Jim Nasturel-Ende-Final

1|jim năsturel și lukas michael ende
JIM NĂSTUREL ȘI LUKAS,

MECANICUL DE LOCOMOTIVĂ
MICHAEL ENDE
Jim Knopf und Lukas der Lokomotivführer 1960
Jim Button and Luke the Engine Driver.
+12ani
Cunoscutul scriitor german Michael Ende (12 nov. 1929 — 28 aug. 1995), devenit celebru mai ales
prin romanele sale pentru copii, a fost, de asemenea, actor, critic de film (la radiodifuziunea
bavareză) şi autor dramatic.
Este fiul artistului plastic Edgar Ende, cu care a avut o relaţie tensionată, marcată de scurte
momente de reconciliere. După ce este respins de mai multe edituri, primul roman al lui Ende, Jim
Năsturel şi Lukas, mecanicul de locomotivă, apare, în 1960, la editura Thienemann din Stuttgart,
urmat, în 1962, de cea de—a doua parte a cărţii, Jim Năsturel şi cei 13 sălbatici. Ideile şi tematica
celor două cărţi contrastează cu ideologia rasistă a evoluţiei, promovată în Germania celui de—al
Treilea Reich, în care a copilărit Ende. Din 1970, Ende se stabileşte la Roma împreună cu soţia sa,
Ingeborg Hoffmann. în 1973 îi este publicat, în Germania, romanul Momo, la care a lucrat timp de
şase ani; acesta va fi tradus în peste 30 de limbi, în 1979 apare romanul Povestea fără sfârşit, „o
carte pentru copii, potrivită şi pentru adulţi" şi „o carte pentru adulţi, potrivită şi pentru copii", după
cum a numit—o critica. Povestea fără sfârşit este ecranizată în 1983, dar Ende consideră filmul un
produs strict comercial, care s—a îndepărtat mult de romanul său; a urmat un proces pe care
scriitorul l—a pierdut. în 1986, romanul Momo a fost, la rândul său, ecranizat; de această dată,
autorul s—a arătat destul de mulţumit de film. în 1985, după moartea lui Ingeborg, Ende se întoarce
în Germania. Aici se recăsătoreşte, în 1989, cu traducătoarea japoneză a cărţilor sale, Mariko Sato.
Cuprins
CAPITOLUL 1.ÎN CARE ÎNCEPE POVESTEA....................................................................................4
CAPITOLUL 2.ÎN CARE SOSEŞTE UN PACHET MISTERIOS.........................................................7
CAPITOLUL 3.ÎN CARE E CÂT PE—ACI SĂ SE IA O HOTĂRÂRE NEFERICITĂ, CU CARE
JIM NU E DE ACORD...........................................................................................................................11
CAPITOLUL 4.ÎN CARE O CORABIE CU TOTUL ŞI CU TOTUL CIUDATĂ PORNEŞTE PE
APE, IAR LUKAS ÎŞI DĂ SEAMA CĂ SE POATE BIZUI PE JIM NĂSTUREL.............................15
CAPITOLUL 5.ÎN CARE IA SFÂRŞIT CĂLĂTORIA PE APĂ, IAR JIM ZĂREŞTE COPACII
STRĂVEZII............................................................................................................................................19
CAPITOLUL 6.ÎN CARE O CĂPĂŢÂNĂ MARE ŞI GĂLBEJITĂ ADUCE NUMAI NECAZURI..22
CAPITOLUL 7.ÎN CARE EMMA AR TREBUI SĂ FACĂ PE CARUSELUL, IAR CEI DOI
PRIETENI AJUNG SĂ CUNOASCĂ UN STRĂNEPOT DIN PARTEA LOCULUI..........................26
CAPITOLUL 8.ÎN CARE LUKAS ŞI JIM DAU PESTE NIŞTE INSCRIPŢII MISTERIOASE.........31
CAPITOLUL 9.ÎN CARE ÎŞI FACE APARIŢIA UN CIRC ŞI CINEVA URZEŞTE CÂTEVA
PLANURI MÂRŞAVE ÎMPOTRIVA LUI JIM ŞI A LUI LUKAS......................................................35
CAPITOLUL 10.ÎN CARE PE LUKAS ŞI PE JIM ÎI PASC MARI PRIMEJDII................................38
CAPITOLUL 11.ÎN CARE, PE NEAŞTEPTATE, JIM NĂSTUREL AFLĂ TAINA VIEŢII SALE. .44
CAPITOLUL 12.ÎN CARE ÎNCEPE CĂLĂTORIA ÎN NECUNOSCUT, IAR CEI DOI PRIETENI
ZĂRESC CUNUNA LUMII...................................................................................................................50
CAPITOLUL 13.ÎN CARE VOCILE DIN VALEA AMURGULUI PRIND VIAŢĂ..........................53

CAPITOLUL 14.ÎN CARE LUKAS E NEVOIT A RECUNOAŞTE CĂ FĂRĂ MICUL SĂU
PRIETEN, JIM, AR FI FOST PIERDUT...............................................................................................57
CAPITOLUL 15.ÎN CARE CĂLĂTORII AJUNG ÎNTR—UN EXTRAORDINAR TĂRÂM DE VIS,
ÎN CARE DAU DE O URMĂ TERIBILĂ.............................................................................................62
CAPITOLUL 16.ÎN CARE JIM NĂSTUREL TRECE PRINTR—O GREA ÎNCERCARE................68
CAPITOLUL 17.ÎN CARE URIAŞUL PĂRELNIC EXPLICĂ FELUL LUI DE—A FI ŞI SE ARATĂ
RECUNOSCĂTOR................................................................................................................................72
CAPITOLUL 18.ÎN CARE CĂLĂTORII SE DESPART DE URIAŞUL PĂRELNIC ŞI, TREZINDU
—SE FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU GURA MORŢII, NU—ŞI POT VEDEA MAI DEPARTE DE DRUM....75
CAPITOLUL 19.ÎN CARE LUKAS ŞI JIM REPARĂ UN VULCAN MITITEL, IAR EMMA
CAPĂTĂ O NOUĂ ÎNFĂŢIŞARE........................................................................................................79
CAPITOLUL 20.ÎN CARE UN DRAGON DE SPIŢĂ VECHE O INVITĂ PE EMMA LA O
PLIMBARE PE ÎNSERAT.....................................................................................................................86
CAPITOLUL 21.ÎN CARE JIM ŞI LUKAS AJUNG LA O ŞCOALĂ DIN KUMMERLAND...........90
CAPITOLUL 22.ÎN CARE CĂLĂTORII AJUNG SUB PĂMÂNT ŞI SE BUCURĂ LA VEDEREA
MULTOR MINUNĂŢII.........................................................................................................................98
CAPITOLUL 23.ÎN CARE PRINŢESA DIN MANDALA ÎŞI SPUNE POVESTEA, IAR JIM ÎŞI
IESE DIN SĂRITE DIN PRICINA EI.................................................................................................103
CAPITOLUL 24.ÎN CARE EMMA PRIMEŞTE O DECORAŢIE ALEASĂ, IAR CĂLĂTORII AU
PARTE DE UN MIC DEJUN ÎNDESTULĂTOR ŞI CU TOTUL DEOSEBIT..................................109
CAPITOLUL 25.ÎN CARE DOAMNA MAHLZAHN ÎŞI IA RĂMAS—BUN, IAR DIN
LUMMERLAND SOSEŞTE O SCRISOARE.....................................................................................115
CAPITOLUL 26.ÎN CARE COPIII ÎŞI IAU RĂMAS—BUN ŞI ESTE PRINSĂ INSULA
RĂTĂCITOARE..................................................................................................................................121
CAPITOLUL 27.ÎN CARE ESTE SĂRBĂTORITĂ LOGODNA, IAR CARTEA SE SFÂRŞEŞTE CU
O SURPRIZĂ NEMAIPOMENITĂ.....................................................................................................126
CAPITOLUL 1.ÎN CARE ÎNCEPE POVESTEA
Ţara în care trăia Lukas, mecanicul de locomotivă, se numea Lummerland şi era una tare mică.
Era chiar neînchipuit de mică, mai ales dacă am compara—o cu oricare altă ţară, să zicem cu
Germania, cu toate ţările Africii la un loc sau cu China. Era cam de vreo două ori mai întinsă decât o
sufragerie de—a noastră şi, în cea mai mare parte, era acoperită de un munte cu două creste, una mai
semeaţă, iar cealaltă ceva mai mărunţică.
De—a lungul şi de—a latul muntelui ăstuia şerpuiau o sumedenie de drumuri, întinse peste
felurite poduri şi prin nenumărate trecători. În afara drumurilor, mai era o şină de cale ferată, destul de
întortocheată şi ea, ascunsă vederii în cinci locuri, prin tot atâtea tuneluri, şi ajungând până pe cele
două creste ale muntelui.
Însă în Lummerland erau şi nişte case. Cum altfel! Ce—i drept, erau doar două la număr: una
aşa, ca toate casele, iar cealaltă, cu o prăvălie la parter. Pe lângă ele, mai puneţi la socoteală şi o gară
mică, proptită la poalele muntelui, în care locuia Lukas, mecanicul de locomotivă. Asta în timp ce sus,
pe munte, prins între cele două creste, se înălţa un castel.
După cum e lesne de văzut, ţara asta, Lummerland, era destul de plină, iar de încăput nu prea
aveau cum să încapă multe în ea.
Poate că ar merita să mai spunem că trebuia să umbli cu mare băgare de seamă prin aşa o ţară,
căci numai să fi păşit dincolo de graniţele ei şi îndată te—ai fi ales cu picioarele murate binişor. La
urma urmelor, Lummerland nu era decât o insulă.
Iar insula asta fusese aruncată taman în mijlocul oceanului nemărginit, ale cărui valuri, şi cele
mari şi cele mici, se spărgeau zi şi noapte de graniţele ţării. E adevărat că apele astea se mai potoleau
câteodată, iar pe întinderea lor, netedă şi lucioasă, se oglindeau pe rând, noaptea şi ziua,luna și
soarele .Și de fiecare dată când se întâmpla așa ceva,totul în jur arăta deosebit de frumos, sărbătoresc
chiar. Astea erau clipele de care profita şi Lukas, mecanicul de locomotivă, care venea pe plajă, se
întindea pe acolo, pe undeva, şi se bucura de privelişte. Nimeni nu putea să spună de ce se numea
insula asta Lummerland şi nu altfel. Singura speranţă rămânea ca, într—o zi, cineva să se apuce serios
de treabă şi să cerceteze şi amănuntul ăsta.
Cum spuneam, în ţara asta locuia Lukas, mecanicul de locomotivă, cu locomotiva lui. Acesteia
îi zicea Emma şi era o locomotivă tare destoinică, chiar dacă un pic de modă veche, căci era o
locomotivă cu tender1.
Ceea ce deranja mai mult la ea era poate faptul că era puţin cam pântecoasă.
1 Tip de locomotivă la care nu mai trebuie ataşat un vagon pentru depozitarea şi transportul combustibilului şi al apei (tender), fiind prevăzută din
construcţie cu aşa ceva.
Acum, sigur că oricine poate să vină şi să întrebe: la ce bun o locomotivă ca asta într—o ţară
atât de mică?
Păi, orice mecanic de locomotivă are neapărat nevoie şi de o locomotivă, căci altfel ce—ar mai
conduce? Vreun lift? Ei, dacă ar fi aşa, nici nu s—ar mai chema mecanic de locomotivă, ci mecanic de
lift. Cât despre mecanicii de locomotivă, aceştia nu—şi doresc să fie altceva decât mecanici de
locomotivă. Atât şi nimic mai mult. Ca să nu mai spun că în Lummerland nici nu se găsea vreun lift.
Lukas, mecanicul de locomotivă, era mic de stat, plinuţ şi îl interesa prea puţin faptul că cineva
i—ar fi găsit sau nu vreun rost locomotivei lui. Purta o şapcă cu cozoroc şi o salopetă. Ochii îi erau la
fel de albaştri cum e cerul senin, de vreme bună, de deasupra insulei Lummerland. Faţa şi mâinile îi
erau însă aproape pline de negreală de la ulei şi de la funingine. Şi, chiar dacă se spăla zi de zi cu un
săpun special pentru mecanicii de locomotivă, nu reuşea să înlăture chiar aşa de bine toată funinginea.
Şi asta pentru că funinginea îi intrase adânc sub piele în toţi anii în care, zi de zi, Lukas se umplea iar
şi iar de negreală. Când râdea — şi râdea destul de des —, între buze îi răsăreau o mândreţe de dinţi
albi şi strălucitori, cu care se şi încumeta să spargă orice nucă sau alună. În plus, în urechea stângă,
Lukas purta un cerceluş de aur şi mai mereu îl vedeai pufăind dintr—o pipă mare, înfiptă în colţul
gurii.
Chiar dacă Lukas nu era cine ştie ce munte de om, avea totuşi nişte puteri, aşa, mai deosebite.
De exemplu, dacă voia, putea să îndoaie o bară de fier, înnodând—o într—o fundă. Atât că nimeni nu
ştia prea bine cât de puternic era Lukas, fiindcă lui îi plăceau liniştea şi traiul paşnic, iar puterea nu
trebuise să şi—o pună niciodată la încercare.
În afară de asta, aşa, în particular, Lukas era şi puţin artist. Un artist al scuipatului, căci nimerea
atât de bine flacăra unui chibrit aprins de la o distanţă de vreo trei metri şi jumătate, de ajungea s—o şi
stingă. Şi asta încă nu era nimic. Se mai pricepea el la încă un lucru, unul pe care nimeni de pe lumea
asta nu l—ar fi putut face: să scuipe în buclă.
În fiecare zi, Lukas îşi conducea locomotiva de câteva ori de—a lungul şinei şerpuite de cale
ferată, trecând prin cele cinci tuneluri, dintr—un capăt al insulei în celălalt şi înapoi, fără ca vreodată
să i se întâmple ceva demn de luat în seamă. Emma pur şi simplu pufăia şi şuiera de plăcere. Iar uneori
putea fi auzit chiar şi Lukas fluierând încetişor un cântecel, aşa, ca pentru el, de se ajungea până la
urmă să—l şuiere în duet cu locomotiva, un lucru care devenea tare amuzant. Şi asta mai cu seamă
când treceau prin câte un tunel, căci acolo cântarea lor răsuna, nu glumă.
În afara lui Lukas şi a Emmei, în Lummerland mai locuiau câţiva oameni. Cum ar fi regele, cel
care domnea peste întreaga ţară şi trăia în castelul înghesuit între cele două creste ale muntelui. Se
numea Alfons al XII—lea Fără un Sfert, pentru că se şi născuse la ora douăsprezece fără un sfert.
Despre el se putea spune liniştit că era un conducător destul de bun. Oricum, nimeni nu putea spune
despre el că ar fi avut vreo meteahnă, pentru că, în definitiv, nu prea putea să spună nimeni absolut
nimic despre el.
De cele mai multe ori, era la castel, de unde — purtând coroana pe cap, înfăşurat într—un halat
din mătase roşie şi cu picioarele înfipte în nişte papuci de casă, cu model scoţian —dădea mereu
telefoane. Iar pentru o asemenea îndeletnicire avea şi un telefon impunător, tot numai din aur.
Regele Alfons al XII—lea Fără un Sfert avea doi supuşi, dar asta doar aşa, dacă nu—l punem la
socoteală şi pe Lukas care, de fapt, nu era un supus adevărat, ci un mecanic de locomotivă.
Unul dintre supuşi era un domn pe nume Ärmel, care mai tot timpul putea fi văzut plimbându
—se cu o palărie din acelea tari pe cap, numită gambetă, şi cu o umbrelă strânsă şi aninată de braţ. El
era cel care locuia în casa cea obişnuită, ca toate casele, şi, lucru mai puţin important în Lummerland,
trăia fără să aibă vreo ocupaţie deosebită. Se plimba doar şi, ce mai încoace şi—ncolo, era şi el prin
preajmă. Era de meserie supus şi fusese învăţat să se lase condus. Uneori mai deschidea şi umbrela pe
care o tot căra cu el, dar asta se întâmpla numai când îl prindea vreo ploaie. Şi adevărul e că despre
domnul Ärmel nici nu se mai poate spune mare lucru.
Cel de—al doilea supus era o doamnă, una cu totul şi cu totul de treabă. Chiar dacă plinuţă,
chiar grăsuţă binişor, nu se putea spune despre ea că ar fi fost cât Emma, locomotiva. Era roşie în
obraji, de parcă ar fi purtat pe faţă două mere roşii şi se numea doamna Waas, cu doi de ”a”. Se prea
poate ca vreun strămoş de—al ei să fi fost ceva mai împleticit la limbă, lungindu—şi numele atunci
când şi—l spunea, ceea ce—i făcuse pe oameni să—l spună şi să—l scrie pur şi simplu aşa cum îl
auzeau pe el că şi—l rosteşte. Şi uite aşa îi şi rămăsese.

Doamna Waas locuia în cea de—a două casă de pe insulă, cea cu o prăvălie la parter, de unde
puteai cumpăra tot soiul de lucruri utile: gumă de mestecat, ziare, şireturi pentru ghete şi pantofi, lapte,
suporturi pentru încălţămintea din casă, unt, spanac, ferăstraie, zahăr, sare, baterii pentru lanterne,
ascuţitori pentru creioane, portofele în formă de pantaloni scurţi, bombonele mici şi colorate, amintiri
de vacanţă, lipici universal... Pe scurt, de toate!
Ce—i drept, amintirile de vacanţă nu fuseseră aproape niciodată cumpărate, fiindcă nici picior
de călător nu călcase prin Lummerland. Noroc cu domnul Ärmel care mai cumpăra din când în când
câte una, aşa, mai mult din politeţe şi pentru că tot erau lucrurile astea destul de ieftine, fiindcă altfel
nici vorbă să aibă nevoie de ele. De ocaziile astea profita şi el ca să mai stea puţin la taifas cu doamna
Waas.
Ah, şi să nu uit: regele nu putea fi văzut decât în zilele de sărbătoare, în celelalte fiind ocupat
mai tot timpul cu treburile domnitului. Altfel stăteau lucrurile în zilele nelucrătoare, când, exact la
douăsprezece fără un sfert, se ivea în dreptul ferestrei, de unde făcea prietenos cu mâna. Ăsta era şi
momentul când supuşii săi se bucurau şi ei, aruncând cu pălăriile în sus, iar Lukas o lăsa pe Emma lui
să şuiere voioasă. Sărbătoarea continua cu servitul îngheţatei de vanilie. Asta în zilele obişnuite de
sărbătoare, pentru că în cele speciale aveau la masă chiar îngheţată de căpşuni. Îngheţata era
comandată de rege tocmai la doamna Waas, recunoscută pentru măiestria în prepararea îngheţatei.
Una peste alta, viaţa era liniştită şi fericită pe insula Lummerland, dar asta n—a ţinut decât
până într—o bună zi... Aşa, şi, de fapt, cu asta chiar începe adevărata noastră poveste.
CAPITOLUL 2.ÎN CARE SOSEŞTE UN PACHET MISTERIOS
Într—o bună zi, vaporul poştal acostă la ţărmul insulei Lummerland şi din el sări poştaşul,
ţinând la subraţ un pachet măricel.
— Locuieşte cumva pe aici o anumită doamnă Mahlzahn sau cam aşa ceva? întrebă poştaşul, luându—
şi o mutră din acelea, oficiale, ceea ce, din câte se ştia, nu—i stătea în fire.
Şi, slavă Domnului, nu era prima dată când aducea poşta în Lummerland!
Lukas o privi pe Emma, locomotiva se zgâi şi ea la cei doi supuşi, doamna Waas şi domnul
Ärmel schimbară între ei o privire şi până şi regele se ivi la fereastra castelului său, aruncând o privire,
cu toate că nu era nici zi de sărbătoare şi nici măcar ora nu era douăsprezece fără un sfert.
—Dragă domnule poştaş, rosti regele, cu ceva reproş în glas, de ani de zile treci pe aici şi ne aduci
poşta. Mă cunoşti foarte bine atât pe mine, cât şi pe supuşii mei şi uite că ne trezim acum că ne întrebi
dacă locuieşte pe aici o doamnă Mahlzahn sau cam aşa ceva!
—Dar, vă rog, Maiestate, răspunse poştaşul, citiţi şi înălţimea Voastră!
Şi zicând acestea, poştaşul porni să urce muntele în fugă, către castel. Odată ajuns acolo, îi
întinse regelui, prin fereastră, pachetul pe care—l purtase tot timpul la subraţ.
Pe pachet stătea scrisă următoarea adresă:
”dom doamnei n malzaan din în yummriant strada veche 133 etajul trei pe stânga.”
Regele se chinui să desluşească adresa, după care îşi puse pe nas ochelarii şi se apucă s—o
citească pentru a doua oară. Şi, fiindcă mare lucru nu pricepu nici de data asta, scutură din cap
neputincios şi le vorbi supuşilor săi:
—Într—adevăr, pur şi simplu mi—e greu să înţeleg ceva. Cu toate astea, scrie aici negru pe alb.
—Ce anume? întrebă Lukas.
Încurcat rău de tot cum se afla, regele îşi mai aşeză o dată ochelarii pe nas şi spuse:
—Ei bine, ascultaţi şi voi, supuşi ai mei, cum sună adresa asta!
Şi le—o citi cu glas tare, pe cât de bine se pricepu el.
— Ciudată adresă! comentă domnul Ärmel, de cum termină regele cu cititul.
— Da, rosti şi poştaşul, îmbufnat. Abia dacă înţelegi ceva din ea, cu câte greşeli a fost scrisă. Aşa ceva
nu ne pică deloc bine nouă, poştaşilor. Şi nici măcar nu ştim cine a putut să scrie în halul ăsta!
Regele întoarse pachetul pe dos, căutând numele şi adresa expeditorului.
—Aici n—am găsit decât un 13, scris ceva mai mare,anunță el,privindu—i neputincios pe poștaș și pe
supuși.
—Foarte ciudat! interveni domnul Ärmel.

—Acum, rosti regele, cu hotărâre în glas, ciudat sau nu, ”LuMMRlanT” nu poate să însemne decât
Lummerland! Şi nu ne—a mai rămas decât să admitem că unul dintre noi trebuie să fie doamna
Mahlzahn sau cam aşa ceva.
Mulţumit de hotărârile luate, regele îşi culese ochelarii de pe nas şi—şi tampona fruntea cu
batista lui de mătase, ştergându—şi astfel broboanele de sudoare care se îngrămădiseră acolo cât timp
încercase să—i dea de rost întâmplării.
—Bine, dar, se băgă în vorbă şi doamna Waas, nicăieri pe insula noastră nu e vreo clădire cu trei etaje.
—Ce—i drept, asta e foarte adevărat, spuse regele.
—Şi nici nu avem vreo stradă veche, adăugă domnul Ärmel.
—Din păcate, şi asta este tot aşa de adevărat, spuse regele, suspinând înciudat.
—Ca să nu mai vorbim de numărul 133 care, nici el, nu există, adăugă Lukas, împingându—şi şapca
pe ceafă. Aş fi ştiut şi eu mai bine ca oricine, fiindcă, dacă nici eu nu umblu toată ziulica pe insula asta,
în sus şi în jos, nu ştiu zău cine.
—Bizar! murmură regele, dând din cap gânditor. Ceea ce—i făcu şi pe supuşi să—şi clatine capetele şi
să murmure în cor:
—Bizar!
—Dar tot aşa de bine ar putea fi vorba şi de o greşeală, îşi dădu cu părerea, după o vreme, Lukas.
Însă regele răspunse următoarele:
—Poate că este o greşeală, dar poate că nu—i totuşi nicio greşeală. Iar dacă nu—i vorba de nicio
greşeală, se cheamă că m—am mai ales cu un supus! Unul de care nici nu aveam habar! Şi asta zău
dacă nu—i chiar emoţionant!
Ceea ce—l făcu să alerge într—un suflet la telefon şi, de atâta emoţie, să dea un telefon şi să
stea de vorbă la aparat vreo trei ore şi mai bine, fără întrerupere.
Între timp, supuşii şi poştaşul hotărâră ca, împreună cu Lukas, să se apuce să mai cerceteze o
dată întreaga insulă, dar aşa, temeinic.
Se urcară cu toţii în locomotiva Emma şi o porniră la drum. La fiecare oprire, Emma scotea un
şuierat prelung, iar pasagerii coborau şi se porneau pe zbierat în toate direcţiile:
—Doamnă Maaaahlzaaaahn! Avem un pachet pentru dumneavoastră!
Numai că de răspuns nu le răspundea nimeni.
—Foarte bine, spuse poştaşul în cele din urmă, eu nu mai pot să—mi pierd timpul căutând, pentru că
mi—au mai rămas de dus şi alte pachete şi scrisori. Pur şi simplu, las pachetul ăsta aici. Poate o găsiţi
până la urmă pe doamna asta, Mahlzahn sau cam aşa ceva. O să mai trec eu pe aici săptămâna viitoare,
iar dacă tot nu se va fi găsit persoana cu pricina, o să iau pachetul înapoi.
Zicând acestea, sări înapoi pe puntea vaporului poştal şi dus a fost.
Bine, dar ce urma totuşi să se întâmple cu pachetul? Supuşii şi Lukas au ţinut sfaturi peste sfaturi.
Asta până când la fereastra castelului se ivi din nou regele insulei care îi anunţă că, după ce, între timp,
se mai gândise şi el şi chiar dăduse câteva telefoane, ajunsese la următoarea concluzie: doamna asta,
Mahlzahn sau cam aşa ceva, era, fără doar şi poate, o femeie.
Numai că singura femeie din Lummerland, atât cât îi era lui cunoscut lucrul asta, era doamna
Waas. Ceea ce nu putea să însemne decât că pachetul sosit era pentru ea. Oricum, cu ocazia asta, el îi
dădea doamnei îngăduinţa regală de a deschide pachetul, ca să se lămurească odată tot omul despre ce
era înăuntru.
Supuşii găsiră înţeleaptă porunca regelui lor, iar doamna Waas se puse imediat pe despachetat.
Deznodă sfoara cu care fusese legat pachetul şi despături hârtia în care fusese învelit. Pe dată,
ieşi la iveală o cutie măricică, în care, de jur—împrejur, fuseseră date nişte găuri de aerisire, aşa, ca la
cutiile în care sunt puşi cărăbuşii, după ce au fost prinşi pe câmp. Doamna Waas deschise cutia, dar
înăuntru dădu peste o alta, ceva mai mică. Şi asta avea acelaşi fel de găuri de aerisire, de jur—
împrejur, numai că, în plus, mai era şi căptuşită cu paie şi talaş.
Nu încăpea îndoială că înăuntru nu putea să se afle decât ceva fragil, sticlărie sau vreun aparat
de radio. Bine, dar la ce erau bune găurile de aerisire? Iute, doamna Waas săltă capacul, descoperind
o a treia cutie, tot cu găuri de aerisire, dar nu mai mare decât o cutie de pantofi. Doamna Waas o
deschise şi pe asta, în care, întins pe spate, zăcea un bebeluş negru! Se uita la toţi cei din jurul
pachetului cu ochi strălucitori şi părea să se bucure nespus că în felul ăsta urma să iasă din cutia
incomodă în care fusese silit să şadă până atunci.
—Un bebeluş! aproape că strigară cu toţii, surprinşi. Un bebeluş negru!
—Presupun că ăsta e aşa, un negru mai mic, observă domnul Ärmel, luându—şi o figură de om
inteligent.
—Într—adevăr, vorbi şi regele şi—şi aşeză ochelarii pe nas, e uimitor, de—a dreptul uimitor!
După ce trase o asemenea concluzie, regele îşi dădu ochelarii jos de pe nas.
Lukas, care nu scosese până atunci niciun cuvinţel, se schimbă la faţă, vădit întunecat de furie.
—Aşa o porcărie n—am întâlnit în toată viaţa mea! se puse el deodată să blesteme. Auzi colo, să
împachetezi într—o cutie un copil aşa de mic! Şi ce s—ar fi întâmplat dacă n—am fi deschis pachetul?
Ei bine, să nu care cumva să pun eu mâna pe ăia care au făcut aşa ceva, că îi aşteaptă o drăguţă de
chelfăneală, de care să—şi aducă aminte toată viaţa lor. Iar asta le—o promit eu, Lukas, mecanicul de
locomotivă!
De îndată ce auzi bebeluşul ameninţările lui Lukas, se şi puse pe plâns. Era încă mult prea mic,
nu putea pricepe mare lucru şi—şi închipuia că răsteala lui Lukas îi era adresată lui. În afară de asta, se
mai şi speriase de faţa mare şi neagră a mecanicului de locomotivă, însă fără să ştie că nici faţa lui nu
era mai albă.
Doamna Waas luă repede bebeluşul în braţe şi—l mângâie încercând să—l potolească. Lukas
rămase alături, făcând o mutră tare încurcată, fiindcă, la urma urmelor, nu voise deloc să sperie
copilaşul.
Doamna Waas credea chiar că a lovit—o norocul, fiindcă dintotdeauna îşi dorise un copil
pentru care, seară de seară, să tricoteze jachetele şi pantalonaşi.
Nu—i vorbă că era şi o croitoreasă pricepută şi—i mai şi făcea plăcere trebuşoara asta. Acum,
faptul că bebeluşul era negru n—o deranja chiar deloc. Ba chiar se gândea cât de drăguţ se asorta cu
materialul roz din care era făcută bluza ei, căci rozul era culoarea preferată a doamnei Waas.
—Şi cum o să—l cheme? întrebă regele aşa, pe nepusă masă. Trebuie să poarte şi copilul un nume, nu?
Avea dreptate, aşa că, pe dată, căzură cu toţii adânc pe gânduri. Până la urmă, primul care deschise
gura fu Lukas:
—Eu l—aş numi Jim, fiindcă tot e vorba de un băiat. Apoi, întorcându—se către bebeluş, rosti cu glas
grijuliu,atent ca să nu—l mai sperie şi de data asta:
—Ce zici, Jim, vrei să fim prieteni?
Bebeluşul îşi întinse către Lukas mânuţa lui cea neagră, cu podul palmei trandafiriu, iar
mecanicul de locomotiva i—o apucă atent, cu mânoiul lui cel negru, şi spuse:
—Bună, Jim!
Iar Jim îi răspunse râzând.
Din ziua aceea, cei doi deveniră cei mai buni prieteni.
O săptămână mai târziu, poştaşul se înfiinţa din nou. Doamna Waas merse pe ţărm, strigându—
i încă de departe că putea să—şi vadă liniştit de drum şi că nu mai era nevoie să se oprească în
Lummerland. Că, adică, totul era în ordine şi că pachetul cu pricina fusese chiar pentru ea. Doar
numele şi adresa fuseseră scrise aşa, mai neglijent, de nu înţelesese ea de la început mare lucru. Şi pe
când îi striga poştaşului toate astea, inima doamnei Waas sălta ca nebuna din cauza emoţiilor pe care le
avea sărmana femeie. Şi chiar era speriată rău că poştaşul ar fi putut să—i ia copilul. Atât de mult îl
îndrăgise, între timp, încât acum nici nu—i mai trecea prin minte să—l dea înapoi.
Răspunsul poştaşului o linişti:
—Păi, atunci se cheamă că totu—i în regulă. Şi nu—mi mai rămâne decât să vă urez o zi bună şi pe
mai departe, doamnă Waas!
Acestea fiind zise, vaporul poştal, cu poştaş cu tot, se întoarse din drum, dispărând în zare.
Doamna Waas răsuflă uşurată, fugi într—un suflet până acasă, casa aceea cu prăvălie la parter,
şi, de cum intră în sufragerie, se apucă de dansat cu Jim în braţe. Aşa de bucuroasă era doamna Waas!
Veselia asta nu dură însă prea mult, căci aşa, deodată, începu s—o frământe gândul că, în realitate,
micul Jim nu era chiar al ei şi că, oprindu—l la ea, nu făcea decât o faptă rea. Gândul ăsta chiar o
întrista peste măsură.
Grija nu—i dădu pace doamnei Waas nici mai târziu, când Jim se făcuse deja mărişor. Aşa se
10 | j i m n ă s t u r e l ș i l u k a s michael ende
face că doamna Waas avea unele momente de tristeţe, când îşi punea mâinile în poală şi—l privea
îngrijorată pe Jim. Astea erau şi în clipele în care îşi frământa mintea, întrebându—se cine ar fi putut fi
adevărata mamă a lui Jim...
—Bineînţeles că, până la urmă, tot o să trebuiască să—i spun adevărul. Şi asta cât mai curând, spunea
doamna Waas, printre suspine, de fiecare dată când i se destăinuia regelui, domnului Ärmel sau lui
Lukas.
Şi tot de fiecare dată, ceilalţi clătinau din cap înţelegători, dându—i dreptate. Era neapărat
necesar să facă asta! Numai că doamna Waas continua să amâne mărturisirea.
La drept vorbind, nici nu ştia ea cât de aproape era ziua în care Jim avea să afle totul, e
adevărat că nu din gura doamnei Waas, ci pe o cu totul altă cale, mult mai ciudată.
Aşa se face că acum, Lummerland avea un rege, un mecanic de locomotivă, o locomotivă şi doi
supuşi şi un sfert, căci, deocamdată, Jim era mult prea mic pentru a—l putea pune la socoteală ca supus
întreg.
Numai că de—a lungul anilor crescu şi el şi se făcu o mândrețe de băiat, unul care se ţinea de
pozne. Îl enerva pe domnul Ärmel şi căruia nu—i convenea deloc că, din când în când, mai trebuia să
se şi spele, ceea ce îl făcea să semene teribil cu ceilalţi puşti de pe lumea asta.
Spălatul chiar că i se părea un lucru de prisos, mai ales că el era oricum negru şi nici nu s—ar fi
observat chiar aşa de bine dacă pielea îi era curată sau nu. Atât că doamna Waas nu admitea aşa ceva
şi, până la urmă, Jim se învoia şi el cu spălatul.
Acum, nu—i vorbă, doamna Waas se şi mândrea tare cu Jim al ei, cu toate că îşi făcea mereu
griji cu el dintr—o pricină sau alta, la fel ca oricare altă mamă. Ca să nu mai spun că—şi făcea griji
chiar şi atunci când, de fapt, n—ar fi avut nici un motiv. Sau numai unul mic—mititel, cum ar fi acela
că Jim prefera să mestece şi să înghită pasta de dinţi în loc s—o folosească la spălatul pe dinţi. Pentru
că, spunea el, pasta de dinţi avea gust bun.
Pe de altă parte însă, Jim ştia să se facă deseori foarte folositor. De exemplu, da o mână de
ajutor prin prăvălie atunci când regele, Lukas sau domnul Ärmel voiau să cumpere ceva, iar doamna
Waas era ocupată cu alte treburi.
Cel mai bun prieten al lui Jim era şi rămânea însă tot Lukas, mecanicul de locomotivă. Se
înţelegeau unul cu celălalt fără prea multe vorbe, probabil, în primul şi în primul rând, fiindcă şi Lukas
era negru tot. Deseori, Jim călătorea şi el cu Emma, iar Lukas îi arăta şi—i explica toate cele. Uneori,
Jim chiar avea voie să conducă singur locomotiva. Desigur, pe bucăţi mai scurte de drum şi numai sub
supravegherea lui Lukas.
Cea mai mare dorinţă a lui Jim era ca mai târziu să devină tot mecanic de locomotivă, mai cu
seamă pentru că meseria asta se potrivea atât de bine cu pielea lui. Dar pentru aşa ceva avea nevoie
mai întâi de o locomotivă a lui. Toată lumea ştie însă că e cam greu să faci rost de o locomotivă, mai
cu seamă într—o ţară cum era Lummerland.
Acum că, de fapt, am aflat tot ce e mai important de ştiut despre Jim, nu ne—a mai rămas decât
să povestim cum şi—a căpătat celălalt nume pe care—l poartă şi acum. Asta s—a întâmplat în felul
următor.
Mai tot timpul, Jim al nostru avea o gaură în pantaloni, căscată mereu exact în acelaşi loc.
Doamna Waas o peticise deja de sute de ori, însă de fiecare dată, doar după câteva ceasuri, gaura
apărea la loc. Şi nu se putea spune despre Jim că nu—şi dădea silinţa să se păzească şi să umble mai
atent cu pantalonii. Cu toată grija şi paza, de fiecare dată când trebuia să urce iute în câte un copac sau
când se lăsa să alunece de pe câte o ridicătură — Harşt! — gaura din pantaloni se căsca din nou.
Până la urmă, doamna Waas găsi soluţia, tivind marginile găurii şi cosând un năsturel cu care
Jim să se poată încheia la gaura nărăvaşă.
Acum, gaura, în loc să se arate trăgând de pânza pantalonilor, putea fi descheiată cu năsturelul
cusut acolo. Iar pentru ca pantalonii lui Jim să nu mai pară flenduroşi în locul acela, gaura putea fi
încheiată cu năsturelul doamnei Waas. Şi din ziua aceea, nimeni de pe insulă nu i—a mai spus lui Jim
altfel decât Jim Năsturel.
CAPITOLUL 3.ÎN CARE E CÂT PE—ACI SĂ SE IA O HOTĂRÂRE NEFERICITĂ, CU

CARE JIM NU E DE ACORD
Anii trecură, iar Jim Năsturel ajunse o adevărată jumătate de supus. Să fi trăit şi el în altă ţară,
cu siguranţă că l—am fi găsit în fiecare zi la şcoală, acolo unde ar fi învăţat să citească, să scrie şi să
socotească, dar în Lummerland nu era nicio şcoală. Şi fiindcă nu exista aşa ceva, nici nu se frământa
nimeni că băiatul era destul de mare ca să înveţe să citească, să scrie şi să socotească. Nici Jim nu—şi
făcea cine ştie ce griji din pricina asta şi—şi vedea mai departe de viaţa lui fericită, fără grija zilei de
mâine.
În fiecare lună, doamna Waas obişnuia să—l măsoare pe Jim al ei. Iar pentru asta, băiatul
trebuia să se aşeze în picioarele goale, strâns lipit de tocul uşii din bucătăria cea mică, în timp ce
doamna Waas verifica cât mai crescuse între timp, ajutându—se cu o carte pe care i—o aşeza pe cap.
Odată fixată cartea, doamna Waas însemna cu un creion o dungă în dreptul ei, pe tocul uşii, constatând
că, de fiecare dată, dunga cea nouă era puţin mai sus decât cea veche.
Nu—i vorbă, că şi doamna Waas se bucura sincer că Jim continua să crească. Asta în timp ce
alţii, cum ar fi regele, îşi făceau griji serioase din pricina asta. Iar în privinţa regelui, care trebuia să
conducă ţara, nu era o răspundere mai mare pentru el decât bunăstarea supuşilor.
Într—una din seri, regele îl chemă la el, la palatul prins între cele două creste ale muntelui, pe
Lukas, mecanicul de locomotivă. Lukas intră, îşi scoase şapca din cap şi pipa din gură, rostind plin de
politeţe:
—Bună seara, domnule rege!
—Bună seara, dragul meu Lukas, mecanicul de locomotivă, îi răspunse regele din locul în care şedea,
în apropierea telefonului său din aur, arătând cu mâna către unul dintre scaunele goale din încăpere, te
rog, ia loc!
Lukas urmă invitaţia regelui.
—Aşa, carevasăzică, începu regele, dregându—şi glasul de mai multe ori. Să fiu sincer, dragul meu
Lukas, nici nu ştiu cum ar trebui să încep mai bine. Sper însă ca tu să înţelegi ce urmează să—ţi spun.
Lukas nu scoase o vorbă. Era clar că înfăţişarea abătută a regelui îl surprinsese.
Măria Sa îşi mai drese o dată glasul, îl ţintui pe Lukas cu o privire care nu spunea mai nimic,
lăsând cel mult să se înţeleagă încurcătura în care se afla, şi—şi luă vorba de la capăt:
—Tu, Lukas, ai fost mai tot timpul un om înţelegător.
—Dar despre ce—i vorba, la urma urmelor? întrebă Lukas, cu fereală.
Regele îşi săltă coroana de pe cap, suflă asupra ei, apucându—se s—o şteargă cu nădejde cu
una dintre mânecile halatului. Sigur că făcea aşa ceva numai ca să câştige timp, căci era încurcat rău de
tot. Apoi, cu o mişcare hotărâtă, îşi aşeză din nou coroana pe cap, îşi mai drese o dată glasul şi spuse:
—Dragul meu Lukas, m—am gândit destul de mult, dar, până la urmă, am ajuns la concluzia că altfel
nu se poate. Pur şi simplu, trebuie s—o facem.
—Ce trebuie să facem, Maiestate? întrebă Lukas.
—Dar ce, nu ţi—am spus adineauri? bâigui regele, mirat peste măsură. Şi eu care credeam că tocmai ţi
—am spus.
—Nu, răspunse Lukas. Nu aţi spus decât că trebuie neapărat să facem ceva.
Regele clipi de câteva ori, rămânând o vreme dus pe gânduri.
După un timp, scutură din cap, mirat din cale—afară şi spuse:
—Ciudat, aş fi putut jura că apucasem să—ţi spun despre ce era vorba şi anume că trebuie să ne
descotorosim de bătrâna Emma.
Pentru o clipă, Lukas crezu că nu auzise bine, ceea ce—l îndemnă să întrebe:
—Ce ziceţi că trebuie să facem cu Emma?
—Păi, să ne descotorosim de ea, răspunse regele, dând din cap ca pentru a—şi întări spusele. Dar ştii,
asta nu trebuie să se întâmple chiar aşa, imediat, ci doar cât mai curând cu putinţă. Ştiu prea bine că
asta—i o hotărâre grea, aşa cum greu ne va fi tuturor să ne despărţim de Emma. Dar trebuie s—o
facem.
—Niciodată, Maiestate! rosti Lukas, cu hotărâre în glas. Şi, în afara de asta, pot să ştiu şi eu de ce?
—Vezi tu, începu regele, mai cu binişorul, Lummerland e o ţară micuţă, o ţară chiar neînchipuit de
mică, mai ales dacă am compara—o cu oricare alta, să zicem cu Germania, cu toate ţările Africii la un
loc sau cu China. Unui rege îi sunt de ajuns o locomotivă, un mecanic de locomotivă şi doi supuşi. Dar
acum, dacă se mai adaugă la socoteală un supus...
—Bine, dar nu—i vorba decât de o jumătate de supus! i—o întoarse Lukas.
—Tocmai, tocmai, îi dădu dreptate regele, cu vădită îngrijorare. Dar până când? Din zi în zi se face şi
el tot mai mare, iar eu trebuie neapărat să fiu cu gândul la viitorul ţării noastre. De aceea sunt şi rege.
Şi nici n—o să mai dureze mult până când Jim Năsturel o să ajungă un supus întreg. Şi pe urmă o să ne
pomenim cu el c—o să vrea să—şi facă o casă, a lui. Şi acum, dacă tot am ajuns aici, spune—mi şi
mie, te rog, unde am mai putea găsi loc pentru încă o casă? Nici vorbă să mai încapă aşa ceva, când
peste tot sunt întinse şinele de cale ferată. Un lucru e sigur: trebuie să ne mai strângem. Altfel, nu văd
cum s—o scoatem la capăt.
—Curată blestemăţie! tună Lukas şi începu să se scarpine pe după ureche.
—Vezi tu, continuă regele, înfrigurat, ţara noastră a ajuns acum să fie suprapopulată. Şi chiar dacă mai
toate ţările din lume suferă de aşa ceva, la noi, în Lummerland, lucrul ăsta pare că—i şi mai şi. Eu
chiar sunt teribil de îngrijorat. Ce să facem?
—Deh, nici eu nu ştiu ce să zic, răspunse Lukas.
—Ori scăpăm într—un fel de Emma, locomotiva, ori, cum se face Jim un supus întreg, unul dintre noi
chiar trebuie să—şi ia tălpăşiţa de pe aici. Ştiu că tu, dragul meu Lukas, eşti bun prieten cu Jim. Ţi—ar
conveni ca, odată ce va fi mare, să fim nevoiţi să—l alungăm din Lummerland?
—Nu, spuse Lukas, trist. Sigur că nu mi—ar conveni. Iar după o scurtă pauză, Lukas adăugă:
Bine, dar nici de Emma nu mă pot despărţi. Ce—aş face eu, ditamai mecanicul de locomotivă, fără
locomotivă?
—Între noi fie vorba, spuse regele, mai gândeşte—te şi tu la problema asta. Ştiu că eşti un om
înţelegător şi de aceea ai la dispoziţie ceva timp ca să iei o hotărâre. Dar ţine cont că, până la urmă, tot
trebuie luată o hotărâre.
Şi cu acestea, regele îi strânse mâna lui Lukas, în semn că audienţa acordată luase sfârşit.
Lukas se ridică de pe scaunul pe care şezuse până atunci, îşi potrivi mai bine şapca pe cap şi
părăsi castelul cu capul plecat. Suspinând din greu, regele se cufundă în fotoliul său şi—şi şterse cu
batista de mătase broboanele de sudoare care—i năpădiseră fruntea. Era clar că discuţia cu Lukas îl
cam storsese.
În timpul ăsta, Lukas îşi târî picioarele până la gara lui cea mică, de la poalele muntelui, acolo
unde sta şi—l aştepta Emma, locomotiva. Mecanicul o bătu uşurel pe spinare şi—i dădu puţin ulei, un
lucru pe care Emma îl primea totdeauna cu mare plăcere. Apoi merse pe plaja de la graniţă, se trânti pe
jos şi—şi puse capul în mâini, dărâmat de veştile primite. Şi era una dintre serile acelea, despre care v
—am mai vorbit, în care întinderea apelor era netedă şi potolită până hăt departe. Soarele, mergând
spre apus, se oglindea în oceanul nesfârşit, alcătuind aşa, ca o cale aurie şi strălucitoare, aşternută de la
orizont până la picioarele mecanicului de locomotivă.
Lukas urmări cu privirea calea cea luminoasă, întinsă până în zare şi ajungând în cine ştie câte
ţări necunoscute şi în nenumărate alte colţuri de lume. Privea mut apusul leneş al soarelui şi calea
aceea de lumină care se făcea tot mai îngustă, şi mai îngustă, până dispăru cu totul.
Clătină amărât din cap, adăugând în şoaptă:
—Foarte bine. Nu ne mai rămâne decât să plecăm. Amândoi!
Un vânticel molcom veni dinspre apă şi pe dată se lăsă răcoare. Lukas se săltă în picioare,
merse la Emma şi rămase lângă ea, privind—o lung. Locomotiva înţelese pe dată că ceva nu era tocmai
în regulă.
În general, despre locomotive nu se poate spune c—ar avea cine ştie ce inteligenţă — de aceea
au şi nevoie întotdeauna de câte un mecanic prin preajmă —, dar au un suflet tare sensibil. Şi, în vreme
ce Lukas murmura încetişor şi plin de tristeţe „Bătrâna şi buna mea Emma!", amărăciunea puse
stăpânire şi pe locomotivă, care se opri din pufăitul ei de mai înainte, parcă înghiţindu—şi respiraţia.
—Emma, spuse Lukas, tot pe acelaşi ton şoptit şi cu o voce parcă de nerecunoscut. Nu pot să mă
despart de tine şi pace. Nu, noi doi o să rămânem alături şi pe mai departe. Şi asta oriunde am fi siliţi
să ajungem, pe pământ sau în cer, în caz că reuşim să mergem tocmai până acolo.
Bineînţeles că Emma nu pricepu o iotă din toată vorbăria lui Lukas. Dar de drag, îi era tare drag
mecanicul ei şi, pur şi simplu, nu mai putea răbda să—l vadă atât de necăjit. Aşa că se porni pe urlat
din toţi rărunchii ei de locomotivă.
Iar Lukas abia—abia dacă reuşi s—o potolească:
—Totul s—a întâmplat din pricina lui Jim Năsturel, înţelegi? rosti el, încercând s—o facă să—şi vină
în fire. Curând o să se facă mare şi are să devină un supus întreg, ceea ce înseamnă că atunci unul
dintre noi o să fie în plus în Lummerland. Şi, fiindcă pentru o ţară un supus e mult mai important decât
o locomotivă pântecoasă, regele a hotărât că trebuie să dispari. Dar dacă—i pe—aşa, atunci îmi iau şi
eu valea, să fim înţeleşi. Ce s—ar alege de mine în lipsa ta?
Emma trase cu nădejde aer în piept şi fu cât pe—aci s—o apuce din nou urlatul ei deznădăjduit,
când o voce cristalină o făcu să se oprească.
—Dar ce se întâmplă aici?
Era Jim Năsturel care—l aşteptase pe Lukas până când adormise. Şi nu găsise alt loc mai bun s
—o facă decât în tenderul plin de cărbuni al locomotivei. Iar când Lukas începuse să vorbească cu
Emma, sporovăiala mecanicului reuşise să—l trezească. Ceea ce înseamnă că, fără să vrea, Jim auzise
totul.
—Bună, Jim! rosti Lukas, aproape speriat. Păi, tot ce ai auzit nu era chiar pentru urechile tale. Dar ia
stai puţin! După mine, nu văd de ce n—ai afla şi tu despre ce—i vorba? Ei bine, Emma şi cu mine, noi
doi adică, plecăm de aici. Pentru totdeauna. Aşa s—a hotărât.
—Din pricina mea? întrebă Jim, de—a dreptul îngrozit.
—La drept vorbind acum, răspunse Lukas, dacă e să privim chestia asta mai îndeaproape, regele cam
are dreptate. Lummerland e totuşi mult prea mică pentru noi toţi.
—Şi când v—aţi hotărât să plecaţi? bâigui Jim.
—Cel mai bine ar fi să n—o mai întindem prea mult cu despărţitul, dacă tot e să fie, răspunse Lukas,
fără înconjur. Şi mai cred că cel mai bine e s—o facem chiar acum, în noaptea asta, vreau să spun.
Câteva clipe, Jim rămase gânditor. Apoi, cu hotărâre în glas, rosti:
—Merg şi eu cu voi.
—Nici să n—aud Jim, băiatule! strigă Lukas. Nu se poate aşa ceva. Te—ai gândit la ce o să spună
doamna Waas? Să nu care cumva să crezi c—o să—ţi dea voie să faci aşa ceva!
—Eu cred că am face mai bine dacă nici măcar n—am mai întreba—o, îi întoarse vorba Jim, sigur pe
el. O să—i las o scrisoare pe masa din bucătărie, în care o să—i explic totul. Iar dacă o să afle că am
plecat cu tine, n—o să—şi mai facă cine ştie ce griji.
—De asta sunt eu convins, răspunse Lukas, luându—şi o figură plină de îngrijorare. Numai că tu nu
ştii deloc să scrii.
—Atunci o să—i desenez o scrisoare, insistă Jim. Chiar şi aşa, Lukas clătină din cap, neîncrezător.
—Nu, băiete, nu pot să te iau cu mine. E foarte drăguţ din partea ta şi, sincer să fiu, mai că aş face—o.
Dar nu merge. Eşti încă doar un băieţel şi zău dacă nu ne—ai... numai...
Îşi înghiţi vorbele, căci Jim apucase să—l fixeze cu privirea, iar în ochii băiatului Lukas citi
multă hotărâre, dar şi multă ciudă.
—Lukas, rosti Jim încetişor, de ce spui aşa ceva? O să te convingi şi singur cât de util pot să vă fiu.
—Mda, făcu Lukas, puţin încurcat. Bineînţeles că eşti un puşti de nădejde, iar în anumite privinţe ăsta
e chiar un avantaj, mai ales dacă mai eşti şi aşa, mai mărunţel. E adevărat ce spui...
Se întrerupse ca să—şi aprindă pipa, din care, o vreme, prinse să pufăie în tăcere, continuând să
—şi frământe mintea.
Mai că ar fi fost de acord cu ce—i propunea băiatul, numai că ţinea mult să—l încerce.
Aşa că spuse în continuare:
—Gândeşte—te bine, Jim! Emma trebuie să dispară, tocmai ca să ai şi tu un loc pe insula asta mai
târziu. Dacă vrei să pleci acum, atunci poate rămâne Emma în Lummerland. Chiar şi eu.
—Nu, răspunse Jim, arătându—i mecanicului de locomotivă o figură îndârjită. Doar nu—ţi închipui c
—o să—mi las baltă cel mai bun prieten. Din două una: ori rămânem toţi trei aici, ori plecăm tustrei.
Să rămânem pe insulă nu—i posibil. Atunci, să ne vedem de drum... toţi trei.
Lukas zâmbi.
—E foarte drăguţ ce aud eu de la tine, bătrânul meu Jim, spuse mecanicul de locomotivă, aşezându—şi
mâna pe umărul tânărului său prieten. Mi—e teamă doar că regele nostru nu ar vedea cu ochi buni
toată povestea asta. Sunt sigur că nu aşa s—a gândit el că s—ar rezolva lucrurile.
—Dar mie mi—e totuna, explică Jim. Oricum ar fi, eu merg cu tine.
Lukas căzu din nou pe gânduri, zăcând o vreme în vălătucii de fum scoşi din pipă. Aşa făcea el
ori de câte ori îl copleşea câte un lucru. Nu dorea să—i descopere cineva starea asta, dar Jim îl
cunoştea prea bine.
—Fie! sosi, în sfârşit, şi răspunsul lui Lukas, înotând parcă printre vălătucii de fum. Atunci, te aştept în
locul ăsta cam pe la miezul nopţii.
—E—n ordine, îi răspunse Jim.
Cei doi îşi strânseră mâinile. Jim deja se îndepărta, când Lukas strigă în urma lui:
—Jim Năsturel, zise mecanicul de locomotivă, pe un ton aproape solemn, chiar eşti cel mai de treabă
tip pe care l—am cunoscut în viaţa mea.
Şi, terminând de zis asta, se întoarse şi el şi—şi văzu de drum. Jim se uită după Lukas, lung şi
gânditor, apoi o ţinu tot într—o fugă până acasă. Vorbele mecanicului de locomotivă îi sunau încă în
urechi, dar, în acelaşi timp, trebuia să se gândească şi la doamna Waas, cea care fusese tot timpul atât
de bună şi de drăgăstoasă cu el. Iar el se simţea acum pe jumătate fericit, dar şi pe jumătate nenorocit.
CAPITOLUL 4.ÎN CARE O CORABIE CU TOTUL ŞI CU TOTUL CIUDATĂ PORNEŞTE PE

APE, IAR LUKAS ÎŞI DĂ SEAMA CĂ SE POATE BIZUI PE JIM NĂSTUREL
Masa de seară luase sfârşit, iar pe Jim îl apucă un căscat teribil, de parcă ar fi fost mort de
oboseală, în timp ce, prin vorbe, anunţă că se duce direct în pat. În privinţa asta, doamna Waas se arătă
foarte surprinsă deoarece, de obicei, avea ceva de furcă cu Jim până să—l convingă să meargă la
culcare. Se gândi însă că, poate, între timp, îi mai venise şi băiatului mintea la cap. Şi, cum îl văzu
băgat în aşternuturi, se şi înfiinţa lângă pat, îl înveli mai bine şi—l sărută de noapte bună. Apoi, după
ce stinse lumina, ieşi din cameră. Se întoarse în bucătărie, continuând să mai tricoteze o vreme la un
pulover nou pentru Jim. În timpul ăsta, băiatul stătea şi veghea în pat. Lumina lunii pătrunsese prin
fereastră, scăldând întreaga încăpere. Era o linişte adâncă. Doar apele oceanului din jurul insulei mai
clipoceau molcom, mângâind graniţele ţării, în timp ce, din bucătărie, băiatului îi ajungea la urechi, din
când în când, zgomotul înfundat al andrelelor de tricotat lovindu—se una de cealaltă.
Iar Jim îşi zise în sinea lui că n—avea să poarte niciodată puloverul la care lucra doamna Waas.
Se mai întrebă ce ar fi făcut doamna Waas dacă ar fi aflat...
Nici nu merse prea departe cu gândul, că pe dată îl cuprinse o sfâşietoare părere de rău. Şi tare
ar mai fi izbucnit în plâns sau ar fi alergat până în bucătărie, ca să—i povestească totul doamnei Waas.
Tot atunci îşi aduse însă aminte de vorbele pe care i le spusese Lukas la despărţire şi pricepu că trebuia
să—şi ţină gura. Aşa ceva era însă greu, al naibii de greu pentru unul ca el, mai ales când era o biată
jumătate de supus. Iar la asta se mai adăuga un lucru, unul pe care Jim nu—l pusese la socoteală:
oboseala. Şi uite cum, fără să fi rămas treaz de cine ştie câtă vreme, aşa, pe neaşteptate, simţi că doar
cu greu îşi mai putea ţine ochii deschişi.
Măcar dacă ar fi putut să facă şi el câţiva paşi încoace şi—n colo sau să joace vreun joc! În loc
de aşa ceva, sta întins în aşternuturile călduroase, care—l trăgeau la somn şi făceau ca ochii să i se
închidă tot mai des. Şi—i mai dădea ghes tot timpul şi gândul la plăcerea de neuitat de pe vremea
când, fără alte griji pe cap, pur şi simplu adormea. Se frecă la ochi şi începu chiar să se ciupească de
braţe, doar—doar o reuşi să rămână treaz. Chiar se lupta cu somnul. Cu toate astea, mai curând decât
îşi putu închipui, aţipi.
Se făcea că întârziase la întâlnirea de la graniţa insulei, iar dincolo de ea, în zare, plutind pe
apele întunecate, se depărta locomotiva Emma. Îşi vedea de drum, alunecând pe întinderea apelor de
parcă s—ar fi mişcat pe o şină de cale ferată dintre cele mai obişnuite. Iar în cabina mecanicului, cu
faţa luminată de licăririle focului din cuptorul în care ardeau cărbunii, îşi zări prietenul, pe Lukas.
Fluturând o batistă mare şi roşie, acesta îi făcea semne şi îi striga:
—De ce n—ai venit?... Rămâi sănătos, Jim!... Rămâi sănătos, Jim!... Rămâi sănătos, Jim!
Glasul mecanicului de locomotivă îi suna ciudat, răscolind liniştea nopţii. Şi imediat, din cer, se porni
un potop de fulgere şi tunete, în timp ce dinspre ape începu să—l biciuiască un vânt rece ca gheaţa. Şi
odată cu palele vântului celui rău, răsunară din nou până la el vorbele lui Lukas:
—De ce n—ai venit?... Rămâi sănătos!... Rămâi sănătos, Jim! Locomotiva se făcu tot mai mică, şi mai
mică... Şi abia dacă o mai zări, pentru ultima oară, în strălucirea orbitoare a unui fulger. Apoi, se
făcu cu totul nevăzută, înghiţită parcă de orizontul negru şi îndepărtat.
Disperarea puse stăpânire pe Jim şi încercă să o ia la fugă pe întinderea apelor, dar îşi simţi
picioarele ca prinse în rădăcini adânc înfipte în pământ. Iar ca să scape de starea asta, nu găsi
altceva mai bun de făcut decât... să se trezească şi să ţâşnească în capul oaselor!
Camera era toată scăldată de lumina lunii.
Cât să fi fost ceasul? Se dusese oare şi doamna Waas să se culce? Şi, la urma urmelor, nu
cumva era deja trecut de miezul nopţii, iar visul nu fusese vis, ci adevărul adevărat?
Chiar în aceeaşi clipă, în care îl potopiră gândurile astea negre, ceasul din turnul castelului
regal bătu de douăsprezece ori.
Jim sări cât colo din pat, se strecură la iuţeală în haine şi dădu să încalece pervazul ferestrei, ca
să—şi ia tălpăşiţa, când îl trase înapoi gândul la scrisoarea pe care spusese că urma să i—o lase
doamnei Waas.
În niciun caz nu trebuia să plece fără s—o deseneze! Că doar aşa promisese! Altfel, doamna
Waas şi—ar fi făcut cele mai negre gânduri şi griji. Şi zău dacă merita ea asta!
Cu mâini tremurânde, Jim rupse o foaie de hârtie dintr—un caiet de—al lui şi desenă cam aşa
ceva:
Ceea ce trebuia să însemne: Am plecat cu Lukas, mecanicul de locomotivă, şi cu Emma.
Apoi, la iuţeală, adăugă un alt desen:
Ceea ce trebuia să însemne: Nu—ţi face griji, fii liniştită! Iar la sfârşit, tot pe fugă, mai scrijeli
un desen:
Ceea ce trebuia să însemne: Te sărută Jim al tău!
Apoi băiatul aşeză foaia de hârtie la vedere, pe pernă, şi încalecă pervazul ferestrei, strecurându
—se afară repede şi în cea mai mare taină.
De cum ajunse unde trebuiau să se întâlnească, observă că Emma, locomotiva, nu era la locul ei
obişnuit. Şi nici urmă nici de Lukas. Şi asta oricât de atent cercetă prin preajmă. Aşa că Jim alergă într
—un suflet până la graniţa insulei. Ajuns acolo, dădu cu ochii de Emma care, intrată în apă, plutea
liniştită. Călare pe ea, şedea Lukas, mecanicul de locomotivă. Tocmai terminase de înălţat o pânză, al
cărei catarg fusese bine prins de cabina locomotivei.
—Lukas! strigă Jim, cu răsuflarea aproape tăiată. Aşteaptă, Lukas! Am venit, uite—mă!
Lukas se răsuci, iar pe faţa mirată îi apăru imediat un zâmbet plăcut.
—Doamne—ajută! spuse el. Dar ăsta—i Jim Năsturel. Şi eu care începusem să cred că te—ai
răzgândit şi că n—o să mai vii. Bine, dar a bătut de ceva vreme de miezul nopţii!
—Ştiu şi eu asta, răspunse Jim.
Intră în apă, se apropie de locomotivă, apucă mâna întinsă de Lukas şi, cu ajutorul lui, se săltă
şi el călare pe Emma.
—Era cât pe ce să uit de scrisoare, înţelegi? Aşa că am fost nevoit să mă întorc din drum.
—Şi eu care m—am speriat că te—a prins somnul cel adânc, îi răspunse Lukas, scoţând şi câţiva nori
groşi de fum din pipă.
—Nu, nu dormeam aşa de adânc. Chiar deloc! se dezvinovăţi Jim.
Şi chiar dacă vorbele astea erau o mică minciună, Jim nu încercase cu ele decât să—şi
liniştească prietenul, să—l facă să nu—şi piardă încrederea în el.
—Dar spune—mi, tu chiar ai fi plecat fără mine?
—Păi, începu Lukas, o vreme tot te—aş mai fi aşteptat, dar după aia... De unde să fi ştiut dacă, între
timp, nu te—oi fi răzgândit. Pentru că, recunoaşte şi tu, chiar ar fi fost posibil, nu?
—Bine, dar rămăsesem înţeleşi! spuse Jim, cu reproş în glas.
—Da, îi dădu Lukas dreptate. Şi crede—mă că, în clipele astea, nu cred să fie cineva mai fericit ca
mine, tocmai fiindcă te—ai ţinut de cuvânt. Acum, ştiu şi eu că mă pot bizui pe tine. Şi, pentru că veni
vorba de plecat împreună, spune—mi, cum ţi se pare corabia noastră?
—Excelentă! răspunse Jim. Şi eu care îmi închipuiam că, pusă la apă, orice locomotivă se duce la
fund!
Lukas mustăci uşor.
—Nu şi când dai afară toată apa din cazan, când goleşti tenderul de orice fărâmă de cărbune şi când
călăfătuieşti cumsecade uşile, explică el pe de rost, în timp ce din pipă se înălţau câţiva norişori de
fum. Asta—i aşa, o şmecherie pe care n—o ştie oricine.
—Dar ce spui că a trebuit să faci cu uşile? se interesă Jim, căci de călăfătuială nu auzise în viaţa lui.
—Să le călăfătuiesc, repetă Lukas. Iar asta înseamnă să astupi cu grijă toate crăpăturile cu câlţi, daţi
bine prin catran, ca să nu poate trece apa pe acolo, nici măcar picurând. Lucrul ăsta este foarte
important, pentru că numai aşa, cu un cazan şi un tender goale şi cu o cabină călăfătuită cu nădejde,
Emma noastră nu se mai duce la fund. Ca să nu—ţi mai spun că, în felul ăsta, ne—am ales şi cu o
drăguţă de cabină. Dar ştii, una aşa, ca de corabie, care, în plus, o să ne păzească şi de ploaie.
—Bine, dar te—ai gândit cum o să mai intrăm acum în cabină? întrebă Jim. Tocmai pentru că spui că
ai astupat uşile alea atât de bine.
—O să ne facem loc târâş, prin tender, spuse Lukas. Şi, după cum vezi, dacă ştii ce şi cum, poţi face să
plutească şi o locomotivă. Şi încă la fel de bine ca o raţă!
—Ce tot spui acolo? i—o întoarse Jim, mirat peste poate. Dar e toată din fier, Emma noastră!
—N—are a face, răspunse Lukas, scuipând mulţumit în apă, dar nu aşa, oricum, ci artistic, cu buclă.
Doar sunt atâtea nave făcute, tot aşa, numai şi numai din fier. Uite, să luăm o canistră obişnuită, goală.
Şi aia e făcută tot din fier, dar nici vorbă să se ducă la fund. Cel puţin, nu atâta timp cât nu intră apă în
ea.
—Aha! făcu Jim, în semn că pricepuse lecţia lui Lukas. Găsea că Lukas, prietenul său, era un om tare
înţelept.
Şi, cu aşa un prieten alături, zău dacă era cazul să—şi facă cine ştie ce griji în privinţa călătoriei.
Acum, chiar că nu mai putea de bucurie la gândul că reuşise să se ţină de promisiunea de a—l
însoţi pe Lukas, mecanicul de locomotivă.
—Iar dacă nu ai nimic împotrivă, spuse Lukas, o să pornim la drum îndată.
—E—n ordine, răspunse Jim.
Desprinseră odgonul cu care Emma fusese ţinută până atunci la ţărm. Vântul umflă pânza,
catargul scoase un scârţâit uşor şi ciudata corabie se puse în mişcare.
Nu se auzea nici cel mai mic sunet, în afară de şuieratul vântului şi plescăitul liniştit al valurilor
izbindu—se de botul Emmei.
Lukas îl cuprinse pe Jim cu un braţ pe după umeri şi amândoi priviră în tăcere cum lăsau tot
mai în urmă insula Lummerland, cu tot ce se afla pe ea, adormit şi vegheat doar de strălucirea lunii:
casa cu prăvălie a doamnei Waas şi casa cea obişnuită a domnului Ärmel, gara mică şi castelul regelui,
prins între cele două creste ale muntelui.
Pe unul dintre obrajii cei negri ai lui Jim începu să se rostogolească o ditamai lacrima.
—Eşti trist? întrebă Lukas, cu glas şoptit.
Şi nici nu era de mirare că întreba aşa ceva, mai ales că şi ochii lui căpătaseră o strălucire
ciudată.
Jim îşi trase zgomotos nasul, îşi trecu dosul palmei peste ochi, zâmbi, făcându—şi singur curaj,
şi zise:
— Mi—a trecut.
—Cel mai bine cred că ar fi să nu mai privim prea mult în urmă, îl sfătui Lukas, întărindu—şi vorbele
cu o palmă prietenească cu care—l bătu uşurel pe umăr.
Aşa că întoarseră spatele insulei, privind acum ţintă înainte.
—Aşa! rosti Lukas. Uite, chiar acum o să—mi mai umplu o pipă şi după aia o să stăm şi noi puţin de
vorbă.
Mecanicul de locomotivă îşi îndesă tutunul în pipă, îl aprinse, dădu drumul la câteva rotocoale
de fum, după care se întinse la vorbă cu Jim. În scurtă vreme, îşi reveniră amândoi, arătând de—a
dreptul mulţumiţi şi râzând.
Şi aşa continuară să străbată apele strălucind în lumina lunii.
CAPITOLUL 5.ÎN CARE IA SFÂRŞIT CĂLĂTORIA PE APĂ, IAR JIM ZĂREŞTE COPACII
STRĂVEZII
Călătoria celor doi se scurse fără cine ştie ce peripeţii. Şi, spre norocul lor, nici vremea nu li se
arăta potrivnică. O briză uşoară continua să le umfle pânza zi şi noapte, ajutând—o astfel pe Emma să
înainteze binişor.
—Aş vrea să ştiu totuşi, mai spunea Jim, din când în când, gânditor, încotro ne îndreptăm.
—Habar n—am, îi răspundea de fiecare dată Lukas, adăugând însă, pe un ton care să—i dea încredere
băiatului: Numai aşa, navigând la întâmplare, o să avem şi noi parte de niscaiva surprize.
Câteva zile la rând, fură chiar însoţiţi de un cârd de peşti zburători, vietăţile pricinuindu—le
celor doi adevărate clipe de încântare. E doar un lucru ştiut cât de veseli sunt peştii ăştia zburători. Şi
zburdau aşa, prin aer, trecându—i lui Jim pe lângă cap, parcă jucându—se cu el de—a prinselea. Ce—i
drept, Jim nu reuşi să înşface niciunul dintre ei. Şi nici nu era de mirare, la cât de agili se arătau peştii.
Asta nu—l împiedică însă pe băiat ca, din cauza zelului prea mare cu care se chinuia să pună mâna pe
ei, să se trezească de câteva ori în apă. Din fericire, înotul nu era un secret pentru el, căci îl deprinsese
bătând plajele din Lummerland de mic copil.
Şi, de fiecare dată când Lukas îl trăgea afară din apă, iar el, ud leoarcă, se întindea pe
acoperişul cabinei locomotivei, peştii zburători îşi săltau toţi capetele din apă şi—şi lăţeau boturile, de
parcă ar fi râs pe seama lui. Bineînţeles că de auzit nu se auzea nimic, ştiut fiind că peştii sunt nişte
animale mute.
Când îi răzbea foamea pe cei doi călători, atunci, pur şi simplu, culegeau şi ei la iuţeală câteva
pere—de—mare sau câţiva castraveţi—de—mare de pe încrengătura vreunui coral. Pentru cine nu ştie,
coralii ăştia, aducând tare mult cu nişte copaci obişnuiţi, cresc atât de înalţi, încât ajung uneori să se
ivească de pe fundul mării până în apropierea luciului apei. Fructele—de—mare erau chiar hrănitoare,
bogate în vitamine şi atât de săţioase, încât cei doi prieteni nu sufereau deloc de sete. (Când e vorba de
apă de mare, nici vorbă s—o poţi pune în gură, căci e al naibii de sărată.)
Peste zi, cei doi îşi spuneau unul altuia o sumedenie de poveşti, fredonau câte un cântecel sau
jucau câte o partidă de Nu te supăra, frate! Iar asta i se datora lui Lukas care, precaut, luase la drum o
cutie cu mai multe jocuri de societate. Nu de alta, dar îşi făcuse socoteala că o să aibă parte de o
călătorie destul de lungă.
În timpul nopţilor, dacă chiar ţineau să doarmă, deschideau binişor capacul de la tender, bine
ferecat în tot restul timpului, tocmai ca să nu pătrundă înăuntru nici cel mai mic strop de apă. Se
strecurau apoi prin orificiul prin care, în mod obişnuit, s—ar fi rostogolit calupurile de cărbune,
ajungând la adăpost sigur în cabina locomotivei. De acolo, dinăuntru, Lukas trăgea la loc, cu mare
grijă, copacul de la tender. Se înfăşurau apoi în pături călduroase şi se făceau comozi.

Acum, se înţelege că locul din cabină era cam strâmt, clar tot aşa de adevărat era că mai plăcut
de—atât nici că se putea, mai cu seamă când de afară ajungea până la ei plescăitul apei izbite de uşile
călăfătuite, iar Emma, asemenea unei balanţe uriaşe, se bâţâia când în sus, când în jos.
Într—o bună dimineaţă — mai exact, tocmai în cea de—a treia zi dintr—a patra săptămână de
când călătoreau —, Jim făcu el ce făcu şi se trezi devreme de tot. Şi asta pentru că tocmai simţise o
smucitură zdravănă.
Dar ce—o mai fi şi asta? îşi zise el în gând. Şi ce—o fi cu Emma de nu se mai bâţâie, cum îi
era până acum obiceiul, şi pare că a înţepenit?
Şi, pentru că Lukas mai dormea încă, Jim se hotărî să cerceteze singur împrejurimile. Grijuliu
nevoie mare cu somnul prietenului său, se ridică în picioare, se mai înălţă puţin pe vârfuri şi privi afară
pe fereastră.
În lumina roşiatică a zorilor, i se înfăţişă înaintea ochilor o privelişte de o frumuseţe şi dulceaţă
răpitoare. Aşa o minunăţie nu—i mai fusese dat să vadă vreodată. Nici măcar în cărţile poştale sau în
alte ilustraţii.
Nu, nu, îşi spuse el după o bucată de vreme, aşa ceva nici nu poate fi adevărat. Mi—e teamă că
visez, că visez că sunt aici şi că văd ceea ce văd.
Aşa că făcu bine şi se culcă la loc, închizând ochii pentru a se lăsa şi pe mai departe în voia
visului. Dar aşa, cu ochii închişi, nu mai vedea nimic. Ceea ce nu putea să însemne decât că nu era
vorba de niciun vis. Se mai înălţă o dată în picioare şi privi pe fereastră, ochii umplându—i—se din
nou de mândreţea priveliştii ştiute. Minunăţii peste minunăţii de copaci şi flori, în culori şi forme
nemaivăzute îi întâmpinară privirea. Ciudat lucru însă, toate cele păreau străvezii, străvezii ca sticla
colorată. Iar în faţa ferestrei prin care se uita Jim, răsărise un ditamai copacul gros şi bătrân, atât de
zdravăn, că nici trei oameni prinşi în lanţ nu i—ar fi putut cuprinde trunchiul. Minunea cea mai mare
era că, oricât ar fi fost trunchiul acela de plin, puteai zări tot ce se afla îndărătul său, privind de—a
dreptul prin el, ca şi când te—ai fi aflat în faţa sticlei unui acvariu. Copacul însuşi bătea într—o
culoare dulce, violetă, şi, tocmai din pricina asta, tot ce era în spatele lui împrumutase aceeaşi nuanţă.
Văluri de ceaţă diafană pluteau deasupra pajiştilor întinse, iar din loc în loc acestea erau
întrerupte de şerpuielile câte unui pârâu, pe deasupra căruia se legănau graţioase podeţe înguste, din
porţelan. Unele dintre ele purtau acoperişuri ciudate, de care erau aninaţi clopoţei din argint, scânteind
în lumina dimineţii. Aceiaşi clopoţei din argint puteau fi văzuţi atârnând în nenumăraţi copaci sau
aninaţi de florile aflate puzderie. Iar când vântul cel blând trecea pe deasupra pământului, se stârnea
curând, mai în apropiere sau mai în depărtare, clinchetul pe mai multe voci al clopoţeilor, atât de
delicat şi atât de dumnezeiesc.
Fluturi uriaşi, bătând din aripi strălucitoare, treceau de la o floare la alta, agitându—se
bezmetic, în timp ce păsări micuţe, cu pliscuri lungi şi arcuite, culegeau nectarul şi picăturile de rouă
adunate în potirele florilor. Păsările astea nu erau mai răsărite decât nişte bondari. (Li se zice colibri şi
sunt cele mai mici păsări din lume, iar de arătat arată de parcă ar fi plămădite din aur curat şi din pietre
preţioase.)
La mare distanţă, pe linia orizontului, se ridica un lanţ cumplit de creste muntoase, brăzdate cu
roşu şi alb, ale căror vârfuri se cocoţau semeţ printre nori. Din depărtarea de la care privea Jim, totul
semăna cu ornamentele de pe marginile foilor de caiet ale unui copil uriaş.
Jim privea şi privea, fără să se mai sature. Şi, copleşit de uimire, rămăsese cu gura căscată.
—Ei, auzi el deodată glasul prietenului Lukas, dar ce—i cu faţa asta şifonată, bătrâne? Şi, fiindcă veni
vorba, bună dimineaţa, Jim!
Mecanicul de locomotivă îşi încheie vorbele cu un căscat de toată frumuseţea.
—Oh, Lukas! îi răspunse Jim, găsindu—şi cu greu cuvintele şi fără să—şi ia ochii de la priveliştea de
afară. Acolo, afară... uită—te şi tu cât de străvezii sunt toate şi... şi... şi...
—Cum aşa, străvezii7. Întrebă Lukas, adăugând încă un căscat de zile mari. Din câte ştiu eu, apa e
întotdeauna aşa, străvezie. Iar de atâta apă, sincer să fiu, mi s—a cam acrit în ultima vreme. Tare aş
vrea să ştiu când o să ajungem şi noi în sfârşit la vreun ţărm oarecare.
—Ce tot vorbeşti de apă? ţipă Jim, agitat cum nu—l mai văzuse Lukas niciodată. Eu îţi zic de copaci!
—Copacii? repetă Lukas, întinzându—se şi trosnindu—şi oasele. Eu cred că tu încă mai visezi, măi
Jim. Unde—ai mai pomenit tu copaci crescând aşa, în mijlocul mărilor şi oceanelor, ca să nu mai spun
că de unii străvezii nici nu s—a mai auzit până acum.
—Bine, dar nu aşa, drept în apă! se răţoi Jim, pierzându—şi treptat răbdarea. Uită—te şi tu afară şi—ai
să vezi pământ, copaci şi flori, podeţe şi mai multe creste de munţi....
Şi, zicând acestea, băiatul îl apucă pe Lukas de o mână, încercând, agitat, să—l facă să se
ridice.
—Hei, hei, hei! mormăi Lukas, în timp ce îşi făcea loc să se salte în picioare.
Odată ridicat, se zgâi şi el pe fereastră şi fu izbit de priveliştea de basm de afară, ceea ce —l
făcu să amuţească pentru o vreme.
—Trăsni—m—ar să mă trăsnească! zise în cele din urmă, pentru ca imediat să—i piară din nou glasul.
Nu mai încăpea îndoială, cele văzute chiar îl copleşiseră.
—Bine, dar ce ţară o mai fi şi asta? îl zgândări Jim, curmându—i tăcerea.
—Copacii ăştia ciudaţi... îngăimă Lukas, cu mintea dusă aiurea, clopoţeii din argint, aşa, prin tot locul
şi podeţele înguste din porţelan...?
În scurt timp, izbucni din nou:
—Să nu—mi zici mie Lukas, mecanicul de locomotivă, dacă ţara asta nu—i aia de—i spune Mandala!
Haide, Jim, ajută—mă! Trebuie s—o ducem pe Emma până la ţărm.
Aşa că cei doi îşi făcură loc afară din cabină, coborâră în apă şi o împinseră pe Emma până pe
uscat. Şi cum isprăviră trebuşoara asta, se aşezară şi îşi luară masa de dimineaţă, aşa, pe îndelete şi
mult mai liniştiţi. Înfulecară şi ultimii castraveţi—de—mare din provizia pe care şi—o făcuseră pe
drum, iar la sfârşit, cum altfel, Lukas îşi aprinse o pipă.
—Şi acum, încotro? vru să ştie Jim.
—Cred că cel mai bine ar fi, îşi începu Lukas planul de călătorie, să ajungem, întâi de toate, la Ping.
Parcă aşa îi zice, din câte ştiu eu, capitalei ţării Mandala. Şi cum ne înfiinţăm acolo, vedem dacă vom
putea sta de vorbă cu Maiestatea Sa, împăratul ţării.
—Bine, şi ce vrei de la el? îl iscodi Jim, mirat cum nu mai fusese vreodată.
—Păi, o să—l întreb pur şi simplu dacă n—ar avea trebuință de o locomotivă şi de doi mecanici. Poate
că—i tocmai se caută şi el. Şi asta n—ar însemna decât că am putea să ne adăpostim pe aici, înţelegi?
Pentru că, trebuie să recunoşti şi tu, ţara n—arată rău deloc.
Cu planul ăsta în minte, cei doi prieteni îşi suflecară mânecile şi se puseră pe treabă, ca s—o
pregătească pe Emma să meargă pe uscat. Primul lucru pe care—l făcură f u să demonteze catargul şi
pânza. Apoi deschiseră uşile cele bine călăfătuite, după ce se chinuiră să scoată din t o a te crăpăturile
câlţii trecuţi prin catran. Pe urmă se ocupară de cazanul Emmei, pe care—l umplură cu apă, şi de
tender, în care înghesuiră mai multe cioturi de lemn, din care se găseau cu nemiluita în preajma
ţărmului.
Şi cum duseră la capăt şi trebuşoara asta, aprinseră locul în cuptorul de lângă cazan. Încă de la
început, lemn u l acela, cât era el de străveziu, se arătă la fel de bun pentru foc ca nişte cărbuni. Iar
îndată ce apa din cazan începu să fiarbă în toată regula, se arătară şi primii aburi, şi bătrâna Emma se
simţi şi ea din nou mai în putere decât atunci când plutise, căci apele mărilor şi ale oceanelor, e ştiut,
nu—s deloc pe gustul locomotivelor.
În scurtă vreme, cei trei ajunseră la un drum lung, pe care roţile Emmei se rostogoleau în largul
lor şi, mai cu seamă, iute. Bineînţeles că se feriră să treacă pe sub arcul vreunui podeţ din porţelan,
pentru că porţelanul ăsta, aşa cum o ştie orişicine, e foarte delicat, adică se sparge mult prea uşor, mai
ales când treci cu o locomotivă prin preajma lui.
Şi unde mai pui că norocul le surâse din plin, fiindcă nici nu fură siliţi s—o cotească ba la
dreapta, ba la stânga: drumul ţinea aşa, drept, până la oraşul Ping, capitala Mandalei.
La început, se duseră ţintă către orizont, spre locul dincolo de care se înălţa salba întinsă a
crestelor munţilor celor vărgaţi. Numai că, după vreo cinci ore şi jumătate de mers, Jim, cocoţat pe
acoperişul cabinei ca să poată privi mai bine, descoperi în depărtare ceva care aducea a mii şi mii de
corturi uriaşe. Iar pânzele corturilor luceau în lumina soarelui de parcă ar fi fost platoşe de metal.
Jim îi dădu de veste lui Lukas, rămas înăuntrul cabinei, iar mecanicul de locomotivă îl lămuri:
—Alea sunt acoperişurile aurite ale caselor din Ping. Ceea ce înseamnă că suntem pe drumul cel bun.
După încă o jumătate de oră, ajunseră şi în oraşul pomenit.
CAPITOLUL 6.ÎN CARE O CĂPĂŢÂNĂ MARE ŞI GĂLBEJITĂ ADUCE NUMAI

NECAZURI
Ping îi întâmpină pe cei doi cu o mulţime de oameni care colcăiau pe străzi, toţi mandalieri,
adică locuitorii ai ţarii Mandala. Iar Jim, care nu mai văzuse până atunci atât de mulţi oameni la un loc,
se simţi pe dată cuprins de spaimă. Oriunde se întorcea, dădea numai peste ochi migdalaţi şi păr prins
în două cozi lungi, toate ivindu—se de sub câte o pălărie rotundă şi largă cât roata carului.
Fiecare mandalier ţinea de mână un alt mandalier, ceva mai scund. Cel de—al doilea ţinea şi el
de mână un altul, care era şi mai mic. Şi aşa mai departe, până se ajungea la unul care nu era mai
răsărit decât o boabă de mazăre.
Acum, Jim nu era în stare să vadă dacă până şi ultimul mandalier mai ţinea de mână încă unul,
şi mai pipernicit decât el. Oricum, degeaba s—ar fi chinuit fără vreun ochean sau binoclu la îndemână.
Aşa se înfăţişau mandalierii ăştia, ţinându—şi de mână copiii, care copii ţineau de mână
strănepoţii. (E un lucru ştiut că mandalierii au foarte mulţi copii şi strănepoţi.) Şi, astfel înşiraţi,
umblau brambura prin tot oraşul, sporovăind la tot pasul şi dând din mâini mai abitir ca nişte morişti, o
vânzoleală şi un tărăboi care pur şi simplu îl ameţiră pe Jim al nostru.
Oraşul era alcătuit din mai multe mii de case, fiecare dintre ele cu mai multe etaje mărginite, de
jur—împrejur, de un acoperiş ieşit în afară, aproape de forma unei umbrele, dar, oricum, cu totul şi cu
totul de aur.
De la fiecare fereastră atârnau felurite flamuri şi lampioane, în timp ce pe deasupra străduţelor
mai dosnice se înşirau sute de frânghii de rufe întinse între casele aliniate de o parte şi de alta. Pe ele
îşi puneau oamenii rufele la uscat, care, nu—i vorbă, nu erau chiar puţine. Iar asta se întâmpla fiindcă
mandalierii sunt un popor care ţine tare mult la curăţenie. Nu îmbracă niciodată lucruri murdare şi
până şi cel mai mic mandalier, nu mai răsărit decât o boabă de mazăre, obişnuieşte să—şi spele zilnic
rufele, după care şi le prinde la uscat pe o frânghie, care—i frânghie numai aşa, cu numele, pentru că,
în realitate, nu—i mai groasă decât un fir de aţă obişnuită de cusut.
Emma fu nevoită să—şi facă loc cu mare grijă prin mulţimea aceea de oameni, nu de alta, dar
chiar era pericol să omoare pe cineva. Săraca locomotivă era speriată rău de tot, iar de lucrul ăsta îţi
dădeai lesne seama doar ascultându—i gemetele. O ţinea tot drumul într—un pufăit, şuierat şi fluierat,
pentru a—i alunga din calea ei pe copii şi pe strănepoţi. Şi nici nu—i de mirare că în curând aproape
că—şi pierdu suflul.
Până la urmă, ajunseră şi în piaţa cea mare care se întindea în faţa palatului împărătesc. Lukas
trase de o manetă, iar Emma se opri locului, scoţând de data asta un suspin sfâşietor de uşurare, tot
numai aburi şi fum.

De spaimă, toţi mandalierii care erau de faţă săriră în lături care mai de care. Nu mai văzuseră
până atunci o locomotivă şi—şi închipuiau că Emma era vreun monstru, care tocmai îşi trimitea asupra
lor suflarea lui cea fierbinte, pentru a—i omorî pe loc şi a—i înfuleca mai târziu, la micul dejun.
Liniştit, cum îi era felul, Lukas îşi aprinse din nou pipa şi i se adresă lui Jim:
—Aşa, tinere! Şi acum o să mergi cu mine. Ia să vedem noi, o fi acasă împăratul din Mandala?
Coborâră de pe locomotivă şi merseră întins către palat. Ca să ajungă la poarta de intrare, fură
nevoiţi să urce mai întâi toate cele nouăzeci şi nouă de trepte de argint de dinaintea ei. Poarta li se
înfăţişă înaltă de vreo zece metri şi mai bine şi lată de aproape şase metri şi jumătate, tăiată toată în
lemn de abanos, un material al naibii de scump. Şi mai aflaţi că lemnul ăsta este tot aşa de negru ca
pana corbului, ca smoala sau ghinionul. Ziceţi—i cum vreţi, dar aşa—i de negru!
Oricum, din lemnul ăsta aşa de ales nu se mai află în toată lumea decât o sută două legături de
câte cincizeci de kilograme fiecare şi încă vreo şapte grame aşa, rătăcite. Atâta—i de rar lemnul ăsta!
Iar mai bine de jumătate din cantitatea asta fusese folosită pentru poarta palatului împărătesc din
Mandala.
Lângă poartă era prinsă o placă, pe care, cu litere aurite, fusese scris:
”Împăratul Din Mandala”
Ceva mai jos, la îndemână cum s—ar zice, era butonul de la sonerie, la rândul său ieşit cu totul
din comun, căci era chiar un diamant întreg, destul de mare.
—Trăsni—m—ar să mă trăsnească! rosti Lukas, mecanicul de locomotivă, minunându—se şi el de
toate câte i se înfăţişau înaintea ochilor.
La rândul său, Jim făcu şi el ochii mari. Apoi Lukas apăsă butonul soneriei. Drept urmare, în
poarta uriaşă din lemn de abanos se deschise o uşiţă. Prin ea se arătă o căpăţână mare şi gălbejită, care
le zâmbi amabil celor doi prieteni. Era de la sine înţeles că la o căpăţână aşa de mare trebuia să se
potrivească un trup pe măsură, la fel de mare. Numai că nu putea fi văzut, căci rămânea ascuns
îndărătul porţii. Căpăţâna cea mare şi gălbejită întrebă cu glas puternic, dar piţigăiat:
—Ce doresc domniile voastre, prealuminatele?
—Suntem doi mecanici de locomotivă veniţi din ţară străină, răspunse Lukas. Şi tare am dori să stăm
de vorbă cu împăratul din Mandala, dacă, bineînţeles, binevoieşte să ne primească.
—În ce problemă doriţi să vorbiţi cu preaînălţatul nostru împărat? mai întrebă căpăţâna, adăugând şi
un zâmbet amabil.
—Despre asta am prefera să vorbim chiar cu el, explică Lukas.
—Din păcate, aşa ceva nu e imposibil, stimabili mecanici ai unei atât de fermecătoare mocolotive,
susură căpăţâna de deasupra trupului nevăzut, continuând să zâmbească amabil. Nu se poate nici în
ruptul capului să—i vorbiţi prea—înălţatului nostru împărat. Dar poate că aveţi cumva vreo invitaţie?
—Nu, spuse Lukas, încurcat. La ce bun? Căpăţâna cea mare din cadrul uşiţei i—o întoarse imediat:
—Iertată—mi fie vorba de neînsemnat păduche—de—frunză ce sunt, dar, aşa stând lucrurile, n—am
voie să vă las înăuntru. Timpul Măriei Sale e tare măsurat.
—Bine, dar nici măcar aşa, cândva în cursul zilei de azi? insistă Lukas. Cu siguranţă că mai târziu o să
—şi facă timp şi pentru noi.
—Regret din tot sufletul! răspunse căpăţâna, arătându—le celor doi un zâmbet larg, întins pe toată faţa,
de la o ureche la cealaltă. Preaînălţatul nostru împărat nu are mai deloc vreme de aşa ceva. Iar acum
iertaţi—mă, rogu—vă!
Fură ultimele sale cuvinte înainte de a le trânti zgomotos uşiţa în nas.
—Fir—ar al naibii să fie! blestemă Lukas, aşa, ca pentru el. Puţin mai târziu, în timp ce coborau cele
nouăzeci şi nouă de trepte de argint, Jim spuse:
—Nu ştiu de ce, dar eu cred că împăratul tot şi—ar fi făcut timp să ne asculte. Poate că doar căpăţâna
cea mare gălbejită nu a vrut să ne dea voie înăuntru.
—Asta cred şi eu, mârâi Lukas, morocănos.
—Bine, şi ce ne rămâne de făcut? întrebă Jim.
—Eu zic să dăm o raită prin oraş şi să ne mai aruncăm şi noi privirile încoace şi—n colo, spuse Lukas,
plin de iniţiativă. Oricât s—ar mai fi supărat câteodată, mecanicului de locomotivă îi trecea destul de
repede.
Aşa că traversară piaţa din faţa palatului, un loc în care se adunase o mulţime uriaşă de oameni.
De la o distanţă respectabilă, mandalierii priveau cu uimire locomotiva. Iar Emma, de ruşinoasă ce era,
lăsase ochii, ceea ce în cazul ei erau chiar farurile, în jos. De cum ajunse Lukas în dreptul ei şi o bătu
uşurel pe trup, locomotiva suspină uşurată.
—Ascultă, Emma, spuse Lukas, Jim şi cu mine mergem puţin prin oraş. Tu rămâi aici şi stai liniştită
până ne întoarcem.
Locomotiva suspină ascultătoare.
—N—o să dureze mult, cu siguranţă, o linişti şi Jim. Apoi cei doi o luară din loc.
Ore în şir, prietenii hoinăriră pe străduţe înguste sau pe străzi în toată regula, tare împestriţate,
iar toate câte văzură le părură pur şi simplu de necrezut. Străine şi ciudate li se arătară toate câte le
întâlniră.
Uite, cum ar fi curăţătorii de urechi! Felul în care îşi făceau oamenii ăştia meseria aducea destul
de mult cu munca lustragiilor de pe la noi. Aveau nişte scaune comode, aşezate aşa, în plină stradă, iar
pe ele ar fi urmat să şadă clienţii. Odată proptiţi în scaune, acestora începeau să le fie curăţate urechile.
Dar să nu vă închipuiţi că totul se petrecea chiar aşa de simplu, doar cu vreo bicisnică de cârpă, acolo.
Nici vorbă de aşa ceva! Toată munca era un adevărat ritual, îndelungat şi plin de măiestrie. Fiecare
asemenea artist în curăţatul urechilor avea alături o măsuţă, cu un platou argintiu pe care se aflau
înşirate nenumărate linguriţe, pensete, beţişoare, periuţe, mici tampoane de vată, cutiuţe şi cănite, toate
de diferite mărimi.
Şi, odată prins un client, şi începea lucrul. Acum, e bine să vă spun că una dintre marile plăceri
ale vieţii de mandalier e tocmai asta, curăţatul urechilor. Mai întâi şi mai întâi fiindcă, aşa cum v—am
mai spus—o, sunt un popor căruia îi place curăţenia, dar, în al doilea rând, pentru că operaţia asta este
plăcut gâdilătoare şi furnicătoare, chiar şi atunci când curăţătorul îşi dă toată silinţa să nu—şi sperie
clientul. Dar asta se pare că—i încânta nespus pe mandalieri.
Apoi, mai erau şi numărătorii de fire de păr, cei care—ţi făceau socoteala la cât păr îţi mai stătea pe
ţeastă. Şi asta pentru că în Mandala este foarte important de ştiut câte fire de păr poartă omul pe cap. Şi
fiecare asemenea numărător avea la el un cleştişor mic şi delicat, cu fălci teşite, cu care putea apuca
foarte uşor fiecare fir de păr în parte.Și după ce apuca să numere o sută de fire, le lega la un loc cu o
fundiţă. Şi îşi vedea în felul ăsta mai departe de lucru, până când capul omului sfârşea prin a fi plin de
asemenea ciufuri şi tot atâtea fundiţe. Alături de numărul principal şedea întotdeauna un ajutor al său,
care se ocupa cu socotitul. E de la sine înţeles că aşa o operaţie dura uneori şi ore întregi şi nu se
termina decât după ce toate firele de păr din capul omului erau pe îndelete numărate. Acum, tot atât de
adevărat e şi că, la unii muşterii, treaba asta mergea destul de repede, căci până şi în Mandala se
întâmpla ca unii să nu aibă decât vreo două sau trei fire de păr pe cap.
Dar ciudăţeniile nu se opreau aici! Un alt lucru demn de admirat erau şi scamatorii, pe care—i
întâlneai aproape în tot locul. Unul se arăta în stare să facă să crească un pomişor dintr—un biet
grăunte de sămânţă, un copăcel în care se aşezau păsări micuţe, care îndată se şi puneau pe ciripit. De
crengile pomişorului atârnau fructe mici—mici, cât nişte bombonele perlate. Şi unde mai pui că puteau
fi chiar culese şi mâncate, căci la gust erau dulci ca zahărul.
Alţi artişti ai străzii erau acrobaţii, cei care jonglau nici mai mult nici mai puţin decât cu
odraslele lor, copiii aceia nu mai mari decât boabele de mazăre. Şi jonglau cu puştii ăştia de parcă ar fi
fost nişte mingi. Iar copiii făceau să răsune strada cu sunetele pe care le scoteau suflând în nişte
trompete mititele, pe măsura lor. Şi toată hărmălaia asta o făceau în timp ce zburau prin aer, azvârliţi
de colo—colo de părinţi, în jongleriile lor.
Ca să nu mai spunem de câte se găseau de cumpărat peste tot! Dar unui asemenea lucru nu i—
ar putea da crezare decât acela care s—ar fi întâmplat să viziteze vreodată ţara asta, Mandala. Şi zău
dacă ar avea vreun rost să ne apucăm acum să înşirăm toate fructele, preţioasele pânzeturi şi stofe, vase
şi jucării, ca şi atâtea alte lucruri folositoare puse la vânzare. Gândiţi—vă la cartea noastră care ar
ajunge astfel de vreo zece ori mai groasă!
Alţi mandalieri erau sculptori în fildeş, iar meseria lor era una ciudată şi minunată, deopotrivă.
Unii dintre sculptorii ăştia erau tare bătrâni, în vârstă de o sută de ani şi mai bine, şi toată viaţa lor nu
tăiaseră în fildeş decât aceeaşi şi aceeaşi figură. Dar despre ea v—aş putea spune că era o adevărată
minunăţie artistică şi nimeni pe lumea asta n—ar fi avut banii cu care s—o cumpere. Ceea ce, până la
urmă, îi făcea pe sculptori s—o dăruiască, pur şi simplu. Ce—i drept, nu aşa, oricui, ci aceluia pe care
—l considerau ei mai potrivit cu un asemenea cadou special. De pildă, unii dintre artiştii sculptori
tăiaseră în fildeş tot soiul de sfere, aproape la fel de mari cât o minge de fotbal. Iar suprafaţa sferei o
împodobiseră cu cele mai frumoase tablouri. Toate ca toate, dar nu trebuie să vă închipuiţi că tablourile
astea ar fi fost cumva pictate. Nu! Ele erau tot sculptate, tăiate în fildeşul sferei, atât de delicat, încât le
—ai fi crezut o dantelă preţioasă. Şi nu era decât fildeş, fildeş tare şi atât. Iar dacă te apucai să
cercetezi atent printre ochiurile astea de dantelă de fildeş, ce se întindea asemenea unei plase delicate,
puteai zări mai în adâncul sferei o alta. Prinsă în interiorul celei dintâi, de la suprafaţă, şi aceasta arăta
tot atât de miraculos sculptată în fildeşul cel tare. Înăuntrul celei de—a doua sfere se afla o a treia, iar
lucrurile mergeau tot aşa mai departe, până către miezul bucăţii de fildeş. Minunea şi ciudăţenia
lucrăturii ăsteia era faptul că artiştii reuşiseră asemenea măiestrii dintr—o singură bucată de fildeş, fără
să desfacă vreuna dintre sfere. Căci numai prin găurile abia întrezărite ale dantelelor dinspre suprafaţă
se străduiseră — cu cele mai delicate, mai subţiri şi mai mici cuţite şi dălţi — să dea formă perfectă
fildeşului mai de dinăuntru. Şi era sigur că o asemenea lucrare fusese începută cu mulţi ani în urmă,
într—o vreme când ei înşişi fuseseră de—o şchioapă, mici cât boabele de mazăre. Tot atât de adevărat
era că atunci când munca era sfârşită, cu greu ar mai fi putut spune cineva câţi ani trecuseră peste ei,
iar părul le albise ca zăpada. Întreaga lor viaţă părea tăiată în fildeşul sferelor întrepătrunse, înfăţișându
—se privitorului asemenea unei cărţi ilustrate, pline de taine.
Sculptorii în fildeş erau tare preţuiţi de ceilalţi mandalieri, care—i numeau Mari Maeştri ai
Fildeşului.
CAPITOLUL 7.ÎN CARE EMMA AR TREBUI SĂ FACĂ PE CARUSELUL, IAR CEI DOI
PRIETENI AJUNG SĂ CUNOASCĂ UN STRĂNEPOT DIN PARTEA LOCULUI
Cât fu ziua de lungă, cei doi prieteni se fâţâiră de colo—colo prin oraş. Soarele îşi începu
coborârea spre orizont, iar în lumina roşiatică a apusului acoperişurile aurii începură să strălucească.
Pe străduţele cele dosnice, acolo unde întunericul se făcea tot mai stăpân, mandalierii
aprinseseră deja lampioanele, stârnind mulţimea culorilor acestora. Le purtau atârnate de capătul unui
soi de undiţe lungi, aplecate spre înainte, alese după măsura staturii lor: mari pentru mandalierii cei
mari şi mici pentru mandalierii cei mici. Cât despre cei mai mici şi mai mici dintre ei şi lampioanele
lor, puteai crede uşor că ar fi fost vorba de niscaiva licurici.
Din pricina atâtor minuni care le stârniseră curiozitatea, cei doi prieteni aproape uitaseră că, în
afara câtorva fructe—de—mare gustate la micul dejun, nu mai puseseră nimic în gură.
—Asta—i chiar prea de tot! spuse Lukas, umflându—l râsul. Trebuie să facem imediat ceva. Iar asta
înseamnă să intrăm degrabă într—un restaurant şi să comandăm o cină pe cinste.
—Foarte bine, îl aprobă Jim. Dar ai bani mandalieri?
—Drace! răspunse Lukas, începând să se scarpine pe după ureche. La aşa ceva chiar că nu m—a dus
capul. Acum însă, bani sau nebani, omul tot trebuie să îmbuce câte ceva. Stai puţin să mă mai gândesc!
Şi, în timp ce el îşi muncea capul, Jim îl privea nerăbdător. Şi aşa, deodată, Lukas izbucni:
—Am găsit! Dacă tot nu avem nicio leţcaie, am putea încerca să câştigăm ceva parale.
—Grozav, n—am ce zice, spuse Jim. Şi cum o să reuşim aşa ceva şi încă la iuţeală?
—Păi, foarte simplu! răspunse Lukas. Ne întoarcem la bătrâna noastră Emma şi dăm de ştire că oricine
va fi în stare să plătească zece Li va putea să facă un tur cu ea prin piaţa cea mare din faţa palatului
împărătesc.
Aşa că nu mai pierdură vremea şi se grăbiră să se întoarcă la locul cu pricina, acolo unde o
mare de oameni se ţinea de jur—împrejurul locomotivei, la o distanţă respectabilă, zgâindu—se de zor
la ea. Atât că acum, fiecare din mulţime avea la el câte un lampion.
Lukas şi Jim îşi croiră cu greu drum prin gloata aceea şi, odată ajunşi lângă Emma, se cocoţară
într—o clipită pe acoperişul ei.
Un murmur de nerăbdare străbătu mulţimea.
—Lume, lume! strigă Lukas din toate puterile. Mult stimate doamne şi mult stimaţi domni! Venim cu
locomotiva noastră de foarte departe şi, cine ştie, poate cât de curând vom fi siliţi să ne vedem de
drum. Profitaţi de această ocazie unică! Îndrăzniţi să faceţi o scurtă călătorie alături de noi! Preţul este
cu totul excepţional, doar zece Li. Nu mai mult de zece Li vă costă un tur al pieţei în care ne aflăm!
Din mulţime, vestea dată de Lukas fu întâmpinată cu murmure şi şuşoteli, dar asta nu făcu pe
nimeni să se arate dornic să încerce aşa ceva.

Lukas o luă de la început:
—Rog pe domniile voastre să vină fără grijă mai aproape! Locomotiva noastră este dintre cele mai
paşnice cu putinţă! Nu vă fie frică! Apropiaţi—vă, stimate doamne şi stimaţi domni.
Mulţimea privi bănuitoare în sus, la Lukas şi la Jim, dar nu se găsi nici un mandalier care să
facă vreun pas înainte.
—Fir—ar al naibii să fie, se stropşi Lukas către Jim, printre dinţi. Ăştia nu se încumetă şi pace. Ce—ar
fi să—ncerci şi tu?
Jim trase o gură de aer şi se apucă să zbiere cât îl ţineau şi pe el puterile:
—Dragi copii şi strănepoţi! Sfatul meu e acesta: încercaţi să faceţi un tur cu locomotiva noastră. E o
distracţie aşa cum sigur nu v—aţi fi putut închipui, chiar mai frumoasă decât învârtitul într—un
carusel! Lume, lume! Peste doar câteva minute o luăm din loc! Poftiţi de urcaţi! Azi, nu costă decât
zece Li de persoană! Doar zece Li!
Nici de data asta însă nu se făcu simţită nicio mişcare.
—Nu îndrăzneşte niciunul, şopti şi Jim, disperat.
—Poate că cel mai bine ar fi dacă am face mai întâi un tur aşa, de unii singuri, propuse Lukas. Se prea
poate ca, după aia, să le vină şi lor cheful.
Acestea fiind zise, coborâră de pe acoperiş, se strecurară în cabină şi—i dădură drumul în turul
de probă. Cine s—ar fi gândit însă la ce avea să urmeze? Din păcate pentru cei doi, lucrurile se
petrecură taman pe dos de cum se aşteptaseră ei, căci mandalierii o luară la fugă, care mai de care mai
înfricoşat. Şi, în scurtă vreme, piaţa cea mare se goli de oameni.
—Chiar că nu are niciun rost, spuse Jim, printre suspine, imediat ce reveniră la locul din care
plecaseră.
—Cred că ar trebui să ne dea prin cap ceva mai de soi, mormăi Lukas, pe înfundate.
Aşa că se dădură jos de pe locomotivă şi, aşezându—se deoparte, se puseră pe cugetat. Nu le fu
însă tocmai lesne, fiindcă chiorăielile de maţe nu le dădură deloc pace. În cele din urmă, Jim porni să
se vaite:
—Nu ştiu dacă o să ne treacă ceva ca lumea prin cap. Măcar de—am cunoaşte şi noi pe vreunul din
partea locului. Numai un mandalier din ăştia ne—ar putea da o idee mai ca lumea.
—Dar sigur, cu plăcere! se auzi deodată piuind un glas gingaş. Şi chiar aţi dori să vă fiu de ajutor?
Lukas şi Jim îşi îndreptară privirile undeva în jos, către picioarele lor, acolo unde zăriră un
omuleţ, nu mai mare decât un pumn. Nu putea fi vorba decât de un strănepot. Omuleţul îşi săltă
pălăriuţa rotundă de pe cap, o parte a trupului nu mai mare decât o minge de tenis de masă, şi făcu o
plecăciune adâncă, astfel încât codiţele îi zburară în sus.
—Numele meu, onoraţi străini, rosti omuleţul, este Ping Pong. Şi vă stau cu totul la dispoziţie.
Lukas îşi scoase pipa din gură şi făcu şi el o plecăciune, căutând să pară cât mai serios cu
putinţă.
—Numele meu este Lukas, mecanicul de locomotivă. Fu urmat, în plecăciune şi vorbe, de Jim:
—Iar pe mine mă cheamă Jim Năsturel.
Drept răspuns, micuţul Ping Pong se înclină încă o dată şi ciripi:
—Mi—a ajuns la urechi cântecul de jale al preaînălţatelor dumneavoastră burţi: Şi m—aş simţi onorat
dacă mi—aţi permite să vă ospătez. Vă rog, aşteptaţi aici o clipă doar!
Şi imediat, cu paşi mărunţei, o luă la goană către palat. Şi fugea atât de repede, încât lesne s—
ar fi zis că—i pus pe niscaiva rotiţe.
Iar când mai şi dispăru, afundându—se în întuneric, cei doi prieteni priviră lung, zăpăciţi, în
urma lui.
—Ei, acum chiar că sunt curios să văd ce—o să mai urmeze, spuse Jim.
—Eu zic s—avem răbdare, rosti şi Lukas, scuturându—şi temeinic pipa.
Ping Pong făcu calea întoarsă, clătinându—se serios sub o greutate care aproape că stătea să—l
dărâme, pe care, pe deasupra, o mai purta chiar pe cap. Era vorba de o măsuţă lăcuită, nici mai mare,
nici mai mică decât o tavă obişnuită. O aşeză pe jos, lângă locomotivă. Apoi, de jur—împrejurul tăvii,
înşiră mai multe perne, mici ca nişte mărci poştale.
—Vă rog, luaţi loc! spuse el, adăugând o mişcare graţioasă din mână.
Cei doi prieteni se aşezară şi ei cum putură mai bine pe bietele pernuţe. Nu le fu chiar uşor, dar,
la urma urmelor, nici nu voiau să se arate lipsiţi de bună—cuviinţă.
Ping Pong fugi din nou de lângă ei, pentru a se întoarce aducând cu el o mică minunăţie de
lampion, de pe al cărui burduf îi privea un chip surâzător. Beţigaşul la capătul căruia atârna lampionul
fu proptit între spiţele de la una dintre roţile Emmei.
Ei, şi acum cei doi prieteni aveau parte şi de lumină deasupra mesei. Şi încă ce lumină
drăgălaşă! Şi era exact lucrul de care ar fi avut nevoie, căci se lăsase întunericul, iar luna nu se
prezentase încă la datorie.
—Aşa! ciripi Ping Pong, privind cu satisfacţie rezultatul alergăturii lui de mai înainte. Şi acum, ce aş
putea să le aduc de mâncare onoraţilor străini?
—Mda, făcu Lukas, puţin încurcat. Păi, depinde de ce aveţi.
Cu emoţie în glăscior, micuţa lor gazdă se puse pe turuit:
—Poate că înălţimilor Voastre le—ar surâde niscaiva ouă centenare, cu o garnitură de salată proaspătă
de urechi de veveriţă? Sau poate preferaţi nişte mâncare de râme, îndulcite cu zahăr şi înecate în
smântână acrişoară? Tot aşa de gustos e însă şi piureul de scoarţă de copac, presărat pe deasupra cu
nişte copite de cal date pe râzătoare. Dar poate că aţi dori să serviţi o fiertură de cuiburi de viespi,
alături de o bucată de piele de şarpe în oţet şi ulei? Ce—ar fi însă dacă aţi încerca nişte perişoare de
furnici, în ciulama de bale de melc? Alte feluri de mâncare, pe care vi le recomand chiar în mod
deosebit, ar mai fi ouăle de libelulă, prăjite în miere, sau viermii de mătase îndulciţi, daţi prin ghimpi
fierţi de arici. Sau, cine ştie, poate că v—ar plăcea câteva copane de lăcustă, alături de o salată din
corniţe de cărăbuş?
—Dragă Ping Pong, începu Lukas, după ce schimbă cu Jim câteva priviri încurcate, sunt convins că tot
ce ne—ai înşirat aici nu—s decât trufandale. Numai că noi suntem de prea puţin timp în Mandala şi,
mai înainte de orice, ar trebui să ne obişnuim şi noi cu bucătăria voastră. De aceea, singura întrebare pe
care ţi—o punem acum ar fi doar dacă n—aţi avea vreun fel de mâncare aşa, mai simplu?
—Dar cum să nu! răspunse iute Ping Pong, dornic să—şi mulţumească oaspeţii. De exemplu, balegă
de cal, pane, în smântână de elefant.
—Oh, nu! exclamă Jim. Nu la aşa ceva ne gândeam noi. N—aveţi cumva şi ceva de mâncare mai...
Cum să zic eu?... mai cuminte?
—Ceva mai cuminte? repetă Ping Pong, fără să fi înţeles mare lucru.
Deodată însă, îşi ridică privirea către cei doi, strigându—le:
—Acum ştiu! Să zicem, nişte cozi de şoareci în budincă de ouă de broască. Asta—i cea mai cuminte şi
mai obişnuită dintre mâncărurile pe care le ştiu şi eu.
Jim se cutremură din toate încheieturile.
—Nu, spuse el. Nu la asta ne gândeam! Nu s—ar găsi ceva aşa, simplu de tot, cum ar fi o pâine cu unt?
—Ce cu ce? întrebă Ping Pong.
—Păi, nişte pâine cu unt ziceam, repetă Jim.
—Bine, dar habar n—am de aşa ceva, răspunse Ping Pong, încurcat.
—Dar cartofii prăjiţi, cu ouă ochiuri alături, îţi spun ceva? încercă şi Lukas.
—Nu, răspunse Ping Pong. Nici de aşa ceva n—am auzit vreodată.
—Poate că aveţi totuşi vreo bucăţică de şvaiţer, rătăcită cine ştie pe unde, îndrăzni să rostească Lukas,
cu toate că numai vorbele făcură să—i lase gura apă.
Acum, fu rândul micuţului Ping Pong să se cutremure din toate încheieturile, ţintuindu—i pe
cei doi prieteni cu o privire de—a dreptul scârbită.
—Iertaţi—mă, onoraţi străini, că—mi tremură toate cele, piui el. Numai că şvaiţerul ăsta nu—i decât
lapte prins şi mucegăit! Dumneavoastră chiar aţi pune în gură aşa ceva?
—Cum să nu, aproape că zbierară cei doi prieteni, într—un singur glas. Şi—ncă cum!
O vreme, amândoi rămăseseră gânditori. Deodată însă, Lukas ţâşni de la locul său, dând din
mână şi, mişcându—şi mai ales degetul arătător, zicând:
—Oameni buni, am găsit! Carevasăzică ne aflăm în Mandala, or, asta înseamnă că aici se găseşte şi
orez.
—Orez? repetă după el Ping Pong. Adică aşa, orez obişnuit?
—Da, i—o întoarse Lukas.
—Staţi aşa, că acum chiar că am înţeles! păru să se fi lămurit Ping Pong.

Drept care, continuă pe un ton fericit, anunţând aproape solemn:
—O să primiţi domniile voastre un platou întreg cu orez, unul aşa, împărătesc. Imediat, de urgenţă, am
şi plecat!
Şi chiar se întoarse pe călcâie, gata—gata s—o ia din loc, numai că Lukas îl opri ţinându—l de
o mânecuţă de—a lui.
—Dar ştii, dragă Ping Pong, spuse mecanicul de locomotivă, te rog, fără cine ştie ce gândaci pe
deasupra sau vreun şiret fiert amestecat prin el. Dacă se poate, da?
Ping Pong le promise să le respecte dorinţa şi dispăru din nou în întuneric. La întoarcere, căra
în braţe câteva cutii. De fapt, era vorba de nişte cutiuţe, de vreme ce nu erau mai mari decât nişte
degetare. Puse toate cutiuţele pe măsuţa lăcuită.
Cei doi prieteni schimbară între ei o privire, făcându—şi socoteala dacă nu cumva tot ce
adusese Ping Pong nu era cam puţin pentru doi mecanici de locomotivă aşa ca ei, cel puţin aşa cum
erau acum: adică lihniţi de foame. Bineînţeles că nu scoaseră vreo vorbă, nu de alta, dar erau oaspeţi şi
nu se făcea aşa ceva.
Atât că Ping Pong se grăbi s—o ia din nou din loc, aducând la întoarcere alte castronaşe şi tot
aşa, în câteva rânduri. Până la urmă, măsuţa din faţa celor doi prieteni abia dacă se mai vedea de
mulţimea vaselor, în timp ce din toate se înălţau acum spre ei cele mai felurite mirosuri ademenitoare.
Oricum, greu de povestit despre cât de plăcut le gâdilau nările celor doi. Iar în dreptul fiecăruia, Ping
Pong aşezase şi câte o pereche de beţişoare, subţiri cam ca nişte creioane obişnuite.
—Aş vrea să ştiu, şopti Jim către Lukas, la ce—s bune beţişoarele astea.
Ping Pong, numai ochi şi urechi, îl lămuri pe dată:
—Beţişoarele acestea, onorat purtător de năsturel, sunt tacâmurile. Cu ajutorul lor se pot apuca
bucatele.
—Aha! făcu Jim, îngrijorat.
—Foarte bine, rosti Lukas. Hai să le şi încercăm. Poftă bună!
Zis şi... încercat! Numai că, de fiecare dată când, cu chiu cu vai, reuşeau să prindă câte un bob de orez
pe unul dintre beţişoare, începea un soi de echilibristică, ce sfârşea mai mereu cu răsturnarea bobului
înapoi în castronaş. Nici vorbă să—l poată duce până la gură! În scurtă vreme, munca asta începu să—
i enerveze la culme, mai cu seamă foamea le dădea ghes tot mai tare, iar mâncarea din faţa lor mirosea
atât de plăcut, de aţâţător.
Ping Pong era, cum altfel, mult prea politicos, aşa că se mulţumi să zâmbească discret, amuzat,
desigur, de neîndemânarea celor doi străini. Până la urmă însă, Jim şi Lukas nu se mai putură abţine
nici ei şi izbucniră în râs, ceea ce—l făcu şi pe Ping Pong să li se alăture la distracţie.
—Te rugăm să ne ierţi, Ping Pong, spuse Lukas, dar cred că ar fi mai bine să lăsăm deoparte
beţişoarele astea. Nu de alta, dar aşa o să flămânzim de—a dreptul.
După vorbele mecanicului de locomotivă, cei doi prieteni se apucară pe—ndelete de mâncat,
pur şi simplu dezertând castronaşele direct în gură. Oricum, acestea nu erau mai mari şi mai adânci
decât nişte linguriţe.
Acum, chiar dacă în toate castronaşele aduse de Ping Pong nu se afla decât orez, orez şi iar
orez, fiecare porţie fusese altfel pregătită, iar la gust se întreceau una pe cealaltă în bunătate. Aveau
acolo orez roşu, orez verde şi chiar din cel negru, orez îndulcit, orez picant şi orez sărat, Orez cu lapte,
budincă de orez şi sufleu de orez, orez din Noiul cel albastru, orez zaharisit, dar şi orez aurit. Şi
mâncară din toate, fără să se încurce.
— Dar ia spune—ne, dragă Ping Pong, întrebă Lukas, după o vreme. Tu de ce nu mănânci cu noi?
— Oh, nu! răspunse Ping Pong, pe un ton foarte serios. Pentru copiii de vârsta mea, mâncarea asta nu
—i tocmai cea ai potrivită. Noi ar trebui să consumăm hrană lichidă.
—Cum aşa? se interesă Jim, vorbind cu gura plină. Dar câţi ani ai?
—Am exact 368 de zile, răspunse Ping Pong, mândru foc. Dar am deja vreo patru dinţi.
Desigur, aşa ceva nu putea fi decât de mirare. Auzi colo, să nu aibă Ping Pong mai mult de un an şi
trei zile!
Numai că aşa ceva n—ar fi fost de înţeles pentru Jim şi Lukas decât dacă ar fi ştiut ceea ce urmează să
aflaţi.
E un lucru bine cunoscut că mandalierii ăştia sunt un popor tare, tare înţelept. Şi, de fapt, sunt
cel mai înţelept popor din lume, ca să nu mai spun că sunt şi unul dintre cele mai vechi neamuri de pe
pământ. Poporul ăsta existase chiar şi în vremurile în care despre multe altele, ştiute azi, nici nu se
auzise. Ceea ce poate că şi explică de ce, încă de mici de tot, copiii poporului ăstuia obişnuiau să—şi
spele singuri rufăria. Ajunşi la vârsta de un an, copiii mandalieri sunt aşa de deştepţi, încât se ţin bine
pe picioare. Iar de vorbit, vorbesc la fel de bine ca oamenii mari. La doi ani, ştiu deja să citească şi să
scrie, iar când au trei ani sunt în stare să dea de cap socotelilor celor mai încurcate, unora cărora, pe la
noi, numai profesorii le—ar veni de hac. Atât că, în Mandala, lucrul ăsta nu bate la ochi, căci aici toţi
copiii sunt aşa de deştepţi.
De aceea şi micuţul Ping Pong reuşea să vorbească atât de îngrijit, de ales şi să—şi poarte
singur de grijă, mai ceva decât ar fi făcut—o o mamă. În alte privinţe însă, Ping Pong nu era decât un
sugar, asemenea oricărui alt copil din lume, aflat la o asemenea vârstă. Ceea ce înseamnă că, de
exemplu, în loc de pantalonaşi, mai purta încă scutece. Iar capetele de la legăturile acestora se prindeau
la spatele copilului într—o ditamai fundă.
Altfel, copiii din Mandala erau la fel de ascuţiţi la minte ca oamenii mari.
CAPITOLUL 8.ÎN CARE LUKAS ŞI JIM DAU PESTE NIŞTE INSCRIPŢII MISTERIOASE
Luna cea plină răsărise deasupra şi lumina ei argintie umplea acum străzile şi pieţele oraşului
Ping. Din turnul palatului împărătesc răsunară glasurile profunde şi misterioase ale unor bătăi de
clopote, unduindu—se la început peste oraş şi stingându—se curând.
—Este Jau, Ora Greierului, anunţă Ping Pong. E vremea la care toţi bebeluşii din Mandala îşi primesc
biberoanele dinainte de culcare. Aşa că o să vă rog să—mi permiteţi să mi—l iau şi eu pe al meu!
—Bineînţeles! încuviinţă Lukas. Ping Pong se îndepărtă, pentru a—şi face aproape imediat apariţia.
Într—o mână ducea acum o sticlă, pe al cărei gât stătea prinsă o suzetă. Şi cât de mici erau toate! Ai fi
zis că erau din trusa unei păpuşi. Odată întors, Ping Pong se aşeză cumsecade pe una dintre pernuţele
aflate în preajmă şi le explică celor doi:
—Laptele de şopârlă nu—mi pare chiar aşa de rău. Iar pentru copilaşii de vârsta mea, îl socotesc de
neînlocuit, și chiar dacă la gust nu se arată a fi prea grozav, trebuie să vă spun că este cât se poate de
hrănitor.
Terminându—şi vorbele, micuţul se şi apucă să tragă cu nesaţ din biberon.
—Dar ia spune—ne, dragă Ping Pong! îndrăzni să întrebe Lukas, după o vreme. De unde ai făcut rost
aşa repede de bucatele pe care ni le—ai înşirat aici?
—De la bucătăria palatului împărătesc, răspunse el, pe un ton calm. Uitaţi—vă şi domniile voastre
acolo, în faţă. Intrarea în bucătărie e chiar lângă scara cu trepte de argint.
Avea dreptate micuţul, căci, în strălucirea razelor de lună, uşa se vedea cum nu se putea mai
bine. Cum de n—o ochiseră cei doi ziua, pe lumină, puteau să se mai întrebe mult şi bine. Iar dintre ei,
Jim fu cel care se miră cel mai tare:
—Bine, dar tu poţi să intri acolo aşa, când ai chef? întrebă el.
—Şi de ce nu, mă rog? i—o întoarse Ping Pong, ridicând nepăsător din umeri şi luându—şi o mutră
plină de importanţă. La urma urmelor, nu sunt eu cel de—al treizeci şi doilea strănepot al domnului
Shu Fu Lu Pi Piu, bucătarul—şef al curţii?
—Şi chiar ai voie să pleci cu mâncarea aşa, când ai tu poftă? îl mai luă Lukas la întrebări, de—a
dreptul îngrijorat. Vreau să zic, cu siguranţă că fusese pregătită pentru cineva anume.
—Era doar cina preaînălţatului împărat, răspunse Ping Pong, însoţindu—şi vorbele cu o mişcare din
mână a nepăsare. Aşa, ca şi când amănuntul ăsta nu făcea nici doi bani.
—Ce? se răstiră şi Lukas, şi Jim, într—un singur glas, încrucişându—şi privirile şi rămânând cu ele
holbate de—atâta mirare.
—De fapt, se apucă Ping Pong să explice, preaînălţatul împărat e din nou într—una dintre zilele alea,
în care nu—i arde de mâncare.
— Bine, dar cum aşa? întrebă Jim. Că doar totul era cum nu se poate mai gustos.
—Asta cam aşa e, dar, onoraţi străini, nu ştiţi ce se întâmplă cu împăratul nostru? Bine, dar o ştie o
lume întreagă!
—Uite că noi nu ştim nimic, îi răspunse Lukas. Ce e cu el?
Pe dată, Ping Pong le arătă o faţă cât se poate de serioasă.
—O să vă arăt îndată ce termin de mâncat, le promise el. Doar o clipă vă rog să mă mai lăsaţi.
Sârguincios, înşfacă din nou biberonul şi—şi văzu în continuare de supt.
Lukas şi Jim schimbară între ei o privire plină de înţeles. Şi amândoi se gândeau dacă nu
cumva micuţul Ping Pong ar fi fost în stare să le arate cum să ajungă la împărat.
În timp ce aşteptau, Lukas luă unul dintre beţişoarele pentru apucat bucatele, îl privi gânditor,
după care îi cercetă şi perechea, pentru ca la sfârşit să rostească:
—Uite că pe lemnişoarele astea stă scris ceva. Şi pare a fi, ca o poezie.
—Dar ce scrie acolo? întrebă Jim. Să ne aducem cu toţii aminte că Jim nu apucase deloc să înveţe să
citească.
Iar mecanicului de locomotivă îi luă ceva timp până să desluşească scrierea aceea, pentru că, nu
—i aşa, era compusă din literele alfabetului mandalier care, în plus, mai erau şi înşirate unele sub
altele, în loc să se înlănţuie una lângă cealaltă. Cam aşa se scria în Mandala:
Pe unul dintre beţişoare sta scris: „Ţintind la lună, ochii în lacrimi înoată".
În timp ce pe celălalt, Lukas citi continuarea: „Prin pânza de lacrimi, adu a mea fată".
—Bine, dar asta sună tare trist, constată Jim, imediat ce Lukas termină de citit cele două inscripţii.
—Aşa—i! Şi, după câte se pare, cineva jeleşte după copilul său, răspunse Lukas. Poate că e chiar mort,
dar poate că e doar bolnav. Tot aşa de bine ar putea fi însă şi plecat departe, iar acel cineva este trist
pentru că nu—l poate vedea. De exemplu, atunci când copilul i—a fost răpit.
—Aşa—i, răpiţi repetă Jim, căzând pe gânduri. Să ştii că aşa o fi.
—Şi eu mai cred ceva, începu Lukas, înainte de a—şi face o pipă şi—a o aprinde. Că se ştie cine—i
acela care a scris versurile astea.
Între timp, Ping Pong sfârşise de supt din sticluţa lui şi trăsese binişor cu urechea la tot ce
vorbiseră cei doi prieteni. Aşa că acum, fu rândul lui să se bage în vorbă:
—Poezia asta, onoraţii mei străini, a fost compusă chiar de preamăritul împărat. El însuşi a poruncit ca
versurile acestea să fie scrise pe fiecare beţişor pentru bucate din Mandala, pentru ca noi toţi să nu
încetăm să ne gândim la povestea asta.
—La care poveste? întrebară Jim şi Lukas, într—un glas.
—Aşteptaţi o clipă! răspunse Ping Pong.
Zicând acestea, pe dată dispăru în palat, cărând cu el toate vasele înşirate până atunci pe
măsuţă. La întoarcere, desprinse lampionul din locul în care îl fixase şi rămase cu el în mână.
—Aşa, onoraţi străini. Să mergem acum! Îi îndemnă politicos, pe cei doi prieteni.
Toţi trei o luară din loc. După doar câţiva paşi însă, Ping Pong se opri locului şi se răsuci către
Lukas şi Jim.
—Aş avea o dorinţă, mărturisi el, zâmbind ruşinat, știţi, tare m—aş bucura dacă aş putea să fac un tur
cu locomotiva domniilor voastre. S—ar putea aranja aşa ceva?
—De ce nu? îi răspunse Lukas. Nu trebuie să ne spui decât în ce direcţie ai vrea s—o apucăm.
Aşa că Jim îl luă pe micuţul Ping Pong în braţe şi, după ce urcară cu toţii în cabina Emmei, o
porniră la drum.
Ceva spaimă tot părea să aibă Ping Pong, chiar aşa, curajos şi cuviincios cum zâmbea.
—Dar ştiu că lucrul ăsta goneşte, nu glumă! ciripi el. La următoarea intersecţie, o să vă rog s—o luaţi
la stânga... Cred că... mai spuse micuţul, mângâindu—se uşurel pe burtica lui cea rotunjoară. Şi acum,
vă rog s—o faceţi la dreapta... Cred că mi—am... Şi acum, ţineţi—o drept înainte... Cred că mi—am
băut lăpticul cam pe fugă... Şi acum, treceţi peste podul acela, vă rog... Iar unui copil de vârsta mea aşa
ceva... Aşa, tot înainte... aşa ceva nu—i cade tocmai bine... Încă o dată la dreapta, rogu—vă... Dar
deloc nu—i cade bine... Doamne, dar iute se mai mişcă lucrul ăsta!
Câteva minute mai târziu, se aflau în altă piaţă, una rotundă, în mijlocul căreia străjuia falnic un
ditamai lampionul. Şi era lampionul ăsta gros cât un stâlp dintr—acelea pe care se lipesc de obicei
afişele. Iar lumina pe care o împrăştia era de un roşu închis. Locul arăta nemaipomenit de ciudat. Ba
chiar un pic cam de speriat: un lampion luminând în roşu, în mijlocul unei pieţe pustii, al cărei
caldarâm era scăldat în lumina albastră venind dinspre lună.
—Opriţi! rosti Ping Pong, cu glas sugrumat. Am ajuns. Iar locul ăsta nu—i altul decât centrul ţării
Mandala. Cât despre lampion, pot să vă spun că stă exact pe locul care e mijlocul lumii. Asta după
calculele înţelepţilor noştri. Să nu vă fie de mirare dacă o să aflaţi acum că piaţa asta poartă un nume
chiar foarte simplu: Mijlocul.
Lukas şi Jim o opriră pe Emma şi, împreună cu Ping Pong, coborâră din cabină.
Odată ajunşi lângă lampionul cel gros, descoperiră că pe el fusese scris ceva ca un anunţ. Şi
avură iar de furcă cu literele alfabetului mandalier, cele care se scriau unele sub altele.
Şi scrisul arăta cam așa:
”Eu Pung Ging Împărat Peste Mandala Făgăduiesc În Mod Solemn Pe Fiica Mea Prințesa Li Si Drept
Soție Aceluia Care Se Va Dovedi În Stare Să O Elibereze Din Cetatea Dragonilor”
După ce Lukas reuşi să desluşească inscripţia, scoase şi un fluierat, surprins peste măsură de
cele aflate.
—Bine, şi ce scrie acolo? se interesă Jim.
Iar Lukas îi făcu pe voie, citind din nou inscripţia. Asta în timp ce, alături de ei, micul Ping
Pong dădea semne de tot mai mare nelinişte.
—Zău dacă nu mi—am băut lăpticul tare pe fugă, şopti el de câteva ori la rând, aşa, mai mult pentru el.
Până la urmă, nu se mai putu stăpâni şi zbieră: .
— Oh, Doamne Dumnezeule!
— Dar ce—i? Ce ţi s—a întâmplat? întrebă Jim, îngrijorat şi el de îngrijorarea micuţului mandalier.
— Ah, onoraţi străini, răspunse Ping Pong, frământându—se şi mai abitir. Ştiţi prea bine ce se
întâmplă cu bebeluşii de vârsta mea şi, mai ales, ce se întâmplă prin scutecele pe care le folosim. Şi, la
urma urmelor, toată agitaţia de acum vine cam târziu! Din păcate, nenorocirea cu pricina s—a petrecut,
iar mie nu mi—a mai rămas decât să mă schimb în cea mai mare viteză. Pe scurt, am nevoie de un
scutec nou.
Aşa se face că nu mai zăboviră şi se puseră în mişcare, ajungând la palat cum putură mai
repede. Odată sosiţi, Ping Pong se despărţi de ei tot aşa, pe fugă.
—Ca să nu vă mai spun că s—a făcut de mult timpul ca un sugar ca mine să mai meargă şi la culcare,
zise el. Atunci, pe mâine, dis—de—dimineaţă! Somn uşor, onoraţi străini! A fost o plăcere şi o onoare
să vă cunosc.
Făcu apoi o plecăciune, după care se pierdu în umbra palatului. Şi tot ce le mai zăriră ochii
celor doi prieteni fu uşa dinspre bucătăria împărătească, deschizându—se şi apoi închizându—se.
După aceea, de jur—împrejur se aşternu din nou liniştea şi întunericul.
Lukas şi Jim mai priviră o vreme lung în urma micuţului, zâmbindu—şi unul celuilalt.
Jim fu cel dintâi care deschise gura:
—Eu nu cred că laptele a fost de vină. Mai degrabă călătoria cu bătrâna noastră Emma. Tu ce zici?
—Se prea poate, mormăi Lukas. Acum, recunoaşte şi tu că a fost prima dată când a mers cu
locomotiva. În plus, e şi el mai mic. Hai, Jim, să punem şi noi capul jos. A fost o zi, ca să spun aşa,
plină.
Urcară amândoi în cabina locomotivei şi se cuibăriră pe acolo cum putură mai bine. Dar, la
urma urmelor, după câtă vreme petrecuseră în cabina aceea, plutind pe întinderea apelor, erau destul de
obişnuiţi să doarmă acolo.
—Tu ce zici? întrebă Jim încetişor, în timp ce se înfăşură bine în pătura lui. Să încercăm s—o eliberăm
pe prinţesă?
—Păi, aşa mă gândeam, răspunse Lukas şi—şi deşertă pipa, ciocănind cu ea uşor în peretele cabinei. Şi
—ţi spun eu, Jim, că dacă o să reuşim, atunci sigur o să ne dea voie împăratul să construim o linie de
cale ferată care să bată în lung şi—n lat ţara asta a Mandalei. Unde mai pui că şi bătrâna noastră Emma
s—ar aşeza şi ea la casa... ăăă... la şina ei, vreau să spun, aşa, în toată regula. Iar noi... O să ne putem
face şi noi un rost pe aici.
Jim se gândi că, în realitate, nu murea chiar deloc de plăcerea de—a rămâne prin locurile
acelea. Bineînţeles că totul era frumos prin Mandala, numai că el ar fi preferat o ţară în care să nu fie
atâţia oameni, iar pe cei care erau să—i poată şi el deosebi între ei. O ţară ca Lummerland ar fi părut
tare drăguţă! Despre toate câte îl frământau, scoase însă nicio vorbuliţă, de teamă ca nu cumva să
creadă Lukas că i s—a făcut deja dor de casă. Totuşi, ceva—ceva tot rosti el:
—Bine, dar tu te pricepi la dragoni? Te întreb, fiindcă mie aşa ceva nu—mi pare deloc uşor.
Lukas îi răspunse pe un ton chiar zglobiu:
—Să fiu sincer, n—am văzut în viaţa mea vreun dragon. Nici măcar la grădina zoologică. Cred însă că
Emma mea o să se descurce frumuşel cu asemenea jivină.
Drept răspuns, Jim i se jeli şi mai şi:
—Da, da, poate cu una singură. Numai că aici e vorba de o cetate întreagă.
—Lasă, băiete, că mai vedem noi, spuse Lukas. Mai întâi de toate, eu zic să tragem un somn colea.
Noapte bună, Jim! Şi nu—ţi mai face atâtea griji.
—Da, murmură Jim. Noapte bună, Lukas! Asta în vorbe, fiindcă imediat gândul îi zbură la doamna
Waas, încercând să—şi închipuie cam ce ar fi făcut ea în vremea asta. Şi se rugă la Dumnezeu s—o
împace, în caz că ar fi fost copleşită de tristeţe. Şi, dacă se putea, să—i explice totul. După care mai
ascultă un timp sforăitul greu al Emmei, care dormea adânc de ceva vreme.
Curând, asta îl ajută şi pe el să se agațe de somn.
CAPITOLUL 9.ÎN CARE ÎŞI FACE APARIŢIA UN CIRC ŞI CINEVA URZEŞTE CÂTEVA
PLANURI MÂRŞAVE ÎMPOTRIVA LUI JIM ŞI A LUI LUKAS
De cum se treziră a doua zi, cei doi prieteni fură întâmpinaţi de soarele cocoţat deja în înaltul
cerului. Mulţimea de oameni din ziua trecută se adunase din nou în preajma lor, zgâindu—se la
locomotivă de la aceeaşi depărtare care—i punea la adăpost de cine ştie ce surpriză neplăcută din
partea lucrului aceluia. Lukas şi Jim coborâră din cabină, schimbară între ei câte un Bună dimineaţa! şi
se întinseră cu mare poftă.
—Ce zi grozavă! spuse Lukas. Şi o vreme tocmai potrivită pentru o vizită la împărat, ca să—i dăm de
ştire că s—a găsit cineva care să încerce să—i scape fata.
—Dar n—ar fi bine ca, mai întâi, să îmbucăm şi noi ceva? întrebă Jim.
—Am, aşa, o presimţire că de un asemenea lucru o să se ocupe chiar Măria Sa. Vreau să spun că e
foarte posibil să fim invitaţi la micul dejun chiar de împărat.
Aşa că, pentru a doua oară de când se aflau în Mandala, cei doi prieteni urcară cele nouăzeci şi
nouă de trepte de argint şi, odată ajunşi în faţa porţii bine cunoscute, apăsară pe butonul soneriei, cel
care era, de fapt, chiar un diamant întreg. La poarta din lemn de abanos, uşiţa se căscă din nou, lăsând
să se arate din nou căpăţâna cea mare şi gălbejită.
—Ce poftesc preaonoratele lor domnii? întrebă căpăţâna, cu glasul ei cel puternic dar piţigăiat,
adăugând şi zâmbetul ei încântător din ziua trecută.
—Vrem să fim primiţi de împăratul din Mandala, îi răspunse Lukas.
—Din păcate, împăratul nu are nici astăzi timp de domniile voastre, i—o întoarse căpăţâna cea mare şi
gălbejită, încercând să şi dispară din cadrul uşiţei.
—Ia stai puţin, prietene! strigă Lukas. Ia fă tu bine şi du—te la împărat şi anunţă—l că are aici, în faţa
porţii, doi bărbaţi care şi—au pus în gând să—i scape fiica din Cetatea Dragonilor.
—Oh! şopti căpăţâna cea mare şi gălbejită. Dar asta este cu totul şi cu totul altceva. Atunci o să vă rog
s—aveţi bunătatea şi să aşteptaţi o clipă!
Acestea fiind zise, trânti uşiţa.
Cei doi prieteni rămaseră să aştepte în faţa porţii.
Şi aşteptară.
Şi iar aşteptară.
Cât despre clipa de care le spusese căpăţâna, aia se dusese demult. Şi, dacă e să spunem
adevărul, trecuseră deja cu mult mai multe asemenea clipe. Iar căpăţâna nu se mai arăta în cadrul
uşiţei.
După ce socotise că aşteptaseră destul, Lukas rosti pe un ton mârâit:
—Ai dreptate, Jim. Acum zic şi eu că ar fi bine să ne căutăm întâi şi întâi ceva de—ale gurii. După
cum văd eu că stau lucrurile, masa cu împăratul n—o s—o luăm, dacă nu cumva o luăm, decât aşa, pe
la prânz.
Jim îşi făcu privirea roată, doar—doar o da de micuţul Ping Pong. Lukas înţelese ce căuta
prietenul său şi încercă să—l liniştească:
—Nu, Jim, doar n—o să ne lăsăm la nesfârşit în seama unui bebeluş, aşteptând să ne tot invite la masă.
Mai mare râsul să nu fim în stare să ne purtăm şi singuri de grijă.
—Vrei să spui, întrebă Jim, cu teamă în glas, că ar trebui să mai încercăm o dată s—o punem pe Emma
s—o facă pe caruselul?
Mai înainte de a—i răspunde, Lukas trimise în vânt câteva rotocoale de fum.
—Să—ţi spun drept, mi—a venit o idee şi mai grozavă, explică el. Fii atent, Jim!
Imediat, mecanicul de locomotivă făcu lucrul acela la care nu—l întrecea nimeni pe lumea asta:
scuipă în buclă. Nu fu însă una dintre buclele lui cele mai artistice şi mai mari, ci doar una aşa, mai
mică şi făcută cu fereală, cât să n—o poată vedea decât Jim.
—Pricepi? întrebă el, făcându—i cu ochiul prietenului.
—Deloc, răspunse Jim, încurcat.
—Adu—ţi aminte de acrobaţii ăia pe care i—am văzut ieri împreună. Eu cred c—am fi şi noi în stare
de câteva giumbuşlucuri de—ale lor. Aşa că o să dăm şi noi un spectacol de circ!
—Aşa da! rosti Jim, fremătând de bucurie.
Pentru ca să—şi dea deodată seama că el nu prea avea ce să prezinte, ceea ce—l şi făcu să
întrebe cătrănit:
—Dar eu ce pot să fac?
—O să faci şi tu pe bufonul şi—o să—mi dai mie din când în când câte o mână de ajutor, spuse Lukas.
Asta ca să vezi şi tu, Jim, băiatule, ce bine e să ştie omul aşa, câte o chestie mai deosebită.
După ce terminară de pus la cale spectacolul, urcară pe acoperişul cabinei Emmei, de unde, la
fel ca în seara trecută, se apucară să strige rând pe rând către mulţime:
— Mult stimat public! Suntem vestitul Circ Lummerland, cel care umblă de colo—colo prin lume.
Oprind aici, la dumneavoastră în oraş, vom da o reprezentaţie de gală. Şi vă asigurăm că aşa ceva n—a
mai văzut niciunul dintre dumneavoastră! Şi numai aici, în faţa domniilor voastre, stimat public!
Reprezentaţia noastră urmează să înceapă numaidecât!
Curioasă, mulţimea dădu năvală mai aproape.
Pentru început, Lukas, care—şi zisese cu ocazia asta Cel mai Puternic Om din Lume, arătă
mandalierilor cum reuşeşte el, cu mâinile goale, să îndoaie o bară de fier. Aşa că li se înfăţişă ţinând în
mână un ditamai vătraiul, unul gros şi lung, luat din cabina locomotivei.
Mandalierii, care, atunci când aud de circ, lasă totul deoparte, veniseră şi mai aproape.
În strigătele de uimire ale mulţimii, Lukas îndoi vătraiul şi—i mai făcu şi o drăguţă de fundă.
De îndată ce numărul mecanicului de locomotivă luă sfârşit, spectatorii izbucniră în aplauze.
Urmă actul al doilea, cel în care îşi făcu apariţia Jim, ţinând într—o mână un chibrit aprins. De
la o distanţă de vreo trei metri şi jumătate, Lukas îl ţinti, scuipă şi reuşi să—l stingă. Jim, făcând pe
bufonul, se aşeză cât se putu mai aiurea, făcând nişte mutre aşa, ca şi când i—ar fi fost teamă că el o să
fie cel nimerit.
A urmat un cântecel nostim, interpretat pe două voci, adică, mai bine zis, pe două fluierături:
una a lui Lukas şi cealaltă a Emmei. Aplauzele nu întârziară nici de data asta, căci aşa ceva nu mai
fusese nici văzut, nici auzit prin părţile Mandalei.
Pentru ultimul număr al spectacolului, Jim rugă mult stimatul public să păstreze tăcere deplină,
pentru că, îi anunţă el, urma o reprezentaţie unică în lume. Cu sufletul la gură, toţi mandalierii aflaţi în
preajmă îl urmăriră pe Lukas, care trase un minunat scuipat, cu boltă înaltă şi întors într—o buclă
uriaşă, largă, cum nici Jim nu mai văzuse vreodată.
Mandalierii stârniră un ropot asurzitor de aplauze şi cerură să mai vadă o dată întreg
spectacolul. Numai că, înainte s—o ia cei doi prieteni de la început, Jim trecu de la un mandalier la
altul, adunând ceva bani pentru numerele interpretate până atunci. Mulţimea curioşilor adunaţi în piaţă
devenise tot mai mare, aşa că Jim se alese cu o sumedenie de monede. Şi erau numai dintre cele
micuţe, cu gaură la mijloc, pentru ca tot omul să le poată înşira pe câte un şnur. Lucrul îi păru lui Jim
foarte practic, mai cu seamă că nu mai ştia nici el unde să pună tot bănetul adunat.
Orele, nu puţine, se scurseră una după alta, dar căpăţâna mare şi gălbejită nu catadicsi să se
arate dindărătul uşiţei din poarta palatului împărătesc.
Numai că asta chiar avea un motiv.
În spatele porţii celei uriaşe, din abanos, se afla cancelaria împărătească. Şi, cum ştie orişicine,
nu e cancelarie pe lumea asta în care lucrurile să nu meargă încet, chiar groaznic de încet. Mai întâi,
păzitorul porţii, căpăţâna cea mare şi gălbejită, mersese cu vestea la păzitorul—şef al porţii. Apoi
păzitorul—şef îl anunţase pe mai—marele şef al păzitorilor porţii. Mai—marele—şef al păzitorilor
porţii se dusese la secretar, secretarul la un funcţionar de cancelarie, funcţionarul de cancelarie la
funcţionarul—şef de cancelarie, funcţionarul—şef de cancelarie la consilierul de cancelarie şi tot aşa,
fiecare dintre cei pe la care ajungea vestea trebuise să meargă cu ea pe la şeful lui. În felul ăsta, putem
să ne dăm foarte uşor seama cât durase până când anunţul ajunsese la bonzi.
În Mandala, prin bonzi se înţelege miniştri. Iar cel mai important dintre aceşti miniştri poartă
titlul de mai—marele bonz. Iar mai—marele bonz din acea vreme se numea domnul Pi Pa Po.
Din păcate, despre domnia sa nu este de povestit decât un singur lucru şi nici acela unul tare
îmbucurător. Domnul Pi Pa Po era un domn foarte ambiţios şi pur şi simplu nu suporta ca altcineva să
aibă nişte calităţi sau să cunoască nişte lucruri aşa, extraordinare. Aşa că, îndată ce primi vestea despre
cei doi străini care se încumetau să încerce s—o elibereze pe prinţesa Li Si, inima mai—marelui bonz
fu cuprinsă pe dată de veninul invidiei.
Dacă se află cineva pe lumea asta care să merite s—o capete de soţie pe prinţesă, îşi zise el în
sinea lui, acela nu pot fi decât eu.
În realitate, spunând lucrul ăsta, nu trebuia înţeles că—i şi păsa în vreun fel de prinţesă. Nici
vorbă, era doar invidios şi atât. Pentru că, altfel, îi era o frică de moarte să încerce să intre în Cetatea
Dragonilor şi s—o elibereze pe prinţesă. Dar dacă el, mai—marele bonz Pi Pa Po, nu avea atâta
cutezanţă, nici nu putea să admită că unul mai bicisnic decât el, cu atât mai mult un străin, s—ar fi
încumetat la o asemenea faptă îndrăzneaţă. Iar pentru ca aşa ceva să nu se şi întâmple, urma să se
ocupe personal.
Pe străinii ăştia o să—i aranjez eu după cum merită, îşi mai zise el în gând. Mai întâi o să—i
arestez, pentru că, pasămite, ar fi nişte spioni, iar apoi o să dau ordin să fie aruncaţi în temniţă.
Trebuie să fiu însă foarte atent ca împăratul să nu afle de toată povestea asta, pentru că altfel aş avea
eu de suferit.
Terminând de făcut socotelile astea, domnul Pi Pa Po îl chemă la ordin pe căpitanul gărzii
palatului împărătesc. Căpitanul i se înfăţişă de urgenţă, luă poziţia de drepţi şi salută prezentându—i
mai—marelui bonz sabia lui mare şi încovoiată. Era un bărbat de statură uriaşă, foarte zdravăn şi cu o
faţă cruntă, brăzdată numai de cicatrici. Dar, pe cât arăta de sălbatic şi înverşunat, pe atât era de
prostănac în realitate. Şi singurul lucru pe care—l putea face era să dea ascultare,iar dacă primea un
ordin de la vreun bonz îl ducea la îndeplinire, fără să mai stea pe gânduri. Şi asta indiferent care ar fi
fost ordinul. Aşa fusese el cândva învăţat, iar acum nimic nu—l mai putea schimba.
—Domnule căpitan, spuse mai—marele bonz, adu—i aici, în faţa mea, pe cei doi străini care aşteaptă
afară, în faţa palatului. Dar despre asta să nu vorbeşti cu nimeni! Ai înţeles?
—La ordin! răspunse căpitanul şi, salutând din nou, ieşi ca să—şi adune soldaţii de la corpul de gardă.
CAPITOLUL 10.ÎN CARE PE LUKAS ŞI PE JIM ÎI PASC MARI PRIMEJDII
Circul Lummerland tocmai îşi terminase încă o reprezentaţie şi ropotele de aplauze ale
spectatorilor izbucniră în toată piaţa.
—Aşa! zise Lukas către Jim. Acum putem să mergem liniştiţi şi să ne căutăm ceva de—ale gurii,
pentru că ne—am făcut cu destule parale pentru aşa ceva. Apoi, adresându—se publicului, anunţă:
—Şi acum, urmează o scurtă pauză! Chiar în aceeaşi clipă, canaturile de abanos ale porţii palatului
fură date larg în lături, lăsând să treacă în marş treizeci de bărbaţi în uniforme. Capetele le erau
acoperite de coifuri crestate, iar sprijinite de umeri purtau săbii mari încovoiate. Mulţimea din piaţă
amuţi pe dată la vederea lor şi se dădu speriată în lături, făcându—le loc. Cei treizeci de soldaţi
tropăiră milităreşte până în preajma celor doi prieteni. După ce îi încercuiră pe Lukas şi pe Jim,
căpitanul se avântă către mecanicul de locomotivă.
—Îi rog pe înalți preaonoraţii străini să mă urmeze fără întârziere în palatul împărătesc, dacă
binevoiesc, ordonă cu voce răguşită şi lătrătoare.
Lukas îl măsură cu privirea pe căpitan, din cap până în picioare. Îşi scoase apoi pipa din
buzunar, şi—o burduşi tacticos cu tutun, după care o aprinse. De îndată ce pipa începu să ardă
cumsecade, îl privi încă o dată pe căpitan, cu şi mai mare atenţie, şi rosti molcom:
—De binevoit, nu prea binevoim chiar în clipa asta, căci tocmai ne pregăteam să mergem să îmbucăm
şi noi câte ceva. Ce să zic? V—aţi cam lăsat aşteptaţi, dar acum nu mai suntem noi pe grabă.
Căpitanul îşi schimbă faţa împietrită între cicatrici, fluturând către Lukas un rânjet, unul care se
voia politicos, şi latră din nou:
—Am fost trimis aici din preaînaltă poruncă şi trebuie să vă aduc pe amândoi la palat. Adică, trebuie
să—mi îndeplinesc ordinul, căci meseria mea este să dau ascultare.
—Ei, uite că a mea nu—i, răspunse Lukas şi trimise în vânt câţiva norişori de fum. Şi, la urma
urmelor, pot să ştiu şi eu cu cine am de—a face?
—Păi, eu sunt căpitanul gărzii palatului împărătesc, tună căpitanul, salutând cu sabia.
—Bine. Şi ce să înţeleg, că v—a trimis după noi împăratul Mandalei? se mai interesă Lukas.
—Nici vorbă, răspunse căpitanul. Suntem trimişi de domnul Pi Pa Po, mai—marele bonz.
—Tu ce zici, Jim? îl întrebă Lukas pe tovarăşul său. Să mâncăm mai întâi sau să mergem direct la
domnul ăsta, Pi Pa Po?
—Ştiu şi eu? răspunse Jim, căruia toată tărăşenia nu—i părea tocmai în regulă.
—Foarte bine, spuse Lukas. Hai să fim noi mai politicoşi şi să nu—l facem să aştepte. Să mergem la
el, Jim!
Garda palatului îi luă pe cei doi străini la mijloc şi, în formaţia asta, urcară cu toţii cele
nouăzeci şi nouă de trepte de argint, păşind apoi prin poarta de abanos înăuntrul palatului. Canaturile
marii porţi se închiseră în urma lor.
Se pomeniră într—un hol uriaş, împodobit cum nu se putea mai minunat. Coloane groase şi
şerpuite, tăiate în piatră de jad, susţineau un tavan din sidef strălucitor. În tot locul atârnau draperii din
catifea roşie şi preţioasă mătase înflorată. De—a stânga şi de—a dreapta se deschideau mai multe
coridoare. Iar în lungul acestora, Lukas şi Jim ochiră o mulţime de uşi, toate înşirate din cinci în cinci
metri. Uşile erau sumedenie, căci coridoarele cele lăturalnice aveau, la rândul lor, alte coridoare
lăturalnice şi toate erau atât de lungi, încât păreau că nu se mai termină.
—Onoraţi străini, vă aflaţi acum în cancelaria împărătească, îi anunţă căpitanul, cu glas înfundat. Dacă
veţi binevoi să mă urmaţi, atunci am să vă conduc la luminăţia sa mai—marele bonz, domnul Pi Pa Po.
—Ca să fiu sincer, mormăi Lukas, am prefera să—l vedem pe Măria Sa, împăratul, în locul domnului
ăstuia, Pi Pa Po.
—Înălţimea sa, domnul mai—marele bonz, o să vă conducă cu siguranţă la prealuminatul împărat, i—
o întoarse căpitanul, arătându—i un rânjet politicos, întins pe toată faţa.
Aşa că mărşăluiră mai departe pentru încă o bucată de vreme, încoace şi—ncolo, de—a lungul
puzderiei de coridoare. Până la urmă, se opriră în faţa unei uşi.
—Am ajuns, şopti căpitanul, cu respect în glas. Lukas ciocăni indiferent, după care trecu pragul, urmat
de Jim. Soldaţii rămaseră afară, în coridor. De cum păşiră înăuntru, cei doi prieteni dădură cu ochii de
trei bonzi graşi, care tronau în câte un ditamai scaunul.
Cel din mijloc şedea într—un scaun foarte înalt, purta un veşmânt aurit şi era chiar domnul Pi Pa Po.
Toţi trei bonzii ţineau în mâini câte un evantai din mătase, cu care îşi făceau vânt din când în când.
Dinaintea fiecărui bonz şedea ghemuit pe jos câte un secretar, cu tot ce—i trebuia la el pentru scris:
tuş, pensulă şi hârtie. De ce pensulă? Păi, pentru că în Mandala aşa se scrie, cu pensula!
—Bună dimineaţa, domniilor voastre! rosti Lukas cu prietenie în glas, ducând şi mâna la cozorocul
şepcii, în semn de salut. Dumneavoastră sunteţi domnul Pi Pa Po, mai—marele bonz? Ştiţi, noi am dori
să stăm de vorbă cu împăratul.
—Bună dimineaţa, răspunse mai—marele bonz, tot numai zâmbet. O să ajungeţi şi la împărat, dar ceva
mai târziu.
—Eventual, adăugă cel de—al doilea bonz, uitându—se cu coada ochiului la mai—marele său.
—N—ar fi chiar cu neputinţă, rosti şi cel de—al treilea bonz, dându—le parcă ceva speranţe.
Cei trei bonzi clătinară din capete unul către celălalt, în timp ce secretarii chicotiră aprobându—şi
stăpânii, după care îşi vârâră capetele în hârtiile lor, pictând acolo cuvintele pline de înţelepciune
rostite de bonzi, pentru a putea fi citite mai târziu şi de cei nenăscuţi încă.
—Să—mi fie iertată vrerea, dar vă rog să—mi permiteţi mai întâi câteva întrebări, mai spuse mai—
marele bonz. Cine sunteţi domniile voastre?
—Şi de fapt, de unde veniţi? vru să afle cel de—al doilea bonz.
—Şi cam cu ce treburi prin părţile noastre? se interesă şi cel de—al treilea bonz.
—Eu mi—s Lukas, mecanicul de locomotivă, iar acesta este prietenul meu, Jim Năsturel, răspunse
Lukas. Venim din ţara numită Lummerland şi am dori să ajungem la împăratul din Mandala, ca să—l
anunţăm că ne—am hotărât să încercăm să—i eliberăm fata din Cetatea Dragonilor.
—Vrednice de laudă vorbe! spuse mai—marele bonz, vorbind. Numai că aşa, numai de zis, o poate
face orişicine.
—Aveţi ceva dovezi? întrebă cel de—al doilea bonz.
—Dar aprobare? Aprobare aveţi? adăugă cel de—al treilea bonz.
Şi fu din nou rândul secretarilor să chicotească, dându—le dreptate stăpânilor, şi să se apuce să
scrie de zor pentru ca vorbele astea să poată fi citite şi mai târziu. Asta în timp bonzii se răcoriră cu
evantaiele şi schimbară între ei scări din capete şi zâmbete.
—Ascultaţi puţin la mine, domnilor bonzi! spuse Lukas, săltându—şi şapca pe ceafă şi aproape
smulgându—şi pipa din gură. La urma urmelor, ce poftiţi domniile voastre? Eu zic că mai bine aţi lăsa
—o mai moale cu fuduleala asta. Sunt convins că, dacă aude împăratul câte aere vă daţi pe aici, o să—
şi iasă binişor din fire.
— Ăsta e un lucru, îi răspunse mai—marele bonz, zâmbind, de care, probabil, Maiestatea Sa nici n—o
să audă vreodată.
—Să ţină minte bine onoraţii străini, explică cel de—al doilea bonz, umflându—se în pene, că, până la
împărat, ei trebuie să treacă de noi. Altminteri, nu se poate.
—Şi nu avem de gând să vă dăm voie să ajungeţi la el până nu vom fi verificat totul, cu de—
amănuntul, îi completă pe primii bonzi cel de—al treilea.
Şi iar găsiră de cuviinţă să se arate mulţumiţi de aşa vorbe, clătinând din capete şi zâmbindu—
şi unul altuia, secretarii ca secretarii: pictară din nou vorbele de duh auzite din gurile stăpânilor,
însoţindu—le cu câteva chicoteli aprobatoare.
—Care va să zică aşa! spuse Lukas, suspinând. Dar ce ar fi dacă ne—aţi verifica aşa, mai repejor? Nu
de alta, dar în dimineaţa asta chiar că n—am pus nimic în gură.
—Spuneţi—ne, domnule Lukas, începu mai—marele bonz, aveţi cumva vreun document de identitate,
care, adică, să ne dovedească că sunteţi chiar domnul Lukas?
—Nu, răspunse simplu mecanicul de locomotivă. Bonzii îşi săltară sprâncenele, clipind mărunt din
ochi între ei, cu subînţeles.
—Păi, fără un document de identitate, spuse cel de—al doilea bonz, se cheamă că nu aveţi nicio
dovadă că sunteţi cel ce ziceţi că sunteţi.
—Fără asemenea document de identitate, adăugă cel de—al treilea bonz, s—ar zice, oficial cel puţin,
că nici nu existaţi! Aşa că nici nu poate fi vorba să ajungeţi la împărat. Pentru că, nu—i aşa, un om
care nu există nici nu poate merge aşa, oriunde. E logic, nu?
Iar ăsta fu momentul în care, pentru a nu ştiu câta oară, poate nici măcar ultima, cei trei bonzi
găsiră din nou de cuviinţă să—şi dea dreptate unul celuilalt, clătinând din capete, însoţiţi de chicotelile
secretarilor şi de graba acestora de a aşterne din nou pe hârtie înţelepciunea stăpânilor.
—Bine, dar suntem aici, în faţa ochilor dumneavoastră! se băgă în vorbă şi Jim. Ceea ce înseamnă, nu
—i aşa, că pur şi simplu existăm.
—Asta o poate spune oricine, îl puse la punct mai—marele bonz, amuzat.
—Ca să nu mai zic că asta nu—i nicio dovadă, spuse cel de—al doilea bonz.
—În niciun caz una aşa, oficială, adăugă cel de—al treilea dintre ei.
—De exemplu, aţi putea căpăta de la noi un document provizoriu de identitate, propuse mai—marele
bonz, sfidător, asta ar fi cam tot ce putem face pentru dumneavoastră.
—Prea bine, rosti Lukas. Acum putem să ajungem la împărat?
—Nu, spuse cel de—al doilea bonz. Bineînţeles că asta nu—i totul ca să—l puteţi vedea pe împărat.
—Bine, şi—atunci la ce ne ajută actele astea? se interesă Lukas.
—La nimic, spuse zâmbind cel de—al treilea bonz. Ce urmă? Păi, fâlfâit de evantaie şi clătinat din
capete. Asta în ceea ce—i privea pe cei trei bonzi, căci despre secretari nu s—ar putea povesti decât că
iar chicotiră înţelegători la judecata stăpânilor şi, cum altfel, că se puseră pe pictat în hârtiile pe care le
ţineau în faţă vorbele isteţe ale acestora.
—Acum e rândul meu să vă zic câte ceva, domnilor bonzi, spuse Lukas, măsurându—şi vorbele. Dacă
nu ne duceţi chiar în clipa asta în faţa împăratului, o să vă facem imediat dovada că existăm. Aş zice
chiar aşa, cum nu se poate mai oficial!
Iar ca să dea greutate vorbelor, Lukas îşi arătă într—o doară uriaşii pumni negri. Jim nu se lăsă
nici el mai prejos, scoţându—şi la iveală pumnii lui, tot negri, dar mai firavi.
—Păziţi—vă vorbele! se poci mai—marele bonz, zâmbind cu viclenie.
—Dar asta—i o jignire adusă nouă, bonzilor! Iar pentru aşa ceva am putea să punem să fie aruncaţi
amândoi în temniţă. Şi asta fără să mai pierdem vremea! adăugă cel de—al doilea bonz.
—Ei, dar asta chiar că—i culmea culmilor! zbieră Lukas, simţind că—şi pierde binişor răbdarea. Dacă
înţeleg eu bine, nici n—aveţi de gând să ne duceţi la împărat, nu?
—Nu, îl lămuri scurt mai—marele bonz.
—Nici nu poate fi vorba de aşa ceva! se răstiră şi secretarii într—un glas, căutând tustrei cu coada
ochiului către bonzi.
—Şi de ce nu, mă rog frumos? întrebă Lukas.
—Pentru că nu sunteţi decât nişte spioni, îi răspunse mai—marele bonz, zâmbind de—a dreptul
triumfător. Şi cu asta consideraţi—vă deja arestaţi!
—Chiar aşa? spuse Lukas calm — un calm care nu anunţa nimic bun. Asta credeţi voi, bonzi umflaţi şi
nătângi, c—am fi? Niscaiva nerozi, nu? Ei, dar lasă că o să vedeţi voi cât v—aţi înşelat!
Terminând ameninţarea asta, mecanicul de locomotivă se năpusti mai întâi asupra secretarilor,
pe care, după ce le smulse pensulele din mâini, îi pocni cu ele peste urechi. Aceştia căzură răsturnaţi pe
spate şi începură să zbiere cu jale.
După aceea, cu pipa încă strânsă în colţul gurii, Lukas îl înşfacă pe domnul Pi Pa Po, îl săltă de
pe locul său, îl răsuci prin aer şi până la urmă îl înfipse cu capul înainte drept într—un coş de hârtii
aflat prin preajmă. Mai—marele bonz ţipa şi urla de furie, dând din picioare, dar fără să reuşească să se
elibereze. Pasămite, Lukas al nostru îl înţepenise bine de tot în coşul acela.
Imediat după asta, mecanicul de locomotivă îşi înfipse mâinile în gulerele celorlalţi doi bonzi,
desfăcu cu piciorul atuurile ferestrei din încăpere şi—i scoase pe cei doi la aer, ţinându—i atârnaţi în
gol. Bonzii se văitau de mama focului, dar nu îndrăzneau să facă nici cea mai mică mişcare, de teamă
ca nu cumva Lukas să le dea drumul. Unde mai pui că, din locul acela, pământul se vedea a fi tare
departe. Aşa că rămaseră atârnaţi ca două rufe întinse la uscat, nemişcaţi şi căutând în jos cu feţe albe
ca varul.
—Ei, ce mai ziceţi acum? mârâi Lukas, strângându—şi mai abitir pipa între dinţi. Vă place, nu—i aşa?
La vorbe, mecanicul de locomotivă adăugă şi câteva scuturături, ceea ce—i făcu pe cei doi
atârnaţi să înceapă să clănţăne din dinţi. Ce—aţi zice dacă ne—aţi duce chiar acum la împărat? Sau
poate că nu?
—Oh, ba da, ba da! se văicăriră cei doi bonzi. Lukas îi trase de afară şi—i aşeză cumsecade, pe
picioarele lor care, nu—i vorbă, le tremurau ca piftiile.
Numai că, în aceeaşi clipă, în uşa încăperii se înfiinţară şi soldaţii gărzii palatului. Era la mintea
cocoşului că răcnetele mai—marelui bonz îi alarmaseră. Şi toţi cei treizeci de soldaţi dădură năvală
înăuntru, repezindu—se apoi cu săbiile scoase către Lukas şi Jim.
Cât ai clipi, cei doi se refugiară într—un colţ al încăperii, pentru a—şi păzi fiecare spatele. Jim
se aşeză spinare în spinare cu Lukas care începu să împartă lovituri de sabie... cu un picior de scaun, în
timp ce dintr—o măsuţă de—a secretarilor îşi făcuse scut. Curând însă, fu nevoit să apuce alt picior de
scaun şi altă măsuţă, pentru că primele fură repede hăcuite de loviturile săbiilor adevărate, ale
soldaţilor. Şi Jim fu cel care îi întinse la iuţeală lui Lukas armele cele noi. Era însă de aşteptat că nu
vor putea ţine prea mult piept atacatorilor, fiindcă, ghinion, în toată încăperea nu se aflau decât trei
măsuţe şi trei scaune. Curând, provizia de arme avea să li se termine. Ce ar fi urmat atunci?
Pentru că lupta le cerea să fie mereu cu ochii în patru, nici Lukas şi nici Jim nu observară
feţişoara cea îngrozită care se ivise deodată în cadrul uşii deschise. De la o înălţime nu mai mare de—o
lăţime de palmă, feţişoara aceea iscodi pentru o clipă învălmăşeala din încăpere, fără să treacă de tocul
uşii, după care se făcu iute nevăzută.
Era Ping Pong.
Dormise până târziu în dimineaţa aceea, pentru că tocmai cu o zi în urmă se dusese târziu la
culcare. Cu mult mai târziu decât de obicei. Şi din cauza asta nu—şi mai întâlnise prietenii cei noi în
preajma locomotivei lor. Îi povestiseră însă oamenii din piaţă că amândoi mecanicii de locomotivă
fuseseră luaţi de garda palatului. De cum auzi de aşa ceva, pe micul Ping Pong îl trecură gândurile cele
mai negre. Aşa că alergă ca un nebun, luând toate coridoarele cancelariei împărăteşti la rând, până
când nimeri pe acela pe care, încă de departe, îi ajunseră la urechi zgomotele luptei încinse.
Apropiindu—se, dădu şi peste uşa deschisă de la încăperea din care se auzeau zgomotele. O singură
privire îi fu de ajuns ca să priceapă pericolul situaţiei. Iar aşa o treabă n—o putea rezolva decât o
singură persoană: Măria Sa, împăratul însuşi! Ping Pong îşi luă picioarele la spinare, dispărând ca un
prâsnel prin pădurea de coridoare, urcând şi coborând tot soiul de trepte, tăind de—a lungul sau de—a
latul săli şi încăperi numai de el ştiute, în căutarea împăratului. Uneori, fu nevoit să treacă prin câte un
post de pază, acolo unde soldaţii aflaţi de gardă încercară să—l oprească încrucişându—şi halebardele.
Numai că Ping Pong pur şi simplu se strecură pe sub fiarele așezate împotrivă—i. În unele curbe, fu
nevoit să—şi mai potolească goana, în timp ce pe pardoselile de marmură picioarele îi alunecară în
toate părţile. Şi toate astea îl făcură să piardă secunde preţioase. De fiecare dată, reuşi totuşi să se
adune şi, ridicând în urmă norişori de praf, să—și continue alergătura.Ajuns pe treptele unei scări de
marmură, ţopăi cu vioiciune în josul ei, luând apoi în picioare un covor care părea că nu se mai
sfârşeşte. Şi alergă, alergă, şi iar alergă... Se afla deja la distanţă de două camere faţă de sala tronului
împărătesc. În scurtă vreme însă, la doar o cameră distanţă. Şi uite, în faţă chiar îi răsăriră cele două
canaturi ale uşii sălii... dar, nenorocire, aripile uşii tocmai se închideau, împinse încet de doi slujitori.
Chiar în ultima clipă reuşi micul Ping Pong să se strecoare printr—o ultimă crăpătură dintre cele două
canaturi. Şi aşa ajunse acum chiar în sala tronului. Cu zgomot înăbuşit, uşa se închise în urma lui.
Sala tronului era imensă, iar în capătul ei Ping Pong îl zări pe preaînălţatul împărat, şezând pe
tronul său de argint şi diamante, sub un baldachin din mătase albastră ca cerul. Pe măsuţa de lângă tron
se găsea un telefon împodobit cu briliante.
Aşezaţi în semicerc, se aflau de faţă atotputernicii împărăţiei, prinţii, mandarinii, şambelanii,
nobilii, înţelepţii, cititorii în stele, marii pictori şi marii poeţi din toată Mandala. Şi se aflau cu toţii
acolo, pentru că aşa obişnuia împăratul când era vorba de vreun lucru deosebit de important: să—i
cheme pe toţi la sfat.
Tot în sala tronului se mai aflau şi câţiva muzicanţi, cu viorile lor din sticlă, flautele de argint şi
chiar cu un pian de pe acolo, din Mandala, unul încrustat din loc în loc cu preafrumoase perle. Chiar în
momentul în care Ping Pong pătrunse în sala tronului, muzicanţii se porniră să interpreteze în surdină o
bucată veselă, de sărbătoare. Însă şi aşa, în sala tronului se putea spune că era chiar linişte. Linişte, căci
atotputernicii chemaţi de împărat nu scoteau o vorbă, privindu—se unul pe celălalt sau de jur—
împrejur, toţi foarte gânditori.
Totuşi, Ping Pong, nu putea să aştepte până când ar fi tăcut muzica, pentru că ştia prea bine cât
ţinea un asemenea concert prin părţile Mandalei. În orice caz, cu mult mai mult decât prin alte ţări ale
lumii.
Aşa că îşi făcu loc prin mijlocul mulţimii de dregători, iar când ajunse la vreo douăzeci de
metri de tronul împăratului se aruncă pe burtă — căci ăsta era salutul pe care orice mandalier era dator
să—l aducă împăratului —, alunecând prelung până în preajma primei trepte dintre cele care duceau
către preaînălţatul scaun împărătesc.
Prin grupul dregătorilor se stârni pe dată un freamăt de nelinişte.
Muzicanţii îşi întrerupseră cântarea, mai cu seamă că, din surpriza apariţiei val—vârtej a lui
Ping Pong, îşi şi ieşiseră din ritm. Una peste alta, în sala tronului se înălţa un vuiet de furie.
Împăratul Mandalei, un bărbat înalt, dar foarte bătrân, purtând o barbă albă ca zăpadă, cam rară
şi atârnându—i până în pământ, îşi aţinti o privire mirată, dar prietenoasă, către micul Ping Pong,
întins la picioarele sale.
—Care ţi—e dorinţa, micuţule? întrebă el, cu glas rar. Pentru ce îmi tulburi bunătate de concert?
Glasul îi era molcom şi chiar scăzut, dar sunetul vocii îi pătrunse până în cele mai ascunse şi
mai îndepărtate unghere ale sălii tronului. Ping Pong făcu un efort, ca să—şi recapete suflul.
—Jim..., reuşi el să îngaime. Luk... mec... de locomot... per... pericol!
—Vorbeşte şi tu mai rar, micuţul meu! îi porunci împăratul, cu blândeţe în glas. Ei, ce este? Linişteşte
—te şi spune—mi cu răbdare!
—Şi doar voiau s—o salveze pe Li Si! scânci Ping Pong. La auzul cuvintelor astea, împăratul ţâşni de
pe tron.
—Cine? strigă el. Şi unde sunt aceia?
—În cancelarie, răcni Ping Pong. La domnul Pi Pao !... repede... gar... garda palatului!
—Şi ce este cu garda palatului? mai întrebă împăratul, tot mai agitat.
—...Soldaţii din gardă vor să—i omoare! mai apucă să rostească Ping Pong, printre gâfâituri.
Vorbele micuţului fură de ajuns ca, pe dată, în toată sala să se stârnească o agitaţie
extraordinară. Şi toţi se năpustiră spre uşă. Muzicanţii uitară pur şi simplu de instrumente, lăsându—le
care pe unde apucară, şi se buluciră şi ei spre ieşire. Iar în fruntea tuturor se afla împăratul însuşi,
mânat de speranţa de—a o putea vedea pe fiica lui scăpată din robie. Pe urmele lui se grăbi şi cârdul de
dregători, în mijlocul cărora se lăsă purtat micuţul Ping Pong. Iar în toată zarva care se stârnise, marea
lui grijă fusese aceea de—a nu se lăsa călcat în picioare. Şi asta pentru că, de îndată ce terminase ce
avusese de spus, nimeni nu—l mai băgase în seamă.
Între timp, cu Lukas şi Jim lucrurile ajunseseră să stea prost de tot. Toate bucăţile de mobilă de
care se putuseră folosi până atunci fuseseră făcute praf de săbiile soldaţilor din garda palatului, iar
acum cei doi prieteni stăteau dezarmaţi, faţă în faţă cu fiarele soldaţilor. Stăteau şi aşteptau, cu treizeci
de vârfuri şi tăişuri de săbii întinse înspre ei.
—Puneţi—i în lanţuri! strigă mai—marele bonz, cel care, până la urmă, reuşise să se pună pe picioare,
cu toate că de coşul de hârtie, bine înţepenit pe cap, tot nu scăpase.

Ceilalţi bonzi, împreună cu secretarii, strigară şi ei, printre scrâşnete din dinţi:
—Da, da, da! în lanţuri să—i puneţi! Nu sunt decât nişte spioni periculoşi!
Lukas şi Jim se treziră pe dată cu mâinile şi picioarele bine încătuşate şi legate cu lanţuri grele,
după care fură împinşi în faţa domnului Pi Pa Po şi a celorlalţi bonzi.
—Ei? întrebă mai—marele bonz, zâmbind înfuriat printre zăbrelele coşului de hârtii. Cum vă mai
simţiţi, domniile voastre? Dar ce atâtea întrebări, când cel mai bine ar fi să vă scurtăm pe loc de
onoratele dumneavoastră căpăţâni!
Lukas nu scoase o vorbă. Îşi adună doar toate puterile şi încercă să rupă lanţurile care îl
strângeau. Erau însă din oţel mandalier şi atât de groase încât ar fi fost în stare să ţină şi un elefant în
loc. Bonzii găsiră de cuviinţă să mai dea din capete unul către celălalt, zâmbind, iar secretarii lor să
chicotească amuzându—se de zbaterile lui Lukas.
—Jim, bătrâne, rosti Lukas până la urmă către mai tânărul său prieten, cu glas molcom şi răguşit, fără
să se sinchisească de bonzi şi de secretari, îmi pare că a fost o călătorie a naibii de scurtă. Lucrul de
care însă chiar că—mi pare rău e că acum o să fii nevoit să împărţi cu mine soarta asta nenorocită. Jim
înghiţi în sec şi—i răspunse:
—Bine, dar suntem prieteni, rosti el cu glas amărât, mişcându—şi buza de jos, ca să nu se vadă cât de
tare îi tremura de groază.
Secretarii mai chicotiră o dată, iar bonzii îşi rânjiră unul altuia, printre bâţâielile lor obişnuite
din cap.
—Jim Năsturel, mai spuse Lukas, tu chiar eşti cel mai de treabă tip pe care l—am cunoscut în viaţa
mea!
—Duceţi—i degrabă la locul execuţiei! ordonă mai—marele bonz.
Soldaţii îi şi înşfăcară pe cei doi, pregătindu—se să—i târască spre locul cu pricina.
—Opriţi! se auzi chiar în aceeaşi clipă un glas, nu unul tunător, dar care le ajunsese tuturor la urechi.
Ca la un semn, toţi cei din încăpere se întoarseră către locul de unde venea acel glas. În cadrul
uşii îl descoperiră pe împăratul Mandalei, iar îndărătul acestuia pe mai toţi dregătorii împărăţiei.
—Jos săbiile! porunci împăratul. De spaimă, căpitanul gărzii mai că se albi de tot la faţă, în timp ce
sabia i se înmuie în mână. Soldaţii lui lăsară şi ei să le cadă armele.
—Scoateţi—i pe străini din lanţuri! mai ordonă împăcatul. Iar cu ele să mi—i legaţi de îndată pe
domnul Pi Pao şi pe toţi ceilalţi!
Porunca împăratului fu imediat îndeplinită. De cum se văzu dezlegat, Lukas îşi pregăti şi—şi
aprinse la iuţeală o pipă. Nu de alta, dar i se stinsese de mult, din timpul încleştării cu soldaţii gărzii.
Apoi mecanicul de locomotivă îşi săltă şapca de pe cap, scoase pipa din gură şi grăi:
—Bună ziua, Maiestate! Mă bucur nespus că am ajuns în sfârşit să vă cunosc.
După vorbele astea, tustrei îşi strânseră mâinile.
CAPITOLUL 11.ÎN CARE, PE NEAŞTEPTATE, JIM NĂSTUREL AFLĂ TAINA VIEŢII

SALE
Cu liota de dregători ţinându—se după ei, împăratul, Lucas şi Jim porniră la drum, alene, prin
coridoarele palatului, cu gând să se întoarcă în sala tronului.
—Maiestate, dar ştiu că v—aţi arătat tocmai la timpul potrivit, i se adresă Lukas împăratului, în timp
ce păşea ţanţoş pe treptele largi ale impunătoarei scări de marmură. Pentru că altfel totul ar fi putut să
se sfârşească tare urât. Dar, la urma urmelor, de unde aţi ştiut de noi doi?
—Păi, mi—a dat de veste un puştiulache mic—mititel, după ce a năvălit peste mine şi dregătorii mei în
sala tronului, îi răspunse împăratul. Să fiu sincer, nici nu ştiu cine era, dar asta nu înseamnă că n—am
băgat de seamă cât era de hotărât şi de isteţ.
—Ping Pong! strigară într—un glas Lukas şi Jim.
—Şi e un strănepot al bucătarului—şef al curţii, cel cu nume atât de complicat, adăugă Jim.
—Cum? Al domnului Shu Fu Lu Pi Piu? întrebă împăratul, amuzat.
—Chiar aşa! spuse Jim. Bine, dar pe unde e Ping Pong acum?
Nimeni nu putu răspunde la întrebarea asta, aşa că se apucară să—l caute de zor cu toţii.
Până la urmă, tot dădu cineva de micuţ. Se înfăşurase bine în poalele uneia dintre draperiile de
mătase şi dormea dus acolo. Pentru un sugar de vârsta lui, expediţia asta, pentru salvarea celor doi
străini, fusese neobişnuit de obositoare. Aşa că, de cum îi văzu în siguranţă, se linişti şi el, cufundându
—se într—un somn adânc.
Până şi împăratul se aplecă, ghemuindu—se lângă micuţ. După ce îl ridică cu mâinile lui, tot el
îl purtă în braţe, cu grijă, până în iatacul împărătesc. Ajuns acolo, îl aşeză în patul său personal, cel cu
baldachin. Profund mişcaţi de tabloul ăsta, Lukas şi Jim continuară să privească la micul lor salvator,
de la care ajungea până la ei un sforăit uşor, asemenea târâitului unui greiere.
—Mă gândesc să—l răsplătesc împărăteşte, rosti Măria Sa, în şoaptă. Cât îl priveşte pe mai—marele
bonz Pi Pa Po, nu trebuie să vă mai faceţi nicio grijă. El şi tovarăşii lui n—au cum să scape de
pedeapsa ce li se cuvine.
Ei, şi după aceea, celor doi prieteni le merse cum nu se poate mai bine. Pur şi simplu, fură
copleşiţi cu toate onorurile care se pomeniseră vreodată. Şi poate că cel mai important dintre lucruri fu
acela că de fiecare dată când întâlneau pe cineva căpătau în semn de salut câte o plecăciune adâncă
până în pământ.
Toată dimineaţa, în încăperea în care se afla biblioteca împărătească domni cea mai mare
agitaţie. Cărţile aflate acolo erau în număr de şapte milioane trei sute optzeci şi nouă de mii cinci sute
două, şi toţi învăţaţii din Mandala se chinuiră să le citească din scoarţă în scoarţă în cea mai mare
grabă. Asta pentru că primiseră poruncă să afle de urgenţă care erau mâncărurile preferate la prânz de
locuitorii ţării Lummerland şi, bineînţeles, felul în care trebuiau ele gătite.
Până la urmă, reuşiră să afle câte ceva, iar cele descoperite i le transmiseră, la bucătăria
împărătească, domnului Shu Fu Lu Pi Piu şi celor treizeci şi unu de copii şi Strănepoţi, unul mai
mărunt decât celălalt, dar toţi bucătari până la ultimul. Iar în acea zi, domnul Shu Fu Lu Pi Piu pregăti
mâncarea chiar cu mâinile lui. Bineînţeles că, între timp, el şi numeroasa lui familie aflaseră toate câte
petrecuseră în palat, iar acum erau mândri nevoie—mare de Ping Pong, cel mai tânăr membru al
familiei. Ce mai, cu toţii peste poate de emoţionaţi, agitaţi şi chiar distraţi uneori. Cum fu gata
mâncarea, domnul Shu Fu Lu Pi Piu îşi puse pe cap cea mai mare dintre bonetele lui de bucătar, una
mare cât o pilotă. Iar felurile de mâncare gătite le duse chiar el până în sala de mese. Bucatele primite
li se părură celor doi prieteni — Ping Pong încă mai dormea — cum nu se poate mai gustoase. Şi, la
drept vorbind, parcă nici nu mai gustaseră vreodată asemenea bunătăţi, e adevărat, în afara îngheţatei
de căpşuni pe care — o pregătea cândva doamna Waas. Cu ocazia asta, amândoi răsplătiră măiestria
domnului Shu Fu Lu Pi Piu cu o Sumedenie de laude, ceea ce—l făcu pe bucătarul—şef să roşească tot
de bucurie, iar căpăţâna—i rotundă să—i strălucească mai roşie decât o roşie adevărată.
Şi, fiindcă veni vorba, de data asta avură parte până şi de furculiţe, de linguri şi cuţite. Astea
fuseseră unele dintre lucrurile despre care aflaseră învăţaţii mandalieri cât timp răscoliseră cărţile
bibliotecii împărăteşti. Odată ştiut aşa ceva, îi dăduseră ordin bijutierului—şef al curţii să meşterească
la iuţeală asemenea tacâmuri.
După masa de prânz, împăratul ieşi la aer cu cei doi prieteni, preumblându—se de—a lungul
unei terase uriaşe. De acolo, putea fi admirat oraşul întreg, cu miile sale de acoperişuri aurite.
După o vreme, se aşezară tustrei la adăpostul unei mari umbrele de soare, trăncănind vrute şi
nevrute. Dar asta numai aşa, la început. Apoi, Jim dădu o fugă până la locomotivă, de unde se întoarse
cu jocul Nu te supăra, frate! Cei doi prieteni îi explicară împăratului din Mandala regulile jocului,
după care făcură împreună câteva partide. Iar împăratul se dovedi foarte sârguincios, cu toate că, de
cele mai multe ori, nu făcu altceva decât să piardă. Şi asta, culmea, îl bucură nespus! Numai că Lukas
şi Jim nu pricepeau socoteala din mintea împăratului: Păi, dacă străinii ăştia se arată a fi aşa de
norocoşi, atunci e posibil să le reuşească şi s—o elibereze pe micuţa mea Li Si!
Ceva mai târziu, se înfiinţa şi Ping Pong, care se trezise între timp din somnul lui cel lung şi
adânc. Un prilej tocmai bun ca să fie serviţi cu cacao şi prăjituri, preparate după o reţetă din
Lummerland. Împăratul şi Ping Pong, singurii dintre ei care nu mai văzuseră aşa ceva, se încumetară
să ia şi ei din bunătăţile aduse, găsindu—le deosebit de gustoase.
—Şi când v—aţi hotărât să porniţi înspre Cetatea Dragonilor, prieteni dragi? întrebă împăratul, de cum
sfârşiră cu gustarea.
—Cât mai degrabă, răspunse Lukas. Trebuie doar să ne lămurim cam cu ce se mănâncă de fapt Cetatea
asta, a Dragonilor, pe unde se află, cum ajungem acolo şi alte astfel de lucruri.
Împăratul clătină din cap, mulţumit de cele auzite.
—Chiar în seara asta, prieteni dragi, le promise el, o să vi se spună tot ce se ştie pe aici, prin Mandala,
despre Cetatea Dragonilor.
Apoi împăratul şi Ping Pong îi conduseră pe Lukas şi pe Jim în grădina palatului împărătesc, ca
să le facă şederea mai plăcută până la venirea serii. Şi le arătară cu ocazia asta toate minunăţiile. Cum
ar fi splendidele jocuri de apă din fântânile mandaliere. Păuni de o frumuseţe neînchipuită se plimbau
ţanţoşi de colo—colo, purtându—şi cozile lor minunate, făcute parcă din aur verde şi violet. Cerbi
albaştri, cu coarne argintii, le ieşiră în întâmpinare cu blândeţe; erau atât de cuminţi, încât oricine voia
putea chiar să—i călărească. Mai erau şi veveriţe mandaliere, a căror blană strălucea asemenea luminii
argintii venite de la lună, bivoli roşietici, cu blană cu firul lung şi cârlionţat, elefanţi albi, având colţii
împodobiţi cu diamante, nişte maimuţe cu blană mătăsoasă, cu mutriţe dintre cele mai simpatice,
precum şi o mie de alte animale, care mai de care mai ciudate.
Seara, mâncară împreună pe terasa palatului, iar când se lăsă întunericul, se întoarseră în sala
tronului. între timp, aici fuseseră făcute pregătiri importante.
O mie de lămpiţe din pietre preţioase multicolore luminau încăperea cea uriaşă. Cei mai
învăţaţi douăzeci şi unu de bărbaţi din Mandala se adunaseră în sala tronului şi—i aşteptau pe Jim şi pe
Lukas. Aduseseră cu ei suluri întregi de hârtie şi multe cărţi, din care puteai afla toate câte se ştiau
despre Cetatea Dragonilor.

Şi ne putem închipui cu uşurinţă cât de înţelepţi erau, ei douăzeci şi unu de bărbaţi, dacă într—
o ţară ca Mandala, unde până şi cei mai mici dintre copii era ascuţiţi la minte, îi erau consideraţi chiar
cei mai înţelepţi din lume. Pur şi simplu, puteai să—i întrebi despre orice, de exemplu, despre câte
picături de apă s—ar fi aflat într—o mare, despre depărtarea la care se află Luna, despre culoarea cea
roşie a Mării Roşii, despre numele celui mai ciudat animal sau despre data la care ar fi urmat să aibă
loc următoarea eclipsă de soare. Iar de întrebat, puteai să—i întrebi liniştit, căci ştiau răspunsul la
orice, pe dinafară. Bărbaţii ăştia alcătuiau ceea ce prin părţile Mandalei purta numele de Floarea
înţelepciunii. Acum, nu trebuie să înţelegeţi cumva că fiecare dintre ei ar fi arătat aşa, ca o floare. În
urma studiilor grele făcute şi de prea mult învăţat pe dinafară, unii dintre ei se piperniciseră pur şi
simplu, arătând de parcă ar fi intrat la apă, şi căpătaseră în plus şi câte o drăguţă de frunte înaltă, ceea
ce însemna, desigur, că—şi cam pierduseră din păr, alegându—se cu câte o cinstită de... chelie. Alţii,
de prea mult timp petrecut şezând pe scaune în faţa meselor, cu atâtea cărţi la citit, se îndesaseră peste
măsură, căpătând câte un fund lătăreţ. În sfârşit, mai era printre ei un soi deosebit, al celor care, tot
întinzându—se ca să ajungă la cărţile de pe rafturile mai de sus ale bibliotecilor, chiar că se lungiseră şi
se subţiaseră definitiv, de aduceau acum cu nişte cozi de mătură. Însă cu toţii purtau pe nas ditamai
ochelarii cu rame din aur, iar ăsta era chiar semnul rangului lor înalt.
După ce Floarea înţelepciunii, toţi cei douăzeci şi unu de învăţaţi, îl salută pe împărat,
aruncându—se pe burtă, după obiceiul locului, şi după ce prezentă acelaşi salut şi în onoarea lui Lukas
şi a lui Jim, mecanicul de locomotivă se puse pe întrebat:
—Pentru început, aş vrea să ştiu un singur lucru, spuse el, aprinzându—şi o pipă. De unde ştim că
prinţesa se află în Cetatea Dragonilor?
Îndată, unul dintre învăţaţi, unul din soiul coadă de mătură, ieşi în faţă, îşi îndreptă ochelarii de pe nas
şi vorbi:
—Lucrul acesta, onoraţi străini, se explică în felul următor: cu un an în urmă, în timpul vacanţei mari,
prinţesa Li Si, cea dulce precum roua dimineţii, şi—a petrecut ceva vreme la malul mării. Numai că,
într—o bună zi, a dispărut fără urmă. Şi nimeni n—a fost în stare să spună ce s—a întâmplat cu ea. Iar
misterul ăsta groaznic a ţinut până acum două săptămâni, când nişte pescari care îşi făceau meseria în
apele Râului Galben au descoperit o scrisoare închisă într—o sticlă. Râul Galben izvorăşte şi vine din
crestele munţilor din depărtare, brăzdate în roşu şi alb, iar de curs curge prin faţa porţilor oraşului
nostru. Scrisoarea zăcea închisă într—o sticlă de biberon, ca pentru sugari, dar mult mai mică, cam tot
atât de mică precum una de Jucărie, dintre cele cu care îşi fac de lucru fetiţele cu păpuşelele lor. Iar
hârtia dinăuntru purta scrisul de mână al prinţesei noastre, frumoasă şi delicată ca petala unei flori.
—Şi am putea să vedem şi noi scrisoarea asta? întrebă Lukas.
Învăţatul scotoci printre hârtiile sale şi—i întinse mecanicului de locomotivă un bileţel mic din hârtie
împăturită de câteva ori. Lukas o desfăcu şi o netezi cu palma, după care citi cu glas tare:
—Dragă necunoscutule! Oricare ai fi tu, găsitor al acestei scrisori din sticlă, rogu—te să o duci cât
poţi de repede tatălui meu, Pung Ging, slăvitul împărat din Mandala. Cei 13 m—au trimis în robie şi
m—au vândut doamnei Mahlzahn. Cu mine mai sunt şi alţi copii. Vă rog, scăpaţi—ne, căci robia
aceasta este dintre cele mai groaznice. Doamna Mahlzahn este un dragon, iar adresa unde mă aflu
acum este următoarea:
”Prinţesa Li Si, la doamna Mahlzahn Kummerland Strada Veche numărul 133 etajul trei, pe stânga”
Lukas scăpă din mână bileţelul şi căzu pe gânduri:

—Mahlzahn...? murmură el... Mahlzahn?... Kummerland? Unde am mai auzit eu de chestiile astea?
—Kummerland este numele Cetăţii Dragonilor, explică învăţatul. Aşa am găsit noi scris într—o carte
veche.
Lukas îşi scoase pipa din gură. Fluieră surprins şi şopti:
—Dar ştiu că povestea asta începe să devină chiar palpitantă!
—De ce? întrebă Jim, mirat.
—Ascultă, Jim Năsturel! spuse Lukas, pe cel mai sincer ton. A sosit momentul în care trebuie să afli o
mare taină, taina vieţii tale şi a felului cum ai ajuns în Lummerland. Pe atunci erai mult prea mic şi de
aceea nu—ţi mai poţi aduce aminte. Să ştii însă că ne—ai fost adus de un poştaş într—un pachet.
Apoi, îi povesti lui Jim — cel care, acum, de atâta uimire, făcuse ochii mari de tot — ce se
întâmplase pe vremuri în Lummerland. Iar la sfârşit, desenă pe o bucată de hârtie felul în care era
scrisă adresa pe pachetul în care se aflase Jim.
—Şi când am vrut să aflăm numele şi adresa expeditorului, pe locul cu pricina n—am găsit scris decât
un mare S, mai spuse Lukas în încheierea poveştii lui.
Împăratul, Ping Pong şi toţi învăţaţii ascultaseră cu atenţie şi priviseră pe rând cele două adrese,
cea desenată de Lukas şi cea din scrisoarea prinţesei.
—Nu încape nicio îndoială, glăsui până la urmă unul intre învăţaţii cei îndesaţi, a cărui specialitate
părea a fi tocmai o asemenea cercetare. Cum ziceam, nu încape nicio îndoială că în ambele scrieri e
vorba de aceeaşi adresă. Desigur, adresa pe care ne—o dă prinţesa Li Si în scrisoare este scrisă mult
mai corect, pe când cealaltă, de pe pachetul în care se afla Jim, părea scrisă de unul care are probleme
serioase la capitolul ăsta.
—Bine, dar asta înseamnă că doamna Waas nici nu mi—e mamă adevărată! exclamă deodată Jim.
—Nu, răspunse Lukas, iar asta i—a dat mai tot timpul mari bătăi de cap.
O vreme, Jim rămase tăcut. Pe neaşteptate însă, întrebă cu teamă în glas:
—Bine, dar cine e, atunci? Nu cumva crezi că ar fi chiar doamna asta, Mahlzahn?
Lukas clătină alene din cap, încurcat.
—Nu mi se pare, spuse el. Din câte am aflat mai adineauri, doamna Mahlzahn e un dragon. Cel puţin
aşa a scris prinţesa. Cred că cel mai interesant ar fi să aflăm cine se ascunde în spatele acestui 13 sau
cine or fi aceşti 13.Pentru că, nu—i aşa, ăsta sau ăştia erau trecuţi drept expeditor al pachetului în care
te aflai. Numai că taina lui 13 nu reuşi s—o dezlege nimeni. Nici măcar vreunul dintre cei douăzeci şi
unu de învăţaţi din Mandala, cu toate că alcătuiau Floarea înţelepciunii. Lucru de înţeles, Jim devenise
tare neliniştit. Şi putem lesne să ne închipuim ce încurcat ar fi fiecare dintre noi, dacă aşa, deodată, pe
neaşteptate, ar afla despre el lucruri atât de serioase.
—În orice caz, spuse Lukas, iată un motiv în plus pentru care trebuie să batem drumul până în Cetatea
Dragonilor. Nu numai ca s—o eliberăm pe biata prinţesă Li Si, ci şi ca să lămurim marea taină a vieţii
lui Jim Năsturel.
Mecanicul de locomotivă mai pufai o vreme din pipă, după care spuse:
—Până la urmă, toate astea sunt într—adevăr de mirare! Şi dacă n—am fi ajuns aici, în Mandala, nici
n—am fi dat vreodată de urma asta.
—Da, îl îngână împăratul, îndărătul lucrurilor astea trebuie să se ascundă o mare taină.
—Numai că prietenul meu, Jim Năsturel, şi cu mine o s—o şi dezlegăm, rosti Lukas, sincer hotărât.
Aşa, şi acum să ne spuneţi pe unde vine Cetatea Dragonilor, Kummerland ăsta?
Fu rândul unuia dintre învăţaţii intraţi la apă şi cu fruntea înaltă să facă un pas în faţă. Şi era
chiar geograful—şef al împăratului, cel care cunoştea pe dinafară toate hărţile lumii.
—Preaonoraţi străini, începu el, cu o figură posomorâtă. Din păcate, locul în care se află Cetatea
Dragonilor nu—i e cunoscut niciunui muritor.
—Păi, sigur că da, răspunse Lukas. Altfel l—ar fi găsit el, poştaşul nostru.
Presupunem totuşi, vorbi mai departe învăţatul, că s—ar afla peste crestele munţilor înalţi din
depărtare, brăzdate în roşu şi alb. Şi, fiindcă sticla cu scrisoarea prinţesei a ajuns până la noi adusă de
apele Râului Galben, cetatea nu se poate afla decât în susul râului. Numai că noi nu cunoaştem cursul
acestui râu decât până la munţii cei brăzdaţi. În plus, mai ştim că acolo iese la vedere dintr—o văgăună
adâncă. Cu toate astea, nimeni n—ar fi în stare să ne spună de unde izvorăşte cu adevărat.
Lukas căzu pe gânduri câteva clipe, scoţând în tot timpul ăsta câteva rotocoale grozave de fum,
pe care le trimite către tavanul sălii tronului, dar, până la urmă, întrebă:
— Şi se poate intra în văgăuna asta?
—Nu, îi răspunse învăţatul. Lucrul ăsta e chiar imposibil. Din pricina apei care e mult prea
zbuciumată.
— Bine, dar, la urma urmelor, râul ăsta trebuie să vină de undeva! mai spuse Lukas. Treaba mai
complicată e să ajungi în partea cealaltă a munţilor, acolo de unde ar trebui să înceapă toate căutările.
Învăţatul întinse o hartă mare cât toate zilele în faţa lui Lukas şi a lui Jim.
—Aceasta este o hartă a Mandalei, explică geograful—şef. În hotarul împărăţiei, după cum e lesne de
văzut, este iar Zidul Mandalier, cel pe care îl cunoaşte o lume întreagă şi care, în afara porţiunii de la
ţărmul mării, o înconjoară din celelalte părţi. Zidul are cinci porţi: una în fiord, una în nord—vest, una
în vest, una în sud—vest şi una în sud. Dacă treci prin poarta din vest, atunci ajungi în Pădurea Celor o
Mie de Minunăţii. După ce ai traversat codrii ăştia, ieşi exact la munţii brăzdaţi în roşu şi alb. Iar
munţii ăştia se numesc Cununa Lumii. Din nefericire, crestele astea sunt de netrecut. Dar aici, undeva
mai la sud, se află o râpă, care poartă numele de Valea Amurgului. De fapt, râpa asta este singurul loc
pe unde pot fi traversaţi munţii cei înalţi. Ce—i drept, până în ziua de azi, n—a cutezat nimeni aşa
ceva, pentru că în Valea Amurgului se ud tot felul de voci şi sunete, care de care mai înfiorătoare, atât
de înspăimântătoare, încât nimeni nu le rezistă, dincolo de valea asta este posibil să se întindă un deşert
uriaş. Noi l—am numit Capătul Lumii. Şi, din păcate, asta e cam tot ce ştim, căci de acolo începe un
tărâm încă necercetat.
Lukas privi harta cu mare atenţie şi căzu din nou pe gânduri. Apoi, zise:
—Dacă treci însă prin Valea Amurgului şi, odată ajuns de partea cealaltă a munţilor, ai ţine—o tot
către nord, la un moment dat ar trebui să dai din nou peste apele Râului Galben, nu? Şi ai putea să—i
urmezi cursul în sus, până ţi—ar ieşi în faţă Cetatea Dragonilor. Vreau să spun, în cazul în care s—ar
afla prin preajma râului.
—Nu ştim deloc sigur, îi răspunse învăţatul, precaut. Presupunem doar.
—Păi, merită măcar să facem o încercare, spuse Lukas. Cât priveşte harta, tare mi—ar plăcea s—o am
la mine. Aşa, pentru orice eventualitate. Jim, tu n—ai nicio întrebare?
—Ba da, răspunse el. Cum arată de fapt dragonii ăştia? Se repezi în faţă, la vedere, alt învăţat, dintre
cei îndesaţi şi cu fundurile lătăreţe, care se puse pe explicat:
—Sunt profesorul—şef de zoologie al împărăţiei şi ştiu totul despre toate vieţuitoarele lumii. Cât
priveşte specia dragonului însă, trebuie s—o recunosc, ştiinţa încă mai bâjbâie. Toate descrierile pe
care le—am întâlnit prin cărţile cercetate sunt foarte inexacte, ba se şi bat cap în cap, în chip de—a
dreptul revoltător. Aveţi aici nişte ilustraţii, dar cât de exacte sunt ele n—aş fi în stare să spun.
Şi, zicând acestea, învăţatul desfăşură în faţa lui Lukas şi a lui Jim unul dintre sulurile de hârtie
aduse în sala tronului, pe care fuseseră înfăţişate mai multe creaturi, arătând care mai de care mai
ciudat.
—Păi, făcu Lukas, pufăind amuzat, se cheamă că, la întoarcere, o să fim în stare să vă spunem cum
arată exact dragonii ăştia. În sfârşit, cred că deocamdată ştim cam tot ne trebuie. Vă mulţumim din
suflet domniilor voastre, floarea înţelepciunii!
Cei douăzeci şi unu de bărbaţi învăţaţi ai Mandalei se aruncară din nou pe burtă, în semn de
adânc respect faţă de împărat, Lukas şi Jim, îşi strânseră hârtiile şi părăsiră sala tronului.
—Şi când veţi binevoi să porniţi la drum, dragi prieteni? întrebă împăratul, când rămaseră singuri.
—Mă gândesc s—o facem chiar mâine, dis—de—dimineață!, răspunse Lukas. Iar cel mai bine ar fi să
ne punem în mişcare înainte de răsăritul soarelui. Ne aşteaptă o cale lungă şi n—am vrea să pierdem
timpul. Apoi, întorcându—se către Ping Pong, îl rugă:
—Fii tu aşa de drăguţ şi fă—mi rost de o foaie de hârtie şi de un plic timbrat. Creion am deja. Ne—am
gândit să scriem acasă, în Lummerland, înainte de a trece pragul Cetăţii Dragonilor. Nu ştii niciodată
ce ţi se poate întâmpla.
De cum se întoarse Ping Pong cu cele cerute, Lukas şi Jim se apucară să scrie împreună
scrisoarea dorită. Şi explicară în ea doamnei Waas şi regelui Alfons al XII—lea Fără un Sfert tot ce—i
făcuse să plece din Lummerland. În plus, adăugaseră că acum Jim aflase şi despre toată povestea cu
pachetul. Mai la urmă, îi anunţară că aveau să plece înspre Cetatea Dragonilor, Kummerland, ca s—o
elibereze pe prinţesa Li Si, dar şi ca să dezlege taina naşterii lui Jim. În sfârşit, în încheiere, adăugară
salutări călduroase şi pentru domnul Ärmel. Lukas semnă cu numele său, iar Jim îşi desenă alături
mutriţa lui cea neagră.
Apoi vârâră hârtia în plicul timbrat, scriseră adresa pe el şi merseră toţi patru în piaţa cea mare
din faţa palatului, unde aruncară plicul în cutia poştală care se afla prin preajmă.
Singură şi părăsită, Emma se afla la locul ei, scăldată în lumina lunii.
—Pfff, bine că mi—am adus aminte! spuse Lukas şi se întoarse către împărat şi Ping Pong. Emma
noastră are nevoie de apă proaspătă. Şi tenderul trebuie umplut bine cu cărbuni. La drumul ăsta, aşa, în
necunoscut, nu ştii niciodată dacă o să poţi face rost prea curând de materiale mai ca lumea de pus pe
foc.
Chiar în aceeaşi clipă, pe uşa de la bucătărie, îşi făcu apariţia bucătarul—şef, domnul Shu Fu
Lu Pi Piu, a ieşit să privească mândreţea de lună. Descoperindu—i pe străini alături de împărat şi de
Ping Pong în preajma locomotivei, le ură tuturor un „Bună seara!", ca un preacinstit supus ce se afla.
—Ah, dragă domnule Shu Fu Lu Pi Piu, rosti împăratul. Nu—i aşa că—i puteţi ajuta pe cei doi prieteni
ai noştri, dându—le apă şi cărbuni de la bucătărie?
Bucătarul—şef se arătă plin de bunăvoinţă şi imediat se apucară de treabă. Lukas, Jim şi
bucătarul—şef, ba chiar şi împăratul, cărară găleţi pline de cărbuni şi apă până la locomotivă. Nici
Ping Pong nu se lăsă mai prejos şi cără şi el, cot la cot cu ceilalţi, câte o găletuşă, nu mai mare decât un
degetar.
Până la urmă, tenderul fu burduşit bine cu cărbuni, iar cazanul Emmei fu umplut ochi cu apă.
—Aşa! spuse Lukas, tare mulţumit de cum merseseră lucrurile. Vă mulţumim foarte mult! Iar acum, o
să ne ducem la culcare.
—Nu doriţi să înnoptaţi în palat? întrebă împăratul, mirat.
Numai că Lukas şi Jim se arătară dornici să doarmă în cabina locomotivei lor. Acolo îşi
aranjaseră ei lucrurile ca să le fie cât mai comod şi, în plus, erau deja obişnuiţi să doarmă în
strâmtoarea cabinei. Aşa că îşi luară la revedere unii de la alţii, urându—şi câte un „Noapte bună!"
împăratul, bucătarul—şef şi Ping Pong promiseră să fie şi ei în picioare a doua zi, dis—de—dimineaţă,
pentru a le ura drum bun celor doi prieteni. Apoi se despărţiră.
Lukas şi Jim urcară în cabina locomotivei, Ping Pong şi bucătarul—şef merseră la bucătărie, iar
împăratul dispăru în palatul său.
În scurtă vreme, dormeau deja cu toţii.
CAPITOLUL 12.ÎN CARE ÎNCEPE CĂLĂTORIA ÎN NECUNOSCUT, IAR CEI DOI

PRIETENI ZĂRESC CUNUNA LUMII
—Hei, Jim, trezeşte—te!

Jim se îndreptă de oase, îşi frecă ochii şi întrebă, încă adormit:
—Dar ce—i?
—E timpul, spuse Lukas. Trebuie s—o luăm din loc.
Brusc, Jim se trezi de—a binelea. Se uită pe fereastra cabinei locomotivei, cercetând piaţa din
faţa palatului, acum pustie. Se crăpa de ziuă, dar soarele întârzia încă să apară.
Şi tocmai atunci se deschise şi uşa de la bucătărie, lăsându—l să treacă pe domnul Shu Fu Lu
Pi Piu. Ducea în mână o pungă măricică şi se îndrepta ţintă către Emma. Îl urma micuţul Ping Pong, cu
feţişoara lui încreţită toată de o mare tristeţe. Chiar şi aşa, se vedea că—şi dădea silinţa să se poarte cât
mai demn cu putinţă.
—Ia priviţi ce v—am adus aici! spuse bucătarul—şef. Câteva sendvişuri, pregătite special pentru
drumul cel lung al preacinstiţilor străini. Şi fiţi fără grijă, domniile voastre, căci le—am garnisit după
obiceiul ţării Lummerland şi, tocmai de aceea, sper să vă şi placă tare mult.
—Mulţumim, rosti Lukas. E chiar foarte amabil din partea dumneavoastră că v—aţi gândit la aşa ceva!
Aşa, dintr—odată, Ping Pong se puse pe plâns. Era limpede că oricât se străduise el, tristeţea îl
copleşise şi nu o mai putea ţine în frâu.
—Oooof, preacinstiţi mecanici de locomotivă, scânci ! încercând să—şi şteargă lacrimile de pe
feţişoară. Iertaţi—mă, vă rog, dacă mă podidesc lacrimile. Dar ştiţi şi dumneavoastră cum sunt copiii
de vârsta mea... îhî, îhî, îhî... Mai plâng şi ei din când în când şi nimeni nu e în stare să spună de ce o
fac...
Lukas şi Jim zâmbiră, mişcaţi de vorbele micuţului mandalier, şi se grăbiră să—i strângă
acestuia mâna micuţă pe care le—o întinsese. Şi o făcură cu toată grija, tocmai pentru că era atât de
micuţă. Iar Lukas adăugă câteva cuvinte.
—Ştim şi noi cum vine asta, Ping Pong. Rămâi cu bine, micuţ salvator şi prieten al nostru!
În sfârşit, îşi făcu apariţia şi împăratul. Arăta mai palid de obicei şi părea foarte emoţionat.
—Dragi prieteni, rosti el, cerul să vă aibă în pază, pe voi şi pe iubita mea fiică. De azi înainte,
gândurile mele de—or zbura nu numai către ea, ci şi către voi doi, pentru că v—am îndrăgit de—a
binelea.
Emoţionat de vorbele împăratului, Lukas lăsă să—i scape din pipă câteva rotocoale groase de
fum, după care mormăi şi el câteva cuvinte, aşa, ca la despărţire:
—Nu vă faceţi griji, Maiestate. Totul o să fie bine.
—Mai aveţi aici nişte ceai fierbinte, adăugă împăratul și—i întinse lui Lukas un termos auriu. Ceaiul
fierbinte cade cum nu se poate mai bine la drum.
Lukas şi Jim mulţumiră, urcară în cabina locomotivei și închiseră uşile acesteia în urma lor.
Jim coborî una dintre ferestre şi strigă:
—La revedere!
—La revedere! La revedere! îi răspunseră cei pe care el şi Lukas se pregăteau să—i lase în urmă.
Emma se puse în mişcare şi toţi îşi făcură cu mâna până când se pierdură din ochi. Călătoria către
Cetatea Dragonilor începuse.
O vreme, Emma îşi târî roţile de—a lungul străzilor pustii, pentru ca, ajungând în câmp
deschis, să aibă în urmă acoperişurile aurii ale oraşului Ping.
Soarele urcă pe cer, iar vremea se arătă strălucitor de frumoasă, cum nu se poate mai potrivită
pentru o călătorie şi exact aşa cum şi—ar fi dorit—o orice călător.
Merseră întins ziua întreagă, fără să facă vreo oprire, tăind ţara Mandalei şi îndreptându—se
către tainica Vale a Amurgului.
În cea de—a doua zi, trecură pe lângă un şir de grădini şi ogoare întinse, străbătând sate prin
care ţăranii şi tărăncile, avându—i alături pe copii şi pe strănepoţi, le făceau bucuroşi semne cu mâna.
Şi nimeni nu se mai arăta înspăimântat la vederea Emmei. Vestea că doi străini, conducând o
locomotivă, porniseră la drum cu gând s—o elibereze pe prinţesa Li Si, se răspândise ca vântul şi ca
gândul în toată ţara.
În cea de—a treia zi a călătoriei începute, cei doi prieteni zăriră unul dintre cele mai vestite
castele din Mandala, cel zidit cu pietre de marmură albă în mijlocul unui lac. Aşezat pe nenumăraţi
pilaştri graţioşi, mândreţea de palat plutea pe undele lacului. Iar în el locuiau tinerele nobile ale
Mandalei. Lukas şi Jim fură întâmpinaţi şi petrecuţi de semnele făcute de acestea cu evantaiele lor din
mătase, cărora ei le răspunseră fluturându—şi batistele.
Oriunde se opreau, lumea se aduna ceată în jurul lor, dăruindu—le coşuri pline cu fructe şi
dulciuri de tot soiul, şi cărbune şi apă pentru Emma. Zilele trecură şi se făcu şi a şaptea zi de când se
aflau pe drum. Şi chiar în acea zi, ajunseră în sfârşit la poarta de vest a marelui Zid Mandalier. Cei
doisprezece soldaţi care făceau de strajă aici, atât de asemănători cu cei din garda palatului împărătesc
din Ping, târâră după ei o chiriaşă, atât de mare şi de grea, încât numai cu mari cazne putea fi cărată de
trei oameni. O vârâră în broască şi o răsuciră opintindu—se din greu. Cu scrâşnete asurzitoare,
canaturile uriaşe ale porţii din vest se dădură în lături. De când lumea nu se mai întâmplase aşa ceva.
Şi, pe când Emma pufăi trecând pe lângă străjerii porții, aceştia salutară strigând într—un glas:
—Trăiască! Trăiască! Trăiască eroii din Lummerland! Câteva minute mai târziu, călătorii se aflau în
mijlocul Pădurii Celor o Mie de Minunăţii.
Şi nu era zău o treabă de nimic să afli un drum pe care o locomotivă să poată merge şi ea cât de
cât, iar un mecanic de locomotivă care—şi cunoştea meseria cu mult mai puţin decât o stăpânea Lukas
ar fi ajuns cu siguranţă să se împotmolească. Pădurea Celor o Mie de Minunăţii era o adevărată junglă,
teribil de sălbatică, în care se întâlneau laolaltă copaci din sticlă colorată, plante agăţătoare şi flori
neasemuit de frumoase. Şi, fiindcă toate în jur erau străvezii, puteai zări şi mulţimea de jivine care
hălăduiau prin preajmă.
Fluturii erau mari cât pălăria unei umbrele de plajă, iar papagalii cei pestriţi se întreceau în
acrobaţii de pe o creangă pe alta. Printre flori se târau broaşte ţestoase mari cât toate zilele, cu feţele lor
albe împodobite de falnice mustăţi, în timp ce pe frunze alunecau melci roşii şi albaştri, cărându—şi
casele în spinare. Atât că nu erau case dintre cele ale unor melci obişnuiţi, ci unele cu câteva etaje
fiecare, foarte asemănătoare cu cele din capitala Mandalei, oraşul Ping, cu acoperişuri aurii, dar,
desigur, cu mult mai mici. Din când în când, răsăreau la vedere şi veveriţe vărgate, nişte animale
delicate, cu urechi atât de mari, încât în timpul zilei le foloseau cu destoinicie ca pe nişte aripi de zbor
în salturile lor dintr—un copac într—altul, iar la sosirea nopţii le serveau drept învelitori călduroase,
asemenea unor pături. Şerpi uriaşi, a căror piele strălucea arămiu, şedeau încolăciţi pe trunchiurile
copacilor, departe însă de a se arăta ameninţători în vreun fel, căci, lucru ciudat, aveau câte un cap şi în
locul cozii. Din cauza acestui lucru, se iscau numai certuri şi neînţelegeri în privinţa direcţiei în care ar
fi vrut să se târască. Se înţelege că, în felul ăsta, nici nu era vorba să fi prins vreodată un animal şi că
aşa şi ajunseseră acum de se hrăneau numai cu plantele din jur, care stăteau locului, cel puţin. La un
moment dat, Lukas şi Jim zăriră chiar o turmă de căprioare dănţuitoare, cu blană trandafirie şi timide
foc, care încinseseră un balet de—al lor într—un luminiş din pădure. Toate câte le văzură ochii celor
doi prieteni erau, cum altfel, foarte ciudate şi interesante, iar Jim mai că ar fi coborât din cabina
locomotivei ca să dea o raită prin Pădurea Celor o Mie de Minunăţii. Lukas îl opri însă, scuturând
sever din cap. ”Aşa ceva trebuie lăsat pe altă dată", parcă ar fi vrut el să spună. Nu aveau timp de
asemenea lucruri, pentru că se grăbeau să ajungă la Cetatea Dragonilor, de unde trebuia eliberată mica
prinţesă.
Trei zile încheiate le luă ca să traverseze jungla aceea străvezie şi colcăind de atâtea făpturi
deosebite, căci de înaintat, înaintau cum nu se poate mai anevoios. În ziua a treia a aventurii prin
Pădurea Celor o Mie de Minunăţii, desişul li se deschise în faţă, asemenea aripilor unei minunate
draperii multicolore, lăsând să li se înfăţişeze ochilor Cununa Lumii, şirul de creste de munţi brăzdate
în roşu şi alb. Şi dacă te luai numai după faptul că Jim şi Lukas făcuseră cunoştinţă cu aceşti munţi
teribili, zărindu—i în depărtare încă de la malul mării, de la distanţă de sute şi sute de mile, se putea
spune că îşi înălţau crestele acolo unde numai gândul putea zbura.
Cei doi prieteni rămaseră muţi de surpriză în faţa unei asemenea privelişti semeţe.
Munţii erau atât de strânşi unii într—alţii, încât era greu de crezut că ar fi încăput vreo
trecătoare printre ei. În spatele primului lor lanţ se ridica un al doilea, iar îndărătul acestuia, un al
treilea şi tot aşa: încă unul şi încă unul, şi încă unul... Crestele înotau undeva sus, printre nori, iar
încâlceala asta de munţi se întindea în locul acela de la nord la sud.
Fiecare creastă strălucea, brăzdată cum era, cu dungi roşii şi albe, uneori orizontale, iar alteori
urcând şerpuit către nori. În valuri sau în zigzag, brazdele de roşu şi alb îmbrăcau de jos până sus
fiecare munte, iar printre cele mai răpitoare privelişti erau cele ale crestelor împodobite în carouri roşii
şi albe sau cele care alcătuiau, tot în cele două culori, alte modele, mai complicate.
După ce Lukas şi Jim se desfătară o vreme cu o asemenea privelişte, timp în care nu mai
pridideau să—şi arate unul altuia culmile cele mai deosebit împodobite, mecanicul de locomotivă dădu
la iveală harta pe care o aveau la ei şi o întinse în faţă.
—Aşa, spuse el. Şi acum să ne lămurim şi noi cam pe unde se află Valea Amurgului.
Şi nici nu trecu mult până s—o descopere, ceea ce îl făcu să crească şi mai mult în ochii lui
Jim, altfel neputincios să priceapă ceva de pe hârtia aceea, pe care n—o privea decât ca pe o
învălmăşeală de linii şi puncte.
—Uită—te aici! încercă să—i explice Lukas, arătându—i cu degetul pe hartă. Aici suntem noi acum,
iar dincoace e Valea Amurgului. Ceea ce înseamnă că am ieşit din pădure undeva mai la nord. Lucru
pentru care o să fim nevoiţi să ne întoarcem o bucată de drum înspre sud.
—Cum zici tu, Lukas, rosti Jim, plin de încredere în planul mecanicului de locomotivă.
Aşa că făcură cale întoarsă către sud, ţinându—se aproape de lanţul de creste brăzdate în roşu şi
alb, până când zăriră o tăietură îngustă printre culmi. În faţa spintecăturii aceleia se şi opriră.
CAPITOLUL 13.ÎN CARE VOCILE DIN VALEA AMURGULUI PRIND VIAŢĂ
Valea Amurgului era o râpă întunecată, nu mai lată decât o stradă obişnuită, pe fundul căreia se
aşterneau pietre roşietice, bine strânse una într—alta, alcătuind un culoar neted precum asfaltul. Până
în fundul văii nu ajungea nici cea mai firavă rază de soare. De—a stânga şi de—a dreapta străjuiau
pereţi stâncoşi semeţi, înălţându—se hăt, până aproape de cer. În faţă, departe, tocmai în celălalt capăt
al apei, se ivea roata uriaşă şi roşie a soarelui aflat la apus, scăldând pereţii cei prăpăstioşi în lumina lui
purpurie, Lukas opri locomotiva în faţa intrării în râpă şi, alături de Jim, bătu o bucată de drum pe jos,
sperând să se lămurească în privinţa vocilor şi a sunetelor înfiorătoare.
Nu le fu însă dat să audă nici una, nici alta. O linişte falnică şi plină de taină stăpânea locurile.
Inima lui Jim o ia razna, iar mâna i se întinse după cea a mecanicului de locomotivă. Şi aşa rămaseră
amândoi o vreme, muţi de emoţie şi strângându—se de mână. Tăcerea fu ruptă de Jim:
—Bine, dar e chiar linişte pe—aici!
Lukas îi dădu dreptate, clătinând din cap şi încercând să spună şi el o vorbă. Pe neaşteptate
însă, vocea lui Jim răsună din nou, răspicat, venind dinspre pereţii cei stâncoşi din dreapta:
Şi nu trecu prea mult timp şi aceleaşi vorbe se făcură din nou auzite, ajungând până la urechile
lor, de data asta din stânga:
Urmă un soi de bolborosit, de—a lungul întregii râpe, cu vorbe izbite pe rând în pereţii ei, în
cei din stânga şi apoi, imediat, în cei din dreapta:
—Bine, dar e chiar linişte pe—aici! Bine, dar e chiar linişte pe—aici! Bine, dar e chiar linişte pe—
aici!
Asta ce mai e? întrebă Jim, teribil de înspăimântat şi, tocmai de aceea, încleştându—şi mâna pe mâna
lui Lukas.
—Asta ce mai e?Asta ce mai e?Asta ce mai e? murmurară pereţii cei stâncoşi de—a lungul râpei.
—N—ai teamă! spuse Lukas, încercând să—şi liniştească tovarăşul. E numai ecoul.
—E numai ecoul! E numai ecoul! E numai ecoul! tună în lungul râpei.
Cei doi prieteni se întoarseră la Emma lor. Dar tocmai când se pregăteau să urce în cabină, Jim se
pomeni şoptind:
—Pst, Lukas! Ia ascultă numai puţin.
Mecanicul de locomotivă ciuli mai bine urechile. Iar amândurora le fu dat să audă întoarcerea
ecoului tocmai din celălalt capăt al râpei. La început era aşa, ca o şoaptă îndepărtată, pentru ca apoi, pe
măsură ce se apropia, să devină tot mai tunător, şi mai tunător...
—Bine, dar e chiar linişte pe—aici! Bine, dar e chiar linişte pe—aici! Bine, dar e chiar linişte pe—
aici!
Ciudat lucru însă, acum nu mai părea să fie glasul stingher al lui Jim, ci se revărsa asemenea
vorbelor a vreo sută de Jimi, şi acelea rostite în cea mai cruntă devălmăşie. Şi, bineînţeles, totul era o
larmă cu atât mai uriaşă şi mai înfiorătoare.
Odată ajuns la intrarea râpei, ecoul nu zăbovi prea mult şi făcu calea întoarsă către capătul
îndepărtat al ieşirii.
—Măi să fie! şopti Lukas. Ecoul ăsta s—a întors el, numai că, între timp, se pare că s—a înmulţit.
Şi nici nu termină bine de spus Lukas vorbele astea, că cel de—al doilea ecou se şi întoarse din
depărtare, izbindu—se când de pereţii din stânga, când de cei din dreapta:
—Asta ce mai e? Asta ce mai e? Asta ce mai e? strigară pereţii cei stâncoşi.
Şi zău dacă, de data asta, tărăboiul iscat n—ar fi putut fi pus pe seama unei adevărate mulţimi
de Jimi. Dar asta nu dură prea mult, căci imediat ecoul o porni din nou la drum către capătul dinspre
ieşirea râpei.
—Mda, făcu Lukas, cu mirare. Dar ştiu că, dacă o ţin tot aşa, o să fie chiar vesel.
—Ce vrei să spui cu asta? întrebă Jim, în şoaptă şi aproape îngheţat de frică.
Adevărul era că nu se simţea deloc în apele lui aşa, cu vorbele pe care le rostise umblând
brambura prin râpa aceea şi, în plus, înmulţindu—se la întâmplare.
—Păi, uite! Închipuie—ţi şi tu, începu să—i explice Lukas, cu glas molcom şi scăzut, ce o să se
întâmple când o intra Emma în râpa asta şi—o începe să pufăie şi să zdroncăne. Eu zic c—o să se audă
ca şi cum ne—am afla în gara centrală.
Dar tocmai atunci sosi şi cel de—al treilea ecou înapoi, preumblându—se în zigzag în lungul
râpei.
—E numai ecoul! E numai ecoul! E numai ecoul! zbierară mii de Lukaşi dinspre pereţii cei stâncoşi.
Apoi, vocile îşi luară avânt înapoi către ieşirea din râpă.
—Păi, cum vine asta? şopti Jim.
—Greu de explicat, răspunse Lukas. Cred că mai trebuie cercetat.
—Atenţie! răcni Jim. Vine din nou!
Şi era vorba de primul dintre ecouri, care se repezea către ei din depărtare pentru a doua oară,
numai că, de data asta, de câteva ori înmiit.
—Bine, dar e chiar linişte pe—aici! Bine, dar e chiar linişte pe—aici! Bine, dar e chiar linişte pe—aici!
mugiră vreo zece mii de Jimi.
Iar vuietul stârnit în felul ăsta aproape că făcu să le tremure urechile celor doi prieteni. Cum
trecu însă, Jim spuse pe şoptite:
—Şi crezi c—am putea scăpa în vreun fel de toată nenorocirea asta? Pentru că, recunoaşte—o şi tu, e
din ce în ce în mai enervantă!
Lukas îi răspunse tot aşa, cu fereală în glas:
—Mi—e teamă că n—avem ce—i face. Singurul lucru pe care l—am putea încerca ar fi să trecem prin
râpă în cea mai mare viteză.
Dar nici nu—şi termină Lukas bine vorbele, că din fundul văii îşi anunţă venirea un nou ecou,
iar de data asta era vorba de întrebarea lui Jim: Asta ce mai e? Atât că acum părea strigată de vreo sută
de mii de Jimi, pământul începu să se cutremure pe sub locomotivă, iar Jim şi Lukas fură nevoiţi să—
şi astupe urechile.
Cum îşi schimbă ecoul direcţia, mecanicul de locomotivă se repezi sus, în cabină, de unde se
întoarse, tot atât de iute, cu o lumânare păstrată printr—un sertar de lângă mulţimea manetelor
locomotivei. Din pricina căldurii venite de la cazanul de aburi, ceara lumânării se înmuiase binişor. Cu
îndemânarea lui bine cunoscută, Lukas răzui ceara de pe fitil, o frământă cu dibăcie şi obţinu patru
cocoloaşe, dintre care două i le întinse lui Jim.
—Ia—le, spuse el, şi bagă—ţi—le de urgenţă în urechi. În felul ăsta, poţi sta liniştit că n—o să—ţi
crape timpanele din pricina zarvei din râpă! Şi încă un lucru: nu uita să ţii gura deschisă!
Cu mişcări iuţi, Jim îşi înfundă în urechi cocoloaşele de ceară primite, iar Lukas făcu şi el
acelaşi lucru cu celelalte două. Mai la urmă, prin semne, mecanicul de locomotivă îl întrebă pe Jim
dacă mai aude ceva. Amândoi rămaseră atenţi, întâmpinând venirea celui de—al treilea ecou, care, de
altfel, se apropia cu furia şi zgomotul unui tunet. Cum sosi, acesta se şi întoarse din drum, începându—
şi călătoria către celălalt capăt al râpei. Da data asta însă, cei doi prieteni abia dacă—l simţiră.
Lukas dădu din cap, tare mulţumit de apărătorile de urechi încropite, îi făcu cu ochiul lui Jim şi
amândoi se instalară în cabina locomotivei. Lukas aruncă câteva lopeţi de cărbune pe foc şi o porni pe
Emma, care se avântă în râpa cea înfiorătoare. Locul neted pe care înaintau îi ajută să facă o bucată
bună de drum cu o viteză chiar frumuşică. Ceea ce nu—i scuti însă de tot de zgomote şi şuierături.
Acum, ca să înţelegeţi mai bine toate prin câte au trecut cei doi prieteni, trebuie să aflaţi mai
multe despre cum stăteau lucrurile cu Valea Amurgului.
Pereţii ei cei stâncoşi erau aşezaţi în aşa fel încât orice sunet era aruncat în zigzag între aceştia,
fără să poată să iasă din vale, aşa de îngustă cum era. Iar atunci când ecoul ajungea dintr—un capăt în
celălalt, nu răzbea şi în afara văii şi era nevoit să facă calea întoarsă. Se ajungea în felul ăsta la
întoarcerea lui la locul din care plecase, iar de aici trebuia s—o pornească din nou la drum şi tot aşa
mai departe, dintr—un capăt în celălalt al râpei. Fiecare ecou dădea naştere, cum altfel, unui alt ecou,
iar cel de—al doilea unuia nou. Aşa se face că vocile se înmulţeau din ce în ce mai mult. Şi cu cât se
făceau mai multe voci, cu atât suna totul, bineînţeles, şi mai ameninţător. În general fie vorba, toate
zgomotele şi vocile de până atunci nu erau cine ştie ce, dar ia gândiţi—vă că acum pătrunsese în râpă o
locomotivă, cu tot cu zgomotele ei obişnuite. Iar aşa ceva era, desigur, cu totul şi cu totul altceva!
Şi, fiindcă veni vorba, s—ar mai putea pune o întrebare. Cum de au fost întâmpinaţi Lukas şi
Jim de atâta linişte încă de la intrarea în râpă? Pentru că, veţi zice, la urma urmelor, până şi cel mai mic
sunet prins între pereţii văii ar fi trebuit să înceapă să rătăcească de colo—colo. Ca să nu mai spunem
că ar fi trebuit să se mai şi întărească, înmulţindu—se, ca să zicem aşa, de la o clipă la alta.
Ei, asta ar fi, în primul rând, întrebarea pe care ar pune—o orice minte ascuţită, orice pasionat
de cum stau lucrurile în natură. Ce mai, demnă de un adevărat om de ştiinţă şi cercetător! O asemenea
socoteală ar fi cum nu se poate mai dreaptă, iar dacă cei doi prieteni s—ar fi nimerit prin valea asta cu
vreo două zile mai devreme, atunci ar fi făcut cunoştinţă cu un vuiet neobişnuit. Zgomotul de care vă
vorbesc se alcătuia, la rându—i, din alte câteva zgomote, care, la începuturile lor, nu fuseseră decât ca
nişte şoapte blânde, dar care, cu timpul, se întăriseră îngrozitor.
Să luăm, drept exemplu, mieunatul unei pisici, auzit cam de vreun milion şi o sută de mii de
ori, sau ciripitul unei biete vrăbiuţe, ascultat cam de vreun milion de ori, sau pocnetul unei pietricele
căzute, înmulţindu—se de aproape şapte sute de milioane de ori. Nici n—ar fi greu să vă închipuiţi
cam cum ar răsuna aşa ceva, nu?
Bine, dar cum rămânea cu sunetul? Păi, răspunsul la taina asta e acela că, între timp, trecuse pe
acolo o ploaie! Şi, de fiecare dată când ploua, de fiecare strop al ploii se lipea câte puţin din ecou; în
felul , ăsta era ca şi cum ar fi fost spălat din vale. Ce mai, duș! Aşa se explică cum de se curăţa Valea
Amurgului de zgomotele care hălăduiau de obicei prin ea. Şi, fiindcă tocmai cu o zi înainte de sosirea
lui Lukas, a lui Jim şi a Emmei plouase cu mare dărnicie, iar între timp niciun alt zgomot nu mai
căzuse prizonier în vale, aşa se explică liniştea deplină care domnea acum prin partea locului.
Dar să ne întoarcem la cei doi prieteni ai noştri care, instalaţi în cabina din cârca Emmei,
înaintau cu toată viteza prin râpă.
Drumul era chiar mai lung decât îşi închipuise Lukas, şi tocmai când se aflau pe la mijlocul
văii, Jim îşi întoarse privirea înapoi. Aşa, ca din întâmplare!
Iar ceea ce—i fu dat să vadă, credeţi—mă, ar fi fost de ajuns ca să—l treacă toate răcorile şi pe
cel mai viteaz dintre bărbaţi. Căci, dacă acum s—ar mai fi aflat amândoi la intrarea în râpă, s—ar fi
văzut îngropaţi sub cea mai cumplită adunătură de bucăţi, mai mari şi mai mici, desprinse din stâncăria
pereţilor. Ceea ce însemna că acolo, departe, în urma lor, din ambele părţi ale râpei, pereţii de munte se
prăbuşiseră unul către celălalt. Priveliştea care se înfăţişa ochilor lui Jim era aceea a celor doi pereţi
stâncoşi, spintecaţi ca în urma unei explozii, a semeţelor culmi de munţi, sfidând până atunci înaltul
cerului, năruindu—se acum într—o teribilă devălmăşie, şi a Văii Amurgului umplându—se de resturile
lor de stânci. Iar palele vântului mânau acum spre cei doi prieteni şi spre locomotiva lor toată urgia
asta de piatră. Jim răcni înspăimântat, bătându—l pe umăr pe Lukas. Acesta se întoarse şi, dintr—o
privire scurtă, îşi dădu şi el seama de pericol. Fără să mai şovăie nici măcar o secundă, roti o manetă
mică şi roşie aflată la îndemână în cabina locomotivei, una în dreptul căreia stătea scris:
”Manetă De Acţionat În Caz De Pericol! A Se Folosi Numai În Caz De Pericol Extrem!”
Adevărul era că nu mai folosise maneta asta de mai mulţi ani şi nu putea fi sigur acum dacă
bătrâna şi buna Emma mai putea răspunde cu aceeaşi vioiciune la efortul pe care ar fi urmat să i—l
ceară rotirea manetei. Dar, la drept vorbind, nici nu avea de ales.
Emma primi semnalul manetei şi scoase un fluierat ascuţit, ceva ce, pe limba ei de locomotivă, ar fi
însemnat un fel de ”Am înţeles”. Pe dată, acul indicator de pe cadranul vitezometrului, aflat pe panoul
de comandă din cabină, făcu un salt nebun şi continuă să salte tot mai mult, până când ajunse să treacă
peste dunga roşie de pe cadran, cea în dreptul căreia fuseseră scrise două cuvinte:
”Viteză Maximă”
De săltat, acul săltă chiar şi mai departe de dunga cea roşie, pe acolo pe unde nu mai scria
nimic. Drept urmare,vitezometrul plesni, împrăştiindu—se prin cabina locomovei în mii de
bucăţi.
Ce s—a întâmplat după asta n—au fost nici Lukas, nici Jim în stare să înţeleagă. Un lucru e
însă sigur: reuşiră să scape de ameninţarea pericolului care îi gonea din urmă. Ca o ghiulea de tun,
locomotiva ţâşni către capătul râpei, ieşind din ea chiar în clipa în care, în spate, de undeva din înaltul
cerului, se prăbuşeau unele peste altele ultimele creste muntoase.
Lukas răsuci la loc maneta cea mică şi roşie. Emma răspunse încetinindu—şi mersul, pentru ca
totul să se termine cu o smucitură. Locomotiva îşi trase sufletul, pufăind lung şi greu şi se opri pur şi
simplu. Nu mai scoase pic de fum şi nici nu mai dădu alt semn de... viaţă.
Lukas şi Jim se dădură jos din cabină, îşi desfundară urechile, scăpând de cocoloaşele de ceară,
şi priviră spre ceea ce fusese cândva Valea Amurgului.
Îi întâmpină vechea splendoare a munţilor Cununa lunii, cu singura deosebire că, acum, în locul râpei
prin are trecuseră se înălţa către cer un uriaş nor de praf roşu. Era chiar singurul semn că acolo fusese
cândva Valea Amurgului.
CAPITOLUL 14.ÎN CARE LUKAS E NEVOIT A RECUNOAŞTE CĂ FĂRĂ MICUL SĂU

PRIETEN, JIM, AR FI FOST PIERDUT
—Până la urmă, totul s—a sfârşit cu bine! rosti Lukas printre dinţi, împingându—şi şapca pe ceafă şi
ştergându—şi broboanele de sudoare de pe frunte.
—Eu cred, spuse Jim, căruia groaza îi intrase până în adâncul oaselor, că de acum înainte n—o să mai
poată trece nimeni prin Valea Amurgului.
—Nu, nu, îi răspunse Lukas, cu hotărâre în glas. De fapt, Valea Amurgului nici nu mai există.
După vorbele astea, mecanicul de locomotivă îşi umplu o pipă, şi—o aprinse, ridică câţiva
norişori de fum şi—şi continuă spusele, de data asta ceva mai îngrijorat:
—Mai prost în toată istoria asta e că nici măcar noi n—o să mai putem trece prin ea la întoarcere.
Ei, la aşa ceva Jim nu se gândise câtuşi de puţin.
—Dumnezeule! spuse el, de—a dreptul înspăimântat. Dar de întors, tot trebuie să ne întoarcem acasă!
—Da, da, îi răspunse Lukas, numai că, n—ai ce—i face, o să fim nevoiţi să găsim alt drum.
—Bine, şi acum unde am ajuns? întrebă Jim din senin.
—În deşert, îl lămuri Lukas. Şi cred că ăsta e ceea ce mandalierii numeau Capătul Lumii.
Soarele apusese, dar era încă destulă lumină în jur ca să—şi dea seama amândoi că se aflau pe
o întindere fără sfârşit, netedă ca tăblia unei mese. Cât cuprindeai cu ochii, de jur—împrejur, nisip,
stânci şi pietriş. În depărtare, la orizont, se ridica, singur şi gros ca un trunchi de copac, un cactus. Pe
cerul palid luminat de apusul soarelui, cactusul părea o mână uriaşă şi neagră, ridicată ca la jurământ.
Cei doi prieteni îşi întoarseră privirile către munţii brăzdaţi cu roşu şi alb. Norul de praf se mai
risipise între timp, dând la iveală îngropata Vale a Amurgului.
—Dar cum s—o fi întâmplat asta? murmură Jim, clătinând din cap.
—Probabil că zgomotele Emmei s—au înteţit într—atât, îi răspunse Lukas, încât, pur şi simplu, au
smuls stâncile din pereţii râpei. Apoi, apropiindu—se de locomotivă şi bătând—o uşurel pe pântecul
cazanului ei, îi vorbi drăgăstos:
—Frumoasă treabă ai mai făcut, prostuţa şi bătrâna mea Emma!
Locomotiva rămase mută şi nu dădu niciun alt semn de viaţă, iar Lukas îşi dădu pe dată seama
că ceva nu era tocmai în regulă cu ea.
—Emma! strigă el, speriat. Emma, buna şi grăsuna mea Emma, ce—i cu tine?
Locomotiva nu—i răspunse în niciun fel. Nici măcar cu vreun şuierat amărât.
Lukas şi Jim o priviră lung, îngrijoraţi.
—Doamne Dumnezeule! îngăimă Jim. Dar dacă acum... Emma noastră...
Dar nu reuşi să—şi ducă vorbele până la capăt. Lukas îşi săltă şapca pe ceafă şi mormăi:
—Păi, cred că ar fi o treabă tare urâtă!

Cât ai clipi, se repezi şi scoase lada cu scule de sub una dintre treptele care duceau la cabina
locomotivei. În ea ţinea Lukas tot soiul de chei, ciocane, cleşti, şurubelniţe, pile şi, de fapt, tot ce—i
trebuie omului când are de reparat stricăciunile la o locomotivă.
O vreme, Lukas ciocăni cu atenţie fiecare roată şi fiecare şurub de pe trupul bătrânei lui Emma,
ascultând sunetele cu mare atenţie, în tăcere. Cu ochii largi de spaimă, Jim se uita la el şi nu îndrăznea
să scoată o vorbă. Iar Lukas era atât de atent, de concentrat, încât nu dădu atenţie nici pipei strânse
între dinţi, stinse cam de mult. Iar ăsta zău dacă era un semn bun. În cele din urmă, se ridică şi mârâi:
—Fir—ar să fie!
—E chiar rău de tot? întrebă Jim. Lukas dădu din cap de câteva ori.
—Am impresia, bombăni el, morocănos, că s—a spart pistonul principal. Numai că, din fericire, am la
mine piesa de schimb.
Zicând acestea, scoase la iveală, dintr—o învelitoare de piele, un piston micuţ din oţel. Şi era
atât de mic şi delicat, că până şi degetul cel mare de la o mână de—a lui Jim îl întrecea în mărime.
—Uite—l, spuse Lukas, apucând piesa cu două degete şi ridicând—o la vedere. Mic, mic, dar
important! El ţine, ca să zic aşa, ritmul în care trebuie să pufăie Emma noastră.
—Vrei să spui, întrebă Jim în şoaptă, că poţi să repari stricăciunea?
Lukas ridică din umeri.
—De încercat, tot trebuie să încerc, mormăi el îngrijorat. Şi nici nu mai trebuie să pierdem prea mult
timp. Uite, acum stau şi mă gândesc dacă Emma o să reziste la operaţia asta complicată. Operaţie care
poate să reuşească, dar, tot atât de bine, poate şi să nu reuşească. Ştii, ar fi suficient să faci o greşeală
cât de mică, iar asta... Aşa că cel mai bine ar fi să—mi dai o mână de ajutor, Jim, băiete! Singur, nu
prea cred s—o scot la capăt.
—E în regulă, răspunse Jim cu hotărâre în glas.
Băiatul ştia că, spunând aşa ceva, lui Lukas nu—i ardea deloc de glumă şi că nici nu mai era
cazul să pună alte întrebări. De altfel, se vedea că mecanicului de locomotivă nu—i mai ardea nici de
vorbit prea mult.
Aşa că, pe tăcute, se pregătiră amândoi de lucru, între timp, se făcuse însă întuneric beznă. Jim
luă o lanternă şi o aprinse. Tăcuţi şi înciudaţi, cei doi prieteni luptau acum să—i salveze viaţa bunei şi
bătrânei lor Emma. Şi petrecură aşa, îndârjiţi, ore bune. Pistonul ăsta, principal, îşi avea locul undeva
în adâncul fiarelor locomotivei, aşa că cei doi fură nevoiţi s—o desfacă cu răbdare, bucată cu bucată.
Pe bună dreptate, aşa o reparaţie cerea nervi tari, nu glumă! Timpul trecea şi nici nu simţiră când îi
prinse din urmă miezul nopţii. Luna trebuia şi ea să fi apărut de mult, dar stătea ascunsă în spatele unei
pături de nori. Capătul lumii, deşertul în care se opriseră cei doi prieteni, era scăldat într—o cădere de
lumină, abia simţită şi de un albastru palid.
—Cleştele! ceru Lukas, cu o voce scăzută, de undeva de sub roţile locomotivei.
Jim i—l întinse. Imediat, atenţia îi fu atrasă de un vâjâit ciudat, care străpunse văzduhul. Urmă
un croncănit oribil. Apoi îi ajunseră la urechi alte foşnete şi fâlfâituri. Mai în depărtare, dar imediat
chiar foarte aproape. Ce să fi fost oare?
Jim încercă să pătrundă cu privirea întunericul cel gros care—i împresura. Tot ce recunoscu
fură mai multe siluete mari şi negre, împrăştiate de jur—împrejur, care—i cercetau atente, cu ochi mari
şi strălucitori.
Şi se făcură auzite noi foşnete şi fâlfâituri. O pasăre uriaşă, greoaie şi cam împiedicată, se
lăsase pe acoperişul cabinei locomotivei şi se zgâia acum la băiat, cu ochi verzi şi strălucitori.
Jim fu nevoit să—şi adune tot curajul ca să nu înceapă să strige din cauza spaimei care—l
cuprinsese. Fără să scape din priviri namila de pasăre, şopti către prietenul său:
—Lukas! Hei, Lukas!
Ce e? întrebă mecanicul, de undeva, de sub locomotivă.
—Păi, au apărut aşa, deodată, tot felul de păsări uriaşe, cârâi Jim. Şi zău, sunt multe de tot. Aproape că
ne—au înconjurat. Şi unde mai pui că par să vrea ceva de la noi.
—Şi cum zici că arată? vru să ştie Lukas.
—Păi, prea simpatice nu sunt ele. Au aşa, nişte gâturi golaşe, ciocuri încovoiate şi ochi verzi. În plus,
mai e una şi pe acoperişul cabinei, una care nu mă slăbeşte din priviri.
—Aha, făcu Lukas. Ăştia nu—s decât nişte vulturi.

—Aha! făcu şi Jim cu jale în glas. După o vreme, deschise din nou gura:
Ştii, Lukas, tare mult aş vrea să ştiu dacă vulturii ăştia sunt aşa... Cum să zic eu?... nişte păsări...
agresive. Tu ce zici?
—Dacă eşti încă în viaţă, îi explică Lukas, nu—ţi fac nimic. Ca şi acum, nu aşteaptă altceva decât să
mori.
—Aşa, carevasăzică, spuse Jim.
Nu trecură decât câteva minute şi băiatul întrebă din nou:
—Tu eşti sigur?
—Sigur pe ce? veni întrebarea lui Lukas din pântecele locomotivei.
—Eşti sigur, repetă Jim, că tot aşa se poartă şi cu băieţeii negri la piele? Poate că pe ăştia le place să—i
mănânce aşa, de vii?
—Nu, spuse Lukas, nu—ţi fie frică deloc. Vulturilor ăstora li se mai zice şi groparii deşertului, iar
numele ăsta le vine de la faptul că nu se ocupă decât de morţi şi de mortăciuni.
—Aaa, asta era! murmură Jim. Atunci, e bine. În realitate, era departe de—a fi aşa de bine. Şi asta
pentru că vulturul de pe acoperiş îşi strâmbase colţurile ciocului într—un fel tare pofticios. Iar
mişcarea asta îl făcu pe Jim să nu renunţe la gândul care—l frământa, acela că vulturii s—ar fi purtat
altfel decât îi povestise Lukas cu băieţeii negri la piele...
Şi dacă nici Emma nu reuşea să se pună pe picioare? Ce—ar fi urmat să se întâmple atunci? Ar
fi rămas acolo, în mijlocul deşertului numit „Capătul Lumii", alături de „groparii" aceia scârboşi care
şedeau acum şi aşteptau. Şi el şi Lukas erau mai departe ca oricând de orice aşezare omenească şi cu
greu puteau spera la vreun ajutor. Ca să nu mai vorbim de cât de departe se aflau de ţara lor de baştină,
Lummerland. probabil că ăsta le era chiar sfârşitul şi nu mai era cale de întoarcere în Lummerland. Nu,
nu, niciodată!
În timp ce gândurile lui Jim alergau atât de departe, sufletul îi fu copleşit de durerea groaznică
a singurătăţii. Şi nu fu în stare să reziste unui suspin de cumplită şi adâncă deznădejde.
Lukas se târî afară de sub Emma şi—şi şterse mâinile cu o cârpă.
—Ei, ce—i cu tine, bătrâne? întrebă el, uitându—se în lături, fiindcă, isteţ cum era, înţelegea ce se
petrecea în sufletul micului Jim.
—Nimic, răspunse acesta. Cred că m—a apucat... Cred că m—a apucat doar un sughiţ.
—Aha, asta era, mormăi Lukas.
—Auzi Lukas? Spune—mi, te rog, cinstit, se interesă Jim, cu voce pierită, mai avem vreo speranţă?
Lukas rămase câteva clipe dus pe gânduri, după care îl privi pe Jim în ochi şi rosti:
—Ascultă—mă cu atenţie, Jim Năsturel! Îmi eşti prieten şi de aceea n—o să—ţi ascund tocmai ţie
adevărul. Cum să—ţi spun eu? Şi isteţimea asta, a mea, pare să fi ajuns cumva la capăt. Nu reuşesc şi
pace să desfac ultimul şurub pe care ar trebui să—l dau afară. Şi chestia asta nu pot s—o fac decât de
undeva dinăuntru. Ceea ce înseamnă să intru în cazanul locomotivei. Dar spune şi tu cum aş putea s—
o fac tocmai eu, aşa mare şi gras cum mă vezi. Cam despre aşa o drăcovenie ar fi vorba.
Jim îşi plimbă privirea de la vulturul care şedea pe acoperişul cabinei la ceilalţi, care—i
împresuraseră, iar mai nou se trăseseră chiar mai aproape de ei şi, de curioşi ce erau, îşi săltaseră şi mai
mult gâturile golaşe din desişul penelor de pe trup. Apoi, rosti cu hotărâre în glas:
—Mă bag eu înăuntru. Lukas dădu din cap, gânditor.
—E chiar ultima soluţie. Dar fii atent, că aşa ceva este şi foarte periculos, fiindcă o să fii nevoit să
lucrezi tocmai în burta cazanului şi încă sub apă. Din păcate, nu ne putem permite să scoatem apa.
Poate nu ştiai, dar, pe aici, prin deşert, nu avem cum să facem rost de alta. Şi mai e ceva: n—o să ai
cum să—ţi luminezi locul. Aşa că trebuie să te laşi în voia simţurilor, dar mai ales în ceea ce o să poţi
simţi cu vârfurile degetelor. Gândeşte—te bine dacă te încumeţi s—o faci. Iar dacă răspunsul ar fi
„nu", aş avea toată înţelegerea, să ştii! Într—adevăr, Jim se mai gândi o dată. La înotat şi scufundat se
pricepea el de minune. Şi, în afară de asta, nu spusese Lukas că asta era chiar ultima soluţie? Ba da,
ceea ce însemna că nu prea avea de ales.
—Cum ţi—am zis, mă bag eu înăuntru.
—Foarte bine! rosti Lukas, tărăgănat. Ia atunci cheia asta cu tine. Cred că e cea potrivită. Iar şurubul
ăla trebuie să fie cam pe aici, mai spuse mecanicul de locomotivă, arătându—i lui Jim pe dinafara
cazanului un loc de pe fundul acestuia.

Jim băgă la cap cele arătate, după care se caţără până deasupra cazanului. Vulturul aflat pe
acoperişul cabinei îl privi mirat. Apoi, aşa, deodată, luna scăpă de după pătura cea groasă de nori şi,
imediat, se făcu mai multă lumină.
Oricare dintre voi care a mai văzut vreodată o locomotivă ştie că îndărătul coşului se află aşa,
ca un alt coş mai mic, cu un chepeng deasupra. Iar chepengul ăsta se poate da la o parte, lăsând să se
vadă un fel de jgheab, care duce în interiorul cazanului.
Jim îşi scoase pantofii din picioare şi i—i aruncă lui Lukas. Apoi se strecură prin gaura neagră
căscată sub chepeng. Era foarte îngustă, iar inima lui Jim o luă razna.
Îşi muşcă însă buzele şi—şi văzu de treaba lui, împingându—se mai departe în jos, cu
picioarele înainte. Când ajunse să nu i se mai vadă decât capul, îi mai făcu odată cu ochiul lui Lukas,
apoi simţi că vârfurile degetelor de la picioare îi intraseră deja în apă. Din fericire, apa era călduţă încă.
Jim luă o gură zdravănă de aer şi se lăsă să alunece cu totul. În timpul ăsta, Lukas aştepta, lângă
locomotivă. Arăta mai alb la faţă ca oricând, ceea ce, dacă stăteai să te gândeşti la pielea lui îmbâcsită
de funingine şi ulei, era destul de greu de închipuit.
Ce—ar fi putut face el, în caz că lui Jim i s—ar fi întâmplat cine ştie ce? Ar fi rămas acolo,
lângă locomotivă, cu mâinile în sân. Şi cum ar fi putut să—i sară în ajutor, când nu încăpea deloc pe
jgheabul acela?
Singurul lucru pe care—l făcu, totuşi, fu să—şi şteargă de pe frunte cele câteva broboane de
sudoare rece.
Deodată, auzi câteva zgomote venind dinăuntrul cazanului. Apoi altele, noi. Şi, în sfârşit, auzi
şi zornăitul mult aşteptat, produs de un lucru mic, din metal, căzut pe sub locomotivă.
—Ăsta—i şurubul! zbieră Lukas. Jim, întoarce—te! Numai că Jim nu apăru. Secunde în şir. Temându
—se pentru viaţa micului său prieten, Lukas părea să—şi fi pierdut minţile, agitându—se anapoda. Se
caţără pe cazanul locomotivei, ajunse în dreptul jgheabului cu chepengul dat în lături şi zbieră în jos,
cât îl ţinură puterile:
—Jim! Jim! Ieşi odată afară! Jim, unde eşti?
Până la urmă, feţişoara cea neagră ieşi la iveală, udă leoarcă şi cu gura larg deschisă, luptându
—se din răsputeri să tragă nişte aer. Apoi mai apăru o mână, pe care Lukas o înşfacă de urgenţă,
trăgându—şi prietenul afară. Îl luă în braţe şi în felul ăsta se lăsă să alunece de pe cazanul locomotivei.
—Jim! striga Lukas întruna. Bătrânul meu Jim! Băiatul respira cu greutate. Zâmbi buimăcit şi scuipă
uşor un şuvoi de apă. În sfârşit, reuşi să îngaime şi câteva vorbe:
—Vezi, Lukas, ce bine a fost că m—ai luat cu tine?
—Jim Năsturel! spuse Lukas. Eşti un puşti cu totul şi cu totul extraordinar şi zău dacă nu aş fi fost
pierdut dacă nu te—aş fi avut prin preajmă.
—Tu ce crezi c—am gândit atunci când m—am oferit să te ajut? spuse Jim, printre suspine. Şi uite că,
până la urmă, totul s—a terminat cu bine. Şurubul ăla l—am găsit imediat şi—ţi mai spun că nici să—l
desfac n—a mers prea greu. Pur și simplu, nu mai găseam jgheabul care ducea în sus. A durat ceva,
dar nu m—am lăsat şi tot am dat de el.
Lukas scoase hainele ude de pe Jim şi îl înveli într—o pătură călduroasă. Apoi, îi dădu să bea
nişte ceai din termosul pe care îl aveau de la împăratul din Mandala.
—Aşa! spuse el la sfârşit. Şi acum, eu zic să te odihneşti. De restul mă ocup eu singur.
Deodată, se plesni cu palma peste frunte şi zbieră înspăimântat:
—Ei, fir—ar a naibii de treabă! Prin gaura în care stătea șurubul se scurge acum apa din cazan!
Câtă dreptate avea mecanicul de locomotivă! Partea bună era că nu se risipise prea multă apă,
ci doar aşa, cam jumătate de litru. Lukas schimbă la iuţeală pistonul spart şi montă totul la loc. Cât
priveşte şurubul desfăcut de Jim în cazan, Lukas reuşi să—l prindă destul de bine din afară. După
aceea, cu mare grijă, mecanicul de locomotivă se apucă s—o aşeze pe Emma la loc, piesă cu piesă. Şi
tocmai când strângea ultimul şurub...
—Ei, Jim? strigă el. Ce mai ai de zis acum?
—Ce să mai zic? întrebă, la rândul său, Jim.
—Păi, ascultă şi tu! îi mai strigă Lukas, bucuros nevoie—mare.
Jim îşi ciuli urechile. Într—adevăr, Emma pufăia din nou, sănătoasă!
E adevărat, acum o făcea doar aşa, încetişor, lucru pentru care trebuia să—ţi ascuţi niţeluş
auzul, dar, oricum, nimic de zis: pufăia!
—Lukas, strigă Jim, aflat şi el în culmea fericirii. Emma se simte din nou bine! Iar noi, noi suntem ca
şi salvaţi!
Râzând, cei doi prieteni îşi strânseră mâinile.
Asta în timp ce pe chipurile vulturilor din preajmă se putea citi cea mai mare dezamăgire. Ceea
ce nu însemna că pierduseră orice speranţă.
Singurul semn pe care—l dădură celor doi călători a fost acela că s—au îndepărtat puţin de
locomotivă.
—Aşa! făcu Lukas, mulţumit. Acum, Emma trebuie să se odihnească şi ea. Nu de alta, dar ca să—şi
vină în fire. Un lucru pe care o să—l facem şi noi, nu—i aşa?
Acestea fiind zise, urcară amândoi în cabina locomotivei, închizând bine uşa în urma lor.
Mâncară apoi câteva fructe şi dulciuri dintr—un coş de merinde primit pe drum de la locuitorii
Mandalei şi mai băură nişte ceai din termosul împărătesc cel auriu. Şi, ca de obicei, Lukas mai fumă o
pipă.
Mai multe nici nu apucară să facă împreună, că Jim adormi pe dată. Pe buze îi rămăsese aninat
un zâmbet plin de mândrie, de mândria aceea, în stare să—l cuprindă numai pe unul ca el, care îşi
pusese viaţa la bătaie ca să ajute la reparatul unei locomotive stricate.
Lukas îl înveli cu grijă, mângâindu—i cârlionţii negri, năclăiţi şi lipiţi încă de frunte.
—Aşa, grozavul meu Jim! murmură el, drăgăstos.Îşi deşertă apoi pipa, bătând—o, după obicei, de
peretele cabinei, şi îşi mai aruncă o dată ochii pe fereastră.
Vulturii rămăseseră la oarecare depărtare, strânşi unul lângă altul într—un cerc, cu lumina lunii
căzându—le în spinare şi făcându—i astfel să pară şi mai fioroşi. Îşi plecaseră Capetele, adunându—şi
—le laolaltă, ca şi când ar fi stat la sfat.
—Mda, să fie sănătoşi, mormăi Lukas. N—o să pună ei ghearele pe noi.
Apoi se întinse şi el, suspină din toţi rărunchii, căscă şi adormi.
CAPITOLUL 15.ÎN CARE CĂLĂTORII AJUNG ÎNTR—UN EXTRAORDINAR TĂRÂM DE

VIS, ÎN CARE DAU DE O URMĂ TERIBILĂ
A doua zi, Jim şi Lukas se treziră destul de târziu. Era şi de înţeles, ţinând cont că merseseră la
culcare mult după miezul nopţii. Iar când se treziră, fură întâmpinaţi de soarele cocoţat tocmai în
înaltul cerului şi răspândind o căldură teribilă. Unde mai pui că într—un deşert în care nu era niciun
copac sau tufiş care să împingă vreo umbră pe pământ, aerul devenea în scurtă vreme de—a dreptul
înăbuşitor, încingându—se ca într—un cuptor.
Cei doi prieteni se grăbiră să îmbuce câte ceva, aşa, ca pentru un mic dejun, după care se
pregătiră de plecare. Porniră la drum, bucuroşi nevoie mare şi pufăind din locomotiva lor cea reparată,
către nord. Fiindcă nu aveau la ei busolă, singurul semn de care se folosiră fu Cununa Lumii, salba de
munţi înalţi de care trecuseră cu ceva vreme în urmă. Şi se hotărâseră s—o ţină în aşa fel încât să aibă
munţii ăştia mereu de—a dreapta. Iar după socoteala lor, undeva prin nordul acela îndepărtat, ar fi
urmat să întâlnească din nou apele Râului Galben. Înaintând pe cursul acestuia, în sus, ar fi dat şi peste
Cetatea Dragonilor. Cât despre harta pe care o aveau la ei, ea nu le mai era acum de niciun folos. Dar,
la urma urmelor, până acum o scoseseră frumuşel la capăt.
Emma se simţea şi ea în puteri şi, după câte se părea, trecuse cu bine peste reparaţia cea grea cu
care fusese chinuită, biata de ea. La drept vorbind acum, pentru vârsta ei şi la cât era de pântecoasă,
Emma se ţinea destul de bine. Ce mai, o locomotivă solidă, de nădejde!
Soarele urcă pe cer sus, tot mai sus, iar arșița care luă în stăpânire locul făcu în curând
văzduhul să tremure din toate cele. Iar Lukas şi Jim închiseră toate ferestrele cabinei.
Le—or fi fost acolo, înăuntrul cabinei celei strâmte, teribil de cald din pricina focului pe care
trebuiau să—l aţâţe mereu la cazan, dar parcă tot le era mai bine decât să mai dea piept şi cu pârjolul
care făcea ravagii pe—afară.
Din când în când, li se înfăţişau înaintea ochilor, ieşind din nisip, ciolanele albite ale unor
hoituri de animale. Cei doi prieteni le priveau din goana locomotivei şi—şi făceau tot soiul de gânduri,
care mai de care mai negre.
Trebuia să se fi făcut aproape de miezul zilei când, din senin, Lukas se pomeni strigând cu
mare mirare:
—Ia te uită!
—Ce e? se interesă Jim, speriindu—se cumplit la început.
Doborât de căldură, băiatul se simţise sleit de puteri şi aproape că adormise.
—Se pare că am cam pierdut direcţia cea bună, mârâi Lukas.
—De ce?
—Păi, uită—te şi tu pe fereastra din dreapta! Până acum, acolo aveam munţii cei înalţi. Nu ştiu zău
cum se face, dar acum au răsărit pe partea cealaltă.
Într—adevăr, lucrurile stăteau aşa cum spunea mecanicul de locomotivă: pe ochiul ferestrei din
dreapta se vedea acum deşertul gol, unindu—se la orizont cu văzduhul, în timp ce în cadrul ferestrei
din stânga se mutaseră semeţele culmi dungate în roşu şi alb.
Să fi fost numai asta şi tot era destul de ciudat. Însă îi miră şi mai tare ceea ce se petrecea cu
munţii ăştia. Căci arătau ca şi cum nu s—ar mai fi proptit cu nădejde în pământ, ci ar fi plutit pe
deasupra lui, ce—i drept, nu mai sus de—o şchioapă.
—Bine, dar ce se întâmplă? mai întrebă Jim, din ce în ce mai neliniştit.
—Întreabă—mă să te—ntreb, îi răspunse Lukas. Orice ar fi însă, eu zic că trebuie să facem cale—
ntoarsă...
Numai că, înainte ca Lukas să—şi poată duce vorbele până la capăt, munţii cei vărgaţi se topiră
cu totul şi nu mai apărură nici în stânga, nici în dreapta. Locul lor, după cum observară cei doi prieteni,
fu luat imediat, la oarece depărtare, de un ţărm cu palmieri, care se plecau în bătaia vântului.
—Ei, poftim! Uită—te şi tu la chestia asta! mormăi Lukas, încurcat. Jim, tu pricepi ceva?
—Nu, îi răspunse băiatul. Oricum ar fi însă, îmi pare că am nimerit într—un tărâm cu totul şi cu totul
ciudat.
Jim se răsuci, privind acum în urma lor. Şi, spre marea lui mirare, acolo unde i se opri privirea
descoperi mai vechile lor cunoştinţe, munţii cei dungaţi în roşu şi alb. Cu deosebirea că acum şedeau
cu susul în jos! Ca şi când ar fi fost atârnaţi de undeva din cer.
—Ceva nu—i tocmai în regulă pe aici, bodogăni Lukas, strângându—şi pipa între dinţi.
—Şi ce să facem? întrebă îndată Jim. Dacă lucrurile o ţin tot aşa, cum o să ne mai găsim direcţia cea
bună?
—Cel mai înţelept lucru, zise Lukas, ar fi, mai înainte de orice, să ne vedem de drum tot înainte până
vom izbuti să ieşim din nebunia asta, naiba ştie ce—i cu ea.
Ceea ce şi făcură. De scăpat din încărcătura aia, nici vorbă însă! Mai prost era că lucrurile se
încâlceau şi mai tare. Cum ar fi cu aisbergurile uriaşe care începură să le joace deodată în faţa ochilor,
plutind prin văzduh. Nu mai încăpea nicio îndoială că lucrurile o luaseră razna rău, pentru că, o ştie
toată lumea, pe căldurile alea orice aisberg s—ar fi topit cât ai fi bătut din palme.
Şi, ca şi când nimic n—ar fi fost de ajuns, se pomeniră şi cu turnul Eiffel în preajmă, cel care
îşi avea locul obişnuit la Paris şi nicidecum în mijlocul deşertului Capătul Lumii.
Mai apoi, în stânga lor, cei doi prieteni putură să admire o pădure de corturi de—ale indienilor,
strânse în jurul unui foc, în jurul căruia încinseseră un dans sălbatic bărbaţii tribului, cu feţele vopsite
în culorile de război şi agitându—şi penele pestriţe din gătelile de pe cap. Asta în timp ce în dreapta le
apăru pe neaşteptate chiar oraşul Ping, pe care—l recunoscură după acoperişurile sale poleite cu aur.
Totul nu ţinu decât câteva clipe, ca să dispară tot atât de misterios precum apăruse, de jur—împrejur
întinzându—se acum deşertul cel sterp. Dar nici asta nu ţinu o veşnicie şi, în câteva clipe, un lucru nou
răsări în valurile văzduhului înfierbântat.
Şi cât sperase Lukas ca aşa, mai pe după—amiază, să se poată dumiri şi el, după locul înspre
care ar fi plecat soarele la culcare, cam încotro s—ar fi aflat nordul! Pur şi simplu îşi luă gândul de la
aşa ceva! Şi cum să nu facă asta, când drăguţul de soare i se arăta în toată strălucirea când din stânga,
când din dreapta? Şi asta doar când nu se întâmpla, şi chiar se întâmplă, să i se înfăţişeze din
amândouă părţile în acelaşi timp. Caz în care era, ca să zic aşa, unul dublu. Ce mai, zăpăceală ca asta
nu mai pomenise Lukas de când se ştia el!
Până la urmă, arătările astea ajunseră să se amestece între ele. Aşa se făcu, de exemplu, că se
treziră întâmpinaţi de o ditamai turla de biserică, răsturnată şi susţinându—se cu nădejde în ţuguiul ei,
adânc înfipt în nisip. Pe deasupra turlei se zbăteau valurile unei mări, iar afundate în ele, o cireada de
vaci părea că le paşte mulţumită.
—Asta chiar că e a mai afurisită încâlceală din câte mi—au văzut ochii până acum! mormăi Lukas,
destul de amuzat.
Şi pe bună dreptate rosti vorbele astea mecanicul de locomotivă, căci tot atât de iute se schimbă
şi priveliştea: li se arătă o imensă moară de vânt, cocoţată pe cefele a doi elefanţi.
—Dacă tot ce vedem ar fi măcar ceva mai desluşit, mai spuse Lukas, parcă m—ar distra zăpăceala
asta.
Cum se întâmpla deja de la o vreme, peisajul se schimbă pe dată, prin văzduh înaintând către ei
o teribilă corabie cu pânze, din care se mai scurgea şi vâltoarea unei cascade de apă.
—Zău dacă pricep, murmură Jim, clătinând îngrijorat din cap, dar, oricum ar fi, mie nu—mi sunt deloc
pe plac bazaconiile astea... şi aş fi cu mult mai liniştit dacă aş şti c—o să scăpăm curând din locurile
astea.
Tot aşa, o bazaconie, fu şi jumătatea de roată mare, de iarmaroc, care le ţopăi prin faţa ochilor, grăbită,
parcă, în salturile ei uriaşe prin deşert, să—şi afle cealaltă jumătate, însă aceasta din urmă nu se vedea
pe nicăieri.
—Sincer să fiu, şi mie mi—ar surâde treaba asta, îi dădu dreptate Lukas prietenului său, scărpinându—
se pe după o ureche. Dar, lasă că, până la urmă, tot o să ieşim noi din tărâmul ăsta, i—aş zice chiar de
vis dacă mă gândesc cât e de ciudat. Şi uite! După socoteala mea, cred că am bătut de azi, de la prânz,
cam la vreo sută de mile. Poate şi mai bine! E mai rău doar că am fost aşa de căscaţi şi am uitat să
luăm la noi o busolă.
O vreme, cei doi prieteni îşi văzură de drum fără să mai schimbe între ei vreo vorbă,
mulţumindu—se să urmărească gloata de lucruri sau făpturi care răsăreau din senin şi dispăreau la fel
de iute.
Şi tocmai când mecanicul de locomotivă se pregătea să—l facă pe Jim atent la soare, cel care,
la un moment dat, se întreise de—a binelea, de nu mai ştiai ce să crezi, băiatul scoase un chiot de
bucurie.
—Lukas! ţipă el. Acolo, uită—te într—acolo! Cum se poate aşa ceva? Păi, aia e insula noastră...
Lummerland!
Într—adevăr! Chiar ea era, mai adevărată ca oricând, cu ţărmurile ei scăldate de albastrul mării.
Cele două creste de munte, şi cea mică, şi cea mare, se înălţau semeţe, iar între ele sta înfipt castelul
regelui ţării, Alfons al XII—lea Fără un Sfert. Şina de cale ferată şerpuită strălucea şi toate cele cinci
tuneluri se aflau la locurile ştiute. Tot astfel şi casa domnului Ärmel, supusul insulei. Apucară să mai
zărească gara cea mică a ţării şi casa cu prăvălie la parter a doamnei Waas! Şi unde mai pui că până şi
vaporul poştal se afla acolo, plutind pe apele mării.
—Repede! zbieră Jim, fără să mai cugete. Repede, Lukas! Fă ceva ca să ajungem într—acolo!
Strigătul lui Jim fusese aproape de prisos, căci Emma o şi apucase în direcţia Lummerand, aşa,
fără să mai fi aşteptat s—o roage cineva. Se vede treaba că şi ea îşi recunoscuse insula de baştină,
Lummerland. Aşa se face că toţi trei se şi apropiară destul de repede de ea. Şi putură să—l vadă pe
rege arătându—se la una dintre ferestrele castelului. Jos, în faţa acestuia, aşteptau doamna Waas şi
poştaşul. Iar doamna Waas ţinea în mână un plic. Celor doi li se alăturaseră şi domnul Ärmel. Toţi
patru păreau a fi tare tulburaţi. Dintre toţi, doamna Waas chiar îşi şterse în grabă ochii cu şorţul cu care
era încinsă.
—Doamnă Waas! ţipă Jim, deschizând zorit fereastra de la cabina locomotivei şi scoţându—şi cât mai
mult trupul în afară, măcar că fu izbit de căldura clocotită ce domnea în deşert. Doamnă Waas, aici
sunt! Nu mă vezi, doamnă Waas? Sunt eu, Jim Năsturel! Rămâi acolo unde eşti că venim noi spre tine!
Se agita, dând din mâini şi zbierând cât îl ţinea gura, că mai avea puţin şi cădea din locomotivă. Noroc
cu Lukas care—l prinse la timp tocmai de vestitul năsturel de la pantaloni!
Şi, pe când Emma abia mai avea vreo zece metri până să ajungă la acel Lummerland, ţara se
făcu nevăzută, la fel de fulgerător şi de tainic cum o făcuseră până atunci atâtea şi atâtea. Şi peste tot,
în jur, se aşternu goliciunea nesfârşită a pustiului fiert de soarele de deasupra.
Lui Jim mai că nu—i veni să—şi creadă ochilor. Nu era însă nimic de făcut, iar ţara
Lummerland fu dusă. Două lacrimi uriaşe i se prelinseră pe obrajii cei negri. Ce să—i faci, nu se mai
putuse stăpâni!
Dar chiar şi în ochii lui Lukas se întrezăreau luciri curioase, ca să nu mai spunem că norişorii
de fum din pipă se înteţiseră şi ei, devenind tot mai groşi.
Tăcuţi şi pleoştiţi, cei doi prieteni îşi văzură de drum mai departe. Şi nici prin gând nu le trecea
că lucrul cel mai de mirare de—abia de—acum încolo îi aştepta. Nu se dezmeticiră ei bine din
întâmplarea cu insula Lummerland, că în faţa ochilor le răsări o altă locomotivă, care, culmea, semăna
leit cu Emma lor, croindu—şi şi ea drum prin deşert, la vreo sută de metri depărtare de ei, cu cam
aceeaşi viteză.
Lukas, căruia numai cu greu îi veni să creadă ce—i vedeau ochii, se aplecă în afară, pe
fereastră. Dar, surpriză, şi din cealaltă locomotivă, pe fereastra cabinei, se aplecă în afară mecanicul.
Lukas făcu semne cu mâna către cealaltă Emma, iar dinspre ea îi răspunse celălalt mecanic, cu aceleaşi
semne.
—Asta chiar că—i prea de tot! spuse Lukas. Că doar nu visăm, nu?
—Nici măcar un piculeţ, îl asigură Jim.
—Păi, ia să privim noi lucrurile ceva mai de aproape, hotărî Lukas.
O cotiră din mers şi încercară să ţină aproape de cealaltă locomotivă. Atât le trebui, fiindcă
odată cu ei, o coti şi cealaltă locomotivă. Aşa se face că, în urma manevrelor ăstora, locomotivele se
apropiară şi mai mult, continuând să vină una către cealaltă.
Până la urmă, Lukas o opri pe Emma. Cealaltă locomotivă execută şi ea aceeaşi manevră.
Imediat, Lukas şi Jim coborâră din cabină. Asta în timp ce, din locomotiva vecină, se dădură jos tot
două personaje: unul mai vânjos, ce părea a fi mecanicul, însoţit de altul mai scund, probabil un
băieţel, cu pielea complet neagră.
—Păi, ăia cam seamănă cu... bâigui Lukas, încurcat. Şi păşiră unii către alţii, Lukas către celălalt
Lukas şi Jim către celălalt Jim. Cei doi Lukaşi şi cei doi Jimi îşi întinseră mâinile, dorind în felul ăsta
să se salute. Atât că tocmai în clipa aceea se stârni o pală uşoară de vânt. Celălalt Jim, celălalt Lukas şi
cealaltă Emma se făcură străvezii şi dispărură cu totul... pur şi simplu topindu—se în deşert.
Jim rămase locului, năucit de cele văzute şi cu ochii căscaţi cât cepele către locul unde se aflase
până atunci celălalt Jim. Se trezi din starea asta auzind fluieratul lui Lukas şi cuvintele care urmară:
—Ia stai puţin, că abia acum m—am luminat eu! Bineînţeles! Asta e!
—Ce? întrebă Jim.
—Ai auzit vreodată vorbindu—se de sala cu oglinzi a fetei morgana?
—Nu, răspunse Jim. Dar despre ce fată spui că e vorba?
—Nu—i o fată, aşa, oarecare, îl corectă Lukas, zâmbind pe sub mustaţă. Asta de care vorbeam eu e o
fata morgana. Hai să urcăm la noi, în cabina Emmei, şi o să—ţi spun eu totul, pe—ndelete. Aici, afară,
parcă am sta într—o tigaie pusă pe foc.
Urcară amândoi în cabină şi, după ce o porniră din nou pe Emma, Lukas îi explică prietenului
său Jim cum stăteau lucrurile cu sala cu oglinzi a fetei morgana.
Acum, aşa o sală cu oglinzi întâlneşti uneori în câte un iarmaroc. Şi e ca o cameră întinsă, în
care se află aşezate tot soiul de oglinzi, toate limpezi şi, la prima vedere, cât se poate de obişnuite. Însă
odată intrat în aşa o încăpere, poţi s—o iei repede razna, căci în scurtă vreme ajungi să nu mai înţelegi
care—i înfăţişarea din oglindă şi care—i cea din realitate. Când vine vorba despre o astfel de sală dintr
—un iarmaroc, totul e distractiv, fiindcă, la nevoie, se va găsi până la urmă cineva prin preajmă care să
te scoată din încurcătura aceea şi să te conducă afară din labirint. Cu totul altfel stau însă lucrurile într
—un deşert!
Fata morgana dintr—un astfel de loc nu mai are de—a face cu oglinzile. La urma urmelor, de
unde până unde atâtea oglinzi în mijlocul unei întinderi de nisip? Nu, ceea ce se întâmplă într—un
pustiu poartă doar numele de fata morgana, pentru că se şi aseamănă foarte mult cu ceea ce ştim că se
petrece într—un iarmaroc.
O fata morgana este ceea ce numim de obicei un fenomen natural. Atunci când soarele încinge
cu razele sale întinderea de nisip, aerul se înfierbântă peste măsură. Şi se tot înfierbântă! Iar până la
urmă, de atâta căldură, începe chiar să tremure, să vibreze. Apoi, dacă aerul se încălzeşte şi mai mult,
începe să reflecte şi el ca orice oglindă obişnuită, să zicem precum cea din baie. Numai că nu
oglindeşte numai lucruri care s—ar afla prin apropiere, ci, de cele mai multe ori, aduce în deşert
imagini ale unora care se află tocmai hăt, departe. Aşa se face că te poţi trezi faţă în faţă cu nişte chestii
care se petrec undeva la mile şi mile depărtare. Şi se poate întâmpla, să zicem, ca, aflat în deşert,
desigur, să—ţi apară în faţa ochilor un ditamai restaurantul, anunţându—te printr—un drăguţ de
panou, aflat la intrare, că acolo ar fi locul unde se serveşte:
Limonada Proaspătă 10 parale paharul

Dar ia încearcă numai să te grăbeşti într—acolo, fiindcă tocmai te chinuie o sete cumplită, că
imediat dispare totul. Pe dată!
Şi uite aşa îţi dai seama că te—ai înşelat şi nu mai ştii ce—i cu tine. Bineînţeles că se întâmplă
şi ca, ajungând în deşert de la o prea mare depărtare, toate vedeniile astea să se amestece binişor între
ele. Ceea ce are drept urmare apariţii care de care mai ciudate, cam de soiul celor de care avuseseră
parte şi cei doi prieteni.
—Şi, ca să închei, mai spuse Lukas la capătul explicaţiilor pe care i le dăduse până atunci lui Jim, până
la urmă ne—am pomenit că ne zgâim chiar la imaginea noastră, aşa, la drum cu bătrâna noastră Emma.
Cum a dat însă puţin vântul, se vede treaba că s—a răcit oleacă şi aerul şi n—a mai fost în stare să
oglindească defel.
Un timp, Jim rămase tăcut, dus pe gânduri. Se dezmetici până la urmă şi spuse plin de uimire:
—Lukas, ştii la ce mă gândeam acum? Păi, la câte chestii ştii tu şi la cât de puţine or fi alea pe care nu
le—ai cunoaşte.
—Ei, nici chiar aşa, răspunse Lukas, râzând cu poftă. Sunt destul de multe lucrurile alea, pe care spui
tu că nu le—aş cunoaşte. Cum ar fi chestia aia, care se află departe, în faţă.
Pe dată, amândoi se zgâiră cu atenţie la drumeagul care începuse să li se aştearnă în faţa
locomotivei.
—Mie îmi par a fi doar nişte dâre lăsate aşa, în nisip, spuse Jim.
—Ce—i drept e drept, mormăi Lukas. Numai că seamănă al naibii cu nişte urme de roţi, de roţi ale
unui tren, ori de maşină sau căruţă... în sfârşit, înţelegi tu ce vreau să spun.
—Numai să nu fie şi astea vreo fată din aia, spuse Jim, îngrijorat. În deşertul ăsta, nu mai ştie nimeni
care—i fenomen natural şi care nu—i.
Se apropiară mai mult, numai că, de data asta, urmele rămaseră pe loc. Erau chiar nişte dâre
adevărate, adâncite în nisip şi semănând cu unele lăsate de cel puţin o pereche de roţi.
—Asta n—ar putea să însemne, îşi dădu Jim cu părerea, decât că a mai trecut cineva pe aici înaintea
noastră.
Lukas o opri pe Emma, coborî din cabină şi se apucă să cerceteze urmele.
—Fir—ar să fie! spuse el după o vreme, scărpinându—se cu nădejde pe după o ureche. Chiar că a
trecut cineva pe aici înaintea noastră. Dar ştii cine a făcut—o?
—Nu. Cine?
—Păi, nimeni alţii decât noi înşine. Că astea—s doar urmele Emmei. Ceea ce înseamnă că am dat
peste propriile noastre urme, după ce ne—am învârtit într—un mare cerc.
—Doamne Dumnezeule! strigă Jim, deznădăjduit. Dar trebuie să aflăm odată şi odată o scăpare din
deşertul ăsta blestemat!
—Aşa—i! îi dădu dreptate Lukas. Problema e cum să facem asta! Aşa că îşi întoarse ochii de jur—
împrejur, încercând să se agațe de cine ştie ce.
Şi tocmai atunci, privirea îi fu atrasă de trecerea prin dreapta lor a unui vapor, plutind prin
văzduh şi împrăştiind din coşurile sale uriaşe şi pestriţe baloane de săpun. Asta în timp ce în stânga
dădu cu ochii de un bătrân far de mare, pe terasa căruia, dincolo de balustrade, o balenă se găsise să
facă exerciţii de stat în cap. Iar în spatele farului descoperi nici mai mult nici mai puţin decât clădirea
unui mare depozit de mărfuri, prin ferestrele şi uşile căruia se iveau, parcă înadins crescuţi acolo, mai
mulţi copaci. Drept în faţă, Lukas zări un şir de stâlpi de telegraf şi putu să admire cum o întreagă
familie de crocodili ieşise la plimbare taman pe sârmele care legau stâlpii între ei.
Lukas privi într—o doară şi în înaltul cerului. Soarele era acum unul întreit, la vedere în trei
locuri diferite, ceea ce însemna că în niciun caz nu puteai spune cu mâna pe inimă care dintre cei trei
sori ar fi fost cel adevărat şi care ar fi fost doar imaginile lui.
Lukas clătină din cap, a neputinţă.
—N—are chiar niciun rost, mormăi el. Trebuie să aşteptăm până se termină cu fata morgana asta.
Altfel, nu văd cum o să ieşim de aici. Ca să nu—ţi mai spun că am risipi cărbunele şi apa şi tot de
pomană. Iar de ajuns, nu ştiu zău cât o să ne ajungă proviziile pe care le avem cu noi.
—Şi cam când crezi că o să se termine fata morgana? se interesă Jim, îngrijorat.
—Păi, cred că la noapte, răspunse Lukas, când o să se mai lase răcoarea.
Aşa că se retraseră amândoi în cabina locomotivei, cu gând să se odihnească până la apusul
soarelui. Căldura cea toropitoare îi înmuie de îndată, iar Lukas mai că ar fi aţipit dacă n—ar fi fost Jim
cu o întrebare de—a lui:
—Bine, dar de ce arătau aşa de trişti?
—Cine? întrebă Lukas, căscând cât să—i trosnească fălcile.
—Păi, cu toţii, răspunse cu glas timid Jim. Vreau să spun atunci când ni s—a arătat ţara noastră, insula
Lummerland.
—Se prea poate să ne fi fost dat să—i vedem tocmai când abia primiseră scrisoarea noastră, încercă
Lukas o explicaţie, după câteva clipe de gândire.
Jim suspină din toţi rărunchii. După o vreme, tot aşa, îngrijorat, mai întrebă:
—Lukas, crezi c—o să avem ocazia să ni se mai arate o dată insula Lummerland?
Grijuliu, Lukas îşi lăsă braţul pe după umărul lui Jim, încercând să—l mângâie:
—Sunt aproape sigur că o să vină şi drăguţa aia de zi în care tustrei o să ne întoarcem în Lummerland,
tu, eu şi Emma.
Jim îşi săltă capul, iar ochii i se căscară din ce în ce mai mult.
—Tu chiar crezi aşa ceva? întrebă el, plin de speranţă.
—Mai că—mi vine să—ţi dau şi cuvântul pentru aşa ceva, bodogăni Lukas.
La auzul vorbelor tovarăşului său, Jim fu cuprins de o pace adâncă. Iar fericirea aceea, care—l
copleşise aşa, deodată, n—ar fi putut fi asemuită decât cu cea pe care ar fi simţit—o dacă s—ar fi aflat
cu adevărat pe drumul de întoarcere acasă. Şi mai ştia Jim un lucru: că, dacă spunea Lukas
aşa ceva, altfel nici n—avea cum să se întâmple.
—Şi crezi c—o să avem parte de asta curând? mai întrebă el.
—Poate, dar poate că totuşi nu chiar aşa de curând, mi—o întoarse Lukas. Nu ştiu. Dar de simţit, simt
eu ceva.
După câteva clipe, mecanicul de locomotivă adăugă:
—Eu zic să încerci acum să tragi un pui de somn, glăsui Jim. Cine ştie dacă n—o să fim nevoiţi să
călătorim toată noaptea care vine?
—E—n regulă, rosti Jim, adormind chiar cu aceste cuvinte pe buze.
Lukas rămase însă treaz, gânditor la toate cele. Şi nu era nici de mirare, de vreme ce—şi făcea
o sumedenie de griji. Şi tocmai când îşi înfunda şi el ceva tutun în pipă, pregătindu—se să şi—o
aprindă şi scrutând în timpul ăsta întinderea deşertului fiert de soarele amiezii, observă că vulturii de
mai înainte se întorseseră în preajma lor. Şi se şi ghemuiseră la pământ, făcând un cerc în jurul Emmei,
răbdători, tăcuţi, plini de speranţe. Pentru ei cel puţin, lucrurile păreau foarte sigure: călătorii ăştia n—
aveau cum să mai scape vreodată din teribilul lor deşert.
CAPITOLUL 16.ÎN CARE JIM NĂSTUREL TRECE PRINTR—O GREA ÎNCERCARE
Oricine a călătorit vreodată printr—un deşert ştie că, într—un asemenea loc, apusurile de soare
sunt nişte adevărate minunăţii, în care cerul înserării străluceşte într—o sumedenie de culori, mergând
de la portocaliul cel mai înflăcărat până la rozaliul cel mai dulce, verdele cel mai şters sau un violet.
Lukas şi Jim şedeau pe acoperişul cabinei locomotivei, bălăbănindu—şi picioarele de colo—
colo. Tocmai terminară de mâncat tot ce le mai rămăsese prin coşul lor de merinde şi băuseră ultimele
două ceşti din ceaiul aflat în termosul cel auriu.
—Acum, chiar că nu mai avem de niciunele. Şi n—ar fi rău dacă, cu prima ocazie, am aduna ceva
provizii, spuse Lukas, îngrijorat.
Căldura se mai îmblânzise puţin. Se stârni chiar un pic de vânt, care îi mai răcori. Toate
vedeniile ce împânziseră văzduhul în timpul zilei dispăruseră fără urmă. Toate în afara uneia singure,
care se încăpăţâna să li se arate încă o vreme. Era însă doar un amărât de fenomen natural: o jumătate
de bicicletă, pe care şedea un arici. Mai rătăci prin deşert aşa, cam vreun sfert de oră, după care se topi
în văzduh.
Asta fu şi momentul în care cei doi prieteni putură să jure că soarele care apunea la orizont era
chiar cel adevărat. Şi fiindcă e ştiut că soarele apune întotdeauna la vest, fu în stare şi Lukas să afle
încotro putea fi nordul şi cum ar fi urmat să călătorească în continuare: având soarele amurgului mereu
în ochiul ferestrei din stânga.
Simplu ca bună ziua, lucru pentru care nici nu mai zăboviră, luând—o din loc. După o bucată
de drum, timp în care soarele se apropiase ameninţător de linia orizontului, pregătindu—se să piară
îndărătul acesteia, Jim observă un lucru curios. Până atunci, vulturii se ţinuseră pe urmele lor, zburând
în înaltul cerului. Acum însă, făceau calea întoarsă, zburând şi depărtându—se de ei.
Culmea era că păreau să se şi grăbească. Iar Jim nu întârzie să—i împărtăşească lui Lukas cele
observate.
—Poate că au renunţat să mai spere la ceva de pe urma noastră, mârâi Lukas, oarecum mulţumit de
veste.
Dar chiar în aceeaşi clipă, Emma scoase un şuierat ascuţit, aducând a strigăt de groază, pentru
ca imediat să facă stânga—mprejur şi s—o ia la goană ca nebuna.
Lukas trase tare de frână şi—o făcu pe Emma să se oprească. Locomotiva rămase pe loc,
tremurând din toate fiarele ei şi pufăind agitată, smucindu—se la fiecare respiraţie.
—Hei, Emma! strigă Lukas la ea. Ce—i cu apucăturile astea noi?
Jim încercă să spună şi el câteva vorbe, dar, ca din întâmplare, privi în urma lor. Iar asta
aproape că—l făcu să—şi înghită cuvintele.

—Acolo! fu tot ce mai putu rosti, în şoaptă.
Lukas îşi întoarse şi el privirea. Iar ceea ce—i fu dat să vadă, întrecu pur şi simplu orice
închipuire. La orizont apăruse un uriaş, cu o statură înspăimântătoare, unul pe lângă care până şi
semeaţă Cunună a Lumii, cu crestele ei ameninţând înălţimea cerului, nu părea decât o jalnică
grămăjoară de beţe de chibrit. Era, fără doar și poate, un uriaş dintre cei foarte bătrâni, căci sub bărbie
îi atârna o barbă lungă şi colilie, lungă până aproape de genunchi şi împletită într—un soi ciudat de
funie zdravănă. Iar felul în care îşi purta mândreţea de barbă era, probabil, singurul în stare s—o ţină
adunată cumsecade. Închipuiţi—vă și voi ce chin să piepteni în fiecare zi asemenea junglă de barbă! Pe
cap, uriaşul purta o ditamai vechitură de pălărie de paie. Şi zău dacă nu te chinuia întrebarea. Unde
Doamne Dumnezeule găsise uriaşul paie pe măsură? Enormul trup încăpuse într—un cămeşoi lung şi
ponosit, faţă de care cea mai mare pânză de corabie n—ar fi părut decât o bicisnică de batistă.
—Oh! scăpă de pe buzele lui Jim. Asta nu—i defel o fata morgana. Repede, dă—i bătaie înainte,
Lukas! Poate că avem noroc şi nu ne—a zărit încă.
—Stai calm! îi răspunse Lukas, pufăind câţiva norişori de fum.
Şi, zicând acestea, mecanicul de locomotivă îl privi cu atenţie pe uriaş.
—Mie îmi pare, spuse Lukas, pe un ton înţelept, că, dacă nu te—ai uita la cât e de înalt, uriaşul ăsta
nici n—ar fi aşa o sperietoare. Pare destul de blajin.
—C... C... Ce? bâigui Jim, nevenindu—i să creadă.
—Păi, cum să—ţi zic eu... începu Lukas o explicaţie. Dacă e o namilă de om, asta nu înseamnă că e şi
o fiară.
—Bine, dar... se împiedică Jim în răspuns. Dar dacă e totuşi unul fioros?
Şi chiar în clipa aceea, uriaşul întinse mâna, într—un gest plin de blândeţe. O lăsă imediat să
cadă de—a lungul trupului, aproape deznădăjduit, în timp ce pieptul păru să—i fie scuturat de un
suspin adânc. Ciudat lucru însă, de auzit nu se auzi nimic. Iar liniştea cuprinsului nu fu câtuşi de puţin
tulburată.
—Şi să mai ştii un lucru, spuse Lukas, strângând şi mai tare pipa între dinţi. Dacă ar fi vrut să ne facă
vreun rău, ni—l făcea de mult. Ascultă la mine, pare unul cum nu se poate mai blând. Ce nu înţeleg e
de ce nu vine mai aproape. Că doar nu i—o fi frică de noi?
—Oh, Lukas! se vaită Jim căruia, de spaimă, începuseră deja să—i clănţăne dinţii. S—a zis cu noi!
—Fugi de—aici! i—o întoarse Lukas. Mai bine te—ai gândi că uriaşul ne—ar putea spune cum să
facem ca să scăpăm din blestematul ăsta de deşert!
Jim îşi mestecă şi—şi înghiţi vorbele. Nu mai ştia nici el ce să creadă.
Deodată, uriaşul îşi înălţă amândouă mâinile şi le adună la gură, făcând apoi să răsune
văzduhul de un necăjit de glăscior, subţire şi ca vai de mama lui:
—Vă rog, vă rog, străinilor! N—o luaţi la goană! N—am de gând să vă fac niciun rău!
La cât era de mare, te—ai fi aşteptat ca glasul să—i tune, nu altceva! Ceea ce însă nu era cazul.
Bine, bine, dar ce se ascundea aici?
—Mi se pare, mormăi Lukas, că ăsta—i chiar un uriaş nevolnic. Ba, ce să zic, cred că e unul de—a
dreptul de treabă. Numai cu vocea asta e ceva în neregulă.
—Poate că doar se preface! izbucni Jim, încă dărâmat de spaimă. Cu şiretlicul ăsta nu vrea decât să
pună laba pe noi, ca să ajungem în ceaunul lui. Lasă, că am mai auzit eu de aşa un uriaş! Să vezi că şi
cu ăsta o să fie la fel!
—Mda, se vede cât colo că n—ai încredere în el. Dar asta numai din pricină că e aşa de mare, îi
răspunse Lukas. Numai că ăsta nu—i un motiv. Iar eu cred şi pe mai departe că n—are gânduri
ascunse.
În vremea asta, uriaşul se lăsase în genunchi, continuând să strige la ei, cu mâinile adunate a
rugă:
—Ah, vă rog, vă rog, credeţi—mă pe cuvânt! N—am de gând să vă fac nici cel mai mic rău. Tot ce vă
cer e să stăm puţin de vorbă. Sunt aşa de singur, îngrozitor de singur sunt!
Şi iar îi răsună vocea ciudat de amărâtă, subţirică şi, la urma urmelor, sinceră.
—Bietul de el! spuse Lukas. Zău dacă nu ţi se face cu adevărat milă. Eu unul o să—i fac pe dată semn
cu mâna, ca să priceapă că nici noi nu am venit cu vreun gând rău.
Îngrozit peste măsură, Jim urmări cum Lukas îşi făcu loc pe fereastră, aplecându—se binişor în
afară, după care, scoţându—şi politicos şapca de pe cap, se apucă să—i facă uriaşului semne cu batista.
Atât îi trebuia arătării ăleia, păroase ca să se repeadă înspre ei.Uriaşul urmă gândul lui Jim şi se săltă
de la pământ cu mişcări greoaie. Păru să șovăie, încurcat de gestul lui Lukas.
—Vreţi să spuneţi, strigă el, cu glăsciorul lui cel nevolnic, că pot să vin ceva mai aproape?
—Chiar aşa! îi răspunse Lukas, zbierând la el prin căușul palmelor şi agitându—şi încă o dată batista.
Grijuliu, uriaşul înainta un pas în direcţia locomotivei. După care se opri şi aşteptă.
—Tot n—are încredere în noi, mârâi Lukas şi, hotărât, coborî din cabina locomotivei, ieşindu—i
uriaşului în întâmpinare, continuând să—i facă semne cu mâna.
Jim aproape că se topi de spaimă urmărind toate câte se petreceau sub ochii lui.
Într—atât să—l fi bătut soarele în cap pe Lukas al lui?
Pe de altă parte, aşa cum se întâmplase de atâtea de ori până atunci, nici el nu putea să—şi lase
prietenul singur la greu. Aşa că se dădu şi el jos din cabină, alergând ca să—l prindă din urmă pe
Lukas, măcar că alergând era un cuvânt tare nepotrivit cu genunchii lui, înmuiaţi de frică şi tremurându
—i ca piftia.
—Lukas, aşteaptă puţin! se rugă el. Vin şi eu!
—Păi, vezi! Îi răspunse mecanicul de locomotivă, bătându—l prieteneşte pe umăr. Aşa mai zic şi eu!
Frica n—ajută la nimic şi unde mai pui că aşa, speriat, lucrurile îţi par chiar mai negre decât sunt ele în
realitate.
Văzându—i pe cei doi tovarăşi coborând din locomotivă şi apropiindu—se de el, făcându—i
întruna din mână, uriaşul pricepu şi el că nu avea de ce să—şi facă prea mari griji. Pe dată, faţa lui cea
încrâncenată se lumină toată.
—Bine, prieteni, le strigă el cu glăsciorul cel subţire. Uitaţi că vin!
Sfârşindu—şi vorbele, se şi puse în mişcare, înaintând către Lukas şi Jim. Numai că ciudăţenia
care urmă îl lăsă pe Jim cu gura căscată, în timp ce pe Lukas pur şi simplu îl făcu să—şi scape pipa din
strânsoarea dinţilor. Şi asta pentru că, înaintând către ei pas cu pas, uriaşul se făcea tot mai mic. Iar
când nu—i mai rămăseseră de bătut decât vreo sută de metri, nici nu le mai păru atât de înalt. Chiar şi
aşa, încă se ai putea măsura cu înălţimea unei clopotniţe. După încă cincizeci de metri, capul dacă îi
mai trecea de coşul unei case. În sfârşit, odată ajuns lângă Emma, putură şi cei doi prieteni să răsufle
uşuraţi: uriaşul era deja cam de statura lui Lukas. Am zis cam, fiindcă era chiar cu o jumătate de cap
mai scund decât mecanicul de locomotivă.
Aşa se face că Lukas şi Jim se treziră că stăteau faţă în faţă cu un bătrân dărâmat, numai piele şi
os, însă cu o faţă plăcută, cu trăsături dintre cele mai blânde.
—Bună ziua! le ură acesta, săltându—şi pălăria de pe cap. Zău dacă ştiu ce să cred despre voi. Cum de
n—aţi luat—o la goană la vederea mea? De ani şi ani nu mi—am dorit decât să dau şi eu peste nişte
călători cu ceva mai mult curaj. Până acum însă, nu s—a aflat niciunul care să se încumete să mă vadă
mai de aproape. Şi când te gândeşti că numai de la depărtare arăt aşa de mare şi de fioros. Ah, dar să
nu uit să mă prezint! Îmi zice Tur Tur. Prenumele e Tur, iar numele e tot aşa, Tur.
—Bună ziua, domnule Tur Tur, răspunse politicos Lukas, scoţându—şi şapca de pe cap. Numele meu
este Lukas, mecanicul de locomotivă, adăugă el, străduindu—se din răsputeri să—şi ascundă uimirea
de aşa o întâmplare.
O întâlnire ca asta era într—adevăr minunea minunilor, dar, la urma urmelor, şi Lukas era unul
care ştia ce—i aia buna—cuviinţă!
Fu rândul lui Jim să se dezmeticească, fiindcă până atunci tot cu gura căscată se zgâise la
domnul Tur Tur:
—Iar eu mă numesc Jim Năsturel.
—Mă bucur nespus să vă cunosc, spuse Tur Tur, parcă numai pentru Jim. Mai cu seamă pentru că aşa
un tânăr ca dumneavoastră, dragă domnule Năsturel, are o inimă atât de vitează. Nici nu ştiţi ce mare
bucurie mi—aţi făcut.
—Oh... ah... de fapt... bâigui Jim, roşind tot.
Deh, cu pielea lui cea neagră, îi şi dădea mâna s—o facă! Aşa că se înroşi chiar până în
vârfurile urechilor. Se ruşina peste măsură la gândul că în realitate fusese aşa lipsit de curaj, dar, pe
ascuns, îşi jură ca niciodată în viaţă să nu se mai înspăimânte de ceva sau de cineva înainte de a privi
lucrul sau făptura aceea mai îndeaproape. Nu aveai de unde şti dacă nu cumva şi altele pe lumea asta
nu erau asemenea domnului ăstuia, Tur Tur. Ba, în sinea lui, Jim chiar îşi dădu cuvântul să se ţină de
aşa ceva.
—Ştiţi, îi mai spuse domnul Tur Tur lui Lukas, adevărul este că nici nu sunt vreun uriaş. Sunt doar aşa,
un Uriaş Părelnic. Dar tocmai asta e şi marea nenorocire. Căci de aici mi se trage şi singurătatea în care
mă zbat.
—Cred că aţi face bine să ne lămuriţi oleacă, domnule Tur Tur, îi răspunse Lukas. La urma urmelor,
dacă n—o ştiaţi, sunteţi primul Uriaş Părelnic pe care îl întâlnim.
—O să vă povestesc cu plăcere tot ce ştiu, îi asigură domnul Tur Tur. Dar nu acum şi, mai ales, nu aici.
—Aşa că o să vă rog să—mi daţi voie să vă invit să—mi fiţi oaspeţi în modesta mea colibă. Sper că n
—o să mă refuzaţi, nu?
—Locuiţi cumva pe aici? întrebă Lukas, mirat de cele auzite. Vreau să spun, aşa, taman în mijlocul
deşertului ăstuia?
—Chiar aşa, răspunse domnul Tur Tur, zâmbind. Aici îmi am sălaşul, în mijlocul pustiului ăstuia, pe
nume Capătul Lumii. Într—un loc numit oază.
—Dar ce—i aia o oază? întrebă Jim, cu fereală, gândindu—se la cine ştie ce altă mare surpriză.
— Oaza, îşi începu domnul Tur Tur explicaţia, e un loc deşert în care se află un izvor sau vreo altă apă.
Imediat o să vă conduc într—acolo.
Numai că Lukas ar fi dorit să facă drumul ăsta cu Emma. Nu de alta, dar, dacă tot aveau să dea
de apă, bine ar fi fost să pună oleacă şi în locomotivă. Le luă însă ceva vreme celor doi prieteni ca să—
l convingă pe Uriaşul Părelnic, altfel destul de temător, că n—ar fi fost niciun pericol să călătoreşti cu
o locomotivă. Până la urmă, urcară tustrei în cabină şi o porniră la drum.
CAPITOLUL 17.ÎN CARE URIAŞUL PĂRELNIC EXPLICĂ FELUL LUI DE—A FI ŞI SE

ARATĂ RECUNOSCĂTOR
Cât priveşte oaza domnului Tur Tur, aceasta li se înfăţişă celor doi călători cu o minunăţie de
iaz, micuţ şi cu apă limpede, în mijlocul căruia plescăia sprinţar şuvoiul unui izvor, asemenea unei
fântâni arteziene. De jur—împrejur valuri de verdeaţă proaspătă, bogată, şi mai mulţi palmieri şi pomi
fructiferi săltându—şi frunzişurile către cerul deşertului. În umbra acestora se înălţa o colibă joasă şi
curăţică, cu pereţi de culoare albă şi obloane verzi la ferestre, în mica ogradă pe care şi—o încropise
Uriaşul Părelnic în faţa colibei, acesta cultiva flori şi ceva legume.
Lukas, Jim şi domnul Tur Tur se aşezară în sufragerie, în jurul unei mese rotunde din lemn, şi
mâncară de seară: mai multe soiuri de legume, foarte gustoase, iar ca desert o delicioasă salată de
fructe.
Asta şi fiindcă domnul Tur Tur era vegetarian. Aşa se numesc cei care nu pun pic de carne în
gură. Uriaşul Părelnic era un mare prieten al animalelor, de aceea nu—i plăcea să le omoare şi cu atât
mai puţin să le mănânce, însă animalele se fereau al naibii din calea lui — era doar un Uriaş Părelnic
—, iar lucrul ăsta zău dacă nu—l întrista peste poate pe domnul Tur Tur!
În timp ce tustrei şedeau mulţumiţi în jurul mesei, afară, bătrâna Emma fusese lăsată pe lângă
izvorul cel săltăreţ. Lukas dăduse într—o parte capacul ca un chepeng dindărătul coşului, iar acum
cazanul locomotivei se umplea cu îndestulare de apă proaspătă. La urma urmelor, se putea spune că şi
Emma fusese destul de însetată după zăduful pe care îl suportase toată ziulica.
După ce terminară de mâncat, Lukas îşi aprinse pipa, se lăsă comod pe spate şi spuse:
—Vă mulţumim pentru minunatele bucate, domnule Tur Tur. Sunt curios acum să ascult povestea pe
care ne—aţi promis—o.
—Da, aşa—i, se grăbi să adauge Jim. Povestiţi—ne, vă rugăm, despre dumneavoastră!
—Păi... începu domnul Tur Tur. Prea multe nu ar fi totuşi de povestit. Cum ştiţi şi dumneavoastră, sunt
o sumedenie de oameni pe lumea asta, care au, aşa, nişte însuşiri mai ciudate.
Dacă l—am lua pe domnul Năsturel, de exemplu, am vedea că el e unul care are o piele neagră. Şi
unde mai pui că lucrul ăsta este, cum să zic, natural. Adică, nu—i nimic deosebit în asta, nu? Şi de ce n
—ar fi printre noi şi oameni cu pielea neagră? Numai că nu toţi gândesc în felul ăsta. Dacă ei sunt albi
la piele, atunci îşi închipuie că numai culoarea pielii lor e cea potrivită şi, orice ar fi, pur şi simplu nu
—i suportă pe cei negri la piele. Din păcate, întâlneşti destul de des asemenea oameni şi ceea ce te
deranjează cel mai mult este felul ăsta greşit în care judecă ei.
—Când, de fapt, se băgă şi Jim în vorbă, să ai pielea neagră ca a mea nu—i uneori decât un lucru
foarte practic. Gândiţi—vă doar la meseria asta, de mecanic de locomotivă.

Domnul Tur Tur îi dădu dreptate, clătinând din cap.
—Dar să vă explic mai departe, prieteni. Să zicem că unul dintre dumneavoastră s—ar ridica acum de
la masă şi s—ar îndepărta de locul ăsta. S—ar face tot mai mic şi mai mic, până când, ajungând
departe, la orizont, nu ni s—ar mai înfăţişa decât aşa, ca un punct amărât. Iar dacă ar face apoi calea
întoarsă, pe măsură ce s—ar apropia de oază l—am zări tot mai mare şi mai mare. Iar la sfârşit, odată
ajuns aici, între noi, ne—am lămuri pe dată că are o statură normală. Oricum, am pricepe care îi e
înălţimea adevărată. Acum, nu—i vorbă că, în realitate, cel despre care vă vorbesc n—ar face decât să
rămână tot timpul egal în înălţime cu el însuşi. Ar părea doar că mai întâi a fost mai mic de stat şi ar fi
crescut pe măsură ce s—ar fi apropiat de noi.
—Nimic mai adevărat! rosti Lukas.
—Acum însă, explică domnul Tur Tur mai departe, în ceea ce mă priveşte, totul nu—i decât viceversa.
Atât şi nimic mai mult. Cu cât mă îndepărtez, cu atât pare că mă înalţ. Şi cu cât mă apropii, cu atât pare
că mă întorc la statura mea obişnuită.
—Ce vreţi să spuneţi? întrebă Lukas. Că, de fapt, atunci când vă apropiaţi, nici măcar nu scădeţi în
înălţime? Şi că, în plus, nici atunci când vă aflaţi hăt, departe, nu sunteţi aşa de uriaş? Că, adică, totul
nu—i decât aşa... o părere?
—Foarte adevărat, răspunse domnul Tur Tur. De aia zic eu că sunt un Uriaş Părelnic. Cum să vă spun?
Exact ca şi când i—am numi pe alţii Pitici Părelnici numai pentru că aşa, de la depărtare, ne—ar părea
că ar aduce cu nişte pitici. Cu toate că, în realitate, nu ar fi deloc vorba de aşa ceva.
—Lucrul ăsta chiar că—i foarte interesant, mormăi Lukas, pufăind gânditor câţiva norişori de fum în
chip de Inele. Dar, ia spuneţi—ne, domnule Tur Tur, cum se face totuşi de s—a ajuns la asta? Sau aţi
fost aşa de copil?
—Am fost aşa de când mă ştiu, spuse domnul Tur Tur, cu glas trist. Şi nici n—am ce să fac. Când te
gândeşti însă că în copilărie însuşirea asta a mea se arăta doar la jumate din cât se arată acum. Chiar şi
aşa, n—am avut niciodată parte de prieteni de joacă, pentru că mai toţi se fereau de mine. Puteţi să vă
închipuiţi ce trist era totul şi cât de greu îmi cădea toată povestea asta. Şi doar eram atât de paşnic şi de
prietenos. Să fi încercat însă să mă apropii de vreunii! Imediat se strica totul, iar ăia îşi căutau speriaţi
de drum.
—Dar cum se face că acum locuiţi aici, în deşertul ăsta, Capătul Lumii? se interesă Jim, curios nevoie
mare, dar şi destul de trist pentru soarta nedreaptă a bătrânului.
—Păi, s—a întâmplat cam aşa, explică domnul Tur Tur, de născut, m—am născut în Laripur, o insulă
întinsă aflată în nordul Ţării de Foc. Părinţii mei erau singurii oameni care nu se temeau de mine. Erau
chiar nişte părinţi cum nu se poate mai iubitori. Iar atunci când au murit şi am rămas singur—singurel,
m—am hotărât să plec în lume. Speram să găsesc un tărâm în care oamenii să nu se mai sperie de mine
în halul ăsta. Şi ştiu că m—am preumblat prin mai toată lumea. Şi n—am aflat decât că peste tot era la
fel. Aşa că am luat hotărârea să mă retrag într—un pustiu. În felul ăsta, nimeni nu ar mai fi urmat să se
înspăimânte de făptura mea. Dumneavoastră, dragi prieteni, sunteţi, de la părinţii mei încoace, singurii
oameni care nu s—au arătat speriaţi de înfăţişarea mea de la început, părelnică desigur. Aşa că, atunci
când v—am zărit, mi—am zis cu tărie, pentru ultima dată înainte de a muri, că merită să mai încerc să
schimb câteva vorbe cu nişte oameni. Şi uite că aţi reuşit să—mi îndepliniţi dorinţa asta. Iar de acum
înainte, de câte ori o să mă copleşească singurătatea, o să—mi amintesc de domniile voastre şi o să mă
împac la gândul că undeva, în lumea asta, am şi eu nişte prieteni. Drept mulţumire, aş dori din tot
sufletul să pot face oarece pentru dumneavoastră.
Lukas căzu o vreme pe gânduri, cântărind cele ascultate. Până şi Jim păru să cugete la vorbele
Uriaşului Părelnic. I—ar fi fost drag să—l poată îmbărbăta cumva pe bătrân, dar nu—i venea la
îndemână nicio vorbă ca lumea, potrivită în astfel de ocazii.
Până la urmă, tăcerea fii ruptă de Lukas:
—Dacă doriţi, domnule Tur Tur, cred că aţi putea face cu adevărat ceva bun pentru noi, ceva de—a
dreptul important.
Apoi, mecanicul de locomotivă se apucă să—i povestească bătrânului Uriaş Părelnic de unde
veneau el şi Jim şi că se aflau la drum către Cetatea Dragonilor, pentru a o elibera pe tânăra prinţesă Li
Si, dar şi pentru a dezlega taina vieţii lui Jim Năsturel.
De cum termină Lukas tot ce avusese de povestit, domnul Tur Tur îi învălui pe cei doi cu o
privire plină de respect şi le spuse:
—Sunteţi cu adevărat nişte bărbaţi viteji. Şi nu mă îndoiesc nicio clipă că o să reuşiţi s—o eliberaţi pe
prinţesă, cu toate că v—aţi pus în gând o treabă a naibii de periculoasă. Şi zic asta, gândindu—mă că
vreţi să intraţi în Cetatea Dragonilor.
—Aţi putea să ne povestiţi cum se ajunge acolo? întrebă Lukas.
—Ar fi ceva, dar n—aş fi atât de sigur că veţi reuşi apoi aşa, de capul domniilor voastre. Şi, până la
urmă, cred că cel mai bine ar fi să vă călăuzesc eu însumi prin deşert. Din păcate, n—o să vă pot duce
decât până în apropierea Tărâmului Negrelor Stânci, urmând ca de acolo să vă descurcaţi singuri mai
departe.
Uriaşul mai cugetă preţ de câteva clipe, după care spuse:
—Ar mai fi totuşi o piedică la mijloc. Locuiesc şi eu de ceva vreme prin deşertul ăsta şi, nu—i vorbă,
îl cunosc ca pe buzunarul meu, cum se zice. Însă trebuie să recunosc că, peste zi, până şi eu mă pot
pierde în el. Aş zice chiar aproape fără scăpare. Şi numai din pricina acestor fata morgana care s—au
înmulţit şi s—au înrăutăţit în ultimii ani, ceva de speriat.
—În privinţa asta, putem spune şi noi că am avut mare noroc să vă întâlnim, domnule Tur Tur, adăugă
Lukas.
—Cred şi eu! îi dădu dreptate Uriaşul Părelnic, cu îngrijorare în glas şi, în plus, încreţindu—şi fruntea.
Singuri, n—aţi fi reuşit domniile voastre să mai ieşiţi din deşert. Aşa, într—o zi, cel mult două, aţi fi
ajuns cu siguranţă două stârvuri pe care s—ar fi bătut toţii vulturii din împrejurimi.
Jim simţi pe dată cum îl trec toate năduşelile.
—Eu zic să pornim la drum chiar acum, propuse Lukas. După cum se vede, luna s—a arătat deja în
înaltul cerului.
Domnul Tur Tur mai pregăti la iuţeală câteva sendvişuri şi umplu termosul cel auriu al
împăratului din Mandala cu ceai proaspăt. Apoi ieşiră toţi trei din colibă şi se îndreptară către
locomotivă.
Numai că, înainte s—o ia din loc, Jim îşi exprimă dorinţa de a mai vedea o dată la lucru
însuşirea aceea deosebită de uriaş a domnului Tur Tur, iar acesta se arăta gata de aşa ceva.
Luna strălucea limpede şi rotundă, ceea ce făcea să poţi vedea de jur—împrejur aproape la fel
de bine ca în timpul zilei. Jim şi Lukas rămaseră lângă Emma, în timp ce domnul Tur Tur merse o
bucată de drum ceva mai departe, în deşert. Cei doi priviră cu uimire cum acesta se făcea tot mai mare,
cu fiecare pas cu care se îndepărta de ei. Iar la întoarcere, îl urmăriră cum scade în înălţime, pe măsură
ce se apropia tot mai mult, până când, ajungând lângă ei, li se înfăţişă la statura lui obişnuită.
Pe urmă, Lukas rămase pe loc, iar Jim îl însoţi pe domnul Tur Tur în deşert, ca să se convingă
şi el că acesta nu creştea deloc în înălţime şi că totul nu era decât aşa, o părere. Încă de cum ajunseră
ceva mai departe de Lukas, Jim se întoarse şi—i strigă acestuia:
—Ei, ce vezi, Lukas?
Îndată sosi la urechile lui şi răspunsul lui Lukas:
—Te văd ceva mai răsărit decât degetul cel mare de la mână, dar domnul Tur Tur întrece un stâlp de
telegraf.
Cu prilejul ăsta, Jim îl privi pe domnul Tur Tur şi se convinse că nu crescuse niciun pic,
rămânând de statura cu care îi obişnuise atunci când stătuse cu ei laolaltă.
La urmă de tot, rămase Jim lângă Emma şi plecă Lukas în tovărăşia domnului Tur Tur ceva mai
încolo, în mijlocul deşertului. Şi fu rândul lui Jim să vadă cum Lukas scădea tot mai mult în înălţime,
iar domnul Tur Tur se tot făcea o namilă de om. Îndată ce se înapoiară, Jim rosti tare mulţumit:
—Chiar aşa, domnule Tur Tur. Acum nu mai am nicio îndoială că sunteţi aşa cum spuneţi, un Uriaş
Părelnic!
—Ehei, dar nici nu mai încape vorbă, i se alătură Lukas. E timpul însă, oameni buni, să ne vedem de
treaba noastră şi s—o pornim la drum.
Zis şi făcut: se urcară tustrei în cabina locomotivei, închiseră uşile în urma lor şi se avântară
către întinderea deşertului. Vălătucii de fum împrăştiaţi din coşul bunei şi bătrânei Emma săltară
avântaţi către cerul nopţii, mai sus, tot mai sus, pierzându—se deasupra locului din care îi lumina luna
cea mare şi argintie.
CAPITOLUL 18.ÎN CARE CĂLĂTORII SE DESPART DE URIAŞUL PĂRELNIC ŞI,

TREZINDU—SE FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU GURA MORŢII, NU—ŞI POT VEDEA MAI DEPARTE
DE DRUM
Deşertul li se aşternu în faţă asemenea unui fund de lemn, dintre cele pe care întinde orice
gospodină aluatul pentru tăieţei, şi oriunde îşi aruncară ochii acesta le păru egal cu el însuși.Numai că
domnul Tur Tur era prea sigur pe el ca să încurce cumva direcţia în care o apucaseră. Aşa se face că nu
le luă nici măcar vreo trei ceasuri ca să ajungă la hotarul de nord al deşertului Capătul Lumii.
Priveliştea li se înfăţişă de—a dreptul strălucitoare în lumina împrăştiată de lună, dar, tocmai acolo
unde se sfârşea deşertul, le păru că şi toate celelalte sfârşeau odată cu acesta. Aşa, pe nepusă masă!
Nici urmă de nimic: nici de pământ pe care să calci, nici de cer deasupra capului. Pur şi simplu, totul
era un mare nimic. Şi, oricât te—ai fi străduit să pătrunzi cu privirea, nu întâlneai decât o uriaşă şi
adâncă beznă, mai neagră decât cărbunele, mai neagră decât pana corbului, mai neagră decât toate
nenorocirile la un loc, înălţându—se din marginea deşertului până la cer.
—Ciudat lucru! rosti Lukas. Bine, dar ce—i asta?
—Asta—i Tărâmul Negrelor Stânci, zise domnul Tur Tur.
Înaintară încă o bucată de drum, lipindu—se chiar de locul în care începea întunericul cel de
nepătruns. Lukas opri pe Emma şi cu toţii se dădură jos din cabină.
—Cetatea Dragonilor, se porni din nou să le explice domnul Tur Tur, se află undeva în Ţinutul Celor o
Mie de vulcani. Iar ăsta e un platou dintre cele mai teribile, acoperit cu o mie de munţi, mai mult sau
mai puţin înalţi, dar care scuipă cu toţii numai foc şi jăratic. Acum, locul exact unde se află Cetatea
Dragonilor rămâne o taină şi pentru mine. Din păcate! Nu mă îndoiesc însă c—o să—l aflaţi domniile
voastre cât mai curând.
—Prea bine, spuse Lukas. Dar poate ne lămuriţi cel puţin în legătură cu bezna asta din faţă. Cu asta ce
e?
—Chiar trebuie să trecem prin ea? întrebă şi Jim.
—N—aveţi încotro, le răspunse domnul Tur Tur. Vedeţi dumneavoastră, prieteni dragi, lucrurile astea
stau cam aşa: Ţinutul Celor o Mie de Vulcani este, aşa cum v—am spus deja, un platou aflat cam cu
vreo şapte sute de metri mai sus decât Capătul Lumii şi singurul drum care duce într—acolo trece prin
Tărâmul Negrelor Stânci.
—Adică prin ceea ce avem noi acum în faţă? spuse Jim, mirat. Bine, dar nici vorbă să vedem vreun
drum.
—Nu, spuse domnul Tur Tur, pe un ton cât se poate de serios. Aşa—i cum zici domnia ta, nu poate fi
zărit deloc. Dar tocmai asta—i toată taina Negrelor Stânci. Aşa—s de negre, înghit pe dată orice
strălucire, oricât de puternică ar fi aceea. Pur şi simplu, în preajma lor nu încape nicio geană de lumină.
Doar în zilele cu soare strălucitor se arată o părere de drumeag. Acela e momentul când sus, pe cer, se
poate vedea un petic slab, de culoare viorie. Şi mai aflaţi că aşa arată soarele atunci. Altfel, e doar
întunericul de care aveţi parte şi acum, adânc, aproape de nepătruns.
—Bine, dar dacă nu vedem nimic, întrebă Lukas gânditor, cum o să dăm de drumul de care vorbeaţi?
—Calea de care v—am zis începe în locul ăsta şi o ţine drept înainte, mai explică domnul Tur Tur. Şi
merge aşa cam la vreo sută de mile. Dacă n—o să vă abateţi deloc din drum ţinând—o numai drept
înainte, nu vi se poate întâmpla chiar nimic. Dar, încă o dată vă zic, niciodată ceva mai la stânga,
niciodată ceva mai la dreapta. Mereu numai drept înainte, căci tocmai de—a stânga ori de—a dreapta
se cască cele mai înspăimântătoare hăuri, de care aţi fi înghiţiţi negreşit.
—Mda, frumoase lucruri ne mai aşteaptă! mârâi Lukas, scărpinându—se cu nădejde îndărătul unei
urechi.
În timpul ăsta, de alături, se făcu auzit şi Jim, murmurând în barbă un „Aoleu!".
—Pe cea mai semeaţă dintre înălţimi, îşi continuă domnul Tur Tur poveţele şi explicaţiile, drumul de
care vă spun trece printr—o straşnică poartă de stânci, care se cheamă Gura Morţii. Odată ajunşi acolo,
să vă aşteptaţi la cel mai de nepătruns întuneric, o beznă fără început sau sfârşit chiar şi în cele mai
însorite zile. Gura Morţii o veţi recunoaşte de la bun început după înspăimântătoarele urlete şi gemete
care se aud în preajma ei.
—Bine, şi de ce, mă rog, atâtea urlete? se interesă Jim, căruia frica începuse deja să—i înmoaie oasele.
—Totul vine de la vântul care se îndârjeşte să treacă prin poarta asta, răspunse domnul Tur Tur. Vă
sfătuiesc încă un lucru: să ţineţi bine închise uşile şi ferestrele de la cabina locomotivei. Pentru că în
tărâmul ăsta este stăpână noaptea veşnică, vântul e foarte rece şi orice strop de apă îngheaţă pe loc
înainte de—a ajunge pe pământ. Rămâneţi tot drumul închişi în cabina locomotivei, orice ar fi! Odată
ieşiţi din adăpostul ăsta, aţi înţepeni pe loc de frig.
—Vă mulţumim din suflet pentru sfaturi! spuse Lukas. Cred însă că, înainte de—a porni din nou la
drum, o să aşteptăm răsăritul soarelui. Oricât de puţină lumină am avea, tot ar fi mai bună decât bezna
cea neagră. Tu ce spui, Jim?
—Şi eu zic la fel, răspunse băiatul.
—Atunci, cel mai bine ar fi să—mi iau rămas—bun, spuse domnul Tur Tur. V—am spus tot ceea ce
am ştiut şi m—am priceput, dragi prieteni. Iar acum aş prefera să mă întorc acasă înainte de a se face
ziuă. Ştiţi şi voi, pricina e sumedenia aceea de arătări fata morgana.
Cei trei îşi strânseră mâinile şi—şi urară sănătate, iar domnul Tur Tur îi rugă pe cei doi prieteni
ca, de s—ar mai fi nimerit vreodată prin deşertul Capătul Lumii, să nu—l ocolească şi să—i facă o
vizită. Lukas şi Jim îi promiseră lucrul ăsta. Apoi Uriaşul Părelnic o porni la drum către coliba lui din
oază.
Cei doi prieteni priviră lung în urma lui. Cu fiecare pas, făptura lui devenea tot mai uriaşă, şi
mai uriaşă, până când, odată ajunsă la orizont, se făcu enormă. De acolo, de departe, Uriaşul Părelnic
se mai întoarse o dată, făcându—le cu mâna. Lukas şi Jim îi răspunseră la fel. Apoi domnul Tur Tur
păşi mai departe, făcându—se şi mai mare, dar, în acelaşi timp, mai înceţoşat, până când fioroasa—i
statură se topi în cerul nopţii.
—Un om tare de treabă! rosti Lukas, trăgând cu nesaţ din pipă. Ţi se rupe însă inima de necazul lui.
—Aşa—i, spuse, Jim, gânditor. Ce păcat că e atât de singur pe lume.
Apoi merseră la culcare. Nu de alta, dar trebuiau să prindă puteri pentru drumul care—i aştepta
prin Tărâmul Negrelor Stânci.
A doua zi, dis—de—dimineaţă, soarele se înălţă strălucitor deasupra deşertului. Jim şi Lukas
mâncară câte ceva, după care se îndeletniciră cu zăvorâtul uşilor şi cu închisul ferestrelor de la cabina
locomotivei. Odată terminate toate pregătirile, se avântară în adâncul întunericului din faţă, mai negru
decât cărbunele, mai negru decât pana corbului, mai negru decât toate nenorocirile la un loc.
Şi fu exact cum le povestise domnul Tur Tur: soarele cel orbitor dispăru într—o clipită, locul
fiindu—i luat în înaltul cerului întunecat de un petic violaceu, mat. În rest, o beznă de puteai să—ţi
bagi degetele în ochi.
Lukas învârti un comutator şi aprinse în felul ăsta farurile locomotivei. Nici vorbă să le ajute în
vreun fel. Luminile Emmei fură înghiţite de stânci, bezna devenind din nou stăpână peste tot.
Pe măsură ce înaintau, se făcea tot mai frig. Jim şi Lukas se acoperiră cu păturile, dar curând
nici acestea nu mai reuşiră să le ţină prea tare de cald. Cu toate că Lukas încinse cazanul cât mai tare
cu putinţă, frigul, gerul chiar, izbuti să se strecoare prin încheieturile ferestrelor. Jim dârdâia deja, iar
dinţii îi clănţăneau teribil.
De înaintat, înaintau foarte, foarte încet. Orele treceau una după alta, iar după socoteala lui
Lukas abia dacă lăsaseră în urmă vreo jumătate din drum.
Jim dădu şi el o mână de ajutor la încins focul, căci Lukas nu mai reuşea să se descurce de unul
singur. Lopată după lopată, într—un ritm drăcesc, cărbunii zburau în foc, totul ca să poată face să
fiarbă apa din cazan şi în felul acesta să obţină aburi. Emma abia dacă se mai ţâra, iar pe lărgimea
coşului şi în jurul ventilelor adunase puzderie de ţurţuri groşi.
Îngrijorat, Lukas cântări din priviri rezerva de cărbuni are se topea odată cu trecerea timpului.
—Să sperăm că reuşim să ieşim cu bine de aici, mârâi mecanicul de locomotivă.
—Cât crezi că ne mai ajunge cărbunele? se interesă Jim, suflându—şi în palmele înţepenite de frig.
—Poate vreo oră sau cam aşa ceva, îi răspunse Lukas.Mi—e frică însă că nici măcar atât. De fapt, mi
—e greu să spun, la ritmul în care îl punem pe foc.
—Dar ce zici, reuşim totuşi s—o scoatem la capăt? întrebă Jim, continuând să tremure de frig şi cu
buzele lui roşii de obicei, devenite acum vineţii.
—Dacă nu intervine nimic, cred că reuşim, mormăi Lukas, încercând să—şi dezmorţească degetele,
ţinându—le preajma jarului din căuşul pipei. Mai rău era că, de la o vreme, dispăru chiar şi geana
aceea de lumină violacee. Iar Gura Morţii se simţea tot mai aproape. Nu mai trecură decât câteva
minute şi auziră de—ndată, venind de departe, gemete şi urlete înfiorătoare:
—Huuuuiiiiuuuuiiiioooohhhh! Suna de—a dreptul înspăimântător, iar astea sunt aşa, nişte biete
cuvinte, nicidecum în stare să arate grozăvia lucru—aceluia. Şi nu încape atâta închipuire câtă ţi—ar
lua ca să înţelegi grozăvia urletului aceluia, cel mai bun lucru fiind a—l fi auzit la faţa locului, cu
urechile tale. Tonul nu era atât de înalt, cât mai degrabă jalnic, străpungând singurătatea cea neagră. Ce
mai, nu era deloc uşor de suportat.
—Aoleu şi vai de mine! se văicări Jim. Mai bine mi—aş înfunda din nou urechile cu ceara aceea.
Numai că, din pricina frigului năprasnic, ceara mucului de lumânare se făcuse tare ca piatra şi
nu se lăsa cu niciun chip frământată. Astfel, cei doi prieteni se văzură nevoiţi să îndure cumplita
jelanie.
—Aaaaaaauuuuuuuuuu! gemu pe—afară, acum chiar foarte aproape.
Lukas şi Jim strânseră straşnic din dinţi.
Şi chiar în clipa aceea se opri şi Emma, scoţând un ţiuit prelung şi deznădăjduit. Nu se ştie
cum, se abătuse de la drumul drept pe care ar fi trebuit să—l ţină, iar acum simţea că înaintea roţilor se
căsca hăul.
—Fir—ar să fie! se poci Lukas, după care încercă să tragă pe rând de câteva dintre manetele din
cabină.
Emma se puse pe tremurat, refuzând să se urnească din loc.
—Dar ce—i cu ea? întrebă Jim, cu spaimă în ochi.
—Habar n—am, mârâi Lukas. Nu vrea ea să meargă mai departe şi pace. Dar poate că e tocmai din
cauză că ne—am abătut de la calea cea dreaptă pe care ar fi trebuit s—o ţinem.
—Bine, şi ce—o să facem acum? şopti Jim.
Lukas nu răspunse imediat. Numai că lui Jim îi era cunoscută figura pe care o făcea mecanicul
de locomotivă atunci când erau pândiţi de vreo primejdie: gura îşi strângea buzele într—o singură
dungă, perniţele obrajilor se umflau peste poate, iar ochii abia dacă i se mai mijeau.
—Orice, numai să nu lăsăm să se stingă focul, zise el în cele din urmă. Altfel, chiar că suntem pierduţi.
—Bine, dar nu putem să rămânem nici aşa, pe loc, adăugă Jim.
Lukas ridică din umeri, iar Jim renunţă să mai tot pună întrebări.
Dacă nici Lukas nu mai era în stare să facă ceva, atunci lucrurile chiar că stăteau rău de tot!
Jelania vântului se făcu acum auzită aproape ca şi cum l—ar fi luat în derâdere. Ca şi când
Gura Morţii şi—ar fi bătut joc de ei în felul ei obişnuit, înfiorător.
— Huhuhuhuhohohoooooo!
—Bătrâne Jim, să nu care cumva să—ţi pierzi speranţa! Încercă să—l îmbărbăteze Lukas pe băiat.
Doar că vorbele mecanicului de locomotivă nu sunară prea convingător.

Mai aşteptară ce mai aşteptară şi, în tot timpul ăsta, se sfătuiră, socotind ce le rămânea de făcut.
De coborât din cabină nici nu putea fi vorba. Pe frigul care era pe afară? Ca să nu mai spunem că nici
nu le—ar fi fost de vreun folos. Să dea înapoi locomotiva nu mergea, căci Emma nu mai îndrăznea nici
cea mai firavă mişcare, nici înainte, nici înapoi. Ce să fi făcut totuşi? Mai nimic, ce altceva?
Ei, dar nici aşa, să stea cu mâinile în sân, nu se putea! Cu fiecare clipă pierdută, rezerva lor de
cărbune se împuţina tot mai mult.
Pe când cei doi prieteni continuau să se adâncească în tăcere, frământându—şi minţile în zadar,
pe—afară se pregătea deja scăparea lor. Aburii care năvăleau în văzduh din coşul Emmei îngheţară pe
dată în aerul rece, căzând apoi la pământ ca fulgii de zăpadă. Vântul cel jelitor îi purtă de colo—colo,
iar aceştia, tot adăugându—se, reuşiră să acopere locul din jurul locomotivei cu o drăguţă de pătură de
nea. Volbura cea albă se aşternu pe stâncile negre şi, îndată ce fuseră acoperite cu zăpadă, se duse şi
puterea lor de a înghiţi lumina, iar drumul li se curăţă pe dată. Şi uite aşa se face că în mijlocul
nimicului aceluia negru se ivi o bucată albă de drum. Nu doar albă ca zăpada, ci chiar aşternută cu
zăpadă.
Jim fu primul căruia îi era dat să vadă minunăţia petrecută. Reuşise să facă un ochi în florile de
gheaţă care se prinseseră pe geamul ferestrei şi prin el încerca să urmărească ce se întâmpla pe—afară.
—Hei, Lukas! strigă el. Uită—te şi tu!
Lukas făcu întocmai. Apoi, ridicându—se, dădu din cap către Jim, trase aer în piept şi spuse:
—Suntem salvaţi!
Apoi îşi pregăti şi—şi aprinse o pipă nouă.
Acum se încumetă s—o pună pe Emma în mişcare, ca să—şi poată continua drumul. Bătrâna şi
încercata locomotivă află din nou calea în linie dreaptă şi se avântă încă o dată în bezna cea neagră,
mai neagră decât cărbunele, mai neagră decât pana corbului, mai neagră decât toate nenorocirile la un
loc.
—Huuuuuooooohhhhhhh! făcu vântul către ei, dându—le de înţeles prin urletul ăsta că ar fi alunecat
acum de—a dreptul prin acest adevărat gâtlej de stânci al morţii.
—Ooooooaaaaaahhhhhhhh! făcu vântul încă o dată. Numai că, odată cu urletul ăsta, cei trei se treziră
de partea cealaltă a porţii de stânci, scăpând astfel din Gura Morţii.
—Hiiiiiiiiuiuiuiu! se auzi iar în urma lor, dar deja era cu totul şi cu totul altfel, mai nevătămător şi mai
nevolnic.
Mai apoi, jelania vântului se îndepărtă de ei, auzindu—se slab undeva în spate. Din toată
provizia de cărbuni le mai rămăseseră doar vreo zece lopeţi bunicele. Spre norocul lor însă, drumul o
ţinea acum la vale, căci, aşa cum se ştie,
Cura Morţii se aflase la cea mai mare înălţime. La fiecare minut, Lukas mai arunca câte o
lopată de cărbuni pe foc: un minut, două minute, trei minute, patru... cinci... şase... şapte minute, opt...
nouă şi, în sfârşit, zece minute... Şi uite cum se duse pe foc şi ultima lopată de cărbuni. De luminat
însă, nu se lumina deloc. Iar locomotiva încetinea tot mai mult. Şi în curând aveau chiar să se
oprească...
Ultimele clipe le simţiră ca şi când ar fi alunecat împotriva unei draperii uriaşe şi groase. Prin
fereastra înflorită toată cu gheaţă pătrunse în cabină lumina, lumina strălucitoare a soarelui mult
aşteptat. Chiar în clipa aceea, Emma rămase locului.
—Aşa, Jim, băiete, spuse Lukas. Ce—ar fi să luăm şi noi o pauză şi să ne mai revenim?
—În ordine, răspunse Jim, suspinând uşurat din toţi rărunchii.
Se chinuiră să răzuie stratul gros de gheaţă prins pe zăvoare, după care căscară uşile. Un aer
cald pătrunse pe dată în interiorul cabinei. Se strecurară afară, cu gândul să—şi dezmorţească oasele
înţepenite în bătaia razelor de soare.
CAPITOLUL 19.ÎN CARE LUKAS ŞI JIM REPARĂ UN VULCAN MITITEL, IAR EMMA
CAPĂTĂ O NOUĂ ÎNFĂŢIŞARE
Cei doi prieteni şedeau acum lângă locomotivă, cu picioarele larg depărtate, cu mâinile adânc
înfipte în buzunarele pantalonilor şi cu ochii la priveliştea care li se oferea în faţă. Acesta era Ţinutul
Celor o Mie de Vulcani, platoul de care le vorbise domnul Tur Tur, acoperit cu mii şi mii de munţi,
mai mult sau mai puţin înalţi, dar care scuipau cu toţii numai foc şi jăratic. Unii dintre ei se ridicau la
înălţimea unor blocuri cu mai multe etaje, în timp ce alţii erau mai piperniciţi, nu mai răsăriţi decât
movilițele de pământ ale cârtiţelor. Cei mai mulţi dintre vulcani se aflau în plină activitate, ceea ce
însemna că scuipau foc şi jăratic. Alţii, în schimb, fumegau în dorul lelii. Din gurile unor se prelingea
un fel de noroi fierbinte și aduceau tare mult cu oalele uitate pe foc, dând pe—afară grișul pus la fiert.
Pământul zvâcnea întruna, iar în văzduh nu se stingeau bine bubuiturile şi tunetele, că altele
izbucneau cu şi mai teribilă tărie. Deodată, se făcu simţită o zguduitură puternică, însoţită de un
zgomot pe măsură, iar în pământ se deschise o crăpătură adâncă, aproape fără fund. Vulcanii din
apropierea ei dădură în clocot, iar terciul fierbinte care se scurse din gurile lor înfundă încetul cu
încetul crăpătura
de mai înainte. Nu trecu mult și scoarţa se căscă în alt loc.
Undeva, în depărtare, se înălţa singuratică o culme cu totul şi cu totul uriaşă, care trebuia să fi
avut cu mult peste mie de metri. La fel precum ceilalţi vulcani, şi uriaşul acela sălta în văzduh nori
groşi de fum. Lukas şi Jim amuţiseră de o bună bucată de vreme la vederea ţinutului acestuia atât de
puţin primitor. Şi rămaseră încă mult timp aşa, tăcuţi.
—Tare aş vrea să ştiu, rupse Jim tăcerea, ce s—ar întâmpla dacă muntele ăla din mijloc, ăla mare cât
toate zilele, ar începe şi el să fiarbă. Cred că tot ţinutul s—ar acoperi cu terciul ăla clocotit. Tu ce zici,
Lukas?
—Se prea poate, răspunse mecanicul de locomotivă, într—o doară.
În realitate, îşi frământa mintea cu alte lucruri, cu mult mai serioase.
—Undeva, pe aici, trebuie să se afle şi Cetatea Dragonilor, şopti el. Dar unde oare?
—Chiar aşa, unde oare? îl îngână Jim. Ar trebui să urlăm cumva.
—Între noi fie vorba, şi dacă am şti locul cu pricina şi tot nu ne—ar ajuta prea mult. Gândeşte—te cum
am face s—ajungem acolo.
—Chiar, cum? repetă Jim. Pe aici, nici vorbă să putem trece. Ne—am împotmoli în terciul ăsta
fierbinte sau, cine știe, ne—am pierde în vreun hău din astea care se cască la tot pasul. Că nici nu poţi
să fii sigur unde o să crape pământul sub tine şi unde nu.
—Nici dac—am şti lucrul ăsta, spuse Lukas, nu ne—ar folosi la nimic. De fapt, după cum ştii şi tu,
altul e necazul pentru care stăm locului. Nu mai avem pic de cărbune.
—Aoleu! făcu Jim, înspăimântat. De asta era cât pe—aci să uit. Bine, dar e o treabă tare neplăcută!
—A naibii de neplăcută, mormăi Lukas. Uită—te şi tu Lemn, ioc! Nicăieri nici măcar nişte amărâte de
surcele, în orice caz, oricât ai scotoci cu privirea, nu dai nici măcar peste ceva care să aducă a lemn sau
a copac.
Dar, ca să înceapă şi ei de undeva, începură cu ceva de—ale gurii. Se aşezară pe pământ,
mâncară câteva sendvişuri cu unt şi băură ceaiul Uriaşului Părelnic, turnat de acesta în acelaşi termos
auriu, amintire de la împăratul din Mandala. Era oricum aproape ora patru după—amiază, adică ora
ceaiului. În afară de asta, îi chinuia o foame de lup după ce la prânz nu puseseră nimic în gură. Cum
sfârşiră cu masa, Lukas îşi pregăti pipa, iar Jim puse capacul la termos. Deodată, amândurora li se păru
că aud un zgomot.
—Pst! făcu Jim. Ascultă şi tu!
Amândoi îşi ciuliră urechile, iar zgomotul se repetă, încercând să—l desluşească, şi lui Lukas şi
lui Jim li se păru că seamănă cumva a guiţat de godac.
—Sună aşa, a glas de vietate, şopti Jim.
—Exact, îi dădu dreptate Lukas, o vietate numită purcel. Sau cam aşa ceva. Hai să vedem ce se
întâmplă!
Se ridicară în picioare şi încercară să se ia după zgomot. Şi nu trecu mult până dădură peste
locul de unde venea. Văicăreala ieşea din gura unui vulcan de prin apropiere. Numai că părea unul
stins: nu scuipa pic de foc, nu vărsa niciun strop de terci fierbinte şi nici măcar nu fumega.
Lukas şi Jim urcară ridicătura aceea, pentru că, în înălţime, vulcanul nu părea mai răsărit decât
o căsuţă mai modestă, şi se zgâiră în scobitura craterului. Văicăreala se auzea acum foarte desluşit.
Unde mai pui că, printre plânsete şi sughiţuri, ajunseră până la urechile lor chiar şi câteva vorbe:
—Ah, nu mai pot şi nu mai pot! Oooh, sărman vierme! De zărit, nu se zărea însă mai nimic. Şi cum s
—ar fi putut oare, de vreme ce în gura căscată a micului vulcan era cea mai cumplită beznă?
—Hei! strigă Lukas în jos. E careva pe—acolo? Văicăreala de mai înainte se stinse brusc şi se aşternu
o linişte apăsătoare.
—Hei, hei! strigă şi Jim, chiar ceva mai tare decât o făcuse tovarăşul său. Cine—i acolo? Cine a zis
adineauri „sărman vierme"?
Pentru câteva clipe, totul rămase liniştit, ca mai înainte. Doar pentru câteva clipe însă, căci pe
urmă urcară înspre ei scrâşneli înfiorătoare. Din burta vulcanului se ridicară bufnituri şi zdroncăneli
cumplite. Cei doi prieteni se traseră imediat puţin înapoi, în caz că ar fi urmat vreo scuipătură de foc
sau vreun şuvoi de lavă, cum i se mai zice terciului celui fierbinte scurs din gurile vulcanilor.
Însă nici vorbă de aşa ceva. Se treziră doar cu un cap gros, cu doi ochi mari şi rotunzi, care se ivi din
crater. Era un ditamai capul, care aducea cu al unui hipopotam, cu singura deosebire că era bălţat de
nişte pete galbene şi albastre. Căpăţâna cea ciudată se sprijinea pe un corp firav, care se termina într—
o coadă lungă şi subţire, una cam ca a unui pui de crocodil. Crăcănându—şi picioarele, făptura
nemaivăzută se proţăpi în faţa lui Lukas şi a lui Jim, după care, săltându—şi braţele puţin în lături,
mârâi cât putu şi el mai sălbatic:
—Eu, dragonul la care vă uitaţi acum! Pufff!
—Păi, mă bucur de cunoştinţă, spuse Lukas. Iar eu sunt Lukas, mecanicul de locomotivă.
—Şi eu prietenul şi tovarăşul lui de drum, Jim Năsturel, adăugă Jim, de alături.
Dragonul îi privi încurcat pe cei doi călători, cu ochii lui cei mari şi rotunzi, întrebându—i apoi
cu glas guiţat, ca de godac:
—Cum, şi nu vă temeţi de mine?
—Nu, i—o trânti Lukas. Şi de ce ne—am teme, mă rog frumos?
Atât îi trebui să audă dragonului că se puse pe dată pe bocit şi pe vărsat lacrimi groase din ochii
aceia mari, rotunzi şi adunaţi către rădăcina botului.
—Hu, hu, hu! urlă micuţa jivină. Asta—mi mai lipsea acum! Nici măcar oamenii nu mă mai iau drept
dragon adevărat! Asta chiar că—i cea mai nenorocită zi din viaţa mea! Hu, hu, huuuuuuu!
—Stai aşa puţin! Cum să nu te luăm drept dragon? Doar asta şi eşti, nu? zise Lukas, încercând să—l
îmbuneze. Şi dacă ar fi să ne înspăimântăm de ceva pe lumea asta, păi atunci numai tu ai fi ăla. Zi—i şi
tu, Jim!
Şi, spunând acestea, mecanicul de locomotivă i—a făcut cu ochiul prietenului său.
—Da' bineînţeles, îi ţinu băiatul isonul tovarăşului său. Numai că, întâmplător, suntem şi noi aşa, nişte
oameni care n—au frică de nimic, niciodată. Să nu fi fost din ăştia, sigur că ne—am fi speriat de tine.
Dar ştii, aşa, cumplit!
—Ah, se văicări dragonul, înghiţindu—şi lacrimile cu noduri, dar parcă ceva mai potolit. Spuneţi şi
voi aşa, doar ca să mă împăcaţi.
—Nu, nici vorbă! încercă să—l asigure Lukas. Că doar ştii şi tu ce fioros arăţi, nu?
—Aşa e, zise şi Jim. O jivină îngrozitoare şi fioroasă.
—Voi vorbiţi serios? întrebă dragonul, neîncrezător şi cu ochii strălucindu—i tot mai tare, de plăcerea
vorbelor auzite.
—Fără doar şi poate, mai spuse Jim. Dar ce, s—a găsit vreunul care să zică altceva? Că n—ai fi cumva
un dragon adevărat?
—Da, huuuuuhuhuuuuuuuu! fu răspunsul jivinei, însoţit de sughiţuri amarnice. Dragonii cei de spiţă
veche nu—mi dau voie să locuiesc şi eu în Cetatea Dragonilor pentru că, zic ei, n—aş fi dragon decât
pe jumătate. Iar asta numai fiindcă s—a întâmplat să am o mamă hipopotam! Tata, în schimb, chiar a
fost dragon adevărat.
Lukas şi Jim schimbară între ei o privire plină de înţeles, ceva de parcă şi—ar fi zis: Aha! Păi,
nici că se putea întâmplare mai potrivită decât întâlnirea cu un dragon—pe—jumătate, de la care, ce
mare scofală, o să aflăm noi pe unde s—o apucăm mai departe!
—Şi de asta eşti tu aşa de amărât? întrebă Lukas.
—Ah, nu, răspunse dragonul—pe—jumătate, cu glas fornăit. Numai că azi chiar că am parte de un
mare necaz. Mi s—a stins vulcanul şi nu sunt în stare să—l mai aprind. Şi ce n—am încercat! Degeaba
însă!
—Bine, atunci lasă—ne şi pe noi să vedem despre ce—i vorba! se oferi Lukas. Suntem mecanici de
locomotivă şi ne pricepem la chestiile astea care au de—a face cu focul.
Dragonul—pe—jumătate îşi şterse lacrimile la iuţeală şi făcu ochii mari.
—Ah, dar asta chiar că ar fi minunat! chiţcăi el. Nici nu ştiţi cât de recunoscător v—aş fi. Pentru că
trebuie să ştiţi că stingerea unui vulcan e o mare ruşine pentru unii ca noi.
—Înţeleg, spuse Lukas.
—Şi, apropo, continuă agitat dragonul—pe—jumătate, nici măcar nu eram prezentat. Dar o fac acum.
Aflaţi că numele meu este Nepomuk.
—Dar ăsta chiar că—i un nume drăguţ, observă Lukas.
—Da, numai că e de om, adăugă Jim, de alături. Cum o să se potrivească unui dragon?
—Mama mea, hipopotamul, răspunse Nepomuk, m—a botezat aşa. Trăia la o grădină zoologică şi avea
de—a face cu oamenii toată ziulica. De acolo mi se trage chestia asta, cu numele. Pe cei mai mulţi
dintre dragoni îi cheamă cu totul altfel.
—Aşa, carevasăzică! spuse Jim.
Şi, zicând acestea, cei doi prieteni se săltară pe rând peste buza craterului, făcându—şi loc în
pântecul vulcanului. De cum intrară înăuntru, Lukas aprinse un băţ de chibrit şi îşi aruncă privirea de
jur—împrejur. Locul în care se aflau părea destul de larg. Jumătate din văgăuna aceea era ticsită de
cărbuni, iar în cea de—a doua ei jumătate se afla o vatră uriaşă, deschisă. Deasupra vetrei atârna în
lanţuri un cazan imens. Totul era încărcat de funingine şi arăta, tocmai de aceea, foarte întunecat.
Mirosea de te trăsnea a pucioasă şi a câte şi mai câte altele, aşa că abia dacă se putea respira.
—Dar ştiu că e drăguţ aici, la tine, Nepomuk, spuse Lukas, din politeţe, privind însă gânditor la
grămada de cărbuni.
—Bine, dar tu nu ai nici măcar un pat? întrebă Jim, tare mirat.
—Ei, ştiţi, începu Nepomuk, dragonul—pe—jumătate, mie îmi place să dorm pe mormanul ăla de
cărbuni. E aşa o plăcere să te mânjeşti tot, de sus până jos. În felul ăsta, nici nu mai trebuie să ai în
fiecare dimineaţă grijă să te murdăreşti.
Aşa—i la dragoni, invers decât la oameni. După cum o știe oricine, oamenii obişnuiesc să se
spele dimineaţa şi seara, în fiecare zi, ca să se ţină curaţi mereu. Dragonii însă se mânjesc cumsecade,
ce—i drept tot dimineaţa şi seara, ca să arate cât mai murdari şi mai fioroşi cu putinţă. Asta—i obiceiul
la dragoni!
Între timp, Lukas se dăduse mai aproape de vatra aceea. Şi nu—i luă decât vreo câteva minute
ca să—şi dea seama care era buba.
—Aha! făcu el. S—a depus rugină şi s—a înfundat conducta de tiraj.
—Şi o să dureze mult până o să puteţi repara chestia aia? întrebă Nepomuk, arătând de parcă îndată s
—ar fi pus din nou pe plâns.
Lukas tocmai se pregătea să—l liniştească, arătându—i că n—ar fi fost pentru el nicio greutate
să rezolve totul, când, deodată, cu totul altceva îi dădu prin minte. Aşa că spuse:
—Păi, să vedem ce se poate face. De fapt, toată chestia asta nu mai e deloc de reparat. Iar asta
înseamnă că—ţi trebuie o vatră nou—nouţă. Sau, cine ştie, poate reuşesc să dreg câte ceva la asta
veche. Şi ştii care e norocul tău? Că ţi—au picat în vizită doi mecanici de locomotivă iscusiţi, cum
suntem noi.
Lukas născocise el un plan, dar pentru asta trebuia să exagereze niţeluş.
—Jim, îl strigă el pe băiat, luându—şi o mutră dintre cele mai serioase, ieşi tu din vulcan şi dă o fugă
până la locomotivă! Şi să—mi aduci de acolo cutia cu instrumente speciale, ştii tu care. Dar să nu care
cumva să uiţi de lampa aceea pentru intervenţii deosebite!
—În regulă, răspunse băiatul, la fel de serios ca tovarăşul său.
După aceea, Jim Năsturel aproape că zbură până la locomotivă, de unde se întoarse tot aşa, în cea mai
mare viteză, cărând cu el lada cu scule şi lanterna.
—Aşa, dragul meu Nepomuk! spuse Lukas, încreţindu—şi fruntea. Acum cred că e cazul să ne laşi
puţin singuri. Eu şi asistentul meu nu putem să ne facem treaba ca lumea cu spectatori pe capul nostru.
Nepomuk mai aruncă o privire plină de respect către cutia cu instrumente din care lucea metalul
feluritelor şi misterioaselor scule. Apoi îşi văzu de drum, săltându—se peste buza craterului şi ieşind
din vulcan. Rămase afară, aşteptând plin de speranţă lângă gura vulcanului. Curând, de jos îi ajunseră
la urechi lovituri dese şi puternice de ciocan şi hârşâituri îndelungi de pilă. Ce mai, cât să înţeleagă că
mecanicii de locomotivă erau chiar harnici şi destoinici!
De fapt, Lukas reuşise deja să scape de rugină. Fusese o nimica toată pentru el. Ca şi curăţatul
conductei de tiraj. Aşa că, din câteva mişcări dibace, pusese totul la punct. Acum însă, cei doi prieteni
şedeau unul lângă celălalt şi se întreceau în schimbat ocheade şi zâmbete, în tot timpul ăsta ciocănind
de zor cu ciocanele şi frecând într—o doară cu pilele marginea vetrei şi a lăzii cu scule. Aşa se face că,
din locul în care aştepta Nepomuk, toată zarva asta aducea cu aceea dintr—un atelier de fierărie.
După ceva vreme, Nepomuk se interesă, răcnind prin deschizătura craterului:
—Vă descurcaţi acolo, jos?
—E olecuţă mai greu decât mi—am închipuit! îi răspunse Lukas, tot cu un strigăt. Dar cred că—i dăm
de cap! Şi—şi văzu mai departe de ciocănit şi pilit, cot la cot cu Jim. Băiatul abia dacă mai putea să—
şi stăpânească râsul. Sus, Nepomuk şedea şi aştepta răbdător în preajma craterului, ascultând zgomotul
îndrăcit al reparaţiilor de jos, copleşit de norocul care dăduse peste el, adică să fie vizitat de doi
mecanici de locomotivă tocmai când avea mai are nevoie de aşa ceva. Nu mai dură mult şi Lukas îi
şopti lui Jim:
—Aşa! Eu zic că atât ajunge.
Se potoliră imediat cu ciocănitul şi pilitul îndârjit, iar Lukas aprinse focul în vatră. Pe dată,
săltară şi limbile flăcărilor, urmate de un fum gros, care—şi făcu loc prin craterul vulcanului. Se vede
treaba că totul funcţiona cum nu se putea mai bine.
De cum zări Nepomuk vălătucii de fum urcând la cer, nu—şi mai încăpu în piele de bucurie.
Ce—i drept, avusese o umbră de îndoială în ceea ce—i privea pe cei doi mecanici de locomotivă. Dar
uite că se pricepuseră şi reuşiseră să ducă la bun sfârşit o reparaţie atât de grea! De veselie, se apucase
să joace în jurul craterului, guiţând de zor cu vocea lui de godac:
—Merge! Merge! Vulcanul meu arde din nou! Ura! Funcţionează iar!
Jim şi Lukas se căţărară şi ei afară din burta vulcanului, apropiindu—se apoi de Nepomuk.
—Vă mulţumesc din suflet! le spuse dragonul—pe—jumătate, de îndată ce ajunseră lângă el.
—Te rog, cu plăcere! răspunse Lukas, calm. Numai că acum aş avea şi eu o rugăminte. Una mică,
bineînţeles.
—Da? Şi care ar fi aceea? întrebă Nepomuk, dragonul—pe—jumătate.
—Ştii, începu Lukas, nouă ni s—au terminat cărbunii. Dar am văzut că acolo, jos, la tine, se găsesc din
belşug. Ai avea ceva împotrivă dacă ne—am umple şi noi tenderul din rezerva ta?
—Nici vorbă de aşa ceva! rosti Nepomuk, zâmbindu—le prietenos celor doi, pe cât de prietenos o
putea face cu gura lui cea uriaşă. Imediat o să mă ocup de chestia asta.
Jim şi Lukas se oferiră să—i dea o mână de ajutor, dar Nepomuk insistă să facă el totul.
—Voi doi v—aţi chinuit din greu lucrând pentru mine. Acum, e cazul să vă trageţi niţel sufletul, le mai
explică el.
Zis şi făcut. Dragonul—pe—jumătate încalecă buza craterului, coborî în vulcan şi apăru înapoi
cât ai clipi, purtând un ditamai găleţoiul plin ochi de cărbuni. Dădu o fugă până la Emma şi—l deşertă
în tenderul bătrânei locomotive. Se întoarse în văgăuna lui de sub pământ, de unde reveni la suprafaţă
cu aceeaşi găleată, la fel de plină. Şi pe aceasta o goli în tenderul locomotivei şi repetă drumurile până
când în tender nu mai fu loc nici cât să arunci un fir de păr.
Cei doi prieteni îl priveau pe Nepomuk cu tristeţe, pentru că, pe undeva, îi cam mustra
conştiinţa.
Dragonul—pe—jumătate încetă vânzoleala cu găleţoiul.
—Ufff! răsuflă el, ştergându—şi năduşeala de pe frunte. Cred că—i de—ajuns! La drept vorbind, nici
că mai încape ceva în tender!
—Mii de mulţumiri, dragă Nepomuk! spuse Lukas,uşor ruşinat. A fost cum nu se poate mai drăguţ din
partea ta. N—ai vrea acum să mănânci cu noi, de seară?
Şi adevărul era că, între timp, se făcuse târziu, iar soarele stătea acum gata să se scufunde
dincolo de dunga orizontului.
—Bine, dar ce aveţi de mâncare? se interesă Nepomuk, făcând pe dată nişte ochi hulpavi.
—Ceai şi sendvişuri, răspunse Lukas. Nepomuk făcu o mutră cât se poate de scârbită.
—Oh, nu, mulţumesc, rosti el. Chestiile astea nu—mi fac deloc bine la stomac. O să mă mulţumesc cu
o porţie obişnuită de lavă.
—Dar ce—i aia lavă? se arătă curios Jim. E gustoasă?
—Lava e felul preferat de mâncare al tuturor dragonilor, explică Nepomuk, cu mândrie în glas. E ca un
terci, dar unul tare fierbinte, în care sunt amestecate laolaltă fier, pucioasă şi încă multe alte lucruri de
soi. Am un străchinoi plin cu lavă, iar dacă vreţi să gustaţi şi voi, nu aveţi decât. Ce ziceţi?
—Mai bine nu, răspunseră într—un glas Jim şi Lukas. Aşa că cei doi prieteni îşi aduseră de la
locomotivă merindele lor, în timp ce dragonul—pe—jumătate se învrednici să apară la masă cu
străchinoiul său plin cu lavă. Se aşezară cu toţii şi se puseră pe mâncat. Cum era de aşteptat, Nepomuk
nu fu un mesean tocmai potrivit ca să le facă poftă de mâncare. Plescăia şi sorbea cu nesaţ din lava lui,
stropind cu terciul acela fierbinte în dreapta şi—n stânga, ceea ce—i făcu pe Jim şi pe Lukas să se
ferească mai tot timpul, ca nu care cumva să se pomenească mânjiţi din cap până în picioare. La urma
urmelor, chiar dacă Nepomuk ăsta nu era dragon decât pe jumătate, îşi dădea toată silinţa să se poarte
ca un dragon de spiţă veche.
De îndată ce—şi potoli foamea, Nepomuk îndesă resturile din străchinoi într—o firidă din
apropiere. Se linse apoi pe bot, se bătu mulţumit pe burduful pântecos al burţii şi grohăi cât putu de
tare. Chestia asta din urmă îl făcu să scoată pe urechi două inele de fum galben de pucioasă.
Numai că şi cei doi prieteni îşi terminaseră masa. Jim duse sendvişurile rămase şi termosul cu
ceai înapoi, în cabina locomotivei, iar Lukas îşi aprinse pipa, după cum îi era obiceiul. Apoi îşi
petrecură timpul sporovăind de una şi de alta. La un moment dat, mecanicul de locomotivă anunţă aşa,
ca din întâmplare:
—Am dori şi noi să ajungem la Cetatea Dragonilor. Tu, Nepomuk, ştii cumva încotro ar trebui s—o
apucăm?
—Păi, mai e vorbă? Sigur că ştiu cum se ajunge acolo, răspunse dragonul—pe—jumătate. Dar cu ce
treabă pe acolo?
Cei doi prieteni îi explicară pe scurt lui Nepomuk ce—i mâna către Cetatea Dragonilor. Cum
terminară însă, dragonul—pe—jumătate spuse:
—De fapt, noi, dragonii, ar trebui să ţinem unii cu alţii, iar eu n—ar trebui să vă ajut nici cât negru sub
unghie. Dar voi mi—aţi fost de mare ajutor. Ca să nu mai spun că şi dragonii ăia din Kummerland se
poartă tare urât cu noi, dragonii—pe—jumătate. Nici măcar nu ne dau voie să intrăm în cetate. Aşa că
eu m—am hotărât să vă ţin vouă partea şi să le fac în ciudă dragonilor ălora de spiţă veche. Asta e, ca
să zic aşa, răzbunarea mea. Uite, vedeţi colo culmea aceea uriaşă?
Zicând acestea, Nepomuk arătă cu o labă în direcţia celui mai răsărit dintre vulcani, înfipt
taman în mijlocul ținutului.
—În muntele acela, spuse el mai departe, se află Cetatea Dragonilor. Culmea muntelui este căscată.
Ăla e craterul.
—Dar ce—i aia un crater? întrebă Jim.
—Craterul e aşa... cum să—ţi zic eu... păi, un crater e pur şi simplu un crater şi atât, răspunse
Nepomuk, fâstâcit. Muntele e gol pe dinăuntru, iar la vârf e deschis aşa, aproape ca un castron mare
sau cam aşa ceva.
—Aha! făcu Jim.
—Iar pe fundul craterului ăstuia, povesti în continuare Nepomuk, se află Kummerland, Cetatea
Dragonilor. E mare cît toate zilele şi locuită de mai multe mii de dragoni. S—au retras cu toţii acolo,
adunându—se din lumea largă, unde nu le mai mergea deloc bine şi chiar le era pusă viaţa în
primejdie. Numai din când în când se mai găseşte câte unul dintre care să mai facă vizite pe ici şi colo,
în alte ţări.
—Dar de unde vine tot fumul care se zăreşte ieşind pe craterul acela? mai vru să afle Jim. Au şi pe
acolo o vatră ca asta, a ta?
—Păi, bineînţeles, răspunse Nepomuk, dar grosul tot de la dragoni vine. Că doar ştiţi şi voi că dragonii
scuipă numai fum şi flăcări.
Drept dovadă, dragonul—pe—jumătate grohăi din nou, împrăştiind în jur, de pe nas şi din
urechi, câţiva norişori de fum galben de pucioasă, însoţiţi de câteva scântei prăpădite.
Numai că spectacolul fu mai degrabă jalnic.
—Aha! făcu Jim. Carevasăzică aşa!
—Şi cum se intră în Cetatea Dragonilor? întrebă Lukas, scoţând şi el, din pipă, câţiva norişori de fum
alb.
—Mda, păi aici e aici, spuse suspinând Nepomuk şi—şi sprijini căpăţâna lui cea grea într—una dintre
labe. De intrat e chiar imposibil. Nici eu n—aş putea.
—Bine, dar trebuie să fie o intrare pe undeva, nu? întrebă Jim.
—Adevărat ai grăit, îi dădu dreptate Nepomuk. Există una, un fel de galerie care străbate trupul
muntelui până în Cetatea Dragonilor. Dar trecerea asta e păzită zi şi noapte de o gardă de—a
dragonilor. Iar ăştia nu dau voie să intre nimănui care nu are o înfăţişare de adevărat dragon.
—Şi nu există cumva şi o a doua intrare? încercă Lukas.
—Nu, răspunse dragonul—pe—jumătate. Din câte ştiu eu, nu există.
—Nici măcar vreun curs de apă care să iasă din Cetatea Dragonilor? stărui Lukas, cu binişorul.
—Nu, îl asigură Nepomuk. Cel puţin eu n—am auzit în viaţa mea de aşa ceva. Pentru că, să ne
înţelegem, dacă ar fi existat un asemenea curs de apă, ar fi trebuit să treacă prin Ţinutul Celor o Mie de
Vulcani şi am fi aflat şi noi de el. Vreau să zic, noi, dragonii—pe—jumătate! Nu, nu! Nu există niciun
curs de apă şi nici o a doua intrare în Cetatea Dragonilor.
—Ciudat lucru, mormăi Lukas. Şi noi, care ne gândeam că Râul Galben ne—ar duce direct în Cetatea
Dragonilor!
Nepomuk clătină gânditor din căpăţâna lui cea uriaşă şi explică:
—Aşa ceva este peste poate!
—Dar ia spune—ne, cum arată dragonii ăştia de spiţă veche, cum le zici? întrebă Jim, cu capul plin de
tot soiul de gânduri.
—Păi, în fel şi chip, îi răspunse Nepomuk. Mai înainte de orice, nu trebuie să semene cu niciun alt
animal de pe faţa pământului, căci atunci s—a zis cu spiţa veche. Eu, de exemplu, aduc din păcate cu
mama mea, hipopotamul. Chiar dacă aşa, mai pe departe. Ei, şi, ca orice dragon, trebuie neapărat să
poată scuipa foc şi fum.
Cei trei căzură pe gânduri. Primul care rupse tăcerea Jim:
—Poate că ar merita s—o aranjăm puţin pe Emma, ca s—o dăm drept dragon. Ce zici, Lukas? Nu
seamănă cu nicio altă jivină de pe lumea asta, iar de scuipat foc şi fum, o poate face ca nimeni alta.
—Jim! izbucni Lukas, plăcut surprins de cele auzite, ta chiar că—i o idee grozavă.
—Chiar aşa, îi dădu dreptate mecanicului de locomotivă şi Nepomuk. Aţi putea încerca în felul ăsta.
Cunosc şi eu câţiva dragoni care seamănă leit cu ea.

—Mai rămâne să aflăm cum e mai bine să facem ca să ajungem întregi la muntele ăla, spuse Lukas. N
—ar fi tocmai plăcut să nimerim într—o crăpătură din asta, fără fund, sau să ne împotmolim şi să
rămânem prinşi în terciul ăsta fierbinte.
—Păi, e cum nu se poate mai simplu, răspunse Nepomuk, cu nerăbdare în glas. Vă conduc eu până
acolo şi în felul ăsta n—o să păţiţi nimic. Eu ştiu foarte bine la ce oră şi în ce loc urmează să se caşte
crăpăturile din pământ sau să se reverse lava. Da, da, ascultaţi ce vă zic. Noi, dragonii—pe—jumătate,
le—am pus pe toate cap la cap şi acum le ştim ca nimeni alţii. Altfel, totul s—ar fi dus de râpă!
—Bine, dar asta e chiar minunat! spuse Lukas, încântat. Şi mai zic că n—ar fi rău dacă ne—am pune
de pe—acum pe treabă, ca s—o aranjam pe bătrâna noastră Emma în chip de dragon.
Nepomuk dispăru în burta vulcanului său, unde luă un bidon de vopsea roşie, din cea de
protecţie împotriva ruginii, în plus, puse pe vatră şi un ceaun uriaş, plin cu lavă.
Jim şi Lukas scotociră peste tot după pături, cu care căptuşiră pe toate părţile cabina
locomotivei, legându—le zdravăn cu sfori şi frânghii.
Cum îşi terminară cei doi treaba, se arătă şi Nepomuk, ducând ceaunul cel uriaş cu lavă fiartă.
Fiindcă era un dragon—pe—jumătate, putea să—şi bage labele în terciul acela fierbinte, fără teamă că
şi le—ar fi fript. Frământă bine lava din ceaun, după care se apucă s—o întindă şi s—o modeleze pe
bătrâna Emma, făcând să—i crească deasupra o drăguţă de cocoaşă, iar în locul botului ei obişnuit un
ditamai nasul, lung şi urât foc. Adăugă în părţi câteva rânduri de ţepi şi o mulţime de solzi. De cum se
răci, lava se făcu tare ca betonul. La urmă, dădu peste tot cu vopseaua acea roşie, iar pentru ca vederea
locomotivei să stârnească şi mai multă groază, se apucă să picteze pe botul dolofanei şi blândei Emma
un rânjet fioros, de dragon.
Locomotiva se lăsă în voia tuturor şi nu se împotrivi la nimic. Făcu doar ochii ceva mai mari şi
mai nedumeriţi, căci nu pricepea o iotă din toate pregătirile.
Pe la apusul soarelui, cei trei sfârşiră transformarea locomotivei şi o porniră într—un tur de
probă, în care s—o mai pună să şi scuipe nişte fum şi ceva scântei. Ce mai, arăta aproape ca un dragon
adevărat.
La căderea nopţii, se despărţiră şi merseră la culcare, Nepomuk cocoţat în vârful grămezii lui
de cărbuni, iar cei doi prieteni în cabina fostei lor locomotive, acum o locomotivă—dragon.
CAPITOLUL 20.ÎN CARE UN DRAGON DE SPIŢĂ VECHE O INVITĂ PE EMMA LA O

PLIMBARE PE ÎNSERAT
În dimineaţa următoare, călătorii se treziră cu noaptea—n cap, fiindcă Nepomuk era de părere
că drumul până la Cetatea Dragonilor ar fi fost cu mult mai lung decât îşi făcuse el socoteala.Curând,se
dovedi că teama dragonului—pe—jumătate nu fusese deloc exagerată. Din pricina atâtor crăpături ivite
în pământ şi a puzderiei de râuri de lavă scurse din craterele vulcanilor, nu le fu chiar aşa de uşor să
înainteze. Aşa se face că toate piedicile astea îi siliră mereu la ocoluri dintre cele mai largi, prefăcând
drumul către Cetatea Dragonilor într—o adevărată bâjbâială printr—un labirint.
Nepomuk se cocoţase pe cazanul Emmei ceva mai în faţă şi—şi folosea coada cea subţirică
drept semnalizator. O flutura când spre dreapta, când spre stânga, arătându—i în felul ăsta lui Lukas în
ce direcţie să îndrepte locomotiva.
Pe drum, se mai întâlniră cu câţiva dragoni—pe—jumătate, iviţi care mai de care din vulcanii
lor şi tare curioşi să vadă ce era cu arătarea aceea nouă în ţinut. Unii dintre ei nu erau mai răsăriţi decât
niscaiva cârtiţe sau şopârle, în timp ce alţii aduceau de departe, care a canguri, care a girafe, fiecare
după cum se înrudea cu vreunul dintre animalele astea obişnuite.
Şi, de cum o zăreau pe Emma, aranjată cum o ştim, îşi trăgeau înspăimântaţi capetele înapoi, în
craterele vulcanilor. Pasămite, credeau că era vreun dragon mare şi fioros, care umbla brambura prin
ţinut. Lukas şi Jim erau însă cât se poate de mulţumiţi de toată povestea asta.
Când se apropiară în sfârşit de intrarea în galeria care ducea către Cetatea Dragonilor,
Nepomuk le făcu semn ca să oprească locomotiva—dragon. Lukas o struni pe Emma, iar dragonul—pe
—jumătate se dădu jos de pe cazanul ei.
—Aşa, spuse el. Mai departe o să vă descurcaţi voi şi singuri. Eu unul o să mă întorc acum acasă. N—
am niciun chef să dau ochii cu vreun dragon de spiţă veche. Nu ştii niciodată în ce toane îi prinzi pe
ăştia.
Cei doi prieteni îi mulţumiră încă o dată lui Nepomuk pentru ajutorul dat, iar acesta le ură succes.
După care îşi luară rămas—bun.
Lukas şi Jim merseră mai departe cu Emma, lăsându—l în urmă pe Nepomuk, care continuă să
le facă semne cu mâna până când locomotiva—dragon cu cei doi călători dispăru îndărătul unui colţ de
munte. Apoi dragonul—pe—jumătate o porni la drum către micul său vulcan de acasă. Câteva minute
mai târziu, Emma ajunse în faţa intrării galeria care ducea către Cetatea Dragonilor. Imensă şi neagră
de funingine, gura galeriei se căsca în faţa lor, fumegând molcom, asemeni deschizăturii unui cuptor.
Iar deasupra intrării străjuia o placă mare din piară, pe care se puteau citi următoarele:
”Atenţie!
Se Interzice, Sub Pedeapsa Cu Moartea, Intrarea Dragonilor Ce Nu—S De Spiţă Veche!”
—Carevasăzicăaşa, bătrâne Jim, spuse Lukas. Acu i—acu.

—Să—i dăm drumul, răspunse Jim.
Acestea fiind zise, pătrunseră în galerie. Întunericul care—i întâmpină, gros şi apăsător, îl sili
pe Lukas să aprindă farurile Emmei, ca să poată vedea biata de ea pe unde o apucă.
Odată ajunşi cam pe la mijlocul galeriei, din bezna cea adâncă răsăriră doi ochi de un roşu
aprins, mari cât nişte mingi de fotbal. Pe dată, Lukas şi Jim se repeziră la păturile atârnate în dreptul
ferestrelor cabinei, astupând bine ochiurile de sticlă, dar spionând în continuare printr—o crăpătură
mică.
Acum urma să se vadă dacă transformarea Emmei în dragon făcea vreun ban. Fiindcă dacă nu...
Ei, dar dacă era vorba de aşa ceva, chiar că nu era greu de închipuit ce—ar fi urmat!
Încet, aproape tiptil, locomotiva înainta către cele două mingi de fotbal strălucitoare. Ochii
aceia erau ai unui dragon, însă ai unuia de trei ori mai mare decât Emma. Avea un gât al naibii de lung
şi scârbos, înşurubat în spirală pe umeri, în al cărui vârf şedea proţăpit un cap de mărimea şi forma
unui scrin. Pocitania şedea grămadă taman în mijlocul drumului, ceea ce—l făcea imposibil de ocolit.
Coada cea lungă şi împănată cu ţepi şi—o aruncase elegant pe umărul stâng, iar cu laba dreaptă
continua să—şi scarpine alene burtoiul gras, galben—verzui, în mijlocul căruia strălucea nodul cel
gros al buricului, asemenea lămpii stopului unui camion.
Când Emma se opri în faţa lui, pocitania îşi desfăcu arcul gâtului cu o smucitură, zgâindu—se
pe toate părţile la locomotivă. Iar pentru aşa ceva nu fu nevoită nici să se salte de acolo de unde zăcea
întinsă şi nici să—i dea ocol Emmei. Asta era partea practică, să zicem aşa, a ciudăţeniei sale de gât,
aducând mai degrabă a furtun. După ce dragonul cercetă locomotiva pe toate părţile şi cu toată atenţia,
pe faţa hidoasă i se întinse un rânjet binevoitor, ceea ce însă nu—l ajută să capete o mutră mai
simpatică. Ba dimpotrivă, un pic mai fioroasă!
—Hua! Hua! Hua! râse dragonul, cu un glas care răsună asemenea unui atelier întreg de ferăstraie. Dar
şşştiuuu că ai o perrrreeeche de ochi tarrre sssimpatici şi mai cu ssseaaamă ai naibii de
ssstrrrăăălucitori! pentru ca imediat să izbucnească din nou în râs. Hua! Hua! Hua!
—Crede că Emma noastră e vreo domnişoară—dragon, şopti Lukas. Mai bine nici că se putea!
Dragonul grohăi şi—i făcu şmechereşte Emmei cu ochiul. Cu un ochi de—al lui, mare cât o
minge de fotbal şi de un roşu strălucitor.
Locomotiva încercă să întoarcă capul într—o parte, scoțând un şuierat scârbit.
—Hua! Hua! Hua! râse din nou dragonul, scuturându—şi burtoiul cel gras, galben—verzui, şi făcând
ca să joace de colo—colo nodul buricului semănând cu stopul unui camion. Sssă şşştii că—mi placi
tarrre mult. Şşşi ai şşşi nişşşte ochi tarrre sssimpatici, iarrr de mirrrosssit,mirrroşşşi cum nu se poooate
mai plăcut, a parfuuum! Ruşinată, Emma îşi plecă luminile farurilor. Se jena peste poate de asemenea
vorbe şi nici măcar nu înţelegea dacă le putea lua ca pe un compliment.
Jim şi Lukas, care continuau să se zgâiască prin crăpătura dintre păturile atârnate pe la ferestre,
descoperiră cu uimire că, alături de galeria principală, se mai află o scobitură, în care zăriră, la lumina
focului, alţi dragoni din acelaşi soi cu cel care—i făcea curte Emmei. Stăteau acolo, aşteptând să—şi
schimbe colegul care făcea de pază. Acesta din urmă tocmai încerca să gâdile locomotiva pe sub
bărbie, aruncându—i priviri neghioabe şi, la urma urmelor, nelalocul lor.
—Darrr ia zzziiiii—mi şşşi mie adrrrrrresssssa ta. Nu de aaaaalta, darrr am de gââââând mai
încoooooolo sssă teeeee scooooooot la o pliiiiimbărică. Fiiiiiiiiiindcă nu mai aaaaam mult şi iesss din
gaaarrrdă!
Emma se uita la jivină, fără să priceapă o iotă.
—Asta chiar că le pune capac la toate! şopti Lukas. Sper să nu intre cumva la bănuieli.
—Nţ, nţ, nţ! zise dragonul, arţăgos. Dar şşştiiiiii că nu eeeeeşşşti deloc vorrrbăreeeaţă. Auuuuuuzi tu,
drrragonoaiiiiiică umflată ca un câââââââârrrnat afuuuuuuuumat!
Jim şi Lukas schimbară o privire îngrijorată. Din fericire însă, tot atunci, răsună strigătul unuia
dintre dragonii din groapa alăturată:
—Heeeei, măăăăăăăi muuuuuucos urrrlător, laaaaasss—o odaaaaată în paaaaace pe micuţă! Nu
veeezzzi că n—are cheeeeef să sssteaaa de vooorrrbă cu tiiiiiine?

—Slavă Domnului! suspină Jim.
—Grrrrrrr! făcu dragonul înfuriat, însoţindu—şi mugetul cu un jet de flăcări amestecate într—un nor
de fum liliachiu.
—Atuuuuunci făăăăăă bine şşşi meeerrrgi maaaai depaaarrrte! Hai, vaaaaaalea de aiiiiiiici!
Cu vorbele astea, spuse cu năduf, dragonul se dădu totuşi la o parte, eliberând drumul. Lukas
trase de una dintre manetele lui, iar Emma se puse în mişcare, luând—o pur şi simplu la goană din
locul acela. Grijuliu nevoie mare, Lukas făcu în aşa fel încât locomotiva să scoată cât mai mult fum şi
cât mai multe scântei, aşa, ca şi când s—ar fi arătat revoltată de jignirea adusă de dragon. La urma
urmelor, acesta nu trebuia să aibă nici cea mai mică umbră de bănuială!
Nu peste mult timp, reuşiră să străbată întreaga galerie, ajungând chiar în faţa Cetăţii
Dragonilor. Şi încă din primele clipe îşi dădură seama că aveau de—a face cu o ditamai cetatea. Casele
erau alcătuite din mari pietroaie cenuşii, ridicându—se de la pământ pe înălţimea a sute de etaje.
Străzile semănau însă cu nişte râpe întunecate. Iar dacă îţi dădeai capul pe spate şi—ţi înălţai privirea
drept în sus, numai cu ceva noroc mai puteai vedea un amărât de petic din tot cerul. Chiar şi aşa,
bucăţica aia de cer era umbrită de valuri groase de fum şi de tot soiul de gaze, înălţându—se de peste
tot. Aşa cum povestise şi Nepomuk, pentru vălătucii ăia scârboşi numai dragonii erau de vină, căci
doar ei mişunau cu miile pe străzi, scoţând la tot pasul foc şi fum: care pe bot, care pe nas, care pe
urechi. Ca să nu mai spunem că erau şi dragoni care, pe lângă toate astea, mai aveau în capetele cozilor
câte o chestie cam ca o ţeava de eşapament, pe care pufneau fum gros, galben—verzui.
Tărăboiul care plutea în văzduh era dintre cele mai cumplite. Dragonii scrâşneau din colţi,
horcăiau, mârâiau, tunau care mai de care, se sfădeau între ei, răcneau unii la alţii, urlau, tuşeau, ţipau,
hăuleau, râdeau, şuierau, se blestemau unii pe alţii, strănutau, gâfâiau, oftau din greu, tropăiau de colo
—colo, zornăiau din toate cele, şuşoteau şi câte şi mai câte altele.
Şi, fiindcă veni vorba, întâlneai dragoni de toate soiurile. Unii nu erau mai răsăriţi decât câinii
şoricari, în timp ce alţii, dimpotrivă, se luau la întrecere în lungime cu orice tren mărfar de—al nostru.
Mulţi dintre ei plescăiau din labe la fiecare pas, bâţâindu—se din greu la mers, asemenea unor
şopârle, pe care trebuie să vi le închipuiţi însă cam de mărimea unor maşini. Asta în timp ce alţii
aduceau mai degrabă a omizi, care, de lungi ce erau, păreau că nu se mai sfârşeau. Ce mai, chiar mai
lungi decât lungimea stâlpilor de telegraf! Că erau lungi, mai treacă—meargă, dar, uneori, erau şi
foarte subţiri. Erau şi dintre cei care numărau peste mia de picioare, dar şi dintre cei care zdupăiau
ciudat într—unul singur. Nu vă temeţi, căci se aflau printre ei şi unii fără picioare. Cum aţi auzit, fără
pic de picioare! Ăştia nu făceau altceva decât să se rostogolească în lungul şi în latul străzilor.
Toate astea la un loc ofereau un spectacol cu totul asurzitor. Să nu uităm nici de dragonii cu
aripi, căci erau şi dintre aceştia, chiar cu duiumul. Iar când zburau, aminteau fie de liliecii cei tăcuţi, fie
de zumzăitorii bondari sau zbârnâitoarele libelule. Gândiţi—vă la asemenea vieţuitoare, dar,
bineînţeles, unele mari cât toate zilele. Bâzâiau asurzitor şi treceau ca săgeţile prin aerul înăbuşitor,
zburând cu sârguinţă în sus şi—n jos, între etajele caselor celor înalte. Cu toţii păreau să fie cum nu se
poate mai ocupaţi, iar agitaţia asta a lor îi făcea să se izbească unii de alţii, să se înghiontească, să se
calce unii pe alţii, pe capete sau pe picioare, purtându—se fără pic de grijă pentru cei din jur.
Peste tot pe unde reuşeau Jim şi Lukas să—şi arunce privirile, chinuindu—se prin crăpătura lor
din dreptul ferestrei cabinei, nu zăreau decât dragoni şi iar dragoni, care mai de care mai ocupat cu câte
o trebuşoară de—a lui. Unii găteau, folosindu—se pentru aşa ceva chiar de focul pe care—l scoteau pe
nas, reuşind, de exemplu, să—şi fiarbă cafeaua sau să—şi facă nişte clătite. Acum, trebuie să înţelegeţi
că era vorba de o cafea de—a dragonilor, pentru care puneau la fiert oală, şi despre clătite tot aşa, de—
ale lor, făcute din făină de oase, stropite cu venin şi ceva fiere şi împănate cu cioburi de sticlă şi
piuneze ruginite.
Un singur lucru nu se zărea pe nicăieri, oricât s—ar fi chinuit să caute cei doi prieteni: copii. Şi
când spun asta, vorbesc atât de dragoni—copii, cât şi de cei obişnuiţi. Adevărul e că dragonii nici nu
fac copii. Şi, la urma urmelor, ci nu e nevoie de aşa ceva, de vreme ce nici nu mor deodată. Asta în
afară de cazul în care îi omoară totuşi cineva. Aşa, de capul lor, nu mor niciodată! Doar că, trecând
anii, îmbătrânesc şi ei. Dar nici alţi copii nu se vedeau prin preajmă, ceea ce, la drept vorbind, nici nu
era rău. Loc de joacă nu ar fi avut pe nicăieri şi, în afară de asta, pe stradă ar fi fost pur şi simplu
călcaţi în picioare. Nici vorbă de vreo pajişte sau tăpşan pe care să se fi jucat şi ei. Nici copaci în care
să se fi căţărat nu erau. Adevărul era că, oricât ai fi căutat, nu găseai niciun fir de iarbă, vreo tufă sau
vreun copac. Iar de jur—împrejurul străzilor ălora râpoase, duhnind îngrozitor şi cutremurate de
tărăboiul preumblărilor pocitaniilor de dragoni, se înălţa marginea craterului imens, asemenea unui
uriaş zid întunecat.
Iar cetatea aceea deloc veselă purta numele de Kummerland.
CAPITOLUL 21.ÎN CARE JIM ŞI LUKAS AJUNG LA O ŞCOALĂ DIN KUMMERLAND
O vreme, Emma rătăci pe străzile cetăţii. Iar cei doi prieteni îşi dădură curând seama că exact
ceea ce nu prevăzuseră era pe cale să se întâmple. Cum să fi urmat ei să găsească vreodată în cetatea
aceea fără sfârşit Strada Veche? Că doar nu puteau să coboare pur şi simplu din cabina locomotivei şi
să întrebe pe cine s—ar fi nimerit. Nu avură de ales, aşa că se lăsară în voia norocului, căutând şi ei la
întâmplare.
E drept că, în felul ăsta, căutările puteau să le ia chiar ore în şir, dar nu aveau încotro şi pace
bună. Norocul le surâse însă. Chiar la următoarea intersecţie pe care se pregăteau s—o traverseze,
Lukas descoperi dindărătul păturilor prinse în ferestrele cabinei un stâlp indicator de piatră, plantat
stingher pe un colţ de stradă. Pe el sta scris:
”Strada Veche”
Nu le mai rămânea acum decât să fie atenţi la numerele de pe acea stradă, toate dăltuite în piatra de
deasupra intrărilor. Puţin mai târziu, ajunseră în faţa casei care purta numărul 133.
—Ţi—e cumva teamă, Jim? întrebă Lukas, încetişor. Pentru câteva clipe, gândurile lui Jim alergară
către Uriaşul Părelnic, zicându—şi în sinea lui că, la urma urmelor, văzute de aproape, lucrurile nici nu
ar fi putut să se arate chiar aşa de înfiorătoare. Curajos şi cu hotărâre în glas, răspunse:
—Nu, Lukas.
Pentru ca imediat să adauge, nu de alta, dar ca să spună totuşi adevărul adevărat:
—Ei, în orice caz, nu chiar cine ştie ce.
—Păi, asta e foarte bine, îl încuraja Lukas. Atunci, să—i dăm drumul!
—Chiar aşa, răspunse Jim. Să—i dăm drumul!
Lukas o cârmi pe Emma, făcând—o să treacă prin poarta cea uriaşă a casei cu băgare de seamă.
Ajunseră astfel în faţa casei scărilor, largă cât o hală de gară. Scara urca într—o spirală ameţitoare, tot
mai sus, şi mai sus, aşa că era greu de spus unde îşi afla capătul. Un întuneric slab domnea în întreaga
încăpere. Ciudăţenia cea mai mare era însă chiar scara aceea, căci nu era alcătuită din trepte, ca orice
scară obişnuită, ci înainta spre înălţimi, ridicându—se lin şi păstrându—şi netezimea unei străzi. Iar
adevărul era că în toată ţara Kummerland erau interzise orice trepte, iar motivul era lesne de priceput:
treptele cele mari ar fi fost imposibil de urcat de către dragonii mai mici, cei care semănau cu nişte
câini şoricari, iar celelalte, ceva mai mici, i—ar fi incomodat pe dragonii cei lungi cât un tren de marfă.
Aşa că nu s—au mai construit nicăieri în cetate scări cu trepte. Iar hotărârea asta mai avea un avantaj,
unul care li se arătă de îndată celor doi călători, tocmai atunci când un dragon se lăsă în jos, vâjâind. Se
aşeză pur şi simplu,pe coada—i împlătoşată cu un strat cornos, lăsându—se apoi să alunece de—a
lungul scării în spirală ca şi când ar fi stat pe o săniuţă.

Cei doi prieteni fură tare mulţumiţi să constate lipsa treptelor care, de altfel, ar fi fost o piedică
în plus, poate chiar de netrecut, şi pentru Emma lor. Şi asta mai însemna că—şi puteau vedea liniştiţi
de drum. Ceea ce se şi întâmplă, rotindu—se mereu şi urcând treptat tot mai sus, până când ajunseră la
cel de—al treilea etaj. Opriră în faţa primei uşi de pe stânga, una înaltă şi lată, făcută parcă special
pentru a lăsa să treacă prin ea un autobuz cu etaj, ba chiar unul cu două etaje. Din păcate însă, intrarea
era barată de o imensă dală de piatră, în care fusese săpat un anunţ nu tocmai îmbietor:
”Doamna Mahlzahn Bateţi, Vă Rog, De 3 Ori!

Vizitele Nu—S Deloc Bine—Venite”
Dedesubtul celor scrise în piatră se afla un mâner ca un inel fixat în uşă şi prins în dinţii unei
ţeste de mort.
Lukas îi citi în şoaptă lui Jim cele dăltuite în piatra de la intrare.
—Şi ce zici? Să batem? întrebă Jim, nehotărât.
Lukas clătină din cap şi se uită atent în toate părţile. De îndată ce se convinse că niciun dragon
nu era prin apropiere, ieşi hotărât din cabina locomotivei şi se propti cu toată puterea în placa aceea de
piatră. Şi, până la urmă, cu ceva chinuri, reuşi s—o mişte din loc. Ba, până la urmă, Lukas ajunse s—o
dea cu totul la o parte. Apoi reveni în cabină.
—Bine c—o avem pe Emma cu noi, explică el în şoaptă, punând locomotiva în mişcare şi reuşind s—o
conducă fără prea mult zgomot până în mijlocul încăperii. Odată ajunşi colo, o opri din nou pe Emma,
se târî până afară şi trase la loc placa de piatră. După care îi făcu semn lui Jim că poate ieşi şi el.
Băiatul se dădu jos din cabină, cu mare băgare de seamă.
—Bine, dar de când e voie să intri cu o ditamai locomotiva într—o casă străină? şopti Jim, tare
înfrigurat.
—Păi, în cazul ăsta chiar că n—aveam de ales, îi răspunse Lukas, în şoaptă. Iar acum trebuie să ne
dumirim pe—ndelete cum stau lucrurile pe—aici.
Se depărtară de Emma, nu înainte de—a o sfătui să nu zică nici pâs cât or lipsi ei. Apoi Lukas o
luă înainte, de—a lungul holului întunecos şi fără sfârşit, târându—şi paşii cu mare băgare de seamă,
urmat, cu acelaşi mers atent, de Jim. La fiecare căscătură în zid care da către o încăpere lăturalnică,
stăteau câteva clipe locului, inspectând interiorul cu ochii cât cepele. Nu se zărea nimeni, pe nicăieri.
Nici tu om, nici tu dragon! Mobilele pe care le căzură ochii peste tot erau numai şi numai din piatră:
mese din piatră, scaune din piatră, sofale din piatră, pe care zăceau şi pernuţe din piatră. Pe un perete
stătea montat chiar şi un ceas masiv, făcut tot numai din pietre, al cărui tic—tac răsuna ciudat de...
bolovănos în liniştea din jur. Nici urmă de ferestre, căci în locul acestora, undeva, mai la înălţime,
fusese dat în fiecare perete câte un şir de găuri prin care pătrundea lumina tulbure a zilei. În vreme ce
Lukas şi Jim se apropiau cu grijă de celălalt capăt al holului, din ultima încăpere ajunse până la ei
izbucnirea unui glas înfiorător de ascuţit, strident şi plin de mânie.
Pentru câteva clipe doar, căci imediat se aşternu din nou liniştea. Cei doi prieteni îşi ciuliră
urechile, încordaţi. Aşa se face că, la un moment dat, li se păru că aud, ce—i drept venind parcă de hăt,
departe, un glăscior de copil speriat, rostind câteva vorbe sacadate. Cei doi prieteni schimbară între ei
o privire plină de înţelesuri. Cu iuţeală, se furişară până în marginea încăperii cu pricina, zgâindu—se
înăuntru.
În faţa ochilor le răsări o sală imensă, în care se aflau trei şiruri de bănci de şcoală, bineînţeles,
din piatră. Iar în băncile acelea şedeau vreo douăzeci de copii din diferite ţări: copii indieni, copii albi,
copii de eschimoşi, dar şi copii negri, purtând mici turbane pe cap. În mijlocul lor se afla o dulceaţă de
fetiţă, purtându—şi părul negru împletit în două codiţe care—i încadrau chipul simpatic, de păpuşă de
porţelan din Mandala. Fără îndoială, nu putea fi decât prinţesa Li Si, fiica împăratului din Mandala.
Toţi copiii erau prinşi în lanţuri de băncile în care şedeau, astfel încât, chiar dacă se puteau
mişca întrucâtva, de scăpat de acolo nici nu putea fi vorba. Pe peretele din fundul sălii aceleia de clasă,
căci aşa putea fi numită încăperea, se afla o tablă din piatră, iar alături, mare cât un ditamai dulapul de
haine, trona o catedră, tăiată dintr—un singur bloc de stâncă. Îndărătul uriaşei catedre se afla un
dragon cu o înfăţişare a naibii de respingătoare. Era binişor mai mare decât Emma, locomotiva, dar cu
mult mai subţirel, chiar slăbuţ am putea zice. Avea un bot ascuţit, acoperit peste tot cu negi şi ţepi din
cei groşi. Ochii cei mici şi ageri îi străluceau din spatele unei perechi de ochelari, în timp ce într—una
dintre labe agita o nuia de bambus, făcând—o să șuiere prin aer la fiecare mişcare.
Nodul gâtlejului lung şi subţire îi dansa când în sus, când în jos, iar din gura cea groaznică
ieşea la iveală un singur dinte, greu de descris în toată scârboşenia lui. Nu mai încăpea nicio îndoială:
dragonul ăsta nu putea fi nimeni altul decât doamna Mahlzahn.
Copiii şedeau înţepeniţi în bănci fără să îndrăznească să facă nici cea mai firavă mişcare. Îşi
ţineau mâinile pe pupitre, privindu—l ţintă pe dragon, cu ochii holbaţi de spaimă.
—Ce—i drept, arată ca o şcoală, şopti Lukas la urechea lui Jim.
—Aoleu! se trezi că zice băiatul, care nu văzuse în viaţa lui cum arată o şcoală. Bine, şi aşa e mereu la
şcoală?
—Doamne păzeşte! răspunse Lukas, cutremurându—se. Unele şcoli sunt chiar drăguţe. Adevărul e că
acolo profesorii nu sunt dragoni, ci nişte oameni, aşa ca noi, cu ceva mai multă minte, desigur!
—Linişşşşşte! zbieră deodată dragonul, făcând să—i şuiere nuiaua prin aer. Ciiiiine a îndrăzzzzznit să
şşşşşşop—tească adineaaaaauri?
Lukas şi Jim amuţiră pe dată şi—şi traseră iute capetele îndărătul peretelui de stâncă. Asta în
timp ce în clasă se aşternu o linişte mormântală.
Cu fiecare prilej, privirea lui Jim o căuta pe mica prinţesă.
Şi, de fiecare dată, simţea o mică împunsătură în inimă. Ce mai încolo şi—ncoace, mica
prinţesă îi căzuse cu tronc. Şi nu—şi amintea să mai fi întâlnit până atunci vreo făptură pe care s—o fi
plăcut atât de mult încă de la început. Asta aşa, în afară de Lukas. Dar, desigur, cu Lukas era cu totul
altceva. Despre mecanicul de locomotivă se putea spune orice, numai că ar fi fost vreun frumos nu, iar
asta oricât erau ei de prieteni. Altfel stăteau însă lucrurile cu mica prinţesă. Ea era de—a dreptul
încântătoare, o adevărată dulceaţă, atât de gingaşă, încât Jim simţi pe dată că ar fi fost de datoria lui să
—i ia apărarea, s—o protejeze. Aşa se face că îl părăsiră deodată toate spaimele care nu—i dăduseră
pace până atunci. Iar în inima lui îşi făcu loc dorinţa şi hotărârea de—a o elibera cu orice preţ pe Li Si!
Dragonul continua să—şi săgeteze elevii cu privirile sale aprinse, aruncate dindărătul lentilelor de la
ochelari. Furios nevoie mare, zbieră la ei cu glasul acela ascuţit şi cicălitor:
—Aşşşşşa, carevaaaaasăzzzzzică! Nu vrrrrreţi să—mi zzzzziceţi carea fossssst ăla de—a suflat
adineaurrrrri? Bineeeee, lasssssă că mai vedeeeeem noi!
Nodul gâtlejului îi jucă furios în sus şi—n jos, pentru ca imediat pocitania să scrâşnească alte
vorbe:
—Cââââât faccccc şşşşşşapte orrrrri opt? Ia zzzzzi tu de coooolo!
Băieţelul indian, spre care tocmai arătase dragonul cu nuiaua, sări în picioare. Era încă micuţ de
statură şi poate că abia trecut de patru sau cinci anişori. Dar în chica de păr negru purta deja înfipte trei
pene. Şi poate că era tocmai copilul vreunei căpetenii de pe la ei. O fixă pe doamna Mahlzahn cu o
privire pierdută şi bâigui:
—Şapte ori opt fac... şapte ori opt... păi, fac... fac...
—Păi, fac, păi, fac! bodogăni acru dragonul. Păi, nuuu ne ssssspui odatăăăăă?
—Şapte ori opt fac douăzeci, răspunse micul indian, sigur pe el.
—Nu zzzzzău? şuieră dragonul, în batjocură. Nu maaaaai ssssspune! Zzzzzici că douăzzzzzeci?
—Nu, n... n... nu! se repezi încurcat micul indian.
Cincizeci, am vrut să spun cincizeci!
—Ajjjjjungeeeee! răcni dragonul, cu glasul său ascuţit, fulgerându—l din priviri pe micul indian din
spatele lentilelor ochelarilor. Carrrrre va să zzzzzică habbbbbar n—ai! O, nici n—am mai văzzzzzut un
copil aşşşşşa de prossssst,şșşi de leneşşşşş ca tttttine. Dar prostttttia şi lenea trebuie pedepppppsite!
Terminându—şi şuierăturile şi zbieretele, dragonul se săltă de la catedră, merse întins către
micul indian, îl înşfacă şi—l culcă peste bancă, după care începu să—l plesnească la fund, înfuriat
nevoie mare.
Imediat ce pedeapsa asta luă sfârşit, dragonul merse şi se aşeză din nou în spatele catedrei lui,
răsuflând din toţi rărunchii, cu mare mulţumire. Ochii micului indian înotau în lacrimi, dar din gura lui
nu scăpă nici măcar un scâncet. Şi adevărul e că indienii ăştia sunt cunoscuţi pentru vitejia de care dau
dovadă.
De atâta furie şi revoltă câtă adunase în el în tot timpul ăsta, Jim se îngălbenise cumplit la faţă,
chiar aşa negru cum era de fapt.
—Câtă răutate! rosti el, printre dinţi.
Lukas îi dădu dreptate, clătinând din cap. Nu putea rosti vreo vorbă, dar avea deja pumnii
strânşi.
Deodată, dragonul aruncă o nouă întrebare, rămânând apoi atent la răspunsul pe care—l
aştepta:
—Ei, cââââât faccccc şşşşşşapte orrrrri opt? Tu ce zzzzzici, Li Si?
Inima lui Jim tresaltă.
Nu care cumva să se întâmple la fel şi cu micuţa prinţesă şi s—o încaseze şi ea! Pe de altă parte
însă, cum era să ştie Li Si răspunsul la o întrebare atât de grea? Chiar că trebuia să facă ceva!
Un singur lucru uitase Jim al nostru. Şi anume că Li SI era un copil mandalier că, asemenea
tuturor copiilor mandalieri, se pricepea şi ea, încă de la vârsta de patru ani să rezolve orice socoteală
mai încurcată.
Mica prinţesă se ridica în picioare şi rosti cu vocea suavă, sunând a piuit de pasăre mică:
—Şapte ori opt fac cincizeci şi şase.
—Ahhhhh! pufni enervat dragonul, tocmai pentru că răspunsul fusese cel bun. Şi cââââât facccc acum
trrrrreisssssprezzzzzece fără şşşşşassssse?
—Treisprezece fără şase, răspunse Li Si cu vocea ei ciripitoare, fac şapte.
—Beahhhhh! făcu dragonul, îmbufnat. Te crezzzzzi tarrrrre deşşşşşteaptă pentruuuu că ai şşşşştiut, nu?
Darrrrr nu eşşşşti decât o obrrrrrăzzzzznicăturrrrră şşşşşi o încrrrrrezzzzzută! Ai priceppppput?
Aşşşşşteaptă tu numai puţţţţţin şi să vedem dacă o şşşşştii şi pe urrrrrmătoarrrrrea! Să—mi ssssspui
imediat tabla înmulţţţţţirii cu şşşşşapte! Darrrrr puţţţţţin mai repede, dacă ssssse poaaaate!
—Şapte ori unu fac şapte, începu Li Si, iar glasul îi răsună asemenea unui tril de privighetoare. Şapte
ori doi fac paisprezece, şapte ori trei fac douăzeci şi unu... şi continuă tot aşa până când termină toată
tabla înmulţirii cu şapte.
Jim nu şi—ar fi putut închipui niciodată că o asemenea minunăţie de glas o să—i încânte
vreodată auzul. Dragonul asculta şi el atent, dar numai aşa, doar—doar o prinde—o pe prinţesă cu vreo
greşeală. Cu răutate, lăsă nuiaua să—i şuiere prin aer.
Acum, fu rândul lui Lukas la şoptit:
— Jim!
—Da!
—Tu te încumeţi să facem ceva?
—Cum să nu!
—Foarte bine, băiete. Acum, ascultă la mine: ştiu ce şi cum o să facem. O să—i dăm ocazia dragonului
să—i asculte pe copii vorbind. Dacă nici aşa n—o să meargă, atunci intrăm noi în joc, dar în forţă. Iar
asta măcar că, ştii şi tu, urăsc violenţa.
—Şi cum o să facem aşa ceva, Lukas?
—O să trebuiască să te duci la el şi să încerci să îmbrobodeşti, Jim. Povesteşte—i şi tu ce—ţi trece prin
cap. Aici chiar că ai mână liberă. Numai de mine şi de Emma să nu sufli o vorbuliţă! În timpul ăsta, eu
şi locomotiva o să aşteptăm aici, afară, iar dacă o fi cazul, o să—ţi sărim noi cumva în ajutor. Ai
priceput?
—E—n regulă, spuse Jim, cu glas hotărât.
—Ai grijă! îi mai şopti Lukas băiatului, dispărând în direcţia în care o lăsase pe Emma.
Între timp, mica prinţesă reuşise să termine de cântat tabla înmulţirii cu şapte. Şi asta fără
greşeală. Dar tocmai de aceea fierbea de furie dragonul. Aşa că sări din dosul catedrei, alergă până la
micuţa Li Si, o înghionti şi se porni să zbiere ca un apucat:
—Carrrrrrrrevasssssăzzzzzică aşşşşşa! Iarrrrr acum o ssssă începi să ţţţţţi—o iei frumuşşşşşel în cap, că
ai reuşşşşşit sssssă mă ssssscoţi din ţţţţţâţţţţţâni, fiiiiindcă n—ai făcut nicio greşşşşşşeală! Zzzzzzgâtie
încrezzzzzută şi înfumurrrrrată ce eşti! Ceeeee? Cuuuuum? Aaaaaud? Răssssspunde când te întrrrrreb!
Numai că prinţesa nu scoase o vorbă. Şi chiar aşa, ce ar fi putut răspunde?
—Cât fac acum trrrrrei şşşi cu patrrrrru? întrebă dragonul, ciulindu—şi imediat urechile, în aşteptarea
răspunsului.
—Şapte, veni răspunsul prinţesei. Dragonul o fulgeră cu o privire amarnică.

—Dar dacă—ţi zzzzzic eu acum că fac opt?
—Păi, rezultatul rămâne tot şapte, răspunse micuţa Li Si.
—Bine, darrrrr eu am zzzzzissssss că fac opt, se stropşi dragonul, şşşşşi opt rrrrrămâne. Ne—am
înţeles?
—Nu, fac şapte, şopti fiica împăratului din Mandala.
—Ceeee? şuieră dragonul. Îndrăzzzzzneşşşşşti să—mi răssssspunzzzzzi în răssssspăr? Şşşşştiu şi
sssssingurrrrră că fac şşşşşapte. Numai că ce—ţi cer eu ţie e assssscultare, nu altceva! Faci pe
grozzzzzava şşşşşi te ţţţţţii cu nasssssul pe sssssusssss!
Li Si scutură din cap, dar nu mai îndrăzni să rostească alte vorbe.
Şi tocmai când dragonul se pregătea s—o culce şi pe prinţesă peste bancă, aşa cum făcuse cu
indianul ceva mai devreme, răsună în încăpere un glas cristalin de copil, e adevărat, teribil de furios:
—O clipă doar, doamnă Mahlzahn!
Dragonul se întoarse, uimit peste poate, şi dădu cu ochii peste un băieţel negru la piele, proptit
în gaura intrării şi fixând—o cu o privire sălbatică.
—Să nu îndrăzniţi să—i faceţi ceva prinţesei Li Si! adăugă Jim, hotărât.
—Hei, tu, obrăzzzzznicăturrrrră neagrrrrră şşşşşi nessssspălată! grohăi dragonul, luat prin surprindere.
Dar de unde ai mai apărrrrrut şşsşşi tu pe aici? Şşşşşşi cine eșșşşti, la urrrrrma urrrrrrmelor?
—Mă cheamă Jim Năsturel, răspunse Jim, cu glas liniştit. Sunt din Lummerland şi am venit s—o
eliberez pe mica prinţesă Li Si. Dar şi pe ceilalţi copii.
La auzul vorbelor ăstora, prin ceata de copii se stârni un val de şuşoteli şi murmure, în timp ce,
cu ochii holbaţi, îl fixară cu toţii pe Jim. Dar cea mai mişcată fu mica prinţesă Li Si, impresionată de
curajul cu care înfrunta un băieţel negru o ditamai pocitania.
Dragonul împărţi în dreapta şi—n stânga câţiva ghionți şi alte câteva plesnituri de nuia de
bambus, după care scrâşni revoltat:
—Linişşşşşte! Ce v—a apucaaaaat, şşşşşşleahhhhhtă de zzzzzănatici needucaţţţţţţţi!
Apoi, întorcându—se către Jim, îl întrebă cu viclenie în glas, ţuguindu—şi buzele şi încercând
să pară cât mai prietenos cu putinţă:
—Nu cuuuuuumva ai veniiiiit la mine, trimisssss de Cei Treisssssprrrrrezzece Sssssălbatici? Ia zi,
micuţţţţule!
—Nu, i—o întoarse Jim. Nu m—a trimis nimeni.
La vorbele astea, privirea scormonitoare a dragonului se cutremură, pierzându—şi din tăria cu
care îl cerceta pe Jim.
—Asssssta ce mai e acum? şuieră el. Nu cuuuuumva ai veniiiiit până aici de capuuuuul tău? Poate
fiiiiiindcă ai auzzzzzit de mine şşşşşi n—ai mai putuuuut de dorul meu?
—Nu, nici de asta, răspunse Jim. Vreau doar să ştiu adevărul despre mine, despre cum am venit eu pe
lume. Şi m—am gândit că poate aflu ceva de la dumneavoastră.
—Păi, deeeee ce tocmai de laaaaa mine? întrebă dragonul, ciulindu—şi imediat urechile.
—Pentru că pe pachetul în care am fost adus îi Lummerland era scris un 13 la expeditor, iar ca
destinatar era trecută o anume doamnă Mahlzahn sau cam aşa ceva.
—Aşşşşşa, carevasssssăzzzzzică! scuipă vorbele dragonul.
Surprins de cele auzite,dar revenindu—și imediat și întinzându—şi încetul cu încetul un rânjet lătăreţ
pe faţa—i plină de negi.
—Adică tuuuuu sssssă fii, iubiţţţţţelule! Şşşşşşi eu care te aşşşşşteptam de atâââââta vrrrrreme!
Lui Jim îi trecu iute un fior rece pe spinare. Se scutură însă repede şi prinse din nou să
vorbească, întrebând politicos:
—Mi—aţi putea spune dumneavoastră cumva cine sunt părinţii mei adevăraţi?
—Oh, darrrrr nu mai trrrrrrebuie ssssssă—i cauţţţţţţi atâta, comoarrrrra mea, rosti dragonul, printre
chicoteli. Al meu eşşşşşti!
—Păi, aşa am crezut şi eu la început, îi răspunse Jim, cu hotărâre în glas. Numai că acum îmi dau
seama că nu am nimic de—a face cu dumneavoastră.
—Bine, darrrrrr eu am dat parrrrrale bune pe tine, cumpărrrrrându—te de la Cei Treisssssprrrrrezece
Sssssălbatici! mârâi dragonul, mijindu—şi ochii cu şiretenie.
—Puţin îmi pasă, îşi trânti vorbele Jim. Din partea mea, prefer să mă întorc în Lummerland.
—Chiarrrrr aşşşşşa? întrebă dragonul, cu viclenie în glas. Ssssssă—mi faci tu mie una ca asssssta? Nu
mai sssssspune, copilaşşşşşul meu!
—Da, chiar aşa cum aţi auzit, răspunse Jim. Şi o iau şi pe prinţesă cu mine. Ba chiar şi pe ceilalţi copii.
—Bine, şşşşşi dacă nu le dau drrrrrrrumul copiilorrrrr? Se interesă dragonul, cu prefăcută blândeţe în
vorbe şi tare dornic să audă răspunsul lui Jim.
—Eu cred că, până la urmă, tot o să trebuiască s—o accepţi, doamnă Mahlzahn, spuse băiatul, înainte
de a schimba la iuţeală câteva priviri cu mica prinţesă. Fu rândul dragonului să spună ceva, dar, mai
întâi, acesta izbucni într—un hohot de râs scrâşnit şi batjocoritor:
—Hi hi hi hi hi! Zzzzzzău dacă a mai văzzzzzut cineva un prossssstănac ca ăsssssta! Ho ho ho ho ho!
Mai înainte de toate, vine ca o nătăfleaţţţţţă, ssssssingur, la mine! Tu nu—ţţţţţi dai ssssseama că ai
picat sssssingur în cursssssă? Ha ha ha ha ha!
— Nu cred că e cazul să vă bucuraţi atâta şi nici să râdeţi aşa de tare! se răsti Jim la dragon, înfuriat
peste măsură. Le daţi drumul copiilor de bunăvoie sau nu?
Dragonul se apucă pe dată de ditamai burtoiul, nemaiputând de atâta râs şi veselie la auzul
spuselor lui Jim.
—Nu! pufni el. Nu, brrrrroscoi jegosssss ce eşşşşşti! Bineînţţţţţţţelesssss că n—o sssssă fac aşşşşşşşa
ceva.
Şi, zicând acestea, dragonul izbucni din nou în râs. Îl fulgeră pe Jim cu o căutătură amarnică şi
mârâi:
—Toţţţţţi copiii ăşşşşşştia sssssunt ai mei şşşşşi numai ai mei! Ai prrrrriceput? Şşşşşşi nu mai arrrrre
nimeni niciun drrrrrept assssupra lor, pentrrrrru că pe toţţţţţi i—am cumpărrrrrat de la Cei
Treisssssprrrrrezzece Ssssssălbatici! Adică am plătit bani grrrrrei pentrrru ei, iarrrrr acum sssssunt ai
mei!
—Bine, şi de unde i—au avut Cei Treisprezece Sălbatici pe toţi copiii pe care vi i—au vândut? întrebă
Jim, privindu—l pe dragon drept în faţă.
—Asssssta nu—i deloc trrrrreaba ta! Îşi scuipă vorbele dragonul, cu năduf.
—Ba cum să nu, doamnă Mahlzahn, răspunse Jim, plin de îndrăzneală. Este cumva şi treaba mea,
pentru că, uitaţi, din câte ştiu eu, mica prinţesă a fost furată înainte ajungă aici!
Îndată, dragonul se înfurie peste măsură. Plesni pământul de câteva ori cu coada lui cea lungă şi
rosti cu glas scrâşnit:
—Ce mă interrrrreseazzzzză pe mine? Acum sssssunt ai mei şi gata! Până şşşşşi tu eşşşşşti al meu! Iar
ţţţţţara aia a ta n—o sssss—o mai vezzzzzi niciodată, nătărrrrrău ce eşşşşti! Nu—ţi mai dau eu
drrrrrumul de aici!
Terminând de zbierat, dragonul se făcu înspre Jim, cu mersul lui greoi.
—Chchchchchchoh! şuieră el. Iarrrrr aşa, de bun venit, o sssssă—ţi trag o cinssssstită de chelfăneală!
Darrrrr şşşşştii, una aşşşşşşa, pe—ndelete, drrrrrrăguţţţţţţule! Asssssta ca sssssă te înveţţţţţi sssssă nu—
ţi mai baţţţţţi gura aia ca o meliţţţţţă!
Odată urlate vorbele astea, dragonul îşi întinse laba uriaşă, încercând să—l înşface pe Jim.
Numai că băiatul se feri iute. Dragonul încercă să—l plesnească cu nuiaua, dar lovitura căzu în gol.
Sprinten ca o nevăstuică, Jim alergă de colo—colo, adăpostindu—se când îndărătul catedrei, când
îndărătul băncilor din jur. Dragonul se ţinea bine pe urmele lui, dar nu reuşea cu niciun chip să—l
prindă. Se înfuriase tot mai tare şi, de atâta necaz şi încrâncenare, se înroşise şi se înverzise din vârful
urechilor până în vârful cozii, în timp ce pielea i se umpluse de negi şi de alte umflături de tot soiul. Şi
zău dacă o asemenea privelişte nu—ţi întorcea stomacul pe dos!
Numai că Jim obosise şi el de atâta alergătură şi de—abia mai sufla. Îl apucă tuşea şi un potop
de gâfâituri, căci dragonul scuipa în jur numai fum şi foc.
Dar ce era cu Lukas de nu mai apărea odată? Şi doar îi promisese că o să se întoarcă să—l ajute
împreună cu Emma.
Încăperea era deja toată numai nori groşi de fum, iar Jim abia dacă mai zărea ceva ca lumea,
darămite să ştie încotro ar fi putut s—o ia ca să—şi scape pielea. Şi tocmai când se simţea mai
disperat, îi răsună în urechi şuieratul cristalin al Emmei. Asta în timp ce dragonul se răsuci şi privi
speriat prin vălătucii de fum la dihania care se năpustea asupra sa cu ochi arzători ca flăcările. Arătarea
nu părea să fie deloc vreo namilă, aşa ca el, dar era plinuţă şi vânjoasă.
—Ce căutaţţţţi pe aici? Îşi scrâşni dragonul întrebarea. În culmea furiei şi a neputinţei. Şşşşşi cine v—a
dat voie sssssă...?
Dar nu apucă să—şi ducă vorbele până la capăt, că Emma, bolborosind asemenea unui uragan,
se repezi asupra lui, izbindu—l din toate puterile tampoanelor ei. Dragonul răspunse cu câteva lovituri
trântite cu labele lui groase şi cu coada vânjoasă şi împlătoşată. Ceea ce se transformă curând într—o
luptă sălbatică, pe viaţă şi pe moarte.
Dragonul urla şi scrâşnea, suflând şi scuipând necontenit asupra Emmei valuri de fum şi limbi
de foc, copleşind—o într—un asemenea hal, încât, o vreme, chiar că fu greu de spus dacă biata
locomotivă va mai scăpa întreagă dintr—o asemenea înfruntare.
Numai că viteaza Emma nu se sperie şi nu se dădu bătută. Scuipă şi ea scântei şi fum, din toate puterile
ei de locomotivă, aruncându—se iar şi iar asupra duşmanului.
Cu fiecare nou atac, veşmântul de dragon al Emmei se strica tot mai mult, ieşind în scurtă
vreme la iveală că nu era cine ştie ce monstru, ci doar o locomotivă. Copiii care, legaţi fiind de băncile
lor, fuseseră nevoiţi să rămână pe loc, fără să se poată pune la adăpost în vreun fel, urmăriseră lupta
copleşiţi de spaimă. Însă asta doar la început, pentru că imediat cum descoperiră ce se ascundea în
realitate sub pielea dragonului străin, izbucniră în strigăte de bucurie, cu care o încurajară pe Emma în
luptă:
—O locomotivă! ţipară ei. Bravo, locomotivo! Trăiască locomotiva!
Până la urmă, Emma îşi adună toate puterile pentru un ultim asalt, după care îl izbi pe dragon
cât putu de tare. Dragonul fu dat peste cap şi trântit la pământ, cu burtoiul în sus şi labele în lături.
Imediat, Lukas ţâşni din cabina locomotivei şi strigă:
—Repede, Jim! Să—l legăm bine până nu—şi vine în simţiri!
—Bine, dar cu ce? întrebă Jim, încă fără suflare.
—Păi, încercaţi cu lanţurile noastre! le strigă agitat micul indian. Şi luaţi cheia de la dragon. Vedeţi că
o ţine legată pe un şnur petrecut în jurul gâtului!
Jim se repezi la dragon, retezând cu dinţii şnurul din jurul gâtului acestuia. Apoi, tot aşa de
sprinten, descuie lacătele lanţurilor cu care erau priponiţi de bănci copiii. Când ajunse la banca micii
prinţese, observă cum aceasta roşi toată şi, cu o mişcare din cale—afară de delicată, îşi întoarse chipul
ei cel drăgălaş.
— Fiara îşi vine îndată în simţiri! Îl anunţă Lukas. Grăbeşte—te!
Primul lanţ îl înfaşurară în jurul botului dragonului, ca, la o adică, să nu şi—l mai poată căsca
nicicum. Pe urmă, se ocupară de labele din faţă şi cele din spate, ţintuindu—le şi pe ele bine în lanţuri.
—Aşa! spuse Lukas, oftând mulţumit din toţi rărunchii şi ştergându—şi sudoarea adunată pe frunte.
între timp, Jim reuşise să descuie lacătul de la cel din urmă lanţ.
—Aşa, mai spuse o dată mecanicul de locomotivă. Acum nu ni se mai poate întâmpla cine ştie ce.
După ce Jim îi eliberă pe toţi copiii, primul lucru care se întâmplă fu o izbucnire de urale din
piepturile tuturor. Nu—şi mai încăpeau în piele de bucurie. Râseră, se veseliră şi ţipară de—a valma,
iar cei mai mici ţopăiră de jur—împrejur, bătând din palme de fericire.
Lukas şi Jim şedeau zâmbind, prinşi în mijlocul debandadei ăsteia, în timp ce copiii se
repezeau încontinuu când la unul, când la celălalt, mulţumindu—le la nesfârşit. Culmea, n—o uitară
nici pe Emma, pe la care trecea fiecare dintre ei, lăudând—o din belşug şi bătând—o prieteneşte pe
trupul ei cel pântecos. Câţiva copii chiar se cocoţară pe ea, cercetând şi minunându—se de toate câte
vedeau în stânga şi—n dreapta. Mutra turtită a Emmei strălucea acum de plăcere şi de mulţumire.
Lukas ieşi afară, pe hol, şi puse zăvoarele cele grele la uşa de piatră a încăperii.
—Aşa, oameni buni, zise el către copii, de cum se întoarse printre ei. Deocamdată, suntem în siguranţă
şi nimeni nu ne poate lua prin surprindere. Ne—a mai rămas ceva timp şi de aceea vă propun să stăm
mai întâi şi să ne sfătuim cum să facem ca să scăpăm din nenorocita asta de Cetate a Dragonilor. Prin
galeria pe care am venit e mult prea periculos să ne întoarcem, zic eu. Mai întâi, pentru că din
costumaţia Emmei n—a mai rămas nimic întreg şi, în al doilea rând, nici nu avem cu toţii loc în cabina
locomotivei. Garda dragonilor şi—ar da seama imediat că e ceva în neregulă. Aşa că nu ne—a mai
rămas decât să punem la cale alt plan.
O vreme, îşi încruntară cu toţii frunţile, doar—doar vor găsi altă cale de scăpare, dar niciunuia
nu—i dădu prin cap ceva mai acătării.

Deodată, cu fruntea încă încreţită, Jim întrebă:
—Dar ia spune, Li Si, unde ai aruncat atunci sticla cu scrisoarea?
—Păi, în râul care izvorăşte în spatele casei ăsteia, răspunse prinţesa.
Jim şi Lukas schimbară o privire plină de uimire, iar Lukas căzu în genunchi şi strigă:
—Carevasăzică, să fi încercat totuşi Nepomuk să ne păcălească?
—Şi râul ăla poate fi văzut şi de aici? se interesă Jim.
—Da, răspunse prinţesa. Veniţi cu mine şi o să vă arăt. Li Si îi conduse pe cei doi prieteni într—o altă
încăpere,de pe partea cealaltă a holului.
Erau acolo vreo douăzeci de paturi, toate numai din piatră. Era, ca să zicem aşa, dormitorul în
care dragonul îi închidea pe copii peste noapte. Dacă împingeai unul dintre paturile astea la perete şi te
cocoţai pe el, atunci puteai să priveşti afară printr—o gaură din stânca peretelui. Şi chiar aşa fu: jos, în
mijlocul unui ciudat loc în trei colţuri, se afla un bazin de fântână, rotund şi uriaş, în care colcăia
vânoasă apa unui izvor, galben—aurie, revărsându—se este marginile de piatră ale bazinului şi
alcătuind un râu destul de lat, care şerpuia pe fundul întunecat al râpelor între case.
Gânditori, Lukas şi Jim rămaseră cu privirile aţintite asupra Râului Galben de jos, căci nu mai
încăpea îndoială dacă tocmai despre el era vorba. Între timp, toţi copiii se strânseră în dormitor,
înconjurându—i pe cei doi prieteni şi fixându—i cu ochi mari, plini de speranţă.
—Dacă sticluţa prinţesei Li Si a ajuns până în Mandala , dusă de apele râului ăstuia, spuse tărăgănat
Jim, atunci se prea poate ca şi noi să ajungem acolo urmând aceeaşi cale. Lukas îşi scoase pipa din
gură.
—Mii de trăsnete, măi Jim, mormăi el. Dar asta chiar că e o idee grozavă! Dar ce zic eu, că e mai ceva
ca o idee. E chiar un plan întreg, cel mai dibaci! Şi o să fie ca o călătorie în necunoscut.
Mecanicul de locomotivă strânse din ochi şi se întoarse la pufăitul din pipă, de data asta
încântat peste măsură.
—Bine, dar eu nu ştiu să înot, se plânse o fetiţă, speriată rău.
Lukas mustăci.
—Nu face nimic, micuţă domnişoară. Avem noi, pentru toată lumea, o corabie minunată. Bătrâna şi
buna noastră Emma pluteşte pe ape mai ceva ca o lebădă. E adevărat, pentru asta am avea nevoie de
nişte catran sau smoală,cu care să călăfătuim din nou toate ungherele locomotivei.
Din fericire, nu era mare greutate să găsească asemenea lucruri prin partea locului, căci smoală
se afla cu prisosinţă în cămara cu provizii a dragonului, ţinută în mai multe butoaie, pline ochi. Iar de
aşa ceva se convinseră numaidecât cei doi prieteni. Acum, nu—i vorbă, lucrurile nici nu ar fi putut sta
altfel, atâta vreme cât smoala era principalul aliment al locuitorilor cetăţii Kummerland.
—Fiţi atenţi, oameni buni! spuse Lukas. Cred că cel mai bine ar fi să aşteptăm căderea nopţii. Aşa, la
adăpostul întunericului, o să ieşim din Cetatea Dragonilor călare pe locomotivă, care cum vom putea,
şi vom fi duşi de ape până când mâine, în zori, ne—om depărta binişor de locurile astea.
Copiii se arătară încântaţi peste măsură de plan.
—Prea bine, spuse Lukas, în încheiere. Cel mai înţelept lucru pe care îl mai avem de făcut este să ne
întindem cumsecade şi să ne odihnim în tihnă. De acord?
Nu se împotrivi niciunul. Pentru mai multă siguranţă, Jim încuie sala de clasă, în care lăsaseră
dragonul legal fedeleş sub paza Emmei. Apoi se aşezară cât mai bine pe paturile de piatră din dormitor
şi adormiră curând cu toţii. Doar Lukas rămase treaz, înfipt într—un fotoliu uriaş din piatră, aflat într
—un colţ al încăperii, unul cu nişte ditamai urechile sprijinitoare. Zăcea acolo, trăgând din pipă şi
veghind la somnul şi visele copiilor.
Copilul indian visa la wigwamul lui de acasă şi la fratele bunicului său, căpetenia Vultur Alb,
care tocmai îi prindea în păr o pană nouă. Asta în timp ce micul eschimos visa la un iglu de—al lui,
făcut din bucăţi de gheaţă în care se oglindea jucăuşă puţina lumină a cerului din nord, şi la mătuşa lui,
Ulubolo, cea cu părul alb... ca zăpada, care tocmai îi punea în faţă o cană plină cu untură de peşte
fierbinte. Fetiţa din Olanda vedea în visul ei un câmp întins, acoperit tot numai cu lalele. În mijlocul
acestuia se înălţa căsuţa cea albă a părinţilor, în faţa căreia erau zărite roţi de caşcaval, mari cât pietrele
de moară. În visul mica prinţesă Li Si traversa un delicat podeţ din porţelan, mână în mână cu tatăl ei.
În visul lui, Jim se afla în Lummerland. Şedea în bucătărioara doamnei Waas. Soarele
strălucitor bătea în fereastră, iar el istorisea întâmplările prin care trecuse. Şi tot acolo, în bucătărie,
alături de doamna Waas, se afla şi mica prinţesă Li Si. Numai ochi şi urechi, asculta fermecată cele
povestite de Jim.
Şi uite aşa se întâmpla că fiecare copil visa la locurile şi oamenii dragi de acasă. În timpul ăsta,
întunericul se aşternea tot mai adânc, dar asta nu însemna decât că marea aventură se apropia.
CAPITOLUL 22.ÎN CARE CĂLĂTORII AJUNG SUB PĂMÂNT ŞI SE BUCURĂ LA

VEDEREA MULTOR MINUNĂŢII
Între timp, se făcuse întuneric beznă. Ceasul de piatră de pe peretele din camera de alături bătu
de zece ori. Venise clipa cea mare.
Lukas îi trezi pe copii. Aprinseră câteva făclii unse cu păcură, ca să aibă lumină, după care
scoaseră din cămara cu provizii unul dintre butoaiele pline cu smoală. Se înhămară cu toţii la cărat
butoiul şi reuşiră să—l aducă până în bucătăria dragonului, unde îl aşezară deasupra vetrei cuptorului
de—acolo. Încinseră un foc zdravăn şi aşteptară până când terciul cel negru şi gros din butoi începu să
clocotească. După asta, Lukas o conduse pe Emma din sala de clasă până la bucătărie şi, împreună cu
Jim, se apucă să astupe toate crăpăturile de pe la ferestrele şi uşile cabinei locomotivei, înfundându—le
temeinic cu păcura fierbinte.
În timpul ăsta, toţii copiii se strânseseră grămadă în jurul lor, urmărindu—i cu ochi mari.
—Şi ce zici să facem până la urmă cu dragonul? întrebă Jim, în timp ce lucrau. Să—l lăsăm acolo aşa,
legat cum e acum?
O vreme, Lukas nu răspunse nimic, părând să se gândească la aşa ceva. Într—un târziu, scutură
energic din cap.
—Nu, nu. Şi asta pentru că n—ar trece multă vreme şi vor muri pur şi simplu de foame. De învins, l—
am învins, dar nici nu ar fi aşa o onoare pentru noi să ne răzbunăm atât de cumplit pe un adversar lipsit
de apărare. Cu toate că, între noi fie vorba, a meritat chelfaneala primită cu vârf și—ndesat.
—Bine, dar dacă îi dăm drumul, se arătă Jim îngrijorat, face imediat tărăboi, ne—ar da de gol şi din
cauza asta n—am mai putea scăpa de—aici cu una, cu două.
Lukas clătină din cap, îngândurat.
—Păi atunci nu ne mai rămâne decât să—l luăm cu noi. Dar, înainte de toate, o să vreau să mai aflu
una—alta de la el. Ca să nu mai spun că trebuie să—i administrăm şi o pedeapsă binemeritată.
—Bine, dar n—o să fie cam greu de cărat? îl făcu atent Jim. Emma noastră ar putea să se ducă la fund.
Şi chiar dacă ar rezista ea, săraca, noi, ceilalţi, abia dacă am mai avea loc.
—E adevărat ce zici, răspunse Lukas şi mustăci. Iar asta înseamnă că pocitania va trebui să se
mulţumească să înoate în urma noastră, la remorcă.
—Vrei să spui că o să trebuiască să—l scoatem din lanţuri? se vaită Jim, încreţindu—şi fruntea. E al
naibii de puternic şi o să avem ceva de furcă.
—Nu prea cred, i—o întoarse Lukas şi râse mulţumit. Iar chestia asta o s—o rezolvăm cât se poate de
simplu. Un capăt al lanţului o să—l prindem de partea din spate a locomotivei, iar celălalt de singurul
dinte care—i iese dragonului din gură. Şi, fiindcă tot îi iese aşa de bine dintre falci, o să putem să—i
lăsăm şi botul strâns legat. Trebuie însă ca, înainte de a porni la drum, să—i eliberăm labele, şi pe
cele din faţă, şi pe cele din spate. Dar dacă n—o să vrea să ne urmeze, atunci o s—o simtă pe pielea...
ăăă... pe dintele lui. Şi bine n—o să—i cadă!
O să vezi cum o să se ţină după noi, mai ceva ca un mieluşel.
Planul li se păru tuturor cum nu se poate mai iscusit, și îndată ce sfârşiră de călăfătuit
locomotiva, o împinseră la loc, în sala de clasă. De cum o văzu întorcându—se, dragonul îşi săltă
capul. Părea să—şi fi revenit de—a binelea. Însă, bineînţeles că era atât de zdravăn legat, încât nici nu
putea fi vorba de vreun pericol din partea lui. Iar asta însemna că, deocamdată, trebuia să se
mulţumească să fulgere din privirile—i tăioase şi doar din când în când să mai fumege ceva nori groşi
pe urechi şi pe nări.
După ce Lukas îi dădu de înţeles că urma să—i însoţească, înotând în urma lor, încercă să se
ridice şi—şi zornăi neputincios lanţurile în care fusese prins.
—Termină odată! se răsti Lukas la el. N—ar strica să fii mai cu judecată, că zbaterile astea şi aşa nu—
ţi ajută la nimic.
Dragonul păru să înţeleagă cum stăteau lucrurile, aşa că îşi prăbuşi capul pe podea, închise
ochii şi făcu pe mortul. Asta nu—i aduse însă prea multă înţelegere sau milă din partea celorlalţi, aşa
precum se aştepta. La lumina făcliilor cu catran, Lukas scoase un cleşte din lada lui de scule şi se
apucă să pună cap la cap lanţurile rămase printre bănci. Legă bine unul dintre capetele noului lanţ de
partea din spate a Emmei, apoi priponi celălalt capăt de dintele care îi ieşea dragonului printre fălci. Ce
—i drept, de felul în care prinse capătul ăsta de lanţ se ocupă mai îndeaproape. Nu de alta, dar nu avea
niciun chef ca jivina să reuşească, cine ştie cum, să se dezlege pe drum.
Când fu gata, îi zori pe copii să se urce pe locomotivă să se aşeze şi ei pe acolo, care cum o
putea mai bine. Lukas şi Jim rămăseseră încă pe jos. După ce îi văzură pe copii urcaţi, Lukas se cocoţă
şi el pe botul locomotivei, undeva mai în faţă, fiindcă de intrat în cabină nu mai era chip. Apoi îi făcu
lui Jim semn cu mâna ca să se apuce să dezlege labele dragonului: şi pe cele din faţă, şi pe cele din
spate. Pe urmă, Jim sări şi el pe locomotivă, făcându—şi loc lângă Lukas.
—Hai, la drum! o îndemnă mecanicul pe Emma. Locomotiva se puse în mişcare, iar lanţul care—i
atârna în spate se întinse. Dragonul clipi şi se săltă de la pământ cu mişcări greoaie. Numai că, îndată
ce—şi simţi labele libere, încercă din răsputeri să se opintească în lanţul care o lega de locomotivă, aşa
cum îşi închipuise Jim. Numaidecât însă, din piept îi izbucni un geamăt dureros, căci dintele de care îi
fusese prins lanţul era un loc tare sensibil, iar zvâcnirea puternică din lanţ durea al naibii. Aşa că nu—i
rămase altceva de făcut decât s—o urmeze pe Emma. Se vedea însă clar că plesnea de furie, iar ochii
mici îi străluceau în toate culorile. De cum ajunseră la uşa locuinţei, mecanicul de locomotivă le strigă
copiilor:
—Repede, stingeţi făcliile alea! Lumina n—ar face decât ne dea de gol!
După mişcarea asta, Lukas şi Jim se opintiră şi dădură în lături uşa cea grea din piatră, iar
locomotiva cu încărcătura ei ciudată trecu aproape tiptil. În bezna cea adâncă, Emma alunecă de—a
lungul spiralei celei netede, în jos, către parterul casei, ajungând apoi în plină stradă.
Câţiva dragoni, rămaşi pe stradă la ora aceea târzie din noapte, horcăiau greoi pe partea cealaltă
a străzii, făcându—i pe copii să le îngheţe sângele în vine. Spre marele lor noroc, jivinele nu simţiră
nimic, mai întâi fiindcă era un întuneric de nepătruns şi apoi pentru că, după cum le era obiceiul, se
bombăneau între ele de mama focului, ocărându—se fără economie la vorbele spurcate.
Cu dibăcie, Lukas manevră locomotiva în aşa fel încât aceasta să poată da colţul casei. Nu
peste mult timp, ajunseră şi la râu. Apele acestuia străluceau stins într—o lumină aurie care părea că
vine din adâncuri. Iar asta făcea ca undele stârnite în noapte să sclipească pe toată întinderea lor.
Lukas o struni pe Emma, oprind—o până la urmă. Coborî din cabină şi cercetă atent malul care
ducea înspre apă. Părea suficient de neted, iar mecanicul de locomotivă se arătă mulţumit de cele
aflate. Se întoarse la locul unde—i lăsase pe toţi ceilalţi şi le zise:
—Copii, staţi liniştiţi la locurile voastre! Iar tu, buna şi dolofana mea Emma, îşi continuă el vorba, va
trebui s—o mai faci o dată pe corabia. Ai grijă însă, fiindcă îmi pun toată nădejdea în tine!
După cuvântarea asta, deschise robinetul din partea de jos a cazanului locomotivei, lăsând în
felul ăsta să se scurgă bolborosind toată apa din burta Emmei. Îndată ce goli cazanul, închise la loc
robinetul şi, ajutat de Jim, împinse locomotiva cât mai aproape de buza cea abruptă a malului, astfel
încât Emma să—şi poată continua şi singură alunecarea. După brânciul dat tovarăşei lor de drum, cei
doi prieteni săriră în cârca ei, aflându—şi loc printre copiii îngrămădiţi pe acoperişul cabinei.
—Ţineţi—vă bine! zise Lukas, în timp ce Emma aluneca uşurel în apele râului.
Curentul era destul de puternic, aşa că locomotiva plutitoare fu înşfăcată imediat şi împinsă mai
departe. Dragonul, având o frică teribilă de apă, asemenea tuturor celor din seminţia lui, rămase încă
pe mal, privind scârbit la ce—l aştepta. Şi avea chiar toate motivele s—o facă, de vreme ce ştia prea
bine că, odată intrat în apă, s—ar fi zis cu fumul şi flăcările lui, şi, colac peste pupăză, apa ar fi spălat
şi toată murdăria de pe el, un lucru care i se părea de—a dreptul groaznic. La început, mai încercă în
câteva rânduri să se elibereze din lanţul care—l ţinea legat, oprindu—se în el. Nu îi folosi însă la
nimic, aşa că se mulţumi să alerge o vreme de—a lungul malului, în urma Emmei. Din nefericire
pentru el, apăru un pod, iar asta chiar că puse capăt strădaniilor lui. Scheună pe nas de câteva ori,
spăşit şi sfârşit, asemenea unui căţelandru, pentru că, legat de bot cum îl ştim, nici nu putea face
altceva. Până la urmă, hotărî să se lase în voia sorţii şi intră în apă, stârnind valuri împrejur şi fornăind
agitat. Mai întâi, se auzi sfârâituri şi bolboroseli, însă după ce norii de fum se risipiră întru câtva se
văzu că, de fapt, dragonul se pricepea de minune la înotat, mai ales că acum nici nu mai avea încotro.
Îşi văzură o vreme de drum, străbătând într—o tăcere mormântală Cetatea Dragonilor.
Dar unde urma să—i poarte râul? Să—i fi minţit Nepomuk pe cei doi prieteni, iar apele să fi
trecut totuşi prin Ţinutul Celor o Mie de Vulcani? Sau era la mijloc cine ştie ce taină, una de care
dragonul—pe—jumătate habar nu avea?
Între timp, curentul se întărise binişor. Şi deveni chiar vijelios. Din câte îşi puteau da seama
călătorii, scrutând întunericul cel adânc, se apropiau de marginea cetăţii, ceea ce însemna că în curând
ar fi urmat să ajungă la buzele craterului uriaş în care se afla aceasta şi care o înconjura asemenea unui
falnic zid de fortăreaţă.
—Atenţie! strigă Lukas deodată, din locul aflat foarte aproape de botul Emmei, acolo unde, la fel ca
Jim, şedea călare pe cazanul locomotivei.
Cu toţii lăsară capetele în jos şi se pomeniră că pătrund în întunericul, şi mai negru decât al
nopţii de până atunci, al unei porţi căscate în stâncă. Iar curentul apei îi purtă mai departe, înteţindu—
se încontinuu. Oricât de atent s—ar fi uitat de jur—împrejur, le era imposibil să distingă ceva. Doar
spumegatul şi plescăitul apelor dezlănţuite le ajungea la urechi, asurzindu—i.
Lukas începu să—şi facă griji teribile din pricina copiilor. Să fi fost numai cu Jim alături,
pericolele n—ar fi avut decât să vină cu duiumul. Între timp, în aventurile prin care trecuseră, ei doi se
deprinseseră cu tot ce putea fi mai sălbatic şi mai de speriat. Cu acei copii era însă cu totul altceva.
Cum ar fi urmat ei să reziste într—o asemenea călătorie? Cei mai mulţi dintre ei erau încă destul de
mici, ca să nu mai vorbim că se aflau printre ei şi câteva fetiţe. Cu siguranţă că tremurau deja de frică.
Numai că acum nu mai era chip de dat înapoi şi unde mai pui că, în vuietul de tunet al apelor, ar fi
încercat degeaba să—i îmbărbăteze. Aşa că lui Lukas nu—i mai rămânea decât să aibă răbdare şi să
lase lucrurile la voia întâmplării.
Călătoria cea vijelioasă continuă cumva la vale, tot mai în jos, către o adâncime care părea că
nu va fi atinsă nicicând. Iar copiii mijiră ochii, prinzându—se strâns unii de alţii şi apucându—se bine
de câte un fier al locomotivei. De auzit sau de văzut ceva nu mai putea fi vorba în căderea aceasta
vijelioasă care părea că nici nu se mai termină, ducându—i parcă spre fundul pământului, încetul cu
încetul, curentul se mai domoli, iar valurile spumate se cuminţiră şi ele. După o vreme, cursul râului se
potoli definitiv, întorcându—se la felul lui de—a fi de la începutul călătoriei. Doar că acum călătorii
ajunseseră undeva în adâncul pământului. În timp ce, rând pe rând, îndrăzneau să—şi învingă spaima
şi să deschidă ochii, vederea le fu întâmpinată de o lumină ciudată, ale cărei culori le părură că
străluceau de—a dreptul fermecător în întuneric. Dar încă nu se putea vedea nimic clar. Mecanicul de
locomotivă se întoarse către copii şi—i întrebă:
—Sunteţi întregi? N—am pierdut pe nimeni pe drum? Copiii nu—şi reveniseră încă din teribilele
încercări prin care trecuseră şi le luă ceva vreme până când reuşiră să se numere între ei şi să fie siguri
că erau tot atâţia câţi începuseră călătoria. În cele din urmă, îl anunţară pe Lukas că totul era în ordine.
—Dar dragonul ce face? se mai interesă Lukas. E tot legat de lanţul nostru? E teafăr?
Da, şi dragonul scăpase cu viaţă, cu toate că, în tot timpul ăsta, înghiţise la apă cu nemiluita.
—Dar unde am ajuns, de fapt? vru să ştie unul dintre copii, care purta un turban.
—Habar n—am, îi răspunse Lukas. Tot ce sper însă e ca în curând să se lumineze ceva mai mult şi să
putem vedea mai ca lumea.

Terminându—şi vorbele, mecanicul de locomotivă îşi aprinse pipa, stinsă de mult, în goana de
mai înainte a călătoriei.
—În orice caz, adăugă Jim de lângă Lukas, suntem cu siguranţă pe drumul cel bun către Ping!
Iar vorbele lui picară la țanc, dând curaj câtorva dintre copii, care erau pe punctul de—a
izbucni în hohote de plâns. Aceştia se potoliră şi începuseră să privească în jur, curioşi nevoie mare.
Lumina fermecată, dar săracă la început, se înteţise, căpătând strălucirea purpurie a amurgului, o
strălucire în care putură să vadă că râul se târa acum printr—o grotă larg boltită. Iar lumina care—i
înconjura venea de la sutele de mii de pietre preţioase roşii, crescute în pereţii şi pe tavanul grotei în
cristale lungi cât braţul. Rubinele acelea, căci despre asemenea pietre preţioase era vorba, scânteiau,
străluceau sau luminau mocnit asemenea unei puzderii de lanterne. Era o privelişte greu de descris. Ce
mai, aproape imposibil!
După ceva vreme, lumina deveni de un verde aprins, răspândit de o întreagă pădure de
smaralde uriaşe, atârnând ameninţătoare dinspre tavanul grotei, ca nişte ţurţuri de gheaţă de streaşina
casei, până aproape de oglinda râului. Ceva mai târziu, apele se strecurară printr—o hrubă joasă şi
întortocheată, scăldată într—o lumină violetă, venind de la milioane de pietre delicate de ametist,
crescute precum un strat de muşchi pe pereţii stâncoşi.
Traversară apoi o sală imensă, toată inundată de o strălucire ameţitoare, atât de puternică, încât
copiii aproape că fură nevoiţi să închidă ochii. Totul era din pricina unor ciorchini imenşi de diamante
limpezi şi tăios de sclipitoare, fixaţi pe tavan precum sute de candelabre.
Şi aşa mai departe. Copiii încetaseră de mult să mai sporovăiască între ei. Dacă la început mai
şuşoteau una—alta, acum sfârşiseră într—o muţenie desăvârşită, mulţumindu—se să privească pierduţi
lumea aceea subpământeană, plină de bunăţii. Şi uneori curentul mâna locomotiva atât de aproape de
pereţii grotei, încât fiecare dintre copii putu să şi rupă câteva asemenea pietre preţioase, păstrându—le
amintire pentru mai târziu. Câte ore trecuseră nu putea spune niciunul dintre călători, dar Lukas
observă că, deodată, curentul începe să se înteţească simţitor. Calea li se îngustă, pereţii cei stâncoşi
începând să se apropie ameninţător de mult şi să capete o culoare roşiatică, întreruptă pe alocuri de
fâşii albe, late, şi de linii în zigzag. În acelaşi timp, minunăţia de lumină multicoloră păli tot mai mult,
căci se sfârşise şi puzderia de pietre preţioase. Până la urmă, se aşternu din nou întunericul copleşitor,
de nepătruns, care—i întâmpinase şi la începutul călătoriei subpământene. Doar din când în când bezna
din jur se mai înviora de strălucirea palidă a câte unui cristal stingher. Nici asta nu ţinu însă prea mult,
iar apele începură din nou să se învolbureze şi să se izbească în spume de maluri, în timp ce călătorii se
văzură târâţi din nou într—o cădere ameninţătoare către adâncuri şi mai cumplite.
Numai că de data asta, necunoscutul le rezerva pasagerilor locomotivei una dintre cele mai
îmbucurătoare surprize. Pentru a doua oară de când intraseră odată cu râul în adâncul pământului,
trecură printr—o poartă în stâncă, îndărătul căreia Emma, toţi cei pe care îi purta în cârcă şi dragonul
remorcat scăpară de apele spumegânde!
Iar dincolo de deschiderea porţii în stâncă îi întâmpină o minunăţie de noapte înstelată. Cursul
apelor se întinse acum într—o albie lată şi plină de splendoare. Pe cele două maluri mărginaşe, apele
erau însoţite de copaci bătrâni și vânjoşi, ale căror trunchiuri erau străvezii precum sticla.
Vântul nopţii şuiera printre ramurile acestora, stârnind de peste tot clinchetele delicate a mii şi
mii de clopoţei. Locomotiva alunecă îndată pe sub un podeţ, ce se arcuia graţios peste curentul apelor,
un podeţ din porţelan strălucitor.
Muţi de surpriză, călătorii căscau ochii de jur—împrejur, iar primul dintre ei care catadicsi să
grăiască fu mica prinţesă Li Si:
—Ura! strigă ea. Păi, asta e Mandala! Am ajuns în ţara mea! Acum chiar că suntem salvaţi!
—Bine, dar aşa ceva nu e cu putinţă! spuse Jim. Şi noi care am pierdut atâtea zile bătând drumul din
Mandala până în Kummerland. Şi uite că acum, la întoarcere, totul nu ne—a luat decât câteva ore.
—Şi mie îmi vine greu să cred, mormăi Lukas, încurcat. Măcar de nu ne—am amăgi numai!
Jim se caţără pe coş, ca să vadă mai bine. Cu priviri cercetătoare cuprinse împrejurimile, pentru
ca apoi să—şi arunce ochii şi în spate. Poarta din stâncă, prin care trecuseră cu câteva minute în urmă,
se afla la poalele unui lanţ de munţi înspăimântător de înalţi, ce se întindea de—a curmezişul în tot
ţinutul. Fiecare culme era vârstată în roşu şi alb, iar acum nu mai încăpea nicio îndoială că lanţul de
munţi cu pricina nu era altul decât Cununa Lumii.

Jim coborî de pe coş şi se adresă copiilor cu glas rar şi aproape solemn. Oricum, aceştia îl
priveau nerăbdători.
—Vă vine să credeţi sau nu, aflaţi că suntem deja în Mandala!
—Jim! strigă cu bucurie în glas micuţa prinţesă. Oh, Jim, dacă ai şti cât mă bucur! Mă bucur! Da, chiar
că mă bucur!
Şi fiindcă tot se nimerise să şadă lângă băiat, mica prințesă, copleşită de atâta fericire, se repezi
şi, nici una, nici două, îl sărută pe gură. Jim rămase locului ca izbit de fulger. Copiii izbucniră în râs şi
în ţipete, strângându—se în braţe unii pe alţii şi provocând o asemenea vânzoleală, încât în scurtă
vreme Emma începu să se balanseze periculos. Şi nu mult ar fi lipsit să se răstoarne, dacă Lukas nu i—
ar fi chemat pe pasageri la ordine, domolindu—le bucuria.
—Eu nu—mi explic treaba asta decât într—un singur fel, spuse el lui Jim, îndată ce Emma îşi reveni
din bâţâială și—şi continuă plutirea molcomă. Că adică am scurtat drumul teribil călătorind aşa, pe sub
pământ. Tu ce zici, Jim? Nu—i aşa că am dreptate?
—Cum? întrebă Jim. Ai zis ceva?
Era zăpăcit de tot băiatul şi încerca din răsputeri să—şi vină în simţire, căci părea încă dus pe calea
viselor.
—Bine, bine, lasă asta acum, bătrâne, mormăi mecanicul de locomotivă, mustăcind aşa, ca pentru el.
Doar văzuse şi el ce se petrecuse şi ştia de ce acum prietenul său nu mai avea ochi şi urechi
decât pentru mica prinţesă. Şi asta orice s—ar fi petrecut sau s—ar fi spus prin preajmă. Aşa că se
hotărî să—l lase în pace şi se întoarse la copii, rugându—i să—şi spună fiecare povestea în urma căreia
ajunsese în lanţuri în Cetatea Dragonilor. Şi aşa mai aveau o bucată bună de drum de făcut până în
oraşul Ping şi murea de curiozitate să afle despre fiecare dintre ei cum se făcuse de încăpuse pe labele
teribililor dragoni şi ale amarnicei doamne Mahlzahn.
Copiii se învoiră numaidecât. Lukas îşi aprinse o pipă nouă, iar primul dintre ei care începu să
istorisească fu chiar mica prinţesă Li Si.
CAPITOLUL 23.ÎN CARE PRINŢESA DIN MANDALA ÎŞI SPUNE POVESTEA, IAR JIM ÎŞI
IESE DIN SĂRITE DIN PRICINA EI
Totul s—a întâmplat în vacanţa cea mare, îşi începu istoria Li Si, şi, ca—n fiecare an, mi s—a
dat voie să merg la mare. Unde mai pui că tata m—a lăsat să iau cu mine şi şapte prietene, cele mai
bune. Nu de alta, dar se gândise el să nu care cumva să mă plictisesc de una singură. Am fost însoţite
de trei doamne mai în vârstă de la curte, care urmau să ne poarte de grijă pe acolo. Aşa, şi, odată ajunse
acolo, ne—am instalat cu toatele într—un castel mic şi cochet, tot numai din porţelan albastru cum e
cerul. Chiar în faţa porţii acestuia fremătau apele mării, scăldând plaja cea aurie.
Doamnele de companie de la curte ne spuneau în fiecare zi să facem bine şi să ne jucăm numai
în preajma castelului, ca nu cumva să păţim cine ştie ce. La început, n—am ieşit din cuvântul lor şi
chiar am rămas prin preajmă, depărtându—mă doar atât cât să mai pot auzi dacă aş fi fost cumva
strigată. Odată cu trecerea zilelor însă, doamnele ajunseră cam cicălitoare cu sfaturile lor, mereu
aceleaşi, cu toate că nu le ieşisem din cuvânt, nici eu, nici prietenele mele. Aşa că s—a trezit deodată
în mine dorinţa de—a le face puţin în ciudă. Şi trebuie să ştiţi că atunci când îmi pun eu ceva în minte,
sunt al naibii de încăpăţânată. Din păcate,zis şi făcut, iar într—o bună zi, în plimbările mele, m—am
îndepărtat binişor de castel, hălăduind de capul meu pe malul mării. După o vreme, le—am văzut
departe pe doamnele de la curte şi pe prietenele mele care porniseră să mă caute. Numai că în loc să le
răspund la strigăte, m—am ascuns îndărătul unui tufiş de pipirig. Aşa se face că, în căutările lor,
prietenele şi doamnele de companie ajunseră chiar în preajma locului în care mă ghemuisem, strigându
—mi numele pe rând sau cu toatele, într—un glas.
Strigau din ce în ce mai tare şi păreau tot mai speriate şi groaznic de agitate. În tot timpul ăsta,
eu am rămas pitită în ascunzătoarea mea, fără să zic nici pâs.
A mai trecut un timp şi trupa asta, plecată în căutarea mea, a mai dat o raită prin locul unde mă
ascunsesem şi—am auzit pe doamne şi pe prietene sfătuindu—se între ele şi hotărându—se s—o apuce
într—altă direcţie. În orice caz, ziceau tot ele, era imposibil să mă fi îndepărtat prea mult. Ţin minte că
mi—am râs în pumni de cele auzite, iar de—ndată ce s—au îndepărtat cu toatele m—am furişat din
ascunzătoare şi—am pornit—o la întâmplare pe malul mării, îndepărtându—mă tot mai mult de castel.
Am adunat o mulţime de scoici minunate, înfundându—mi cu ele buzunarele şorţuleţului. Cum
mergeam eu aşa, haihui, fredonam încetişor un cântecel, unul pe care ajunsesem să—l compun de una
singură, ca să fac să—mi treacă timpul mai uşor. Şi cântecelul acela zicea cam aşa:
Ce zi minunată! Ce zi fericită!
Umblu haihui la marginea mării.
Sunt prinţesa Mandalei, micuţa Li Si,

Iar de nu voiesc eu, nici nu mă veţi găsi!
Tra—la—la—la,
Tra—la—la—la!
Nu vă mai spun decât că şi versurile cântecelului tot eu le făcusem! Şi mă chinuisem ceva până
să aflu o rimă potrivită numelui pe care—l port, Li Si. În timp ce mergeam eu aşa, de una singură,
încoace şi—ncolo, îngânând cântecelul acela, m—am uitat mai bine în jur şi am descoperit că
ajunsesem în nişte locuri care nu mai arătau deloc minunat şi că, de fapt, de la o vreme, mă însoţeau
nişte stânci ascuţite, din acelea, de coastă. Şi erau aşa, ca nişte, povârnişuri coborând ameţitor către
întinderea mării.
Aşa, deodată, nu m—am mai simţit deloc în apele mele,deși să fiu sinceră,n—aș fi fost în stare
să recunosc asta nici în ruptul capului. Până la urmă, mi—am văzut mai departe de drum. Şi cum
mergeam aşa, ridicând ochii înspre mare, am zărit în largul ei silueta unei corăbii cu pânze, crescând
tot mai mult, pe măsură ce se apropia în viteză de ţărm, ţintind exact către locul unde mă aflam.
Pânzele ei umflate de vânt erau de un roşu sângeriu, iar pe cea mai lată dintre ele fusese scris, cu negru
şi cu cifre cât toate zilele, un 13.
Ajunsă aici cu povestea, prinţesa Li Si fu scuturată de un fior puternic, care o făcu să
amuţească preţ de o clipă.
—Cred că acum vine partea mai interesantă! mormăi Lukas, schimbând o privire plină de subînţelesuri
cu Jim. Hai, spune—ne mai departe!
—Corabia a oprit la mal exact în faţa mea, îşi continuă prinţesa istorisirea, cu toate că amintirea
întâmplărilor de atunci o făcuse mai palidă. Eram aşa de înspăimântată, încât am rămas locului, ca
prinsă în rădăcini. Şi să nu uit, Corabia aceea era atât de mare, încât parapetul ei se înălţa cam cu un
etaj de casă mai sus decât ţărmul pe care mă aflam. Imediat, de la bordul corăbiei sări pe mal o namilă
de bărbat, unul care arăta cum nu se poate mai înfricoşător. Purta pe cap o pălărie tare ciudată,
împodobită cu un desen înfăţişând un cap de mort sub care stăteau încrucişate două oase. Era îmbrăcat
cu o vestă pestriţă şi nişte pantaloni bufanţi, iar în picioare purta o pereche de cizme cu margini
răsfrânte. În centironul cu care era încins peste burdihan avea înfipte mai multe pumnale, cuţite şi
pistoale. Năsoiul cel coroiat din mijlocul feţei îi era străjuit de o mustaţă falnică, lungă şi neagră,
atârnându—i până aproape de centiron. Avea şi nişte ditamai cerceii de aur agăţaţi în urechi, iar ochii îi
erau mici şi foarte apropiaţi de rădăcina nasului, aşa că arăta ca şi când s—ar fi uitat cruciş tot timpul.
Şi de cum mă văzu, zbieră: „Ha, o fetiţă! Ce pradă pe cinste!"
Avea un glas răguşit, venind parcă din fundul pământului şi imediat am vrut s—o iau din loc. N
—am apucat, căci, nici una, nici două, m—a şi prins de codiţe, scuturându—se de râs. Iar ăsta a fost
prilejul ca să—i admir şi dinţii, mari şi galbeni, ca de cal. Şi a vorbit din nou, către mine: „Ai picat pe
mâinile noastre la ţanc, broscuţă mică!" Pe dată, am început să strig ca din gură de şarpe, zbătându—
mă ca să aflu scăpare. Numai că nu se afla nimeni prin preajmă ca să—mi ia apărarea. Namila de om
m—a săltat de la pământ şi m—a azvârlit direct pe puntea corăbiei. Şi în timp ce zburam eu aşa, prin
aer, un gând a început să nu—mi dea pace: „Numai de n—aş fi...", iar de continuat, aş fi continuat cam
aşa „...fugit de lângă ai mei".
Atât că n—am reuşit să ajung la capătul ăsta al gândului fiindcă tocmai atunci am fost prinsă
din zbor de alt bărbat, semănând ca două picături de apă cu primul. Iar asemănarea lor aproape că m—
a făcut să cred, pentru o clipă că ar fi fost unul şi acelaşi. Bineînţeles însă că aşa ceva era imposibil. Şi
de cum am fost aşezată pe scândura punţi şi am început să mă uit de jur—împrejur, am observat că pe
corabie chiar se aflau o mulţime de bărbaţi, semănând leit între ei, cât să—i încurci de—a binelea.
La început, tâlharii aceia ai mărilor m—au vârât într—o cuşcă, una ce arăta ca o colivie uriaşă
şi pe care au atârnat—o într—un cârlig înfipt în catargul principal.
Pe dată s—a dus şi curajul meu de mai înainte şi am început să plâng aşa de amarnic, încât în
scurtă vreme şorţuleţul cu care eram îmbrăcată s—a udat leoarcă. Şi în tot timpul ăsta, printre scâncete
şi sughiţuri, mă rugam de bărbaţii aceia să—mi dea drumul.
Însă ţi—ai găsit ca ălora să le pese câtuşi de puţin de mine! Corabia se desprinsese de ţărm,
zburdând apoi pe valuri cu pânzele umflate de vânt. Şi n—a durat mult până când am pierdut de tot din
ochi ţărmul de pe care fusesem furată, iar de jur—împrejur stăpânea întinderea necuprinsă a apelor.
Cam aşa se scurse şi prima mea zi pe puntea corăbiei pe care eram prizonieră. Abia către seară
a apărut lângă mine unul dintre tâlharii aceia, aruncându—mi prin gratii câteva felii de pâine uscată.
Tot atunci, a înghesuit printre bare şi un castronel cu nişte apă de băut în el. Atât că mie nu—mi ardea
deloc de mâncare şi nu m—am atins de pâinea adusă. Numai în apă mi—am înmuiat puţin buzele, căci
soarele fierbinte care mă arsese până atunci şi plânsul mă însetaseră teribil. De cum a început să se lase
întunericul, tâlharii de pe corabie au aprins câteva felinare şi au rostogolit până în mijlocul punţii un
butoi uriaş, aşezându—se apoi în cerc în jurul lui. Fiecare dintre ei a scos la iveală câte o stacană pe
care şi—a umplut—o cu vârf din butoiul despre care v—am povestit. S—au apucat să—şi soarbă
licoarea şi, cu glasuri grohăitoare, s—au pus pe răcnit cântece de—ale lor. Una dintre cântările acelea
îngrozitoare chiar am învăţat—o pe de rost, căci prea o ziceau cu foc de fiecare dată când le venea din
nou cheful. Pesemne că era chiar cântecul lor preferat. Era cam aşa:
Treişpe inşi şedeau mereu pe o năsălie,

Ho! Ho! Ho! şi—un butoi cu rom.
Trei zile la rând băură, halal de aşa tărie,
Iubeau valurile mării, băuturica şi francii,
Dar nu ţinu mult şi—i luară toţi dracii,
Acum, oricât am încercat eu să—i număr pe tâlharii acela, nu era uşor, din pricina luminii
sărăcăcioase şi tremurate venite de la felinarele de pe punte, dar mai ales fiindcă bărbaţii semănau atât
de mult între ei. Stând însă şi gândindu—mă mai bine, m—am lămurit că erau într—adevăr
treisprezece la număr, aşa cum ziceau şi în cântecul lor. Am înţeles pe dată şi ce era cu acel 13 scris pe
cea mai lată dintre pânzele corăbiei lor.
Ajunsă aici cu povestea, prinţesa fu întreruptă de Jim, care zise:
—Acum pricep şi eu ce era cu acel 13 scris pe pachetul meu în dreptul expeditorului.
—Ce expeditor şi care pachet? întrebă Li Si. Ai mai pomenit tu de aşa ceva atunci când te—ai sfădit cu
dragonul şi chiar voiam să te întreb ce—i cu astea.
—Dacă nu aveţi nimic împotrivă, se băgă şi Lukas în vorbă, cred că ar fi mai bine s—o lăsăm pe Li Si
să—şi ducă povestea până la capăt. Nu de alta, dar ca să înţelegem şi noi totul, pe—ndelete. După ce
termină ea, o să—i vină rândul şi lui Jim, cu istoria lui. Altfel, totul n—o să fie decât un vălmăşag de
vorbe, iar de priceput, n—o să pricepem mai nimic
Toţi îl aprobară pe mecanicul de locomotivă, iar Li Si îşi continuă povestea:
—Şi cum stăteau tâlharii aceia aşa, strânşi laolaltă şi sorbindu—şi porția de băutură din stacane, am
băgat de seamă că nici ei între ei nu reuşeau să se deosebească prea bine. Numai că lucrul ăsta nu părea
să—i deranjeze cine ştie ce, aşa că îşi vedeau mai departe de petrecerea lor. Era limpede ca lumina
zilei că niciunul dintre ei nu ştia precis cum îi chema pe ceilalţi, aşa cum nu era sigur nici cine era el
însuşi. Se părea însă că nici nu puneau prea mare preţ pe aşa ceva, de vreme ce oricum arătau cu toţii la
fel. Numai pe căpitan reuşeau să—l deosebească imediat, fiindcă, spre deosebire de ceilalţi, acesta
avea pălăria însemnată cu o stea roşie. Lui i se supuneau cu toţii, fără să crâcnească.
În cea de—a doua zi, am îmbucat totuşi câte ceva din feliile acelea de pâine uscată, pentru că
între timp mă ajunsese şi pe mine foamea. Altfel, toate s—au petrecut la fel ca în prima zi. Şi cum s—a
făcut din nou seară şi tâlharii s—au strâns din nou în jurul butoiului cu rachiu, l—am auzit pe căpitan
spunându—le: „Ascultaţi aici, fârtaţilor! Mâine, pe la miezul nopţii, ne vedem cu dragonul acela la
locul
de întâlnire stabilit. Şi să vedeţi ce—o să se mai bucure!" Iar vorbele astea le—a rostit uitându—se
înspre mine şi rânjind. „Asta—i numai bine, căpitane!" am auzit eu tot atunci răspunsul unuia din
bandă. „Că, adică, o să se lase din nou cu ceva rachiu în plus. Era şi timpul, zic eu, fiindcă butoiul ăsta
aproape că s—a golit de tot." Am înţeles pe dată că vorbele astea ale lor aveau legătură cu mine, cu
toate că nu întru totul. Ce era în clipele acelea în sufletul meu, puteţi să vă daţi şi singuri seama! În
noaptea următoare, s—a stârnit un vânt tăios, iar cerul era brăzdat de fâşii de nori negri, perindându—
se prin faţa lunii pline, ceea ce făcea ca totul să se prefacă într—un joc de—a lumina şi întunericul. În
tot timpul ăsta, eu dârdâiam de frig în cuşca mea.
Pe—aproape de miezul nopţii, prin întunericul care domnea la orizont, am zărit o strălucire
scurtă, spre care se vedea treaba că se îndrepta şi corabia noastră. De cum ne—am apropiat mai mult
de lucrul ăla, iar luna, preţ de câteva clipe, a reuşit să—şi împrăştie cumsecade lumina, am recunoscut
câţiva colţi ascuţiţi de stânci golaşe, părând a fi cu totul şi cu totul din fier şi ivindu—se semeţi din
apele mării. Iar pe unul dintre colţii ăştia stătea în aşteptare un dragon uriaş. Nu mă înşela deloc
vederea, căci făptura lui cea întunecată se zugrăvise limpede pe pânza zdrenţuită şi tulbure a
văzduhului ameţit de furtună.
„Pssssst! Pssssst! Pssssst!" a şoptit el, îndată ce corabia tâlharilor mării a ajuns în preajma lui.
Iar şuşoteala i—a fost însoţită de un şuvoi de flăcări verzi şi unul de flăcări violete, scoase pe fiecare
dintre cele două nări uriaşe. „Mi—aţi adusssss din nou ceva interrrrressssssant, măi băieţţţţţi?" a
întrebat el. „Şi—ncă ce mai pradă avem pentru tine!" a strigat către el căpitanul. „De data asta ţi—am
adus plocon o fetiţă a—ntâia!"
„Nu mai ssssspune!" a şuierat dragonul, rânjind amarnic. „Şşşşşşi ce v—aţi gândit sssssă—mi
cereţţţţţi pentrrrrru asssssta, şşşşşleahtă de tâlharrrrrri bătrrrrrâni?"
„Păi, acelaşi lucru ca de obicei", a răspuns căpitanul, „Un butoi plin cu rachiu adevărat de
Kummerland, marca Beregata Dragonului, cum îi mai zice. Fiindcă e singurul rachiu din lume pe care
eu şi fârtaţii mei îl socotim îndeajuns de tare. Dar dacă nu te învoieşti, să ştii că ne vedem de drum."
Tâlharii şi dragonul se mai tocmiră o vreme, dar până la urmă dragonul fu de acord să le dea
butoiul cu rachiu cerut, pe care oricum şezuse până atunci, primind în schimb cuşca în care mă aflam
eu.
După ce au stabilit când să se vadă iarăşi, tâlharii şi—au luat rămas bun de la dragon. O vreme,
vântul a mai purtat spre mine şuieratul cântării celor treisprezece, dar n—a trecut mult şi corabia s—a
pierdut în depărtare. Dragonul a ridicat cuşca, ţinând—o aproape de bot, ca să mă poată vedea mai
bine şi să mă cerceteze pe toate părţile, cu de—amănuntul. În sfârşit, şi—a căscat botul şi a spus:
„Aşşşşşa, copila mea.De acum înaintttte ssss—a zzzzis cu jjjjucatul cu păpuşşşşşşele, cu lenevitul, cu
vacanţţţţţţele şşşşşi cu toate celelalte prrrrrosssssstioarrrrre. A venit vrrrrremea ssssssă afli şşşşşi tu
cum e cu viaţţţţţţa adevărrrrrată". Apoi a înfăşurat cuşca într—o pătură groasă, atât de groasă încât nu
răzbătea deloc lumina prin ea, iar eu am rămas complet în întuneric. Şi dacă ar fi fost vorba numai de
asta, dar, pe deasupra, n—a mai fost chip să văd sau să aud ce se petrecea pe—afară.
La început, mi s—a părut că nu se întâmplă nimic deosebit. Stăteam aşa, în aşteptare, şi chiar
începusem să mă întreb dacă nu cumva dragonul mă lăsase pe acolo, pe undeva. Dar atunci, la ce să se
mai fi tocmit cu tâlharii întru mine? Zău dacă ştiu cât a durat aşteptarea, mai cu seamă că, între timp,
am mai şi adormit. Poate că vă prinde mirarea să auziţi că te poate lua somnul într—o aşa încurcătură,
dar gândiţi—vă niţel la toate prin câte trecusem mai ales că, din clipa în care puseseră tâlharii mâna pe
mine, nu mai închisesem un ochi. Şi totul se întâmplase din pricina spaimei care pusese stăpânire pe
mine, dar şi din cauza curentului rece în care fusesem ţinută pe corabie. Sub pătura aceea era acum
cald şi întuneric, ce mai, numai bine cât să dormi dus.
Liniştea mea n—a durat însă mult şi m—am trezit pe nepusă masă. În urechi îmi răsuna o
gălăgie teribilă. Erau numai zdrăngăneli, şuierături şi scrâşnete, zgomote de care abia dacă aveţi habar.
În afară de asta, cuşca în care mă aflam s—a pornit să se bâţâie încoace şi—ncolo, ba chiar sus şi—n
jos, iar asta mi—a întors stomacul pe dos. Ce să mai spun, mă simţeam ca într—un carusel. Toată
zgâlțâiala aceea a durat cam vreo jumătate de oră, după care s—a potolit tot aşa de surprinzător precum
se iscase.
O vreme, totul s—a scufundat într—o linişte adâncă şi am simţit că mica mea închisoare era
aşezată undeva jos. Pătura cea groasă a fost dată la o parte şi, de cum mi—am rotit ochii în jur am...
Dar astea sunt lucruri de care nu mai e nevoie să vă povestesc, pentru că ştiţi deja cu toţii cum arata
locuinţa doamnei Mahlzahn. Singurul lucru în are am aflat mângâiere a fost acela că nu eram deloc
singură şi izolată în toată nenorocirea care se abătuse pe capul meu şi că alături de mine se aflau şi alţi
copii, tot aşa de năpăstuiţi ca mine.
Aşa, iar de acum înainte nici nu cred că ar mai fi ceva de povestit. Viaţa cu care a trebuit să mă
obişnuiesc mai apoi a fost cum nu se poate de plictisitoare şi de tristă. În fiecare zi, de dimineaţă până
seara, şedeam în băncii noastre de şcoală, legaţi de ele, obligaţi să citim, să scriem să socotim şi să
învăţăm multe alte lucruri. Iar mie, mai mult decât celorlalţi, mi—a mers binişor, fiindcă ştiam deja să
citesc, să scriu şi să socotesc, ca un copil mandalier ce mă aflam. Colegii mei de clasă au fost însă
nevoiţi s—o i de la capăt cu învăţatul, iar în tot timpul ăsta dragonul i—a chinuit ca naiba. Iar dacă se
întâmpla să fie în toane proaste, şi nu era zi în care să nu fie, pur şi simplu puţin îi păsa dacă făceam
sau nu greşeli, că se punea pe noi cu răcnetele şi cu bătaia.
Cum se făcea noapte, dragonul ne dezlega de bănci şi ne ducea numai în ghionturi până în
dormitorul de alături. Seara nu căpătăm nimic de mâncare şi asta pentru că nu era zi în care doamna
Mahlzahn să nu găsească un motiv ca să ne pedepsească şi să ne taie de la porţie. Aşa că eram mereu
trimişi la culcare cu maţele chiorăind. Nu aveam voie nici să vorbim unul cu altul, nici măcar în
şoaptă. Asta era strict interzis. Iar dragonul şedea seara între noi până când se convingea că adormeam
cu toţii.
Numai că, într—una dintre nopţi, tot am reuşit să—l păcălesc. Nici nu plecase bine, că m—am
sculat din patul în care dormeam de obicei, care se afla lângă peretele care da în afara locuinţei , m—
am cocoţat la capul patului şi am reuşit să mă uit prin gaura aia care slujea drept fereastră. Mi—am dat
seama imediat la ce înălţime mare ne aflam, aşa că mi—am luat gândul de la vreun salt de pe fereastra
aceea.
În schimb, am descoperit râul care izvora în preajmă, am stat şi m—am gândit la ceea ce aş fi
putut face şi uite mi—am adus aminte de sticla aceea de biberon pentru bebeluşi, peste care dădusem
cu ceva vreme în urmă scotocind prin buzunarul şorţuleţului meu şi pe care o păstram cu grijă, fiind
singura mea amintire despre casă şi despre cei dragi. Într—o clipă, planul a fost gata. În cea mai mare
iuţeală şi fără să fac zgomot, i—am trezit pe ceilalţi copii şi—am povestit ce—mi pusesem în gând.
Unul dintre ei avea și el un capăt de creion, iar la altul am găsit o bucăţică de hârtie curată. Atunci m—
am apucat şi am scris scrisoarea pe care o ştiţi, am împăturit—o şi am vârât—o în sticla de biberon. Cu
ea în mână, unul dintre băieţi, care era neîntrecut la aruncat, s—a urcat pe patul meu şi a azvârlit sticla
prin gaura ferestrei până în apa râului.
Aşa am sperat noi ca, într—o bună zi, vreun om bun la suflet să găsească sticluţa noastră şi să i
—o ducă tatălui meu. Şi zi de zi am aşteptat, perpelindu—ne de nerăbdare, până când aţi apărut voi şi
ne—aţi eliberat. Iar acum, iată—ne pe toţi aici.
Aşa puse capăt mica prinţesă poveştii ei. După ea, urmară ceilalţi copii, istorisind pe rând ce i
se întâmplase fiecăruia dintre ei de ajunsese prizonier în Cetatea Dragorilor, între aceştia se aflau şi
cinci copii cu piele tuciurie, purtând turbane pe cap, care fuseseră răpiţi deodată, pe când, într—una
din seri, se aflau la scăldat într—un râu împreună cu elefanţii lor. Micuţul indian fusese prins în timp
ce se afla la pescuit, în canoe, şi se îndepărtase bine de mal. Odrasla de eschimos fusese surprinsă în
timp ce
şedea pe gheaţa unui aisberg, aflată în călătorie către Polul Nord, unde ar fi urmat să—şi viziteze
bunica. Alţi copil erau într—o călătorie pe ocean, la bordul unui vapor care fusese oprit de piraţi în
mijlocul apelor şi prădat. Toţi banii şi alte lucruri de valoare aflate la bord, dar şi copiii au luat drumul
corăbiei tâlharilor mării, după care vaporul, cu tot ce era viu pe el, oameni şi şobolani, fusese
scufundat.
Cei treisprezece tâlhari se dovediseră cu vârf şi—ndesat nişte ticăloşi, fără fărâmă de milă în ei
şi, în plus, tare cutezători.
Pe cât de diferite se înşirau poveştile copiilor până la momentul când ajungeau la colţii de
stâncă din fier, sumeţindu—se din apele mării, pe—atât de asemănătoare se depănau ele în continuare,
căci mai departe împărtăşiseră aceeaşi soartă cu aceea a micii prinţese. Un singur lucru nu putură să
povestească: felul în care ajunseseră în locuinţa de piatră a dragonului.
La urmă de tot, veni şi rândul lui Jim să povestească, mai cu seamă că toţi copiii îl rugară s—o
facă, iar cel mai mult se ţinu de capul lui mica prinţesă. Aşa că înşiră şi el toate prin câte trecuse alături
de Lukas până să afle drumul spre Cetatea Dragonilor.
—De un lucru sunt foarte sigur acum, spuse el la sfârşitul poveştii sale, gândindu—se încă la şcoala
din Kummerland. N—am niciun chef să mă apuc să învăţ să citesc şi să scriu. De socotit, nici nu mai
vorbesc. Chiar că nimic nu—mi dă ghes spre asta.
Li Si clipi de câteva ori din ochi, ridică din sprâncene şi spuse de la locul ei:
—Dar nu ştii încă aşa ceva?
—Nu, răspunse Jim. Şi nici n—am nevoie!
—Bine, dar nu eşti mai mare ca mine decât cu vreun an sau cam aşa ceva, adăugă Li Si, mirată. Dacă
vrei, îţi dau cu o mână de ajutor la învăţătură. Jim scutură din cap.
—Mie toate astea mi se par absolut de prisos — mai mult te încurcă decât să—ţi ajute la ceva.
Învăţătura nu face decât să te ţină departe de lucrurile cu adevărat importante. Iar până acum m—am
descurcat de minune şi fără citit şi scris.
—Păi, are dreptate, se răsti micul indian.
—Nu, nu, spuse mica prinţesă, apăsat. Lucrurile astea sunt tare folositoare. Luaţi—mă pe mine, de
exemplu. Să nu fi ştiut să scriu, atunci n—aş fi fost în stare să trimit scrisoarea aceea, în sticlă, şi
nimeni nu ne—ar fi venit în ajutor.
—Numai că scrisoarea din sticlă nu ţi—ar fi folosit la nimic, i—o întoarse Jim, dacă n—am fi venit noi
să vă scoatem din încurcătură.
—Chiar aşa! sări cu gura micul indian.
—Nu mai spune! răspunse cam înţepată prinţesa. Tu l—ai avut mereu aproape pe Lukas.
Dar ia spune ce s—ar fi ales de voi şi de noi dacă mecanicul de locomotivă ar fi ştiut tot atâta carte cât
tine!
Jim tăcu încurcat. Simţea el că se prea putea ca Li Si să fi avut dreptate, dar tocmai ăsta era şi
motivul pentru care se cătrănise.
Ce—i venise oare prinţesei să—i ţină asemenea lecţii? Că doar nu trecuse aşa de mult timp de
când o eliberase din chinurile vieţii ei. Şi, la urma urmelor, curajul şi destoinicia nu făceau mai mult
decât ştiinţa de carte? Orice ar fi fost, nu avea el niciun chef să se apuce acum de învăţat. Şi cu asta
basta!
Jim făcu o mutră aşa de neagră, încât Lukas îl bătu pe umăr, zâmbind şi spunându—i:
—Jim, bătrâne, ia uită—te tu într—acolo!
Şi, zicând aceasta, îi arătă ceva la orizont, în depărtarea către care îi purta curentul râului.
Acolo, soarele se înalţă într—o adevărată splendoare, astfel încât undele apei se umpluseră de
strălucire, de parcă ar fi fost din aur curat. La scurtă vreme, călătorii mai zăriră în depărtare ceva la fel
de strălucitor şi de plăcut vederii: miile şi miile de acoperişuri aurite ale caselor din Ping.
CAPITOLUL 24.ÎN CARE EMMA PRIMEŞTE O DECORAŢIE ALEASĂ, IAR CĂLĂTORII

AU PARTE DE UN MIC DEJUN ÎNDESTULĂTOR ŞI CU TOTUL DEOSEBIT
Nu peste mult timp, ajutaţi de copii, Lukas şi Jim reușiră să urce locomotiva pe mal. Odată cu
ea, se târî afară apa şi dragonul, rămânând apoi întins, mort de oboseală cum se afla. Şi, după cum se
vedea, deocamdată îi pierise orice chef să se mai dea în spectacol cu vreuna dintre purtările lui
mizerabile. Cam peste o jumătate de oră, cei doi prieteni terminară de aranjat locomotiva, făcând—o
pe Emma să poată merge din nou pe uscat. Uşile călăfătuite cu smoală fură desțepenite, cazanul fu
umplut ochi cu apă şi cât ai clipi fu încins şi un foc vesel.
Cu toţii erau prinşi până peste cap cu muncile astea, aşa că niciunul nu observă paznicul de
uscat mandalier care, călare pe un ditamai velocipedul, venea înspre ei pe drumul de ţară de la malul
râului. De îndată ce zări grupul de călători, paznicul se opri şi—şi făcu socoteala dacă nu cumva avea
de—a face cu cine ştie ce soldaţi străini debarcaţi acolo şi, prin urmare, periculoşi. Cercetându—i însă
mai atent şi dându—şi seama că era vorba de o mulţime de copii, lăsă deoparte orice bănuială şi se
apropie mai mult de locul cu pricina.
Numai că, tocmai când o cotea pe după un tufiş, fu cât, pe—aci să calce pe coada dragonului.
Speriat de moarte, îşi întoarse velocipedul şi pe—aci ţi—e drumul, în direcţia opusă, pedalând de zor
şi prinzând aşa o viteză, de ai fi zis că pe urmele lui se aflau sute de draci.Cu limba scoasă de un cot de
oboseala pedalatului, paznicul ajunse în capitala Mandalei, prezentându—se de urgenţă în faţa mai—
marelui său şi raportându—i acestuia toate cele văzute.
—Dumnezeule, rosti acesta, dar o asemenea veste e cea mai îmbucurătoare din câte mi—ai fi putut
aduce! Şi unde mai pui că, pentru ea, împăratul ar fi în stare să te facă cel puţin general. Nici nu—ţi dai
seama ce noroc a dat peste tine!
—Cum, cum, cum asta? se încurcă în vorbe paznicul.
—Chiar aşa. Ce, tot nu te—ai dumirit peste ce ai dai acolo, pe malul râului? mai strigă mai—marele
paznicilor, agitat nevoie mare. Oricum, pentru ce ai văzut tu nu e decât o singură explicaţie. Aceia nu
pot fi alţii decât cei doi preaonoraţi mecanici alături de locomotiva lor. Iar dacă mai zici că au adus cu
ei şi un dragon, asta înseamnă că prinţesa noastră, Li Si, se află şi ea cu ei. Eu zic să nu mai pierdem
vremea şi să—i dăm de ştire şi împăratului!
Acestea fiind zise, cei doi paznici alergară într—un suflet la palatul împărătesc. Bineînţeles,
fără să uite ca, pe drum, să urle ştirea cea nouă prin toate străduţele şi fundăturile.
Acum, e cam greu să descrii agitaţia stârnită în tot oraşul de o asemenea ştire. În primul şi în
primul rând, aceasta se întinse cu iuţeala focului, trecând din gură în gură. Aşa se face că, în scurtă
vreme, nu mai era suflet în tot oraşul Ping care să nu fi aflat de sosirea vestiţilor mecanici de
locomotivă şi a micuţei prinţese Li Si. Aflară cu toţii, până la ultimul şi cel mai mărunt dintre
strănepoţi, de întâmplarea preafericită pe care le—o adusese dimineaţa aceea. Şi, cum în tot oraşul nu
se afla niciunul care să nu—şi fi dorit să dea o mână de ajutor, pe măsura priceperii lui, la primirea
sărbătorească pe care o meritau cei întorşi acasă după atâta vreme, nu dură mult şi toate străzile pe care
ar fi urmat să treacă locomotiva în drum spre palatul împărătesc fură împodobite cu flori, ghirlande,
drapele, serpentine şi urări de întâmpinare scrise pe mari fâşii de pânză aninate pe la porţi. În plus, pe
cele două laturi ale fiecărei străzi, mulţimea se bulucise în aşteptarea trecerii alaiului preamăriţilor eroi.
În sfârşit, îşi făcură şi aceştia apariţia. Iar în fiecare loc în care îi aşteptau oamenii, cu mult
înainte ca eroii noştri să ajungă în mijlocul lor, se auzea, de la câteva străzi depărtare, freamătul teribil
al uralelor izbucnite din sutele de mii de piepturi ale celor printre care înaintau Emma şi pasagerii ei.
Locomotiva fu nevoită să se strecoare cu mare băgare de seamă prin mulţimea mandalierilor, căci
dragonul cel înlănţuit era slăbit de puteri şi abia dacă se mai mişca, chinuindu—se la fiecare pas în
urma ei. În cabină şedeau Lukas şi Jim, făcând de zor semne cu mâna pe la ferestre, de—a stânga şi de
—a dreapta. Pe acoperiş se strânseseră copiii, iar în mijlocul acestora se afla Li Si, micuţa prinţesă.
O vreme, Li Si fu greu de descoperit prin valurile de flori pe care mandalierii le aruncau
necontenit de la toate etajele şi ferestrele caselor ce străjuiau drumul, potopindu—i cu ele pe nou—
veniţi. Asta în timp ce privitorii care împânzeau străzile fluturau steguleţe din hârtie şi—şi aruncau în
văzduh pălăriile, însoţindu—şi gesturile cu strigăte de „Trăiască!" „Bravo!", „Vivat!" şi oricare altele
care se rosteau cu asemenea prilejuri prin ţara Mandalei.
Dar să nu uit! Cu ocazia asta, cât fiu ziua de lungă, oamenii căpătară de toate de prin magazine,
Iară să plătească nimic, şi asta pentru că într—o zi atât de fericită niciun negustor nu se mai gândea la
câştig. Toţi se simţeau dornici să facă daruri, iar ăsta era un obicei al tuturor mandalierilor atunci când
erau fericiţi.
În spatele dragonului, ţinându—se la o distanţă sigură, se formase un şir de mandalieri care
cântau, râdeau, dar mai ales dănţuiau de mama focului, atât de îndrăcit, încât cozile în care le era prins
părul se roteau asemenea unor elice. Şi cu cât locomotiva se apropia mai mult de palatul împărătesc, cu
atât se lungea mai tare şi alaiul sărbătoresc.
Piaţa din faţa palatului era ticsită de oameni veseli, iar când Emma opri în sfârşit în faţa celor
nouăzeci şi nouă de trepte de argint, sus, în capătul lor, canaturile uriaşei porţi din lemn de abanos
săriră în lături lăsându—l să treacă pe împărat care, cu hainele fluturânde, se repezi apoi în jos, pe
scară. Îl urma Ping Pong, care se ţinea bine de un colţ al mantiei împărăteşti, tocmai pentru a fi sigur
că—l urmează în tot locul pe Măria Sa.
—Li Si! strigă împăratul. Iubita mea, mica mea Li Si!
—Tată! strigă la rândul ei prinţesa, sărind pur şi simplu de pe acoperişul cabinei locomotivei drept în
braţele împăratului.
Apoi, Măria Sa o strânse drăgăstos la piept şi începu s—o sărute îndelung. Toţi mandalierii
aflaţi în piaţă fură profund mişcaţi de cele văzute, iar de atâta emoţie unii dintre ei izbucniră pur şi
simplu în plânsete, în timp ce alţii, mai delicaţi, îşi şterseră pe furiş lacrimile care le împânzeau ochii.
În timpul ăsta, Lukas şi Jim îl salutară pe micul Ping Pong, admirându—i halatul pe care—l
purta, mic, delicat şi auriu tot. Ping Pong le spuse că între timp fusese înălţat la rangul de mai—mare
bonz, în locul domnului Pi Pa Po, iar cei doi prieteni se grăbiră să—l felicite din toată inima.
După ce împăratul se mai potoli din bucuria revederii cu fiica sa, merse de—i îmbrăţişa pe
Lukas şi pe Jim. Şi, copleşit de atâta fericire, abia dacă—şi găsi cuvintele. Apoi trecu pe la fiecare
copil în parte, strângându—i mâinile şi spunând:
—Mai înainte de orice, să poftiţi la mine în palat şi să vă ospătaţi cumsecade la un mic dejun ales. Cu
siguranţă sunteţi lihniţi de foame, dar şi frânţi de oboseală. Şi care dintre voi are dreptul să poftească la
bucatele care sunt lui mai pe plac. Şi tocmai când era gata—gata să se răsucească pe călcâie şi să
conducă alaiul oaspeţilor în palat, se simţi tras de mânecă de micul Ping Pong, care—i mai şopti la
iuţeală şi câteva vorbe, arătându—i discret, cu degetul mare, către bătrâna Emma.
—Ai dreptate! rosti împăratul, încurcat. Cum am putut să uit?
Şi zicând acestea, făcu un semn cu mâna către poarta de abanos. Pe dată, răsăriră ca din pământ
doi dintre străjerii gărzii palatului. Unul dintre ei purta pe braţe o stea uriaşă, cu totul şi cu totul din aur
şi mare cât o farfurie de supă, iar celălalt ţinea ca pe o trenă o ditamai panglica, prinsă la un capăt de
steaua de dinainte. Era din mătase albastră, pe care, cu litere argintii, fuseseră înscrise următoarele:
”Emma, Cea Mai Bună Locomotivă Din Lume”
Asta în timp ce pe stea fuseseră gravate următoarele cuvinte:

”În Semn De Admiraţie Și Recunoştinţă”
Pe spatele stelei urma dedicația

Din Partea Lul Pung Ging, Împăratul Din Mandala
De îndată ce străjerii ajunseră lângă împărat, acesta rosti o scurtă cuvântare:

— Dragă Emma! Astăzi nu e în toată lumea om mai fericit ca mine, căci aceasta este ziua în care mi—
am recăpătat fiica. Şi citesc pe faţa ta încrețită că, pentru a—i salva viaţa, ai înfruntat pericole
nebănuite şi ai dat lupte crâncene. Te rog să primeşti această decoraţie ca pe un modest semn al
recunoştinţei ce—ţi port. I—am comandat—o special bijutierului—şef al curţii pentru cazul în care v
—aţi fi întors norocoşi din aventura la care v—aţi încumetat. E adevărat, nu ştiu dacă locomotivele
pun mare preţ pe decoraţii. Totuşi, vreau ca, pe viitor, toată lumea să priceapă ce locomotivă deosebită
eşti tu. De aceea, te rog să primeşti decoraţia şi s—o porţi!
În timp ce străjerii o împodobeau pe Emma cu steaua cu panglică,mii de mandalieri aflați în
piața din fața palatului împărătesc izbucniră din nou în urale.
Între timp, Ping Pong, care, din pricina emoţiilor momentului, nu mai contenea cu zdupăitul şi
cu alergătura de colo—colo, fără să poată sta o clipă locului, trimisese după mai—marele îngrijitor de
animale al curţii, cel pe mâinile căruia se afla parcul zoologic împărătesc, pentru ca, împreună cu
ajutoarele sale, să—l ia în primire pe dragon. Nu se sfârşi bine ceremonia acordării decoraţiei Emmei,
mai—marele îngrijitor de animale al curţii și se şi înfiinţă, însoţit de şase dintre cei mai vânjoşi oameni
ai săi, care străjuiau o cuşcă uriaşă, urcată pe roţi şi trasă de patru indivizi.
Dragonul era atât de cătrănit, încât intră în cuşcă fără să se mai împotrivească, deşi, între timp,
Lukas fusese nevoit să—i scoată lanţurile. Pe când ciudatul car se îndepărta, Lukas întrebă:
—Dar unde îl duc? Nu de alta, dar aş mai vrea să schimb cu el vreo câteva vorbe.
—Deocamdată o să—l ţinem închis, singur—singurel, în adăpostul elefanţilor, răspunse Ping Pong, cu
o mutră plină de importanţă. Iar de vizitat, o să—l poţi vizita oricând vei pofti, preaînălţate mecanic de
locomotivă decorată.
Lukas dădu din cap, mulţumit de răspuns, după care, alături de Jim şi de ceilalţi copii, îi urmă
pe împărat şi pe mica prinţesă în palat, unde, taman în sala tronului, urmau să se înfrupte cu toţii din
bunătăţile micului dejun promis şi lăudat. Desigur, Emma nu putu să—i însoţească, aşa că rămase să—
i aştepte în piaţă. Nu se plictisi însă deloc, căci fu vizitată şi răsvizitată de o mulţime de mandalieri,
care, bineînţeles, nu se mai temeau deloc de ea. Iar aceştia îi dădură ulei pe săturate — căci, aşa cum
aflaseră cu toţii din cărţi, locomotivele se dădeau în vânt după ulei —, apoi o curăţară de sus până jos,
scăpând—o de toată mizeria şi noroiul care se prinseseră de ea, şi o frecară bine cu tot soiul de cârpe,
care mai de care mai fine, până când toate fiarele locomotivei începură să strălucească de parcă ar fi
fost nou—nouţe.
În timpul ăsta, împăratul, Li Si şi oaspeţii lor şedeau pe terasa sălii tronului, bucurându—se de
lumina soarelui de dimineaţă şi de micul dejun special. Şi, aşa precum fusese promis, fiecare dintre
copii primi ceea ce—i poftea mai tare inima.
Micul eschimos, de exemplu, mâncă o halcă de carne de balenă, pe lângă care, din când în
când, sorbi dintr—o cană uriaşă, plină ochi cu untură de peşte. Indianul cel mic primi o turtă de mălai
şi, înfipte într—o frigare, bucăţele prăjite de carne de bizon, urmate de exact patru fumuri, câte unul
pentru fiecare dintre colţurile văzduhului, trase din micuţa lui pipă a păcii.
Toate bune şi frumoase, căci toţi copiii căpătaseră mâncărurile cu care erau obişnuiţi pe la
casele lor, lucruri gustoase, cărora le duseseră atât de mult dorul! Jim şi Lukas se înfruptară din nişte
prăjiturele făcute cu miere şi băură cacao pe săturate din câte o stacană pregătită pentru fiecare dintre
ei. Mai interesant fu că până şi regele, care de multă vreme nu mai mâncase ca lumea, se îndemnă şi el
temeinic la bucatele înşirate în faţa ochilor. Iar atunci când îşi făcu apariţia şi domnul Shu Fu Lu Pi
Piu, bucătarul—şef al curţii, pentru a—i întreba pe preacinstiţii oaspeţi despre cum li se păruseră
bucatele, Jim şi Lukas îi răspunseră aproape într—un glas, cu vorbe pline de bucurie. Şi, fiindcă tot
veni vorba de bucătarul—şef, aflaţi că, pentru ocazia aceea mare, purta pe cap cea mai mare dintre
bonetele lui de bucătar, una cât o pilotă.
Împăratul îl întrebă dacă nu dorea să şadă şi el la masă, măcar ca să afle despre aventurile prin
care trecuseră copiii şi cei doi prieteni ai lor. Întâmplător, tocmai atunci avea şi domnul Shu Fu Lu Pi
Piu ceva timp liber, aşa că primi cu plăcere invitaţia împăratului său.
Unul după altul, călătorii prin îndepărtate tărâmuri îşi povestiră păţaniile în faţa împăratului,
care se arătă nu doar curios să le asculte, dar fu numai ochi şi urechi în timp ce mesenii istoriseau
minunatele întâmplări prin care trecuseră. Cum sfârşiră de vorbit şi cum, în timpul ăsta, bunătăţile de
la masă fuseseră şi ele mântuite, Lukas făcu o propunere:
—Oameni buni, eu zic că n—ar fi rău dacă ne—am odihni şi noi acum olecuţă. Toată noaptea trecută n
—am închis un ochi şi eu, unul, simt c—o să cad din picioare de obosit ce sunt.
Adevărul e că majoritatea copiilor trăseseră deja, ce—i drept pe ascuns, câteva căscaturi
zdravene, ca să nu vă mai spun că cel mai mic dintre ei dormea de ceva vreme pe perna lui. Aşa că
vorbele lui Lukas fură bine primite de către toţi cei de faţă.
—O singură întrebare doar, înainte de a merge la culcare! spuse împăratul. N—aţi pofti să mai
rămâneţi în ospeţie la noi încă vreo câteva săptămâni de—acum încolo? Nu de alta, dar cred că v—ar
prinde bine să vă odihniţi cumsecade. De invitat, vă invit din toată inima s—o faceţi. Sau, adăugă el,
numai zâmbet, poate vreţi s—o porniţi neîntârziat, fiecare către casa lui?
—Ah, vă rog, oricât de drag mi—ar fi să mai rămân, răspunse micul indian, prefer să ajung mai repede
la ai mei. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine.
—Şi eu! Şi eu! se auziră strigătele celorlalţi copii. Prea bine, spuse împăratul, plin de înţelegere. Cu
toate că, aşa cum vă spuneam, mi—ar fi făcut mare plăcere să vă mai am o vreme oaspeţi la curtea
mea. Văd şi pricep însă că doriţi să ajungeţi mai repede pe la casele voastre.
Mai—marele bonz al curţii, Ping Pong, o să facă în aşa fel încât să se pregătească imediat o
corabie.
—Mulţumim! spuse micul indian, cu uşurare în glas,între timp, pentru fiecare dintre ei fusese pregătită
o încăpere, în care se afla câte o minunăţie de pat cu baldachin. Şi vă puteţi uşor închipui ce mare
bucurie pe capul copiilor, chinuiţi până nu cu mult timp în urmă pe paturile de piatră din locuinţa
doamnei Mahlzahn, să se poată răsfăţa acum în aşternuturi şi pe perne de mătase.
Cât despre cei doi prieteni, Jim şi Lukas, ei împărţiră o cameră împreună, cum altfel, în care se
afla tot o minunăţie de pat cu baldachin, atât că era supraetajat. Jim se descălţă şi se cocoţă pe o scăriţă
a patului, ocupând locul de sus. Şi nu ajunse să se bucure bine de atingerea plăcută a aşternutului de
mătase, că şi adormi buştean.
În timpul ăsta, Lukas rămase o vreme în capul oaselor, şezând pe marginea patului de jos, cu
bărbia înfiptă bine în palme şi dus pe gânduri. Prin cap îi zumzăiau o sumedenie de întrebări, care mai
de care mai anevoioase:
Carevasăzică, mica prinţesă era fericită că ajunsese acasă, la tatăl ei. Până şi ceilalţi copii
urmau în scurtă vreme să—şi revadă casele şi părinţii. Până aici, toate erau cât se poate de bune şi
cât se poate de frumoase. Dar ce avea să se aleagă de el şi de prietenul său, Jim? Ei doi nu aveau cum
să se întoarcă în Lummerland. În primul rând, fiindcă regele Alfons s—ar fi arătat cu siguranţă tare
supărat că atunci când părăsiseră insula o făcuseră fără să—i fi suflat o vorbuliţă şi, în plus, o
luaseră şi pe Emma cu ei, fără să fi dat ascultare hotărârii sale regeşti. Aşa cum tot atât de sigur era
că, în ciuda tuturor celor întâmplate, nu le—ar fi îngăduit să se întoarcă pe insulă. Şi chiar dacă
regele nu ar mai fi fost supărat pe ei, tot nu s—ar fi putut întoarce, pentru că lucrurile ar fi rămas la
fel ca în momentul când se hotărâseră toţi trei să—şi ia lumea în cap. La urma urmelor, Lummerland
nu se făcuse mai încăpătoare între timp. N—ar fi fost totuşi mai bine să se despartă de bătrâna Emma,
s—o lase pe aici, prin Mandala, şi să se întoarcă numai ei doi în Lummerland?
Doar că, imediat, mecanicul de locomotivă se gândi ce s—ar fi ales de el pe insulă fără Emma
lui. Cu mintea înotând printr—o asemenea mare de gânduri negre, Lukas scutură trist din cap.
Nu se putea despărţi şi pace de locomotivă. Şi vorba aceea, s—o facă tocmai acum, după
atâtea aventuri prin care trecuseră împreună şi în care Emma se dovedise atât de credincioasă şi de
nădejde? Nu, nu, acum cu atât mai puţini ! Nu, nu, asta nu era deloc o rezolvare! Dar poate că
preamăritul împărat s—ar fi arătat bucuros să—i ştie rămaşi aici, la el în împărăţie, unde, de ce nu,
ar fi urmat să construiască şi o linie de cale ferată, una care să străbată toată ţara Mandalei. Acum,
toată povestea asta ar fi fost un pic cam tristă, căci împărăţia aceasta, cât era ea de împărăţie,
rămânea totuşi o ţară străină. Chiar şi aşa, părea singura cale de ales, iar dacă stăteai bine să te
gândeşti, pe undeva tot trebuiau şi ei să se aciueze, dacă nu cumva ar fi urmat să bată pe mai departe
pământul în lung şi—n lat.
Lukas suspină din toţi rărunchii, se ridică de pe marginea patului şi străbătu cu paşi uşori
camera, căci se hotărâse să—l caute pe împărat şi să stea de vorbă cu el despre toate câte îl frământau.
Şi îl găsi pe terasa din faţa sălii tronului, adăpostit sub o umbrelă de soare şi citind dintr—o carte de
istorie.
—Iertaţi—mi deranjul, Maiestatea Voastră, zise Lukas în timp ce se apropia de împărat.
Măria Sa închise cartea şi rosti, plin de bucurie în glas:
—Dragul şi iubitul meu Lukas, ce minunat că putem, în sfârşit, să stăm de vorbă aşa, numai între noi.
Pentru că tocmai s—a ivit o problemă, şi încă una tare importantă, pe care aş fi bucuros dacă aş putea
—o rezolva stând cu tine la sfat.
—Păi, ce să zic, Măria Ta, şi eu tot la sfat venisem, răspunse Lukas, cu sinceritate, în vreme ce îşi făcu
loc prin preajma împăratului. Dar să spună mai întâi Măria Ta ce—i stă pe suflet.
—După cum, probabil, îţi mai aduci aminte, începu împăratul, m—am obligat, şi asta aşa, în mod
public, să—mi dau fiica în căsătorie aceluia care ar eliberat—o din Cetatea Dragonilor.
—Da, chiar aşa aţi făcut, Maiestate, răspunse Lukas.
—Da, numai că acum e vorba că am de—a face cu doi asemenea eroi, îşi continuă vorba împăratul. Ce
să mă fac? Căruia dintre voi i se cuvine mai mult prinţesa Li Si?
—Păi, nimic mai simplu, înălţimea Ta, spuse Lukas, chibzuit. Aceluia dintre noi pe care fiica domniei
tale îl place mai mult şi căruia a şi apucat să—i dea un sărut.
—Şi cine—i acela, mă rog? întrebă mirat împăratul.
—Jim Năsturel, vezi bine, răspunse Lukas. Iar dacă nu greşesc, amândoi se plac tare mult, ca să nu mai
spun că, adăugă mecanicul de locomotivă, mustăcind, asta se întâmplă chiar dacă, deocamdată, nu se
înţeleg ei tocmai bine cu privire la una sau la alta, cum ar fi, de exemplu, dacă e chiar nevoie să ştii să
citeşti şi să scrii. În orice caz, cei doi se potrivesc de minune. Cel puţin, aşa zic eu. Şi, în afară de asta,
adevărul este că cel care a eliberat—o pe Li Si fost chiar Jim. Nu mai încape nicio îndoială în privinţa
asta. Eu şi Emma n—am făcut decât să—i dăm băiatului o mână de ajutor.
—Bine, dar asta chiar că mă bucură s—o aud, spuse împăratul, mulţumit peste măsură. Să fiu sincer, şi
eu sunt întru totul de părerea ta, drag şi iubit prieten. Cei doi chiar că se potrivesc de minune şi, cu
toate că pentru însurătoare sunt un picuţ cam fragezi, ar putea, pentru început cel puţin, să se
logodească.
—Eu cred că despre asta am face mai bine să—i lăsăm doar pe ei doi să hotărască, propuse Lukas.
—Ai dreptate, se arătă şi împăratul de aceeaşi părere. Nici n—ar fi bine să ne băgăm prea mult nasul
într—aşa o treabă. Dar ia spune—mi, dragă şi iubite Lukas, cum aş putea să—mi arăt recunoştinţa faţă
de domnia ta? Din păcate, singura fiică pe care o am este cea pe care o ştii. Altfel, cu dragă inimă ţi—
aş fi dat de nevastă o prinţesă. Cum ziceam, din păcate, aşa ceva e imposibil. Poate ai însă domnia ta
vreo dorinţă, pe care aş putea să ţi—o îndeplinesc. Ei, ce zici? Te rog, vorbeşte—mi deschis, fără
ocolişuri! Dar ai grijă să fie cu adevărat o dorinţă fierbinte, cea mai mare pe care o ai.
—Pe aceea, Măria Ta, nu mi—o poţi împlini câtuşi de puţin, răspunse Lukas, clătinând din cap
anevoie şi cu mare tristeţe. Pentru că ar fi vorba ca eu, împreună cu Jim şi Emma, să mă pot întoarce în
Lummerland. Dar, aşa cum prea bine ai aflat, ştii şi înălţimea Ta care—i motivul care ne—a îndemnat
s—o pornim la drum, în lumea largă. Insula aceea nu—i îndeajuns de mare ca să putem locui cu toţii
acolo. Şi zău dacă n—ar fi nevoie de o adevărată minune pentru a putea împlini o asemenea dorinţă.
Am însă o cu totul altă rugăminte, Maiestate: dă—mi voie să construiesc o linie de cale ferată care să
străbată împărăţia Mandalei, Ar fi de mare folos, nu numai pentru Măria Ta, dar şi pentru supuşii
mandalieri, ca să nu mai spun că atunci şi bătrâna şi buna mea Emma şi—ar afla rostul ei adevărat,
alunecând pe nişte şine, ca orice locomotivă.
Preapreţios prieten al meu, spuse împăratul, cu strălucire în privire, îţi mulţumesc că te—ai
gândit în felul ăsta să rămâi la noi. Nici nu—ţi închipui ce mare bucurie mi—ai făcut, hotărându—te la
aşa ceva. Iar ca să pricepi, uite, o să poruncesc numaidecât să—ţi fie construită cea mai arătoasă şi mai
întinsă cale ferată, de—a lungul căreia să fie ridicate şi cele mai grozave gări, toate cum numai puţine
mai pot fi văzute în lumea întreagă. Şi sper ca, făcând asta, să—ţi fiu cât de cât de vreun ajutor în a da
uitării, cu timpul, insula ta natală.
—Mulţumesc foarte mult, rosti Lukas. E foarte mărinimos din partea Măriei Tale şi, la urma urmelor,
un gest tare drăguţ.
Chiar în acea clipă, pe terasă intră micul Ping Pong. Făcând o plecăciune adâncă, piui cu
glăsciorul lui puţintel:
—Preamărite împărat, corabia pregătită pentru plecarea copiilor aşteaptă în port. În seara asta, către
apusul soarelui, e gata să ridice ancora.
—Prea bine, răspunse împăratul, înclinând din cap în direcţia lui Ping Pong. Eşti un mai—mare al
bonzilor deosebit de destoinic.
Mecanicul de locomotivă se ridică de la locul său.
—Cred că, deocamdată, am pus la cale tot ceea ce era mai important, Maiestate. Iar acum, dacă nu
aveţi nimic împotrivă, aş merge şi eu la culcare. Mă simt mort de oboseală.
Împăratul îi mai ură odihnă plăcută, iar Lukas plecă spre camera în care îl lăsase dormind pe
Jim, la etajul catului suprapus. Băiatul, care nu ştiuse nimic de lipsa prietenului său, sufla liniştit şi
adânc în somn. Lukas se întinse pe patul de os şi era pe punctul de—a aţipi, însă un gând tot nu—i
dădea pace:
Oare ce—o să zică Jim al meu când o afla că o să rămânem pe—aici şi n—o să ne întoarcem
în Lummerland? Dar poate că o să vrea să ajungă singur acasă, iar pe mine şi pe Emma o să ne lase
aici? Eu, unul, l—aş înţelege prea bine.
Oftând adânc, mecanicul de locomotivă adormi.
CAPITOLUL 25.ÎN CARE DOAMNA MAHLZAHN ÎŞI IA RĂMAS—BUN, IAR DIN

LUMMERLAND SOSEŞTE O SCRISOARE
Era către vremea amiezii, când Lukas şi Jim fură treziţi de bătăi puternice în uşa camerei în
care se odihneau.
—Deschideţi! Deschideţi! E foarte important! se auzi o voce puţintică, piuind de zor.
—Dar ăsta nu—i altul decât Ping Pong, spuse Jim, coborând la iuţeală scăriţa patului şi repezindu—se
să deschidă uşa camerei.
Înăuntru năvăli chiar micul mai—mare al bonzilor, cu răsuflarea tăiată şi abia îngăimând cu glăsciorul
său:
—Iertaţi—mă, preaonoraţi prieteni, dacă vă stric odihna aşa, pe nepusă masă, dar trebuie să vă
transmit un salut din partea dragonului şi să vă invit să fiţi atât de amabili şi să mă însoţiţi de urgenţă
până la el. Chiar că—i grabă mare.
—Ia te uită! mormăi Lukas, cât se poate de morocănos. Dar ce mai înseamnă toată povestea asta? Ar
trebui să aibă şi el puţină răbdare.
—Spunea, zise Ping Pong în continuare, că trebuie să—şi ia rămas—bun de la voi şi că mai are să vă
spună câteva vorbe.
—Să—şi ia rămas—bun? întrebă Lukas, încurcat. Dar ce i—o fi venit aşa, hodoronc—tronc?
—Eu zic că spune adevărul, mai zise Ping Pong, făcând o figură plină de îngrijorare. Şi pare aşa ca şi
cum ar... ca şi cum...
—Ca şi cum ce? insistă Lukas. Spune până la capăt.
—Zău dacă ştiu cum să zic, izbucni micul mai—mare al bonzilor! Cred... cred că e pe moarte.
—Pe moarte? aproape că strigă mecanicul de locomotivă, aruncându—i lui Jim o privire năucită.
Toate ca toate, dar numai la asta nu şi—ar fi putut închipui ei că se va ajunge.
—Ei, bravo! Frumoasă poveste!
În cea mai mare viteză, se înfipseră amândoi în pantofi şi—l urmară pe Ping Pong până în
grădina palatului. Pe dragon îl găsiră izolat într—un pavilion pe jumătate dărăpănat, unul care ani la
rând servise drept adăpost pentru elefanţii cei albi, împărăteşti. Aici zăcea acum dragonul, îndărătul
unor gratii zdravene, cu botul culcat pe labele din faţă şi cu ochii închişi, de parcă ar fi dormit.
Ping Pong, se ţinu cu fereală mai la distanţă, pe când Lukas şi Jim păşiră cât mai aproape de
gratii.
—Ei, ce s—a mai întâmplat? întrebă Lukas.
Vocea mecanicului de locomotivă n—avea niciun pic de răutate, ba era chiar puţin prietenoasă,
mai prietenoasă chiar decât ar fi voit el.
Dragonul nici nu răspunse, nici nu făcu vreo mişcare. Cu toate astea, se petrecu un lucru cu
totul şi cu totul ciudat. Din senin, începând din vârful botului şi răspândindu—se în lungul trupului său
uriaş, până la capătul cel ascuţit al cozii, se stârni o strălucire aurie.
—Ai văzut? îi şopti Lukas lui Jim.
—Da, dar ce să se fi întâmplat cu el? îl întrebă băiatul tot aşa, în taină:
Abia acum, catadicsi şi dragonul să—şi caşte ochii, dar fără să mai aibă furia strălucitoare de
altădată. Păreau doar foarte, foarte obosiţi.
—Vă mulţumesc că aţi venit, murmură dragonul, cu glas stins. Iertaţi—mă, dar nu mai sunt în stare să
vorbesc mai tare. Sunt groaznic de obosită... groaznic de obosită...
—Ia ascultă cum face! Nu mai sforăie şi nu mai şuieră, şopti Jim.
Lukas dădu din cap. Apoi întrebă cu glas tare:
—Spuneţi—ne, doamnă Mahlzahn. Că doar nu sunteţi pe moarte?
—Nu, răspunse dragonul, şi pentru o clipă celor doi prieteni li se păru chiar că un zâmbet trecuse pe
faţa cea pocită. Mi—e destul de bine, nu vă faceţi prea mari griji pentru mine. V—am chemat numai
pentru că ţineam să vă mulţumesc.
—Şi pentru ce, mă rog? întrebă Lukas, pentru întâia dată la fel de încurcat ca şi Jim şi făcând, la fel ca
el, nişte ochi mari şi rotunzi.
—Păi, pentru că m—aţi înfrânt în luptă, dar nu mi—aţi luat şi viaţa. Iar cel care înfrânge în luptă un
dragon, fără să—l omoare, îl ajută să se preschimbe. Şi să mai ştiţi că niciunul dintre cei răi şi haini nu
—i mulţumit de felul lui de—a fi. Iar noi, dragonii, suntem aşa de amarnici tocmai pentru că aşteptăm
să apară cineva, care să ne pună cu botul pe labe, să ne înfrângă, adică. Din păcate, de cele mai multe
ori când ni se întâmplă aşa ceva suntem şi omorâţi, însă dacă rămânem în viaţă, adică exact aşa cum s
—au petrecut lucrurile cu mine, atunci se întâmplă o minune.
Dragonul închise ochii şi tăcu o vreme, timp în care strălucirea, cea aurie de mai înainte îi
străbătu din nou trupul. Lukas şi Jim rămaseră şi ei tăcuţi alături, până când dragonul făcu din nou
ochii mari şi îşi continuă vorba cu glas şi mai obosit:
—Noi, dragonii, ştim o mulţime de lucruri, dar, atâta timp cât nu suntem înfrânţi, ne ţinem numai de
răutăţi. Şi ne mai căutăm pe câte unii, pe care să—i chinuim cu toată ştiinţa noastră, aşa cum am făcut
eu cu acei copii. Aţi văzut doar. Însă dacă reuşim să ne preschimbăm, atunci şi numele ni se
preschimbă într—acela de Dragon de Aur al înţelepciunii. Sub chipul ăsta, oamenii ne pot întreba
vrute şi nevrute, căci ştim toate tainele şi dezlegăm toate misterele. Numai că aşa ceva se întâmplă doar
o singură dată la o mie de ani, pentru că adesea cei mai mulţi dintre noi sunt ucişi înainte de—a apuca
să se preschimbe.
Dragonul tăcu din nou, iar fiorul acela auriu îi cutremură trupul pentru a treia oară. Numai că
de data asta nu fu ceva trecător, o puzderie de licăriri aurii mărunte rămânând prinse de solzii jivinei,
asemeni prafului strălucitor luat pe degete atunci când mângâiem aripile unui fluture. Şi mai trecu ceva
vreme până când dragonul să—şi deschidă din nou ochii şi să—şi continue vorba, abia auzit:
—Apa Râului Galben, în care am fost silit să înot tot drumul până aici, a reuşit să—mi stingă focul.
Acum simt că sunt moartă de oboseală. De cum o să mă apuce din nou tremuriciul cel auriu, o să mă
scufund într—un somn adânc şi o să par ca moartă. Şi o să rămân aşa, nemişcată, un an întreg. Iar
rugămintea mea este să aveţi grijă ca în tot timpul ăsta să nu mă atingă nimeni. După ce se va împlini
anul, începând chiar din clipa asta, o să mă trezesc şi o să fiu un Dragon de Aur al înţelepciunii. După
care nu aveţi decât să treceţi pe la mine şi am să vă răspund la toate întrebările, Nu de alta, dar voi doi
sunteţi ca şi stăpânii mei, iar dorinţele voastre sunt porunci pentru mine, porunci pe care eu am să le
îndeplinesc fără crâcnire. Iar ca să vă dovedesc recunoştinţa mea adâncă, am să vă împlinesc o dorinţă
încă de pe acum, căci, după cum singuri v—aţi convins deja, privind strălucirea aceea aninată deja pe
solzii mei, o parte din înţelepciunea mea viitoare s—a prins deja de mine. Carevasăzică, de vreţi să ştiţi
ceva, n—aveţi decât să mă întrebaţi pe dată. Dar grăbiţi—vă, căci prea mult timp n—a mai rămas
pentru aşa ceva.
Mecanicul de locomotivă se scarpină pe după ureche, cum îi era obiceiul în astfel de momente.
Jim îl trase de mânecă şi—i şopti:
—Întreab—o de Lummerland! Pricepând repede, Lukas puse întrebarea:
—Emma, locomotiva, Jim Năsturel şi cu mine am plecat cândva din insula Lummerland, tocmai
fiindcă în ţărişoara aceea nu mai era loc pentru unul dintre noi. Ce—ar trebui să facem ca să ne putem
întoarce acolo, fără ca locul să devină iar neîncăpător? Cum îţi spuneam, Lummerland e doar o
ţărişoară.
Multă vreme, dragonul rămase mut, iar Jim se temu că se cufundase deja în somnul cel adânc
de care le pomenise. Până la urmă, sosi şi răspunsul mult aşteptat, abia şoptit:
—Porniţi pe mare chiar de mâine în zori, la răsăritul soarelui. În cea de—a doua zi a călătoriei voastre
spre casă, la ora douăsprezece a amiezii, în locul aflat la 321 de grade, 21 de minute şi o secundă
longitudine vestică şi 123 de grade, 23 de minute şi 3 secunde latitudine nordică veţi da peste o insulă
rătăcitoare. Să nu care cumva să întârziaţi însă, căci insula o să—şi vadă de drum, iar voi n—o s—o
mai dibuiţi nicicând. O insulă ca asta este un lucru destul de ciudat şi de rar. Culegeţi şi vreo câteva
ramuri de coral, dintre cele care cresc din belşug pe fundul mării, şi aruncaţi—le în apă când vă veţi
afla prin preajma insulei Lummerland, dar vedeţi s—o faceţi exact în locul în care veţi fi ancorat insula
rătăcitoare. Din ramurile acelea de coral o să crească nişte adevăraţi copaci, care or să sprijine şi să
priponească insula cea nouă pe dedesubt. Iar până când Jim va deveni un supus întreg, şi înjghebarea
aceea se va transforma într—o insulă în toată puterea cuvântului, tot aşa de stătătoare şi de sigură ca
Lummerland... nu uitaţi...
—Te rog! mai apucă să strige Jim, văzând că dragonul era pe cale să închidă din nou ochii. Spune—
mi, de unde m—au răpit cei treisprezece înainte să mă pună în pachet, la poştă?
—Nu... Nu pot... şopti dragonul, cu ultimele puteri. Iartă—mă... dar... asta... e... o... poveste... tare...
lungă... numai... că... acum...
Amuţind pe moment, dragonul fu scuturat pe toată lungimea trupului de un ultim val auriu,
care—i străbătu fiecare solz în parte.
—Rămâneţi... cu... bine... rămâneţi... cu... bine, mai şopti dragonul, abia auzit.
Apoi căzu pe—o parte. Şi chiar că arăta de parcă ar fi fost mort de—a binelea. Numai
strălucirea aurie a trupului continua să—i crească văzând cu ochii.
—Mda, nu mai e nimic de făcut, spuse încet Lukas. Şi nu ne—a mai rămas decât să aşteptăm până la
anul. Sfatul pe care a apucat să ni—l mai dea nu—i însă rău deloc. Numai de—ar fi adevărată povestea
aceea cu insula rătăcitoare.
—Ceea ce s—a întâmplat cu făptura asta, atât de respingătoare până acum, se băgă în vorbă Ping Pong
care, prinzând curaj între timp, se trăsese mai aproape de cei doi prieteni, este de mare mirare, chiar
tainic. Dacă vreţi neapărat, putem merge chiar acum la Luminăţia Sa împăratul, să—i povestim toată
păţania.
Zicând acestea, micul mai—mare al bonzilor îşi strânse în jurul trupului minunăţia de halat
auriu şi o luă grăbit înainte. Lukas şi Jim îl urmară...
Un sfert de oră mai târziu, toţi trei se aflau în sala tronului, faţă în faţă cu împăratul, despicând
firul în patru în legătură cu cele petrecute cu dragonul.
—Adevăr vă grăiesc! spuse după ceva vreme împăratul. Am văzut şi am auzit multe la viaţa mea, dar
nimic nu—mi pare aşa o minunăţie precum cele pe care tocmai mi le—aţi povestit. Şi fiţi liniştiţi,
prieteni, voi veghea ca nimeni şi nimic să nu tulbure preschimbarea prin care trece dragonul nostru.
Atunci, se cheamă că mâine în zori putem pleca liniştiţi la drum înspre Lummerland. Şi să sperăm că
întâlnim şi insula aceea rătăcitoare, spuse Lukas, plin de speranţă. Că aşa ceva chiar că ne—ar fi de
mare folos.
—Şi crezi tu, întrebă Jim, că regele nostru, Alfons al XII—lea Fără un Sfert, o să ne îngăduie să
plantăm insula cea nouă chiar lângă Lummerland?
—Şi de ce n—ar face—o, mă rog? se răsti împăratul, tare mirat. Ba eu cred că o să se arate foarte
bucuros.
—Din păcate, lucrurile nu—s chiar aşa de simple, Maiestate, adăugă Lukas. N—am apucat noi să vă
povestim, dar la vremea aceea când am părăsit insula, eu, Jim şi Emma am făcut—o aşa, fără să dăm
de veste nimănui. Pur şi simplu, pe furiş, ca să zic aşa. Şi n—a fost nimeni în toată insula Lummerland
care să fi ştiut ceva. Iar regele şi doamna Waas trebuie să se fi făcut foc şi pară pe noi. Şi—ar fi spus că
Jim a plecat mai mult din vina mea, şi, dacă mă gândesc mai bine, chiar că ar avea dreptate. Poate că,
între timp, nici nu—şi mai doresc să ne vadă întorşi pe—acolo.
—O să merg şi eu cu voi, se oferi împăratul, să—i explic totul regelui Alfons.
Dar tocmai în acelaşi moment, micul Ping Pong se plesni tare peste frunte, aproape strigând:
—Aoleu, Dumnezeule! Aoleu, Dumnezeule! Rogu—vă, de cinci mii de ori iertare, preaonoraţi
mecanici de locomotivă!
—Dar ce e? Ce s—a întâmplat? se interesă Jim.
—S—a întâmplat un lucru îngrozitor. Aş zice chiar groaznic de îngrozitor! piui pierdut micul Ping
Pong. Din pricina talmeş—balmeşului cu sosirea domniilor voastre, a pregătirii corăbiei pentru copii şi
a poveştii cu dragonul, am uitat de lucrul cel mai important cu putinţă. Ah, vierme nenorocit ce sunt!
Creier de muscă uitucă ce mă aflu!
—Dar linişteşte—te odată, Ping Pong! îl luă la rost împăratul. Mai bine ne—ai spune despre ce este
vorba.
Cu vreo trei zile în urmă, a sosit o scrisoare pentru preaonoraţii mecanici de locomotivă, se
văicări mai—marele bonzilor. O scrisoare tocmai din Lummerland!
—Ce? Adu—o încoace! strigară Jim şi Lukas într—un glas. Ping Pong o şi zbughi, dar într—aşa o
viteză cum o mai făcuse numai pe vremea când se grăbise să—l anunţe pe împărat că vieţile celor doi
prieteni sunt în primejdie şi că aceştia se încăieraseră cu gărzile palatului.
—Dar de unde să fi ştiut cei din Lummerland unde ne aflăm? întrebă Jim, agitat la culme.
—Cum, nu—ţi mai aduci aminte? spuse Lukas. Doar le—am scris înainte de—a porni la drum către
Cetatea Dragonilor. Iar scrisoarea asta nu poate fi decât răspunsul lor. Acu—i acu, carevasăzică. Dar
pe unde o fi întârziind Ping Pong?
Nici nu—şi termină Lukas vorbele, că mărunţelul mai—mare al bonzilor îşi făcu din nou
apariţia şi—i întinse în grabă mecanicului de locomotivă un plic destul de gros, sigilat cu ceară roşie şi
purtând blazonul regelui Alfons al XII—lea Fără un Sfert. Adresa scrisă pe plic era următoarea:
Pentru Lukas, mecanicul de locomotivă, şi pentru Jim Năsturel, aflaţi de o vreme în Ping (capitala
Mandalei), la Palatul împărătesc...
În timp ce pe spatele plicului sta scris:
Expeditor: Regele Alfons al XII—lea Fără un Sfert Doamna Waas Domnul Ärmel din Lummerland
Lukas desfăcu plicul, iar degetoaiele lui se porniră să tremure de cum prinseră între ele hârtia
scrisorii şi o despăturiră. Iar de citit erau exact trei foi de hârtie. Îndată, începu cu prima dintre ele:
Dragă Lukas, mecanic de locomotivă! Dragă Jim Năsturel! Datorită scrisorii voastre, am aflat şi noi,
în sfârşit, pe unde aţi ajuns. Slavă Domnului!Şi credeţi—mă că, de cum s—a descoperit că nu mai
eraţi printre noi, întreg poporul trăitor în Lummerland a fost cuprins de cea mai neagră jale, vreau să
zic cam cât popor mai rămăsese pe insulă. Nu mai spun că jalea asta cruntă m—a copleşit şi pe mine.
Şi imediat am aninat panglici negre pe la toate drapelele castelului. Pe aici, pe mica noastră insulă, e
linişte şi pace, dar cel mai mult ne omoară singurătatea care s—a aşternut. Nu tu fluierat prin
tuneluri, aşa cum ne—au obişnuit Lukas şi Emma lui, nu tu alunecat la vale pe turul pantalonilor
tocmai din vârf de munte, aşa cum făcea ca nimeni altul Jim Năsturel. Iar dacă duminicile şi în zilele
de sărbătoare mă mai arăt şi eu la fereastra castelului, nu se mai aude hărmălaia bucuriei supuşilor
mei. Cei care mi—au mai rămas au ajuns atât de trişti, că îmi frâng inima. Cât despre vestita
îngheţată de căpşuni a doamnei Waas, aproape că ne stă în gât la toţi. Vă rog să mă credeţi că n—am
avut nicio intenţie să se ajungă la aşa ceva, atunci când am spus că ar fi trebuit să ne descotorosim de
bătrâna şi pântecoasa Emma. Mi—am dat şi eu seama între timp că o asemenea o hotărâre n—a fost
deloc o măsură mulţumitoare. Pentru niciunul dintre noi! De aceea vă şi rog acum să vă întoarceţi
tustrei, cât de curând veţi putea. Nu suntem câtuşi de puţin supăraţi pe voi şi sperăm doar că nici voi
nu ne purtaţi pică. Sincer să fiu, tot nu m—am lămurit încă ce—i de făcut când o creşte Jim Năsturel
şi—o să vrea să aibă locomotiva şi linia lui de cale ferată, dar cred că o să găsim noi o soluţie. Aşa că
nu mai zăboviţi şi întoarceţi—vă cât mai curând! Cu deosebită graţie şi bunăvoinţă regală, scris de
către Regele Alfons al XII—lea Fără un Sfert.
—Lukas! îngăimă Jim, ai cărui ochi se holbaseră peste măsură. Dar astă înseamnă că...
—O clipă! spuse Lukas. Stai, că nu s—a terminat, adăugă el, despăturind cea de—a doua foaie de
hârtie şi începând să citească din nou.
Micuţul şi dragul meu Jim! Dragă Lukas! Cu toţii suntem deosebit de trişti şi nu mai ştim ce să
ne mai facem fără voi. Ah, Jim, dragul meu, de ce nu mi—ai spus că aveai de gând să pleci?
Poate că aş fi înţeles până la urmă. Şi poate că atunci ţi—aş fi pregătit câteva lucruri mai
groase pentru drum şi vreo câteva batiste, fiindcă, ştii şi tu, ai obiceiul să te murdăreşti repede ca un
purcel. Poate că acum dârdâi de frig pe acolo, pe unde te afli, iar la urmă te mai căptuşeşti şi cu vreo
răceală. Chiar îmi fac nişte griji teribile din pricina ta. Dar ia spune—mi, nu—i prea periculos să
pleci către Cetatea Dragonilor? Ai mare grijă de tine, să nu care cumva să ţi se întâmple ceva pe
acolo şi fii cuminte, micul meu Jim! Nu uita să te speli cumsecade pe gât şi în urechi, auzi? Nu ştiu,
zău, ce fel de făpturi sunt dragonii ăia, dar nu uita să te porţi mereu cuviincios. Iar după ce o s—o
duceţi pe prinţesă la casa ei, să te întorci degrabă la doamna Waas a ta.
PS: Dragă Lukas! După cum am aflat, acum Jim ştie că nu sunt mama lui adevărată. Poate că aceea
este chiar doamna Mahlzahn, cea al cărei nume fusese scris pe pachetul sosit în Lummerland. Sunt
tare tristă din cauza asta, dar, pe de altă parte, mă bucur nespus pentru micul meu Jim, că a reuşit să
—şi afle mama cea adevărată. Sper totuşi să nu fie supărată doamna, că i—am ţinut copilul pe lângă
mine.
Rugaţi—o, vă rog, pe doamna Mahlzahn să—l lase pe băiat să vină în vizită în Lummerland,
ca să—l mai pot vedea şi eu încă o dată. Dar poate că i—ar face plăcere să vină şi ea pe la noi, ne
ştie? Aşa aş avea şi eu ocazia s—o cunosc, iar asta chiar că ar fi minunat. Sunt sigură, nu—i aşa, că
aveţi grijă de Jim și—l păziţi pe acolo de primejdii?E şi el un băiețan năzdrăvan şi îi stă capul la tot
felul de prostii. Cu salutări din inimă! Doamna Waas
Lukas împături la loc foaia de hârtie, rămânând pe gânduri pentru câteva clipe. Ochii lui Jim se
umpluseră de lacrimi.
Da, asta era doamna Waas, o recunoştea de—o binelea, bună şi grijulie cum era!
În sfârşit, veni şi rândul celei de—a treia scrisori:
Mult stimate domnule mecanic de locomotivă! Dragul meu Jim Năsturel! Prin cele ce vă scriu acum,
mă alătur rugăminţilor Maiestăţii Sale şi ale mult stimatei doamne Waas, cu toată sinceritatea şi
cordialitatea. Mă simt cam inutil, de când Jim nu mai e prin preajmă ca să—mi mai joace vreo
drăguţă de festă. Iar dumneata, domnule mecanic de locomotivă, eşti un bărbat ale cărui fapte şi
vorbe nu pot fi înlocuite de nimeni din tot ţinutul Lummerland. Instalaţia mea din casă curge şi nu
reuşesc cu niciun preţ să—i dau de cap. Vă rog, cât se poate de prieteneşte, să vă întoarceţi amândoi,
negreşit! Cu deosebit respect! Preastimatul vostru domn Ärmel!
Jim se pomeni că râde din nou, îşi şterse Lacrimile care—i şiroiseră până atunci pe obrajii cei
negri, după care întrebă:
—Asta înseamnă că mâine chiar o pornim la drum? Lukas mustăci şi—i răspunse:
—Vorba e, cu ce, că ori o chinuim din nou pe Emma cu călăfătuitul şi pregătitul pentru mers pe apă,
ori, cine ştie, luăm împrumut vreo corabie de la Măria Sa, împăratul. Ce spuneţi, înălţimea Voastră?
—Vă propun să mergem cu toţii pe corabia mea oficială, de stat, cum îi mai zice, se repezi cu
răspunsul împăratul.
—Cu toţii? repetă Lukas, mirat. Aţi spus cu toţii?
—Bineînţeles, rosti răspicat împăratul. Voi doi, fiica mea, Li Si, şi eu însumi. Nu de alta, dar mi—ar
face o plăcere deosebită s—o cunosc pe doamna Waas, care—mi pare a fi o femeie iubitoare şi demnă
de toată stima. În afară de asta, e neapărat necesar să—i fac o vizită regelui Alfons al XII—lea Fără un
Sfert, pentru că, nu—i aşa, în scurtă vreme, ţările noastre vor încheia legături diplomatice.
Zicând acestea, împăratul îi aruncă lui Jim o privire zâmbitoare.
—Mii de tunete! exclamă de la locul său mecanicul de locomotivă, râzând în hohote. Să vezi ce
aglomeraţie o să se facă în Lummerland. Măria Ta, gândeşte—te bine, insula noastră este o biată
ţărişoară, nu prea încăpătoare.

Apoi, întorcându—se către Ping Pong, începu să—l descoasă pe acesta:
—Crezi că am putea ridica ancora chiar mâine?
—Da, numai să împart de îndată ordine în dreapta şi—n stânga, piui mai—marele bonzilor, şi corabia
de stat o să fie gata de drum pentru mâine în zori.
—Grozav, răspunse Lukas. Păi, eu zic să te şi apuci să împărţi ordinele de care ziceai!
Ping Pong ţopăi de câteva ori în loc şi dus a fost. Pentru un mai—mare al bonzilor aşa de
mărunţel, toate câte se petrecuseră, se petreceau sau urmau să se petreacă erau puţin cam mult, dar
între timp devenise şi el o persoană de vază a Mandalei, având dreptul să poarte un halat auriu. După
cum spune şi un vechi proverb mandalier, orice dregătorie cu ponoasele ei.
CAPITOLUL 26.ÎN CARE COPIII ÎŞI IAU RĂMAS—BUN ŞI ESTE PRINSĂ INSULA
RĂTĂCITOARE
Pe la ora ceaiului de după—amiază, toţi copiii fură treziţi şi poftiţi pe terasă, acolo unde erau
aşteptaţi de împărat şi de cei doi prieteni. Odată ajunşi pe terasă, gustară ceva, ca înainte de orice
drum. După masă, coborâră cu toţii în piaţa din faţa palatului. Acolo aştepta un şir lung de trăsurici
mandaliere delicate, la care erau înhămaţi nişte căluţi albi. Trăsuricile erau vopsite în felurite culori şi
aveau câte un baldachin din pânză de mătase pentru a—i feri pe călători de razele soarelui. Prima
dintre ele era o adevărată minunăţie şi în ea luară loc împăratul şi fiica sa. Copiii se împărţiră câte doi
sau câte trei în celelalte trăsurici, iar pentru ca plăcerea călătoriei să le fie mai mare, li se dădu voie să
fie chiar ei vizitiii. Lukas şi Jim preferară să vină cu Emma.
Alaiul se puse în mişcare, fiind deschis de împărat şi mica prinţesă, Li Si, şi încheiat de Emma,
cu cei doi prieteni în cabina ei. Însoţite de un şuvoi de urale ale mandalierilor ieşiţi din case pentru a
urmări alaiul, trăsuricile străbătură oraşul, apucând—o numai pe străzile drepte, cele pe care Jim şi
Lukas veniseră cândva. Şi merseră aşa până când, către seară, ajunseră la gura Râului Galben, acolo
unde se afla şi portul. În faţa digului aşteptau ancorate două uriaşe corăbii cu pânze. Marinarii erau
urcaţi fiecare pe unde avea treabă, pe catarge, înhămaţi la câte un capăt de pânză sau trăgând cu
nădejde de mulţimea de parâme. Cu îndemnuri de „Hei rup!", cu toţii îşi dădeau silinţa să ridice
pânzele uriaşe ale corăbiilor. Una dintre acestea era chiar gata de drum şi aştepta acum doar un vânt
prielnic. De cum urma să se lase întunericul, avea să ridice ancora, ducându—i pe copii pe la casele
lor. Pe cealaltă dintre corăbii nu fuseseră încă întinse pânzele, iar marinarii se mai îndeletniceau cu
încărcarea proviziilor la bord. Corabia era cu mult mai frumoasă şi mai strălucitoare decât surata ei. La
partea ei din faţă, prora, cum i se mai zice între oamenii mărilor, înaltă cât o casă, se afla prinsă o
ditamai sculptura din aur, înfăţişând un unicorn, străjuită de—a dreapta şi de—a stânga de aceleaşi
două cuvinte: ”PUNG GING”
Iar acesta era chiar numele împăratului din Mandala, ceea ce însemna că era vorba tocmai de
corabia ce urma ca, a doua zi, dis—de—dimineaţă, s—o pornească pe mare către Lummerland.
De cum se apropie asfinţitul, se stârni dinspre uscat o boare firavă, dar statornică de vânt.
Căpitanul corăbiei care urma să—i ducă pe copii, un hâtru lup—de—mare, purtându—şi falnic nasul
cel rotofei şi îmbujorat, coborî de pe vas, anunţând că fuseseră încheiate toate pregătirile pentru
plecare.
Împăratul se adresă micilor săi oaspeţi cu următoarele cuvinte:
—Iubiţii mei prieteni! Aflu cu tristeţe că a sosit ceasul despărţirii. Să ştiţi că a fost o mare plăcere
pentru mine să vă cunosc pe toţi. După cum bine ştiţi, mi—aş fi dorit să mai putem sta o vreme
împreună. Tot atât de adevărat este însă că voi aţi vrut să ajungeţi mai repede pe la casele voastre,
aflate atât de departe de ţara Mandalei. Lucrul acesta e de înţeles, dacă stai să te gândeşti la cât de mult
aţi lipsit din familiile voastre. Salutaţi—i din partea mea pe părinţi, pe celelalte rude şi pe prieteni şi
scrieţi—ne ca să aflăm şi noi că aţi ajuns cu bine. Iar dacă mai târziu vă va face plăcere, treceţi pe la
noi în vizită. Poate o s—o faceţi chiar în vacanţa mare, nu—i aşa? Sunteţi oricând bine—veniţi. Cât
despre cei treisprezece piraţi care v—au răpit pe vremuri, fiţi cât se poate de liniştiţi. N—o să scape ei
de pedeapsa pe care o merită cu vârf şi—ndesat. Cât de curând, o să dau poruncă să se pregătească un
vas de război, care să bată mările până când i—o găsi şi i—o face prizonieri. Şi acum, rămâneţi
sănătoşi, iubiţii mei! Urmă Lukas:
—Ei, oameni buni! spuse el pentru început, pufăind cu nădejde din pipă. Prea multe nu am a vă zice.
Îmi pare doar tare rău că ne vedem nevoiţi să ne despărţim din nou, dar asta nu înseamnă că va fi
pentru totdeauna...
—Bineînţeles că nu! strigă micul indian, întrerupându—l pe mecanicul de locomotivă.
—Trimiteţi—ne din când în când, mie şi lui Jim, câte o vedere, nu de alta dar ca să pricepem şi noi
cum e pe la casele voastre. Iar dacă veţi dori să ne vizitaţi, nu mai staţi pe gânduri şi veniţi la noi, în
Lummerland. O să ne bucurăm pe cinste. Iar acum vă mai urez călătorie plăcută şi grabnică revedere!
Acum, cu ocazia asta, fiecare dădu mâna cu fiecare şi—şi luară rămas—bun între ei, pentru ca
la sfârşit să le mai mulţumească o dată lui Jim şi lui Lukas şi, cum altfel, bunei şi pântecoasei Emma
pentru că—i scăpaseră din Cetatea Dragonilor. Nu—l uitară nici pe împăratul Mandalei, căruia îi
mulţumiră pentru găzduirea aleasă oferită. Apoi, avându—l în frunte pe căpitanul corăbiei, toţi copiii
urcară la bord. Iar când veniră cu toţii la balustrada punţii, în port izbucni un minunat foc de artificii.
Asta era surpriza pe care o plănuise micul Ping Pong. Rachetele se ridicară în văzduhul nopţii la mai
multe mile înălţime, explodară şi luminară cerul în culori de poveşti. În acelaşi timp, o orchestră de—a
mandalierilor cântă o melodie de adio, una în armonie cu plescăitul molcom al valurilor mării. Apoi fu
ridicată ancora, iar corabia se puse uşor şi maiestuos în mişcare. Din toate piepturile se ridicară strigăte
de „La revedere!", iar braţele fură fluturate de zor. Cu toţii erau mişcaţi până la lacrimi, iar asta se
vedea chiar în ochii lor. Cum era de aşteptat, cel mai mult plânse Emma, cu toate că, la drept vorbind,
nu înţelegea mare lucru din tot ce se petrecea în jurul ei. Era foarte sensibilă bătrâna locomotivă,
pentru că, pur şi simplu, ăsta era felul ei de—a fi, iar acum era un moment foarte bun ca să se arate
mişcată.
Încetul cu încetul, corabia alunecă pe mare, pătrunzând tot mai adânc în negura nopţii şi
pierzându—se astfel din faţa ochilor celor lăsaţi în urmă. În port se aşternu apoi o linişte stingheră.
—Eu aş zice că cel mai bine ar fi să ne petrecem noaptea asta chiar pe corabia cu care urmează să
plecăm, propuse împăratul. Mâine—dimineaţă, încă înainte de ivirea zorilor, o să ridice şi ea ancora,
iar dacă ne—am afla deja la bord înseamnă că am putea să ne trezim chiar ceva mai târziu. Când ne—
om aşeza în jurul mesei, la micul dejun, vom fi deja binişor în largul mării.
Amândoi prietenii, ba chiar şi mica prinţesă, fură, bineînţeles, de acord.
—Asta înseamnă că ne vom lua acum la revedere de la Ping Pong, mai—marele bonzilor mei, spuse
împăratul.
—Da, dar de ce nu vine şi el cu noi? întrebă Jim.
—Din păcate, nu se poate aşa ceva, răspunse împăratul. Cât sunt eu plecat, trebuie să—mi ţină cineva
locul, să mă reprezinte. Iar Ping Pong este cel mai nimerit pentru treaba asta. O fi el încă mic, dar este
totuşi foarte destoinic, după cum, probabil, v—aţi convins deja, și, în afară de asta, presupun că în tot
timpul ăsta n—o să se întâmple cine ştie ce prin împărăţie. Cu siguranţă, Ping Pong o să aibă ocazia să
meargă altădată în Lummerland. Acum însă, o să rămână în Mandala şi o să—mi ţină locul, conducând
treburile ţării.
Atât că măruntul mai—mare al bonzilor fu de negăsit, îl căutară prin toate cotloanele portului şi
reuşiră abia într—un târziu să dea peste el. Era într—una dintre trăsurici, doborât de agitaţia zilei şi
aproape adormit.
—Auzi, Ping Pong, rosti împăratul, cu blândeţe în glas. Mai—marele bonzilor se trezi, se frecă la ochi
şi întrebă pe un ton plângăreţ:
—Da... vă rog... vă mai trebuie ceva?
—Îmi pare rău că trebuie să te trezesc, îşi continuă vorba împăratul, zâmbind. Vrem doar să ne luăm
rămas—bun de la tine. Să faci bine şi să—mi ţii locul cum trebuie cât o să lipsesc din Mandala. Ştiu că
mă pot bizui pe tine.

Ping Pong făcu o plecăciune adâncă în faţa împăratului şi a micii prinţese. Şi, fiindcă era frânt
de obosit, fu cât pe—aci să cadă în nas. Noroc cu Jim, care se afla în preajma lui şi—l susţinu la timp.
Apoi îi strânse mâna mică şi—i zise:
—Nu uita să ne vizitezi cât mai curând, Ping Pong!
—Şi transmite—i salutări din partea noastră domnului Shu Fu Lu Pi Piu! adăugă Lukas.
—Cu mare plăcere, mormăi Ping Pong, ai cărui ochi stăteau gata—gata să se închidă din nou. Să nu vă
faceţi griji în privinţa asta. Precis o să fac asta... totul adică... de îndată ce o să—mi... îndeplinesc
îndatoririle... Oh, prea onoraţi mecanici de locomotivă... vă urez sănătate lungă... şi... şi... şi...
Vorbele îi fură întrerupte de un căscat plin de poftă, după care Ping Pong mai piui:
—Vă rog să mă scuzaţi, dar ştiţi şi domniile voastre, un sugar de vârsta mea...
Acestea fiind zise, adormi pe dată, iar sforăitul lui uşor răsună curând asemenea târâitului unui
greiere.
îndată ce împăratul, Li Si şi cei doi prieteni ajunseră la bordul corăbiei, Lukas întrebă:
—Acum, ce zici Măria Ta? Nu—i cumva Ping Pong prea fraged pentru treburile împărăţiei?
Înălţimea sa clătină din cap, zâmbind.
—Am pregătit totul cum se cuvine şi nu se poate întâmpla nimic rău. Ca să nu mai spun că am inventat
chiar si o decoraţie pe care urmează să i—o ofer micuţului meu mai—mare al bonzilor, tocmai pentru
a—i răsplăti destoinicia.
Apoi aruncară cu toţii o privire către locul unde fusese transportată şi aşezată Emma pe corabie,
pentru a se convinge că totul era în regulă. Bătrâna şi pântecoasa locomotivă fusese ancorată de
marinari cu funii zdravene undeva pe puntea din spate, tocmai ca să nu se întâmple cumva să se
rostogolească atunci când corabia ar fi săltat pe valurile mării. Emma dormea deja, sforăind în felul ei,
discret şi regulat.
După cum se vedea, totul era în cea mai bună ordine.
Aşa că cei doi prieteni le urară împăratului şi prinţesei Li Si noapte bună şi odihnă plăcută,
după care se retraseră fiecare în cabinele ce le fuseseră pregătite şi se culcară. Atunci când se treziră, a
doua zi, corabia se afla departe, în largul mării. Era o vreme însorită. Un vânt puternic şi stăruitor
umfla pânzele uriaşe, iar dacă lucrurile urmau să rămână aşa, atunci drumul de întoarcere către
Lummerland nu le—ar fi luat nici jumătate din timpul pe care—l petrecuseră cu multă vreme în urmă
alături de Emma, călătorind dinspre Lummerland către Mandala.
După micul dejun, pe care cei doi prieteni îl luară alături de împărat şi de mica prinţesă, Jim şi
Lukas merseră până la căpitanul corăbiei, pe puntea de comandă, şi—i explicară cum stăteau lucrurile
cu insula rătăcitoare pe care ar fi urmat s—o întâlnească a doua zi, fix la ora douăsprezece a amiezii, în
locul aflat la 321 de grade, 21 de minute şi o secundă longitudine vestică şi 123 de grade, 23 de minute
şi 3 secunde latitudine nordică.
Căpitanul, cu faţa tăbăcită de vânturi, ape şi furtuni şi a cărui piele se asemăna mai curând cu
cea a unei mănuşi ponosite, rămase nu doar cu gura căscată la cele auzite, ba chiar şi cu nasul căscat.
—Muşcat să fiu îndată de un rechin beat, dacă am mai auzit de aşa ceva până acum! mormăi el. De
mai bine de cincizeci de ani bat mările lumii, dar niciodată nu am văzut vreo insulă din asta,
rătăcitoare. Dar de unde ştiţi domniile voastre atât de precis că taman mâine la amiază şi tocmai în
locul de care vorbeaţi o să întâlnim aşa ceva?
Iar cei doi prieteni îi explicară totul, pe—ndelete. Căpitanul miji ochii şi mârâi:
—Vreţi să mă prostiţi, nu—i aşa?
Dar Jim şi Lukas îl asigurară că—i spuseseră adevărul adevărat.
—Păi, spuse căpitanul într—un târziu, scărpinându—se pe după ureche, om trăi şi—om vedea.
Adevărul e că oricum mâine, pe la prânz, o să trecem prin locul de care mi—aţi zis. Dar asta numai
dacă şi vremea rămâne aşa.
Cei doi prieteni urcară din nou pe puntea principală, acolo unde se aflau împăratul şi mica
prinţesă. Alegându—şi apoi cu toţii un loc ferit de bătaia vântului, se apucară să joace Nu te supăra,
frate! Li Si nu cunoştea jocul, dar i—l explică Jim. După doar două partide, mica prinţesă ajunse să se
descurce mai bine decât ceilalţi trei şi câştigă întruna. Jim ar fi preferat ca Li Si să se arate ceva mai
neîndemânatică, pentru că atunci ar fi avut şi el prilejul s—o ajute. Numai că aşa era ea, îi dădea lui
sfaturi înţelepte şi, la urma urmelor, era chiar mai deşteaptă. Iar lucrurile astea nu—i conveneau deloc
băiatului.
Ceva mai târziu, pe când se aflau la masa de prânz, împăratul se interesă:
—Ia spuneţi—mi voi, Li Si şi Jim, cam pe când v—aţi gândit să vă faceţi logodna?
Mica prinţesă roşi puţin şi răspunse cu vorba ei, ca un ciripit de pasăre mică:
—Ăsta e un lucru pe care trebuie să—l hotărască Jim.
—Mda, făcu Jim, nu ştiu nici eu ce să spun. Aş fi de acord cu orice ai propune tu, Li Si.
Numai că mica prinţesă plecă ochii şi scutură din cap.
—Nu, nu, tu trebuie să hotărăşti.
—Păi, bine atunci, explică Jim după o scurtă socoteală. O să facem logodna de îndată ce o sa ajungem
în Lummerland.
Fu o propunere la care se învoiră cu toţii. În plus, împăratul spuse:
—Nunta o puteţi face şi mai târziu, când veţi fi mai mari.
—Da, spuse şi mica prinţesă, atunci când Jim o să înveţe să scrie şi să citească.
—Dar eu n—am de gând să mă apuc de chestiile astea! aproape că zbieră Jim.
—Bine Jim, dar te rog! se ţinu de capul lui mica prinţesă. Trebuie să înveţi să citeşti, să scrii şi să
socoteşti. Fă—o măcar pentru mine!
—Cum adică? întrebă Jim. Ştii tu destule şi nu mai are niciun rost să—mi bat şi eu capul cu atâta
învăţătură!
Mica prinţesă îşi lăsă în jos căpşorul ei delicat, zicând încetişor şi încurcându—se deseori în
vorbe:
—Jim, eu nu pot... vreau să spun că e... aşa ceva e cu neputinţă... Aşa, ce vreau eu să zic e că nu—mi
doresc doar un mire curajos, ci şi unul pe care să—l ducă mintea, să fie, la o adică, mai deştept. Nu de
alta, dar ca să—i port şi eu respectul cuvenit.
—Aşa, carevasăzică, spuse Jim, făcând o mutră bosumflată şi încurcată.
—Păi, eu cred... mormăi şi Lukas de alături, împăciuitor. Eu cred că nu are niciun rost să vă certaţi
acum din pricina asta. Poate că într—o bună zi Jim o să vrea singur să înveţe să citească şi să scrie, iar
atunci chiar că o s—o facă temeinic. Iar dacă n—o să vrea, tot bine se cheamă că va fi.
Ce vreau eu să spun e că lucrurile astea e bine să le lăsăm în seama lui. Să hotărască adică după capul
lui.
Apoi se aşternu tăcerea şi nimeni nu mai îndrăzni să aducă vorba de aşa ceva. Doar Jim rămase
îngândurat, frământat din când în când de ultimele cuvinte pe care i le spusese mica prinţesă.
În cea de—a doua zi a călătoriei, cu puţin înainte de ora douăsprezece a amiezii, pe când cei
patru tocmai se aflau la masă, marinarul aflat de veghe sus, în coşul proptit pe cel mai înalt catarg,
zbieră înspre punte prin căuşul palmelor:
—Păăăăământ la orizooooont!
Cu toţii săriră ca arşi de pe scaune şi alergară către prora corăbiei, pentru a vedea mai bine
despre ce putea fi vorba. Iar Jim, care apucase între timp să se caţăre pe o parâmă, se dumiri primul:
—E o insulă! strigă el, agitat. Acolo... o insulă mică de tot! Şi cum se apropiară mai mult, se lămuriră
şi ceilalţi că, într—adevăr, despre o insulă era vorba, una mititică, ce—şi croia drum printre valurile
mării.
—Hei! strigă Lukas către căpitanul corăbiei. Ce mai aveţi de zis acum?
—Zău dacă nu—mi vine să mă las invitat la dans de o ditamai morsa rătăcită, răspunse căpitanul, în
felul său şugubăţ. Dacă n—aş vedea cu ochii mei, mai că n—aş crede. Bine, dar cum prindem acum
chestia asta?
—Păi, nu aveţi cumva la bord vreo plasă mare de pescuit? întrebă Lukas.
—Ba da, cum să nu! îi strigă căpitanul, după care dădu câteva ordine marinarilor săi despre cum să
întindă plasa.
Şi toată lucrarea se petrecu în timp ce corabia se învârtea în cerc în jurul insulei. Cel de—al
doilea capăt al plasei nu—l lăsară în apă, ci îl prinseră zdravăn undeva de bordul corăbiei. Şi când, în
sfârşit, terminară de închis cercul în jurul insulei, săltară din apă şi primul capăt al plasei, astfel încât
insula cea rătăcitoare şedea acum cuminte, ca prinsă într—un laţ uriaş, remorcată de corabia
împărătească.
Marinarii o traseră ceva mai aproape, ca să se uite mai bine la ea. Dragonul îşi merita cu vârf şi
îndesat toate laudele pentru că le vorbise celor doi prieteni despre insula rătăcitoare. Rezolvare mai
bună ca asta nici că—şi închipuiseră.
Insula era ceva mai micuţă decât Lummerland. Pe de altă parte însă, părea chiar mai drăguţă.
Trei terase cu iarbă verde, pe care creşteau diferite soiuri de copaci, se ridicau în trepte. Iar printre
copaci se aflau şi trei exemplare străvezii, aşa cum numai în Mandala mai creşteau, lucru care o bucură
nespus pe mica prinţesă. Împrejmuind terasele insulei, se întindea o plajă cu nisip, numai bună ca să
stai şi să te prăjeşti la soare. Pe cea mai de sus dintre terase sălta zglobie apa unui izvor, alunecând
până jos, la mare, şi trecând prin mai multe cascade. Şi, cum altfel, se aflau acolo o mulţime de flori
minunate, pe deasupra cărora se întreceau în zbor păsări multicolore, care—şi aveau cuiburile în
ramurile copacilor din împrejurimi.
—Ei, ce zici de insulă, Li Si? întrebă Jim.
—Oh, Jim, dar este chiar o minunăţie! răspunse mica prinţesă, copleşită de privelişte.
—Nu—i cumva prea mică? se mai interesă Jim. Vreau să spun, dacă te gândeşti la cât de mare e
Mandala.
—Oh, nu! exclamă prinţesa. Mie o ţară mică mi se pare cu mult mai drăguţă decât una mare, cu atât
mai mult cu cât e vorba de o insulă.
—Păi, atunci se cheamă că totul e în ordine, spuse Jim, mulţumit.
—Ei, tot ar fi loc de construit vreo câteva tuneluri simpatice, se băgă şi Lukas în vorbă. Uite aşa, prin
terasele alea. Tu ce zici, Jim? Că doar e vorba de insula ta.
—Tuneluri? repetă Jim, gânditor. N—ar fi rău, ba chiar ar arăta grozav. Dar la ce bun, când eu n—am
o locomotivă a mea?
—Bine, bine, dar tu ai rămas hotărât să te faci mecanic de locomotivă? întrebă Lukas.
—Bineînţeles, răspunse Jim, sigur pe el. Ce altceva?
—Hm, mormăi Lukas, făcându—i cu ochiul. Dacă—i aşa, atunci să ştii că am eu ceva pregătit pentru
tine.
—O locomotivă? aproape că ţipă Jim, agitat nevoie mare. Atât că Lukas nu avea chef să spună mai
multe, cu toate că Jim îl tot îndemna, ba chiar îl ruga fierbinte.
—Aşteaptă şi tu până când ajungem în Lummerland, fură ultimele cuvinte ale lui Lukas în privinţa
asta.
Şi mai multe nici nu reuşi băiatul să mai scoată de la prietenul său.
—Toate ca toate, Jim, dar te—ai gândit şi tu la un nume pentru insula asta? se interesă împăratul. Cum
ai vrea s—o botezi?
Jim se gândi o vreme, după care veni cu propunerea:
—Ce—aţi zice de Noul Lummerland?
Tuturor celorlalţi le plăcu numele ales de Jim şi rămaseră înţeleşi să—i zică aşa micii insule.
CAPITOLUL 27.ÎN CARE ESTE SĂRBĂTORITĂ LOGODNA, IAR CARTEA SE

SFÂRŞEŞTE CU O SURPRIZĂ NEMAIPOMENITĂ
Câteva zile mai târziu, într—o dimineaţă însorită, aproape de ora şapte, doamna Waas ieşi pe
uşa prăvăliei pe care tocmai o deschisese. Domnul Ärmel îşi ivi capul pe fereastra casei, încercând să
—şi dea seama dacă era nevoie să—şi ia cu el umbrela. Chiar în aceeaşi clipă, amândoi zăriră corabia
minunată, mare cât toate zilele, ce se balansa alene la ţărmul insulei lor.
—Dar ce o fi cu minunăţia aceea de corabie? întrebă doamna Waas. E mult mai mare decât cea cu care
apare de fiecare dată poştaşul, iar la proră nu are nici cornul ăla sunător, ci un unicorn. Ce să mai
însemne şi asta?
—Din păcate, nu pot să vă dau nicio informaţie exactă, mult stimată doamnă, îi răspunse domnul
Ärmel. Dar uitaţi—vă mai bine şi o să vedeţi că trage după ea o insulă! Nu ştiu de ce, dar presimt o
nenorocire! Poate că e vorba de niscaiva piraţi ai mărilor, care vor să se dea acum la ţărişoara noastră,
Lummerland.
—Credeţi că e cu putinţă aşa ceva? întrebă doamna Waas, nesigură. Bine, şi noi ce facem?
Numai că înainte ca domnul Ärmel să apuce să răspundă, dinspre corabie se auzi un strigăt
vesel, iar peste balustrada punţii îşi făcu vânt, într—un salt nebunesc, Jim însuşi.
—Doamnă Waas! zbieră el.
—Jim! strigă, la rândul ei, doamna Waas.
Apoi se strânseră amândoi în braţe şi se salutară. Şi, cum era de aşteptat, îmbrăţişarea asta dură
ceva vreme.
Între timp, pe mal coborâră şi Lukas, Li Si şi împăratul, iar mai la urmă Emma fu lăsată pe mal
şi potrivită cu mare atenţie pe şinele ei, printre care, cât lipsise, crescuseră numai muşchi şi iarbă.
Locomotiva încă purta coşcogeamite decoraţia de aur cu panglică albastră şi izbucni într—un şuierat
subţire, de fericire.
Când domnul Ärmel, rămas la început cu gura căscată, se dumiri în sfârşit cine erau noii veniţi,
alergă cât îl ţinură picioarele la castelul prins între cele două creste şi bătu agitat în poartă.
—Bine, bine, vin numaidecât! Dar ce s—a întâmplat? se auzi dinăuntru castelului glasul mormăit al
regelui Alfons al XII—lea Fără un Sfert, năuc de somn şi zăpăcit de zarva de afară.
—Maiestate! mai strigă domnul Ärmel, cu răsuflarea aproape tăiată. Vă rog să aveţi milă şi să iertaţi
deranjul, dar am a vă comunica veşti de cea mai mare importanţă! Lukas, mecanicul de locomotivă,
tocmai a sosit în ţară. Cu el mai sunt Jim Năsturel, o tânără domnişoară şi un domn foarte în vârstă,
care par de viţă foarte nobilă. Iar la ţărm se află o corabie care are prinsă în plasă o insulă...
Nu—şi sfârşi bine vorbele, că poarta palatului pur şi simplu zbură în lături, lăsându—l pe rege
să năvălească afară. Era în cămaşa de noapte şi se chinuia să—şi tragă peste ea halatul regal din mătase
roşie. În graba în care ieşise din palat, apucase să—şi trântească pe cap coroana, numai că de—a—
ndoaselea.
—Unde? întrebă el agitat, căci uitase să—şi pună ochelarii.
—O clipă, Maiestate! şopti domnul Ärmel. Doar n—o să—i primiţi pe oaspeţi în halul ăsta!
Şi zicând acestea, supusul Ärmel îi dădu regelui său o mână de ajutor ca să—şi potrivească
halatul cum trebuie. Abia după aceea alergară amândoi într—un suflet până la corabie. Graba îl făcu pe
rege să—şi piardă pe drum unul dintre papucii de casă cu model scoţian, aşa că Măria Sa ajunse în vale
aproape ţopăind într—un picior. Odată sosiţi la locul de întâlnire, urmă un şir neîntrerupt de vorbe de
bun venit, de strângeri de mâini şi de îmbrăţişări.
Lukas le făcu cunoştinţă celor două capete încoronate, împăratului din Mandala şi regelui
Alfons al XII—lea Fără un Sfert, iar Jim le—o prezentă tuturor pe Li Si. Când, în sfârşit, se terminară
cu toate salutările şi prezentările, merseră cu toţii în casa doamnei Waas, unde luară micul dejun. Cum
era de aşteptat, spaţiul din bucătărioara simpaticei doamne Waas se dovedi tare neîncăpător, ceea ce—i
făcu pe meseni să stea cam înţepeniţi, de nu era chip să se poată răsuci în vreun fel. Numai că un prilej
aşa de fericit, care—i adusese laolaltă în acea dimineaţă în Lummerland, chiar dacă prea laolaltă, îi
făcu să uite de toate neajunsurile, ba chiar să se arate nespus de fericiţi.
—Pe unde aţi fost în tot timpul ăsta? întrebă doamna Waas, în timp ce turna cafeaua în ceşti. Mor de
curiozitate să aflu. Neapărat să—mi povestiţi toate prin câte aţi trecut! Şi cine e doamna Mahlzahn? E
drăguţă? Ea de ce n—a venit cu voi? Hai, povestiţi—mi!
—Da, da! Povestiţi, povestiţi odată! se alăturară domnul Ärmel şi regele Alfons al XII—lea Fără un
Sfert îndemnurilor doamnei Waas.
—Puţină răbdare! ceru Lukas, mustăcind. Ca să povestim totul, de—a fir a păr, e nevoie de ceva timp.
—Aşa—i, adăugă Jim. Iar după masă am vrea să vă arătăm insula pe care am adus—o.
Micul dejun nu dură prea mult, căci, agitaţi cum erau cu toţii, numai de mâncare nu le ardea. În
drum către corabia ancorată la ţărm, doamna Waas apucă să—i şoptească lui Lukas:
—Am impresia că, între timp, Jim al nostru s—a mai copt la minte, nu?
—Se prea poate, răspunse Lukas şi pufni uşor într—o parte. A şi trecut printr—o sumedenie de
aventuri.
Între timp, marinarii reuşiră să priponească lângă Lummerland insula cea nouă, folosindu—se de tot
soiul de lanţuri de ancoră şi de cabluri din oţel. Şi o făcură atât de bine, încât aproape că lipiră cele
două insule. Aşa stând lucrurile, vizitatorii nu avură decât să facă un singur pas şi ajunseră pe Noul
Lummerland. Marinarii avuseseră grijă până şi de ceea ce le spuse Lukas, şi anume ca, pe locul în care
fixaseră insuliţa, să planteze pe fundul mării câteva ramuri de coral, aşa precum fusese sfatul dat de
dragon, în câţiva ani, în care ramurile ar fi devenit nişte adevăraţi copaci, ajungând până la suprafaţa
mării, insuliţa ar fi fost astfel sprijinită şi priponită bine, aidoma insulei vecine, Lummerland.
În frunte cu Jim, alaiul vizitatorilor păşi pe noua bucată de pământ şi făcu o scurtă vizită. Loc
prea mult nu era, dar insula avea o frumuseţe cu totul deosebită.
—Asta e soluţia problemei noastre! ridică glasul regele Alfons al XII—lea Fără un Sfert, ca şi când ar
fi dat o poruncă. Dar cine s—ar fi gândit vreodată la aşa ceva! Zău dacă mai am acum pentru ce să—
mi fac griji! Aşa că, după multă vreme, o să pot şi eu în sfârşit să dorm liniştit.
Iar după ce Jim anunţă că insulei celei noi îi pusese numele Noul Lummerland, bucuria regelui
nu mai cunoscu margini. Cu o faţă îmbujorată de plăcere şi mândrie, acesta dădu de ştire:
—Aşa, iar pe viitor mă voi numi rege al Statelor Unite Lummerland şi Noul Lummerland!
La întoarcerea alaiului în casa doamnei Waas, regele Alfons îl trase deoparte pe împăratul
Mandalei şi îi propuse să instaleze o linie telefonică directă între Ping, capitala Mandalei, şi
Lummerland. Împăratul găsi ideea nemaipomenită, căci în felul ăsta ar fi urmat să vorbească unul cu
celălalt ori de câte ori ar fi poftit. Aşa că merse imediat la căpitanul corăbiei, poruncindu—i să plece
neîntârziat către Mandala, iar la întoarcerea către Lummerland să întindă prin mare un cablu lung de
telefon.
Corabia o şi porni la drum, iar împăratul reveni în bucătărioara doamnei Waas, acolo unde
ceilalţi se strânseseră în jurul lui Jim şi al lui Lukas, ascultând încordaţi poveştile aventurilor celor doi.
De istorisit, aceştia istorisiră cu de—amănuntul tot, de la plecarea lor în miez de noapte, la bordul
călăfătuit al Emmei, până la întoarcere.
Şi, de fiecare dată când cele povestite se dovedeau pline de pericole şi palpitante, doamna Waas
se albea la faţă şi murmura îngrozită fie un „Oh, Doamne Dumnezeule!", fie un „Dumnezeul meu!".
Aşa era doamna Waas şi nu aveai ce—i face! Până şi acum, când totul nu era decât povestea
unor lucruri petrecute demult, ea continua să—şi facă griji pentru micul ei Jim. Singura ei mângâiere
era totuşi aceea că băiatul şedea în faţa ei, sănătos şi voinic, şi că, în definitiv, totul se sfârşise cu bine.
O săptămână mai târziu, se întoarse şi corabia împărătească, trimisă cu porunca de a instala
cablul telefonic între Ping şi Lummerland. Marinarii se întrecuseră pe ei înşişi, reuşind ca într—un
timp atât de scurt să întindă pe fundul mării mai multe mii de mile de cablu. Unul dintre capetele
acestuia fusese prins de telefonul împodobit cu briliante, aflat în sala tronului din palatul împărătesc,
iar celălalt fu legat de îndată la aparatul din aur al regelui Alfons al XII—lea Fără un Sfert.
Prima încercare o făcu împăratul însuşi, telefonând în Mandala şi vorbind cu Ping Pong, prilej
cu care Măria Sa îl întrebă pe măruntul mai—mare al bonzilor dacă lucrurile erau în ordine pe acasă.
„Da, desigur!" sosi răspunsul pe cablu. „Cum altfel, Luminăţia Ta?"
Apoi discutară şi se înţeleseră cu toţii ca logodna prinţesei Li Si cu Jim Năsturel să aibă loc
peste patru săptămâni, în tot timpul ăsta, seară de seară, doamna Waas se îndeletnici în taină numai cu
cusutul şi cu lucrul la o surpriză de—a ei pentru cei doi viitori logodnici. Şi nici nu—i de mirare, câtă
vreme croitoria era una dintre pasiunile ei.
În cele patru săptămâni, împăratul şi Li Si locuiră în castelul regelui, cel prins între două creste
de munte. Locul era destul de strâmt, dar trecură uşor peste necaz, căci priveliştile şi viaţa în
Lummerland le păreau o adevărată desfătare. Iar pentru mica prinţesă nici măcar castelul cel mic în
care îşi petrecea de obicei vacanţa mare, cel tot numai din porţelan albastru cum e cerul, nu se ridica la
frumuseţea insulei pe care era acum oaspete.
Numai că într—o bună zi se sfârşiră şi cele patru săptămâni de aşteptare. Şi veni ziua logodnei
celor doi copii. Primul lucru pe care îl primiră în dar Li Si şi Jim Năsturel fu surpriza pregătită de
doamna Waas.
Pentru Jim, asta însemna un costum de mecanic de locomotivă, siniliu precum cerul, unul
aidoma celui pe care obişnuia să—l poarte Lukas, numai că ceva mai mic. Şi, bineînţeles, doamna
Waas adăugă la costum şi o şapcă cu cozoroc. Pentru mica prinţesă, mama adoptivă a lui Jim croise şi
cususe o splendoare de rochie de mireasă, pe măsură, cu voal şi cu o trenă lungă din mătase. Fără să
mai stea pe gânduri, cei doi se şi îmbrăcară cu straiele cele frumoase.
Apoi, ca dar de logodnă, Li Si îi dărui lui Jim o pipă, la fel cu cea din care pufăia Lukas de
obicei, doar că era nouă—nouţă şi, desigur, nu aşa de mare. Asta în timp ce Jim îi dărui micii prinţese
un grătar micuţ pentru frecatul rufelor la spălat. Li Si se bucură peste măsură, căci, aşa cum era de
aşteptat, din cauza rangului ei înalt, nu—i fusese îngăduit până atunci să pună mâna pe aşa ceva. Ca
orice mandalier însă, şi ea punea mare preţ pe curăţenie şi, prin urmare, pe spălatul rufelor.
La sfârşit, se îmbrăţişară şi se sărutară, iar regele Alfons al XII—lea Fără un Sfert, în numele
Statelor Unite Lummerland şi Noul Lummerland, îi declară logodiţi. Supuşii aruncară cu pălăriile în
văzduh şi până şi împăratul Mandalei răcni din toate puterile, într—un glas cu ceilalţi:
—Trăiască perechea de logodnici! Trăiască! Trăiască! Trăiască!
Marinarii de pe corabia împărătească traseră o salvă cu tunul adus special pentru ocazia asta, salutară şi
strigară din toate piepturile „Vivat!", în timp ce Jim şi Li Si, ţinându—se de mână, se plimbară în văzul
tuturor prin cele două insule.
Petrecerea ţinu ziua întreagă. După—amiază, sună Ping Pong ca să felicite şi el perechea de
logodnici.
Cu toţii erau mulţumiţi de cum ieşise ceremonia şi nu—şi mai încăpeau în piele de fericire.
Numai Lukas stătea ca pe ace, părând că aşteaptă ceva.
De cum se lăsă seara şi se aşternu întunericul, atât în Lummerland cât şi în Noul Lummerland
fură aprinse sute de lampioane. În cele din urmă, pe cer se ivi şi luna, iar pentru că în seara aceea
marea se arăta deosebit de liniştită şi întinsă ca o tipsie, toate luminile multicolore din cele două insule
se oglindiră în marea întindere a apelor. Vă puteţi imagina şi voi ce privelişte minunată!
Pentru sărbătoarea asta, doamna Waas îşi dăduse cu prisosinţă osteneala, pregătind nu numai
îngheţată de vanilie şi de căpşuni, ci chiar îngheţată de ciocolată. Şi toţi cei de faţă recunoscură că era
cea mai bună din câte mâncaseră vreodată. Până şi căpitanul corăbiei, cel destul de umblat prin lumea
largă, fu de acord cu ceilalţi, iar asta spunea ceva despre talentul doamnei Waas.
Jim se preumblă o vreme pe ţărmul mării, ca să admire în voie din locul acela minunăţia de
lumini multicolore. Părea de—a dreptul fermecat de privelişte şi mai că tresări atunci când pe umăr i se
aşeză o mână zdravănă. Se întoarse şi dădu cu ochii de Lukas care—l îndemnă să—l însoţească,
îndoindu—şi degetul arătător în câteva rânduri.
—Vino puţin, Jim, şopti el, tainic.
—Dar ce e? întrebă băiatul.
—Nu—i aşa că ţi—ai dorit întotdeauna să ai locomotiva ta? Că doar costumul potrivit pentru meseria
de mecanic de locomotivă l—ai căpătat deja, îi spuse Lukas, mustăcind.
Inima lui Jim începu să bată ca nebuna, mai—mai să—i sară din piept.
—E vorba chiar de o locomotivă? mai întrebă el, făcând ochii tot mai mari. O locomotivă adevărată?
Lukas duse arătătorul la buze şi—i făcu lui Jim cu ochiul, promiţător. Îl luă apoi de mână şi—l
conduse către gara cea mică, acolo unde aştepta Emma, pufăind de zor.
—Tu nu auzi nimic? întrebă mecanicul de locomotivă. Jim îşi ciuli urechile. Nu recunoscu decât
pufăitul bătrânei şi pântecoasei Emma.
Dar ia stai! Nu cumva se înşela? Parcă se mai auzea ceva, un susur uşor, nu—i aşa? Şi uite că
imediat se ridică din apropiere şi un şuierat subţirel şi drăgălaş!
Jim îşi întoarse ochii către Lukas, privindu—l cu mare mirare. Lukas dădu din cap, zâmbind
şăgalnic, şi—l duse pe băiat până în apropierea tenderului locomotivei, lăsându—l să vadă şi singur
despre ce era vorba.
De la adăpostul tenderului Emmei, o mică locomotivă îşi înălţă către Jim ochii ei mari, de
bebeluş. Pufăia harnică şi scotea din când în când mici rotocoale de fum. Şi părea a fi chiar o foarte
bună locomotivă—bebeluş, de vreme ce încercă, plină de curaj, să se ţină pe rotiţele ei şi să se apropie
de Jim. Căzu, dar asta nu o făcu să—şi piardă voia bună.
Jim se apucă s—o mângâie pe micuţă.
—E cumva copilul Emmei? întrebă el, aproape şoptit şi adânc mişcat.
—Da, spuse Lukas. Ştiam eu de ceva vreme că aşteaptă să nască, dar nu ţi—am spus nici măcar o
vorbuliţă, pentru că doream să—ţi fac o surpriză.
—Şi urmează să mi—o dai mie? întrebă Jim, rămas fără suflare de atâta noroc cât dăduse pe capul lui.
—Păi, cui altcuiva? răspunse Lukas şi pufăi din pipă. Trebuie să ai mare grijă de ea, pentru că în
curând o să se facă şi ea mare. În câţiva ani o s—o ajungă din urmă pe Emma mea. Dar mai bine te—ai
gândi să—i dai un nume!
Jim luă în braţe mica locomotivă şi o mângâie drăgăstos. După câteva clipe de gândire, zise:
—Ce—ai zice de un nume ca Molly?
—Păi, că e unul cum nu se poate mai potrivit pentru o locomotivă, răspunse Lukas, dând uşor din cap.
Numai că acum ar fi bine s—o pui la loc. O vreme, o să fie nevoie să mai stea pe lângă Emma.
Jim o aşeză pe Molly la loc, în tender, întorcându—se alături de Lukas la ceilalţi şi povestindu
—le ce primise în dar de la vechiul său prieten. Cum era de aşteptat, toţi cerură să vadă mica
locomotivă, iar Jim îi conduse şi le—o arătă. Micuţa fu admirată şi lăudată de toată lumea, lucruri de
care Molly nu află defel, pentru că adormise între timp și începuse să sugă în somn.
Peste câteva zile, împăratul şi mica prinţesă plecară înapoi, în Mandala, căci, aşa cum se
obişnuia, Li Si mai trebuia să rămână o vreme pe la casa tatălui ei. În plus, mica prinţesă voia să treacă
pe la şcoală, pe la una normală, bineînţeles, care să şteargă amintirea celei conduse pe vremuri de
doamna Mahlzahn. Iar şcoală nu exista pe insula Lummerland. Desigur, cei doi copii urmau să se
viziteze ori de câte ori le—ar fi venit cheful, căci corabia de stat făcea de—acum curse regulate între
Lummerland şi Mandala. Pe lângă asta, mai aveau la îndemână şi telefonul pe care îl puteau folosi ori
de câte ori nu o făcea regele Alfons al XII—lea Fără un Sfert. Adevărul era că regele îl ţinea mai tot
timpul ocupat, fiindcă, nu—i aşa, acum încheiase relaţii diplomatice cu împăratul din Mandala.
În Lummerland, viaţa liniştită din alte vremuri se aşternuse din nou. Domnul Ärmel, cu
gambeta pe cap şi cu umbrela strânsă şi aninată de braţ, continua să—şi facă plimbările lui obişnuite.
Doar era supus de meserie şi fusese învăţat să se lase condus. Aşa fusese el şi mai înainte şi aşa
rămăsese.
Lukas o conducea pe Emma de—a lungul şinei şerpuitoare de cale ferată, de la un capăt la
celălalt al insulei. Iar uneori putea fi auzit chiar un cântecel, şuierat de mecanic în duet cu locomotiva
sa, un lucru tare plăcut, mai cu seamă când cei doi treceau prin câte un tunel, căci acolo cântarea lor
răsuna, nu glumă.
Cum era şi de aşteptat, Jim îşi umplea ziua cu îngrijirea micuţei Molly şi aproape că nu—i mai
rămânea timp ca să—l zgândăre pe domnul Ärmel sau să se dea la vale pe turul pantalonilor pe câte—
o ridicătură de pământ de pe insulă. Ce mai, se maturiza şi el!
În serile cu timp frumos, Jim şi Lukas puteau fi văzuţi şezând împreună la graniţa insulei, adică
la ţărmul mării. Soarele, aflat la apus, se oglindea pe întinderea nesfârşită a apelor, alcătuind o cale
aurie şi strălucitoare, aşternută de la orizont până la picioarele celor doi mecanici de locomotivă. Iar
privirile lor urmăreau calea cea luminoasă, întinsă până în zare şi ajungând în cine ştie câte ţări
necunoscute şi în câte alte colţuri de Lume. Şi aşa, deodată, unul dintre ei se trezea că îl întreabă pe
celălalt:
—Îţi mai aduci tu aminte de domnul Tur Tur? Tare mult aş vrea să ştiu ce mai face!
Iar celălalt îi răspundea:
—Dar tu, îţi aminteşti de vremea când am trecut prin Tărâmul Negrelor Stânci şi cât ne—am simţit de
pierduţi în pragul Gurii Morţii?
De un lucru păreau siguri cei doi mecanici de locomotivă: că nu peste mult timp ar fi urmat să
facă din nou o călătorie extraordinară în necunoscut, căci rămăseseră destule taine din lumea largă care
aşteptau de la ei o dezlegare... Cum ar fi fost aceea a locului din care fusese răpit Jim Năsturel de cei
treisprezece tâlhari ai mărilor, pe vremea când era doar un bebeluş. Dar pentru asta era nevoie mai întâi
ca ei doi să dea de urma celor treisprezece sălbatici, cei care stăpâneau încă mările şi—i înspăimântau
pe călători, şi să—i înfrângă. Asta nu era însă chiar o nimica toată.
Şi, în timp ce—şi croiau planuri de viitor, privirile celor doi alunecau pe întinderea apelor, iar
vorbele li se împleteau cu susurul valurilor mici ce se spărgeau la ţărm.

Jim Nasturel-Ende-Final

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jim Nasturel-Ende-Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1|jim năsturel și lukas michael ende

JIM NĂSTUREL ȘI LUKAS,

CAPITOLUL 13.ÎN CARE VOCILE DIN VALEA AMURGULUI PRIND VIAŢĂ..........................53

CAPITOLUL 1.ÎN CARE ÎNCEPE POVESTEA

auzeau pe el că şi—l rosteşte. Şi uite aşa îi şi rămăsese.

CAPITOLUL 2.ÎN CARE SOSEŞTE UN PACHET MISTERIOS

—Foarte ciudat! interveni domnul Ärmel.

CAPITOLUL 3.ÎN CARE E CÂT PE—ACI SĂ SE IA O HOTĂRÂRE NEFERICITĂ, CU

CAPITOLUL 4.ÎN CARE O CORABIE CU TOTUL ŞI CU TOTUL CIUDATĂ PORNEŞTE PE

grijă, copacul de la tender. Se înfăşurau apoi în pături călduroase şi se făceau comozi.

CAPITOLUL 6.ÎN CARE O CĂPĂŢÂNĂ MARE ŞI GĂLBEJITĂ ADUCE NUMAI

numai aburi şi fum.

”Împăratul Din Mandala”

nimeni să se arate dornic să încerce aşa ceva.

—Staţi aşa, că acum chiar că am înţeles! păru să se fi lămurit Ping Pong.

CAPITOLUL 10.ÎN CARE PE LUKAS ŞI PE JIM ÎI PASC MARI PRIMEJDII

cu toate că de coşul de hârtie, bine înţepenit pe cap, tot nu scăpase.

CAPITOLUL 11.ÎN CARE, PE NEAŞTEPTATE, JIM NĂSTUREL AFLĂ TAINA VIEŢII

despre Cetatea Dragonilor.

Lukas scăpă din mână bileţelul şi căzu pe gânduri:

CAPITOLUL 12.ÎN CARE ÎNCEPE CĂLĂTORIA ÎN NECUNOSCUT, IAR CEI DOI

—Hei, Jim, trezeşte—te!

CAPITOLUL 13.ÎN CARE VOCILE DIN VALEA AMURGULUI PRIND VIAŢĂ

”Manetă De Acţionat În Caz De Pericol! A Se Folosi Numai În Caz De Pericol Extrem!”

CAPITOLUL 14.ÎN CARE LUKAS E NEVOIT A RECUNOAŞTE CĂ FĂRĂ MICUL SĂU

—Păi, cred că ar fi o treabă tare urâtă!

—Aha, făcu Lukas. Ăştia nu—s decât nişte vulturi.

cazanului un loc de pe fundul acestuia.

CAPITOLUL 15.ÎN CARE CĂLĂTORII AJUNG ÎNTR—UN EXTRAORDINAR TĂRÂM DE

Limonada Proaspătă 10 parale paharul

CAPITOLUL 16.ÎN CARE JIM NĂSTUREL TRECE PRINTR—O GREA ÎNCERCARE

aproape că—l făcu să—şi înghită cuvintele.

CAPITOLUL 17.ÎN CARE URIAŞUL PĂRELNIC EXPLICĂ FELUL LUI DE—A FI ŞI SE

foarte practic. Gândiţi—vă doar la meseria asta, de mecanic de locomotivă.

CAPITOLUL 18.ÎN CARE CĂLĂTORII SE DESPART DE URIAŞUL PĂRELNIC ŞI,

Doar că vorbele mecanicului de locomotivă nu sunară prea convingător.

Cunosc şi eu câţiva dragoni care seamănă leit cu ea.

CAPITOLUL 20.ÎN CARE UN DRAGON DE SPIŢĂ VECHE O INVITĂ PE EMMA LA O

—Carevasăzicăaşa, bătrâne Jim, spuse Lukas. Acu i—acu.

veeezzzi că n—are cheeeeef să sssteaaa de vooorrrbă cu tiiiiiine?

CAPITOLUL 21.ÎN CARE JIM ŞI LUKAS AJUNG LA O ŞCOALĂ DIN KUMMERLAND

lungul scării în spirală ca şi când ar fi stat pe o săniuţă.

”Doamna Mahlzahn Bateţi, Vă Rog, De 3 Ori!

—Şapte, veni răspunsul prinţesei. Dragonul o fulgeră cu o privire amarnică.

nu—i dădu prin cap ceva mai acătării.

CAPITOLUL 22.ÎN CARE CĂLĂTORII AJUNG SUB PĂMÂNT ŞI SE BUCURĂ LA

putem vedea mai ca lumea.

munţi cu pricina nu era altul decât Cununa Lumii.

Sunt prinţesa Mandalei, micuţa Li Si,

Treişpe inşi şedeau mereu pe o năsălie,

CAPITOLUL 24.ÎN CARE EMMA PRIMEŞTE O DECORAŢIE ALEASĂ, IAR CĂLĂTORII

”Emma, Cea Mai Bună Locomotivă Din Lume”

Asta în timp ce pe stea fuseseră gravate următoarele cuvinte:

Pe spatele stelei urma dedicația

De îndată ce străjerii ajunseră lângă împărat, acesta rosti o scurtă cuvântare:

CAPITOLUL 25.ÎN CARE DOAMNA MAHLZAHN ÎŞI IA RĂMAS—BUN, IAR DIN

În timp ce pe spatele plicului sta scris:

ţărişoară, nu prea încăpătoare.

mă pot bizui pe tine.

CAPITOLUL 27.ÎN CARE ESTE SĂRBĂTORITĂ LOGODNA, IAR CARTEA SE

S-ar putea să vă placă și