Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Prezentare generală
Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880,[1][2] Pașcani, Iași, Principatele
Unite – d. 19 octombrie 1961,[3][1][4] Vânători-Neamț, Vânători-Neamț,
Neamț, România) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier,
academician și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți și
prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o
carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut mai
ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini
nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova, despre natura
României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice.
Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai revistei tradiționaliste
Sămănătorul, înainte de a deveni un scriitor realist și adept al curentului
poporanist reprezentat de revista literară Viața Românească. Opera sa se
poate grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare
dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de
început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică,
din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau
Divanul persian). În această etapă, acțiunea operelor sale are loc în
general în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria
medievală și modernă timpurie a României, în romane precum Neamul
Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia Cancerului. Prin intermediul operelor
precum Venea o moară pe Siret..., Baltagul și alte scrieri, Sadoveanu
acoperă o mai mare perioadă de timp, ajungând până în istoria
contemporană, în care abordează și alte stiluri precum romanul psihologic
și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului socialist, în acord cu
perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.
Ca om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, Sadoveanu
oscilând în perioada interbelică între forțele politice de dreapta și stânga. A
făcut parte mai întâi din Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-
Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, ocupând funcția de
Președinte al Senatului. A fost colaborator al cotidianelor de stânga
Adevărul și Dimineața, și a fost ținta unei campanii de presă venite din
partea partidelor de extremă dreapta. Deși a fost un susținător al monarhiei
în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, își schimbă orientarea
politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul
Comunist Român. În această perioadă este numit președinte al Adunării
Deputaților și face parte din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al
Republicii Populare Române, care a preluat conducerea statului după
abdicarea regelui. Scrie în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismismului.
Multe dintre operele și discursurile sale, printre care și romanul politic
Mitrea Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit, sunt de
asemenea considerate ca propagandă în favoarea comunizării.
A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul
1921, membru al Academiei Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace
în 1961. În anul 1928 devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale din
România.[5] A fost cumnatul criticului literar Izabela Sadoveanu-Evan.
Copiii săi, Profira și Paul-Mihu Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au
devenit la rândul lor scriitori.
Ca om politic a avut o carieră destul de controversată, fiind președintele
comisiei ce a refuzat ca sculpturile lui Constantin Brâncuși să-i rămână
statului român.[6][7][8]
Biografie
Origini
Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui
Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu (d. 1921) din
Oltenia,[9] și Profira Ursache (d. 1895), fată de răzeși analfabeți[10] din
localitatea Verșeni.[11] Părinții nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului și a
fratelui său Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) au fost recunoscute abia în
anul 1891. Familia își avea originile în Sadova, conform numelui ales (lit.
„din Sadova”),[12] adoptat de aceasta abia în 1891.[13][14] Tatăl Alexandru
avea o căsnicie nefericită, iar izolarea din viața publică a avut un impact
negativ asupra întregii familii.[15]Istoricul literar Tudor Vianu considera că
acest contrast dintre identitățile regionale și sociale au avut rolul lor în
formarea autorului, deschizându-i calea spre o „universalitate
românească”, notând totodată că Sadoveanu era atașat de rădăcinile sale
moldovenești.[16] Mihail a mai avut un frate, tot cu numele de Alexandru, a
cărui soție a fost criticul literar Izabela Morțun (cunoscută mai târziu ca
Sadoveanu-Evan, verișoara activistului socialist Vasile Morțun).[17] Celălalt
frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer agronom.[18]
Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani.
Profesorul său preferat, Dl. Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie
colecția de povești Domnu Trandafir.[19] În timpul liber, tânărul Sadoveanu
obișnuia să exploreze regiunea natală mergând pe jos, la vânătoare,
pescuind, sau doar pentru a contempla natura.[20] Și-a petrecut vacanțele
de vară și la Verșeni, la rudele mamei.[14][21] În timpul călătoriilor sale,
Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se comportau în prezența autorităților
i-au modelat, conform criticilor, perspectiva asupra societății.[22] Urmează
gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni și Liceului Național din Iași.
[23][24][25] La Fălticeni a fost coleg cu viitorii scriitori Eugen Lovinescu și
Ion Dragoslav. Din cauza expedițiilor în bălțile Șomuzului și la Nada Florilor
va rămâne un an repetent. După moartea mamei sale termină anii de
gimnaziu în fruntea promoției.[25]
Caracteristici
Personalitatea și experiența lui Sadoveanu au jucat un rol important în
formarea stilului său literar. După căsătoria din 1901, Mihail Sadoveanu a
adoptat ceea ce Călinescu numea stilul de viață „patriarhal”.[12] Călinescu
menționează că Sadoveanu și-a educat personal pe cei mai mulți dintre
copiii săi, folosing chiar și biciul.[12] Un epicureist, scriitorul era gospodar,
vânător înrăit, pescar și amator de șah.[132] Colegul său, epigramistul
Păstorel Teodoreanu, spunea despre el că este un om cu gusturi culinare
rafinate, care ținea la bucătăria românească și vinul românesc.[133] Stilul
de viață era în strânsă legătură cu interesele sale literare; personajele
principale din romanele sale duceau o viață retrasă și rudimentară
(Călinescu face legătura cu dorința scriitorului pentru „întoarcerea la
vremurile patriarhale”),[134] Operele sale sunt apreciate pentru prezența
naturii și pentru descrierile amănunțite ale festinurilor ritualice, ale
partidelor de vânătoare și de pescuit.[101][135]
Debut
Volumul său de debut, Povestiri, a fost apreciat de George Călinescu ca
fiind un volum care cuprinde toate temele care vor fi dezvoltate în romanele
ulterioare.[12] Totuși, el le consideră pe unele „ciudate”, arătând că
Sadoveanu avea probleme în dezvoltarea narațiunii.[12] Aceste scrieri
cuprind în principal episoade din viața boierilor, arătând felul în care se
înțeleg între ei, cum se poartă cu servitorii și cu țara lor.[12] Într-una dintre
povești, intitulată Cântecul de dragoste, Sadoveanu abordează problema
robiei, ilustrând moartea unui rob țigan care a fost ucis de stăpânul său
gelos, în timp ce în Răzbunarea lui Nour, un boier refuză să facă pace cu
Dumnezeu până când moartea fiului său va fi răzbunată.[12] Alte
fragmente se ocupă doar cu existența izolată a țăranilor: de exemplu, în
Într-un sat odată, un bărbat misterios moare într-un cătun din Moldova, iar
localnicii, în imposibilitatea de a-i descoperi identitatea, îi vând calul.[159]
În Năluca, acțiunea se desfășoară în jurul conflictului dintre doi bătrâni care
încearcă să-și ascundă trecutul rușinos. George Călinescu observă că, în
special în Năluca, Sadoveanu începe să exploreze tehnica discontinuității
în contribuțiile sale literare. „Mijlocul tehnic, de pe acum caracteristic al
autorului, de a sugera mocnirea sub cenușă a pasiunilor e o respirație
contemplativă în care se evocă un element stătător: natura vie ori
moartă.”[159]
Următoarea colecție de povești scurte, Dureri înăbușite, se bazează pe
natura moartă și duce opera sa în direcția realismului socialist și a
naturalismului (Călinescu presupune că Sadoveanu a împrumutat această
caracteristică de la scriitorul francez Émile Zola sau de la Alexandru
Vlahuță).[160] Pentru Călinescu, această alegere a fost una cu „efecte
dăunătoare” pentru opera lui Sadoveanu, considerând că Dureri înăbușite
este „poate cea mai slabă” dintre colecțiile sale de povestiri.[159] În opinia
lui Lovinescu, înclinațiile lui Sadoveanu asupra naturalismului nu însemna
că poveștile sale trebuie să fie obiective.[139] Lucrările redau momente
dramatice ale existenței individuale. În Lupul, un animal este urmărit și
prins de un grup de țărani; personajul eponim din Ion Ursu pleacă din sat
pentru a deveni proletar, și devine alcoolic;[161] ucenicul din Sluga nu este
capabil să se răzbune pe maistrul său la momentul potrivit; în Doi feciori,
un boier ajunge să țină la fiul său ilegitim, care lucra pe moșia sa și nu își
cunoștea tatăl.[159]
În 1905 Sadoveanu publică și Povestiri din război, care cuprinde scene din
viața soldaților români care au luptat în Războiul de Independență.
Împotrivindu-se unor serii de exagerări regăsite în carte, revista Time
apreciază totuși că „uneori el are abilitățile necesare pentru un scriitor de a
face povești captivante chiar și despre un război învechit”.[101] Concluzia
ei este că „Scheciurile lui Sadoveanu au virtuțiile - și viciile - unor
imprimeuri vechi de vânătoare și ale unor scene de luptă din perioada
romantică a secolului al XIX-lea.”[101]
Primele teme majore
Sadoveanu revine la perspectiva sumbră a vieții în volumul Crâșma lui Moș
Petcu, unde descrie viața satului neperturbată de factorii externi. Casa lui
Petcu, stabilită pe malul râului Moldova, este un loc liniștit, vizitat de
drumeți. „Oamenii au în tăcere și în violență o mecanică lentă, stereotipică,
ca unii ce nu pot cuprinde în ei decât o singură dramă. În desfășurarea ca
de ceasornic a poveștii lor unice, prozatorul folosește din ce în ce mai mult
o limbă mai magistrală.”[159] Călinescu mai aprecia la Crâșma lui Moș
Petcu și descrierea naturii, a cărui scop este cel de a evoca „eternitatea
indiferentă” a conflictelor dintre protagoniști,[159] și care, uneori, se
bazează, pe „o mare bogăție de sunete și cuvinte.”[162] I-a reproșat
scriitorului „o oarecare monotonie”, concluzionând că Sadoveanu ajunge să
folosească aceste tehnici în aproape toate operele sale ulterioare.[162]
Totuși, poveștile lui Sadoveanu din această perioadă au revenit de multe
ori la o perspectivă naturalistă, în special în seria de scheciuri și nuvele
care dezvăluie viețile modeste duse de angajații Căilor Ferate Române, ai
tinerilor înrolați în Armata Română, sau a femeilor de boieri care seduc
adolescenți, sau provinciala mică burghezie.[163] Altele fac referire la
credințele unor oameni cu puțină carte în legătură cu autoritățile vremurilor:
un țăran crede cu încăpățânare că Mica Unire din 1859 dintre Țara
Românească și Moldova a fost făcută pentru a asigura supremația clasei
sale sociale; o tânără femeie dintr-o clasă socială inferioară este menită să
se căsătorească cu un boier din interes dar ajunge să aleagă o viață liberă;
și un țigan dezertează din armată după ce i se spune să facă baie.[164] În
La noi, la Viișoara, viața unui bătrân degenerează în avariție și bigotism,
până în momentul când își înfometează soția până ce aceasta moare.[165]
Portretizarea pozitivă a haiducilor ca nelegiuitori cinstiți care încearcă să
învingă nedreptățile feudale, repetă anumite stereotipuri care se regăsesc
în folclorul românesc, prezente la personaje precum: Vasile cel Mare,
Cozma Răcoare, Liță Florea etc.[166] În opera intitulată Bordeenii,
excentricii mizantropi conduși de diabolicul Sandu Faliboga, îi tâlhăreau pe
cei care fugeau de autorități și a căror comportare semăna cu cea ale
coloniștilor din America.[167] Lepădatu, un copil nedorit, vorbește în
numele întregului grup: „Ce aș putea să fac? [...] dacă oriunde sunt aceste
târguri mari pline de oameni? Aș avea un timp mai bun cu vitele; cu ele am
crescut și cu ele m-am obișnuit.”[168] Romanticizând evenimente obscure
ale perioadei medievale timpurii în Vremuri de bejenie, Sadoveanu
schițează apărarea improvizată a unei comunități de refugiați, ultima lor
redută în față de tătarilor nomazi.[169]
Hanu Ancuței, Șoimii și Neamul Șoimăreștilor
Nuvela Hanu Ancuței, descrisă de George Călinescu ca fiind „capodopera
idilicului jovial și a subtilității barbare”,[134] și de Z. Ornea ca prima dovadă
a „noii ere” a lui Sadoveanu,[170] este o povestire în ramă de genul
alegoriilor medievale precum Decameronul lui Giovanni Boccaccio și
Povestirile din Canterbury ale lui Geoffrey Chaucer.[171] Ea spune
povestea unor drumeți care se întâlneau în hanul cu același nume. O mare
parte din poveste se concentrează în jurul gusturilor culinare și a rețetelor
comune, precum și cu contrastul general între civilizație și modalități
rudimentare folosite de români: într-un episod din carte, un negustor
lipscan îi uimește pe ceilalți protagoniști, atunci când el le spune despre
mesele frugale și inovațiile tehnice ale Europei de Vest.[172] Sadoveanu
aplică aceeași tehnică narativă în Soarele în baltă, despre care Călinescu
spunea că olosește un „stil mai complex”.[134]
În Șoimii, primul roman istoric al lui Sadoveanu, personajul principal este
Nicoară Potcoavă, un boier moldovean de la sfârșitul secolului al XVI-lea,
care a devenit hatman al cazacilor zaporojeni și domnitor al Moldavei.
Povestea, a cărei idei principale au fost trasate de Sadoveanu pe vremea
când încă era un adolescent,[42] se concentrează pe evenimentele timpurii
din viața lui Nicoară, bazându-se pe povestea conform căreia el și fratele
său Alexandru au fost frații domnitorului Ioan Vodă cel Cumplit, au încercat
să-și răzbune fratele după ce a fost executat de către otomani. Profitând de
situație, ei încearcă să îl ucidă și pe Ieremia Golia, un boier a cărui
presupusă trădare a dus la capturarea domnitorului Ioan Vodă cel Cumplit,
luând-o ca prizonieră pe fiica sa Ilinca. [134] Această poveste are mai
multe episoade în care accentul se pune pe ilustrarea nelipsitelor festine,
precum și un fragment în care Potcoavă și aliații lui, cazacii zaporojeni, se
apucă de băut.[134] Acoperind mai mulți ani din viața lui Nicoară, și
culminând cu înlăturarea de la putere, narațiunea arată victoria sa
împotriva pretendenților Petru Șchiopul și Golia, și prețul pe care l-a avut
de plătit pentru ascensiunea sa. Alexandru, care se îndrăgostește de Ilinca,
cere ca prizonierul Golia să nu fie ucis, însă fără succes. În urma
asasinării, ambii frați devin amărâți și renunță la putere.[173] Călinescu
considera Șoimii un roman care este „încă ciudat”, menționând că
Sadoveanu era la prima experiență cu acest gen de operă.[134]
Neamul Șoimăreștilor este un Bildungsroman publicat în 1915 al cărui
personaj principal este Tudor Șoimaru. El s-a născut într-o familie de țărani
liberi din zona Orheiului, și luptă în bătăliile din anul 1612 alături de Ștefan
Tomșa în încercarea acestuia de a pune mâna pe tronul Moldovei. După ce
participă la cucerirea Iașiului, se întoarce acasă și îl ajută pe boierul local
Stroie să-și recupereze fiica, Magda, care a fost răpită de cazaci. Șoimaru,
care ține la Magda, este înfuriat de vestea că tatăl ei i-a legat pe țărani de
glie.
Politică
Naționalism și umanism
Implicarea lui Sadoveanu în politică a fost marcată de schimbări bruște în
convingeri, trecând în timpul carierei de politician de la doctrinele de
dreapta la cele de stânga de mai multe ori în viață. În strânsă legătură cu
opiniile sale tradiționaliste cu privire la literatura de specialitate, dar în
contrast cu apartenența sa politică la cabinetul Partidul Conservator și cel
Liberal, Sadoveanu s-a alăturat grupurilor naționaliste de diferite doctrine,
asociindu-se atât cu Nicolae Iorga în 1906, cât și cu grupul de stânga
Poporanist de la Viața Românească. El a încercat să refacă relațiile dintre
Iorga și poporaniști, însă fără succes.[174] În anii 1910, tradiționalistul anti-
Iorga Ilarie Chendi vedea în Sadoveanu unul dintre poporaniștii care
promovau „vindecarea spirituală a poporului nostru, prin cultură.”[175]
Omagiu
Aceste imagini din Wikipedia a lui Sadoveanu este din 2004 până în 2006.
Sadoveanu este o prezență ocazională în operele literare ale colegilor săi
de generație. A scris seria de povestiri de vânătoare Țara de dincolo de
negură în cinstea operei lui George Topîrceanu cu același nume, ambii
autori schițând portretul celuilalt cu admirație.[245] Topîrceanu a mai
parodiat stilul prietenului său într-un scheci de cinci paragrafe, care făcea
parte dintr-o serie de astfel de fragmente. A scris despre întâlnirile lor în
diverse alte scrieri autobiografice, și i-a dedicat prima versiune a poemului
Balada popii din Rudeni.[246] Sub numele de Nicolae Pădureanu,
Sadoveanu este unul din personajele romanului și a autobiografiei
deghizate În preajma revoluției, scris de colegul său Constantin Stere.[247]
Sadoveanu este apreciat în două opere ale lui Nicolae Labiș, intitulate
colectiv Sadoveniene. Prima, intitulată Mihail Sadoveanu, este un poem
care face referire la proza lui Sadoveanu, iar cealaltă, o poezie cu vers
liber, are ca titlu Cozma Răcoare.[248]
Operă (selectiv)
Șoimii, roman (1904)
Floare ofilită, nuvele (1905)
Mormântul unui copil (1905)
Amintirile căprarului Gheorghiță (1905)
Vremuri de bejenie (1906)
La noi în Viișoara (1906)
Esopia (1906)
Însemnările lui Neculai Manea, nuvele (1906)
Oameni și locuri, (1908)
O istorie de demult (1907)
Duduia Margareta (1907)
Istoria marelui împărat Alexandru Macedon în vremea când era emirul
lumii 5250 de ani (1907)
Povestiri de seară (1909)
Genoveva de Brabant (1909)
Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ (1909)
Cântecul amintirii (1909)
Apa morților (1911)
Povestiri de petrecere și folos (1911)
Bordeenii, roman, (1912)
Un instigator (1912)
Priveliști dobrogene (1914)
Neamul Șoimăreștilor, roman (1915)
Foi de toamnă (1916)
Printre gene (1916)
44 de zile în Bulgaria (1916)
Umiliții mei prieteni (1917)
Umbre (1919)
În amintirea lui Creangă (1919)
Priveghiuri (1919)
Povestiri pentru moldoveni (1919)
Cocostârcul albastru (1921)
Strada Lăpușneanu (1921)
Neagra Șarului (1922)
Pildele lui cuconu Vichentie (1922)
Lacrimile ieromonahului Veniamin (1922)
Oameni din lună (1923)
Ți-aduci aminte (1923)
Războiul balcanic (1923)
Venea o moară pe Siret (1924)
Țara de dincolo de negură (1926)
Dumbrava minunată (1926)
Povestiri pentru copii (1926)
Dimineți de iulie. Stigletele (1927)
Demonul tinereții (1928)
Hanu-Ancuței (1928)
Împărăția apelor (1928)
O întâmplare ciudată (1928)
Olanda, reportaje de călătorie în Olanda (1928)
Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, roman (1929)
Baltagul, roman (1930)
Depărtări, roman (1931)
Măria Sa, puiul pădurii, roman (1930)
Nunta domniței Ruxandra, roman (1932)
Uvar (1932)
Creanga de aur, roman (1933)
Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933)
Soarele în baltă sau aventurile șahului (1934)
Nopțile de Sânziene, roman (1934)
Viața lui Ștefan cel Mare, biografie (1934)
Trenul fantomă (1934)
Cele mai vechi amintiri (1934)
Cuibul invaziilor (1935), colecție de povestiri
Călători de acum un veac
Țara neamului Kalkha, vechea Mongolie
Câmpiile Mongoliei. Stepa și locuitorii ei
Tătaria chinezească. Cuibul invaziilor. Vulcanii. Triburile de kirghizi.
Sultani și bandiți
Tabăra de lotri. Plecare precipitată. Apus de soare în pustie. Ploaie de
bolizi. Bandiții rămân mofluzi. Sultanii din stepă. Războaiele și funeraliile
lor.
Alți sultani și hani
Post chinez la hotare
Trecerea munților Alatau. Stâncile de la Kora. Legende kirghize
Peștera Dracului. Tigri, urși și cerbi
Ieșirea lui Ghinghis-Han
Ridicarea mongolilor
Împărăția de aur
Alinarea vijeliei
Povestiri alese (1935)
Paștile blajinilor (1935)
Inima noastră, (1935)
Povestiri pentru copii (1935)
Cazul Eugeniței Costea (1936)
Ion Creangă, conferință (1936)
Ion Neculce, conferință (1936)
Țara cangurului (1937)
Istorisiri de vânătoare (1937)
Ochi de urs (1938)
Valea Frumoasei (1938)
Morminte (1939)
Frații Jderi, (1935-1942),
Vol. I, Ucenicia lui Ionuț, (1935)
Vol. II, Izvorul Alb, (1936)
Vol. III, Oamenii Măriei Sale, (1942)
Divanul persian, roman (1940)
Cincizeci de ani de la moartea lui Creangă, conferință (1940)
Vechime (1940)
Ostrovul lupilor (1941)
Povestirile de la Bradu- Strâmb (1941)
Anii de ucenicie (1944)
Fantazii răsăritene (1946)
Caleidoscop (1946)
Nada Florilor, roman (1951)
Nicoară Potcoavă, roman (1952)
Însemnări pe marginea articolului 80 (1952)
Aventuri în Lunca Dunării (1954)
Evocări (1954)
Pagina de titlu a romanului Neamul Șoimăreștilor în ediția
originală din 1915, „cu ilustrații de Stoica” (Editura Minerva)