarui vector

propriu. Acestia se calculeaza rezolvand succesiv sistemele liniare
10
 ⎧ ( A − r ⋅ I n ) ⋅ wi ,1 = vi
⎪
⎪ ( A − r ⋅ I n ) ⋅ wi ,2 = wi ,1
⎨ , i = 1: k (5.5)
⎪ ...
⎪( A − r ⋅ I n ) ⋅ wi , si = wi ,( s −1)
⎩ i

atunci solutia generala a sistemului (5.4) este

p
⎛ sm
⎞
Y ( x ) = exp ( r ⋅ x ) ⋅ ∑ ⎜ Pm ( x ) ⋅ vm + ∑ Pm( j ) ( x ) ⋅ wm, j ⎟, x ∈ I
m =1 ⎝ j =1 ⎠
unde Pi , i = 1: p este un polinom arbitrar, cu coeficienti reali, de grad si ,
adica Pi ∈ \ [ x ] , gradP = si , i = 1: p .
• n este un numar par, n = 2 ⋅ k , matricea A are valoarea proprie complexa
(nereala) r = α + i ⋅ β ∈ ^ − \ multipla, pentru care
n
o = k = ma ( r ) ≥ mg ( r ) = p
2
o vi ∈ ^ n , i = 1: p sunt vectorii proprii liniari independenti asociati
valorii proprii r = α + i ⋅ β ∈ ^ − \ .
o wij ∈ ^ n , j = 1: si , si + 1 = dim Ker ( A − r ⋅ I n ) − dim Ker ( A − r ⋅ I n ) , i = 1: p
k

sunt vectorii principali liniari independenţi asociaţi fiecărui vector

propriu. Aceştia se calculează rezolvând succesiv sistemele liniare
(5.5).
atunci solutia generala a sistemului (5.4) este
⎡ p
⎛ sm
⎞⎤
Y ( x ) = Re ⎢ exp ( r ⋅ x ) ⋅ ∑ ⎜ Pm ( x ) ⋅ vm + ∑ Pm( j ) ( x ) ⋅ wm , j ⎟ ⎥ +
⎢⎣ m =1 ⎝ j =1 ⎠ ⎥⎦
⎡ p
⎛ sm
⎞⎤
+ Im ⎢exp ( r ⋅ x ) ⋅ ∑ ⎜ Pm ( x ) ⋅ vm + ∑ Pm( j ) ( x ) ⋅ wm, j ⎟ ⎥ , x ∈ I
⎣⎢ m =1 ⎝ j =1 ⎠ ⎦⎥
unde Pi , i = 1: p este un polinom arbitrar, cu coeficienti complexi, de grad
si , adica Pi ∈ ^ [ x ] , gradP = si , i = 1: p .
Exemplu 5.8
Să se determine soluţia generală a următorului sistem diferenţial liniar
omogen cu coeficienţi constanţi
⎧ dy1
⎪⎪ dx = 3 ⋅ y1 + y2
⎨ , x∈\
⎪ dy2 = 2 ⋅ y + 2 ⋅ y
⎪⎩ dx 1 2

Soluţie
Matricea ataşată sistemului diferenţial este
⎡3 1⎤
A=⎢ ⎥
⎣2 2⎦
iar ecuaţia caracteristica asociata este

11
 det ( A − r ⋅ I 2 ) ≡ r 2 − 5 ⋅ r + 4 = 0
Spectrul matricei A este spA = {4,1} şi vectorii proprii corespunzători sunt
v1 = (1 1) , v2 = (1 −2 )
t t

Prin urmare soluţia generală a sistemului diferenţial este

⎛ 1⎞ ⎛1⎞
Ygo ( x ) = c1 ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ e4⋅ x + c2 ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ e x , c1 , c2 ∈ \, x ∈ \ .
⎝ 1⎠ ⎝ −2 ⎠
⎡e 4⋅x ex ⎤
Matricea fundamentală este W ( x ) = ⎢ 4⋅x x⎥
iar wronskianul soluţiilor
⎣ e − 2 ⋅ e ⎦
este w ( x ) = det W ( x ) = −3 ⋅ e ≠ 0, x ∈ \
5⋅ x

Exemplu 5.8
Să se determine soluţia generală a următorului sistem diferenţial liniar
omogen cu coeficienţi constanţi
⎧ dy1
⎪⎪ dx = 2 ⋅ y1 − y2
⎨ , x∈\
⎪ dy2 = y + 2 ⋅ y
⎪⎩ dx 1 2

Soluţie
Matricea ataşată sistemului diferenţial este
⎡ 2 −1⎤
A=⎢ ⎥
⎣1 2 ⎦
iar ecuaţia caracteristica asociata este
det ( A − r ⋅ I 2 ) ≡ r 2 − 4 ⋅ r + 5 = 0 .
Obţinem spA = {2 + i, 2 + i} şi vectorii proprii corespunzători
v1 = ( i 1) , v2 = v1 = ( −i 1)
t t

Prin urmare soluţia generală a sistemului diferenţial este

⎡⎛ i ⎞ 2 + i ⋅ x ⎤ ⎡⎛ i ⎞ 2 + i ⋅ x ⎤
Ygo ( x ) = c1 ⋅ Re ⎢⎜ ⎟ ⋅ e( ) ⎥ + c2 ⋅ Im ⎢⎜ ⎟ ⋅ e( ) ⎥ =
⎣⎝ 1 ⎠ ⎦ ⎣⎝ 1 ⎠ ⎦ .
⎛ − sin x ⎞ 2⋅ x ⎛ cos x ⎞ 2⋅ x
= c1 ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ e + c2 ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ e , c1 , c2 ∈ \, x ∈ \
⎝ cos x ⎠ ⎝ sin x ⎠
⎡ −e2⋅x ⋅ sin x e2⋅x ⋅ cos x ⎤
Matricea fundamentală este W ( x ) = ⎢ 2⋅ x 2⋅ x ⎥, x∈\ iar
⎣ e ⋅ cos x e ⋅ sin x ⎦
wronskianul soluţiilor este w ( x ) = det W ( x ) = −e4⋅x ≠ 0, x ∈ \
Exemplu 5.8
Să se determine soluţia generala a următorului sistem diferenţial liniar
omogen cu coeficienţi constanţi

12
 ⎧ dy1
⎪ dx = y3 + x
2

⎪
⎪ dy2
⎨ = y1 − 3 ⋅ y3 + x , x ∈ \
⎪ dx
⎪ dy2
⎪ dx = y2 − 3 ⋅ y3
⎩
Soluţie Matricea ataşată sistemului diferenţial omogen este
⎡0 0 −1⎤
A = ⎢⎢1 0 −3⎥⎥
⎢⎣0 1 −3⎥⎦
iar ecuaţia caracteristica asociata este
det ( A − r ⋅ I 3 ) ≡ −r 3 − 3 ⋅ r 2 − 3 ⋅ r − 1 = 0 ,
a cărei valoarea proprie reala r = −1 are ordinul de multiplicitate 3
(multiplicitatea algebrica este ma = 3 ).
Cum rang ( A - r ⋅ I 3 ) = dim Ker ( A - r ⋅ I 3 ) = dim S ( r ) = mg = 2 (numărul de vectori
proprii liniari independenţi) numărul de celule Jordan este
n − rang ( A - r ⋅ I 3 ) = 3 − 2 = 1
Deoarece exista o singura celula Jordan de tip 3 × 3 , atunci corespunzător
acesteia există un vector propriu şi doi vectori principali asociaţi acestuia. Forma
Jordan a matricei A este următoarea
⎛ −1 1 0 ⎞
⎜ ⎟
J = ⎜ 0 −1 1 ⎟ ,.
⎜ 0 0 −1⎟
⎝ ⎠
Deoarece diferenţa dintre multiplicitatea algebrică si cea geometrică a
valorii proprii este ma − mg = 1 , vom determina un vector propriu liniar
independent rezolvând sistemul simplu nedeterminat
⎧ x1 − x3 = 0
⎪
⎨ x1 + x2 − 3 ⋅ x3 = 0
⎪ x − 4⋅ x = 0
⎩ 2 3

Se obţine vectorul propriu v1 = (1 2 1) . Determinăm vectorii principali

t

asociaţi vectorului propriu prin rezolvarea succesiva a sistemelor liniare (5.5).

Astfel din
( A − r ⋅ I3 ) ⋅ w1,1 = v1
se obtine un prim vector principal
w1,1 = (1 2 0 )
t

iar din sistemul

( A − r ⋅ I n ) ⋅ w1,2 = w1,1
se obtine un al doilea vector principal
w1,2 = (1 0 0 )
t

13
 S-a obţinut următoarea mulţime de vectori {v1 w1,1 w1,2 } care determină
baza Jordan Bi = {v1 w1,1 w1,2 } ⊂ \ 3 , în care matricea A are forma Jordan. Forma
Jordan a matricii A si matricea de trecere C la noua baza sunt respectiv
⎛ −1 1 0 ⎞ ⎛1 1 1⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
J = ⎜ 0 −1 1 ⎟ , C = ( v1 w1,1 w1,2 ) = ⎜ 2 1 0 ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ 0 0 −1⎠ ⎝ 1 0 0⎠
acestea verificând relaţia C −1 ⋅ A ⋅ C = J .
Conform Teoremei 5.10 se obţine soluţia generala a sistemului diferenţial
liniar cu coeficienţi constanţi dat
⎡⎛ x2 ⎞ ⎤
Ygo ( x ) = exp ( − x ) ⋅ ⎢⎜ c1 + c2 ⋅ x + c3 ⋅ ⎟ ⋅ v1 + ( c3 ⋅ x + c2 ) ⋅ w1,1 + c3 ⋅ w1,2 ⎥ =
⎣⎝ 2⎠ ⎦
⎛ x2 ⎞
⎜ + x + 1⎟
⎛ ⎞
1 ⎛ x + 1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 2 2 ⎟
= c1 ⋅ exp ( − x ) ⋅ ⎜ 2 ⎟ + c2 ⋅ exp ( − x ) ⋅ ⎜ 2 x + 1⎟ + c3 ⋅ exp ( − x ) ⋅ ⎜ x + x ⎟ , ck ∈ \, k = 1: 3
⎜1⎟ ⎜ x ⎟ ⎜ ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎜⎜ x2 ⎟⎟
⎝ 2 ⎠
Matricea fundamentală este
⎡ −x ⎛ x2 ⎞ −x ⎤
⎢ e ( )
x + 1 ⋅ e −x
⎜ + x + 1⎟ ⋅ e ⎥
⎢ ⎝ 2 ⎠ ⎥
⎢
W ( x) = 2 ⋅ e
⎢
−x
( 2 x + 1) ⋅ e −x
( x + x ) ⋅ e ⎥⎥ , x ∈ \
2 −x

⎢ x2 − x ⎥
⎢ e− x x ⋅ e− x ⋅e ⎥
⎢⎣ 2 ⎥⎦
iar wronskianul soluţiilor este w ( x ) = det W ( x ) = −e−3⋅x ≠ 0, x ∈ \ .
Pentru a determina o soluţie particulară a sistemului neomogen vom folosi
Teorema 5.9 a lui Lagrange. O soluţie particulara a sistemului diferenţial
neomogen poate fi găsita de forma
dC
Yp ( x ) = W ( x ) ⋅ C ( x ) , unde = W −1 ( x ) ⋅ F ( x ) , x > 0 .
dx
Dar
⎡ x x2 ⎛ x2 ⎞ x ⎛ x2 ⎞ x⎤
⎢e ⋅ ⎜− − x⎟⋅e ⎜ + 2 x + 1⎟ ⋅ e ⎥
⎢ 2 ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎥
W ( x ) = ⎢− x ⋅ ex
−1
( x + 1) ⋅ e x ( − x − 2 ) ⋅ e x ⎥⎥ , x ∈ \
⎢ x
⎢ e −e x ex ⎥
⎢ ⎥
⎣ ⎦
si ultima ecuaţie devine

14
 ⎧ dy1
⎪ dx = 2 ⋅ y1 + 2 ⋅ y3 − y4
⎪
⎪ dy2 = 2 ⋅ y + 4 ⋅ y − 2 ⋅ y
⎪ dx 2 3 4

⎨ , x∈\
⎪ dy3
= 2 ⋅ y1 − y2 + y3 + y4
⎪ dx
⎪ dy
⎪ 4 = 2 ⋅ y1 − y2 − y3 + 3 ⋅ y4
⎪⎩ dx
Soluţie
Matricea ataşată sistemului diferenţial este
⎡ 2 0 2 −1⎤
⎢ 0 2 4 −2 ⎥
A=⎢ ⎥
⎢ 2 −1 1 1 ⎥
⎢ ⎥
⎣ 2 −1 −1 3 ⎦
iar ecuaţia caracteristica asociata este
det ( A − r ⋅ I 4 ) = r 4 − 8 ⋅ r 3 + 24 ⋅ r 2 − 32 ⋅ r + 16 = 0
a cărei valoarea proprie reala r = 2 are ordinul de multiplicitate 4 (multiplicitatea
algebrica este ma = 4 ). Cum rang ( A - r ⋅ I 4 ) = dim Ker ( A - r ⋅ I 4 ) = dim S ( r ) = mg = 2
(numarul de vectori proprii liniari independenti) numarul de celule Jordan este
n − rang ( A - r ⋅ I 4 ) = 4 − 2 = 2
Ordinele celulelor Jordan pot fi
o ambele de ordinul doi
o una de ordinul trei si cealalta de ordinul unu
Deoarece diferenta dintre multiplicitatea algebricã si cea geometricã a
valorii proprii este ma − mg = 2 , vom determina 2 vectori proprii liniari
independenti rezolvand sistemul dublu nedeterminat
⎧ 2 ⋅ x3 − x4 = 0
⎪ 4⋅ x − 2⋅ x = 0
⎪ 3 4
⎨
⎪ 1 2 3 + x4 = 0
2 ⋅ x − x − x
⎪⎩2 ⋅ x1 − x2 − x3 + x4 = 0
Soluţia generala a acestui sistem este
v = α ⋅ (1 2 0 0 ) + β ⋅ ( 0 1 1 2 ) , α , β ∈ \
t t

Determinãm situaţia în care ne aflăm, folosind ordinul de nilpotenţă al

matricei N r := A − r ⋅ I 4 .
Deoarece
⎡ 0 0 2 −1⎤ ⎡2 -1 -1 1⎤
⎢ 0 0 4 −2 ⎥ ⎢4 -2 -2 2 ⎥⎥
B := A − r ⋅ I 4 = ⎢ ⎥ ⇒B =⎢
2
⇒ B 3 = 04
⎢ 2 −1 −1 1 ⎥ ⎢0 0 0 0⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎣ 2 −1 −1 1 ⎦ ⎣0 0 0 0⎦
obtinem ca ordinul de nilpotenta este h = 3 si
16
 S ( r ) = Ker ( A − r ⋅ Id ) ⊂ Ker ( A − r ⋅ Id ) ⊂
2

⊂ Ker ( A − r ⋅ Id ) = Ker ( A − r ⋅ Id ) = \ 4
3 4

unde am notat prin Id aplicatia identica a spatiului vectorial \ 4 .

Deoarece h = 3 si n − h = 4 − 3 = 1 exista o singura celula Jordan de tip
h × h = 3 × 3 şi corespunzator acesteia un vector propriu si doi vectori principali
asociati acestuia. Forma Jordan a matricii A este urmatoarea
⎛ J1 0 ⎞ ⎛2 1 0⎞
J =⎜ ⎟ , J1 = ⎜ 0 2 1 ⎟ , J 2 = ( 2 )
⎜ 0 ⎟ ⎜ ⎟
⎝ J2 ⎠ ⎜0 0 2⎟
⎝ ⎠
sau intr-o forma compacta
⎛ 2 1 0 0 ⎞
⎜ ⎟
⎜ 0 2 1 0 ⎟
J =⎜ ⎟
0 0 2 0
⎜ ⎟
⎜ 0 0 0 2 ⎟⎠
⎝
Determinam vectorii principali asociati vectorului propriu
v1 = (1 2 0 0 ) prin rezolvarea succesiva a sistemelor liniare (5.5). Astfel din
t

( A − r ⋅ I n ) ⋅ w1,1 = v1
se obtine un prim vector principal
w1,1 = (1 2 1 1)
t

iar din sistemul

( A − r ⋅ I n ) ⋅ w1,2 = w1,1
se obtine un al doilea vector principal
w1,2 = (1 1 1 1)
t

S-au obtinut urmatoarele seturi de vectori {v1 w1,1 w1,2 } , {v2 } care prin
reuniune determina baza Jordan Bi = {v1 w1,1 w1,2 v2 } ⊂ \ 4 , in care matricea A
are forma Jordan. Corespunzator fiecarui set de vectori in parte avem doua
celule Jordan de ordinul trei si respectiv de ordinul unu (numarul de vectori din
fiecare set). Relativ la baza Jordan Bi , forma Jordan a matricii A si matricea de
trecere C la noua baza sunt respectiv
⎛ 2 1 0 ⎞
0 ⎛1 1 1 0⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 0 2 1 0
⎟ 2 2 1 1⎟
J =⎜
0 0 2 ⎟ , C = ( v1 w1,1
0
w1,2 v2 ) = ⎜
⎜0
⎜ ⎟ 1 1 1⎟
⎜⎜ ⎟
⎜ 0 0 0 2 ⎟⎠ ⎝0 1 1 2 ⎟⎠
⎝
acestea verificând relaţia C −1 ⋅ A ⋅ C = J .
Conform Teoremei 5.10 se obtine soluţia generala a sistemului diferential
liniar cu coeficienti constanti dat

17
 ⎡⎛ x 2 ⎞ ⎤
Y ( x ) = exp ( 2 ⋅ x ) ⋅ ⎢⎜ c1 ⋅ + c2 ⋅ x + c3 ⎟ ⋅ v1 + ( c1 ⋅ x + c2 ) ⋅ w1,1 + c1 ⋅ w1,2 + c4 ⋅ v2 ⎥ , ck ∈ \, k = 1: 4
⎣⎝ 2 ⎠ ⎦
Exemplu 5.9
Sa se determine soluţia generala a următorului sistem diferenţial liniar
omogen cu coeficienti constanti
⎧ dy1
⎪ = 2 ⋅ y1 + y2
dx
⎪
⎪ dy2
= −4 ⋅ y1 − 2 ⋅ y2
⎪ dx
⎨ , x∈\
⎪ dy3
= 7 ⋅ y1 + y2 + y3 + y4
⎪ dx
⎪ dy
⎪ 4 = −17 ⋅ y1 − 6 ⋅ y2 − y3 − y4
⎪⎩ dx
Soluţie
Matricea ataşata sistemului diferenţial este
⎡ 2 1 0 0⎤
⎢ −4 −2 0 0 ⎥
A=⎢ ⎥
⎢ 7 1 1 1⎥
⎢ ⎥
⎣ −17 −6 −1 −1⎦
iar ecuaţia caracteristica asociata este
det ( A − r ⋅ I 4 ) = r 4 = 0
a cărei valoarea proprie reala r = 0 are ordinul de multiplicitate 4 (multiplicitatea
algebrica este ma = 4 ). Cum rang ( A - r ⋅ I 4 ) = dim Ker ( A - r ⋅ I 4 ) = dim S ( r ) = mg = 2
(numărul de vectori proprii liniari independenţi) numărul de celule Jordan este
n − rang ( A - r ⋅ I 4 ) = 4 − 2 = 2
Ordinele celulelor Jordan pot fi
o ambele de ordinul doi
o una de ordinul trei si cealalta de ordinul unu
Deoarece diferenta dintre multiplicitatea algebricã si cea geometricã a
valorii proprii este ma − mg = 2 , vom determina 2 vectori proprii liniari
independenti rezolvand sistemul dublu nedeterminat
⎧ 2 ⋅ x1 + x2 = 0
⎪ −4 ⋅ x1 − 2 ⋅ x2 = 0
⎪
⎨
⎪ 7 ⋅ x1 + x2 + x3 + x4 = 0
⎪⎩−17 ⋅ x1 − 6 ⋅ x2 − x3 − x4 = 0
Soluţia generala a acestui sistem este
v = α ⋅ (1 −2 −5 0 ) + β ⋅ ( 0 0 −1 1) , α , β ∈ \
t t

Determinãm situatia în care ne aflãm, folosind ordinul de nilpotenţă al

matricei N r := A − r ⋅ I 4 .
Deoarece
18
 ⎡ 2 1 0 0⎤
⎢ −4 − 2 0 0 ⎥
B := A − r ⋅ I 4 = A = ⎢ ⎥ ⇒ B 2 = 04
⎢ 7 1 1 1⎥
⎢ ⎥
⎣ −17 −6 −1 −1⎦
obtinem ca odinul de nilpotenta este h = 2 si
S ( r ) = Ker ( A − r ⋅ Id ) ⊂ Ker ( A − r ⋅ Id ) =
2

= Ker ( A − r ⋅ Id ) = Ker ( A − r ⋅ Id ) = \ 4
3 4

unde am notat prin Id aplicatia identica a spatiului vectorial \ 4 .

Deoarece h = 2 si n − h = 4 − 2 = 2 exista doua celule Jordan de tip
h × h = 2 × 2 si corespunzător fiecăreia un vector propriu si un vector principal
asociat acestuia. Forma Jordan a matricii A este urmatoarea
⎛ J1 0 ⎞
⎟ , J1 = J 2 = ⎛⎜
0 1⎞
J =⎜ ⎟
⎜ 0 J 2 ⎟⎠ ⎝0 0⎠
⎝
sau intr-o forma compacta
⎛ 0 1 0 0⎞
⎜ ⎟
⎜ 0 0 0 0⎟
J =⎜ ⎟
⎜ 0 0 0 1⎟
⎜ 0 0 0 0 ⎟⎠
⎝
Determinam vectorul principal asociat vectorului propriu
v1 = (1 −2 −5 0 ) prin rezolvarea succesiva a sistemelor liniare (5.5). Astfel din
t

( A − r ⋅ I n ) ⋅ w1,1 = v1
se obtine vectorul principal
w1,1 = ( 0 1 −6 0 )
t

Determinam vectorul principal asociat vectorului propriu

v2 = ( 0 0 −1 1) . Astfel din
t

( A − r ⋅ I n ) ⋅ w2,1 = v2
se obtine vectorul principal, liniar independent de w1,1
w2,1 = ( 0 0 −1 0 )
t

S-au obtinut urmatoarele seturi de vectori {v1 w1,1} , {v2 w2,1} care prin
reuniune determina baza Jordan Bi = {v1 w1,1 v2 w2,1} ⊂ \ 4 . Corespunzator
fiecarui set de vectori in parte avem doua celule Jordan de ordinul doi (numarul
de vectori din fiecare set). Relativ la baza Jordan Bi forma Jordan a matricii A
şi matricea de trecere la noua baza sunt respectiv

19
 ⎛ 0 1 0 0⎞ ⎛1 0 0 0⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 0 0 0 0⎟ -2 1 0 0⎟
J =⎜ ⎟ , C = ( v1 w1,1 v2 w2,1 ) = ⎜
⎜ -5
⎜ 0 0 0 1⎟ -6 -1 -1⎟
⎜⎜ ⎟
⎜ 0 0 0 0 ⎟⎠ ⎝0 0 1 0 ⎟⎠
⎝
acestea verificând relaţia C −1 ⋅ A ⋅ C = J .
Conform Teoremei 5.10 se obţine soluţia generala a sistemului diferenţial
liniar cu coeficienti constanti dat
Y ( x ) = ( c1 ⋅ x + c2 ) ⋅ v1 + c1 ⋅ w1,1 + ( c3 ⋅ x + c4 ) ⋅ v2 + c3 ⋅ w2,1 , ck ∈ \, k = 1 : 4
Propoziţia 5.2 (metoda coeficienţilor nedeterminaţi)
Fie sistemul de n ecuatii diferentiale cu coeficienti constanti, neomogen
dY
= A ⋅Y ( x ) + F ( x) , x ∈ I (5.6)
dx
unde A = ( aij )i , j =1:n ∈ M n×n ( \ ) , termenul F ( x ) = ( f1 ( x ) f 2 ( x ) ... f n ( x ) ) , x ∈ I
t

avand componetele de urmatoarea forma particulara

f i ( x ) = ⎣⎡ Pi , mi ( x ) ⋅ cos ( β ⋅ x ) + Qi ,ki ( x ) ⋅ sin ( β ⋅ x ) ⎦⎤ ⋅ eα ⋅ x , i = 1: n ,
unde Pim , Qik ∈ \ [ x ] sunt polinoame de gradul mi , respectiv ki . Daca notam
i i

r = α + i ⋅ β si
• det ( A − r ⋅ I n ) ≠ 0 , atunci o solutie particulara a ecuatiei neomogene este
Yp ( x ) = ( y1 p ( x ) y2 p ( x ) ... ynp ( x ) ) , x ∈ I ,
t

avand componetele de urmatoarea forma particulara

yip = eα ⋅ x ⋅ ( Pi *, m ( x ) ⋅ cos ( β ⋅ x ) + Qi*, m ( x ) ⋅ sin ( β ⋅ x ) ) , i = 1: n
unde Pi*,m , Qi*,m ∈ \ [ x ] sunt polinoame de gradul m = max ( mi , ki ) .
i =1:n

• det ( A − r ⋅ I n ) = 0 , r = α + i ⋅ β = r fiind o radacina multipla de ordinul q ∈ ` ,

*

n
0≤q≤ a ecuatiei caracteristice, atunci o solutie particulara a ecuatiei
2
neomogene este
Yp ( x ) = ( y1 p ( x ) y2 p ( x ) ... ynp ( x ) ) , x ∈ I ,
t

avand componetele de urmatoarea forma particulara

yip = x q ⋅ eα ⋅ x ⋅ ( Pi *,m ( x ) ⋅ cos ( β ⋅ x ) + Qi*,m ( x ) ⋅ sin ( β ⋅ x ) ) , i = 1: n
unde Pi*,m , Qi*,m ∈ \ [ x ] sunt polinoame de gradul m = max ( mi , ki )
i =1:n

Propozitia 5.3 (principiul superpozitiei)

Dacă vectorul termen liber F al sistemului diferential neomogen (5.6) este
s
o suma de s vectori F = ∑ Fi fiecare dintre acestia avand structura data in
i =1

Propozitia 5.2, atunci soluţia particulara cautata pentru sistemul diferential

20
 s
neomogen (5.6) va fi de forma Yp ( x ) = ∑ Yp ,i ( x ), x ∈ I unde Yp ,i este o soluţie
i =1

particulară a sistemului neomogen

dY
= A ⋅ Y ( x ) + Fk ( x ) , x ∈ I , k = 1: s
dx

Exemplu 5.10
Sa se determine solutia generala a urmatorului sistem diferential liniar
neomogen, cu coeficienti constanti
⎧ dy1
⎪ dx = − y1 + y2 + exp ( x )
⎪
⎪ dy2
⎨ = − y1 + y3 + cos x , x ∈ \
⎪ dx
⎪ dy3
⎪ dx = − y1
⎩
Solutie
Matricea atasata sistemului diferential liniar omogen este
⎡ −1 1 0 ⎤
A = ⎢⎢ −1 0 1 ⎥⎥
⎢⎣ −1 0 0 ⎥⎦
iar ecuatia caracteristica asociata este
det ( A − r ⋅ I 3 ) = r 3 + r 2 + r + 1 = 0
iar valorile proprii sunt r1 = −1, r2 = i = r3 . Corespunzător acestor valori proprii
avem urmatorii vectori proprii
⎛1⎞ ⎛ −i ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
v1 = ⎜ 0 ⎟ , v2 = ⎜1 − i ⎟ = v3
⎜1⎟ ⎜ 1 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Conform Teoremei 5.10 se obtine solutia generala a sistemului diferential
liniar cu coeficienti constanti
Yo ( x ) = c1 ⋅ exp ( − x ) ⋅ v1 + c2 ⋅ Re ⎡⎣exp ( i ⋅ x ) ⋅ v2 ⎤⎦ + c3 ⋅ Im ⎡⎣ exp ( i ⋅ x ) ⋅ v2 ⎤⎦ , x ∈ \
sau in forma reala
⎛ 1⎞ ⎛ sin x ⎞ ⎛ − cos x ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
Yo ( x ) = c1 ⋅ exp ( − x ) ⋅ ⎜ 0 ⎟ + c2 ⋅ ⎜ cos x + sin x ⎟ + c3 ⋅ ⎜ − cos x + sin x ⎟ , x ∈ \
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ 1⎠ ⎝ cos x ⎠ ⎝ sin x ⎠
Matricea Wronski este
⎛ exp ( − x ) sin x − cos x ⎞
⎜ ⎟
W ( x) = ⎜ 0 cos x + sin x sin x − cos x ⎟
⎜ exp ( − x ) cos x sin x ⎟
⎝ ⎠

21
 O soluţie particulara a sistemului diferential neomogen poate fi gasita de
dC
forma Yp ( x ) = W ( x ) ⋅ C ( x ) , unde = W −1 ( x ) ⋅ F ( x ) , x > 0 .
dx
⎡ exp ( x ) − exp ( x ) exp ( x ) ⎤
1 ⎢ ⎥
Dar W −1 ( x ) = ⎢ − cos x + sin x cos x + sin x cos x − sin x ⎥ , x ∈ \ si ultima
2
⎢⎣ − cos x − sin x − cos x + sin x cos x + sin x ⎥⎦
ecuatie devine
⎡ exp ( x ) − exp ( x ) exp ( x ) ⎤ ⎡ exp ( x ) ⎤
dC 1 ⎢ ⎥ ⎢ ⎥
= ⎢ − cos x + sin x cos x + sin x cos x − sin x ⎥ ⋅ ⎢ cos x ⎥ , x ∈ \
dx 2
⎢⎣ − cos x − sin x − cos x + sin x cos x + sin x ⎥⎦ ⎢⎣ 0 ⎥⎦
de unde
⎛ 1 ⎞
⎜ ⋅ exp ( x ) ⋅ ( exp ( x ) − sin x − cos x ) ⎟
4
⎜ ⎟
⎜ 1 1 1 1
C ( x) = ⋅ x − ⋅ exp ( x ) ⋅ cos x − ⋅ cos ( 2 ⋅ x ) + ⋅ sin ( 2 ⋅ x ) ⎟
⎜ 4 2 8 8 ⎟
⎜ ⎟
⎜⎜ − 1 ⋅ x − 1 ⋅ exp ( x ) ⋅ sin x − 1 ⋅ cos ( 2 ⋅ x ) − 1 ⋅ sin ( 2 ⋅ x ) ⎟⎟
⎝ 4 2 8 8 ⎠
Prin urmare o soluţie particulara a sistemului diferential neomogen este
⎛1 1⎞ ⎛1 1⎞ ⎛ 1 ⎞
⎜4⋅x−8⎟ ⎜ 4⋅x+−8⎟ ⎜ 4 ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 1 ⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎜ 1⎟
Yp ( x ) = ⋅ x ⋅ cos x + ⋅ sin x + − ⋅ exp ( x ) . (5.7)
⎜ 2 ⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎜ 2⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜⎜ 1 ⋅ x − 3 ⎟⎟ ⎜⎜ − 1 ⋅ x − 1 ⎟⎟ ⎜⎜ − 1 ⎟⎟
⎝4 8⎠ ⎝ 4 8⎠ ⎝ 4⎠
Este clar ca putem sa ne folosim de Propozitia 5.2 (metoda coeficientilor
nedeterminati) si in consecinta, aplicand principiul superpozitiei, putem
propune forma soluţiei particulare, aici det ( A − r ⋅ I n ) ≠ 0, r ∈ {i, 0} , astfel
⎛ a1,1 ⋅ x + a1,0 ⎞ ⎛ b1,1 ⋅ x + b1,0 ⎞ ⎛ d1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
Yp ( x ) = ⎜ a2,1 ⋅ x + a2,0 ⎟ ⋅ cos x + ⎜ b2,1 ⋅ x + b2,0 ⎟ ⋅ sin x + ⎜ d 2 ⎟ ⋅ exp ( x )
⎜a ⋅x+a ⎟ ⎜b ⋅x+b ⎟ ⎜d ⎟
⎝ 3,1 3,0 ⎠ ⎝ 3,1 3,0 ⎠ ⎝ 3⎠
iar coeficientii din forma generala a solutiei particulare se determina
impunand conditia ca aceasta sa verifice identic sistemul diferential
neomogen. Se obtine aceeasi solutie particulara (5.7).
Solutia generala a sistemului diferential neomogen este
⎛ 1⎞ ⎛ sin x ⎞ ⎛ − cos x ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
Y ( x ) = c1 ⋅ exp ( − x ) ⋅ ⎜ 0 ⎟ + c2 ⋅ ⎜ cos x + sin x ⎟ + c3 ⋅ ⎜ − cos x + sin x ⎟ + Yp ( x ) , x ∈ \ .
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ 1⎠ ⎝ cos x ⎠ ⎝ sin x ⎠

22
 Exemplu forma termenului liber are componenta det ( A − r ⋅ I n ) = 0 ,
n
r = α + i ⋅ β = r * fiind o radacină multiplă de ordinul q ∈ ` , 0 ≤ q ≤ a ecuaţiei
2
caracteristice.......................................................
Definitia 5.5
Un sistem de n ecuatii diferentiale liniare de forma
dyk
x⋅ = ak ,1 ⋅ y1 + ak ,1 ⋅ y1 + ... + ak ,1 ⋅ y1 + f k ( x ) , x ∈ I , k = 1: n (5.8)
dx
în care ak ,i ∈ \, k , i = 1: n , I ⊂ \ este interval, şi f k ∈ C 0 ( I ; \ ) , k = 1: n se
numeşte sistem diferential liniar de tip Euler, neomogen. Dacă
f k ( x ) = 0, ∀x ∈ I , k = 1: n , atunci sistemul se numeşte sistem Euler omogen şi
soluţia sa este definită pe I − {0} .
Teorema 5.11 (Euler)
Prin schimbarea de variabila independenta x = et , sistemul diferential de
tip Euler (5.8) se transforma intr-un sistem diferential liniar de ordinul intai,
cu coeficienti constanti.
Exemplu 5.13

Solutie
Probleme propuse
1. Se consideră trei mase de+a

23
 BIBLIOGRAFIE

[1] Barbu V., Ecuaţii diferenţiale, Editura Junimea, Iaşi, 1985;

[2] Elianu I. P., –Principii de analiză matematică. Calcul diferenţial vol. I.
Editura Academiei Militare, 1976;
[3] Fihtenholţ G.M., Curs de calcul diferenţial şi integral – vol. I, II, III,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1964, 1965;
[4] Flondor D., Donciu N., Algebră şi analiză matematică – culegere de
probleme, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1965, 1978-1979;
[5] Găină St., Câmpu E., Bucur Gh., Culegere de probleme de calcul
diferenţial şi integral – vol. I, II, III, Editura Tehnică, Bucureşti, 1964-1968;
[6] Gârban V., Udrea C., Ecuaţii diferenţiale şi cu derivate parţiale,
Editura Academiei Tehnice Militare, 2004;
[7] Gârban V., Sprinţu I., Analiză matematică. Calcul diferenţial. Aplicaţii.
Editura Academiei Tehnice Militare, 2003;
[8] Günter N.M., Cuzmin R.O., Culegere de probleme de matematici
superioare – vol. I, II, III, Editura Tehnică, Bucureşti, 1950-1955;
[9] Megan M.,– Calcul diferenţial şi integral în \ p , Editura Universităţii de
vest Timişoara, 2000;
[10] Meghea, C., Meghea, I., Tratat de Calcul diferenţial şi integral pentru
învăţământul politehnic – vol. II, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000;
[11] Otlăcan P., Mocănescu A., Giurgiu M., Păltineanu G., Dochiţoiu I.,
Culegere de probleme de analiză matematică, vol. I, II, Editura Academiei
Militare, Bucureşti, 1980, 1981;
[12] Popescu E., Analiză matematică. Structuri fundamentale, Editura
Academiei Tehnice Militare, 1998;
[13] Precupeanu A., Bazele Analizei Matematice, Editura Universităţii
Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1993;
[14] Radu C., Drăguşin L., Drăguşin C., Algebră liniară, Analiză
matematică, geometrie analitică şi diferenţială - culegere de probleme.
Editura Fair Parteners, Bucureşti, 2000;
[15] Rogai E., Exerciţii şi probleme de ecuaţii diferenţiale şi integrale,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1965;
[16] Rudin W., Analiză reală şi complexă, Editura Theta, Bucureşti, 1999;
[17] Soloi A., Popescu E., Analiză matematică – integrale multiple, vol. IV,
Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 1996;
[18] Soloi A., Popescu E., Lupaş A., Analiză matematică. Calcul integral.
Culegere de probleme. Editura Academiei Tehnice Militare, 2004;
[20] Udrea C., Analiză matematică – vol. III, integrala funcţiilor de o
variabilă reală, Editura Academiei Militare, Bucureşti, 1987;
[21] Udrea C., Integrala Riemann pentru funcţii de variabile vectoriale,
Editura Academiei Tehnice Militare 2001.