Curs 1.

Caracteristici si cerinte ale sistem inform

Intr-o era a informatiei, abilitatea de a reactiona rapid si eficient la diferitele necesitati este
cel mai important factor in orice domeniu de activitate al societatii. In acest caz, volumul si
complexitatea informatiilor care se vehiculeaza pot fi covarsitoare, iar eficienta folosirii informatiilor
depinde in cea mai mare masura de capacitatea de organizare a unui volum mare de date intr-un
timp cat mai scurt. Forţele informării sunt argumentate prin legi sau constatări practice dintre care,
cele mai sugestive, au fost evidenţiate de profesorul Ovidiu Nicolescu – Legea lui Moore, Legea
lui Metcalf, estimările IBM şi ale Ministerului Comerţului din Statele Unite ale Americii (SUA) .
Legea lui Moore arată că la fiecare perioadă de 18 luni se dublează forţa de procesare a
calculatoarelor în lume iar Legea lui Metcalf arată că valoarea unei reţele de calculatoare se
amplifică exponenţial cu numărul de aparate care o compun în timp ce costul aceleiaşi reţele se
amplifică doar proporţional în raport cu acelaşi număr.

Curs 2. Componentele sistemului informaţional

Ca orice sistem şi cel informaţional are o structură formată din subsisteme sau
componente: a. data; b. informaţia; c. Circuitul şi fluxul informaţional. a. Data – reprezintă o
descriere sub formă cifrică a unui fenomen, proces, eveniment sau a unei acţiuni. Vorbim de date
în agricultură când acestea se referă la fenomene meteorologice (date meteorologice:
temperatura, precipitaţiile, viteza vântului) sau date referitoare la un proces fiziologic (creşterea,
rodirea etc.) fără a le preciza contextul în care aceste elemente sunt situate .

Curs.3 Proceduri şi mijloace de prelucrare a

informaţiilor
Prin proceduri informaţionale se înţelege ansamblul metodelor şi tehnicilor menite să
stabilească suporţii de informaţii utilizaţi, metode de obţinere, verificare şi pregătire a datelor şi
informaţiilor, prelucrarea acestora, cu scopul de a asigura un caracter operaţional accentuat care
să permită o prelucrare rapidă a informaţiilor. Suporţii informaţionali constituie acele mijloace sau
materiale necesare pentru consemnarea acestora. Aceştia se caracterizează printr-o diversitate
mare, fiind constituite din registre, fişiere, hărţi, benzi magnetice, diskete, casete video etc. Este
recomandabil să existe un plan privind utilizarea fiecărui tip de suport informaţional întrucât fiecare
categorie de informaţii se pretează pentru un anumit suport informaţional. Faza de culegere a
datelor cuprinde două activităţi fundamentale: observarea mediului care generează datele, fie
direct de către consultant, fie prin intermediar. Observarea mediului se poate face cu diferite
organe de simţ (văz, în special) dar şi cu ajutorul diverselor echipamente; înregistrarea datelor se
realizează prin scrierea lor în documente sursă sau prin captarea lor, aşa cum s-a arătat anterior,
sub diferite forme, cu ajutorul unor echipamente speciale.

Curs 4 . FUNDAMENTELE ORGANIZAŢIONALE ALE

SISTEMELOR INFORMAŢIONALE/INFORMATICE
O organizaţie este o structură socială formală, stabilă care primeşte resurse de la mediul
socio-economic şi le prelucrează pentru a produce anumite ieşiri (produse sau servicii). Această
definiţie tehnică presupune capitalul şi munca drept factori fundamentali de producţie. Organizaţia
transformă aceste intrări în produse şi servicii printr-un proces de producţie. Produsele şi serviciile
sunt consumate de mediu în schimbul furnizării altor intrări. Organizaţiile sunt entităţi formale
legale cu reguli şi proceduri care trebuie respectate. Ele pot fi privite şi ca structuri sociale,
deoarece reprezintă o colecţie de elemente sociale. Din punct de vedere comportamental, o
organizaţie reprezintă o colecţie de drepturi, privilegii, obligaţii şi responsabilităţi bine echilibrate
pe parcursul unei perioade de timp. Definiţia tehnică este focalizată asupra influenţelor pe care
modificările tehnologice (deci şi progresele tehnologiilor informaţiei şi ale comunicaţiilor, IT&C) le
au asupra mediului în care intrările sunt transformate în ieşiri. În cazul definiţiei comportamentale,
construirea sau reconstruirea sistemului informatic al organizaţiei presupune mai mult decât o
nouă configuraţie a staţiilor de lucru (workstations) sau o nouă aplicaţie informatică . Organizaţiile,
în general, pot fi de tip structură antreprenorială, tip birocratic, tip maşină birocratică cu diviziuni,
tip maşină birocratică profesională şi de tip adocraţie. Organizaţiile cu structură antreprenorială
sunt de mică amploare, de regulă firme mici cu structuri simple şi conduse de un antreprenor. Un
exemplu de astfel de organizaţie este o croitorie. Organizaţiile de tip birocratic (bureaucracy) sunt
organizaţii formale, de dimensiuni medii, cu o diviziune clară asupra muncii, cu proceduri şi reguli
de lucru prestabilite şi un proces de luare a deciziei imparţial, cu promovarea angajaţilor pe baza
calificărilor tehnice şi a profesionalismului. Acest tip de organizaţie are ca principale caracteristici
ale managementului: o echipă centralizată de management, un proces de management centralizat
şi un proces de luare a deciziei centralizat. Un exemplu de astfel de tip de organizaţie este firma
Softwin SA. Organizaţiile de tip maşină birocratică cu diviziuni prezintă combinaţii de maşini
birocratice multiple, fiecare realizând produse sau servicii distincte, toate conduse de un cartier
general central. Se pot da aici ca exemplu firmele Microsoft. Organizaţiile de tip maşină birocratică
profesională se bazează pe cunoştinţe, iar produsele şi serviciile depind de cunoştinţele
specialiştilor. Acest tip de organizaţie este dominat de şefi de departamente cu o slabă autoritate
centrală. La acest tip de organizaţie se poate ca exemplu firma de impresariat artistic. Adocraţiile
(adhocracy) sunt organizaţii de forţă majoră create pentru a rezolva situaţii de moment şi care
trebuie să răspundă unor schimbări rapide ale mediului socio¬economic. Acest tip de organizaţie
are în compunere un mare număr de specialişti organizaţi în echipe multidisciplinare, funcţionează
pe o durată scurtă de timp şi au un management central slab. Ca exemplu se menţionează firmele
de consultanţă. Toate organizaţiile dezvoltă proceduri de lucru standard, politici şi culturi
organizaţionale. Procedurile de lucru standard sunt reguli precise, proceduri şi practici dezvoltate
de organizaţie pentru a face faţă cvasitotalităţii situaţiilor posibile viitoare. Politicile organizaţionale
iau în considerare faptul că oamenii în organizaţii ocupă diferite poziţii, au diferite specialităţi,
preocupări şi perspective. Ca urmare, aceştia prezintă diferite puncte de vedere despre distribuirea
resurselor, despre modul de recompensare a rezultatelor muncii şi despre modul de sancţionare.
Aceste puncte de vedere diferite afectează atât pe manageri, cât şi pe angajaţi şi se materializează
în existenţa unor dispute şi a unei competiţii în cadrul organizaţiei.

Managementul unei organizaţii economice, presupune cu necesitate cunoaşterea şi

utilizarea resurselor informaţionale ale organizaţiei, care, în accepţiunea modernă, implică
gestionarea acestor resurse în cadrul unui sistem informatic integrat (reţea organizaţională) al
organizaţiei economice, sistem conceput şi folosit din perspectiva afacerilor. Pentru folosirea
acestor resurse informaţionale, managerul are datoria însuşirii conceptelor şi principiilor generale
de realizare a sistemelor informatice dedicate, dar şi a unor instrumente informatice cu ajutorul
cărora se poate realiza asistarea procesului managerial şi a deciziei manageriale. Imaginea
acestui manager aflat, de exemplu, la o întâlnire internaţională, oriunde în lumea societăţii
informaţionale, este asociată cu un telefon mobil de ultimă generaţie şi cu laptop-ul conectabil în
orice moment la reţeaua organizaţională din ţara pe care o reprezintă. Managerul dispune pe
calculatorul de tip laptop de toate informaţiile despre concurenţă, despre legislaţia la zi a domeniilor
abordate sub formă de baze de date exploatabile prin instrumente specifice. Prin aceasta, eficienţa
activităţilor organizaţionale creşte în mod semnificativ, concomitent cu alinierea la practicile
existente pe plan mondial. Sistemul informatic integrat al organizaţiei economice este supus unor
modernizări şi consolidări continue pentru a fi capabil să realizeze continuitatea‚ coerenţa‚
oportunitatea‚ confidenţialitatea şi securitatea datelor‚ informaţiilor şi cunoştinţelor‚ a tuturor
proceselor şi tranzacţiilor.

Proiectarea sistemelor informatice

Utilizarea tehnicii automate de prelucrare a informaţiei urmăreşte obiective imediate şi de

perspectivă în vederea optimizării procesului de comunicare. Ideile bune nu se nasc din nimic, ele
sunt pretutindeni. În aceasta eră a comunicării, nimic nu ramâne pentru mult timp ascuns. În
publicaţii profesionale, în documentaţii tehnice, în sesiuni de comunicări ştiinţifice etc. poate fi
găsită orice informaţie necesară pentru luarea unor decizii. Organizaţiile sunt sufocate de
abundenţa informaţiei. Secretul depăşirii acestei situaţii este relativ simplu: să ştii ceea ce cauţi ţi
de ce cauţi, sau altfel spus să nu stochezi în mod pasiv orice informaţie care parvine în organizaţie.
Trebuie raţionat de o manieră ofensivă. Într-o organizaţie toată lumea trebuie să se simtă investită
cu o misiune de supraveghere, dar sinteza şi decizia trebuie să aparţină managerului. Pentru
supravegherea concurenţei, toate sursele de informaţii, formale sau informale, sunt utile. Nici una
nu este magică, nici măcar bancile de date. Unele sunt scumpe, altele sunt gratuite, preţul neavând
neapărat o legătura cu pertinenţa informaţiei.

Evaluarea stării economice şi financiare a firmelor pe piaţa concurenţială reprezintă o

direcţie în care se îndreaptă cercetarea în domeniul microeconomic. Aceasta impune utilizarea
unor metode de investigare de o mare rigurozitate ştiinţifică care evidenţiază cât mai exact gradul
de stabilitate economică şi financiară a firmelor. Astfel, una din componentele care nu lipseşte din
sistemul de organizare şi gestionare a oricărui agent economic o constituie sistemul informaţional.
Informaţia economică poate fi definită ca o comunicare, ştire sau mesaj, care conţine elemente noi
de cunoaştere a unor stări, situaţii, condiţii de manifestare a anumitor fenomene sau procese
economice.

Cap VI. Sisteme informatice de asistare a deciziei

SIAD .

Din punct de vedere operaţional, un sistem informatic de asistare a deciziei poate fi definit ca un
sistem interactiv şi flexibil care are drept obiectiv asistarea managerului în adoptarea unei hotărâri
atunci când reprezentarea unei probleme organizaţionale nu poate fi complet formalizată prin
algoritmi. ( I.IONESCU p. 55 R nr.10-2005) Între caracteristicele de bază ale unui sistem informatic
de asistare a deciziilor SIAD, cele mai importante sunt: - facilitatea de-a rezolva probleme
semistructurate sau nestructurate, prin asocierea raţionamentului decidentului cu un sistem
informatic; - asigurarea asistării deciziei pe niveluri manageriale diferite , într-o structură ierarhică
ce porneşte de la top-manageri către nivelurile inferioare ale deciziei; - asistarea deciziilor la nivel
individual sau, uneori, la nivelul unui grup de decidenţi atunci când este vorba de o decizie
colectivă; - adaptabilitatea în timp, ceea ce îi conferă sistemului o mare flexibilitate, în sensul că
utilizatorii pot adăuga, modifica şterge şi combina elementele constitutive ale acestuia; - accesul
la o mare varietate de surse de date organizaţionale sau din mediul exterior; - asigurarea eficacităţii
procesului decizional prin diverse aspecte considerate esenţiale, în ceea ce priveşte acurateţea,
calitatea, finalitatea, etc, .

Una dintre problemele majore pe care le ridică utilizarea unui SISTEM INFORMATIC DE
ASISTARE A DECIZIEI o constituie integrarea acestuia în sistemul informaţional al întreprinderii.
În acest sens, fereastra de legătură între SIAD şi diferite date operaţionale stocate în bazele de
date organizaţionale, ar trebui să aibă un caracter transparent şi , în plus, să permită în acelaşi
timp, integrarea cu succes a diferitelor arhitecturi şi platforme astfel încât o serie de resurse
disparate să fie gestionate în comun. De asemenea, posibilitatea de a se conecta la alte reţele de
calculatoare reprezintă un pas deosebit de important pentru viitorul întreprinderii. În acest context,
conceptul de conectivitate primeşte noi valenţe şi o deosebită importanţă, pentru toate generaţiile
de SIAD-uri, în special în ceea ce priveşte aspectele legate de comunicare, în ideea de a se
asigura accesul la o cât mai mare varietate de resurse informaţionale.
 CURS
Managementul Informatiei

1
 Capitolul I
GESTIONAREA INFORMAŢIEI
Utilizarea tehnicii automate de prelucrare a informaţiei urmăreşte obiective
imediate şi de perspectivă în vederea optimizării procesului de comunicare.
Ideile bune nu se nasc din nimic, ele sunt pretutindeni. În aceasta eră a
comunicării, nimic nu ramâne pentru mult timp ascuns. În publicaţii profesionale, în
documentaţii tehnice, în sesiuni de comunicări ştiinţifice etc. poate fi găsită orice
informaţie necesară pentru luarea unor decizii.

Organizaţiile sunt sufocate de abundenţa informaţiei. Secretul depăşirii acestei

situaţii este relativ simplu: să ştii ceea ce cauţi ţi de ce cauţi, sau altfel spus să nu
stochezi în mod pasiv orice informaţie care parvine în organizaţie. Trebuie raţionat de
o manieră ofensivă. Într-o organizaţie toată lumea trebuie să se simtă investită cu o
misiune de supraveghere, dar sinteza şi decizia trebuie să aparţină managerului. Pentru
supravegherea concurenţei, toate sursele de informaţii, formale sau informale, sunt
utile. Nici una nu este magică, nici măcar bancile de date. Unele sunt scumpe, altele sunt
gratuite, preţul neavând neapărat o legătura cu pertinenţa informaţiei.
Desigur, se pune problema unde poate fi stocată această informaţie. Multe
organizaţii au optat pentru o bancă internă de date care poate fi îmbogăţită de oricine.
Exista riscul de a cădea în mania documentării, ceea ce face ca supraabundenţa de
informaţii stocate să se transforme în inamicul ei, nemaifiind utilizabilă.
Problema în gestionarea informaţiei, este găsirea de soluţii pentru documentele
care încă vor rămâne în uz, deoarece folosirea suportului de hartie, în toate fazele prin care
trebuie să treacă un document, devine o activitate din ce in ce mai anevoioasă şi mai
costisitoare.
Mai mult, timpul necesar transmiterii informaţiei dintr-un loc în altul este un mare
inconvenient la care se mai adaugă şi imposibilitatea realizării unei formatări a
documentelor tradiţionale cu facilităţi grafice, precum şi mixarea imagine-text.

 Gestiunea informţei presupune următoarele funcţii:

 preluarea informaţie în sistem;
 memorarea şi regăsirea informaţiei;
 prelucrarea informaţiei;
 tipărirea sau publicarea;
 controlul şi comanda sistemului .
1. Preluarea informaţiei în sistem presupune:
 preluarea informaţiei provenite din reţelele de comunicaţii naţionale sau
internaţionale, publice sau private;
 preluarea informaţiei provenite din reţeaua locală de date;
 introducerea manuală a datelor şi textelor sau înregistrarea cu echipament
adecvat a convorbirilor, imaginii şi sunetului.
Informatia introdusă în sistem se prelucrează imediat sau se memorează pentru
prelucrări ulterioare.
2. Memorarea şi regăsirea informaţiei presupune:

- 2 -
  memorarea internă pentru informaţia în curs de prelucrare;
 memorarea externă, pentru informaţia care se consultă periodic;
 arhivarea electronică, pentru informaţiile “istorice” sau care se consultă
foarte rar.

Capacitatea de stocare a informaţiei şi viteza de acces la date constituie criterii de

bază pentru aprecierea performanţelor unui sistem. Prin procesul de memorare, informaţia
poate fi prelucrată sau valorificată prin consultare locală ori comunicarea solicitantilor
prin intermediul reţelelor de comunicaţii.

3. Prelucrarea informaţiei presupune :

 crearea şi încarcarea bazei informaţionale, ce presupune un ansamblu de
proceduri prin care se generează structura şi modul de organizare a informaţiei pe suportul
tehnic, precum şi încarcarea efectivă a bazei informaţionale;
 actualizarea bazei informaţionale, presupune eliminarea informaţiilor
devenite inutile, introducerea de informaţii noi, modificarea celor existente pentru a le
pune de acord cu realitatea;
 tratarea propriu-zisa a informaţiei, presupune efectuarea celor mai variate
operaţii care privesc, fie forma în cazul prelucrarii textelor, documentelor şi imaginilor, fie
conţinutul în cazul prelucrării datelor.
 consultarea în timp real a informaţiei, se realizeaza cu ajutorul unor
programe care permit selectarea şi transmiterea informaţiei solicitate catre un dispozitiv
periferic de ieşire (monitor, imprimantă, echipament de comunicaţie în reţea etc.)
Consultarea bazei informaţionale nu afectează conţinulul acesteia.
 punerea în formă a informaţiei solicitate la ieşire, presupune operaţii
diferite în raport de natura informaţiei solicitate. De exemplu, în cazul prelucrării datelor
au loc operaţii pentru obţinerea de rapoarte şi situaţii complexe care vor fi transferare
dispozitivelor de ieşire în vederea tipăririi lor, afişării pe monitor sau comunicării locale
ori la distanţă, prin intermediul reţelelor de date.

4. Tipărirea şi publicarea documentelor.

Pentru realizarea cu mult profesionalism a celor doua funcţii, este necesară
înfiinţarea în cadrul organizaţiilor a unor compartimente specializate în publicistică
electronică dotate cu minicalculatoare sau calculatoare medii-mari cu software adecvat şi
suporturi care să înlesneasca înmagazinarea unor mari cantităţi de documente. Managerii
s-au convins că nu numai felul cum arată produsul poate să influenţeze clientela, ci şi
calitatea prezentării lor.

5. Controlul şi comanda sistemului presupune:

 dirijarea şi reglarea funcţionării întregului sistem,
 alocarea optimă a resurselor sistemului referitoare la echipament,
 gestionarea memoriei interne şi a bazei de programe,
 controlul proceselor de preluare, prelucrare şi iesire a informaţiei etc.
CEA mai nou utilizare a PC-urilor la ora actuală este fără îndoială
multimedia. PC-urile echipate cu CD-ROM-uri, combină grafica cu sunetul şi dau

- 3 -
utilizatorului senzaţia de ceea ce va fi în viitorul digital - superautostrada
informaţională - un mixaj de grafică, sunet stereo şi video.
În acest context, prin apariţia şi răspândirea sistemelor multimedia care
îmbină în mod optim telecomunicaţiile, tehnica de calcul şi audiovizualul, prelucrarea
informaţiei capătă noi dimensiuni, atât calitative cât şi cantitative. Din punct de vedere
calitativ, prelucrarea electronică a informaţiei numerice s-a îmbogăţit cu forme noi: texte,
documente, grafică, voce, sunet şi imagine video. Sub aspect cantitativ, prin intermediul
sistemelor moderne de comunicaţii, centrul de greutate al informaţiei s-a deplasat de la
specialiştii în informatică spre utilizatorii de produse informatice.
Cantitatea de informaţie care inundă universul este aparent incontrolabilă. În
realitate, cei mai mulţi nu se pot apăra de “bombardamentul” informaţional, şi nu-l pot
transforma într-un flux accesibil. Pentru a veni în sprijinul acestora, există instrumente
informatice care facilitează procesul comunicare şi control a informaţiei.

Proiectarea sistemelor informatice-

1.2.3. Subtipuri de entitati

In numeroase cazuri, entitatile ce apartin unui tip de entitate pot sa cuprinda

subgrupuri cu o anumita relevanta pentru realitatea reflectata, motiv pentru care trebuie
reprezentate explicit. Grupurile de entitati sunt numite subclase ale tipului de entitate.
Tipul de entitate este la randul sau superclasa acestora.
Exemplu: Entitatile apartinand tipului de entitate “ANGAJAT” pot fu grupate in
subclasele: “MUNCITOR”, “TEHNICIAN”, “INGINER”, “ECONOMIST”.
Fiecare entitate a unui asemenea grup este in acelasi timp o entitate a tipului
“ANGAJAT”. Definirea de subclase se poate face in doua moduri:
 pe baza valorilor unui anumit atribut
 pe baza unor criterii definite de utilizator

SPECIALIZAREA
Prin definirea de subclase se realizeaza specializarea entitatilor superclasei
acestora. Acestea mostenesc toate atributele superclasei si pot avea atribute proprii,
specifice inexistente la nivelul superclasei.
Exemplu: in suclasele “MUNCITOR” si “INGINER” de la tipul de entitate
“ANGAJAT” alaturi de atributele comune oricarui angajat:
 marca
 nume
 prenume
 data nasterii
pentru “MUNCITOR” pot sa existe suplimentar atributele:
 meserie
 nivel de calificare
iar pentru “INGINER” apare suplimentar atributul  specialitatea
Delimitand subansambluri de entitati ale aceluiasi tip de entitate, subclasele
constituie subtipuri ale acestuia.

- 4 -
 Reprezentarea grafica uzuala este:

ANGAJAT
Marca

Nume
Prenume

MUNCITOR INGINER
#
Meserie Specialitate
Calificare

- 5 -
 Aceasta notatie echivaleaza cu existenta unor asocieri, denumite subtip in care
cardinalitatea subtipurilor este 1,1 iar cardinalitatea tipului (a superclasei) este 0,1.

ANGAJAT

0,1 Marca 0,1

Nume
este_un Prenume este_un
1,1 1,1

MUNCITOR INGINER
Meserie Specialitate
Calificare

Specializarea poate fi totala sau partiala.

Specializarea totala presupune ca orice entitate a tipului de entitate sa faca parte
obligatoriu dintr-un subtip de entitati.
Specializarea partiala presupune existenta unor entitati care sa nu apartina nici unui
subtip de entitate.
Exemplu: Specializarea din exemplul anterior este partiala deoarece exista si alti
anagajati in afara muncitorilor si inginerilor care pot face parte din tipul de entitate
“ANGAJAT” (tehnicieni, economisti) .
Aceasta este o restrictie de integritate specifica si se reprezinta grafic prin utilizarea
unei linii simple pentru o specializare partiala. In cazul unei specializari totale se
folosesc liniile duble.

GENERALIZAREA
Este procesul invers prin care doua sau mai multe tipuri de entitati sunt grupate pe baza
proprietatilor comune intr-un nou tip de entitate. In aceasta relatie, tipurile de entitati
initiale devin subtipuri ale tipului de entitate care le generalizeaza.
Exemplu: Tipurile de entitati “ANGAJAT” si “STUDENT” dintr-o universitate pot fi
generalizate prin tipul de entitate “PERSOANA” care va prelua atributele comune ale
acestora si anume:
 Nume
 Prenume
 Data_nasterii
Maniera in care se procedeaza prin specializare sau generalizare depinde exclusiv de
cerintele unei cat mai fidele reprezentari a realitatii.
Generalizarea se obtine deci prin regruparea tipurilor de entitati deja existente. Ea nu
poate fi decat totala. Intre subtipuri in cadrul generalizarii poate exista un raport de
excluziune ceea ce presupune ca fiecare entitate apartine unui singur subtip (vezi exemplul

- 6 -
 anterior). Aceasta restrictie de integritate este reprezentata grafiuc prin intermediul
sibmbolului de excluziune (#).
Exista si cazuri in care aceeasi entitate poate apartine mai multor subtipuri diferite.
Submultimile entitatilor apartinand subclaselor respective nu sunt disjuncte. In cazul in
care nu exista exclusivitate este foarte probabila existenta unei restrictii de integritate de
incluziune care sa precizeze conditiile in care are loc suprapunerea entitatilor apartinand
fiecarui subtip de entitate.
Exemplu: Presupunand ca entitatea “STUDENT” si “CADRU_DID” sunt subtipuri ale
tipului de entitate “PERS_UNIV” se poate formula urmatoarea restrictie de incluziune:
 pot fi cadre didactice (preparatori) numai studentii de la studii aprofundate.
Cele doua restrictii de integritate sunt total independente. Orice combinatie intre lele
este posibila.
Introducerea de subtipuri prin specializare sau generalizare prezinta doua avantaje
principale:
 factorizeaza proprietatile comune la nivelul superclasei
 face mult mai clara reprezentarea unor tipuri de asocieri la care participa numai o parte
dintre entitati
Exemplu: O intreprindere fabrica si livreaza produse finite si subansamble. O cantitate
unitara dintr-un anumit produs sau subansamblu se fabrica din alte subansamble si/sau
materii prime in cantitati bine precizate.

STRUCTURA
FABRICATIEI
Cantitate_necesara
compus_din
0,n 0,n component_in
ARTICOL

Cod-articol
PRODUS FINIT Den_artic MATERIE PRIMA
ol
Tip_articol
In modelul entitate-asociere, aceasta
UM forma impune introducerea de restrictii de
integritate de genul:
 daca “Tip_articol” este “produs finit” atunci nu poate juca rolul “component_in”
 daca “Tip_articol” este “materie prima” atunci nu poate juca rolul “compus_din”
Un model mult mai clar se poate ontine introducand specializarea pe baza continutului
dat de atributul “Tip_articol”. In aceste conditii tipul de entitate articol factorizeaza
elementele comune.
Grafic cele mentionate se prezinta astfel:

- 7 -
 ARTICOL

Cod-
articol

Den_artic
este_un ol este_un
Tip_articol
#
UM este_un

0,n 0,n 0,n 0,n

PRODUS_F SUBANSAMBLU MATERIAL

cantit-s-p cantit-m-s

0,n
0,n

cantit-s-s
0,n
0,n

cantit-s-s

Un anumit tip de entitate poate face obiectul mai multor specializari diferite in
masura in care aceasta prezinta semnificatie pentru reprezentarea problemei modelate.
Exemplu: O societate de valori imobiliare ofera clientilor sai bunuri
(apartamente, case, vile) pentru vanzare sau inchiriere.
Pentru vanzare se cunosc: pretul si starea bunului. El este liber sau disponibil
ulterior
Pentru inchiriere se cunosc: chiria lunara, durata maxima a chiriei si avansul.
Prima dintre specializari in emxemplul mentionat aduce avantajul factorizarii
atributelor comune in tipul de entitate “BUN_IMOBILIAR” si plaseaza atributele
specifice in subtipul corespunzator. (suprafata_gradina exista numai la casa sau vila).
In absenta acestei specializari, atat atributele specifice numai apartamentelor, cat
si cele spcifice numai caselor ar fi trebuit sa figureze in tipul de entitate
“BUN_IMOBILIAR” desi ele nu pot avea valori simultan deoarece un bun imobiliar nu
poate fi in acelasi timp si apartament la bloc si casa.
Un atribut suplimentar, denumit “Tip_bun” ar fi fost necesar pentru a face
distinctia adecvata si un set de restrictii de integritate de domeniu ar fi trebuit sa
controleze valorile luate de celelalte atribute in functie de continutul acestui atribut.
A doua specializare prezinta mai clar tipul de tranzactie la care poate participa
fiecare bun. Din reprezentarea grafica va rezulta ca numai bunurile oferite spre vanzare
pot face obiectul unei vanzari.

- 8 -
 Specializarea elimina nevoia unui atribut care sa precizeze natura ofertei facute si
a restrictiilor de rol, mentionand ca numai un bun pentru care natura ofertei este “de
vanzare” poate fi vandut.

1.5 INFORMAREA ÎN MANAGEMENT

1.5.1. Consideraţii generale

Informarea a fost din totdeauna acţiunea umană cu cel mai mare potenţial de
dinamizare a grupurilor sociale. Prin intermediul acţiunilor de informare căutăm şi găsim
întotdeauna informaţiile cele mai noi în orice domeniu. Informaţiile noi aduc răspunsurile
căutate la numeroasele întrebări, rămase fără răspuns în trecutul apropiat, pe care ni le
punem ori de câte ori căutăm calea spre a ajunge, mai repede şi cu rezultate mai bune, la
îndeplinirea obiectivelor noastre.
În management este căutată permanent calea cea mai sigură şi mai rapidă spre
performanţă. Informarea este modalitatea prin care este pusă în valoare puterea creativă şi
novatoare a oamenilor, incomparabil mai mare acum în raport cu tot ceea ce au avut la
dispoziţie generaţiile anterioare pe întreg parcursul istoriei omenirii.
Forţele informării sunt argumentate prin legi sau constatări practice dintre care, cele
mai sugestive, au fost evidenţiate de profesorul Ovidiu Nicolescu – Legea lui Moore,
Legea lui Metcalf, estimările IBM şi ale Ministerului Comerţului din Statele Unite ale
Americii (SUA) [32].
Legea lui Moore arată că la fiecare perioadă de 18 luni se dublează forţa de
procesare a calculatoarelor în lume iar Legea lui Metcalf arată că valoarea unei reţele de
calculatoare se amplifică exponenţial cu numărul de aparate care o compun în timp ce
costul aceleiaşi reţele se amplifică doar proporţional în raport cu acelaşi număr.
Cunoscuta firmă IBM a constatat că volumul anual al informaţiilor în marile
companii de succes se dublează anual iar Ministerul Comerţului din SUA a estimat că
numărul accesărilor pe Internet creşte cu un miliard pe zi iar numărul noilor pagini web
este cu 3 milioane mai mare de la o zi la alta [32].
Se poate afirma, fără teama de a greşi, că instituţiile şi firmele sunt „puse în
mişcare” în mod evident prin energia informaţiilor. Pornind de la această afirmaţie, se
poate susţine că informaţiile constituie pentru instituţii şi firme factorul vital, dinamizator,
cu cel mai mare impact asupra evoluţiei lor pe termen nelimitat. Iată argumentele pe care
vi le propun pentru a evidenţia rolul informării, ca vehicul al informaţiilor şi ca acţiune
de punere în valoare a cunoaşterii omeneşti, asupra asigurării caracterului dinamic,
competitiv, al oricărei instituţii sau firme.
În cele ce urmează veţi cunoaşte particularităţile informării în management pornind
de la definirea resurselor informării şi încheind cu principiile privind organizarea ţi
funcţionare sistemului informaţional de management.

1.5.2. Date informaţii şi cunoştinţe

Oamenii au perceput, din cele mai vechi timpuri, fenomenele şi procesele naturale,
sociale, economice, culturale etc. ca entităţi faptice, reflectate sub formă grafică, letrică sau

- 9 -
cifrică. Mai târziu, aceste percepţii au putut fi evaluate prin mijloace tehnice concepute şi
realizate în acest scop. Rezultatele obţinute astfel poartă denumirea de date.
Datele înregistrate în activitatea umană (de învăţământ, de cercetare, de producţie,
etc.) se pot sintetiza prin evaluare şi prelucrare, obţinându-se informaţii. Acestea
reprezintă interpretări ale datelor în raport cu anumite situaţii concrete sau în raport cu
gândirea umană. Prelucrarea datelor are rolul de evaluare, selectare, ordonare şi combinare
a lor, în scopul obţinerii unor informaţii care să reducă incertitudinea şi să conducă la
cunoaşterea cât mai bună a fenomenelor sau proceselor.
La rândul lor, informaţiile sunt utilizate pentru realizarea unor experimentări şi
formularea unor raţionamente care se concretizează în cunoştinţe. Cunoştinţele sunt
enunţuri logice, formulate şi generalizate în urma înţelegerii unor relaţii de tip cauză-efect,
stabilite cu ocazia observării unor fenomene şi procese concrete.
Între valoarea şi sensul/înţelesul datelor, informaţiilor şi cunoştinţelor există o
relaţie biunivocă, reprezentată sugestiv în figura 1.5..1.
mare

Cunoştinţe
Valoare

Informaţii
mică

Date

restrâns larg
Înţeles sau sens
Fig.1.5.1. Relaţia – date, informaţii, cunoştinţe
Din motive de conciziune a explicaţiilor, lucrările de specialitate utilizează
termenul de informaţii, fără a face distincţie între date, informaţii şi cunoştinţe. De aceea,
ori de câte ori vom vorbi despre informare ne vom referi la acţiunile de cunoaştere şi
aplicare a mesajului care conţine date informaţii şi cunoştinţe.
Pentru toate instituţiile/firmele informaţiile au căpătat o importanţă din ce în ce mai
mare odată cu trecerea timpului. “Cunoaşterea înseamnă putere”, este un vechi proverb
care a devenit, evident, vizibil pentru managementul eficient şi eficace. Astăzi, afirmaţia
lui Robert Heller că “managerul trebuie să fie excelent informat” se bucură de aprobarea
generală din cel puţin două motive [35]:
 ritmul alert al schimbărilor alimentează un flux continuu de informaţii, în toate
domeniile activităţilor umane
 tehnologia modernă face ca informaţiile să fie uşor adunate, ceea ce permite
perfecţionarea proceselor de adoptare a deciziilor manageriale.
Datorită importanţei lor, informaţiile reprezintă o categorie deosebit de valoroasă a
resurselor care alimentează instituţia/firma. Din acest motiv, în insti-tuţiile şi firmele
moderne, managementul informaţiilor ( mai nou, managementul cunoaşterii sau
managementul cunoştinţelor) constituie o preocupare de prim ordin. Astfel, în structurile
organizatorice au apărut compartimente specializate pentru culegerea de date, prelucrarea

- 10 -
şi disponibilizarea informaţiilor, managerii acestora fiind plasaţi, de multe ori, la cel mai
înalt nivel ierarhic.
Potrivit lui Herbet Simon, informaţiile îndeplinesc patru roluri principale în
management :
 măsură a succesului organizaţional;
 semnal de alarmă;
 bază de cercetare analitică;
 bază pentru planificare.
Primele trei roluri sunt cu aplicaţie preponderentă în domeniile controlului şi
auditului iar ultimul, în domeniul previziunii manageriale.
Pentru a fi cu adevărat utile, informaţiile trebuie să îndeplinească patru calităţi. Ele
trebuie să fie veridice, adecvate, oportune şi eficiente [28].
Veridicitatea (adevărul), conferă informaţiilor capacitatea de a contura imagini
exacte asupra fenomenului sau proceselor la care se referă.
Adecvarea arată însuşirea informaţiilor de a fi utile celor care le folosesc, pentru
rezolvarea corespunzătoare a problemelor cu care se confruntă.
Oportunitatea arată însuşirea informaţiei de a fi la îndemâna destinatarului la
momentul potrivit, când este realmente nevoie de ea.
Eficienţa reprezintă însuşirea informaţiei de a determina totdeauna un rezultat
economic cât mai bun, la costuri cât mai mici, pentru cel care o deţine.

1.5.3. Tipologia informaţiilor

Marea diversitate a informaţiilor care sunt folosite în activităţile instituţiilor şi

firmelor poate fi ordonată prin intermediul clasificărilor realizate în diferite perioade în
cadrul studiilor dedicate proceselor de informare. În cele ce urmează se vor prezenta două
dintre cele mai cunoscute clasificări.
Prima clasificare aparţine Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare
( OECD) care a definit patru categorii de informaţii – fundamentale; multidisciplinare;
aplicative; localizate [32]. Figura 1.5..2 prezintă o schemă sugestivă privind această
clasificare. Informaţiile fundamentale au caracter formativ în domeniile de specialitate ale
disciplinelor ştiinţifice generale şi conferă competenţe şi capacităţi profesionale de bază
persoanelor care le dobândesc.

fundamentale – să ştii ce (know - what)

multidisciplinare – să ştii de ce (know – why)

Informaţii
aplicative – să ştii cum (know – how)
localizate – să ştii cine (know – who)

Fig. 1.5.1. Clasificarea OECD

- 11 -
 Informaţiile multidisciplinare orientează activitatea intelectuală spre analize
complexe capabile să valorifice cunoştinţele fundamentale din diverse domenii de
specialitate. Asocierea primelor două clase de informaţii permite soluţionări practice,
concrete, pe baza celei de-a treia categorii, informaţiile aplicative, care face apel la
ştiinţele aplicative. În fine, a patra categorie, informaţiile localizate, ne trimite către
fluxurile reale de prelucrări şi către procesele concrete de muncă şi de management.
A doua clasificare a informaţiilor aparţine cercetătorilor japonezi Nanoka şi
Takeuchi. Această clasificare are în vedere două categorii, conform figurii 1.5.2:
informaţii explicite şi informaţii implicite [32].

explicite
Informaţii
implicite

Fig.1.5.2. Clasificarea Nanoka - Takeuchi

Informaţiile explicite sunt uşor de localizat, de codificat şi de cuprins în mesaje pe
baza unor mijloace tehnologice obişnuite folosite în domeniul comunicării. Informaţiile
implicite nu sunt suficient conturate, se codifică cu dificultate şi se transmit cu mari
inexactităţi pe canale tehnice. Informaţiile explicite au caracter oficial, deschis, circulă cu
uşurinţă fiind uşor de preluat şi de transmis prin mijloace tehnologice în timp ce
informaţiile implicite au un caracter închis, tacit, şi se transmit de la om la om. În fluxurile
cunoaşterii cele două categorii de informaţii se ordonează conform schemei din figura
1.5.3. care sugerează structura mecanismelor informării.

Crearea cunoştinţelor
implicit - implicit

Explicarea cunoştinţelor
implicit - explicit

Internalizarea cunoştinţelor
explicit - implicit

Transferarea cunoştinţelor
explicit - explicit

Fig.1.5.3. Fluxul informaţiilor explicite şi implicite

În legătură cu această clasificare a informaţiilor este relevantă Legea lui Kay.
Această lege are următorul enunţ: cu cât nivelul tehnologiei informaţionale este mai
ridicat cu atât conţinutul informaţiilor transmise este mai scăzut [32]. Concluzia care
decurge este aceea că, în acţiunile de informare prin comunicarea faţă în faţă conţinutul
informaţiilor (implicite) este ridicat în timp ce informarea prin intermediul mijloacelor

- 12 -
tehnice – poştă electronică, telefon, limitează foarte mult conţinutul informaţiilor
(explicite) transmise.

1.5.4.Sisteme informaţionale de management

Conceptul de sistem a fost definit încă din antichitate de Aristotel. După două mii
de ani, Ludvig Von Bertalanffi, cunoscut om de ştiinţă german în domeniul biologiei, a
conceput teoria generală a sistemelor, afirmând că acestea sunt construcţii abstracte care
există doar în mintea oamenilor. Sistemul este opusul haosului, configuraţia lui însemnând:
elemente/componente, relaţii şi scop; variabile, stare, transformări; intrări, ( resurse); ieşiri
(produse), [26].
În structura generală a sistemului instituţiei/firmei componenta managerială
creează propriul ei sistem informaţional. Prin intermediul acestuia, managementul exercită
rolurile sale de orientare strategică, de armonizare a climatului social şi, mai ales, de
dinamizare a funcţionării instituţiei/firmei.
Sistemele informaţionale sunt ansambluri de metode, proceduri şi mijloace
folosite pentru culegerea, transmiterea şi prelucrarea datelor, analiza, păstrarea,
difuzarea şi verificarea informaţiilor/cunoştinţelor
Utilizarea calculatoarelor ca mijloace tehnice de prelucrare, analiză, păstrare şi
difuzare a datelor şi informaţiilor conferă sistemelor informaţionale caracterul de sisteme
informatice sau computerizate. Într-un sistem informaţional complex există alături de
mijloacele informatice şi mijloace obişnuite, clasice, bazate pe operaţiuni manuale şi/sau
mecanizate.
În funcţie de natura obiectivelor urmărite şi de specificul organizaţiilor care le
folosesc, pot fi individualizate diferite tipuri de sisteme informaţionale: ştiinţifice;
medicale; militare; meteorologice etc. Pentru noi, aici şi acum, cele mai numeroase şi mai
studiate sunt sistemele informaţionale de management, asupra cărora cele mai multe
studii au apărut după anul 1960 [28].
Sistemul informaţional de management reprezintă un ansamblu de metode,
proceduri şi mijloace tehnice folosite pentru culegerea, transmiterea şi prelucrarea
datelor, analiza păstrarea difuzarea şi valorificarea informaţiilor şi cunoştinţelor
trecute, prezente şi viitoare ale instituţiei/firmei, în scopul adoptării, aplicării şi
urmăririi deciziilor şi pentru reglarea funcţionării organizaţiei pe parcursul ciclurilor
economice.
Sistemele informaţionale de management sunt esenţiale pentru realizarea într-o
dinamică optimă a funcţiilor de previziune şi de control-audit. Ele sunt structurate în
corelare cu organigrama sistemului general a instituţiei/firmei, fapt ce le conferă identitate
şi particularităţi specifice [28].
Principalele componente ale sistemelor informaţionale de management sunt:
intrările; prelucrările de date şi informaţii; stocările de date, informaţii şi cunoştinţe;
ieşirile; controlul operaţiunilor [28].
Intrările în sistemele informaţionale de management cuprind obiectivele de
strategie şi tactică ale instituţiei/firmei, datele cu privire la evaluarea punctelor tari şi slabe
ale celor trei componente (patrimoniu, organizaţie şi management), oportunităţile şi
pericolele provocate de factorii de mediu, informaţiile cu privire la standardele şi normele
de performanţă existente în mediul naţional şi internaţional etc. Sursele de date şi
informaţii pentru sistem se află atât în interiorul cât şi în exteriorul instituţiei/firmei,

- 13 -
operaţiunile de culegere şi transmitere a acestora făcându-se atât manual cât şi prin
mijloace informatice.
Prelucrările de date şi informaţii cuprind ordonări, grupări, selectări, calcule
matematice, operaţiuni logice etc. în urma cărora datele sunt transformate în informaţii
utile pentru procesul decizional de management. În sistemele informaţionale cu mijloace
computerizate există două modalităţi de lucru: pe loturi de date şi on-line. Prelucrarea pe
loturi presupune stocarea pe benzi sau discuri magnetice şi introducerea lor în grupuri
pentru prelucrare în unitatea centrală a calculatorului. Prelucrarea on-line este interactivă,
derularea operaţiunilor realizându-se prin dialogul operator-calculator.
Stocările de date, informaţii şi cunoştinţe se realizează prin înregistrarea acestora
pe suporţi de memorare – benzi, dischete, CD-uri, DVD-uri etc. organizate în fişiere,
directoare, baze de date asemănătoare sau complementare.
Ieşirile din sistemele informaţionale oferă managerilor rapoarte, tabele, grafice,
imprimate pe hârtie sau afişate pe ecranele terminalelor video ale calculatoarelor. În
sistemele evoluate, moderne, managerii pot opera interactiv cu calculatoarele şi pot obţine
răspunsurile la o serie de întrebări de moment.
Controlul funcţionării sistemului asigură producerea şi distribuirea unor informaţii
utile, oportune, veridice şi la un cost care să facă sistemul cât mai eficient. În acest sens,
sarcinile revin managerilor compartimentelor informatice dar şi superiorilor acestora.
Tipologia sistemelor informaţionale de management computerizate este
determinată de complexitatea şi performanţele mijloacelor tehnice folosite.

Sisteme informatice de management

Tabelul nr.1.5.1.
Tip de sistem Intrări Prelucrări Ieşiri Utilizatori
Sisteme suport Date agregate Simulări Identificarea Manageri
strategice interne şi interactive, premizelor,prognoze superiori
externe grafice
Sisteme suport Date curente, Analize şi Rapoarte speciale, Manageri,
pentru decizii modele simulări analize analişti
analitice interactive decizionale
simple
Sisteme de Date de volum Editarea de Rapoarte Manageri
informare a mare privind rapoarte, centralizatoare, de nivel
managerilor tranzacţiile. rezolvări rapoarte ocazionale mediu
simple
Sisteme de Documente de Procesări Documente, Asistenţi
birotică birou texte, grafice, grafice, agende manageri
poştă
electronică
Sisteme Producţie, Sortări, Rapoarte detaliate, Supervizori,
operaţionale de tranzacţii, actualizări, centralizatoare, personal
prelucrare a evenimente listări liste operaţional
datelor

- 14 -
 În tabelul 1.5.1. sunt prezentate tipurile reprezentative de sisteme informaţionale de
management computerizate precum şi principalele lor particularităţi, după soţii autori
Laudon, [28].
Utilizarea calculatoarelor în sistemele informaţionale de management este de dorit
şi este posibilă dacă se manifestă din partea conducătorilor pricepere şi perseverenţă.
Atunci când sunt neglijate aceste aspecte, rezultatele instituţiei/firmei pot să involueze. O
anchetă efectuată în Germania a relevat că o cauză majoră privind falimentul a 66% din
miile de firme aflate în această situaţie, a fost provocată de folosirea computerelor fără o
pregătire adecvată [30].

1.5..5. Principii de organizare şi funcţionare ale sistemelor

informaţionale de management

Studiile efectuate cu privire la sistemele informaţionale de management au scos în

evidenţă o serie de deficienţe tipice cu privire la organizarea şi funcţionarea acestora, cum
sunt:
 distorsionarea neintenţionată a conţinutului mesajului unei informaţii;
 distorsionarea parţială sau totală a conţinutului informaţiilor prin filtrare;
 coordonarea defectuoasă şi transmiterea repetată a unor informaţii;
 supraîncărcarea unor circuite informaţionale etc.
Evitarea unor asemenea deficienţe este posibilă dacă sunt cunoscute şi aplicate
principiile privind organizarea şi funcţionarea acestor sisteme [30]. În continuare se vor
prezenta succint aceste principii.
Sistemul informaţional de management este centrat pe funcţiile şi funcţiunile
instituţiei/firmei. Sistemul informaţional de management reprezintă o componentă a
sistemului general al instituţiei/firmei. În consecinţă, organizarea şi funcţionarea acestuia
trebuie să susţină realizarea deplină celor cinci funcţii - previziunea, organizarea,
antrenarea, coordonarea şi controlul, precum şi a celor cinci funcţiuni – comercială,
financiar-contabilă, cercetare-dezvoltare, producţie şi personal.
Sistemul informaţional de management se corelează cu organigrama şi reţele de
comunicare formală. Acest principiu scoate în evidenţă necesitatea armonizării
structurale şi funcţionale a sistemului informaţional de management cu celelalte
componente ale sistemului instituţiei/firmei. Sistemul informaţional are în vedere posturile
de lucru şi relaţiile de muncă pentru culegerea, înregistrarea şi transmiterea datelor pe
eşaloane ierarhice. Fiecare post de lucru este atât emitent cât şi receptor de informaţii şi
constituie punct de conexiune în reţelele de comunicare organizaţională. Din punct de
vedere funcţional, sistemul informaţional se armonizează cu procesul decizional, astfel
încât volumul şi calitatea informaţiilor să răspundă necesităţilor de adoptare a deciziilor
raţionale de către fiecare manager.
Tratarea unitară a informaţiilor. Din aplicarea acestui principiu rezultă asigurarea
interdependenţei (sincronizarea) componentelor sistemului general al instituţiei/firmei şi
asigurarea premiselor de integrare deplină a tuturor datelor. În acest mod sistemul
informaţional capătă rigurozitate şi flexibilitate de organizare şi funcţionare. Aplicarea

- 15 -
acestui principiu uşurează computerizarea sistemului şi extinderea aplicaţiilor informatice
la nivelul întregii instituţii/firme.
Concentrarea asupra excepţiilor. Este principiul pin care se asigură prevenirea
supraîncărcării inutile a circuitelor informaţionale la nivelele ierarhice superioare prin
selectarea şi transmiterea, ori de câte ori este posibil, numai a acelor date şi informaţii care
reflectă abateri semnificative de la desfăşurarea normală a activităţilor instituţiei/firmei.
Continuitatea între compartimente. Acest principiu se referă la asigurarea
mijloacelor tehnice compatibile din punct de vedere al vitezei de lucru şi al gradului de
prelucrare, astfel încât să nu apară desincronizări sau perioade de aşteptare între
componentele sistemului informaţional.
Maximizarea prelucrării informaţiilor primare. Este principiul care permite
asigurarea unui volum optim de informaţii finale la nivelul managementului de vârf şi
mediu cu ajutorul cărora se pot fundamenta cele mai bune decizii. Informaţiile primare
circulă, de regulă, la nivelele ierarhice inferioare şi au un caracter local asigurând
adoptarea deciziilor operative. Cele mai importante decizii şi acţiuni la nivelul firmei se
fundamentează prin prelucrarea cât mai completă a acestor informaţii , din care rezultă
informaţiile finale. În acest mod se asigură o evaluare şi o valorificare multidimensională a
proceselor în cadrul instituţiei/firmei şi o fundamentare temeinică a deciziilor strategice şi
tactice.
Flexibilitatea este principiul de organizare şi funcţionare care permite adaptarea
permanentă a sistemului informaţional de management la schimbările care se produc în
interiorul şi exteriorul firmei. De un mare ajutor în această privinţă este organizarea
modulară a sistemului care este posibilă, mai ales, în cazul folosirii mijloacelor tehnice
computerizate.
Eficacitatea şi eficienţa este principiul cu valabilitate generală în managementul
instituţiei/firmei. În cazul sistemului informaţional, aplicarea acestui principiu asigură, pe
de o parte, informarea corectă, completă, oportună a tuturor salariaţilor şi, pe de altă parte,
efecte cantitative şi calitative superioare la ieşirea din sistem, cu costurile cele mai mici.
Principiile expuse permit numeroase variante de organizare şi funcţionare în bune
condiţii a sistemelor informaţionale de management. Este bine ca aceste principii să fie
aplicate concomitent, pentru că sunt interdependente şi astfel se evită supra-evaluarea sau
sub-evaluarea unora dintre ele.

- 16 -
 CAPITOLUL II
Limbajele utilizate

2.1.Microsoft Access

Microsoft Access este un sistem de gestiune a bazelor de date relaţionale.

Modelul bazelor de date relaţionale (relational database model) îşi are originea în
mediul de cercetare academic, devenind valabil în implementări comerciale ca IBM DB2 şi
Oracle la sfârşitul anilor 1970.
În sistemele de baze de date relaţionale ca Sybase, Oracle, IBM DB2, MS SQL
Server şi MS Access, datele sunt depuse în tabele construite din coloane (Access numeşte
coloana câmp). Datele conţinute în fiecare coloană trebuie să fie de un singur tip de dată ca
de exemplu Character, Number sau Date. O colecţie de date corespunzatoare
fiecarei coloane a unui tabel se numeşte înregistrare sau linie a tabelului [11].
Cuvinte cheie implicate în descrierea modului în care Microsoft Access
organizează o bază de date sunt Database File, Table, Record, Field, Data-type. Ierarhia
prezentată mai jos are rolul de a explica aceste cuvinte cheie.

Database File: Acesta este fişierul principal care înglobează

toate obiectele bazei de date şi care este salvat pe hard-disk-ul
calculatorului.
Table: Un tabel este o colecţie de date specifică unui anumit
subiect sau domeniu. În baza de date pot exista mai multe
tabele.
Field: Câmpurile reprezintă categorii diferite în interiorul unui
tabel (coloanele tabelului).

Datatypes: Tipul datei este o proprietate a fiecărui câmp.

Fiecare câmp are un anumit tip de date (poate conţine date doar
de un anumit tip).

- 17 -
 Principalele caracteristici ale sistemului de gestiune a bazelor de date ACCESS
sunt:
 sistemul de gestiune a bazelor de date este relaţional şi lucrează sub sistemul de
operare Windows;
 este deschis comunicării cu alte sisteme de gestiune a bazelor de date (de
exemplu FoxPro, Paradox);
 este compatibil cu tehnologia ActiveX care permite reaplizarea aplicaţiilor
client/server;
 permite realizarea unor aplicaţii complexe prin utilizarea limbajului Visual Basic;
 permite comunicarea cu SQL Server, un alt produs Microsoft care gestionează
baze de date;
 permite accesul la baze de date din reţeaua Internet, fiind un instrument util
pentru publicarea informaţiilor în paginile Web;
 cerinţele hardware pentru instalare sunt: un calculator Pentium cu 32 MB RAM,
200 MB spaţiu pe HD, CD-ROM, SVGA;
 este autodocumentat prin help, apelabil contextual sau la cerere;
 conţine instrumente wizard care permit utilizatorului crearea facilă a obiectelor;
 accestă nume lungi în definirea fişierelor;
 permite crearea de comenzi rapide (shortcuts) în vederea accesării obiectelor
Access;
 permite crearea de grupuri de obiecte definite de utilizator în cadrul bazei de date;
 permite setarea proprietăţilor iniţiale ale bazei de date cum ar fi titlul aplicaţiei,
ataşarea de pictograme (icons), forma de afişare iniţială;
 oferă posibilitatea creării unei copii a bazei de date şi, prin utilizarea aplicaţiei
Briefcase, realizarea sincronizării între diferitele copii ale bazei de date;
 permite utilizarea instrumentului wizard în vederea creării a mai mult de 20 de
tipuri comune de aplicaţii;
 permite utilizarea obiectelor Access din cadrul altor aplicaţii rulate sub sistemul
de operare Windows;
 permite utilizarea şi legături Internet;
 are integrată facilitatea de Office Assistant (help animat).
Microsoft Access include în cadrul ultimelor versiuni funcţii care permit accesarea
şi actualizarea bazelor de date prin intermediul browser-ului Web. Câteva dintre
posibilităţile oferite de Access în acest domeniu şi avantajele integrarii acestor elemente în
aplicaţiile realizate sunt prezentate mai jos.
Mediul Access constituie o soluţie unitară prin intermediul căreia se pot dezvolta
toate elementele specifice unei aplicaţii de baze de date [12]. În esenţă există două
modalităţi majore oferite de mediul Access pentru dezvoltarea aplicaţiilor de baze de date:
- crearea unei baze de date Access propriu-zise, prin intermediul meniului File
- New Database;
- crearea unui proiect Access, prin intermediul căruia există posibilitatea de a
exploata facilităţile oferite de MS SQL Server.

- 18 -
 În ambele variante se pot dezvolta toate elementele specifice unei aplicaţii de baze
de date începând cu crearea tabelelor în care vor fi stocate înregistrările şi a relaţiilor între
acestea, până la construcţia formelor şi a elementelor de programare specifice.
Acest mediu poate fi considerat cea mai simplă tehnologie de publicare a bazelor
de date şi constă în realizarea unor pagini statice, care se constituie practic într-un simplu
export al datelor în fişiere HTML. Se pot exporta tabelele, interogările şi formele în format
datasheet. De asemenea, exportul rapoartelor prezintă avantajul păstrarii formatării din
Access. Pentru realizarea acestei operaţiuni se selectează obiectul care se doreşte
transformat în format HTML şi se stabileşte instrucţiunea Export din meniul File (Save as
type... HTML Documents).
Data Access Page a fost o noutate în mediul Access 2000, fiind îmbunatăţită în
versiunea XP a acestui mediu. Prin intermediul acestor pagini se poate realiza vizualizarea,
editarea, modificarea, ştergerea şi filtrarea datelor.
Data Access Page poate lucra atât cu bazele de date Access cât şi cu fişierele
Microsoft SQL Server. În paginile HTML create prin intermediul acestei tehnologii se pot
integra cu uşurinţă tabele Excel, grafice şi obiecte Pivot Table legate cu bazele de date.
Data Access Page este o soluţie indicată numai în realizarea unor pagini WEB cu
necesităţi de securitate şi trafic mai redus. Spre exemplu, se poate utiliza acest instrument
pentru publicarea bazelor de date în reţeaua Intranet de la servici sau de la facultate.
Access prezintă o mare flexibilitate în dezvoltarea aplicaţiilor de baze de date,
oferind totodată o serie de instrumente dedicate utilizatorilor mai putin experimentaţi,
precum şi acelora care momentan nu cunosc vreun limbaj de programare. Data Access
Page constituie un instrument simplu care poate fi utilizat şi pentru publicarea datelor pe
Web. Folosind acest instrument este simplificată substanţial procedura de creare a unor
elemente de acest tip putându-se realiza în doar cateva minute formulare Web care oferă
acces la bazele de date.

2.2.Visual Basic

Visual Basic s-a dezvoltat din limbajul original BASIC (Beginners All-Purpose
Symbolic Instruction Code – codul instrucţiunilor simbolice de uz general pentru
începători) şi conţine acum mai multe sute de instrucţiuni, funcţii şi cuvinte cheie, multe
dintre ele legate direct de interfaţa GUI din Windows [8]. O importanţă deosebită o are şi
metoda folosită la crearea interfeţei grafice cu utilizatorul (GUI): în loc de a mai scrie
numeroase linii de cod pentru a descrie aplicaţia şi amplasarea elementelor de interfaţă, pur
şi simplu se adaugă obiectele deja construite pe ecran. Începătorii pot crea astfel aplicaţii
utile învăţînd doar câteva cuvinte cheie şi în acelaşi timp puterea limbajului permite
profesioniştilor să realizeze orice poate fi realizat cu oricare alt limbaj de programare în
Windows.
Visual Basic este un sistem de dezvoltare de înaltă productivitate, conceput pentru
Windows, cu ajutorul căruia se obţin rezultate rapide cu un cost scăzut.

- 19 -
 Fie că se urmăreşte crearea unui utilitar de mici dimensiuni pentru uz personal sau a
unui grup de lucru, un sistem la nivelul întregii firme sau o aplicaţie distribuită pe tot
globul prin intermediul Internetului, Visual Basic cuprinde elementele necesare:
 Caracteristicile de acces la date permit crearea unor baze de date, aplicaţii de tip
front-end (la nivel de utilizator final) şi componente scalabile la nivel de server
pentru cele mai raspândite tipuri de baze de date, inclusiv Microsoft SQL
Server şi alte baze de date de mari dimensiuni;
 Tehnologiile ActiveX permit folosirea funcţiilor utilizate de către alte aplicaţii,
precum editorul de texte Microsoft Word, programul de calcul tabelar
Microsoft Excel şi alte aplicaţii Windows. Există chiar şi posibilitatea de a
automatiza aplicaţii şi obiecte create cu ajutorul ediţiilor Professional sau
Enterprise ale limbajului Visual Basic;
 Facilităţile pentru Internet permit accesul din cadrul aplicaţiei la documente şi
aplicaţii din Internet sau intranet sau crearea unor aplicaţii de tip Internet
server;
 Aplicaţia finală este un fisier executabil de tip .exe care se poate distribui liber,
folosind o maşină virtuală Visual Basic.

O importanţă deosebită pentru puterea limbajului este dezvoltarea interactivă.

Procesul de dezvlotare a aplicaţiilor tradiţionale poate fi împărţit în trei etape distincte:
scrierea, compilarea şi testarea codului.
Spre deosebire de limbajele tradiţionale, Visual Basic abordează interactiv
dezvoltarea codului, nefăcând o distincţie netă între cele trei etape. Codul se interpretează
pe măsură ce este introdus de la tastatură, evidenţiind orice greşeală sintactică sau
semantică.
Pe lângă semnalarea pe loc a erorilor, Visual Basic compilează parţial codul odată
cu introducerea lui astfel încât la rularea aplicaţiei complilarea se termină foarte repede.
Datorită naturii interactive a limbajului, efectele codului se pot testa pe măsura ce
se lucrează, nefiind necesară aşteptarea până la finalizarea aplicaţiei.

Mediul de lucru Visual Basic este deseori denumit mediu integrat de dezvoltare
(Integrated Development Environment - IDE) deoarece el integrează numeroase funcţii
diferite cum ar fi proiectarea, editarea de text, compilarea şi depanarea în cadrul unui
mediu comun. În cele mai multe unelte de dezvoltare tradiţionale, fiecare dintre aceste
funcţii este îndeplinită de un program separat, fiecare având interfaţa lui.
Mediul integrat de dezvoltare Visual Basic (IDE) constă în următoarele elemente:
 Bara cu meniuri – afişează comenzile folosite în Visual Basic. Pe lângă
meniurile standard File, Edit, View, Window şi Help există meniuri care permit
accesul la funcţiile specifice programării, precum Project, Format sau Debug;
 Meniurile contextuale – conţin comenzi rapide pentru acţiunile efectuate
frecvent;
 Barele cu instrumente – furnizează acces rapid la comenzule folosite des în
mediul de programare;
 Fereastra Toolbox – furnizează o serie de instrumente folosite în timpul
proiectării pentru a plasa controale pe formular;

- 20 -
  Fereastra Project Explorer – afişează formularele şi modulele din cadrul
proiectului curent. Un proiect este o colecţie de fiţiere utilizate la crearea unei
aplicaţii;
 Fereastra Properties – afişează valorile proprietăţilor pentru formulaul sau
controlul selectat;
 Utilitarul Object Browser – afişează obiectele disponibile pentru a fi utilizate în
cadrul proiectului şi oferă o cale simplă de a naviga prin cod;

 Fereastra Form Designer – fereastră personalizată de programator pentru a

proiecta interfaţa aplicaţiei. Se pot adăuga controale, grafică şi imagini pentru a
crea vederea de ansamblu dorită. Fiecare formular din cadrul aplicaţiei are
propria fereasră de tip Designer;
 Fereastra Code Editor – este folosită ca editor de texte pentru a intorduce codul
aplicaţiei. Fiecare formular sau modul de cod are propria fereastă de editare a
codului;
 Fereastra Form Layout – permite poziţionarea formularelor în cadrul aplicaţiei
folosind o mică reprezentare grafică pe ecran;
 Ferestrele Immediate, Locals şi Watch – ferestre suplimentare folosite în
procesul de depanare aplicaţiilor. Ele sunt disponibile doar la rularea aplicaţiei
din interiorul mediului IDE.

Pe lângă elementele de mai sus, programatorul poate adăuga noi facilităţi interfeţei
Visual Basic folosind un program de tip completare (add-in). Completările, furnizate
atât de Microsoft cât şi de alte firme de dezvoltare, adaugă facilităţi precum controlul
codului sursă, ceea ce permite dezvoltarea proiectelor de grup.
Visual Basic oferă multă flexibilitate, permiţând configurarea mediului de lucru astfel
încât să se adapteze cât mai bine stilului propriu de lucru al fiecărui utilizator. O opţiune
deosebit de importantă pentru mediul de dezvoltare este stabilirea tipului de interfaţă :
SDI (Single Document Interface – interfaţă unică de document) sau MDI (Multiple
Document Interface – interfaţă multiplă de document).
Visual Basic facilitează şi utilizarea obiectelor, făcând posibilă, în acelaşi timp, tranziţia
gradată între programarea procedurală şi programarea cu obiecte. Pe lângă obiectele
furnizate de Visual Basic, utilizatorul îşi poate crea proprile clase şi obiecte şi, mergând
mai departe, poate controla obiecte furnizate de alte aplicaţii prin intermediul
componentelor ActiveX.

- 21 -
 Capitolul 3. Concepte de bază privind tehnologia
informaţională şi de comunicaţii

3.1.Informaţia, resursă strategică a societăţii

Orice societate nu poate exista fără informaţie şi comunicarea ei. Cantitatea de

informaţie este în continuă creştere şi aceasta este caracteristica evoluţiei societăţii umane
care se află în faza societăţii informaţionale. “Alimentarea” oamenilor cu informaţia de
care au nevoie are darul de a duce la generarea unor noi şi noi fapte, adică tot informaţie.
Nouă.
Lumea în care trăim se află într-o continuă schimbare, asistăm astăzi la un proces de
tranziţie de la societatea industrială la societatea informaţională. Dar ce înseamnă o
societate informaţională? În privinţa acestui termen există numeroase dispute, mai ales la
noi în ţară, datorită limbii din care a fost tradus (information society, société de
l`information). Astfel, de exemplu, mai apar termenii de societate a informaţiei, societate
informatizată, economie informatizată, societate postindustrială1.
Societatea informaţională este societatea „în care majoritatea forţei de muncă se
compune din cei care operează cu informaţii şi pentru care informaţia este elementul cel
2
mai important” . Ea pune accent nu numai pe informaţie, ci şi pe apariţia a noi moduri de
viaţă ca urmare a modificării viziunii asupra lumii.
Termenul de societate informaţională reflectă concepţia cu privire la modificările
sociale şi organizaţionale care au loc ca urmare a evoluţiei din domeniul tehnologiilor
informaţionale şi de comunicaţii.
Odată cu trecerea la societatea informaţională s-a făcut trecerea de la teoria valorii
bazate pe muncă la teoria valorii bazată pe cunoaştere. Alvin Toffler spunea în lucrarea sa
Powershift. Puterea în mişcare că, dacă în timpul societăţii industriale capitalul era unul da
natură materială, cuprinzând maşinile şi materialele, în societatea post-industrială
principala formă a capitalului este cunoştinţa. Ea este inepuizabilă, se poate aplica de către
utilizatori diferiţi în acelaşi timp şi, dacă aceştia o folosesc inteligent, poate genera şi mai
multe cunoştinţe.
Societatea informaţională este acea societate în care economia se dezvoltă datorită
progreselor tehnologice, în care informaţia joacă un rol pe care altădată (în societatea
industrială) îl aveau bunurile materiale. Ea posedă trei caracteristici principale: informaţia
este cea mai importantă resursă economică, consumul de informaţii este intens şi
dezvoltarea infrastructurii informaţionale globale este primordială.
În primul rând, informaţia este o resursă economică pe care întreprinderile trebuie
să o deţină şi să o utilizeze pentru a ocupa o poziţie cât mai bună în mediul concurenţial
actual.
În al doilea rând, informaţia este utilizată de oameni din întreaga lume în
activitatea lor de consumatori informaţionali.
1
Drăgănescu, M., Societatea informaţiei sau societate informaţională, cotidianul Dimineaţa nr.97 /29.04.1998
2
Rogers, E.M., Communication Technology; the new media in society, 1986, p.10, citat în Van Cuilenburg, J.J.,
Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării, Versiune românească de Tudor Olteanu, Editura Humanitas, Bucureşti,
1998, p.54

- 22 -
 Cercetătorii japonezi consideră că în societatea informaţională sunt îndeplinite
următoarele patru condiţii3:
 Venitul pe cap de locuitor este mai mare de 4000 $;
 Numărul angajaţilor din sectorul de servicii depăşeşte 50% din totalul
producţiei active;
 Numărul studenţilor depăşeşte 50% din totalul populaţiei de aceeaşi vârstă;
 Ponderea cheltuielilor legate de informaţie depăşeşte 35% din bugetul unei
familii.
Având în vedere aceste patru criterii, România mai are multe de realizat până va
intra în societatea informaţională.
În al treilea rând în societatea informaţională se pune accentul pe infrastructuri
informaţionale globale.
Dezvoltarea infrastructurii informaţionale presupune realizarea a cât mai multe linii
de comunicaţii prin care se fac legăturile între reţelele de calculatoare, între noile reţele
create prin intermediul telefoniei mobile, a televiziunii prin cablu, a sistemelor personale
de comunicaţii prin satelit.
Deoarece şi în cazul societăţii informaţionale au apărut diferenţe în ceea ce priveşte
modul de participare la dezvoltarea ei, la nivelul diferitelor ţări sau organizaţii, marile forţe
ale lumii, Uniunea Europeană, S.U.A. şi Japonia, care alcătuiesc aşa numita Triadă a
Societăţii Informaţionale fac eforturi pentru realizarea unei zone informaţionale comune
bazată pe convergenţa tehnologiilor informaţionale şi de telecomunicaţii. Fiecare din
componentele triadei, prin politicile organizaţiilor guvernamentale, doresc să asigure
coerenţa strategiilor de realizare a societăţii informaţionale globale din punct de vedere al
legislaţiei, competiţiei, tehnologiei informaţionale şi a comunicaţiilor, al aplicaţiilor şi
serviciilor.
Zona informaţională comună este constituită din mai multe niveluri indivizibile, şi
anume4:
1. informaţia ca atare, în format electronic (baze de date, baze de documente, baze de
imagini ş.a.);
2. componentele hardware şi software disponibile utilizatorilor pentru a prelucra aceste
informaţii;
3. infrastructura fizică (cablu, reţele de comunicaţii radio şi prin satelit);
4. serviciile de bază ale telecomunicaţiilor, în special e-mail, transfer electronic de date,
acces interactiv la baze de date şi transmiterea interactivă a imaginii digitale;
5. aplicaţiile care oferă utilizatorilor serviciile specifice de care au nevoie pentru a utiliza
nivelurile anterior menţionate. În general, utilizatorii văd numai aplicaţia la care sunt
conectaţi. Dar, în acelaşi timp, este necesar ca şi modul în care are loc „transportul” datelor
să fie transparent pentru utilizatori. Ca urmare, aplicaţiile sunt cele pentru care trebuie
depuse cele mai mari eforturi din punct de vedere al realizării unei structuri informaţionale
şi a unei interfeţe prietenoase;
6. utilizatorii care nu au fost instruiţi în vederea folosirii aplicaţiilor, dar care sunt
conştienţi de potenţialul utilizării tehnologiei informaţionale şi de comunicaţii şi de
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de avantajele ei.

3
Cuilenburg, J., J., Scholten, O., Noomen G.W., Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.53
4
*** The Changing Society, The New Technologies, http://www.ispo.cec.beintbsoc/whitpaper

- 23 -
 Din dorinţa de aliniere din punct de vedere legislativ la zona informaţională
comună, în România a fost elaborată Strategia naţională de informatizare şi implementare
în ritm accelerat a societăţii informaţionale, în care sunt prevăzute obiectivele pe termen
scurt şi pe termen mediu – lung. Politica Guvernului României faţă de problema societăţii
informaţionale este binevenită, dar insuficientă, de o importanţă deosebită fiind măsurile
luate pentru pregătirea specialiştilor şi utilizatorilor potenţiali, dezvoltarea sectorului privat
(factor primordial al viitoarei societăţi), dezvoltarea activităţii de cercetare – dezvoltare în
domeniul informatic şi cel al telecomunicaţiilor.
Societatea informaţională globală nu prezintă numai avantaje, criticile aduse
revoluţiei informaţionale fiind sintetizate în literatura de specialitate astfel:
 Păstrarea, în continuare, a celor două straturi ale societăţii: bogaţi şi săraci, adică
cei care au acces la noile tehnologii şi se pot bucura de avantajele lor, respectiv cei
care se „minunează” de ceea ce se întâmplă pe glob5;
 Şomajul cronic datorat automatizării producţiei, deşi se urmăreşte prin noile
proiecte privind societatea informaţională elaborate de Uniunea Europeană să se
elimine acest efect prin crearea de noi locuri de muncă în domeniul serviciilor
informaţionale6;
 Ruinarea vieţii de familie sau a afinităţilor de grup prin izolare şi continuă căutare
de mai bine, pentru dobândirea de noi şi cât mai multe cunoştinţe, inclusiv
ameninţarea vieţii private7;
 Stres crescut care se datorează faptului că oamenii doresc să-şi îmbunătăţească
permanent stilul de viaţă lăsând pe ultimul loc fericirea şi bunăstarea culturală.
Oamenii, pentru a-şi menţine nivelul de trai au mai multe locuri de muncă, chiar
dacă în rapoartele diferitelor comisii internaţionale acesta ar fi crescut în ultimele
decenii8;
 Elite desprinse de interesele predominante ale societăţii, bucurându-se de efectele
globalizării în sferă restrânsă.
Însă, ceea ce este esenţial sunt efectele într-adevăr benefice ale societăţii
informaţionale globale, cu avantajele directe sau indirecte pe care le aduce fiecărui
individ.
În acest context, informaţia devine de o importanţă vitală. Se face însă diferenţa
între informaţie ca produs (apare astfel categoria de „intermediatori de informaţii” care se
ocupă de ordonarea şi distribuţia informaţiilor prin cărţi, reviste, radio şi televiziune) şi
informaţie ca mijloc de producţie (numărul celor care se ocupă de informaţii ca mijloc de
producţie a crescut mult în ultimii ani, ei participând „la alcătuirea stocurilor interne de
informaţii, necesare în activitatea continuă şi eficientă a oricărei întreprinderi sau
instituţii”9).
Dacă în anii „50 informaţia era văzută ca un rău necesar (paper dragon), o cerinţă
birocratică, viziunea asupra informaţiei s-a schimbat de-a lungul timpului, ea trecând
progresiv de la suport al scopurilor generale (perioada 1960-1970), la suport în controlul

5
Bangemann, M., Europe and the Global information Society. Recommendations to the European Council, Bruxelles,
1994, pp .3-4
6
Korten, D.C, Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Bucureşti, 1997, pp.27-28
7
Naisbitt, J., Megatendinţe. Zece noi direcţii care ne transformă viaţa,.Editura Politică, 1989, p.55
8
Malita, M., Zece mii de culturi. O singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI, Editura Nemira, Bucureşti,
1998, p.185.
9
Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Op. cit., p. 55

- 24 -
managerial (perioada 1970-1980), devenind în prezent o importantă resursă strategică cu
10
rol în asigurarea supravieţuirii firmei , un agent hotărâtor al dezvoltării, fiind numită şi
11
„petrolul secolului XXI” .
Datorită importanţei ei, informaţia a devenit o resursă la fel de valoroasă ca
resursele umane, cele materiale sau financiare. Pregătirea şi organizarea unui sistem de
informaţii necesare unei acţiuni coerente şi de succes au devenit pentru întreprinderea
modernă la fel de însemnate ca producţia şi vânzarea. Stăpânirea informaţiilor necesare şi
utile deciziei înseamnă de fapt selectarea şi utilizarea datelor obţinute din gestiunea
internă şi în al doilea rând capacitatea de a le compara cu cele provenite din mediul
concurenţial pentru a evidenţia ceea ce are un caracter de durată şi strategic de ceea ce este
neesenţial. Gestionarea acestei resurse, numită informaţie, reprezintă o preocupare
primordială în întreprinderile moderne. Astfel, au apărut în structura organizatorică a
întreprinderii compartimentele specializate de culegere, prelucrare şi distribuire a
informaţiilor, responsabilii acestor compartimente fiind de multe ori manageri de nivel
înalt.
Informaţia ca noţiune este foarte veche. Ea este utilizată cu diferite semnificaţii:
suport al cunoştinţelor umane, unitate de măsură în informatică (biţi), ştire, noutate etc.
Sensurile noţiunii de informaţie sunt mult discutate şi interpretate de către o disciplină sau
alta.
Noţiunea de informaţie este complexă şi de mare generalitate, toate ştiinţele
operând cu informaţii ca elemente ale cunoaşterii senzoriale sau raţionale. Cunoaşterea
umană, transmiterea cunoştinţelor vehiculează informaţii.
În sens larg, informaţia este noţiunea prin care se defineşte fiecare din elementele
noi conţinute în semnificaţia unui simbol sau grup de simboluri, într-o comunicare, ştire,
semnal, imagine etc. prin care se exprimă o situaţie, o stare, o acţiune.
Pentru a fi percepută, informaţia trebuie exprimată într-o formă concretă. Această
formă concretă se numeşte dată. Prin dată se înţelege un număr, o mărime, o relaţie care
serveşte la rezolvarea unei probleme sau care este obţinută în urma unei cercetări urmând
a fi supusă unor prelucrări. Data poate fi considerată materia primă pentru informaţie.
Data are o existenţă obiectivă, tangibilă. Ea este o informaţie potenţială întrucât prin
prelucrare conduce la obţinerea informaţiilor. Nu orice prelucrare de date generează
informaţii. Informaţia este produsul prelucrării datelor, care sunt aduse într-o formă
inteligibilă şi care pot fi utilizate într-un scop anume. Deci o procesare de date poate
genera informaţie numai dacă există un receptor care să considere acest rezultat inteligibil
şi folositor. Dacă data este receptată de un utilizator capabil de înţelegere, persoana poate
spune că a primit o informaţie.
Un exemplu îl poate reprezenta o ecuaţie matematică. Pentru cineva familiarizat cu
limbajul matematicii, această ecuaţie sau dată, când este primită, receptată şi prelucrată,
comunică o informaţie semnificativă. Cineva, însă, neobişnuit cu limbajul matematic, cu
toate încercările pe care le-ar face, nu reuşeşte să obţină un plus de informaţii prin citirea
acestei date.
În informatică prin dată se înţelege un “model de reprezentare a informaţiei,
accesibil unui anumit procesor (om, unitate centrală, program), model cu care se poate

10
Laudon, K.C., Laudon, J.P., Management Information System. A Contemporary Perspective, Second Edition,
Macmillan Publishing Company, New York, 1991
11
Stoica, I., Informaţie şi cultură, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997, p. 12

- 25 -
opera, pentru a obţine noi informaţii despre fenomenele, procesele şi obiectele lumii
reale”. Sistemele de calcul prelucrează date, iar datele furnizate la ieşire pot reprezenta
informaţii diferite pentru utilizatori diferiţi.
Schematic relaţia dintre date şi informaţii poate fi reprezentată astfel:

unde d1dn date

i1ininformaţii
Fig. nr. 3.1. Relaţia date-informaţii
O trăsătură fundamentală a informaţiei este subiectivitatea. Ceea ce poate fi o
informaţie pentru o persoană, poate să nu însemne nimic pentru altele. Pe de altă parte,
pornind de la acelaşi set de date, persoane diferite, prin prelucrări diferite, pot obţine
informaţii diferite. Dacă data are o existenţă fizică, tangibilă, informaţia există numai în
receptor, fiind intangibilă.
Corespondenţa dată-informaţie este considerată ca fiind un prim nivel în
informatica economică. Acestui nivel i se adaugă un al doilea, acela al informaţiilor
derivate din alte informaţii pe bază de raţionament, nivel considerat a fi nivelul
cunoştinţelor.
Progresele înregistrate în domeniul tehnologiilor informaţionale, materializate în
cea de-a cincea generaţie de calculatoare electronice au generat trecerea de la calculatoare
care calculează şi memorează date la calculatoare care raţionează şi informează. Astfel,
denumirea de calculator devine improprie întrucât se prelucrează cunoştinţe, termenul
adecvat fiind cel de sisteme de prelucrare a cunoştinţelor.
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române se precizează că “cunoştinţele cuprind
totalitatea noţiunilor, ideilor, informaţiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare”.
Nu orice dată sau informaţie creează cunoştinţe. Astfel, unele informaţii sunt
deja între cunoştinţele receptorului şi deci nu generează informaţii noi. Pe de altă
parte, unele informaţii s-ar putea să nu aibă semnificaţie pentru receptor, în sensul că
nu se integrează între cunoştinţele lui. Cunoştinţele reprezintă, deci, totalitatea
informaţiilor debândite anterior cu privire la obiectul considerat.
În toate modelele decizionale, locul informaţiei în procesul luării deciziilor este
esenţial. Decidentul utilizează pentru fiecare decizie informaţii specifice, precum şi o
cunoaştere generală (experienţă acumulată, formaţie, strategie globală aleasă).
Procesul decizional produce, la rândul său, o informaţie; fără această informaţie şi fără
comunicarea ei, decizia nu va fi însă urmată de efecte. Rolul comunicării informaţiei
revine sistemului informaţional.

3.1.1. Evaluarea informaţiei

Pentru evaluarea calitativă a informaţiei pot fi luate în considerare trei aspecte:
dimensiunea temporală, conţinutul şi forma informaţiei.

- 26 -
 Dimensiunea temporală. O bună informaţie trebuie să fie obţinută la momentul
potrivit (adică să fie oportună) şi la anumite intervale stabilite (adică să aibă o anumită
frecvenţă). În plus, informaţia trebuie să reflecte realitatea din momentul (sau cât mai
aproape de momentul) utilizării sale, ceea ce defineşte actualitatea sa. Perioada la care se
raportează informaţia constituie un atribut temporal de mare importanţă. Din acest punct
de vedere, în diverse situaţii sunt necesare informaţii despre trecut, despre o situaţie
prezentă sau o prognoză a evoluţiei anumitor mărimi.
Conţinutul este, de obicei, considerat a fi cea mai importantă dimensiune a
informaţiei. Exactitatea este un atribut vital al acesteia. Cu toate acestea, o informaţie
exactă nu este de mare folos dacă nu răspunde unei nevoi specifice a utilizatorului, altfel
spus dacă nu este pertinentă. Însă, chiar pertinentă, informaţia poate fi inadecvată dacă nu
este şi completă. De asemenea, exhaustivitatea este, la fel de importantă ca şi conciziunea
informaţiei, în sensul furnizării utilizatorului exact a informaţiei de care are nevoie, fără a-
l sufoca cu un şuvoi informaţional din care să fie incapabil să selecteze ceea ce îi este
necesar.
Forma defineşte modalitatea de prezentare a informaţiei, fiind cea care face
informaţia atrăgătoare, uşoar de utilizat şi înţeles. De multe ori, informaţii actuale,
oportune, exacte, pertinente, exhaustive şi concise nu au fost valorificate deplin datorită
unei prezentări necorespunzătoare. În ultimul timp, însă, efortul a fost canalizat în direcţia
ameliorării modului de prezentare pentru a face informaţiile mai atractive,
comprehensibile şi mai uşor de folosit. Din punctul de vedere al formei, informaţiile
trebuie să fie clare, precise, ordonate, prezentate într-o modalitate adecvată (text, grafice,
scheme etc) şi pe un suport accesibil (hârtie, transparente, ecranul unui calculator etc.).
Pentru a opera cu noţiunea de informaţie, pe lângă evaluarea ei calitativă se
folosesc şi forme de evaluare cantitativă. Astfel, s-a pus problema găsirii unui etalon
pentru cantitatea de informaţie, adică a unei unităţi de măsură, obiectiv determinată,
unitate cu ajutorul căreia să se măsoare informaţiile şi să se compare, independent de
conţinutul lor sau de modul în care sunt emise, transmise şi recepţionate.
Preocupările de măsurare a cantităţii de informaţie provin din teoria statistică a
comunicaţiei şi se bazează pe ideea că informaţia exprimă incertitudinea înlăturată prin
realizarea unui eveniment dintr-un set de evenimente posibile.
În 1928, R.V. Hartley a introdus noţiunea de cantitate de informaţie. În 1948,
Claude Shannon12 numeşte măsura informaţiei entropie informaţională, prin analogie cu
entropia din termodinamică ce măsoară, de asemenea, gradul de nedeterminare a unui
fenomen. Astfel, informaţia este acea cantitate care înlătură total sau parţial starea de
nedeterminare, numită entropie, pe baza unui mesaj adresat unui receptor.
n
H   p k log2p k
k 1

unde H reprezintă entropia informaţională, iar p reprezintă probabilitatea de realizare sau

existenţă a unui element sau eveniment k în cadrul sistemului.
C. Shannon a propus ca unitatea de măsură a cantităţii de informaţie să fie
informaţia generată de realizarea unui experiment cu două evenimente având probabilităţi
egale de realizare. Această unitate de măsură poartă denumirea de BIT (BInary DigiT =
cifră binară) deoarece precizarea uneia dintre cifrele 0 sau 1 ale sistemului binar,
presupuse egal probabile, constituie o informaţie unitate. Cantitatea de informaţie de un
12
Shannon, C.E., The mathematical theory of communication urban, University of Illinois Press, 1948

- 27 -
bit este, de exemplu, informaţia obţinută când se alege un răspund “da” sau “nu” la o
întrebare sau informaţia obţinută la aruncarea unei monede.

3.1.2. Informaţia şi întreprinderea

Într-un mediu supra-abundent în informaţii, o întreprindere performantă trebuie să-

şi dezvolte capacitatea de a identifica sursele importante, de a selecta, stoca, gestiona,
prelucra şi folosi inteligent informaţia, de a-şi dezvolta fluxurile de informaţii (interne şi
externe) în calitate de generator de informaţie şi de a-şi alege cele mai favorabile strategii
şi suporturi de comunicare.
Întreprinderea nu poate exista fără informaţie şi comunicarea ei, informaţia
devenind un bun al acesteia. Informaţia prezintă într-o întreprindere patru roluri
principale13:
 Măsură a succesului: de exemplu, informaţia cu privire la profitabilitatea
întreprinderii poate fi folosită pentru evaluarea succesului acelei firme pe o
anumită perioadă de timp;
 Semnal de alarmă: Unele informaţii reflectă schimbări însemnate în volumul
vânzărilor, nivelul costurilor, nivelul profitului, constituind astfel semnale de
alarmă pentru manageri, determinandu-i să ia decizii şi să declanşeze acţiuni
pentru remedierea neajunsurilor. Sistemul informaţional al întreprinderii are rolul
de a dirija informaţiile spre locul unde acestea sunt necesare, evitându-se
aglomerarea managerilor cu informaţii inutile;
 Bază pentru aprofundarea analizei activităţii: Investigarea şi analiza
operaţiunilor curente ale unei întreprinderi, în urma cărora sunt evidenţiate
punctele ei forte şi aspectele vulnerabile ale activităţii, au la bază informaţii
pertinente, atât din mediul intern cât şi din cel extern;
 Bază pentru planificare: Pentru a fi realiste şi eficace, obiectivele şi acţiunile
viitoare ale organizaţiei trebuie proiectate pe baza unor informaţii adecvate. De
exemplu, informaţiile cu privire la structura personalului unei companii (după
vârstă, sex, categorii de calificare etc.) pot arăta că este necesar un program de
recrutare activă şi perfecţionare a personalului. Planurile pentru realizarea acestui
program trebuie coordonate cu planurile de producţie ale firmei şi cu bugetele
proiectate.
Informaţia este indispensabilă funcţionării întreprinderii. Utilizarea informaţiilor
are în vedere următoarele trei tipuri de obiective:
 Satisfacerea unor obligaţii legale: Orice întreprindere trebuie să-şi organizeze
contabilitatea respectând Legea Contabilităţii, Planul general de conturi şi
Regulamentul de aplicare. Bilanţul şi contul de profit şi pierderi sunt situaţii de
sinteză publicabile. Dreptul comercial, legislaţia fiscală impun întocmirea
anumitor documente periodice (declaraţii fiscale, declaraţii privind veniturile
etc.);
 Pregătirea deciziilor pe diferite nivele ierarhice. Informaţia este baza luării
deciziilor. Elaborarea deciziilor necesită informaţii de complexităţi diferite;

13
Simon, H., The new Science of Management Decision, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1977, citat în
Nica, Panaite ş.a, Managementul firmei, Editura Condor, Chişinău, 1994, pp. 378-379

- 28 -
  Asigurarea comunicării. Este vorba atât de o comunicare internă realizată prin
schimburi orizontale şi verticale de informaţii, cât şi de o comunicare externă,
materializată în schimbul de informaţii cu exteriorul (primirea şi difuzarea de
informaţii din/către exterior, schimburi regulate de informaţii cu partenerii,
furnizorii, clienţii, creditorii).
Asigurarea comunicării în organizaţii prin intermediul schimburilor de informaţii
generează fluxuri informaţionale. Drumul pe care îl parcurge informaţia, din momentul
apariţiei unui eveniment şi până când, pe baza cunoaşterii lui, se declanşează acţiunea de
reglare a unui nou eveniment de acelaşi tip, se numeşte circuit informaţional. O secţiune
din circuitul informaţional formează un flux informaţional.
Fluxul informaţional cuprinde ansamblul datelor, informaţiilor şi deciziilor,
necesare desfăşurării unei anumite operaţii, acţiuni sau activităţi. Fluxul informaţional
este caracterizat prin conţinut, volum, frecvenţă, calitate, formă, suport, mod de obţinere
şi cost.
Din punct de vedere al circulaţiei informaţiei, se disting fluxuri informaţionale
interne şi fluxuri informaţionale externe. Fiecare din aceste fluxuri pot fi orizontale şi
verticale. Fluxurile verticale pot fi ascendente sau descendente.
Fluxurile informaţionale interne asigură circulaţia informaţiei între diferitele
compartimente ale structurii organizatorice din interiorul unui organism economic şi între
diferite persoane din cadrul compartimentelor funcţionale, în vederea fundamentării
deciziilor. Pot fi orizontale şi verticale.
Fluxul informaţional orizontal (fig. nr. 3.2.) este reprezentat de schimbul reciproc de
informaţii între diferite compartimente:

Plan
Financiar
Productie Previziune Resurse umane Marketing
Contabil
Prognoza

Fig. nr. 3.2. Fluxul informaţional intern orizontal

Fluxul informaţional vertical (fig. nr. 3.3) poate fi, la rândul său, ascendent şi
descendent. În fluxul informaţional ascendent, informaţia circulă de la sistemul
operaţional către conducere (etapa de informare), iar în cel descendent, de la conducere
spre cel operativ (etapa de transmitere a deciziilor).
Fluxul informaţional extern asigură circulaţia informaţiei între un organism
economic şi organele ierarhic-superioare, precum şi între diferite unităţi economice.
Ca şi fluxurile informaţionale interne, cele externe pot fi: orizontale şi verticale.

- 29 -
 Director economic

Informaţii
Decizii
privind stocurile

Serviciu contabilitate

Fig. nr. 3.3. Fluxul informaţional intern vertical

Fluxurile informaţionale externe orizontale (fig. nr. 3.4) asigură circulaţia între
diferite unităţi economice, determinată de circulaţia valorilor materiale şi băneşti în
procesele de aprovizionare şi desfacere:

Bancă

Furnizor Unitate economică Clienţi

Fig. nr. 3.4. Fluxul informaţional extern orizontal

Fluxurile informaţionale externe verticale (fig. nr. 3.5) asigură circulaţia

informaţiilor între unitatea economică şi organele ierarhic superioare şi pot fi: ascendente,
prin care se transmit informaţii organului ierarhic superior şi descendente prin care se
transmit decizii către unitatea economică.
Necesitatea informatizării societăţilor comerciale s-a manifestat pe fondul creşterii
continue a volumului de informaţii vehiculate într-o firmă. Cererea de informaţii necesare
procesului decizional pe cele trei niveluri ale sale şi fiecărui compartiment în parte a sporit
vertiginos în ultimele decenii. Excesul de informaţii a determinat nevoia de informaţii

- 30 -
sintetizate, mai uşor de urmărit şi analizat. Această sintetizare o realizează, de exemplu,
contabilitatea, dar volumul imens de informaţii pe care trebuie să le gestioneze a impus
căutarea de noi posibilităţi de eficientizare a respectivelor activităţi.
Procesul de informatizare se referă la activitatea de introducere a informaticii în
întreprindere, oricare ar fi partea din sistemul informaţional pe care o vizează14. Procesul
în ansamblul său a influenţat benefic dezvoltarea societăţii. Este adevărat că o parte din
posturile de muncă au dispărut, dar noile dezvoltări tehnologice au cerut apariţia pe piaţa
forţei de muncă a unor noi specializări, ce au presupus ocuparea unui număr însemnat de
persoane.
Organisme
guvernamentale
Ministerul Finanţelor
Directia Naţ de Statistică

Decizii Informaţii
(instrucţiuni) (rapoarte)

Unitate economică

Fig. nr.3.5. Fluxul informaţional extern vertical

Paul Harmon şi Curtis Hall15 cercetează evoluţia lanţului valoric dată-informaţie–

cunoaştere prin prisma procesului de informatizare, încadrând întreprinderea modernă în
patru categorii:
 întreprinderea neinformatizată, un model de întreprindere pe cale de dispariţie în
perspectiva secolului XXI;
 întreprinderea bazată pe date specifică anilor `70 - `80. Obiectivul principal al
procesului de informatizare este legat de înregistrarea tranzacţiilor firmei: stocuri,
încasări, plăţi, etc. Informatica reprezenta un simplu serviciu şi constituia exclusiv
sarcina profesioniştilor, utilizatorii finali neavând cunoştinţe de specialitate şi nici
acces la calculator. Suporţii informaţionali erau neinformatizaţi, în cea mai mare
parte a lor, iar utilizarea hârtiei era preponderentă.
 întreprinderea bazată pe informaţie. În contextul evoluţiilor informaţionale,
sistemele informatice devin mai inteligente, deoarece nu se mai ocupă numai de
prelucrarea şi stocarea datelor, ci şi de manipularea cunoştinţelor într-o manieră
apropiată de logica umană. Utilizarea eficientă a informaţiilor poate deveni o armă
strategică pentru firma în cadrul căreia calculatorul este liantul comun al tuturor
14
Grama, A., Informatizarea întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Ankarom, Iaşi, 1998, p.21
15
citaţi de Fotache, M., Sisteme integrate financiar-contabile, teză de doctorat, Iaşi, 1998

- 31 -
 utilizatorilor (indiferent de nivelul ierarhic pe care se situează), oferind noi
posibilităţi pentru lucrul în echipă şi pentru luarea în comun a deciziilor.
Întreprinderile se transformă, devenind adevărate reţele dinamice, flexibile şi
adaptate schimbărilor.
 întreprinderea bazată pe cunoaştere – este un model generat de tehnologia
sistemelor expert care au misiunea de a aplica cunoaşterea asupra modului în care
se derulează operaţiunile economice, de a crea interfeţe logice asupra relaţiilor
dintre parametrii şi mărimile analizate şi apoi de a determina cel mai bun parcurs de
urmat. Provocarea majoră a sistemelor expert în economie o constituie posibilitatea
ca firma să-şi poată stoca, analiza, interpreta nu numai datele, ci şi cunoştinţele.
Succesul informatizării întreprinderilor depinde de mai mulţi factori. În primul
rând, este necesar ca managerii să aibă cunoştinţe corespunzătoare de informatică pentru a
susţine acest proces, iar în al doilea rând este necesar să se asigure o foarte bună
comunicare între informaticieni şi utilizatori (trebuie să se găsească un limbaj „de mijloc”
prin care cererile utilizatorilor să fie înţelese de informaticieni, iar ceea ce concep
informaticienii să fie înţeles de utilizatori). Multe proiecte informatice eşuează tocmai
datorită neluării în calcul a acestor factori.
Firmele care doresc să-şi automatizeze sistemul informaţional dispun de o
multitudine de soluţii, mai mult sau mai puţin cuprinzătoare, mai complexe sau mai
simple, dar şi mai scumpe sau mai ieftine. Astfel, din punct de vedere hardware, pot fi
utilizate calculatoare mari, minicalculatoare sau microcalculatoare, eventual
interconectate în reţele locale sau la distanţă, pentru a exploata baze de date şi
programe comune. Din punct de vedere software, pot fi proiectate pachete de
programe originale, pentru a satisface nevoi informaţionale specifice sau pot fi
achiziţionate pachete de programe standard, gata scrise, pentru rezolvarea problemelor
informaţionale cu un grad mai mare de generalitate. Cea de-a doua metodă este mult
mai ieftină şi eficace, deoarece programele scrise de firme specializate au fost deja
testate în funcţionare la alţi utilizatori (deşi slăbiciuni ale softului pot fi găsite
oricând). În plus, piaţa softului de aplicaţii este în creştere rapidă, ceea ce facilitează
alegerea soluţiilor convenabile pentru firmele interesate.

3.1.3. Clasificarea informaţiilor

Diversitatea informaţiilor, volumul lor în continuă creştere, formele diferite de
exprimare şi alte considerente practice sunt argumentele care conduc la necesitatea
clasificării informaţiilor. Cele mai utilizate criterii de clasificare întâlnite în literatura de
specialitate sunt:
 forma de exprimare;
 situarea în timp faţă de fenomenele reprezentate;
 conţinutul;
 domeniul de activitate la care se referă.
1. După forma de exprimare a fenomenelor pe care le reflectă, informaţiile
sunt:
 Informaţii cantitative;
 Informaţii calitative.
Informaţiile cantitative pot fi analogice şi numerice (digitale).

- 32 -
 Informaţia analogică este exprimată prin parametri cu variaţie continuă din cadrul
proceselor tehnologice, aşa cum sunt ei percepuţi de dispozitivele tehnice de măsură şi
control (presiunea, temperatura, viteza, tensiunea electrică etc.).
Informaţia numerică (digitală) exprimă aspectul cantitativ al fenomenelor şi se
prezintă sub formă de cifre, care se obţin prin măsurare, numărare, cântărire sau calcul. Pe
suportul tehnic, informaţia se prezintă ca o succesiune de valori binare (0,1).
Informaţia nenumerică (calitativă) este cea mai răspândită şi se prezintă printr-o
mare varietate de forme: concepte, liste bibliografice, texte, rapoarte etc.
În funcţie de suportul informaţional utilizat pentru redarea, transmiterea sau
păstrarea acesteia, informaţia calitativă poate fi: sonoră, inclusiv verbală, scrisă, grafică
(imagini fixe), video (imagini în mişcare), sub forma undelor radio sau magnetice, sub
formă codificată înregistrată pe benzi sau discuri magnetice, pe discuri optice sau
magneto-optice.
2. După situarea în timp faţă de fenomenele reprezentate, distingem:
 Informaţii active (dinamice, operative);
 Informaţii pasive;
 Informaţii previzionale.
Informaţiile active (dinamice, operative) reprezintă procese sau fenomene în curs de
desfăşurare.
Informaţiile pasive se referă la procese sau fenomene care au avut loc şi care s-au
terminat. Ele sunt utile pentru conducerea proceselor şi fenomenelor cu caracter repetitiv..
Informaţiile previzionale sunt cele cuprinse în planuri şi programe şi comensurează
procese şi fenomene ce se vor desfăşura în viitor.
3. După conţinut, pot fi:
 Informaţii elementare;
 Informaţii complexe;
 Informaţii sintetice.
Informaţiile elementare sunt specifice sistemului operaţional în care se desfăşoară
nemijlocit activităţile economice şi definesc operaţii şi fenomene indivizibile (datele din
documentele primare).
Informaţiile complexe sunt informaţiile rezultate din agregarea informaţiilor
elementare pentru a caracteriza un proces sau un fenomen (nivelul productivităţii muncii,
valoarea producţiei marfă, costul producţiei etc.).
Informaţiile sintetice se obţin, de regulă, prin adiţionarea informaţiilor elementare
de acelaşi tip (balanţe de verificare, bilanţ contabil etc.).
4. După domeniul de activitate la care se referă, distingem:
 Informaţii tehnologice;
 Informaţii tehnico-ştiinţifice;
 Informaţii economice.
Informaţiile tehnologice sunt utilizate pentru conducerea şi dirijarea proceselor
tehnologice industriale.
Informaţiile tehnico-ştiinţifice sunt utilizate în domeniul cercetării ştiinţifice şi al
proiectării tehnologice.
Informaţiile economice sunt instrumente de conducere nemijlocită a proceselor
social-economice. Ele devin utile şi eficiente numai în cadrul schimbului permanent de
cunoştinţe între oameni, situaţi pe diverse trepte ierarhice ale economiei. Informaţiile
economice prezintă câteva particularităţi: volum şi diversitate tipologică mare, prelucrări

- 33 -
specifice relativ simple şi cu mare frecvenţă (calcule aritmetice, sortări, grupări,
comparări etc.), timp de valabilitate relativ redus.
5. După sursele de provenienţă distingem: informaţii interne, externe, primare
etc.
6. După principiile de prelucrare în sistemele informatice pot fi: date
aritmetico-logice, texte, documente grafice, secvenţe audio şi secvenţe (clipuri)
video.

3.1.4. Tehnologia informaţională şi impactul acesteia asupra

organizaţiilor

Unul dintre factorii care influenţează evoluţia societăţii informaţionale este

reprezentat de tehnologiile informaţionale.
Prin fuziunea informaticii cu telecomunicaţiile, birotica, robotica s-a realizat
un conglomerat de industrii şi servicii cunoscute sub numele de tehnologie
informaţională (Information Technology) sau după alţi autori tehnologie
informaţională şi de comunicaţii (Information and Communication Technology - ICT)
sau noile tehnologii informaţionale (New Information Technology - NTI).
Astăzi este recunoscută de toată lumea importanţa deosebită pe care o are
informaţia în dezvoltarea economică şi socială. Pentru a deveni utilă în orice domeniu de
activitate, informaţia trebuie colectată, stocată, prelucrată şi transmisă celor care au
nevoie. Aici intervin tehnologiile informaţionale care au înregistrat în ultimele decenii
progrese remarcabile, greu de controlat şi care au provocat profunde transformări la
nivelul societăţii, al organizaţiilor şi al indivizilor. Utilizarea tehnologiei informaţionale
ameliorează oportunităţile în valorificarea informaţiei şi determină apariţia a noi abordări
cu privire la ce este o organizaţie şi cum se comportă aceasta.
O definiţie uzuală a tehnologiei informaţionale a fost dată de Departamentul de
Comerţ şi Industrie al Marii Britanii care precizează că tehnologiile informaţionale permit
"colectarea, prelucrarea, stocarea şi transmiterea informaţiilor sub formă de voce, imagine,
text şi numerică pe baza microelectronicii, prin intermediul combinării informaticii cu
telecomunicaţiile"16.
O definiţie mai cuprinzătoare consideră tehnologia informaţională o paradigmă a
dezvoltării tehnico-economice ce include comunicaţiile, fotonica, informatica, sistemele
de fabricaţie, reţelele, softul, echipamentele de stocare a informaţiei şi memoriile.
Tehnologiile informaţionale cuprind procesele, metodele, tehnicile şi operaţiile
necesare prelucrării automate a datelor. Ele întrunesc un bogat set de funcţii, aspecte,
activităţi care pot fi grupate în următoarele categorii:
 colectarea, reprezentarea, înregistrarea (scrierea) şi identificarea (citirea)
informaţiilor;
 organizarea în memorie şi păstrarea informaţiilor;
 prelucrarea informaţiilor;

16
Lucey, T., Management Information Systems, DP Publications Ltd. London, 1993, p.212, citat în Dumitriu, F., Sitemul
informaţional contabil în întreprindera modernă, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p.28

- 34 -
  căutarea şi extragerea informaţiilor;
 transmiterea informaţiilor;
 securitatea informaţiilor;
 redarea informaţiilor.
Tehnologiile informaţionale prezintă anumite particularităţi17:
 Sunt tehnologii multiforme care se pot adapta majorităţii activităţilor umane. Tehnologia
informatică s-a pulverizat într-o multitudine de activităţi, ramuri industriale şi servicii,
mărindu-şi considerabil portofoliul de aplicaţii;
 Sunt tehnologii complexe în care serviciile ocupă o parte considerabilă. Prin utilizarea
acestora în cadrul unei organizaţii, specialiştii interni sau externi recurg foarte des la
serviciile de asistenţă. Acest lucru se întâmplă mai ales în faza de implementare, decât
în faza operaţională. Nevoile întreprinderilor şi ale indivizilor se schimbă, tehnologia
progresează şi câmpul de aplicare a tehnologiilor informaţionale se lărgeşte continuu. În
cazul achiziţionării unui produs complex, orice cumpărător sau utilizator IT trebuie să se
informeze pentru a înţelege tendinţele şi presiunile la care trebuie să facă faţă;
 Sistemele informaţionale nu pot transforma singure maniera de funcţionare a unei
organizaţii, ele reprezintă doar un mecanism catalizator. Indivizii lucrează cu
tehnologiile informaţionale la toate nivelurile ierarhice pentru a-şi realiza obiectivele
propuse. Dar deseori aceştia consideră sistemele informatice ca fiind “cutia neagră” a
organizaţiei, neînţelegând de fapt în totalitate rolul şi avantajele utilizării noilor
tehnologii. De aceea, se impune o colaborare permanentă între informaticieni şi
utilizatori la nivelul unei firme.
Schimbările intervenite în tehnologiile informaţionale sunt rapide şi au numeroase
implicaţii. Pentru a cunoaşte mai bine aceste implicaţii trebuie identificate caracteristicile
globale ale noilor tehnologii informaţionale. În acest sens, Herbert Simon defineşte
următoarele caracteristici ale NTI18:
 asigură accesibilitatea oricărei informaţii sub formă verbală, simbolică, prin
intermediul calculatorului;
 pun la dispoziţie capacităţi mari de memorare pentru sistemele de prelucrare a
informaţiilor;
 fac posibilă utilizarea limbajului uman pentru interogarea sistemelor de prelucrare a
informaţiilor;
 orice informaţie care se dovedeşte utilă va putea fi transmisă în alt punct din acelaşi
sistem cu costuri scăzute;
 sistemele de prelucrare a informaţiilor sunt din ce în ce mai capabile de a informa, de a
sprijini procesul decizional şi, mai mult, de a învăţa.
În prezent, două schimbări esenţiale se datorează utilizării NTI19:
 descentralizarea puterii informatice şi a stocării datelor şi deplasarea către utilizator;
 utilizarea pe scară largă a telecomunicaţiilor care face legătura electronică între
diferitele componente ale sistemelor informaţionale.
Un important rezultat al amplorii şi dezvoltării tehnologiei informaţionale îl
constituie generalizarea sistemelor informatice. Sistemele informatice constituie cadrul
17
Gunton, T., Technologies des systemes d`information, Masson, Paris,1993, p.7
18
Pateyron, E.-A., Salmon, R., Les nouvelles technologies de l'information et l'entreprise, Ed. Economica, Paris, 1996,
p.29
19
O'Brien, Les systèmes d'information de gestion, De Boeck Université, Montreal, 1995, p. 488

- 35 -
 de pătrundere şi de aplicare a tehnologiei informaţionale în organizaţii, dar nu numai,
aceasta influentând evoluţia şi dezvoltarea sistemelor informatice. În acest sens,
tehnologia informaţională ar cuprinde, pe lângă elementele care asigură colectarea,
prelucrarea, stocarea şi transmiterea informaţiilor, şi elementele teoretice şi
metodologice privind dezvoltarea sistemelor informatice.
În prezent se constată, ca urmare a dezvoltării explozive a tehnologiei
informaţionale, o incapacitate a firmelor de a beneficia pe deplin de facilităţile oferite de
noile tehnologii. De asemenea, trebuie avut în vedere că nu este suficientă simpla
introducere a unor noi tehnologii, ci şi formarea unei noi atitudini faţă de utilizarea lor prin
crearea unei arhitecturi informaţionale adecvate.
Progresul şi ritmul de evoluţie al tehnologiei este greu de anticipat astăzi. Mulţi
specialişti nu mai cred că tehnologia informaţională poate oferi un avantaj de durată, ea
transformându-se adesea într-o necesitate strategică. Experienţa multor întreprinderi a
demonstrat că ceea ce astăzi reprezintă un avantaj faţă de concurenţă, mâine poate fi o
obligaţie, o necesitate pentru a rămâne în competiţie. Din punct de vedere al activităţilor şi
proceselor economice, prima întrebare care trebuie pusă este dacă tehnologia
informaţională poate să sprijine procesele economice şi dacă da, în ce măsură.
Tehnologiile informaţionale s-au dezvoltat ca răspuns la necesităţile de
prelucrare a informaţiilor, fenomen cauzat de industrializarea societăţii. Astăzi, puţine
aspecte ale vieţii cotidiene au rămas în afara sferei de influenţă a tehnologiei
informaţionale, iar pentru organizaţii ele reprezintă cu adevărat o miză strategică din
care pot decurge numeroase avantaje concurenţiale. Cadrul general de analiză a
impactului tehnologiilor informaţionale asupra organizaţiei economice este prezentat
în fig. nr. 3.6
Mediul extern, social,
economic,
politic etc.
Structura
organizaţiei
şi cultura
organizaţională

Strategia Management şi Tehnologia

organizaţiei procese economice informaţională

Resurse umane
şi roluri

Fig. nr.3.6. Cadrul general de analiză a impactului organizaţional al

tehnologiilor informaţionale

- 36 -
 Unii specialişti atribuie un rol primordial tehnologiei informaţionale în
schimbarea organizaţională, neglijând aportul altor factori de mediu, adică factorii
sociali, politici, economici. Într-adevăr, tehnologia informaţională reprezintă cea mai
importantă pârghie în realizarea schimbării, ea însă este completată de factorii
organizaţionali, cum ar fi cultura organizaţională (este necesară o cultură care să fie
dinamică şi să încurajeze iniţiativa şi inovarea) şi structura organizatorică (structura
trebuie să permită coordonarea şi colaborarea interfuncţională), precum şi de resursele
umane (aceasta implică instruirea, motivarea, evaluarea şi compensarea personalului).
Tehnologiile informaţionale oferă noi soluţii în domeniul comunicaţiilor,
hardware, software, precum şi în reproiectarea proceselor economice în întreprinderi.
Tendinţa majoră a comunicaţiilor contemporane o constituie dezvoltarea
comunicaţiilor celulare şi potenţiala integrare a acestora cu reţele digitale de servicii
integrate, ceea ce duce la posibilitatea conectării diferitelor echipamente: fax, video,
PC-uri, staţii de lucru ale reţelelor locale (LAN).
Integrarea telecomunicaţiilor cu tehnologia informatică a fost facilitată de
dezvoltarea circuitelor integrate de tip ISDN – Integrated Digital Network (Reţele
integrate de servicii digitale), împreună cu răspândirea reţelelor de comunicaţii locale,
metropolitane şi globale, a reţelelor locale optice, reţelelor locale fără fir (cablu).
În ceea ce priveşte tendinţele din domeniul hardware, acestea sunt prezentate în
tabelul nr.3.1.

Tabel nr.3.1. Tendinţele tehnologiilor hardware

Tendinţe în tehnologia hardware
PC –uri Calculatoa Calculatoare şi Supercalculatoare
re periferice optice
neuronale
 Devin integratoarele  Siste Sisteme de  Supercalcul
sistemelor me de prelucrare atoare pe bază
(videotext, prelucrarea recunoaştere paralelă a unui de simulatoare în
vocii, fax etc…) a scrisului de volum masiv de timp real;
 PC-uri pe un singur mână; date, utilizând  Supercalcul
cip (transputer)  Siste reţele neuronale; atoare grafice
 3D, CAD, UNIX, me pe baza  Tehnologii optice cu facilităţi 3D ;
staţii de lucru logicii de  .
inteligente neuronale şi a interconectare; Supercalculatoare
 laptopuri, notebook- logicii fuzzi;  Procesoare pe bază
uri, palm-topuri, etc  Siste optice; de Galiu-Arseniu
 calculatoare de tip me de  Circuite integrate Supercalcul
„pen-based”, fără recunoaştere optoelectronice; atoare cu
cablu. a caracterului Reţele neuronale componente de
şi propoziţiei; optice; conectare optice
 Reţel Discuri optice  Maşini 3T
e neuronale WORM; sisteme (Trilion
inteligente DVD Instruction/sec)
 Tehnologia

- 37 -
 floppy-optică

Schimbările în tehnologia informatică au fost generate de facilităţi importante în

ceea ce priveşte depozitarea şi accesarea datelor. Evoluţia sistemelor de depozitare masivă
a datelor, sistemele optice şi magneto-optice facilitează constituirea şi actualizarea unui
volum imens de date, oferindu-le unor largi categorii de utilizatori la preţuri foarte reduse,
respectând totodată criteriile de securitate şi confidenţialitate pentru unele tipuri de
informaţii.
Prelucrarea neuronală20, care ocupă poziţia de mijloc între forma convenţională de
lucru a calculatoarelor şi cea de funcţionare a gândirii umane, are un uriaş potenţial de
utilizare. Calculatoarele neuronale au extins aria de aplicare a calculatoarelor în domenii
ca: recunoaşterea caracterelor (propoziţii şi fraze scrise de mână), recunoaşterea vocii
umane, identificarea automată a componentelor de fabricaţie şi sunt în curs de extindere la
activităţi de tipul: automatizarea prelucrării, traducerea automată dintr-o limbă în alta,
automatizarea asamblării în procesul de manufacturare, verificarea documentelor.
Dacă echipamentele şi reţelele reprezintă suportul fizic al oricărui sistem
informatic, software-ul este suportul logic, prin intermediul căruia se organizează şi se
gestionează informaţiile vehiculate. Din multitudinea coordonatelor pe care se derulează
evoluţia pe termen scurt şi mediu a programării calculatoarelor electronice, cele mai
importante vizează următoarele domenii:
 CAD (Computer Aided Design – proiectare asistată de calculator) /CAM
(Computer Aided Manufacturing – fabricaţie asistată de calculator) /CAE
(Computer Aided Engineering) /CIM (Computer Integrated Manufacturing)
 proiectarea asistată de calculator a sistemelor informatice (CASE)
 arhitectura aplicaţiilor sistem
 sisteme de operare
 programare orientată pe obiecte
 sisteme de gestiune a bazelor de date
 programare distribuită
 prelucrări paralele
 sisteme cu toleranţă la erori
 inteligenţa artificială: logica fuzzy, reţele neuronale, sisteme expert, agenţi
inteligenţi.
Schimbările principale care influenţează sensibil ciclul de dezvoltare al software-
ului sunt legate de: programarea orientată pe obiect, baze de date obiectuale, medii de
programare distribuită, inclusiv SGBD distribuite, sisteme expert. Aceste elemente
coroborate cu evoluţia către sistemele cu arhitectură deschisă trebuie să satisfacă toate
cerinţele utilizatorilor legate de securitatea şi confidenţialitatea datelor, legare în reţele,
acces distribuit, grafică, timp partajat, multiprogramare şi multiprocesare.
Principalele tehnologii informaţionale care conduc întreprinderile spre modernitate, iar
societatea spre globalizare sunt21:
a. Internetul-ul
Secolul nostru este teatrul unei evoluţii tehnologice foarte rapide. Lumea a devenit
din ce în ce mai “interconectată”: puteţi contacta o persoană dintr-o altă parte a globului de
la telefonul aflat în maşina d-voastră; datorită televiziunii puteţi asista în direct la
20
Enăchescu, C., Reţele neuronale, în PC Report nr.12/1993, p.8
21
Ţugui, Al., Fătu, T., Managementul resurselor informatice, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pp.17-19

- 38 -
performanţele atleţilor din toată lumea; bursele de la Tokio, Paris şi New York sunt legate
printr-o reţea telematică ceea ce permite efectuarea de investiţii 24 de ore din 24 practic în
lumea întreagă. Internetul, definit ca o reţea a tuturor reţelelor, este una din cele mai
pasionante manifestări a acestui fenomen al societăţii. El a revoluţionat şi a dinamizat toate
activităţile economice dintr-o întreprindere, a stat şi stă la baza altor tehnologii informatice. Într-
adevăr, Internetul pune în relaţie pe o scară largă oameni şi calculatoare ce vorbesc un
limbaj comun şi care sunt racordaţi între ei prin kilometri de cablu şi de linii telefonice.
Internetul, loc de comunicaţie, de schimb de idei şi informaţii se va dezvolta
continuu şi viitorul său va depinde de utilizatorii săi. Ca urmare a globalizării schimburilor
şi a creşterii importanţei informării, întreprinderea devine din ce în ce mai mult o
utilizatoare a Internetului. În esenţă, acesta are la bază reţele de calculatoare dispersate la nivel
mondial în toate colţurile lumii, reţele care comunică între ele prin intermediul unui protocol
(Internet Protocol - IP), uşor de recunoscut indiferent de tipul echipamentelor (calculatoare) şi de
sistemul de operare utilizat.
Pe baza Internet-ului s-au dezvoltat o serie de aplicaţii, precum: Intranet-ul, Extranet-
ul, groupware-ul, EDI Internet, poşta electronică, e-marketing, e-learning, discuţii pe Internet
(forumuri, grupuri de întâlniri, grupuri de ştiri), chat (discuţii în timp real), comerţ electronic
(e-commerce cu următoarele modele de afaceri: magazin electronic (e-Shop), aprovizionare
electronică (e-procurement), licitaţie electronică (e-auction), supermagazinul electronic (e-
mall), piaţa unui terţ (Third Party Marketplace), comunităţi virtuale (Virtual Communities),
conectări la distanţă, telefonie, videoconferinţe, universuri virtuale, captare de programe
radio-tv, biblioteci digitale etc.
b. Recunoaşterea optică a caracterelor (Optical Character Recognition) este
utilizată în operaţiile de digitizare a datelor de tip text. În scop comercial ea se foloseşte pe
scară largă în magazine la citirea codurilor de bare de pe diferite produse. Astfel, se obţin
informaţii cu privire la denumire, preţ, raion de vânzare, taxele aferente (TVA, accize etc.),
termen de valabilitate, producător etc. Dacă la aceste informaţii se adaugă data vânzării, casa şi
vânzătorul, precum şi cumpărătorul, atunci se obţine o imagine completă privind actul de
vânzare-cumpărare. Toate aceste informaţii se transferă serverului central pentru înregistrare
contabilă, pentru luarea unor decizii etc.
c. Bancomatele (Automat Teller Machine - ATM) reprezintă tehnologia informatică
şi de comunicaţii prin care cardul bancar este identificat şi poate fi folosit pentru retragerea
unei sume de bani sau efectuarea unor plăţi în conturi predefinite (telefonie, utilităţi,
magazine).
d. Sistemele electronice de realizare a întâlnirilor facilitează întâlnirea virtuală a
membrilor unei comunităţi sau unei echipe cu diferite prilejuri: conferinţe, luarea unei
decizii, simple discuţii video etc. Această tehnologie constă în digitizarea secvenţelor audio
şi video, compresia, criptarea, transmiterea, decriptarea, decompresia şi vizualizarea acestora
cu o viteză foarte mare folosind infrastructura de bază – Internet-ul.
e. Tehnologia groupware şi gestiunea electronică a documentelor
Groupware reprezintă un model organizaţional apărut în anii „90 care are în vedere
trei dimensiuni ale întreprinderii: managementul sau dimensiunea umană, organizarea sau
dimensiunea organizaţională, informatica sau dimensiunea tehnologică. Instrumentele
groupware sunt aplicaţii în reţea care permit grupurilor de lucru să colaboreze într-o manieră
facilă22. Lucrul în medii colaboraţioniste presupune lucrul cu documente în format electronic

22
Fotache, D., Groupware. Metode, tehnici şi terhnologii pentru grupuri de lucru, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 28

- 39 -
(creat sau digitizat prin scanare), folosind un software special care conţine absolut toate
componentele pentru lucrul de birou, la care se adaugă şi componenta de transmitere co-
echipierilor (poşta electronică, gestionar de documente).
f. Inteligenţa artificială şi aplicaţiile ei
Această tehnologie informatică reuneşte aplicaţii ce vor cunoaşte o extindere
deosebit de mare în viitorul apropiat. În categoria aplicaţiilor specifice inteligenţei artificiale
sunt incluse: sistemele inteligente, recunoaşterea formelor, recunoaşterea şi înţelegerea
vorbirii, robotica, rezolvatoarele generale de probleme, învăţământul asistat de calculator şi
prelucrarea limbajului natural.
g. Tehnologia multimedia prevede reprezentarea în ansamblu a diferitelor tipuri de
23
date . Multimedia înseamnă utilizarea calculatorului electronic pentru prezentarea
informaţiilor prin combinarea de texte, grafice, sunete, imagini statice, animate sau video,
folosind instrumente care permit utilizatorului să navigheze, să interacţioneze, să creeze şi
să comunice. Această definiţie cuprinde cele patru componente importante ale
multimediei: calculatorul electronic, legăturile între documente, numite link-uri,
instrumente de navigare şi metode de colectare, prelucrare şi comunicare a datelor şi
ideilor.
Cele două aspecte, fundamentale şi concomitente, ale multimediei sunt integrarea
diverselor documente şi interactivitatea.
În literatura de specialitate, multimedia este considerat un concept aflat la
intersecţia mai multor domenii, ea combinând cele trei mari inovaţii ale secolului:
calculatorul electronic, telecomunicaţiile şi tehnica audiovizualului. În anii '70 multimedia
era doar un cuvânt care însemna audiovizual, în prezent ea devenind o tehnologie care a
revoluţionat domeniul calculatoarelor.
Calculatorul a trecut progresiv, de la rolul său de mijloc de prelucrare a textelor, la
cel de prelucrare a diverselor şi complexelor date, precum imagini video, fotografii sau
sunete. Calculatorul dirijează afişarea diferitelor documente, tratează priorităţile, după
cererile utilizatorilor şi permite, deci, un parcurs interactiv în aplicaţie. Folosirea
tehnologiilor multimedia necesită dotarea calculatorului cu CD-ROM, difuzoare şi plăci
audio, Video-CD, cameră de luat vederi şi placă video, în funcţie de aplicaţiile utilizate.
Informatica stă la baza multimediei. Totuşi multimedia nu constituie un domeniu
particular al informaticii, ea nu este decât o prelungire logică şi un rezultat al evoluţiei
tehnologice, atât a echipamentelor, cât şi a programelor. Dezvoltarea acestei tehnologii a
fost determinată de răspândirea, pe scară largă, a calculatoarelor personale, de dezvoltarea
capacităţilor şi performanţelor componentelor şi perifericelor calculatorului ce permit
tratarea, depozitarea şi distribuţia datelor multimedia, de realizarea de afişaje video de
înaltă calitate şi generalizarea interfeţelor grafice utilizator ce permit realizarea unor
prelucrări altă dată complexe şi mai dificil de obţinut, de răspândirea şi standardizarea
plăcilor de sunet, de dezvoltarea tehnologiilor de stocare care au permis creşterea
volumului de date (apariţia CD-ROM-ului şi a altor suporţi de stocare de mare capacitate).
Multimedia s-a consolidat odată cu apariţia standardelor importante în materie de
comunicaţii şi de comprimare/decomprimare a datelor, cu integrarea funcţiilor video şi
audio în componente electronice sau procesoare şi servicii avansate de telecomunicaţii prin
satelit sau cablu, cu faimoasele "autostrăzi informaţionale".

23
Tudose, A., Sisteme multimedia, Editura Moldavia, Bacău, 1999

- 40 -
 În acelaşi timp, multimedia a devenit o adevărată industrie. Producţia de documente
multimedia este economică. Un CD-ROM este un suport cu mult mai ieftin pentru a
conţine o enciclopedie decât kilograme de hârtie imprimată. În numeroase domenii,
multimedia este deosebit de eficace. De exemplu, prezentarea unei întreprinderi este mult
mai atrăgătoare dacă îi integrăm comentarii sonore sau secvenţe video care prezintă un
aspect particular legat de acea întreprindere. În plus, această prezentare se poate face fără
prezentator, cu ajutorul unui nod interactiv.
Dacă multimedia se răspândeşte, încet cu încet, asupra tuturor sectoarelor de
activitate, marele public este şi el vizat. Multimedia devine din ce în ce mai mult un
serviciu pentru un public avid de a descoperi cât mai multă informaţie, de diferite tipuri,
prin intermediul televizorului sau monitorului, a sintetizatorului muzical sau a televiziunii
interactive. Trecerea de la profesional către marele public este facilitată şi de generalizarea
unor interfeţe utilizator prietenoase, asigurate în general prin simboluri recunoscute de
întreaga lume: pictograme, opţiuni de meniu, zone de dialog, butoane de control etc.,
mijloace prin care utilizatorului i se asigură un acces rapid la aplicaţii informatice şi la
informaţii inedite.
h. Alte tehnologii informaţionale
Se pot încadra aici toate tehnologiile moderne de proiectare asistată de calculator,
semnătura digitală pentru care şi în România s-a adoptat legislaţia în domeniu, aşa-zisele
tehnologii calme, teleprezenţa la locul de muncă, calculatoarele Web, microsistemele etc.

3.3.1. Date elementare şi date structurate

Data este un model de reprezentare a informaţiei, accesibil unui anumit procesor
(om, calculator, program), model cu care se va putea opera pentru a obţine noi informaţii.
O dată care apare ca o entitate indivizibilă, atât în raport cu informaţia pe care o
reprezintă, cât şi în raport cu procesorul care o prelucrează se numeşte dată elementară.
Data elementară poate fi privită ca model de reprezentare a informaţiei la nivelul unui
procesor uman (nivel logic) sau la nivelul reprezentării interne, respectiv pe suport (nivel
fizic).
Din punct de vedere logic, data poate fi reprezentată printr-un triplet de forma:
d = (i, a, v)
valori
atribute
dată oare
identificator
Identificatorul datei (numele) este un simbol asociat datei pentru a o putea distinge
de alte date şi pentru a se putea face referiri la ea în timpul procesului de prelucrare (de
exemplu, codprod, denprod, um)
Atributele precizează proprietăţile datei şi determină modul în care poate fi ea
tratată în procesul de prelucrare. Iată câteva exemple de atribute:
 tipul datei care defineşte apartenenţa acesteia la o anumită clasă de date, în
funcţie de natura şi de domeniul valorilor luate. Se disting astfel date de tip
numeric (întreg, real, complex), logic, şir de caractere.
 precizia reprezentării interne care defineşte cât mai fidel reproduce
modelul intern de reprezentare obiectul pe care îl reprezintă. Precizia

- 41 -
 depinde de zona de memorie afectată datei. Ea poate fi simplă precizie sau
dublă precizie.
 valoarea iniţială
 modul de alocare a memoriei pe parcursul prelucrării (static, dinamic).
Valorile datei pot fi precizate prin enumerare sau printr-o proprietate comună şi
pot fi numere, valori logice, şiruri de caractere. În funcţie de valoare, datele se clasifică în
:
 date variabile (variabile) - date care pe tot parcursul procesului de
prelucrare pot lua orice valori din domeniul de definiţie a datei;
 date constante (constante) - date care pe parcursul procesului de prelucrare
îşi păstrează aceeaşi valoare din domeniul de definiţie al datei.
Din punct de vedere fizic, o dată elementară apare ca o zonă de memorie sau de
suport de o anumită mărime, situată la o anumită adresă, în care se sochează într-o formă
specifică valorile datei.
Principalele tipuri de date elementare sunt:
 Tipul numeric care include numerele întregi, reale şi complexe şi asupra
cărora se pot realiza operaţii de adunare, scădere, etc.;
 Tipul logic (boolean) utilizat pentru precizarea stărilor de adevăr (TRUE,
YES) sau neadevăr (FALSE, NO) ale unui enunţ. Asupra acestor date se
pot efectua operaţii logice: NOT, AND, OR;
 Tipul caracter care reprezintă o succesiune de caractere alfanumerice
asupra căreia se pot defini operaţii de concatenare, ordonare etc.;
 Tipul pointer, adică date elementare ale căror valori sunt adrese, referinţe
pentru alte date.
În majoritatea aplicaţiilor, datele se prezintă sub forma unor mulţimi sau colecţii, a
căror prelucrare nu poate fi concepută fără o organizare corespunzătoare. Între elementele
unei colecţii de date pot fi identificate şi/sau introduse relaţii care să determine pe
mulţimea respectivă o anumită structură. Natura relaţiei poate diferi la diferite nivele de
abstractizare în mod considerabil, putând fi o relaţie de ordine în mulţimea elementelor
colecţiei, o relaţie ce descrie mecanismul de acces la memorie. În acest mod se obţine
tipul de dată structurată sau structura de date. Structurile de date sunt colecţii de date pe
care s-a definit o structură şi căreia îi este specific un anumit mecanism de selecţie şi
identificare a componentelor. O structură este o entitate de sine-stătătoare, indentificabilă
prin nume, ale cărei componente îşi menţin proprietăţile. Componentele unei structuri de
date pot fi individualizate şi selectate prin nume (identificatori) sau prin poziţia ce o ocupă
în structură, conform cu relaţia de ordine specificată.
Structurile de date pot fi clasificate după mai multe criterii:
a. după modul de selectare a componentelor:
 structuri cu acces direct atunci când o componentă poate fi selectată fără a
ţine seama de celelalte componente ale structurii
 structuri cu acces secvenţial atunci când localizarea unui element se face
printr-un proces de parcurgere a mai multor componente, conform cu
ordinea acestora.
b. după suportul de memorie pe care se creează structura de date :
 structuri de date interne (şir, masiv, înregistrare, liste, arbori)
 structuri de date externe (fişiere, baze de date)

- 42 -
 c. după variabilitatea structurii:
 structuri de date dinamice, care îşi modifică pe parcursul prelucrării
structura
 structuri de date statice, care pe tot parcursul existenţei au acelaşi număr de
componente şi în aceeaşi ordine
Structurile dinamice, la rândul lor, pot fi:
 cu cardinalitate finită, dacă au un număr limitat de componente
 cu cardinalitate infinită, dacă numărul de componente este nelimitat
Dacă se grupează împreună date structurate şi se înzestrează această mulţime cu
anumite operaţii, atunci se obţine un tip de dată structurată sau un tip de structură de date.
Un tip de dată structurată este deci o mulţime ordonată de date (elementare sau structuri
de date) pe care s-a definit un grup de operatori de bază cu o anumită semantică.
Principalele tipuri de structuri de date pentru memoria internă sunt şirul, masivul,
înregistrarea, listele liniare, arborii de date, iar pentru memoria externă sunt fişierele şi
bazele de date.
La orice nivel de abstractizare rezolvarea unei probleme, utilizând calculatorul
electronic, implică atât date elementare, cât şi date structurate. Componentele unei
structuri de date pot fi date elementare sau la rândul lor structuri de date. Dacă toate
componentele sunt de acelaşi tip atunci structura de date este omogenă. Definirea
structurilor de date se bazează, în majoritatea aplicaţiilor, pe structurile liniare, arborescente
şi de tip reţea. Acestea sunt considerate structuri de bază, deoarece, prin combinarea lor
convenabilă, se pot construi structuri oricât de complexe.
Listele sunt structuri de date liniare, dinamice, recursive, cu componente omogene
sau eterogene. Ca secvenţe finite de elemente, componentele pot fi date elementare sau
date structurate. Listele pot fi de mai multe tipuri: liniare, circulare etc.
Prin listă liniară se înţelege un şir de elemente în care distingem un prim şi un
ultim element, fiecare element în afară de acestea având unic determinate un element care
îl precede şi unul care îi succede; primul element are un unic element care îi succede, iar
ultimul element are un unic element care îl precede. Cele două capete ale listei se numesc
bază, respectiv vârf.
Pentru definirea listelor liniare şi a relaţiilor de ordonare liniară sunt folosite
variabile pointer, astfel încât elementele listei apar ca perechi sau triplete care, în afara
elementului de dată conţin referinţe ce indică locul succesorului, respectiv locul
succesorului şi predecesorului.
În practică se întâlnesc următoarele tipuri de liste liniare:
 Stiva sau lista LIFO este o listă asimetrică pentru care adăugarea, ştergerea
şi consultarea se fac la un singur capăt, respectiv la sfârşitul ei.
 Coada sau lista FIFO este o listă asimetrică la care operaţiile de consultare
şi ştergere se realizează la începutul listei, iar operaţia de adăugare la
sfârşitul listei.
 Lista cu două capete este o listă simetrică pentru care operaţiile de
adăugare, consultare şi ştergere se fac atât la începutul, cât şi la sfârşitul
listei.
Lista circulară este o listă în care se modifică modul de înlănţuire, punând la partea
de legătură a ultimului element adresa primului element. Deoarece la aceste liste dispare
distincţia dintre primul şi ultimul element, se introduce un element special, numit cap de

- 43 -
listă, care nu conţine date. Capul de listă devine prim şi ultim element şi asigură
posibilitatea de a parcurge lista în ambele sensuri.
Structura de tip arbore asigură ordonarea elementelor componente pe niveluri
ierarhice. Există un singur nod rădăcină şi mai multe noduri cu un anumit număr de
descendenţi. Se întâlneşte în articolele dintr-un fişier.
Cele mai utilizate date structurate sunt:
 articolul;
 fişierul;
 tabloul.
Articolul este o structură de tip arborescent ale cărui câmpuri sunt descendenţii
rădăcinii (nivelul 1), subcâmpurile sunt descendenţii câmpurilor (nivelul 2) ş.a.m.d.
Câmpurile unui articol pot fi date elementare sau grupuri de date de diverse tipuri. În
principiu fiecare câmp sau subcâmp se defineşte prin următoarele atribute:
 nume - un cod unic de identificare;
 tip - natura datei;
 lungime - numărul total de caractere;
 partea zecimală – se specifică numai pentru datele numerice.
De exemplu, articolul ARTSALAR poate avea următoarea structură:

Nume Tip Lungime Partea

zecimală
MARCA Numeric 5 0
NUMEPREN Caracter 20
FUNCŢIE Caracter 10
SALARBAZĂ Numeric 11 2
Fig. nr. 3.7. Descrierea articolului ARTSALAR

Fişierul reprezintă un ansamblu organizat de articole cu aceeaşi natură, dispuse pe

un suport de înregistrare (de exemplu, fişierul FSAL cuprinde articolele ARTSALAR cu
date privind salariaţii unei organizaţii).
Tabloul este o colecţie de date de acelaşi tip, aranjate într-o structură rectangulară,
cu una sau mai multe dimensiuni. Tablourile cu o dimensiune se numesc vectori, iar cele
cu mai multe dimensiuni se numesc matrici sau masive. Pentru fiecare dimensiune se
asociază un indice ale cărui valori sunt folosite pentru referirea elementelor tabloului.
Exemplu: T (i1, i2...ik), unde k reprezintă numărul de dimensiuni, iar i1, i2....ik sunt
elementele tabloului T. De exemplu, pentru introducerea notelor obţinute de studenţi în
cele 2 sesiuni, fiecare sesiune având câte 5 examene, definim variabila Nota(2,5). Vom
obţine un tablou de variabile astfel: Nota(1,1), Nota(1,2), Nota(1,3), Nota(1,4), Nota(1,5),
Nota(2,1), etc.
Asupra structurilor de date se pot efectua atât operaţii generale, cât şi operaţii
specifice tipului structurii. Cele mai întâlnite sunt:

- 44 -
 1. Crearea se execută o singură dată la începutul ciclului de viaţă a structurii
respective, presupunând memorarea structurii respective de date în forma iniţială, pe
suportul de memorie internă sau externă.
2. Actualizarea reprezintă operaţia de aducere la zi a unei structuri de date create
anterior şi presupune:
 adăugarea şi/sau inserarea de noi elemente ale structurii;
 modificarea valorilor unor elemente ale structurii;
 ştergerea fizică şi/sau logică a unor elemente ale structurii.
3. Consultarea (exploatarea) asigură accesarea elementelor componente ale unei
structuri în scopul prelucrării sau vizualizării acesteia.
4. Sortarea permite ordonarea crescătoare sau descrescătoare a elementelor unor
structuri, după anumite criterii stabilite de utilizator, fiind o rearanjare fizică a
acestora.
5. Separarea este desfacerea unei structuri în două sau mai multe structuri.
6. Fuzionarea sau interclasarea este combinarea a două sau mai multor structuri
într-o singură structură conform unor criterii.
7. Copierea presupune obţinerea unei dubluri, integrale sau parţiale aleasă de
utilizator.

3.3.2. Categorii de operaţiuni definite asupra datelor

Prelucrarea datelor presupune parcurgerea unei succesiuni ordonate de operaţii
care acţionează asupra valorilor acestora. Ele se pot grupa în următoarele categorii:
 operaţiuni de atribuire;
 operaţiuni de calcul;
 operaţiuni de decizie;
 operaţiuni de intrare /ieşire;
 operaţiuni de transfer a controlului.
Operaţiunile de atribuire sunt acelea prin care unei variabile i se atribuie o
anumită valoare predefinită sau rezultatul evaluării unei expresii.
Exemplu:
NOTA = 8
MEDIA=(NOTA1+NOTA2)/2
Operaţiunile de calcul se definesc pe mulţimea numerelor reale. Dintre acestea
fac parte operaţia de adunare, scădere, înmulţire, împărţire, ridicare la putere, calculul
unor expresii numerice etc. Ca operatori se utilizează:
 + pentru adunare;
 - pentru scădere;
 * pentru înmulţire;
 / pentru împărţire;
 ** pentru ridicare la putere.
De asemenea, în cadrul expresiilor se pot utiliza şi parantezele, evaluarea acestora
făcându-se după regulile din algebră.
Exemplu:
SALARIU NET = ((NRORLUCR * TARIFO) + SPORVECH) – IMPOZ

- 45 -
a = (b * c)**2 + 1650
Operaţiunile de decizie sunt utilizate pentru a determina valoarea logică a unei
propoziţii (adevărat sau fals). Ele condiţionează executarea unor operaţiuni sau grupuri de
operaţiuni. Operatorii utilizaţi pentru scrierea condiţiilor pot fi operatori relaţionali (=, >,
<, ≠) şi/sau operatori logici (NOT, AND, OR).
Exemplu:
IF STOCSIGURANTA < 5000 THEN
PRINT “Este necesară reaprovizionarea”
ENDIF
Operaţiunile de intrare/ieşire vizează realizarea transferului de date între
memoria externă şi cea internă şi invers. Pentru optimizarea operaţiei de intrare/ieşire se
interpun zone tampon (buffere) atât pentru intrare cât şi pentru ieşire. Cele mai utilizate
operaţii de intrare/ieşire sunt cele de deschidere şi închidere a fişierelor şi de citire şi
scriere date.
Operaţiunile de transfer a controlului sunt operaţii de salt şi de apelare. Cele de
salt au rolul de a preda controlul unei alte operaţiuni decât cea imediat următoare, iar cele
de apel, determină lansarea în execuţie a unor proceduri (grupuri de operaţiuni), evitându-
se astfel descrierea lor de mai multe ori în cadrul algoritmului de rezolvare a problemei.

3.3.3. Modele de structuri de date

În timp, organizarea datelor în sistemele de prelucrare automată a evoluat în

funcţie de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
 performanţele şi puterea de prelucrare a calculatoarelor;
 suporturile care stau la baza preluării, stocării, prelucrării informaţiilor;
 evoluţia componentei logice a sistemelor informatice şi, în special, a
limbajelor de programare de care depinde realizarea software-ului;
 modul de prelucrare a datelor: pe loturi, on-line, în timp real;
 nevoia crescândă şi diversificată de informaţii a utilizatorilor.
De modul cum sunt organizate datele depinde obţinerea informaţiilor. De aceea, în
orice sistem informaţional, datele trebuie organizate şi structurate în mod logic asfel încât
să poată fi eficient prelucrate şi gestionate.
Indiferent de modul în care va fi abordată societatea în viitor, datele-informaţiile
vor exista şi, în consecinţă, este necesar să se apeleze la diferite metode de organizare a
lor. La baza organizării datelor se regăsesc în principal două modalităţi: organizarea în
fişiere şi organizarea în baze de date. Ele se referă la modul în care datele sunt
reprezentate pe suporturile de memorare, cu posibilităţi de regăsire automată.

Organizarea datelor în fişiere

- 46 -
 Pentru primele generaţii de suporturi tehnice metoda tradiţională de organizare a
datelor o constituie cea bazată pe fişiere.
Fişierul este un ansamblu organizat de date, omogen din punct de vedere al naturii
şi criteriilor de prelucrare, memorate pe suporturi tehnice de date de unde pot fi utilizate
în procesul de prelucrare.
Asupra fişierelor se pot realiza următoarele operaţii de bază:
 crearea, adică operaţia prin care înregistrările logice sunt transpuse pe
suportul tehnic de date;
 actualizarea care este constituită din operaţii de adăugare, modificare şi
stergere;
 consultarea care este operaţia de regăsire a înregistrărilor;
 sortarea, adică ordonarea crescătoare sau descrescătoare a articolelor după
anumite criterii stabilite de utilizator;
 separarea, adică desfacerea unui fişier în două sau mai multe fişiere;
 fuzionarea, adică combinarea a două sau mai multor fişiere într-unul
singur conform unor criterii;
 copierea care presupune obţinerea unei dubluri a fişierului
Orice fişier poate fi privit sub dublu aspect:
 logic sau funcţional, care priveşte latura semantică, deci informaţională a
datelor ce compun fişierul;
 fizic, care este strict legat de reprezentarea datelor pe suportul fizic şi de
modul de organizare a acestuia.
Din punct de vedere logic, un fişier este alcătuit dintr-o mulţime de articole
(înregistrări logice), din câmpuri de date (grupate sau negrupate) şi din caractere.
Articolul este o grupare de date asociate ce formează o entitate referită printr-un
identificator. De regulă, acest identificator trebuie să sugereze conţinutul informaţional al
înregistrării logice (de exemplu, articolul ARTSALAR conţine date privind salariaţii unei
întreprinderi). Caracteristicile înregistrărilor logice sunt: lungimea (numărul caracterelor
conţinute) care poate fi variabilă sau fixă şi formatul (fix: toate înregistrările au aceeaşi
lungime; variabil: înregistrările au lungimi diferite).
Câmpul de date este o entitate de date constând dintr-un număr de caractere,
cuvinte sau coduri, tratate împreună ca un tot unitar. Câmpurile care se referă la aceeaşi
entitate (de exemplu, NRMARCA, NUMESAL, SALBAZA etc) formează un articol. În
funcţie de natura datelor pe care le înmagazinează, câmpurile pot fi numerice,
alfanumerice, logice, dată calendaristică etc.
Caracterul este elementul de bază, indivizibil al datelor dintr-un fişier (o cifră, o
literă, un caracter special).

Exemplu:
Data intrării
Cod Denumire Canti
Document Data U/M PU
Prod produs t
Fel Nr Z L A
N,4 C,20 C,5 N,5 N,2 N,2 N,2 C,3 N,8,3 N,9,2

Fig. nr. 3.8. Descrierea articolului ARTPROD

- 47 -
 Sub aspect fizic, fişierul se defineşte în funcţie de suporturile tehnice de date
utilizate. Necesitatea organizării datelor pe suporturi tehnice (discuri magnetice, benzi
magnetice, discuri optice etc) derivă din caracterul limitat al memoriei interne a unui
calculator. Este greu de păstrat în memoria internă atât programele de aplicaţii, datele de
prelucrat, cât şi rezultatele prelucrărilor. Soluţia o reprezintă organizarea de fişiere pe
suporturi externe, de unde prin proceduri speciale de intrare/ieşire şi în funcţie de cerinţele
utilizatorului, sunt transferate în memoria internă.

3.3.3.1.1. Accesul şi organizarea fişierelor

Organizarea fişierelor înseamnă definirea regulilor de dispunere fizică a articolelor
pe suport. Metodele de organizare a fişierelor sunt de două tipuri: clasice (elementare) şi
mixte (derivate). Metodele clasice de organizare sunt organizarea secvenţială, organizarea
directă, organizarea secvenţial-indexată, organizarea relativă.
Organizarea secvenţială presupune dispunerea articolelor pe suport unele după
altele, în ordinea obţinerii lor, după criterii stabilite de utilizator.
Consultarea fişierelor secvenţiale se poate face prin citirea articolelor în ordinea în
care apar pe suport, accesul fiind secvenţial. Ca urmare, timpul de acces este destul de
ridicat, actualizarea fiind greoaie şi lentă.
Aceste fişiere sunt recomandate atunci când prin program se prelucrează toate
articolele conţinute sau un număr mare al acestora. Fişierele secvenţiale se utilizează şi ca
fişiere de salvare/arhivare. Avantajul lor constă în faptul că pot fi organizate pe orice tip de
suport (adresabil sau nu, reutilizabil sau nu).
O operaţie tipică pentru fişierele secvenţiale este sortarea. Sortarea reprezintă
rearanjarea unui fişier secvenţial la nivel fizic într-un alt fişier secvenţial, după un anumit
criteriu aplicat unei părţi a articolelor (de obicei un câmp), parte numită cheie de sortare.
Sortarea poate fi efectuată după mai multe chei. În acest caz, prima cheie este cea care
hotăreşte ordinea şi numai dacă două articole au aceeaşi valoare pentru aceasta, se ia în
considerare a doua cheie, pe urmă a treia cheie, etc. Din această cauză cheile se numesc
chei primare, secundare, terţiare etc.
Fişierele secvenţiale se pot concatena, adică din două fişiere se poate obţine un al
treilea fişier, sortat în aceeaşi ordine.
Organizarea directă (selectivă) stochează şi gestionează înregistrările pe suport pe
baza unor procedee de repartizare (randomizare). Plecând de la un element al înregistrării,
numit cheie de repartizare, se calculează adresa de dispunere pe suport pe baza unei
formule. Aceeaşi formulă este aplicată atât la dispunerea pe suport, cât şi la căutările
ulterioare. Adresa de pe suport se determină astfel pe baza algoritmului de randomizare,
folosind o funcţie A=F(k), unde k reprezintă un element al înregistrării.
Organizarea directă este specifică suporturilor adresabile şi asigură consultarea şi
actualizarea rapidă a fişierelor.
O formă deosebită a organizării directe este organizarea relativă. Un fişier de
organizare relativă are următoarele caracteristici:
 se poate organiza numai pe suporturi adresabile;
 suprafaţa de memorare este împărţită în unităţi adresabile, numite casete, de
dimensiuni fixe şi numerotate crescător, de la 0 la n. Fiecare zonă (casetă) poate
conţine sau nu un articol. Orice articol poate fi identificat prin numărul de ordine al
casetei corespunzătoare, număr ce se numeşte cheie relativă.
 accesarea articolelor se poate face secvenţial, direct (aleator) sau dinamic.

- 48 -
 Spre deosebire de fişierele secvenţiale, care au articolele aranjate compact, cele
relative pot avea zone neutilizate între articole. Corespondenţa dintre articole şi numerele
de casetă se realizează prin formule matematice, numite formule de randomizare sau
repartizare.
Organizarea secvenţial-indexată are o largă utilizare în practică deoarece permite
atât accesul secvenţial, cât şi accesul direct. Suporturile utilizate trebuie să fie adresabile.
Fişierele indexate sunt ansambluri de articole logice aşezate unul după altul în ordinea
crescătoare sau descrescătoare a valorii cheii de articol. Cheia de articol este un câmp sau
rezultatul evaluării unei expresii de câmpuri din structura articolului fişierului indexat.
Fişierele index înlătură limitele fişierelor prezentate anterior:
 la fişierele secvenţiale accesarea greoaie datorită timpului de răspuns mare;
 la fişierele relative folosirea ineficientă a suprafeţei de memorare.
Prin operaţia de indexare, fişierului i se ataşează un tabel în care sunt păstraţi
indecşii - informaţii auxiliare pe baza cărora sunt reperate rapid articolele fişierului. Astfel,
un fişier index este alcătuit de fapt din două fişiere:
 fişierul propriu-zis de date în care înregistrările sunt ordonate crescător sau
descrescător, după cheia de articol (cheia de indexare);
 fişierul index care are un număr de înregistrări egal cu numărul înregistrărilor din
fişierul de date. Fiecare înregistrare conţine valoarea câmpului cheie a articolului din
fişierul de date, plus adresa fizică de pe suport (număr cilindru, număr pistă, număr
sector) a acelei înregistrări.
La consultarea fişierului se parcurge mai întâi secvenţial tabela de indecşi. Când
valoarea cheii de căutare devine egală cu valoarea cheii din index se preia adresa din index
şi astfel se ajunge la înregistrarea de pe suport.
Consultarea articolelor din fişierele index poate fi realizată secvenţial sau direct.

Prin mod de acces se înţelege tehnica de regăsire a înregistrărilor conţinute într-un

fişier. Accesul poate fi: secvenţial, direct (selectiv, aleator) şi dinamic.
Accesul secvenţial presupune regăsirea înregistrărilor în ordinea în care acestea au
fost dispuse pe suportul tehnic. Pentru a localiza înregistrarea n este necesară parcurgerea
tuturor celor n-1 înregistrări precedente. Orice tip de fişier poate fi accesat secvenţial.
Astfel, fişierele secvenţiale sunt accesate articol cu articol, cele relative sunt accesate în
ordinea casetelor, cele goale fiind sărite, cele indexate sunt accesate în ordinea indexului
activ (un fişier poate avea asociate mai multe fişiere index, din care numai unul este activ la
un moment dat).
Accesul direct (aleator) permite identificarea directă a înregistrărilor prin
intermediul unei adrese indicate prin cheia stabilită de utilizator. Se aplică suporturilor
adresabile.
Accesul dinamic îmbină metodele anterioare, operaţiunea realizându-se în două
etape:
 poziţionarea directă pe o anumită înregistrare a fişierului;
 consultarea secvenţială a următoarei înregistrări.
În funcţie de modul de organizare se pot utiliza unul sau mai multe moduri de acces.
Relaţia dintre modul de organizare şi cel de acces este prezentată în tabelul nr. 3.2.

Tabelul nr.3.2. Corespondenţa mod de organizare a fişierelor - mod de acces

- 49 -
 Acces
Organizare Secvenţial Direct Dinamic
Secvenţială X
Relativă X X X
Indexată X X

1.2.3.3. Baze de date, bănci de date şi depozite de date

Pe măsura evoluţiei sistemelor de prelucrare automată a datelor şi, în mod special, a
componentei hardware şi software, dar şi ca urmare a creşterii volumului datelor de
prelucrat s-a dezvoltat un nou concept, cel al bazelor de date. El îşi face apariţia în a doua
parte a anilor ‟60, aducând un element de noutate, respectiv existenţa unui fişier de
descriere globală a datelor, ceea ce asigură independenţa datelor de programe şi invers,
fişier denumit dicţionar de date (vezi figura nr. 1.9). La momentul respectiv, în cadrul
sistemelor informatice implementate în întreprinderi, informaţiile erau organizate în fişiere
de date (secvenţiale, indexate etc.) create cu ajutorul unor programe scrise în limbaje din
generaţia a III-a: COBOL, FORTRAN etc.
Principiul fundamental al bazelor de date îl constituie unicitatea informaţiilor, adică
orice informaţie este înregistrată o singură dată şi poate fi utilizată ori de câte ori este
nevoie de către diferiţi utilizatori şi în diferite momente.
O bază de date este un ansamblu de date ce poate fi întrebuinţat de mai mulţi
utilizatori având viziuni diferite asupra acestora. Ea reprezintă un ansamblu structurat de
fişiere care grupează datele prelucrate în aplicaţiile informatice ale unei persoane, grup de
persoane, întreprinderi, instituţii etc., ansamblu partajat între mai mulţi utilizatori în mod
concurent şi competitiv.

BAZA DE DATE

Fişier de date 1

Fişier de date 2 Dicţionar

... de
date
Fişier de date n

Aplicaţia 1 Aplicaţia 2 ... Aplicaţia m

Fig. nr. 1.9. Structura unei baze de date

Formal, baza de date poate fi definită ca o colecţie de date aflate în

interdependenţă, împreună cu descrierea structurii şi a relaţiilor dintre ele. Într-o abordare
mai analitică, o bază de date este un ansamblu de date structurate, coerente, neredundante,
independente de orice program specific de aplicaţii, direct accesibile după criterii
multiple.
În funcţie de tipurile de structură abordate şi concepţia de definire a relaţiilor
dintre colecţiile de date, putem avea:

- 50 -
 
baze de date ierarhice (modelul ierarhic) care operează cu mulţimi de date
structurate arborescent;
 baze de date tip reţea (modelul reţea) care operează cu mulţimi de date
structurate în reţea;
 baze de date relaţionale (modelul relaţional) care operează cu mulţimi de date
structurate pe baza teoriei matematice a relaţiilor dintre ansambluri.
 baze de date obiectuale în proiectarea cărora sunt avute în vedere conceptele
abordării obiectuale care ţine seama de aspectele statice şi dinamice ale
obiectelor.
Abordarea datelor în contextul bazelor de date se face pe trei niveluri, considerate
niveluri de abstractizare:
 Nivelul fizic sau intern este nivelul elementar la care pot fi considerate datele şi
se referă la modul în care sunt stocate datele pe suporturi - disc magnetic, bandă
magnetică, disc optic etc. La acest nivel structura datelor este foarte detaliată şi
se concretizează în schema internă.
 Nivelul conceptual sau logic este nivelul imediat superior celui fizic, corespunde
administratorului bazei de date care proiectează structura bazei de date. Asigură
o viziune globală. La acest nivel structura bazei de date se concretizează în
schema conceptuală.
 Nivelul extern este ultimul nivel de abstractizare la care poate fi descrisă o bază
de date. Recurgerea la acest nivel de abstractizare se face pentru simplificarea
interacţiunii utilizator-bază de date. Acest nivel corespunde utilizatorilor care pot
avea viziuni diferite asupra bazei de date pe baza unor subscheme proprii. Se
urmăreşte satisfacarea cerinţelor tuturor utilizatorilor în condiţiile unei
redundanţe minime şi controlate a datelor.
Văzută prin prisma celor trei niveluri, baza de date poate fi reprezentată ca în
figura nr. 1.10.24

Utilizator A1 Utilizator A2 Utilizator B1 Utilizator B2 ...

Aplicaţie Comenzi Comenzi ….

auto nome Aplicaţie
auto nome

Schema Imagine A Schema

externă A externă B Imagine B ….
(nivel extern) (nivel extern)

INTERFAŢA A INTERFAŢA B

Schema conceptuală Imagine globală Sistem de

(globală) (nivel glo bal) gestiune a
bazei de date

INTERFAŢA

Schema internă
BAZA DE DATE MEMORATĂ P E DISC

Fig. nr. 1.10. Nivele de abstractizare a datelor în bazele de date

24
Fotache, M., Baze de date relaţionale. Organizare, interogare şi normalizare, Editura Junimea, Iaşi, 1997, p.32

- 51 -
 Includerea în baza de date a descrierii structurii acesteia o deosebeşte calitativ de
fişierele de date, deoarece prin aceasta se asigură independenţa datelor din bază faţă de
programele de aplicaţii şi invers. Posibilitatea modificării structurii la un nivel, fără a afecta
structura celorlalte niveluri este întâlnită sub numele de autonomia datelor stocate în baza
de date, prezentă sub două forme:
 autonomia fizică, adică posibilitatea modificării structurii bazei de date la nivel
intern, fără a fi necesară schimbarea structurii conceptuale şi refacerea
programelor de prelucrare a datelor. Asemenea modificări sunt necesare pentru
ameliorarea performanţelor de lucru (viteză de acces, mărimea fişierelor etc.).
Autonomia fizică este cea care asigură şi portabilitatea bazei de date de pe un
sistem de calcul pe altul fără modificarea schemei conceptuale şi a programelor;
 autonomia logică se referă la faptul că modificarea schemei conceptuale a bazei
de date nu necesită şi refacerea programelor de prelucrare, autonomie mai greu
de realizat datorită dependenţei programelor de structura logică a datelor.
Practic, baza de date elimină sau reduce dezavantajele organizării în fişiere:
 un grad redus de redundanţă a datelor şi eliminarea, în mare măsură, a
inconsistenţei datelor;
 actualizarea facilă a datelor;
 instrumente pentru realizarea de interogări - obţinerea facilă a informaţiilor ad-
hoc;
 reducerea costurilor;
 suport pentru standardizare;
 partajarea datelor între toţi utilizatorii cărora le sunt necesare, cu asigurarea
securităţii datelor prin mecanisme de securitate.
Bazele de date sunt concepute pentru a prelucra un volum mare de date. Gestiunea
acestora impune nu numai o structurare riguroasă a datelor, dar şi o raţionalizare a
procedurilor de acces şi prelucrare. Pentru a putea fi exploatată de către utilizatori o bază
de date trebuie să aibă asociat un set de programe, numit generic sistem de gestiune a
bazelor de date care să permită exploatarea raţională a datelor conţinute. Obiectivul
esenţial al unui sistem de gestiune a bazelor de date este, deci, furnizarea unui mediu
eficient, adaptat utilizatorilor care doresc să consulte sau să actualizeze informaţiile
conţinute în baza de date.
Sistemul de gestiune a bazelor de date reprezintă un ansamblu coordonat de
programe care permite descrierea, memorarea, manipularea, interogarea şi tratarea datelor
conţinute într-o bază de date. El trebuie, de asemenea, să asigure securitatea şi
confidenţialitatea datelor într-un mediu multi-utilizator.
În general, în arhitectura unui SGBD intră cel puţin 5 clase de module:
 programe de gestiune a bazei de date care realizează accesul fizic la date ca
urmare a unei comenzi primite printr-un program de aplicaţii sau interactiv prin
intermediul ecranului.;
 limbajul de definire/descriere a datelor (LDD) care permite traducerea (prin
compilare sau interpretare, după caz) şi descrierea naturii datelor şi a legăturilor
lor logice fie la nivelul global (sub forma schemei conceptuale), fie la nivelul
specific fiecărei aplicaţii (sub forma schemei externe sau sub-schemei);
 limbajul de manipulare a datelor (LMD) care permite gestionarea şi actualizarea
datelor dintr-o bază de date;

- 52 -
  utilitare de întreţinere a bazei de date care permit gestionarea de către un
operator a bazei de date şi care pot efectua următoarele operaţii 25: crearea
versiunii iniţiale a bazei de date şi încărcarea acesteia folosindu-se fie o copie
creată anterior, fie date neorganizate, crearea şi actualizarea jurnalelor
tranzacţiilor realizate asupra bazelor de date, reorganizarea bazei de date pentru
recuperarea spaţiului vid, restaurarea bazei de date după un incident logic sau
fizic, cu refacerea stării existente anterior acestuia, realizarea diverselor
statistici ce permit cunoaşterea activităţii şi utilizării bazei de date etc
 componente de control a programelor de aplicaţii care constituie mijloace de
prevenire şi corectare a anumitor erori ce pot să apară în condiţii “multi-
utilizator”.
Modulele enumerate interacţionează cu o serie de componente fizice ale bazei de
date:

Fişierele de date care reprezintă suportul propriu-zis al bazei de date;

Dicţionarul de date ce înregistrează informaţii relative la structura bazei,
fiind solicitat în toate operaţiunile de consultare şi actualizare;
 Indecşii, într-un număr suficient de mare pentru creşterea vitezei de acces
la date.
Banca de date reprezintă un sistem de colecţii de date aflate în interdependenţă,
împreună cu descrierea datelor şi a relaţiilor dintre ele şi cu sistemul de programe pentru
gestiunea datelor care asigură independenţa programelor aplicative faţă de modul de
structurare a datelor, o redundanţă minimă şi controlată în memorarea lor, precum şi un
timp minim de răspuns la solicitările utilizatorilor26. Ea reprezintă un ansamblu de
informaţii organizate, înregistrate pe suporturi magnetice sau optice care pot fi consultate
local sau la distanţă prin intermediul calculatoarelor şi a reţelelor de comunicaţie.
Deoarece permit accesul unui mare număr de utilizatori la datele stocate băncile de date
sunt considerate sisteme de documentare.
În unele lucrări, banca de date este redusă la două componente: baza de date şi
SGBD-ul asociat. Alţi autori extind noţiunea de bancă de date, care ar îngloba: baza de
date, sistemul de gestiune a bazei de date, sistemul electronic de calcul, echipamentele de
teleprelucrare, programele de aplicaţii, sistemul de operare, utilizatorii.
Dacă în anii „70 şi la începutul anilor ‟80, noţiunea cvasi-utilizată era cea de bancă
de date, în lucrările din ultimii ani, termenul devine din ce în ce mai puţin invocat,
majoritatea lucrărilor de profil, ca şi toţi marii furnizori de software fac trimitere, aproape
exclusiv, la noţiunile de bază de date şi SGBD.
Depozitul de date reprezintă o altă direcţie de dezvoltare şi evoluţie a bazelor de
date. El desemnează o bază de date special concepută pentru analiza datelor şi suportul
deciziilor, prin consolidarea tuturor datelor întreprinderii.
Conceptul de depozit de date a apărut la sfârşitul deceniului 8, dar s-a conturat şi
dezvoltat în anii „90. Conceptul datawarehouse (depozit de date) este definit de William
Inmon (vicepreşedintele firmei Prism Solution) ca fiind o “colecţie de date destinate
fundamentării deciziei manageriale, colecţie care este tematică, integrată, plasată într-un
context temporal şi permanentă”.
Deosebirile faţă de o bază de date sunt următoarele:

25
Saleh, I., Les bases de donnees relationnelles, Edition Hermes, Paris, 1995, p. 13
26
Pescaru, V., ş.a., Fişiere, baze de date şi bănci de date, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976, p. 13

- 53 -
 scopul pe care îl au datele stocate - acestea nu sunt utilizate în scop operaţional, ci
pentru sarcini analitice, de la identificarea unui nou segment de piaţă până la
brainstorming;
 dacă o bază de date este utilizată pentru prelucrarea tranzacţiilor on-line, depozitele de
date se bazează pe prelucrarea analitică on-line, o nouă aplicaţie strategică;
 dacă o bază de date înregistrază şi raportează ce s-a întâmplat, un depozit de date arată
şi de ce.
Patru elemente determinante caracterizează depozitul de date:
 datele stocate privesc o funcţiune sau un proces din întreprindere (sunt orientate pe
subiect);
 datele sunt integrate şi redefinite penteu a putea fi exploatate;
 informaţiile sunt conservate mai mulţi ani, acesta reprezentând un atu al depozitelor de
date (se asigură continuitatea şi comparabilitatea);
 datele nu pot fi modificate sau şterse.
Datele organizate în depozite provin din datele preluate din sistemul operaţional,
din datele de arhivă (în perioada de constituire a depozitului), precum din surse externe
(baze de date publice, date din recensăminte, date de prognoză economică etc.). Utilizarea
depozitelor de date se concretizează în extragerea unor rapoarte (la cerere sau pe baza
unui abonament cu o anumită periodicitate), extragerea unor date pentru a putea fi
utilizate de aplicaţiile de birotică (programe de calcul tabelar, procesoare de texte,
programe de prezentare etc.), dar mai ales pentru a putea fi utilizate în aplicaţii
specializate de analiză. Pentru realizarea unor analize economice complexe sunt oferite
instrumente de analiză ce pot fi clasificate în două categorii: mineritul în date „data
mining” şi analiza multidimensională, referită prin OLAP (On Line Analytical
Processing). Data mining reprezintă o tehnică care vizează descoperirea unor şabloane
semnificative în colecţiile de date. Instrumentele de analiză on-line (OLAP) permit aflarea
răspunsurilor la întrebări ce au de obicei un caracter multidimensional (de exemplu: Care
este contribuţia la vânzările săptămânale totale a produselor informatice vândute prin
magazinele situate în regiunea Moldova între 10 şi 20 septembrie?).
Pentru realizarea unui depozit de date sunt necesare şapte categorii de instrumente:
1. Instrumente pentru modelarea datelor ce permit persoanelor implicate în realizarea
depozitelor de date să determine conţinutul fiecărei date, semnificaţia acesteia, care sunt
celelalte date cu care interacţionează şi cine o utilizează.
2. O enciclopedie a metadatelor (metadate = date despre date) ce păstrează informaţii
relevante despre fiecare dată a depozitului: ce reprezintă, tipul ei, ce înseamnă, unde se
găseşte, cum poate fi accesată, formatul său etc.;
3. Baza de date - nucleu care constituie „inima” depozitului;
4. Instrumente pentru transportul datelor utilizate pentru a muta copii ale datelor din
sistemul operaţional (tranzacţional) în depozitul de date şi a le insera în locul potrivit;
5. Instrumente pentru extragerea, rafinarea şi standardizarea (normalizarea datelor)
menite să asigure „curăţarea” datelor la preluarea lor în depozit: identificarea şi contopirea
multiplelor înregistrări care se referă la aceeaşi informaţie, ajustarea eventualelor lungimi
diferite ale unei aceleiaşi date, uniformizarea prescurtărilor.
6. Middleware - un set de resurse care asigură conectivitatea în cadrul reţelelor de
calculatoare, necesare când datele sunt preluate din mai multe baze sau când baza de date
este distribuită pe mai multe noduri ale reţelei de calculatoare a organizaţiei.
7. Instrumente ce asigură accesul utilizatorilor la datele de care au nevoie.

- 54 -
 Pentru a explora datele din depozit utilizatorii dispun de instrumente specializate.
Cele mai simple sunt instrumentele pentru interogare şi raportare, cunoscute şi din SGBD-
uri. Pe lângă acestea, mai sunt necesare o serie de instrumente pentru administrarea
depozitului, asigurarea replicării şi sincronizării între mai multe baze de date, dezvoltarea
aplicaţiilor ce utilizează depozitul de date etc.
Au fost prezentate doar câteva aspecte privind diferitele modalităţi de organizare a
datelor la nivelul unui sistem informatic. Nu poate fi dată o soluţie ideală. Personalul
implicat în realizarea unui sistem este cel care trebuie să stabilească modalitatea optimă de
organizare a datelor în funcţie de specificul organizaţiei, mărimea sistemului şi, în primul
rând, de cerinţele utilizatorilor.

3.5.2. Clasificarea sistemelor informaţionale

Se disting două obiective esenţiale ale sistemelor informaţionale: sprijinirea

procesului decizional şi coordonarea într-un sistem cu mai multe niveluri. Din acest punct
de vedere majoritatea autorilor sunt de acord cu următoarea clasificare a sistemelor
informaţionale:
 sisteme informaţionale pentru prelucrarea tranzacţiilor (Transaction Processing
Systems - TPS);
 sisteme informaţionale pentru conducere (Management Information Systems -
MIS);
 sisteme de sprijinire a deciziilor (Decision Support Systems – DSS);
 sisteme informaţionale pentru conducerea executivă (Executive Information Systems
- EIS).
Sistemele informaţionale pentru prelucrarea tranzacţiilor preiau datele generate
de activitatea entităţii economico-sociale în bazele de date interne şi constituie
infrastructura următoarelor niveluri ale sistemelor informaţionale. În faza de început a
dezvoltării activităţilor de informatizare apare (la mijlocul anilor „50) noţiunea de sisteme
de prelucrare a tranzacţiilor destinate nivelului operaţional, având ca principal obiectiv
culegerea datelor despre tranzacţiile economice, validarea datelor şi înregistrarea lor. Ele
se adresau în primul rând domeniului contabilităţii care opera cu un volum mare de date,
dar dispunea şi de un sistem propriu de verificare a corectitudinii rezultatelor obţinute. În
timp aceste sisteme şi-au lărgit aria de activitate şi asupra altor domenii, respectiv
marketing, personal, producţie, creanţe, datorii etc. Astfel, TPS urmăreşte activităţile şi
operaţiile curente ale unei activităţi, cum ar fi: recepţia materialelor, stabilirea stocurilor
de materiale, fluxul lor, obţinerea şi desfacerea produselor, salarii, trezorerie etc.,
traversând graniţa dintre întreprindere şi mediul său pentru obţinerea informaţiilor
necesare celorlalte sisteme. Sarcinile şi scopurile acestor sisteme sunt puternic definite şi
structurate.
Sistemele informaţionale pentru conducere (MIS) pleacă de la TPS şi sintetizează
informaţiile sub formă de rapoarte periodice într-un format predefinit şi greu de modificat.
De obicei, aceste rapoarte sunt destinate frecvent, dar nu exclusiv, nivelurilor intermediare
de conducere şi au ca finalitate controlul. Sistemele informaţionale pentru conducere au
apărut la începutul anilor ‟60 pentru a servi activităţilor de luare a deciziilor administrative
dintr-o întreprindere, de supraveghere şi control. Informaţiile necesare pot fi din trecut,

- 55 -
prezent şi viitor, din mediul intern şi extern al unităţii. Sistemul pune la dispoziţia
conducerii rapoarte privind activitatea curentă a unităţii, bazându-se pe informaţiile
obţinute de la sistemul de prelucrare a tranzacţiilor şi din mediul în care unitatea îşi
desfăşoară activitatea (sub aspectul concurenţei, legislaţiei etc.). Aceste rapoarte pot avea
caracter planificat, obţinute periodic, rapoarte obţinute la cerere, rapoarte cu caracter
excepţional, răspunzând cerinţelor “conducerii prin excepţie” şi rapoarte previzionale,
asistând conducerea la aflarea răspunsului la întrebări de genul “What.. If..?” (Ce se
întâmplă… dacă…?), fiind orientate spre activitatea internă a întreprinderii şi mai puţin
spre mediul său extern. În legătură cu modul de abordare a acestui sistem au apărut o serie
de divergenţe ce privesc tratarea lui sau nu ca pe un concept larg care include toate
sistemele informaţionale ce sprijină diferitele domenii funcţionale sau ca acel sistem
specific realizării funcţiei conducerii tactice a întreprindeii, componentă a întregului sistem
informaţional.
Dar nu întotdeauna rapoartele oferite de MIS sunt suficient de relevante pentru
luarea deciziilor, mai ales la nivelurile superioare. De aceea, s-au dezvoltat sistemele de
sprijinie a deciziilor (DSS). Extinderea lor s-a datorat atât progreselor înregistrate de
tehnologiile informatice, cât şi de tehnicile de modelare din anii „70 şi ‟80. În general există
mai multe DSS într-o întreprindere. Sistemele de sprijinire a deciziilor la nivelurile
superioare de conducere sunt denumite sisteme informaţionale pentru conducerea executivă
(EIS). Acestea integrează informaţii ce provin din surse interne şi externe şi permit
managerilor de a controla şi dispune de informaţii importante pentru luarea deciziilor,
informaţii prezentate într-un mod personalizat.
Sistemele de sprijinire a procesului decizional au apărut la începutul anilor ‟70
pentru a uşura procesul decizional prin preluarea unei părţi din efortul organelor
decizionale. Ele sunt concepute pentru a permite decidenţilor să-şi utilizeze judecata şi
intuiţia pe parcursul unui proces ad-hoc şi interactiv de modelare analitică referitor la o
decizie particulară (decizie nestructurată sau semistructurată27).
Sistemele de informare a top managerilor (EIS) s-au dezvoltat la mijlocul anilor ‟80
şi servesc executivului în adoptarea deciziilor cu caracter nestructurat. Sistemul presupune
o mare comunicare cu mediul exterior, fiind orientat mai mult spre fenomenele din exterior,
dar face apel şi la informaţiile furnizate de celelalte sisteme. El oferă informaţii în
momentul în care sunt solicitate (ad-hoc) şi se bazează pe o interactivitate ridicată.
Problemele la care trebuie să răspundă sunt de genul: Care sunt concurenţii cei mai
puternici? Care este impactul inflaţiei asupra strategiei întreprinderii? Care este cifra de
afaceri necesară pentru obţinerea rsurselor de finanţare a investiţiilor? Care este activitatea
cea mai rentabilă?
La mijlocul anilor 1980 apar şi sistemele expert – Expert Support Systems (ESS),
prin care se valorifică şi se prelucrează cunoştinţele umane, ceea ce a determinat ca aceste
sisteme să mai fie numite şi Knowledge Work Systems. Aceste sisteme pot fi regăsite pe
orice nivel al conducerii – operativ, tactic, strategic – insuflând astfel opinia că sistemele
expert ar fi doar o extensie a sistemelor de sprijinire a deciziilor.

27
Deciziile structurate (numite şi programabile) se iau în raport cu procese sau activităţi de rutină, repetitive. De
exemplu, decizia de reaprovizionare a stocurilor reprezintă o decizie structurată tipică. Deciziile semistructurate presupun
atât proceduri de rutină, cât şi intervenţii şi judecăţi subiective. Deciziile nestructurate (numite şi neprogramabile) se
bazează în primul rând pe intuiţie şi experienţă, nu cer rutină şi nu există un model anume de rezolvare a lor. Ele intervin
în situaţii în care este imposibil sau mai puţin de dorit precizarea în avans a tuturor procedurilor de urmat pentru luarea
unei decizii. La adoptarea acestor decizii pot fi utilizate pe lângă tehnicile tradiţionale (judecată, raţionamente formale,
creativitate, reguli empirice) şi tehnicile moderne (tehnici euristice).

- 56 -
 Tot în această perioadă apar sistemele de automatizare a muncii la birou – Office
Automation Systems (OAS) care se preocupă de tratarea comunicaţiei umane.
În general, sistemul informaţional al întreprinderii nu este o construcţie uniformă,
ci este format din diferite subsisteme între care există anumite relaţii. Corespunzător
domeniului funcţional din structura organismului economic în care se utilizează,
sistemele informaţionale pot fi grupate conform fig. nr. 1.13.
Principala dificultate a abordarii sistemului informaţional în funcţie de
compartimentele funcţionale ale întreprinderii ţine de imposibilitatea trasării unei graniţe,
fie şi aproximative, între informaţiile aferente fiecărui compartiment. Un exemplu clasic
este cel al gestiunii vânzărilor, în care aceleaşi date interesează compartimentele vânzare-
marketing, financiar, contabilitate, personal-salarizare, producţie şi chiar proiectare. Cea
mai mare parte a informaţiilor acoperă două sau mai multe compartimente ale
întreprinderii.

Sistemul informaţional
al întreprinderii

Producţie Managementul
şi Marketing Finanţe Contabilitate resurselor
exploatare umane

Proiectare Analiza salarizării

Publicitate şi pro- Bugetarea inves- Conturi ale furnizo-
asistată de calculator Ccomponente
movare tiţiilor rilor
Fabricaţie asistată de personal
Managementul Gestiunea trezoreriei Verificare
calculator marketingului Gestiunea creditelor operaţiuni Analiza forţei de
Gestiunea stocurilor Studii de piaţă Prognoze financiare Facturare şi conturi lucru
Planificarea necesa- Managementul de Analiza rentabilităţii de clienţi Gestiunea datelor
rului de materiale produs Analiza nesarului despre anagajaţi
Bugetare
Automate industriale Previziunea de finanţare Contabilitate
Aprovizionare şi Prognoza necesa-
vânzărilor Gestiunea porto- analitică
recepţie rului de personal
Direcţionarea foliilor Cartea Mare
Robotică vânzărilor Plăţi Analiza necesarului
de formare şi
Prelucrarea Contabilitate fiscală perfecţionare a
comenzilor
personalului

Fig. nr.3.13. Structurarea funcţională a sistemelor informaţionale28

Contabilitatea constituie exemplul celui mai vechi şi mai răspândit subsistem

informaţional al întreprinderii. În această linie de gândire se încadrează şi un raport al
Asociaţiei Americane de Contabilitate (American Accounting Association) care
precizează că “...în mod esenţial, contabilitatea este un sistem informaţional. Mai mult, ea
este o aplicare a teoriei generale a informaţiei la problema eficienţei gestiunii economice”
şi o defineşte ca fiind “procesul de identificare, măsurare şi comunicare a informaţiei
economice pentru a permite judecăţi şi decizii documentate din partea utilizatorilor
informaţiei”29.
După mijloacele utilizate, sistemele informaţionale sunt clasificate conform
tabelului nr. 3.3.
Sarcinile mai puţin structurate, gen pregătire şi preluare date, revin componentelor
manuale sau sistemelor expert. Sistemele informatice clasice au avut în vedere mai ales
operaţiile repetitive, bine structurate, respectiv prelucrarea datelor, stocarea şi gestionarea

28
O'Brien, J., Les systèmes d‟information de gestion, DeBoeck Université, Montreal, 1995, p.453
29
American Accounting Association - A statement of Basic Accounting Theory, Evanston, Illinois, 1966, p. 64

- 57 -
acestora pentru a furniza informaţii pertinente. Ulterior, prin sisteme suport pentru decizii
şi, mai apoi, prin sistemele expert interpretarea rezultatelor obţinute şi, în mod efectiv,
luarea deciziilor a făcut obiectul integrării în sistemele informatice.
După categoriile de utilizatori în sistemele informaţionale pot fi identificate tipurile
de sisteme precizate în tabelul nr. 3.4.
Informaţiile necesare conducerii sunt în funcţie de nivelul conducerii şi de
posibilitatea de structurare a situaţiilor decizionale la care managerii trebuie să facă faţă.
Spre exemplu, nivelul strategic cere rapoarte mai sumare, ad-hoc, neprogramate şi
previzioanale, ca şi date externe pentru susţinerea planificării nestructurate şi a
responsabilităţilor de conducere generală a activităţii. Nivelul operaţional necesită rapoarte
interne regulate, ce conţin date detaliate, actuale sau istorice pentru susţinerea contolului
structurat al operaţiilor cotidiene.
În procesul decizional este necesară atât gestionarea informaţiilor istorice, cât şi a
celor de previziune. Informaţiile previzionale ajută conducerea să definească tendinţele
viitoare şi impactul acestora asupra deciziilor care trebuie adoptate, în timp ce informaţiile
istorice permit analiza performanţelor trecute ale întreprinderii şi evaluarea acestora.
Totuşi, conducerea trebuie să primească nu numai informaţii interne; de multe ori sunt
foarte relevante şi indispensabile informaţiile externe. În sfârşit, cerinţele informaţionale
ale conducerii depind în mod esenţial de nivelul de conducere. Astfel, activităţile de
conducere pot fi subdivizate pe trei niveluri principale: nivelul strategic, nivelul tactic şi
nivelul operaţional. La nivel strategic sunt definite strategiile, politicile şi obiectivele de
ansamblu ale întreprinderii cu ajutorul unei planificări strategice pe termen lung. Managerii
supraveghează, de asemenea, randamantul strategic al întreprinderii şi evoluţia sa globală.
La nivel tactic sunt elaborate planuri, bugete pe termen scurt şi mediu, se definesc
politicile, procedurile şi obiectivele subunităţilor întreprinderii, sunt stabilite modul de
achiziţionare şi alocare a resurselor. La nivel operaţional sunt elaborate planurile pe termen
scurt. Managerii utilizează resursele şi execută sarcinile după procedurile elaborate cu
ajutorul bugetelor şi a programelor de producţie stabilite echipelor de lucru ale
întreprinderii.
Caracteristicile informaţiei pe cele trei nivele ale conducerii sunt prezentate în
tabelul nr. 3.5.
Structura deciziei Caracteristicile informaţiei
Ad hoc
Nestructurată Excepţională
Recapitulativă
Frecvenţă neregulată
Previzională
Conducerea Externă
strategică Anvergură mare
In
for
ii
ciz

ma
De

Conducerea tactică
iţi

Semistructurată

Prestabilită
Periodică
Detaliată
Conducerea operaţională Frecventă
Istorică
Internă
Structurată Anvergură mică

Fig. nr.3.14. Caracteristicile informaţiei pe nivele de conducere

Sursa: O'Brien, Les systemes d'information de gestion, De Boeck Univesity, Montreal,
1995, p. 368

- 58 -
 Tabelul nr.3.3. Clasificarea sistemelor informaţionale după mijloacele utilizate
Criteriul de Tipuri de sisteme
Caracteristici
clasificare informaţionale
 Informaţii structurate, în formă
scrisă
 Corespund evenimentelor
repetitive bine analizate
Formale  Modele de prelucrare bine
definite
Gradul de
 Exemplu: sistemul
formalizare financiar-contabil
al
 Rigoare–stabilitate
procedurilor
 Informaţii sub o formă oarecare
 Inexistenţa unor reguli precise
de prelucrare
Neformale
 Exemple: conversaţii telefonice,
de culise
 Supleţe, rapiditate
 Operaţiile sunt asigurate de om,
fără a recurge la maşini
 Acceptabile pentru volume mici
Manuale de date sau pentru sarcini slab
definite
 Operaţiile sunt asigurate de
calculator fără intervenţia
factorului uman
 Pregătirea sarcinilor aparţine
Gradul de însă omului
automatizar Automatizate  Foarte eficiente dacă lucrările
ea sunt repetitive şi de volum mare
procedurilor  Se încadrează aici sistemele
informatice clasice
 Operaţiile sunt asigurate
printr-un dialog om-calculator
 Conducerea este asigurată de
om dar multe operaţii sunt
realizate de calculator
Asistate
 Se încadrează aici sistemele
suport pentru decizii şi
sistemele expert
Sursa: Airinei, D. ş.a., Introducere în informatica economică, Editura Sedcom Libris, Iaşi,
1999, p.49

- 59 -
 Tabelul nr.3.4. Clasificarea sistemelor informaţionale după categoriile de utilizatori
Criteriul de Tipuri de
clasificare sisteme Caracteristici
informaţionale
 Satisface cerinţele unui individ la
postul său de lucru
Individuale  Ex.: Controlul gestiunii prin
intermediul unui microcalculator
dotat cu software specializat
(Excel, Lotus 1-2-3)
 Sistemul este utilizat de mai multe
Numărul persoane din organizaţie
Organizaţionale
de  Se încadrează aici aplicaţiile
utilizatori financiar-contabile
 Sistemul este utilizat de persoane
aparţinând unor întreprinderi
diferite
Interorganizaţiona
le  Ex.: Prelucrarea comenzilor
printr-o reţea de calculatoare la care
sunt conectaţi atât furnizorul, cât şi
clientul
 Este consacrat prelucrării
evenimentelor elementare
 Reprezintă direct activitatea
Tranzacţional
întreprinderii
 Ex.: Întocmirea documentelor
primare
 Constituie nivelul cel mai de jos al
Operaţional
Nivelul deciziei în întreprindere
ierarhic  Informaţiile obţinute reprezintă
suportul de nivel intermediar al
Tactic deciziei
 Sunt componente esenţiale în
activitatea de control
Strategic  Suport al deciziei de înalt nivel
 Probleme complexe şi puţin
repetitive
Sursa: Airinei, D. ş.a., Introducere în informatica economică, Editura Sedcom Libris, Iaşi,
1999

Există tipuri de sisteme informaţionale destinate numai unei anumite categorii de

utilizatori, ce se regăsesc la un anumit nivel, cum sunt sistemele de prelucrare a
tranzacţiilor, sistemele de informare pentru conducere şi sistemele informaţionale ale
conducerii executive şi tipuri de sisteme care sprijină utilizatorii aflaţi în niveluri diferite

- 60 -
sau în departamente diferite, ca sistemele birotice, sistemele de sprijinire a deciziilor şi
sistemele expert

Tabelul nr.3.5. Caracteristicile informaţiilor pe nivele de decizie

Caracteristica Nivelul Nivelul Nivelul
informaţiei operaţional tactic strategic
Dependenţa de informaţii Foarte ridicată Ridicată Moderată
interne
Dependenţa de informaţii Redusă Moderată Foarte
externe ridicată
Grad de sintetizare a Foarte redus Moderat Ridicat
informaţiilor
Necesarul de informaţii Foarte ridicat Ridicat Moderat
on-line
Necesarul de grafice Redus Moderat Ridicat
Utilizarea de informaţii Foarte ridicată Ridicată Moderată
în timp real
Utilizarea de informaţii Redusă Ridicată Foarte
predictive ridicată
Utilizarea de informaţii Ridicată Moderată Redusă
istorice
Utilizarea de informaţii Redusă Ridicată Foarte
de tip "what if?" ridicată
Utilizarea de informaţii Redusă Moderată Ridicată
exprimate valoric

Tab. nr.3.6. Categoriile de sisteme informaţionale şi gradul de sprijinire a procesului

decizional
Nr Sistemul informaţional Sprijinirea
. procesului
crt decizional
.

- 61 -
 3. Sisteme informaţionale pentru conducere Slabă
(Management Information Systems)
2. Sisteme informaţionale pentru conducerea Slabă
executivă (Executive Information
Systems)
3. Sisteme de sprijinire a conducerii Slabă
executive (Executive Support Systems)
4. Sisteme pentru sprijinirea deciziilor Puternică
(Decision Support Systems)
5. Sisteme pentru sprijinirea deciziilor de Puternică
grup (Group DSS)
6. Sisteme de reuniuni electronice (Electronic Slabă
Meeting Systems)
7. Sisteme de sprijinire a deciziilor la nivel Puternică
organizaţional (Organizational DSS)
8. Sisteme expert (Expert Systems) Puternică
9. Sisteme de birotică (Office Information Slabă
Systems)
10. Sisteme informaţionale organiaţionale Puternică
inteligente (Intelligent Organizational
Information Systems)

3.5.3. Sistemul informatic

Sistemul informatic este partea componentă a sistemului informaţional care
asigură prelucrarea raţională şi eficientă a datelor îndeosebi cu ajutorul echipamentelor
electronice de calcul şi, în primul rând, al calculatoarelor electronice.
Evoluţia galopantă a tehnologiilor informatice din ultimii ani a condus la
automatizarea unei părţi considerabile a sistemului informaţional care se localizează nu
numai la faza de prelucrare, ci şi la fazele de preluare a datelor şi de valorificare a
informaţiilor obţinute. Astfel sistemul informaţional devine, din ce în ce mai mult, un
sistem informatic30, deşi încă nu se poate pune un semn de egalitate între cele două tipuri
de sisteme deoarece:
 în partea formală a sistemelor informaţionale rămân încă sarcini manuale
importante: preluări date, interpretare rezultate etc.;
 partea neformală a unui sistem informaţional ramâne aproape exclusiv
manuală;
 există alte instrumente neinformatice care îndeplinesc funcţii în interiorul
sistemului informaţional: copiatoare, mijloace audio-vizuale, telefaxuri.
Noţiunea de sistem informatic este legată de informatizarea activităţii organizaţiei,
adică de folosirea resurselor informatice pentru organizarea şi administrarea informaţiilor.
Informatizarea transformă sistemele informaţionale manuale în sisteme informatice prin:

30
Airinei, D., Sisteme expert în activitatea financiar-contabilă, Editura Junimea, Iaşi, 1997, pp.65-70

- 62 -
 substituirea mijloacelor de lucru (automatizarea sarcinilor);
 miniaturizarea echipamentelor, reducerea timpilor de lucru, eliminarea
erorilor, prelucrarea unui volum mare de date şi distribuirea eficientă a
informaţiilor;
 ameliorarea performanţelor prin introducerea sistemelor interactive;
 calitatea prezentării informaţiilor;
 comunicarea extinsă datorată interconexiunii generalizate.

- 63 -
 4.1.Consideraţii generale

Realizarea unui sistem informatic este o operaţie complexă, în care, de cele mai multe
ori, sunt implicate mai multe persoane ce folosesc diferite resurse (calculatoare,
materiale consumabile, timp, etc.), ceea ce în final conduce la costuri de producţie
ridicate. Din această cauză modul în care este abordată problema proiectării şi realizării
acestor sisteme este foarte important.
Ciclul de viaţă al aplicaţiei este un proces logic prin care analiştii de sistem, inginerii
software, programatorii de aplicaţii şi utilizatorii finali construiesc sistemul informatic
(aplicaţiile şi componentele acestuia) pentru a rezolva problemele economice şi a
răspunde cerinţelor informaţionale ale beneficiarului. Ciclul de viaţă al sistemului
informatic începe cu momentul în care s-a luat decizia de realizare a lui şi se încheie în
momentul în care, cu toate dezvoltările succesive care au fost realizate în timp, sistemul
nu mai face faţă cerinţele utilizatorului, urmând să fie înlocuit cu o versiune mai bună
sau cu un alt sistem informatic.
Etapele care se regăsesc în marea majoritate a modelelor asociate ciclului de viaţă al
sistemelor informatice sunt următoarele [6]:
1. Identificarea problemelor şi a oportunităţilor – reprezintă impulsul pentru iniţierea
unui ciclu de dezvoltare a sistemului.
2. Analiza sistemului existent – etapă în care se studiază sistemul ce urmează a fi
informatizat în vederea stabilirii neajunsurilor sale, a activităţilor ce urmează a fi
informatizate şi deci a cerinţelor ce urmează a fi satisfăcute de viitorul sistem
informatic. În această etapă se stabileşte dacă realizarea unui sistem informatic este
necesară şi se justifică economic.
3. Proiectarea sistemului informatic – în această etapă este conceput sistemul
informatic, sunt stabilite elementele sale, structura lor şi modul de realizare.
Datorită complexităţii, etapa este împărţită la rândul ei în două subetape (problema
este abordată descendent, de la complex la particular):

 proiectarea de ansamblu – se stabileşte structura de ansamblu a sistemului,

adică modul său de descompunere pe componente, intrările şi ieşirile

- 64 -
 sistemului, modelele de organizare a datelor, colecţiile de date ce
urmează a fi construite, etc. Subetapa se finalizează într-o “schemă de
ansamblu a sistemului” în care sunt puse în evidenţă toate aceste
elemente.
 proiectarea de detaliu – reprezintă o continuare a subetapei anterioare.
Fiecare element evidenţiat de proiectarea de ansamblu este acum detaliat
din punctul de vedere al structurii sale, al modului său de realizare, etc.
4. Elaborarea programelor – acum sunt scrise efectiv programele sistemului
informatic într-un limbaj de programare stabilit anterior. Se pleacă de la proiectul
de detaliu al sistemului, pentru fiecare modul folosindu-se fişa construită la
proiectare. Tot în această etapă are loc şi testarea pe componente , integrarea
componentelor în cadrul produsului şi testarea finală, adică verificarea
funcţionalităţii întregului sistem.
5. Implementarea sistemului – aceasă etapă presupuneinstalarea şi configurarea
produsului software pe calculatorul unităţii beneficiare şi testarea produsului în
condiţii reale cu date reale.
6. Exploatarea, întreţinerea şi dezvoltarea sistemului – este etapa în care beneficiarul
trece la exploatarea efectivă a sistemului. Executantul este obligat să predea odată
cu produsul şi documentaţia aferentă şi, pe baza unui contract de asistenţă, acesta
poate asigura şi asistenţa tehnică. În documentaţia produsului se precizează în
detaliu structura datelor, secvenţa prelucrarilor, rapoartele de ieşire, erorile posibile
şi modalitatea de soluţionare a acestora. Dezvoltarea sistemului are ca obiectiv
extinderea acestuia pentru a acoperi noi cerinţe informaţionale ale utilizatorului. De
regulă aceste dezvoltări se referă la adaptări şi reorganizări a bazei de date şi a
unor prelucrări, dar de cele mai multe ori acestea conduc la concluzia că este mai
bine să se realizeze un nou sistem informatic.

Analiza şi proiectarea unui sistem informatic sunt considerate etape cheie ale unui
proiect şi acoperă aproape jumătate din durata totală necesară construirii acestuia. În
etapa de realizare a sistemelor informatice se elaborează programele adică se termină
construirea sistemului informatic după care urmează etapele de implementare şi de
exploatare-întreţinere-dezvoltare. În cadrul acestei etape se elaborează structura
programelor şi modulelor şi transcrierea algoritmilor de prelucrare în limbajul de
programare.
În figura de mai jos este redat atât locul realizării programelor în ciclul de viaţă al
sistemului cât şi fazele procesului de programare.
Parcurgerea etapelor în ordine crescătoare arată sensul ciclului de viaţă iar
parcurgerea în sens invers arată identificarea unei soluţii incorecte propuse pentru etapa
respectivă şi întoarcerea la pasul anterior pentru soluţionare.
Dezvoltarea sistemelor este un proces ciclic, iterativ şi evolutiv. La orice pas pot fi
descoperite problemele şi/sau oportunităţile neidentificabile anterior, cazuri în care este
importantă asigurarea integrării corecte în sistem a soluţiei la noua problemă şi/sau noua
oportunitate. În caz contrar pot să apară efecte neanticipate şi nedorite, deci există riscul
dăunării grav a exploatării sistemului.

- 65 -
 1. Identificarea temei proiectului

6. Exploatarea, întreţinerea şi 2. Studiul şi analiza

dezvoltarea sistemului sistemului existent

5. Implementarea sistemului 3. Proiectarea sistemului

informatic

4. Realizarea sistemului informatic

1. Elaborarea specificaţiilor 2. Proiectarea 3. Codificarea

programului programului programului

4. Testarea 5. Documentarea 6. Întreţinerea

programului programului programului

Figura 1: Modelul tradiţional al ciclului de viaţă

Tot mai mult în ultimul timp este preferat ca toţi paşii ciclului de dezvoltare a sistemului
să permită întoarcerea la punctul de origine în orice moment (figura 2). Aceasta
înseamnă că ciclul de viaţă se prezintă, mai degrabă, în “spirală” sau în “vârtej” decât
pur secvenţial sau în “cascadă”, cum este cazul modelului tradiţional al ciclului de viaţă.
Acest model tradiţional (prezentat în figura 1) a ajuns să fie foarte criticat pentru că
este prea inflexibil pentru a răspunde necesităţilor climatului de afaceri schimbător din
ziua de astăzi.

Analiza, documentarea sistemului existent

- 66 -
 Dezvoltarea, testarea, validarea sistemului

Implementarea sistemului

Evaluarea şi întreţinerea sistemului

Figura 2 : Modelul “în spirală” al ciclului de viaţă

4.2. Obiectivul aplicaţiei

Sistemele informatice reprezintă părţi ale unui sistem informaţional, în care activitatea
se desfăşoară automat, folosind tehnica de calcul. Atunci când domeniul activităţilor ce
fac obiectul sistemului informatic este cel economic, sistemul considerat este un sistem
informatic de gestiune economică.
Aceste sisteme sunt deosebit de importante datorită rolului jucat de eficienţa
sistemului informaţional în activitatea unei unităţi economice. Viteza şi corectitudinea
deciziilor conducerii depind nemijlocit de eficienţa alimentării cu informaţii iar punerea în
practică a deciziilor respective este condiţionată de canalele informaţionale prin care
acestea sunt aduse la cunoştinţa executanţilor.

- 67 -
 În cadrul unităţilor economice există o multitudine de activităţi ce pot face obiectul
informatizării. De exemplu, în compartimentul productiv s-ar putea informatiza activitatea
de stabilire a structurii producţiei (ce se produce) şi de dimensionare a sa (cât se produce),
cea de programare şi urmărire a producţiei (stabilirea planului pe perioade de timp şi
urmărirea îndeplinirii sale), etc. La fel, activitatea departamentului financiar – contabil s-ar
putea informatiza într-un procent foarte mare.
Aplicaţia de faţă este realizată pentru a fi utilizată la nivel managerial, de către cei
care analizează starea financiară a firmei, aleg strategiile ce vor fi urmate în continuare
astfel încât factorii negativi relevaţi de analiză să fie îndepărtaţi iar efectele lor diminuate.
La proiectarea aplicaţiei s-a ţinut seama de cerinţele şi preferinţele viitorilor utilizatori,
şi, în acelaşi timp, interfaţa permite obţinerea rapidă a informaţiilor căutate. Analiza
complexă a diferitelor elemente legate direct de bilanţ şi de contul de profit şi pierdere a
fost realizată în aşa fel încât clientul primeşte informaţii precise şi la obiect, fără a se
pierde în date financiare, în etape intermediare de analiză sau în informaţii auxiliare.
Printr-o simplă parcurgere a aplicaţiei prin alegerea din meniu a fiecărei opţiuni
utilizatorul îşi poate forma o imagine de ansamblu a activităţii firmei, începând de la
situaţia patrimonială şi terminând cu dimensiunea riscului de faliment.
Datorită modului în care a fost realizată, aplicaţia poate fi utilizată şi în mediul
educaţional. Pe lângă calcularea efectivă a ratelor şi indicilor care fac obiectul analizei,
sunt furnizate scurte explicaţii ale acestora şi unde e cazul interpretări ale valorilor
obţinute.

4.3.Structura bazei de date

Baza de date realizată în Microsoft Access cuprinde în primul rând bilanţul şi contul de
profit şi pierdere, aşa cum sunt furnizate de către departamentul de contabilitate al
oricărei firme. În cadrul fiecăruia dintre cele două tabele rândurile sunt formate din
posturile bilanţiere în cazul bilanţului, respectiv din elementele necesare în cazul
contului de profit şi pierdere, structura fiind astfel similară documentelor de sinteză
contabilă. Datele financiare sunt salvate pe coloane; adăugarea unui nou an pentru care
este necesară analiza financiară înseamnă de fapt inserarea unei noi coloane în bilanţ şi
în contul de profit şi pierdere.
Pentru a facilita obţinerea rezultatelor, baza de date conţine şi tabele în care sunt salvate
formulele de calcul a indicilor şi a ratelor din cadrul analizei financiare (fiecare rata este
exprimată în funcţie de identificatorul unic al rândurilor din cadrul bilanţului şi/sau
contului de profit şi pierdere) şi explicaţia acestora. Astfel, pentru a obţine o anumită
valoare la un moment dat se lucrează în paralel cu date financiare din bilanţ, din contul
de profit şi pierdere şi cu tabelul în care se regăseşte rata sau indicele respectiv.
Tabelele salvate în baza de date sunt specifice segmentelor de analiză, şi anume:
- tabel în care sunt cuprinse ratele referitoare la activul bilanţier;

- 68 -
 - două tabele pentru pasivul bilanţier: unul conţine formulele de calcul pentru
ponderile pe care grupuri de posturi o deţin în total pasiv iar celălalt se referă la
analiza raportului în care se află două grupe/subgrupe de pasiv;
- câte un tabel pentru realizarea analizei lichidităţii şi a solvabilităţii;
- două tabele pentru analiza rentabilităţii (un tabel pentru obţinerea rezultatului din
exploatare, celelalte rezultate – cel financiar, extraordinar şi global – obţinându-se
direct din contul de profit şi pierdere şi un tabel pentru calcularea ratelor
rentabilităţii);
- un tabel ce conţine formulele variabilelor din cadrul modelului “Z” de prognoză a
starii de faliment a firmelor.
Administrarea bazei de date are în vedere doar operaţii efectuate asupra bilanţului şi
contului de profit şi pierdere, restul tabelelor neputând fi modificate deoarece acestea
conţin formule de calcul şi nu date financiare care trebuie prelucrate. În secţiunea
aplicaţiei ce se referă la administrarea datelor au acces doar persoane autorizate pe bază
de parolă (acestea sunt salvate într-un tabel în baza de date), restul utilizatorilor pot doar
să vizualizeze situaţiile financiare pe diferiţi ani însă nu pot să modifice nimic.

1. Descrierea aplicaţiei

Aplicaţia este realizată urmărind secţiunile luate în considerare din cadrul analizei
financiare:
1. Analiza de ansamblu a situaţiei patrimoniale;
2. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii financiare;
3. Analiza rentabilităţii;
4. Analiza riscului de faliment.

În cadrul meniului vertical (care este prezent tot timpul în partea stângă a ecranului),
acestor părţi li se adaugă opţiuni pentru vizualizarea şi administrarea datelor financiare
şi pentru ieşire:

- 69 -
 Primul ecran al aplicaţiei este redat mai jos. Acesta este afişat la accesarea iniţială
programului şi în cazul ieşirii din partea destinată administrării datelor. La alegerea
oricărei alte opţiuni, în partea dreaptă a ecranului se vor afişa datele cerute de utilizator.

- 70 -
5.1. Vizualizarea situaţiilor financiare

Această parte a programului permite oricărui utilizator să vizualizeze datele financiare

salvate în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere. Pasul care trebuie parcurs în mod
obligatoriu de orice client înainte de a-i fi furnizate datele este alegerea din cadrul listei
furnizate a anului dorit. Această listă cuprinde toţi anii pentru care au fost salvate date şi
este creată în momentul exprimării opţiunii de a vizualiza date, astfel încât, dacă

- 71 -
anterior s-au adus modificări bazei de date (în sensul adăugării situaţiilor financiare pe
un nou an) acestea se vor reflecta în conţinutul listei prezentate clientului.

După selectarea anului, în partea superioară a ecranului devine activ un submeniu prin
care utilizatorul poate vizualiza situaţiile financiare pe anul respectiv într-un mod care îi
permite accesul exact la datele căutate. Atât bilanţul cât şi contul de profit şi pierdere
sunt împărţite chiar din cadrul submeniului pe părţile lor esenţiale:
- active şi pasive, în cazul bilanţului;
- rezultatul din exploatare, rezultatul financiar, rezultatul extraordinar şi rezultatul
exerciţiului în cazul contului de profit şi pierdere.

În cadrul activelor şi pasivelor se cere apoi alegerea categoriei de posturi bilanţiere,

fiind furnizate automat elementele principale pentru fiecare categorie.

- 72 -
La selectarea unui anumit element din listă pe ecran vor apărea posturile din cadrul
bilanţului care se referă la subcategoria respectivă.

- 73 -
În cazul în care posturile bilanţiere nu se pot grupa în categorii şi subcategorii
(Cheltuieli în avans pentru active şi Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an,
Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an, Provizioane pentru riscuri

- 74 -
şi cheltuieli, Venituri în avans pentru pasive) lista din partea dreaptă a ecranului dispare
automat şi se afişează direct datele financiare respective.

La nivel de programare această legătură simplă între diferite posturi bilanţiere s-a
realizat prin corelarea a trei obiecte: DBCombo, DBList şi DBGrid. La selectarea unui
element din DBCombo (o categorie de posturi bilanţiere), DBList se actualizează
automat cu elementele necesare dacă acestea există sau, în caz contrar, se modifică
proprietatea obiectului, făcând lista invizibilă şi trecând direct la popularea DBGrid.
Dacă există subcategorii (obiectul DBList este vizibil), afişarea în DBGrid a datelor
financiare se face doar după alegerea unui anumit element din listă.
În ceea ce priveşte vizualizarea contului de profit şi pierdere, utilizatorului i se permite
alegerea de la început a tipului de rezultat care îl interesează (rezultatul din exploatare,
rezultatul financiar, rezultatul extraordinar şi rezultatul exerciţiului).
În cazul selectării butonului referitor la rezultatul din exploatare va apărea automat un
meniu contextual din care clientul va trebui să aleagă fie afişarea veniturilor din
exploatare fie a cheltuielilor de exploatare. Oricare dintre cele două opţiuni se va
selecta, aceasta va rămâne bifată pentru a şti ce date au fost vizualizate.

- 75 -
- 76 -
5.2. Analiza situaţiei patrimoniale

Analiza situaţiei patrimoniale urmăreşte cele două componente principale ale bilanţului
(activul şi pasivul) şi este structurată în general la fel în ambele cazuri. Ratele sunt calculate
pentru doi ani aleşi la accesarea aplicaţiei dintre anii pentru care există date financiare în bilanţ
şi în contul de profit şi pierdere. Pentru fiecare rată calculată sunt furnizate următoarele date:
- denumirea;
- formula de calcul;
- o scurtă descriere ce cuprinde explicaţia ratei (ce reprezintă aceasta în cadrul analizei),
semnificaţia creşterii sau scăderii ratei.
În cazul în care utilizatorul nu este familiarizat cu prescurtările utilizate în formulele de calcul,
acesta poate afla care este postul din bilanţ la care se face trimitere situând cursorul mouse-
ului pe elementul respectiv din formulă.
Dacă rata calculată cuprinde alte rate parţiale, rata iniţială va fi subliniată astfel încât prin
executarea unui click pe denumirea respectivă în locul ratelor generale se vor afişa ratele
parţiale în funcţie de ce a fost selectat. De asemenea, utilizatorul are posibilitatea să revină la
ecranul anterior printr-un buton de comanda denumit “Înapoi”

5.2.1. Analiza statică a activului bilanţier

În cazul activului bilanţier rata generală a activului imobilizat şi rata generală a activelor
circulante cuprind fiecare rate parţiale şi de aceea denumirea este subliniată, aşa cum se poate
observa în figura de mai jos.
Cum s-a precizat mai sus, utilizatorul poate afla semnificaţia iniţialelor utilizate în formule
prin situarea cursorului pe elementul care îl interesează. În cazul de faţă s-a luat în considerare
elemenul AB din cadrul ratei generale a activelor circulante, pe ecran fiind afişată explicaţia
Activ bilanţier.
Furnizarea acestor scurte explicaţii pentru elementele formulelor a fost realizată cu ajutorul
proprietăţii ToolTipText care stabileşte textul ce va fi afişat pe ecran în momentul în care
cursorul rămâne o scurtă perioadă de timp pe un anumit control.
Dacă după vizualizarea ratelor parţiale se revine la analiza activului bilanţier (la ratele
generale) prin intermediul butonului Înapoi, elementul pentru care s-au vizualizat ratele
parţiale va apărea scris cu culoarea albastră pentru a facilita activitatea utilizatorului.

77
Prin efectuarea unui click pe prima denumire subliniată, rata generală a activului imobilizat, se
face trecerea la ratele parţiale asociate acestei categorii (ratele parţiale ale activului
imobilizat).

78
5.2.2. Analiza statică a pasivului bilanţier

Analiza pasivului bilanţier este privită din două puncte de vedere:

- analiza poderii pe care grupuri de posturi o deţin în total pasiv;
- analiza raportului în care se află două grupe (subgrupe) de pasiv.
Alegerea tipului de analiză din cele două de mai sus se face imediat după selectarea din meniul
principal a opţiunii “Analiza statică a pasivului bilanţier”, iniţial partea centrală a ecranului
fiind ocupată de form-ul de început al aplicaţiei.

Aşa cum se poate observa din imaginea de mai jos, în cazul analizei ponderii pe care grupuri
de posturi o deţin în total pasiv aplicaţia este similară analizei activului bilanţier.

79
Diferenţele apar în momentul vizualizării ratelor parţiale. Prin alegerea primei rate (rata
automomiei financiare totale) se obţin rate parţiale pentru care sunt afişate doar denumirea,
formula de calcul şi valorile pe cei doi ani.
Explicaţia fiecărei rate în parte se obţine prin efectuarea unui click pe denumirea respectivă,
ulterior aceasta schimbându-şi culoarea. Imaginea de mai jos redă faptul că s-a vizualizat
explicaţia pentru Rata capitalului şi în momentul de faţă e furnizată explicaţia pentru Rata
rezultatului net al exerciţiului. Aplicaţia nu poate fi accesată până ce nu se va apăsa butonul
OK din cadrul ferestrei de explicaţie, moment în care fereastra aplicaţiei devine activă şi
denumirea Rata rezultatului net al exerciţiului îşi va schimba culoarea.

80
 La fel este realizată şi analiza raportului în care se află două grupe (subgrupe) de pasiv.
Mai jos s-a vizualizat explicaţia pentru Gradul de dependenţă financiară şi apoi a fost cerută cea
pentru Rata stabilităţii financiare, care este şi afişată pe ecran.

81
5.3. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii

Modul de realizare a analizei lichidităţii şi cea a solvabilităţii este similar. În cadrul aplicaţiei
s-au utilizat două matrici (una pentru lichiditate şi una pentru solvabilitate) în care au fost
stocate explicaţiile atât pentru indicatorii cât şi pentru ratele calculate. De exemplu, pentru
lichiditatea generală sunt salvate în matrice 3 elemente:
 > 0 => excedent de lichiditate generală
 = 0 => echilibru al lichiditatii generale
 < 0 => AC* insuficiente pentru acoperirea DTS*
La fel s-au salvat şi explicaţiile pentru rate, cu deosebire că acestea se raportează la 100%.
Pentru fiecare valoare calculată se caută în matrice elementul corespunzătoar astfel încât
utilizatorul are o imagine clară a semnificaţiei cifrelor afişate. În plus, prin selectarea unei
denumirii apare o fereastă în care se explică indicatorul sau rata respectivă, furnizându-se unde e
cazul intervalul în care e recomandat să se situeze valoarea calculată.
În cazul în care nu există datele financiare necesare pentru calcularea unui anumit
indicator pe ecran apare mesajul “Date insuficiente pentru a calcula acest indicator pe anul …”.

82
 Pe ecranul de mai jos se observă că explicaţia pentru Rata lichidităţii generale a fost
vizualizată, ulterior selectându-se Rata lichidităţii intermediare.

La fel ca în cazul lichidităţii, după ce este definită solvabilitatea financiară sunt prezentaţi
indicatorii şi ratele cu care se lucrează în cadrul acestui sector al analizei. Mai jos a fost
accesată explicaţia pentru Solvabilitatea financiară generală.

83
 MEDII DE PROGRAMARE ŞI DE GESTIUNE A BAZELOR DE DATE ÎN APLICAŢIILE
INFORMATICE

Consideraţii preliminare

În prelucrarea automată a datelor programarea calculatoarelor constituie o noţiune

fundamentală, fiind în strânsă corelaţie cu alte noţiuni de bază tot din acest domeniu, cum sunt
noţiunile: algoritm, limbaj de programare, program.

Limbaj şi limbaj de programare

Odată cu dezvoltarea limbajului natural a apărut şi un alt limbaj – limbajul artificial. Necesitatea
elaborării de programe pentru rezolvarea oricăror aplicaţii cu calculatorul electronic a avut ca
rezultat particularizarea formelor de reprezentare a comunicării în limbajele artificiale şi apariţia
unui limbaj specilaizat, denumit limbaj de programare, folosit ca mijloc de comunicare între
utilizator şi calculator.

84
 Metalimbaj
Pentru ca programele să nu conţină erori de sintaxă este necesar ca regulile unui limbaj
(sintactice şi de punctuaţie) să fie cunoscute şi folosite corect. În acest context, au fost elaborate
structuri formalizate care cuprind toate instrucţiunile unui limbaj de programare, prezentate într-o
formă care permite respectarea regulilor sintactice şi de punctuaţie. Astfel de structuri formalizate
alcătuiesc metalimbajul fiecărui limbaj de programare, un instrument sintetic, sistematizat şi
simplificat de folosire în mod practic a limbajului de programare în activitatea de elaborare a
programelor pentru prelucrarea automată a datelor.

Sistem de programare
Existenţa, pe de o parte, a limbajelor de programare independente de struc-tura internă a
calculatorului şi, pe de altă parte, a translatorului propriu fiecărui limbaj, a avut ca rezultat definirea
în cadrul software-ului, a unei noi unităţi, aceea de sistem de programare. Acest sistem reprezintă o
combinaţie dintre limbajele de programare şi compilatoarele aferente.

Clasificarea limbajelor de programare

Evoluţia rapidă a limbajelor de programare, ca mijloace de comunicare între utilizatori şi

sistemele automate de prelucrare a datelor, a fost marcată de o mare diversificare a acestora. În
prezent, datorită multitudinii limbajelor de programare se impun clasificări în funcţie de diferite
criterii.

În funcţie de caracteristicile de bază, limbajele de programare sunt:

o limbaje de programare în cod-maşină;
o limbaje de programare simbolică (de asamblare sau pseudocod şi autocod);
o limbaje de programare procedurale (algoritmice sau de nivel înalt);
o limbaje de programare neprocedurale (limbajele de nivel foarte înalt).

Tehnici de exploatare a sistemelor de calcul şi metode avansate de programare

Tehnicile utilizate pentru execuţia programelor implică atât algoritmii de reprezentare şi
gradul de utilizare a resurselor sistemului de calcul, cât şi modul în care sunt realizate obiectivele
sistemului de operare, în condiţiile de creştere a eficienţei de exploatare a sistemului de calcul. În
acest context, este necesar să se prezinte noţiunile următoare:
▪ monoprogramming;
▪ multiprogramming;
▪ time-sharing;
▪ real-time system.
Metode avansate de programare
Perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie au condus, după cum s-a mai prezentat, atât la
îmbunătăţirea performanţelor componentelor hardware, cât şi la crearea posibilităţilor de realizare şi
dezvoltare a unor produse software, capabile să utilizeze eficient aceste componente hardware. S-a
ajuns astfel la "industrializarea" activităţilor de proiectare şi de realizare a sistemelor de programe,
ceea ce a impus adoptarea unor soluţii ştiinţifice, care să fie capabile să rezolve multitudinea de
probleme ridicate de elaborarea sistemelor informatice. Una dintre soluţiile adoptate, o constituie
programarea structurată. Metodele şi tehnicile programării structurate vizează utilizarea cât mai

85
judicioasă a resurselor disponibile (umane şi hardware), în condiţiile de reducere a duratei de
elaborare a programelor, creşterii fiabilităţii şi a portabilităţii acestora, ducând la standardizarea
activităţii de programare.
Conceptele de bază ale programării structurate sunt:
 proiectarea top-down;
 proiectarea;
 proiectarea structurată.

Logica programării calculatoarelor şi gestiunii bazelor de date relaţionale

În contextul efectuării aplicaţiilor de prelucrare automată a datelor, logica programării
calculatoarelor şi a gestiunii bazelor de date relaţionale constituie denumirea prin care se
desemnează modul pentru determinarea, reprezentarea şi evaluarea algoritmilor de rezolvare a
acestor aplicaţii în condiţiile obţinerii rezul-tatelor aşteptate de utilizatori, conform unor cerinţe,
exigenţe, eficienţă etc). Însă, în contextul realizării produselor informatice, această denumire este
extinsă, prin implicaţiile pe care le are asupra modului de concepere a structurii de ansamblu a
produselor informatice, cu dependenţele funcţionale specifice ale componentelor, precum şi
asupra modului de realizare a acestor produse.

Sisteme de gestiune a bazelor de date

Într-un SGBD se realizează diferite activităţi, care asigură: definirea structurii bazei de
date; încărcarea datelor în baza de date; întreţinerea şi exploatarea bazei de date; reorganizarea
bazei de date; securitatea datelor din baza de date.
Pentru gestiunea adecvată a datelor, orice SGBD are obiective determinate, prin care se
asigură: independenţa datelor; redundanţa minimă controlată a datelor; facilităţi sporite de utilizare a
datelor; accesul mai multor utilizatori la date (partajabilitate); sporirea gradului de securitate a
datelor (prin parole de acces); integritatea datelor pe suportul fizic conform cu conţinutul
informaţional.
In scopul descrierii şi utilizării structurilor logice, conceptuale şi fizice ale bazei de date,
SGBD-ul realizează funcţiile următoare: funcţia de descriere, funcţia de manevrare, funcţia de
utilizare şi comunicaţii, funcţia de administrare.

Arhitectura unui sistem de gestiune a bazelor de date

Pentru a se asigura funcţionalitatea unui sistem de gestiune a bazelor de date, arhitectura
acestuia trebuie să cuprindă: un limbaj propriu procedural şi / sau neprocedural şi un mediu de
programare; generatoare şi instrumente expert (wizard) pentru realizarea principalelor componente
ale unei aplicaţii: interogări, formulare, rapoarte, meniuri etc); o interfaţă cu utilizatorul; programe
utilitare folosite pentru lucrul cu fişiere, operaţii de editare, intre-ţinere a bazei de date, securitate etc;
componente de autoinstruire şi informare.

86
 Capitolul 5

MEDIUL DE GESTIUNE A BAZELOR DE DATE MICROSOFT ACCESS

Prezentare generală a mediului Microsoft Access

Microsoft Access este o componentă a pachetului de programe integrate Microsoft
Office (MS–Office), care se poate instala şi exploata pe calculatoare personale (PC-uri) care
lucrează sub oricare dintre sistemele de operare de tip Windows (versiunile 95, 98, NT, 2000,
XP, Vista).

Arhitectura funcţională a mediului MS-Access XP

Prin particularităţile arhitecturale şi de exploatare, Microsoft Access este un mediu de
programare pentru gestiunea bazelor de date realaţionale MS-Access. O bază de date MS-Access
se poate defini ca fiind o colecţie de obiecte: Tables (tabele), Queries (interogări), Forms
(formulare), Reports (rapoarte), Macros (comenzi macro), Modules (module program) şi Pages
(pagini Web).
Tables (tabele) sunt obiectele definite de utilizator în care sunt stocate (memorate) sub
formă de înregistrări (articole), denumite realizări (tupluri), datele de prelucrat şi care reprezintă
astfel expresia modelului relaţional al bazei de date.
Queries (interogări) sunt obiecte care permit vizualizarea rezultatelor obţi-nute din
prelucrarea datelor conţinute de un tabel (o interogare) şi/sau mai multe tabele (interogări). Prin
astfel de obiecte utilizatorul poate extrage (selecta) din baza de date numai datele care îi sunt
necesare pentru prelucrare.
Forms (formulare) sunt obiecte care permit introducerea datelor de la tastatură,
vizualizarea (afişarea pe ecran) a acestor date sau controlul efectuării întregii aplicaţii Access.
Prin aceste obiecte (formulare) se poate efectua transferul datelor introduse de utilizator în tabele
(baza de date), fiind astfel un mod indirect de încărcare a bazei de date.
Reports (rapoarte) sunt obiecte care permit formatarea şi afişarea/tipă-rirea rezultatelor
prelucrării datelor din obiecte tables şi/sau queries sub formă de situaţii (documente). Astfel de
obiecte sunt colecţii de date cu o structură specială, datele fiind organizate conform cu cerinţele,
specificaţiile, exigenţele şi chiar cu preferinţele utilizatorilor.
Macros (comenzi macro) sunt obiecte alcătuite structural din acţiuni care se execută la
declanşarea unui eveniment. Un obiect macro având un nume, are ca scop automatizarea
executării de acţiuni asupra unor obiecte din baza de date.
Modules (module program) sunt obiecte care conţin proceduri definite de utilizator şi
editate în limbajul VBA (Visual Basic for Applications), limbaj care este un subset al limbajului
de programare Visual Basic.
Pages (pagini Web) sunt obiecte care conţin fişiere HTML (HyperText Markup
Language) şi alte fişiere folosite pentru accesul la date în reţeaua Internet.

Instrumentele de asistare Wizard

Pentru asigurarea unei asistenţe sporite la realizarea aplicaţiilor în mediul de programare
MS-Access şi a ajuta utilizatorii la crearea în mod automat baze de date sau obiecte (tabele,
interogări, formulare, rapoarte) în funcţie de anumite specificaţii (cerinţe, exigenţe, opţiuni,
preferinţe etc.), firma Microsoft a introdus instrumente de asistare wizard (vrăjitor), care se pot
grupa în două categorii:

87
  instrumente wizard generale;
 instrumente wizard orientate obiect.

Suportul de programare Access -VBA

Firma Microsoft a introdus limbajul de programare BASIC (Beginner‟s All-Purpose
Symbolic Instruction Code) ca limbaj comun pentru realizarea apli-caţiilor în care se folosesc
proceduri program macro (bazate pe comenzi macro).
Un astfel de limbaj a fost dezvoltat şi perfecţionat odată cu evoluţia produselor firmei
Microsoft, având ca rezultat apariţia unui nou BASIC, un mediu de programare, cunoscut sub
numele de VBA (Visual Basic for Applications). Deci, VBA este un mediu de programare
adevărat, un subset al mediului de programare Visual Basic, orientat pe obiecte şi evenimente,
folosit în Microsoft-Access pentru crearea de obiecte de tip modul.
Obiectele Modules (modulele Access) conţin programe editate în mediul VBA folosite
pentru realizarea aplicaţiilor Access sau crearea de proceduri echi-valente cu procedurile macro.
Un modul Access este o colecţie de declaraţii şi proceduri (de tip subrutină sau funcţie)
descrise împreună ca un întreg, structurat în două secţiuni: secţiunea de declaraţii şi secţiunea
procedurilor.
Baza de date Microsoft Access

Fereastra de dialog Database

Construită pe baza conceptului de interfaţă grafică (GUI), fereastra de dialog Database
este alcătuită din elementele specifice ale unei structuri de tip Window.

Fereastra de dialog Database Microsoft Access XP

88
 Crearea unei baze de date Microsoft Access
Cea mai uşoară cale de creare a unei baze de date MS-Access constă în folosirea unui
instrument de asistare wizard. MS-Access conţine mai multe astfel de instrumente care se pot
folosi la crearea de diverse obiecte (tabele, formulare, interogări, rapoarte). În funcţie de tipul
bazei de date care trebuie creată, este necesar să se urmeze etapele Wizard pentru completarea
structurii bazei de date.

89
 APLICAŢII DE GESTIUNE A BAZELOR DE DATE ÎN MEDIUL ACCESS-QBE

Gestiunea obiectelor Tables

Crearea obiectelor Tables

Moduri de creare a unui obiect Table

 Create table în Design view
 Create table by using wizard
 Create table by entering data

Stabilirea cheii primare într-un obiect Table

Înainte de a fi salvat obiectul Table creat, o altă problemă deosebit de importantă de
rezolvat constă în alegerea unui câmp de date care să fie folosit pentru a identifica în mod unic
înregistrările din tabel, a stabili relaţii în structura tabelului şi cu alte tabele din baza de date. Un
astfel de câmp de date este denumit cheie primară sau principală (Primary Key).

Stabilirea relaţiilor dintre obiectele Tables

Posibilitatea de creare şi folosire a relaţiilor dintre tabelele unei baze de date constituie
punctul forte al bazelor de date relaţionale şi al sistemelor de gestiune a bazelor de date
relaţionale, printre care şi Microsoft Access. Pentru a avea acces simultan la datele din mai multe
tabele ale unei baze de date Access este necesar să se stabilească relaţiile standard dintre tabele,
folosind câmpuri de date cheie care sunt comune tabelelor pe care le leagă. Aceste relaţii trebuie
stabilite înainte de a completa tabelele cu înregistrările de date (tupluri) şi de formulare a
interogărilor (Queries).

Stabilirea integrităţii referenţiale între obiectele Tables

În fereastra Edit Relationships se găseşte o casetă de validare având numele Enforce
Referential Integrity, care dacă este validată permite ca datele introduse într-un câmp de date
folosit pentru a lega două tabele trebuie să fie identice în ambele tabele. De fapt, datele introduse
în tabelul în care câmpul de date respectiv nu este cheie primară trebuie să fie identice cu datele
din tabelul în care câmpul de date respectiv este cheie primară.

Operaţii cu obiectele Tables

Operaţii efectuate cu înregistrările din obiectele Tables
 Deschiderea unui tabel.
 Consultarea (vizualizarea) de înregistrări.
 Adăugarea de înregistrări.
 Ştergerea de înregistrări.
 Modificarea conţinutului unei înregistrări.
 Sortarea înregistrărilor unui tabel.
 Filtrarea înregistrărilor unui tabel.
 Indexarea datelor din tabele.

90
Operaţii efectuate asupra structurii obiectelor Tables
 Adăugarea unui câmp (unor câmpuri) de date după câmpurile de date existente.
 Ştergerea unui câmp (unor câmpuri) de date dintre câmpurile de date existente în
structura unui tabel.
 Modificarea numelui unui tabel.
 Închiderea unui tabel a cărui structură a fost modificată.

Efectuarea altor operaţii cu obiectele Tables

 Ştergerea unui obiect table
 Închiderea unui tabel
 Copierea sau mutarea datelor din câmpurile unui tabel

Gestiunea obiectelor Queries

Tipuri de obiecte Queries

 Obiecte Queries de tip selecţie;
 Obiecte Queries de tip analiză încrucişată;
 Obiecte Queries de tip acţiune;
 Obiecte Queries parametrizate.

Gestiunea obiectelor Form

Avantaje:
 existenţa unei interfeţe prietenoase, realizată prin diferite controale (butoane, casete de
text etc.) sau prin alte elemente grafice;
 posibilitatea definirii unor reguli de validare suplimentare pe lângă cele definite în
tabelele bazei de date (ca de exemplu, restricţiile impuse de necesitatea corelării
datelor din diferite tabele);
 posibilitatea actualizării mai multor tabele printr-un singur formular, operaţie
realizabilă folosind subformulare.

Structura formularelor

Modalităţi de realizare
 Crearea unui formular în modul Auto Form
 Crearea unui formular în modul Form Wizard
 Crearea unui formular în modul Design View

Proprietăţile formularelor

Controalele în formulare
Introducerea butoanelor de comandă în formulare
Introducerea şi folosirea expresiilor în formulare
Formulare/subformulare

91
 Gestiunea obiectelor Reports

Obiectele Reports (rapoartele) sunt obiecte ale bazelor de date MS-Access destinate
pentru afişarea/tipărirea datelor şi/sau rezultatelor prelucrării acestor date din tabele sau
interogări. Prin conţinutul şi forma de prezentare, rapoartele sunt produsele finite ale aplicaţiilor
cu obiecte ale bazelor de date Access. În consecinţă, spre deosebire de formulare, datele din
rapoarte nu pot fi editate.
Subrapoartele pot fi definite la fel ca în formulare.

 Crearea şi modificarea rapoartelor

 Afişarea şi tipărirea rapoartelor
 Proprietăţile rapoartelor
 Proprietăţile secţiunilor din rapoarte
 Controale calculate

Gestiunea obiectelor Pages

Obiectele Pages reprezintă grupul de obiecte din structura bazelor de date Access, prin
care mediul Microsoft Access oferă posibilităţi de gestiune a bazelor de date în modul on-line,
fiind un suport evoluat pentru dezvoltarea paginilor Web. Astfel, folosind pagini Web se pot
accesa baze de date Access în reţelele de calculatoare Internet, Intranet sau Extranet.

92
 APLICAŢII DE GESTIUNE A BAZELOR DE DATE
ÎN MEDIUL ACCESS-SQL

Prezentare generală a mediului SQL

Realizarea interacţiunii utilizatorilor cu bazele de date din sistemele informatice necesită
folosirea unui limbaj (mediu) prietenos, având o sintaxă simplă, denumit limbaj de interogare
(QL). Un astfel de limbaj de interogare include posibilităţi pentru consultarea (interogarea) şi
actualizarea (inserarea, ştergerea şi modificarea) datelor din bazele de date. Pentru modelul de
date relaţional, abor-darea folosită constă în încorporarea tuturor acestor posibilitţi de exploatare
cerute într-o sintaxă uniformă, în cadrul unui singur limbaj. Standardul cel mai cunoscut al unui
astfel de limbaj este SQL (Structured Query Language).
Printr-o singură instrucţiune SQL se poate construi o interogare care implică o secvenţă
de operaţii SELECT, PROJECT şi JOIN, nefiind necesară o anumită ordine a acestora. Deşi
forma sintactică de exprimare a unei instrucţiuni SQL pare a fi imperativă, de fapt instrucţiunea
este de tip declarativ. Ca urmare, limbajul SQL îl scuteşte pe un utilizator de necesitatea
dezvoltării unei proceduri (secvenţe de operaţii) de efectuat pentru obţinerea rezultatelor aşteptate
– tot ceea ce are de realizat utilizatorul este să specifice informaţia de care are nevoie.
Fiind cel mai răspândit sistem de gestiune a bazelor de date relaţionale, limbajul SQL se
poate folosi, indiferent că utilizatorii sunt creatori de aplicaţii, administratori de baze de date,
proiectanţi de aplicaţii Web sau Microsoft Office, astfel încât cunoştinţele dobândite de lucru cu
SQL reprezintă o componentă importantă a interacţiunii utilizatorilor cu bazele de date
relaţionale şi implicit cu SGBD-urile aferente. De asemenea, cunoaşterea bazelor de date
reprezintă o parte importantă a stăpânirii limbajului SQL, deoarece există frecvent confuzii între
termenul de bază de date şi programele de baze de date folosite, care, de fapt, se numesc sisteme
de gestiune a bazelor de date (SGBD).
Spre deosebire de alte limbaje de programare, SQL este un limbaj alcătuit dintr-un număr
foarte redus de cuvinte. Acest număr nu este întâmplător, deoarece SQL este proiectat pentru a
furniza o modalitate simplă şi eficientă de a citi şi de a scrie date în baze de date de tip relaţional.
De asemenea, SQL nu este un limbaj ″de firmă″ folosit de anumiţi producători de programe de
baze de date. Totuşi, se poate afirma că aproape toate sistemele importante de gestiune a bazelor
de date recunosc instrucţiunile limbajului SQL. În SQL toate instrucţiunile sunt alcătuite din
cuvinte descriptive, reduse ca număr, astfel că limbajul SQL este uşor de învăţat. Cu toată
aparenta simplitate, SQL este de fapt un limbaj de programare foarte puternic, care se poate folosi
pentru efectuarea de aplicaţii complexe şi sofisticate de gestiune a bazelor de date relaţionale,
prin implicarea eficientă a construcţiilor sintactice şi semantice ale limbajului.

Prezentare generală a mediului Access SQL

Începând cu versiunea 2000, mediul Microsoft Access acceptă folosirea limbajului de
interogare SQL. Astfel, prin interfaţa grafică QBE (Query By Exemple), informaţia de pe grila
QBE este transformată automat într-o instrucţiune SQL. Deci, se poate afirma că, mediul Access
SQL este conceput mai mult pentru crearea interogărilor de selecţie.

93
  Caracteristici definitorii şi posibilităţi de exploatare ale mediului Access SQL
 Generarea automată a secvenţei de instrucţiuni SQL
 Introducerea directă a instrucţiunilor Access SQL

Elementele mediului Access SQL

Mediul de gestiune a bazelor de date relaţionale Access SQL foloseşte un vocabular de
termeni, care se numesc cuvinte cheie (key words). După modul de folosire în mediul Access
SQL aceste cuvinte se împart în două categorii:
• cuvinte cheie rezervate (reserved key words);
• cuvinte cheie nerezervate (non-reserved key words).
Tipurile de date în instrucţiunile Access SQL
La definirea structurii obiectelor Tables, efectuată în modul QBE (Query By Example), cu
opţiunea Design View, tipurile de date asociate câmpurilor de date nu se introduc de la tastatură,
ci se selectează cu mouse-ul din lista derulantă afişată în partea superioară a grilei de proiectare
care conţine toate tipurile de date admise de SQL.
În schimb, la definirea structurii acestor obiecte, efectuată în modul SQL cu instrucţiunea
CREATE TABLE, tipurile de date se introduc de la tastatură după numele fiecărui câmp de date
din structura obiectului Table. Fiecare câmp de date (coloană) din structura unui obiect Table are
asociat un anumit tip de date, prin care se defineşte ce fel de date poate să conţină câmpul de
date.

Limbajul de definire a datelor (DDL)

DDL este limbajul Access SQL folosit pentru gestiunea obiectelor care conţin date. Dintre
cele mai reprezentative instrucţiuni ale limbajului DDL se pot menţiona următoarele:
CREATE TABLE,
ALTER TABLE,
DROP TABLE,
CREATE INDEX,
DROP INDEX.

Definirea relaţiilor dintre tabelele unei baze de date

Relaţiile sunt asociaţii (legături) stabilite între două sau mai multe tabele şi se bazează pe
câmpuri de date comune din mai multe tabele, de regulă implicând chei primare şi chei externe
(secundare). O cheie primară este constituită dintr-un câmp sau mai multe câmpuri de date,
având rolul de a identifica unic fiecare înregistrare dintr-un tabel.
O cheie externă (secundară) este constituită dintr-un câmp sau mai multe câmpuri de
date, prin care un tabel se găseşte în referinţă cu cheia primară dintr-un alt tabel. Astfel, datele
din câmpul (câmpurile) de date din care sunt constituite cele două chei trebuie să fie identice. Se
poate defini o cheie externă:
Există trei tipuri esenţiale de relaţii dintre tabelele unei baze de date:

94
  One-to-one - pentru fiecare înregistrare din tabelul cu cheia primară (tabelul
primar) există o singură înregistrare în tabelul secundar (tabelul extern);
 One-to-many - pentru fiecare înregistrare din tabelul cu cheia primară (tabelul
primar) există o înregistrare sau mai multe înregistrări în tabelul secundar;
 Many-to-many - pentru fiecare înregistrare din tabelul cu cheia primară (tabelul
primar) există mai multe înregistrări în tabelul secundar, respectiv pentru fiecare
înregistrare din tabelul secundar (tabelul extern) există mai multe înregis-trări în
tabelul cu cheia primară (tabelul primar).
Definirea relaţiilor dintre tabelele bazei de date se poate efectua, de regulă, odată cu
crearea tabelelor, asociind la instrucţiunea CREATE TABLE clauza prin care se specifică
restricţiile necesare – CONSTRAINTS.

Limbajul de manipulare a datelor (DML)

SQL este un limbaj puternic, dar un limbaj neprocedural care este folosit, prin definiţie,
pentru interogarea şi regăsirea datelor din bazele de date relaţionale. În acest context, limbajul
DML este reprezentat, în principal, prin instrucţiunile:
 SELECT pentru regăsirea înregistrărilor din tabele;
 INSERT pentru adăugarea de înregistrări noi în tabele;
 UPDATE pentru modificarea înregistrărilor din tabele;
 DELETE pentru ştergerea înregistrărilor din tabele;
Dintre aceste instrucţiuni, cea mai folosită este SELECT care conţine toate elementele de
sintaxă necesare (clauze, funcţii, expresii, operatori) pentru interogarea şi regăsirea de înregistrări
din tabelele bazelor de date Access şi efectuarea de diverse operaţii de prelucrare cu înregistrările
regăsite.

Lucrul cu sub-interogări. Instrucţiuni SELECT imbricate

Executarea unei instrucţiuni SELECT înseamnă, prin definiţie, efectuarea unei interogări
asupra datelor dintr-un tabel. Pentru a înlocui executarea succe-sivă, într-o ordine determinată, a
două sau mai multe instrucţiuni SELECT, se pot folosi sub-interogările, adică interogările
incluse (imbricate) în alte interogări. În mediul Access SQL nu există nici o limită privind
numărul sub-interogărilor care pot fi imbricate, cu toate că în practică se poate observa o
reducere a performan-ţelor efectuării sub-interogărilor ca urmare al unui număr prea mare de
imbricări; uneori efectuarea sub-interogărilor nu este cea mai eficientă modalitate de lucru.

Unirea tabelelor. Instrucţiunea SELECT cu diverşi operatori

Una dintre cele mai puternice facilităţi ale mediului Access SQL o repre- zintă unirea
instantanee a tabelelor în interogările de regăsire a datelor. Uniunile dintre tabele sunt printre cele
mai importante operaţii care se pot efectua folosind instrucţiunea SELECT. După cum se ştie,
bazele de date relaţionale sunt astfel proiectate încât datele conţinute sunt împărţite în mai multe
tabele corelate prin intermediul unor date comune, de unde şi numele de proiectare relaţională.
În acest mod divizarea datelor în mai multe tabele permite o stocare mai eficientă, o
manipulare mai facilă şi o scalabilitate mai ridicată. Dar, pentru a fi regăsite, folosind o singură

95
instrucţiune SELECT, este totuşi necesară asocierea tabelelor, altfel spus crearea unei uniuni
dintre tabele. Folosind o sintaxă specială a instrucţiunii SELECT, se pot asocia mai multe tabele
astfel încât să se returneze o singură secvenţă de înregistrări, iar uniunea creată instantaneu să
selecteze înre-gistrările corecte din fiecare tabel.
În funcţie de scopul urmărit privind unirea tabelelor, mediul Access SQL permite
realizarea mai multor tpuri de uniuni anume:
 uniuni interioare;
 uniuni exterioare,
 auto-uniunile,
 uniuni naturale.

Combinarea interogărilor. SELECT cu operatorul UNION

Mediul Access SQL permite efectuarea mai multor interogări (instrucţiuni SQL multiple)
şi returnarea rezultatelor ca un singur set de rezultate ale interogării denumite interogări
combinate. Astfel de interogări se pot folosi pentru:
 returnarea unor înregistrări structurate în mod asemănător, preluate din tabele diferite,
într-o singură interogare;
 efectuarea unor interogări multiple asupra înregistrărilor dintr-un singur tabel şi
returnarea rezultatelor într-o singură interogare.

Alte construcţii sintactice ale mediului Access SQL

În mediul Access SQL există o diversitate de construcţii sintactice, dintre care unele au
aplicabilitate în majoritatea aplicaţiilor, fiind astfel invocate frec-vent, iar altele se folosesc în
anumite aplicaţii sau în funcţie de contextul în care se efectuează anumite aplicaţii cu bazele de
date.

Alte construcţii sintactice în DDL

 CREATE PROCEDURE
 CREATE USER or GROUP
 ADD USER
 DROP USER or GROUP
 ALTER USER or DATABASE
 CREATE VIEW
 GRANT
 REVOKE.

Alte construcţii sintactice în DML

 EXECUTE
 TRANSACTION
 TRANSFORM
 PARAMETERS
 PROCEDURE
 SQL Subqueries

96
 Expresii şi funcţii disponibile în mediul Access SQL

Expresii permise în mediul Access SQL

O definiţie exhaustivă a noţiunii de expresie este dificil de formulat pentru că sintaxa
multor instrucţiuni şi chiar expresii include termenul Expression sau un termen al unui tip
specific de expresie cum este TableSubquery (o subinterogare tabel care returnează mai multe
înregistrări). Expresiile sunt permise în anumite părţi ale instrucţiunilor, iar unele părţi din
instrucţiuni permit numai un tip spe-cific de expresie sau cu o proprietate specifică. Dacă nu se
specifică altfel, orice expresie SQL este permisă oriunde cuvântul Expression apare în sintaxa
oricărei construcţii de limbaj. O expresie Access SQL poate conţine orice combinaţie de
operatori, constante, variabile, funcţii, nume de câmpuri de date şi alte elemente de sintaxă
specifice, care după evaluarea expresiei se returnează, în general, un singur rezultat. Expresiile
se pot folosi în diferite moduri, ca de exemplu: stabi-lirea unor proprietăţi şi argumente de
acţiuni, formularea unor citerii de selecţie sau definirea unor câmpuri calculate în interogări.

Funcţii permise în mediul Access SQL

O definiţie exhaustivă a noţiunii de funcţie este, de asemenea, dificil de formulat, datorită
diversităţii de funcţii disponibile în mediul Access SQL, sco-pului în care se folosesc şi varietăţii
de tipuri de date implicate în reprezentarea sintactică. Într-un mod mai simplist, o funcţie este o
regulă prin care valorile unei variabile determină valorile unei alte variabile, astfel încât valorile
celei de a doua variabile sunt unic determinate de valorile primei variabile. Cu toată diversitatea
de funcţii permise în mediul Access SQL, totuşi, o grupare a acestora este posibilă, astfel se
disting:

97
98
 FUNDAMENTELE ORGANIZAŢIONALE ALE SISTEMELOR
INFORMAŢIONALE/INFORMATICE

Organizaţia economică. Perspective actuale din punct de vedere managerial.

O organizaţie este o structură socială formală, stabilă care primeşte resurse de la mediul
socio-economic şi le prelucrează pentru a produce anumite ieşiri (produse sau servicii). Această
definiţie tehnică presupune capitalul şi munca drept factori fundamentali de producţie.
Organizaţia transformă aceste intrări în produse şi servicii printr-un proces de producţie.
Produsele şi serviciile sunt consumate de mediu în schimbul furnizării altor intrări.
Organizaţiile sunt entităţi formale legale cu reguli şi proceduri care trebuie respectate. Ele pot fi
privite şi ca structuri sociale, deoarece reprezintă o colecţie de elemente sociale.
Din punct de vedere comportamental, o organizaţie reprezintă o colecţie de drepturi,
privilegii, obligaţii şi responsabilităţi bine echilibrate pe parcursul unei perioade de timp.
Definiţia tehnică este focalizată asupra influenţelor pe care modificările tehnologice (deci
şi progresele tehnologiilor informaţiei şi ale comunicaţiilor, IT&C) le au asupra mediului în
care intrările sunt transformate în ieşiri.
În cazul definiţiei comportamentale, construirea sau reconstruirea sistemului informatic al
organizaţiei presupune mai mult decât o nouă configuraţie a staţiilor de lucru (workstations) sau
o nouă aplicaţie informatică .
Organizaţiile, în general, pot fi de tip structură antreprenorială, tip birocratic, tip maşină
birocratică cu diviziuni, tip maşină birocratică profesională şi de tip adocraţie.
Organizaţiile cu structură antreprenorială sunt de mică amploare, de regulă firme
mici cu structuri simple şi conduse de un antreprenor. Un exemplu de astfel de organizaţie este o
croitorie.
Organizaţiile de tip birocratic (bureaucracy) sunt organizaţii formale, de dimensiuni
medii, cu o diviziune clară asupra muncii, cu proceduri şi reguli de lucru prestabilite şi un proces
de luare a deciziei imparţial, cu promovarea angajaţilor pe baza calificărilor tehnice şi a
profesionalismului. Acest tip de organizaţie are ca principale caracteristici ale managementului:
o echipă centralizată de management, un proces de management centralizat şi un proces de luare
a deciziei centralizat. Un exemplu de astfel de tip de organizaţie este firma Softwin SA.
Organizaţiile de tip maşină birocratică cu diviziuni prezintă combinaţii de maşini
birocratice multiple, fiecare realizând produse sau servicii distincte, toate conduse de un cartier
general central. Se pot da aici ca exemplu firmele Microsoft.
Organizaţiile de tip maşină birocratică profesională se bazează pe cunoştinţe, iar
produsele şi serviciile depind de cunoştinţele specialiştilor. Acest tip de organizaţie este dominat
de şefi de departamente cu o slabă autoritate centrală. La acest tip de organizaţie se poate ca
exemplu firma de impresariat artistic.
Adocraţiile (adhocracy) sunt organizaţii de forţă majoră create pentru a rezolva situaţii
de moment şi care trebuie să răspundă unor schimbări rapide ale mediului socioeconomic. Acest
tip de organizaţie are în compunere un mare număr de specialişti organizaţi în echipe
multidisciplinare, funcţionează pe o durată scurtă de timp şi au un management central slab. Ca
exemplu se menţionează firmele de consultanţă.
Toate organizaţiile dezvoltă proceduri de lucru standard, politici şi culturi
organizaţionale.
Procedurile de lucru standard sunt reguli precise, proceduri şi practici dezvoltate de

1
organizaţie pentru a face faţă cvasitotalităţii situaţiilor posibile viitoare.
Politicile organizaţionale iau în considerare faptul că oamenii în organizaţii ocupă diferite
poziţii, au diferite specialităţi, preocupări şi perspective. Ca urmare, aceştia prezintă diferite
puncte de vedere despre distribuirea resurselor, despre modul de recompensare a rezultatelor
muncii şi despre modul de sancţionare. Aceste puncte de vedere diferite afectează atât pe
manageri, cât şi pe angajaţi şi se materializează în existenţa unor dispute şi a unei competiţii în
cadrul organizaţiei.
În mod virtual, toate sistemele informaţionale/sistemele informatice care aduc modificări
semnificative în scopurile organizaţiei, în procedurile de lucru, în productivitate şi personal vor
ridica o serioasă opoziţie unei astfel de politici organizaţionale.
Cultura organizaţională reprezintă un ansamblu de principii fundamentale despre ceea ce
reprezintă organizaţia ca particularităţi, ca produse sau servicii oferite, ca atitudine de coeziune
din partea angajaţilor săi. De exemplu, o parte din aceste principii, în cazul unei organizaţii
economice, se referă la faptul că managerii cunosc mai multe decât lucrătorii din secţiile
productive, iar persoanele de reprezentare a organizaţiei în exterior prezintă calităţile
specialiştilor proprii etc.
Sub denumirea de organizaţie economică, în accepţiunea prezentei lucrări, se înţelege
organizaţia (de exemplu, o societate comercială care realizează produse sau asigură servicii) care
desfăşoară activităţi, potrivit obiectivelor sale, pentru obţinerea unui profit, în condiţii de
eficienţă a folosirii tuturor categoriilor de resurse, pe o durată prestabilită.
Organizaţiile economice, în concordanţă cu evoluţia mediului socio-economic, sunt
supuse astăzi mai multor provocări legate de: reorganizările interne frecvente în pas cu evoluţia
mediului socio-economic; creşterea riscurilor operaţionale şi a cerinţelor directe şi conexe
mediului procedural; integrarea tuturor activităţilor de management al relaţiilor interumane,
inclusiv cu clienţii; asigurarea eficienţei activităţilor organizaţionale şi corelarea acestora cu
evoluţia mediului de afaceri şi cu tendinţele omului modern de a utiliza produse şi servicii
potrivite stilului său de viaţă; câştigarea de noi clienţi cu ajutorul analizei economico
– financiare şi de marketing. Orice organizaţie economică funcţionează pe baza celor patru
categorii de resurse: umane, materiale, financiare şi informaţionale. În ultimii ani, ponderea
resurselor informaţionale în organizaţie a crescut considerabil odată cu progresele
tehnologiilor informaţiei şi ale comunicaţiilor (IT&C, Information Technology and
Communications), astfel că, în prezent, se poate afirma că această categorie de resurse din
organizaţie a devenit un factor de succes şi un vector important în ansamblul direcţiilor de
evoluţie specifice societăţii informaţionale-societăţii cunoaşterii.
Managementul unei organizaţii economice, presupune cu necesitate cunoaşterea şi
utilizarea resurselor informaţionale ale organizaţiei, care, în accepţiunea modernă, implică
gestionarea acestor resurse în cadrul unui sistem informatic integrat (reţea organizaţională) al
organizaţiei economice, sistem conceput şi folosit din perspectiva afacerilor. Pentru folosirea
acestor resurse informaţionale, managerul are datoria însuşirii conceptelor şi principiilor generale
de realizare a sistemelor informatice dedicate, dar şi a unor instrumente informatice cu ajutorul
cărora se poate realiza asistarea procesului managerial şi a deciziei manageriale. Imaginea
acestui manager aflat, de exemplu, la o întâlnire internaţională, oriunde în lumea societăţii
informaţionale, este asociată cu un telefon mobil de ultimă generaţie şi cu laptop-ul conectabil în
orice moment la reţeaua organizaţională din ţara pe care o reprezintă. Managerul dispune pe
calculatorul de tip laptop de toate informaţiile despre concurenţă, despre legislaţia la zi a
domeniilor abordate sub formă de baze de date exploatabile prin instrumente specifice. Prin

2
aceasta, eficienţa activităţilor organizaţionale creşte în mod semnificativ, concomitent cu
alinierea la practicile existente pe plan mondial.
Sistemul informatic integrat al organizaţiei economice este supus unor modernizări şi
consolidări continue pentru a fi capabil să realizeze continuitatea‚ coerenţa‚ oportunitatea‚
confidenţialitatea şi securitatea datelor‚ informaţiilor şi cunoştinţelor‚ a tuturor proceselor şi
tranzacţiilor.

2. Conceptele de societate informaţională – societate a cunoaşterii. Sistem

informaţional, sistem informatic, sistem bazat pe cunoştinţe. Dată, informaţie şi cunoştinţă.

Noţiunea de societate informaţională (Information Society) descrie o economie şi o

societate în care colectarea, stocarea, prelucrarea, transmiterea, diseminarea şi utilizarea
informaţiilor şi cunoştinţelor, inclusiv dezvoltarea tehnicilor de comunicaţie interactivă, au un
rol decisiv. Factorii semnificativi în această dezvoltare sunt: înalta tehnologie (HighTech),
industria, lumea lucrului (Work World), precum şi toate formele de cultură în societate.
Societatea informatică este o parte a societăţii informaţionale care foloseşte progresele tehnicii
de calcul în toate domeniile de activitate economico-socială. Societatea bazată pe cunoştinţe
(Knowledge-Based Society) este o parte a societăţii informatice care utilizează IT&C
preponderent pentru prelucrarea datelor şi informaţiilor sub formă de cunoştinţe. Considerând un
nivel superior (pe modelul de dezvoltare în spirală al societăţii umane), cel mai cuprinzător
concept este cel de societate a cunoaşterii (Knowledge Society). Societatea cunoaşterii este
fundamentată pe acumularea şi utilizarea de date sub formă de informaţii şi cunoştinţe la nivel
social. După acad. Mihai Drăgănescu, societatea cunoaşterii reprezintă mai mult decât societatea
informaţională şi decât societatea informatică, înglobându-le de fapt pe acestea. Societatea
cunoaşterii foloseşte elemente (pieces) ale cunoaşterii.
Societatea informaţională are la bază sistemele informaţionale, societatea informatică
– sistemele informatice, iar societatea bazată pe cunoştinţe se fundamentează pe sistemele
bazate pe cunoştinţe (Knowledge-Based Systems). Sintagma folosită de Romano Prodi, este de
economie bazată pe cunoştinţe (Knowledge-Based Economy, KBE); această KBE reprezintă
cea mai rafinată parte a noii economii (New Economy), prin noua economie înţelegând economia
specifică societăţii informaţionale– societăţii cunoaşterii (SI – SC).
În Dicţionarul explicativ al limbii române, sistemul este definit ca fiind un ansamblu de
elemente dependente (componente, principii, reguli, relaţii etc.) care formează un întreg
organizat, pe baza unui plan prestabilit, cu scopul realizării unui anumit obiectiv.
Sistemul informaţional reprezintă acel sistem de prelucrare a informaţiilor, împreună cu
resursele organizaţionale asociate, cum sunt resursele umane, tehnice şi financiare ce furnizează
şi distribuie informaţia.
Sistemul informatic reprezintă partea automatizată a sistemului informaţional ce
realizează prelucrarea datelor şi informaţiilor folosind un sistem de calcul; este un ansamblu de
echipamente şi programe pe calculator (software) care asigură prelucrarea datelor.
Sistemul bazat pe cunoştinţe este o parte a sistemului informatic care procesează
cunoştinţe într-o cantitate determinantă şi semnificativă. După acad. Mihai Drăgănescu,
cunoştinţa este informaţie cu înţeles şi informaţie care acţionează. Cunoştinţa semnifică ceea ce
este cunoscut. La modul general, datele sunt reprezentate convenţional prin numere, mărimi,
relaţii etc. şi sunt folosite la rezolvarea problemelor sau sunt obţinute printr-o activitate de
cercetare. Informaţia reprezintă elementele de noutate despre un fenomen, proces etc. Noutatea

3
caracteristică noţiunii de informaţie este percepută de utilizator numai în momentul intrării în
contact cu această informaţie. Ca urmare, din punct de vedere informatic, datele sunt informaţii
sau cunoştinţe reprezentate simbolic şi înregistrate în vederea gestionării (evidenţei) şi/sau
prelucrării. Rezultatul prelucrării este tot o dată, care, prin interpretare, se transformă iniţial în
informaţie şi apoi (nu întotdeauna) în cunoştinţă.
Caracterul de dată, informaţie sau cunoştinţă este relativ (adică se schimbă în funcţie
de contextul ce defineşte însuşirea de noutate pentru informaţie şi de înţeles şi utilitate prin
acţiune pentru cunoştinţă).
Delimitarea între cele trei concepte înrudite – informaţii, cunoştinţe şi date – este
fundamentală pentru clarificările conceptuale ale SI-SC. Sistemele de calcul electronic
(calculatoarele electronice) au prelucrat, încă de la apariţia lor, date care, uneori s-au prezentat
1
sub formă de informaţii, alteori sub formă de cunoştinţe. Se apreciază că în ultimii 20 de ani
preocupările privind îmbunătăţirea fluxului de informaţii în derularea afacerilor, au determinat
generalizarea utilizării conceptului de informaţie. La acest lucru au contribuit, în principal,
evoluţiile tehnologice care au făcut posibilă înregistrarea masivă a informaţiilor în baze de date,
folosind sistemele de calcul, trecându-se astfel direct de la conceptul de informaţie la conceptul
de dată şi reciproc, prin obţinerea de noi informaţii prin interpretarea datelor înregistrate şi
prelucrate prin utilizarea sistemelor de calcul.
În anul 1995 lucrarea The Knowledge-Creating Company, concepută de Ikujoro Nonaka
şi Hirotaka Takeuchi, a dus la fundamentarea delimitării celor trei noţiuni (dată, informaţie şi
cunoştinţă). În concepţia celor doi autori, cunoaşterea semnifică credinţă şi implicare (beliefs
and commitment), generate de experienţele obţinute pe baza informaţiilor oferite de societate.
2
Centrul de studierea limbii şi informaţiei de la Stanford University , apreciază că
informaţia reprezintă o “substanţă cu o anumită structură care poate fi produsă, stocată, aflată
în proprietatea fie a unei persoane, fie a unui grup de persoane şi transmisă de la persoană la
persoană sau de la grup la grup”. Ca substanţă, informaţia prezintă o anumită stabilitate şi
există în conştiinţa colectivă a unei societăţi. Valoarea informaţiei constă în potenţialul acesteia
3
de a fi transformată în cunoaştere , prin interpretarea la nivel de individ sau grup de indivizi.
Atunci când o persoană interpretează informaţia în aşa fel încât să o poată utiliza, informaţia se
transformă în cunoaştere.
Cunoaşterea reprezintă un amestec dinamic de experienţe sociale, valori spirituale şi
informaţii contextuale, precum şi experienţă personală profesionalizată ce formează cadrul de
evaluare şi încorporare de noi experienţe şi informaţii. Cunoaşterea îşi are începuturile şi se
foloseşte în mintea cunoscătorilor. În organizaţii, cunoaşterea este materializată adesea nu numai
prin datele din documente sau arhive, ci şi în cutumele, rutina, procesele, practicile şi normele
organizaţionale.
Acumularea de informaţii şi cunoştinţe conduce, la nivel social, la cunoaştere (în
vederea gestionării, prelucrării şi utilizării). Cunoaşterea reprezintă informaţie tezaurizată în
experienţa unui individ sau a unei colectivităţi. Ceea ce are mai valoros experienţa umană este
depozitat, în acelaşi timp, sub formă de date pe diferitele mijloace de stocare care, interpretate,
generează noi informaţii care îmbogăţesc cunoaşterea ca proces social.
Cunoaşterea nu reprezintă o creaţie originală, ci este procesul de descoperire treptată a
complexităţii universului real reprezentat de realitatea înconjurătoare, naturală şi socială, şi de
reconfigurare, re-relaţionare continuă a componentelor acesteia descoperite anterior cu informaţii
nou primite, în încercarea de a se ajunge la cunoaşterea întregului pe care îl reprezintă realitatea
aceasta atât de complexă. Produsele anterioare ale cunoaşterii devin elemente componente ale

4
unei cunoaşteri din ce în ce mai vaste.
Statele Unite au trecut de la societatea industrială la societatea informaţională în anii
΄50 când numărul angajaţilor în prelucrarea informaţiei a depăşit numărul celor din sectorul
industrial. În viitor, aceştia vor depăşi numărul angajaţilor în toate cele trei sectoare luate
împreună: agricultură, industrie şi servicii.
Aşa cum s-a arătat, societatea cunoaşterii reprezintă mai mult decât societatea
informaţională şi decât societatea informatică, înglobându-le de fapt pe acestea. Cunoaşterea
este informaţie cu înţeles şi informaţie care acţionează. De aceea societatea cunoaşterii nu
este posibilă decât inclusă în societatea informaţională şi nu poate fi separată de aceasta. În
acelaşi timp, ea este mai mult decât societatea informaţională prin rolul major care revine
informaţiei–cunoaştere în societate. Cel mai bun înţeles al societăţii cunoaşterii este probabil
4
acela de societate informaţională şi a cunoaşterii .
Este interesant de precizat că odată cu apariţia tehnologiei politice se conturează un domeniu
nou care studiază consecinţele sociale ale noilor tehnologii informaţionale (informatice şi de
comunicaţii) şi examinează tehnologiile posibile sau de dorit a se realiza, pentru a ajuta
societatea actuală să evolueze spre o fază superioară. În acelaşi timp, tehnologia politică are
menirea să cerceteze consecinţele noilor tehnologii microelectronice, informatice şi cibernetice
asupra psihologiei omului şi de aici asupra societăţii, mutaţiile care se produc şi se vor produce
în structura forţei de muncă, în utilizarea timpului oamenilor în producţie şi în viaţa lor
particulară. Tehnologia politică poate recomanda adaptarea din timp a societăţii la noile procese
informaţionale. Tehnologia politică poate formula cerinţe faţă de tehnologie şi chiar faţă de
ştiinţă, pentru a satisface, în perspectivă, nevoile societăţii, stabilind o serie de funcţiuni sociale
pe care sistemele tehnice urmează să le îndeplinească, cercetând modul în care aceste funcţiuni
pot fi realizate. De aceea ea se adresează şi oamenilor de ştiinţă şi creatorilor de tehnologie şi
sisteme tehnice. Aşadar, tehnologia politică cuprinde două mari aspecte, unul care se adresează
modului de conducere a societăţii, iar altul modului de inovare.
Societatea cunoaşterii are în vedere: extinderea şi aprofundarea cunoaşterii ştiinţifice
şi a adevărului despre existenţă; utilizarea şi managementul cunoaşterii existente sub forma
cunoaşterii tehnologice şi organizaţionale; producerea de cunoaştere tehnologică nouă prin
inovare; diseminarea fără precedent a cunoaşterii către întreaga societate prin mijloace noi,
folosind cu prioritate Internetul şi cartea electronică; utilizarea metodelor de învăţare prin
procedee electronice (e-learning).
În societatea cunoaşterii se formează o nouă economie, (New Economy sau e-conomy)
care cuprinde şi economia Internet sub forma afacerilor electronice (e-business). De aceea,
economia nouă este economia societăţii informaţionale şi a cunoaşterii.
Societatea cunoaşterii reprezintă o nouă economie în care procesul de inovare
(capacitatea de a asimila şi converti cunoaşterea nouă pentru a crea noi servicii şi produse)
devine determinant. Inovarea, în societatea cunoaşterii, urmăreşte îmbunătăţirea productivităţii
concomitent cu prezervarea mediului natural.
Richard Boulton caracterizează diferenţa dintre vechea şi noua economie astfel: în
prima contează bunurile tangibile, în a doua, activele intangibile care creează valoare.
Intangibilul este nematerial, greu de descris şi mai ales de cuantificat şi măsurat. Activul
(bunul) intangibil are valoare şi creează valoare.
Societatea cunoaşterii, prin ambele componente, informaţională şi durabilitate, are
caracter global şi este un factor al globalizării.
Acad. M. Drăgănescu apreciază, de asemenea, că societatea cunoaşterii va reprezenta şi

5
o etapă nouă în cultură, pe primul plan va trece cultura cunoaşterii, care implică toate formele
de cunoaştere, inclusiv cunoaşterea artistică, literară etc. Astfel se va pregăti terenul pentru
ceea ce poate fi denumit societatea conştiinţei, a adevărului, moralităţii şi spiritului.
Au fost definite două clase mari de vectori ai societăţii cunoaşterii: vectori
tehnologici şi vectori funcţionali. Un vector al societăţii cunoaşterii reprezintă un instrument
care transformă societatea informaţională într-o societate a cunoaşterii. Pentru a intra în
societatea cunoaşterii este necesară declanşarea unui număr minim de vectori de tipul precizat.
Din categoria vectorilor tehnologici ai societăţii cunoaşterii, se menţionează: Internet
dezvoltat; tehnologia cărţii electronice (e-book); agenţi inteligenţi, ce reprezintă sisteme
expert (din domeniul inteligenţei artificiale), utilizaţi, de exemplu, pentru „mineritul‟ datelor
(data mining) şi chiar pentru descoperiri formale de natura cunoaşterii (knowledge discovery);
mediu înconjurător inteligent pentru activitatea şi viaţa omului; nanoelectronica.
Din categoria vectorilor funcţionali ai societăţii cunoaşterii, se amintesc:
managementul utilizării morale a cunoaşterii la nivel global; managementul cunoaşterii
organizaţionale; sistemul de sănătate, de educaţie fizică şi sport, la nivel social şi
individual; aprofundarea cunoaşterii despre existenţă; implementarea unui sistem de
învăţământ bazat pe metodele societăţii informaţionale şi a cunoaşterii (e-learning);
protejarea mediului înconjurător şi asigurarea societăţii durabile; generarea de cunoaştere
nouă tehnologică; dezvoltarea unei culturi a cunoaşterii şi inovării etc.

4. Baza progresului resurselor informaţionale ale organizaţiei economice

Se poate afirma că elementele din sectorul informaţional a căror evoluţie afectează astăzi
societatea şi afacerile, în ansamblul lor şi progresul resurselor informaţionale ale
organizaţiei economice, în particular, sunt: sporirea cunoştinţelor în domeniul
informaticii ale managerilor şi ale unui număr din ce în ce mai mare al angajaţilor;
dezvoltarea telecomunicaţiilor prin fibre optice, sateliţi, reţele de calculatoare şi de
comunicaţii globale şi baze de date; dezvoltarea şi proliferarea calculatoarelor personale
(PC-urilor); managerul şi angajatul dispun de calculatoare personale la birou şi acasă, conectate
la un calculator central, la o bază de date sau la alte calculatoare personale; calculatoarele sunt
percepute şi utilizate ca “gânditori analitici” (analog funcţiei îndeplinite de emisfera stângă a
creierului uman); crearea unui front comun împotriva infracţiunilor în domeniul
calculatoarelor (împotriva criminalităţii informatice); folosirea dispozitivelor cu laseri
pentru scrierea şi citirea informaţiei de pe disc; comunicarea om-calculator prin voce;
evoluţia tehnologiilor în domeniul fabricării microcipurilor electronice care a dus la
micşorarea consumului energetic.
Aceste elemente de progres sunt în concordanţă cu vectorii societăţii cunoaşterii care au
fost prezentaţi în paragraful 3.

5. Sisteme de management informaţional

Pe măsură ce cantitatea de informaţie pusă la dispoziţia managerilor organizaţionali

creşte, fluxul informaţional trebuie să devină mult mai selectiv.
Sistemele informatice moderne furnizează managerilor atât informaţii despre mediul

6
socio-economic în care lucrează organizaţia, cât şi informaţii şi cunoştinţe generate intern în
organizaţie.
Aşa cum s-a arătat mai sus, sistemul reprezintă un grup de elemente care funcţionează
împreună pentru a realiza anumite obiective comune.
Era sistemelor a început în timpul celui de-al doilea război mondial. Producerea de sute
de mii de avioane anual de către o economie care mai înainte realiza numai câteva sute a fost o
adevărată revoluţie în management. Dezvoltarea sistemelor tehnice mari şi complexe a fost
posibilă prin efortul conjugat al oamenilor de ştiinţă şi laboratoarelor din întreaga lume.
În ultimele decade ale secolului XX au apărut sistemele globale ca Banca Mondială şi
corporaţiile multinaţionale. Aceste sisteme necesită imense fluxuri informaţionale care trebuie
susţinute de o infrastructură adecvată.
Aplicând teoria sistemelor, orice organizaţie economică (firmă, întreprindere, bancă etc)
este un sistem format din mai multe subsisteme care acţionează, împreună, pentru realizarea
produselor sau serviciilor specifice domeniului său de activitate:
producţie: bunuri de larg consum, maşini şi utilaje etc.
servicii: telecomunicaţii, transporturi, asistenţă medicală, reparaţii etc.
comerţ: en gros, en detail, ambulant etc.
financiar-contabil etc.
Definită ca sistem economic, orice organizaţie economică cuprinde, generic, trei
subsisteme interconectate (fig. 2):
1. subsistemul productiv, condus, operaţional sau operativ, care realizează funcţia
organismului economic (producţie sau prestări servicii) – este factorul de execuţie;
2. subsistemul informaţional care asigură: comunicarea între celelalte două
subsisteme ale organizaţiei economice; legătura organizaţiei economice cu mediul exterior
acestuia (economic,
financiar-bancar).
2. 3. subsistemul de conducere sau decizional care controlează şi conduce sistemul
operativ prin intermediul sistemului informaţional. Fluxul informaţional reprezintă totalitatea
informaţiilor necesare desfăşurării unui anumit proces, unei anumite acţiuni sau activităţi.

Pot exista: fluxuri informaţionale externe (totalitatea informaţiilor provenite din

exteriorul organizaţiei economice, la orice nivel ierarhic); fluxuri informaţionale interne
(totalitatea informaţiilor vehiculate în interiorul organizaţiei economice). Aceste fluxuri
informaţionale interne, la rândul lor, pot fi:
− descendente (totalitatea informaţiilor transmise de la nivelul ierarhic superior la
nivelul ierarhic inferior; exemple: decizii, ordine, hotărâri, dispoziţii); −
ascendente (totalitatea informaţiilor transmise de la nivelul ierarhic inferior la
nivelul ierarhic superior; exemple: dări de seamă, rapoarte, situaţii de sinteză,
reclamaţii de la clienţi); − orizontale (totalitatea informaţiilor transmise între
unităţi organizaţionale situate pe acelaşi nivel ierarhic; exemple: fluxuri
informaţionale de cooperare); − oblice (totalitatea informaţiilor transmise între
unităţi organizaţionale situate pe nivele ierarhice diferite).
Între mai multe tipuri de fluxuri informaţionale pot exista circuite
informaţionale. Dacă se consideră şi celelalte resurse ale organizaţiei
economice (materiale, financiare şi umane), se definesc fluxurile materiale,
financiare şi umane, astfel: fluxul material: totalitatea materiilor prime şi

7
 materialelor consumabile necesare desfăşurării unui anumit proces, unei anumite
acţiuni sau activităţi. fluxul financiar: totalitatea resurselor financiare
(băneşti) necesare desfăşurării unui anumit proces, unei anumite acţiuni sau
activităţi. flux uman: totalitatea resurselor umane (acţionari, angajaţi,
colaboratori) necesare desfăşurării unui anumit proces, unei anumite acţiuni sau
activităţi.

Sistemul informaţional are rolul de a sintetiza datele din documentele primare de

evidenţă şi control în informaţii şi de a descompune deciziile în ordine. Informaţiile de tip dată,
primite de la celelalte componente ale organizaţiei economice şi din exteriorul acesteia, se
prelucrează la nivelul sistemului informaţional. Informaţiile rezultate în urma acestor prelucrări
fundamentează deciziile sistemului decizional. Aceste decizii sunt transmise sistemului
informaţional, care le descompune în ordine, acţiuni obligatorii care au loc la nivelul sistemului
operativ şi care generează datele ce se consemnează în documente primare, întocmite la faţa
locului. Acestea se transmit către sistemul informaţional care le prelucrează împreună cu altele
şi le transmite la nivelul superior etc.
Sistemul informatic, aşa cum s-a arătat deja, este partea automatizată a sistemului
informaţional. Sistemul informatic are funcţia de prelucrare automată a datelor pentru
obţinerea informaţiilor necesare procesului de conducere sau de informare. Sistemul
informatic este deci inclus în sistemul informaţional al organizaţiei economice, pentru că la
nivelul acestuia se vehiculează atât informaţii gestionate, prelucrate şi distribuite folosind
sistemul de calcul, cât şi alte tipuri de informaţii care sunt procesate manual sau mental (de
exemplu, cele extrase din documentele de arhivă neelectronică).
Creşterea exponenţială a volumului de informaţii înregistrate în baze de date pentru a fi
gestionate, prelucrate şi distribuite folosind sistemul de calcul, a determinat generalizarea
utilizării conceptului de sistem informatic, în detrimentul celui de sistem informaţional.
Sistemul informatic care monitorizează şi recuperează datele din mediul socioeconomic,
culege datele din tranzacţiile şi operaţiile organizaţiei, filtrează, organizează şi selectează datele
şi le prezintă ca informaţii managerilor şi furnizează mijloacele necesare managerilor pentru a
genera informaţia în forma dorită se numeşte sistem informatic de management, MIS
(Management Information System) şi face parte din categoria sistemelor informatice de
management informaţional, IMS (Information Management Systems).
Fenomenul de globalizare a determinat creşterea competiţiei în toate sferele activităţii
economic-sociale. Concurenţa deschisă între companii determină noi raporturi informaţionale
între competitori. „Information is power” – informaţia reprezintă putere consacră rolul
determinant al acesteia în obţinerea succesului în afaceri („al treilea val” al lui A. Toffler).
Pentru a vedea locul şi rolul sistemelor informatice de management informaţional ale
unei organizaţii economice informatizate, se porneşte de la schema organizaţională structurată pe
niveluri de management şi pe domenii de gestiune (funcţiuni) ale organizaţiei (fig. 3).
În figura 3. este prezentată o modalitate de descriere a tipurilor de sisteme informatice
care se întâlnesc într-o organizaţie economică.
Organizaţia economică este împărţită pe mai multe nivele: strategic, management de
nivel mediu, al lucrătorilor cu date, informaţii şi cunoştinţe şi operaţional care apoi sunt divizate

8
în domenii funcţionale sau de gestiune ca servicii-produse bancare, comercialmarketing,
cercetare-dezvoltare, financiar-contabil şi resurse umane.
Sistemele de nivel operaţional (de exploatare) sprijină managementul operaţional prin
gestionarea activităţilor elementare şi a tranzacţiilor în organizaţia economică cum ar fi: vânzări,
achiziţii, depozite cash, acordare şi obţinere credite, materii prime şi materiale, toate acestea
specifice unei organizaţii economice. Rolul acestor sisteme este de a răspunde la întrebări de
rutină şi de a ţine evidenţa fluxurilor tranzacţionale prin organizaţie. Exemple de astfel de sistem
pot fi cel care ţine evidenţa numărului de ore lucrate zilnic de către angajaţii unei firme de
producţie.
Sistemele destinate lucrătorilor cu date, informaţii şi cunoştinţe sunt realizate pentru a
sprijini organizaţia cu instrumente profesioniste de procesare a datelor ca atare sau sub formă de
informaţii sau cunoştinţe. Aceste sisteme sub forma staţiilor de lucru şi a sistemelor de birotică
(OAS) conţin aplicaţiile informatice cu cel mai mare ritm de dezvoltare.
Sistemele de nivel strategic sprijină managerii generali în rezolvarea problemelor
strategice şi prefigurarea tendinţelor pe termen lung atât în cadrul organizaţiei cât şi al mediului
socio-economic exterior. Aceste sisteme asigură adaptarea capacităţilor reale prezente ale
organizaţiei cu schimbările din mediul exterior.
Sistemele informaţionale/informatice pot fi diferenţiate după funcţiuni, constituind
obiectul subsistemelor dedicate din compunerea sistemului informatic integrat (global) şi care
corespund cu principalele domenii de gestiune ale organizaţiei (producţie-servicii, comercial-
marketing, cercetare-dezvoltare, financiar-contabil şi resurse umane).
O organizaţie economică eficientă dispune de sisteme de nivel strategic, de management
de nivel mediu, al lucrătorilor cu date, informaţii şi cunoştinţe şi operaţional pentru fiecare
domeniu de gestiune (funcţional). Spre exemplu, într-o organizaţie economică de servicii,
furnizarea de servicii are corespondentă la nivel operaţional o componentă pentru a înregistra
serviciile şi a prelua comenzile. Un sistem la nivel de cunoştinţe realizează site-ul Web de
prezentare a serviciilor furnizate de organizaţie, iar un sistem informatic pentru managementul
de nivel mediu monitorizează caracteristicile lunare ale serviciilor asigurate de organizaţia
economică în diferite zone şi prezintă rapoarte despre entităţile unde aceste servicii au depăşit
nivelul prestabilit sau au scăzut sub acest nivel. Sistemul informatic destinat nivelului de
management strategic asigură previziunea evoluţiei organizaţiei şi evaluează tendinţele pe nivel
mediu şi lung ale mediului specific în care se integrează organizaţia respectivă.
Se prezintă categoriile specifice de sisteme informaţionale/informatice corespunzătoare
fiecărui nivel de management organizaţional:
− la nivelul managementului strategic – sisteme informatice de sprijin a executivului,
ESS (Executive Support Systems);
− pentru managementul de nivel mediu: sisteme informatice de management, MIS
(Management Information Systems) şi sisteme informatice de asistare a deciziei, DSS
(Decision Support Systems);
− la nivelul lucrătorilor cu date, informaţii şi cunoştinţe – sistemul informatic de lucru cu
cunoştinţe, KWS (Knowledge Work System) şi sistemul informatic de automatizare a lucrărilor
de birou, numit şi sistem informatic de birotică, OAS (Office Automation System);
− la nivelul managementului operaţional (de exploatare) – sisteme informatice de
prelucrare a tranzacţiilor, TPS (Transaction Proccessing Systems).
Sistemele informatice de management, MIS – deservesc nivelul de management mediu
al organizaţiei economice, furnizând managerilor rapoarte, acces online la rezultate şi înregistrări

9
mai vechi. MIS deservesc şi nivelul managementului strategic susţinând funcţiile de planificare,
control şi luare a deciziilor prin rezumate de rutină şi rapoarte în situaţii deosebite. De regulă,
MIS sunt la dispoziţia managerilor care sunt interesaţi de rezultatele săptămânale, lunare sau
anuale obţinute în organizaţia economică. În dezvoltarea MIS, trei elemente au fost
determinante: introducerea sistemelor de calcul electronic, teoria managementului şi dezvoltarea
teoriei contabilităţii.
Sistemele informatice de asistare a deciziei, DSS, la nivelul managementului de nivel
mediu, îmbină datele şi modele analitice sofisticate pentru a asigura luarea deciziilor
semistructurate şi nestructurate. Deşi DSS utilizează, în cea mai mare parte, date şi informaţii
provenite de la TPS şi MIS, de multe ori recepţionează date şi informaţii de la surse externe ca,
de exemplu, valorile de piaţă ale anumitor produse sau servicii.
Sistemele informatice de sprijin al executivului, ESS, deservesc nivelul de
management strategic şi sunt destinate pentru asistarea luării deciziilor nestructurate prin
elemente de mare sinteză, prezentări grafice şi comunicaţii avansate. ESS sunt folosite de
managerii generali, se adresează deciziilor nestructurate şi, mai mult, creează mediul general de
lucru şi de comunicare, adresându-se mai puţin aplicaţiilor specifice, de detaliu, necesare
organizaţiei economice.

Aceste sisteme informatice sunt proiectate pentru a încorpora, în principal, date despre
evenimente externe ca, de exemplu, noi elemente despre competitorii de pe piaţă, dar primesc şi
date interne de la MIS şi DSS. ESS filtrează, comprimă şi urmăresc datele critice, punând
accentul pe micşorarea timpului de execuţie a activităţilor şi pe reducerea efortului necesar
pentru obţinerea informaţiei utile şi relevante pentru întregul management organizaţional.

În ultima perioadă în organizaţiile mai avansate au loc următoarele schimbări:

1. managementul devine orientat spre sistem şi foloseşte tehnici din ce în ce mai
complicate;
2. 2. informaţia este planificată şi pusă la dispoziţia managerilor după nevoi.

Un sistem informaţional asigură legătura dintre planificarea şi controlul efectuate de

manageri cu sistemul operaţional de implementare. Implementarea acestuia se realizează sub
formă de sisteme informatice integrate (globale, totale) ce reunesc tehnologiile de procesare
online a tranzacţiilor, OLTP cu tehnologiile de prelucrare analitică online, OLAP.
În organizaţiile mari, implementarea sistemelor informatice integrate se realizează sub
forma sistemelor informatice totale (abordarea Kampas) ce au ca specific cinci niveluri ale
legăturii funcţionale ce le asigură o primă caracteristică de sisteme inteligente

10
 Tabelul
Caracteristicile sistemelor informatice organizaţionale
Sistemul Intrări Procesare Ieşiri Utilizatori
informatic
ESS Date agregate Grafică, prelucrări Analize, Managerii de
(interne, externe) interactive, interogări, nivel
simulări proiecţii strategic
MIS Date despre tranzacţii, Modele Rapoarte, situaţii Managerii de
modele simple simplificate, de sinteză nivel mediu
analize parţiale,
prelucrări repetitive
DSS Modele analitice, date Modele de analiză Rapoarte, analize Factorii de
de la MIS, KWS şi decizionale, decizie
TPS interogări
KWS Baze de cunoştinţe, Modelare şi Modele de toate Profesionişti,
specificaţii pentru simulare tipurile, proiecte tehnicieni
proiectare
OAS Documente, date Documente, Documente, Funcţionari
primare sub toate planificări, planuri,
formatele electronice comunicaţii corespondenţă
electronică
TPS Date primare Sortări, listări, Rapoarte, liste, Personal de
referitoare la actualizări, fuziuni rezumate, sinteze operare
tranzacţii

6. Tendinţe globale care redefinesc rolul sistemelor informaţionale/ informatice în

management şi afaceri

Abordarea sistemelor informaţionale/sistemelor informatice ale organizaţiilor economice

trebuie să ţină seama de cele trei tendinţe importante care redefinesc rolul acestora în
management şi afaceri:
1. Internetul şi alte reţele de comunicaţii globale leagă participanţii cheie: vânzători,
producători, distribuitori şi clienţi. Sunt realizate, în timp real, organizaţii globale care să includă
întreprinderi, birouri, distribuitori şi clienţi.
2. 2. Globalizarea pieţii pune într-o altă lumină proiectarea organizaţiei economice şi
managementul.
3. 3. Transformarea SUA şi a altor ţări industrializate în societăţi informaţionale
(economii informaţionale) accentuează importanţa productivităţii angajaţilor educaţi,
micşorarea ciclului de viaţă şi a cunoştinţelor şi informaţiei ca surse de avantaj competiţional.

11
 7. Compunerea formală a sistemului informatic al organizaţiei economice

Organizaţia economică care dispune de un sistem informatic are în compunere, din

punct de vedere al resurselor umane, în mod formal următoarele: un director IT&C al
organizaţiei economice, numit şi CIO (Chief Information Officer); un departament de
informatică – unitatea organizatorică formală care este responsabilă pentru funcţionarea
sistemului informatic integrat în organizaţia economică; analişti de sistem – prin analiza
problemelor de rezolvat prin aplicaţiile informatice transformă cerinţele organizaţiei economice
în cerinţe informaţionale şi de sistem informatic; aceştia stabilesc algoritmii de calcul pentru
rezolvarea problemelor stabilite; sunt persoane cu studii superioare de specialitate sau cu studii
postuniversitare de specializare; programatori, adică specialişti care scriu instrucţiunile
programelor de calcul pe baza algoritmilor rezultaţi din activităţile de analiză de sistem (asigură
activitatea de programare); analiştii-programatori – reprezintă specialiştii care rezolvă atât
analiza de sistem, cât şi programarea; asistenţi de analişti-programatori – persoane cu studii
medii care cunosc bine utilizarea calculatorului şi sprijină pe analiştii programatori în rezolvarea
problemelor prin introducerea de la tastatură a instrucţiunilor şi în efectuarea unor activităţi de
rutină cu calculatorul; managerul de proiect (Project Manager, PM) reprezintă specialistul
responsabil cu planificarea, organizarea, coordonarea şi controlul unei aplicaţii informatice
realizate sub formă de proiect în cadrul departamentului de informatică; administrator de
reţea – reprezintă persoana responsabilă cu gestionarea reţelei de calculatoare din compunerea
sistemului informatic integrat al organizaţiei economice; administrator al bazei de date –
este persoana care răspunde de gestionarea sistemelor de baze de date din compunerea sistemului
informatic integrat; inginerul de sistem – de regulă, inginer de calculatoare – răspunde de
buna funcţionare şi exploatare a părţii hardware a sistemului informatic integrat.
Utilizatorii finali (End Users) reprezintă beneficiarii tuturor facilităţilor informaţionale
oferite de sistemul informatic integrat al organizaţiei economice. Interacţiunile dintre sistemul
informatic şi membrii organizaţiei economice sunt extrem de complexe şi aflate într-o continuă
dinamică (fig. 6).

12
Fig. 6. Relaţia dintre organizaţia economică şi sistemul informatic (IT&C)

Înţelegerea sistemelor informatice integrate ale organizaţiei economice se realizează uşor

dacă se realizează abordarea lor sistemică. Astfel, întregul reprezentat de sistemele informatice
integrate are ca părţi sisteme informatice dedicate domeniilor de gestiune ale organizaţiei
economice: producţie/servicii, comercial, cercetare-dezvoltare, financiar-contabil, resurse
umane.
Sistemul informatic dedicat producţiei/serviciilor conţine subsisteme informatice
(aplicaţii informatice) care deservesc activităţi ca: amplasarea optimă a utilajelor şi instaşaţiilor
de producţie, graficul optim de întreţinere şi de reparaţii pentru utilaje, calculul necesarului de
utilităţi pentru organizaţia economică etc.
Sistemul informatic dedicat comercialului conţine subsisteme informatice (aplicaţii
informatice) care deservesc activităţi ca: marketingul activităţilor specifice ale organizaţiei
economice, derularea contractelor, gestiunea serviciilor asigurate, gestiunea utilităţilor sub aspect
comercial, gestiunea plăţilor la furnizori etc.
Sistemul informatic dedicat cercetării-dezvoltării conţine subsisteme informatice
(aplicaţii informatice) care deservesc activităţi precum sunt: comunicaţiile mobile, Internet-ul,
tehnologii moderne care îmbunătăţesc calităţile materialelor folosite în producţie etc.
Sistemul informatic financiar-contabil are în compunere subsisteme informatice
(aplicaţii informatice) pentru activităţi : contabilitate informatizată, plăţi, facturi încasate, costuri
specifice, preţuri, intercorelarea activităţilor financiar-contabile cu activităţile celorlalte domenii
de gestiune ale organizaţiei economice.
Sistemul informatic destinat managementului resurselor umane conţine subsisteme
informatice (aplicaţii informatice) care deservesc activităţi ca: gestiunea resurselor umane,
salarii, asigurări etc.
Se cunoaşte faptul că informatica este ştiinţa prelucrării automate a datelor. Informatica
managerială este acea parte a informaticii care prelucrează automat datele de evidenţă şi control
vehiculate în cadrul unei organizaţii economice. Ca urmare, esenţa tuturor sistemelor
informatice prezentate mai sus este gestionarea datelor care, interpretate de factorul uman,
devin uneori, informaţii sau cunoştinţe.

13
1. 2. IMPORTANŢA INFORMATICII MANAGERIALE ÎN FUNDAMENTAREA
PROCESULUI MANAGERIAL ŞI DE LUARE A DECIZIILOR. MANAGERUL ŞI
REALIZAREA ŞI UTILIZAREA SISTEMELOR INFORMATICE DEDICATE
2. 2.1 Importanţa informaticii manageriale în fundamentarea procesului managerial şi
de luare a deciziilor în organizaţia economică

Se defineşte informatică managerială acea parte a informaticii care deserveşte

managerii în activităţile specifice. În capitolul 1 s-a insistat pe partea de organizaţie, în general,
şi pe organizaţie economică, în special, şi s-au arătat care sunt corespondenţele dintre nivelurile
de management ale organizaţiei economice şi tipurile de sisteme informatice care le deservesc.
În acest capitol 2 se insistă pe rolul sistemelor informatice în fundamentarea procesului
managerial şi de luare a deciziilor în organizaţia economică, inclusiv pe unele abordări
contemporane asupra sistemelor informatice de management, precum şi pe locul şi rolul
managerului în realizarea şi apoi utilizarea eficientă a sistemelor informatice dedicate.
Managerii de pe toate nivelurile de management joacă un rol cheie în cadrul organizaţiei
economice. Responsabilităţile lor se întind de la luarea deciziilor, la scrierea rapoartelor,
participarea la şedinţe .
Pentru a stabili modalităţile prin care sistemele informatice pot ajuta managerii, trebuie
mai întâi să se examineze ce fac managerii şi de ce fel de date şi informaţii au nevoie pentru
luarea deciziilor şi pentru îndeplinirea celorlalte funcţiuni. De asemenea, trebuie să se înţeleagă
cum sunt luate deciziile şi ce fel de decizii pot fi asistate de sistemele informatice formale.
Modelul managementului clasic care descrie ce trebuie să facă un manager a fost
indiscutabil aproape 70 de ani, începând din anii 1920. Henri Fayol şi alţi specialişti au prezentat,
pentru prima dată, cele cinci funcţiuni clasice ale managerilor: planificarea, organizarea,
coordonarea, luarea hotărârilor şi controlul. La o analiză mai atentă, s-a observat că descrierea
funcţiunilor manageriale în aceşti termeni este neconcludentă, deoarece nu corespunde cu ceea
ce managerii execută în activitatea de zi cu zi. Prin modele comportamentale s-a definit
comportarea managerilor care pare să fie mai puţin sistematizată, mai informală, mai puţin
organizată şi chiar mai neimportantă decât s-ar crede la prima vedere.
S-a constatat că activitatea managerială, în realitate, are cinci caracteristici care diferă de
modelul managementului clasic. Astfel: a) activitatea managerială este foarte intensă, adică
managerii trebuie să desfăşoare foarte multe activităţi zilnice, într-un ritm destul de ridicat (unele
studii indică 600 de activităţi pe zi); b) activitatea managerială este fragmentată, ceea ce
înseamnă că majoritatea activităţilor durează mai puţin de 9 minute, numai 10% dintre activităţi
depăşesc o oră; c) este preferată comunicarea orală în detrimentul comunicării scrise deoarece
oferă mai multă flexibilitate, necesită mai puţin efort şi aduce un răspuns mai rapid; d)
managerii preferă informaţiile ad-hoc şi speculaţiile (informaţiile scrise uneori sunt vechi sau
aceasta este percepţia managerilor despre documentele scrise); e) managerii lucrează pe baza
unei reţele de contacte care funcţionează ca un sistem informaţional informal.
Pe baza observaţiilor din lumea reală, Kotter susţine că managerii de fapt sunt implicaţi
în trei activităţi critice:
− petrec mult timp pentru stabilirea agendei personale şi a obiectivelor atât pe termen
scurt cât şi lung;
− consumă foarte mult timp pentru construirea unei reţele interpersonale formată din
angajaţii de la cât mai multe nivele, de la personalul care deserveşte depozitele de mărfuri şi
funcţionarii organizaţiei până la manageri şi managerii generali;

14
 − folosesc întreaga lor pricepere şi desfăşoară activităţi de bază pentru a realiza ceea ce
au stabilit în agenda personală şi pentru a-şi atinge propriile scopuri.
Analizând comportamentul de zi cu zi al managerilor, Mintzberg a constatat că acest
comportament ar putea fi clasificat în funcţie de zece roluri manageriale ce pot fi împărţite în trei
categorii: interpersonale, informaţionale şi decizionale.
Prin rol managerial se înţeleg activităţile şi rezultatele acestora pe care managerii ar
trebui să le realizeze într-o organizaţie.
În cazul rolurilor interpersonale, managerii funcţionează ca reprezentanţi ai organizaţiei
în relaţiile cu lumea exterioară şi îndeplinesc sarcini simbolice.
Managerii acţionează ca lideri prin motivarea, consilierea şi sprijinul angajaţilor,
realizează legătura dintre diferitele nivele ale organizaţiei, iar în interiorul fiecărui nivel asigură
legătura dintre membrii echipei de management. Managerii acordă timp şi favoruri pe care se
aşteaptă să le primească înapoi.
Cât priveşte rolurile informaţionale, managerii acţionează în calitate de „servere” de
informaţii pentru organizaţie, primind informaţiile actualizate şi redistribuindu-le celor care au
nevoie de ele.
În situaţia rolurilor decizionale, managerii iau decizii. Ei funcţionează ca antreprenori
prin iniţierea diferitelor tipuri de activităţi, ei descoperă nefuncţionalităţile care apar în
organizaţie, alocă resursele personalului care are nevoie de ele, negociază conflictele şi mediază
neînţelegerile dintre diferite grupuri.
Aşa cum s-a arătat mai sus, rolurile managerilor se clasifică în interpersonale,
informaţionale şi de decizie (sau decizionale). Tuturor acestor roluri manageriale li se asociază
sisteme informatice dedicate care întregesc sistemul informatic integrat al organizaţiei.
Luarea deciziilor rămâne una dintre activităţile de bază ale managerilor – o persoană sau
un grup de persoane ce prezintă autoritatea necesară şi care au responsabilitatea folosirii
resurselor la dispoziţie în situaţii date.
Decizia este o soluţie adoptată dintre mai multe variante posibile. Decizia reprezintă
selectarea unei direcţii de acţiune. Decizia este o hotărâre care se ia ca o consecinţă a analizării
unei probleme de rezolvat. Decizia este o activitate conştientă de selecţie a unei acţiuni de urmat
care odată executată are ca rezultat îndeplinirea unui obiectiv prestabilit.
Procesele de luare a deciziei pot fi clasificate în funcţie de nivelul organizaţional în
decizii la nivel strategic, decizii ale managementului de nivel mediu, decizii ale lucrătorilor cu
date, informaţii şi cunoştinţe şi decizii ale managementului operaţional.
Luarea deciziilor la nivel strategic presupune stabilirea obiectivelor organizaţiei
sportive, a resurselor şi politicilor acestei organizaţii pe termen lung, în raport cu mediul socio-
economic.
Deciziile managementului de nivel mediu (tactic) asigură controlul managementului şi
se referă, în principal, la cât de eficient şi eficace sunt utilizate resursele şi cât de bine lucrează
unităţile de exploatare.
Deciziile de la nivelul lucrătorilor cu date, informaţii şi cunoştinţe se referă la
evaluarea ideilor noi privind produsele şi serviciile, precum şi cele privind modalităţile de
comunicare a cunoştinţelor noi şi de distribuire a informaţiilor în organizaţie.
Procesul de decizie la nivel operaţional stabileşte modalităţile de realizare a activităţilor
specifice planificate de managementul mediu şi strategic, precum şi criteriile de alocare a
resurselor şi de finalizare a obiectivelor organizaţiei economice.
În cadrul fiecărui nivel de management organizaţional, deciziile se clasifică în

15
nestructurate şi structurate.
Deciziile nestructurate sunt decizii aleatoare în care factorul de decizie trebuie să
judece, să evalueze şi să înţeleagă, direct şi imediat, problema de rezolvat. Pentru luarea acestor
decizii nu există proceduri specifice.
Deciziile structurate sunt repetitive, de rutină şi se iau pe baza unor proceduri. În
consecinţă, aceste decizii nu trebuie considerate de fiecare dată cu caracter de noutate.
Unele decizii sunt semistructurate, ceea ce semnifică faptul că numai o parte a
problemei poate fi rezolvată pe baza unei proceduri aprobate.
Asocierea tipurilor de sisteme informatice cu tipurile de decizii dintr-o organizaţie
economică este prezentată, prin prelucrare după Laudon, în fig. 2.
Se constată că la nivelul de exploatare se iau decizii puternic structurate, în timp ce la nivelul
managementului strategic se iau decizii nestructurate. Multe dintre problemele întâlnite de
lucrătorii cu date, informaţii şi cunoştinţe necesită, de asemenea, decizii nestructurate. Se
apreciază că la fiecare nivel de management organizaţional se iau atât decizii structurate cât şi
decizii nestructurate.

Procesul de luare a deciziilor cuprinde mai multe etape (Simon, 1960): culegerea
datelor, stabilirea (elaborarea) alternativelor, alegerea şi implementarea.
Culegerea datelor constă în identificarea şi înţelegerea problemelor care trebuie
soluţionate în cadrul organizaţiei economice.
Apoi sunt analizate diferitele alternative de rezolvare a problemei. În această etapă sunt
foarte utile sistemele de asistare a deciziei (DSS) de mici dimensiuni care funcţionează pe baza
unor modele simple şi pot fi rapid dezvoltate.
Selectarea soluţiei problemei de rezolvat reprezintă stabilirea variantei de lucru. În
această fază factorul de decizie foloseşte un DSS mai mare care să poată prelucra o cantitate mai
mare de date, fundamentat pe modele mai complexe.
Pe timpul implementării soluţiei desemnate, managerii pot folosi un sistem de raportare
care să furnizeze rapoarte de rutină cu privire la evoluţia soluţiei problemei de rezolvat. Din acest
punct de vedere, procesul de luare a deciziei poate să reprezinte un proces iterativ.
La realizarea sistemelor informatice asociate proceselor de luare a deciziilor (şi nu
numai), este avut în vedere un ansamblu de caracteristici. Dintre aceste caracteristici, cele mai
importante sunt:
− să fie flexibile şi să furnizeze mai multe opţiuni pentru gestionarea datelor şi evaluarea
lor intermediară şi finală;
− să fie capabile să suporte o mare varietate de stiluri, calificări şi clasificări;
− să se bazeze pe mai multe modele analitice şi intuitive pentru evaluarea datelor şi să
dispună de capacitatea de a urmări mai multe alternative şi consecinţe;
− să reflecte înţelegerea grupurilor şi proceselor organizaţionale de luare a deciziilor;
− să fie sensibile la birocraţia şi cerinţele politicilor organizaţionale;
− să reflecte şi să conştientizeze limitele sistemelor informatice.

3. REALIZAREA SISTEMELOR INFORMATICE

Principalele elemente organizaţionale, din punctul de vedere al organizaţiei economice,

16
care trebuie avute în vedere la proiectarea unui sistem informatic sunt:
− mediul în care organizaţia economică trebuie să funcţioneze;
− structura organizaţiei economice: ierarhia, specializările, procedurile de operare
standard;
− cultura şi politica organizaţiei economice;
− tipul organizaţiei economice;
− natura şi stilul de management;
− dimensiunea activităţilor de asigurare şi înţelegerea managementului la vârf;
− nivelul organizaţiei economice la care se află sistemul informatic;
− principalul grup de interese afectat de sistemul informatic ;
− tipul de activitate şi decizii pe care sistemul informatic trebuie să le asiste;
− sentimentele şi atitudinile lucrătorilor din organizaţia economice care vor utiliza
sistemul informatic;
− istoria organizaţiei economice: investiţiile realizate în trecut în tehnica de calcul şi de
comunicaţii, calificarea existentă, programele importante şi resursele umane.
Managementul organizaţiei economice, prin reprezentanţii săi, trebuie să cunoască că, în
prezent, firmele de software oferă soluţii informatice în funcţie de ceea ce se doreşte din partea
organizaţiei economice pentru sistemul informatic integrat. Această ofertă de soluţii informatice
are în vedere, în primul rând, ceea ce s-a realizat valoros (şi, deci, poate fi reutilizat şi în viitor)
din compunerea sistemului informatic dorit.
Realizarea sistemelor informatice performante, în concordanţă cu specificaţiile clientului
(în cazul de faţă, organizaţia economică), presupune utilizarea unor metode eficiente de
management ca proiecte. Majoritatea acestor metode au în vedere participarea, în diferite etape
de realizare a proiectului de sistem informatic, a reprezentanţilor organizaţiei economice care-şi
impun punctul de vedere şi confirmă că proiectul de sistem informatic este pe drumul cel bun.
Fiecare organizaţie economică are o cultură unică sau un set de valori, modalităţi de a
rezolva problemele care au fost acceptate de majoritatea membrilor săi. Părţi din cultura unei
organizaţii economice pot fi întotdeauna găsite în sistemul informaţional/informatic al
organizaţiei.
Sistemele informatice integrate ale organizaţiei economice folosesc tehnologii hardware,
software, de memorare şi pentru telecomunicaţii.
Hardware-ul este echipamentul fizic folosit pentru intrări, prelucrare şi ieşiri într-un
sistem informatic.
Software-ul reprezintă programele folosite în sistemul informatic, iar tehnologia de
memorare cuprinde atât mediul fizic folosit (de tip magnetic sau optic), cât şi softul utilizat.
Tehnologia pentru telecomunicaţii cuprinde dispozitivele fizice şi software-ul legate de
diferite componente hardware şi de transfer a datelor dintr-o locaţie geografică în alta.
Calculatoarele şi echipamentele de comunicaţii sunt conectate în reţeaua organizaţională
(în varianta cea mai eficientă, sub forma reţelei Intranet) pentru a avea acces la resursa comună
de date. În sfârşit, reţeaua de calculatoare şi de comunicaţii este conectată prin intermediul unor
echipamente de comunicaţii prevăzute cu sisteme de protecţie şi securitate la reţeaua globală
Internet.
Ciclul de viaţă sau durata de viaţă a unui sistem informatic se defineşte ca fiind
perioada de timp cuprinsă între momentul deciziei de realizare a unui sistem informatic şi
momentul deciziei de înlocuire a acestuia cu unul nou, mai performant.
Ciclul de viaţă al unui sistem informatic se compune din mai multe etape, care, la rândul

17
lor, cuprind faze şi activităţi specifice.
Există mai multe modele de realizare a sistemelor informatice bazate pe ciclul de viaţă al
acestora, toate având comune următoarele etape:
A. analiza sistemului economic; cuprinde analiza sistemului informatic existent, dacă
există, şi următoarele faze: 1) întocmirea specificaţiilor de utilizator: definirea cerinţelor
utilizatorului (adică definirea obiectivelor, a criteriilor de eficienţă şi de asigurare a securităţii
datelor, a parametrilor generali de calitate şi de performanţă etc.); 2) întocmirea specificaţiilor
sistemului informatic: prezentarea, în detaliu, a rezultatelor pe care trebuie să le ofere sistemul
informatic; se stabileşte ce trebuie să facă sistemul informatic, nu cum va face (cum va realiza
rezultatele pe care trebuie să le ofere utilizatorului); 3) întocmirea specificaţiilor software:
prezintă ce trebuie să facă produsul software de aplicaţie şi restricţiile pe care trebuie să le
asigure, ce limitări va prezenta, ce model abstract va sta la baza realizării lui; se utilizează un
model abstract de reprezentare care lasă libertatea de proiectare şi implementare.
B. proiectarea generală: definirea soluţiilor cadru, conceptuale, ale sistemului
informatic, adică elaborarea arhitecturii sistemului informatic; această etapă acoperă 40% din
timpul alocat realizării proiectului;

C. proiectarea în detaliu: definirea soluţiilor finale ale sistemului informatic;

D. realizarea sistemului informatic care cuprinde următoarele faze:

1. realizarea componentelor sistemului informatic: din arhitectura sistemului
informatic, pe baza soluţiilor oferite de proiectarea în detaliu;
2. 2. testarea componentelor:
− verificarea modului de funcţionare;
− verificarea îndeplinirii cerinţelor utilizatorului;
− verificarea fiabilităţii în utilizare;

3. 3. integrarea componentelor în sistemul informatic şi testarea finală: reunirea

componentelor în produsul final şi verificarea funcţionării, în ansamblul său.

E. instalarea sistemului informatic la beneficiar: instalarea, testarea şi acceptarea

sistemului informatic de către utilizatori.

F. exploatarea şi întreţinerea curentă a sistemului informatic: utilizarea curentă şi

întreţinerea acestuia.
G. dezvoltarea şi modernizarea sistemului informatic: realizarea şi integrarea de noi
componente, care să îmbunătăţească funcţionalitatea sistemului informatic şi performanţele
acestuia.
În realizarea sistemelor informatice ale organizaţiei sportive, sunt aplicate unul sau mai
8
multe modele bazate pe ciclul de viaţă al sistemelor informatice : modelul în cascadă,

8
Oprea, D., Analiza şi proiectarea sistemelor informaţionale economice, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
modelul în V, modelul incremental, modelul spirală, modelul evolutiv, modelul tridimensional,
modelul X, modelul „fântână arteziană” etc. Dintre acestea, se prezintă, ca exemplu, modelul în
cascadă. Acesta este un model de referinţă (Royce) ce constă în descompunerea ciclului de viaţă

18
al sistemului informatic în faze secvenţiale, acestea în activităţi, iar activităţile în subactivităţi.

Firmele de software performante folosesc în prezent mai multe modele de realizare a

sistemelor informatice care se bazează pe experienţa acumulată în mai multe decenii de activitate
în acest domeniu.
De exemplu, modelul de maturizare a capacităţii de a produce software performant,
CMM (Capability Maturity Model) a fost dezvoltat de Institutul de Inginerie Software, SEI
(Software Engineering Institute) din SUA şi prezintă o structură pe cinci nivele: iniţial, repetabil,
definit, gestionat şi optimizat (fig. 3.2).
Nivelele de maturitate reprezintă praguri evolutive bine definite ce urmăresc realizarea
unui proces matur de creare a sistemelor informatice. Capacitatea procesului se referă la limitele
în care ar trebui să se încadreze rezultatele.
Aspectele cheie ale procesului software identifică un set de activităţi care realizează
anumite obiective ce apar ca importante pentru stabilirea capacităţii procesului software. Prin
obiective sunt sintetizate practicile cheie ale firmei de software.
Caracteristicile comune ale procesului software arată dacă implementarea şi
instituţionalizarea au devenit efective, repetabile şi durabile. Practicile-cheie descriu
infrastructura şi activităţile care realizează implementarea efectivă a aspectelor-cheie ale
procesului software.
Nivelul 1 – iniţial se referă la procesele ad-hoc de realizare a sistemelor informatice de către
persoane care le abordează individual sub toate aspectele (aceste persoane sunt considerate
„eroi”). Capacitatea unui astfel de proces nu este predictibilă deoarece procesul software este
modificat, în mod constant, („regulile jocului” sunt schimbate după începerea jocului), pe măsură
ce lucrul la proiect înaintează. Planurile de lucru, bugetele necesare, funcţionalitatea şi calitatea
produsului software sunt, de regulă, imprevizibile. Nivelul de performanţă depinde de
capacitatea persoanei de a realiza astfel de sisteme şi variază de la o persoană la alta în funcţie de
gradul de competenţă atins şi de interesul manifestat.
Nivelul 2 – repetabil este caracterizat de controlul evoluţiei proiectului şi cuprinde
managementul cerinţelor, planificarea proiectului, urmărirea proiectului, managementul
subcontractelor, asigurarea calităţii software, managementul configuraţiei software. La nivelul 2
– repetabil sunt stabilite politicile pentru gestionarea unui proiect software, precum şi procedurile
necesare pentru implementarea acestor politici organizaţionale. Planificarea şi gestionarea unor
proiecte software noi se fundamentează pe experienţa acumulată în realizarea unor proiecte
similare. Instituţionalizarea unui management efectiv al procesului pentru proiecte software în
cadrul firmei permite acesteia să repete practicile verificate ca fiind viabile în realizarea
proiectelor de sisteme informatice. Un proces software gestionat efectiv înseamnă executare,
documentare, instruire asigurată a personalului, măsurare şi disponibilitate pentru îmbunătăţiri
ulterioare.

Nivelul 3 – definit presupune ca procesul software definit şi instituţionalizat

să asigure controlul calităţii produsului. Aceasta înseamnă un proces
standard şi documentat pentru dezvoltarea şi întreţinerea software într-o
firmă, atât pe partea de inginerie software cât şi pe partea de management.
Aceste două părţi, ca procese separate, sunt integrate într-un întreg coerent.

19
 Nivelul 3 este referit ca o focalizare pe procesele organizaţiei, cu definirea acestor
procese, prin existenţa unui program de instruire continuă a personalului firmei, prin
managementul software integrat, prin ingineria produselor software, prin coordonarea între
echipele de lucru etc. Nivelul 4 – gestionat presupune planificarea calităţii produsului şi
controlul evoluţiei procesului software măsurat.
Ca urmare, este stabilit un set de scopuri cantitativ-calitative, atât pentru produsele, cât şi
pentru procesele software. În toate activităţile importante ale proceselor software se realizează
măsurarea productivităţii şi a calităţii software, ca parte a unui program de măsurători
organizaţionale.
Este creată o bază de date organizaţională ce este folosită pentru colectarea şi analiza
datelor produselor şi proceselor software. La acest nivel întregul proces software este predictibil
deoarece procesul este măsurat şi funcţionează în cadrul unor limite măsurabile. La acest nivel,
firma de software îşi poate permite să evalueze tendinţele în calitatea produselor şi proceselor
sale. Când limitele stabilite nu sunt respectate, se întreprind imediat acţiuni corective. Nivelul 5
– optimizat înseamnă că întreaga firmă este focalizată pe îmbunătăţirea continuă a capacităţii
procesului software. Firma dispune de mijloacele de identificare a punctelor tari şi a celor slabe
ale proceselor, astfel încât să se prevină apariţia defectelor. Analiza costbeneficiu la introducerea
noilor tehnologii IT&C se face pe baza datelor disponibile privind eficacitatea proceselor
software. Se apreciază că, în prezent, în lume, doar câteva firme de software au atins nivelurile
superioare ale CMM.
În afara modalităţii de abordare pe întregul ciclu de viaţă (entire life cycle) al sistemelor
informatice (modalitate specifică modelelor prezentate mai sus), managerii trebuie să cunoască şi
celelalte modalităţi de abordare a realizării şi implementării sistemelor informatice
organizaţionale şi dedicate activităţilor specifice:
prototipul;
suite (pachete) comerciale de aplicaţii informatice;
realizarea de către utilizatorul final;
outsourcing-ul.

Prototipul reprezintă construcţia unui sistem informatic rapid (demonstrator tehnologic)

şi cu eforturi minime de cheltuieli de resurse ce este destinat evaluării şi testării soluţiilor
adoptate pentru satisfacerea cerinţelor utilizatorilor. Această modalitate de abordare prin prototip
este adecvată sistemelor informatice de dimensiuni mici.
Suitele (pachetele) comerciale de aplicaţii informatice constau din mai multe programe
de calculator cu utilizări general valabile ce se găsesc pe piaţă (birotică, contabilitate, salarii,
managementul proiectelor, poştă electronică etc.).
Realizarea sistemului informatic de către utilizatorul final este o modalitate practică
ce presupune folosirea unor instrumente informatice destinate accesării datelor, realizării
graficelor, întocmirii rapoartelor etc.
Outsourcing-ul se utilizează când organizaţia economică nu poate aloca resurse interne
importante pentru a realiza un sistem informatic cu personalul său (mai mult sau mai puţin
specializat în informatică).
Pentru acest scop, de cele mai multe ori, se dovedeşte mai economic şi cu calitate ridicată
a serviciilor obţinute ca organizaţia să angajeze o societate specializată din exteriorul ei. Prin
această externalizare informatică (outsourcing) se contractează societatea specializată din afara
organizaţiei economice care va executa sistemul informatic dorit, va dezvolta aplicaţii

20
informatice specifice managementului organizaţional şi va executa inclusiv consultanţă adresată
la cerere managerilor.
Această firmă de outsourcing va contracta, la rândul ei, alţi furnizori de produse şi
servicii informatice, pentru a oferi, „la cheie”, soluţia informatică pe care organizaţia economică
o doreşte.
Ca urmare a faptului că apelarea de către organizaţia economică la outsourcing poate
oferi atât avantaje (economii de resurse, calitate ridicată a serviciilor, flexibilitate şi
adaptabilitate mare la schimbările mediului socio-economic şi sportiv, transformarea costurilor
fixe ale sistemelor informatice proprii, care nu au o încărcare maximă în costuri variabile date de
plata serviciilor asigurate, reducerea cheltuielilor de capital pentru achiziţionarea unei
infrastructuri informatice proprii ş.a.), cât şi dezavantaje (dependenţa de
o firmă din exterior, pierderea controlului asupra sistemului informatic, inclusiv asupra
prelucrării datelor confidenţiale, forţarea introducerii în organizaţia economică a unor
instrumente informatice neadecvate acesteia dar specifice orientărilor tehnologice ale firmei de
outsourcing etc.), este de datoria managerilor să evalueze cu mare rigurozitate locul şi rolul
sistemelor informatice în cadrul organizaţiei economice şi apoi să decidă asupra variantei de
apelare la serviciile de outsourcing.

4.3. Conceptul de bază de date

Conceptul de bază de date a apărut în anul 1969, la prezentarea primului raport CODASYL.
Ideea de bază în organizarea datelor se baza pe existenţa unui fişier de descriere globală a
datelor prin care se realiza independenţa programelor faţă de date şi a datelor faţă de
programe. Prin intermediul acestui fişier se realiza accesul utilizatorilor. Acest fişier de date
conţinea colecţiile de date şi legăturile dintre ele. Ulterior acest concept a fost preluat şi dezvoltat
pentru bazele de date reţea, apoi relaţionale şi orientate obiect.
O bază de date poate fi definită ca una sau mai multe colecţii de date (K1) aflate în
interdependenţă, împreună cu descrierea datelor şi a relaţiilor dintre ele, (B = (K1, K2,...)).
Componentele bazei de date pot fi structurate pe trei nivele, în funcţie de clasa de
utilizatori şi anume:
1. nivelul logic care este dat de viziunea programatorului de aplicaţie, care realizează
aplicaţiile pentru manipularea datelor şi structura logică sau subschema corespunzătoare
descrierii datelor aplicaţiei;
2. 2. nivelul conceptual sau global care este dat de viziunea administratorului bazei de
date. Administratorul bazei de date realizează structura conceptuală sau schema corespunzătoare
descrierii bazei de date şi administrează componentele bazei de date pentru manipularea
colecţiilor de date;
3. 3. nivelul fizic care este dat de viziunea inginerului de sistem care realizează structura
fizică corespunzătoare descrierii datelor pe suportul fizic.

Din cele prezentate anterior se poate sintetiza că: structura de date a unui sistem bază de
date este determinată de modelul abstract de reprezentare a datelor folosit, numit bază de date.
În funcţie de tipul stabilit pentru legăturile dintre datele din colecţiile de date (ierarhic, reţea,
relaţional, orientat pe obiecte), s-au realizat mai multe modele abstracte de reprezentare a
datelor, dar fiecăruia îi corespunde o singură structură de date a sistemului bază de date. Din
acest motiv s-a generalizat utilizarea conceptului de bază de date, BD sau DB (DataBase), care

21
este folosit atât pentru denumirea structurii de date a unui sistem bază de date, cât şi pentru
denumirea modelului abstract de reprezentare a datelor care o determină.
Mai mult chiar, conceptul de bază de date denumeşte atât colecţia organizată, cît şi structura de
date folosită pentru reprezentarea acesteia în sistemul bază de date.
Sistemul de gestiune a bazei de date, SGBD sau DBMS (Data-Base Management System)
reprezintă un ansamblu complex de programe care asigură interfaţa dintre baza de date şi
utilizator. O bază de date trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
. • structura bazei de date trebuie să asigure informaţiile necesare şi suficiente pentru
îndeplinirea cerinţelor de informare şi decizie;
. • să asigure o independenţă sporită a datelor faţă de programe şi invers;
. • să se realizeze o redundanţă (cardinalitatea informaţiilor colecţiilor de date) minimă şi
controlată a datelor memorate;
. • accesul la datele stocate în baza de date să fie rapid şi eficace.

O bază de date poate să fie exploatată, de regulă, în regim de prelucrare pe loturi (batch)
şi în regim conversaţional. Accesarea bazei de date se realizează prin aplicaţii generale,
programe de aplicaţie, limbaje de manipulare autonome (procedurale şi neprocedurale), interfeţe
specializate cu limbajele de programare clasice etc., local sau de la distanţă, prin utilizarea
calculatoarelor singulare sau a reţelelor de calculatoare. Rezultatele interogărilor utilizatorilor se
prezintă sub formă vizuală, listată, prin memorare pe diverşi suporţi tehnic de date, local sau la
distanţă. Sistemul bază de date are rolul de organizare şi stocare a unor volume mari de date, în
vederea gestionării, prelucrării, distribuirii şi utilizării multiple, folosind sistemele de calcul,
programele utilitare şi programele de aplicaţie.
Pornind de la funcţia sa, un sistem bază de date este format, ca structură generală,
din: colecţii de date, baza de date, SGBD, programe de aplicaţie şi utilitare, precum şi
utilizatori. Dacă conceptul de bază de date denumeşte atât colecţiile de date cît şi
structura
de date folosită pentru reprezentarea acesteia, atunci structura generală a sistemului bază
de
date este baza de date, SGBD, programe de utilizare, utilizatori.
Arhitectura unui sistem bază de date este prezentată în fig. 4.10. În conformitate cu
specificaţiile utilizatorilor finali (end-users), programatorii de aplicaţie, având la dispoziţie
utilitare (programe specializate de proiectare) şi prin colaborarea cu administratorul bazei de date
(acesta lucrează nemijlocit cu schema bazei de date), pun la punct programele de aplicaţie. Aşa
cum s-a precizat deja, interfaţa dintre baza de date şi schema BD, utilitare şi programele de
aplicaţie este sistemul de gestiune a bazei de date, SGBD.
Obiectivele unui SGBD sunt, în principal, următoarele:
. • asigurarea independenţei datelor faţă de aplicaţie;
. • asigurarea redundanţei minime şi controlate a datelor;
. • asigurarea tuturor facilităţilor posibile de exploatare a datelor;
. • asigurarea securităţii şi protecţiei datelor împotriva accesului neautorizat (inclusiv prin
criptarea datelor);
. • asigurarea coerenţei şi integrităţii datelor împotriva ştergerilor accidentale sau
intenţionate;
. • asigurarea partajării datelor (accesul concurent al utilizatorilor la baza de date);
. • asigurarea nivelului de performanţă globală (volum mare de date complexe gestionate

22
cu un timp de răspuns acceptabil la adresarea cererilor de interogare din partea utilizatorilor
multipli).

Funcţiile generale ale unui SGBD sunt:

1. descrierea datelor (definirea structurii bazei de date prin intermediul limbajului de
definire a datelor);
2. 2. manipularea datelor (încărcarea, actualizarea, prelucrarea şi regăsirea datelor cu
ajutorul limbajului de manipulare a datelor);
3. 3. utilizarea bazei de date (de către toate categoriile de utilizatori);
4. 4. administrarea bazei de date. Fiecare grup de lucru pentru standardizarea bazelor
de date (CODASYL şi ANSI, în principal) a propus o arhitectură proprie a unui SGBD.

Comenzile SGBD (DBMS) pot fi grupate în trei categorii de limbaje: a) limbajul de

definire a datelor (DDL, Data Definition Language); b) limbajul de manipulare a datelor
(DML, Data Manipulation Language); c) limbajul de descriere a stocării datelor (DSDL,
Data Storage Description
Language).

Limbajul de definire a datelor asigură, în principal:

. • definirea tuturor tipurilor de înregistrări şi de câmpuri de date, precum şi asocierea
corespondenţei acestora cu nivelul conceptual;
. • specificarea ordinii logice a câmpurilor de date;
. • definirea câmpurilor ce vor fi folosite drept chei de căutare;
. • definirea drepturilor de acces;
. • definirea legăturilor între tipurile de înregistrări.

Limbajul de manipulare a datelor permite:

. • parcurgerea structurilor şi a legăturilor existente;
. • accesul la înregistrări prin adresă sau prin conţinutul acestora;
. • actualizări ale înregistrărilor;
. • reordonări ale câmpurilor de date;
. • definirea tranzacţiilor şi a condiţiilor de eroare.

Limbajul de descriere a stocării datelor oferă posibilităţi de:

. • asociere a fişierelor la programele de aplicaţie, a dispozitivelor fizice, alocare de spaţii
de memorie;
. • specificarea zonelor de lucru permanente şi tranzitorii;
. • definirea şi izolarea datelor confidenţiale;
. • specificarea structurilor de memorare, a mecanismelor de adresare, a modului de
translatare a înregistrării logice în înregistrare fizică;
. • crearea indecşilor asociaţi cheilor de căutare.

Operaţiile ce se execută asupra unei baze de date sunt:

. • creare;
. • încărcare (populare);
. • consultare: căutare (selecţie);

23
. • actualizare: modificare, adăugare articole noi, ştergerea unor articole, ordonare (sortare,
indexare), prelucrare etc.

Dicţionarul de date (Data Dictionary) este un fişier care memorează definiţiile datelor şi
caracteristicile lor ca: folosirea, reprezentarea fizică, proprietatea (cine este responsabil pentru
întreţinerea lor), autorizarea şi securitatea. Prin faptul că reprezintă un inventar a datelor
conţinute într-o bază de date, dicţionarul de date este un important instrument de management
organizaţional. În realizarea acestor dicţionare de date se folosesc metadatele. Metadatele
reprezintă date despre date (nume, conţinut, semnificaţie, proprietar etc.).
O bază de date este compusă dintr-o mulţime de atribute (câmpuri, coloane) şi are
asociată o mulţime de date (linii, rânduri, înregistrări, articole). O înregistrare (record)
reprezintă o asociere a valorilor pentru fiecare câmp (field) al bazei de date.

Nivelul logic sau extern (nivelul programatorului de aplicaţie) califică o structură de date
ce are o realitate în planul semnificaţiei sau utilizării, dar nu şi în implementarea fizică; califică
forma în care fiecare utilizator vede structurarea datelor, în funcţie de aplicaţia pe care
o foloseşte sau în funcţie de resursele de date pe care administratorul bazei de date i le pune la
dispoziţie. Nivelul virtual sau conceptual (nivelul administratorului bazei de date) se referă la
definirea structurii datelor din baza de date astfel încât aceasta să îndeplinească cerinţele tuturor
utilizatorilor, în condiţii de redundanţă minimă şi controlată a acesteia. Nivelul fizic (nivelul
inginerului de sistem) priveşte modul de stocare şi de structurare a datelor pe suportul fizic de
memorare a datelor (volum magnetic, cilindru, pistă, sector, bloc, octet şi bit). Structura virtuală
reprezintă schema bazei de date, iar structura logică este denumită subschema bazei de date
(concepţia CODASYL). Astfel, se poate concluziona că SGBD (DBMS) asigură legătura dintre
nivelul conceptual (virtual) şi nivelul fizic.
O înregistrare virtuală se poate prezenta sub forma a una sau mai multe înregistrări fizice
şi poate participa la construirea unei sau mai multor înregistrări logice.
Într-o bază de date ideală, datele sunt definite o singură dată şi folosite ori de câte ori este
necesar.
În funcţie de locul în care sunt memorate colecţiile de date ce formează baza de date, se
deosebesc:
. • baze de date centralizate, CDB (Centralized DataBases), în situaţia în care toate
colecţiile care formează baza de date sunt stocate pe un singur calculator;

. • baze de date distribuite, DDB (Distributed DataBases), în situaţia în care colecţiile

care formează baza de date sunt răspândite în nodurile unei reţele de calculatoare şi de
comunicaţii.

24
 Capitolul VI
UTILIZAREA SISTEMELOR INTELIGENTE ÎN DOMENIUL ECONOMIC

Dezvoltările recente din domeniul Inteligenţei Artificiale (redat prin acronimul AI), în general şi a Sistemelor Expert (SE ), în particular
şi-au pus amprenta asupra preocupărilor de modernizare a funcţiei financiar – contabile cu ajutorul tehnologiilor informatice avansate.

Tranzacţiile economice reprezintă infrastructura pe baza căreia sunt construite toate aplicaţiile
de prelucrare automată a datelor.
Pentru ca un sistem să poată combina eficienţa şi posibilităţile de stocare a bazelor de date cu
flexibilitatea şi funcţionalitatea specifică aplicaţiilor AI, trebuie ca acesta să fie conceput pornind de la
o bază de definiţii comună. Această bază este formată din metodele de reprezentare a cunoaşterii
(concept specific inteligenţei artificiale) şi metodele de modelare semantică a datelor (concept specific
bazelor de date).
Cele mai mari firme de consultanţă financiar-contabilă din lume, DELOITTE,
ERNST&YOUNG, KPMG şi PRICEWATERHOUSE COOPERS au folosit şi mai utilizează încă,
tehnici AI şi sisteme expert în luarea deciziilor şi la rezolvarea problemelor financiar-contabile.
Principalele domenii în care acestea îşi dovedesc încă utilitatea şi aplicabilitatea sunt: gestiunea
fiscală, planificarea şi decizia financiară, auditul şi serviciile de consultanţă contabilă .
În Germania sistemele expert sunt utilizate pe scară largă în industrie, iar în domeniul cercetării
se folosesc mai ales modelele logice de tip f u z z y .
În Marea Britanie companiile au implementat sisteme expert bazate pe tehnologie japoneză, în
timp ce în Franţa, se observă preocupări susţinute pentru achiziţia cunoaşterii cu tehnologia
sistemelor expert proprii.
Şi în Spania se depun eforturi mari pentru transferul tehnologiei sistemelor expert din cercetare
în practică.
În Coreea, se utilizează sistemele expert în domeniul construcţiei de nave, în telecomunicaţii,
finanţe şi industrie, iar în Singapore există o multitudine de proiecte de cercetare în domeniul
raţionamentului bazat pe cazuri.
Cercetătorii europeni au fost şi sunt în continuare interesaţi de tehnologia sistemelor inteligente
de sistemele hibride şi de tehnologiile cunoaşterii, programul ESPRIT al UCEE fiind probabil cea mai
mare sursă de finanţare a proiectelor de sisteme expert de până acum, multe companii folosind astăzi
tehnologia sistemelor expert ca pe un avantaj strategic sau pentru creşterea valorii afacerilor.
Ţările în curs de dezvoltare din alte continente cum ar fi Mexicul, Thailanda şi Egiptul s-au
dovedit interesate de această tehnologie.
Domeniile aplicative ale Sistemelor Expert s-au constatat a fi următoarele:
 Inginerie – fabricaţie, 35 la sută;
 Economie, 25 la sută ;
 Medicină, 11 la sută ;
 Mediu, 9 la sută ;
 Agricultură, 5 la sută ;
 Telecomunicaţii, 4 la sută ;
 Legislaţie, 3 la sută ;
 Transport, 1 la sută .
În economie, conform precizării aceluiaşi autor, subdomeniile aplicative sunt: finanţe,
management, producţie, contabilitate–audit, marketing, comerţ electronic, afaceri internaţionale,
asigurări şi managementul resurselor umane.
Preocupările actuale sunt orientate, în principal, spre construirea de baze de cunoştinţe,
integrarea cu alte sisteme, utilizarea instrumentelor pentru achiziţia cunoaşterii, învăţarea automată,
etc.
Sistemul expert încercând să imite expertul uman posedă următoarele caracteristici:

1
  cunoştinţele sunt independente de mecanismul de raţionament (nu depind unele de altele iar
modificarea unui element nu influenţează raţionamentul)
 spre deosebire de programarea clasică, unde trebuie să se descrie explicit toate prelucrările
într-o manieră statică, SE se caracterizează printr-o abordare decorativă, în care se specifică
cunoştinţele ( independente unele de altele ) care vor fi exploatate în mod dinamic de
mecanismul de raţionament
 Se trebuie să fie capabil să explice raţionamentele făcute şi să argumenteze soluţiile obţinute,
într-o manieră asemănătoare expertului uman
 cunoştinţele manipulate de SE sunt în principal de natură simbolică, spre deosebire de
programele clasice care utilizează date numerice
 să gestioneze baze de cunoştinţe de volum mare şi să trateze cunoştinţele inexacte şi
incomplete
 să utilizeze metode empiric, bazate pe experienţă, care conduc la soluţiile cele mai bune
 să fie specializat într-un anumit domeniu şi nu în rezolvarea unei singure probleme clasice
O problemă importantă în cadrul utilizării SE este aceea a raportului dintre relevanţă şi precizie.
Se ştie din teoria sistemelor că un sistem descompus într-un număr mic de subsisteme, are o
relevanţă mare şi o precizie mică, iar cu cât descompunerea avansează, relevanţa scade şi precizia
creşte. Prelucrarea algoritmică se caracterizează printr-o precizie mare iar SE printr-o relevanţă mare,
pe care o ia din practica rezolvării problemelor, ceea ce face ca aceasta să fie un mijloc important
pentru dominarea complexităţii.
Sistemele Expert de asistare a deciziei pot oferi soluţii mai productive decât programele
algoritmice în situaţiile în care cerinţele informaţiile sunt preponderent calitative.
Ele permit extinderea ariei informaticii spre domenii greu de algoritmizat, în care informaţiile
sunt preponderent calitative.
Sistemele expert pot fi folosite de sine stătător sau pot fi integrate în alte sisteme informatice în
funcţie de necesităţi.
O clasă specială de sisteme informatice, în care sistemele expert pot fi integrate mai uşor din
punct de vedere funcţional sunt sistemele interactive de asistare a deciziilor (SIAD).

2.1. Sisteme informatice de asistare a deciziei SIAD .

Din punct de vedere operaţional, un sistem informatic de asistare a deciziei poate fi definit ca un
sistem interactiv şi flexibil care are drept obiectiv asistarea managerului în adoptarea unei
hotărâri atunci când reprezentarea unei probleme organizaţionale nu poate fi complet
formalizată prin algoritmi. ( I.IONESCU p. 55 R nr.10-2005)
Între caracteristicele de bază ale unui sistem informatic de asistare a deciziilor SIAD, cele mai
importante sunt:
- facilitatea de-a rezolva probleme semistructurate sau nestructurate, prin asocierea
raţionamentului decidentului cu un sistem informatic;
- asigurarea asistării deciziei pe niveluri manageriale diferite , într-o structură ierarhică ce
porneşte de la top-manageri către nivelurile inferioare ale deciziei;
- asistarea deciziilor la nivel individual sau, uneori, la nivelul unui grup de decidenţi atunci
când este vorba de o decizie colectivă;
- adaptabilitatea în timp, ceea ce îi conferă sistemului o mare flexibilitate, în sensul că
utilizatorii pot adăuga, modifica şterge şi combina elementele constitutive ale acestuia;
- accesul la o mare varietate de surse de date organizaţionale sau din mediul exterior;
- asigurarea eficacităţii procesului decizional prin diverse aspecte considerate esenţiale, în
ceea ce priveşte acurateţea, calitatea, finalitatea, etc, .
Una dintre problemele majore pe care le ridică utilizarea unui SISTEM INFORMATIC DE
ASISTARE A DECIZIEI o constituie integrarea acestuia în sistemul informaţional al
întreprinderii. În acest sens, fereastra de legătură între SIAD şi diferite date operaţionale stocate în
bazele de date organizaţionale, ar trebui să aibă un caracter transparent şi , în plus, să permită în
acelaşi timp, integrarea cu succes a diferitelor arhitecturi şi platforme astfel încât o serie de resurse
disparate să fie gestionate în comun.

2
 De asemenea, posibilitatea de a se conecta la alte reţele de calculatoare reprezintă un pas
deosebit de important pentru viitorul întreprinderii. În acest context, conceptul de conectivitate
primeşte noi valenţe şi o deosebită importanţă, pentru toate generaţiile de SIAD-uri, în special în ceea
ce priveşte aspectele legate de comunicare, în ideea de a se asigura accesul la o cât mai mare varietate
de resurse informaţionale.
Un alt aspect evolutiv al SIAD-urilor îl reprezintă perfecţionarea accesului la date. În acest
context reprezentarea propriu-zisă a cunoştinţelor va permite ca în viitor sistemele să fie capabile
să SIMULEZE MAI BINE ACTIVITATEA EXPERŢILOR, facilitate care se va traduce într-un
avantaj competitiv –în special dacă SISTEMELE EXPERT vor fi utilizate în acele domenii în care
ratele profitului sunt foarte ridicate .

Un SIAD este un sistem informatic care utilizează cunoştinţele dintr-un anumit domeniu de
aplicaţie pentru a ajuta decidentul în rezolvarea unor probleme slab structurate (greu de algoritmizat
şi programat)2
În secvenţa următoare vom prezenta structura unui Sistem Informatic de Asistare a Deciziei
(SIAD)3

Principalele caracteristici ale unui SIAD sunt:

 Experienţa, intuiţia, judecăţile şi preferinţele decidentului sunt esenţiale;
 Interactivitate de nivel înalt;
 Căutarea soluţiilor necesită manipulări de date, căutare de informaţii, modelare, calculare;
 Procedurile care urmează să se execute la un moment dat nu sunt cunoscute anterior,
acestea depinzând de date sau de rezultatele intermediare;
 Criteriile de decizie sunt numeroase, conflictuale şi depind adesea de utilizatori;
 Datele nu sunt întotdeauna cunoscute dinainte;
 Timpul de răspuns pentru obţinerea unei soluţii satisfăcătoare este limitat.
Sisteme informaţionale pentru asistarea deciziei
Se poate afirma ca sistemul informaţional reprezintă inima unei organizaţii, acesta colectând,
procesând, stocând, analizând şi furnizând informaţii în scopul atingerii obiectivelor propuse. In
literatura de specialitate sunt prezentate două modalităţi de evaluare a sistemelor informaţionale:
eficacitatea şi eficienţa.

3
 Eficacitatea este gradul de îndeplinire al obiectivelor propuse (de exemplu: un anumit nivel al
producţiei), iar eficienta reprezintă gradul de utilizare al resurselor pentru obţinerea rezultatelor (de
exemplu: costul atingerii unui anumit nivel al producţiei).
Peter Drucker a dat următoarele interpretări acestor doi termeni:
Effectiveness is doing the right thing. - Eficacitatea este să faci ceea ce trebuie.
Efficiency is doing the thing right. - Eficienţa este să faci cum trebuie.
În decursul timpului au fost formulate mai multe definiţii ale sistemelor informaţionale pentru
asistarea deciziei (SIAD). După cum afirma şi Davies în Applied Decision Support, dacă "îi vom cere
unei persoane să definească concepui de SIAD, răspunsul oferit va depinde în mare măsură de cel
căruia îi este adresată această întrebare ".4
În 1970, în lucrarea Models and Managers: The Concept of a Decision Calculus, Little definea
SIAD-ul ca fiind "set de proceduri bazate pe modele pentru prelucrarea datelor şi efectuarea de
raţionamente în scopul asistării decidentului în procesul adoptării deciziei". Conform acestuia, un
astfel de sistem trebuia să fie simplu, robust, adaptiv, uşor de controlat, manevrat şi să ofere o interfaţa
simpla şi prietenoasă cu utilizatorul.
Conform opiniei exprimate de Keen şi Scott Morton în lucrarea Decision Support System: An
Organizational Perspective (1978), un SIAD "implică utilizarea unui computer în scopul: asistării
decidenţilor în procesul adoptării deciziilor semistructurate; asigurării suportului raţionamentului de
decizie; sporirii mai mult a eficacităţii decât a eficienţei luării deciziei". În lucrarea Building Effective
Decision Support Systems (1982), Sprague şi Carlson definesc SIAD-ul ca fiind "un sistem
computerizat interactiv care ajută decidenţii în utilizarea datelor şi modelelor în scopul rezolvării
unor probleme greşit structurate, semistructurate sau nestructurate ".
În 1992, Kanter, la rândul său, afirma în lucrarea intitulată Managing with Information, că
„un SIAD este utilizat în cazul problemelor mai puţin structurate, acolo unde arta managerială se
îmbină cu ştiinţa".
În lucrarea Management Information System (1992), Kroenke defineşte SIAD-ul ca fiind „un
set de instrumente, date, modele şi alte resurse pe care decidenţii le utilizează pentru a înţelege,
evalua şi rezolva probleme nestructurate ".
O'Brien, în lucrarea Management Information System (1999), afirma că SIAD reprezintă un
„sistem care furnizează informaţii interactive în scopul sprijinirii decidenţilor în timpul procesului
adoptării deciziilor".
Trecând în revistă punctele de vedere prezentate anterior, se detaşează următoarea concluzie:
un SIAD reprezintă un sistem informaţional care încorporează date şi modele, utilizat în scopul
sprijinirii, nu înlocuirii, factorului uman în procesul adoptării deciziei, atunci când deciziile care
urmează să fie luate sunt semistructurate sau nestructurate.
Dintre principalele caracteristici ale unui SIAD se pot aminti:5
 furnizează suport pentru asistarea deciziei în cazul problemelor nestructurate sau
semistructurate;
 sprijinul acordat în adoptarea deciziei este furnizat pentru toate categoriile de
decidenţi din cadrul unei organizaţii;
 scopul este de asistare a decidentului în raţionamentele efectuate, nu de înlocuire a
acestuia;
 asistenţa este fumizată în toate fazele procesului decizional;
 asistă atât decidenţii individuali, cât şi grupurile de decizie;
 sunt flexibile, în sensul realizării cu uşurinţă, de către utilizator, a adăugării,
modificării, ştergerii etc. elementelor problemei analizate;
 trebuie să îmbunătăţească mai mult eficacitatea decât eficienţa procesului decizional;
 decidentul trebuie să aibă controlul în orice etapa a procesului decizional aferent
problemei respective;
 trebuie să furnizeze asistenţă pentru decizii independente, cât şi interdependente;
 să se bazeze pe modele, date şi cunoştinţe;
 să poată fi folosit şi ca un instrument de învăţare de către decidenţii mai puţin
experimentaţi;
 interacţiunea cu utilizatorul să fie uşoară, rapidă şi eficientă;
 să dispună de facilităţi sporite de modelare şi analizare;

4
 
să poată asista decidentul indiferent de stilul care trebuie folosit pentru adoptarea
deciziei.
În literatura de specialitate există mai multe clasificări ale SIAD-urilor. Astfel, conform
opiniei exprimate de Alter în lucrarea "Decision Support Systems: Current Practices and Continuing
Challenges" (1980), se pot distinge şapte categorii de SIAD-uri: file drawer system, sisteme pentru
analiza datelor, sisteme pentru analiza informaţiilor, modele contabile, modele descriptive, sisteme de
optimizare, sisteme de sugestionare.

Figura 2. Tipuri de SIAD6

În tabelul 1. sunt expuse, pe scurt, principalele caracteristici ale fiecărui tip.7

Tipuri de S1AD Operaţiuni Nivelul decizional Acţiuni Periodicitate
efectuate căruia îi este desfăşurate
adresat
file drawer accesare de date operaţional interogări simple aleatoriu
system
Sisteme pentru analiza datelor din operaţional Manipulare şi aleatoriu sau
analiza datelor fişiere afişare a datelor periodic
sisteme pentru analiza datelor din operaţional. tactic Dezvoltare de aleatoriu sau
analiza mai multe baze de mici modele periodic
informaţiilor dale, realizare: de
mici modele
modele efectuare de tactic •intrări: estimări periodic
contabile calcule pe baza ale activităţilor
unor formule ieşiri: rezultate
financiar-contabile financiare
modele Previzionare a tactic •intrări: decizii aleatoriu sau
descriptive impactului posibile • ieşiri: periodic;
adoptării anumitor rezultate
decizii estimative;
sisteme de obţinere de soluţii tactic •intrări: obiective aleatoriu sau
optimizare optime sau şi restricţii periodic
optimale pentru o ieşiri: soluţii
problemă

5
sisteme de efectuarea de tactic, strategic •intrări: descrieri zilnic sau
sugestionare calcule al căror ale situaţiei periodic
rezultat este decizionale
generarea unor ieşiri: decizii
decizii posibile posibile

În 1977, Donovan şi Madnic, în lucrarea Institutional and Ad Hoc DSS and Their Effective
Use, identifică două tipuri de SIAD: instituţionale şi ad-hoc.8
SIAD instituţional - operează cu decizii de natura recursivă, repetitivă, exemplul clasic fiind
cel al unui SIAD pentru managementul unui portofoliu, acesta fiind utilizat de mai multe bănci pentru
a asista deciziile referitoare la investiţiile de pe piaţa de valori mobiliare. Un astfel de SIAD rezolvă
probleme identice sau similare, fiind utilizat de mai multe ori, iar în urma analizării rezultatelor
obţinute are loc un proces de rafinare, îmbunătăţire a acestuia;
SIAD ad-hoc - operează cu probleme specifice care sunt, în general, neanticipate sau
nerecursive, implicând de cele mai multe ori probleme de previziuni strategice; acest tip de SIAD este
utilizat de puţine ori şi de aceea trebuie efectuat, în prealabil, un studiu de fezabilitate pentru
realizarea acestui tip de SIAD.
În lucrarea Organizational Strategies for Personal Computing in Decision Support Systems
(1981) Hackathom şi Keen clasifică SIAD-urile, în funcţie de trei categorii:
SIAD individuale - sunt dedicate decidenţilor individuali;
SIAD destinate grupurilor - sunt dedicate grupurilor de decidenţi, aceştia fiind implicaţi în
activităţi separate, dar puternic intercorelate. SIAD destinate grupurilor şi SIAD de grup sunt două
noţiuni distincte: în primul caz, fiecare membru al grupului adoptă decizii, cu observarea impactului
acestora asupra celorlalţi membri, deciziile adoptate nefiind colective, de grup, în timp ce în al doilea
caz, deciziile sunt adoptate la nivelul grupului, pe baza unui consens între membrii acestuia;
SIAD organizaţionale - sunt dedicate activităţilor organizaţional situate, de cele mai multe
ori, în locaţii diferite, implicând alocarea unui volum mare de resurse. Holsapple şi Whinstons, în
lucrarea Decision Support Systems: A Knowledge-based Approach (1996), grupează SIAD-urile
astfel:
SIAD orientate pe text - în majoritatea cazurilor informaţiile sunt stocate în format text, fiind
necesar ca acestea să fie accesate de utilizator, iar cantitatea de informaţie care trebuie explorată de
către decident creşte exponenţial;
SIAD orientate pe baze de date - în acest caz datele sunt organizate în structuri (relaţionale,
orientate obiect etc.); acest tip de SIAD oferă un puternic suport în ceea ce priveşte capacitatea de
interogare şi de raportare;
SIAD orientate pe algoritmi de căutare în spaţiul soluţiilor – conţin algoritmi de
rezolvarea anumitor tipuri de probleme (de exemplu: programare liniara, programare dinamica etc.),
algoritmi care sunt încorporaţi in SIAD;
SIAD orientate pe tabele - reprezintă, după unii cercetători, un caz particular de SIAD
orientate pe algoritmi de căutare în spaţiul soluţiilor, în această categorie putând fi incluse produsele
Microsoft Excel şi Lotus 1-2-3;
SIAD orientate pe reguli — sunt, în majoritatea cazurilor, asimilabile sistemelor expert;
SIAD hibrid - reprezintă o combinaţie între două sau mai multe dintre tipurile de SIAD
prezentate anterior.

Referitor la modernizarea sistemelor de comunicaţii şi de transmitere a informaţiilor ale

firmelor 9, ne raliem părerii majorităţii specialiştilor în domeniu , care susţin că SIAD-urile se pot
interfaţa cu r e ţ e a u a I n t e r n e t , ceea ce îi va permite oricărei întreprinderi, să se alinieze noilor
tehnologii şi tuturor inovaţiilor privind procesul decizional şi, prin aceasta, să-şi menţină la
standardele cele mai ridicate valenţele competitive în raport de noile cerinţe ale pieţei informatice
mondiale.
Transformări profunde au loc în toate întreprinderile. Diferitele sectoare economice se confruntă
cu clienţi din ce în ce mai exigenţi, schimbări din ce în ce mai rapide şi o concurenţă tot mai acerbă .
Pentru a face faţă acestor provocări trebuie să anticipezi schimbările, să anticipezi noile nevoi ale
clienţilor, să anticipezi evoluţia concurenţilor. Pentru ca această anticipare să fie eficientă trebuie să
dispui de informaţii pertinente.

6
 Toate întreprinderile dispun de date. Ele provin fie din propriile sisteme operaţionale, fie din
exterior. Problema acestor întreprinderi este de a atinge obiectivele specifice sectorului lor, luând
decizii pe baza datelor de care ele dispun.
Întreprinderea actuală se sufocă sub date; această abundenţă are drept efect o eliminare prin
saturaţie.11
Totuşi datele reprezintă o mină de informaţii. Ele constituie un avantaj de care întreprinderea
trebuie să ţină seama. De aceea este esenţial a pune în practică o nouă informatică decizională pentru
obţinerea unei mai bune înţelegeri a valorii informaţiilor disponibile, a defini indicatori economici
pentru a facilita luarea deciziilor operaţionale şi a păstra memoria întreprinderii.
A decide, înseamnă a lua o hotărâre şi a adopta o concluzie definitivă pentru a merge într-o
direcţie. Informatica decizională vizează fumizarea informaţiilor necesare decidentului pentru asistarea
deciziei.
Ideea de informatică decizională e destul de veche. La început au existat infocentrele şi SIAD
(Sisteme interactive de asistare a deciziei).
Infocentrele permiteau crearea de mici baze de date on-line interactive şi uşor de utilizat de către
SIAD. Acestea din urmă vizau mai ales extrapolarea tendinţei, răspunzând la întrebări de tipul „ Ce s-
ar întâmpla dacă?".
Astăzi, arhitectura sistemelor decizionale prezintă patru elemente esenţiale: sursele datelor,
depozitele de date, magaziile de date şi instrumentele de analiză şi interogare.
-Sursele de date sunt numeroase, variate, distribuite şi autonome. Ele pot fi interne sau externe
întreprinderii.
-Depozitul de date este locul de stocare centralizată a informaţiilor utile pentru decidenţi. El
pune în comun datele provenite din diferite surse şi le conservă evoluţia.
-Magaziile de date sunt extrageri din depozitele de date orientate pe subiect. Datele sunt
organizate într-o maniera adecvată pentru a permite analize rapide în scopul luării deciziilor.
-Instrumentele de analiză permit vizualizarea şi manipularea datelor de-a lungul dimensiunilor
unei afaceri (clienţi, furnizori, timp, produs etc.).
Informaţia este vizualizată prin intermediul interfeţelor interactive dedicate decidenţilor, care
adesea nu sunt informaticieni.
Depozitele de date sunt construite de regulă cu tehnologii relaţionale şi au apărut ca extensii ale
sistemelor de baze de date relaţionale cu arhitectura client server (Microsoft SQL Server, Oracle).
Pentru accesul rapid la informaţiile necesare analiştilor, managerilor şi directorilor într-o maniera
consistentă, interactivă şi flexibilă se folosesc instrumente OLAP. OLAP şi depozitele de date se
completează reciproc, OLAP transformând volumul imens de date stocate şi gestionate în depozite în
informaţii utile decidenţilor. Paragraful următor prezintă o comparaţie între modul de exploatare a
depozitelor de date (procese OLAP) şi cel al bazelor de date folosite într-un sistem tranzacţional
(procese OLTP).

Sistemele OLTP versus sistemele OLAP12

Cea mai mare parte a informaticienilor stăpânesc, pentru realizarea sistemelor informatice,
abordări cel mai adesea centrate pe metodologia Merise. Prin componentele lor legate de modelarea
datelor aceste metodologii sunt precise, puternice şi destul de puţin contestate. La nivelul modelului de
date, modelul entitate-asociere este cel mai utilizat, teoriile asociate acestuia fiind pe scară largă
folosite în toate întreprinderile.
Aceste tehnici sunt astăzi atât de bine ancorate în obişnuinţa noastră, încât uităm adesea să ne
întoarcem la origini. Ele au apărut atunci când informatica era destinată automatizării producţiei şi
sunt în continuare utilizate cu succes în acest context, mai ales pentru aplicaţiile cu caracter
tranzacţional, numite OLTP.
Totuşi, informatica de decizie, identificată adesea cu termenul OLAP, justifică o analiza a
metodelor de concepţie a unui model de date. Bazele de date sunt utilizate de întreprinderi pentru
importantele volume de date conţinute în sistemele lor operaţionale.
Aceste date sunt gestionate de procese tranzacţionale on-line, care se caracterizează prin
următoarele:
• sunt numeroase în cadrul întreprinderii;
• au ca principal obiectiv actualizarea datelor;

7
 • tratează un număr redus de înregistrări;
• sunt definite şi executate de numeroşi utilizatori.
Exploatarea informaţiilor conţinute de aceste sisteme operaţionale a devenit o preocupare
esenţiala pentru conducătorii întreprinderii care doresc ameliorarea luării deciziilor printr-o mai bună
cunoaştere a propriei lor activităţi, a concurenţei, a angajaţilor, a clienţilor şi furnizorilor.
Întreprinderile sunt deci în căutarea de sisteme care să suporte eficient aplicaţiile de asistare a deciziei.
Aceste aplicaţii utilizează procese de analiză on-line a datelor (OLAP: On-line Analitycal
Processing), care răspund nevoilor specifice analizei informaţiilor.

Principalele caracteristici ale proceselor OLAP sunt următoarele:

a) sunt puţin numeroase, dar datele şi tratamentele sunt complexe;
b) se refera numai la tratarea semiautomată vizând interogarea, vizualizarea şi sintetizarea
datelor;
c) sunt definite şi realizate de către un număr mic de utilizatori, care sunt decidenţii.

Tabelul 2.prezintă comparativ principale caracteristici ale celor două tipuri de procese:13
Procese OLTP Procese OLAP
Date Exhaustive Agregate
Curente Istorice
Dinamice Statice
Orientate spre aplicaţie Orientate subiect
Utilizatori Numeroşi Puţini numeroşi
Variaţi Doar decidenţii
Concurenţi Non-concurenţi
Actualizări şi interogări Interogări
Cereri predefinite Cereri imprevizibile şi
Răspunsuri imediate complexe
Acces la puţină informaţie Răspunsuri puţin rapide
Accces la informaţii
numeroase

Definiţia clasică a depozitului de date este următoarea: „ Depozitul de date este o colecţie de
date orientate pe subiect, integrate, non-volatile şi arhivate, organizate pentru suportul proceselor de
asistarea a deciziei".
Depozitul de date este organizat în jurul subiectelor majore ale întreprinderii. Aşadar datele
sunt organizate pe teme, contrar datelor organizaţiilor tradiţionale organizate de obicei pe procese
funcţionale. Interesul acestei organizări este acela de a pregăti ansamblul informaţiilor utile unui
subiect care este, cel mai adesea, transversal structurii funcţionale şi organizaţionale a întreprinderii.
Această orientare va permite dezvoltarea unui sistem decizional printr-un proces incremental,
subiect după subiect. Integrarea diferitelor subiecte într-o structură unică este necesară deoarece
informaţiile comune mai multor subiecte nu trebuie să fie duplicate.
Depozitul de date este un proiect de întreprindere. De exemplu, în distribuţie, acelaşi indicator
al cifrei de afaceri interesează atât forţele de vânzare, cât şi departamentul financiar şi cumpărătorii.
Acest punct de vedere unic constituie un avantaj pentru întreprindere, avantaj care se realizează prin
integrarea datelor. Consolidarea ansamblului informaţiilor referitoare la un client dat este necesară
pentru a oferi analiştilor o viziune omogenă asupra acestuia. Înainte de a fi integrate în depozit, datele
trebuie să fie puse într-o formă şi de asemenea, unificate pentru a avea o stare coerentă.
0 dată trebuie să aibă o descriere şi un codaj unic. Diferenţele depind de viziunea urmărită de
utilizator sau de programator.
Într-un sistem tranzacţional, data este actualizată cu fiecare noua tranzacţie. Valoarea veche
este pierdută, iar data rămâne constant actualizată. Sistemele tranzacţionale păstrează destul de rar
istoricul valorilor acestei date. Într-un datawarehouse, data nu trebuie niciodată să fie actualizată.
Ea reprezintă o valoare inserată în sistemul decizional la un moment dat. Depozitul de date va
stoca aşadar istoricul, adică ansamblul de valori pe care data le-a avut în decursul timpului.
Este evident atunci că trebuie asociat un referenţial temporal datei pentru a putea identifica o
valoare particulară în timp. Non-volatilitatea este într-un fel consecinţa arhivării descrise anterior.
Aşadar, o interogare identică efectuată la un interval de trei luni, păstrându-se datele de referinţă, va

8
returna acelaşi rezultat. Într-un sistem de producţie, informaţia este volatilă, datele fiind cu regularitate
actualizate. Interogările vizează datele curente şi e imposibil să regăseşti un rezultat mai vechi.
Două consecinţe se desprind din absenţa actualizării datelor.
Prima priveşte organizarea internă a bazei de date pe care este constituit depozitul de date. Ea
va putea fi adaptată (denormalizată) pentru optimizarea accesului la date.
A doua priveşte tehnologiile necesare accesului curent al utilizatorilor. Într-adevăr, dacă nici o
actualizare nu este realizată, numeroase tehnologii costisitoare în termen de timp de răspuns (gestiunea
tranzacţiilor, gestiunea accesului concurent etc.) integrate în SGBD nu servesc decât în faza de
încărcare iniţială şi inserărilor. Ele vor putea fi deci dezactivate în fazele utilizării curente.
Un depozit de date este conceput pentru a răspunde nevoilor de date ale decidenţilor.
Totuşi, sub acest termen generic, se regăsesc două categorii de depozite:
 depozitul propriu-zis, extras din baza de date a întreprinderii şi în care datele sunt
curăţate, integrate, arhivate şi, în general, organizate după un model informatic;
 magaziile de date, extrase dintr-un depozit ale cărui date sunt adaptate unei clase de
decidenţi sau unei probleme particulare; organizarea datelor urmează, în general, un
model multidimensional care facilitează tratamentele decizionale.

Arhitectura unui depozit de date prezintă trei niveluri esenţiale:14

-Nivelul extragerii datelor din bazele existente, care, în cazul abordării ,,push", se realizează
prin detectarea actualizării bazelor de date din sistemele tranzacţionale înainte de trimiterea acestora
către depozit. În cazul abordării ,,pull", mai puţin avansată, extragerea va fi activată periodic pentru a
reflecta actualizările bazei de producţie;
-Nivelul fuziunii datelor realizează integrarea datelor provenind din diferite baze pe care
întreprinderea le stochează în depozit, respectând orientarea sa pe subiect. Acesta este pus în evidenţă
în momentul încărcării iniţiale a depozitului, apoi în menţinerea acestuia pe măsura actualizării
datelor;
-Nivelul exploatării datelor permite analiza şi explorarea datelor depozitate. El permite
formularea de cereri complexe pentru descoperirea faptelor, analiza tendinţelor (curbe de evoluţie),
asistarea luării deciziilor (extrapolări) şi descoperirea cunoştinţelor. Acest nivel este realizat plecând
de la extrageri prin intermediul cererilor şi prezentării de grafice variate.
În privinţa extragerii trebuie remarcat faptul că un depozit de date este un ansamblu de date
extrase din diferite surse cum ar fi: bazele de producţie ale întreprinderii, date fumizate de parteneri
(furnizori, clienţi, administraţii publice), date externe întreprinderii şi utile luării deciziilor
(documentaţii juridice, pagini web etc.).
Extragerea şi integrarea, atât fizică cât şi semantică, a datelor provenind din surse eterogene se
află la baza noţiunii de depozit de date. Producţia de date integrate este realizată prin diferite
arhitecturi care au în comun următoarele componente: metadatele, care explică fluxurile şi
transformările datelor, de la sursa până la utilizator, instrumentele de extragere a datelor, instrumentele
de ,,curăţire" a datelor şi instrumentele de integrare a datelor.
În contextul unui depozit de date, a descrie o dată constă în principal în a indica modul de
obţinere a acesteia plecând de la sursă. Metadatele joacă un rol important, pe de o parte în algoritmul
de extragere şi integrare, iar, pe de altă parte, în prezentarea unei viziuni globale a datelor
administratorilor şi utilizatorilor. 0 parte a metadatelor este proprie unei aplicaţii (de exemplu
descrierea atributelor sursei) şi datelor generale. 0 altă parte este obţinută prin personalizarea
cunoştinţelor generale (de exemplu dicţionarele de sinonime).
Eterogenitatea fizică a surselor este tratată prin ataşarea unui extractor (wrapper - in limba
engleză) fiecărei surse, care extrage datele dorite şi le transpune într-un model comun. Acest model
comun este, în general, modelul relaţional, datorită în principal faptului că datele extrase reprezintă un
volum gigantic de informaţie şi sunt, într-o primă fază, stocate cu ajutorul unui SGBD relaţional
adaptat.
,,Curăţirea" (uneori numită ,,epurare" sau ,,analiza calităţii datelor") are drept scop rezolvarea
problemei consistenţei datelor. Această inconsistenţă poate apărea la nivelul unei înregistrări, la
nivelul unei surse (de exemplu aceeaşi persoana are doua adrese diferite) sau poate apărea atunci când
se pun în comun două surse (de exemplu o persoană are o adresă diferită în fiecare din cele două

9
surse). Au fost reperate zeci de tipuri de inconsistenţe. Ele se datorează prezenţei de date false,
confruntării între datele exacte, semantic identice, dar sintactic diferite.

Munca de cercetare care tratează ,,curăţirea" datelor priveşte, în principal, tehnicile de

potrivire între două înregistrări (matching).
Un punct adesea abordat în potrivirea tuplurilor îl reprezintă diferenţa de tratament între
atributele cheie, atributele non-cheie dar semantic discriminatorii şi atributele mai puţin semnificative.
Această scară conduce la un matching strict sau vag (cu o gradaţie).
Două abordări principale permit un acces unificat la sursele de date eterogene: o abordare
virtuală (adesea numită abordare prin mediator) şi o abordare materializată (abordare prin depozit).
Abordările virtuale se bazează pe o ierarhie de mediatori, situată deasupra extractorilor.
Datele nu sunt stocate decât în sursele lor de origine. În acest caz, atunci când un utilizator formulează
o cerere, aceasta este trimisă unui mediator, care trimite cererea către alt mediator sau către extractor.
Interogarea se realizează viziune cu viziune (view) de către fiecare mediator, răspunzând în
mod unic unei cereri a utilizatorului. În cazul abordării materializate, datele sunt efectiv extrase,
curăţate, integrate şi stocate într-un depozit. Cererile se adresează direct datelor depozitului.
Metadatele descriind schema globală a depozitului trebuie să includă cât mai multe explicaţii posibile
asupra originii, semnificaţiei datelor, ele jucând rolul unei hărţi pentru orientare şi pentru formularea
de cereri către depozit.
O problemă de rezolvat în acest caz o reprezintă repercusiunea actualizărilor sursei de date
asupra depozitului.
Abordarea virtuală a fost tradiţional folosită pentru sistemele distribuite şi eterogene. Ea
prezintă în momentul de faţă avantajul aplicaţiilor incluzând surse de date nestructurate, cum ar fi cele
provenite din Internet.
Abordarea prin depozit este în mod particular adaptată exploatării bazelor de date ale
întreprinderii prin tratamente mai complexe, de exemplu datamining. Trebuie precizat totuşi că cele
două abordări pot fi combinate. Un mediator poate materializa viziunea sa din motive de performanţă.
Mediatoarele SQUIRREL sunt destul de sofisticate pentru a nu materializa decât o parte din
viziuni. Alegerea viziunilor de materializat este, de asemenea, unul din subiectele de cercetare actuală.
Depozitele de date constituite aşadar o tehnologie care, după debutul rapid şi pragmatic, devine matură
şi se consolidează în jurul conceptelor mai bine înţelese şi mai clar definite. Rămân totuşi probleme de
rezolvat mai ales în privinţa suportului pentru tehnicile avansate de explorare a datelor care se
profilează la orizont.

2.2. Noile tehnologii ale informaticii decizionale în mediul informatizat al întreprinderii

Pentru ca factorii decidenţi, reprezentaţi de conducerea întreprinderii, să dispună de o informare
relevantă, obiectivă, oportună şi care să reflecte realitatea economică şi , nu una impregnată în mod
excesiv de influienţe de natură juridico-fiscală, sistemele informaţionale şi în primul rând cele
financiar-contabile, trebuie să pună la dispoziţia managerilor atât informaţii de sinteză privind
lichiditatea agenţilor şi informaţii curente privind controlul bugetelor, cât şi informaţii previzionale
legate de estimarea fluxurilor de trezorerie viitoare, care vor fi generate de diferitele activităţi ale
intreprinderii. Pe de altă parte, o gestiune a trezoreriei care să răspundă acestor cerinţe informaţionale,
nu poate fi concepută decât în contextul proiectării şi utilizării unui sistem informatic modern, pentru
asistarea deciziilor. Şi pentru a contura sfera de acţiune a sistemelor informatice de asistare a deciziei,
este necesară definirea teoriilor referitoare la fundamenterea deciziilor, etapele procesului decizional,
precum şi , motivaţiile unui demers decizional, în mediul informatizat al întreprinderii.
Condiţiile specifice şi circumstanţele în care o problemă organizaţională poate fi rezolvată sunt
dictate, în ultimă instanţă, de modul în care este adoptată d e c i z i a . Aceasta poate fi definită ca un
proces de reflecţie succeptibil de a naşte raţionamente, în scopul rezolvării unei probleme cu care se
confruntă întreprinderile într-un context decizional real. Plecând de la întrebarea „ cum îşi adoptă
managerii deciziile ?”, se pot identifica patru mari faze ale procesului decizional şi anume :
 Informarea generală sau diagnosticul;
 Proiectarea modelului;
 Alegea soluţiei;

10
  Implementarea modelului .

În faza de informare, decidentul trebuie să procedeze la sintetizarea problemelor legate de

subiectul în studiu, explorând toate informaţiile de care dispune, necesare fundamentării unei decizii
viitoare. Prin aceasta, el analizează soluţiile potenţiale, reflectează asupra informaţiilor provenite din
mediul extern al întreprinderii şi nu în ultimul rând, defineşte şi caută pe cât posibil , să-şi completeze
competenţele pentru a rezolva toate problemele circumscrise sferei sale decizionale .
Faza de proiectare include toate activităţile legate de înţelegerea contextului decizional şi de
testare a soluţiilor pentru a face posibilă evaluarea pertinenţei şi fezabilităţii problemei decizionale . În
acest sens , decidentul îşi construieşte propriile soluţii plecând de la informaţiile cunoscute , realizând
o serie de scenarii menite să găsească informaţii suplimentare. Dacă informaţiile iniţiale sunt
insuficiente, există posibilitatea de întoarcere la faza precedentă pentru a culege informaţii noi, care să
conducă la un nou diagnostic.
Alegerea soluţiei presupune căutarea, evaluarea şi recomandarea unei soluţii adecvate
modelului respectiv, altfel zis, se va proceda la stabilirea unui set specific de valori pentru variabilele
decizionale, care să corespundă alternativei de rezolvare selectată într-o etapă anterioară.
Implementarea modelului, reprezintă etapa finală a procesului decizional şi constă în
circumscrierea la nivel operaţional a soluţiei furnizate de model.
Mediul informatizat al întreprinderii, confruntat în ultimii ani, cu o intensificare fără precedent
a concurenţei pe toate planurile a promovat şi implementat o serie de noi tehnologii ale informaticii
decizionale.
Prima dintre acestea, se referă la organizarea colecţiilor de date orientate pe subiecte în
depozite de date. Mai precis este vorba de conceptul Data Warehouse, care oferă o viziune integrată
asupra tuturor informaţiilor şi datelor manipulate de întreprindere prin sistemele sale operaţionale, date
care vor fi transpuse în aplicaţii informatice ce vor fi integrate ulterior în sistemul informaţional al
întreprinderii. Un Data Warehous este o colecţie de date orientate pe subiecte, integrate, non-volatile
şi istorice. Această definiţie furnizează, de altfel, principalele caracteristici ale depozitelor de date.
Într-o altă accepţiune, un depozit de date, poate fi considerat ca un stoc intermediar de informaţii între
sistemul operaţional şi cel decizional, fiind astfel organizat pentru a asigura o informare globală a
factorilor de decizie în contextul rezolvării unei probleme organizaţionale. Datorită facilităţilor pe care
le oferă, depozitul de date reprezintă, din punctul de vedere al specialiştilor, un „punct focal” al
informaticii decizionale, prin care se urmăreşte gruparea de o manieră omogenă a multitudinii de
informaţii răspândite în bazele de date ale întreprinderii.
O altă tehnică a informaticii decizionale se bazează pe explorarea datelor prin procese Data
Mining, un instrument al informaticii decizionale care permite explorarea volumelor mari de
informaţii pentru a pune în evidenţă scheme şi relaţii ascunse în date .
Acţiunile circumscrise unui proces Data Mining identificate în practica decizională sunt :
 Identificarea informaţiilor ce urmează a fi exploatate ;
 Selectarea datelor pertinente şi eliminarea datelor inadecvate ;
 Cercetarea modelelor , acţiune de extragere a cunoştinţelor utile , plecând de la un
volum de informaţii considerate a fi reprezentative şi , prezentarea lor într-o formă
sintetică ;
 Evaluarea rezultatului , ceea ce permite aprecierea calităţii modelului ;
 Implementarea modelului în sistemele informatice organizaţionale, fază care
facilitează tranziţia dintre un domeniu de studiu şi unul operaţional.
Tehnologia cu cea mai mare amploare din ultimii ani, se referă la prelucrarea analitică a
datelor operaţionale ale întreprinderii, mai cunoscută fiind denumirea generică de Tehnologia OLAP,
care abordează datele agregate dintr-o perspectivă multidimensională, pentru a asigura un acces rapid
la informaţiile strategice ale întreprinderii. În acest mod, fondul uriaş de informaţii existente în mediul
organizaţional al firmelor, poate fi circumscris unor demersuri analitice, tehnologia OLAP permiţând
analiştilor, managerilor şi factorilor executivi să realizeze o analiză pertinentă a datelor, asigurând un
acces rapid, consistent şi interactiv la o mare varietate de posibile abordări ale unei informaţii.
Totodată, tehnologia OLAP permite explorarea şi navigarea între structurile multidimensionale ale
datelor organizaţionale şi analizează în acelaşi timp, conţinutul informaţiilor din depozitele de date .

11
 Pe de altă parte, analiza multidimensională abordată prin tehnologia OLAP, presupune
evidenţierea modului în care datele referitoare la un anumit subiect pot fi studiate de-a lungul
dimensiunilor sale temporale şi spaţiale .
Aplicaţiile tehnologiei OLAP pot acoperi o mare diversitate de activităţi din diferitele
departamente funcţionale ale oricărei întreprinderi, indiferent de sectorul economic din care face parte,
dintre care amintim doar, analiza performanţelor financiare, analiza studiului de piaţă , a clienţilor,
alocarea resurselor, planificarea producţiei, etc., cu scopul de a furniza managerilor informaţiile de
care aceştia au nevoie pentru adoptarea unor decizii potrivite şi în concordanţă cu directivele strategice
ale firmei.

2.3. Sistemele expert în domeniul economico-financiar

Sistemele expert economico-financiare sunt menite în principal să sprijine managerii în
procesul de luare a deciziilor, scopul acestora fiind acela de reproducerea de către calculator a
diferitelor raţionamente umane, astfel încât conducătorii, indiferent de gradul lor de pregătire şi
experienţă, pe diversele paliere ierarhice, să poată lua decizii optime şi precise, de rezolvarea
problemelor la un moment dat, în timp scurt, înlocuind cu succes experţii în domeniu .
Definite chiar ca fiind p r o g r a m e i n f o r m a t i c e c a p a b i l e s ă r e p r o d u - c ă
r a ţ i o n a m e n t u l u m a n , prin inducţii şi deducţii, sistemele expert trebuie să realizeze următoarele
obiective :
- preluarea cunoştinţelor şi informaţiile de la expert;
- stocarea cunoştinţelor;
- să permită un dialog prietenos cu utilizatorul;
- să furnizeze informaţiile solicitate de utilizator;
- să solicite altor programe ( SGBD , programe utilitare ) date şi informaţii pe baza cărora
să ofere beneficiarului soluţii sfaturi, recomandării, explicaţii;
- să poată fi solicitat de alte programe pentru furnizarea de informaţii într-un anumit
domeniu;
- să fie capabil de a primi şi să prelucreze informaţii din mediul fizic exterior prin senzori
de captare;
- să poată acţiona dispozitive şi instrumente în funcţie de decizia pe care a luat-o la un
moment dat.

Funcţionarea unui sistem expert.

Pentru explicarea modului de funcţionale a unui sistem expert, ne vom referi la tehnicile
folosite de acesta pentru selectarea cunoştinţelor din baza de cunoştinţe necesare în luarea deciziei.
Baza de cunoştinţe este actualizată de către cognitician cu informaţ ii primite de la
expertul în domeniu. Acestea trebuiesc prelucrate înaintea implementării pentru a putea fi
recunoscute de către sistemul expert.
Baza de cunoştinţe stochează cunoştinţe în baza de fapte (sub formă de informaţii, pe baza
cărora sistemul expert ia decizia) şi reguli (care descriu raţionamentul folosit în luarea deciziei).
Baza de fapte stochează toate informaţiile, posibile, despre un anumit obiect prin
atribuirea acestuia de caracteristici, de exemplu: dobânda este mare, inflaţia este mică, mediul social
este bun, etc.
Regulile sunt folosite în procesul de luare a deciziei ca raţionament, de exemplu: dacă
inflaţia este mică şi dacă dobânda este mare atunci se urmăreşte economisirea altfel se urmăreşte a
se face investiţii
Regulile sunt formate din condiţii şi concluzii. Logica folosită de sistemele expert este
bazată pe afirmaţii: "dacă condiţiile sunt adevărate atunci concluziile sunt adevărate" sau "dacă
există concluzii care sunt adevărate atunci condiţiile trebuie să fie adevărate".
La stocarea cunoştinţelor în baza de fapte şi în procesul de raţionament, sistemul expert,
foloseşte operatori logici (AND, OR, NON, APARŢINE, etc), operatori matematici (*, /, +, -, %,

12
etc) şi propoziţii. De asemenea în procesul de implementare a cunoştinţelor şi concepere a
raţionamentului, trebuie ţinut cont de regulile de ortografie şi folosire a parantezelor, utilizate în
matematică şi în logică, pentru ierarhizarea operaţiilor care au loc, cât şi a proprietăţilor
acestora (comutativitate, asociativitate, etc).
Un rol important în procesul de funcţionare al sistemului expert îl are motorul de interfeţe
care realizează căutarea şi selectarea faptelor precum şi regulilor care contribuie la procesul de luare
a deciziei.
Scopul este soluţia problemei care se pune, iar sistemul expert trebuie să ia o decizie în acest
sens. De exemplu - în această perioadă este mai bine să economisesc sau să fac investiţi?
Modul de căutare a motorului de interfeţe poate fi reprezentată prin grafuri.
În funcţie de strategia de căutare folosită de sistemul expert, acesta poate fi prezentat în
următoarele ipostaze:
• motorul cu căutare înainte - folosit atunci când domină scopurile iar căutarea se face
pe principiul dacă condiţiile sunt adevărate atunci concluziile sunt adevărate ;

• motorul cu căutare înapoi - folosit atunci când domină faptele iar căutarea se face pe
principiul dacă concluziile sunt adevărate atunci condiţiile sunt adevărate;

motorul cu căutare în adâncime - motorul caută o regulă folosind concluzia anterioară ca

faptă până când concluzia devine una din soluţiile la problema de rezolvat;

motorul cu căutare pe laterală - motorul caută mai întâi toate regulile care folosesc
faptele ce le are la dispoziţie în acel moment.

13
 Funcţionarea sistemului expert este controlată de motorul de interfeţe. În funcţie de scopul
avut de utilizator, motorul de interfeţe selectează din baza de reguli, regulile ce trebuiesc aplicate
pentru rezolvarea problemei propuse pentru a fi soluţionată. În funcţie de regulile avute la
dispoziţie, motorul de interfeţe alege din baza de fapte, faptele ce servesc ca şi condiţii la regulile
selectate anterior. În urma aplicării regulilor se nasc noi fapte ce actualizează baza cu fapte
veridice. În funcţie de cunoştinţele avute la dispoziţie, motorul dialoghează prin intermediul
interfeţei de dialog cu mediul exterior (utilizatori, senzori, alte programe informatice) pentru
procurarea de noi cunoştinţe necesare în luarea deciziei. În momentul în care scopul a fost atins sau
baza de reguli aplicabile s-a terminat, procesul de căutare ia sfârşi iar faptele din baza de fapte
veridice sunt trimise modulului explicativ, pentru întocmirea raportului explicativ.
Un posibil model de funcţionare a unui sistem expert poate fi considerat şi cel prezentat în
"schema de funcţionare" de mai jos.

2.4 Realizarea unui sistem expert.

Procesul de realizare a unui sistem expert poate fi sintetizat în parcurgerea următoarelor trei
faze: Dezvoltarea, consultarea şi îmbunătăţirea sistemului expert.

14
 Faza de dezvoltare a sistemului expert constă în realizarea părţilor componente ale
sistemului expert (baza cunoştinţelor, motor de interfeţe, modul explicativ, modul de achiziţionare a
cunoaşterii şi interfeţele de dialog utilizator) de către analişti programatori, cât şi în achiziţionarea
cunoaşteri de la experţi în domeniu sau din alte surse şi implementarea acestora în baza de
cunoştinţe de către cognitician.
Acest proces este cea mai grea şi complexă activitate, care se desfăşoară pe o perioadă
lungă de timp şi la care participă expertul, cogniticianul, analistul programator şi utilizatorul final.
Expertul în domeniu este caracterizat printr -un nivel superior de cunoştinţe şi
aptitudini care îi permite rezolvarea calitativ superioară, în raport cu ceilalţi, a problemelor
specifice domeniului aprobat. În plus, ca actor implicat în constituirea unui sistem expert, el trebuie
să dispună de capacităţile necesare de comunicare, în sensul transmiterii cunoştinţelor sale
relevante, precum şi disponibilităţi, ca timp şi voinţă, de a face accesibilă expertiza pe care o deţine.
Inginerul de cunoştinţe (cogniticianul) este factorul central, care cumulează
activităţile de proiectare, elaborare, exprimare şi implementare a sistemului expert. Denumirea
atribuită acestuia evidenţiază focalizarea activităţii sale pe cunoştinţele aferente problemei
abordate. Principalele atribuţii ale inginerului de cunoştinţe sunt: evaluarea problemei,
intervievarea experţilor, identificarea metodelor de rezolvare a problemelor, alegerea soluţiei
software, scrierea în cod, testarea sistemului, revizuirea sistemului, integrarea sistemului în
contextul de lucru, întreţinerea sistemului. Ponderea principală revine atribuţiilor referitoare la
achiziţia, modelarea şi organizarea cunoştinţelor.
Analistul programator este persoana care desfăşoară activitatea de programare a
sistemului expert realizând părţile componente ale acestuia (baza de cunoştinţe, motorul de
interfeţe, modulul de achiziţionare a cunoştinţelor, modulul explicativ, interfaţa utilizator).
La realizarea sistemului expert se folosesc generatoare de sistem expert care pot fi setate în
funcţie de domeniul utilizat la parametri optim de utilizare. Acestea asigură funcţionarea sistemului
având structurate din punct de vedere fizic părţile componente ale unui sistem expert,
rămânând în seama cogniticianului activitatea de achiziţionare şi implementare a cunoştinţelor.
Utilizatorul final are, în cazul sistemelor expert, un rol mai puţin pregnant în raport cu cel
care îi revine în alte acţiuni de informatizare; astfel el poate contribui la procesul de achiziţie a
cunoştinţelor şi de definitivare a aplicaţiilor oferite de sistem. În analiza rezultatelor furnizate de
sistemul expert, utilizatorul final promovează criterii dependente de nivelul său de participare la
actualizarea bazei de cunoştinţe a sistemului:
> cei cu nivel înalt de participare sunt sensibili la ambiguitatea formulării
deciziilor;
> pentru ceilalţi utilizatori, acceptarea recomandărilor sistemului, în special a celor
care amendează propriul punct de vedere, depinde de autoritatea şi credibilitatea celor
care au constituit sistemul.
Principalele probleme ce intervin în colectarea tuturor cunoştinţelor necesare constituirii
modelelor conceptuale şi a bazei de cunoştinţe sunt:

15