Cartea, obiect de suflet, obiect magic, izvor nesecat de intelepciune, de invatatura, de emotii, poarta de

evadare din motorul cotidian ce se invarte mecanic si cliseic, poarta deschisa oricui are curajul sa caute
ceva cu care sa-si antreneze mintea, sa-si hraneasca sufletul, sa-si uite corpul intins pe canapea sau in
podul casei ori tolanit la umbra unui nuc, asemenea unei Simone infometate. Cartea, oricare ar fi ea,
contine o poveste.

Consider ca fragmentul extras din "Povestea fara sfarsit", scrisa de Michael Ende, propune cititorului o
lume fantastica, mai degraba alegorica in care cartile stau inchise, pregatindu-si povestea pentru primul
cititor care e gata sa o afle. Intreg fragmentul este un monolog, discursul narativ apartinand ipostazei
naratoriale subiective ce s-a intruchipat in personaj si care mediteaza asupra misterului sacru din spatele
cartilor si a povestilor.

Esenta fragmentului este dezvaluita inca din prima fraza: "as vrea sa stiu [...] ce se petrece intr-o carte
cat timp sta inchisa". Aspectul interogativ al secventei poate intriga cititorul, a carui curiozitate l-ar
determina sa poata anticipa un posibil raspuns. Naratorul ofera o varianta speculativa: "Probabil ca nu
exista decat literele tiparite pe hartie", care, la deschiderea cartii, se aranjeaza si formeaza "o adevarata
poveste". Prezenta verbelor la negativ si a altor sintagme ce transfigureaza incertitudinea ("nu le
cunosc", "straine") induc ideea unui univers fantastic al cartii ce asteapta sa fie descoperit. Si cum altfel
decat "sa o citesti ca sa le traiesti pe toate"? Misterul creatiei este pus in evidenta prin dorinta acerba de
a cunoaste, manifestata prin framantarile gandirii: "In carte se gasesc toate acestea dinainte. As vrea sa
stiu in ce fel". Acest ++++"As vrea sa stiu" se leaga, ca intr-un rondel, de interogatia din incipitul
fragmentului, pe care lectorul ar intelege mai bine daca ar reformula-o:

"Daca am aflat ca o carte inchisa este un obiect <<tiparit>>, fara viata, inseamna ca prinde viata atunci
cand este deschisa?". Raspunsul nu sta nicidecum in carte. O carte deschisa are aceeasi substanta ca si
una inchisa. Cel care prinde viata este cititorul. Cartea contine o poveste. O poveste moarta in tus negru
care prinde aripi in inima si in mintea celui care o reinvie. Povestea traieste odata cu cititorul ei, pe care
il implica in "fel de fel de aventuri, ispravi si fapte". Poate ca o poveste scrisa este

limitata la ultima pagina a cartii, dar imaginatia o poate face nesfarsita. A trai o poveste inseamna a trai
o noua viata, a descoperi, a invata, a capata virtuti, a dezgropa amintiri, emotii, a compatimi, a asculta, a
intelege, a cerceta caractere, a vedea chipuri noi si peisaje neobisnuite, a sparge barierele timpului si
spatiului, ale realului si ale propriei firi.

Daca "Micul Print", de Antoine de Saint-Exupery, una dintre cartile copilariei mele, a construit o temelie
de valori in interiorul meu, cum ar fi prietenia, credinta, compasiunea, iubirea de semeni, pretuirea
bogatiei morale in locul celei lumesti, "Povestea fara sfarsit" a ridicat coloanele sanctuarului sacru al
sufletului si mi-a oferit raspunsul atat la intrebarea "Cum?", cat mai ales la "De ce traim?".

As ramane surprins sa cunosc pe cineva care a citit creatia lui Michael Ende si nu a realizat chimbari
majore in atitudinea, comportamentul si scara sa de valori. Repet, o carte inchisa este una moarta, i se
ingalbenesc paginile, i se uzeaza coperta, dar povestea ei este nemuritoare, trebuie doar sa stii sa o
traiesti.