VOINTA

DEFINITIA SI FORMELE VOINTEI.

NATURA OBSTACOLELOR

Pause
Unmute
Loaded: 6.57%
Fullscreen

Psihologii care au studiat vointa si-au pus diferite intrebari, ca de exemplu:

intotdeauna avem nevoie de vointa pentru a face ceva?

prin ce se caracterizeaza actiunile care necesita mai multa / mai putina vointa?

Actiunile foarte simple, automatizate se pot realiza si fara depunerea unui efort voluntar. Avem nevoie
de vointa atunci cand efectuam actiuni complexe, dificile, care implica un mare efort fizic sau
intelectual, sau dimpotriva, actiuni care nu ne intereseaza, ne plictisesc. Cu ajutorul vointei ne
mobilizam ca sa infrangem obstacolele existente. Exista si situatii in care avem nevoie de vointa
tocmai ca sa nu facem anumite actiuni. De ex. daca cineva ne jigneste sau ne nedreptateste, avem
nevoie de vointa sa nu facem ceva nepotrivit.

!! Vointa este functia psihica prin care omul isi mobilizeaza resursele fizice si psihice in
vederea atingerii scopurilor pe care si le-a propus si in vederea infrangerii obstacolelor care
apar in calea realizarii acestor scopuri.

In unele cazuri vointa este necesara pentru inceperea unei actiuni si continuarea ei in ciuda
obstacolelor care apar, pana la atingerea scopului. In aceste cazuri vorbim despre vointa activa sau
pozitiva.

In alte cazuri vointa este necesara pentru amanarea sau oprirea unor actiuni care ar avea consecinte
nedorite. Prin vointa ne mentinem calmul, ne autocontrolam. Aceasta forma a vointei se
numeste vointa inhibitoare sau negativa.

Obstacolele care pot sa apara in timpul activitatii pot fi de natura externa sau interna. Cele de
natura externa se datoreaza persoanelor sau evenimentelor din jur (in timp ce invatam cei din camera
discuta sau cineva ne invita la o plimbare). Cele interne pot fi oboseala, boala, plictiseala, lipsa de
motivatie, lipsa deprinderilor necesare.

Obstacolul are un caracter relativ. Ceea ce pentru un om este un obstacol de netrecut, pentru altul nu
este un obstacol. Marimea obstacolului depinde de relatia dintre posibilitatile omului si conditiile
activitatii.

Daca doua persoane doresc sa cumpere acelasi obiect, pentru unul pretul ar putea reprezenta un
obstacol, iar pentru celalalt nu.
Reusita intr-o activitate depinde de masura in care ne-am mobilizat fortele pentru a face fata
solicitarilor. Dar intensitatea mobilizarii depinde de modul in care anticipam marimea obstacolelor cu
care ne vom confrunta in timpul actiunii. Daca obstacolul este subapreciat, atunci nu vom fi suficient
de mobilizati, nu vom depune efortul necesar si putem avea un esec. Daca obstacolul este
supraapreciat, mobilizarea va fi prea mare, vom fi supramotivati, exagerat de incordati, ceea ce va
ingreuna concentrarea atentiei, va duce la agitatie, dezorganizare si esec (aceasta relatie este
cunoscuta in psihologie sub denumirea de legea Dodson-Yerkes si va fi prezentata in capitolul
urmator). Intr-o situatie de acest fel nici succesul nu mai produce satisfactie. Deci, pentru succesul
actiunii, este foarte important ca obstacolul sa fie apreciat relativ corect.

Din aceste motive, la scoala profesorul trebuie sa informeze corect elevii despre gradul de dificultate al
temelor, lucrarilor pe care le vor da. Daca profesorul spune ca problema va fi foarte grea, dar in
realitate este usoara, ar fi posibil ca elevii sa nu observe metodele simple de rezolvare, pentru ca se
gandesc numai la metode complicate. Daca procedeaza invers, elevii nu vor acorda suficienta atentie
pregatirii pentru lucrare.

2. CALITATILE SI DEFECTELE VOINTEI

Despre unii oameni spunem ca au o vointa puternica. Ei sunt activi, au initiativa, sunt independenti,

adica actioneaza in conformitate cu convingerile personale si nu se lasa influentati de altii fara motive
serioase. Acesti oameni au incredere in capacitatile proprii, de aceea in situatii dificile pot lua repede o
decizie. Oamenii cu vointa puternica sunt perseverenti, ei pot urmari timp indelungat scopul pe care si
l-au propus fara sa se lase descurajati de greutati. O alta caracteristica a acestor oameni este aceea
ca nu se lasa condusi de impulsuri momentane. Ei aleg dintre toate actiunile care pot fi realizate la un
moment dat pe cea care are o semnificatie mai mare, chiar daca aceasta este mai dificila sau mai
neplacuta (Copilul cu vointa mai puternica renunta la joaca pentru a face lectia).

Oamenii cu o vointa slaba dimpotriva, sunt pasivi, nu au initiativa, sunt dependenti, au mereu nevoie

de ajutor, de sfaturi pentru ca nu se descurca singuri. Sunt influentabili, nu au pareri personale si de
aceea adopta cu usurinta parerile altora. Ei nu sunt perseverenti, abandoneaza actiunea inceputa la
primele greutati. Vointa slaba se poate manifesta si prin nehotarare, capacitate redusa de a lua decizii,
oscilatii indelungate si nejustificate intre diferite scopuri.

Dintre defectele vointei fac parte opozitionismul, incapatanarea si impulsivitatea.

Opozitionismul sau negativismul este exagerarea independentei si consta in opozitia

neintemeiata fata de orice sugestie venita din partea altora. Copilul opozitionist spune "nu" orice ii
propun parintii, fara sa se gandeasca la importanta propunerii.

Incapatanarea este exagerarea perseverentei. Cel incapatanat urmareste un scop, chiar daca nu

exista sanse de reusita.

Impulsivitatea se manifesta printr-o capacitate redusa de autocontrol. Oamenii impulsivi se

lasa condusi de dorintele momentane si nu se gandesc la consecintele actiunilor lor. Ei fac multe fapte
pe care apoi le regreta. Impulsivii pot avea manifestari agresive sau autoagresive, lovesc pe cineva
sau se automutileaza, fac tentative de sinucidere din motive minore. Unii dintre ei simt nevoia
irezistibila de a consuma cantitati foarte mari de alcool, de a pleca de acasa si de a vagabonda, de a
fura, de a incendia etc.

3. ROLUL VOINTEI. EDUCAREA VOINTEI

Rolul vointei. Vointa este necesara pentru realizarea actiunilor dificile sau neatractive. Atunci cand
pentru reusita actiunii trebuie sa depunem un anumit efort voluntar, spunem ca actiunea are un
caracter voluntar. Capacitatea de a depune efort voluntar depinde atat de educatie cat si de unele
particularitati ale sistemului nervos central. (De ex. unele leziuni ale lobului frontal sunt urmate de
diminuarea initiativei).

Cineva da dovada de vointa puternica in activitate daca motivatia sa este buna, daca este constient de

importanta scopului urmarit si daca are incredere in sine. Educarea vointei trebuie sa puna accentul
pe aceste aspecte: intarirea motivatiei (care se poate face prin acordarea unor recompense sau
pedepse - care la inceput vor intari motivatia extrinseca), sublinierea importantei
scopului, incurajarea copilului. Vointa nu se poate dezvolta prin discursuri tinute de catre parinti sau
profesori despre importanta vointei. Vointa se dezvolta numai prin atragerea copilului in diferite actiuni
care necesita efort voluntar. Daca copilul este ajutat sa infranga greutatile si sa aiba succese el va
aborda actiunile asemanatoare cu mai multa incredere in sine si cu mai multa perseverenta (Popescu-
Neveanu, 1997, p. 128).

Voința și dezvoltarea armonioasă a personalității

elevilor
5 decembrie 2019 • Liviu Chifane • Liceul cu Program Sportiv, Brăila (Brăila) • România

Întrucât profesorii se confruntă adesea cu problema lipsei acute de voință din partea elevilor,
articolul de față își propune să demonstreze necesitatea cunoașterii în profunzime a acestui proces
psihic precum și a consecințelor nefaste ale anomaliilor voinței. Drept urmare, ne vom axa cu
precădere pe aspecte ce țin de: voință ca modalitate superioară de autoreglaj verbal și rolul acesteia
în educație; structura și fazele actelor voluntare; calitățile voinței; teorii asupra actelor voluntare;
principalele anomalii ale voinței și implicațiile prăbușirii acesteia. Numai dacă vor ține cont de toate
aspectele menționate mai sus, cadrele didactice vor putea să își ajute elevii în mod activ și eficient
în vederea creșterii performanței acestora prin intermediul reglajului voluntar al învățării școlare.

1. Voința – formă superioară de autoreglaj și rolul ei în activitatea de învățare

În general, voința trebuie privită din perspectiva caracterului său dual, atât ca „putere propulsivă”, cât
și ca „putere de înfrânare” (Ribot, 1995: pp. 17-29). Întrucât activitatea de învățare este una extrem
de solicitantă pentru elevi, energia furnizată de procesele afective și structurile motivaționale nu este
suficientă pentru desfășurarea în condiții optime a învățării școlare. În consecință, voinței îi revine
sarcina de a stabili anumite scopuri clare ale activității de învățare și de a susține acțiunile de
îndeplinire a scopurilor respective: „Voința se definește ca proces psihic complex de reglaj superior,
realizat prin mijloace verbale și constând în acțiuni de mobilizare și concentrare a energiei
psihonervoase în vederea biruirii obstacolelor și atingerii scopurilor conștient stabilite.” (Popescu-
Neveanu, Zlate și Crețu, 1996, p. 128) Reglajul superior despre care se vorbește în definiție se
manifestă printr-un efort voluntar îndreptat fie spre susținerea, fie spre înfrânarea unei anumite
acțiuni.

Efortul voluntar reprezintă caracteristica esențială a voinței și constă „într-o mobilizare a resurselor
fizice, intelectuale, emoționale, prin intermediul mecanismelor verbale” (p. 128).
Pentru ca elevul să poată depăși cu bine toate obstacolele din calea unei
învățări eficiente, efortul voluntar trebuie să determine o stare de tensiune
care să se transpună într-o încordare mai mare a voinței, însoțită de o
atitudine calmă și lucidă în gestionarea unei anumite situații.
Potrivit lui Vrabie, un rol important în reglajul voluntar îl deține „anticiparea în plan mental a
desfășurării acțiunii pe tot parcursul ei” (2000, p. 169). Cu alte cuvinte, imaginea mentală anticipativă
permite reconfigurarea permanentă a acțiunilor elevilor în fiecare etapă sau fază a acțiunii. Pentru
realizarea aceluiași scop, obstacolele întâmpinate pot diferi de la persoană la persoană. Același
obstacol poate fi privit în mod diferit de către indivizi diferiți.

Dacă obstacolele interioare se referă la individul însuși, obstacolele exterioare depind de condițiile
materiale ale acțiunii și de relațiile cu alții. Intensitatea efortului voluntar se stabilește în funcție de
tipul obstacolelor care apar în calea realizării scopurilor, dar și în funcție de cantitatea și calitatea
obstacolelor. În ansamblul său, efortul voluntar nu trebuie confundat cu un simplu efort muscular, el
fiind o modalitate de mobilizare și organizare a energiei psihonervoase. În timpul unei activități,
momentele dificile pot fi diferite, iar efortul voluntar se va modela în conformitate cu creșterea sau
descreșterea obstacolului.

Nu în ultimul rând, dacă elevii se vor confrunta mai mult timp cu obstacole de
o anumită natură, aceștia își vor dezvolta capacitățile de efort voluntar de un
anumit tip.
Reglarea voluntară a activității se realizează în strânsă legătură cu toate celelalte procese psihice,
de la percepția spontană transformată în observație, până la memorie, atenție, gândire, imaginație
sau afectivitate. Mai mult, Mielu Zlate indică faptul că „mulți psihologi o consideră mai degrabă o
caracteristică sau o capacitate a personalității în acțiune, decât o facultate de sine stătătoare” (2006,
p. 322). În plus, acesta concluzionează că voința nu trebuie privită ca o „instanță independentă care
se integrează în mozaicul personalității”, ci ca o funcție rezultând din integritatea și unitatea
personalității și având drept specific psihologic efortul voluntar.

2. Structura și fazele actelor voluntare

Ca orice activitate umană, activitatea de învățare prezintă o structură ierarhică cu o serie de unități
mai simple: acțiuni, operații, mișcări și acte psihice. În cazul acțiunilor voluntare complexe și de
lungă durată, Andrei Cosmovici (1996, pp. 244-245) distinge patru etape importante: apariția
conflictului, deliberarea, decizia și executarea hotărârii. În mod asemănător, Tinca Crețu descrie
următoarele faze specifice acțiunilor voluntare: actualizarea unor motive și generarea scopurilor;
lupta motivelor; luarea hotărârii și executarea acesteia (2004, pp. 140-141).

Conceperea situației reprezintă faza ce se caracterizează prin actualizarea unor motive și stabilirea
unor scopuri ce urmează a fi îndeplinite. În condițiile concrete ale desfășurării unei lecții, profesorul
trebuie să se asigure că activitățile trezesc și susțin interesul elevilor. Motivele activității de învățare
generează ulterior apariția scopului și schițarea unui plan mental de realizare a activității. Dacă în
activitatea de învățare desfășurată în clasă profesorul are rolul decisiv în această etapă, în
activitatea de învățare independentă elevii își asumă întreaga răspundere.

Când elevii sunt implicați în activități complexe, există și numeroase motive dintre care elevii pot să
aleagă pentru a-și direcționa activitatea folosind diferite tehnici și strategii. Etapa deliberării constă
într-o luptă a motivelor, o analiză detaliată a fiecărei alternative și o interpretare a consecințelor
alegerii fiecărei căi. Lupta motivelor este mai puternică atunci când argumentele „pro” și „contra”
unei anumite decizii sunt într-o discrepanță vizibilă și dau naștere unor îndoieli serioase cu privire la
motivele enunțate inițial. Un lucru extrem de interesant în această etapă este faptul că deliberarea
poate fi uneori doar formală întrucât hotărârea este deja luată și elevii doar caută argumente pentru
a o justifica în fața propriei conștiințe sau în fața celorlalți.

Rezultatul final al deliberării este luarea deciziei, un moment specific voinței care presupune
alegerea unui anumit motiv și scop în defavoarea altora care nu ar permite concentrarea energiei
psihonervoase în totalitatea sa. Există o sumedenie de factori implicați în luarea unei hotărâri, de la
particularitățile temperamentale și nivelul de aspirație până la sistemul propriu de valori și dorința de
a avea succes sau teama de eșec.

Profesorul trebuie să țină cont și de faptul că unii elevi sunt foarte ezitanți și
oscilanți în luarea unei decizii în timp ce alții sunt capabili să se hotărască
foarte repede.
Puterea adevărată a voinței se dovedește în faza executării hotărârii luate care adesea necesită un
efort de lungă durată. Etapa execuției se traduce prin materializarea deciziei și punerea în practică a
obiectivelor propuse. Acum se manifestă în mod real calitățile de voință ale unei persoane întrucât
luarea unei hotărâri trebuie să fie urmată de o luptă împotriva dificultăților rezultate din decizia
respectivă. Respectarea deciziei inițiale se transformă în etapa cea mai importantă. Părinții și
profesorii au sarcina de a găsi o cale de mijloc între sprijinirea copiilor și încurajarea acestora în
luarea unor hotărâri independente și ducerea acesteia la bun sfârșit cu responsabilitate și voință.

3. Calitățile voinței

Întrucât voința se formează prin nenumărate acțiuni voluntare desfășurate de-a lungul vieții,
dobândirea calităților de voință este posibilă tot în timp. Acestea caracterizează capacitatea de efort
voluntar a unei persoane și, odată stabilizate, devin trăsături volitive de caracter.
Prin discuții și dezbateri privind importanța calităților voinței, preadolescenții și adolescenții „pot fi
inițiați și în procesul de autoeducație și autoinstruire” (Vrabie, 2000, p. 174). Dezvoltarea calităților
voinței are un rol esențial la această vârstă deoarece aceștia sunt adesea predispuși la acte
necugetate din cauza impetuozității și entuziasmului tineresc.

Puterea voinței, perseverența, independența voinței și promptitudinea luării hotărârii reprezintă

calități importante al voinței. Puterea voinței se transpune în intensitatea efortului voluntar depus de
o persoană în vederea depășirii unor obstacole și atingerii anumitor scopuri. Cu cât valoarea
scopului urmărit este mai mare, cu atât încordarea voluntară va fi mai solicitantă, dar și satisfacția
atingerii scopului va fi pe măsura efortului depus. Când un individ dă dovadă de slăbiciune a voinței,
acesta nu își va putea duce la bun sfârșit obiectivele propuse.
Când efortul voluntar se desfășoară pe o perioadă îndelungată de timp intervine perseverența, o
calitate a voinței susținută de valoarea scopului și de încrederea în forțele proprii. O însușire
negativă a voinței opusă perseverenței este încăpățânarea, care se caracterizează prin inerție și
lipsă de flexibilitate în gândire și acțiune.

În cazul copiilor, părinții sunt uneori cei responsabili pentru manifestările de

încăpățânare ale acestora, prin îndeplinirea nediferențiată a celor mai
absurde dorințe ale acestora.
Dacă independența voinței presupune dezvoltarea gândirii critice și luarea unei decizii pe baza
chibzuinței proprii, sugestibilitatea este o însușire opusă acesteia. Lipsa independenței voinței îi va
face pe elevi ușor manipulabili și supuși influențelor exterioare care le vor afecta asumarea
răspunderii unei anumite hotărâri. În cele din urmă, pentru a se putea descurca într-o situație
complexă, elevii trebuie să adopte o decizie în mod prompt și să se adapteze unor situații în
continuă schimbare. Promptitudinea deciziei se află în opoziție cu nehotărârea sau tergiversarea,
care îi împiedică pe elevi și, mai târziu, pe adulți, să facă un efort voluntar de lungă durată în
vederea atingerii obiectivelor propuse inițial.

4. Teorii asupra actelor voluntare

Voința și consecințele dezvoltării calităților acesteia au suscitat un interes constant din cele mai
vechi timpuri până astăzi. În acest sens, Andrei Cosmovici (1996, pp. 245-248) face o scurtă trecere
în revistă a câtorva teorii fundamentale asupra actelor voluntare, evidențiind aspectele pozitive și
negative ale fiecărei teorii în parte.

În teoriile intelectualiste, rațiunea joacă rolul principal în actul voluntar. În mod evident, gândirea și
raționamentul sunt esențiale în etapa deliberării. Cu toate acestea, orice hotărâre este întotdeauna
influențată și de factorul emoțional dictat de stările afective, de dorințele și sentimentele individului.

Cu toate că raționamentul strict logic ar impune luarea unei anumite decizii,

copiii sunt adesea predispuși să reacționeze mai rapid la stimuli de natură
afectivă.
O altă teorie interesantă este aceea psihofiziologică ce pornește de la premisa că actul voluntar este
un act ideomotor, fiind declanșat de o anumită imagine sau idee. Problema este că nu orice act
ideomotor este și voluntar întrucât „actul voluntar nu presupune doar imaginarea unor efecte, ci și
eliminarea altor consecințe, înfrânarea și oprirea asociațiilor perturbatoare” (p. 246).

Teoriile care scot în evidență rolul afectivității în dezvoltarea voinței subliniază faptul că la baza
actelor voluntare și a deciziilor stau sentimentele. Un sentiment superior sau un sentiment cu o
valoare mai mare pentru individ va avea întâietate în fața unor dorințe imediate. Pe de altă parte,
există și situația diametral opusă în care persoanele mult prea afectate de sentimente nu pot
dezvolta o voință puternică tocmai datorită unei emotivități crescute.

Alte teorii pun accentul pe conștiința unei obligații, a unei datorii imperioase care ar face individul să
acționeze chiar în condițiile în care ceea ce trebuie să îndeplinească este lipsit de orice atractivitate.
Mai mult, principiile conștiinței libere care decid modul de acțiune al individului ar reflecta, de fapt, o
serie de obligații impuse de presiunea factorului social. În cazul elevilor, aceștia pot acționa într-un
anumit mod în concordanță cu normele sociale impuse de cercul familial, grupul de prieteni, instituția
de învățământ, etc.

O ultimă problemă identificată și studiată de psihologi este aceea a inițiativei, un fenomen psihic
greu de explicat din cauza factorilor de natură afectivă și socială care susțin apariția sa. De-a lungul
timpului, au existat oameni supuși, cu o nevoie permanentă de a fi orientați și îndrumați, dar și
oameni independenți, cu atitudine autoritară și spirit întreprinzător. Cele două tipologii
comportamentale se regăsesc și în cadrul oricărui colectiv de elevi în care sunt elevi timizi și cuminți
alături de elevi mai curajoși, care se remarcă prin adresarea de întrebări, prin luarea inițiativei și prin
alegerea unui anumit mod de acțiune.
Fiecare dintre teoriile menționate mai sus pune în lumină o anumită latură a voinței. Cert este faptul
că actele voluntare fac parte dintr-un mecanism complex care are la bază rațiunea și afectivitatea și
determină individul să își canalizeze întreaga energie pentru a duce la îndeplinire activitatea
stabilită.

5. Principalele anomalii ale voinței și implicațiile prăbușirii acesteia

După cum explică Mielu Zlate, „o voință perfectă provine din echilibrul perfect al forței de impulsiune
și puterii de inhibiție” (2006, p. 330). În mod practic, acest echilibru este greu de atins. Drept urmare,
se întâlnește adesea un dezechilibru al forțelor fie în sensul prezenței acestora în exces, fie în
sensul absenței lor. Urmând modelul prezentat de Foulquié, Mielu Zlate enumeră patru defecte
majore ale voinței: defecte derivate din excesul de inhibiție, defecte derivate din deficitul de inhibiție,
defecte derivate din excesul de impulsiuni și defecte derivate din deficitul de impulsiuni (pp. 331-
332).

În cazul voinței afectate de excesul de inhibiție, elevii sunt suprainhibați, incapabili de a lua o
hotărâre sau de a ajunge la o concluzie clară. Blocajul poate avea loc atât în momentul luării deciziei
cât și după decizie. În prima situație se regăsesc îndărătnicii, cei care au comportament rigid și
inflexibil, și încăpățânații, care nu țin cont de gândirea logică, rațională. În cea de-a doua situație se
află timorații (care așteaptă o decizie din exterior), scrupuloșii (care au reticențe de natură morală) și
capricioșii (care se răzgândesc cu foarte mare ușurință).

Când voința este afectată de un deficit de inhibiție, elevii sunt subinhibați și se manifestă de cele mai
multe ori într-un mod imprevizibil, fără să evalueze în mod obiectiv și responsabil situația înainte de
a lua o hotărâre finală. Din cauza deficitului de inhibiție apare versatilitatea sau fluctuația
comportamentală și sugestibilitatea sau imposibilitatea de a opune rezistență influențelor din
exterior.

Excesul de impulsiuni conduce spre o atitudine impulsivă care poate fi de natură reactivă când
elevul acționează în mod reflex sau de natură explozivă când reacția acestuia este mai întâi inhibată
și apoi neașteptat de rapidă. Când impulsivitatea este una emotivă, efortul voluntar al elevilor cade
pradă sentimentelor, iar când impulsivitatea este una ideativă, elevii cu o mare fluență de idei pot
deveni victime ale unei incoerențe și instabilități a gândirii. În sens invers, deficitul de impulsiuni face
ca anumiți elevi să nu poată face față unor situații noi, caz în care au nevoie de cineva pe care să se
poată baza în luarea unei decizii. Cunoașterea defectelor voinței facilitează educarea acestora prin
încercarea de a stabili un echilibru între forțele care generează actele voluntare.

În cartea sa, Voința și patologia ei, Théodule Ribot clasifică anomaliile voinței luând în considerare
deficitul puterii propulsive și excesul puterii propulsive (1995, pp. 41-69). Prima grupă de anomalii
ale voinței include abulia sau incapacitatea de a voi, înrudită cu „paraliziile psihice”, dar și stări
analoage precum agorafobia, mania îndoielii sau cazurile care se apropie de ceea ce numim
depresie morală. În cea de-a doua grupă intră diferitele tipuri de impulsuri de la cele subite și
inconștiente la cele irezistibile conștiente. Profesorii trebuie să fie extrem de atenți la situațiile în care
apar cele două tipuri de anomalii ale voinței întrucât tranziția de la starea normală la cea morbidă
este adesea imperceptibilă și are loc treptat. Pentru a evita slăbirea sau chiar dislocarea voinței,
cadrele didactice își vor cunoaște foarte bine elevii și vor acționa cu tact în vederea sprijinirii
eforturilor voluntare ale elevilor și a dezvoltării voinței ca rezultat al unei coordonări și al unei evoluții.

6. Concluzii
Un elev cu o voință puternică va fi un individ complet, capabil să ia hotărâri independente pe baza
unei gândiri critice și responsabile. Toate eforturile sale voluntare se vor concentra pe îndeplinirea
scopurilor propuse și pe desfășurarea în condiții optime a activității de învățare.
Întrucât voința reprezintă un act de sinteză, aceasta implică întreaga personalitate a elevului
(memorie, gândire, sentimente și caracter).

Actele voluntare ale elevilor reflectă întregul lor comportament.

Defectele și anomaliile voinței vor avea un impact negativ asupra capacității elevilor de a lua decizii
ferme și echilibrate și de a le duce la bun sfârșit. Tocmai de aceea, formarea și dezvoltarea
reglajului voluntar permite elevilor să fie mai stăpâni pe sine, mai perseverenți și mult mai prompți în
luarea unei hotărâri. Acțiunile cadrelor didactice trebuie să se canalizeze spre consolidarea calităților
voinței și spre prevenirea și combaterea defectelor și anomaliilor voinței de la deficiențele atenției
voluntare până la domnia capriciilor.

Bibliografie

1. Cosmovici, Andrei, Psihologie generală, editura Polirom, Iași, 1996

2. Crețu, Tinca, Psihologia educației, Editura CREDIS, București, 2004
3. Popescu-Neveanu, Paul, Zlate, Mielu, Crețu, Tinca, Psihologie. Manual pentru clasa a X-a
– școli normale și licee, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996
4. Ribot, Théodule, Voința și patologia ei, Editura IRI, București, 1997
5. Vrabie, Dumitru, Psihologia educației, Editura Evrika, Brăila, 2000
6. Zlate, Mielu, Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, București, 2006