VLAD ȚEPEȘ

■Vlad Țepeș este denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a
domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476.
■În timpul domniei sale, Țara Românească și-a obținut temporar
independența față de Imperiul Otoman. Vlad Țepeș a devenit vestit prin severitatea
sa și pentru că obișnuia să își tragă inamicii în țeapă. Din cauza conflictelor cu
negustorii brașoveni, aceștia l-au caracterizat, propagandistic, ca pe un principe cu
metode de o cruzime demonică.

■Vlad Țepeș a ajuns curând faimos din cauza metodelor sale brutale de
pedepsire. Conform detractorilor sași din Transilvania, el ordona deseori ca
osândiții să fie jupuiți de piele, fierți, decapitați, orbiți, strangulați, spânzurați, arși,
fripți, ciopârțiți, bătuți în cuie, îngropați de vii etc.

■De asemenea, punea să li se taie victimelor nasul, urechile, organele

genitale și limba. Însă supliciul favorit era trasul în țeapă, de la care provine
porecla Țepeș, cel care trage în țeapă. Această formă de execuție a folosit-o în anii
1457, 1459 și 1460 contra negustorilor transilvăneni care nu respectaseră legile
sale comerciale. Incursiunile pe care le făcea împotriva sașilor din Transilvania
erau în același timp și acte de protecționism menite să promoveze activitățile
comerciale din Țara Românească.

■În plus, în acea perioadă era ceva obișnuit ca pretendenții la tronul Țării
Românești să găsească sprijin în Transilvania, unde așteptau momentul potrivit
pentru a acționa.
 Iluminismul, numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii, a fost o mișcare
intelectuală, filozofică, ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada
pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei, ale
Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți
„raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase.

Iluminismul, rezultat din curentul umanist al Renașterii, este o replică la

adresa barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga
luminarea maselor pe baza experienței proprii.

Istoricii francezi plasează, în mod tradițional, perioada iluminismului între

1715, anul încoronării lui Ludovic al XV-lea, și 1789, anul izbucnirii Revoluției
Franceze care a marcat sfârșitul „Vechiului Regim”.

Curent ideologic și cultural: promovarea raționalismului, caracter laic,

antireligios, anticlerical, combaterea fanatismului și a dogmelor, răspândirea
culturii în popor, literatura preocupată de problemele sociale și morale;

Teme și motive: «monarhul luminat», «contractul social», emanciparea

poporului prin cultură; Genuri și specii: liric, epic (povestire, nuvelă, roman),
dramatic (tragedie, comedie);

Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Școala Ardeleană.

Acest iluminism a stat în serviciul idealului național, la a cărui fundamentare a
contribuit hotărâtor, prin demersul la istorie, la istoria limbii și a poporului.

Iluminismul românesc va recurge, la rândul său, la argumentele istorice în

favoarea unor revendicări politice.
 Școala Ardeleană a pus în mișcare un amplu proces de afirmare națională și
culturală a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și
la începutul secolului al XIX-lea.

Cărturarii acestui curent au combătut superstițiile, au popularizat știința și au

adus argumente pentru afirmarea drepturilor românilor din Transilvania.
Activitatea lor științifică s-a manifestat în plan didactic prin redactarea de manuale
școlare, înființarea de școli și promovarea literaturii și științei.

O vastă activitate în acest sens a desfășurat Gheorghe Șincai, directorul

școlilor Bisericii Române Unite cu Roma. Acesta a redactat mai multe manuale
școlare, inclusiv de aritmetică. Cartea Volksnaturlehre zur Dämpfung des
Aberglaubens a superintendentului Johann Heinrich Helmuth (1732-1813) a fost
sursa de inspirație a lui Șincai (1754-1816) pentru lucrarea Învățătură firească spre
surparea superstiției norodului.

Cea mai reprezentativă operă literară realizată în spirit iluminist este

epopeea Țiganiada de Ioan Budai-Deleanu, care pledează în sensul democrației.

Academiile domnești întemeiate în Țara Românească între 1678-1688, în

Moldova la 1707, au reprezentat de asemenea focare de cultură în spațiul
românesc. O altă formă de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru
tipărirea de cărți. Între 1700 și 1800 s-au tipărit în Țara Românească 799 de cărți
dintre care 617 în românește, iar 182 în grecește, latinește, slavă, etc. Procentul de
carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase.

Printr-un jurnal de călătorie răspândește idei iluministe și Dinicu Golescu,

luminatul boier muntean, care în "Însemnare a călătoriei mele", surprinde
contrastele dintre civilizația țărilor vizitate și realitățile triste din patria sa.
 În Țara Românească și în Moldova Chesarie Râmniceanul și Leon Gheuca
răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din raționaliștii francezi și, în
special, din Enciclopedia lui Denis Diderot.

Țiganiada
Ion Budai-Deleanu
I. Introducerea
Ţiganiada este capodopera literară a iluminismului românesc şi reprezintă
epopeea cea mai cunoscută din literatura română.
Deşi redactată în două variante, ea nu ajunge să fie publicată decât în 1925.
Şi alţi autori paşoptişti  (ex: Ion Heliade Rădulescu) încep să scrie o epopee
a neamului însă aceste proiecte nu sunt finalizate.

II. Geneza
       Ion Budai-Deleanu, om de o vastă cultură, găseşte punctul de plecare al
Ţiganiadei în lucrarea Batra homiamahia (Lupta broaştelor cu şoarecii) de Tasso,
în Don Quijote de la Mancha a lui Cervantes şi în Orlando furioso de Aristo.

III. Semnificaţia titlului

     Titlul este unul alegoric creat după modelul marilor epopei (Iliada, Odiseea,
Eneida). Acesta ne trimite la personajul central al operei şi anume la etnia
ţiganilor.
Titlul este unul alegoric deoarece sub întruchiparea ţiganilor, Ion Budai-
Deleanu ascunde aspiraţiile iluministe ale românilor din Ardeal.

IV. Tema
       Ţiganiada are ca temă călătoria alegorică pe care o face neamul ţigănesc în
căutarea unei forme statale.
V. Compoziţia
       Din punct de vedere compoziţional Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor este
alcatuită din 12 cântece compuse de cântăreţul Leonachi Ghianeu  şi îmbogăţită cu
multe însemnări şi luări aminte, critice istorice, filosofice, filologice şi gramatice
de către Mitru Perea şi alţi mai multi în anul 1800.
O astfel de structură îşi dovedeşte modernitatea datorită multitudinii de voci
naratoriale.
Personajele care comentează evenimentele în subsolul paginii devin voci
naratoriale de sine stătătoare. Ele nu explică ceva, ci au rolul de a crea o operă în
operă.

VI. Firul epic

     Acţiunea se desfasoară în Muntenia lui Vlad Ţepeş. Domnitorul se hotărăşte
să-i înarmeze pe ţigani pentu a lupta împotriva turcilor, deoarece dorea să evite
folosirea acestora ca iscoade.
Pentru a-i convinge Vlad vodă le promite o localitate numită Spăteni unde
aceştia să se organizeze într-o formaţiune statală. Ţiganii se lăsară greu convinşi,
mai întâi având loc un sfat care are rolul de a-i evidenţia caracterul eterogen şi
instabil.
      Mai întâi ţiganii sunt supusi unor probe de curaj. Vlad Ţepes şi armata lui se
deghizează în turci fără a fi recunoscuţi de ţigani iar apoi pune în calea acestora
carele cu bucate. La cele două probe ţiganii eşuează dovedind lipsa curajului şi o
pofta de mâncare nemăsurată.
      În schimbul intrării în luptă, Vlad Ţepes le oferă ca recompensa localitatea
Spăteni, plasată strategic între Bărbăteşti şi Inimoasa. Denumirea localităţilor este
una evident parodică, ea desemnând lipsa curajului şi a tragerii de inimă din partea
ţiganilor.
       Odată intraţi în luptă, tabăra ţiganilor este tulburată de intervenţia Satanei care
o răpeşte pe Romica, logodnica viteazului Parpangel.
Pentru a-şi regăsi iubita acesta porneşte într-o călătorie iniţiatică la capătul
căreia trebuie să dovedească faptul că este apt de a se însura, de a-şi întemeia o
familie şi de a conduce etnia ţiganilor.
Bineînteles că această călătorie este tot parodică. Parpangel este supus unor
probe, astfel trece printr-o pădure vrăjită şi poposeşte la un han care în mod
miraculos se transformă dimineaţa într-o baltă cu broaşte.
Satana reuşeşte de fiecare dată să-l amăgească pe Parpangel. Dezamăgit,
eroul se hotărăşte să se întoarcă în tabăra ţiganilor. Pe drum se întâlneşte cu
viteazul Argineanu îmbrăcat în armura vrăjită şi fac schimb de haine. Astfel
Parpangel intră în luptă împotriva turcilor.
Înfricoşaţi de vederea armurii şi crezând că este Argineanu turcii bat în
retragere şi toată această aventură eroică se termină cu o banală cădere de pe cal a
lui Parpangel.
      Leşinat mai mult de frică eroul călătoreşte în iad şi în rai. Când îşi revine o
regăseşte pe Romica şi fac nunta. La ospăţul de nuntă Parpangel povesteşte tuturor
ţiganilor cele văzute în iad şi în rai.
După acestea ţiganii pornesc un sfat în vederea stabilirii formei de
organizare statală. Nu reuşesc din cauza năravurilor înnăscute ale acestora.
Totul se încheie cu o dezbinare a ţiganilor, fiecare apucând pe o altă cale.

VII. Grădina desfătărilor

      Povestirea spusă de Parpangel ţiganilor despre calătoria sa în Rai  este
împânzită de elemente specifice neamului ţiganesc, cel mai important fiind
mâncarea.
       Aspectele relevante pentru descrierea tărâmului înfăţişat de Parpangel sunt:
situarea geografică „între cer şi pământ”, „clima zile senine, ceriul limpede, fără
nouri”, „vântucele drăgălaşe, line”, „nu e vara zădufoasă, nici iarna cu ger, nici
toamna rece, ci tot primavara mângăioasă”, relieful: „câmpuri cu flori osebite”,
„dealuri şi coaste de caş, de brânză, de slănină”, „munţii şi stâncele gurguiate tot de
zahăr, stafide, smochine”, „râuri de lapte dulce pe vale”, flora şi fauna: „rodii în
loc de arburi şi copase”, „în loc de nisip şi tărână / Tot grăunţă de aur iei în mână”,
„struguri, vin”.
În descrierea acestui Rai, Parpangel porneşte de la formele de relief, clima şi
vegetaţia întâlnite în lumea reală şi le transformă idealizându-le într-un Rai
ţigănesc.

În acest Rai al ţiganilor totul trimite la o abundenţă de bucate, semn că

ţiganilor nu le este dată nunca, ci lenea şi ospăţul.
       Naratorul este cel care povesteşte nişte întâmplări reale sau imaginare. Vocea
naratorială a acestuia se identifică cu persoana a III-a singular.
Naratorul care ştie tot despre personaje şi întâmplările prin care acestea vor
trece  se numeşte narator omniscient şi omniprezent (sau narator creditabil).
       Naratorul necreditabil este acel narator care din diverse motive deformează
lumea prezentă astfel încat el nu mai poate fi crezut de către cititor.
Parpangel este un astfel de narator necreditabil. Acest erou este actor al
întâmplării povestite şi totodată şi narator. Vocea naratorială se identifică cu cea a
personajului şi prezentarea se face la persoana I.

VIII. Încheiere
       Intitulată „poemation eroi-comico-satiric”, Ţiganiada se dovededeşte a fi o
alegorie ce întrupează năzuinţele de veacuri ale românilor ardeleni. Esenţa acesteia
o reprezintă democraţia fără fond.
În încercarea lor de a-şi găsi o formă de organizare statală, ţiganii dovedesc
lipsa adecvării la fondul lor originar acela de populaţie nomadă fără posibilitatea
de a se aşeza într-un loc.
     Prezenţa vocilor naratoriale aflate în subsolul paginii nu are rolul de a
explica un eveniment ci de a îmbogaţi textul.
 Numele din subsol sunt caracterizante, ceea ce spun personajele se regăseşte
în semnificaţia numelor acestora creând astfel o operă in operă. Ion Budai-Deleanu
se dovedeşte a fi un creator modern care trece de limitele timpului.