403Drept Civil – Drepturi reale principale, Valeriu Stoica, Ed.

Humanitas, Buc. 2004.

(41)

Capitolul I
Patrimoniul

Secţiunea I
Introducere

1. Etimologia şi evoluţia semantică a cuvântului

patrimoniu.

Fiecare cuvânt, vehicul cu care sensurile călătoresc, ca

adevăraţi pasageri, în timp şi spaţiu, are aventura lui. În limba
latină, patrimonium desemnează bunurile moştenite de la tată sau
bunurile moştenite de la părinţi. Patrius înseamnă al tatălui sau
părintesc1. În limba română, prin patrimoniu se înţelege averea
moştenită de la părinţi. Într-un alt sens, patrimoniul trimite la ceea
ce este considerat ca un bun, ca o proprietate comună transmisă
de la strămoşi 2. Într-o accepţie mai generală, termenul patrimoniu
este folosit în expresii intrate în limbajul comun: patrimoniu
cultural, patrimoniu arheologic, patrimoniu istoric, patrimoniu
artistic. Din limbajul comun, cuvântul a fost preluat în dreptul
internaţional public în expresia patrimoniul comun al umanităţii. într-
1
În acest sens, G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.
868. De asemenea, A. Seriaux, „La notion juridique de patrimoine. Breves notations civilistes sur le
verbe avoir”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 4/1994, p. 812. Pentru tratarea de ansamblu a
problemelor referitoare la patrimoniu, V. Stoica, „Noţiunea juridică de patrimoniu”, în Pandectele
române nr. 1/2003, Supliment, p. 177-220.
2
Mic dicţionar enciclopedic, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 684.
un sens asemănător, în Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie
1996 se prevede că apele fac parte integrantă din patrimoniul
natural. În Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind
protejarea patrimoniului naţional mobil 3, în art. 1, alin. 1 şi 2, este
consacrată noţiunea

(42)

de patrimoniu cultural naţional. Aceeaşi noţiune este reluată în

Legea nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor
istorice4 (art. 2, alin. 1). În plus, această ultimă reglementare
instituie şi noţiunea de patrimoniu cultural local5. În biologie,
genotipul mai este denumit şi patrimoniu ereditar.
Fie că reuneşte bunurile primite de la tată, de la părinţi sau
de la strămoşi, fie că dă unitate creaţiei unei anumite comunităţi,
fie că evocă resursele materiale apropriabile de un ipotetic
3
Legea nr. 107/1996 a fost publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 244 din 8
octombrie 1996 şi modificată prin Legea nr. 192 din 19 aprilie 2001 privind fondul piscicol, pescuitul
şi acvacultura, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 627 din 2 septembrie 2003,
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107 din 5 septembrie 2002 privind înfiinţarea Administraţiei
Naţionale „Apele Române”, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 691 din 20
septembrie 2002 şi prin Legea nr. 310 din 28 iunie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii apelor
nr. 107/1996, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 584 din 30 iunie 2004. Legea nr.
182 din 25 octombrie 2000 a fost publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 530 din 27
octombrie 2000 şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9 din 11 ianuarie 2001
privind unele măsuri în domeniile culturii şi artei, cultelor, cinematografiei şi dreptului de autor,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 35 din 19 ianuarie 2001, Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 16 din 27 martie 2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 privind
protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I,
nr. 232 din 5 aprilie 2003, Legea nr. 105 din 7 aprilie 2004 pentru modificarea Legii nr. 182/2000
privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 320 din 13 aprilie 2004 şi prin Legea nr. 314 din 28 iunie 2004 privind aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 16/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000
privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 577 din 29 iunie 2004.
4
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 407 din 24 iulie 2001, modificată prin Legea
nr. 401 din 7 octombrie 2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea
executării lucrărilor de construcţii, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 749 din 27
octombrie 2003 şi prin Legea nr. 468 din 12 noiembrie 2003 privind modificarea şi completarea Legii
nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 820 din 19 noiembrie 2003.
5
Ibidem, art. 7, alin. 1, lit. b.
subiect colectiv de drept, ridicat la scara întregii umanităţi, fie că
descrie o matrice biologică, patrimoniul are, în toate aceste accepţii,
distincte de noţiunea juridică de patrimoniu, două trăsături
caracteristice: este un ansamblu de elemente cu o natură comună
şi apare ca un dat care nu este intim legat de ideea de
persoană.
În drept, cuvântul patrimoniu a suferit un transfer semantic.
Ca urmare, patrimoniul nu mai exprimă o relaţie cu trecutul şi cu
ascendenţii, ci o relaţie cu prezentul şi cu persoana care este
titularul drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic. Unitatea
intelectuală a bunurilor care alcătuiesc patrimoniul este generată
tocmai de această legătură cu o anumită persoană. A luat naştere
astfel noţiunea juridică de patrimoniu. Această noţiune are însă
propria sa istorie, în principal în sfera dreptului privat, dar şi cu
extensiuni în sfera dreptului public.

2. Scurt istoric al noţiunii juridice de patrimoniu.

A. Patrimoniul în dreptul roman.

În dreptul roman, pe măsură ce s-a recunoscut

personalitatea juridică nu numai lui pater familias, ca titular al unui
patrimoniu de familie, ci şi celorlalţi membri ai familiei6, lucrurile
erau împărţite în res in nostro patrimonio şi res extra nostrum
patrimonium7. Rezultă chiar din aceste formulări că accentul este
pus pe legătura dintre patrimoniu şi persoana căreia îi aparţine.
Desigur, este vorba doar de o intuiţie, de o idee exprimată
implicit, iar nu explicit. într-adevăr, în lumea romană, legislatorii
6
G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, f.a., p. 56-58.
7
S.G. Longinescu, Elemente de drept roman, vol. I, partea I, Tipografia Societăţii Anonime „Curierul
Judiciar”, Bucureşti, 1927, p. 286 şi 287.
şi pretorii nu au fost preocupaţi de definiţii. Dezvoltat mai ales pe
cale pretoriană, dreptul roman conţine, în principal, soluţii date
unor probleme practice. Regulile sunt induse din precedente, fără
a atinge însă nivelul de generalitate al definiţiilor. Vestiţi pentru

(43)

adagiile lor, jurisconsulţii romani nu au fost nici ei preocupaţi să

definească noţiunea de patrimoniu. Cu toate acestea, cum s-a
observat, romanii „au cunoscut totuşi noţiunea de patrimoniu..., cel
mai târziu pe la începutul epocii clasice”, în înţelesul de totalitate a
drepturilor şi datoriilor unei persoane „susceptibile de o valoare
pecuniară”8. Noţiunea juridică de patrimoniu era cunoscută chiar şi în
dreptul roman mai vechi, deşi în sfera ei erau cuprinse numai
bunurile corporale, iar nu şi drepturile, dar în locul termenului
patrimonium era utilizat termenul pecunia sau termenul familia9.
Alteori, erau folosiţi termenii bona, hereditas, pecunia-familiaquae
pentru a desemna noţiunea de patrimoniu.
Oricum, adagiul bona non inteleguntur nisi dedudo aere
alieni (prin bunuri nu se înţelege decât ceea ce rămâne după
scăderea drepturilor altora) nu lasă nici o îndoială asupra intuiţiei
exacte pe care romanii o aveau asupra noţiunii juridice de

8
C.St. Tomulescu, Drept -privat roman, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1973, p. 162. În acelaşi
sens, P.F. Girard, Manuel elementaire de droit romain, Arthur Rousseau Editeur, Paris, 1906, p. 251
(„Patrimoniul unei persoane se compune, sub aspect activ, din drepturi de proprietate, drepturi reale şi
drepturi de creanţă, aparţinând acelei persoane, şi are ca pasiv datoriile acelei persoane. El creşte sau se
micşorează, potrivit fluctuaţiei activului şi pasivului, fără ca totuşi să înceteze să existe juridic, chiar şi
atunci când pasivul este mai mare decât activul” - trad. ns).
9
C.St. Tomulescu, op. cit., p. 162. S-a mai arătat că romanii foloseau şi termenii bona şi facultates
pentru a desemna patrimoniul nu numai în înţeles juridic, ci şi în înţeles economic; pentru înţelesul
strict juridic, era uneori utilizat termenul facuItates, iar cuvântul hereditas desemna, cu acelaşi înţeles
juridic, patrimoniul rămas de la o persoană care a decedat (în acest sens, S.G. Longinescu, op. cit., p.
266).
patrimoniu10. Într-adevăr, acest adagiu surprinde tocmai raportul dintre
activ şi pasiv în cadrul patrimoniului, întrucât drepturile altora sunt,
dintr-o altă perspectivă, tocmai obligaţiile proprii, adică pasivul
patrimonial, în acest sens, s-a remarcat că numai o dată cu
admiterea principiului executării obligaţiilor asupra bunurilor,
renunţându-se astfel la executarea asupra persoanei, romanii au
început să considere ansamblul bunurilor debitorului ca formând o
universalitate şi să aibă reprezentarea legăturii dintre activ şi pasiv
prin intermediul persoanei11. Institutele lui Gaius şi Institutele lui
Justinian sunt expresia acestei evoluţii prin sistematizarea materiei
în funcţie de persoane, de lucruri şi de acţiuni12.
Legătura dintre persoană şi patrimoniu a fost uneori pusă sub
semnul întrebării în ipoteza moştenirii deschise, dar neacceptate încă
(hereditas jacet, sine domino). Într-adevăr, în dreptul roman, spre
deosebire de dreptul modern, momentul deschiderii succesiunii nu
coincidea cu momentul transmiterii patrimoniului

(44)

defunctului către succesori. Acceptarea succesiunii nu avea efect

retroactiv, de consolidare a dobândirii moştenirii din momentul
decesului lui de cujus. Într-una dintre explicaţiile situaţiei patrimoniului
între momentul deschiderii şi momentul acceptării succesiunii s-a
considerat că patrimoniul era „o persoană morală care supravieţuia

10
În acest sens, P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. I, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1994, p. 40.
11
În acest sens, F. Cohet-Cordey, „La valeur explicative de la theorie du patrimoine en droit positif
francais”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 4/1996, p. 823 şi 824.
12
Ibidem. Această sistematizare va fi preluată în Codul civil francez, respectiv în Codul civil român, cu
precizarea că ultimul criteriu de ordonare a materiei, acţiunile, a fost înlocuit cu obligaţiile izvorând din
acţiuni.
defunctului şi continua să fie un subiect de drepturi şi obligaţii” 13. Mai
mult, s-a apreciat că, în această ipoteză, „moştenirea reprezintă un
drept fără subiect”. Altfel spus, între cele două momente, patrimoniul
nu mai avea titular14.

B. Patrimoniul în vechiul drept francez.

Noţiunea juridică de patrimoniu a fost preluată din dreptul

roman în vechiul drept francez, cu aceeaşi semnificaţie implicită
referitoare la legătura cu o anumită persoană. Tocmai pentru că era
implicită, această legătură nu avea forţa pentru a pune în lumină
ideea de unitate a patrimoniului. Divizibilitatea acestuia era acceptată
fără nici o dificultate de ordin teoretic15.

C. Teoria personalistă a patrimoniului.

Mai târziu, în dreptul francez modern, noţiunea de patrimoniu a

fost consacrată în Codul Napoleon. Redactorii acestui cod nu au fost
însă nici ei preocupaţi să definească noţiunea juridică de patrimoniu.
Textele şi, mai ales, principiile acestui cod au permis, după mai bine
de o jumătate de secol de aplicare practică, elaborarea teoriei
personaliste a patrimoniului16. „Patrimoniul, fiind o emanaţie a

13
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura
„Naţională”, Bucureşti, 1928, p. 848.
14
Pentru critica acestei explicaţii, a se vedea I.C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, ed. a II-a,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1924, p. 515. Autorul evocă şi celelalte două explicaţii privind
situaţia patrimoniului între momentul deschiderii şi momentul acceptării succesiunii: „hereditas
sustinet personam defunctum; aşadar, defunctul ar păstra încă o personalitate juridică. Eroare, deoarece
capacitatea juridică încetează o dată cu moartea. Se întâlneşte şi concepţia hereditas sustinet personam
heredis. Soluţiunea este acceptabilă, pentru că subiect de drept poate fi o persoană vie, dar încă
necunoscută.” Inconvenientele care decurg din neclarităţile privind această ipoteză au fost semnalate de
P.F. Girard, op. cit., p. 873.
15
În acest sens, C. Aubry, C. Rau, Cours de droit civil francais, tome 6ăme, Cosse, Marchal et Biliard,
Imprimeurs-Editeurs, Paris, 1873, p. 232.
16
Pentru această teorie, C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 229-260.
personalităţii şi expresia forţei juridice cu care o persoană este
învestită ca atare, rezultă: că numai persoane le fizice şi morale pot
avea un patrimoniu; că orice persoană are cu necesitate un
patrimoniu, chiar dacă ea nu posedă în prezent nici un bun; că o
persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu în sensul propriu
al cuvântului.”17 Aceasta este, într-o formulare rămasă celebră, esenţa
teoriei personaliste a patrimoniului. Legătura dintre persoană şi
patrimoniu nu mai este doar implicită. Ea devine explicită, mai mult,
definitorie.

D. Patrimoniul-scop.

Tocmai această legătură a fost considerată, la un moment dat, o

piedică în calea evoluţiilor vieţii comerciale. A apărut astfel, mai ales
în şcoala germană de drept civil, tendinţa depersonalizării
patrimoniului.

(45)

Teoria patrimoniului de afectaţiune sau a patrimoniului-scop

(Zweckvermo-gen)18 este rezultatul acestei tendinţe19. Această teorie
a culminat, în ipoteza fundaţiilor, cu recunoaşterea existenţei unui
patrimoniu fără o persoană de la care să emane20.

E. Teoria modernă a patrimoniului.

17
Ibidem, p. 231.
18
F. Cohet-Cordey, loc. cit., p. 127, text şi notele 31 şi 32.
19
Această teorie, concepută de juriştii germani Brinz şi Bekker şi preluată apoi în Fran ţa, prin
intermediul lui Saleilles, nu mai leagă unitatea patrimoniului de persoana titularului său, ci de scopul
căruia îi este afectat patrimoniul. Ideea de afectaţiune devine astfel definitorie pentru patrimoniu.
20
În legătură cu această ipoteză, L. Josserand, Cours de droit civil positivfmncais, tome premier, 3
edition, Recueil Sirey, Paris, 1938, p. 378.
 Compatibilitatea dintre teoria personalistă a patrimoniului şi
teoria patrimoniului de afectaţiune a devenit posibilă pe măsură
ce subiectele colective de drept au fost recunoscute, în forme
multiple, nu numai în dreptul public, ci şi în dreptul privat. Pe
lângă stat, comunităţi locale, instituţii publice, au apărut, ca
subiecte colective de drept, societăţile comerciale, anonime sau cu
răspundere limitată, precum şi diferite asociaţii şi fundaţii fără
scop lucrativ. Ca şi persoana fizică, persoana juridică (persoana
morală) este titulară a unui patrimoniu propriu. Nu a mai fost
necesar să se multiplice patrimoniul unei persoane fizice prin
intermediul ideii de afectaţiune, cât timp persoana fizică
respectivă se putea asocia, într-un fel sau altul, pentru a întemeia
o persoană morală cu un patrimoniu distinct. Mai mult, s-a
recunoscut, chiar în dreptul francez, posibilitatea înfiinţării unei
societăţi comerciale cu răspundere limitată de către o singură
persoană21.
Ca urmare, ideea de afectaţiune a încetat să mai
submineze legătura indisolubilă dintre patrimoniu şi persoana
fizică sau juridică, devenind temeiul recunoaşterii divizibilităţii
patrimoniului în mai multe mase de bunuri cu regimuri juridice
distincte. Această sinteză a celor două teorii, iniţial
ireconciliabile, cu privire la patrimoniu este prezentă nu numai în
doctrină, ci chiar în dreptul pozitiv22.
21
În acest sens, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 3 edition, Dalloz, Paris, 1985, p.
14.
22
Astfel, în art. 2 din Codul civil din Quebec, se prevede expres că: „(1) Orice persoană este titulara
unui patrimoniu. (2) Acesta poate face obiectul unei divizări sau unei afectaţiuni, dar numai în măsura
prevăzută de lege.” În doctrină, pe marginea acestui articol, s-a apreciat că el reuneşte cele două mari
teorii relative la noţiunea de patrimoniu şi s-a precizat că „reflectă deci în mod global teoria clasică a
patrimoniului unic şi indivizibil legat de persoană, dar reuneşte de asemenea teoria modernă
recunoscând că patrimoniul poate, în măsura prevăzută de lege, face obiect de divizări sau afectaţiuni.”
(G. Remillard, Commentaires du ministre de la fustice, Le Code civil de Quebec, tome premier, Les
publications de Quebec, 1993, p. 5 - trad. ns.)
 Aşadar, după o istorie de câteva mii de ani, noţiunea
juridică de patrimoniu rămâne legată de ideea de persoană, care
explică unitatea sa, fără a mai exclude însă ideea de divizare şi
de afectaţiune, dar numai în cazurile prevăzute de lege. Această
restricţie este necesară pentru a împiedica depersonalizarea
patrimoniului pe o cale ocolită, printr-un exces de divizări şi
afectaţiuni.

(46)

Ca şi în dreptul roman, patrimoniul rămâne al nostru

(nostrum patrimonium), chiar dacă el este divizat în mai multe
mase de drepturi şi obligaţii pecuniare 23, fiecare cu un regim juridic
distinct.

Secţiunea a II-a
Noţiunea juridică de patrimoniu

§1. Consideraţii preliminare

3. Utilizarea noţiunii de patrimoniu în dreptul civil

român.

Noţiunea de patrimoniu este utilizată în mai multe texte din

Codul civil şi din legi speciale. în Codul civil, în articolul 781, se
vorbeşte de „separaţia patrimoniului defunctului de acela al
eredelui”, iar în articolul 784 se precizează: „Creditorii eredelui nu
pot cere separaţia patrimoniilor în contra creditorilor succesiunii.”
23
Termenul pecuniar este folosit, aici şi în continuare, cu sensul de „evaluabil în bani”, iar nu cu sensul
de „având ca obiect o sumă de bani”.
Articolul 1743 din Codul civil reia aceeaşi noţiune, tot în legătură
cu separaţia patrimoniilor.
Legile civile speciale recurg la noţiunea de patrimoniu fie
în legătură cu persoana juridică în general, fie în legătură cu
societăţile comerciale.
Astfel, patrimoniul este un element constitutiv al persoanei
juridice şi poate fi împărţit în cazul divizării acesteia 24.
În materia societăţilor comerciale, noţiunea de patrimoniu
este utilizată fie în legătură cu atribuţiile administratorilor, fie în
legătură cu reducerea sau majorarea capitalului social, fie în
legătură cu dizolvarea, fuziunea şi divizarea acestor persoane
juridice25.

(47)

Există dispoziţii cu caracter civil şi în legi al căror principal

obiect de reglementare nu sunt raporturile juridice civile. Fiecare
unitate administrativ-teritorială (comunitate locală) are un
patrimoniu constituit din drepturile de proprietate asupra
bunurilor mobile şi imobile din domeniul public şi din domeniul

24
Art. 26, lit. e, 41, 43 şi 47 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoane le fizice şi
persoanele juridice, publicat în Buletinul oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954, modificat prin Legea nr. 4
din 4 aprilie 1956, publicată în Buletinul oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956.
25
Art. 143, 205, alin. 3,230, 233,235 din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privitoare la societăţile
comerciale, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 126 din 17 noiembrie 1990,
republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998, modificată ulterior
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16 din 18 septembrie 1998, publicată în Monitorul oficial
al României, Partea I, nr. 359 din 22 septembrie 1998, Legea nr. 99 din 26 mai 1999, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 75 din 1 iunie 1999, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 256 din 4 iunie 1999,
Legea nr. 127 din 21 iulie 2000, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 345 din 25
iulie 2000, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 76 din 24 mai 2001, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 283 din 31 mai 2001, Legea nr. 370 din 11 iunie 2002, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 406 din 12 iunie 2002 şi prin Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi
în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
privat, precum şi din celelalte drepturi şi din obligaţiile cu caracter
patrimonial ale respectivei comunităţi 26.
Deşi este frecvent folosită în normele juridice civile,
noţiunea de patrimoniu nu are o definiţie legală generală 27. Totuşi,
fără a face expres referire la noţiunea de patrimoniu, articolul 1718
din Codul civil se apropie, prin conţinutul său, de o astfel de
definiţie. Conform acestui text, „oricine este obligat personal este
ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile
şi imobile, prezente şi viitoare”. îndatoririle, bunurile mobile şi
imobile, prezente şi viitoare constituie tocmai conţinutul
patrimoniului ca noţiune juridică.

§2. Elementele definitorii ale noţiunii juridice de

patrimoniu

4. Enumerare.

Trei sunt elementele indispensabile pentru înţelegerea

acestei noţiuni: drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul
au valoare economică, sunt pecuniare (evaluabile în bani); aceste

26
Art. 121 din Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 privitoare la administraţia publică locală, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 204 din 23 aprilie 2001, modificată şi completată prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74 din 24 mai 2001 pentru completarea art. 152 din Legea
administraţiei publice locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 271
din 25 mai 2001, Legea nr. 738 din 4 decembrie 2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 74/2001 pentru completarea art. 152 din Legea administraţiei publice locale nr.
215/2001, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 802 din 14 decembrie 2001, Legea
nr. 216 din 23 aprilie 2002 pentru modificarea alin. (1) al art. 103 din Legea administraţiei publice
locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 288 din 29 aprilie 2002,
Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, Legea nr. 141 din 30
aprilie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 396 din 4 mai 2004 şi prin Legea nr. 340 din 12
iulie 2004 privind instituţia prefectului, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 658 din
21 iulie 2004.
27
Definiţia din textul legal menţionat în nota precedentă este una specială, şi nu una generală.
drepturi şi obligaţii patrimoniale formează o universalitate juridică;
patrimoniul este un atribut al personalităţii.

5. Patrimoniul este alcătuit din drepturi şi obligaţii cu

valoare economică.
A.Criteriul patrimonialităţii.

Clasificarea drepturilor subiective civile în drepturi

patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale este grăitoare
pentru acest element definitoriu al noţiunii juridice de patrimoniu.
Mai întâi s-a statuat că

(48)

patrimoniul este alcătuit numai din drepturi şi obligaţii cu conţinut

economic28, adică evaluabil în bani, iar apoi acestea au fost denumite
ca patrimoniale.
Criteriul evaluării băneşti este deci fundamental pentru a
aprecia caracterul patrimonial al drepturilor şi obligaţiilor. Uneori, pe
lângă acest criteriu, au fost avute în vedere şi alte criterii pentru a
defini patrimonialitatea drepturilor şi obligaţiilor. Astfel, s-a vorbit
despre grade de patrimonialitate, în funcţie de întrunirea unora sau
altora dintre aceste criterii. Din această perspectivă, s-a afirmat că
deplină patrimonialitate au elementele care sunt evaluabile în bani,
cesibile cu titlu oneros şi transmisibile pentru cauză de moarte29. Alteori
28
Cât priveşte drepturile de creanţă şi datoriile corelative, trebuie să fie avute în vedere atât acelea care
intră în conţinutul unor raporturi obligaţionale civile, cât şi acelea care intră în conţinutul unor raporturi
obligaţionale comerciale sau în conţinutul altor raporturi juridice cu caracter patrimonial. Din această
perspectivă, deşi patrimoniul este o noţiune juridică de drept civil, prin conţinutul său trece dincolo de
sfera dreptului civil şi chiar dincolo de sfera dreptului privat.
29
În acest sens, P. Catala, „La transformation du patrimoine dans le droit civil moderne”, în Revue
trimestrielle de droit civil nr. 2/1966, p. 206-213; autorul surprinde în mod nuanţat gradele de
patrimonialitate ale drepturilor având ca obiect aşa-numitele bunuri noi, adică acele elemente care,
s-a afirmat că tranzitivitatea (cesibilitatea) elementelor patrimoniale
scade gradul de patrimonialitate, în timp ce transmisibilitatea lor
pentru cauză de moarte creşte acest grad30. Aceste criterii
suplimentare, adăugate criteriului evaluării băneşti, oferă o imagine
mai nuanţată asupra elementelor care compun patrimoniul, dar nu
sunt de esenţa, ci doar de natura patrimonialităţii. Numai criteriul
evaluării băneşti defineşte esenţa elementelor patrimoniale.
Celelalte criterii - exigibilitatea, cesibilitatea, sesizabilitatea,
transmisibilitatea, includerea contabilă într-o masă comună31 - derivă
din acest criteriu esenţial şi exprimă, într-o formă sau alta, cum vom
vedea în continuare, ideea de fungibilitate şi ideea de accesibilitate
la schimb.
Deşi drepturile personale nepatrimoniale nu fac parte din
conţinutul patrimoniului, totuşi, faptele ilicite prin care se cauzează un
prejudiciu ca urmare

(49)

a vătămării acestor drepturi generează un raport de răspundere

civilă delictuală. Dreptul de a cere repararea materială a prejudiciului
este patrimonial, întrucât obiectul său este evaluabil în bani. Acest

iniţial, nu aveau valoare patrimonială, dar care în timp şi-au transformat natura şi au dobândit o
asemenea valoare; în această ordine de idei, bunurile corporale ar avea un grad superior de
patrimonialitate în raport cu cele incorporale (creanţele, părţile sociale şi acţiunile, posturile
profesionale, oficiile ministeriale, fondurile de comerţ, creaţiile intelectuale, daunele-interese datorate
ca urmare a vătămării unor drepturi personale nepatrimoniale, clientela comercială şi clientela civilă,
obligaţiile naturale); aceste bunuri incorporale nu au perpetuitatea bunurilor corporale şi sunt mai mult
sau mai puţin legate de persoană, cuprinzând un element de intuitu personae.
30
În acest sens, A. Seriaux, loc. cit., p. 811-813. În această concepţie, gradul de patrimonialitate este cu
atât mai puternic cu cât bunul stă mai mult în patrimoniu şi cu cât este mai lung şirul generaţiilor la
care se transmite. Tranzitivitatea sau cesibilitatea nu poate fi însă considerată ca o cauză de diluare a
patrimonialităţii. Dimpotrivă, ideea de schimb este esenţială pentru evaluarea bănească a elementelor
patrimoniale; este deci fără temei afirmaţia că banii ar fi elementele cu cel mai scăzut grad de
patrimonialitate. Prin aceste idei, autorul se îndepărtează de concepţia personalistă a patrimoniului şi se
întoarce la sensul etimologic al termenului patrimoniu.
31
Pentru aceste criterii, P. Catala, loc. cit., p. 212 şi 213.
drept intră, în mod firesc, în conţinutul patrimoniului persoanei
prejudiciate32. Desigur, când este vorba de elemente nepatrimoniale
pentru repararea daunelor morale, acestea nu mai intră în conţinutul
patrimoniului.
Valoarea pecuniară a drepturilor şi obligaţiilor care compun
patrimoniul determină şi valoarea economică a acestui ansamblu,
înţeles ca un tot. Ca urmare, patrimoniul va avea o valoare
economică pozitivă sau negativă în funcţie de raportul dintre activ şi
pasiv. Drepturile sunt însumate la activ, iar datoriile formează pasivul.
Tocmai pentru că au o valoare pecuniară drepturile şi obligaţiile pot fi
astfel contabilizate, indiferent de natura şi forma bunurilor care
constituie obiectul lor. Pe această bază, poate fi apreciată starea de
solvabilitate sau insolvabilitate a unei anumite persoane. În dreptul
comercial, insolvabilitatea nu se confundă însă cu insolvenţa, care
se apreciază în raport cu sumele de bani disponibile şi cu datoriile
exigibile.
Valoarea pecuniară a drepturilor şi datoriilor care compun
patrimoniul nu presupune că toate acestea au ca obiect sume de bani,
ci doar că el este evaluabil în bani. Desigur, ar fi exagerat să se creadă
că fiecare element patrimonial are, în orice moment, o valoare
determinată. De multe ori creanţele nu sunt lichide, iar valoarea
bunurilor imobile este doar determinabilă şi fluctuează în timp.
Dincolo de această observaţie, trebuie să se reţină că nu este

32
Aşa-numitele drepturi sau bunuri înnăscute (biens innes) sunt, de fapt, drepturi personale
nepatrimoniale. Autorii teoriei personaliste a patrimoniului au considerat că, în pură teorie, şi aceste
bunuri înnăscute fac parte din patrimoniu, deşi recunosc că în dreptul pozitiv francez ele sunt excluse
din componenţa patrimoniului. În schimb, din patrimoniu ar face parte acţiunile la care dau naştere
prejudiciile cauzate unor astfel de bunuri; C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 230. În acelaşi sens, C.
Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 846. În realitate, nu acţiunea ca atare face
parte din patrimoniu, ci chiar dreptul de creanţă care are ca obiect repararea materială a prejudiciului;
în acest sens, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 6
şi 7.
relevantă identitatea materială a bunurilor la care se referă drepturile
şi datoriile, ci numai valoarea lor economică, bănească.

B. Fungibilitatea lato sensu a elementelor patrimoniale.

Pe această bază, s-a afirmat că elementele care compun

patrimoniul sunt fungibile. Este vorba de o accepţie foarte generală,
diferită de aceea din materia clasificării bunurilor33. Astfel, s-a afirmat
că, întrucât au o valoare pecuniară, elementele patrimoniului se
caracterizează prin fungibilitate, ceea ce explică şi justifică teoria
daunelor-interese, principiul îmbogăţirii fără justă cauză (acţiunea de in
rem verso), precum şi subrogaţia reală34.

(50)

În această accepţie generală, fungibilitatea nu priveşte bunuri

singulare. De aceea, sensul ei nu se reduce la înlocuirea unui bun
cu altul în executarea unei obligaţii, fără ca prin aceasta să fie afectată
valabilitatea plăţii35. În această accepţie generală, fungibilitatea poate
fi exprimată şi prin ideea de accesibilitate la schimb36. Altfel spus, un
bun are valoare economică în măsura în care poate fi schimbat, întrucât
valoarea economică este o valoare de schimb. în această ordine de
idei, s-a făcut distincţie între, pe de o parte, accesibilitatea materială a
unui lucru la schimb, ceea ce presupune posibilitatea separării fizice

33
Pentru clasificarea bunurilor, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, ed. a V-a, Casa de editură şi presă „Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p. 98-108.
34
În acest sens, C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 235; P. C. Vlachide, op. cit., p. 37.
35
Pentru bunurile fungibile şi nefungibile, Gh. Beleiu, op. cit., p. 103.
36
S-a afirmat că accesibilitatea la schimb este adevăratul criteriu al patrimonialităţii bunurilor, iar nu
posibilitatea evaluării băneşti (în acest sens, A. Seriaux, loc. cit., p. 805); în realitate, accesibilitatea la
schimb şi evaluarea bănească sunt faţetele uneia şi aceleiaşi idei: valoarea economică este un raport de
schimb. În acest sens, s-a precizat că valoarea unui bun este valoarea de piaţă şi că aceasta se
întemeiază pe ideea de exploatare, de utilizare, prezentă sau viitoare (P. Catala, loc. cit., p. 203).
între subiectul şi obiectul dreptului patrimonial şi, pe de altă parte,
accesibilitatea juridică a unui lucru la schimb, adică absenţa unei
interdicţii legale privind aproprierea bunurilor corporale, respectiv
existenţa unei autorizări a legii pentru aproprierea bunurilor
incorporale37.

C. Patrimoniul în sens economic.

Valoarea economică a drepturilor şi obligaţiilor nu trebuie să

conducă însă la confundarea noţiunii juridice de patrimoniu cu
noţiunea economică de patrimoniu. În sens economic, patrimoniul
este totalitatea bunurilor destinate să satisfacă nevoile de consum
ale unei persoane sau, altfel spus, averea unei persoane. Sub acest
aspect, patrimoniul cuprinde capitalul şi veniturile38. În sens juridic,
patrimoniul cuprinde nu numai drepturile, ci şi datoriile cu valoare
pecuniară. Ca urmare, în sens juridic, patrimoniul subzistă chiar dacă
ar fi compus numai din datorii sau dacă valoarea acestora este mai
mare decât valoarea drepturilor. În plus, în sens economic, patrimoniul
nu cuprinde şi bunurile viitoare, ceea ce este de esenţa noţiunii
juridice a patrimoniului39.

37
Pentru chestiunea accesibilităţii la schimb a elementelor patrimoniale, M. Fabre-Magnan, „Propriete,
patrimoine et lien social”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 3/1998, p. 591-594.
38
Pentru prezentarea elementelor componente ale patrimoniului în sens economic, cu referire specială
la evoluţia raportului dintre capital şi venituri în structura patrimoniului, P. Catala, loc. cit., p. 187-198.
39
Pentru noţiunea economică şi noţiunea sociologică de patrimoniu, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op.
cit., p. 6 şi 7. În sensul că noţiunea economică de patrimoniu de semnează numai valoarea bănească
rezultând din deducerea pasivului din activ, a se vedea S.G. Longinescu, op. cit., p. 149; acest autor
include însă în patrimoniu în sens economic şi „bunurile băneşti care nu sunt îndrituiri, dar care de fapt
aparţin unei persoane, precum sunt, de pildă, posesiunea (adică stăpânirea de fapt a unui lucru),
clientela unui industriaş. De aceea vom zice, că patrimoniul în înţeles economic este totalul bunurilor
băneşti care de fapt aparţin unei persoane”. Într-un mod mai simplu, dar mai puţin nuanţat, s-a afirmat
că „în înţelesul curent şi economic al cuvântului, se înţelege prin patrimoniu totalitatea bunurilor ce
constituiesc averea unei persoane” (C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 844);
această definiţie este preluată, în aceeaşi termeni, de I. Lulă, „Unele probleme privind noţiunea de
patrimoniu”, în Dreptul nr. 1/1998, p. 14.
 (51)

Din această perspectivă, nu poate fi primită teza conform

căreia patrimoniul cuprinde doar drepturile patrimoniale, altfel
spus, se reduce la activul patrimonial40. Această teză pune practic
semnul egalităţii între noţiunea juridică de patrimoniu şi noţiunea
economică de patrimoniu, creând o confuzie inadmisibilă. Fără
legătura indisolubilă dintre activ şi pasiv s-ar pierde chiar unitatea
juridică a patrimoniului, determinată de unitatea persoanei. Dincolo
de acest considerent teoretic, există un argument de ordin practic:
excluderea pasivului din patrimoniu ar face imposibilă atât
înţelegerea divizării patrimoniului în mase de drepturi şi obligaţii
pecuniare afectate realizării unor scopuri determinate, cât şi
transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal. Într-
adevăr, sub primul aspect, ideea de afectaţiune nu poate fi
limitată la drepturile patrimoniale; activitatea pentru realizarea
scopului determinat presupune, în mod necesar, şi asumarea unor
datorii patrimoniale. Sub cel de-al doilea aspect, transmisiunea
universală şi transmisiunea cu titlu universal nu sunt posibile
decât dacă patrimoniul este înţeles ca unitate a activului şi a
pasivului41.

D. În componenţa patrimoniului intră drepturile şi datoriile

cu conţinut economic, iar nu bunurile care formează
obiectul acestora42.

40
Pentru această teză, A. Seriaux, loc. cit., p. 802 şi 803.
41
În acest sens, M. Fabre-Magnan, loc. cit., p. 606 şi 607.
42
Pentru includerea bunurilor la care se referă drepturile în cuprinsul patrimoniului, T. Ionaşcu, S:
Brădeanu, Drepturile reale principale, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 13; totuşi, aceşti autori
învederează şi dificultatea la care conduce această opţiune.
 Mai multe argumente întemeiază această afirmaţie.
Mai întâi, în dreptul civil român, chiar drepturile patrimoniale
sunt bunuri43. Într-adevăr, pe lângă bunurile corporale, există şi
bunuri incorporale, printre care şi drepturile patrimoniale. Ca
urmare, ar fi suficientă referirea la bunuri, fără a se face distincţie
între bunurile corporale şi cele incorporale. Din această
perspectivă, patrimoniul ar fi compus din bunuri (corporale şi
incorporale).
Dacă s-ar adopta însă o asemenea premisă, consecinţa ar fi
o inconsecvenţă logică. Într-adevăr, nu s-ar înţelege de ce în
patrimoniu sunt incluse numai bunurile la care se referă drepturile,
iar nu şi bunurile la care se referă datoriile.
Nu aceste două argumente ni se par însă fundamentale.
Patrimoniul este o noţiune juridică, deci o realitate
intelectuală. Ca urmare, el poate fi format tot din elemente
intelectuale, adică din drepturi şi obligaţii patrimoniale, respectiv
bunuri incorporale, iar nu din bunuri materiale, corporale 44.
Acesta este argumentul teoretic peremptoriu.
În plus, mai există un argument de ordin practic. Dacă în
patrimoniu ar fi incluse şi drepturile patrimoniale, şi bunurile care
formează obiectul acestora,

(52)

s-ar ajunge la o dublare a valorii economice, ceea ce ar

denatura raportul dintre activul şi pasivul patrimonial.
43
C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 485; C. Bîrsan, op. cit., p. 6.
44
În acest sens, s-a afirmat că „Patrimoniul fiind de natură pur intelectuală, elementele care-1 compun
trebuie să aibă acelaşi caracter. Obiectele exterioare asupra cărora poartă drepturile unei persoane nu
formează părţi integrante ale patrimoniului său, prin ele însele şi sub raportul naturii lor constitutive”
(C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 230 - trad. ns).
 Mai mult, este posibil ca asupra aceluiaşi bun să se exercite
mai multe drepturi aflate în patrimonii diferite, ceea ce ar conduce
la ideea că unul şi acelaşi bun ar putea fi contabilizat în activul
fiecărui patrimoniu. Dacă sunt avute în vedere numai drepturile
patrimoniale asupra unui bun, în fiecare patrimoniu va fi
contabilizată, la activ, numai valoarea dreptului care se află în
acel patrimoniu (de exemplu, nuda proprietate se află în
patrimoniul unei persoane, iar dreptul de uzufruct, în patrimoniul
altei persoane).
Totuşi, în doctrina juridică recentă s-a încercat să se
acrediteze ideea că din patrimoniu fac parte numai bunurile care
formează, direct sau indirect, obiectul drepturilor. Activul
patrimonial ar fi, în această concepţie, un ansamblu de bunuri
compus din lucruri corporale şi incorporale şi din obiectul potenţial
care se va concretiza prin realizarea drepturilor reale şi personale 45.
Această concepţie ignoră faptul că valoarea activului patrimonial,
la un moment dat, este determinată de ceea ce există efectiv în
patrimoniu, adică este tocmai suma valorii drepturilor pecuniare
existente în acel moment în patrimoniu. De asemenea, nu se ţine
seama că, în cazul dezmembrării proprietăţii, drepturile care
rezultă din dezmembrare au o valoare distinctă de aceea a
dreptului de proprietate 46. Încercarea de a înlocui drepturile şi
datoriile patrimoniale cu obiectul acestora ar împiedica înţelegerea
atât a legăturii dintre patrimoniu şi persoană, cât şi a ideii că
patrimoniul este o punte între titularul său şi celelalte persoane.

6. Patrimoniul este o universalitate juridică.

45
În acest sens, M. Fabre-Magnan, loc. cit., p. 600-605.
46
În ipoteza dezmembrării, nu se poate considera că bunul care formează obiectul proprietăţii rămâne
exclusiv în patrimoniul nudului proprietar, întrucât nu s-ar mai înţelege diferenţa dintre valoarea nudei
proprietăţi şi valoarea dreptului de proprietate.
 A. Universalitate juridică şi universalitate de fapt.

Drepturile şi obligaţiile patrimoniale pot fi privite din două

perspective: mai întâi, ele pot fi analizate ţinând seama de
individualitatea fiecărui drept şi a fiecărei datorii; în al doilea rând,
trecând dincolo de această individualitate, ele constituie un tot
(universum, universitas, universalitas) care, deşi există în şi prin
elementele componente, totuşi dobândeşte o realitate
autonomă, distinctă de aceste elemente 47.
Din cea de-a doua perspectivă s-a conturat noţiunea juridică
de patrimoniu, înţeles ca o universalitate de drepturi şi obligaţii cu
valoare economică. Altfel spus, patrimoniul este o universalitate
juridică (universum jus, universitas juris), iar nu una de fapt
(universitas facti).
Noţiunea juridică de patrimoniu este, aşadar, rezultatul unui
îndelungat proces de generalizare şi abstractizare, de inducţie şi
deducţie, de analiză şi sinteză,

(53)

plecând de la soluţiile şi intuiţiile practice ale romanilor până la

teoriile moderne care îmbină cele mai rafinate elemente de tehnică şi
teorie juridică.
Spre deosebire de universalitatea de fapt, universalitatea de
drept conţine nu numai elemente active, ci şi datorii48. Activul şi pasivul
sunt definitorii pentru universalitatea juridică. Mai mult, în cazul
47
Pentru această dublă perspectivă, T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 13; C. Stătescu, op. cit., p. 482;
L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 8 şi
9.
48
În sensul că universalităţile de fapt nu cuprind datorii, I.L. Georgescu, Drept comercial român,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 163; I. Deleanu, „Fondul de comerţ”, în Dreptul nr. 4/2001, p.
90.
universalităţii de fapt, bunurile care o compun nu sunt fungibile, în
accepţia generală descrisă mai sus, întrucât individualitatea lor
materială nu se topeşte într-o substanţă economică generală,
comună. Ca urmare, înstrăinarea unor bunuri din universalitatea de
fapt nu mai permite conservarea întregului prin intermediul subrogaţiei
reale. Exemplul clasic este acela al unei biblioteci a cărei unitate rezultă
din natura materială şi intelectuală a bunurilor care o compun, iar nu
din valoarea ei economică. Înstrăinarea cărţilor în mod individual
determină diminuarea întregului, întrucât preţul primit nu ia locul
bunurilor înstrăinate. Asemănătoare este şi situaţia colecţiilor de artă
sau de altă natură. Când universalitatea de fapt este constituită dintr-
un ansamblu de animale domestice (turmă, cireada, herghelie,
cârd), păstrarea întregului este posibilă pe cale naturală (repro-
ducerea animalelor), iar nu pe cale juridică (subrogaţie reală).
În materie comercială, se apreciază că fondul de comerţ este o
universalitate de fapt49.
O situaţie specială rezultă din reglementarea garanţiilor reale
mobiliare cuprinsă în titlul VI al Legii nr. 99 din 26 mai 1999 privind
unele măsuri pentru accelerarea reformei economice50. Conform
acestei reglementări, garanţia reală poate să aibă ca obiect un bun

49
Într-o concepţie, se apreciază, implicit, că acceptarea teoriei proprietăţii incorporale (în realitate, este
vorba de un drept de proprietate asupra unui bun incorporai) exclude teoria universalităţii de fapt în
ceea ce priveşte calificarea naturii juridice a fondului de comerţ (în acest sens, St.D. Cărpenaru, Drept
comercial român, ed. a III-a revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 113 şi 114). Într-o altă
concepţie, se consideră că fondul de comerţ poate fi calificat, în egală măsură, ca universalitate de fapt
şi ca bun mobil incorporal (în acest sens: I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, voi. II,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 15; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, Drept
comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 2000, p. 68-71; deşi aceşti autori afirmă că fondul de comerţ
este o universalitate de fapt, totuşi consideră că operează subrogaţia reală; or subrogaţia reală operează
în cadrul unei universalităţi juridice, iar nu în cadrul unei universalităţi de fapt); în sensul că fondul de
comerţ este o universalitate de fapt şi un bun mobil incorporai, a se vedea şi I. Deleanu, loc. cit., p. 74
şi 91.
50
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999. Titlul VI al acestei legi
a fost modificat prin Ordonanţa nr. 89 din 29 august 2000 privind unele măsuri pentru autorizarea
operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 423 din 1 septembrie 2000 şi prin Legea nr. 161 din 31
martie 2003, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de
bunuri mobile (art. 10, alin. 3). Cât priveşte descrierea

(54)

obiectului garanţiei, se precizează că ea poate fi făcută şi prin

formula generică „toate bunurile mobile, prezente şi viitoare”.
Rezultă că voinţa părţilor este determinantă pentru a califica
obiectul garanţiei, descris prin această formulă generică, ca o
universalitate de fapt (universum corpus, universitas facti) sau ca
o sumă de bunuri mobile, astfel încât garanţia apasă în egală
măsură asupra fiecăruia dintre ele 51.

B. Patrimoniul şi masele patrimoniale.

Ideea de universalitate juridică se regăseşte, într-un mod

oarecum impropriu, şi în legătură cu masele patrimoniale în
care este divizat patrimoniul. Este adevărat că, aşa cum vom
vedea mai departe, fiecare masă patrimonială conţine, de
regulă, şi drepturi, şi datorii patrimoniale, iar subrogaţia reală
operează în mod diferenţiat, în raport cu fiecare dintre aceste
mase patrimoniale. Sub acest aspect, se justifică extinderea ideii
de universalitate juridică. De asemenea, extinderea ideii de
universalitate juridică la masele patrimoniale din care este

51
Importanţa practică a acestei distincţii apare în momentul executării garanţiei. Dacă garanţia reală
mobiliară apasă asupra unei universalităţi de fapt, în momentul executării, creditorul garantat are la
dispoziţie numai bunurile care au rămas efectiv în cadrul acestei universalităţi de fapt în patrimoniul
debitorului; rămâne totuşi avantajul rangului preferenţial în raport cu alţi creditori, în măsura bunurilor
care au mai rămas în universalitatea de fapt. Dacă însă garanţia reală mobiliară apasă asupra tuturor
bunurilor mobile, prezente şi viitoare, considerate însă în singularitatea lor, creditorul îşi poate executa
garanţia atât asupra bunurilor care se aflau în patrimoniul debitorului în momentul constituirii garanţiei,
indiferent dacă acestea au ieşit din patrimoniu, cât şi asupra bunurilor mobile viitoare, care se vor afla
efectiv în patrimoniul debitorului în momentul executării garanţiei.
alcătuit patrimoniul este utilă pentru a distinge aceste ansambluri
juridice de ansamblurile de fapt. În această ordine de idei, o
masă patrimonială este privită ca universitas juris, iar nu ca
universitas facti. Totuşi, în mod riguros, numai patrimoniul este o
adevărată universalitate juridică (universum jus, universitas juris),
iar masele patrimoniale sunt doar părţi ale întregului, chiar dacă
fiecare păstrează o unitate specifică determinată de un anumit
grad de generalitate, de scopul căruia îi este afectată şi de
regimul juridic special.

C. Patrimoniul există în şi prin elementele componente.

Ca universalitate juridică, patrimoniul nu poate fi redus la

drepturile şi datoriile pecuniare din conţinutul său. Uneori, pentru
a se accentua această idee, se lasă să se înţeleagă că
patrimoniul ar fi chiar independent de existenţa drepturilor şi
datoriilor care îl alcătuiesc. Altfel spus, patrimoniul ar putea exista
şi ca un recipient vid. Nu împărtăşim această idee. Ca noţiune
generală şi abstractă, patrimoniul are consistenţă logică şi juridică
numai în raport cu substanţa sa economică, care este dată de
totalitatea drepturilor şi datoriilor pecuniare care-l compun. Chiar
dacă este, cum vom vedea, un atribut al personalităţii, fără
distincţie între persoana fizică şi cea juridică, patrimoniul nu poate
fi înţeles decât în strânsă legătură cu conţinutul său economic.
Desigur, această precizare nu înseamnă că substanţa economică
a patrimoniului este întotdeauna pozitivă, ci, cum am subliniat mai
sus, ea poate fi şi negativă, când pasivul depăşeşte activul.

(55)
 În consecinţă, patrimoniul nu poate fi redus la unele sau altele
din drepturile şi datoriile pecuniare, privite în mod individual.
Universalitatea patrimoniului nu poate fi redusă la individualitatea
drepturilor şi datoriilor. Patrimoniul există însă în şi prin aceste
elemente cu conţinut economic, pe toată durata existenţei persoanei
fizice sau juridice.
Mai puţin vizibilă în momentul naşterii persoanei fizice, această
idee este foarte prezentă în procesul de constituire a persoanei
juridice. Astfel, nu este posibilă constituirea persoanei juridice în
absenţa unui patrimoniu iniţial52.
Chiar dacă s-ar putea imagina că, la un moment dat (de
exemplu, imediat după naştere), patrimoniul ar fi total golit de drepturi şi
obligaţii pecuniare, acest moment nu trebuie să fie confundat cu viaţa
patrimoniului în întregul său. Afirmaţia că patrimoniul există numai în şi
prin elementele pecuniare componente trebuie raportată nu la fiecare
moment din viaţa patrimoniului, deşi ea se verifică în marea
majoritate a acestor momente, ci la întreaga durată a patrimoniului.
Altfel spus, este absurdă imaginea unui patrimoniu gol de la

52
În general, pentru persoana juridică, patrimoniul este un element constitutiv; pentru această idee, Gh.
Beleiu, op. cit., p. 382-390. Pentru constituirea societăţilor comerciale cu personalitate juridică, O.
Căpăţână, Societăţile comerciale, Editura Lumina, Bucureşti, 1991, p. 68-155 (în special problema
formării capitalului social, p. 94-114); St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Societăţile
comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 39-160.
Pentru constituirea asociaţiilor şi fundaţiilor, M. Avram, M. Nicolae, H. Dumitru, B. Dumitrache, Ghid
legislativ pentru organizaţiile neguvernamentale din România, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor
Omului în România, Comitetul Helsinki, Bucureşti, 2002, p. 27-53 (în cazul asociaţiilor şi fundaţiilor,
actul constitutiv trebuie să cuprindă şi menţiunile referitoare la patrimoniul iniţial, conform art. 6, alin.
2, lit. f şi art. 16, alin. 2, lit. f din Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la
asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000,
modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 37 din 30 ianuarie 2003 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii si fundaţii, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 62 din 1 februarie 2003 şi prin Ordonanţa Guvernului nr. 3 din 8 ianuarie 2004
pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 38/1998 privind activitatea de acreditare
a laboratoarelor şi organismelor pentru evaluarea conformităţii, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 48 din 20 ianuarie 2004).
momentul naşterii şi până la momentul încetării personalităţii
juridice.

D. Dinamica fluxurilor patrimoniale nu afectează

universalitatea juridică.

Diferenţierea patrimoniului de individualitatea elementelor

componente este însă necesară pentru a înţelege că unitatea
universalităţii juridice se păstrează indiferent de dinamica fluxurilor
patrimoniale: persoana poate dobândi noi drepturi şi datorii pecuniare,
poate înstrăina sau stinge drepturi şi datorii existente, fără ca prin
aceasta să fie atinsă existenţa patrimoniului ca atare. Numai în acest
fel este posibil ca patrimoniul să constituie, cum vom vedea, obiectul
dreptului de gaj general al creditorilor chirografari. Indiferent de
schimbările care au loc la nivelul individualităţii drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale, universalitatea juridică se păstrează ca
realitate permanentă, continuă, pe durata existenţei

(56)

persoanei. Din această perspectivă, are sens compararea

patrimoniului cu un recipient, cu menţiunea că acest recipient nu
poate fi niciodată complet gol, el trebuie să conţină cel puţin un
element care să-l umple, indiferent că este vorba de un drept sau de o
datorie. Iată de ce mai exactă este compararea patrimoniului cu „un
adevărat cont curent al subiectului de drept, în care sunt trecute
toate drepturile şi toate obligaţiile acelui subiect, şi al cărui conţinut este
supus unei continue mişcări, prin apariţia de noi drepturi şi obligaţii,
prin stingerea sau modificarea continuă a celor vechi”53. Într-adevăr,
contul curent nu poate fi înţeles în absenţa creanţelor şi datoriilor
reciproce care fuzionează într-un sold unic, dar nici în absenţa
depersonalizării acestor creanţe şi datorii54.

E. Permanenţa şi continuitatea patrimoniului.

Ca universalitate juridică, patrimoniul cuprinde nu numai

drepturi şi datorii patrimoniale prezente, ci şi drepturi şi datorii
viitoare. Această idee pune în evidenţă permanenţa şi continuitatea
patrimoniului ca realitate juridică pe durata existenţei unei persoane
(ideea este conţinută şi în sintagma „bunuri prezente şi viitoare”,
utilizată în art. 1718 C. civ.). Aprecierea stării de solvabilitate sau de
insolvabilitate a unei persoane se face însă în funcţie de raportul
dintre activul şi pasivul patrimonial într-un anumit moment dat. Într-un
asemenea moment, se ţine seama nu mai de drepturile reale existente
în patrimoniu, de creanţele şi datoriile scadente, iar nu de drepturile
reale, de creanţele şi datoriile viitoare. Ca urmare, starea de
solvabilitate şi starea de insolvabilitate sunt relative şi temporare, iar
nu absolute şi definitive55.

F. Concluzii.

53
C. Stătescu, op. cit., p. 484.
54
I. Turcu, Drept bancar, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 68.
55
Falimentul unei societăţi comerciale, care duce la dizolvarea şi lichidarea acelei persoane juridice, nu
contrazice această afirmaţie. O dată ce a încetat să mai existe persoana juridică, nu se mai poate vorbi
de patrimoniul acesteia, respectiv de starea de solvabilitate şi de starea de insolvabilitate. Aceste stări
sunt reversibile pe durata existenţei persoanei juridice, respectiv până în momentul în care a devenit
ireversibilă procedura de dizolvare şi lichidare.
 În concluzie, ca universalitate juridică, patrimoniul cuprinde
toate drepturile şi datoriile patrimoniale, prezente şi viitoare,
aparţinând unei anumite persoane.
Rezultă că această universalitate juridică există nu numai în şi
prin elementele pecuniare componente (drepturi şi datorii), ci şi prin
legătura indisolubilă cu persoana căreia îi aparţine patrimoniul.
Unitatea acestei universalităţi are o dublă dimensiune: pe de o
parte, ea include toate elementele patrimoniale ale unei persoane; pe
de altă parte, ea durează în timp de-a lungul întregii existenţe a
persoanei. În fiecare moment al acestei durate, patrimoniul are un
anumit conţinut de drepturi şi obligaţii pecuniare şi o anumită valoare
economică a activului şi a pasivului. Imaginea patrimoniului într-un
asemenea moment poate fi asemănată cu un stop-cadru într-un film
cinematografic. Stabilirea raportului dintre activul şi pasivul
patrimonial are relevanţă numai în funcţie de momentul ales ca
punct de referinţă,

(57)

fie că este vorba de urmărirea silită asupra bunurilor din patrimoniul

debitorului, fie că este vorba de procedura reorganizării judiciare sau
a falimentului unei societăţi comerciale. De asemenea, transmisiunea
universală sau cu titlu universal operează în funcţie de un
asemenea moment.

7. Patrimoniul este un atribut al personalităţii.

Acest element este indispensabil pentru înţelegerea noţiunii

juridice a patrimoniului. Precizăm însă că înţelegerea acestui
element doar în lumina teoriei personaliste a patrimoniului nu este
suficientă. Această teorie leagă, în mod indisolubil, patrimoniul de
persoana fizică. Recunoaşterea personalităţii juridice pentru
persoanele morale56, de drept public şi de drept privat, a permis
depăşirea dificultăţilor teoretice care au dus la conflictul dintre teoria
personalistă a patrimoniului şi teoria patrimoniului de afectaţiune.
Sinteza acestor două teorii îngăduie atât înţelegerea ideii
patrimoniului ca atribut al personalităţii, indiferent că este vorba de
persoana fizică sau de cea morală, cât şi ideea unităţii şi divizibilităţii
patrimoniului. în doctrina românească de drept civil, noţiunea juridică
de patrimoniu este întemeiată pe o astfel de sinteză57.
Din ideea de atribut al personalităţii derivă ideea de
apartenenţă. Elementele patrimoniale, active sau pasive, aparţin
numai titularului patrimoniului. Sub acest aspect, ele sunt privative, în
sensul că sunt proprii titularului patrimoniului, cu excluderea tuturor
celorlalte persoane din sfera acestei legături de apartenenţă. Pe
această bază, se constituie puterea pe care persoana o are asupra
patrimoniului şi asupra elementelor patrimoniale. Această putere se
exercită nu numai asupra drepturilor, ci şi asupra datoriilor
patrimoniale.

56
În dreptul român se utilizează, mai ales în dreptul privat, sintagma persoană juridică. Uneori, pentru o
mai bună diferenţiere, subiectele colective de drept sunt denumite persoane morale în dreptul public şi
persoane juridice în dreptul privat. Totuşi, ideea de subiect colectiv de drept nu este întotdeauna exactă,
cât timp s-a recunoscut existenţa societăţii comerciale cu răspundere limitată întemeiată de o singură
persoană. Tot astfel, este posibilă întemeierea unei fundaţii de către un singur fondator.
57
Uneori, această sinteză a fost denumită şi teoria mixtă sau eclectică; în acest sens, L. Pop., op. cit., p.
15. Sinteza, ca atare, a fost recunoscută însă în mod constant în ştiinţa dreptului civil; în acest sens, C.
Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoia nu, op. cit., p. 847 şi 848; G.N. Luţescu, Teoria generală a
drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale, Bucureşti,
1947, p. 34 şi 35; T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 14 şi 15; C. Stătescu, op. cit., p. 485-488, 496 şi
497; M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, vol. I, Dreptul de proprietate şi celelalte
drepturi reale principale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 62 şi 63; J. Manoliu, Gh. Durac, Drept
civil. Drepturile reale principale, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1994, p. 7-10; I. Filipescu,
Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 9-14; I.
Adam, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1998, p. 8-
11; E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 5-
7; C. Bîrsan, op. cit., p. 8-12.
 Ideea de apartenenţă exprimă deci fundamentul personalist al
patrimoniului şi explică puterea pe care persoana o are asupra
patrimoniului său, dar nu

(58)

poate determina calificarea tuturor drepturilor patrimoniale ca drepturi

de proprietate58. Este adevărat că dreptul de proprietate exprimă şi
ideea de apartenenţă, dar are un conţinut juridic distinct care îi dă
autonomie şi îl diferenţiază, cum vom vedea, de toate celelalte
drepturi patrimoniale. Înlocuirea drepturilor reale cu ideea de
apartenenţă ar putea fi continuată, în această logică deformatoare,
prin înlocuirea datoriilor patrimoniale cu aceeaşi idee de apartenenţă,
ajungându-se astfel la concluzia absurdă că toate drepturile şi
datoriile patrimoniale se subsumează noţiunii dreptului de proprietate.
Termenii de apartenenţă şi de proprietate pot fi sinonimi numai dacă
proprietatea este înţeleasă nu ca drept patrimonial, ci în sens
etimologic, ca legătură de apartenenţă59, în funcţie de context,
trebuie să se facă distincţie între înţelesurile diferite ale termenului de
proprietate.
Întrucât este un atribut al personalităţii, patrimoniul se
caracterizează prin mai multe trăsături.

58
Pentru această teorie, S. Ginossar, Droit reel. Propriete et creance, Librairie generale de droit, Paris,
1960, passim, apud J. Dabin, „Une nouvelle definition du droit reel”, în Revue trimestrielle de droit
civil nr. 1/1962, p. 20; „Pour une meilleure definition du droit reel et du droit personnel”, în Revue
trimestrielle du droit civil nr. 4/1962, p. 574-589.
59
Acesta este înţelesul foarte general dat termenului de proprietate atunci când s-a afirmat că „Noţiunea
de proprietate îmbrăţişează aşadar toate fenomenele de apropriere” (F. de Visscher, „Du «jus
abutendi»”, în Revue de droit civil nr. XII, 1913, p. 339 - trad. ns.) şi că „drepturile subiective implică
toate, într-o anumită manieră, proprietatea” (J. Dabin, Le droit subjectif, Paris, Dalloz, 1952, p. 85,
apud S. Ginossar, „Pour une meilleure definition du droit reel et du droit personnel”, loc. cit., p. 576 -
trad. ns.). Deturnând acest înţeles, S. Ginossar a tras concluzia falsă potrivit căreia ideea de proprietate
ca apartenenţă se confundă cu ideea de drept de proprietate.
 A. Numai persoanele au un patrimoniu.

Această trăsătură neagă posibilitatea existenţei unui patrimoniu

fără titular, fără un subiect de drept care să îl susţină, într-adevăr,
numai persoanele pot avea drepturi şi obligaţii. Subiectele de drept
formează nodurile reţelei juridice alcătuite din raporturi juridice de
drept public şi de drept privat, fără de care nu poate fi înţeleasă
coeziunea comunităţilor umane în lumea modernă.
În dreptul civil român, fundaţia este persoană juridică, astfel încât
nu se poate spune că patrimoniul ei ar fi lipsit de titular, idee care a fost
folosită ca argument în construcţia teoriei patrimoniului de afectaţiune.
Aşadar, în dreptul nostru civil, patrimoniul fundaţiei este atribut al
personalităţii juridice al acesteia60.
Desigur, ideea că numai persoanele au un patrimoniu are în
vedere, în egală măsură, persoanele fizice şi persoanele juridice. În
teoria modernă a patrimoniului, nu există o legătură directă între
patrimoniul unei persoane juridice şi persoanele fizice care au
constituit-o. Totuşi, o legătură indirectă, mediată, subzistă chiar şi în
cazul fundaţiilor, în măsura în care se recunoaşte că schimbarea
scopului fundaţiei se face numai de către fondator sau de
majoritatea

(59)

fondatorilor în viaţă. Numai dacă nici unul dintre aceştia nu mai este
în viaţă, competenţa de a decide schimbarea scopului fundaţiei
aparţine consiliului director, iar decizia poate fi luată numai cu votul a

60
Pentru înfiinţarea, organizarea, funcţionarea şi modificarea actului constitutiv al fundaţiilor, M.
Avram, M. Nicolae, H. Dumitru, B. Dumitrache, op. cit., p. 44-53, 65-70, 71 şi 72.
patru cincimi din numărul membrilor acestui organism61. Altfel spus,
existenţa persoanelor juridice nu poate fi concepută fără legătura cu
persoanele fizice care le-au întemeiat sau care le asigură
organizarea şi funcţionarea.
Mai mult, recunoaşterea existenţei persoanelor morale62 în forme
multiple (de drept public sau de drept privat, comerciale sau fără scop
lucrativ) nu trebuie să conducă la autonomizarea totală a acestora
faţă de persoanele fizice care le-au întemeiat sau care le asigură
organizarea şi funcţionarea. Realitatea juridică a persoanelor morale
nu trebuie să se întoarcă împotriva persoanelor fizice şi să restrângă
sfera libertăţii acestora. Personalitatea juridică, precum şi capacitatea
juridică şi patrimoniul sunt realităţi juridice care exprimă în planul
dreptului tocmai măsura existenţei fiinţei umane, înţeleasă ca
individualitate irepetabilă, precum şi protecţia acesteia. Realităţile
juridice supraindividuale trebuie să rămână întotdeauna subordonate,
mai ales în dreptul public, dar şi în dreptul privat, individului ca
realitate naturală şi intelectuală, precum şi persoanei fizice ca expresie
în planul dreptului a acestei realităţi.

B. Orice persoană are un patrimoniu.

Această trăsătură, denumită şi realitatea patrimoniului,

presupune că existenţa universalităţii juridice nu depinde de cantitatea
de drepturi şi obligaţii pecuniare aparţinând unei persoane ori de
raportul dintre activul şi pasivul patrimonial. Nu este exclus ca, la
limită, patrimoniul să conţină numai datorii. Totuşi, cum am precizat
mai sus, patrimoniul nu poate exista ca vid juridic. De aceea, nu este
61
Pentru studiul istoric şi teoretic al fundamentelor persoanei morale, R. Saleilles, De la personnalite
juridique. Histoire et theories, 24meedition, Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1922, passim.
62
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 847.
riguros exactă ideea că şi în ipoteza „când o persoană nu are nici o
avere actuală, ea are totuşi un patrimoniu, deoarece este suficient să
existe drepturi eventuale, neexercitate, adică numai posibilitatea de a
exercita drepturi, pentru a constitui un patrimoniu”63. Pentru persoanele
juridice, patrimoniul şi asigurarea substanţei sale economice
înseamnă chiar o condiţie de existenţă. Cât priveşte persoanele fizice,
indiferent cât de sărace ar fi, ele au cel puţin obiectele de
îmbrăcăminte.
Totuşi, chiar dacă s-ar putea imagina că, la un moment dat,
patrimoniul este golit complet de drepturile şi obligaţiile pecuniare, o
asemenea situaţie n-ar fi un temei suficient pentru a desprinde
patrimoniul, în dimensiunea permanenţei şi continuităţii sale, de
elementele componente. Cum am precizat mai sus, ideea că
patrimoniul există în şi prin aceste elemente se verifică în raport cu
întreaga durată a patrimoniului, şi nu doar în raport cu unul sau altul
dintre momentele acestei durate. Ca element al personalităţii,
patrimoniul nu poate fi redus la unul sau altul dintre momentele
existenţei sale. Legătura dintre

(60)

persoană şi patrimoniu trebuie să fie deci privită în adevărata

sa dimensiune temporală, exprimată prin permanenţă şi
continuitate.

63
Este deci fără suport ideea că teoria patrimoniului unic este depăşită (B. Diamant, „Caracterul depăşit
al teoriei patrimoniului unic”, în Dreptul nr. 1/2000, p. 116); autorul acestei teze face abstracţie de
evoluţiile sintetizate de teoria modernă a patrimoniului; în realitate, toate dificultăţile semnalate de
acest autor sunt surmontate prin ideea divizibilităţii patrimoniului şi prin ideea specializării gajului
general al creditorilor chirografari.
 C. O persoană nu poate avea decât un singur
patrimoniu.

Criticile teoriei personaliste a patrimoniului şi-au pierdut

treptat consistenţa, pe măsură ce interesul unei persoane fizice
de a desfăşura mai multe activităţi, de a realiza mai multe scopuri şi
de a-şi afecta bunurile în conformitate cu acestea a fost satisfăcut
fie prin ideea divizării patrimoniului său în diferite mase de
bunuri, fie prin participarea sa la constituirea unor persoane
morale. Ca urmare, unicitatea patrimoniului nu mai este un
obstacol în calea adecvării acestei noţiuni juridice la realităţile
contemporane. Nu mai există, aşadar, o necesitate a multiplicării
patrimoniului unei persoane. Cu atât mai puţin se manifestă
această necesitate în privinţa persoanei morale, pentru care legea
prevede multiple posibilităţi de structurare a activităţii sau de
participare la constituirea altei persoane morale. De exemplu, o
societate comercială îşi poate structura activitatea în sucursale
sau poate înfiinţa filiale.

D. Unitatea şi divizibilitatea patrimoniului.

a) Înţelesul ideii de divizibilitate a patrimoniului. Caracterul

indivizibil al patrimoniului era considerat, în teoria personalistă, o
consecinţă firească, decurgând din ideea unităţii persoanei.
Ulterior, s-a apreciat, pe bună dreptate, că nu există nici o
contradicţie între ideea de unitate a persoanei şi a patrimoniului şi
ideea de divizibilitate a patrimoniului. Într-adevăr, deşi divizat în
mai multe mase de drepturi şi obligaţii cu conţinut economic,
patrimoniul rămâne unitar.
 Ideea de unitate a patrimoniului, complementară ideii de
unitate a persoanei, ar fi compromisă numai dacă patrimoniul s-
ar împărţi în mai multe patrimonii distincte, conform teoriei
patrimoniului de afectaţiune. Dar divizarea patrimoniului în mai
multe mase de drepturi şi datorii pecuniare este, în realitate, un
instrument tehnic de grupare a acestor drepturi şi datorii. Ca
urmare, deşi formula divizibilităţii patrimoniului este încetăţenită,
în realitate, nu patrimoniul este divizat în fracţiuni, ci drepturile şi
datoriile sunt grupate în mase distincte, fiecare având un regim
juridic propriu. Este adevărat că fiecare masă de drepturi şi
datorii patrimoniale constituie o entitate distinctă atât de
elementele individuale componente, cât şi de universalitatea
patrimoniului. Generalitatea fiecărei mase depăşeşte
individualitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care îi dau
conţinut, fără a atinge însă nivelul universalităţii. Aşadar, numai
în mod impropriu se afirmă uneori că fiecare masă patrimonială
este o universalitate. Astfel înţeleasă, divizibilitatea patrimoniului
nu mai poate fi contrapusă unităţii patrimoniului.
b) Noţiunea de masă patrimonială şi comunicarea
intrapatrimonială. Totuşi, datorită generalităţii sale, fiecare masă
de drepturi şi obligaţii pecuniare împrumută

(61)

unele trăsături ale patrimoniului înţeles ca universalitate. În acest

înţeles, masele patrimoniale pot fi privite ca universalităţi.
Mai întâi, o asemenea masă nu se confundă cu drepturile şi
obligaţiile componente, având o existenţă independentă faţă de
cantitatea şi fluctuaţia acestora.
 În al doilea rând, fiecare masă patrimonială are o dimensiune
temporală, determinată de scopul căreia îi este afectată. Durata ei în
timp nu coincide cu durata patrimoniului, fiind de obicei mai
restrânsă. Ca urmare, fiecare masă patrimonială conţine nu numai
elemente prezente, ci şi elemente viitoare.
În al treilea rând, subrogaţia reală cu titlu universal operează,
cum vom vedea, în cadrul fiecărei mase patrimoniale.
În al patrulea rând, de regulă, o asemenea masă patrimonială
conţine atât drepturi, cât şi obligaţii patrimoniale. Este de discutat
dacă ea ar putea fi compusă numai din drepturi sau numai din
obligaţii patrimoniale. Se apreciază, în general, că existenţa pasivului
este, şi în cazul unei mase patrimoniale, o trăsătură definitorie64, fără
de care nu ar exista unitatea juridică a ansamblului. Acest punct de
vedere este întemeiat. Într-adevăr, chiar dacă s-ar putea imagina că
subrogaţia reală cu titlu universal ar putea să opereze în cadrul unui
ansamblu de drepturi patrimoniale, unitatea juridică a unui asemenea
ansamblu presupune existenţa unui raport între activ şi pasiv.
În al cincilea rând, divizarea patrimoniului în mai multe mase
de drepturi şi obligaţii pecuniare trebuie să aibă întotdeauna un temei
legal, spre deosebire de universalităţile de fapt, care se constituie fie
prin voinţa legiuitorului, fie prin voinţa titularului patrimoniului. În cazul
maselor patrimoniale, voinţa persoanei poate fi relevantă numai în
mod indirect, ca o condiţie preliminară pentru aplicarea unui regim
juridic care determină divizarea patrimoniului65.
Într-adevăr, a accepta că divizarea patrimoniului în mase
patrimoniale distincte este posibilă prin simpla voinţă a titularului
patrimoniului contrazice ideea că fiecare masă patrimonială are un
64
În acest sens, I. Lulă, loc. cit., p. 15.
65
De exemplu, actul juridic al căsătoriei, ca act de voinţă, este necesar pentru aplicarea regimului
juridic al comunităţii de bunuri. Cele două mase patrimoniale rezultate îşi au izvorul, în mod direct, în
lege şi, în mod indirect, în voinţa părţilor.
regim juridic distinct, adică un regim legal, iar nu doar o sumă de
reguli stabilite printr-un act juridic unilateral sau bilateral66, în absenţa
unui temei legal, divizarea ar putea deveni un mijloc prin care titularul
patrimoniului i-ar putea frauda pe creditorii săi sau ar introduce, prin
propria sa voinţă, obstacole în calea urmăririi bunurilor de către
creditori. Or specializarea gajului general al creditorilor chirografari
trebuie să aibă, ca şi divizarea patrimoniului, un temei legal.

(62)

Cât priveşte însă întinderea răspunderii patrimoniale, ea este

numai parţial limitată la fiecare masă patrimonială în legătură cu care
s-a născut creanţa unui anumit creditor. În principiu, dacă elementele
patrimoniale din masa respectivă nu sunt suficiente pentru
satisfacerea creanţei, creditorul are posibilitatea, cu respectarea
anumitor reguli legale, să urmărească celelalte bunuri din patrimoniul
debitorului. Nu s-a acceptat încă ideea unei întreprinderi individuale
cu responsabilitate limitată, altfel spus, ideea limitării răspunderii
numai la masa patrimonială în legătură cu care s-a născut o anumită
datorie67.
Deşi fiecare masă de drepturi şi obligaţii funcţionează ca un tot
şi este privită, în înţelesul arătat mai sus, ca o universalitate juridică,
în sensul că este compusă şi din activ, şi din pasiv, şi din elemente
prezente, şi din cele viitoare, totuşi, unitatea patrimoniului asigură
comunicarea dintre diferitele mase de drepturi şi obligaţii. Mai mult,
când dispare scopul căruia îi este afectată o anumită masă
66
Ideea că viitorii soţi pot conveni ca un imobil construit înainte de căsătorie, pe numele unuia dintre
ei, dar cu contribuţie comună, să intre în comunitatea de bunuri la data încheierii căsătoriei (I.
Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 54) nu
infirmă această teză.
67
Această idee nu a fost acceptată, deocamdată, nici în dreptul francez; în acest sens, Al. Weill, F.
Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 13-15.
patrimonială, elementele componente se păstrează în cadrul
universalităţii care este patrimoniul. Nu este vorba despre o
transformare a unei universalităţi de drept într-o universalitate de
fapt, pentru că drepturile şi datoriile care au format masa iniţială ca
entitate juridică nu mai constituie un ansamblu distinct. Mai mult, ele
nici n-ar putea forma un asemenea ansamblu distinct, chiar dacă ar
exista voinţa expresă a titularului patrimoniului, întrucât o
universalitate de fapt conţine numai drepturi, iar nu şi datorii, altfel
spus, are doar activ, iar nu şi pasiv68.
c) Aplicaţii ale ideii unităţii şi divizibilităţii patrimoniului. Ideea
unităţii şi di-vizibilităţii patrimoniului şi trăsăturile juridice ale maselor
patrimoniale au mai multe aplicaţii în dreptul civil.
I) Astfel, în articolul 33 C. fam. se prevede expres că:
„Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai
unuia dintre soţi.
Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului
debitor, creditorul său personal poate cere împărţirea bunurilor
comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei
sale.
În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărţire fiecărui
soţ devin proprii.”
În mod simetric, conform art. 34 C. fam., „Creditorii comuni vor
putea urmări şi bunurile proprii ale soţilor, însă numai după
urmărirea bunurilor comune.”

(63)
68
Pentru această problemă, I. Lulă, loc. cit., p. 16-18. Consideraţiile acestui autor sunt însă
contradictorii, lăsând să se înţeleagă că este posibilă transformarea unei universalităţi de drept într-o
universalitate de fapt, deşi din argumentele prin care susţine această teză rezultă exact contrariul:
drepturile şi obligaţiile din universalitatea de drept iniţială (universalitatea succesorală) nu alcătuiesc o
masă distinctă în patrimoniul dobânditorului, drepturile incluzându-se în latura activă, iar datoriile
succesorale adiţionându-se la pasivul acestuia.
 Rezultă din aceste texte că, în patrimoniul fiecărui soţ, masa
bunurilor proprii şi masa bunurilor comune69 sunt ca nişte vase
comunicante. Unitatea patrimoniului face posibilă această comunicare
dintre cele două mase de bunuri. Deşi fiecare masă de bunuri poate fi
privită ca o universalitate juridică, în sensul precizat mai sus,
adevărata universalitate juridică este patrimoniul. Astfel, este posibil
ca bunurile comune să devină, după împărţirea lor, bunuri proprii şi
să fie urmărite de creditorii personali ai unui soţ, după cum creditorii
comuni pot urmări, după epuizarea substanţei economice a
bunurilor comune, şi bunurile proprii.
În mod asemănător, dacă nu identic, comunicarea dintre cele
două mase de bunuri se produce în momentul încetării, desfiinţării
sau desfacerii căsătoriei, în acest moment, proprietatea comună a
soţilor se transformă în proprietate comună pe cote-părţi. Ca urmare,
fracţiunile ideale şi abstracte care revin fiecărui soţ, respectiv
moştenitorului acestuia, în urma acestei transformări intră în masa
bunurilor proprii. Sub acest aspect, încetează, practic, divizarea pa-
trimoniului fiecărui soţ.
II) Tot astfel, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar,
potrivit art. 704 C. civ.70, determină numai într-un sens impropriu
oprirea contopirii bunurilor din patrimoniul defunctului cu bunurile din
patrimoniul eredelui. În realitate, nu există două patrimonii. În
momentul deschiderii succesiunii, toate bunurile, fie că provin de la
de cujus, fie că sunt ale eredelui, se regăsesc în acelaşi patrimoniu,
respectiv în patrimoniul eredelui. Ceea ce numim patrimoniul lui de

69
Deşi se vorbeşte de bunuri, în realitate, este vorba şi de drepturi, şi de datorii cu conţinut economic.
Atât masa bunurilor proprii, cât şi masa bunurilor comune cuprind, la activ, drepturile patrimoniale, iar
la pasiv, datoriile patrimoniale.
70
În legătură cu acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, Fr. Deak, Tratat de drept succesoral,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 440-450.
cujus şi patrimoniul eredelui nu sunt, în realitate, patrimonii distincte,
ci un singur patrimoniu, divizat în două mase de drepturi şi obligaţii
pecuniare, fiecare cu un regim juridic distinct. Unitatea patrimoniului
eredelui, chiar astfel divizat, permite ca, după îndestularea creditorilor
defunctului, dacă activul este mai mare decât pasivul transmis de la
acesta, drepturile rămase să se contopească cu masa drepturilor şi
datoriilor eredelui. În acest fel, sub acest aspect, încetează practic
divizarea patrimoniului eredelui.
III) Mutatis mutandis, această observaţie este valabilă şi în
ipoteza separaţiei de patrimonii, ipoteză prevăzută în art. 781-784 C.
civ.71. În realitate, nu există două patrimonii separate, există doar
patrimoniul eredelui, în interiorul căruia masa drepturilor şi datoriilor
provenite de la de cujus este separată de masa drepturilor şi datoriilor
pe care eredele le avea în momentul deschiderii succesiunii. Cele
două mase funcţionează ca universalităţi juridice distincte până în
momentul în care creditorii moştenirii îşi îndestulează, total sau parţial,
creanţele. Dacă activul depăşeşte pasivul transmis de la defunct,
drepturile patrimoniale rămase se contopesc cu masa drepturilor şi
datoriilor eredelui.

(64)

IV) Chiar şi în cazul statului şi al comunităţilor locale

patrimoniul este unitar, deşi domeniul public şi domeniul privat
formează obiectul unor drepturi diferite de proprietate: dreptul de
proprietate publică şi dreptul de proprietate privată72. Unitatea
71
Pentru separaţia de patrimonii, Fr. Deak, op. cit., p. 464-467.
72
Pentru împărţirea bunurilor din patrimoniul statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în
domeniu public şi în domeniu privat, Legea nr. 213/1998, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30 din
14 aprilie 2000 pentru modificarea şi completarea art. 166 din Legea învăţământului nr. 84/1995,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 160 din 17 aprilie 2000, Legea nr. 241 din 6
patrimoniului explică şi în acest caz comunicarea juridică între
domeniul public şi domeniul privat, în condiţiile expres prevăzute
în Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea
publică şi regimul juridic al acesteia. Astfel, trecerea unor bunuri
din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate
publică, este posibilă, după caz, prin hotărârea Guvernului, a
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti ori a consiliului local (art. 7, lit. e şi art. 8, alin. 1). În mod
simetric, în art. 10, alin. 2 se prevede că „Trecerea unui bun din
domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin
hotărârea Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau al consiliului
local”.
Sunt însă domeniul public şi domeniul privat adevărate
mase patrimoniale în înţelesul precizat mai sus? Stricto sensu,
domeniul public şi domeniul privat nu constituie adevărate mase
patrimoniale, întrucât ele includ numai obiectele dreptului de
proprietate publică şi, respectiv, ale dreptului de proprietate
privată aparţinând statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, iar
nu drepturile însele şi, în plus, exclud datoriile. Lato sensu, s-ar
putea însă aprecia că domeniul public şi domeniul privat sunt
mase patrimoniale. În acest sens larg, domeniul public ar include
iunie 2003 pentru modificarea anexei la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 415 din 13 iunie 2003 şi prin
Legea nr. 47 din 17 martie 2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003
pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. prin
reorganizarea Regiei Autonome „Administraţia Naţională a Drumurilor din România”, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 257 din 23 martie 2004. De asemenea, conform art. 121 din
Legea nr. 215/2001), patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale este alcătuit din „bunurile mobile şi
imobile care aparţin domeniului public şi domeniului privat al acesteia, precum şi din celelalte drepturi
şi obligaţii cu valoare economică”; în sensul că domeniul public şi domeniul privat sunt mase de bunuri
cu regimuri juridice diferite, care nu afectează unitatea patrimoniului, M. Nicolae, „Discuţii privind
calitatea şi reprezentarea procesuală a unităţilor administrativ-teritoriale”, în Dreptul nr. 6/2002, p. 92,
nota 34.
totalitatea drepturilor de proprietate având ca obiect bunurile
destinate uzului sau utilităţii publice, prin natura lor sau prin voinţa
legiuitorului, toate celelalte drepturi patrimoniale care, potrivit legii,
sunt surse ale dreptului de proprietate publică, precum şi toate
datoriile patrimoniale constituite în legătură cu aceste drepturi. În
acelaşi sens larg, domeniul

(65)

privat ar include toate drepturile şi datoriile patrimoniale ale statului

sau ale comunităţilor locale care nu fac parte din domeniul public
lato sensu.
V) În cazul societăţilor comerciale, drepturile şi obligaţiile sunt
de asemenea împărţite în mai multe mase cu regimuri distincte, iar
unitatea patrimoniului asigură comunicarea juridică dintre acestea73..
VI) Activităţile desfăşurate în cadrul profesiunilor liberale
(avocaţi, medici, notari, executori judecătoreşti etc.) presupun
existenţa unui aşa-numit patrimoniu profesional. În realitate, este
vorba de o masă patrimonială destinată exercitării profesiei74.
73
Într-un studiu de ansamblu dedicat patrimoniului societăţilor comerciale, nu este totuşi analizată, în
mod explicit, chestiunea divizării acestuia în mai multe mase patrimoniale. Totuşi, din acest studiu pare
să rezulte că noţiunea de capital social nu desemnează o masă de drepturi şi obligaţii care alcătuiesc o
unitate juridică; ar fi vorba, mai degrabă, de un regim juridic special al bunurilor care au fost aduse ca
aport la constituirea capitalului social (V. Pătulea, „Patrimoniul societăţilor comerciale”, în Dreptul nr.
12/1995, p. 4 şi 5). Patrimoniul este un element definitoriu al personalităţii juridice a societăţii
comerciale (în acest sens, St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 199 şi 200; nici acest autor nu analizează
chestiunea divizibilităţii patrimoniului societăţii comerciale). în orice caz, nu trebuie să se confunde
patrimoniul şi capitalul social; capitalul social este doar un element al patrimoniului, alături de alte
elemente patrimoniale.
74
În acest sens, în Statutul profesiei de avocat adoptat de Uniunea Avocaţilor din România la 18 martie
2001 şi publicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 284 din 31 mai 2001, în art. 19, alin. 1,
este utilizată chiar expresia de patrimoniu profesional. în Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici
din România, republicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 13 din 14 ianuarie 2000, se
precizează că „Patrimoniul biroului notarului public are regimul juridic al bunurilor afectate exercitării
profesiei sale” (art. 51, alin. 1), iar „Creanţele personale ale notarului public nu pot fi realizate prin
urmărirea patrimoniului biroului notarilor asociaţi decât după partajul intervenit cu ceilalţi asociaţi”. În
mod asemănător este reglementată chestiunea patrimoniului biroului executorului judecătoresc în
Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, adoptat în anul 2001 de aceas tă uniune şi
publicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 311 din 12 iunie 2001. Deşi nu sunt foarte clare,
 Patrimoniul comercianţilor persoane fizice include, de
asemenea, o masă de bunuri afectate scopului respectiv75.

(66)

În concluzie, între ideea unităţii patrimoniului şi ideea

divizibilităţii patrimoniului, astfel cum se înţelege din cele de mai sus,
nu există incompatibilitate, ci complementaritate.

E. Patrimoniul este inalienabil.

Ca atribut al personalităţii, patrimoniul nu poate fi desprins de

persoana care este titularul său. Drepturile pot fi înstrăinate, grevate
cu sarcini, modificate, datoriile pot fi executate, se pot asuma noi
datorii, dar aceste fluxuri patrimoniale nu echivalează cu
transmiterea patrimoniului ca universalitate juridică. Patrimoniul este

toate aceste reglementări trimit la ideea că patrimoniul profesional este o masă de drepturi şi obligaţii
pecuniare, afectată scopului exercitării profesiei liberale, cu un regim juridic distinct, mai ales în ce
priveşte realizarea creanţelor creditorilor proprii ai asociaţilor în ipoteza formelor asociative de
exercitare a profesiilor liberale; aceste creanţe nu pot fi realizate prin urmărirea bunurilor din
patrimoniul profesional decât după partajul intervenit între asociaţi. De lege ferenda, ar fi utilă o
reglementare mai clară şi mai riguroasă a patrimoniului profesional, cu atât mai mult cu cât, din
reglementările menţionate mai sus, ar rezulta că numai formele asociative de exercitare a profesiunilor
liberale ar beneficia de un patrimoniu profesional, ceea ce este inexact.
75
Pentru comercianţii persoane fizice, St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 64; S. Angheni, M. Volonciu, C.
Stoica, M.G. Lostun, op. cit., p. 50-63. Aceşti autori nu disting masa de drepturi şi obligaţii afectată
scopului comercial de restul patrimoniului comerciantului. Chiar dacă răspunderea comerciantului
persoană fizică nu se limitează la activul acestei mase de drepturi şi obligaţii, nu este mai puţin
adevărat că anumite reglementări în materie contabilă permit concluzia existenţei unei asemenea unităţi
juridice. Astfel, în reglementarea iniţială privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice
de către persoane fizice (Legea nr. 507 din 12 iulie 2002, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 582 din 6 august 2002) se preciza expres că aceste persoane fizice vor putea deschide
conturi în lei şi în valută în legătură cu activităţile economice pe care le desfăşoară. Mai mult, în
această reglementare se prevedea şi dreptul persoanelor fizice care nu au domiciliul în România de a
converti în valută veniturile obţinute din activităţile economice desfăşurate şi de a transfera fără
restricţii în străinătate disponibilităţile valutare rezultate din activitatea desfăşurată, din investiţia
efectuată şi din lichidarea acesteia (art. 11). Legea nr. 507/2002 a fost abrogată prin Legea nr. 300 din
28 iunie 2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi
economice în mod independent, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29
iunie 2004.
inalienabil, nu în individualitatea elementelor care-l compun, ci ca
universitas juris.
Se spune că decesul persoanei fizice determină transmiterea
patrimoniului acesteia la moştenitori76. Dar această transmitere
înseamnă, de fapt, încetarea existenţei patrimoniului. Drepturile şi
datoriile defunctului, indiferent că este vorba despre o transmisiune
universală sau una cu titlu universal, devin parte componentă a unui
alt patrimoniu. Mai corect este să spunem că obiectul transmiterii nu
este patrimoniul, care încetează o dată cu decesul persoanei fizice,
ci totalitatea drepturilor şi datoriilor existente în patrimoniu în acel
moment, fie în mod integral, când există un singur erede, fie în mod
divizat, în sens juridic, când există mai mulţi moştenitori. Ideea de
transmisiune universală sau cu titlu universal este numai parţial
corectă, adică numai în sensul că se transmit toate drepturile şi
obligaţiile, în mod unitar sau fracţionat, dar privite la un moment dat,
iar nu în sensul că se transmite patrimoniul, care nu se reduce, sub
aspect temporal, la un anumit moment, ci se caracterizează prin
permanenţă şi continuitate pe durata existenţei persoanei care este
titularul său. Transmisiunea universală sau cu titlu universal exprimă,
aşadar, fenomenul prin care, în momentul în care încetează existenţa
persoanei, patrimoniul său îşi pierde fiinţa, „vărsându-şi” conţinutul în
patrimoniul sau în patrimoniile succesorilor.
Nu trebuie să inducă în eroare nici prevederile art. 1399-1401 C.
civ. în realitate, aceste dispoziţii legale nu reglementează vânzarea
unui patrimoniu, ci numai vânzarea unei mase de drepturi şi obligaţii,
respectiv universalitatea juridică rămasă de la defunct77. Această
76
Pentru instituţia moştenirii, a se vedea Fr. Deak, op. cit., passim.
77
Pentru vânzarea unei moşteniri, Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2001, p. 105-107. În raporturile dintre vânzător şi cumpărător operează şi transferul
pasivului succesoral; altfel spus, se reface, în mod retroactiv, unitatea juridică a masei succesorale în
cadrul patrimoniului eredelui, chiar dacă în momentul deschiderii succesiunii, în absenţa acceptării sub
beneficiu de inventar sau a separaţiei de patrimonii la cererea creditorilor moştenirii, operase
universalitate juridică nu acoperă însă, în întregime, universalitatea
juridică a patrimoniului eredelui. Rezultă că uneori,

(67)

dacă legiuitorul permite, o masă patrimonială poate fi înstrăinată,

spre deosebire de patrimoniu, care rămâne inalienabil. În alte
cazuri însă legea nu îngăduie o asemenea înstrăinare, cum se
întâmplă în cazul comunităţii matrimoniale (comunitatea de
bunuri a soţilor)78.
Tot astfel, în cazul reorganizării persoanei juridice, este
vorba fie de o transmitere integrală sau divizată, în sens material
sau juridic, a tuturor drepturilor şi datoriilor din patrimoniu, dacă
este vorba de comasare sau divizare totală, fie de transmiterea
unei părţi materiale din patrimoniu, dacă este vorba de divizare
parţială. În primul caz, încetează persoanele juridice prin
procesul de comasare sau divizare totală, ceea ce are ca efect şi
încetarea patrimoniului lor ca universalitate juridică şi transmiterea
drepturilor şi obligaţiilor aflate în acel moment în patrimoniu către
succesori. Acelaşi efect se produce şi în celelalte ipoteze de
încetare a persoanei juridice 79. În al doilea caz, se transmite
numai o parte din drepturile şi obligaţiile patrimoniale, persoana
juridică păstrându-şi patrimoniul propriu în cazul divizării
parţiale80.
contopirea drepturilor şi obligaţiilor din patrimoniul defunctului cu cele din patrimoniul eredelui.
78
Preferăm noţiunea de comunitate matrimonială, pentru că ea include nu numai drepturi, ci şi obligaţii
pecuniare. Totuşi, este în mod unanim acceptat că în comunitatea de bunuri a soţilor intră atât
drepturile, cât şi obligaţiile patrimoniale. Pentru această problemă, V. Stoica, C. Turianu,
„Autovehiculul în cadrul comunităţii de bunuri a soţilor”, în Revista română de drept nr. 4/1989, p. 42.
79
Pentru reorganizarea şi încetarea persoanei juridice, în general, Gh. Beleiu, op. cit., p. 442-476.
80
Nu împărtăşim ideea că, în acest ultim caz, ar fi vorba de o excepţie de la principiul inalienabilităţii
patrimoniului prin acte juridice între vii; pentru această idee, C. Bîrsan, op. cit., p. 12 şi 13; formularea
art. 233, alin. 3 din Legea societăţilor comerciale confirmă tocmai că persoana juridică îşi păstrează, în
cazul divizării parţiale, propriul patrimoniu; numai în mod impropriu se vorbeşte de transmiterea unei
 În concluzie, patrimoniul este inalienabil, masele
patrimoniale sunt aliena-bile sau inalienabile în funcţie de voinţa
legiuitorului, în timp ce drepturile şi obligaţiile patrimoniale sunt, în
principiu, alienabile, cu excepţia celor intuitu personae. Altfel spus,
dacă patrimoniul este un atribut al personalităţii, drepturile şi
obligaţiile patrimoniale sunt, în principiu, autonome şi alienabile,
în mod universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.

8. Definiţia noţiunii juridice de patrimoniu.

Reunind toate elementele prezentate mai sus, rezultă că

noţiunea juridică de patrimoniu desemnează totalitatea drepturilor
şi datoriilor cu conţinut economic aparţinând unei persoane. În
această expresie sintetică regăsim tot ceea ce este definitoriu
pentru noţiunea analizată:

(68)

ideea valorii economice, ideea universalităţii şi fundamentul

personalist al patrimoniului.
Nu mai puţin, în această definiţie sunt incluse două
dimensiuni esenţiale ale patrimoniului.
În primul rând, patrimoniul are o natură pur intelectuală 81. El
este „un receptacul ideal gata să primească valori pozitive sau
negative”82. Mai mult, patrimoniul este „centrul raporturilor juridice
pecuniare”83. Într-un sens asemănător, s-a afirmat că totalitatea

părţi din patrimoniu; în realitate, este vorba de transmiterea unei părţi din drepturile şi obligaţiile care
formează con ţinutul patrimoniului în momentul divizării parţiale.
81
C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 230.
82
L. Josserand, op. cit., p. 375 - trad. ns.
83
Ibidem - trad. ns.
raporturilor juridice pe care le leagă o anumită persoană formează
sfera juridică al cărei centru este subiectul de drept respectiv;
separând raporturile patrimoniale de cele personale
nepatrimoniale, se identifică o sferă juridică mai mică, respectiv
patrimoniul84.
În această ordine de idei, devin vizibile fundamentul
personalist al patrimoniului şi ideea de apartenenţă, adică legătura
dintre elementele patrimoniale - active şi pasive, privite ut singuli şi
ut universitas - şi persoană. Mai mult, ideea de apartenenţă poate
fi extinsă la întreaga sferă juridică a persoanei şi la elementele
patrimoniale şi nepatrimoniale care o compun.
În aceeaşi ordine de idei, devine vizibil faptul că patrimoniul
constituie puntea dintre titularul său şi comunitatea în care acesta
se integrează. Patrimoniul este astfel şi expresia reţelei juridice
cu conţinut economic în centrul căreia se află o anumită
persoană. El nu exprimă doar unitatea persoanei, ci şi
aptitudinea acesteia de a se integra, ca un adevărat nod, în
reţeaua raporturilor juridice patrimoniale. Prin intermediul acestei
reţele, se realizează schimburile economice dintre titularul
patrimoniului şi alte persoane, se măreşte sau se micşorează
sfera juridică patrimonială, adică se realizează dinamica
raportului dintre activul şi pasivul patrimonial 85.
Într-un sens asemănător, s-a considerat că „Patrimoniul
înfăţişează universalitatea raporturilor de drept, care au acelaşi
84
În acest sens, D. Barbero, II sistema del diritto privato, seconda edizione, rielaborata da A. Liserre e
G. Floridia, Editura Utet, Torino, 1993, p. 122. Sfera juridică a persoanei se manifestă ca sferă
patrimonială, denumită şi patrimoniu, şi ca sferă personală nepatrimonială; chiar dacă nu are o
denumire distinctă, sfera juridică personală nepatrimonială a persoanei este o noţiune de sinteză care
exprimă, ca şi patrimoniul, unitatea persoanei şi răspunde unei nevoi teoretice care a fost semnalată în
doctrina juridică (a se vedea M. Fabre-Magnan, loc. cit., p. 611-613).
85
Din această perspectivă, se poate înţelege mai bine de ce nu trebuie să înlocuim, în conţinutul
patrimoniului, drepturile şi datoriile pecuniare cu obiectul acestora şi nici nu trebuie să reducem
patrimoniul la activul patrimonial; pentru asemenea tendinţe, a se vedea supra, nr. 5, text şi notele 40 şi
45.
subiect activ şi pasiv, în măsura în care aceste raporturi sunt
evaluabile în bani prin efectul lor final, distincte fiind de bunurile la
care se referă.”86

(69)

Deşi rămâne centrul unei anumite sfere juridice

patrimoniale, persoana nu este doar fundamentul patrimoniului,
ea îşi exercită influenţa asupra propriului mediu comunitar şi se
lasă influenţată de acesta prin intermediul patrimoniului.
În al doilea rând, această definiţie evocă dimensiunea
permanenţei şi continuităţii patrimoniului pe durata existenţei
persoanei. Indiferent de dinamica fluxurilor economice în care este
angajată o persoană, integritatea patrimoniului său se păstrează
de la naşterea până la moartea persoanei fizice, respectiv de la
înfiinţarea până la încetarea persoanei juridice.
În concluzie, noţiunea juridică de patrimoniu este o noţiune
de sinteză în care sunt reunite, în egală măsură, elemente de
tehnică şi elemente de filozofie a dreptului. Din această ultimă
perspectivă, elementul economic al patrimoniului nu pune în
umbră, ci este o simplă continuare a fundamentului său
personalist. Noţiunea juridică de patrimoniu pune în lumină
unitatea indisolubilă a persoanei, cel puţin în planul dreptului,
elementele patrimoniale fiind în conjuncţie cu elementele
personale nepatrimoniale. Între a fi şi a avea există nu doar o
simplă complementaritate; a avea este o prelungire a fiinţei prin
sfera ei patrimonială, un mod de a transforma lucrurile în bunuri,
adică în obiecte ale drepturilor şi obligaţiilor subiective, o cale de
a umaniza universul natural. A avea devine astfel consubstanţial

86
I. Micescu, Curs de drept civil, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 216.
cu a fi. Încercarea utopică de a separa patrimoniul de persoană
sau de a reduce sfera juridică a persoanei la raporturile
personale nepatrimoniale a avut şi va avea întotdeauna
consecinţe grave.
Noţiunea juridică de patrimoniu este deci fundamentală în
întreaga construcţie a dreptului civil. Logica structurală a acestei
construcţii, în special a Codului civil, pune în evidenţă legătura
indisolubilă dintre persoane, bunuri şi obligaţii. Pe această bază,
este pusă în lumină valoarea pedagogică a structurii Codului civil
şi a noţiunii juridice de patrimoniu. Explicaţia celor mai importante
mecanisme ale dreptului civil nu ar fi posibilă în absenţa noţiunii
juridice de patrimoniu87.

9. Interferenţe terminologice.

Astfel înţeleasă, noţiunea de patrimoniu interferează cu alte

noţiuni juridice: personalitate şi capacitate juridică, domeniu şi
fond.
Pentru a nu se produce confuzii, unele delimitări sunt
necesare.

A. Patrimoniul şi personalitatea.

Deşi, de multe ori, în ştiinţa dreptului civil, noţiunea de

personalitate juridică este asociată, în mod unilateral, cu persoana
juridică, în realitate, această idee exprimă aptitudinea persoanei în
general, aşadar, în egală măsură, a persoanei fizice şi a
persoanei juridice, de a fi subiect de drept. Noţiunea de
87
R Cohet-Cordey, loc. cit., p. 819-839.
patrimoniu nu se confundă cu noţiunea de personalitate juridică.
Chiar dacă patrimoniul este, în termenii teoriei personaliste, o
emanaţie a personalităţii sau, în termenii teoriei moderne a
patrimoniului, un atribut al personalităţii, el nu absoarbe întreaga
personalitate juridică. Cu toate

(70)

acestea, „între ambele noţiuni există o legătură strânsă şi

necesară. Patrimoniul fiind un ansamblu de drepturi şi de sarcini,
iar drepturile şi sarcinile fiind o caracteristică a persoanelor, adică
efecte ale personalităţii juridice, urmează de aici că patrimoniul
este în definitiv o emanaţiune a personalităţii, şi că fără a absorbi
întreaga personalitate, el face parte integrantă din ea.” 88 Această
formulare, corectă în intuiţia pe care o cuprinde, trebuie să fie
înţeleasă în sensul că patrimoniul realizează, concretizează o
parte din personalitatea juridică. Personalitatea juridică este „codul
genetic” al persoanei fizice sau juridice, care se dezvoltă prin
intermediul capacităţii juridice şi se manifestă în sfera juridică a
persoanei, atât în latura ei patrimonială, cât şi în cea
nepatrimonială.

B. Patrimoniul şi capacitatea civilă.

Capacitatea civilă, în ambele ipostaze (capacitatea de

folosinţă şi capacitatea de exerciţiu), măsoară, în planul

88
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, I. Băicoianu, op. cit., p. 846 şi 847. Pentru aplicarea ideii de
personalitate juridică nu numai la persoanele juridice, ci şi la persoanele fizice, G. Boroi, Drept civil.
Partea generală. Persoanele, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 355. Acest autor pune însă semnul
egalităţii între noţiunile de personalitate juridică şi noţiunea de capacitate juridică, deşi capacitatea este,
ca şi patrimoniul, unul dintre atributele personalităţii juridice, fără a se confunda cu aceasta.
dreptului civil, aptitudinea persoanei „de a avea drepturi şi obligaţii
civile”, respectiv „de a dobândi şi exercita drepturi subiective
civile şi de a-şi asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte
juridice”89. Patrimoniul nu este o simplă aptitudine, este un
recipient în care se reunesc, în mod concret, drepturi şi obligaţii
cu conţinut economic, prezente şi viitoare. Altfel spus, patrimoniul
îşi constituie şi îşi modifică substanţa tocmai prin punerea în
mişcare a aptitudinii persoanei de a avea drepturi şi obligaţii
patrimoniale, respectiv de a dobândi şi de a exercita drepturi
patrimoniale şi de a-şi asuma obligaţii patrimoniale, prin
încheierea de acte juridice. Patrimoniul realizează numai o parte
din personalitatea juridică, respectiv numai o parte din întinderea
aptitudinii care este capacitatea civilă, el nu obiectivează şi
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii personale
nepatrimoniale. Din această perspectivă, patrimoniul este, sub
aspect conceptual, o premisă şi, totodată, sub aspect concret, un
rezultat al obiectivării personalităţii juridice prin intermediul
capacităţii juridice în general, deci nu doar a capacităţii de drept
civil, în sfera relaţiilor patrimoniale. Sfera juridică a persoanei,
care include patrimoniul şi sfera juridică personală
nepatrimonială, este realizarea integrală a personalităţii juridice prin
intermediul aptitudinii de a avea drepturi şi obligaţii, adică prin
intermediul capacităţii juridice.
În concluzie, dacă personalitatea juridică exprimă statutul
ontologic al persoanei în planul dreptului, capacitatea, ca putere
de acţiune juridică, măsoară,

89
Gh. Beleiu, op. cit., p. 276 şi 277 (acest autor face distincţie, în mod judicios, între capacitatea
juridică sau capacitatea de drept, pe de o parte, şi capacităţile de ramură, între care şi capacitatea de
drept civil, pe de altă parte). Uneori, patrimoniul a fost considerat ca nefiind altceva decât capacitatea
juridică a persoanei (în acest sens, F. Cohet-Cordey, loc. cit., p. 835, 837). Dacă s-ar accepta această
confuzie, noţiunea de patrimoniu ar fi inutilă.
 (71)

sub aspect conceptual, posibilitatea întinderii personalităţii şi o

realizează, în concret, într-o formă particulară pentru fiecare
persoană fizică sau juridică.

C. Patrimoniu, fond şi domeniu.

Deşi sunt ansambluri de bunuri, fondul şi domeniul nu se

confundă cu noţiunea juridică de patrimoniu.
În legislaţie se utilizează, de exemplu, noţiunea de fond funciar,
în sfera căreia sunt cuprinse terenurile de orice fel, indiferent de
destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul
public sau privat din care fac parte90. Tot astfel, toate pădurile de pe
90
În acest sens, dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 (Le gea fondului funciar),
republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998 în temeiul art. 7 al Legii
nr. 169 din 27 octombrie 1997, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4
noiembrie 1997, modificată şi aplicată prin: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1 din 23 ianuarie
1998 pentru modificarea articolului 9 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 26 din 26 ianuarie 1998, aprobată prin Legea nr. 218 din 25
noiembrie 1998 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1998 pentru modificarea
articolului 9 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 453 din 26 noiembrie 1998; Legea nr. 54 din 2 martie 1998 privind circulaţia
juridică a terenurilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 102 din 4 martie 1998;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 149 din 14 octombrie 1999 privind aprobarea primei de 300
lei/kg producătorilor agricoli pentru grâul de panificaţie livrat din recolta anului 1999, destinat
consumului intern, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 501 din 18 octombrie 1999;
Legea nr. 1 din 11 ianuarie 2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii
nr. 169/1997, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000; Legea nr.
215 din 23 aprilie 2001 privind administraţia publică locală, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 204 din 23 aprilie 2001; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102 din 27 iunie 2001
privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.
18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, republicată,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 350 din 29 iunie 2001; Legea nr. 545 din 17
octombrie 2001 pentru completarea art. 36 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 659 din 19 octombrie 2001; Hotărârea Guvernului nr. 1172
din 21 noiembrie 2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi
funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului
şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 829 din 21 decembrie 2001; Legea nr. 400 din
17 iunie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2001 privind modificarea
teritoriul României, indiferent de forma de proprietate care se exercită
asupra lor, constituie fondul forestier naţional, care cuprinde fondul
forestier proprietate publică şi fondul forestier proprietate

(72)

privată91. Fondul cinegetic al României este compus din animalele

sălbatice de interes vânătoresc92. Aşadar, spre deosebire de
patrimoniu, care reuneşte totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
pecuniare aparţinând unei persoane, aceste fonduri se constituie în
funcţie de natura materială a bunurilor componente, indiferent de
drepturile constituite asupra acestora şi de titularii drepturilor.
Pentru a delimita bunurile care formează obiectul dreptului de
proprietate publică de bunurile care formează obiectul dreptului de
proprietate privată, fie în patrimoniul statului, fie în patrimoniul
comunităţilor locale, au fost consacrate noţiunile de domeniu public şi
domeniu privat93. Mai întâi, este de observat că accentul este pus în
definirea acestor noţiuni pe ideea de bunuri şi pe ideea naturii
juridice a dreptului de proprietate asupra acestor bunuri. Apoi, este
vorba numai de bunurile asupra cărora titularul are un drept de
şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole
şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii rondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr.
169/1997, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, republicată, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002.
91
Legea nr. 26 din 24 aprilie 1996 (Codul silvic), publicată în Monitorul oficial al României, Partea I,
nr. 93 din 8 mai 1996 şi Ordonanţa Guvernului nr. 96 din 27 august 1998 privind reglementarea
regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, republicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 122 din 26 februarie 2003 şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 98 din 14 octombrie 2003 privind unele măsuri de întărire a pazei pădurilor proprietatea persoanelor
fizice şi pentru modificarea art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea
regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 744 din 23 octombrie 2003 şi prin Legea nr. 120 din 19 aprilie 2004 pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea
fondului forestier naţional, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 408 din 6 mai 2004.
92
Prevederile art. 1 din Legea nr. 103 din 23 septembrie 1996 a fondului ci negetic şi a protecţiei
vânatului, republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 328 din 17 mai 2002.
93
Pentru noţiunile de domeniu public şi domeniu privat, stricto sensu şi lato sensu, supra, nr. 7, lit. D,
c, text şi nota 74.
proprietate publică sau un drept de proprietate privată, iar nu şi de
celelalte drepturi reale constituite pe temeiul acestora. În al treilea
rând, domeniul public şi domeniul privat stricto sensu nu includ
obligaţiile pecuniare. Lato sensu, ca mase patrimoniale, domeniul
public şi domeniul privat cuprind şi datoriile. În sfârşit, patrimoniul
statului sau patrimoniul unei comunităţi locale cuprinde şi dreptul de
proprietate publică, şi dreptul de proprietate privată.
Din comparaţia noţiunii juridice de patrimoniu cu noţiunile de
fond şi de domeniu rezultă că, deşi este vorba în toate cazurile de un
ansamblu de elemente, unitatea acestuia se întemeiază pe criterii
diferite: pe de o parte, legătura dintre drepturile şi obligaţiile pecuniare
cu o anumită persoană, pe de altă parte, natura bunurilor sau natura
juridică a dreptului de proprietate constituit asupra acestora.

§3. Prerogativele puterii juridice asupra patrimoniului

10. Este patrimoniul obiectul unui drept sau al unei

puteri?

Deşi autorii teoriei personaliste a patrimoniului au considerat

că patrimoniul formează

(73)

obiectul unui drept de proprietate şi au analizat prerogativele

inerente dreptului de proprietate pe care orice persoană le exercită
asupra patrimoniului său, înţeles ca o universalitate de drepturi şi
obligaţii pecuniare94, totuşi, ulterior, această problemă a fost
94
C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 240-247. Aceşti autori mai precizează că dreptul de proprietate asupra
patrimoniului poate fi denumit chiar patrimoniu, caz în care termenul patrimoniu desemnează nu numai
abandonată pentru multă vreme de autorii diferitelor teorii asupra
patrimoniului. Problema nu este însă lipsită de importanţă, întrucât nu
se confundă prerogativele pe care fiecare drept patrimonial le conferă
titularului său cu prerogativele pe care acesta le exercită asupra
patrimoniului propriu. Drepturile patrimoniale au în conţinutul lor juridic
fie prerogative care se exercită de titular în mod direct asupra unui
bun, fie atribute prin care creditorul poate să pretindă debitorului o
anumită acţiune sau inacţiune95. Titularul unui patrimoniu se bucură
de anumite prerogative asupra întregii universalităţi; aceste prerogative
nu se exercită în legătură cu fiecare drept patrimonial sau în legătură cu
fiecare obligaţie pecuniară, ci asupra întregului ansamblu de drepturi şi
obligaţii, privite în unitatea lor juridică. Tot astfel, aceste prerogative nu
sunt o simplă sumă a prerogativelor conferite de drepturile
patrimoniale96.
Este adevărat că ideea unui drept subiectiv constituit asupra
unui alt drept subiectiv a fost acceptată în teoria dreptului civil, mai
ales cu referire la drepturile reale asupra unor bunuri incorporale97. În
acest caz, bunul incorporai, chiar dacă este un drept, este privit ut
singuli. În cazul patrimoniului, există însă o universalitate de drepturi
şi obligaţii pecuniare. Am văzut însă că fondul de comerţ, deşi este
considerat o universalitate de fapt, are natura juridică a unui bun
incorporai98. Într-o asemenea logică juridică, patrimoniul în întregul său
ar putea fi considerat ca un bun incorporai asupra căruia titularul
exercită un drept de proprietate. Urmând această logică juridică, s-a

universalitatea, ci şi dreptul asupra acestei universalităţi.

95
Infra, nr. 31, lit. E.
96
Totuşi, în literatura juridică, cu referire la modul de funcţionare a patrimoniului sunt analizate actele
de conservare, de administrare şi de dispoziţie prin care se exercită drepturile patrimoniale, iar nu
puterea asupra patrimoniului ca universalitate; în acest sens, G.N. Luţescu, op. cit., p. 66-72.
97
Infra, nr. 39-42.
98
Supra, nr. 6, lit. A, text şi nota 49.
susţinut, dar numai cu privire la activul patrimonial, că titularul
patrimoniului are un drept de proprietate asupra acestuia99.
Dintr-o altă perspectivă, se poate vorbi de puterea pe care o
persoană o exercită asupra patrimoniului său. Pe bună dreptate s-ar
putea însă obiecta că fiecare drept patrimonial este tocmai puterea
conferită unei persoane, putere exercitată prin intermediul raporturilor
juridice care au în conţinutul lor drepturi

(74)

reale sau drepturi de creanţă. Ca urmare, înainte de a şti dacă

persoana exercită asupra patrimoniului său un drept sau o
putere, este necesară identificarea prerogativelor pe care
persoana le are asupra universalităţii de drepturi şi obligaţii
care alcătuiesc propriul patrimoniu.
Patrimoniul nu se dobândeşte şi nu se înstrăinează prin acte
juridice între vii. Teoria modernă a patrimoniului a recuperat, cum
am văzut, legătura indisolubilă dintre persoană şi patrimoniu, din
care rezultă inalienabilitatea patrimoniului. Există însă trei
prerogative care, chiar dacă într-un sens aproximativ, evocă totuşi
ideea unui drept de dispoziţie juridică: prerogativa de a dispune
prin testament de drepturile si obligaţiile din patrimoniu,
indiferent că este vorba de un legat universal sau cu titlu
universal100, prerogativa de a revendica masa succesorală în

99
În acest sens, M. Fabre-Magnan, loc. cit., p. 605 şi 606; autorul evocă, în legătură cu această
susţinere, ideea autorilor teoriei personaliste a patrimoniului privind dreptul de proprietate pe care îl are
persoana asupra patrimoniului propriu; nu mai puţin, autorul invocă teoria care subsumează toate
drepturile patrimoniale noţiunii dreptului de proprietate (supra, nr. 7, text şi notele 59 şi 60).
100
Pentru moştenirea testamentară, Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 155-378.
ipoteza petiţiei de ereditate 101 şi prerogativa de a vinde masa
succesorală102.
Legatul universal sau cu titlu universal nu realizează însă un
drept de înstrăinare a patrimoniului, existenţa acestuia încetând o
dată cu existenţa titularului. Cum am subliniat mai sus, succesorii
universali sau cu titlu universal ai persoanei fizice sau ai persoanei
juridice dobândesc drepturile şi obligaţiile existente în patrimoniul
autorului lor în momentul transmisiunii, iar nu patrimoniul ca
atare103. Totuşi, nu se poate contesta că în cazul testamentului, ca şi
în cazul comasării persoanelor juridice, există un act de voinţă cu
privire la ansamblul patrimonial, iar nu cu privire la drepturile şi
obligaţiile pecuniare privite ut singuli.
Tot astfel, în cazul petiţiei de ereditate este vorba nu de
revendicarea patrimoniului ca atare, ci a masei de drepturi şi
obligaţii primite de la defunct chiar din momentul deschiderii
succesiunii. Şi în acest caz este însă vorba de un act de voinţă
care se exercită cu privire la o universalitate, iar nu cu privire la
drepturi şi obligaţii individuale.
În mod asemănător, în ipoteza vânzării unei moşteniri, se
înstrăinează o universalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale,
respectiv o masă patrimonială, iar nu patrimoniul ca atare.
În ultimele două situaţii, s-ar putea vorbi cel mult de un
drept de proprietate asupra unei mase patrimoniale, în măsura în
care legea permite exercitarea unui drept de dispoziţie juridică.
Într-o asemenea viziune, masa patrimonială, în ansamblul ei,
devine susceptibilă de apropriere şi dobândeşte semnificaţia
juridică a unui bun incorporai.
101
Pentru petiţia de ereditate, Fr. Deak, op. cit., p. 478-486.
102
Supra, nr. 7, lit. E, nota 79.
103
Supra, nr. 7, lit. E.
 Prerogativa administrării patrimoniului este însă în afară de
orice discuţie. Administrarea se referă, în egală măsură, la activul
şi la pasivul patrimonial104. Persoana are dreptul de a-şi administra
patrimoniul prin acte juridice şi fapte materiale care au ca scop
conservarea sau creşterea activului universalităţii.

(75)

În această ordine de idei, clasificarea actelor juridice în acte de

conservare, acte de administrare şi acte de dispoziţie are o dublă
semnificaţie, după cum criteriul este legătura dintre act şi un anumit
bun sau legătura dintre un act şi patrimoniu în ansamblul său 105.
Aşadar, prerogativa administrării patrimoniului are în vedere actele
juridice şi faptele materiale prin care se realizează puterea asupra
patrimoniului ca universalitate, iar nu pe cele care sunt o simplă
exercitare a atributelor drepturilor patrimoniale privite ut singuli.
Totuşi, trebuie să se ţină seama întotdeauna, în cazul
persoanei fizice, de ipotezele în care aceasta nu are capacitatea de
exerciţiu şi de situaţia în care aceasta are doar capacitate de
exerciţiu restrânsă. Ca urmare, prerogativa administrării patrimoniului
unei persoane fizice se realizează, în aceste situaţii, în măsura în
care este vorba de acte juridice patrimoniale, prin intermediul sau cu
încuviinţarea altor persoane106. Cât priveşte persoana juridică, trebuie

104
Este încă un argument pentru care nu se poate accepta ideea că patrimoniul s-ar reduce la activul
patrimonial.
105
Pentru această clasificare, Gh. Beleiu, op. cit., p. 130. Un act juridic care ar putea fi considerat de
dispoziţie dacă este raportat la un drept subiectiv civil, privit ut singuli, poate dobândi semnificaţia unui
act de administrare dacă este raportat la întregul patrimoniu, cum se întâmplă în ipoteza gestiunii de
afaceri. În acest sens, C. Bîrsan, „Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii”, în C. Stătescu, C. Bîrsan,
Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 119.
106
Pentru aceste probleme, Gh. Beleiu, op. cit., p. 308-313, 318-339.
să se ţină seama de prevederile legale generale şi speciale, precum
şi de prevederile actelor constitutive107.
Cât priveşte aşa-numitele venituri ale patrimoniului108, este vorba
mai degrabă de fructele bunurilor asupra cărora poartă drepturile
reale şi care revin, de regulă, proprietarului tocmai prin exercitarea
atributelor drepturilor reale respective.
În concluzie, titularul patrimoniului exercită asupra acestuia
anumite prerogative care nu se confundă cu prerogativele conferite
de fiecare drept patrimonial în parte. Suma prerogativelor exercitate
asupra universalităţii sau asupra maselor patrimoniale care o compun
formează conţinutul puterii juridice pe care persoana o are asupra
patrimoniului propriu.
Într-adevăr, această putere se fundamentează pe ideea de
apartenenţă, care derivă din ideea potrivit căreia patrimoniul este un
atribut al personalităţii. Ideea de apartenenţă109 caracterizează fiecare
element patrimonial, drept sau datorie, şi, la un nivel mai general,
fiecare drept subiectiv şi fiecare datorie, cu caracter patrimonial sau
personal nepatrimonial. Totodată, această idee exprimă legătura
dintre patrimoniu şi persoană şi este conţinută în noţiunea de sferă
juridică a persoanei110. Pentru a sublinia mai bine relaţia dintre ideea de
putere şi ideea de apartenenţă, s-a recurs chiar la sintagma
apartenenţă-stăpânire111.

(76)

107
Ibidem, p. 425-438.
108
Pentru ideea că există o prerogativă de a percepe veniturile patrimoniului, C. Aubry, C. Rau, op. cit.,
p. 245 şi 246.
109
Supra, nr. 7, text şi notele 59 şi 60.
110
Pentru această noţiune, supra, nr. 8, text şi nota 86.
111
Pentru noţiunea de apartenenţă-stăpânire (apartenance-maitrise), J. Dabin, Le droit subjectif, cit.
supra, p. 80 şi urm., apud J. Dabin, Une nouvelle definition du droit reel, loc. cit., p. 27, text şi nota 1.
Ideea de apartenenţă caracterizează însă nu numai drepturile subiective, ci şi datoriile corelative, privite
ut singuli, precum şi sfera juridică a persoanei şi patrimoniul, privite ca universalităţi juridice.
 Tocmai această idee de apartenenţă explică de ce, de regulă,
dispoziţia juridică este o prerogativă comună nu numai drepturilor
reale, ci şi drepturilor de creanţă. Mai mult, chiar şi în legătură cu
datoriile patrimoniale - în mod indirect, prin novaţie sau delegaţie, ori,
în măsura în care se admite, prin cesiunea contractului - se exercită
o reală dispoziţie juridică.
Indiferent dacă această putere este înţeleasă sau nu ca un
drept asupra patrimoniului, ea nu poate fi ignorată, fiind distinctă de
puterea conferită de fiecare drept patrimonial, privit ut singuli.
Calificarea acestei puteri ca un drept de proprietate este, desigur,
discutabilă. Totuşi, efortul teoretic necesar pentru a califica natura
juridică a fondului de comerţ poate fi util şi în această situaţie. Deşi
drepturile patrimoniale sunt elemente incorporale al căror obiect sunt,
de regulă, bunurile corporale, este posibil ca, în situaţii de excepţie,
drepturile patrimoniale să devină ele însele, în mod individual sau în
cadrul unei universalităţi, obiectul unui alt drept patrimonial,
considerat, de obicei, un drept de proprietate.
Rezerva pe care o avem în ce priveşte calificarea puterii pe care
o are titularul asupra patrimoniului său ca un drept de proprietate se
întemeiază pe următoarele două argumente.
Mai întâi, este vorba de caracterul incomplet al prerogativelor pe
care le conferă această putere, mai ales în ceea ce priveşte dispoziţia
juridică. Spre deosebire de fondul de comerţ, patrimoniul este
inalienabil. Iată de ce este de preferat ideea de putere ideii de drept de
proprietate asupra patrimoniului112. Acest argument nu este însă
112
De altfel, deşi analizează dreptul de proprietate asupra patrimoniului, chiar autorii teoriei
personaliste, afirmând că patrimoniul este emanaţia personalităţii, adaugă că acesta este şi „expresia
puterii juridice cu care o persoană se găseşte învestită ca atare” (C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 231 -
trad. ns). Nu credem însă că acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză (actio de in rem verso) ar fi o
prerogativă pe care titularul o exercită asupra patrimoniului său (în sens contrar, C. Aubry, C. Rau, op.
cit., p. 246); într-adevăr, deşi există condiţia sărăcirii unui patrimoniu şi a îmbogăţirii altui patrimoniu
suficient, deoarece nu există o diferenţă de esenţă între ideea de
putere şi ideea de drept. Până la urmă, diferenţa este de
configuraţie juridică, adică de prerogative.
Iată de ce mai important este argumentul care subliniază
diferenţa dintre noţiunea de patrimoniu şi noţiunea de bun. Într-
adevăr, drepturile patrimoniale sunt instrumente juridice de apropriere
a bunurilor. Fiecare dintre ele exprimă o putere derivată din ideea de
apartenenţă a fiecărui bun la un anumit patrimoniu. Întrucât
patrimoniul, spre deosebire de fondul de comerţ, nu este

(77)

însă un bun113, puterea care se exercită asupra sa nu se confundă

cu un drept subiectiv patrimonial, chiar dacă ea exprimă ideea
de apartenenţă a patrimoniului faţă de o anumită persoană.
Aşadar, nu conţinutul juridic, ci obiectul exprimă cel mai bine
diferenţa dintre ideea de putere asupra patrimoniului şi ideea de
drept subiectiv.

§4. Modalităţile juridice ale patrimoniului

11. Noţiune.

pentru exercitarea acţiunii de in rem verso, această evaluare se face, în practică, în raport cu elementele
patrimoniale privite ut singuli, iar nu în ansamblul patrimonial.
113
Universalităţile de fapt sunt bunuri incorporate, spre deosebire de patrimoniu ca universalitate
juridică. Cât priveşte masele patrimoniale, chestiunea este discutabilă. În măsura în care legea
recunoaşte exercitarea unui drept de dispoziţie asupra lor, ca în cazul vânzării unei moşteniri, s-ar putea
accepta că masa patrimonială devine un bun incorporal (supra, nr. 7, lit. E, text şi nota 79).
 Spre deosebire de modalităţile juridice ale drepturilor reale 114,
definite în raport cu bunurile privite ut singuli care formează
obiectul fiecărui drept real în parte, modalităţile juridice ale
patrimoniului pot fi definite pornind de la situaţiile în care o masă
patrimonială este stăpânită în comun de titularii a două sau mai
multe patrimonii distincte. Aşadar, nu este vorba, în realitate, de
o stăpânire în comun a unui patrimoniu în întregul său, întrucât
acesta nu poate avea decât un singur titular. În schimb, dacă este
vorba de o masă de drepturi şi obligaţii pecuniare, este posibilă
stăpânirea ei în comun de către titularii mai multor patrimonii, fie în
sensul că fiecare titular are o cotă-parte din întreaga masă
patrimonială şi din fiecare element care o compune, cum se
întâmplă în cazul indiviziunii şi în cazul patrimoniului profesional
comun, fie în sensul devălmăşiei, cum se întâmplă în cazul
comunităţii de bunuri a soţilor. Totuşi, pentru simplificare
terminologică, deşi este vorba de o modalitate juridică a unei mase
patrimoniale, se utilizează noţiunea de modalitate juridică a
patrimoniu lui. Ceea ce este esenţial este faptul că puterea pe
care o conferă patrimoniul se exercită în comun de mai mulţi
titulari ai unor patrimonii diferite cu privire la aceeaşi masă
patrimonială sau, cel puţin, cu privire la bunurile care formează
obiectul drepturilor şi datoriilor din acea masă patrimonială.
Indiviziunea, comunitatea matrimonială şi patrimoniile
profesionale comune sunt modalităţile juridice ale patrimoniului.

12. Indiviziunea.

114
Pentru aceste modalităţi, C. Stătescu, op. cit., p. 687-716; E. Chelaru, op. cit., p. 108-128; C. Bîrsan,
op. cit., p. 165-198; L. Pop, op. cit., p. 127-156; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturile
reale, ed. a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 169-207.
 Mai întâi, s-a distins între proprietatea comună pe cote-
părţi (coproprietatea) ca modalitate juridică a dreptului de
proprietate şi indiviziune, ca modalitate a patrimoniului 115. Între
coproprietate şi indiviziune

(78)

există identitate de trăsături juridice şi diferenţă de obiect. Indiviziunea

are ca obiect o universalitate de bunuri, în timp ce proprietatea comună
are ca obiect un bun individual. Ca urmare, indiviziunea este o unitate
juridică, iar nu o simplă sumă de drepturi de coproprietate. Aşa fiind,
indiviziunea are un activ şi un pasiv, iar subrogaţia reală operează în
cadrul acestei mase patrimoniale. Dar, întrucât cu privire la aceeaşi
masă patrimonială există mai mulţi titulari, respectiv comoştenitori,
indiviziunea este o modalitate juridică a patrimoniului.
Această idee se verifică însă numai în ipoteza în care a operat
separaţia de patrimonii. Chiar dacă drepturile de creanţă şi datoriile
se divid de drept între comoştenitori, separaţia de patrimonii opreşte
confuzia drepturilor şi obligaţiilor succesorale cu cele proprii ale
eredelui până la plata datoriilor moştenirii, respectiv ale indiviziunii. În
această ipoteză, indiviziunea are şi activ, şi pasiv. Ea constituie deci o
masă patrimonială distinctă.

115
C. Stătescu, op. cit., p. 692; în sens identic, C. Bîrsan, op. cit., p. 169. Uneori, se consideră că
proprietatea comună pe cote-părţi este genul, atât pentru coproprietate, cât şi pentru indiviziune (a se
vedea M. Nicolae, Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Editura Edit Press Mihaela, Bucureşti,
2000, p. 437). Alteori, s-a afirmat că, deşi diferenţierea între coproprietate şi indiviziune este justă şi
utilă din punct de vedere teoretic, ea nu trebuie totuşi absolutizată, pentru că „indiviziunea asupra
universalităţii de bunuri presupune proprietatea comună pe cote-părţi asupra universalităţii şi asupra
fiecărui bun din universalitate” (Fr. Deak, op. cit., p. 488); observaţia este justă, dar nu acoperă ipoteza
în care este vorba de un bun individual-determinat care nu formează şi obiectul unei indiviziuni; or
tocmai această ipoteză este avută în vedere când se distinge între coproprietate şi indiviziune; ca
urmare, în cazul coproprietăţii, subrogaţia operează în cadrul patrimoniului în ansamblu, iar în cazul
indiviziunii, subrogaţia operează în cadrul masei patrimoniale aflate în indiviziune.
 În absenţa separaţiei de patrimonii, datoriile şi creanţele nu
numai că se divid de drept între coerezi, ci se şi alătură celorlalte
drepturi şi obligaţii pecuniare ale fiecărui coerede, contopindu-se în
patrimoniul acestuia. Ca urmare, indiviziunea cuprinde numai
drepturile reale rămase de la defunct, iar obiectul împărţelii îl
formează numai aceste drepturi116. Or, fără pasiv, nu se poate vorbi de
o masă patrimonială ca o unitate juridică. Este adevărat că ansamblul
drepturilor reale aflate în indiviziune ar putea fi privit ca o unitate
determinată de aplicarea efectului declarativ al partajului. Acest efect
operează însă şi în cazul coproprietarii. Iată de ce, în absenţa
separaţiei de patrimonii, indiviziunea este mai degrabă o sumă de
coproprietăţi decât o modalitate juridică a patrimoniului117.

13. Comunitatea matrimonială.

A doua modalitate juridică a patrimoniului este comunitatea de

bunuri a soţilor (comunitatea matrimonială)118. Noţiunea de
comunitate de bunuri este distinctă de noţiunea de bunuri comune,
întrucât ea înglobează nu numai bunurile comune, ci şi datoriile
comune119.

(79)

Regimul matrimonial al comunităţii de bunuri presupune

divizarea patrimoniului fiecărui soţ în două mase de drepturi şi datorii

116
Fr.Deak, op. cit., p. 498 şi 499.
117
Totuşi, în cazul vânzării unei moşteniri, în ipoteza indiviziunii, renaşte retroactiv unitatea juridică a
masei succesorale cel puţin în raporturile dintre vânzător şi cumpărător; pentru această problemă,
supra, nr. 7, lit. E, nota 79.
118
Pentru regimul juridic al comunităţii de bunuri a soţilor, I. Filipescu, Ai. Filipescu, op. cit., p. 42-
176.
119
V. Stoica, C. Turianu, loc. cit.
pecuniare: comune şi proprii. Masa bunurilor şi datoriilor comune din
patrimoniul ambilor soţi constituie tocmai comunitatea matrimonială a
soţilor, care, fără să fie un patrimoniu distinct de patrimoniul fiecărui
soţ, se înfăţişează ca o confuziune parţială a patrimoniilor soţilor pe
durata căsătoriei. Puterea pe care o conferă patrimoniul se exercită
în comun asupra comunităţii matrimoniale, de regulă, prin
intermediul prezumţiei de mandat tacit reciproc.

14. Patrimoniul profesional comun. Acesta este a treia

modalitate juridică a patrimoniului. Deşi nu există o reglementare
clară în legătură cu patrimoniul profesional comun, acesta există în
cazul societăţilor profesionale cu caracter civil. În acest caz, este
vorba de o masă de drepturi şi obligaţii pecuniare cu privire la care
fiecare asociat are câte o cotă-parte, determinată sau determinabilă.
Privit în mod individual, fiecare bun din patrimoniul profesional comun
formează obiectul unui drept de proprietate comună pe cote-părţi.
Puterea patrimonială se exercită asupra masei de drepturi şi obligaţii
care formează patrimoniul profesional conform legii şi contractului de
asociere120.

Secţiunea a IIl-a
Funcţiile patrimoniului

§ 1. Consideraţii introductive

15. Noţiunea de funcţie a patrimoniului.

120
Pentru reglementările legale în materie, supra, nr. 7, lit. D, c, nota 76.
 Indisolubil legat de persoană, patrimoniul este, cum am văzut,
şi o punte de legătură între titularul său şi celelalte subiecte de drept.
Într-adevăr, drepturile şi obligaţiile patrimoniale intră în conţinutul unor
raporturi juridice născute sau care urmează a se naşte între titularii
diferitelor patrimonii. Funcţiile patrimoniului121 sunt expresia acestor
legături juridice care se creează între titularii unor patrimonii diferite.
în absenţa noţiunii juridice de patrimoniu nu ar fi posibile şi nu s-ar
explica subrogaţia reală universală şi cu titlu universal, dreptul de gaj
general al creditorilor chirografari şi transmisiunea universală şi cu
titlu universal. Aşadar, funcţiile patrimoniului nu pot fi înţelese doar
prin raportare la un singur patrimoniu, ci numai din perspectiva
relaţiilor interpatrimoniale. Aceste funcţii sunt canale de comunicare
prin care un patrimoniu este influenţat şi influenţează

(80)

celelalte patrimonii. Ca centru al sferei juridice patrimoniale,

persoana nu este izolată de patrimoniul său. Raporturile juridice
patrimoniale exprimă legăturile individuale care se creează între
diferitele persoane şi patrimoniile lor, în timp ce funcţiile patrimoniului
sunt legături generale, ele operând la nivelul universalităţii drepturilor
şi obligaţiilor pecuniare.

§2. Subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu

universal

16. Sensurile noţiunii de subrogaţie.

121
Pentru ideea de funcţie a patrimoniului, T. Ionaşcu, „Patrimoniul, funcţiile şi caracterele sale juridice
în dreptul civil R.P.R.”, în Justiţia Nouă nr. 2/1961, p. 15 şi urm. Ulterior, această idee a devenit de uz
comun în literatura juridică română. Anterior, cazurile subsumate ideii de funcţie a patrimoniului erau
tratate în mod separat.
 În limba latină, subrogatio însemna alegere în locul cuiva sau a
ceva. Altfel spus, era vorba de înlocuirea unei persoane cu o altă
persoană sau de înlocuirea unui lucru cu altul. Ideea de înlocuire este
deci comună pentru toate sensurile termenului de subrogaţie. În
dreptul civil se face însă distincţie între subrogaţia personală, care
desemnează înlocuirea unei persoane cu o altă persoană în cadrul
unui raport juridic obligaţional, şi subrogaţia reală, care desemnează
înlocuirea unui element patrimonial cu un alt element patrimonial. La
rândul său, subrogaţia reală este de trei feluri: subrogaţia reală
universală - când elementele patrimoniale care se înlocuiesc unele cu
altele sunt privite în cadrul universalităţii care este patrimoniul -,
subrogaţia reală cu titlu universal - când elementele patrimoniale
care se înlocuiesc unele cu altele sunt privite în cadrul unei mase
patrimoniale122 - şi subrogaţia reală cu titlu particular - când
elementele patrimoniale care se înlocuiesc unele cu altele sunt privite
ut singuli. Pentru simplificare, vom folosi şi noţiunea de subrogaţie
reală generală pentru a desemna, în mod cumulat, subrogaţia reală
universală şi subrogaţia reală cu titlu universal123.
Este de observat că în toate cazurile de subrogaţie reală se
stabileşte o relaţie nu numai între elementele din interiorul aceluiaşi
patrimoniu, ci şi o relaţie între două patrimonii diferite. Cu referire la
subrogaţia reală generală, ca funcţie a patrimoniului, se verifică astfel
ideea că ea exprimă o relaţie de comunicare interpatrimonială.

122
Deşi, de regulă, nu se distinge între subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal,
ele fiind folosite ca sinonime, împărtăşim această distincţie care s-a făcut, în mod argumentat, în
literatura de specialitate; în acest sens, I. Lulă, loc. cit., p. 16.
123
Pentru o istorie a noţiunii de subrogaţie în dreptul roman, în vechiul drept francez, în dreptul modern
francez şi în jurisprudenţa modernă franceză, H. Roland, L. Boyer, Adages de droit francais, 3 edition,
Editura Litec, Paris, 1992, p. 822-828.
Aceasta nu înseamnă că subrogaţia reală presupune întotdeauna un
schimb de elemente pecuniare între două patrimonii124.

(81)

17. Fundamentul juridic al subrogaţiei reale generale.

Fungibilitatea economică. De regulă, fungibilitatea este

înţeleasă doar din perspectiva clasificării bunurilor în bunuri
fungibile şi bunuri nefungibile 125. Utilitatea practică a acestei
clasificări se verifică în legătură cu aprecierea valabilităţii plăţii,
respectiv a executării unei obligaţii. Bunurile fungibile pot fi
înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii, ele fiind
determinate generic, spre deosebire de bunurile nefungibile, care
nu sunt susceptibile de o asemenea înlocuire, ele fiind individual-
determinate. Natura bunului sau voinţa părţilor este criteriul în
funcţie de care se apreciază caracterul fungibil sau nefungibil al
unui bun. Aceasta ar fi accepţia stricto sensu a noţiunii de
fungibilitate.
Există însă şi o accepţie lato sensu a noţiunii de fungibilitate.
În acest sens larg, fungibilitatea are în vedere numitorul comun al
tuturor elementelor care compun patrimoniul sau o masă
patrimonială: conţinutul economic, evaluabil în bani al drepturilor
şi obligaţiilor patrimoniale126. Tocmai datorită acestei trăsături
comune, elementele patrimoniale pot fi schimbate unele cu

124
Este posibil ca un bun să iasă dintr-un patrimoniu şi să intre în alt patrimoniu, fără ca un alt bun să
iasă din al doilea patrimoniu şi să intre în primul patrimoniu, cum se întâmplă în cazul în care piere un
bun şi locul său este luat de indemnizaţia de asigurare sau de despăgubire. Aşadar, înlocuirea
intrapatrimonială, care este de esenţa subrogaţiei reale, nu corespunde întotdeauna unei înlocuiri
interpatrimoniale.
125
Supra, nr. 5, lit. B, nota 33.
126
Supra, nr. 5.
altele, ele fiind însumate la activul sau la pasivul patrimoniului
ori al unei mase patrimoniale127. Din această perspectivă, este
nerelevantă natura bunului sau voinţa părţilor, criterii necesare în
aprecierea fungibilităţii stricto sensu. Ca urmare, fungibilitatea lato
sensu, care poate fi denumită şi fungibilitate economică, este o
calitate comună tuturor elementelor patrimoniale, iar nu o
ficţiune128.
Fungibilitatea economică nu se confundă cu subrogaţia
reală. Prima este o calitate a elementelor patrimoniale, adică
primul dintre elementele care fundamentează subrogaţia reală ca
operaţie juridică129. Subrogaţia reală nu este o simplă însuşire a
elementelor patrimoniale. Nu se poate pune semnul egalităţii
între o asemenea însuşire şi o operaţie juridică 130. Aşadar, nici
subrogaţia reală nu este o ficţiune juridică, ci o operaţie de
tehnică juridică131.

18. Fundamentul juridic al subrogaţiei reale generale.

Ideea de universalitate.

Numai subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu

titlu universal

(82)
127
Ideea fungibilităţii elementelor patrimoniale, înţelese ca valori pecuniare, a fost formulată în teoria
personalistă a patrimoniului; C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 235 şi 236. Această idee a fost reluată, în
mod judicios, în literatura juridică recentă; în acest sens, P.C. Vlachide, op. cit., p. 37.
128
Pentru ideea ficţiunii, G.N. Luţescu, op. cit., p. 75 şi 76.
129
S-a susţinut şi că noţiunea fungibilităţii elementelor patrimoniului exclude ideea subrogaţiei reale
(H. Capitant, citat de G.N. Luţescu, op. cit., p. 77).
130
În sens contrar, I. Lulă, op. cit., p. 18 şi 19. Plecând de la ideea că subro gaţia reală este însuşirea
care permite înlocuirea bunurilor, acest autor ajunge la concluzia că fungibilitatea nu poate avea decât
o accepţie stricto sensu. Nu împărtăşim această concluzie pentru că ea ignoră tocmai calitatea comună a
elementelor patrimoniale: valoarea lor economică, evaluabilă în bani.
131
P.C. Vlachide, op. cit., p. 38. În mod judicios, acest autor observă că, în drept, ficţiunea însăşi este
tot o operaţie de tehnică juridică (Konstruktions aparat).
constituie o funcţie a patrimoniului. Numai în aceste ipoteze,
subsumate ideii de subrogaţie reală generală, înlocuirea
elementelor patrimoniale unele cu altele se face în cadrul unei
universalităţi, respectiv la scara întregului patrimoniu sau a unei
mase patrimoniale. Al doilea element al fundamentului juridic al
subrogaţiei reale generale, ca funcţie a patrimoniului, este tocmai
ideea de universalitate132. Ideea de fungibilitate economică şi ideea
de universalitate juridică sunt deci fundamentul subrogaţiei reale
generale, ca funcţie a patrimoniului 133.

19. Conţinutul subrogaţiei reale generale.

Corelaţia cu divizibilitatea patrimoniului. Conform adagiului

in judicus universalibus, pretium succedit loco rei et res loco pretu,
elementele pecuniare care ies din patrimoniu se înlocuiesc cu
elementele pecuniare care intră în patrimoniu. Mai mult, aceste
elemente care intră în patrimoniu vor avea aceeaşi poziţie
juridică pe care au avut-o elementele care ies din patrimoniu.
Aşadar, ele vor avea calitatea de elemente ale universalităţii care
este patrimoniul sau ale unei mase patrimoniale determinate.
Această idee este exprimată printr-un alt adagiu: subrogatum
capit naturam subrogaţi134.

132
Pentru evoluţia concepţiilor cu privire la fundamentul juridic în vechiul drept francez al acestei
funcţii a patrimoniului, G.N. Luţescu, op. cit., p. 73-75.
133
În sensul că fundamentul juridic al subrogaţiei reale generale se găseşte, în egală măsură, în ideea de
fungibilitate şi în ideea de universalitate, C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 235.
134
Aceste două adagii sunt opera comentatorilor, ele neexistând ca atare în dreptul roman. Cât priveşte
natura lucrurilor care se subrogă, nu este vorba de calităţile lor intrinseci sau extrinseci, ci de regimul
juridic al bunurilor. În acest sens, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 828. Desigur, natura lucrurilor care
se subrogă nu este determinată de calităţile intrinseci sau extrinseci de ordin substanţial-material, dar
include, pe lângă regimul juridic al bunurilor, şi calitatea acestora de a avea valoare economică.
 Elementele pecuniare care fac obiectul acestei înlocuiri nu
sunt privite ut singuli, ci în cadrul universalităţii care este
patrimoniul sau în cadrul unei mase patrimoniale determinate.
Înlocuirea nu are în vedere calităţile fizice ale bunurilor care
formează obiectul drepturilor şi obligaţiilor pecuniare, ci valoa rea
economică a acestor elemente patrimoniale şi regimul lor juridic.
Elementele pecuniare care intră în patrimoniu devin
elemente ale acestei universalităţi, însumându-se la activ sau la
pasiv. Când patrimoniul este divizat, aceste elemente pecuniare
intră într-o masă patrimonială determinată şi vor dobândi regimul
juridic comun al acesteia. În această ultimă situaţie, însumarea
se va face la activul sau la pasivul masei patrimoniale respective.
Se poate spune că orice subrogaţie reală cu titlu universal
presupune şi o subrogaţie reală universală, în sensul că
elementele care intră în patrimoniu devin şi elemente ale
universalităţii care este patrimoniul, dar, în plus, dobândesc şi
regimul juridic comun pentru o masă patrimonială determinată.
Când patrimoniul nu este divizat, operează doar subrogaţia
reală universală, în sensul că elementele care intră în patrimoniu
devin elemente ale universalităţii, fără a dobândi însă şi un
regim juridic comun unei anumite mase patrimoniale.

(83)

Această înlocuire se produce fără a fi necesară o prevedere

specială a legii. Altfel spus, subrogaţia reală universală şi subrogaţia
reală cu titlu universal se produc în mod automat.
 Înlocuirea priveşte, în egală măsură, drepturile şi obligaţiile
patrimoniale135, deşi, în mod tradiţional, subrogaţia reală este tratată
în legătură cu înlocuirea bunurilor. Consecvenţa logică obligă însă la
o corelaţie corespunzătoare între definirea noţiunii juridice de
patrimoniu şi înţelegerea subrogaţiei reale. Întrucât patrimoniul
cuprinde nu numai drepturile reale, ci şi drepturile de creanţă,
precum şi datoriile patrimoniale, dar nu şi lucrurile la care acestea se
referă, subrogaţia reală generală trebuie să .acopere toate
elementele patrimoniale.
Fundamentată pe ideea de universalitate, subrogaţia reală
generală asigură totodată permanenţa şi continuitatea acestui
fundament. Într-adevăr, fie că este vorba de patrimoniu în întregul
său, fie că este vorba de o masă patrimonială, fără înlocuirea
reciprocă a elementelor pecuniare s-ar pierde tocmai conţinutul
acestora. Dar, de regulă, universalitatea nu poate exista decât în şi
prin elementele pecuniare componente. Dacă s-ar destrăma unitatea
juridică a acestei universalităţi, s-ar pierde chiar un element al
personalităţii juridice. Or persoana nu poate fi concepută, în mod
normal, în absenţa patrimoniului său.
În absenţa subrogaţiei reale generale, şi-ar pierde sensul şi
funcţia patrimoniului de a fi gajul general al creditorilor chirografari.
într-adevăr, dacă nu s-ar produce înlocuirea elementelor pecuniare
unele cu altele în patrimoniul debitorului, creditorii chirografari nu ar
putea să îşi realizeze creanţele.

135
Deşi datoriile nu se transmit în mod direct, întrucât, în dreptul civil român, nu este reglementată, la
nivel de principiu, cesiunea de datorie, transformarea obligaţiilor (novaţia şi delegaţia) are ca efect
înlocuirea unor datorii cu altele. Aşadar, dacă o datorie din masa bunurilor comune este înlocuită cu o
alta, aceasta din urmă va avea tot natura juridică de datorie comună, evident, dacă se încadrează în
categoriile prevăzute în art. 32 C. fam. În situaţia cesiunii contractului, se produce o cesiune de drepturi
şi datorii, astfel că, dacă cesiunea operează ca înlocuire, subrogaţia priveşte atât drepturile, cât şi
datoriile. Pentru un exemplu de cesiune a contractului, infra, nr. 192, lit. F, text şi nota 132.
 Raţiunea de a fi a subrogaţiei reale generale este, aşadar,
aceea de a asigura integritatea patrimoniului dintr-o dublă perspectivă:
una - a persoanei care este titularul patrimoniului, şi alta - a
creditorilor persoanei respective.
Uneori, s-a afirmat că subrogaţia reală generală îmbracă doar
forma subrogaţiei reale cu titlu universal, întrucât, dacă patrimoniul
nu este divizat în două sau mai multe mase de drepturi şi obligaţii,
subrogaţia reală universală îşi pierde raţiunea de a fi. În această
concepţie, subrogaţia reală generală se justifică prin păstrarea
regimului juridic al elementelor pecuniare din care este compusă o
anumită masă patrimonială136. Într-adevăr, subrogaţia reală

(84)

generală presupune că elementele pecuniare care intră în

patrimoniu devin elemente ale universalităţii şi, când patrimoniul este
divizat, dobândesc regimul juridic comun pentru masa patrimonială
din care făceau parte elementele care au ieşit din patrimoniu. Acest
efect juridic este doar o trăsătură a subrogaţiei reale generale, care
nu pune în umbră raţiunea ei de a fi: păstrarea integrităţii patrimoniului
ca universalitate şi ca valoare economică, ceea ce implică un anumit
raport între activ şi pasiv. Subrogaţia reală generală operează,
aşadar, în egală măsură, indiferent dacă patrimoniul este sau nu

136
În acest sens, P.C. Vlachide, op. cit., p. 38. Această concepţie este legată de critica făcută teoriei
clasice a subrogaţiei reale (în acest sens, I. Lulă, loc. cit., p. 20); pentru teoria clasică şi teoria modernă
a subrogaţiei, G.N. Luţescu, op. cit., p. 75-80; critica teoriei clasice şi aşa-numita teorie modernă a
subrogaţiei ignoră tocmai raţiunea de a fi a subrogaţiei reale generale ca funcţie a patrimoniului.
Păstrarea universalităţii şi a valorii economice a patrimoniului nu poate fi redusă doar la ipoteza
afectaţiunii speciale a unei mase de bunuri şi la situaţia restituirii unei mase de bunuri. În plus,
sintagma „bunuri prezente şi viitoare” folosită în articolul 1718 din Codul civil nu este suficientă
pentru a concluziona că înlocuirea elementelor patrimoniale se face doar pe temeiul gajului general al
creditorilor chirografari, fără a mai fi necesară subrogaţia reală generală; în realitate, această sintagmă
trimite doar la ideea permanenţei şi continuităţii patrimoniului, fără să excludă însă tocmai operaţia
juridică prin care se asigură această permanenţă şi continuitate.
divizat. Singura diferenţă este aceea că, prin subrogaţia reală
universală, integritatea patrimoniului se asigură în mod direct, în timp
ce prin subrogaţia reală cu titlu universal, integritatea acestuia se
asigură în mod indirect, prin păstrarea integrităţii maselor patrimoniale
componente.
Nu trebuie să se creadă însă că întotdeauna când un bun intră
sau iese din patrimoniu se produce o subrogaţie reală generală.
Numai aşa se explică fluctuaţia raportului dintre activul şi pasivul
patrimonial. Subrogaţia reală generală nu poate împiedica
îmbogăţirea sau sărăcirea unui patrimoniu. Fie că este vorba de
donaţii, fie că este vorba de activităţi cu şanse de câştig sau riscuri
de pierdere, fie că este vorba de o transmitere sau de o preluare
unilaterală a datoriilor, toate acestea explică creşterile şi
descreşterile patrimoniale.
În acest context, trebuie menţionat că subrogaţia reală cu titlu
universal operează în cadrul bunurilor comune când este vorba de o
înlocuire, ceea ce conservă comunitatea matrimonială. Bunurile noi,
adică cele care intră în patrimoniu fără a se produce o înlocuire, devin
comune pe temeiul art. 30 din Codul familiei, iar nu pe temeiul
subrogaţiei reale cu titlu universal137.

20. Comparaţie între subrogaţia reală generală şi subrogaţia

reală cu titlu particular.

Din cele de mai sus rezultă criteriile de distincţie între

subrogaţia reală generală (universală sau cu titlu universal) şi
subrogaţia reală cu titlu particular.

137
În acest sens, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 828.
 Mai întâi, sub aspectul cadrului în care operează, subrogaţia
reală generală se produce în contextul universalităţii care este
patrimoniul sau în interiorul unei anumite mase patrimoniale.
Subrogaţia reală cu titlu particular are ca obiect elemente
patrimoniale privite ut singuli.
Apoi, sub aspectul efectelor, subrogaţia reală universală
transferă calitatea elementelor pecuniare care ies din patrimoniu de
a fi integrate într-o universalitate asupra elementelor pecuniare care
intră în patrimoniu. În plus, când

(85)

este vorba şi de o subrogaţie reală cu titlu universal, elementele

pecuniare care intră în patrimoniu dobândesc şi regimul juridic
comun pentru o anumită masă patrimonială. Subrogaţia reală cu
titlu particular transferă, pe lângă acest regim juridic general, şi
regimul juridic special al bunului care a ieşit din patrimoniu
asupra celui care intră în patrimoniu.
În al treilea rând, sub aspectul modului în care operează,
subrogaţia reală generală se produce în mod automat, fără a fi
necesară o prevedere a legii. Subrogaţia reală cu titlu particular
operează numai dacă este prevăzută în mod expres de lege şi
numai în măsura în care legea o prevede. Ca urmare, dintre
trăsăturile care formează regimul juridic particular al bunului care
a ieşit din patrimoniu, se transferă asupra bunului care intră în
patrimoniu numai acelea care sunt expres prevăzute în
dispoziţiile legale care instituie, pentru cazul respectiv,
subrogaţia reală cu titlu particular.
 În absenţa unei prevederi legale se produce numai
subrogaţia reală generală, fără a fi posibil şi transferul regimului
juridic special al elementelor pecuniare care au ieşit din
patrimoniu asupra celor care au intrat în patrimoniu. Acesta este
sensul în care trebuie înţeles adagiul in judiciis singularibus,
pretium non succedit loco rei, nec res loco pretii. Negaţia din acest
adagiu se referă deci numai la regimul juridic particular al unui
element patrimonial privit ut singuli. Dacă acelaşi element
patrimonial este privit însă în cadrul universalităţii care este
patrimoniul sau în cadrul unei mase patrimoniale, el va dobândi
regimul juridic al elementului pecuniar care a ieşit din patrimoniu.
Acest regim juridic nu este însă cel particular, propriu unui
element patrimonial, ci regimul juridic comun pentru întregul
patrimoniu sau pentru o anumită masă patrimonială. Adagiile in
judicus universalibus, pretium succedit loco rei et res loco pretu şi
in judicus singularibus, pretium non succedit loco rei, nec res loco
pretu exprimă, din perspective diferite, aceeaşi idee. Dacă există
însă o prevedere legală expresă, subrogaţia reală cu titlu particular
lasă fără aplicare cel de-al doilea adagiu, întrucât, într-un
asemenea caz, in judicus singularibus, pretium succedit loco rei138. S-
a observat, pe bună dreptate, că în cazul subrogaţiei reale cu titlu
particular transferul de regim juridic operează o singură dată.
Altfel spus, bunul care a intrat în patrimoniu dobândeşte regimul
juridic particular al bunului care a ieşit din patrimoniu, dar dacă
primul bun iese la rândul lui din patrimoniu, bunul care îi ia locul
nu mai dobândeşte, în absenţa unei prevederi legale speciale,
regimul juridic particular. Aşadar, pretium succedit loco rei, dar res
nec succedit loco pretii.
138
Pentru privilegii, C. Stătescu, „Garantarea obligaţiilor”, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat..., cit. supra,
p. 422-431.
 Întotdeauna când legea prevede un caz de subrogaţie
reală cu titlu particular înlocuirea elementelor patrimoniale are,
în acelaşi timp, şi semnificaţia unei subrogaţii reale generale.
Consecinţa este că elementul pecuniar care intră în patrimoniu
primeşte nu numai regimul juridic particular, propriu elementului
pecuniar care a ieşit din patrimoniu, ci devine şi un element al
universalităţii

(86)

care este patrimoniul şi, dacă este cazul, un element al unei mase
patrimoniale determinate, dobândind regimul juridic al acesteia.
Aşadar, se poate spune că subrogaţia reală cu titlu particular
presupune întotdeauna şi o subrogaţie reală generală. Reciproca însă
nu se verifică: nu orice subrogaţie reală generală presupune şi o
subrogaţie reală cu titlu particular.

21. Cazuri de subrogaţie reală cu titlu particular.

În dreptul civil sunt reglementate mai multe cazuri de

subrogaţie reală cu titlu particular.
a) Mai întâi, conform art. 1721 C. civ., „Când un imobil, recolte
sau alte bunuri mobile vor fi fost asigurate în contra incendiului sau
în contra oricărui alt caz fortuit, suma ce se va datora de către
asigurător va trebui, dacă nu va fi fost cheltuită în reparaţia obiectului
asigurat, să fie afectată la plata creanţelor privilegiate şi ipotecare,
după rangul fiecăreia din ele.
 Asemenea se va urma şi cu orice despăgubire va fi datorită de
către o a treia persoană, pentru pierderea totală sau deteriorarea
obiectului însărcinat cu un privilegiu sau ipotecă.”
Deşi, în general, acest caz de subrogaţie reală cu titlu particular
a fost prezentat în doctrină mai ales în legătură cu imobilele ipotecate,
în realitate, sfera sa de aplicare este mai largă. Într-adevăr, textul
legal citat se referă nu doar la imobile, ci şi la recolte sau alte bunuri
mobile, iar în final trimite la creanţe privilegiate şi ipotecare. Aşadar,
subrogaţia reală cu titlu particular operează nu doar în ipoteza
ipotecii, ci şi în ipoteza privilegiilor speciale, indiferent dacă acestea
sunt imobiliare sau mobiliare139. În cazul privilegiilor generale nu mai
este utilă subrogaţia reală cu titlu particular, întrucât aceste privilegii
au valoarea unor simple drepturi personale de preferinţă pentru a
căror conservare este suficientă subrogaţia reală generală. În plus, ele
nu au ca obiect anumite bunuri din patrimoniul debitorului, astfel
încât nu se poate vorbi despre un regim juridic particular pentru un
anumit element patrimonial140.
La prima vedere, acest text legal nu s-ar putea aplica însă şi
cu privire la gaj, întrucât el se referă numai la creanţe privilegiate
sau ipotecare. Or subrogaţia reală cu titlu particular operează numai
dacă şi numai în măsura în care legea o prevede. Ea are caracter de
excepţie şi nu poate fi extinsă dincolo de litera legii141. Totuşi, în
legătură cu gajul, tocmai litera legii permite subrogaţia reală cu titlu
particular. Într-adevăr, deşi este criticabilă142, soluţia consacrată în art.
1730, punctul 3 şi în art. 1733, alin. 1C. civ. este foarte limpede: creanţa

139
I. Lulă, loc. cit., p. 23
140
Pentru aceeaşi soluţie, dar cu o argumentare parţial diferită, ibidem, p. 24.
141
În sens contrar, ibidem, p. 23.
142
Într-adevăr, aşa-numitul privilegiu al creditorului gajist nu este un drept real de garanţie distinct de
dreptul de gaj, ci numai prerogativa preferinţei conferite de acest drept; într-un sens asemănător, C.
Stătescu, „Garantarea obligaţiilor...”, cit. supra, p. 428.
garantată printr-un gaj cu deposedare este o creanţă privilegiată. Ca
urmare,

(87)

aşa-numitul privilegiu al creditorului gajist permite aplicarea

subrogaţiei reale cu titlu particular, în ipoteza art. 1721 C. civ., şi în
cazul gajului.
Discuţia are însă, în prezent, o relevanţă practică redusă,
întrucât, în cele mai multe cazuri, creditorii şi debitorii preferă să
constituie garanţia reală mobiliară prevăzută în noua reglementare
legală.

b) Într-adevăr, conform art. 24, alin. 1 din Titlul VI al Legii nr.

99/1999 (Legea privind unele măsuri pentru accelerarea reformei
economice)143, „orice bun care înlocuieşte bunul constituit ca garanţie
sau bunul în care a trecut valoarea bunului afectat garanţiei se
presupune a fi produs al bunului iniţial, cu excepţia cazului în care
debitorul va face dovada contrarie”. În această formulare imperfectă,
recunoaştem un caz de subrogaţie reală cu titlu particular. Ca
urmare, garanţia mobiliară stabilită conform legii menţionate va
putea fi executată asupra bunului care a intrat în patrimoniu144.
Acest caz de subrogaţie reală cu titlu particular are o dublă
particularitate. Mai întâi, în acest caz, pretium succedit loco rei se
completează şi cu res succedit loco pretii, la fel ca în ipoteza
subrogaţiei reale generale.
În al doilea rând, reglementarea garanţiilor reale mobiliare are ca
scop o mai bună protecţie a intereselor creditorilor. Tocmai de aceea,
143
Supra, nr. 6, lit. A, nota 50.
144
Supra, nr. 6, lit. A, text şi nota 51.
creditorul care se bucură de o garanţie reală mobiliară, în condiţiile
legii, are posibilitatea să-şi realizeze dreptul său, ca urmare a
subrogaţiei reale cu titlu particular, asupra bunului care a intrat în
patrimoniu, considerat în mod impropriu produs. Mai mult, el poate
să-şi realizeze garanţia şi asupra bunului care a ieşit din patrimoniu,
în acest sens, în art. 23, alin. 2 şi 3 din Legea nr. 99/1999 se prevede
în mod expres: „(2) Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia şi
dispune de bunul sau de dreptul afectat garanţiei, creditorul are
posibilitatea de a-şi exercita dreptul asupra bunului afectat garanţiei,
care se găseşte în posesia unui terţ, sau asupra produselor rezultate
din acesta ori asupra ambelor. (3) Când un creditor execută o
garanţie reală atât asupra bunului afectat garanţiei, cât şi asupra
produselor acestuia, suma garantată prin bunul originar şi produsele
acestuia se limitează la valoarea de piaţă pe care bunul afectat
garanţiei o are în momentul executării.”
Aşadar, în această reglementare, înstrăinarea bunului asupra
căruia apasă garanţia reală mobiliară duce la dublarea garanţiei, nu în
sensul că s-ar dubla valoarea creanţei garantate, ci în sensul că se
dublează posibilităţile de realizare a creanţei. Creditorul nu poate
obţine mai mult decât valoarea creanţei.
Conform art. 28, alin. 2 din Legea nr. 33 din 27 mai 1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică145, dreptul de ipotecă şi
privilegiul special imobiliar care grevează un imobil expropriat se
strămută de drept asupra despăgubirii cuvenite proprietarului.
În Legea nr. 54 din 2 martie 1998 privind circulaţia juridică a
terenurilor şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226 din 24
noiembrie 2000

145
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 139 din 2 iunie 1994.
 (88)

privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 66 din 16 ianuarie 2002
pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie
forestieră146, există două texte care trimit la ideea de subrogaţie
reală cu titlu particular.
I) Astfel, conform art. 12, alin. 4 din Legea nr. 54 din 2 martie
1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, „Prin schimburile
efectuate, fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului
înlocuit, cu respectarea drepturilor şi a sarcinilor anterior şi legal
constituite”. Acest text reia o formulare din reglementările
anterioare147, considerându-se întotdeauna că instituie o subroga-
ţie reală cu titlu particular. Într-adevăr, prima parte a textului,
care afirmă că fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a
terenului înlocuit pare să trimită la ideea unei asemenea
subrogaţii. Partea a doua a textului, care impune respectarea
drepturilor şi a sarcinilor anterior constituite 148 pare să golească de
conţinut subrogaţia reală cu titlu particular. Într-adevăr, dacă sunt
scoase din sfera subrogaţiei reale cu titlu particular toate
drepturile şi sarcinile anterior şi legal constituite, aceasta rămâne
fără obiect. Iată de ce, întrucât legea trebuie interpretată în sensul
de a produce un efect, s-ar putea susţine că voinţa legiuitorului a
fost de a include în sfera subrogaţiei reale cu titlu particular
146
Legea nr. 54/1998 a fost publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 102 din 4 martie
1998. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000 a fost publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 606 din 25 noiembrie 2000 şi aprobată cu modificări prin Legea nr. 66/2002,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2002.
147
Legea nr. 59 din 29 octombrie 1974 publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 138 din
5 noiembrie 1974 şi Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 (supra, nr. 9, lit. C, nota 92).
148
S-a afirmat că această formulare se referă numai la drepturile şi sarcinile reale; Fr. Deak, op. cit., p.
116.
garanţiile reale imobiliare149. Ca urmare, dezmembrămintele
dreptului de proprietate nu se transferă de la un teren la altul,
întrucât schimbul de terenuri are ca obiect, în ipoteza
dezmembrării proprietăţii, numai drepturile de nudă proprietate.
Subrogaţia reală cu titlu particular nu produce, în acest caz,
efectul strămutării reciproce a dezmembrămintelor dreptului de
proprietate. Soluţia contrară ar încălca regula nemo plus iuris ai
alium transferre potest quatn ipse habet 150.
De lege lata, interpretarea gramaticală şi interpretarea logică
duc la concluzia că textul nu face altceva decât să evoce
subrogaţia reală generală, fără să instituie un caz de subrogaţie
reală cu titlu particular. Această interpretare restituie integral
sensul celei de-a doua părţi a textului legal analizat. Într-adevăr,
pe de o parte, a respecta are un înţeles global, acoperind toate
drepturile şi sarcinile

(89)

anterior şi legal constituite, pe de altă parte, legiuitorul nu a introdus

nici o distincţie între aceste drepturi şi sarcini (ubi lex non distinguit,
nec nos distingu-ere debemus).
De lege ferenda, se poate preciza că numai garanţiile reale
imobiliare formează obiectul unei subrogaţii reale cu titlu particular.
Dar această subroga-ţie s-ar justifica numai în situaţia în care
schimbul de terenuri ar fi necesar pentru a realiza o operaţiune de
comasare funciară. Într-adevăr, numai într-o asemenea situaţie s-ar
justifica o derogare de la regula potrivit căreia garanţiile reale
149
În acelaşi sens, s-a adăugat că, dacă se plăteşte o sultă pentru echilibrarea valorii te renului, garanţia
imobiliară se strămută şi asupra acesteia; ibidem.
150
Principiul opozabilităţii erga omnes de care se bucură dezmembrămintele dreptului de proprietate
caracterizează şi ipoteca şi privilegiul imobiliar special, întrucât toate sunt drepturi reale.
imobiliare conferă şi dreptul de urmărire. Creditorii care beneficiază
de o asemenea garanţie pot fi prejudiciaţi ca urmare a subrogaţiei
reale cu titlu particular, ceea ce nu poate fi acceptat decât dacă
există interesul general al comasării funciare.
II) Conform art. 9, alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 226/2000, în forma modificată prin Legea nr. 66/2002, „Prin
schimburile efectuate fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a
terenului pe care îl înlocuieşte”. Aşadar, în legătură cu terenurile cu
destinaţie forestieră, nu este reiterată precizarea din partea finală a art.
12, alin. 4 din Legea nr. 54/1998, precizare referitoare la „respectarea
drepturilor şi a sarcinilor anterior şi legal constituite”.
Ne aflăm în acest caz în prezenţa unei subrogaţii reale cu titlu
particular. Dincolo de sensul general al sintagmei situaţia juridică,
această subrogaţie reală cu titlu particular priveşte garanţiile reale
imobiliare, iar nu şi dezmembrămintele dreptului de proprietate. Într-
adevăr, schimbul de terenuri are ca obiect, în această ipoteză,
numai dreptul sau drepturile de nudă proprietate. Regula nemo plus
iuris ad alium tmnsferre potest quam ipse habet explică de ce
subrogaţia reală cu titlu particular nu produce, în acest caz, efectul
strămutării reciproce a dezmembrămintelor dreptului de proprietate.

22. Subrogaţia reală cu titlu universal permite restituirea şi

împărţeala patrimoniului.

În literatura juridică, în mod curent, se precizează că

subrogaţia reală cu titlu universal permite şi explică atât posibilitatea
de restituire a unui patrimoniu, cât şi posibilitatea de împărţeală a
patrimoniului succesoral151. În realitate, nu este vorba decât de două
151
În acest sens, C. Stătescu, Drept civil..., p. 503 şi 504; M.N. Costin, op. cit., p. 67; C. Bîrsan, op.
cit., p. 15 şi 16.
cazuri particulare în care operează subrogaţia reală cu titlul universal
ca urmare a divizării patrimoniului. Într-adevăr, în cele două ipoteze nu
este vorba, propriu-zis, de restituirea sau de împărţeala unui patrimoniu,
ci a unei mase patrimoniale.
Astfel, ca urmare a anulării hotărârii judecătoreşti declarative
de moarte, s-a pus problema aşa-numitei restituiri a patrimoniului celui
considerat, în mod eronat, ca fiind decedat. Cum am văzut, masa
succesorală nu este un patrimoniu distinct, ci o masă patrimonială în
patrimoniul succesorului. Anularea hotărârii judecătoreşti declarative
de moarte are ca efect, între altele, renaşterea unităţii juridice a
masei succesorale în patrimoniul succesorului. Integritatea

(90)

acestei mase patrimoniale este păstrată, în cazurile în care s-au

încheiat acte de înstrăinare cu titlu oneros către terţi de bună-credinţă
(acte care rămân valabile conform art. 20, alin. 2 din Decretul nr.
31/1954), tocmai prin subrogaţia reală cu titlu universal. Ceea ce se
restituie este tocmai această masă patrimonială. Dar, o dată ce a fost
restituită autorului, ea se topeşte în universalitatea patrimoniului
acestuia.
În mod asemănător funcţionează subrogaţia reală cu titlu
universal şi când este vorba de petiţia de ereditate, care are ca
obiect tot restituirea unei mase patrimoniale, iar nu a unui
patrimoniu152.
De asemenea, am văzut că indiviziunea este nu numai o
modalitate juridică a patrimoniului, ci şi o ipoteză de divizare a
patrimoniului succesorilor, dacă sunt îndeplinite condiţiile necesare.
152
Supra, nr. 10. Pentru Decretul nr. 31/1954, supra, nr. 3, nota 24.
De aceea, şi în acest caz, ne aflăm în prezenţa unei simple aplicaţii
particulare a ideii mai generale conform căreia subrogaţia reală cu titlu
universal operează, în mod distinct, în cadrul fiecărei mase
patrimoniale. Pe această bază, dacă împărţeala în natură nu este
posibilă sau avantajoasă pentru coindivizari, bunurile corporale pot fi
vândute sau schimbate, iar sumele de bani sau alte bunuri care intră
astfel în masa succesorală se împart conform cotelor succesorale153.

§3. Gajul general al creditorilor chirografari

23. Sediul legal. Precizări terminologice.

Potrivit art. 1718 din Codul civil, „Oricine este obligat personal
este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile
şi imobile, prezente şi viitoare”. Acest text instituie gajul general al
creditorilor chirografari asupra patrimoniului debitorului. Dacă debitorul
nu îşi îndeplineşte datoriile în mod voluntar la scadenţă, creditorii
chirografari au posibilitatea să ceară executarea silită asupra activului
din patrimoniul debitorului. Această posibilitate se întemeiază tocmai
pe ideea că patrimoniul debitorului constituie obiectul gajului general
al creditorilor chirografari. Aceştia sunt creditorii ale căror creanţe nu
se bucură de o garanţie reală. În absenţa noţiunii juridice de
patrimoniu nu ar fi de conceput nici noţiunea de gaj general al
creditorilor chirografari.
Termenul de gaj ar putea induce în eroare. El trimite la o
garanţie reală, or gajul general al creditorilor chirografari nu este, cu
adevărat, o garanţie, cu atât mai puţin o garanţie reală. Termenul de
153
Desigur, subrogaţia reală cu titlu universal explică numai înlocuirea bunurilor, fără a explica modul
în care, după împărţeală, fiecare comoştenitor este considerat, cu efect retroactiv, proprietar al
bunurilor din lotul său; în acest sens, I. Lulă, loc. cit., p. 22.
gaj este folosit într-o accepţie metaforică, pentru a evoca puterea pe
care creditorul chirografar o are asupra patrimoniului debitorului.
Aşadar, asupra patrimoniului se exercită nu numai puterea
titularului său, ci şi puterea creditorilor chirografari în forma gajului

(91)

general. Este pusă în evidenţă, încă o dată, ideea că patrimoniul

exprimă nu numai legătura indisolubilă cu persoana care este titularul
său, ci şi legătura cu alte subiecte de drept, atât în forma unor
raporturi juridice particulare, cât şi într-o formă mai generală: gajul
general al creditorilor chirografari.
Deşi sunt mai mulţi creditori chirografari, cel puţin virtuali,
conceptul care desemnează această funcţie este exprimat prin termeni
utilizaţi la singular: drept de gaj general. Altfel spus, nu există atâtea
drepturi de gaj general câţi creditori chirografari sunt. Dimpotrivă,
dreptul de gaj general exprimă puterea comună pe care creditorii
chirografari o au asupra patrimoniului debitorului. O asemenea
putere comună nu ar putea exista dacă datoriile nu ar forma o unitate
în patrimoniul debitorului, respectiv pasivul patrimonial, şi dacă acest
pasiv nu ar fi indisolubil legat de activ în cadrul universalităţii care este
patrimoniul ca atribut al personalităţii. Din caracterul comun al acestei
puteri derivă principiul egalităţii creditorilor chirografari. Restrângerea
sferei de aplicare a acestui principiu este posibilă prin constituirea
garanţiilor reale. În cazul lor, bunurile sunt urmărite nu în virtutea
apartenenţei lor la un anumit patrimoniu, ci pe baza legăturii pe care
o au cu o anumită datorie şi cu un anumit drept de creanţă, fiind
afectate realizării acestuia: res, non persona debet.
 24. Conţinutul funcţiei.

Creditorii chirografari, spre deosebire de cei care se bucură de

garanţii reale, nu au, aşadar, un drept de urmărire cu privire la
bunurile care ies din patrimoniu. Fluxurile patrimoniale pot fi
desfăşurate, în mod liber, de debitor prin acte juridice cu titlu oneros sau
cu titlu gratuit154. Creditorii

(92)

chirografari pot urmări numai activul existent în patrimoniul debitorului

la scadenţă. Sunt avute însă în vedere nu numai drepturile
patrimoniale existente în momentul naşterii datoriei, ci şi acelea care
au intrat în patrimoniul debitorului până la scadenţă. În acest sens
trebuie înţeleasă expresia bunuri prezente şi viitoare din cuprinsul art.
1718 C. civ. Această expresie pune în evidenţă nu numai ideea de
154
În cazul persoanelor juridice, trebuie să se ţină seama şi de principiul specializării capacităţii de
folosinţă (pentru acest principiu, Gh. Beleiu, op. cit., pp. 421-423). Acest principiu este în strânsă
legătură cu ideea afectaţiunii patrimoniului persoanei juridice unui scop determinat, stabilit prin lege şi
prin actele constitutive. Păstrarea afectaţiunii patrimoniului persoanei juridice nu înseamnă însă
indisponibilizarea sau restrângerea dreptului de dispoziţie cu privire la drepturile reale şi drepturile de
creanţă. Sub acest aspect, dispoziţiile din legile de înfiinţare a universităţilor private prin care se
statuează că patrimoniul acestora „va rămâne şi va fi utilizat numai în cadrul sistemului naţional de în -
văţământ” (art. 6 din Legile nr. 237-242/23 aprilie 2002, publicate în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 291 din 30 aprilie 2002; art. 6 din Legea nr. 274 din 15 mai 2002, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 341 din 22 mai 2002; art. 6 din Legea nr. 275/15 mai 2002, publicată
în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 355 din 20 mai 2002; art. 6 din Legile nr. 408-409 din 20
iunie 2002, publicate în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 493 din 9 iulie 2002; art. 6 din
Legea nr. 443 din 5 iulie 2002, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 491 din 9 iulie
2002; art. 6 din Legea nr. 480 din 9 iulie 2002, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.
518 din 17 iulie 2002; art. 6 din Legile nr. 481-486 din 11 iulie 2002, publicate în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 518 din 17 iulie 2002) protejează tocmai afectaţiunea specială a patrimoniului
respectiv. Altfel spus, patrimoniul acestor universităţi nu poate fi folosit decât pentru realizarea
scopului specific sistemului de învăţământ naţional, iar actele juridice prin care s-ar eluda afectaţiunea
patrimoniului ar fi nule de drept. Dispoziţiile legale respective nu trebuie să fie însă interpretate ca o
indisponibilizare a bunurilor din patrimoniu sau ca o restrângere a dreptului de dispoziţie juridică în
sensul că acesta s-ar putea exercita numai în cadrul sistemului de învăţământ naţional. O asemenea
interpretare ar restrânge sfera de aplicare a subrogaţiei reale universale şi cu titlu universal, precum şi
sfera de aplicare a gajului general al creditorilor chirografari, îngrădind totodată şi posibilitatea de
constituire a garanţiilor reale. Aceste consecinţe ar pune în pericol chiar realizarea scopului căruia i-a
fost afectat patrimoniul. În acest fel, dispoziţiile legale respective, deşi sunt menite să apere
afectaţiunea patrimoniului, ar împiedica chiar finalitatea acestei afectaţiuni, respectiv realizarea
scopului specific sistemului naţional de învăţământ.
permanenţă şi continuitate a patrimoniului, ci şi ideea că momentul
fixării dreptului de gaj general asupra unor elemente pecuniare active
din patrimoniul debitorului este chiar momentul în care creditorii
chirografari trec la executarea creanţelor lor155.
Într-o formulare remarcabilă, s-a afirmat că „în definitiv, creditorul
nu poate urmări aşa-zisele bunuri viitoare decât pe măsură ce aceste
bunuri devin prezente, adică intră în patrimoniu; el nu poate urmări
nici bunurile care nu au intrat încă, nici bunurile care au ieşit deja din
patrimoniu în momentul urmăririi, fiindcă el nu are un drept
individualizat în fiecare bun particular, ci un simplu drept general
asupra întregului patrimoniu, luat în universalitatea sa”156.
Rezultă din cele de mai sus că trebuie să distingem între
funcţia patrimoniului de a permite şi de a explica gajul general al
creditorilor chirografari şi mecanismul juridic prin care se exercită
această funcţie. În timp ce funcţia are în vedere noţiunea juridică de
patrimoniu în permanenţa şi continuitatea sa, mecanismul juridic de
exercitare a acestei funcţii are în vedere drepturile reale şi de creanţă
existente în patrimoniul debitorului în momentul în care creditorii
chirografari hotărăsc să înceapă urmărirea silită a creanţelor lor şi se
iau măsurile de indisponibilizare corespunzătoare, potrivit legii.
Aşadar, dacă obiectul gajului general este patrimoniul, obiectul
urmăririi îl formează drepturile reale şi de creanţă existente în
patrimoniu într-un moment determinat, precum şi drepturile reale şi
de creanţă care vor intra în patrimoniu ulterior acestui moment, până
la limita acoperirii creanţelor creditorilor chirografari, în măsura în
155
Pentru acest moment, C. Stătescu, op. cit., p. 499; C. Bîrsan, op. cit., p. 14. S-a observat, pe bună
dreptate, că dreptul de gaj general al creditorilor chirografari are ca obiect patrimoniul debitorului, iar
nu conţinutul acestuia (F. Cohet-Cordey, loc. cit., p. 835). Adăugăm însă că, în momentul executării,
sunt avute în vedere drepturile care formează activul patrimonial, iar nu patrimoniul ca atare. Prin
intermediul patrimoniului se realizează constrângerea asupra persoanei debitorului, întrucât patrimoniul
apare ca o prelungire a persoanei debitorului, iar valorile care-1 constituie nu sunt urmărite independent
de acesta, ci ca valori care-i aparţin (ibidem, text şi nota 56).
156
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 850.
care nu a intervenit prescripţia executării silite. Altfel spus, dreptul de
gaj general, care exprimă puterea creditorilor chirografari asupra
patrimoniului

(93)

debitorului, nu se confundă cu urmărirea efectivă a activului

patrimonial, ci constituie doar temeiul acesteia. Chiar dacă urmărirea
silită ar epuiza tot activul patrimonial al debitorului, patrimoniul nu
dispare: rămân datoriile şi posibilitatea de a dobândi alte drepturi
patrimoniale în viitor.
În acest sens, prin decizia nr. 4 din 21 septembrie 1998157, Curtea
Supremă de Justiţie, în Secţii Unite, a hotărât, în legătură cu
aplicarea dispoziţiilor art. 1718 C. civ., că poprirea poate fi validată
chiar şi în ipoteza în care nu ar exista disponibil bănesc în contul
deschis de debitor la terţul poprit. Într-o asemenea ipoteză, executarea
popririi se va face în măsura alimentării contului. Argumentând această
soluţie, instanţa supremă a precizat că poprirea este un act de
conservare întemeiat pe principiul înscris în art. 1718 C. civ. Ca
urmare, ea se impune a fi validată şi pentru sumele pe care debitorul
va avea dreptul să le primească de la terţul poprit în viitor. Chiar
dacă în contul pe care debitorul îl are la o bancă nu există disponibil
bănesc la un moment dat, această împrejurare nu constituie un
impediment pentru validarea popririi, întrucât raportul juridic de
mandat bancar încheiat între terţul poprit (banca) şi debitorul urmărit
nu încetează ca efect al epuizării sumelor din contul respectiv, care
poate fi alimentat în viitor.

157
Publicată în Curtea Supremă de Justiţie. Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1998,
Editura Argessis, Curtea de Argeş, 1999, p. 26-29.
 Libertatea debitorului de a încheia acte juridice cu privire la
drepturile sale patrimoniale nu este însă neţărmurită. Tocmai pentru
că se bucură de un gaj general asupra patrimoniului debitorului
creditorii chirografari sunt îndreptăţiţi să cenzureze, prin intermediul
acţiunii pauliene, actele juridice frauduloase încheiate de debitor cu
terţii. Aprecierea caracterului fraudulos al unor acte juridice
patrimoniale este posibilă tocmai pe baza noţiunii juridice de
patrimoniu şi pe baza funcţiei patrimoniului de a permite şi de a
explica gajul general al creditorilor chirografari. Într-adevăr, actul este
fraudulos în măsura în care a creat sau a mărit starea de
insolvabilitate a debitorului. Această apreciere presupune raportarea
activului la pasiv în cadrul universalităţii care este patrimoniul.
Dacă debitorul constituie însă garanţii reale cu privire la
drepturile sale patrimoniale, se îngustează sfera de aplicare a gajului
general al creditorilor chirografari ca funcţie a patrimoniului. Într-
adevăr, mai ales ca urmare a noii reglementări privind garanţiile
reale mobiliare158, este posibil ca debitorul să constituie garanţii reale
nu numai cu privire la drepturile mobiliare existente în momentul
constituirii garanţiei în patrimoniul său, ci şi cu privire la drepturi
mobiliare viitoare. La prima vedere, constituirea acestor garanţii nu
fraudează interesele creditorilor chirografari, cât timp, pe de o parte,
sunt îndeplinite formalităţile de publicitate cerute de lege şi, pe de altă
parte, creditorii chirografari au optat, prin voinţa lor proprie, să nu
ceară de la debitor constituirea unor garanţii reale. În realitate,
creanţele creditorilor chirografari se nasc nu

(94)

158
Supra, nr. 6, lit. A, nota 50.
numai din acte juridice, ci şi din fapte juridice în sens restrâns. Ca
urmare, creditorii chirografari ale căror creanţe sunt născute din fapte
juridice în sens restrâns nu au cum să îşi apere interesele prin
constituirea unor garanţii reale în momentul naşterii creanţelor.
Golirea de conţinut a gajului general al creditorilor chirografari este
prejudiciabilă, cel puţin în această ipoteză. Iată de ce, de legeferenda,
ar fi utilă instituirea unei limite patrimoniale până la care debitorul
poate constitui garanţii reale.

25. Principiul specializării gajului general al creditorilor

chirografari.

Divizarea patrimoniului în mai multe mase de drepturi şi obligaţii

pecuniare determină specializarea gajului general al creditorilor
chirografari. Ca urmare, în această ipoteză, gajul general va opera, în
mod specializat, asupra masei patrimoniale în legătură cu care s-a
născut creanţa unui anumit creditor chirografar. Cum s-a observat,
gajul rămâne general pentru că nu poartă asupra unui element
patrimonial determinat şi este specializat pentru că nu are ca obiect,
în mod direct, patrimoniul ca universalitate. În mod indirect însă, în
măsura în care activul masei patrimoniale în legătură cu care s-a
născut creanţa nu este îndestulător, gajul general poate opera şi
asupra celorlalte bunuri din patrimoniu. Această posibilitate exprimă
tocmai ideea comunicării juridice dintre diferitele mase patrimoniale şi
ideea unităţii patrimoniului159.

§ 4. Transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal

159
Supra, nr. 7, lit. D.
 26. Noţiune.

În situaţia decesului persoanei fizice şi în ipoteza reorganizării

sau încetării persoanei juridice, se pune problema transmisiunii către
succesori a universalităţii elementelor patrimoniului sau a unei fracţiuni
din această universalitate. În primul caz este vorba de o transmisiune
universală, în al doilea caz suntem în prezenţa unei transmisiuni cu
titlu universal. Noţiunea juridică de patrimoniu permite şi explică,
aşadar, transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal.
Aceasta este a treia funcţie a patrimoniului.

27. Conţinutul funcţiei.

Deşi în mod tradiţional se vorbeşte de transmiterea

patrimoniului sau de transmiterea unei fracţiuni din patrimoniu160, în
realitate, este vorba de transmiterea universalităţii sau a unei fracţiuni
din universalitatea elementelor care se găsesc în patrimoniul
persoanei fizice în momentul decesului sau în patrimoniul persoanei
juridice în momentul reorganizării ori al încetării.

(95)

Distincţia nu este doar una de nuanţă. Dacă patrimoniul este

un atribut al personalităţii, el durează numai cât timp durează
persoana fizică sau juridică. Ceea ce se transmite este conţinutul
patrimoniului, dar tot ca universalitate sau ca o fracţiune din
universalitate. Unitatea juridică a acestor elemente patrimoniale nu
160
În acest sens, C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 253-260; C. Stătescu, op. cit., p. 506 şi 507; C. Bîrsan,
op. cit., p. 16 şi 17. În sens contrar, F. Cohet-Cordey, loc. cit., p. 837 şi 838; acest autor subliniază că
nu se transmite patrimoniul, ci numai drepturile şi obligaţiile care existau în patrimoniu la data
decesului persoanei fizice.
mai este dată însă de persoana autorului, ci de persoana
succesorului în patrimoniul căruia se transmit aceste elemente. În
cazurile în care aceste elemente patrimoniale formează o masă
distinctă în patrimoniul succesorului, unitatea lor juridică va fi
determinată şi de afectaţiunea şi de regimul juridic al acelei mase
patrimoniale.
În aparenţă, transmiterea patrimoniului şi transmiterea
universalităţii elementelor din patrimoniu înseamnă acelaşi lucru. În
realitate, prima formulare conduce la ideea că succesorul are două
sau mai multe patrimonii, ceea ce este inadmisibil. Dimpotrivă, a
doua formulare conciliază ideea unicităţii patrimoniului succesorului
cu ideea transmiterii universalităţii sau a unei fracţiuni din
universalitatea elementelor patrimoniului autorului. Ceea ce există în
patrimoniul persoanei fizice în momentul decesului sau în patrimoniul
persoanei juridice în momentul reorganizării sau încetării reprezintă
doar o secvenţă, un stop-cadru din filmul existenţei patrimoniului.
Chiar dacă se acceptă ideea că persoana succesorului continuă
persoana autorului, această idee are doar funcţia de a justifica
transmiterea universalităţii sau a unei fracţiuni din universalitatea
elementelor patrimoniului autorului. Continuitatea este simbolică, iar
nu strict juridică. Este motivul pentru care drepturile şi obligaţiile
născute din contracte intuitu personae nu se transmit de la autor la
succesor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal 161.
Din punct de vedere strict juridic, nu există însă o identitate între
persoana succesorului şi persoana autorului şi nici între patrimoniul
161
În acest sens, C. Stătescu, „Actul juridic ca izvor de obligaţii”, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat...,
cit. supra, p. 75. În măsura în care obligaţiile intuitu personae au fost însă executate şi drepturile de
creanţă corelative au fost realizate, astfel încât în patrimoniul creditorului a intrat un drept de
proprietate, un drept de superficie sau un drept de servitute, acestea se transmit la moştenitori. Dreptul
de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt esenţialmente viagere şi se sting la moartea
titularilor lor. Desigur, dacă, prin voinţa lor, părţile au prevăzut un termen incert extinctiv (respectiv
decesul dobânditorului) pentru transmiterea acestor drepturi reale, ele nu se vor mai transmite la
succesorii dobânditorului, ci vor reveni în patrimoniul transmiţătorului.
succesorului şi patrimoniul autorului. Acesta este motivul pentru care
este preferabil, din punct de vedere strict juridic, să afirmăm
continuitatea drepturilor şi obligaţiilor care nu au caracter intuitu
personae, iar nu continuitatea autorului sau a patrimoniului autorului
dincolo de decesul acestuia. Această ultimă continuitate poate fi
considerată doar din punct de vedere simbolic162. Aşadar,
transmisiunea

(96)

universală sau cu titlu universal presupune ideea de universalitate

numai în dimensiunea sa spaţială, în sensul că acoperă toate
drepturile şi datoriile existente la un moment dat în patrimoniul unei
persoane sau o fracţiune din acestea, dar nu şi în dimensiunea sa
temporală, de permanenţă şi continuitate, întrucât patrimoniul îşi
încetează existenţa o dată cu persoana.
Important este însă că între transmisiunea universală şi
transmisiunea cu titlu universal nu există o diferenţă calitativă, ci
doar una cantitativă. În ambele cazuri se transmit şi elemente de
activ, şi elemente de pasiv patrimonial. Fie că este vorba de
universalitate, fie că este vorba de o fracţiune din universalitate, se
păstrează proporţia dintre activ şi pasiv. Diferenţa cantitativă constă
tocmai în aceea că, în ipoteza transmisiunii universale, succesorul
dobândeşte în întregime activul şi pasivul din patrimoniul autorului,

162
Iniţial, această continuitate simbolică a fost de natură religioasă; în acest sens, M.D. Bocşan,
„Comentariu la sent. civ. nr. 359 din 14 ianuarie 1997”, în Pandectele române nr. 1/2001, p. 154.
Autorul afirmă că „transmisiunea succesorală s-a transformat dintr-o problemă de continuare a
persoanei într-una de continuitate patrimonială”; afirmaţia este justificată dacă prin continuitatea
patrimonială înţelegem continuitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care nu au caracter intuitu
personae, iar nu continuitatea patrimoniului; într-adevăr, dacă nu există continuitatea persoanei, nu
poate exista nici continuitatea patrimoniului, întrucât acesta este un atribut al personalităţii.
Continuitatea devine perpetuitate când e vorba de dreptul de proprietate.
iar în ipoteza transmisiunii cu titlu universal, succesorul dobândeşte
aceeaşi fracţiune atât din activ, cât şi din pasivul patrimonial.

(97)

Capitolul II
Clasificarea drepturilor patrimoniale

Secţiunea I
Drepturile reale şi drepturile de creanţă

28. Consideraţii preliminare.

Drepturile subiective civile se împart, în funcţie de natura

conţinutului lor, în drepturi personale nepatrimoniale şi drepturi
patrimoniale163. Drepturile patrimoniale au un conţinut economic care
poate fi exprimat în bani, în timp ce drepturile nepatrimoniale au un
conţinut care nu poate fi exprimat în bani164.
163
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a V-a,
Casa de editură şi presă „Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p. 83-85.
164
Această clasificare a fost contestată, întrucât „nu constituie o clasificare în sens tehnic, ci o simplă
compartimentare înzestrată numai cu o valoare didactică, deoarece criteriul pe care se întemeiază este
tras din natura valorii (pecuniară sau nepecuniară) asupra căreia poartă dreptul, şi nu pe dreptul însuşi
privit în fiinţa sa proprie” (F. Hage-Chahine, „Essai d'une nouvelle clasification des droits prives”, în
Revue trimestrielle de droit civil nr. 1/1982, p. 707 - trad. ns). În realitate, criteriul nu este valoarea
asupra căruia poartă lucrul, ci chiar conţinutul dreptului; ca urmare, este vorba despre un element care
ţine de fiinţa proprie a dreptului subiectiv, chiar dacă acest conţinut reflectă obiectul dreptului; valoarea
pecuniară sau nepecuniară a acestui obiect impregnează dreptul cu un conţinut patrimonial sau
nepatrimonial; în această ordine de idei, conţinutul, economic sau neeconomic, al dreptului este diferit
de conţinutul său juridic, respectiv de prerogativele pe care le conferă titularului său. În locul
clasificării întemeiate pe criteriul conţinutului dreptului, este propusă clasificarea întemeiată pe
existenţa sau inexistenţa subiectului pasiv determinat, pentru a distinge între drepturile cu realizare
imediată şi drepturile cu realizare mediată, în această ultimă categorie intrând şi dezmembrămintele
dreptului de proprietate (loc. cit., p. 717-733). La o analiză atentă, se poate însă observa că aceste două
categorii de drepturi nu sunt altceva decât drepturile absolute şi drepturile relative din clasificarea
întemeiată, în mod eronat, pe ideea de opozabilitate. În mod judicios s-a apreciat că drepturile absolu te
şi drepturile relative sunt rezultatul unei clasificări întemeiate tocmai pe modalitatea de realizare sau de
exercitare, imediată sau mediată, a dreptului subiectiv civil (G. Boroi, Drept civil. Partea generală.
Persoanele, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 58). Multitudinea criteriilor de clasificare este
determinată de necesitatea de a surprinde multiplele faţete ale drepturilor subiective civile, în scopul de
 Activul patrimoniului oricărei persoane este alcătuit din drepturi
patrimoniale. Elementele care compun patrimoniul, adică drepturile şi
obligaţiile patrimoniale, pot fi privite însă nu numai în cadrul
universalităţii, ci şi în mod individual. Studiul drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale nu poate face abstracţie de această a doua
perspectivă, întrucât ea permite atât stabilirea tipologiei

(98)

drepturilor patrimoniale, cât şi clasificarea acestora. Într-adevăr,

este necesară cunoaşterea elementelor patrimoniale privite în
mod individual pentru a le stabili conţinutul juridic. De regulă, sunt
avute în vedere drepturile patrimoniale, abordarea obligaţiilor
patrimoniale fiind doar implicită. Este firesc ca accentul să fie pus
pe drepturi, întrucât obligaţiile sunt corelative acestora. Înţelegerea
conţinutului juridic al unui drept patrimonial este suficientă pentru
a înţelege şi conţinutul juridic al datoriei corelative.

29. Definiţia dreptului real.

Dreptul real - jus in re165 - este dreptul patrimonial în virtutea

căruia titularul său poate să-şi exercite prerogativele asupra unui

a oferi o imagine cât mai precisă a acestora. Ca urmare, absolutizarea unuia sau altuia dintre criteriile
de clasificare împiedică tocmai înţelegerea nuanţată a acestor drepturi. Nu se poate contesta însă că
modalitatea de realizare a dreptului subiectiv civil surprinde un aspect esenţial al acestuia.
165
Jus in re şi corespondentul sau, jus ad rem, nu sunt, cum s-ar putea crede, de origine romană. Ele au
fost formulate de glosatori şi comentatori, fiind preluate în vechiul drept francez. În acest sens, M.
Planiol, G. Ripert, Trăite elementaire de droit civil, tome premier, Librairie Generale de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 1928, p. 706. Aceiaşi autori explică (op. cit., p. 704) etimologia cuvântului drept
real; adjectivul realis nu exista în limba latină clasică, iar ceea ce noi numim astăzi drepturi reale nu se
subsuma unei noţiuni generale, romanii limitându-se la a denumi fiecare drept real în parte.
Comentatorii din evul mediu au plecat de la noţiunile din dreptul roman, adio in rem şi actio personalis
(personalis actionis), şi au creat adjectivul realis, mai întâi cu privire la acţiuni. Ulterior, adjectivele
realis şi personalis au fost extinse la drepturile apărate prin intermediul acţiunilor respective.
bun determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară
intervenţia unei alte persoane.

30. Definiţia dreptului de creanţă.

Dreptul de creanţă - jus ad personam - este dreptul

patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, denumit creditor,
poate pretinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea, să
facă166 sau să nu facă o anumită prestaţie167 la care acesta din
urmă ar fi fost îndreptăţit în absenţa angajamentului

(99)

său juridic. Drepturile de creanţă mai sunt denumite şi drepturi

personale, dar este preferabil să se utilizeze prima expresie, întrucât
cea de-a doua poate crea o confuzie cu drepturile personale
nepatrimoniale168.

166
Uneori, s-a considerat că obligaţia de prestare este autonomă şi se detaşează de obligaţia de a face;
în această concepţie obligaţia de prestare înseamnă punerea unui lucru aparţinând unei persoane la
dispoziţia altei persoane; pentru această chestiune, G. Pignarre, „A la redecouverte de l'obligation de
praestare. Pour une relecture de quelques articles du code civil”, în Revue trimestrielle de droit civil nr.
1/2001, p. 42-76. Chiar dacă s-ar împărtăşi această concepţie, obiectul obligaţiei rămâne unul pozitiv;
în terminologia juridică românească, această idee ar complica însă inutil lucrurile, întrucât obiectul
obligaţiei este, de cele mai multe ori, denumit şi prestaţie, indiferent că este vorba de o prestaţie
pozitivă sau negativă. Este de preferat ca aşa-numita obligaţie de prestare să rămână în sfera obligaţiei
de a face. Astfel, nu se mai pune problema redefinirii dreptului de creanţă şi a raportului juridic
obligaţional.
167
Pentru definirea dreptului real şi a dreptului de creanţă, C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al.
Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura „Naţionala”, Bucureşti, 1928, p. 852 şi 853; G.N.
Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile
reale principale, Bucureşti, 1947, p. 39 şi 40; E. Roman, „Conţinutul raportului juridic civil”, în T.
Ionaşcu ş. a., Tratat de drept civil. vol. I. Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 196-
202; C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 508-509; Gh. Beleiu, op. cit-, p. 84; E. Chelaru, Curs de drept civil.
Drepturile reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 10 şi 11; G. Boroi, op. cit., p. 59 şi
60; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 19 şi 20;
V. Stoica, „Drepturile reale şi drepturile de creanţă”, în Curierul judiciar nr. 12/2003, p. 76-78.
168
G.N. Luţescu, op. cit., p. 39; G. Boroi, op. cit., p. 59.
 31. Comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă.

Din aceste definiţii rezultă atât asemănările, cât şi trăsăturile

esenţiale care disting cele două categorii de drepturi patrimoniale.
Drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt drepturi patrimoniale, iar
titularii lor sunt individualizaţi. Dincolo de aceste asemănări,
definiţiile de mai sus pun accentul pe diferenţa specifică fiecărei
categorii de drepturi patrimoniale.

A. Subiectele.

Deşi subiectul activ, respectiv titularul dreptului, este

individualizat în ambele ipoteze, subiectul pasiv, respectiv titularul
obligaţiei corelative, este individualizat, determinat numai în ipoteza
dreptului de creanţă, în timp ce, în ipoteza dreptului real, obligaţia
generală negativă corelativă are un titular general şi neindividualizat,
nedeterminat, format din toate celelalte subiecte de drept.
Această diferenţă între cele două categorii de drepturi
patrimoniale a fost pusă în evidenţă în momentul în care s-a renunţat
la înţelegerea dreptului real ca fiind numai o relaţie între o persoană şi
un bun169, adoptându-se concepţia modernă potrivit căreia dreptul real
intră în conţinutul unui raport juridic ca raport social170 care se
stabileşte în legătură cu un anumit bun. Chiar dacă pare prea abstract,
conceptul de subiect pasiv, general şi nedeterminat, pune în evidenţă
169
C. Aubry, C. Rau, Cours de droit civil francais, tome deuxieme, Cosse, Marchal et Biliard,
Imprimeurs-Editeurs, Paris, 1869, p. 49.
170
S-a afirmat astfel că, „prin definiţie, orice drept este un raport între persoane” (M. Planiol, G. Ripert,
op. cit., p. 702 - trad. ns). Totuşi, concepţia clasică a fost împărtăşită şi ulterior, criticându-se concepţia
lui Planiol (în acest sens, A. Colin, H. Căpitani Cours elementaire de droit civil frangais, tome
deuxieme, Dalloz, Paris, 1932, p. 5; în acelaşi sens, C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu,
op. cit., p. 854-856; P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. I, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1994, p. 50). în pofida acestei critici, astăzi este aproape unanim acceptată ideea că dreptul
real nu poate fi redus la relaţia dintre o persoană şi un lucru; această relaţie dobândeşte sens numai prin
intermediul raportului juridic în conţinutul căruia intră dreptul real.
tocmai ideea că dreptul real, ca orice drept subiectiv civil, intră în
conţinutul unui raport juridic care este un raport între persoane171.
Când o persoană cauzează un prejudiciu prin atingerea
exerciţiului prerogativelor dreptului real de către titularul său,
individualizarea care se produce nu transformă subiectul pasiv,
general şi nedeterminat, într-un subiect pasiv determinat, întrucât ea
priveşte un alt raport juridic, respectiv un raport juridic obligaţional în
conţinutul căruia intră un drept de creanţă având ca obiect repararea
prejudiciului172.

(100)

B. Opozabilitatea.

Ca drepturi absolute, drepturile reale sunt opozabile er-ga

omnes. Drepturile de creanţă sunt drepturi relative şi sunt
opozabile, stricto sensu, numai în raporturile obligaţionale al căror
conţinut îl formează, aşadar, numai debitorilor. Totuşi, pentru a
asigura opozabilitatea faţă de toate categoriile de terţi a
drepturilor reale principale imobiliare şi a drepturilor reale de
garanţie, este necesară îndeplinirea anumitor formalităţi de
publicitate. Cât priveşte drepturile reale principale mobiliare, se
consideră că posesia asigură prin ea însăşi publicitatea.

C. Obiectul drepturilor.

Drepturile reale au în conţinutul lor juridic anumite

prerogativă a căror exercitare are ca premisă acte de stăpânire
171
C. Bîrsan, op. cit, p. 20.
172
Ibidem.
asupra unui bun. De aceea, bunul trebuie să fie determinat şi
individualizat, altfel nu este susceptibil de stăpânire şi
apropriere. Pe această bază, s-a tras concluzia că „dreptul real
nu poate să existe decât asupra unui corp cert”173. Bunurile de gen
devin obiect al drepturilor reale numai prin cântărire, măsurare
sau numărare, adică în momentul în care, prin preluarea unei
cantităţi dintr-un gen, această cantitate dobândeşte, prin alegere
şi separaţiune, proprietatea unui corp cert, „determinat în speţe”174,
adică în specia sa.
În schimb, drepturile de creanţă care au o obligaţie
corelativă de a da pot avea ca obiect atât bunuri individual-
determinate, cât şi bunuri de gen. În acest din urmă caz,
executarea obligaţiei de a da, respectiv transferul sau
constituirea dreptului real, se produce însă în momentul în care
bunurile de gen se individualizează prin numărare, cântărire sau
măsurare (res quae numero, pondere, mensuravae constant).

D. Obiectul obligaţiei corelative.

Obligaţia corelativă drepturilor reale este una generală şi

negativă. Toate persoanele care formează subiectul pasiv,
general şi nedeterminat, au datoria să se abţină de la săvârşirea
oricărei fapte care ar putea stânjeni exerciţiul prerogativelor pe
care le conferă dreptul real titularului său. Obiectul obligaţiilor
corelative drepturilor de creanţă poate fi o prestaţie de a da (a
constitui sau a transmite un drept real), o prestaţie de a face
(orice prestaţie pozitivă în afara aceleia de a da) sau o
abstenţiune (a nu face). Diferenţa dintre obligaţia negativă
173
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al Băicoianu, op. cit, p. 859.
174
Ibidem.
corespunzătoare unui drept de creanţă şi obligaţia negativă
corelativă a unui drept real decurge din opozabilitatea diferită:
prima este o obligaţie negativă generală, opozabilă tuturor
celorlalte persoane, a doua este o obligaţie negativă specială,
opozabilă numai debitorului.
În timp ce obligaţia negativă generală specifică drepturilor
reale, ca şi obligaţia negativă generală care constituie temeiul
răspunderii delictuale (neminetn laedere), reprezintă o
restrângere a sferei de libertate a persoanei având ca temei
legea175, obligaţia negativă specială corelativă drepturilor de
creanţă

(101)

determină, de asemenea, restrângerea sferei de libertate a

persoanei, dar izvorul ei este chiar voinţa acelei persoane. Iată de ce
obligaţia negativă specială este o obligaţie de a nu face o anumită
prestaţie la care debitorul ar fi fost îndreptăţit în absenţa
angajamentului juridic.
Obligaţia corelativă drepturilor reale se mai distinge de
obligaţia corelativă dreptului de creanţă şi prin aceea că prima nu are
o valoare economică propriu-zisă şi nu poate fi însumată la pasivul
patrimonial, întrucât ea are un caracter general şi abstract, în timp
ce cea de-a doua se însumează la pasivul patrimonial, deoarece are
175
S-a afirmat totuşi că, în materia drepturilor reale, abstenţiunea „nu îngrădeşte libertatea şi nici nu
alterează drepturile aşa-ziselor subiecte pasive” (G.N. Luţescu, op. cit., p. 46). O asemenea opinie se
îndepărtează însă de teoria contractualistă care fundamentează organizarea societăţii democratice;
conform acestei teorii, recunoaşterea generală şi reciprocă a drepturilor echivalează cu acceptarea
generală şi reciprocă a restrângerii sferei de libertate a indivizilor care compun comunitatea. În cazul
drepturilor reale, este vorba tocmai de o asemenea recunoaştere reciprocă a drepturilor, cu consecinţa
restrângerii libertăţii, recunoaştere care îşi găseşte exprimarea în lege. În absenţa unei prevederi legale,
restrângerea libertăţii poate fi făcută prin angajamente juridice unilaterale, bilaterale sau multilaterale.
Acestea nu au însă valoare generală, producând efecte numai în limitele stabilite prin voinţa juridică a
părţilor.
un caracter particular şi concret176. Obligaţia negativă specială are, de
asemenea, valoare economică, stabilită, ca şi în celelalte cazuri, pe
baza legii cererii şi a ofertei.

E. Conţinutul juridic.

Fiecare drept subiectiv civil are un anumit conţinut juridic

alcătuit din una sau mai multe prerogative substanţiale (latura
substanţială), precum şi din dreptul material la acţiune (latura
procesuală). Prerogativele substanţiale măsoară întinderea
posibilităţilor pe care le are titularul dreptului în relaţie cu alte
persoane, iar dreptul material la acţiune este instrumentul juridic
prin care sunt apărate aceste posibilităţi.
În mod tradiţional se afirmă că, spre deosebire de conţinutul
juridic al drepturilor de creanţă, conţinutul juridic al drepturilor reale
include două prerogative: dreptul de urmărire şi dreptul de
preferinţă177.
Tratarea acestei chestiuni înlătură orice posibilă confuzie numai
dacă se face distincţie între înţelesul general al celor două
prerogative, urmărirea şi preferinţa, care este comun pentru toate
drepturile reale, şi înţelesul lor special, care este comun numai
pentru drepturile reale accesorii (garanţii reale).
Într-adevăr, într-un înţeles special, dreptul de urmărire şi
dreptul de preferinţă intră în conţinutul juridic al drepturilor reale de

176
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 855; G.N. Luţescu, op. cit., p. 47; C.
Bîrsan, op. cit., p. 20.
177
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 860 şi 861; G.N. Luţescu, op. cit., p.
49-52; C. Stătescu, op. cit., p. 509-511; Gh. Beleiu, op. cit., p. 84; G. Boroi, op. cit., p. 60; E. Chelaru,
op. cit., p. 11; C. Bîrsan, op. cit., p. 23. Uneori, se vorbeşte de efectele speciale ale drepturilor reale, cu
referire la urmărire şi preferinţă, deşi este vorba, în realitate, de prerogative care intră în conţinutul
juridic al acestor drepturi.
garanţie, atât în latura substanţială, cât şi în latura procesuală178. Sub
cel de-al doilea aspect, cele

(102)

două prerogative sunt specifice dreptului material la acţiune pe care-l

au creditorii ale căror creanţe sunt însoţite de garanţii reale; sub
aspect procesual, aceşti creditori vor putea urmări bunurile asupra
cărora s-a constituit garanţia împotriva oricărui terţ la care au ajuns
aceste bunuri şi vor putea opune, cu preferinţă, drepturile lor de
creanţă în procesul de urmărire atât creditorilor chirografari, cât şi
creditorilor ale căror garanţii reale au un rang inferior. Sub primul
aspect, urmărirea şi preferinţa sunt chiar prerogative substanţiale,
întrucât creditorii care au drepturi reale de garanţie se îndestulează
din valoarea bunurilor urmărite, iar această îndestulare se face cu
preferinţă în raport cu ceilalţi creditori.
Urmărirea şi preferinţa sunt prerogative comune tuturor
drepturilor reale numai sub aspect procesual, nu şi sub aspect
substanţial. Sub acest ultim aspect, ele sunt comune numai
drepturilor reale de garanţie. Numai sub acest aspect se pune
problema îndestulării creanţelor din valoarea bunurilor care constituie
obiectul garanţiilor reale.
Confuzia care se creează de multe ori în explicarea
prerogativelor specifice drepturilor reale, urmărirea şi preferinţa, îşi are
izvorul în confundarea planului substanţial cu planul procesual. Ca
urmare, uneori, aceste prerogative se explică prin trimitere la

178
Afirmaţia nu este valabilă şi pentru dreptul de retenţie, întrucât acesta este un drept real de garanţie
imperfect; în acest sens, C. Stătescu, „Garantarea obligaţiilor”, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 408 şi 409.
aspectele substanţiale care sunt comune numai drepturilor reale
accesorii, iar nu tuturor drepturilor reale179.
Aşadar, urmărirea şi preferinţa, sub aspect procesual, sunt
prerogative comune tuturor drepturilor reale. Sunt însă, ambele,
elemente care disting drepturile reale de drepturile de creanţă sub
aspect procesual?
Drepturile reale pot fi apărate prin acţiuni reale. Opozabilitatea
erga om-nes a drepturilor reale îngăduie titularilor lor să introducă o
acţiune specifică (acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie,
acţiunea confesorie de servitute, acţiunea de executare silită)
împotriva oricărei persoane la care se află bunul care formează
obiectul dreptului real. Aceasta este prerogativa urmăririi.
Totodată, în concurs cu alte persoane care pretind că sunt
titulare ale aceluiaşi drept real, adevăratul titular va fi preferat pe baza
regulilor privind proba dreptului real. Aceasta este prerogativa
preferinţei180.

(103)

179
Această deplasare de sens a fost sesizată, în mod pertinent, în doctrină; C. Bîrsan, op. cit., p. 23 şi
24; autorul trage concluzia că, în realitate, dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă sunt prerogative
specifice drepturilor reale de garanţie, iar nu şi drepturilor reale principale. Negarea noţiunii juridice de
drept real s-a argumentat şi prin inexactitatea atributelor urmăririi şi preferinţei; S. Ginossar, Droit reel.
Propriete et mance, Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1960, passim, apud J. Dabin,
„Une nouvelle definition du droit reel”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 1/1962, p. 21.
180
Pentru această accepţie a ideii de preferinţă, C. Stătescu, op. cit., p. 511. Acest autor are meritul de
a da o formulare generală ideii de preferinţă, diferenţiind-o de ideea de preferinţă specifică drepturilor
reale de garanţie. Totuşi, ideea generală de preferinţă este considerată valabilă numai pentru drepturile
reale, ea întemeindu-se, în această concepţie, ca şi ideea de urmărire, tot pe opozabilitatea erga omnes a
drepturilor reale, precum şi, în ipoteza în care mai multe persoane pretind că sunt titulari ai aceluiaşi
drept real, pe principiul qui prior tempore, potiorjure, cu referire specială la îndeplinirea formalităţilor
de publicitate necesare pentru asigurarea opozabilităţii. Este însă de observat că anumite formalităţi de
publicitate trebuie să fie îndeplinite şi pentru a asigura opozabilitatea drepturilor de creanţă, în înţelesul
de opozabilitate a unei situaţii juridice faţă de terţi (pentru înţelesurile noţiunii de opozabilitate în
materia obligaţiilor, C. Stătescu, „Actul juridic ca izvor de obligaţii”, în C. Stătescu, C. Bîrsan,
Tratat..., cit. supra, p. 76 şi 77).
 În cele din urmă, rezultă că numai prerogativa urmăririi, sub
aspect procesual, distinge cu adevărat drepturile reale de drepturile
de creanţă. Într-adevăr, prerogativa preferinţei, în sensul de a stabili
pe baza probelor cine este adevăratul titular al dreptului, este comună
şi drepturilor de creanţă. În schimb, prerogativa urmării decurge
tocmai din opozabilitatea erga omnes a drepturilor reale.

F. Modul de Exercitare.

Prerogativele drepturilor reale se exercită în mod direct şi

nemijlocit de către titularii acestor drepturi, fără a fi necesară
intervenţia unei alte persoane în forma unei acţiuni sau unei
abstenţiuni particulare. Obligaţia generală negativă corespunzătoare
drepturilor reale nu are ca obiect o abstenţiune individuală,
particulară, ci una generală.
Dimpotrivă, prerogativele drepturilor de creanţă, cu excepţia
dispoziţiei juridice, nu pot fi exercitate de titularii acestor drepturi
decât prin intermediul unei prestaţii pozitive sau negative din partea
debitorilor. Dacă debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de a da, de a
face sau de a nu face, nu se realizează conţinutul dreptului de
creanţă al creditorului.
Cât priveşte dispoziţia juridică, aceasta este comună tuturor
drepturilor patrimoniale, întrucât ea este expresia puterii juridice
întemeiate pe ideea de apartenenţă. Or, cum am văzut, ideea de
apartenenţă este numitorul comun al tuturor elementelor
patrimoniale şi chiar al drepturilor şi datoriilor personale
nepatrimoniale181. Dar, chiar dacă drepturile de creanţă se transmit

181
Supra, nr. 7, text şi notele 59 şi 60, precum şi nr. 10, text şi nota 113.
prin cesiune, realizarea lor efectivă nu este posibilă decât tot prin
intermediul prestaţiei debitorului.

G. Durata.

De regulă, drepturile de creanţă au o durată mai scurtă decât

drepturile reale principale. Dreptul de proprietate este perpetuu.
Durata celorlalte drepturi reale principale este legată fie de durata
dreptului de proprietate, fie de persoana titularului lor (uzufructul,
uzul şi abitaţia sunt viagere când titularul lor e o persoană fizică sau
au o durată limitată în timp la cel mult 30 de ani când titularul lor
este o persoană juridică). Durata drepturilor reale accesorii (de
garanţie) este însă legată de durata drepturilor de creanţă pe care le
garantează.
Durata mai mare a drepturilor reale principale este legată şi
de ideea de posesie182, atât ca element de drept, cât şi ca stare de
fapt; drepturile de creanţă nu au atributul posesiei şi, cu excepţia
celor care se încorporează în substanţa titlului, nu sunt susceptibile
de a fi posedate.
Importanţa practică a acestei diferenţe dintre drepturile reale şi
cele de creanţă se manifestă sub aspectul termenelor de prescripţie:
drepturile de creanţă

(104)

sunt prescriptibile extinctiv în termene scurte (termenul general de

prescripţie este de 3 ani), în timp ce drepturile reale sunt fie

182
G.N. Luţescu, op. cit., p. 47.
imprescriptibile (dreptul de proprietate), fie sunt prescriptibile în
termene mai lungi (de regulă, 30 de ani)183.

H. Numărul drepturilor.

Din acest punct de vedere, se afirmă că numărul drepturilor reale

este limitat prin lege, în timp ce numărul drepturilor de creanţă este
nelimitat184. Se poate adăuga că nu numai numărul, ci şi conţinutul
juridic al drepturilor reale este, de regulă, stabilit prin lege, cu
excepţia cazurilor în care aceasta lasă voinţei omului posibilitatea de
a stabili acest conţinut, cum se întâmplă în cazul servitutilor stabilite
prin fapta omului şi în cazul dreptului de superficie. Altfel spus, de
regulă, prin voinţa părţilor nu pot fi adăugate alte prerogative unui
drept real în afara acelora prevăzute de lege.
Care este însă explicaţia acestei diferenţe dintre drepturile
reale şi drepturile de creanţă?
Uneori, s-a afirmat185 că această diferenţă îşi găseşte temeiul în
prevederile articolului 459 C. civ., în care se arată că: „Poate avea
cineva asupra bunurilor sau un drept de proprietate, sau un drept de
folosinţă, sau numai servitute.” Afirmaţia este exactă numai în ceea
ce priveşte ideea că drepturile reale trebuie să fie instituite prin lege,
atât în ce priveşte numărul, cât şi, de regulă, în ce priveşte conţinutul
lor juridic. Cât priveşte însă enumerarea din acest text legal, ea este
incompletă. Într-adevăr, legea instituie şi alte drepturi reale.
Această primă explicaţie nu este însă suficientă. Ea trebuie
completată cu teoria contractualistă care stă la baza Codului civil

183
I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 58.
184
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 856; G.N. Luţescu, op. cit., p. 47-49;
Gh. Beleiu, op. cit., p. 84; G. Boroi, op. cit., p. 59; E. Chelaru, op. cit., p. 11; C. Bîrsan, op. cit., p. 22;
J. Dabin, loc. cit., p. 29.
185
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 856; G.N. Luţescu, op. cit., p. 48.
român186. Din această perspectivă, libertatea persoanei poate fi
limitată fie prin lege, într-un mod general şi impersonal, fie prin voinţa
părţilor. În primul caz, temeiul limitării este legea ca expresie a
contractului social, deci tot o formă de exprimare a voinţei juridice. în
cel de-al doilea caz, temeiul limitării este voinţa particulară a părţilor
care încheie acte juridice.
Obligaţia generală negativă corespunzătoare drepturilor reale
este, cum am văzut, o formă generală impersonală de limitare a
sferei libertăţii persoanei, chiar dacă, în mod excepţional, voinţa
omului poate să stabilească, dar numai pentru că este abilitată de
lege, întinderea acestei limitări, cum se întâmplă în cazul dreptului de
servitute. Ca urmare, o asemenea limitare îşi poate avea temeiul

(105)

numai în lege. Dimpotrivă, când este vorba de drepturile de

creanţă şi de obligaţiile lor corelative, limitarea libertăţii persoanei
este particulară şi concretă, astfel încât ea poate fi rodul voinţei
părţilor prin actele juridice încheiate. Prin voinţa sa, o persoană îşi
poate limita libertatea fie în sensul că se obligă la anumite prestaţii
pozitive, fie în sensul că îşi asumă o obligaţie negativă specială.
Aşa fiind, drepturile de creanţă nu se limitează la cele
prevăzute în lege. Imaginaţia juridică a părţilor poate să creeze
drepturi de creanţă într-un număr nelimitat.
Din această perspectivă, se poate înţelege mai uşor faptul
că dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt nu numai

186
Această teorie fundamentează Codul civil francez, care este modelul Codului civil român. O dată cu
preluarea modelului, Codul civil român a preluat şi teoria contractualistă. Teoria contractualistă care stă
la baza organizării democratice a societăţii a fost o reacţie la principiile organizării feudale a societăţii
pe baza cărora erau instituite numeroase servituti reale şi personale, de natură să anuleze libertatea
persoanei.
forme legale de exprimare a libertăţii persoanei, ci şi forme de
limitare a sferei acestei libertăţi.
Într-adevăr, pretinzând tuturor să-i respecte drepturile sale
reale, o persoană este obligată la rândul ei să respecte
drepturile reale ale celorlalţi. Cadrul juridic al organizării libertăţii
personale nu se reduce deci la prevederile constituţionale, ci
cuprinde, ca pe o componentă substanţială, reglementarea
legală a drepturilor reale. Sfera de exercitare a drepturilor reale
este, totodată, sfera de exercitare a libertăţii personale.
Delimitarea constituţională şi legală a sferei de exercitare a
libertăţii personale, inclusiv prin stabilirea prerogativelor şi sferei
de exercitare a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi
reale, corespunde conceptului de libertate negativă definit în
filozofia politică. În spaţiul libertăţii negative a persoanei, ceilalţi
nu au dreptul să pătrundă, indiferent dacă este vorba de subiecte
de drept privat sau de subiecte de drept public, în mod excepţional,
prin lege, pot fi introduse limitări ale exercitării drepturilor reale, care
semnifică, totodată, o restrângere a libertăţii personale.
Dar, în sfera de exercitare a drepturilor reale, titularii
acestor drepturi au nu numai posibilitatea să-şi exercite
prerogativele, ci şi posibilitatea de a nu le exercita. Libertatea de
a alege, de a decide, de a acţiona sau de a nu acţio na, îmbracă
forma aşa-numitei libertăţi pozitive187. Limitările acestei libertăţi pot fi
introduse de legiuitor cu caracter excepţional, dar cu şi mai
multă circumspecţie decât în ipoteza limitării libertăţii negative.
187
Pentru conceptele de libertate pozitivă şi de libertate negativă, I. Berlin, The proper study
ofmankind. An anthology ofessays, Chatto & Windus, London, 1997, p. 191-242. Autorul precizează,
pentru o mai bună înţelegere, că sensul negativ al libertăţii este implicat în răspunsul la întrebarea
„Care este aria în interiorul căreia subiectul, o persoană sau un grup de persoane, este sau ar trebui să
fie lăsat să facă sau să fie ceea ce este capabil să facă sau să fie, fără interferenţa altor persoane?”;
sensul pozitiv al libertăţii este implicat în răspunsul la întrebarea „Ce sau cine este sursa controlului sau
interferenţei care poate determina pe cineva să facă sau să fie ceva mai degrabă decât altceva?” (p. 194
- trad. ns.).
Altfel spus, proprietarul sau titularul altui drept real trebuie să fie
liber, ca regulă, să decidă, să aleagă modalităţile de exercitare a
prerogativelor pe care i le conferă dreptul său.
Ca urmare, noţiunea de limitare a drepturilor reale are o
accepţie stricto sensu, care cuprinde în sfera sa restrângerile, fie
de natură constituţională sau legală, fie de natură judiciară sau
voluntară, ale prerogativelor sau ale sferei de

(106)

exercitare a drepturilor reale. Acestea sunt limitări propriu-zise ale

drepturilor reale, urmând a fi denumite ca atare în continuare.
În sens larg, limitele exercitării drepturilor reale pot să îmbrace
forma unor obligaţii reale sau, în cazul dreptului de proprietate, a unor
dezmembrăminte.
Astfel, limitări ale drepturilor reale sunt şi obligaţiile reale,
respectiv obligaţiile propter rem şi obligaţiile scriptae in rem, pentru că
ele restrâng libertatea titularilor drepturilor reale de a alege acele
modalităţi de exercitare a prerogativelor lor pe care le consideră
potrivite. Totuşi, aceste limitări, având un caracter mai grav decât
limitele stricto sensu, nu sunt directe, ci indirecte, pentru că ele ope-
rează prin intermediul bunurilor care formează obiectul drepturilor,
astfel încât limitările dispar o dată cu transmiterea sau dispariţia
bunurilor. Chiar aşa fiind, excesul de obligaţii propter rem trebuie să
fie evitat mai ales pentru că, de cele mai multe ori, instituirea acestor
obligaţii nu ţine seama de posibilităţile economice efective pe care le
au titularii drepturilor reale. Numai într-o accepţie lato sensu obligaţiile
propter rem şi obligaţiile scriptae in rem pot fi incluse în sfera limitării
drepturilor reale. Pentru simplificare, va fi preferată în continuare
accepţia stricto sensu a acestor limitări pentru a face distincţie între
cele două tipuri de restrângere a libertăţii personale.
În sens foarte larg, dezmembrămintele proprietăţii pot fi privite ca
limite ale dreptului de proprietate. Stricto sensu, dezmembrămintele
sunt ele însele drepturi reale, iar nuda proprietate este un drept real
distinct de dreptul de proprietate privată.
Desigur, şi drepturile de creanţă sunt forme de exprimare a
libertăţii persoanei şi a limitelor acestei libertăţi, dar ele au, de regulă,
o natură convenţională, iar nu legală. Chiar şi drepturile de creanţă
care nu au natură convenţională nu se nasc direct din lege, ci prin
intermediul unor fapte juridice în sens restrâns, licite sau ilicite.
Numărul limitat al drepturilor reale este valabil însă în raport cu
un anumit moment al evoluţiei legislative188. Nimic nu se opune ca
legiuitorul, în raport cu nevoile vieţii comerciale şi juridice, să instituie
noi drepturi reale, creând noi figuri juridice sau preluând din dreptul
străin asemenea figuri juridice.
Nu împărtăşim însă ideea că părţile pot crea prin voinţa lor noi
drepturi reale. Compunerea sau dezmembrarea drepturilor reale
existente nu este un argument valabil pentru a susţine această
afirmaţie, ci posibilităţi prevăzute chiar de lege, în mod direct (uzufruct,
uz, abitaţie, servitute) sau în mod indirect (superficie)189.

(107)

32. Teorii care neagă diferenţa dintre drepturile reale şi

drepturile de creanţă.

188
C. Bîrsan, op. cit., p. 22.
189
În sens contrar, G.N. Luţescu, op. cit., p. 48 şi 49. Totuşi, acest autor precizează că drepturile reale
noi create prin compunerea şi descompunerea prerogativelor drepturilor reale existente, recunoscute de
lege, nu trebuie să reediteze drepturile feudale. Or tocmai această limitare explică de ce drepturile reale
nu pot fi decât creaţie a legii ca expresie a contractului social.
 Cu toate că drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt
diferenţiate în mod clar prin trăsăturile esenţiale expuse mai sus,
au fost formulate teorii care neagă această diferenţă, fie în sensul
că drepturile reale sunt tot drepturi de creanţă, fie în sensul că
drepturile de creanţă se confundă, practic, cu drepturile reale, fie în
sensul că toate drepturile patrimoniale sunt drepturi de
proprietate.

A. Dreptul real este o sumă de drepturi de creanţă.

În teoria modernă a drepturilor reale a fost depăşită viziunea

care, potrivit teoriei clasice, reducea drepturile reale la o relaţie
între persoane şi bunuri. Dar, pentru a depăşi această viziune,
s-a recurs la o exagerare de natură să pună în evidenţă că
dreptul real intră în conţinutul unui raport juridic al cărui subiect
pasiv este general şi nedeterminat. Prin această exagerare s-a
apreciat că dreptul real este suma raporturilor juridice
obligaţionale care se leagă între titularul dreptului real şi fiecare
dintre persoanele care alcătuiesc subiectul pasiv, general şi
nedeterminat190. Această exagerare a fost criticată pe bună
dreptate, dar critica a mers mai departe şi a negat chiar
substanţa teoriei moderne a drepturilor reale, marcând o

190
S-a afirmat astfel că „dreptul real trebuie deci să fie conceput sub forma unui raport obligaţional, în
care subiectul activ este simplu şi reprezentat printr-o singură persoană, pe când subiectul pasiv este
nelimitat ca număr şi cuprinde toate persoanele care intră în relaţie cu subiectul activ” (M. Planiol, G.
Ripert, op. cit., p. 703 - trad. ns.). Pentru rădăcinile acestei teorii personaliste sau obligaţionale cu
privire la drepturile reale, I. Albu, op. cit., p. 59, text şi nota 9; M. Nicolae, Prescripţia extinctivă,
Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 373, text şi notele 2-4. Pentru sinteza teoriei personaliste şi pentru
critica ei, F. Hage-Chahine, loc. cit., p. 711; F. Zenati, „Pour une renovation de la theorie de la
propriete”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 2/1993, p. 320; M. Nicolae, op. cit., p. 373, nota 5.
întoarcere la teoria clasică potrivit căreia dreptul real este un
raport între o persoană şi un bun 191.
Fără îndoială, nu poate fi acceptată ideea că dreptul real
este o sumă de drepturi de creanţă şi că raportul juridic în
conţinutul căruia intră dreptul real este un raport obligaţional.
Această idee ignoră modul de exercitare a atributelor celor două
categorii de drepturi.
Într-adevăr, deşi obligaţia generală negativă
corespunzătoare dreptului real ar putea fi, din punct de vedere
teoretic, divizată între persoanele care compun subiectul pasiv,
general şi nedeterminat, totuşi elementele care ar rezulta în urma
acestei divizări nu corespund unui drept de creanţă. Titularul
dreptului real exercită prerogativele dreptului său în mod direct şi
nemijlocit, iar nu prin intermediul abstenţiunii persoanelor care
compun subiectul pasiv, general şi nedeterminat. Această
abstenţiune nu este echivalentă cu abstenţiunea care dă conţinut
obligaţiei negative speciale corespunzătoare unui drept de
creanţă. În acest ultim caz, conţinutul juridic al dreptului de
creanţă se exercită nu în mod direct, de către titularul său, ci prin
intermediul abstenţiunii debitorului.

(108)

Dincolo de această exagerare, criticată pe bună dreptate, nu se

poate nega însă că drepturile reale intră în conţinutul unor raporturi
juridice ca raporturi sociale şi exprimă deci nu doar o relaţie dintre
persoane şi bunuri, ci şi o relaţie dintre persoane cu privire la bunuri.
191
A. Colin, H. Capitant, op. cit., p. 5; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.
854-856. Mai recent, teoria modernă a drepturilor re ale a fost considerată „ca o adevărată
monstruozitate juridică” (P.C. Vlachide, op. cit., p. 50).
 B. Drepturile de creanţă sunt opozabile erga omnes,
deci sunt drepturi reale.

Teza potrivit căreia drepturile de creanţă sunt opozabile

numai debitorilor a fost pusă, uneori, sub semnul întrebării. Chiar
dacă este vorba de un raport juridic obligaţional, persoanele care nu
sunt subiectele acestui raport sunt totuşi ţinute să nu facă nimic de
natură a împiedica buna desfăşurare a raportului obligaţional,
respectiv realizarea creanţei şi executarea datoriei. Pe această bază, s-
ar putea afirma că drepturile de creanţă sunt, ca şi drepturile reale,
opozabile erga omnes192. Din această perspectivă, s-a concluzionat că
drepturile de creanţă sunt drepturi reale193. Altfel spus, dreptul de
creanţă nu este altceva decât un drept real nedeterminat, întrucât el
nu poartă asupra unui bun determinat, ci asupra patrimoniului; în
această concepţie, debitorul şi creditorul nu sunt altceva decât
reprezentanţii juridici ai bunurilor lor, un patrimoniu fiind dator altui
patrimoniu194.
Este adevărat că, în acest context, drepturile de creanţă sunt
opozabile erga omnes, dar noţiunea de opozabilitate are o accepţie
generală, în sensul că orice situaţie juridică trebuie să fie respectată,
nimeni nefiind îndreptăţit să aducă un prejudiciu drepturilor legitime
ale altora. Noţiunea de opozabilitate are însă şi altă accepţie, mai
restrânsă, specială, în sensul că actul juridic naşte drepturi şi obligaţii
numai între părţile care l-au încheiat şi între succesorii acestora, iar
192
C. Bîrsan, op. cit., p. 21. Mai mult, s-a afirmat că toate drepturile sunt opozabile erga omnes
(Marquis de Vareilles-Sommieres, „La definition et la notion juridique de la propriete”, în Revue de
droit civil nr. IV, 1904, p. 482).
193
Pentru argumentele pe care se sprijină această concepţie şi pentru critica lor, cu trimitere la doctrina
franceză, I. Albu, op. cit., p. 61-63.
194
Pentru sinteza acestei teorii obiective şi pentru critica ei, F. Hage-Chahine, loc. cit., p. 712. Autorul
observă (nota 36), pe bună dreptate, că „personaliştii vorbesc de nedeterminarea subiectului pasiv în
cazul dreptului real, obiectiviştii, de nedeterminarea obiectului în cazul dreptului personal” - trad. ns.
creditorii pot opune drepturile lor de creanţă numai debitorilor195, în
prima accepţie, nu se cere executarea unei anumite prestaţii, nici
măcar în forma unei abstenţiuni speciale, se cere doar o abstenţiune
generală. În al doilea caz, conţinutul juridic al dreptului de creanţă se
realizează numai prin intermediul prestaţiei pozitive sau negative a
debitorului.
Opozabilitatea erga omnes caracterizează nu numai drepturile
reale, ci şi celelalte drepturi absolute. Sub un alt aspect, opozabilitatea
erga omnes poate fi exprimată prin ideea exclusivităţii. Altfel spus,
dreptul absolut permite titularului

(109)

său să excludă orice altă persoană de la exercitarea prerogativelor

care formează conţinutul juridic al dreptului. În aceeaşi ordine de idei,
dreptul real permite titularului său să excludă orice altă persoană de
la exercitarea atributelor acestui drept. S-a observat însă, pe bună
dreptate, că ideea exclusivităţii este comună tuturor drepturilor
subiective, în sensul că situaţiile juridice trebuie să fie respectate de
alţii. Ca urmare, nu ideea exclusivităţii şi ideea opozabilităţii erga
omnes diferenţiază drepturile reale de drepturile de creanţă, ci
prerogativele pe care le conferă aceste drepturi titularilor lor şi
modalitatea de exercitare a acestor prerogative196.

195
Supra, nr. 31, lit. E, text şi nota 18. Pentru o abordare monografică a noţiunilor de relativitate şi
opozabilitate, I. Deleanu, Părţile şi Terţii. Relativitatea şi Opozabilitatea efectelor juridice, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2002, passim. Conform acestui autor, accepţia restrânsă a noţiunii de opozabilitate
se confundă cu noţiunea de relativitate şi recomandă folosirea acestei ultime noţiuni (p. 202).
196
M. Fabre-Magnan, „Propriete, patrimoine et lien social”, în Revue trimestrielle de droit civil nr.
3/1998, p. 584-589; autorul pledează pentru actualitatea definirii dreptului de proprietate ca o putere
protejată juridic asupra unui lucru, respectiv pentru păstrarea elementelor usus, fructus şi abusus în
definirea dreptului de proprietate.
 C. Toate drepturile patrimoniale sunt drepturi de
proprietate.

Mai mult, s-a afirmat că există un drept de proprietate asupra

creanţelor, întrucât dreptul creditorului asupra creanţei nu este mai
puţin exclusiv decât dreptul proprietarului asupra bunului său. Din
această perspectivă, raportul juridic în conţinutul căruia intră dreptul
de creanţă ca drept relativ, opozabil numai debitorului, este dublat de
un raport juridic stabilit între creditor şi toate celelalte persoane cărora
le revine obligaţia generală negativă de a respecta dreptul de creanţă.
Acest drept devine astfel obiectul unui drept de proprietate. Conform
acestei teorii, drepturile asupra bunului altuia, jus in re aliena, adică
dezmembrămintele dreptului de proprietate, ar intra, ca şi drepturile de
creanţă, tot în conţinutul unor raporturi juridice obligaţionale. În cazul
drepturilor de creanţă ar fi vorba însă de obligaţii personale, în timp ce
în cazul dezmembrămintelor proprietăţii ar fi vorba de obligaţii reale.
Altfel spus, nudul proprietar are obligaţii negative şi obligaţii pozitive
faţă de titularul dezmembrământului, din cauza lucrului;
dezmembrământul apare mai întâi ca un drept relativ. Dar, întrucât
acest drept aparţine unei persoane, primul raport juridic de natură
obligaţională este dublat de un alt raport juridic prin care toate
celelalte persoane sunt ţinute să respecte dezmembrământul. Ca
urmare, ca şi în cazul creanţelor, există un drept de proprietate asupra
drepturilor reale, considerate ca jus in re aliena197.
197
Pentru argumente în favoarea acestei concepţii, S. Ginossar, „Pour une meilleure de'finition du
droit reel et du droit personnel”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 4/1962, p. 574-589. Concepţia
lui S. Ginossar este împărtăşită şi de M. Fabre-Magnan, loc. cit., p. 601-605; totuşi, acest autor
precizează că dreptul de proprietate nu poartă asupra dezmembrământului sau asupra dreptului de
creanţă, ci asupra produsului dreptului (p. 603, nota 101); mai mult, în finalul studiului (p. 608-611),
acest autor clasifică drepturile subiective patrimoniale în drept de proprietate (drept asupra lucrului
propriu), drepturi reale (drepturi asupra lucrului altuia) şi drepturi personale (drepturi împotriva altuia);
această clasificare evocă distincţia pe care romanii o făceau între dreptul de proprietate şi jus in re
aliena, ignorând însă evoluţia istorică a conceptelor şi împrejurarea că dreptul real nu este o noţiune
proprie dreptului roman, fiind o creaţie a comentatorilor şi reunind, în dreptul modern, nu numai
 (110)

În această concepţie, patrimoniul se compune numai din

drepturi de proprietate, ca drepturi absolute. Aceste drepturi de
proprietate se diferenţiază în funcţie de obiectul lor: bunuri corporale
şi bunuri incorporale. Bunurile corporale se împart în bunuri mobile şi
bunuri imobile, iar bunurile incorporale cuprind drepturile relative şi
drepturile intelectuale. Drepturile relative, numite şi drepturi de
obligaţie, pot fi personale (când debitorul este obligat personal), reale
(când debitorul este obligat din cauza unui lucru) sau personale şi
reale (când debitorul este obligat şi personal, şi din cauza unui
lucru)198.
Această concepţie este construită pe trei premise eronate199.
Mai întâi, se confundă obligaţia generală negativă
corespunzătoare drepturilor reale cu obligaţia generală negativă de pe
tărâm delictual (neminem lae-dere). Această ultimă obligaţie explică de
ce situaţiile juridice, inclusiv raporturile juridice în conţinutul cărora intră
drepturi de creanţă, sunt opozabile tuturor, în cazul drepturilor reale,
această obligaţie este absorbită în conţinutul obligaţiei negative
generale corespunzătoare acestor drepturi200.
dezmembrămintele proprietăţii, ci şi dreptul de proprietate (supra, nr. 29, nota 3). S-a observat însă, pe
bună dreptate, că recursul la dreptul roman este înşelător dacă ignoră evoluţia istorică a noţiunilor şi
conceptelor, precum şi a dreptului pozitiv; romanii nu au descoperit totul, iar soluţiile lor nu reprezintă
întotdeauna adevărul pur şi perfect (J. Dabin, loc. cit., p. 43). În plus, dreptul roman nu este un corp
unitar de norme, ţinând seama de perioadele de evoluţie pe care le-a cunoscut, precum şi de categoriile
de persoane cărora li se aplicau diferite norme juridice. Mai mult, s-a produs o modificare a sensului
unor termeni şi noţiuni din dreptul roman sub presiunea interpretărilor moderne.
198
Pentru această sinteză a concepţiei lui S. Ginossar, J. Dabin, „Une nouvelle definition du droit
reel”, cit. supra, p. 26; F. Hage-Chahine, loc. cit., p. 712 şi 713, text şi notele 38-43; F. Zenati, loc. cit.,
p. 318-320; M. Nicolae, op. cit., p. 374, nota 1.
199
Pentru critica acestei concepţii, I. Deleanu, op. cit., p. 203.
200
Nu se justifică deci existenţa a două obligaţii negative generale distincte, una corelativă dreptului
real şi alta având ca obiect respectarea acestei situaţii juridice; sub acest aspect, este întemeiată
observaţia făcută de S. Ginossar, loc. cit., p. 575, nota 7, cu referire la teoria formulată de E. Roguin.
Obligaţia generală negativă corespunzătoare drepturilor reale este generală numai sub aspectul
subiectului pasiv, în timp ce obligaţia de a nu păgubi pe nimeni (neminem laedere) este generală atât cu
 Apoi, plecând de la ideea de apartenenţă, toate drepturile
patrimoniale sunt subsumate dreptului de proprietate. Se confundă,
cum am văzut201, accepţia generală a termenului de proprietate, care
exprimă ideea de apartenenţă, cu dreptul de proprietate ca drept
real cu un conţinut juridic specific.
În sfârşit, mecanismul dezmembrării dreptului de proprietate
nu este înţeles ca izvor al naşterii unor drepturi reale, ci ca izvor al
unor raporturi obligaţionale,

(111)

denumite obligaţii reale, în sfera cărora ar intra şi depozitul,

împrumutul de folosinţă şi locaţiunea. Această deformare a
mecanismului dezmembrării dreptului de proprietate ignoră diferenţa
dintre „dreptul care are ca obiect un lucru de o manieră imediată şi
directă şi care singur merită numele de drept real şi dreptul care nu
are ca obiect lucrul decât în mod mediat, prin intermediul unei alte
persoane”202.

33. Esenţa distincţiei dintre drepturile reale şi drepturile de

creanţă.

Sintetizând teoria clasică şi teoria modernă a drepturilor

patrimoniale, ţinând seama şi de teoriile care neagă distincţia dintre

privire la persoane, cât şi cu privire la drepturi şi situaţii juridice; această ultimă obligaţie nu
corespunde unui anumit drept, ci funcţionează în raport cu toate drepturile şi cu toate situaţiile juridice,
prezente şi viitoare; sub acest aspect, această ultimă obligaţie preexistă tuturor drepturilor şi situaţiilor
juridice; această obligaţie nu este deci, cum s-a susţinut (J. Dabin, loc. cit., p. 32), ulterioară naşterii
dreptului sau situaţiei juridice, susţinere combătută, cu temei, de S. Ginossar, loc. cit., p. 575 şi 576;
argumentele acestui ultim autor sunt însă inconsistente dacă obligaţia de a nu păgubi pe nimeni este
înţeleasă ca preexistând drepturilor şi situaţiilor juridice.
201
Supra, nr. 7, text şi notele 59 şi 60, şi nr. 8.
202
J. Dabin, loc. cit., p. 29 - trad. ns.
drepturile reale şi drepturile de creanţă, poate fi înţeleasă mai bine
tocmai esenţa acestei distincţii.
Mai întâi, este de observat că o bună înţelegere a drepturilor
reale nu înseamnă abandonarea integrală a teoriei clasice. Ideea
relaţiei dintre o persoană şi un bun este indispensabilă pentru
conturarea exactă a noţiunii drepturilor reale. În acest sens, s-a
afirmat că şi drepturile reale sunt drepturi relative, în sensul că au ca
obiect un lucru determinat, în timp ce drepturile de creanţă sunt
relative în sensul că sunt opozabile unei persoane determinate 203.
Ideea relaţiei dintre o persoană şi un bun nu este însă suficientă
pentru înţelegerea drepturilor reale. Teoria modernă a drepturilor
reale trebuie reţinută în sensul că dreptul real intră în conţinutul unui
raport juridic, fiind deci nu numai o relaţie între o persoană şi un
lucru, ci şi o relaţie între persoane, fără ca prin aceasta raportul
juridic respectiv să aibă o natură obligaţională.
În al doilea rând, deşi drepturile reale şi drepturile de creanţă
intră, deopotrivă, în conţinutul unor raporturi juridice ca raporturi
sociale, conţinutul juridic şi modul de exercitare al celor două
categorii de drepturi sunt esenţial diferite. Conţinutul juridic al
drepturilor reale exprimă puterea protejată juridic cu privire la un
anumit lucru, în timp ce conţinutul juridic al drepturilor de creanţă
exprimă legătura dintre creditor şi debitor şi întinderea prestaţiilor la
care este obligat debitorul. Titularul drepturilor reale exercită direct şi
nemijlocit prerogativele sale cu privire la un lucru, fără a fi necesară
intervenţia altei persoane. Creditorul nu îşi poate realiza dreptul său
de creanţă prin simpla sa acţiune sau inacţiune, în forma unor acte

203
J. Dabin, loc. cit., p. 33. Desigur, această observaţie nu este de natură să înlăture distincţia dintre
drepturile relative şi drepturile absolute, întrucât criteriul acestei distincţii are în vedere persoanele, iar
nu lucrurile.
juridice sau acte materiale, ci numai prin activitatea sau inactivitatea
specifică a debitorului.
Într-o altă formulare, diferenţa dintre drepturile subiective
aparţinând unei persoane nu se poate face doar în funcţie de
subiectul lor, pentru că este vorba de una şi aceeaşi persoană, şi nici
numai în funcţie de opozabilitatea lor, ci şi, mai ales, în funcţie de
obiectul şi de conţinutul lor204.
Aşadar, conţinutul juridic şi modul de exercitare a
prerogativelor conferite de cele două categorii de drepturi exprimă,
mai bine decât toate celelalte

(112)

trăsături, esenţa distincţiei dintre drepturile reale şi drepturile de

creanţă205. În plus, drepturile reale sunt în primul rând o relaţie între
persoane şi lucruri şi numai în mod indirect o relaţie între persoane, în
timp ce drepturile de creanţă sunt, în primul rând, în mod direct, o
relaţie între persoane şi numai în mod indirect, când este cazul, o
relaţie între persoane şi lucruri206.

Secţiunea a II-a
Drepturi patrimoniale atipice

204
J. Dabin, loc. cit., p. 27 şi 28, text şi nota 1.
205
I. Albu, op. cit., p. 64. Aşadar, nu doar faptul că titularul drep tului real trage, direct sau indirect,
anumite foloase materiale dintr-un bun este de esenţa dreptului real (pentru această idee, M. Nicolae,
op. cit., p. 375 şi 376), ci conţinutul său juridic şi modul de exercitare a atributelor care intră în acest
conţinut juridic. Foloase dintr-un anumit bun ar putea să tragă şi titularul unui drept de creanţă, cum
este cazul locatarului, dar nu în mod direct şi nemijlocit, ci ca urmare a obligaţiei corelative a
debitorului.
206
Pentru distincţia dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă pledează şi F. Cohet-Cordey, „La
valeur explicative de la theorie du patrimoine en droit positif francais”, în Revue trimestrielle de droit
civil nr. 4/1996, p. 832-839; pentru a demonstra caracterul personal al dreptului de creanţă, autorul se
întemeiază nu numai pe caracterul personal al prestaţiei datorate de debitor, ci şi pe caracterul personal
al răspunderii debitorului în cazul neexecutării datoriei.
 §1. Consideraţii prealabile

34. Tipic şi atipic în drept.

Ca fenomen deontic, dreptul instituie norme de comportament

şi sancţiuni. Această funcţie a dreptului n-ar putea fi realizată însă
fără un set de valori, de principii, de concepte şi de noţiuni care să
ordoneze spaţiul supus normării. Ca fenomen deontic, dreptul are
deci un fundament axiologic şi unul cognitiv.
Principiile, conceptele şi noţiunile juridice nu epuizează însă
niciodată, sub aspect cognitiv, spaţiul care este supus normării pentru
apărarea anumitor valori. Iată de ce este necesar un efort permanent
pentru a aduce la nivel cognitiv zonele care au rămas în umbră şi
care nu se integrează deplin în sfera unor concepte şi noţiuni juridice
cunoscute.
Drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt noţiuni juridice
elaborate de-a lungul mai multor milenii, dar care, cum am văzut, nu
sunt încă la adăpost de orice critică.
Mai mult, drepturile reale şi drepturile de creanţă nu acoperă
întregul spaţiu al drepturilor patrimoniale. Sunt anumite drepturi, cu
obligaţiile lor corelative, care, deşi au o natură patrimonială, nu pot fi
constrânse să intre în sfera drepturilor reale sau în sfera drepturilor de
creanţă. Sunt categorii juridice atipice, care nu trebuie să rămână
însă în afara efortului de abstractizare şi generalizare care are ca
scop construcţia conceptelor şi noţiunilor juridice. Din

(113)
punct de vedere practic, principiile, conceptele şi noţiunile juridice îşi
dovedesc utilitatea în măsura în care acoperă cât mai mult din
spaţiul pe care îl explică şi îl valorizează în vederea normării.
Rafinamentul tehnic al dreptului este vizibil nu atât în
explicarea şi valorizarea situaţiilor tipice, cât în scoaterea la lumină a
situaţiilor atipice.

35. Exemple de situaţii atipice în domeniul drepturilor

patrimoniale.

Mai întâi, sunt avute în vedere în acest context obligaţiile

propter rem, denumite şi obligaţii reale de a face, şi obligaţii scriptae
in rem, denumite şi obligaţii opozabile terţilor. Aceste obligaţii sunt
subsumate noţiunii mai generale de obligării reale. Acestea mai sunt
considerate şi categorii juridice intermediare între drepturile reale şi
drepturile de creanţă207, în sensul că îmbină elemente ale drepturilor
reale şi ale drepturilor de creanţă, fără a se confunda însă cu
acestea. Uneori, în aceeaşi categorie sunt adăugate drepturile de
creaţie intelectuală208, deşi acestea sunt mai degrabă categorii
juridice intermediare între drepturile patrimoniale şi drepturile
personale nepatrimoniale. Noţiunea de categorie juridică
intermediară între drepturile reale şi drepturile de creanţă este însă
imprecisă. Cum vom vedea, obligaţiile reale sunt o simplă alterare a
obligaţiilor civile propriu-zise, fără a împrumuta însă, cu adevărat,
trăsături ale drepturilor reale.

207
T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 16; C.
Stătescu, op. cit., p. 511-514; C. Bîrsan, op. cit., p. 24; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil.
Drepturile reale, ed. a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 42 şi 43.
208
G.N. Luţescu, op. cit., p. 53-65.
 De asemenea, drepturile reale asupra unui bun incorporai nu
sunt simple categorii juridice intermediare între drepturile reale şi
drepturile de creanţă.
O menţiune specială este necesară în legătură cu aşa-numitele
drepturi portestative.
Toate acestea sunt exemple de situaţii atipice în domeniul
drepturilor patrimoniale.

§2. Obligaţiile reale

36. Noţiunea de obligaţii reale.

Obligaţiile propter rem şi obligaţiile scriptae in rem209 pot fi

subsumate aceluiaşi gen proxim întrucât au două trăsături comune:
mai întâi, ele intră în conţinutul unui raport juridic de natură
obligatională, drepturile corelative putând fi realizate numai prin
intermediul prestaţiei unei anumite persoane, ceea ce le apropie de
drepturile de creanţă; pe de altă parte, ele se caracterizează printr-o
opozabilitate mai largă decât aceea a drepturilor de creanţă, motiv
pentru care se afirmă, în mod tradiţional, că se apropie

(114)

de drepturile reale. Se adaugă totuşi că această opozabilitate nu

este atât de largă încât să devină erga omnes, deci obligaţiile reale
nu se confundă cu drepturile reale.
S-a observat însă, în mod judicios, că ideea de opozabilitate
lărgită a obligaţiilor reale trebuie să fie înţeleasă în sensul că ele pot fi
209
Pentru aceste obligaţii, C. Stătescu, op. cit., p. 511-514; E. Chelaru, op. cit., p. 12 şi 13.
opuse nu numai debitorului iniţial, contemporan cu naşterea
obligaţiei, ci şi altor persoane care dobândesc ulterior un drept real,
posesia sau detenţia asupra unui anumit bun. Dar, în raport cu un
moment din existenţa obligaţiei reale, „sfera persoanelor la care se
raportează obligaţia rămâne invariabil aceeaşi, fiindcă vechiul
proprietar, care a înstrăinat lucrul, este complet liberat, iar actualul
deţinător este debitor exclusiv din cauza şi numai pe perioada de
timp cât se află în raport direct cu lucrul”210.
Altfel spus, spre deosebire de obligaţia civilă propriu-zisă, care
este opozabilă doar debitorului iniţial şi succesorilor universali sau cu
titlu universal ai acestuia, obligaţia reală este opozabilă debitorului
iniţial şi tuturor dobânditorilor ulteriori şi succesivi ai bunului în
legătură cu care s-a născut obligaţia.
Aşadar, când se vorbeşte de opozabilitatea lărgită a obligaţiilor
reale nu se are în vedere accepţia largă a acestei noţiuni, specifică
drepturilor reale sau principiului care fundamentează răspunderea
civilă delictuală (neminem laedere), ci accepţia restrânsă, specifică
raporturilor obligaţionale, în sensul că efectele juridice se nasc numai
între părţile acestor raporturi şi succesorii lor, iar nu şi faţă de terţi211.
Tocmai pentru că au o opozabilitate mai largă decât aceea a
drepturilor de creanţă, în înţelesul precizat mai sus, deci implică o
restrângere a sferei libertăţii persoanei dincolo de angajamentul
juridic al acesteia, obligaţiile propter rem şi obligaţiile scriptae in rem
îşi au temeiul, explicit sau cel puţin implicit, într-un text de lege.
Împrejurarea că obligaţiile reale pot fi opuse şi altor persoane
decât debitorilor iniţiali nu înseamnă însă că ele constituie, cum s-a
susţinut212, excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic.
210
I. Lulă, „Privire generală asupra obligaţiilor «propter rem» în Dreptul nr. 8/2000, p. 10.
211
Supra, nr. 31, lit. E, nota 18.
212
Pentru această susţinere, T.R. Popescu, „Introducere”, în T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a
obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 17.
O asemenea susţinere nu poate fi primită întrucât cele mai multe
obligaţii reale se nasc din voinţa legiuitorului, fără nici o contribuţie a
voinţei părţilor. Chiar şi atunci când voinţa părţilor joacă un rol, cum se
întâmplă în cazul obligaţiilor scriptae in rem şi în cazul obligaţiilor propter
rem convenţionale, naşterea acestor obligaţii nu este doar efectul voinţei
părţilor, ci şi al unei situaţii obiective, prevăzute de legiuitor. Altfel spus,
ele se nasc numai dacă şi, de cele mai multe ori, numai în măsura în
care sunt prevăzute de legiuitor.
Obligaţiile reale cu caracter civil sunt figuri juridice prin care, de
regulă, legiuitorul modifică o obligaţie civilă propriu-zisă, extinzând
efectele juridice,

(115)

sub aspect pasiv, de la subiectele iniţiale ale raportului juridic

obligaţional şi cu privire la alte persoane care nu au calitatea de
succesori universali sau cu titlu universal. Or, prin simpla voinţă a
subiectelor raportului juridic iniţial, succesorul cu titlu particular nu
dobândeşte datoriile autorului său213.
Există şi obligaţii reale cu caracter civil care nu îşi au originea
într-o obligaţie civilă propriu-zisă. Într-o asemenea ipoteză, obligaţiilor
reale nu le corespunde un drept de creanţă cu o opozabilitate lărgită, ci
fie un interes (cazul licenţelor obligatorii), fie un drept potestativ (cazul
dreptului de preempţiune)214.
Aceste trăsături comune justifică includerea obligaţiilor propter
rem şi a obligaţiilor scriptae in rem în sfera obligaţiilor reale215, ca o
213
Pentru situaţia succesorului cu titlu particular, în contextul principiului relativităţii efectelor
contractului, C. Stătescu, op. cit., p. 79-81.
214
Infra, nr. 37, lit. D, d şi e.
215
T.R. Popescu, op. cit., p. 16 şi 17; I. Albu, op. cit., p. 64-68; L. Pop, Dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 29-32. În sensul că obligaţiile
scriptae in rem nu îmbracă trăsăturile obligaţiilor propter rem, respectiv nu sunt obligaţii reale, C.
categorie juridică distinctă de drepturile reale şi de drepturile de
creanţă.
Sub aspect terminologic, obligaţia reală desemnează atât raportul
juridic obligaţional în conţinutul căruia intră această obligaţie, cât şi
datoria propriu-zisă. Deşi obligaţiile reale sunt analizate în contextul
drepturilor patrimoniale, totuşi, accentul nu este pus pe drepturile
corelative acestor obligaţii, întrucât, în mod tradiţional, s-a pus în
evidenţă ceea ce se leagă, într-un fel sau altul, de un anumit lucru.
întotdeauna însă, pentru a fi înţelese, obligaţiile reale cu caracter civil
trebuie să fie privite atât ca raporturi juridice, cât şi ca datorii cărora le
corespund anumite drepturi care, în cele mai multe cazuri, la origine
au fost drepturi de creanţă propriu-zise.
Din această perspectivă, este impropriu să se compare
obligaţiile reale ca datorii cu drepturile reale sau cu drepturile de
creanţă. într-adevăr, nu se poate compara dreptul real care conferă
anumite prerogative asupra lucrului cu obligaţia reală care este o
sarcină pe care trebuie să o îndeplinească cel care posedă lucrul.
Normal ar fi să se compare raporturile juridice în conţinutul cărora
intră drepturi reale, drepturi de creanţă sau obligaţii reale. Chiar dacă
nu este explicată, această comparaţie este implicată ori de câte ori
sunt analizate obligaţiile reale în raport cu drepturile reale şi
drepturile de creanţă.

37. Obligaţiile propter rem.

A. Noţiune.

Obligaţiile reale de a face sau obligaţiile propter rem sunt strâns

legate de un lucru, imobil sau mobil, astfel încât se transmit o dată cu

Stătescu, op. cit., p. 512; T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 16.

acesta. Ele „decurg din stăpânirea unor bunuri” şi „obligă numai în
legătură cu acele lucruri, adică propter rem”216.
S-a recunoscut că obligaţiile propter rem pot fi legate nu numai
de dreptul asupra unui bun, ci şi de simpla stăpânire a bunului,
independent de existenţa

(116)

unui drept asupra lui 217. Important este modul în care legiuitorul a
conceput obligaţia propter rem respectivă. Ca urmare, nu este
vorba de o dispută teoretică, ci de descifrarea intenţiei
legiuitorului. Obligaţia propter rem revine titularului unui drept
real, posesorului sau unui simplu detentor al lucrului, în funcţie
de voinţa legiuitorului. Prin termenul deţinător al bunului trebuie să
se înţeleagă, în funcţie de această voinţă, fie una sau alta dintre
aceste persoane, fie unele dintre ele, fie toate la un loc.
Spre deosebire de obligaţia corelativă drepturilor reale, care
este negativă, obligaţia propter rem este o obligaţie pozitivă, deci o
obligaţie de a face218. Dacă ar fi vorba de o simplă abstenţiune, nu
ar fi vorba de o obligaţie propter rem, ci de o restrângere stricto
sensu a exerciţiului dreptului real, respectiv a manifestării
exterioare a unui drept real.

216
I. Albu, op. cit., Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 66.
217
Iniţial, obligaţia propter rem a fost considerată ca accesoriu al unui drept real; în acest sens, C.
Stătescu, op. cit., p. 511; T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 16. Ulterior, s-a apreciat că obligaţiile
propter rem sunt accesorii stăpânirii unui bun, independent de dreptul real asupra bunului respectiv,
chiar dacă de cele mai multe ori stăpânirea coincide cu manifestarea exterioară a unui drept real; în
acest sens, I. Albu, op. cit., p. 66-68; I. Lulă, loc, cit., p. 9; L. Pop, op. cit., p. 30.
218
Totuşi, uneori, s-a susţinut că obligaţia propter rem poate fi şi negativă, fără a se da însă nici o
explicaţie şi fără nici o exemplificare; I. Lulă, loc. cit., p. 8; L. Pop, op. cit., p. 29; totuşi, ambii autori
precizează că obligaţiile convenţionale propter rem sunt întotdeauna pozitive, numai cele legale putând
fi şi negative; în caz contrar, s-ar încălca principiul servitus infaciendo consistere nonfacet (I. Lulă, loc.
cit., p. 19); în mod implicit, prin acest argument se recunoaşte că obligaţiile propter rem nu pot avea, în
general, ca obiect o prestaţie negativă, întrucât fie ar fi corespunzătoare unor servituti, fie ar reprezenta
simple limitări ale exerciţiului dreptului de proprietate.
 Cea mai importantă deosebire este însă la nivelul
opozabilităţii: obligaţia corelativă drepturilor reale este generală,
deci opozabilă erga omnes; obligaţia propter rem, deşi este
opozabilă nu numai deţinătorului actual al bunului, ci şi
deţinătorilor ulteriori şi succesivi ai bunului respectiv, nu devine
însă o obligaţie generală, opozabilă erga omnes.
Obligaţiile propter rem pot fi înţelese fie ca raporturi juridice
în conţinutul cărora intră datoria cu caracter propter rem, fie
numai ca desemnând această datorie. În principal, acest ultim
sens va fi avut în vedere în continuare. În toate cazurile, dreptul
corelativ obligaţiei propter rem, înţeleasă ca datorie, este
imprescriptibil sub aspect extinctiv pe durata existenţei datoriei.
Altfel spus, el se stinge în momentul în care expiră durata pentru
care a fost prevăzută obligaţia propter rem sau, prin voinţa
legiuitorului ori a părţilor, această obligaţie încetează.
Cât priveşte originea lor, obligaţiile propter rem sunt legale
sau convenţionale.

B. Obligaţii legale propter rem de natură administrativă.

De regulă, obligaţiile propter rem instituite prin lege nu intră

în conţinutul unor raporturi juridice civile.

(117)

Astfel, conform art. 74 din Legea fondului funciar219, „Toţi

deţinătorii de terenuri agricole sunt obligaţi să asigure cultivarea
acestora şi protecţia solului”, într-un mod asemănător, prin art. 83,
219
Supra, nr. 9, lit. C, nota 92.
alin. 1 din acelaşi act normativ se prevede că „Deţinătorii sunt obligaţi
să pună la dispoziţie terenurile din perimetrul de ameliorare în
vederea aplicării măsurilor şi lucrărilor prevăzute în proiectul de
ameliorare, păstrând dreptul de proprietate”.
În art. 15, alin. 2 din Legea nr. 103 din 23 septembrie 1996 a
fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului220 se prevede, cu referire la
terenuri pe care se arondează fonduri de vânătoare, că „Deţinătorii
terenurilor sunt obligaţi să ia măsurile prevăzute de lege pentru
protecţia vânatului şi a mediului său de viaţă şi răspund pentru
pagubele pe care le produc acestuia prin acţiuni ilicite”.
Desigur, în toate aceste cazuri legea instituie obligaţii reale de a
face (propter reni) în sarcina deţinătorilor terenurilor agricole sau ai
terenurilor pe care se arondează fonduri de vânătoare.
Cine este însă creditorul acestor obligaţii? Supravegherea
executării acestor obligaţii ţine de competenţa unor autorităţi
administrative, iar încălcarea lor atrage sancţiuni administrative, iar nu
sancţiuni civile. Raporturile juridice în conţinutul cărora intră aceste
obligaţii nu sunt de drept civil. Ca urmare, aceste obligaţii, deşi sunt
propter rem, nu sunt obligaţii civile, ci au o natură administrativă.
Legea nr. 137 din 29 decembrie 1995 privind protecţia mediului221
instituie, prin articolele 45,48 şi 52, mai multe obligaţii propter rem de
natură administrativă. Astfel, proprietarii şi deţinătorii legali de teren au
următoarele obligaţii: să întreţină şi să extindă perdelele şi
220
Republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 328 din 17 mai 2002, în te meiul art. VII
din Legea nr. 654 din 20 noiembrie 2001, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 749
din 23 noiembrie 2001, dându-se textelor o nouă numerotare.
221
Republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 70 din 17 februarie 2000, modificată prin
Legea nr. 453 din 18 iulie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea
executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 431 din 1 august 2001 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91 din
20 iunie 2002 pentru modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 465 din 28 iunie 2002, ordonanţă aprobată cu modificări
prin Legea nr. 294 din 27 iunie 2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
91/2002 pentru modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 505 din 14 iulie 2003.
aliniamentele de protecţie, spaţiile verzi, parcurile, gardurile vii; să
asigure protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre, prin
măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi
amenajare a teritoriului; să prevină deteriorarea calităţii solurilor; să
asigure condiţiile prevăzute în acordul şi autorizaţia de mediu cu
ocazia amplasării, proiectării, construirii şi punerii în funcţiune a
obiectivelor de orice fel, precum şi cu prilejul schimbării destinaţiei
terenurilor.

(118)

Aceeaşi lege reglementează, prin prevederile art. 53, lit. c) - g) şi i)

mai multe obligaţii propter rem în sarcina deţinătorilor, cu orice titlu, al
pădurilor, vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier şi
pajiştilor. Aceştia au următoarele obligaţii: să asigure respectarea
regulilor silvice de exploatare şi transport tehnologic al lemnului; să
respecte regimul silvic pentru împădurirea suprafeţelor exploatate; să
asigure aplicarea măsurilor speciale de conservare pentru pădurile cu
funcţii deosebite de protecţie; să respecte regimul silvic stabilit pentru
conservarea vegetaţiei lemnoase de pe păşunile împădurite; să
asigure exploatarea raţională, organizarea şi amenajarea pajiştilor, în
funcţie de capacitatea de refacere a acestora; să sesizeze
autorităţile pentru protecţia mediului despre accidente sau activităţi
care afectează ecosistemele forestiere sau alte asemenea
ecosisteme terestre.
Prin dispoziţiile art. 64,69, 70 şi 90 din Codul silvic 222 sunt
reglementate, de asemenea, mai multe obligaţii propter rem în sarcina
proprietarilor şi deţinătorilor de păduri şi de alte terenuri din fondul
222
Supra, nr. 9, lit. C, nota 93.
forestier proprietate privată: să gospodărească elementele fondului
forestier proprietate privată în conformitate cu regimul silvic şi cu
regulile privind protecţia mediului; să menţină pădurile în stare bună
de sănătate şi să execute la timp lucrările de igienă şi cele de
protecţie; să asigure paza acestora împotriva faptelor păgubitoare;
să asigure paza terenurilor cu vegetaţie forestieră din afara fondului
forestier naţional; să ia măsuri de prevenire şi de stingere a incendiilor;
să respecte dispoziţiile cu privire la protecţia pădurilor şi circulaţia
materialelor lemnoase cuprinse în Codul silvic.
Obligaţii propter rem cu caracter administrativ sunt cuprinse şi în
Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 1996223. Astfel, conform art. 59,
alin. 2 din această lege, deţinătorii lucrărilor şi ai instalaţiilor supuse
autorizării sau notificării au obligaţia să asigure montarea şi
funcţionarea mijloacelor de măsurare a debitelor şi volumelor de apă,
precum şi de determinare a calităţii apelor evacuate. Potrivit art. 64,
alin. 2, deţinătorii de baraje şi ai altor construcţii hidrotehnice au
obligaţia să monteze aparatura necesară urmăririi comportării în timp
a acestora, să-şi organizeze sistemul de urmărire şi să realizeze
expertizarea lucrărilor la termenele stabilite. Prin dispoziţiile art. 68,
alin. 1 este prevăzută obligaţia deţinătorilor de construcţii hidrotehnice
ale căror avarieri sau distrugeri pot pune în pericol vieţi omeneşti şi
bunuri sau pot aduce prejudicii mediului să doteze aceste lucrări cu
aparatura de măsură şi control necesară pentru urmărirea
comportării în timp a acestora, să instaleze sisteme de avertizare-
alarmare în caz de pericol şi să organizeze activitatea de
supraveghere224.
223
Supra, nr. 1, nota 3.
224
Pentru alte obligaţii propter reni de natură administrativă, art. 3, alin. 2, art. 9, alin. 3, art. 21, alin. 2
şi 3 şi art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55 din 30 aprilie 2002 privind regimul de
deţinere a câinilor periculoşi sau agresivi, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 311
din 10 mai 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 60 din 11 martie 2003 pentru aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau
 (119)

C. Servituti administrative.

Tot de natură administrativă este şi obligaţia prevăzută în art.

15, alin. 1 din Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului.
Conform acestui text, „Deţinătorii, cu orice titlu, ai terenurilor pe
care se arondează fonduri de vânătoare, persoane fizice sau
juridice, sunt obligaţi să permită exercitarea vânătorii, aplicarea
măsurilor de protecţie a vânatului, precum şi amplasarea
instalaţiilor şi amenajărilor vânătoreşti provizorii, dacă prin
acţiunile respective nu se afectează folosinţa de bază a
terenurilor”.
Această obligaţie nu are însă ca obiect o prestaţie pozitivă,
ci una negativă, chiar dacă formularea pozitivă a legiuitorului ar
putea induce în eroare. Aşadar, nu este vorba de o obligaţie
propter rem, de o obligaţie reală de a face, ci de o limitare, în
interes public, a exerciţiului drepturilor reale asupra acestor
terenuri, respectiv a posesiei ca stare de fapt corespunzătoare
drepturilor reale. Din acest punct de vedere, este de preferat
opinia conform căreia acest text reglementează o servitute
cinegetică, dar cu precizarea că nu este vorba de o servitute
propriu-zisă, în sensul dreptului civil, care presupune un fond
dominant şi un fond aservit, ci de o servitute de natură
administrativă. Chiar dacă nu este suficient conturată, noţiunea
de servitute administrativă a fost acreditată în doctrină225.
agresivi, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 183 din 24 martie 2003.
225
Pentru noţiunea de servitute administrativă, N. Prepelea, „Servitutile administrative”, în Dreptul nr.
9/1994, p. 36-39. În legătură cu obligaţiile instituite prin reglementările referitoare la fondul cinegetic
şi la protecţia vânatului, M. Mureşan, I. Măicăneanu, „Sarcini reale noi între fonduri imobiliare
 Într-un mod asemănător, prin art. 12, alin. 2 al Legii nr. 7 din
13 martie 1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare 226 se
dispune că „Deţinătorii de bunuri imobile sunt obligaţi să permită
accesul specialiştilor pentru executarea lucrărilor de cadastru, să
admită, în condiţiile legii, amplasarea, pe sol sau pe construcţii,

(120)

a semnelor şi semnalelor geodezice şi să asigure zonele de protecţie

a acestora”.
În acest text însă este reglementată nu numai o obligaţie
negativă, care poate fi considerată o servitute administrativă, ci şi o
obligaţie pozitivă, care este o obligaţie legală propter rem de natură
administrativă (asigurarea zonelor de protecţie).

D. Obligaţii legale propter rem de natură civilă.

Veritabile obligaţii civile sunt obligaţiile propter rem ale căror

subiecte rămân în sfera dreptului civil, chiar dacă ele au o natură
legală.

diferite”, în Studia Universitatis Babes-Bolyai. Jurisprudentia nr. 1/1981, p. 31-36; I. Lulă, loc. cit., p.
14-17. Controversa dintre aceşti autori pleacă de la calificarea, în bloc, a obligaţiilor instituite prin
aceste reglementări, ca fiind ori servituti cinegetice, ori obligaţii propter rem. În realitate, aceste
obligaţii trebuie să fie analizate în mod diferenţiat, în funcţie de caracterul pozitiv sau negativ al
prestaţiei care constituie obiectul lor.
226
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 61 din 26 martie 1996, modificată prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 291 din 29 decembrie 2000 privind stabilirea de măsuri
referitoare la organizarea şi funcţionarea unor ministere, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 706 din 29 decembrie 2000, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70 din 17 mai 2001
pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 266 din 23 mai 2001, Legea nr. 78 din 26 februarie 2002
privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2001 pentru modificarea şi completarea
Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 154 din 4 martie 2002 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41 din 27 mai 2004
pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 509 din 7 iunie 2004.
 În acest sens, conform art. 584 C. civ., „Orice proprietar poate
îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa.
Cheltuielile îngrădirii se vor face pe jumătate”. De asemenea, potrivit
art. 592 C. civ., „Reparaţiunea şi reclădirea zidului comun sunt în
sarcina tuturor devălmaşilor şi în proporţie cu dreptul fiecăruia”.
Aceste texte instituie obligaţii reale de a face cu caracter reciproc în
raporturile de vecinătate.
Nu aceeaşi este situaţia aşa-numitelor servituti naturale şi
legale care au ca obiect o prestaţie negativă şi care sunt simple limite
normale de exercitare a dreptului de proprietate în materie
imobiliară227. Nici obligaţiile uzufructuarului nu pot fi considerate
obligaţii propter rem, întrucât uzufructul nu se poate transmite, iar
aceste obligaţii aparţin numai uzufructuarului228. Ele sunt obligaţii
civile propriu-zise.
În schimb, obligaţiile nudului proprietar pot fi caracterizate ca
obligaţii propter rem în măsura în care ele se transmit o dată cu nuda
proprietate. De asemenea, obligaţiile propter rem ale proprietarului
iniţial, dacă sunt legate de folosinţa şi detenţia bunului, se vor
transmite la uzufructuar.
Art. 494 C. civ. instituie, în mod indirect, o obligaţie propter rem în
favoarea constructorului de bună-credinţă şi a celui de rea-credinţă în
măsura în care proprietarul terenului a optat pentru păstrarea lucrării.
În aceste ipoteze, dreptul constructorului de a primi de la proprietarul
terenului contravaloarea lucrării, indiferent de modul de calcul,
poate fi opus nu numai proprietarului iniţial, ci şi proprietarului actual.

227
În sensul că prevederile art. 578, art. 607, art. 610, art. 611, art. 612, art. 616-619 C. civ. ar institui
obligaţii propter rem, L. Pop, op. cit., p. 31.
228
în sens contrar, L. Pop, op. cit., p. 32.
în această ipoteză, ideea de obligaţie propter rem se întâlneşte cu
ideea de debitum cum re iunctum229.
Obligaţia proprietarilor de terenuri agricole situate în extravilan
de a urma o procedură specifică în cazul vânzării acestor terenuri
pentru a face posibilă exercitarea dreptului de preempţiune instituit prin
dispoziţiile art. 5 şi urm. din Legea nr. 54/1998 are, de asemenea,
caracter propter rem230. Nu este vorba, aşadar, doar de interdicţia de
a înstrăina altor persoane decât titularii dreptului

(121)

de preempţiune, ceea ce constituie o simplă limitare stricto sensu231

a exercitării dreptului de proprietate, ci şi de obligaţia pozitivă de a
declanşa o anumită procedură pentru a permite exercitarea
dreptului de preempţiune 232.
Aceeaşi este situaţia obligaţiei proprietarilor de terenuri cu
păduri proprietate privată, cât şi ai terenurilor cu altă folosinţă,
limitrofe fondului forestier proprietate publică a statului, instituită
prin dispoziţiile art. 3-6 şi art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 226/2000 233.

229
Pentru această obligaţie propter rem, D. Andrei, „Dreptul la despăgubiri al constructorului locator”,
în Revista română de drept nr. 3/1978, p. 33; I. Lulă, loc. cit., p. 11-14.
230
I. Lulă, loc. cit., p. 18.
231
Supra, nr. 31, lit. H, text şi nota 25.
232
Obligaţia proprietarului de teren de a urma o procedură specifică în cazul vânzării nu trebuie să fie
confundată cu dreptul de preempţiune; s-ar confunda dreptul cu datoria; totuşi, s-a afirmat că „aşa-zisul
drept de preempţiune este doar o procedură obligatorie de publicitate a hotărârii de vânzare” (L. Pop,
op. cit., p. 112). Pe de altă parte, obligaţia de a urma această procedură este o obligaţie pozitivă, iar nu
una negativă, astfel încât nu poate fi considerată doar „o îngrădire prin lege a atributului de dispoziţie
juridică” (ibidem). Sub aspect activ, dreptul de preempţiune propriu-zis este un drept potestativ pentru
a cărui exercitare trebuie urmată, în prealabil, procedura impusă de lege în sarcina proprietarului (infra,
nr. 44, text şi nota 131). Intre titularul dreptului de preempţiune şi proprietarul terenu lui nu există un
raport juridic obligaţional propriu-zis; ca urmare, obligaţia de a urma procedura legală prealabilă este o
obligaţie propter rem de natură civilă, dar cu caracter special.
233
Supra, nr. 21, nota 149. Prin intermediul acestor prevederi legale, au fost modificate dispoziţiile art.
52 din Codul silvic (supra, nr. 9, lit. C, nota 93).
 O situaţie specială este reglementată prin dispoziţiile art.
49-52 din Legea nr. 64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele
de invenţie234. Din aceste prevederi legale rezultă că titularul
brevetului de invenţie are obligaţia să exploateze invenţia pe
teritoriul României. Această obligaţie are caracter propter rem şi
este ataşată invenţiei ca bun incorporai. Încălcarea acestei
obligaţii poate conduce la acordarea unei licenţe obligatorii 235.
Uneori, sfera obligaţiilor legale propter rem a fost lărgită
pentru a include: obligaţiile proprietarului care intenţionează să
înstrăineze un teren agricol situat în extravilan; interdicţia de a
înstrăina un teren (art. 32, alin. 1 din Legea nr. 18/1991) sau un
apartament (art. 9, alin. 8 din Legea nr. 112 din 25 noiembrie 1995
pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia
de locuinţe, trecute în proprietatea statului 236)237; obligaţia persoanei
care a dat

(122)

o cauţiune reală sau a dobânditorului unui imobil ipotecat de a

plăti datoria în limitele valorii imobilului ipotecat 238; obligaţia legală

234
Republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 752 din 15 octombrie 2002.
235
Pentru licenţele obligatorii, în reglementarea anterioară modificării introduse prin legea nr. 203 din
19 aprilie 2002, L. Mihai, Invenţia. Condiţiile de fond ale brevetării. Drepturi, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2002, p. 157-170. Cât priveşte sancţiunea pentru neutilizarea mărcii, este vorba de o
decădere; într-adevăr, prescripţia şi decăderea sunt sancţiuni pentru neexerdtarea drepturilor, în
general, iar nu pentru neexecutarea unei obligaţii propter rem; obligaţia generală de a exercita
drepturile nu presupune stabilirea unui anumit mod de exercitare a acestora; prescripţia sau decăderea
intervine nu pentru că dreptul nu este exercitat într-un anumit fel, ci pentru că dreptul nu este exercitat
în nici un fel, nici măcar prin acţiunea în justiţie pentru apărarea lui (pentru natura juridică a
prescripţiei extinctive, M. Nicolae, op. cit., p. 40-68).
236
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, modificată prin
Legea nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 407 din 24 iulie 2001.
237
I. Lulă, loc. cit., p. 19-22 (text şi notele 28-35).
238
T.R. Popescu, op. cit., p. 17 (text şi nota 1); I. Lulă, loc. cit., p. 10 şi 11.
de garanţie prevăzută în art. 1002 C. civ. care constituie o
sarcină239 reală a proprietăţii clădite240. În realitate, în toate aceste
cazuri nu este vorba de obligaţii legale propter rem, ci de
restrângeri stricto sensu ale exercitării241 dreptului de proprietate,
de obligaţia negativă de a nu stânjeni urmărirea bunurilor
ipotecate242 sau de fundamentarea teoretică a răspunderii civile
delictuale pentru o categorie specială de lucruri.

E. Obligaţii propter rem convenţionale.

Tot veritabile obligaţii propter rem cu caracter civil sunt cele

care au un izvor convenţional. Ele sunt denumite obligaţii propter
rem convenţionale. S-a menţionat că o astfel de obligaţie este
aceea pe care „şi-o asumă proprietarul unui fond aservit, cu
ocazia constituirii unei servituti de trecere, de a efectua lucrările
necesare exerciţiului normal al servitutii”243. Acest exemplu este
aplicaţia posibilităţii mai generale prevăzute în art. 631 C. civ. 244
Conform acestui text legal, proprietarul fondului aservit va
efectua lucrările necesare pentru exercitarea servitutii dacă s-a
prevăzut astfel în titlul de stabilire a servitutii. Ca urmare,
dobânditorii ulteriori şi succesivi ai fondului dominant şi ai

239
Noţiunea juridică de sarcină face parte din categoria logică a aşa-numitelor noţiuni vide, al căror
conţinut se schimbă în funcţie de context. Pentru diferitele accepţii ale noţiunii de sarcină, V. Stoica,
„Situaţii speciale în legătură cu despăgubirile pentru construcţiile ce se preiau în proprietate socialistă
de stat prin expropriere de la persoane fizice”, în Revista română de drept nr. 4/1986, p. 25 şi 26, text şi
notele 16-18.
240
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p.417;I. Lulă, loc.
cit., p.22.
241
În legătură cu calificarea interdicţiilor legale de înstrăinare ca fiind restrângeri ale exercitării
dreptului de proprietate sau derogări de la acest drept, în lumina prevederilor Convenţiei europene a
drepturilor omului, infra, nr. 121, lit. B, b.
242
Dacă se are în vedere însă procedura purgii, pentru curăţirea imobilului de ipotecă sau plata creanţei
creditorului de către dobânditorul imobilului ipotecat, nu este vorba de o obligaţie, ci de o simplă
facultate pe care o are dobânditorul.
243
I. Albu, op. cit., p. 66.
244
L. Pop, op. cit., p. 32.
fondului aservit vor profita de, respectiv vor suporta obligaţia
propter rem ca obligaţie reală de a face. Dobânditorii fondului
aservit nu pot invoca nici necunoaşterea dreptului de servitute,
nici necunoaşterea obligaţiei propter rem dacă au fost îndeplinite
formalităţile de publicitate245. În

(123)

absenţa formalităţilor de publicitate nu se asigură opozabilitatea

lărgită a obligaţiilor propter rem convenţionale. Într-o asemenea
situaţie, obligaţiile de a face asumate de părţi rămân obligaţii
civile propriu-zise.
Desigur, de la bun început, părţile pot conveni ca obligaţia de
a face asumată să nu constituie o obligaţie propter rem, ci să fie
corelativă unui drept de creanţă propriu-zis. Altfel spus, în cazul
obligaţiilor propter rem convenţionale este important ca părţile să
fi avut intenţia de a constitui o asemenea obligaţie, iar nu o
obligaţie civilă propriu-zisă. Nu trebuie însă să se înţeleagă că
temeiul opozabilităţii lărgite a obligaţiei propter rem convenţionale
se află în voinţa părţilor. O asemenea soluţie ar încălca principiul
relativităţii efectelor actului juridic. Temeiul acestei opozabilităţi
lărgite se află în dispoziţiile art. 631 C. civ., care au fost
interpretate în mod constant în sensul că îngăduie constituirea

245
Potrivit art. 21, alin. 1, lit. B, e din Legea nr. 7/1996, faptele juridice, drepturile per sonale sau alte
raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la proprietate se înscriu în cartea funciară în partea a
doua referitoare la proprietate; obligaţiile propter rem convenţionale intră în conţinutul unor raporturi
juridice referitoare la proprietate şi deci trebuie să fie înscrise în acest capitol. Numai datorită
inabilităţii legiuitorului obligaţiile propter rem nu au fost menţionate în partea a treia, cunoscută şi sub
denumirea de foaia de sarcini (pentru structura cărţii funciare, M. Nicolae, Publicitatea imobiliară şi
noile cărţi funciare, Editura Edit Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p. 261-265). Cât priveşte obligaţiile
legale propter rem, publicitatea se asigură chiar prin legea care le instituie; numai în legătură cu acestea
nu este necesară îndeplinirea vreunei forme speciale de publicitate (în sensul că obligaţiile propter rem
pot fi, fără distincţie, recunoscute, indiferent de îndeplinirea vreunei forme de publicitate, I. Lulă, loc.
cit., p. 10).
unor obligaţii propter rem convenţionale şi în sensul că instituie o
prezumţie privind caracterul propter rem al obligaţiei de a face
asumate de proprietarul fondului aservit pentru a asigura
exerciţiul normal al servitutii, dacă nu e o clauză contrară în actul
de constituire. Altfel spus, intenţia părţilor privind caracterul propter
rem al obligaţiei de a face accesorie sevituţilor este prezumată în
mod relativ.
Obligaţiile propter rem convenţionale nu pot fi asimilate aşa-
numitelor servituti personale care sunt prohibite prin dispoziţiile art.
620, alin. 1 C. civ.246 Regula înscrisă în art. 620, alin. 1C. civ. apără
tocmai libertatea persoanei şi urmăreşte să împiedice renaşterea
servitutilor personale, specifice societăţilor feudale. În viitor, s-ar
putea considera că şi obligaţiile propter rem convenţionale
constituie o încălcare a principiului libertăţii persoanei şi s-ar
putea renunţa la interpretarea actuală conform căreia dispoziţiile
art. 631 C. civ. îngăduie restrângerea acestui principiu dincolo de
angajamentul juridic asumat. Altfel spus, prevederile art. 631C.
civ. ar putea fi interpretate în sensul că titularul fondului aservit îşi
poate asuma o obligaţie de a face, dar numai corespunzătoare
unui drept de creanţă propriu-zis.
Oricum, pentru a nu goli de conţinut principiul libertăţii
persoanei, legiuitorul trebuie să reglementeze numai cu titlu de
excepţie obligaţiile propter rem, indiferent dacă acestea sunt
legale sau convenţionale, civile sau administrative, precum şi
servitutile administrative.

38. Obligaţii scriptae in rem.

246
Ca urmare, dispoziţiile art. 631 C. civ. nu derogă de la prevederile art. 620 C. civ. în general,
obligaţiile propter rem convenţionale nu sunt cazuri de derogare de la regula înscrisă în art. 620, alin. 1
C. civ. în sens contrar, I. Lulă, loc. cit., p. 18.
 A. Noţiune.

Obligaţiile scriptae in rem sunt atât de strâns legate de posesia

unui bun, încât creditorul nu poate realiza creanţa sa decât dacă
posesorul actual al lucrului îndeplineşte obligaţia corespun-
zătoare. Aceste obligaţii mai sunt denumite şi obligaţii opozabile
terţilor. Aşadar, ca şi în cazul obligaţiilor propter rem, datoria
aparţine nu numai debitorului iniţial, contemporan cu naşterea
acesteia, ci şi dobânditorilor ulteriori şi succesivi ai bunului,
indiferent dacă aceştia au un drept real sau doar o posesie

(124)

ca stare de fapt. Deşi, uneori, s-a considerat că obligaţiile

scriptae in rem se referă numai la imobile247, nu există nici un
temei legal care să împiedice constituirea acestor obligaţii şi cu
privire la bunuri mobile248.

B. Ipoteza cuprinsă în art. 1441 C. civ.

Într-adevăr, cea mai importantă aplicaţie legală a noţiunii

juridice de obligaţii scriptae in rem este înscrisă în art. 1441 C.
civ., potrivit căruia „Dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau
arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută
înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin un act autentic sau
prin un act privat, dar cu dată certă, afară numai când
desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi
247
C. Stătescu, op. cit., p. 512; T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 16.
248
În sensul că obligaţiile scriptae in rem apasă asupra bunurilor, indiferent dacă sunt mobile sau
imobile, I. Albu, op. cit., p. 65; L. Pop, op. cit., p. 28; C. Bîrsan, op. cit., p. 25.
contractul de locaţiune”. Or, în acest text legal, nu se face
distincţie între bunuri mobile şi bunuri imobile.
Pentru a asigura opozabilitatea lărgită a obligaţiilor scriptae
in rem, legiuitorul instituie cerinţa ca locaţiunea să fie încheiată
prin act autentic sau prin act sub semnătură privată, dar cu dată
certă. Chiar dacă este îndeplinită această cerinţă, părţile pot să
prevadă că, în cazul vânzării bunului închiriat sau arendat,
locaţiunea încetează.
Când locaţiunea are o durată mai mare de 3 ani şi are ca
obiect un bun imobil, asigurarea opozabilităţii necesită şi
înscrierea unei menţiuni în cartea funciară cu privire la contractul
de locaţiune, conform art. 21, alin. 1, lit. C, a) din Legea nr.
7/1996.
Dacă sunt îndeplinite aceste formalităţi, obligaţiile scriptae in
rem se transmit o dată cu bunul închiriat, fără a fi necesar ca
această transmitere să mai fie însoţită de alte formalităţi sub
aspectul asigurării opozabilităţii acestor obligaţii249.

C. Ipoteza cuprinsă în art. 77 din Titlul VI al Legii nr.

99/1999.

Mai mult, există o obligaţie scripta in rem care nu poate

avea ca obiect decât bunuri mobile. Astfel, conform acestui text
legal, „(1) Părţile pot conveni ca vânzarea bunului afectat
garanţiei să aibă loc fără ca partea garantată să ia bunul în
posesie.
(2) În cadrul unei astfel de vânzări părţile pot conveni ca
debitorul să rămână în posesia bunurilor în calitate de locatar.
249
L. Pop, op. cit., p. 29 (text şi nota 3).
Dreptul debitorului va fi opozabil oricărui terţ dobânditor al
bunului”.
Or garanţiile reale mobiliare nu se pot constitui, în mod
evident, cum arată şi denumirea lor, decât asupra bunurilor
mobile.
În legătură cu această obligaţie scripta in rem sunt
necesare trei observaţii.
Mai întâi, termenul posesie este utilizat în mod inadecvat în
acest text legal. Mai întâi, se vorbeşte de luarea în posesie,
formulă utilizată în materia garanţiilor reale mobiliare pentru a
face distincţia între cele cu deposedare şi cele fără deposedare.
Această accepţie specifică a posesiei are în vedere doar
elementul material {corpus), iar nu şi elementul psihologic
(animus), întrucât

(125)

creditorul, chiar şi când preia bunul de la debitor, nu stăpâneşte

bunul pentru el şi nu îi poate culege fructele în proprietate (valoarea
lor poate fi însă dedusă din cuantumul creanţei pe baza acordului
părţilor, conform art. 16, alin. 2 din acelaşi titlu). Altfel spus, creditorul
este un detentor precar, iar nu un posesor.
În cel de-al doilea alineat al art. 77, termenul posesie este, de
asemenea, impropriu folosit, pentru că locatarul este tot un detentor
precar.
Apoi, între aceste dispoziţii legale şi prevederile art. 1441 C. civ.
există o relaţie de la particular la general. Ambele ipoteze sunt
speciale, particulare întrucât obligaţiile scriptae in rem nu sunt regula, ci
constituie, ca şi obligaţiile prop-ter rem, situaţii de excepţie în legătură
cu obligaţiile civile propriu-zise. Dar, în absenţa prevederilor art. 77 din
Titlul VI al Legii nr. 99/1999, bunurile mobile închiriate ar fi intrat sub
incidenţa prevederilor art. 1441 C. civ., încadrându-se în ipoteza
acestui ultim text legal. Ca urmare, prevederile art. 77 din Titlul VI al
Legii nr. 99/1999 reglementează o excepţie de la excepţia cuprinsă în
art. 1441 C. civ. Consecinţa este că locaţiunea trebuie să fie
respectată de subdobânditorii ulteriori şi succesivi ai bunului mobil
închiriat chiar fără îndeplinirea formalităţilor prevăzute în art. 1441 C.
civ.
În al treilea rând, textul este foarte clar în ce priveşte natura
raportului juridic care se creează în legătură cu bunurile rămase la
debitor, acesta având un drept de locaţiune, cât şi în legătură cu
izvorul acestui raport juridic, respectiv voinţa părţilor. Dificultatea pe
care o creează textul este cu totul alta. Două întrebări se pun pe
marginea lui. Ce se înţelege prin părţi? Au părţile acelaşi înţeles în
ambele alineate ale acestui text?
Prin părţi trebuie să avem în vedere, în primul alineat,
creditorul, care suplineşte voinţa debitorului în faza de executare a
garanţiilor reale mobiliare (reglementată în Capitolul V din Titlul VI al
Legii nr. 99/1999, capitol din care face parte şi art. 77) şi cumpărătorul.
În schimb, alineatul al doilea nu poate fi înţeles decât dacă prin părţi
sunt avuţi în vedere creditorul, cumpărătorul şi debitorul. Este vorba,
în realitate, de încheierea unui contract de locaţiune simultan cu
încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Din text rezultă că
ambele contracte sunt integrate într-o operaţiune juridică unică
(locaţiunea se încheie în cadrul vânzării). Or contractul de locaţiune nu
se poate încheia în absenţa debitorului ca locatar, întrucât creditorul
suplineşte voinţa debitorului în cadrul procedurii de executare silită a
garanţiei reale mobiliare numai în mecanismul de încheiere a
contractului de vânzare-cumpărare. Logica executării silite nu poate
fi extinsă şi în legătură cu încheierea contractului de locaţiune.
Voinţa debitorului este necesară pentru încheierea acestui contract,
Din text rezultă, de asemenea foarte clar, că încheierea contractului
de locaţiune este o simplă facultate („părţile pot conveni”) care se
realizează sau nu în funcţie de interesele tuturor părţilor şi de
negocierea acestor interese. Acordul creditorului la încheierea
contractului de locaţiune este necesar întrucât realizarea interesului
debitorului

(126)

poate să influenţeze preţul vânzării şi deci să limiteze

posibilitatea de realizare integrală a creanţei creditorului 250.

D. Distincţia dintre cele două tipuri de obligaţii reale.

Între obligaţiile scriptae in rem şi obligaţiile propter rem există

două diferenţe. Mai întâi, obligaţiile propter rem sunt instituite din
cauza naturii sau a situaţiei juridice a lucrului, în timp ce
obligaţiile scriptae in rem au ca scop asigurarea realizării creanţei
creditorului indiferent de posesorul actual al bunului şi de natura
acestui bun. În vederea acestui scop, aceste obligaţii sunt înscrise
în lucruri. În al doilea rând, obligaţiile propter rem sunt, cum am
văzut, obligaţii reale de a face, în timp ce obligaţiile scriptae in
250
Pentru o altă interpretare a textului art. 77 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, I. Teves, „Contractul de
garanţie reală mobiliară (partea a II-a)”, în Juridica nr. 9/2000, p. 340. Interpretarea acestui autor nu are
însă nici un temei legal, ea înlocuind pur şi simplu contractul de locaţiune prevăzut expres în lege cu un
contract de depozit. Argumentul că locaţiunea este un contract cu titlu oneros nu este infirmat de textul
legal comentat. Desigur, întrucât textul vorbeşte de locaţiune, acesta nu poate fi decât cu titlu oneros. În
plus, contractul de locaţiune se încheie simultan cu contractul de vânzare-cumpărare, astfel încât nu se
pune problema ca debitorul să devină locatarul unui bun care se află în proprietatea sa. Pe de altă parte,
autorul foloseşte în mod inadecvat noţiunea de posesie.
rem au ca obiect un ansamblu de prestaţii pozitive şi negative.
Contractul de locaţiune, în realitate, dă naştere, între altele, unui
drept de creanţă în favoarea locatarului şi a unor obligaţii
corelative scriptae in rem în sarcina locatorului, având ca obiect nu
numai prestaţii pozitive, ci şi prestaţii negative.

§3. Drepturile reale asupra bunurilor incorporale

39. Categorii de bunuri incorporale.

Iniţial, bunuri incorporale251 au fost considerate drepturile

reale, cu excepţia dreptului de proprietate 252, precum şi drepturile
de creanţă253. Este adevărat că, în limbajul comun, bunul care este
obiectul dreptului de proprietate este confundat chiar cu dreptul
de proprietate (se foloseşte termenul de proprietate pentru a
desemna atât dreptul, cât şi obiectul dreptului). Această
împrejurare nu trebuie să ducă însă la concluzia că, din punct de
vedere juridic, dreptul de proprietate se confundă cu bunul care
este obiectul

(127)

251
Pentru clasificarea bunurilor în bunuri corporale şi bunuri incorporale, C. Hamangiu, I. Rosetti
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 863-865; G.N. Luţescu, op. Cit., p. 88-93; Gh. Beleiu, op. cit., p.
105 şi 106; G. Boroi, op. cit., p. 79.
252
S-a apreciat că dreptul de proprietate se confundă cu bunul care este obiectul său, se încorporează în
acest bun şi dobândeşte corporalitatea acestuia. Celelalte drepturi reale nu se confundă cu bunul, rămân
distincte de acesta. în acest sens, C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 864 şi
865; G.N. Luţescu, op. cit., p. 88; G. Boroi, op. cit., p. 79. Această concepţie se întemeiază pe distincţia
care se făcea în dreptul roman între dreptul de proprietate, considerat ca bun corporal, şi jus in re
aliena, considerate ca bunuri incorporale.
253
Pentru o privire de ansamblu asupra problemei bunurilor corporale şi a bunurilor
incorporale în dreptul roman, în evul mediu şi în dreptul modern, R Zenati, loc. cit., p. 307-312.
său254. Mai ales în materie imobiliară această distincţie este netă, întrucât
transmiterea posesiei asupra bunului ca obiect nu înseamnă şi
transmiterea dreptului de proprietate. Chiar şi în materie mobiliară
distincţia este evidentă când nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1909 C.
civ. într-o concepţie coerentă, dacă se acceptă ideea conform căreia
drepturile patrimoniale sunt bunuri incorporale, această idee se
aplică şi cu privire la dreptul de proprietate.
Aşadar, potrivit concepţiei care stă la baza Codului civil,
drepturile patrimoniale sunt considerate bunuri. Această concepţie a
fost criticată, afirmându-se că bunurile propriu-zise sunt lucrurile
materiale, iar acestea nu au nimic comun cu drepturile, care sunt
incorporale; ca urmare, n-ar fi vorba de o clasificare, ci de o alăturare
incoerentă255.
Critica este prea severă. Criteriul care stă la baza clasificării bunurilor
corporale şi a celor incorporale este riguros. Acest criteriu a fost
formulat foarte clar de Gaius, care distingea între bunurile quae tangi
possunt şi bunurile quae tangi non possunt256. Nu este vorba de o
simplă alăturare incoerentă, întrucât bunurile corporale şi bunurile
incorporale au în comun valoarea economică, ele fiind evaluabile în
bani. Cât priveşte utilitatea practică a acestei clasificări, critica este
întemeiată parţial. Într-adevăr, nu este util să includem toate
drepturile patrimoniale în categoria bunurilor, întrucât drepturile
254
În acest sens, s-a subliniat că nu trebuie să se confunde lucrul şi dreptul de proprie tate asupra
lucrului, întrucât lucrul poate exista distinct de dreptul de proprietate şi chiar independent de acesta; M.
Fabre-Magnan, loc. cit., p. 601.
255
M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 709; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.
864; G.N. Luţescu, op. cit., p. 90-92 (acest autor trece în revistă şi noile tendinţe legislative, făcând
referire la legislaţia germană, elveţiană şi italiană, precum şi la Proiectul Codului civil român din
1940).
256
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 863. Distincţia dintre bunurile
corporale şi bunurile incorporale a fost formulată, în mod exemplar, de Gaius: Corporales hae sunt,
quae sui natura tangi possunt: veluti fundus homo vestis aurum argentum et denique aliae res
innumerabiles. Incorporales autem sunt, quae tangi non possunt, qualia sunt ea, quae in iure consistunt:
sicut hereditas, usus fructus, obligationes. Textul lui Gaius este cuprins în lustiniani Institutiones,
recognovit Paulus Krueger, Liber secundus, II, De rebus incorporalibus în Corpus iuris civilis, volumen
primum, Berolini, MCMXXII, p. 13.
patrimoniale sunt instrumente juridice prin intermediul cărora
persoanele apropriază obiectele, lucrurile, scoţându-le din starea
naturală şi introducându-le în sfera civilizaţiei. Mai întâi au fost
apropriate lucrurile naturale, apoi aceste lucruri au fost transformate,
dându-li-se utilităţi noi, pentru ca mai târziu omul să creeze produse
noi, ca bunuri corporale. Este util însă să includem în categoria
bunurilor acele drepturi patrimoniale care devin ele însele
apropriabile, adică se transformă în bunuri incorporale, formând
obiectul altor drepturi patrimoniale. Aşa se întâmplă, cum vom vedea,
cu drepturile patrimoniale incluse în fondul de comerţ şi cu dreptul
de proprietate asupra unui drept de creanţă. Fondul de comerţ
devine el însuşi un bun incorporai, întrucât universalităţile nu au
corporalitate, chiar dacă este vorba de universalităţi de fapt.

(128)

Sub un alt aspect, clasificarea bunurilor corporale şi a celor

incorporale este utilă dacă sfera bunurilor incorporale nu mai este
redusă la drepturile patrimoniale. Cum s-a remarcat, creaţia
intelectuală este ea însăşi un bun, fiind susceptibilă de apropriere sub
formă de drepturi patrimoniale, şi anume un bun incorporai, neavând
substanţă materială257. Formele variate de creaţie intelectuală sunt tot
atâtea bunuri incorporale, în măsura în care formează obiectul unuia
sau altuia dintre drepturile de proprietate intelectuală258. Mai ales pe
acest teren devine evidentă importanţa categoriei juridice de bunuri
incorporale, în opoziţie cu bunurile corporale259. În această ordine de
idei, creaţia intelectuală este protejată nu numai prin intermediul
257
A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate
industrială. Invenţia. Inovaţia, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 14 şi 15.
258
Pentru receptarea acestei idei în jurisprudenţa franceză, F. Zenati, loc. cit., p.312, text şi nota 29.
259
Supra, nr. 5, lit. A, text şi nota 29.
drepturilor patrimoniale, ci şi, în cele mai multe cazuri, prin intermediul
unor drepturi personale nepatrimoniale260.
În cele ce urmează, sunt avute în vedere tocmai acele bunuri
incorporale (drepturi patrimoniale, universalităţi de fapt sau obiecte
de creaţie intelectuală) care sunt ele însele apropriabile şi devin
obiectul unor drepturi reale. Spre deosebire de bunurile corporale,
care sunt în mod natural apropriabile, bunurile incorporale devin
apropriabile numai cu autorizarea legii. Altfel spus, pentru ca un bun
corporal să nu fie apropriabil este nevoie de o interdicţie a legii, în
timp ce pentru ca un bun incorporai să devină apropriabil este nevoie
de o autorizare a legii261. Nu este suficient deci ca bunul incorporai să
aibă o anumită valoare economică, este necesar ca el să fie adus în
sfera bunurilor apropriabile prin intermediul dreptului. Tocmai în
aceasta constă caracterul atipic al unor asemenea drepturi
patrimoniale262.

(129)

260
Aşa-numitul drept de imagine asupra bunurilor corporale, ca atribut al dreptului de proprietate, în
măsura în care ar putea fi recunoscut juridic, nu se detaşează de dreptul deproprietate şi nu se constituie
într-un drept personal nepatrimonial (pentru această chestiune, şi C. Bîrsan, op. cit., p. 41 şi 42, text şi
nota 3). Cu totul alta este situaţia dacă se are în vedere creaţia intelectuală care stă la baza producerii
bunului corporal (planuri de arhitectură, designul, invenţia) şi care constituie ea însăşi un bun distinct
ca bun incorporal; într-o asemenea situaţie, se protejează chiar creaţia intelectuală prin aşa-numitul
drept de imagine asupra bunurilor corporale.
261
M. Fabre-Magnan, loc. cit., p. 594-599; autorul subliniază că dreptul poate crea noi obiecte ale
dreptului de proprietate şi menţionează, ca exemple, creaţiile intelectuale, fondul de comerţ, valorile
mobiliare; de asemenea, precizează că, în dreptul roman, dreptul de proprietate avea ca obiect atât
lucruri corporale (res corporales), cât şi lucruri incorporale (res incorporales), iar teza conform căreia
romanii concepeau că numai lucrurile corporale pot fi obiectul dreptului de proprietate ar fi de fapt o
denaturare rezultată dintr-o eroare de interpretare a glosatorilor medievali pe marginea textelor
jurisconsulţilor romani.
262
Cu toate acestea, s-a afirmat că, din punct de vedere juridic, nu există diferenţă între dreptul de
proprietate asupra bunurilor corporale şi dreptul de proprietate asupra bunuri- lor incorporale; în acest
sens, M. Fabre-Magnan, loc. cit., p. 598 şi 599; această asimilare poate fi acceptată numai dintr-o
perspectivă generală; rigoarea juridică obligă însă la diferenţierea dreptului de proprietate asupra
bunurilor corporale de drepturile reale asupra creaţiilor intelectuale (infra, nr. 42, text şi nota 121).
 Această categorie include dreptul de proprietate şi dreptul real
de garanţie mobiliară asupra unui drept de creanţă, drepturile reale
asupra fondului de comerţ şi dreptul de proprietate intelectuală.
Uneori, se foloseşte sintagma proprietăţi incorporale. În
realitate, este vorba de un drept de proprietate sau de alte drepturi
reale asupra unui bun incorporal.
Pe măsură ce vor apărea bunuri noi, ca bunuri incorporale, se
vor multiplica şi drepturile patrimoniale având ca obiect asemenea
bunuri263.

40. Dreptul de proprietate şi dreptul real de garanţie

mobiliară asupra unui drept de creanţă.

Titlurile de valoare sau titlurile de credit264 sunt înscrisuri care

încorporează, în materialitatea lor, drepturile patrimoniale pe care le
constată, astfel încât persoana care posedă în mod legitim înscrisul
este şi titulara dreptului menţionat în înscris265.
Ca urmare a încorporării drepturilor patrimoniale în înscrisurile
care le constată, „dreptul de proprietate asupra titlurilor şi dreptul de
creanţă pe care acesta îl constată se confundă; dreptul de creanţă nu
există fără titlu, nu poate fi realizat decât de posesorul legitim al

263
Supra, nr. 5, lit. A, text şi nota 29.
264
Pentru utilizarea acestor denumiri în diferite sisteme de drept, St.D. Cărpenaru, Drept comercial
român, ediţia a treia revizuită, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 469, nota 2.
265
Pentru diferite definiţii ale titlurilor de valoare (titluri de credit), St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 469;
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, Drept comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti,
2000, p. 417. Pentru distincţia dintre titlurile comerciale de valoare (titlurile de credit comerciale) şi
titlurile de creanţă civile, I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. II, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 82-84. Acest ultim autor precizează că titlul de credit comercial „are
ca menire esenţială să constate existenţa unei obligaţii comerciale” (p. 82), ca raport juridic care are în
conţinutul său un drept de creanţă, deşi include între titlurile de credit şi titlurile care conferă dreptul la
o anumită cantitate de mărfuri, adică titlurile care încorporează drepturi reale asupra unor bunuri
determinate aflate în depozite sau magazii. Iată de ce preferăm să folosim în text expresia de titluri de
valoare, iar nu pe aceea de titluri de credit; într-adevăr, ultima expresie trimite la ideea de drepturi de
creanţă, părând să excludă ideea de drepturi reale.
titlului”266. Deşi afirmaţia se referă numai la titlurile care constată drepturi
de creanţă, în realitate, ea este valabilă şi pentru titlurile de valoare
care constată şi încorporează drepturi reale267.
Încorporarea drepturilor patrimoniale în înscrisurile care le
constată determină autonomia dreptului patrimonial faţă de raportul
juridic iniţial (fundamental)268.

(130)

Pe această bază, este posibilă simplificarea formalităţilor juridice de

transmitere a dreptului patrimonial încorporat în înscris.
Gradul de încorporare a dreptului patrimonial în înscris diferă
însă de la caz la caz. Cu cât este mai mare gradul de încorporare a
dreptului patrimonial în înscris, cu atât este mai simplă procedura de
transmitere a dreptului, în acest sens, titlurile de valoare la purtător
realizează o încorporare completă a drepturilor patrimoniale în
materialitatea înscrisurilor care le constată. În acest caz, drepturile
patrimoniale constatate prin înscrisuri sunt limitate la drepturile de
creanţă. În această categorie intră acţiunile şi obligaţiunile la
purtător269. Consecinţa este că aceste titluri, spre deosebire de cele
nominative270 şi de cele la ordin, se transmit prin simpla lor predare
266
I. Turcu, op. cit., p. 83.
267
Este vorba de aşa-numitele titluri reprezentative de mărfuri (cum sunt recipisele de depozit,
conosamentele şi warantele). În acest sens, I. Turcu, op. cit., p. 86; St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 471; S.
Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., p. 419.
268
I. Turcu, op. cit., p. 84; St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 470; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G.
Lostun, op. cit., p. 418.
269
Pentru acţiunile şi obligaţiunile la purtător, St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 301, 319; S. Angheni, M.
Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., p. 174,179. Este adevărat că acţiunile şi obligaţiunile la
purtător sunt, în funcţie de conţinutul lor, titluri care conferă drepturi complexe, patrimoniale şi
nepatrimoniale; drepturile patrimoniale intră însă în categoria drepturilor de creanţă.
270
Interesantă este situaţia acţiunilor nominative emise în formă dematerializată. Într-adevăr, conform
art. 91, alin. 2, teza a II-a din Legea societăţilor comerciale, republicată, „Acţiunile nominative pot fi
emise în formă materială, pe suport hârtie sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont”. S-ar
putea spune, în acest caz, că, după ce dreptul patrimonial s-a încorporat în substanţa înscrisului care-1
constată (acţiune nominativă pe suport de hârtie), el îşi pierde corporalitatea, se dematerializează, în
măsura în care acţiunea nominativă este emisă prin înscriere în cont. în realitate, nu este vorba de o
(tradiţie), întrucât nu poartă menţiunea numelui posesorului, şi intră
sub incidenţa normelor de drept comun care guvernează circulaţia
juridică a bunurilor mobile271.
Aşadar, în ipoteza titlurilor de valoare la purtător, dreptul de
proprietate asupra înscrisului devine drept de proprietate asupra
creanţei constatate prin înscris. Într-adevăr, deşi dreptul de creanţă
este incorporai, posesia lui este posibilă prin posesia înscrisului în a
cărui materialitate s-a încorporat creanţa. Astfel, dreptul de creanţă
devine obiectul unui drept real, dreptul de proprietate. Fiind obiectul
unui drept patrimonial, dreptul de creanţă devine un adevărat bun
incorporal.
Asemănătoare este şi situaţia biletelor de bancă, chiar dacă
acestea nu se confundă cu titlurile de valoare272. Se poate spune că în
acest caz este şi mai evidentă transformarea creanţei273 în obiect de
drept patrimonial, întrucât biletele

(131)

de bancă nu pot fi refuzate drept plată, nu sunt legate, nici măcar la

origine, de un raport juridic fundamental, nu prezintă riscul
insolvabilităţii, fiind garantate de stat şi au efecte pe o perioadă
nedeterminată, până la retragerea lor din circulaţie.

reală de materializare, ci doar de o schimbare a materiei în care se încorporează dreptul patrimonial, în

locul suportului material de hârtie apare un suport material electronic.
271
Cu privire la consacrarea legislativă a noţiunii de proprietate asupra valorilor mobiliare în dreptul
francez, F. Zenati, loc. cit., p. 312, text şi nota 32.
272
Pentru deosebirile dintre titlurile de credit şi biletele de bancă, I. Turcu, op. cit., p. 84 şi 85.
273
Se afirmă că „biletele de bancă nu reprezintă o creanţă a Băncii Naţionale a României” (I. Turcu, op.
cit., p. 84). În realitate, s-ar putea vorbi, cel puţin într-un sens metaforic, de o creanţă a posesorului
unui bilet de bancă împotriva Băncii Naţionale a României. În momentul apariţiei lor însă, când au
înlocuit banii de metal, biletele de bancă constatau o creanţă împotriva băncii emitente, având ca obiect
cantitatea de metal preţios echivalenta, în acest sens istoric includem şi biletele de bancă în categoria
dreptului de proprietate asupra unui drept de creanţă.
 Asupra drepturilor de creanţă se poate constitui şi un drept real
de garanţie mobiliară, conform art. 6, alin. 5, lit. G şi art. 84 din Titlul
VI al Legii nr. 99/I999274.
Chiar în ipoteza valorilor mobiliare dematerializate, care nu se
mai încorporează deci în substanţa unui înscris constatator, în
măsura în care există un regim juridic special al transmiterii acestora,
independent de orice suport material, dar care le face să fie privite
prin valoarea lor intrinsecă, de piaţă, iar nu prin raportare la debitorul
din raportul juridic obligaţional, se poate vorbi de un drept de
proprietate asupra unui drept de creanţă.

41. Drepturile reale asupra fondului de comerţ.

Ca universalitate de fapt şi ca bun incorporai, fondul de comerţ275 este

obiectul unor drepturi reale: dreptul de proprietate, dreptul de
uzufruct, drepturile reale de garanţie. Într-adevăr, fiind vorba de o
universalitate, deşi doar de fapt, fondul de comerţ este un bun
incorporai. Drepturile patrimoniale care intră în conţinutul fondului de
comerţ devin ele însele, o dată cu fondul de comerţ, obiect de
drepturi patrimoniale. Astfel, proprietarul fondului de comerţ poate să
înstrăineze acest bun incorporal, să constituie un drept de uzufruct
sau să îşi greveze dreptul de proprietate asupra fondului de comerţ cu
drepturi reale de garanţie276. În asemenea
274
Supra, nr. 6, lit. A, nota 50.
275
Supra, nr. 6, lit. A, text şi nota 49.
276
Calificarea generală a fondului de comerţ ca bun mobil este discutabilă, de vreme ce, mai întâi în
doctrină (I. Turcu, op. cit., p. 14; St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 122; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica,
M.G. Lostun, op. cit., pp. 70 şi 71, text şi notele 10-13) şi apoi în legislaţie (dispoziţiile art. 11, lit. c din
Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale, modificată prin Legea nr.
298 din 7 iunie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 313 din 12 iunie 2001;
pentru comentarea acestei modificări legislative, S. Angheni, „Câteva aspecte privind consecinţele
juridice ale includerii imobilelor în fondul de comerţ”, în Curierul Judiciar nr. 5/2002, pp. 1-10), s-a
acceptat că din fondul de comerţ pot face parte nu numai bunuri mobile, ci şi bunuri imobile, corporale
şi necorporale. Credem că, în măsura în care fondul de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, el trebuie să
 (132)

momente este pusă în evidenţă autonomia fondului de comerţ ca

bun incorporal, distinct de bunurile componente.

42. Drepturile de proprietate intelectuală.

Drepturile de proprietate intelectuală sunt considerate, pe drept

cuvânt, ca o categorie juridică intermediară între drepturile
patrimoniale şi drepturile personale nepatrimoniale277. Fie că sunt
considerate drepturi complexe, care cuprind atât drepturi personale
nepatrimoniale, cât şi drepturi patrimoniale, fie că sunt apreciate ca
o sumă de drepturi distincte, unele de natură patrimonială, altele de
natură personală nepatrimonială278, este evident că drepturile de
creaţie intelectuală sau drepturile de proprietate intelectuală nu pot fi
reduse, de regulă, la aspectul patrimonial279. Este un prim aspect
atipic al acestor drepturi.
Pe de altă parte, ca drepturi patrimoniale, drepturile de
proprietate intelectuală au ca obiect un bun incorporai: o anumită

fie calificat ca un bun incorporai imobiliar. Ca urmare, garanţia reală mobiliară prevăzută în art. 10,
alin. 3 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 (supra, nr. 6, lit. A, nota 50) nu se poate constitui dacă fondul
de comerţ cuprinde un bun imobil. Din modul de formulare a acestui text legal rezultă clar că fondul de
comerţ este cuprins în universalitatea bunurilor mobile în măsura în care el însuşi cuprinde doar bunuri
mobile. Dacă fondul de comerţ cuprinde bunuri imobile se pune problema instituirii unei ipoteci asupra
fondului de comerţ. Totuşi, s-a argumentat că fondul de comerţ rămâne un bun mobil incorporai, chiar
dacă cuprinde bunuri imobile; I. Deleanu, „Fondul de comerţ”, în Dreptul nr. 4/2001, p. 77-81.
277
În acest sens, C. Bîrsan, op. cit., p. 24.
278
Pentru această chestiune, cu referire la dreptul subiectiv de proprietate industrială, A. Petrescu,
„Introducere în dreptul de proprietate industrială”, în A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate
industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială.
279
De la această regulă există o excepţie; „în legătură cu marca nu se nasc drepturi personal -
nepatrimoniale, ci numai dreptul de exploatare exclusivă a mărcii, care - din nou în mod necontestat -
are natura unui drept patrimonial” (L. Mihai, op. cit., p. 97). În acelaşi sens, A. Petrescu, op. cit., p.
30.
creaţie intelectuală280. Este al doilea aspect atipic al acestor drepturi.
Chiar dacă această creaţie intelectuală este, uneori, încorporată într-
un obiect material, ea nu se confundă cu acesta. Ca urmare, dreptul
de proprietate intelectuală nu se confundă cu dreptul de proprietate
asupra obiectului material în care este încorporată creaţia.
Aspectul patrimonial al drepturilor de proprietate intelectuală
este vizibil în cazul dreptului de exploatare a creaţiei intelectuale,
drept care are în conţinutul său juridic, într-o formă specifică, jus
possidendi, jus utendi, jusfruendi şijus abutendi281. În contextul
clasificării drepturilor patrimoniale în drepturi

(133)

reale şi drepturi de creanţă, este preferabilă concepţia care

include drepturile de proprietate intelectuală în categoria
drepturilor reale care au ca obiect bunuri incorporale282. Într-
adevăr, prin prerogativele lor, drepturile de proprietate
intelectuală, deşi nu se identifică cu un drept de proprietate în
sensul comun283, totuşi prezintă caracterele drepturilor reale.
Analiza acestor drepturi nu a pus în evidenţă elemente specifice

280
Dreptul de exploatare a creaţiei intelectuale are o durată limitată; după expirarea acestei durate,
bunul incorporai nu mai este apropriabil. Din această perspectivă, s-a vorbit de expresia juridică a
verbelor a fi şi a avea în termenii fluxului şi refluxului; altfel spus, tendin ţa introducerii unor elemente
nepatrimoniale în domeniul patrimonial coexistă cu tendinţa reîntoarcerii unor bunuri incorporale în
zona nepatrimonială; în paralel cu patrimonializarea unor elemente nepatrimoniale, se produce
extrapatrimonializarea unor elemente patrimoniale (în acest sens, A. Seriaux, „La notion juridique de
patrimoine. Breves notations civilistes sur le verbe avoir”, în Revue trimestrielle de droit civil nr.
4/1994, p. 807-809).
281
Pentru ipoteza dreptului subiectiv de proprietate industrială, A. Petrescu, op. cit., p. 23 şi 24; L.
Mihai, op. cit., p. 102 şi 103. Mutatis mutandis, într-o formă sau alta, aceste prerogative se regăsesc nu
numai în ipoteza dreptului subiectiv de proprietate industrială stricto sensu, ci şi în ipoteza dreptului de
exploatare al oricărei creaţii intelectuale care constituie principalul element patrimonial al drepturilor
de proprietate intelectuală.
282
Pentru această concepţie, dar numai cu referire la dreptul subiectiv de proprietate industrială, A.
Petrescu, L. Mihai, op. cit., p. 20-34.
283
Pentru diferenţele dintre dreptul clasic de proprietate şi dreptul de proprietate industrială stricto
sensu, L. Mihai, op. cit., p. 97 şi 98.
drepturilor de creanţă. Este motivul pentru care drepturile de
proprietate intelectuală nu sunt categorii juridice intermediare
între drepturile reale şi drepturile de creanţă 284. Ele sunt însă,
pentru motivele arătate mai sus, drepturi patrimoniale atipice.

§4. Drepturile potestative patrimoniale

43. Noţiunea de drepturi potestative.

În teoria actului juridic unilateral s-a conturat, în ultimul timp,

noţiunea de drepturi potestative. Puterea conferită unei persoane
de a modifica sau de a stinge o situaţie juridică preexistentă ori
de a recrea o situaţie juridică printr-un act juridic unilateral
constituie, în această concepţie, substanţa juridică a unui drept
potestativ285. Spre deosebire de actele
284
Pentru o altă concepţie, C. Bîrsan, op. cit., p. 24, 26.
285
Discuţia referitoare la drepturile potestative a fost reluată, după o lungă întrerupere, în literatura
juridică română, dar pe filiera literaturii juridice franceze de D. Chirică, „Promisiunea unilaterală de a
vinde şi de a cumpăra”, în Revista de drept comercial nr. 9/1999, p. 45; „Pactul de preferinţă”, în
Revista de drept comercial nr. 11/1999, p. 31; „Denunţarea unilaterală a promisiunii sinalagmatice de
vânzare-cumpărare”, în Dreptul nr. 3/2001, p. 28; „Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare ca
formă autonomă de contract”, în Studia universitatis Babeş-Bolyainr. 2/2000, p. 15. Ulterior, discuţia a
fost reluată de M. Avram, „Notă la dec. nr. 614/2002 a C. S.}., s. civ.”, în Curierul judiciar nr. 6/2002,
p. 72 şi 73; Actul unilateral de voinţă (Aspecte teoretice şi practice în dreptul român şi în dreptul
comunitar), referat prezentat în cadrul seminarului „Influenţa dreptului comunitar asupra legislaţiei
naţionale în domeniul dreptului privat” - organizat la Facultatea de drept din Universitatea Bucureşti în
cooperare cu Institutul Max Planck şi Universitatea din Hamburg, 9-10 mai 2002, precum şi de J.
Goicovici, „Acordul de principiu”, în Dreptul nr. 4/2002, p. 60-62; I. Deleanu, „Problema
constituţionalităţii prevederilor art. 494 alin. ultim, teza a doua din Codul civil român”, în Dreptul nr.
6/2002, p. 23, nota 26, p. 26, nota 39; Părţile şi terţii..., cit. supra, p. 206-212; V. Stoica, „Drepturile
patrimoniale atipice”, în Dreptul nr. 3/2003, p. 55-58; I. Reghini, „Consideraţii privind drepturile
potestative”, în Pandectele Române nr. 4/2003, p. 236-241; M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, cit.
supra, p. 446-452. Doctrina franceză, la rândul său, a preluat teoria drepturilor potestative din doctrina
germană (Kann-Rechte) şi din doctrina italiană (diritto potestativo); în acest sens, I. Najjar, „Avant-
Propos” în St. Valory, La potestativite dans Ies relations contractuelles, Presses universitaires d'Aix-
Marseille, 1999. Pentru o analiză de ansamblu a drepturilor potestative, I. Najjar, Le droit d'option.
Contribution a l'etude du droit potestatifet de l'acte unilateral, Librairie generale de droit et de
jurisprudence, Paris, 1967, passim; St. Valory, op. cit., passim. F. Hage-Chahine, loc. cit., p. 736-738;
acest autor clasifică drepturile cu realizare mediată, în funcţie de modul în care subiectul pasiv este
supus puterii subiectului activ, în drepturi de creanţă (în cazul acestor drepturi, debitorul răspunde cu
întregul său patrimoniu faţă de creditor în caz de neexecutare, ceea ce exprimă o legătură de
subordonare patrimonială a debitorului faţă de creditor; drepturilor de creanţă li se asociază fie o
obligaţie personală, în funcţie de persoana debitorului, fie o obligaţie reală, în funcţie de calitatea sa de
proprietar al unui lucru), drepturi potestative (în cazul acestora, o persoană este ţinută să suporte
 (134)

juridice care sunt o expresie directă a principiului libertăţii de

voinţă, actele unilaterale care constituie o exercitare a drepturilor
potestative sunt în mod direct expresia puterii juridice a acestor
drepturi, şi numai în mod indirect manifestarea libertăţii de voinţă.
Desigur, la rândul lor, drepturile potestative sunt efectul unei
manifestări de voinţă (dreptul de opţiune născut din promisiunea
unilaterală de a vinde şi de a cumpăra) sau efectul pe care
legea îl leagă de anumite fapte juridice (dreptul de opţiune
succesorală). Conturată în strânsă legătură cu raporturile
contractuale, noţiunea de drepturi potestative are aplicare şi în
domeniul raporturilor juridice personale nepatrimoniale 286.
Ceea ce este esenţial pentru drepturile potestative este
puterea pe care o are titularul lor de a interveni, prin voinţa sa
unilaterală, în situaţii juridice preexistente în care sunt prezente şi
interesele altor persoane decât titularul acestor drepturi. Această
voinţă unilaterală poate să îmbrace forma unui act juridic sub-
stanţial, cu caracter unilateral, sau forma dreptului material la
acţiune în justiţie287. Cu alte cuvinte, obiectul dreptului potestativ este
ingerinţa unei alte persoane în sfera sa juridică, fără a i se cere însă nici o prestaţie pozitivă, ceea ce
exprimă o legătură de supunere pură şi simplă) şi drepturi injonctive (în cazul acestora, o persoană este
ţinută să săvârşească un anumit act sau o anumită prestaţie, sub sancţiunea pierderii unui drept sau a
privării de exerciţiul unui drept); rămâne însă neclară situaţia drepturilor de uzufruct, de uz, de abitaţie
şi de superficie, care, deşi sunt considerate drepturi cu realizare mediată, nu sunt incluse în nici una
dintre aceste trei categorii, în timp ce servitutile sunt incluse fie în categoria drepturilor de creanţă
cărora le corespunde o obligaţie reală, fie în categoria drepturilor injonctive; în realitate, toate
dezmembrămintele dreptului de proprietate ar trebui să fie incluse în categoria mai largă a drepturilor
cu realizare imediată; aceste inadvertenţe demonstrează încă o dată faptul că nici o clasificare nu este la
adăpost de critică şi că orice criteriu de clasificare oferă doar o perspectivă parţială, care tre buie să fie
asociată cu perspectivele oferite de alte criterii de clasificare.
286
Mai mult, conceptul de potestativitate depăşeşte cadrul dreptului privat şi intră în cadrul dreptului
public; în acest sens, St. Valory, op. cit., p. 26-28.
287
M. Nicolae, op. cit., p. 447. Nu împărtăşim însă opinia acestui autor în sensul că servitutea de trecere
ar fi un drept potestativ; exercitarea acestei servituti nu este o activitate materială ca manifestare a unui
drept potestativ, ci reprezintă obiectivarea unui drept real principal. Dacă s-ar împărtăşi această
o anumită situaţie juridică preexistentă, iar în conţinutul dreptului
potestativ intră prerogativa ingerinţei în sfera de interes a
persoanelor ale căror drepturi sau interese sunt incluse în
situaţia juridică respectivă. Din această cauză se creează o
legătură specifică între titularul unui asemenea drept, numit
subiect activ sau potentior, şi subiectul pasiv care suportă
consecinţele exercitării dreptului potestativ 288.

(135)

Mai exact, această legătură specifică se realizează între

potentior şi toţi cei ale căror drepturi sau interese sunt incluse în
situaţia juridică, obiect al dreptului potestativ. De obicei este dificil
să se stabilească de la bun început care sunt aceste persoane,
motiv pentru care, generic, dreptul potestativ este raportat în
primul rând la situaţia juridică şi numai în secundar la aşa-numitul
subiect pasiv care, de cele mai multe ori, este alcătuit din mai
multe persoane determinate sau determinabile. Această
caracteristică a drepturilor potestative explică, în bună măsură, de
ce a existat tendinţa asimilării lor cu drepturile reale. Totodată,
aceasta caracteristică determină asemănarea dintre efectele
juridice ale încălcării drepturilor reale şi efectele juridice ale
încălcării drepturilor potestative. Dacă dreptul real este încălcat de
una dintre persoanele care alcătuiesc subiectul pasiv general şi
nedeterminat, se naşte un drept de creanţă distinct de dreptul
real, pe temei delictual, care intră în conţinutul unui raport juridic
obligaţional stabilit între titularul dreptului real şi autorul
concepţie, toate dezmembrămintele dreptului de proprietate ar trebui să fie considerate drepturi
potestative.
288
St. Valory, op. cit., p. 24; într-un sens asemănător, A.G. Ilie, M. Nicolae (II), „Discuţii în legătură cu
natura juridică a dreptului de preempţiune”, în Dreptul nr. 1/2004, p. 46-48.
prejudiciului. În mod asemănător, dacă persoanele cu drepturi şi
interese incluse în situaţia juridică ce face obiectul dreptului
potestativ nu se supun ingerinţei titularului acestui drept realizată
printr-o manifestare unilaterală de voinţă, încălcând astfel dreptul
potestativ, se naşte, de asemenea, un drept de creanţă distinct,
pe temei delictual, care intră în conţinutul raportului juridic
obligaţional dintre potentior şi autorul faptei ilicite.
Modificarea, stingerea sau recrearea situaţiei juridice
preexistente prin exercitarea unui drept potestativ poate produce
efecte juridice pentru viitor sau poate consolida sau infirma efecte
juridice anterioare (dreptul terţului beneficiar de a accepta sau de a
refuza dreptul primit de la promitent ca efect al stipulaţiei pentru
altul).
Înţelese în acest fel, drepturile potestative sunt, în privinţa
subiectului activ, o extindere a sferei libertăţii personale şi, din
punctul de vedere al celor care suporta consecinţele exercitării
acestor drepturi, o restrângere a sferei libertăţii personale. De
aceea, drepturile potestative se pot naşte fie cu acordul prealabil al
celor care vor suporta ulterior consecinţele exercitării acestor
drepturi, fie pe baza unei dispoziţii a legii care leagă naşterea
acestor drepturi de anumite situaţii juridice.
Drepturile potestative nu constituie însă o noţiune nouă în
literatura noastră juridică de drept privat. Noţiunea era cunoscută
încă din perioada interbelică. S-a precizat astfel că drepturile
potestative „constau în puterea pe care o persoană o are, sub
ocrotirea legii, fie de a influenţa, printr-o anumită manifestare de
voinţă, condiţiunea juridică a altei persoane sau condiţiunea sa
proprie, fie de a modifica sau desfiinţa unele situaţiuni sau drepturi
existente, fie chiar de a face să se nască drepturi noi, situaţiuni
noi, consecinţe juridice noi. În rândul acestora se pot aşeza:
dreptul soţului de a cere divorţul, al femeii dotale de a cere
separaţiunea bunurilor, al coproprietarului de a cere diviziunea
bunurilor comune, al oricărei părţi contractante de a cere anularea
sau rezoluţiunea contractului etc.”289.

(136)

Pe de altă parte, în literatura juridică postbelică a fost utilizată

noţiunea de drepturi secundare, care are în vedere „acele prerogative
constând în puterea de a da naştere, prin act unilateral de voinţă, unui
efect juridic ce afectează şi interesele unei alte persoane”290. În sfera
acestei noţiuni au fost incluse: dreptul de alegere în cazul unei
obligaţii alternative; dreptul de denunţare unilaterală a unui contract;
dreptul de preempţiune; dreptul de a ratifica o gestiune de afaceri;
dreptul de a revoca o ofertă ori de a accepta un contract; dreptul
terţilor, în cazul simulaţiei, de a opta între actul aparent şi actul real;
dreptul de opţiune al utilizatorului, în contractul de leasing, între mai
multe posibilităţi (achiziţionarea bunului, restituirea acestuia sau
prelungirea contractului de leasing); dreptul de opţiune succesorală.

289
E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, Institutul de Arte Grafice „Lupta” N. Stroilă,
Bucureşti, 1932, p. 79-80. Autorul explică noţiunea de drepturi potestative plecând de la doctrina
germană şi italiană (Rechte des rechtlichen Konnens sau Kann-Rechte; diritti potestativi).
290
M. Eliescu, „Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă în cadrul unei viitoare reglementări
legale”, în Studii şi cercetări juridice nr. 1/1956, p. 258. Ulterior, noţiunea a fost preluată, fără alte
dezvoltări, de alţi autori; în acest sens, E. Roman, „Prescripţia extinctivă”, în T. Ionaşcu ş. a., Tratat de
drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 450; P. Cosmovici,
„Prescripţia” în P. Cosmovici ş. a., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989, p. 322-323; Idem, Introducere în dreptul civil, Editura AII, Bucureşti, 1993, p. 173;
Gh. Beleiu, op. cit., p. 233. Noţiunea drepturilor secundare a fost însă utilizată, anterior studiului lui M.
Eliescu, de S.N. Bratus, Subiectele dreptului civil, Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică,
Bucureşti, 1953, p. 10 şi 11 (text şi note). Este probabil ca autorii ruşi să fi preluat, la rândul lor,
noţiunea de Kann-Rechte, prin prelucrare în forma drepturilor secundare, din doctrina germană. În
sensul că drepturile secundare nu sunt veritabile drepturi subiective civile, ci doar simple facultăţi ori
beneficii legale sau convenţionale, G. Boroi, op. cit., p. 270.
 Este uşor de observat interferenţa dintre modul de definire a
drepturilor potestative şi modul de definire a drepturilor secundare.
Nu mai puţin, este preferabilă noţiunea de drepturi potestative. Pe de
o parte, denumirea exprimă mai bine esenţa acestor drepturi şi, pe
de altă parte, teoria drepturilor potestative este mult mai elaborată
decât succinta referire la drepturile secundare care a înlocuit pentru o
vreme noţiunea drepturilor potestative în doctrina juridică
românească.
De regulă, drepturile potestative sunt imprescriptibile, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege291. Chiar şi atunci când se aplică
regula, drepturile potestative se sting atunci când se stinge situaţia
juridică în legătură cu care ele au fost recunoscute. De exemplu, în
ipoteza dreptului de dobândi o cotă-parte de 1/2 din dreptul de
proprietate asupra zidului despărţitor, acest drept potestativ se stinge
dacă piere obiectul proprietăţii. Tot astfel, dacă se prescrie dreptul care

(137)

ar urma să fie valorificat prin exercitarea dreptului potestativ, acesta

din urmă se stinge şi el, întrucât rămâne fără obiect.

44. Drepturile potestative patrimoniale.

În funcţie de natura situaţiei juridice preexistente, drepturile

potestative dobândesc caracter patrimonial sau caracter personal
nepatrimonial. Într-adevăr, dacă exercitarea dreptului potestativ
modifică, stinge sau recreează o situaţie juridică preexistentă de na-
291
De exemplu, dreptul de opţiune succesorală se prescrie în termen de 6 luni de la data deschiderii
succesiunii (art. 700, alin. 1 C. civ.). Pentru această chestiune, dar cu referire la drepturile secundare,
G. Boroi, op. cit., p. 270.
tură patrimonială, arunci acel drept potestativ dobândeşte o valoare
economică şi devine el însuşi un drept patrimonial292.
Când situaţiile juridice preexistente conţin drepturi reale,
drepturile potestative sunt, în acelaşi timp, limitări ale exercitării acestor
drepturi reale (de exemplu, dreptul de preempţiune care limitează
exerciţiul dreptului de proprietate este un drept potestativ293).
Drepturile potestative patrimoniale nu sunt nici drepturi reale,
nici drepturi de creanţă. Ele nu sunt o categorie intermediară între
drepturile reale şi drepturile de creanţă, pentru că nu cuprind în
conţinutul juridic elemente specifice drepturilor reale sau drepturilor
de creanţă294.
Într-adevăr, drepturile potestative pot fi exercitate în mod direct, dar nu
asupra unui bun, ca în cazul drepturilor reale, ci asupra unei situaţii
juridice. Efectul exercitării acestor drepturi este suportat numai de
persoanele ale căror drepturi sau interese fac parte dintr-o sau sunt
legate de o anumită situaţie juridică. Pe de altă parte, pentru
exercitarea acestor drepturi potestative, titularii lor nu au nevoie de o
acţiune sau o inacţiune specifică din partea unor subiecte pasive,
cum se întâmplă în cazul drepturilor de creanţă.
292
De exemplu, dreptul de dezicere poate fi constituit cu titlu oneros tocmai pentru că are o valoare
economică. Pentru ipoteza constituirii dreptului de dezicere cu titlu oneros, M. Avram, „Notă...”, cit.
supra, pp. 68-70.
293
Pentru problematica dreptului de preempţiune, infra, nr. 159-161; Gh. Beleiu, „Dreptul de
preemţiune reglementat prin Legea nr. 18/1991”, în Dreptul nr. 12/1992, p. 3; E. Chelaru, „Dreptul de
preempţiune reglementat de codul silvic”, în Dreptul nr. 6/1997, p. 15; E. Chelaru, „Dreptul de
preempţiune reglementat de legea nr. 54-1998”, în Dreptul nr. 8/1998, p. 19; D. Corneanu, I. Negru,
„Inexistenţa unei ordini de preferinţă cu referire la dreptul de preempţiune reglementat prin Legea nr.
54/1998 privind circulaţia juridică a te renurilor”, în Dreptul nr. 7/1999, p. 34; Fr. Deak, „Dreptul de
preempţiune”, în Dreptul nr. 7/1992, p. 34; I. Negru, „Posibilitatea valorificării antecontractelor de
vânzare-cumpărare care s-au încheiat asupra terenurilor agricole din extravilan fără să fi fost respectat
dreptul de preempţiune”, în Dreptul nr. 12/2001, p. 59; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte spe-
ciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, pp. 28-36; L. Pop, op. cit., p. 110-120; I. Ne gru, D.
Corneanu (I), „Discuţii în legătură cu natura juridică a dreptului de preempţiune”, în Dreptul nr.
1/2004, pp. 22-33; A.G. Ilie, M. Nicolae, loc. cit., pp. 34-64; V. Stoica, „Dreptul de preempţiune la
vânzarea terenurilor agricole şi a celor cu destinaţie forestieră”, în Dreptul nr. 2/2004, pp. 33-58. De
asemenea, supra, nr. 37, lit. D, d, text şi notele 68-70.
294
D. Chirică, „Promisiunea unilaterală...”, cit. supra, p. 45; cu toate acestea, autorul subliniază că
dreptul potestativ analizat nu include, în conţinutul său juridic, nici atributele drepturilor reale, nici
atributele drepturilor de creanţă.
 (138)

Secţiunea a IlI-a
Clasificarea drepturilor reale

45. Precizare prealabilă.

În contextul acestei clasificări, vor fi avute în vedere numai

drepturile reale tipice, iar nu şi drepturile de proprietate intelectuală
sau alte drepturi patrimoniale atipice care se apropie, mai mult sau
mai puţin, de figura juridică a drepturilor reale.

46. Drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.

Criteriul acestei clasificări se defineşte în funcţie de autonomia

sau dependenţa drepturilor reale în raport cu drepturile de creanţă. în
funcţie de acest criteriu, drepturile reale principale sunt acele drepturi
reale care nu depind de existenţa unui drept de creanţă, iar drepturile
reale accesorii sunt acele drepturi reale care sunt dependente de un
drept de creanţă295. Drepturile reale de garanţie sunt drepturi rea
le accesorii.
Dacă un drept real depinde de existenţa altui drept real,
primul drept nu devine un drept real accesoriu. De exemplu, dreptul
de servitute are un caracter accesoriu în raport cu dreptul de
proprietate, dar rămâne un drept real principal.
295
Dintr-o altă perspectivă, drepturile reale principale ar purta asupra materialităţii însăşi a lucrului,
care este pus în serviciul titularului dreptului, iar drepturile reale accesorii ar purta asupra valorii
pecuniare a lucrului (M. Nicolae, op. cit., p. 377; autorul apreciază că păstrarea criteriului dependenţei
ar face ca dreptul de servitute să fie inclus în categoria drepturilor reale accesorii, fără a observa că în
această clasificare nu este vorba de orice fel de dependenţă, ci de aceea faţă de un drept de creanţă; or
dreptul de servitute este dependent de un alt drept real principal).
 Drepturile reale accesorii, respectiv dreptul de ipotecă,
privilegiile, dreptul de gaj, dreptul de garanţie reală mobiliară sunt
analizate în cadrul teoriei generale a obligaţiilor, tocmai pentru că ele
sunt menite garantării unor creanţe, în acelaşi cadru va fi analizat şi
dreptul de retenţie, considerat un drept real de garanţie imperfect.
În cele ce urmează, vor fi analizate numai drepturile reale
principale.

47. Clasificarea drepturilor reale principale.

În funcţie de natura juridică şi de regimul juridic aplicabil,

distingem între dreptul de proprietate publică şi dreptul de
proprietate privată.
Drepturile reale constituite pe temeiul dreptului de proprietate
publică sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul
de folosinţă. De regulă, dreptul de proprietate publică nu se exercită,
în mod direct, de către titularii săi, statul şi comunităţile locale, ci în mod
indirect, prin intermediul titularilor drepturilor reale constituite pe
temeiul său.
Dreptul de proprietate privată poate fi dezmembrat, astfel încât
atributele care intră în conţinutul său juridic se exercită de persoane
diferite. Astfel, pe

(139)

temeiul dreptului de proprietate privată se constituie

dezmembrămintele acestuia: dreptul de nudă proprietate, dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi
dreptul de superficie. Acestea sunt dezmembrămintele dreptului de
proprietate stricto sensu.
De regulă, dreptul de nudă proprietate nu este enumerat între
dezmembrămintele dreptului de proprietate privată. Lato sensu, nuda
proprietate este tot un dezmembrământ. întotdeauna, prin separarea
prerogativelor dreptului de proprietate privată se nasc două
dezmembrăminte lato sensu: dreptul de nudă proprietate, pe de o
parte, şi dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul
de servitute sau dreptul de superficie, pe de altă parte. Este adevărat
însă că, în timp ce dezmembrămintele stricto sensu au, cu excepţia
dreptului de servitute, o configuraţie fixă, dreptul de nudă proprietate
are o configuraţie variabilă. Conţinutul său juridic este diferit, în funcţie
de atributele care se separă din conţinutul juridic al dreptului de
proprietate cu ocazia naşterii dez-membrămintelor. Chiar şi în cazul
dreptului de servitute există un drept de nudă proprietate, dar numai
în raport cu elementul specific din conţinutul juridic al dreptului de
proprietate asupra fondului aservit care este exercitat de titularul
dreptului de proprietate asupra fondului dominant ca urmare a
dezmembrării. Oricum, întotdeauna, dreptul de nudă proprietate nu
se confundă cu dreptul de proprietate.
Diferenţa dintre dezmembrămintele stricto sensu şi nuda
proprietate ca dezmembrământ lato sensu constă în aceea că numai
nuda proprietate are vocaţia de a se reîntregi ca drept de proprietate în
momentul stingerii dezmembrămin-telor stricto sensu.
Spre deosebire de ipoteza dreptului de proprietate publică,
prerogativele dreptului de proprietate privată se exercită, de regulă,
de către titularul dreptului. Chiar şi în ipoteza dezmembrării dreptului
de proprietate privată, drepturile reale care rezultă nu sunt moduri de
exercitare a atributelor din conţinutul juridic al dreptului de proprietate.
Dimpotrivă, dezmembrămintele dreptului de proprietate privată
presupun o separare a prerogativelor acestui drept, astfel încât
titularul fiecărui dezmembrământ exercită propriile sale atribute.
Aşa fiind, drepturile reale constituite pe temeiul dreptului de
proprietate publică au un grad mai redus de autonomie, astfel încât
opozabilitatea erga om-nes se realizează numai în cadrul raporturilor
juridice de drept privat. În raporturile juridice de drept public dintre
titularul dreptului de proprietate publică şi titularii drepturilor constituite
pe acest temei, opozabilitatea funcţionează doar în mod limitat, cât
timp sunt îndeplinite cerinţele prevăzute în lege. Dimpotrivă,
dezmembrămintele dreptului de proprietate, pe durata existenţei lor,
se caracterizează printr-o opozabilitate erga omnes deplină.
Într-o situaţie intermediară se află dreptul de concesiune şi
dreptul real de folosinţă constituite pe temeiul dreptului de proprietate
privată al statului sau al unei comunităţi locale. Potrivit legii, aceste
drepturi reale principale se nasc nu numai pe temeiul dreptului de
proprietate publică, ci şi, în situaţii speciale,

(140)

pe temeiul dreptului de proprietate privată al statului sau al unei

comunităţi locale. Totuşi, în această ipoteză, dreptul de concesiune
şi dreptul real de folosinţă nu pot fi considerate dezmembrăminte
ale dreptului de proprietate privată, întrucât natura lor de drept
civil este alterată de elemente de drept administrativ privitoare la
naşterea, exercitarea şi stingerea lor.

(141)
 Capitolul III
Posesia ca stare de fapt protejată juridic

Secţiunea I
Noţiunea posesiei ca stare de fapt

48. Importanţa noţiunii posesiei ca stare de fapt.

În teoria generală a drepturilor reale principale, studiul

noţiunii posesiei ca stare de fapt este, uneori, o introducere la
studiul drepturilor reale principale, privite ut singuli, iar alteori
încheie analiza acestor drepturi. Această diferenţă de abordare
pune în evidenţă faptul că, din punct de vedere metodologic,
între noţiunea de posesie ca stare de fapt şi noţiunea fiecărui
drept real principal există o legătură indisolubilă. Este greu de
înţeles noţiunea posesiei ca stare de fapt fără înţelegerea
conţinutului juridic al drepturilor reale principale, după cum poate
să creeze confuzii prezentarea acestui conţinut juridic înainte de a
fi abordată problema posesiei ca stare de fapt. Într-adevăr,
noţiunea de posesie are două accepţii, ca stare de fapt şi ca
element juridic, ca atribut care intră, într-o formă specifică, în
conţinutul juridic al fiecărui drept real principal. De multe ori,
aceste două accepţii sunt confundate, întrucât se face abstracţie
de contextul în care ele sunt utilizate sau, mai grav, se face
abstracţie de diferenţa dintre ele.
Aceste dificultăţi pe care le ridică, sub aspect metodologic,
studiul posesiei ca stare de fapt şi al posesiei ca element de drept
au o explicaţie istorică, o explicaţie teoretică şi o explicaţie
legislativă.
 Din punct de vedere istoric, posesia ca stare de fapt, ca
simplă ocupare şi stăpânire a obiectelor, înainte ca acestea să
capete semnificaţia inclusă în noţiunea juridică de bunuri, a fost cu
mult anterioară apariţiei drepturilor. Nu mai puţin însă, posesia ca
stare de fapt a fost mai întâi temeiul reprezentării subiective pe
care posesorul a dobândit-o treptat atât asupra relaţiei dintre el şi
obiectul posedat, cât şi asupra relaţiei dintre el şi celelalte
persoane neposesoare, iar apoi fundamentul configurării dreptului
de proprietate şi al naşterii celorlalte drepturi reale296. Posesia ca
element de drept, ca atribut care intră în conţinutul juridic al
fiecărui drept real principal, a apărut deci mult mai târziu decât
posesia ca stare de fapt. Din acest punct de vedere, cel puţin, se
justifică studiul posesiei ca stare de fapt înainte de analiza
drepturilor reale principale, privite ut singuli.
În ordine teoretică, s-a negat, uneori, necesitatea
elementului subiectiv al posesiei ca stare de fapt, afirmându-se că
elementul material este îndestulător.

(142)

Alteori, s-a mers mai departe şi s-a negat diferenţa dintre

posesie ca stare de fapt şi posesie ca element juridic sau s-a
încercat o sinteză a acestor două accepţii. Această ezitare
teoretică a generat diferenţele privind locul noţiunii posesiei în
sistemul teoriei generale a drepturilor reale principale.
Mai mult, în ordine legislativă, sub influenţa disputelor
teoretice, s-au conturat două sisteme diferite de reglementare a
296
În sensul că proprietatea romană s-a edificat lent, pe temeiul posesiei ca stare de fapt, F. Zenati,
„Pour une renovation de la theorie de la propriete”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 2/1993, p.
314. Pentru tratarea de ansamblu a problemelor posesiei,V. Stoica, „Posesia ca stare de fapt protejată
juridic (I)”, în Curierul judiciar nr. 4/2003, p. 134-154; (II), în Curierul judiciar nr. 5/2003, p. 111-147.
posesiei: sistemul Codului civil francez şi sistemul Codului civil
german, fiecare dintre acestea fiind apoi preluat în diferite ţări ale
Europei Continentale.
Ţinând seama atât de argumentul de ordin istoric, cât şi de
soluţia adoptată în Codul civil român sub influenţa Codului civil
francez, este mai potrivită studierea posesiei ca stare de fapt
înainte de analiza dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi
reale principale.

§1. Evoluţia istorică a noţiunii posesiei ca stare de fapt

49. Aspecte etimologice.

Etimologia nu este suficientă pentru înţelegerea noţiunilor

juridice. Sensurile actuale ale multor noţiuni juridice s-au
îndepărtat mult de sensurile iniţiale. Dar chiar şi într-o asemenea
situaţie, înţelegerea evoluţiei în timp a acestor sensuri este o cale
pentru a înţelege mai bine sensurile actuale.
În legătură cu termenul posesie, s-a observat că, în limba
latină, el exprima ideea unei stăpâniri materiale. A poseda îşi are
originea în sintagma pes şedere, care însemna a sta cu
picioarele pe un lucru297.

50. Posesia în dreptul roman.

Iniţial, posesia era desemnată prin termenul usus. Ulterior,

usus a fost descompus în possidere şi uti, apărând astfel
297
G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor.
Drepturile reale principale, Bucureşti, 1947, p. 174; P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil,
vol. I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 65.
termenul possessio. Jurisconsulţii romani au folosit acest termen
fie pentru a desemna o stare de fapt, fie pentru a desemna un
drept. Oricum, în timpul lui Justinian, posesia era considerată un
drept298. Mai mult, possessio se identifica practic cu dreptul de
proprietate 299.
Juris possessio sau quasi possessio a apărut ulterior, pe cale
pretoriană, pentru a desemna posesia corespunzătoare
servitutilor300. S-a considerat că s-a produs o extindere de la
posesia lucrurilor corporale (possessio, possessio rei sau
possessio corporis) corespunzătoare dreptului de proprietate,
privit el însuşi ca

(143)

un bun corporal301, la „posesia unui drept incorporai”302 (possessio juris

sau qua-si possessio). în realitate, aceste expresii erau intuiţii ale
configuraţiei specifice pe care o îmbracă posesia ca stare de fapt în
funcţie de dreptul real al cărui conţinut juridic era obiectivat,
exteriorizat prin acte juridice şi fapte materiale.
Cu toate că, iniţial, posesia era confundată cu proprietatea,
ocrotirea posesiei fiind şi ocrotirea dreptului de proprietate, romanii au
acceptat, la un moment dat, ocrotirea posesiei independent de
ocrotirea dreptului de proprietate. Interdictele au apărut ca

298
Pentru aceste aspecte, C.St. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti,
1973, p. 166.
299
P.C. Vlachide, op. cit., p. 65
300
M. Planiol, G. Ripert, Trăite elementaire de droit civil, tome premier, Librairie Generale de Droit et
de Jurisprudence, Paris, 1928, p. 747; CSt. Tomulescu, op. cit., p. 167.
301
Am arătat mai sus că, în concepţia modernă, dreptul de proprietate are o natură incorporală şi nu se
confundă cu obiectul său corporal (supra, nr. 39).
302
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura
„Naţionala”, Bucureşti, 1928, p. 935.
instrumente juridice pentru a apăra posesia, spre deosebire de
acţiunea în revendicare care apăra dreptul de proprietate303.
Romanii cunoşteau şi distincţia dintre detentio şi possessio, chiar
dacă au fost controversate criteriile acesteia. Pragmatismul roman a
făcut ca protecţia posesiei prin interdicte să fie extinsă şi la alte
persoane care, în mod normal, aveau calitatea de detentori precari
(depozitarul unui lucru litigios şi creditorul a cărui creanţă era
garantată printr-un gaj)304.

51. Controversa din doctrina modernă în legătură cu

interpretarea noţiunii de posesie din dreptul roman.

Modificarea în timp a sensurilor noţiunii de posesie în dreptul

roman, precum şi reflectarea contradictorie a acestor sensuri în
textele jurisconsulţilor romani explică interpretările diferite ale acestei
noţiuni în doctrina modernă. Teoria formulată de Savigny şi teoria
formulată de Ihering formează substanţa unei controverse care a
marcat şi marchează nu numai înţelegerea noţiunii de posesie, ci şi
reglementarea posesiei în diferite ţări ale Europei Continentale.

A. Teoria lui Savigny sau concepţia subiectivă a posesiei.

În această teorie, posesia este o putere de fapt asupra unui

lucru care presupune existenţa a două elemente: un element
material, respectiv puterea fizică de a dispune de lucru (corpus
possessionis) şi un element intenţional, psihologic, respectiv intenţia de
a se comporta ca un adevărat proprietar (animus possessionis).
303
Pentru interdictele posesorii, P.F. Girard, Manuel elementaire de droit romain, Arthur Rousseau,
Editeur, Paris, 1906, p. 274-279; I. Cătuneanu, Curs elementar de drept Roman, ed. a II-a, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 1924, p. 207-211; CSt. Tomulescu, op. cit., p. 168-170.
304
I. Cătuneanu, op. cit., p. 200-202.
 În absenţa elementului psihologic, cel ce deţine lucrul este un
simplu detentor precar; chiar dacă are animus, detentorul precar nu are
un animus domini sau un animus possessionis sau animus
possidendi sau animus sibi habendi, ci doar un animus detinendi.
Voinţa de a poseda este deci determinantă în teoria lui Savigny
despre posesie, motiv pentru care ea a şi fost denumită teoria
subiectivă a posesiei.
Plecând de la criteriul voinţei, Savigny clasifica posesorii şi
detentorii precari în patru categorii: adevăraţii proprietari şi
persoanele care, cu bună-credinţă

(144)

sau cu rea-credinţă, se consideră şi se comportă ca proprietari;

titularii dezmembrămintelor proprietăţii; aceştia exercită asupra
lucrurilor nu possessio, ci quasi possessio; persoanele care deţin
lucrurile pe temeiul unor legături contractuale, dar pentru
realizarea propriului lor interes (locatarii); persoanele care
exercită posesia nomine alieno (mandatarul, depozitarul,
comodatarul)305.
Savigny şi-a argumentat interpretarea dată noţiunii de
posesie în dreptul roman pe textele jurisconsulţilor care făceau
distincţie între posesie şi detenţie, chiar dacă, uneori, protecţia
juridică a posesiei prin interdictele posesorii era extinsă şi asupra
detenţiei precare; se aprecia însă că în acest caz, prin

305
F.Ch. de Savigny, Traite de la possession en droit romain, traduit de l'allemand par H. Staedler, 3
edition, Bruxelles, 1893, p. 108, apud D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român,
Editura Academiei, Bucureşti, 1986, p. 21; pentru expunerea teoriei lui Savigny, şi G.N. Luţescu, op.
cit., p. 179-181.
intermediul detentorului, interdictele posesorii apărau chiar
posesia, întrucât detentorul era reprezentantul posesorului 306.

B. Teoria lui Ihering.

În această teorie, accentul este pus pe elementul material,

respectiv pe puterea fizică exercitată în mod voit asupra unui lucru.
Elementul intenţional nu este suprimat, dar el nu este distinct de
elementul material: „Juxtapoziţia locală nu devine corpus decât
în momentul când voinţa îi imprimă semnul raportului posesoriu.
Animus nu vine ca să se adauge, ca un al doilea element, la
primul element deja existent, ci îl creează, manifestându-se prin
el.”307
Potrivit acestei concepţii, dispare diferenţa dintre posesor şi
detentor precar în ceea ce priveşte protecţia juridică a stăpânirii
de fapt asupra bunului. Chiar dacă detentorul precar nu are
animus sibi habendi sau animus domini sau animus possessionis
sau animus possidendi, el are totuşi animus detinendi. Ca urmare,
teoria lui Ihering a fost denumită şi teorie obiectivei, întrucât se
întemeiază „nu pe voinţa celui ce are stăpânirea de fapt a lucrului,
ci pe raportul posesoriu, aşa cum el se manifestă în exterior” 308.
Mai mult, Ihering consideră că, deşi este o putere fizică
asupra unui lucru, posesia este totuşi un drept, iar nu o simplă
stare de fapt. Pentru a ajunge la această concluzie, Ihering
pleacă de la ideea că drepturile sunt interese protejate juridic,

306
G.N. Luţescu, op. cit., p. 180.
307
R. von Ihering, Fondement de la protection possessoire, 1865, apud G.N. Luţescu, op. cit., p. 181 şi
182. Diferenţa dintre concepţia lui Ihering şi concepţia lui Savigny nu constă, aşadar, în includerea sau
excluderea elementului intenţional, ci în caracterul explicit sau implicit al acestuia; pentru marcarea
acestei diferenţe, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 36me edition, Dalloz, Paris,
1985, p. 143 şi 144.
308
G.N. Luţescu, op. cit., p. 182.
fiecare drept având un element material (un interes) şi un element
formal (protecţia juridică). Întrucât posesia cuprinde un interes
incontestabil privind utilizarea economică a bunului, interes care
este protejat juridic, rezultă că posesia este un drept. Jus
possessionis este denumirea pe care jurisconsulţii romani au dat-o
acestui drept care este posesia. în acest fel, se făcea deosebirea

(145)

de jus possidendi, care aparţine proprietarului şi care este

atributul din conţinutul juridic al dreptului de proprietate care
permite stăpânirea bunului309. Faptul posesiei generează un drept
ocrotit juridic, la fel cum contractul generează un drept de
creanţă310.

52. Consecinţele legislative ale controversei teoretice

privind noţiunea posesiei.

Concepţia subiectivă întemeiază reglementarea posesiei în

Codul civil francez311, precum şi în legislaţiile altor ţări latine din
Europa, între care şi România.

309
Totuşi, uneori, în literatura juridică, s-a apreciat că jus possessionis este prerogativa dreptului real,
iar possidendi ar fi efectul juridic al posesiei ca stare de fapt (G.N. Luţescu, op. cit., p. 196, text şi nota
1; A. Boar, Uzucapiunea. Prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999, p. 34); este vorba, desigur, de o inversare a sensurilor.
310
Pentru prezentarea teoriei lui Ihering, de asemenea, D. Gherasim, op. cit., p. 22, text şi notele 9 şi
10.
311
Savigny a fost contemporan cu adoptarea Codului civil napoleonian şi a fost influenţat de concepţia
lui Pothier cu privire la posesie, tratatul de drept civil al acestuia din urmă întemeind multe dintre
soluţiile incluse în Codul civil francez. Desigur, nu se poate afirma cu certitudine că redactorii Codului
civil francez s-au aflat sub influenţa lui Savigny, întrucât prima ediţie a lucrării acestuia despre posesie
a apărut în 1803, iar Codul civil francez a fost adoptat în 1804.
 Teoria obiectivă a lui Ihering a fost preluată în Codul civil
german şi în Codul civil elveţian, chiar dacă în acest ultim caz
există şi influenţe ale concepţiei subiective312.
Fără a face o evaluare a celor două teorii moderne despre
posesie, adoptarea unei soluţii este dependentă, mai întâi, de
opţiunea legiuitorului mai mult decât de argumentele care pot fi
descoperite în textele jurisconsulţilor romani, iar apoi, de
aptitudinea de a explica diferite aspecte ale materiei drepturilor
reale principale şi de a răspunde unor necesităţi practice.
Din această perspectivă, teoria lui Savigny, care
fundamentează şi reglementarea posesiei în Codul civil român,
are, cum vom vedea, incontestabile avantaje teoretice şi
practice.

§2. Reglementarea posesiei ca stare de fapt în Codul civil

român

53. Sediul materiei.

În Codul civil, posesia ca stare de fapt este reglementată în

Titlul XX, „Despre prescripţie”, în Capitolul II, „Despre posesiunea
cerută pentru a prescrie” (art. 1846-1862). În acelaşi titlu, se face
referire la posesie, ca stare de fapt, sau la posesor în articolele
1909 şi 1910. În aceeaşi accepţie, posesia este menţionată în
art. 972 C. civ. Termenul de posesor, corespunzător posesiei ca
stare de fapt, este utilizat direct în articolele 485 şi 486, iar
indirect în art. 487.

312
G.N. Luţescu, op. cit., p. 183-190.
 (146)

54. Generalitatea reglementării posesiei ca stare de fapt

în Codul civil român.

Dispoziţiile legale cuprinse în Codul civil nu constituie deci

un capitol special consacrat posesiei ca stare de fapt. Spre
deosebire de alte coduri civile313, Codul civil român pare să
surprindă posesia ca stare de fapt numai în câteva înfăţişări
particulare. În realitate, deşi textele din Codul civil care
reglementează posesia ca stare de fapt sunt cuprinse într-un titlu
despre prescripţie, având în vedere, în primul rând, prescripţia
achizitivă, precum şi în alte câteva articole răspândite în diferite
materii, totuşi această reglementare are o valoare generală.
Plecând de la aceste texte, al căror sens nu este limitat la materia
uzucapiunii sau la materia dobândirii fructelor ori a bunurilor
mobile prin posesia de bună-credinţă, a fost construită o teorie
generală a posesiei ca stare de fapt. Această teorie a fost
elaborată tocmai pe baza caracterului general al textelor din Codul
civil, indiferent de materia în care acestea au fost integrate. Altfel
spus, nu a fost nevoie de un efort de generalizare plecând de la
cazuri particulare, printr-un procedeu inductiv, întrucât textele
conţin reglementări cu caracter general.
În acest sens, în articolul 1846 C. civ. se precizează mai
întâi, în alineatul 1, că posesiunea este un fapt, iar apoi, în
alineatul 2 este cuprinsă o definiţie legală a posesiei ca stare de
fapt. Astfel, „Posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea
313
În Codul civil german, reglementarea posesiei este inclusă în Cartea a III-a, „Drep tul bunurilor”, iar
în Codul civil elveţian, există un capitol special intitulat „Despre posesie” (pentru aceste aspecte, A.
Boar, op. cit., p. 34).
de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul
în numele nostru”.
Această definiţie legală a posesiei a fost criticată în doctrină
din trei puncte de vedere.
În primul rând, s-a apreciat că termenul deţinere trimite la
ideea de detenţie precară, or detentorul precar nu stăpâneşte
bunul pentru el, ci pentru altul. S-ar crea deci o confuzie între
noţiunea de posesie ca stare de fapt şi noţiunea de detenţie
precară314. Critica este întemeiată. De lege ferenda, este necesar
să se înlăture această inadvertenţă.
În al doilea rând, sintagma folosirea de un drept a fost
considerată inadecvată, întrucât ea ar crea o confuzie între
posesie ca stare de fapt şi existenţa unui drept315. Această critică
este neîntemeiată sub un dublu aspect.
Mai întâi, Codul civil român preia, prin traducere, această
sintagmă din Codul civil francez316. La rândul său, redactorii
Codului civil francez au consacrat,

(147)

prin această sintagmă, suprimarea diferenţei care exista în

dreptul roman între posesie şi cvasiposesie, fără a ignora însă
situaţiile diferite care erau desemnate prin aceşti termeni. Ca
urmare, posesia are în vedere, în egală măsură, atât stăpânirea

314
C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 774; E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale,
Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 144; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura
AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 237; L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 191.
315
C. Stătescu, op. cit., p. 774 şi 775; E. Chelaru, loc. cit.; L. Pop, loc. cit.; C. Bîrsan, loc. cit.
316
Jouissance d'un droit. Pentru prezentarea comparativă a Codului civil francez şi a Codului civil
român, C. Nacu, Comparaţiune între Codul civil român şi Codul Napoleon, Bucureşti, Editura Librăriei
Leon Alcalay, f. a., passim.
unui bun corporal, corespunzătoare dreptului de proprietate, cât
şi stăpânirea unui bun incorporai. În acest ultim caz, în dreptul
roman, cvasiposesia avea în vedere posesia corespunzătoare
servitutilor, considerate bunuri incorporale. Prin sintagma
folosirea de un drept, redactorii Codului civil francez au avut în
vedere tot o stare de fapt, respectiv posesia unui bun incorporai,
dar au extins această idee de la servituti la toate celelalte
drepturi reale principale, altele decât dreptul de proprietate.
Deţinerea unui lucru făcea trimitere la posesia unui bun corporal,
corespunzătoare dreptului de proprietate. Totuşi, expresia
folosirea de un drept este numai o punte de legătură între ceea ce
înţelegeau romanii prin possessio juris şi adevăratul sens al
posesiei ca stare de fapt corespunzătoare unui anumit drept real.
Cum vom vedea, în acest ultim sens, posesia are ca obiect
bunuri corporale, iar nu bunuri incorporale.
Apoi, este inexact că în dreptul civil român posesia este
concepută doar ca o stare de fapt. Într-adevăr, cum vom vedea,
trebuie să distingem între posesia ca stare de fapt şi posesia ca
prerogativă care intră în conţinutul juridic al fiecărui drept real
principal. În această ultimă accepţie, posesia este un element de
drept, iar nu un fapt. Redactorii Codului civil român au fost şi
mai tranşanţi în descrierea celor două ipoteze preluate din
dreptul roman, diferenţiind deţinerea unui lucru de folosirea unui
drept, în timp ce în Codul civil francez se foloseşte formula
deţinerea sau folosirea de un lucru sau de un drept317.
În al treilea rând, s-a afirmat că definiţia legală a posesiei ca
stare de fapt este incompletă, deoarece menţionează doar
317
Conform art. 2228 C. civ. in, „Posesia este deţinerea sau folosinţa de un lucru sau de un drept, pe
care îl deţinem sau pe care îl exercităm prin noi înşine sau prin altul care îl deţine sau care îl exercită în
numele nostru” - trad. ns.
elementul material al posesiei (corpus), iar nu şi elementul
psihologic al acesteia (animus)318. Lectura atentă a textului art. 1846
C. civ. infirmă această critică. în măsura în care posesia este
exercitată de noi înşine sau de altul în numele nostru, rezultă în
mod clar elementul intenţional, psihologic al posesiei. De altfel,
concepţia subiectivă a posesiei se întemeiază chiar pe textele
Codului civil francez în materie, texte care au fost preluate cu
modificări minime în Codul civil român.
De legeferenda, este necesară reglementarea posesiei ca
stare de fapt într-un capitol distinct, pentru a pune de acord
generalitatea actualei reglementări cu modul de sistematizare a
Codului civil.

§3. Definirea noţiunii de posesie ca stare de fapt

55. Posesia ca stare de fapt şi protecţia sa juridică.

Posesia ca stare de fapt se bucură de protecţie juridică fie

în mod direct, prin acţiunile posesorii, fie în

(148)

mod indirect, prin recunoaşterea unor efecte juridice, în condiţii

speciale: prezumţia de proprietate, dobândirea fructelor şi a bunurilor
mobile, ocupaţiunea sau uzucapiunea.

318
L. Pop, op. cit., p. 192.
 S-a considerat uneori că, întrucât se bucură de protecţie juridică,
posesia iese din sfera faptelor şi devine ea însăşi un drept, distinct de
celelalte drepturi319.
Alteori, plecând de la aceeaşi premisă, s-a încercat o sinteză
între posesie ca stare de fapt şi consecinţele de drept ale acesteia;
într-o asemenea concepţie, posesia ar desemna, în egală măsură,
faptul generator al dreptului şi dreptul generat de acel fapt, deoarece
dreptul şi faptul sunt, în acest caz, indisolubil legate320. Totuşi, chiar într-
o asemenea concepţie, nu este justificată confuzia dintre efectele
juridice ale posesiei şi prerogativa posesiei ca element care intră în
conţinutul juridic al unui drept real, altfel spus, confuzia între jus sau
jura pos-sessionis, pe de o parte, şi jus possidendi, pe de altă parte321.
În realitate, posesia ca stare de fapt nu poate fi asimilată unui
drept şi nici nu trebuie să fie confundată cu efectele ei juridice. Este
adevărat că posesia poate fi apărată prin acţiunile posesorii. Nu
întotdeauna însă acţiunea civilă este condiţionată de existenţa unui
319
În concepţia lui Ihering, cu trimitere la jurisconsulţii romani, jus possessionis ar desemna tocmai
dreptul cu care este asimilată posesia, diferit de jus possidendi, care este un atribut al dreptului de
proprietate; pentru aceste aspecte, D. Gherasim, op. cit., p. 22. Într-un sens asemănător, s-a afirmat că
„posesia aspiră în mod funciar să devină un drept subiectiv” (Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p.
155 - trad. ns). Jus possessionis ar fi, potrivit altor opinii, un drept real sau un drept asemănător
drepturilor reale, ori chiar un drept personal (A. Boar, op. cit., p. 39, text şi notele 79-82).
320
În această concepţie, de asemenea cu trimitere la jurisconsulţii romani, s-a afirmat că posesia ca fapt
generator al unui drept este causafacti; în acest sens, corporis facti est. Pentru dreptul sau drepturile
generate de acest fapt jurisconsulţii romani foloseau expresiile jus possessionis sau jura possessionis. în
acest sens, R. Rodiere, „Possession”, în Encyclopedie juridique, Paris, Dalloz, Droit civil, vol. V, nr.
6, apud D. Gherasim, op. cit., p. 23.
321
Pentru o asemenea confuzie, D. Gherasim, op. cit., p. 24. ]US possidendi este o prerogativă a
dreptului de proprietate şi a oricărui alt drept real principal; jus sau jura possessionis desemnează
efectele juridice ale posesiei ca stare de fapt; sub acest ultim aspect, posesia este un fapt juridic stricto
sensu de care legea leagă producerea anumitor efecte juridice. Această distincţie a fost pusă în evidenţă
cu claritate de C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 942 („Nu trebuie însă să
confundăm drepturile posesorului, rezultate din protecţia posesiei, cu dreptul de a poseda. Dreptul de a
poseda aparţine numai proprietarului sau titularului dreptului real; ceilalţi posesori de fapt, posedă fără
a avea dreptul de a poseda, şi drepturile care izvorăsc în favoarea lor din faptul posesiunii constituie
consecinţe juridice ale posesiei, iar nu consecinţe ale dreptului de a poseda.”), în concepţia care susţine
că posesia este ea însăşi un drept, jus possessionis ar fi tocmai acest drept, iar jus possidendi este
prerogativa dreptului de proprietate; în acest sens, s-a afirmat că „există un drept de posesiune (dreptul
celui ce posedă ca proprietar, jus possessionis) şi un drept la posesiune, care e dreptul proprietarului
(jus possidendi). Când celui ce invocă jus possessionis i se opune un jus possidendi justificat,
pretenţiunea la posesiune a celui dintâi nu mai poate fi primită” (E. Herovanu, Principiile procedurei
judiciare, Institutul de Arte Grafice „Lupta” N. Stroilă, Bucureşti, 1932, p. 271 şi 272).
drept. Un interes legitim, născut şi actual, poate fi protejat printr-o
acţiune civilă322. Acţiunile posesorii nu apără un aşa-numit

(149)

drept al posesiei sau efectele juridice ale posesiei, care sunt distincte
de posesie ca stare de fapt, ci interesul legitim, născut şi actual al
posesorului de a reintra în stăpânirea bunului sau de a-şi conserva
posesia.

56. Elementele necesare pentru definirea posesiei ca stare

de fapt, protejată juridic.

Mai multe elemente sunt necesare pentru a defini posesia ca

stare de fapt: numai bunurile corporale pot fi posedate; posesia are
ca obiect numai bunuri corporale aflate în circuitul civil sau care pot
intra în circuitul civil; numai bunurile individual-determinate formează
obiectul posesiei; posesia este o putere de fapt pe care o persoană o
exercită cu privire la un bun corporal; conţinutul acestei puteri de fapt
este manifestarea exterioară, obiectivarea unui drept real principal;
această putere de fapt are un element material (corpus) şi un
element psihologic (animus); posesia este protejată juridic; posesia
naşte anumite efecte juridice.

57. Posesia are ca obiect numai bunuri corporale.

Drepturile patrimoniale sunt instrumente juridice prin care

persoana apropriază lucrurile şi le transformă în bunuri. Iniţial, numai
322
G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura AII, Bucureşti, 2001, p. 127.
bunurile corporale puteau fi apropriate. Ulterior, bunurile incorporale,
fie că este vorba de drepturi patrimoniale, fie că este vorba de
universalităţi de fapt sau chiar de mase patrimoniale, fie că este vorba
de creaţii intelectuale, au devenit obiect de apropriere prin intermediul
unor drepturi reale323. Altfel spus, stăpânirea s-a extins de la bunurile
corporale la bunurile incorporale.
Lărgirea sferei bunurilor apropriabile pune în evidenţă, mai mult
decât oricând, diferenţa dintre elementul material şi elementul
intenţional, psihologic, al stăpânirii asupra bunului. Într-adevăr, dacă
asupra bunurilor corporale stăpânirea reuneşte ambele elemente,
corpus şi animus, asupra bunurilor incorporale stăpânirea cuprinde
numai elementul psihologic, intenţional, animus. Este evidentă
incompatibilitatea dintre ideea de stăpânire materială (corpus) şi ideea
de bun incorporai. Bunul este incorporai tocmai pentru că nu are
corpus.
Folosirea de un drept, sintagmă cuprinsă în art. 1846 din Codul
civil, trimite însă, cum am văzut, la noţiunea de possessio juris din dreptul
roman324. Sursa confuziei care încă mai persistă în doctrină se află
tocmai în înţelegerea deformată a acestei noţiuni.
Ceea ce romanii numeau possessio juris nu desemnează, în
realitate, posesia unor bunuri incorporale. Posesia ca stare de fapt are
o configuraţie specifică, în funcţie de dreptul real principal căreia îi
corespunde. Romanii au recunoscut mai întâi, pe lângă posesia
corespunzătoare dreptului de proprietate, posesia corespunzătoare
servitutilor. Mai târziu, a fost recunoscută posesia corespunzătoare
celorlalte drepturi reale principale: uzufruct, uz, abitaţie, superficie

323
Pentru problema bunurilor incorporale ca obiect al unor drepturi reale, supra, nr. 39-42, text şi notele
89-122.
324
Supra, nr. 50 şi 54.
 (150)

în mod eronat s-a făcut distincţie între posesia corespunzătoare

dreptului de proprietate, care ar fi o posesie asupra unui bun
corporal, şi posesia corespunzătoare celorlalte drepturi reale
principale, care ar fi posesia asupra unor bunuri incorporale. În
realitate, în ambele ipoteze este vorba de posesia asupra unui bun
corporal, dar configuraţia acesteia variază în funcţie de dreptul real
constituit asupra bunului corporal respectiv. Este astfel posibil ca
asupra aceluiaşi bun corporal să coexiste posesia corespunzătoare
nudei proprietăţi şi posesia corespunzătoare dezmembrământului
corelativ stricto sensu325.
Ignorarea sau insuficienta înţelegere a formelor specifice pe
care le îmbracă posesia ca stare de fapt în funcţie de fiecare drept real
principal căruia îi corespunde explică de ce în doctrină se mai utilizează
încă, pe lângă formula posesia lucrurilor (în sensul de posesie asupra
bunurilor corporale), şi formula posesia drepturilor326. Corect este să
se utilizeze formula posesia bunurilor corporale şi sintagma forma
specifică a posesiei corespunzătoare fiecărui drept real principal.
Chiar atunci când bunurile incorporale (drepturi patrimoniale,
universalităţi de fapt, mase patrimoniale sau creaţii intelectuale)
devin apropriabile şi formează obiectul unor drepturi patrimoniale
atipice327, asupra lor nu există o posesie ca stare de fapt stricto sensu,
chiar dacă includ în conţinutul lor juridic jus possidendi. Acest element
de drept are un înţeles specific, diferit de acela al posesiei ca stare de

325
Pentru diferenţa dintre dezmembrămintele stricto sensu şi dezmembrămintele lato sensu ale
dreptului de proprietate, supra, nr. 47 şi infra, nr. 198.
326
Pentru utilizarea ambelor formule, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 140 şi 141; A. Boar,
op. cit., p. 41-45.
327
Supra, nr. 34-44.
fapt. El nu exprimă decât ideea de stăpânire intelectuală, iar nu şi
ideea de stăpânire materială (corpus)328.
Folosirea de un drept şi possessio juris se află, de asemenea, la
originea extinderii domeniului posesiei de la drepturile reale
principale la drepturile reale accesorii. În acest sens, s-a apreciat că
dreptul de ipotecă nu trebuie să fie exclus din domeniul posesiei,
chiar dacă nu presupune exercitarea unei stăpâniri materiale asupra
imobilului ipotecat329. Invocarea prevederilor art. 1800, alin. 1, pct. 4 şi
alin. 2 şi 3 nu este relevantă întrucât, dincolo de redactarea ambiguă
a textului, este evident că ipoteca nu poate fi dobândită prin
uzucapiune, iar prescripţia avută în vedere este cea extinctivă, iar
nu cea achizitivă.

(151)

Desigur, fiecare drept real accesoriu are, ca orice drept

subiectiv civil, un anumit conţinut juridic. Spre deosebire de
drepturile reale principale, care au în conţinutul lor juridic
prerogativele jus possidendi, jus utendi şi jus fruendi, drepturile
reale de garanţie nu au în conţinutul lor juridic asemenea
atribute. Ca urmare, drepturile reale de garanţie nu implică o
stăpânire a bunului corporal sau incorporai care formează
obiectul garanţiei, indiferent dacă este vorba de elementul
psihologic sau de elementul material al stăpânirii. Chiar atunci
328
Astfel, în legătură cu dreptul de proprietate industrială, s-a precizat că jus possidendi înseamnă
„dreptul de a cunoaşte acel obiect şi de a hotărî asupra modalităţii de a-1 pune sau nu în lucrare” (A.
Petrescu, L. Minai, Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială.
Invenţia. Inovaţia, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 23; în acelaşi sens, L. Mihai, Invenţia.
Condiţiile de fond ale brevetării. Drepturi, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 102). Aceşti
autori consideră că dreptul de proprietate industrială este un drept real principal; din punctul nostru de
vedere, drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii sunt categorii de drepturi patrimoniale
tipice. Dreptul de proprietate industrială este un drept patrimonial atipic şi numai într-un sens foarte
general poate fi asimilat drepturilor reale principale.
329
A. Boar, op. cit., p. 42, text şi nota 88.
când garanţia reală presupune deposedarea, titularul ei rămâne
un simplu detentor precar, iar nu un posesor stricto sensu.
Tocmai pentru că nu are posesia bunului corporal asupra
căruia s-a constituit o garanţie reală titularul unei asemenea
garanţii nu are dreptul să culeagă fructele bunului, chiar dacă ar
avea detenţia acestuia. Singura putere pe care o au creditorii ale
căror creanţe sunt însoţite de garanţii reale este aceea de a se
îndestula cu preferinţă, la scadenţă, din valoarea bunurilor care
constituie obiectul garanţiilor 330. Întrucât această putere se
exercită asupra bunurilor, drepturile respective de garanţie au un
caracter real. Dar, spre deosebire de drepturile reale principale,
drepturile reale accesorii conferă o putere a cărei exercitare
devine actuală numai dacă drepturile de creanţă pentru
garantarea cărora s-au constituit aceste drepturi reale accesorii
nu au fost realizate prin executarea datoriilor corelative. Mai
mult, după ce exercitarea acestei puteri devine actuală, chiar
dacă nu este dependentă de un fapt al debitorului, ea
presupune, de cele mai multe ori, o anumită procedură, deci
intervenţia efectivă sau virtuală a unei anumite autorităţi.
Folosirea de un drept şi possessio juris au fost invocate pentru
a extinde domeniul posesiei şi la drepturile de creanţă 331. În acest
sens, s-a recurs şi la un argument de text. Conform art. 1087 C.
civ., „Plata făcută cu bună-credinţă acelui ce are creanţa în
posesiunea sa este valabilă chiar dacă în urmă posesorul ar fi
evins”. S-a tras concluzia că posesia poate avea ca obiect o
330
Pentru ca un creditor a cărui creanţă este însoţită de o garanţie reală să poată culege, în contul
creanţei sale, fructele bunului care formează obiectul garanţiei, este nevoie de o convenţie specială
între părţi. în acest sens, potrivit art. 16, alin. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, „contractul de
garanţie poate să prevadă dreptul creditorului de a culege, în contul creanţei, fructele şi/sau produsele
bunului afectat garanţiei, fiind, în acest caz, obligatorie stipularea condiţiilor şi a proporţiei în care
urmează a se reduce obligaţia garantată”.
331
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 141. Autorii invocă prevederile art. 1240 din Codul civil
francez, corespunzătoare dispoziţiilor art. 1097 din Codul civil român.
creanţă sau că, întrucât orice drept se exercită, posesia poate fi
corespunzătoare exercitării unui drept de creanţă332.
S-a observat însă, pe bună dreptate, că este vorba de o
confuzie a legiuitorului, explicată prin aceea că titularul unui
drept de creanţă se bucură de anumite semne exterioare care
creează reprezentarea colectivă că este titularul acelui drept333.

(152)

Dacă este însă vorba de drepturi de creanţă care s-au

încorporat deplin în substanţa înscrisului constatator (titluri de
valoare la purtător), acestea pot fi posedate, pentru că au
dobândit corporalitate 334.
Plecând de la premisa că orice drept are un conţinut juridic
şi că prerogativele lui se exercită, s-ar putea trage concluzia că
toate drepturile subiective civile sunt susceptibile de posesie. În
acest sens, se şi foloseşte sintagma posesie de stat în materia
stării civile, ca mijloc de identificare a persoanei fizice 335. Totuşi, se
precizează că starea civilă nu poate fi dobândită prin simpla
folosire a ei în fapt 336. Aşadar, termenul posesie este folosit într-o
accepţie foarte largă.
În concluzie, deşi fiecare drept subiectiv civil are în
conţinutul juridic anumite prerogative care pot fi exercitate, posesia
ca stare de fapt, stricto sensu, este corespunzătoare numai
drepturilor reale principale care au ca obiect bunuri corporale.
332
Ibidem.
333
T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 167,
nota 4.
334
C. Stătescu, op. cit., p. 727 şi 728; C. Bîrsan, op. cit., p. 215; A. Boar, op. cit., p. 43.
335
Pentru posesia de stat ca folosire a stării civile, C. Stătescu, op. cit., p. 167 şi 168; Gh. Beleiu, Drept
civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a V-a, Casa de editură şi presă
„Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p. 363.
336
C. Stătescu, op. cit., p. 167.
Lato sensu, printr-o extindere semantică, posesia semnifică starea
de fapt corespunzătoare exercitării unui drept subiectiv civil,
patrimonial sau nepatrimonial337.
Această semnificaţie foarte generală a posesiei este
corespunzătoare ideii de apartenenţă care caracterizează
patrimoniul şi elementele sale, precum şi sfera juridică a
persoanei şi elementele componente 338. Ea exprimă ideea de
stăpânire într-o accepţie generală, abstractă, spre deosebire de
ideea de stăpânire specifică drepturilor reale principale, care
implică atât reprezentarea intelectuală, cât şi puterea fizică
asupra unui bun corporal. Este posibil ca, uneori, legiuitorul să
recunoască acestei posesii lato sensu anumite efecte juridice339,
fără ca prin aceasta ea să se confunde cu posesia stricto sensu.

58. Posesia are ca obiect numai bunuri corporale aflate

în circuitul civil sau care pot intra în circuitul civil.

Criteriul patrimonialităţii este evaluarea bănească

(153)

337
În această accepţie, „posesia se defineşte, în dreptul modern, prin exercitarea în fapt a facultăţilor
constitutive ale unui drept, ale unui drept anumit, proprietate sau alt drept” (J. Dabin, „Une nouvelle
definition du droit reel”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 1/1962, p. 32 - trad. ns.); totuşi, acest
autor precizează că o asemenea definire a posesiei nu înseamnă că ea produce, întotdeauna, aceleaşi
efecte, indiferent care ar fi natura dreptului posedat (ibidem, nota 2).
338
Supra, nr. 7, text şi notele 59 şi 60, nr. 8, text şi nota 86, nr. 10, text şi nota 113.
339
De exemplu, potrivit art. 49 al Legii nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 23 aprilie 1998, „Titularul
unei mărci anterioare, care cu ştiinţă a tolerat într-o perioada neîntreruptă de 5 ani folosirea unei mărci
posterior înregistrate, nu poate să ceară anularea şi nici să se opună folosirii mărcii posterioare pentru
produsele şi serviciile pentru care această marcă posterioară a fost folosită, în afară de cazul în care
înregistrarea mărcii posterioare a fost cerută cu rea-credintă”.
a drepturilor şi datoriilor, care se exprimă prin ideea de accesibilitate
la schimb şi ideea de fungibilitate lato sensu340. În ce priveşte
accesibilitatea, am făcut distincţie între accesibilitatea materială şi
accesibilitatea juridică la schimb.
Sub primul aspect, accesibilitatea materială la schimb
presupune posibilitatea separării fizice între subiectul şi obiectul
dreptului patrimonial sau între cel care posedă şi obiectul posedat. În
această ordine de idei, elementele corpului uman nu sunt
apropriabile şi nu pot fi posedate341.
Sub cel de-al doilea aspect, bunurile corporale sunt apropriabile
dacă nu există o interdicţie legală. Altfel spus, pentru a forma obiectul
posesiei ca stare de fapt şi pentru a fi apropriabile şi a deveni
obiectul unor drepturi reale principale, bunurile corporale trebuie să
fie în circuitul civil sau să poată intra în circuitul civil. Altfel spus,
bunurile nu trebuie să fie afară din comerţ.
În legătură cu noţiunea de bunuri care nu sunt şi nu pot intra
în circuitul civil (bunuri afară din comerţ), trebuie să ţinem seama de
trei accepţii. Mai întâi, într-o accepţie restrânsă, această noţiune
desemnează numai bunurile care nu sunt susceptibile de nici un fel de
apropriere, nici publică, nici privată342. În al doilea rând, într-o accepţie
mai largă, în sfera acestei noţiuni intră toate bunurile care nu sunt
susceptibile de apropriere privată. În sfârşit, în cea mai largă accepţie,
această noţiune se referă atât la bunurile care nu sunt susceptibile de
apropriere publică sau privată, cât şi la bunurile care, deşi au fost

340
Supra, nr. 5, lit. A şi B, text şi notele 33-37.
341
M. Fabre-Magnan, „Propriete, patrimoine et lien social”, în Revue trimestrielle de droit civil nr.
3/1998, p. 592 şi 593, text şi nota 58.
342
Pentru noţiunile de apropriere privată şi apropriere publică, intra, nr. 110.
apropriate într-o formă sau alta, sunt totuşi inalienabile343. În acest
context este utilizată cea de-a doua accepţie.
Bunurile comune sunt, conform art. 647 C. civ., cele „care nu
aparţin nimănui şi al căror uz e comun tuturor”. În mod obişnuit, sunt
incluse în această categorie aerul, apa mării şi apele curgătoare.
Cum s-a observat, în anumite condiţii, aceste bunuri devin
apropriabile (aerul lichid, apa mării folosită pentru extragerea sării),
dar nu în întregul lor, ci numai în parte344.

(154)

De asemenea, bunurile fără stăpân nu sunt în circuitul civil, dar,

în măsura în care sunt apropriabile, pot intra în circuitul civil. Într-
adevăr, deşi, conform art. 646 şi art. 477 C. civ., bunurile fără stăpân
sunt ale statului, există excepţii de la această regulă în legătură cu
vânatul, peştele de mare şi de apă dulce, alte produse ale mării, apa
pluvială etc. În aceste ipoteze, posesia ca stare de fapt este temeiul
ocupaţiunii ca mod de dobândire a dreptului de proprietate.
În afara circuitului civil sunt şi bunurile care formează obiectul
dreptului de proprietate publică şi se află deci în domeniul public al
statului sau al comunităţilor locale. Desigur, statul şi comunităţile
locale au în conţinutul juridic al dreptului de proprietate publică asupra
acestor bunuri şi jus possidendi, iar exercitarea tuturor atributelor
343
Într-un sens asemănător, pentru noţiunea de lucruri care sunt în comerţ (art. 963 şi art. 1310 C. civ.),
respectiv pentru noţiunea de lucruri care nu sunt în comerţ, Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte
speciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 46. Dintr-o altă perspectivă, se face distincţie
între neapropriabiliate, care ar acoperi primele două accepţii, şi necomercialitate, care ar acoperi a treia
accepţie (T. Revet, „Propriete et droits reels. Choses hors commerce”, în Revue trimestrielle de droit
civil nr. 1/2004, p. 117-120). Pentru aceeaşi problemă, infra, nr. 188, lit. A, c, text şi nota 50. Ca
urmare, clasificarea bunurilor în funcţie de regimul circulaţiei lor juridice ar trebui adaptată, întrucât
criteriul circulaţiei juridice nu se confundă cu criteriul apropriabilităţii. Pentru bunurile aflate în
circuitul civil şi bunurile scoase din circuitul civil, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 102; G. Boroi,
Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 75 şi 76. Pentru ideea de
accesibilitate la schimb, supra, nr. 5, lit. B.
344
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 17.
acestui drept îmbracă forma posesiei ca stare de fapt. Mai mult,
asemenea bunuri corporale pot fi stăpânite de persoane fizice sau
juridice private.
În primul caz, protecţia juridică, sub forma acţiunilor posesorii,
este utilă, ţinând seama de avantajele pe care aceste acţiuni le oferă
în raport cu acţiunea în revendicare. Este însă de observat că, în
acest caz, posesia concordă întotdeauna cu dreptul, fie că este
vorba de dreptul de proprietate publică, fie că este vorba de
drepturile reale constituite pe temeiul acestuia. Or stabilirea sferei
bunurilor care pot fi posedate are în vedere numai bunurile aflate în
circuitul civil, întrucât numai acestea pot fi posedate nu numai de
titularii drepturilor reale, ci şi de persoane care nu au această
calitate.
În cel de-al doilea caz, protecţia juridică nu este posibilă,
întrucât priveşte bunuri care nu se află în circuitul civil şi este deci
nelegitimă.
În această ordine de idei, posesia ca stare de fapt este
protejată juridic numai în măsura în care este vorba de bunuri care
pot fi posedate, respectiv bunuri care sunt susceptibile de
apropriere privată. În absenţa protecţiei juridice şi în lipsa
recunoaşterii legale a unor efecte juridice, posesia ca stare de fapt
rămâne în sfera faptelor şi nu intră în sfera dreptului decât cu
semnificaţie ilicită.

59. Numai bunurile individual-determinate formează

obiectul posesiei.

Această afirmaţie acoperă două situaţii.

 Mai întâi, bunurile de gen pot fi posedate numai după
individualizarea lor prin numărare, măsurare, cântărire sau orice altă
formă de individualizare.
Apoi, universalităţile juridice şi cele de fapt nu pot forma
obiectul posesiei ca stare de fapt.
Cu privire la patrimoniu, această incompatibilitate se explică
prin caracterul său inalienabil.
În ce priveşte masele patrimoniale şi universalităţile de fapt, în
măsura în care acestea devin bunuri prin apropriere, ele nu pot fi
posedate, întrucât sunt bunuri incorporale.
Succesiunile şi fondurile de comerţ intră în această categorie.
Pot fi posedate bunurile individual-determinate, corporale, care fac
parte dintr-o succesiune

(155)

sau dintr-un fond de comerţ, iar nu succesiunea sau fondul de

comerţ ca atare345.

60. Posesia este o putere de fapt pe care o persoană o

exercită cu privire la un bun corporal.

Posesia ca stare de fapt este o putere exercitată de o

persoană asupra unui anumit bun corporal, individual-determinat.
Această putere nu este însă una de drept, ci una de fapt. Se mai
spune că posesia este un raport de fapt între o persoană şi un bun.
Precizarea este importantă pentru că drepturile subiective sunt
expresia unor puteri juridice. Nu este suficient, din această
345
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 140.
perspectivă, să se afirme că dreptul de proprietate şi celelalte drepturi
reale principale sunt puteri protejate juridic asupra unui lucru346, întrucât
şi posesia ca stare de fapt se bucură de protecţie juridică. Este deci
nevoie să distingem între puterea care are ea însăşi o substanţă
juridică şi puterea de fapt. Deşi ambele sunt protejate juridic, formele
şi gradele de protecţie juridică sunt diferite. Drepturile reale principale
pot fi apărate atât prin acţiuni petitorii, cât şi prin acţiuni posesorii, în
timp ce posesia ca stare de fapt poate fi apărată numai prin acţiuni
posesorii.
Nu este însă mai puţin adevărat că, din punct de vedere istoric,
puterea de fapt se află la originea puterii juridice constituite în
drepturi reale principale, într-adevăr, pe baza acestei puteri de fapt a
apărut reprezentarea subiectivă a apartenenţei, atât la nivel
individual, cât şi la nivel colectiv, după care această reprezentare
subiectivă a fost consacrată mai întâi într-o formă religioasă, iar apoi
într-o formă juridică.
Tot astfel, ori de câte ori posesorul nu este şi titularul dreptului
real principal asupra bunului, el poate, în anumite condiţii prevăzute
de lege, să dobândească chiar dreptul real asupra acelui bun. Aşa
cum, în domeniul biologiei, ontogenia repetă filogenia, tot aşa se
poate afirma că dobândirea unui drept real, în condiţiile legii, pe baza
posesiei, sintetizează procesul îndelungat, la scară istorică, de
transformare a puterii de fapt asupra lucrurilor în drepturi reale
asupra bunurilor.
Dreptul subiectiv civil, în general, şi dreptul real principal, în
special, sunt puteri de fapt dublate de puteri juridice347. Dacă dispare
puterea de fapt, în anumite condiţii dispare şi puterea de drept.
346
În acest sens, proprietatea a fost definită ca „puterea juridic protejată asupra unui lucru” (M. Fabre-
Magnan, loc. cit., p. 589).
347
Pentru coexistenţa celor două puteri în cadrul dreptului subiectiv civil, C. Bîrsan, op. cit., p. 238.
Proprietarul care a pierdut posesia bunului său riscă să piardă, mai
devreme sau mai târziu, chiar dreptul său. Invers, posesorul care nu
e titular al dreptului real principal poate dobândi, mai devreme sau
mai târziu, în condiţiile legii, chiar dreptul real respectiv. Puterea de
fapt este dublată de o putere de drept. Când cele două puteri se
suprapun, protecţia juridică a puterii de fapt este, indirect, şi o
protecţie a

(156)

puterii juridice. Când cele două puteri nu se suprapun, protecţia

juridică a puterii de fapt intră în conflict cu protecţia legală a
puterii juridice. Tot legea este aceea care stabileşte cine câştigă
în acest conflict: puterea de fapt neagă puterea juridică iniţială şi
este dublată de o putere juridică nouă (posesorul devine titular
al dreptului real principal) sau puterea juridică iniţială îşi
recuperează pandantul său care este puterea de fapt (titularul
dreptului real principal recâştigă posesia ca stare de fapt).

61. Conţinutul acestei puteri de fapt este sau apare ca

manifestarea exterioară, obiectivarea unui drept real
principal.

Rezultă din cele de mai sus că trebuie să facem distincţie

între conţinutul juridic al unui drept real principal şi manifestarea
exterioară a acestuia, respectiv obiectivarea prerogativelor
dreptului real în procesul exercitării sale. Exercitarea
prerogativelor dreptului real înseamnă faptele materiale
săvârşite şi actele juridice încheiate de titular pentru realizarea
dreptului său. Două consecinţe decurg de aici.
Mai întâi, întrucât fiecare drept real are un conţinut juridic
specific, manifestarea lui exterioară va îmbrăca, de asemenea, o
formă specifică, după cum este vorba de dreptul de proprietate
sau de un dezmembrământ al acestuia. Altfel spus, conţinutul
juridic predetermină şi spaţiul juridic virtual în care se poate
exercita dreptul real principal. Posesia ca stare de fapt umple,
mai mult sau mai puţin, acest spaţiu juridic.
Apoi, chiar atunci când este vorba de unul şi acelaşi drept
real, obiectivarea conţinutului său juridic este rezultatul unor
fapte materiale şi al unor acte juridice diferite, care variază în
funcţie de subiectul şi obiectul dreptului, precum şi în funcţie de
circumstanţe. Nu există deci un standard al exercitării unuia sau
altuia dintre drepturile reale principale.
Posesia ca stare de fapt însumează faptele materiale şi
actele juridice care apar ca manifestarea exterioară, ca
obiectivarea unui drept real principal, indiferent dacă posesorul
este sau nu titularul acelui drept.
Afirmaţia că posesia ca stare de fapt corespunde unui
drept real principal are două înţelesuri. Un prim înţeles subliniază
că, de regulă, posesorul este chiar titularul dreptului real
principal. Al doilea înţeles pune în lumină faptul că, indiferent
dacă posesorul este sau nu titularul dreptului real principal,
faptele materiale săvârşite şi actele materiale încheiate apar ca
obiectivarea conţinutului juridic al unui asemenea drept.
Posesia ca stare de fapt obiectivează nu doar atributul jus
possidendi, care face parte, într-o formă specifică, din conţinutul
juridic al tuturor drepturilor reale principale. Ca manifestare
exterioară a dreptului real principal, posesia obiectivează toate
prerogativele care formează conţinutul juridic al dreptului.

62. Posesia ca stare de fapt reuneşte un element

material (corpus) şi un element psihologic (animus).

Evoluţia sferei bunurilor apropriabile pune în evidenţă,

astăzi mai mult ca niciodată, dubla înfăţişare a posesiei ca stare
de fapt: una psihologică, exprimată prin termeni latini, cum sunt
animus, animus possidendi,

(157)

animus sibi habendi, animus domini şi alta materială, fizică,

exprimată tot printr-un termen latin, corpus. Într-adevăr, am văzut că
bunurile incorporale apro-priabile (masele patrimoniale, universalităţile
de fapt, creaţiile intelectuale) pot constitui obiectul unor drepturi reale,
iar exercitarea acestora presupune şi o stăpânire intelectuală. Deşi
există animus, nu există corpus în starea de fapt care exprimă
obiectivarea, exteriorizarea acestor drepturi în procesul exercitării lor.
Nu se mai poate deci susţine cu temei că elementul intenţional,
psihologic, intelectual este absorbit în elementul material348. În ipoteza
drepturilor reale care au ca obiect bunuri incorporale, stăpânirea se
rezumă la elementul intelectual, fără a mai avea un element material,
fizic. Elementul psihologic, intenţional, intelectual (animus) nu numai
că nu este absorbit în elementul material (corpus), dar există
independent de acesta şi chiar în absenţa acestuia. Este adevărat însă
că, aşa cum am subliniat, asupra bunurilor incorporale nu se exercită
348
Acesta este unul dintre elementele teoriei obiective asupra posesiei elaborate de Ihering. În acest
sens, a se vedea supra, nr. 51, lit. B.
un veritabil jus possidendi şi că ele nu formează obiectul unei
adevărate posesii ca stare de fapt. Dar, ori de câte ori este vorba de
o veritabilă posesie ca stare de fapt, devine la fel de evidentă
existenţa celor două elemente, animus şi corpus, înţelese ca
elemente definitorii ale posesiei ca stare de fapt.

A. Elementul subiectiv al posesiei (animus).

Fiecărui drept real principal, ca fenomen intelectual, îi

corespunde o anumită reprezentare subiectivă, atât din partea
titularului său, cât şi din partea celorlalţi. O anumită persoană se
consideră titularul dreptului şi crede că este abilitată să exercite
atributele acestuia, iar ceilalţi consideră că acelei persoane, şi nu
alteia, îi aparţine dreptul respectiv, având aptitudinea de a-i realiza
atributele. Este posibil ca dreptul real să existe şi în absenţa unei
efective reprezentări subiective, altfel spus o persoană poate să aibă
un drept real fără să cunoască încă izvorul acestui drept şi dreptul ca
atare. Tot astfel, poate să existe o eroare comună cu privire la
calitatea unei persoane de titular al unui anumit drept real.
În cazul posesiei ca stare de fapt, este necesară reprezentarea
subiectivă a posesorului care fie crede că este adevăratul titular al
dreptului real, fie, deşi ştie că nu este titularul dreptului real, neagă
dreptul adevăratului titular şi se comportă ca şi cum ar fi el titularul
dreptului respectiv.
Nu este necesară o eroare comună, colectivă, în legătură cu
calitatea de titular al dreptului pentru a exista elementul animus
specific posesiei ca stare de fapt. Este suficient ca posesorul să aibă
această reprezentare subiectivă, indiferent că ea corespunde sau nu
realităţii.
 Iată de ce, deşi uneori posesia este pusă în relaţie cu ideea
aparenţei în drept349, posesia ca stare de fapt nu este o aplicaţie
particulară a acestei idei. într-adevăr, ideea de aparenţă în drept,
exprimată prin adagiul error communis facit

(158)

jus350, presupune nu atât reprezentarea eronată a celui care se crede

titularul dreptului (moştenitor aparent sau proprietar aparent), cât, în
mod necesar, reprezentarea eronată a celorlalţi în legătură cu
această situaţie juridică351.
Animus - elementul subiectiv, psihologic al posesiei, denumit şi
animus domini, animus possidendi sau animus sibi habendi - nu
exprimă deci concordanţa dintre starea de fapt şi un anumit drept
real, ci reprezentarea subiectivă a posesorului care se comportă ca şi
cum ar fi titularul dreptului, indiferent de reprezentarea subiectivă pe
care o au ceilalţi. Din această perspectivă, hoţul este posesor, deşi
atât el cât şi proprietarul au reprezentarea clară că nu este titularul
dreptului de proprietate.
Întrucât asupra aceluiaşi bun corporal pot exista mai multe
drepturi reale (de exemplu, dreptul de nudă proprietate, dreptul de
uzufruct şi dreptul de servitute), tot astfel asupra aceluiaşi bun
corporal pot exista posesii diferite ca natură, indiferent dacă posesorii
respectivi sunt sau nu titularii respectivelor drepturi reale principale.

349
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 62-65; A. Boar, op. cit., p. 33-36.
350
Nici acest adagiu nu a fost formulat de jurisconsulţii romani. Expresia aparţine glosatorului
Accursius (Accurse), care a notat-o pe marginea unui text al lui Ulpian cuprins în Digeste, text care
relatează istoria sclavului Barbarius Philipus. La rândul său, un alt comentator, Bartole, a adăugat pe
marginea aceluiaşi text al lui Ulpian: error populi pro veritate habetur; ut hic etjusfacit (H. Roland, L.
Boyer, Adages de droitfrangais, 3 edition, Editions Litec, Paris, 1992, p. 229-234). Pentru o tratare
monografică a acestei chestiuni, T. Ionaşcu, Ideea de aparenţă şi rolul său în dreptul civil român
modern, Editura Cursurilor Litografiate, Bucureşti, 1943, passim.
351
Pentru relaţia dintre posesor şi proprietarul aparent, C. Bîrsan, op. cit., p. 261, text şi nota 4.
Ca urmare, cu privire la acelaşi bun corporal şi în acelaşi timp, o
persoană poate avea reprezentarea subiectivă (animus) de nud
proprietar, alta se poate considera uzufructuar, iar cea de-a treia
poate crede că are un drept de servitute.
Animus îmbracă, aşadar, o formă specifică, după cum posesia
ca stare de fapt este manifestarea exterioară a unuia sau altuia dintre
drepturile reale principale.
Animus sibi habendi distinge posesia de detenţie. Desigur,
detenţia, denumită şi detenţie precară, presupune existenţa unui
element psihologic pe lângă elementul material, dar nu este vorba de
animus possidendi, ci de animus detinendi. Detentorul precar nu
stăpâneşte bunul pentru el, ci pentru altul, respectiv pentru
posesorul care i l-a încredinţat.
Este posibil ca aceeaşi persoană să aibă dubla calitate de
posesor şi detentor precar. Uzufructuarul sau cel care se consideră
uzufructuar este posesor în raport cu dreptul de uzufruct, dar poate fi,
în caz de înţelegere a părţilor, detentor precar în raport cu nuda
proprietate. Tot astfel, coproprietarul este posesor în raport cu cota sa
parte din dreptul de proprietate asupra bunului, dar este detentor
precar în raport cu cotele-părţi din drept ale celorlalţi coproprietari.

B. Elementul material al posesiei (corpus).

Faptele materiale şi actele juridice prin care se exercită

prerogativele unui anumit drept real principal alcătuiesc

(159)
elementul material (corpus) al posesiei ca stare de fapt
corespunzătoare dreptului real respectiv. Elementul material
acoperă, în ansamblul său, nu numai exercitarea atributului jus
possidendi, ci şi exercitarea celorlalte prerogative ale dreptului real.
În legătură cu actele juridice, s-ar putea afirma că, întrucât ele
pot fi încheiate şi de titularul dreptului real care a pierdut posesia
bunului, nu intră în sfera noţiunii corpus. Acest argument nu este
suficient pentru a întemeia o astfel de afirmaţie. Se poate spune, cel
mult, că actele juridice de dispoziţie nu sunt suficiente pentru a
caracteriza posesia şi a dovedi, prin ele însele, elementul material al
posesiei352. Altfel, manifestarea exterioară a dreptului real include nu
numai faptele materiale, ci şi actele juridice.
Nu este obligatoriu ca posesorul să săvârşească toate faptele
materiale şi să încheie toate actele juridice prin care se obiectivează
conţinutul juridic al unui anumit drept real principal. Este suficient ca el
să săvârşească acele fapte materiale şi să încheie acele acte juridice
care exprimă, în mod neechivoc, raportul de fapt între posesor şi
bunul posedat, în latura sa materială.

63. Posesia ca stare de fapt este protejată juridic şi

produce anumite efecte juridice.

Uneori, când se vorbeşte de efectele juridice ale posesiei, este

menţionată şi protecţia ei juridică. În realitate, sunt două aspecte
diferite. Nu se confundă efectele posesiei cu protecţia acesteia.
Mai întâi, posesia este un fapt juridic în sens restrâns, respectiv o
acţiune omenească de care legea leagă anumite efecte juridice. Astfel,
dacă sunt îndeplinite anumite cerinţe, posesia naşte o prezumţie de
352
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 142 (text şi nota 7).
proprietate, determină dobândirea proprietăţii asupra fructelor şi a
bunurilor mobile, este o condiţie necesară a ocupaţiunii şi a
uzucapiunii. Cu alte cuvinte, fără a fi un drept, posesia poate
fundamenta, împreună cu alte elemente prevăzute de lege,
dobândirea unui drept.
Acţiunile posesorii sunt instrumentul juridic prin care se asigură
protecţia posesiei ca stare de fapt. Din acest punct de vedere,
posesia nu este doar un fapt juridic în sens restrâns, ci şi un interes
care, fără a îmbrăca forma unui drept subiectiv civil, poate fi restabilit
prin intermediul justiţiei atunci când este încălcat.

64. Definiţia posesiei.

Elementele descrise mai sus pot fi reţinute în definiţia posesiei

ca stare de fapt. Aceasta este puterea de fapt pe care o persoană o
exercită asupra unui bun corporal individual-determinat, care se află
sau care poate intra în circuitul civil, putere care reuneşte un element
psihologic (animus) şi un element material (corpus) şi apare ca
manifestarea exterioară a unui drept real principal, bucurându-se de
protecţie juridică şi producând anumite efecte juridice.

(160)

65. Coposesiunea.

Înţelegerea posesiei ca stare de fapt şi a elementelor sale

constitutive, animus şi corpus, este mai dificilă în situaţiile în care,
asupra aceluiaşi bun corporal, se exercită stăpânirea mai multor
persoane.
 Prima situaţie este legată de modalităţile juridice ale
drepturilor reale. Este posibil ca mai multe persoane să
stăpânească acelaşi bun, fiecare având însă o reprezentare
subiectivă distinctă asupra calităţii juridice pe care o au sau şi-o
asumă. Astfel, o persoană se poate considera proprietar sub
condiţie suspensivă, iar alta exercită stăpânirea asupra bunului
în calitate de proprietar sub condiţie rezolutorie. Dacă un act
juridic translativ de drepturi reale este anulabil, până la
clarificarea situaţiei juridice a actului părţile au reprezentarea
subiectivă a unei anumite calităţi juridice pe care o exercită în
legătură cu bunul care a format obiectul înstrăinării. În alte
cazuri, stăpânirea bunului se realizează în comun, de două sau
mai multe persoane care au reprezentarea subiectivă a unui
drept de proprietate comună, pe cote-părţi sau în devălmăşie 353, în
toate aceste cazuri, două sau mai multe persoane exercită, într-
un fel sau altul, stăpânirea asupra aceluiaşi bun, având
reprezentarea subiectivă clară că nici una dintre ele nu are o
stăpânire exclusivă. Fiecare persoană are reprezentarea
subiectivă clară atât a propriei calităţi juridice, cât şi a calităţilor
juridice ale celorlalte persoane în legătură cu stăpânirea exercitată
asupra bunului. Aceasta este o primă situaţie de coposesiune.
Este însă de observat că numai coposesiunea
corespunzătoare dreptului de proprietate comună este o
coposesiune stricto sensu, întrucât între coposesori nu există o
diferenţă calitativă, ci numai eventual una cantitativă. în cazul
proprietăţii rezolubile şi proprietăţii anulabile, este vorba de o
coposesiune lato sensu; în acest caz, există o diferenţă calitativă
între coposesori, întrucât drepturile pe care ei cred că le au ori şi
353
Pentru modalităţile juridice ale drepturilor reale, supra, nr. 11, nota 116.
le asumă sunt diferite calitativ. Mai mult, se poate spune că
această diferenţă calitativă face distincţia între drepturile reale
principale propriu-zise (dreptul de proprietate sub condiţie
rezolutorie sau dreptul dobânditorului pe temeiul unui act juridic
anulabil) şi simplele eventualităţi (dreptul de proprietate sub
condiţie suspensivă sau dreptul celui care a transmis dreptul real
principal printr-un act juridic anulabil). De aceea, credem că nici
măcar în sens larg nu se poate afirma că posesia
corespunzătoare proprietăţii rezolubile şi proprietăţii anulabile
îmbracă forma coposesiunii. Nici măcar în acest sens larg nu se
poate afirma, de exemplu, că proprietarul sub condiţie rezolutorie
stăpâneşte bunul nu numai pentru el, ci şi pentru proprietarul sub
condiţie suspensivă. Într-adevăr, acesta din urmă nu are
elementul corpus, nici măcar corpore alieno, astfel încât nu poate
avea calitatea de posesor.
Numai în cazul coposesiunii corespunzătoare dreptului de
proprietate comună fiecare coposesor are cu adevărat atât
reprezentarea subiectivă că stăpâneşte bunul pentru sine (animus
sibi habendi), ţinând seama de calitatea juridică pe care crede că o
are sau şi-o asumă în legătură cu un anumit bun, cât şi
reprezentarea subiectivă că stăpâneşte bunul pentru altul (animus
detinendi), corespunyător

(161)

calităţii juridice pe care celălalt crede că o are sau şi-o asumă

faţă de acelaşi bun. Altfel spus, fiecare coposesor este şi posesor,
şi detentor precar354. Dar, întrucât toţi coposesorii au animus
354
Acesta este înţelesul ideii reţinute în practica judiciară în sensul că „succesorii sunt presupuşi că
stăpânesc bunul moştenit în stare de indiviziune, unii pentru ceilalţi” (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
possidendi, elementul subiectiv se înfăţişează ca animus
condomini355.
În acest sens, s-a remarcat, în mod judicios, că numai în
ipoteza coposesiunii corespunzătoare dreptului de proprietate
comună există o pluralitate de posesiuni de aceeaşi calitate
asupra unuia şi aceluiaşi bun 356.
Elementul corpus se exercită în comun sau de un singur
coposesor, în funcţie de înţelegerea coposesorilor, expresă sau
tacită, ceea ce presupune ideea de mandat, ori chiar numai în
funcţie de reprezentarea pe care o are un coposesor că
lucrează şi pentru ceilalţi coposesori, dar fără cunoştinţa
acestora, ceea ce presupune ideea de gestiune de afaceri. Când
un singur coposesor exercită elementul corpus în mod direct cu
privire la întregul bun, ceilalţi nu sunt lipsiţi de elementul material
al posesiei; ei exercită elementul corpus în mod indirect, corpore
alieno357.
1045/1982, în Revista română de drept nr. 7/1983, p. 62; în acelaşi sens,
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1327/1971, în Repertoriu... 1969-1975, p. 106; s. civ., dec. nr.
1903/1975, în Culegere de decizii 1975, p. 66; dec. nr. 769/1979, în Revista română de drept nr.
10/1979, p. 65). Ideea că fiecare coposesor este şi detentor precar rezultă, implicit, dintr-o altă decizie a
instanţei supreme, chiar dacă formularea este defectuoasă întrucât se foloseşte termenul de posesie în
loc de detenţie precară (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1903/1975, în Culegere de decizii 1975, p. 66;
Trib. Suprem, s. civ, dec. nr. 786/1977, în Revista română de drept nr. 11/1977, p. 61; dec. nr.
1401/1985, în Revista română de drept nr. 5/1986, p. 82).
355
D. Gherasim, op. cit., p. 71; loc. cit., p. 8. Autorul precizează că, în vechiul drept roman,
coposesiunea nu era posibilă, întrucât nu era posibilă proprietatea comună {plures eandem rem in
solidum habere non possunt; plures eandem rem in solidum possidere non possunt); ulterior, romanii au
admis ideea de coposesiune, exprimată în formula possessio plurium in solidum.
356
În acest sens, A. Ionaşcu, „Teoria coposesiunii în dreptul civil român”, în Pandectele române, 1932,
partea a IV-a, p. 149. În acelaşi sens, D. Gherasim, op. cit., p. 68; „Consideraţii despre coposesiune”, în
Revista română de drept nr. 7/1984, p. 8.
357
Este inexactă ideea potrivit căreia, în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, respectiv al
indiviziunii, nu ar exista o stăpânire materială; astfel, s-a reţinut în practica judiciară că, până la partaj,
„nu se poate presupune o stăpânire materială asupra unei cote ideale din bun şi deci stăpânirea pe baza
unui drept indiviz a unei porţiuni din el nu poate constitui posesie utilă” (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
1431/1972, în Repertoriu...1969-1975,p. 107). În cazul coproprietăţii, respectiv al indiviziunii, există o
stăpânire materială a bunului corporal, iar nu a cotei ideale din bun, întrucât bunul nu este fracţionat
material. Această stăpânire materială se exercită în comun, fiecare coposesor având însă reprezentarea
subiectivă că are o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, iar nu din bunul corpo ral.
Exercitarea elementului corpus nu este deci împiedicată de absenţa partajului. Argumentarea instanţei
supreme pare să fie influenţată de controversa clasică dintre Savigny şi Ihering, controversă care s-a
întins şi asupra ideii de coposesiune. Potrivit lui Savigny, în cazul posesiunii corespunzătoare dreptului
de proprietate comună s-ar produce o diviziune a posesiunii unice care are ca rezultat cote-părţi ideale
 (162)

Ideea de coposesiune stricto sensu se aplică numai în cazul posesiei

corespunzătoare dreptului de proprietate comună, întrucât numai în
acest caz nu se poate impune o diferenţiere legitimă între
coposesori cu privire la modul de exercitare a elementului material
(corpus).
A doua situaţie de coposesiune lato sensu apare ori de câte ori
se constituie un drept real principal pe temeiul dreptului de proprietate
privată sau publică.
Într-adevăr, fie că este vorba de dezmembrămintele dreptului
de proprietate privată lato sensu (nuda proprietate, uzufructul, uzul,
abitaţia, servitutea şi superficia), fie că este vorba de drepturile reale
constituite pe temeiul dreptului de proprietate publică (dreptul de
administrare, dreptul de concesiune şi dreptul real de folosinţă
gratuită), asupra aceluiaşi bun corporal se exercită stăpâniri de fapt
distincte, două sau mai multe persoane având calitatea de posesor cu
privire la acelaşi bun. De exemplu, o persoană crede că are sau îşi
asumă calitatea de nud proprietar, altă persoană crede că are sau îşi
asumă calitatea de uzufructuar, iar o a treia persoană crede că are
corespunzătoare cotelor-părţi ale coproprietarilor în indiviziune. Ihering şi partizanii săi au criticat
această concepţie, afirmând că elementul corpus presupune o stăpânire de fapt reală asupra totalităţii
bunului, nefiind posibilă o stăpânire de fapt în cazul unor cote abstracte (pentru acest aspect al
controversei dintre Savigny şi Ihering, D. Gherasim, op. cit., p. 70 şi 71; loc. cit., p. 7 şi 8). Adversarii
lui Savigny ignoră însă faptul că, în viziunea lui Savigny, divizarea nu priveşte elementul corpus, ci
elementul animus, fiecare coposesor având reprezentarea subiectivă că stăpâneşte bunul nu în calitate
de unic proprietar, ci în calitate de titular al unui drept de proprietate comună. În cazul coposesiunii
corespunzătoare proprietăţii comune pe cote-părţi, coposesorii au reprezentarea subiectivă a divizării
intelectuale a dreptului pe care cred că îl au sau şi-1 asumă; în cazul coposesiunii corespunzătoare
proprietăţii comune devălmaşe, există reprezentarea unităţii materiale a bunului şi a unităţii intelectuale
a dreptului. Aşa fiind, nu este vorba de stăpânirea unor cote ideale şi abstracte; în ambele cazuri,
stăpânirea priveşte bunul corporal în întregul său. Numai dacă este avut în vedere bunul corporal nu se
poate vorbi de posesia asupra unei părţi incerte, nedeterminate (incertam partem nemo possidere potest;
pentru acest adagiu, D. Gherasim, op. cit., p. 68; loc. cit., p. 5). Posesia are ca obiect fie bunul
corporal în întregul său, fie o parte determinată din bunul corporal, ceea ce înseamnă o divizare
materială a bunului.
sau îşi asumă calitatea de titular al unui drept de servitute asupra
unuia şi aceluiaşi bun. Posesiile, ca puteri de fapt, sunt însă distincte.
Elementul material (corpus) şi elementul subiectiv (animus) au un
conţinut diferit, după cum posesia corespunde nudei proprietăţi,
uzufructului sau servitutii. Spre deosebire de situaţia coposesiunii
stricto sensu, elementul corpus se poate exercita în mod diferenţiat, în
funcţie de prerogativele conferite de dreptul real principal pe care
fiecare dintre posesori crede că îl are sau şi-l asumă. Astfel, elementul
corpus corespunzător dreptului de nudă proprietate este diferit de
elementul corpus corespunzător dreptului de uzufruct. Faptele
materiale şi actele juridice pe care le poate săvârşi sau încheia nudul
proprietar sunt diferite de faptele materiale şi actele juridice pe care
le poate săvârşi sau încheia uzufructuarul asupra bunului în legătură
cu care sunt constituite cele două drepturi reale principale. De aceea,
în asemenea cazuri, nu se poate spune, cu titlu de regulă, că fiecare
dintre titularii drepturilor reale principale asupra aceluiaşi bun
corporal ar avea dubla

(163)

calitate de posesor şi detentor precar. Stăpânirea materială pe care o

exercită uzufructuarul nu se confundă cu stăpânirea materială pe
care o exercită nudul proprietar. Este însă posibil ca nudul proprietar
să convină cu uzufructuarul ca acesta din urmă să exercite pentru
primul elementul corpus corespunzător nudei proprietăţi, respectiv să
săvârşească faptele materiale şi să încheie actele juridice pe care, în
mod normal, ar trebui să le facă nudul proprietar, caz în care
uzufructuarul este posesor în raport cu dreptul său şi detentor precar
în raport cu nuda proprietate.
 Din această perspectivă, apare cu claritate diferenţa dintre
drepturile reale constituite pe temeiul dreptului de proprietate privată
sau publică şi drepturile de creanţă născute în legătură cu un anumit
bun corporal (de exemplu, drepturile de creanţă născute dintr-un
contract de locaţiune, de comodat sau de depozit). În primul caz,
este vorba de o divizare a elementului corpus, fiecare titular al unui
drept real principal având calitatea de posesor; în al doilea caz, nu
se produce o divizare a elementului corpus, acesta fiind exercitat,
integral (în mod excepţional) sau parţial, corpore alieno.
În concluzie, singurul caz de coposesiune stricto sensu este cel
corespunzător dreptului de proprietate comună pe cote-părţi sau în
devălmăşie, întrucât numai în acest caz coposesorii au dubla calitate
de posesor şi detentor precar. Celelalte cazuri în care asupra
aceluiaşi bun se exercită posesiile unor persoane diferite,
corespunzând unor drepturi reale principale diferite, sunt cazuri de
coposesiune lato sensu.

66. Justificarea protecţiei juridice a posesiei ca stare de

fapt.

Cum se explică împrejurarea că, deşi posesia nu este un drept,

ea se bucură totuşi de protecţie juridică? Altfel spus, cum se justifică
protecţia juridică a posesiei ca stare de fapt? Nu există un răspuns
unic la aceste întrebări. El diferă în funcţie de cele două ipoteze ale
posesiei ca stare de fapt: puterea de fapt dublează puterea juridică,
adică posesorul este şi titularul dreptului real principal; puterea de fapt
se opune puterii juridice (posesorul nu este titularul dreptului real
principal).
 În prima ipoteză, s-a răspuns că, apărând posesia, se apără
chiar dreptul real principal358. Mai mult, uneori, apărarea dreptului real
principal nu este posibilă decât pe această cale indirectă. într-adevăr,
ţinând seama de dificultăţile probatorii în materia revendicării
imobiliare, de multe ori nu se poate face proba certă a dreptului de
proprietate. În aceste cazuri, acţiunile posesorii pot fi folosite cu
succes pentru apărarea posesiei ca stare de fapt şi, pe cale
indirectă, pentru apărarea dreptului de proprietate. Chiar în acţiunea
în revendicare imobiliară se recunoaşte că, în absenţa unei probe
certe a dreptului de proprietate, posesia este un criteriu important
pentru opţiunea judecătorului în favoarea reclamantului sau a
pârâtului359.

(164)

În cea de-a doua ipoteză, două argumente se unesc pentru

a justifica protecţia juridică a posesiei ca stare de fapt. Mai întâi,
pe această cale se descurajează violenţa ca instrument prin care
proprietarul care a pierdut posesia bunului ar fi tentat să-şi facă
singur dreptate360. Posesorul este îndreptăţit la protecţie juridică
358
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 941; C. Stătescu, op. cit., p. 775.
359
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 941; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler,
op. cit., p. 63 şi 64.
360
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 941 şi 942. În practica judiciară s-a
decis că posesia poate fi protejată pe calea acţiunii posesorii „chiar şi împotriva proprietarului, dacă
sunt îndeplinite condiţiile specifice şi anume fără a se face deosebire între tulburarea de fapt şi cea de
drept”. În doctrină se face într-adevăr distincţie între tulburarea de fapt şi tulburarea de drept, prima
fiind săvârşită prin fapte materiale, iar a doua prin acte juridice (în acest sens, E. Herovanu, op. cit., p.
283 şi 284; D. Gherasim, op. cit., p. 150 şi 151). Distincţia are relevanţă numai în ce priveşte mo -
dalitatea de săvârşire a tulburării. Cât priveşte însă finalitatea, în toate cazurile rezultă o tulburare a
stării de fapt a posesiei; din această perspectivă, tulburările posesiei nu pot fi decât tulburări de fapt, iar
nu tulburări de drept. Aşa fiind, în speţa menţionată mai sus, distincţia dintre tulburările de fapt şi cele
de drept este întemeiată pe primul criteriu, respectiv modalitatea de săvârşire a tulburării. Dacă însă se
ţine seama de al doilea criteriu, respectiv rezultatul tulburării, nu pot exista decât tulburări de fapt,
indiferent dacă sunt săvârşite prin fapte materiale sau acte juridice, întrucât posesia nu este un drept, ci
o stare de fapt. Eventuala acţiune în revendicare, acţiune confesorie sau acţiune negatorie ar pune în
discuţie dreptul de proprietate sau alt drept real principal, iar nu doar starea de fapt a posesiei;
împotriva unei asemenea tulburări de drept, posesorul s-ar putea apăra invocând un drept propriu, iar
împotriva celor care ar urmări să-l deposedeze prin violenţă sau
care ar dori să-i tulbure stăpânirea asupra bunului. Această idee
este o aplicaţie a adagiului spoliatus ante omnia restituendus361.
Apoi, un considerent de echitate l-a îndemnat pe legiuitor să
acorde preferinţă posesorului neproprietar, dar diligent în raport
cu bunul posedat, faţă de proprietarul nediligent, care s-a
dezinteresat de bun362.
Nu este însă nimerit să se justifice protecţia juridică a
posesiei prin trimitere la interesele terţilor, cu referire la ideea
proprietăţii aparente363. Pe de o parte, apărarea intereselor terţilor
poate să aibă motivaţii diverse, diferite de acelea

(165)

care stau la baza protejării juridice a posesiei. Pe de altă parte,

ideea proprietăţii aparente, cum vom vedea, trebuie să fie
înţeleasă cu multă circumspecţie.
Concordanţa sau neconcordanţa dintre puterea de fapt şi
puterea de drept, dintre posesie şi dreptul real principal căreia îi
corespunde nu constituie însă criteriul pentru a califica posesia ca

nu doar starea de fapt a posesiei. în acest sens, instanţa supremă a statuat, printr-o altă decizie, că
posesia poate fi protejată chiar împotriva tulburătorului care pretinde că are un drept asupra bunului.
„A nu recunoaşte reclamantului dreptul la acţiune posesorie într-o asemenea situaţie ar însemna a-1
expune samavolniciei în ceea ce priveşte posesia bunului şi a-i răpi posibilitatea de a vedea restabilită
situaţia de fapt a posesiei anterioare pe calea sumară prevăzută de lege şi fără a pune în discuţie dreptul
de proprietate.
În cazul în care pârâtul invocă un drept de proprietate asupra bunului, el şi nu recla mantul trebuie să
introducă o acţiune în revendicare în cadrul căreia să se soluţioneze litigiul sub acest aspect” (Trib.
Suprem, s. tiv., dec. nr. 671/1970, în Culegere de decizii 1970, p. 80). Aşadar, nu are nici o relevanţă
dacă persoana care săvârşeşte tulburarea de fapt invocă sau nu un drept pentru a justifica acţiunea sa;
valorificarea drepturilor se face prin intermediul justiţiei, nimănui nefiindu-i îngăduit să-şi facă singur
dreptate; această idee nu îl împiedică însă pe posesor să se apere împotriva violenţei, aşa cum, în
general, oricine este atacat are dreptul să se apere.
361
Pentru originea şi aplicaţia acestui adagiu, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 856-858.
362
C. Stătescu, op. cit., p. 776.
363
Pentru o asemenea justificare, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 65.
legitimă ori nelegitimă. S-a afirmat364 în mod judicios că este deci
fără temei calificarea reţinută în practica judiciară în sensul că
posesia conformă cu starea de drept are caracter legitim, iar în
caz contrar, posesia este nelegitimă 365.

Secţiunea a II-a
Dovada, dobândirea şi pierderea posesiei

§1. Dovada posesiei

67. Dovada elementului material al posesiei.

Faptele materiale care alcătuiesc elementul material al

posesiei (corpus) pot fi dovedite cu orice mijloc de probă366. Dacă
este însă vorba de acte juridice care intră în structura
elementului material al posesiei, posesorul trebuie să ţină seama
de exigenţele probatorii prevăzute în art. 1182 C. civ. Deşi textul
se referă numai la data certă a înscrisului sub semnătură privată,
rezultă că nu numai data, ci şi, afortiori, existenţa actului juridic
trebuie să fie dovedită cu înscrisuri. Numai terţii pot face dovada
actului juridic cu orice mijloc de probă, întrucât lor nu le sunt

364
În acest sens, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 238. Nu subscriem însă la interpretarea pe care autorul
o dă considerentelor instanţei supreme în sensul că „posesia legitimă reprezintă atributul dreptului de
proprietate, pe când posesia nelegitimă ... este posesia stare de fapt”. În realitate, ceea ce instanţa
supremă a numit posesie legitimă este posesia ca stare de fapt care este dublată de existenţa dreptului
real principal în persoana posesorului, iar aşa-zisa posesie nelegitimă este tot posesia ca stare de fapt,
dar fără ca posesorul să fie şi titularul dreptului real corespunzător.
365
Pentru această calificare, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1526/1984, în Culegerea de decizii 1984, p.
59.
366
În practica judiciară s-a decis că „posesia fiind un fapt, dovada ei se poate face cu martori, indiferent
de valoarea bunului în litigiu” (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1938/1967, în Repertoriu...1952-1969,
p. 178).
aplicabile regulile restrictive care funcţionează în raporturile dintre
părţile actului juridic367.

68. Dovada elementului subiectiv al posesiei.

Întrucât nu este posibilă proba directă a elementului subiectiv

(animus)368, legiuitorul a instituit trei prezumţii.

(166)

Conform art. 1854 C. tiv., „Posesorul este presupus că

posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat
că a început a poseda pentru altul”.
Descifrăm în acest text două prezumţii legale a căror logică
probatorie poate fi asemuită cu treptele unei scări. Astfel, mai
întâi, plecând de la elementul material al posesiei, de la
stăpânirea materială a bunului, legiuitorul trage concluzia
existenţei elementului subiectiv. Se presupune că persoana care
stăpâneşte material bunul exercită această stăpânire pentru sine
(anirnus sibi habendi). Fiind vorba de o prezumţie relativă, legea

367
În sensul că, din punctul de vedere al terţilor, contractul apare ca un simplu fapt ju ridic în sens
restrâns şi că terţii pot dovedi existenţa actului juridic cu orice mijloc de probă, C. Stătescu, „Actul
juridic ca izvor de obligaţii”, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 77; G. Boroi, op. cit., p. 119.
368
În practica judiciară s-a decis că proba posesiunii se poate face şi prin înscrierea imobilului în rolul
organului financiar teritorial, prin plata impozitelor şi a taxelor pentru acel imobil, precum şi prin
închirierea imobilului (Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39, alin. 2 şi 3 din Legea de
organizare judecătorească, dec. nr. 70/1979, în Culegerea de decizii 1979, p. 32-36). În mod eronat
această soluţie a fost interpretată (D. Ghera-sim, loc. cit., p. 7, nota 9) în sensul că probele menţionate
ar avea ca obiect nu numai elementul corpus, ci şi elementul animus. în realitate, ele dovedesc numai
elementul corpus, dovada elementului animus decurgând din aplicarea prezumţiei prevăzute în art.
1854, teza I, C. civ.
îngăduie dovada contrară, adică dovada precarităţii369. Oricum,
sarcina de a proba precaritatea revine reclamantului 370.
Regulile privind proba precarităţii diferă însă de la caz la
caz. Când se afirmă că pârâtul care stăpâneşte bunul are doar
calitatea de detentor precar şi se invocă în acest sens un
contract de depozit, de locaţiune sau de împrumut încheiat cu
deţinătorul bunului, reclamantul trebuie să urmeze regulile
probatorii din materia actului juridic pentru a proba
precaritatea371. Soluţia este firească, pentru că, într-o asemenea
ipoteză, reclamantul şi pârâtul sunt părţi în actul juridic care
dovedeşte precaritatea. Dacă însă reclamantul este terţ în raport
cu actul juridic din care rezultă precaritatea, el va putea să facă
dovada acelui act cu orice mijloc de probă.
Pe baza acestei prime prezumţii, o dată ce au fost dovedite
ambele elemente ale posesiei, legiuitorul face un pas mai
departe pe scara probatorie şi trage concluzia că posesorul este
proprietar, instituind o prezumţie de proprietate372. Această
prezumţie nu poate fi răsturnată de către cel care se pretinde
proprietar prin simpla pornire a urmăririi silite împotriva
posesorului dacă acesta din urmă nu a fost parte în procesul în
care a fost pronunţată hotărârea judecătorească invocată de
pretinsul proprietar. Cel urmărit este îndreptăţit să formuleze
contestaţie la executare, fiind suficient să facă dovada posesiei,

369
Pentru diferite ipoteze practice de precaritate, Trib. Suprem, s. civ., dec. 972/1976, Culegere de
decizii 1976, p. 52; Trib. jud. Hunedoara, s. civ., dec. nr. 866/1978, în Revista română de drept nr.
12/1978, p. 57; Trib. jud. Maramureş, s. civ., dec. nr. 831/1988, în Revista română de drept nr.
11/1988, p. 70.
370
Practica judiciară menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. IV, Editura
Librăriei „Universala” Alcalay & Co., Bucureşti, 1926, p. 358, pct. 3 şi 4.
371
Practica judiciară menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit, p. 358, pct. 2.
372
În cazul bunurilor imobile, prezumţia este relativă, în timp ce în cazul bunurilor mobile, dacă sunt
îndeplinite cerinţele înscrise în art. 1909-1910 C. civ., prezumţia este absolută.
fără a mai fi obligat să facă o altă probă 373. Desigur, pretinsul
proprietar are deschisă calea

(167)

acţiunii în revendicare, situaţie în care, dacă şi posesorul invocă

un titlu, judecătorul va compara titlurile părţilor pentru a stabili
cine este proprietar.
Dacă însă persoana care stăpâneşte bunul este un simplu
detentor precar, exercitând stăpânirea în numele altei persoane,
se prezumă că şi-a conservat calitatea de detentor precar până la
proba contrară. Într-adevăr, potrivit art. 1855 C. civ, „Când
posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a
conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie”.
Prezumţia este de asemenea relativă. A face dovada contrară
înseamnă a dovedi intervertirea precarităţii în posesie374.

§2. Dobândirea posesiei

69. Posesia se dobândeşte prin dobândirea

elementelor sale.

Numai în măsura în care o persoană are, în acelaşi timp,

ambele elemente ale posesiei (animus şi corpus) poate fi calificată
ca posesor. Ca urmare, dobândirea posesiei este posibilă numai
dacă sunt dobândite ambele elemente ale posesiei. Nu este însă
obligatoriu ca elementul material şi elementul subiectiv să fie
373
Jurisprudenţa menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 359, pct. 5. În acelaşi sens, Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr. 943/1970, în Revista română de drept nr. 2/1971, p. 176.
374
Infra, nr. 83-88.
dobândite în acelaşi timp. Astfel, este posibil ca o persoană să
dobândească mai întâi elementul material (corpus), iar apoi şi
elementul psihologic. De exemplu, chiriaşul exercită elementul
corpus, dar are animus detinendi, iar nu animus possidendi. Dacă el
cumpără bunul închiriat, dobândeşte şi animus sibi habendi şi se
transformă din detentor precar în posesor.
Dobândirea elementului material al posesiei nu presupune,
în mod obligatoriu, săvârşirea faptelor materiale şi încheierea
actelor juridice care alcătuiesc conţinutul acestui element.
Important este că dobândirea elementului material creează
posibilitatea săvârşirii faptelor materiale şi încheierii actelor juridice
respective. Astfel, în materie imobiliară, obligaţia de predare a
bunului se îndeplineşte, de regulă, prin remiterea cheilor. Din
acel moment, se dobândeşte elementul corpus375 în mod efectiv,
chiar dacă posesorul nu săvârşeşte efectiv alte fapte materiale şi
nici un încheie acte juridice având ca obiect bunul posedat.

70. Posibilitatea exercitării elementelor posesiei prin

intermediul altei persoane.

Elementul corpus poate fi exercitat fie direct, chiar de către

posesor, fie indirect, adică prin intermediul altei persoane (corpore
alieno). Însăşi noţiunea de detenţie precară este întemeiată pe
această posibilitate. Detentorul precar exercită elementul corpus,
dar nu pentru sine, ci pentru adevăratul posesor. Depozitarul,
comodatarul sau chiriaşul are elementul corpus, dar îl exercită
nu în
375
C. Aubry, C. Rau, Cours de droit civil frangais, tome deuxieme, Cosse, Marchal et Biliard,
Imprimeurs-Editeurs, Paris, 1869, p. 81; G.N. Luţescu, op. cit., p. 190; AL Weill, F. Terre, Ph. Simler,
op. cit., p. 145 şi 146. Dacă dreptul de proprietate s-a transferat anterior predării bunului, dobânditorul
a exercitat elementul material al posesiei corpore alieno până în momentul remiterii cheilor.
 (168)

nume propriu, ci în numele posesorului care i l-a încredinţat 376.

Exercitarea elementului material prin intermediul altei persoane
nu înseamnă, întotdeauna, că detentorul precar are întregul
element corpus al posesiei. Întinderea exercitării elementului
corpus de către detentorul precar depinde de înţelegerea care
stă la baza încredinţării bunului de către posesor detentorului
precar. Este deci imprecisă ideea de uz curent potrivit căreia, în
ipoteza detenţiei precare, elementul corpus este exercitat integral
de către posesor corpore alieno. Numai în mod excepţional s-ar
putea imagina că detentorului precar i se încredinţează în mod
expres de către posesor încheierea tuturor actelor juridice şi
săvârşirea tuturor actelor materiale care alcătuiesc elementul
corpus.
În anumite ipoteze, una şi aceeaşi persoană exercită pentru
sine elementul corpus corespunzător unui dezmembrământ al
proprietăţii şi pentru altul elementul corpus corespunzător nudei
proprietăţi, în măsura în care nudul proprietar s-a înţeles astfel
cu uzufructuarul. Sub un aspect, această persoană are calitatea
de posesor, sub cel de-al doilea aspect, ea are calitatea de
detentor precar. Este de observat că, în asemenea ipoteze, nu
este vorba de unul şi acelaşi element material, ci de două
elemente materiale corespunzătoare unor drepturi reale diferite:
nuda proprietate şi dezmembrământul proprietăţii.

376
Afirmaţia potrivit căreia „posesiunea se poate conserva chiar numai în prezenţa elementului
intelectual (solo animo)” (G.N. Luţescu, op. cit., p. 192) are în vedere o altă ipoteză decât aceea în care
elementul material există, dar este exercitat corpore alieno (infra, nr. 73, text şi notele 85 şi 86).
 Cât priveşte însă elementul subiectiv al posesiei (animus),
exercitarea sa nu este posibilă, de regulă, decât prin intermediul
posesorului. Această regulă este firească, întrucât, ori de câte
ori este vorba de o reprezentare subiectivă, aceasta este legată
de o anumită persoană. Reprezentarea subiectivă pe care o are
posesorul în sensul că stăpâneşte bunul pentru sine, crezând că
are sau asumându-şi calitatea de titular al unui drept real
principal, este strâns legată de persoana posesorului. În acest
sens, s-a afirmat, pe bună dreptate, că nu este posesor cel căruia
i se pune un obiect în mână în timp ce doarme (si quis dormienti
aliquid in mânu ponat)377. Numai în mod excepţional s-a admis că
elementul psihologic al posesiei poate fi exercitat şi prin
intermediul altei persoane. Astfel, în cazul persoanelor lipsite de
capacitate de exerciţiu, elementul subiectiv poate fi exercitat prin
intermediul reprezentanţilor legali (animo alieno).

§3. Pierderea posesiei

71. Cazuri de pierdere a posesiei.

În principiu, dacă se pierde oricare dintre elementele

posesiei, se pierde chiar posesia. Sunt deci trei cazuri de pierdere
a posesiei: pierderea simultană a elementelor posesiei; pierderea
elementului material; pierderea elementului subiectiv. Al doilea
caz prezintă, cum vom vedea, anumite particularităţi.

(169)

377
C. Stătescu, Drept civil..., cit. supra, p. 777.
 72. Pierderea simultană a elementelor posesiei.

De regulă, pierderea posesiei se produce în momentul în

care posesorul pierde simultan ambele elemente ale posesiei:
animus şi corpus. Aşa se întâmplă în ipoteza înstrăinării bunului
posedat, ori de câte ori predarea bunului este simultană cu
înstrăinarea. Tot astfel, dacă posesorul abandonează bunul, care
devine res derelicta, elementul material şi elementul subiectiv se
pierd simultan378.

73. Pierderea elementului material al posesiei.

Se afirmă, de regula, că este suficient ca posesorul să piardă

elementul material (corpus) pentru a pierde însăşi posesia. Nu
trebuie să se confunde această situaţie cu exercitarea elementului
material prin intermediul altei persoane (corpore alieno). De
asemenea, neexercitarea atributului jus utendi, cât timp altă
persoană nu preia elementul material al posesiei, nu are
semnificaţia pierderii posesiei. Cum s-a observat, chiar
neexercitarea acestui atribut este ea însăşi un mod de
exercitare a dreptului real şi nu exclude exercitarea ulterioară
pozitivă a elementului material 379.
Momentul pierderii posesiei în ipoteza pierderii elementului
material este însă diferit, în funcţie de natura bunului 380. Astfel,

378
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 147.
379
Ibidem. Deşi aceşti autori folosesc termenul neuz, ei au în vedere numai neexercitarea atributului jus
utendi. Într-o altă accepţie, neuzul desemnează neexercitarea tuturor atributelor dreptului real principal.
Numai în această ultimă accepţie neuzul are semnificaţia prescripţiei extinctive, care se aplică, de
regulă, în cazul drepturilor reale principale, cu excepţia dreptului de proprietate şi a dreptului de
superficie în forma sa deplină. Infra, nr. 217 şi 231, lit. B, c.
380
L. Josserand, Cours de droit civil positivfrangais, tome premier, 3 edition, Recueil Sirey, Paris,
1938, p. 788 şi 789. Autorul nu evidenţiază însă, în legătură cu bunurile mobile, cazurile în care nu sunt
îndeplinite cerinţele legale pentru a opera prezumţia absolută de proprietate.
dacă bunul este mobil şi posesorul pierde elementul material, de
regulă, pierderea posesiei este imediată dacă sunt îndeplinite
cerinţele prevăzute în art. 1909 şi 1910 C. civ. Cum vom vedea, în
materie mobiliară, de cele mai multe ori, problema posesiunii nu
este distinctă de problema proprietăţii. În schimb, când bunul
este imobil sau mobil, dar nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1909 şi
1910 C. civ., posesorul păstrează posesia solo animo, deşi a
pierdut elementul material, dacă nu a trecut un an de la
deposedare. Într-adevăr, ţinând seama de prevederile art. 674 C.
proc. civ., condiţia comună pentru introducerea unei acţiuni
posesorii, indiferent de natura sa, este aceea de a nu fi trecut
un an de la tulburare sau deposedare. În acest termen,
posesorul iniţial păstrează posesia şi poate relua exercitarea
elementului corpus pe calea acţiunii posesorii381. Posesia solo
animo este o posesie

(170)

imperfectă, dar care poate fi protejată juridic, după cum cel care
intră în stăpânirea materială a bunului, având şi animus
possidendi, va avea o posesie imperfectă timp de un an, care
poate fi apărată juridic numai prin acţiunea posesorie generală, iar
nu şi prin acţiunea în complângere. Desigur, utilitatea posesiei
trebuie raportată la perioada anterioară deposedării şi la
momentul deposedării, iar nu la perioada ulterioară deposedării.
Chestiunea utilităţii posesiei în această ultimă perioadă se

381
Pentru păstrarea posesiei solo animo, dar cu referire la dreptul civil francez, Al. Weill, F. Terre, Ph.
Simler, op. cit., p. 148. Aceiaşi autori precizează că, în ipoteza unei situaţii de forţă majoră, care-1
împiedică pe posesor să exercite elementul material, indiferent de durata împiedicării, nu se pierde
posesia (p. 148, nota 20); G.N. Luţescu, op. cit., p. 192, text şi nota 1. Posesia solo animo este încă o
confirmare practică a concepţiei subiective elaborate de Savigny.
analizează separat, de la caz la caz. Chiar dacă s-ar stabili că
posesia solo animo este viciată, această chestiune nu are
relevanţă sub aspectul protejării ei prin intermediul acţiunilor
posesorii. Vicierea posesiei în această perioadă ar putea
împiedica eventual producerea altor efecte juridice.

74. Pierderea elementului intenţional al posesiei.

Este posibil ca posesorul să păstreze elementul material

{corpus), dar să piardă elementul intelectiv (animus) al posesiei.
Aşa se întâmplă în ipoteza contractului de vânzare-cumpărare,
dacă vânzătorul nu predă bunul vândut imediat cumpărătorului
(de exemplu, pe temeiul unui contract de depozit, de comodat
sau de locaţiune). Aceasta este ipoteza aşa-numitului constitui
posesor. Vânzătorul păstrează elementul corpus, dar nu mai are
animus sibi habendi, ci doar animus detinendi. Cumpărătorul
dobândeşte elementul psihologic al posesiei şi exercită
elementul material al acesteia corpore alieno, adică prin
intermediul vânzătorului.
În mod excepţional, când o persoană devine incapabilă,
ceea ce semnifică şi pierderea elementului intenţional al
posesiei, totuşi posesia nu se pierde, întrucât elementul subiectiv
este exercitat animo alieno382.

Secţiunea a IlI-a
Calităţile şi viciile posesiei

§ 1. Calităţile posesiei
382
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 149, nota 21.
 75. Calităţile şi condiţiile posesiei.

Protecţia juridică şi efectele posesiei depind de anumite

calităţi şi condiţii ale acesteia. Aşadar, nu este suficient ca
posesia să întrunească cele două elemente constitutive, animus
şi corpus, pentru a fi protejată juridic şi pentru a naşte anumite
efecte juridice. Indiferent că este vorba de acţiunile posesorii, de
uzucapiune, de prezumţia de proprietate, de dobândirea
fructelor sau a bunurilor mobile, posesia trebuie să aibă anumi te
calităţi şi să îndeplinească anumite condiţii.
Deşi nu există un punct de vedere unitar în ce priveşte
diferenţa dintre calităţile şi condiţiile posesiei383, este preferabil să
se includă în sfera noţiunii de

(171)

calităţi ale posesiei numai acele trăsături care sunt necesare atât
pentru asigurarea protecţiei juridice, cât şi pentru naşterea
oricărora dintre efectele posesiei. Cerinţele suplimentare, care
variază în raport cu modalitatea de protejare juridică a posesiei şi
cu fiecare dintre efectele juridice, constituie condiţii ale posesiei.
Aşa fiind, trăsăturile care definesc utilitatea sunt calităţi ale posesiei,
deoarece virilitatea este numitorul comun pentru protecţia juridică şi
pentru naşterea efectelor juridice ale acesteia. Realitatea (adică
situaţia în care posesorul exercită elementul corpus în mod direct,
iar nu corpore alieno), durata, buna-credinţă sau justul titlu sunt

383
De exemplu, uneori, utilitatea posesiei este privită ca o sumă de calităţi, alteori este privită ca o
condiţie (C. Stătescu, op. cit., p. 731, 779 şi 780, 846; D. Gherasim, op. cit., p. 44 şi 45,116-118).
condiţii cerute, de la caz la caz, pentru ca posesia să fie prote jată
juridic sau să producă anumite efecte juridice.

76. Calităţile posesiei.

Utilitatea posesiei este suma mai multor calităţi. Deşi este

inclus în capitolul referitor la posesia care are ca efect
uzucapiunea, articolul 1847 din Codul civil cuprinde o enumerare
cu valoare generală384 a calităţilor posesiei. Potrivit acestui text,
posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică
şi sub nume de proprietar.
Cât priveşte ultima calitate, anume aceea ca posesia să fie
sub nume de proprietar, s-a observat că legiuitorul a comis o
inadvertenţă. Într-adevăr, sintagma sub nume de proprietar
desemnează elementul subiectiv al posesiei (animus). Animus sibi
habendi sau animus possidendi este mai mult decât o simplă
calitate a posesiei, este un element constitutiv al acesteia.
Absenţa acestui element nu înseamnă doar un viciu al posesiei, ci
chiar absenţa acesteia. Cerinţa ca posesia să fie neîntreruptă nu
se referă nici ea la o calitate a posesiei, fiind o condiţie referitoare,
în principal, la curgerea termenului de prescripţie achizitivă. Din
această perspectivă, întreruperea posesiei semnifică însăşi
dispariţia acesteia 385.
În consecinţă, din enumerarea cuprinsă în art. 1847 C. civ.,
numai continuitatea, caracterul paşnic şi caracterul public sunt
veritabile calităţi ale posesiei.

384
C. Stătescu, op. cit., p. 780.
385
G.N. Luţescu, op. cit., p. 197 şi 198; C. Stătescu, op. cit., p. 780 şi 781.
 În Codul civil român nu a fost preluată cerinţa ca posesia să
nu fie echivocă386. Cu toate acestea, practica judiciară şi doctrina
au reţinut această calitate ca definitorie, alături de celelalte
calităţi, pentru utilitatea posesiei. Pentru argumentele expuse în
continuare, trebuie să fie reţinută poziţia legiuitorului, iar nu
aceea a practicii judiciare şi a doctrinei.
Aşa fiind, utilitatea posesiei 387 este suma a trei calităţi:
posesia trebuie să fie continuă, netulburată (paşnică) şi publică.
Rezultă că aceste trei calităţi sunt cumulative.

(172)

§2. Viciile posesiei

77. Noţiune şi enumerare.

Reversul fiecărei calităţi a posesiei înseamnă un viciu al

acesteia. Pentru ca posesia să fie viciată, este suficient să
lipsească o calitate a acesteia.
Ca urmare, există trei vicii ale posesiei: discontinuitatea,
violenţa şi clandestinitatea.
Cât priveşte echivocul, nu este vorba de un viciu al
posesiei, ci chiar de absenţa posesiei. Cum vom arăta în
continuare, echivocul este echivalent cu precaritatea.

78. Discontinuitatea.

386
Această cerinţă este menţionată în art. 2229 din Codul civil francez, corespondentul art. 1847 din
Codul civil român. Pentru această problemă, C. Nacu, op. cit., p. 970 şi 971.
387
Uneori, utilitatea posesiei este desemnată şi cu denumirea de regularitate a posesiei, în această
viziune, posesia regulată este echivalentul posesiei utile. În acest sens, D. Gherasim, op. cit., p. 117 şi
118. Expresia „regulată şi lipsită de vicii” este însă tautologică.
 A. Noţiune.

Conform art. 1848 C. civ., „Posesiunea este discontinuă

când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe
anormale”.
Rezultă din acest text legal că definirea continuităţii şi a
discontinuităţii are la bază criteriul intermitenţelor anormale în
exercitarea elementului corpus. Într-adevăr, viciul discontinuităţii
există ori de câte ori faptele materiale şi actele juridice care dau
conţinut elementului material al posesiei sunt săvârşite la
intervale de timp mai mari decât este normal.
Aplicarea acestui criteriu se face de la caz la caz, în funcţie
de natura bunului posedat, imobil sau mobil, şi de circumstanţe.
Fiind vorba de o apreciere de fapt, judecătorul este suveran, dar
nu discreţionar. Altfel spus, aplicarea acestui criteriu presupune
un raţionament apt să desprindă din zona faptelor elementele de
normalitate sau de anormalitate în legătură cu exercitarea
continuă a posesiei.
De exemplu, în materie imobiliară, durata intermitenţelor
poate să fie mai mare decât în materie mobiliară. Tot astfel, cu
referire la bunurile mobile, trebuie să se ţină seama de destinaţia
acestora, ceea ce implică particularităţi pentru fiecare bun.
Nu trebuie să se confunde viciul discontinuităţii cu
întreruperea posesiei. Cauzele de întrerupere a posesiei au
relevanţă, în principal, în materia uzucapiunii şi privesc, în
realitate, cursul prescripţiei achizitive. Viciul discontinuităţii are
relevanţă atât în privinţa protecţiei juridice a posesiei, cât şi în
domeniul efectelor posesiei.
 B. Sarcina probei.

Calitatea posesiei de a fi continuă se prezumă. Conform art.

1850 C. civ., persoana care a probat că a posedat bunul la un
moment dat este presupusă „că a posedat în tot timpul
intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie”.
Altfel spus, sarcina de a proba discontinuitatea revine celui
care invocă acest viciu. Această idee este o aplicaţie particulară a
regulii înscrise în art. 1169 C. civ., care statuează că oricine face o
afirmaţie trebuie să o dovedească.

C. Caractere juridice.

Viciul discontinuităţii se caracterizează prin trei trăsături. Mai

întâi, discontinuitatea este un viciu temporar. Într-adevăr, conform
art. 1856 C. civ., posesia redevine continuă în momentul în care
se reia exercitarea normală a elementului material al posesiei.

(173)

Apoi, acest viciu este absolut, întrucât poate fi invocat de

„oricine are interes”, cum se prevede expres în art. 1862, alin. 1
C. civ.
În al treilea rând, viciul discontinuităţii se referă atât la
bunurile imobile, cât şi la bunurile mobile. în ce priveşte bunurile
mobile, problema se pune însă numai dacă nu sunt îndeplinite
cerinţele pentru a funcţiona prezumţia irefragrabilă de
proprietate, conform art. 1909-1910 C. civ 388.
388
În sensul că acest viciu se referă numai la bunurile imobile, C. Stătescu, op. cit., p. 782; C. Bîrsan,
op. cit., p. 247.
 79. Violenţa.
A. Noţiune.

Potrivit art. 1851 C. civ., „Posesiunea este tulburată când

este fundată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau
din partea adversarului”.
Redactarea acestui text a fost criticată, întrucât pune
semnul egalităţii între violenţa activă şi violenţa pasivă, ceea ce nu
este echitabil. Într-adevăr, ideea că nimănui nu-i este îngăduit să-
şi facă singur dreptate este un obstacol juridic în calea oricărei
violenţe active, adică în calea oricărui atac îndreptat împotriva
altei persoane. Cel atacat are însă dreptul să se apere.
Posesorul se poate apăra chiar cu mijloace violente împotriva
agresorului care doreşte să-i răpească bunul. Dincolo de această
redactare defectuoasă, intenţia legiuitorului este aceea de a
interzice violenţa activă. Numai cel care intră în stăpânirea
bunului prin violenţă are o posesie viciată.
Nu trebuie să se confunde însă viciul violenţei din materia
posesiei cu viciul violenţei din materia încheierii actului juridic.
Este posibil ca posesorul să fi intrat în stăpânirea bunului pe
baza unui titlu de proprietate afectat de viciul violenţei, fără ca
posesia să fie ea însăşi afectată de acest viciu 389.

B. Sarcina probei.

Deşi nu există o prevedere specială, ca în cazul

discontinuităţii, sarcina probei revine celui care invocă viciul
389
D. Gherasim, op. cit., p. 47.
violenţei. în absenţa unei prezumţii legale, caracterul paşnic al
posesiei face obiectul unei prezumţii simple, la îndemâna
judecătorului.

C. Caractere juridice.

Spre deosebire de discontinuitate, violenţa este un viciu

relativ, cum se prevede expres în art. 1862, alin. 2 C. civ. Ca
urmare, violenţa poate fi invocată „numai de cei în privinţa cărora
posesiunea a avut un asemenea caracter”. Altfel spus, acest viciu
poate fi invocat numai de victimele violenţei.
Viciul violenţei este temporar. Posesia redevine utilă după
încetarea violenţei, concluzie desprinsă, de asemenea, din art.
1856 C. civ.
Această idee trebuie înţeleasă însă în corelaţie cu
dispoziţiile art. 674, alin. 2 C. proc. civ., care reglementează
acţiunea posesorie specială (reintegranda). Numai dacă a trecut un
an de la tulburare sau deposedare, respectiv de la încetarea
violenţei, cel care a intrat în stăpânirea bunului prin violenţă va
putea avea o posesie utilă.
Viciul violenţei are aplicare, în egală măsură, în privinţa
bunurilor imobile şi a bunurilor mobile.

(174)

80. Clandestinitatea.
A. Noţiune.
 Conform art. 1852 C. civ., „Posesiunea este clandestină
când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său încât
acesta nu este în stare de a putea să o cunoască”. Rezultă din
acest text că viciul clandestinităţii se defineşte numai în raport cu
cel care-l invocă. Nu este deci relevant faptul necunoaşterii
posesiei de către alte persoane. Posesia poate fi clandestină
faţă de acestea, dar ea nu este viciată în raport cu persoana
care cunoaşte posesia. De asemenea, nu este suficient ca
persoana care invocă viciul clandestinităţii să nu cunoască
posesia, este necesar ca aceasta să nu fi avut posibilitatea să o
cunoască. Altfel spus, lipsa de diligentă, neglijenţa celui care are
interes să invoce acest viciu nu sunt de natură să conducă
totuşi la vicierea posesiei.

B. Sarcina probei.

Modalităţile concrete prin care se ascunde posesia bunului

trebuie să fie dovedite de cel care invocă viciul clandestinităţii.
Aşadar, nu este suficientă simpla necunoaştere a posesiei dacă
aceasta se exercită în mod normal. Ascunderea ei presupune o
anumită activitate, anumite fapte materiale din partea
posesorului. Desigur, persoana care invocă viciul
clandestinităţii poate folosi orice mijloc de probă pentru a face
dovada acestui viciu. Este suficientă însă dovedirea faptelor prin
care se realizează ascunderea posesiei, întrucât nu este
importantă atitudinea subiectivă a posesorului, respectiv dacă el
a intenţionat să ascundă bunul pentru ca o anumită persoană
să nu cunoască faptul posesiei, sau a dorit doar să protejeze un
bun de valoare.
 C. Caractere juridice.

Rezultă din formularea expresă a art. 1852 C. civ. („în

ascuns de adversarul său”) că viciul clandestinităţii este relativ.
Dispoziţiile articolului 1856 C. civ. sunt aplicabile şi cu privire
la viciul clandestinităţii. Dacă posesia redevine publică, viciul
încetează. Aşadar, acest viciu este temporar.
Deşi s-a încercat să se imagineze ipoteze în care
clandestinitatea s-ar putea aplica şi în privinţa bunurilor
imobile390, de regulă, acest viciu poate fi invocat numai în
legătură cu bunurile mobile.

81. Echivocul nu este un viciu al posesiei.

Practica judiciară şi doctrina au considerat că există o

lacună în Codul civil român cauzată de nepreluarea viciului
posesiei menţionat expres în Codul civil francez. Pe cale
pretoriană a fost afirmată necesitatea ca posesia să fie
diferenţiată în mod clar de detenţia precară. Ori de câte ori
există dubiu în legătură cu elementul subiectiv al posesiei,
aceasta ar fi viciată de echivoc. Altfel spus, nu ar rezulta cu
claritate dacă posesorul are animus sibi habendi sau numai
animus detinendi.
În practica judiciară, urmată de doctrină, viciul echivocului
a fost reţinut în ipoteza coposesiunii, pentru a argumenta
respingerea acţiunii prin care un coposesor urmărea să obţină

390
Pentru asemenea ipoteze, D. Gherasim, op. cit., p. 49, text şi nota 8.
recunoaşterea uzucapiunii în favoarea sa cu privire la întregul
bun391.

(175)

Cum am văzut, orice coposesor are dubla calitate de posesor şi

detentor precar. Este însă posibil ca un coposesor să intervertească
precaritatea în posesie, făcând dovada că stăpâneşte întregul bun
pentru el însuşi, negând drepturile celorlalţi coposesori. Într-o
asemenea situaţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege,
un coproprietar poate uzucapa cotele-părţi din dreptul de proprietate
aparţinând celorlalţi coproprietari392.
În concepţia practicii judiciare, urmată de doctrină, efectul
uzucapiunii se poate întemeia însă numai pe o posesie neechivocă. În
măsura în care nu se poate stabili în mod clar, pe baza probelor
administrate, elementul subiectiv al posesiei, viciul echivocului
împiedică uzucapiunea.
Pe lângă ipoteza coposesiunii, echivocul a mai fost identificat
în practica judiciară ca viciu al posesiei şi în alte situaţii: actele de
stăpânire exercitate împreună de mai multe persoane care
convieţuiesc; echivocul titlului de transmitere a unui drept (nu se
cunoaşte dacă s-a transmis sau s-a constituit un drept real sau un
drept de creanţă); confuzia dintre exercitarea unui drept de servitute
şi exercitarea dreptului de proprietate393; în materie mobiliară,

391
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1903/1975, în Culegere de decizii 1975, p. 66; dec. nr. 769/1979, în
Revista română de drept nr. 10/1979, p. 65; dec. nr. 1045/1982, în Revista română de drept nr. 7/1983,
p. 62. C. Stătescu, op. cit., p. 781; T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 169; D. Gherasim, op. cit., p. 49-
52; C. Bîrsan, op. cit., p. 245; L. Pop, op. cit., p. 199 şi 200. Pentru o opinie nuanţată privind echivocul
ca viciu al posesiei, a se vedea A. Boar, op. cit., p. 66-72.
392
În acest sens, practica judiciară menţionată în nota anterioară, precum şi Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr. 786/1977, în Revista română de drept nr. 11/1977, p. 61; dec. nr. 1401/1985, în Revista română de
drept nr. 5/1986, p. 82.
393
Pentru aceste ipoteze, A. Boar, op. cit., p. 67 şi 68.
stăpânirea bunurilor, în urma decesului unei persoane, de către cei
care au convieţuit cu defunctul394.
În toate aceste ipoteze ar exista neclaritate în legătură cu
atitudinea subiectivă a celui care stăpâneşte bunul. Altfel spus,
animus îmbracă forma lui animus sibi habendi sau forma lui animus
detindendi?
Pentru a răspunde la această întrebare, s-a afirmat că, în
această privinţă, are importanţă nu numai reprezentarea subiectivă a
celui care stăpâneşte bunul, ci şi, mai ales, reprezentarea subiectivă
a celorlalţi despre calitatea celui care stăpâneşte bunul. Într-adevăr,
în această opinie, echivocul nu are legătură cu reaua-credinţă, ci
exprimă modul în care se reflectă calitatea celui care deţine bunul
(posesor sau detentor precar) în ochii celorlalţi395.
Răspunsul corect la întrebarea pusă nu poate fi însă întemeiat
pe o asemenea premisă. Cum am văzut, noţiunea posesiei ca stare
de fapt nu se defineşte nici în raport cu ideea de aparenţă, nici în
raport cu ideea de rea-credinţă. Posesia există în măsura în care
sunt întrunite elementele animus şi corpus, în condiţiile legii. Dacă
aceste condiţii sunt îndeplinite, este nerelevantă reprezentarea
corectă sau eronată pe care o au ceilalţi, precum şi împrejurarea dacă
posesorul crede că este titularul unui drept real sau doar îşi asumă
un asemenea drept prin negarea dreptului adevăratului titular.

(176)

Rezolvarea problemei echivocului ca viciu al posesiei poate fi

aşezată numai pe temeiul a două premise: elementele posesiei şi
dovada elementelor posesiei.
394
Pentru această ipoteză, a se vedea G.N. Luţescu, op. cit., p. 206, text şi nota 2.
395
A. Boar, op. cit., p. 66 şi 67, text şi nota 154.
 Mai întâi, posesia există numai în măsura în care sunt
întrunite elementul material (corpus) şi elementul subiectiv
(animus). Cât timp nu se poate şti cu certitudine că persoana care
stăpâneşte bunul are animus sibi habendi, înseamnă că persoana
respectivă nu are calitatea de posesor. Împrejurările care sunt
calificate ca făcând proba echivocului posesiei dovedesc, în
realitate, absenţa lui animus sibi habendi.
Apoi, sub aspect probatoriu, nu trebuie să fie ignorat
mecanismul prezumţiilor instituite prin art. 1854 şi 1855 C. civ.
O dată ce s-a făcut proba elementului corpus, se naşte
prezumţia privind existenţa elementului animus şi, pe această
bază, prezumţia de proprietate. Ambele prezumţii sunt prevăzute în
art. 1854 C. civ. A mai vorbi de echivoc în această situaţie
înseamnă a nega forţa legală a acestor prezumţii.
Desigur, prezumţiile sunt relative, dar dovada contrară nu
înseamnă dovada echivocului, ci dovada precarităţii. În măsura
în care probele administrate duc la concluzia că persoana care
a început să stăpânească bunul ca posesor a pierdut elementul
animus, înseamnă că s-a făcut chiar dovada pierderii posesiei.
Invers, dacă se face dovada că o persoană a început să
stăpânească bunul în calitate de detentor precar, acea persoană
nu poate să invoce, cu temei, calitatea de posesor, decât dacă
face dovada contrară prezumţiei de conservare a precarităţii
prevăzute în art. 1855 C. civ.
Aşa fiind, absenţa calităţii posesiei de a fi neechivocă din
enumerarea cuprinsă în art. 1847 C. civ. nu este o simplă
omisiune, ci o opţiune a legiuitorului român396. Acesta a receptat
critica făcută viciului posesiei reţinut în Codul civil francez. Conform
396
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 948 şi 949.
acestei critici, viciul echivocului nu este decât o manifestare a
incertitudinii cu privire la calităţile cerute pentru utilitatea posesiei397.
Mai mult, adăugăm noi, ceea ce se consideră a fi viciul
echivocului este, în realitate, o manifestare a precarităţii.
împrejurarea de fapt care este invocată, în doctrina şi în practica
judiciară, ca un exemplu de echivoc, înţeles ca viciu al posesiei,
este tocmai coposesiunea. Or textul articolului 1853 C. civ.
asimilează în mod expres „actele ce exercităm... asupra unui
lucru comun” cu precaritatea, într-un sens complementar,
articolul 729 C. civ. prevede expres posibilitatea uzucapării de
către un copărtaş a cotelor-părţi ale celorlalţi co-părtaşi, ceea ce
presupune, cum vom vedea în continuare, intervertirea
precarităţii în posesie.

(177)

Opţiunea legiuitorului român este corectă. Dar, chiar dacă

această opţiune nu ar fi corectă, această soluţie legală consacrată în
art. 1847 C. civ., susţinută şi de mecanismul probator special instituit
prin art. 1854 şi 1855 C. civ., n-ar putea fi modificată pe cale
pretoriană. Jurisprudenţa poate doar să nuanţeze regulile legale, să
le interpreteze, poate chiar adăuga soluţii noi, dar în concordanţă cu
principiile consacrate legal. Ea nu poate însă abroga sau modifica o
dispoziţie legală expresă. De altfel, practica judiciară în materie este
contradictorie, pentru că, pe de o parte, vorbeşte de viciul echivocului
în situaţia co-posesiunii, ignorând prevederile articolului 1853 C. civ.,
iar pe de altă parte, face aplicarea dispoziţiilor art. 729 C. civ.,
397
În acest sens, doctrina franceză menţionată de A. Boar, op. cit., p. 68, text şi notele 162 şi 163.,
pentru controversa privind viciul echivocului în doctrina franceză şi în doctrina română, G.N. Luţescu,
op. cit., p. 205-207, text şi note; D. Gherasim, op. cit., p. 49 şi 50, text şi notele 9-14.
identificând situaţiile în care un co-posesor transformă precaritatea în
posesie.

82. Sancţiunea viciilor posesiei.

Condiţia utilităţii posesiei este necesară ca premisă pentru

producerea oricăruia dintre efectele recunoscute de lege acestui fapt
juridic în sens restrâns. Totuşi, această afirmaţie nu este suficientă
pentru a înţelege modul specific în care este sancţionată posesia
viciată.
Chestiunea are relevanţă mai ales din perspectiva caracterului
temporar al viciilor posesiei. Ori de câte ori un efect al posesiei este
condiţionat de o anumită durată a acesteia, perioada de timp în care
posesia a fost viciată nu va fi inclusă în calculul termenului cerut de
lege pentru producerea acelui efect. De exemplu, calculul termenului
de uzucapiune, indiferent de forma ei, nu va include perioadele de
timp în care posesia a fost viciată, indiferent de natura viciului.
Aşadar, nu numai în cazul discontinuităţii, ci şi în cazul clandestinităţii
şi al violenţei se produce o adevărată suspendare a cursului
termenului de prescripţie achizitivă. Altfel spus, la cauzele de
suspendare admise în această materie trebuie să se adauge şi viciile
posesiei.
Această sancţiune operează însă diferit, în funcţie de caracterul
absolut sau relativ al acestor vicii. Suspendarea cursului prescripţiei
achizitive operează faţă de toate persoanele în cazul discontinuităţii,
care este un viciu absolut. Dimpotrivă, în cazul clandestinităţii şi al
violenţei, suspendarea operează numai în raport cu persoanele faţă
de care s-a ascuns posesia sau faţă de care s-a exercitat violenţa.
Faţă de celelalte persoane nu operează suspendarea cursului pre-
scripţiei achizitive398.
Într-un mod asemănător, când se pune problema protecţiei
juridice a posesiei prin acţiunea posesorie generală, durata de un an a
posesiei reclamantului anterior deposedării de către pârât nu include
perioadele de timp în care posesia nu a fost utilă.
În cazurile în care producerea efectelor juridice ale posesiei nu
este condiţionată de o anumită durată a posesiei, sancţiunea viciilor
posesiei constă tocmai în nerecunoaşterea acestor efecte, dar tot în
funcţie de caracterul absolut sau temporar al acestor vicii.

(178)

Secţiunea a IV-a
Intervertirea precarităţii în posesie

§ 1. Noţiunile de precaritate şi de intervertire a precarităţii în

posesie

83. Noţiunea de precaritate.

Detenţia, detenţia precară şi precaritatea sunt termeni diferiţi,

dar care exprimă aceeaşi noţiune399.
Cum am văzut, distincţia dintre posesie şi precaritate se
situează, în primul rând, la nivelul elementului psihologic: animus
possidendi este diferit de animus detinendi. Detentorul precar nu

398
În acest sens, dar numai în legătură cu violenţa, D. Gherasim, op. cit., p. 52, text şi nota 16.
399
Pentru noţiunea de precaritate şi caracterele ei, Al. Weill, F. Terre, Ph. Sim-ler, op. cit., p. 149-152.
D. Gherasim, op. cit., p. 72-75; A. Boar, op. cit., p. 51-54.
stăpâneşte bunul pentru el, ci pentru altul, în puterea altuia,
respectiv a posesorului.
În al doilea rând, posesia ca stare de fapt înseamnă
obiectivarea conţinutului juridic al unui anumit drept real principal. Ca
urmare, elementul corpus cuprinde toate faptele materiale şi actele
juridice prin care se exercită dreptul real respectiv. Detenţia precară
este obiectivarea unui drept de creanţă constituit de către posesor în
favoarea detentorului precar sau o sumă de fapte materiale
exercitate de detentorul precar asupra bunului în limita îngăduinţei
posesorului. Din această perspectivă, nu este exactă afirmaţia
potrivit căreia posesia este o stare de fapt, iar detenţia precară este
„o situaţie juridică bine definită”400, adică o stare de drept.
Ca urmare, corpus ca element al posesiei are o sferă, mai
cuprinzătoare decât corpus ca element al detenţiei precare. Elementul
corpus al posesiei este exercitat corpore alieno, adică prin intermediul
detentorului precar, dar numai parţial, adică în limita dreptului constituit
de posesor în favoarea detentorului precar sau în limita îngăduinţei
posesorului401.
Cât priveşte însă originea raportului dintre posesor şi
detentorul precar, nu se justifică distincţia dintre cazurile în care
există un titlu convenţional, judiciar sau legal pe care se întemeiază
detenţia precară şi care prevede obligaţia de restituire a bunului de
către detentorul precar către posesor şi cazurile în care există o
simplă îngăduinţă a proprietarului pentru utilizarea bunului402, într-
adevăr, conform art. 1853, alineatul 2 C. civ., precaritatea există şi în
situaţia în care stăpânirea asupra unui bun se exercită „prin simpla
îngăduinţă a proprietarului său”. Faţă de această prevedere expresă
400
D. Gherasim, op. cit., p. 72.
401
Supra, nr. 70.
402
A. Boar, op. cit., p. 51-54 (text şi notele 112-114).
a legii, rezultă că precaritatea acoperă toate situaţiile în care
stăpânirea bunului se realizează pentru altul, respectiv pentru
posesor, indiferent de modalitatea prin care detentorul precar este
lăsat să stăpânească bunul: un titlu convenţional, judiciar sau legal

(179)

sau simpla îngăduinţă a posesorului. De altfel, distincţia este

legată, în viziunea autorilor care o împărtăşesc, de ideea de
coposesiune stricto sensu, care ar exclude ideea de precaritate,
întrucât coposesorii au o posesie viciată de echivoc. Or, cum
am văzut, argumentele de ordin teoretic şi textele Codului civil
duc la concluzia că, în cazul coposesiunii stricto sensu, fiecare
posesor este, în egală măsură, posesor şi detentor precar 403.
Obligaţia de restituire poate să aibă şi alt temei decât un
titlu convenţional. Tocmai faptul că autorii care împărtăşesc
distincţia menţionată fac referire şi la titlul judiciar sau legal
exprimă posibilitatea naşterii obligaţiei de restituire a bunului de
către detentorul precar către posesor dintr-un fapt juridic stricto
sensu de care legea leagă naşterea unei asemenea obligaţii.
Astfel, în ipoteza accesiunii imobiliare artificiale, după ce
proprietarul terenului îşi manifestă voinţa de a prelua posesia
construcţiei sau a plantaţiei, se naşte obligaţia de restituire a
acestui bun de către constructor. În momentul în care această
obligaţie este sancţionată prin hotărâre judecătorească sau
recunoscută pe cale convenţională de constructor sau plantator,
acesta din urmă beneficiază doar de un drept de retenţie până
la plata despăgubirii de către proprietarul terenului. Altfel spus,
403
Supra, nr. 65.
constructorul sau plantatorul pierde calitatea de posesor şi devi -
ne detentor precar.
Este posibil să coexiste calitatea de posesor cu aceea de
detentor precar şi în alte ipoteze, incluse în sfera mai largă a
noţiunii de coposesiune lato sensu. De exemplu, uzufructuarul are
posesia ca stare de fapt specifică acestui drept real principal, dar
în privinţa nudei proprietăţi este detentor precar 404, dar numai
dacă, prin înţelegerea părţilor, exercită anumite prerogative ale
nudei proprietăţi. Nu se justifică însă denumirea de posesor precar
pentru a exprima dubla calitate de posesor şi detentor precar 405. O
asemenea denumire lasă să se înţeleagă că şi posesia este
precară. Or precaritatea înseamnă absenţa posesiei. Numai din
cauza unor inadvertenţe de formulare în Codul civil este utilizată
sintagma de posesie precară.
În cele mai multe cazuri, există doar calitatea de detentor
precar, cum se întâmplă în cazul comodatarului, al
depozitarului, al locatarului sau al titularului dreptului de
retenţie.

84. Ce se înţelege prin intervertirea precarităţii în

posesie?

Dobândirea posesiei înseamnă, cum am văzut, dobândirea

elementelor constitutive ale acesteia, animus şi corpus. Detentorul
precar are elementul corpus în limita conferită de dreptul pe care
posesorul i l-a constituit sau în limita îngăduinţei posesorului. De
asemenea, detentorul precar are şi animus detinendi. Este

404
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 955; A. Boar, op. cit., p. 51.
405
D. Gherasim, op. cit., p. 81-85.
posibilă transformarea lui animus detinendi în animus possidendi?
Altfel spus, poate detentorul

(180)

precar să devină posesor? Recunoaşterea unei asemenea

posibilităţi ar avea ca efect şi întregirea elementului corpus,
întrucât acesta nu ar mai fi limitat la obiectivarea dreptului
constituit de posesorul iniţial sau la îngăduinţa acestuia, ci ar
putea fi exercitat în limita conferită de dreptul real căruia îi
corespunde.
Pentru a răspunde însă la aceste două întrebări trebuie să
ţinem seama de două reguli care guvernează detenţia precară.
Astfel, potrivit art. 1855 C. civ., există prezumţia de
continuitate a detenţiei precare 406. A face dovada contrară acestei
prezumţii înseamnă a dovedi transformarea detenţiei în posesie,
respectiv transformarea lui animus detinendi în animus possidendi.
Pe de altă parte, conform art. 1857 C. civ., „Posesorul care
posedă nu sub nume de proprietar nu poate să schimbe el însuşi
fie prin sine singur, fie prin alte persoane interpuse, calitatea
unei asemenea posesii”. Desigur, sintagma posesorul care
posedă nu sub nume de proprietar desemnează tocmai un detentor
precar.

406
Ideea de continuitate a detenţiei precare nu se confundă cu ideea perpetuităţii detenţiei precare. S-a
afirmat astfel că detenţia precară, oricât ar dura, nu poate duce la dobândirea unui drept real principal
prin uzucapiune, ceea ce înseamnă că detenţia precară este perpetuă (D. Gherasim, op. cit., p. 74). În
realitate, ideea de perpetuitate este inexactă, întrucât detenţia precară este, prin natura ei, temporară.
Ideea de continuitate exprimă menţinerea detenţiei precare până la încetarea ei, respectiv până la
stingerea dreptului constituit de posesor în favoarea detentorului precar sau până la încetarea
îngăduinţei posesorului, ori până la intervertirea precarităţii în posesie. Împrejurarea că detenţia precară
nu întemeiază uzucapiunea se explică prin aceea că detenţia precară nu se confundă cu posesia, iar nu
prin ideea unei aşa-zise perpetuităţi a precarităţii.
 Această regulă este complementară prezumţiei de
continuitate a detenţiei precare. Semnificaţia ei poate fi însă
înţeleasă nu numai în corelaţie cu dispoziţiile art. 1855 C. civ., ci
şi în lumina prevederilor art. 1858 C. civ.
Interpretarea sistematică a acestor texte duce la concluzia că
dovada contrară prezumţiei instituite prin art. 1855 C. civ. este
supusă restricţiei menţionate în art. 1858 C. civ. A face dovada
contrară acestei prezumţii înseamnă a proba una dintre
împrejurările prevăzute în art. 1858 C. civ. în prima parte a
acestui ultim text se menţionează expres că detenţia precară „nu
se poate schimba în posesiune utilă decât prin vreunul din
următoarele patru moduri”.
Ca urmare, detentorul precar nu poate să transforme animus
detinendi în animus possidendi prin simpla sa manifestare de
voinţă, exprimată direct de el însuşi sau indirect prin interpuşi.
Intervertirea precarităţii în posesie este posibilă numai dacă
manifestarea de voinţă a detentorului precar în sensul
transformării lui animus detinendi în animus possidendi este
însoţită şi de un alt fapt juridic în sens larg (act juridic încheiat cu
un terţ sau fapt juridic în sens restrâns) 407.

(181)

Numai această interpretare face compatibilă regula înscrisă

în art. 1857 C. civ. cu prevederile art. 1858, punctul 2 C. civ., care
reglementează intervertirea precarităţii în posesie în situaţia în
care detentorul precar neagă dreptul celui care i-a încredinţat
bunul prin acte de rezistenţă. Aşadar, nu simpla manifestare de
407
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.961.
voinţă duce la intervertirea precarităţii în posesie; schimbarea
atitudinii subiective a detentorului precar trebuie să fie însoţită şi
de un fapt juridic în sens restrâns, respectiv actele de
rezistenţă.
În concluzie, intervertirea precarităţii în posesie înseamnă
transformarea lui animus detinendi în animus possidendi şi
extinderea elementului corpus în limitele dreptului real căruia îi
corespunde posesia nou dobândită. Această intervertire este
posibilă însă numai în cazurile limitativ prevăzute în art. 1858 C.
civ. Numai în aceste cazuri se poate face dovada contrară
prezumţiei de continuitate a precarităţii instituite prin art. 1855 C.
civ.
În toate aceste cazuri, posesia rezultată în urma intervertirii
precarităţii nu corespunde unui drept de proprietate, în sensul că
posesorul nu este adevăratul titular al acestui drept408.
Uneori s-a afirmat că transformarea precarităţii în posesie
este rezultatul intervertirii titlului409. Această exprimare nu este
riguros exactă, întrucât nu toate cele patru cazuri prevăzute în art.
1858 C. civ. implică existenţa unui titlu (ipoteza prevăzută în art.
1858, pct. 2 C. civ. nu presupune existenţa unui titlu care să
justifice schimbarea atitudinii subiective a celui care stăpâneşte
bunul), în plus, în celelalte trei cazuri nu este vorba de
transformarea unui titlu, ci fie de adăugarea la vechiul titlu de
detentor precar a unui titlu translativ care nu emană de la
adevăratul proprietar, ceea ce are ca efect transformarea lui
animus detinendi în animus possidendi în considerarea aceleiaşi

408
În cazurile în care este vorba de un titlu translativ de proprietate, el nu trebuie să emane de la
adevăratul proprietar, altfel n-ar mai fi vorba doar de o simplă intervertire a precarităţii în posesie, ci
chiar de dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat; A. Boar, op. cit., p. 56.
409
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 958 şi 959; G.N. Luţescu, op. cit., p.
193; A. Boar, op. cit., p. 194.
persoane, fie de o transmisiune cu titlu particular sau de o
transmisiune universală ori cu titlu universal, ceea ce are ca
efect schimbarea persoanei detentorului precar cu o nouă
persoană care are calitatea de posesor.
În doctrină s-a făcut distincţie între primele două şi ultimele
două ipoteze descrise în art. 1858 şi s-a apreciat că o adevărată
intervertire a precarităţii în posesie se produce numai în primele
două ipoteze, iar în ultimele două ipoteze ar fi vorba de o
încetare a precarităţii prin transmiterea bunului de la o persoană
la alta410. În realitate, în toate cazurile nu este vorba doar de o
simplă încetare a precarităţii, ci şi de începerea posesiei. Există
însă o diferenţă reală între primele două ipoteze, când
intervertirea precarităţii se produce în aceeaşi

(182)

persoană, şi ultimele două ipoteze, când intervertirea precarităţii

se produce în persoana unui terţ.
Cum bine s-a observat411, aşa-numita intervertire de fapt a
posesiei evocată în practica judiciară412 nu este, dincolo de
imprecizia formulării (întrucât nu se in-terverteşte posesia, ci
detenţia precară), un nou caz de intervertire a precarităţii în
posesie413. Negarea de către un coposesor prin acte de rezistenţă a
410
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 963; D. Gherasim, op. cit., p. 89.
411
C. Bîrsan, op. cit., p. 249.
412
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1903/1975, în Culegere de decizii 1975, p. 66; dec. nr. 786/1977, în
Revista română de drept nr. 11/1977, p. 61; dec. nr. 769/1979, în Revista română de drept nr. 10/1979,
p. 65; dec. nr. 1045/1982, în Revista română de drept nr. 7/1983, p. 62; dec. nr. 1401/1985, în Revista
română de drept nr. 5/1986, p. 82.
413
D. Gherasim, op. cit., p. 90 şi 91. Deşi acest autor enunţă mai întâi principiul neintervertirii
precarităţii în posesie, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege (p. 86 şi 87), totuşi apreciază că
practica judiciară a creat un nou caz de intervertire a precarităţii. Este, desigur, o contradicţie în
termeni.
cotelor-părţi din dreptul real principal aparţinând celorlalţi
coposesori este doar una dintre formele de manifestare a cazului
de intervertire a precarităţii în posesie reglementat de art. 1858,
pct. 2 C. civ.
Intervertirea precarităţii în posesie are relevanţă atât în
materie imobiliară, cât şi în materie mobiliară. Buna-credinţă
necesară în trei dintre cele patru ipoteze reglementate în art.
1858 C. civ. este în acelaşi timp o condiţie esenţială pentru a
funcţiona prezumţia absolută de proprietate instituită prin
dispoziţiile art. 1909-1910 C. civ. în materie mobiliară. Dar, în
această materie, numai intervertirea precarităţii în posesie în
ipoteza reglementată în art. 1858, pct. 3 C. civ. are virtutea de a
crea şi premisa aplicării art. 1909, alin. 1 C. civ., întrucât numai în
această ipoteză terţul de bună-credinţă dobândeşte bunul mobil
de la un detentor precar căruia i-a fost încredinţat de adevăratul
proprietar.

§2. Cazurile de intervertire a precarităţii în posesie

85. „Deţinătorul lucrului primeşte cu bună-credinţă de la

o a treia persoană, alta decât adevăratul proprietar, un
titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului ce
deţine” (art. 1858, pct. 1 C. civ.).

În acest caz, detentorul precar, care poate fi locatar,

depozitar, comoda tar etc, încheie un contract translativ de
proprietate (vânzare-cumpărare, schimb, donaţie, rentă viageră
etc.)414 cu o terţă persoană, alta decât adevăratul proprietar al
414
Pentru opinia potrivit căreia partajul ar putea justifica intervertirea precarităţii în posesie, dar nu cu
efecte retroactive, ci numai pentru viitor, doctrina franceză menţionată de A. Boar, op. cit., p. 55, nota
lucrului. Nu este obligatoriu ca această terţă persoană să aibă
calitatea de proprietar aparent sau de moştenitor aparent. Altfel
spus, nu este necesar ca în legătură cu terţa persoană să existe
o eroare comună şi invincibilă în legătură cu calitatea sa de
proprietar415.

(183)

Dispoziţia art. 1858, pct. 1 C. civ. impune în mod expres 416 condiţia
bunei-credinţe a detentorului precar, iar nu condiţia aparenţei
înţeleasă ca aplicaţie a adagiului error communis facit jus.
Existenţa unei asemenea erori nu exclude însă posibilitatea ca
detentorul precar să fie de rea-credinţă în momentul încheierii
contractului cu terţa persoană.
În schimb, persoana cu care se încheie contractul
translativ de proprietate trebuie să fie considerată de detentorul
precar ca adevărat proprietar, în sensul că acesta nu a cunoscut
şi nu putut să cunoască, prin diligente rezonabile, adevărata
situaţie. De exemplu, dacă este vorba de un imobil,
dobânditorul trebuia să aibă diligenta de a verifica registrele de
publicitate imobiliară.
Condiţia bunei-credinţe este justificată. În absenţa ei, ar fi
posibilă încălcarea interdicţiei prevăzute în art. 1857 C. civ.,
conform căreia detentorul precar nu poate să îşi schimbe
calitatea „prin alte persoane interpuse”. Într-adevăr, printr-o

122.
415
Totuşi, în doctrină s-a afirmat, folosindu-se un exemplu practic, că poate fi vorba de „o persoană
care trecea în ochii tuturor drept moştenitor legal al lui de cujus” (G.N. Luţescu, op. cit.,p. 19).
416
În absenţa unei asemenea precizări în textul corespunzător din Codul civil francez (art. 2238),
doctrina franceză a fost divizată în privinţa bunei-credinţe ca o condiţie necesară pentru intervertirea
precarităţii în posesie în această ipoteză.
înţelegere cu un terţ, detentorul precar ar putea oricând să îşi
schimbe calitatea în aceea de posesor.
Buna-credinţă se prezumă. Persoana interesată trebuie să
facă dovada relei-credinţe pentru a demonstra că precaritatea nu
a fost intervertită în posesie. Altfel, detentorul precar îşi schimbă
calitatea şi devine posesor.
S-a apreciat însă că „buna-credinţă nu se poate prezuma
decât dacă schimbarea titlului este însoţită de o schimbare în
actele deţinătorului; astfel, ..., chiriaşul trebuie să înceteze a mai
plăti chiria”417. În realitate, buna-credinţă se prezumă în toate
cazurile, dar această prezumţie poate fi răsturnată prin proba
contrară, respectiv prin dovedirea faptului că locatarul continuă să
plătească chirie locatorului, împrejurare din care rezultă, implicit,
că nu a avut convingerea încheierii contractului translativ cu
adevăratul proprietar. Altfel spus, se face dovada relei-credinţe.
Ca urmare, intervertirea precarităţii în posesie nu operează, dar
nu pentru că ar fi vorba de o posesie echivocă 418, ci pentru că nu
există buna-credinţă a detentorului precar în momentul încheierii
contractului translativ de proprietate.
Existenţa unor împrejurări care să ateste schimbarea de
conduită a detentorului precar iniţial nu este necesară ca o
condiţie pentru a opera prezumţia de bună-credinţă, dar ea este
utilă pentru a combate încercarea celor interesaţi de a dovedi
reaua-credinţă.

(184)
417
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 960. În acelaşi sens, s-a afirmat că
intervertirea precarităţii în posesie, în acest caz, se produce numai cu condiţia „ca schimbarea titlului să
coincidă cu o schimbare în conduita sa” (D. Gherasim, op. cit., p. 88), adică a fostului detentor precar.
418
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 960; D. Gherasim, op. cit., p. 88
(totuşi, acest ultim autor precizează că detentorul precar a fost de rea-credinţă, întrucât a ştiut că
tratează cu un non dominus).
 Nu se cere însă ca, după încheierea actului translativ cu
terţa persoană, detentorul precar să notifice această împrejurare
persoanei de la care deţine bunul419, în acord cu teoria obiectivă
asupra bunei-credinţe, este însă necesar ca detentorul precar să
facă verificările rezonabile în legătură cu titlul terţului cu care
încheie actul translativ de proprietate.

86. „Deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care

ţine posesiunea prin acte de rezistenţă la exerciţiul
dreptului său” (art. 1858, pct. 2 C. civ).

Simpla negare a dreptului celui de la care detentorul

precar a primit bunul nu este suficientă pentru intervertirea
precarităţii în posesie. Actele de rezistenţă sunt necesare pentru
obiectivarea voinţei detentorului precar de a schimba animus
detinendi cu animus possidendi. Aceste acte trebuie să fie
îndreptate împotriva persoanei care a încredinţat bunul
detentorului precar. Nu este deci suficient ca detentorul precar
să săvârşească acte de rezistenţă împotriva unui pretins
proprietar, altul decât cel care i-a încredinţat bunul, dacă nu
există temeiuri care să-l determine să creadă că acesta din urmă
nu este adevăratul proprietar. Desigur, actele de rezistenţă îşi
păstrează semnificaţia juridică şi în cazul în care ele sunt
îndreptate împotriva succesorilor celui de la care detentorul
precar a primit bunul, inclusiv împotriva succesorilor cu titlu
particular.
419
A. Boar, op. cit., p. 56.
 Noţiunea de acte de rezistenţă include în sfera sa toate acele
acte care exprimă un conflict între detentorul precar şi cel de la
care deţine bunul în legătură cu schimbarea atitudinii subiective a
detentorului, care începe să se considere titular al dreptului de
proprietate sau al altui drept real principal. Nu este necesar ca
acest conflict dintre detentorul precar şi persoana de la care a
primit bunul să aibă o natură judiciară. Se recunoaşte că simpla
notificare comunicată de detentor persoanei de la care a primit
bunul este suficientă pentru a marca schimbarea lui animus
detinendi cu animus possidendi420. În schimb, simpla neplată a
chiriei sau împrejurarea că locatorul nu solicită plata chiriei nu are
semnificaţia unui act de rezistenţă făcut de locatar împotriva
locatorului421. Într-adevăr, în aceste situaţii este vorba de o simplă
îngăduinţă din partea locatorului care întăreşte ideea de detenţie
precară. Dacă însă locatorul solicită plata chiriei şi locatarul
refuză să o plătească, pretinzând că este proprietar, iar această
atitudine este obiectivată şi poate fi dovedită, se naşte un conflict
care exprimă schimbarea atitudinii subiective a detentorului
precar. Actele de rezistenţă pot să îmbrace forme violente, de
exemplu depozitarul se opune cu forţa la restituirea lucrului către
deponent422. Dacă detentorul precar construieşte şi plantează pe
terenul încredinţat, îngrădindu-l, s-a apreciat că aceste împrejurări
au

(185)

420
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 961; D. Gherasim, op. cit., p. 88 şi 89;
A. Boar, op. cit, p. 57.
421
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2101/ 1972, în Repertoriu...l969-1975, p. 106 şi 107.
422
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 961; D. Gherasim, op. cit., p. 89, text
şi nota 32.
semnificaţia unor acte de rezistenţă şi dovedesc înlocuirea lui
anitnus detinendi cu animus possidendi423.
În ipoteza descrisă în art. 1858, pct. 2 C. dv., detentorul
precar este de rea-credinţă. Cu toate acestea, se produce
intervertirea precarităţii în posesie, dar cel care devine posesor
nu va beneficia de acele efecte juridice care sunt condiţionate de
existenţa bunei-credinţe.

87. „Deţinătorul strămută posesiunea lucrului, printr-

un act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul
care este de bunăcredinţă” (art. 1858, pct. 3 C. civ.).

Spre deosebire de primele două ipoteze, în această

ipoteză nu mai este vorba doar de o schimbare a atitudinii
subiective a detentorului precar. Desigur, întrucât detentorul
precar încheie un act de dispoziţie juridică cu privire la bunul care
i-a fost încredinţat, este evidentă schimbarea atitudinii sale
subiective. Dar, chiar în momentul acestei schimbări, bunul este
transmis către o terţă persoană, care va avea calitatea de posesor,
cu condiţia să fie de bună-credinţă. Intervertirea precarităţii în
posesie se produce nu în persoana detentorului precar, ci în
persoana terţului dobânditor.
Buna-credinţă exprimă convingerea terţului dobânditor că a
încheiat contractul translativ cu adevăratul titular al dreptului real
principal. În materie imobiliară, această convingere trebuie să se
bazeze însă pe diligentele necesare pentru verificarea registrelor
de publicitate. Prezumţia de bună-credinţă operează şi în

423
A. Boar, op. cit., p. 57, text şi nota 127.
această ipoteză, dar persoana interesată poate face dovada
contrară, adică dovada relei-credinţe.
Dacă dobânditorul este de rea-credinţă, el nu este
îndreptăţit să invoce în favoarea sa nici măcar uzucapiunea de
30 de ani, deoarece uzucapiunea se întemeiază pe posesie or, în
absenţa bunei-credinţe, detenţia precară nu se poate transforma
în posesie. Altfel spus, dobânditorul de rea-credinţă va fi tratat ca
un detentor precar, iar nu ca un posesor 424.
Pentru justificarea acestui caz de intervertire a precarităţii în
posesie s-a observat, pe bună dreptate, că succesorul cu titlu
particular dobândeşte doar drepturile, iar nu şi obligaţiile autorului
său. Obligaţia de restituire pe care detentorul o avea faţă de
persoana care i-a încredinţat bunul nu se transmite la succesorul
cu titlu particular, dacă acesta este de bună-credinţă 425.

88. „Transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la

altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest
succesor universal este de bună-credinţă” (art. 1854, pct.
4 C. civ.).

În această ipoteză nu mai este reglementată o transmisiune

cu titlu particular, ci una universală sau cu titlu universal. Textul
include sintagmele titlu universal şi succesor universal, ceea ce duce
la concluzia că sunt avute în vedere, în egală măsură,
transmisiunea universală şi transmisiunea cu

(186)
424
În sens contrar, doctrina franceză menţionată de A. Boar, op. cit., p. 59, nota 138.
425
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 961; D. Gherasim op. cit., p. 89; A.
Boar, op. cit., p. 58.
titlu universal. Mai mult, s-a apreciat că în sfera de aplicare a
textului intră nu numai succesiunea testamentară, ci şi
succesiunea legală, deşi textul trimite la un act cu titlu universal.
Or termenul de act are în mod normal, în acest context,
semnificaţia de act juridic, aşadar, ar fi vorba de moştenirea
testamentară426.
Această soluţie a fost criticată în doctrină. Într-adevăr,
ipoteza prevăzută în art. 1858, pct. 4 C. civ. constituie o inovaţie a
redactorilor Codului civil român, care au preluat în mod inadecvat
o teză din doctrina franceză referitoare la ipoteza în care autorul
a fost uzufructuar şi moştenitorul său a devenit posesor al
bunului care a format obiectul uzufructului427. Succesorul universal şi
succesorul cu titlu universal se situează în poziţia autorului lor nu
numai în ceea ce priveşte drepturile, ci şi obligaţiile acestuia, cu
excepţia celor intuitu personae. În mod normal, obligaţia de
restituire pe care o are detentorul precar trebuie să se transmită
şi succesorilor săi universali şi cu titlu universal.
Această regulă pune în lumină caracterul inechitabil al
soluţiei adoptate de legiuitorul român în art. 1858, pct. 4 C. civ.
Soluţia este întărită prin dispoziţiile art. 1859, în care se arată: „în
toate cazurile când posesiunea aceluiaşi lucru trece pe rând în
mai multe mâini, fiecare posesor începe în persoana sa, o nouă
posesiune, fără a distinge dacă strămutarea posesiunii s-a făcut
în mod singular sau universal, lucrativ sau oneros.”
De lege ferenda, această soluţie inechitabilă trebuie să fie
înlăturată.

426
A. Boar, op. cit., p. 59, text şi nota 134.
427
A. Boar, op. cit., p. 58.
 Oricum, chiar şi de lege lata, intervertirea precarităţii în
posesie nu se produce în persoana succesorului universal sau cu
titlu universal decât dacă aceasta este de bună-credinţă. Fiind
pus în aceeaşi situaţie cu succesorul cu titlu particular, succesorul
universal sau cu titlu universal trebuie să-şi întemeieze însă
convingerea că autorul era adevăratul proprietar al bunului primit
pe verificarea registrelor de publicitate ori de câte ori este vorba
despre un imobil.
Prezumţia de bună-credinţă suportă proba contrară.
Succesorul de rea-credinţă nu este îndreptăţit să invoce în
favoarea sa uzucapiunea întrucât, în absenţa bunei-credinţe, nu s-
a produs intervertirea precarităţii în posesie. Or detenţia precară nu
este temei pentru uzucapiune.

Secţiunea a V-a
Protecţia juridică a posesiei

§1. Noţiunea, caracterele juridice, temeiul si utilizarea

acţiunilor posesorii

89. Noţiunea acţiunilor posesorii.

Deşi în vechiul drept roman posesia nu era protejată juridic,

ulterior, interdictele posesorii au fost instrumentele juridice

(187)

prin care s-a asigurat această protecţie juridică. Dar, indiferent dacă
era vorba de interdicte recuperandae possessionis causa,
retinendae possessionis causa sau adipiscendae possessionis
causa, ele asigurau numai o protecţie juridică restrânsă, de regulă, în
ipoteza tulburărilor săvârşite prin violenţă428.
În dreptul modern s-a asigurat protecţia juridică a posesiei prin
intermediul acţiunilor posesorii. Această protecţie juridică acoperă
întreaga arie a tulburărilor posibile ale posesiei. Mai mult, utilizarea
acţiunilor posesorii a fost extinsă, în anumite condiţii, şi la detenţia
precară.
Fundamentată, după caz, fie pe ideea concordanţei dintre
calitatea de posesor şi calitatea de titular al unui drept real principal,
fie pe adagiul spoliatus ante omnia restituendus unit cu principiul
echităţii429, protecţia juridică a posesiei nu se confundă cu efectele
juridice ale posesiei. Ca stare de fapt, posesia este un fapt juridic în
sens restrâns de care legea leagă anumite efecte juridice. Indiferent
de natura acestor efecte juridice şi de momentul în care se produc,
posesia ca stare de fapt este apărată prin intermediul acţiunilor
posesorii împotriva oricărei tulburări din partea terţilor.
Astfel, acţiunile posesorii sunt acele acţiuni puse la îndemâna
posesorului „pentru a apăra posesia - ca stare de fapt - împotriva
oricărei tulburări, pentru a menţine această stare ori pentru a
redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută”430. Desigur, în
această definiţie, pierderea şi redobândirea posesiei au în vedere
pierderea şi redobândirea elementului corpus, întrucât, aşa cum am
văzut, titularul acţiunii posesorii păstrează posesia solo animo cât timp
nu a trecut termenul de un an de la tulburare sau deposedare. Ca
urmare, reclamantul în acţiunea posesorie este persoana care exercită
sau a exercitat efectiv, în mod direct, elementul corpus, iar pârâtul
428
Pentru interdictele posesorii, a se vedea P.F. Girard, op. cit., p. 379-382; C.St. Tomulescu, op. cit., p.
168-170; D. Gherasim, op. cit., p. 135.
429
Supra, nr. 66.
430
C. Stătescu, op. cit., p. 795 şi 796.
este persoana care a tulburat exercitarea acestui element sau şi-a
însuşit elementul material al posesiei, respectiv l-a deposedat pe
reclamant.
Termenul de acţiune are, în acest context, o accepţie specială.
În sens procesual civil, acţiunea include „ansamblul mijloacelor
procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia
dreptului subiectiv civil - prin recunoaşterea sau realizarea lui, în
cazul în care este încălcat sau contestat - ori a unor situaţii juridice
ocrotite de lege”431. Aşadar, acţiunea civilă apără nu numai un drept
subiectiv civil, ci şi o situaţie juridică ocrotită de lege. Posesia este o
asemenea situaţie juridică.
Din perspectiva dreptului civil substanţial, acţiunile posesorii
interesează numai sub aspectul condiţiilor de exercitare, întrucât
acestea au ca obiect elementele stării de fapt a posesiei. Mijloacele
procesuale prin care, în cadrul procesului

(188)

civil, se asigură protecţia juridică a acestei stări de fapt rămân în

sfera de interes a dreptului procesual civil şi alcătuiesc un
ansamblu reglementat de normele cuprinse în capitolul VIII al
cărţii a Vi-a afectate procedurilor speciale din Codul de
procedură civilă (art. 674-676), completate cu normele
procedurale comune.

90. Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii.

A. Acţiunile posesorii se deosebesc de acţiunile petitorii.

431
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Editura
Naţional, Bucureşti, 1996, p. 250.
 În primul rând, întrucât protejează juridic starea de fapt a
posesiei, fără a pune în discuţie existenţa unui drept subiectiv
civil, acţiunile posesorii se deosebesc de acţiunile petitorii. Ca
urmare, reclamantul într-o asemenea acţiune nu trebuie să facă
dovada unui drept, ci a unei stări de fapt. Sarcina probatorie a
reclamantului este, în acest caz, mai uşoară decât sarcina
probatorie a reclamantului dintr-o acţiune petitorie. Tocmai pentru
acest avantaj de ordin probatoriu acţiunile posesorii sunt utilizate
şi de titularii drepturilor reale principale. Ori de câte ori reclamantul
pune în discuţie însuşi dreptul subiectiv civil, acţiunea posesorie
trebuie să cedeze locul unei acţiuni petitorii.
Raporturile dintre acţiunile posesorii şi acţiunile petitorii
sunt guvernate de principiul separaţiei posesoriului de petitoriu,
exprimat şi prin ideea autonomiei acţiunilor posesorii432.
Desigur, potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul are
dreptul să aleagă între acţiunea posesorie şi acţiunea petitorie.
Exercitarea concomitentă a celor două acţiuni nu este posibilă,
întrucât se exclud reciproc prin obiectul lor433. Dacă victima
tulburării posesiei a recurs la acţiunea posesorie, autorul
tulburării posesiei nu poate schimba, prin propria sa voinţă,
invocând un drept real principal asupra bunului în litigiu, natura
acţiunii434. Soluţia contrară ar face inaplicabil adagiul spoliatus ante
omnia restituendus, or acest adagiu şi principiul echităţii justifică
protecţia juridică a posesiei435. Dacă autorul tulburării posesiei ar

432
E. Herovanu, op. cit., p. 290 şi 291; D. Gherasim, op. cit., p. 141; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi
practic de procedură civilă, vol. II, Judecata în primă instanţă. Căile de atac. Proceduri speciale.
Arbitrajul. Activitatea notarială, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, p. 543.
433
E. Herovanu, op. cit., p. 288.
434
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 671/1970, în Culegere de decizii 1970, p. 80. în acelaşi sens, D.
Gherasim, op. cit., p. 142; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 543 (text şi notele 227 şi 228). Pentru o opinie
nuanţată, E. Herovanu, op. cit., p. 293; acest autor acceptă, în mod limitat, cumulul posesoriului cu
petitoriul provocat de pârât, în măsura în care nu sunt încălcate regulile de competenţă.
435
Supra, nr. 66 şi nr. 89.
introduce o cerere reconvenţională cu caracter petitoriu, instanţa
este datoare să disjungă această cerere şi să dispună
suspendarea ei până la soluţionarea acţiunii posesorii. Tot astfel,
chiar dacă autorul tulburării posesiei ar introduce o acţiune
separată cu caracter petitoriu, instanţa este datoare să dispună
suspendarea judecăţii acesteia până la soluţionarea acţiunii
posesorii. Mai mult, s-a apreciat că această soluţie trebuie să fie
aplicată şi în cazul în care autorul tulburării posesiei a introdus
primul acţiunea cu caracter petitoriu, iar victima tulburării
posesiei a formulat ulterior o acţiune posesorie, întrucât acţiunea
posesorie se judecă întotdeauna cu prioritate faţă de acţiunea
petitorie436.

(189)

Judecătorul trebuie să verifice dacă introducerea acţiunii

posesorii este o manifestare a abuzului de drept procesual, caz
în care cea mai potrivită sancţiune ar fi continuarea judecării
cererii petitorii. În aceeaşi concepţie, s-a mers mai departe şi s-a
considerat că pârâtul în acţiunea posesorie nu poate formula
ulterior o acţiune petitorie decât după ce a executat hotărârea
prin care s-a admis acţiunea posesorie şi a fost obligat la
restituirea bunului sau la încetarea altei forme de tulburare a
posesiei437.
Dacă însă victima tulburării posesiei alege calea acţiunii
petitorii438, s-a apreciat că, implicit, renunţă la calea acţiunii

436
D. Gherasim, op. cit., p. 142.
437
Ibidem, p. 144.
438
Opţiunea între acţiunea posesorie şi acţiunea petitorie a fost recunoscută şi în practica judiciară.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 943/1970, în Repertoriu... 1969-1975, p. 105.
posesorii, chiar dacă ulterior ar renunţa la judecata acţiunii
petitorii439.
Sub aspect probatoriu, în cadrul acţiunilor posesorii pot fi
folosite toate mijloacele de probă pentru dovedirea posesiei ca
stare de fapt şi a tulburării posesiei, inclusiv titlurile invocate de
părţi; acestea nu sunt însă obligatorii 440 şi nu servesc la dovedirea
drepturilor invocate eventual de părţi, ci numai la dovedirea
posesiei şi la calificarea acesteia sub aspectul întinderii ei, în
raport cu un anumit drept real principal 441.
Hotărârea judecătorească pronunţată ca urmare a unei
acţiuni posesorii are autoritate de lucru judecat într-o acţiune
posesorie ulterioară care are ca obiect aceleaşi fapte de tulburare
sau deposedare între aceleaşi părţi, dar nu are autoritate de
lucru judecat în ce priveşte fondul dreptului şi nu poate fi
invocată în procesul următor declanşat printr-o acţiune petitorie.
În schimb, dacă a fost utilizată mai întâi calea acţiunii petitorii,
hotărârea judecătorească în care a fost soluţionată această
acţiune are autoritate de lucru judecat, întrucât judecata în
petitoriu presupune şi o judecată în posesoriu442. Ca urmare, n-ar
mai putea fi folosită ulterior o acţiune posesorie 443 decât pentru
tulburări care au intervenit după sesizarea instanţei cu acţiunea
petitorie444.

B. Acţiunile posesorii sunt acţiuni reale.

439
D. Gherasim, op. cit., p. 141.
440
În sensul că exercitarea acţiunilor posesorii nu este condiţionată de existenţa unui titlu, Trib.
Suprem, col. civ., dec. nr. 439/1957, în Culegere de decizii 1957, p. 313.
441
D. Gherasim, op. cit., p. 143.
442
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 542 şi 543.
443
E. Herovanu, op. cit., p. 289; în concepţia autorului, ideea de renunţare la acţiunea posesorie nu mai
are relevanţă, întrucât autoritatea de lucru judecat explică de ce nu mai poate fi utilizată ulterior o
acţiune posesorie; totuşi, această explicaţie nu acoperă şi ipoteza în care s-a renunţat la judecata
acţiunii petitorii.
444
D. Gherasim, op. cit., p. 141.
 În al doilea rând, acţiunile posesorii sunt acţiuni reale, dar nu
în sensul că pun în discuţie un drept real, ci în sensul că
protejează posesia unui lucru, respectiv a unui bun corporal 445.

(190)

C. Acţiunile posesorii protejează posesia bunurilor

imobile şi mobile.

În al treilea rând, acţiunile posesorii protejează, de regulă,

posesia bunurilor imobile şi, în mod excepţional, posesia
bunurilor mobile.
În doctrină se afirmă în mod obişnuit că, în materie
mobiliară, posesoriul se confundă cu petitoriul, sau că posesoriul
este absorbit de petitoriu. Concluzia la care se ajunge, în această
concepţie, este aceea că acţiunile posesorii ar fi inutile în această
materie446.
Această concluzie nu ţine însă seama de condiţiile
necesare pentru funcţionarea prezumţiei absolute de proprietate
instituite prin dispoziţiile art. 1909 şi 1910 C. civ. în absenţa
îndeplinirii acestor condiţii prezumţia nu funcţionează, iar
acţiunea în revendicare a bunului mobil poate fi exercitată în

445
Pentru o explicaţie asemănătoare, D. Gherasim, op. cit., p. 144, text şi nota 14. Autorul restrânge
însă explicaţia numai la bunurile imobile deşi, în mod excepţional, acţiunile posesorii pot avea ca
obiect şi bunuri mobile. Caracterul real al acţiunilor posesorii are o semnificaţie specială în raport cu
clasificarea tradiţională a acţiunilor civile în acţiuni reale şi acţiuni personale; din această perspectivă,
acţiunile reale sunt întemeiate pe un drept real şi apără un asemenea drept (E. Herovanu, op. cit., p.
241, 255); numai indirect şi numai în ipotezele în care posesorul este şi titularul dreptului real principal
corespunzător acţiunile posesorii protejează şi dreptul real respectiv; acesta este încă un argument
pentru a considera acţiunile posesorii ca acţiuni reale, iar nu ca acţiuni personale.
446
E. Herovanu, op. cit., p. 263 (totuşi, acest ultim autor recunoaşte că există acţiuni reale mobiliare,
respectiv acţiunea în revendicarea unui lucru mobil, în caz de furt sau pierdere a lucrului); G.N.
Luţescu, op. cit., p. 225; C. Stătescu, op. cit., p. 799 şi 800.
termenul de decădere de trei ani când posesorul este de bună-
credinţă, dar se află într-una din ipotezele reglementate în art.
1909, alin. 2 şi în art. 1910 C. civ., sau este imprescriptibilă dacă
posesorul este de rea-credinţă. Într-o asemenea situaţie de
excepţie posesoriul nu mai este absorbit în petitoriu. Ca urmare,
acţiunile posesorii pot fi utilizate447. Excluderea acţiunilor posesorii în
asemenea situaţii s-ar mai putea justifica pe temeiul valorii mai
mici a bunurilor mobile în raport cu valoarea bunurilor imobile;
folosirea unei acţiuni posesorii şi a unei acţiuni petitorii pentru
bunurile mobile ar presupune cheltuieli mai mari decât valoa rea
acestor bunuri. O astfel de justificare este contrazisă de realitate
care demonstrează că, de multe ori, valoarea bunurilor mobile
întrece valoarea bunurilor imobile448. Desigur, când este vorba de
bunuri mobile, pârâtul într-o acţiune posesorie poate să opună
prezumţia irefragrabilă de proprietate, în condiţiile art. 1909 şi
1910 C. civ., întrucât în acest caz posesoriul este reabsorbit de
petitoriu. Aşadar, în materie mobiliară, spre deosebire de acţiunile
posesorii imobiliare, judecarea posesoriului nu mai este
prioritară în raport cu judecarea petitoriului în măsura în care
posesoriul este absorbit în petitoriu.

(191)

Exercitarea acţiunilor posesorii presupune, şi în materie

mobiliară, ca reclamantul să fie persoana care exercită sau a
exercitat în mod direct elementul corpus, iar pârâtul autorul

447
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 966 şi 967; C. Bîrsan, op. cit., p. 259.
448
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 967. Autorii consideră însă că
inadmisibilitatea acţiunilor posesorii cu privire la bunurile mobile constituie o lacună legislativă. În
realitate, dispoziţiile art. 674-676 C. pr. civ. nu limitează utilizarea acţiunilor posesorii la materia
imobiliară. Aşadar, legea îngăduie utilizarea lor şi în materie mobiliară.
tulburării sau deposedării. Se poate discuta dacă posesorul care
exercită sau a exercitat elementul material al posesiei corpore
alieno este şi el îndreptăţit să introducă acţiunile posesorii, ceea
ce ar însemna că, într-o asemenea situaţie, există o dualitate de
titulari ai acestor acţiuni. De asemenea, acţiunile posesorii pot fi
introduse împotriva succesorilor universali sau cu titlu universal
ai autorului tulburării sau deposedării, dar nu şi împotriva
succesorilor cu titlu particular, întrucât aceştia pot dobândi,
eventual, numai drepturile care au legătură cu dreptul primit de la
autor, dar nu şi obligaţii.

91. Tulburarea şi deposedarea, temeiul acţiunilor

posesorii.

Necesitatea utilizării acţiunilor posesorii apare în momentul

în care se produce o tulburare sau o deposedare. Temeiul acestor
acţiuni este deci tocmai tulburarea sau deposedarea449. Prin
intermediul acţiunilor posesorii, victima urmăreşte să obţină
încetarea tulburării sau restituirea bunului.
Potrivit art. 674, alin. 1, pct. 1 şi alin. 2 C. proc. civ., se face
distincţie între tulburare şi deposedare450. Deşi, cum s-a observat,
într-un sens general, deposedarea este tot o tulburare a
posesiei451, totuşi, într-un sens special, distincţia dintre tulburare şi
deposedare este utilă.
Într-adevăr, deposedarea are o accepţie specială în acest
context. Pe de o parte, ea nu desemnează pierderea posesiei, ci
449
Nu este justificată opinia potrivit căreia tulburarea este temeiul acţiunii în complân-gere, iar
deposedarea este temeiul acţiunii în reintegrare (pentru această opinie, D. Gherasim, op. cit., p.
141,162-164). Dispoziţiile art. 674, alin. 1, pct. 1 şi alin. 2 C. proc. civ. menţionează tulburarea şi
deposedarea ca temei atât pentru acţiunea în complângere, cât şi pentru acţiunea în reintegrare.
450
Pentru aceste noţiuni, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 535-537.
451
E. Herovanu, op. cit., p. 284.
numai pierderea elementului material al posesiei, pentru că, aşa
cum am văzut, timp de un an de la deposedare posesorul
păstrează posesia solo animo452. Pe de altă parte, cel care preia
elementul material al posesiei se manifestă, sub aspect subiectiv,
ca titular al unui drept real principal. Posesia acestei persoane
este însă imperfectă, pentru că poate fi protejată juridic numai
prin acţiunea posesorie specială, nu şi prin cea generală. Aşadar,
nici una dintre aceste două persoane nu are o posesie propriu-zisă,
ci una imperfectă, situaţie explicabilă tocmai prin aceea că asupra
aceluiaşi bun, în aceeaşi perioadă (un an de la deposedare) se
exercită posesia a două persoane diferite, fiecare posesie fiind
însă imperfectă şi diferită calitativ de cealaltă. Autorul tulburării sau
deposedării devine posesor propriu-zis numai după ce a expirat
termenul de un an de la deposedare (este vorba de termenul de
prescripţie extinctivă de un an în care cel deposedat ar putea să
introducă o acţiune posesorie) şi a fost împlinit termenul de un an
de posesie utilă în persoană proprie. Oricum, în momentul
împlinirii termenului de prescripţie extinctivă

(192)

de un an, posesorul iniţial pierde chiar şi posesia solo animo. El ar

putea să redobândească posesia integrală, deci inclusiv elementul
corpus, pe calea acţiunii petitorii.
Rezultă că deposedarea, în această accepţie, desemnează
uzurparea elementului material al posesiei, preluarea lui de la
posesorul iniţial, iar nu situaţiile în care o persoană are deja
elementul material (corpus), chiar dacă este numai detentor precar.
452
Supra, nr. 73.
Într-adevăr, şi detentorul precar are elementul corpus, iar posesorul
care i-a încredinţat bunul nu poate obţine restituirea acestuia pe calea
acţiunilor posesorii, ci numai printr-o acţiune petitorie, de natură
personală453 (contractuală) sau reală, întrucât se recunoaşte că
posesorul poate să aleagă între acţiunea întemeiată pe un drept de
creanţă şi acţiunea întemeiată pe un drept real principal.
Aşa fiind, deposedarea, în accepţia dispoziţiilor art. 674 C. proc.
dv., este o tulburare, în sens larg, îndreptată împotriva celui care are
elementul material al posesiei. Este motivul pentru care, cum vom
vedea, utilizarea acţiunilor posesorii a fost recunoscută şi în favoarea
detentorului precar, cu excepţia cazului în care „tulburătorul este cel
pentru care el deţine” (art. 676 C. proc. civ.).
Astfel se explică de ce nu sunt eficiente acţiunile posesorii în
cazurile în care se interverteşte precaritatea în posesie conform art.
1858 C. civ. În toate cele patru ipoteze reglementate în acest text nu
este vorba de o deposedare, în accepţia dispoziţiilor art. 674 C. proc.
civ., întrucât detentorul precar are elementul material (corpus). Este
adevărat că detentorul precar exercită numai o parte din acest
element, mai extinsă sau mai restrânsă, în funcţie de titlul precar care
i-a fost acordat sau de întinderea îngăduinţei proprietarului. Totuşi, în
momentul în care detentorul precar începe să se comporte ca
posesor, nu este vorba de o deposedare propriu-zisă, ci cel mult de o
tulburare a posesiei. Schimbarea atitudinii subiective a detentorului
precar sau atitudinea subiectivă a succesorului acestuia nu poate fi
însă discutată în cadrul acţiunilor posesorii, întrucât elementul

453
În doctrina de drept procesual civil, clasificarea în acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii este
considerată o subdiviziune a acţiunilor reale imobiliare (E. Herovanu, op. cit., p. 263; V.M. Ciobanu,
op. cit., vol. I, p. 299). Am văzut că acţiunile posesorii pot fi utilizate, ca excepţie, şi pentru protejarea
posesiei bunurilor mobile; deci clasificarea priveşte acţiunile reale în general, nu numai pe cele
imobiliare. Mai mult, se poate spune că această clasificare se aplică tuturor acţiunilor, în funcţie de
obiectul lor, respectiv apărarea unui drept real sau de creanţă ori apărarea posesiei corespunzătoare
unui drept real principal.
animus este strâns legat de dreptul real principal căruia îi corespunde.
O asemenea discuţie ar putea fi făcută numai pe calea unei acţiuni
petitorii. Acest ultim argument întemeiază concluzia că acţiunile
posesorii nu sunt la îndemâna celui care i-a încredinţat bunul
detentorului precar, nici înainte, nici după intervertirea precarităţii în
posesie.
Pe lângă această formă de tulburare care este deposedarea,
există însă şi tulburări în sens restrâns, adică toate acele tulburări care
nu au ca finalitate deposedarea, dar care împiedică exercitarea
normală a posesiei. Durata tulburării,

(193)

în acest sens restrâns, este relevantă. Pe parcursul tulburării,

acţiunea posesorie poate fi introdusă oricând, cu condiţia să nu fi
trecut un an de la începerea tulburării, dacă este vorba de o
tulburare continuă sau de acte juridice şi fapte materiale de tulburare
care au legătură între ele. Dacă însă tulburarea durează mai mult de
un an şi constă în acte juridice şi fapte materiale care apar ca
manifestare exterioară a unui drept de servitute, iar acţiunea
posesorie nu a fost introdusă înainte de împlinirea termenului de un
an, se pune problema recunoaşterii calităţii de posesor a tulburătorului,
calitate corespunzătoare dreptului de servitute pretins454.
De asemenea, nu are relevanţă practică clasificarea tulburărilor
posesiei în tulburări de fapt şi tulburări de drept, în funcţie de
modalitatea de săvârşire a tulburării, primele fiind săvârşite prin fapte
materiale, iar celelalte prin acte juridice. În raport cu finalitatea
454
Desigur, această posesie n-ar putea fi însă invocată pentru dobândirea dreptului de servitute prin
uzucapiune decât dacă este vorba de o servitute continuă şi aparentă, ţinând seama de restricţia
instituită prin art. 623 şi 624 C. civ.
tulburării posesiei, toate tulburările sunt de fapt, întrucât posesia este o
stare de fapt455.

92. Utilizarea acţiunilor posesorii.

Spre deosebire de exercitarea acţiunii în revendicare,

exercitarea acţiunilor posesorii nu constituie un act de dispoziţie
juridică. De aceea, acţiunile posesorii pot fi exercitate în numele
minorilor şi incapabililor de persoanele abilitate de lege, fără
restricţiile prevăzute pentru actele de dispoziţie juridică. În funcţie de
natura sa, actul de exercitare a acţiunilor posesorii este unul de
conservare456.
Calitatea de reclamant în acţiunile posesorii o are, de regulă,
posesorul care a fost tulburat sau deposedat de bunul său. Este
indiferent dacă posesia constituie manifestarea exterioară a dreptului
de proprietate sau a altui drept real principal. Cât priveşte însă posesia
corespunzătoare servitutilor, acţiunile posesorii pot fi utilizate numai
pentru ocrotirea posesiei corespunzătoare servitutilor continue şi
aparente, conform art. 675 C. proc. civ. Acest text a fost introdus în
Codul de procedură civilă din raţiuni de corelare cu prevederile art.
623-624 C. civ. De lege ferenda, o asemenea restricţie ar trebui să fie
înlăturată, atât din punct de vedere substanţial, cât şi din punct de
vedere procedural. Totuşi, de lege lata, întrucât raţiunea art. 675 C.
proc. civ. derivă din necesitatea corelării textelor de drept procesual
cu textele de drept substanţial, rezultă că limitarea din textul procesual
este valabilă numai în legătură cu posesia de natură să ducă la

455
Pentru această problemă, supra, nr. 66, nota 65.
456
Calificarea unui act juridic ca act de conservare, de administrare sau de dispoziţie nu depinde de
condiţiile procesuale privind exercitarea acţiunii, cum ar fi capacitatea procesuală, ci de natura actului
juridic, în funcţie de criteriile care stau la baza acestei clasificări, în sens contrar, F. Scrieciu, Acţiunile
posesorii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 98 şi 99.
uzucapiune. Într-adevăr, textele de drept substanţial precizează că nu
pot fi uzucapate decât servitutile continue şi aparente. Dacă însă
posesia specifică unei

(194)

servituti este exercitată chiar de către titularul servitutii, ea poate fi

apărată prin acţiunile posesorii, întrucât, într-o asemenea situaţie,
nu se mai pune problema uzucapiunii.
O problemă deosebită s-a pus în legătură cu posibilitatea
introducerii acţiunii posesorii de către un coproprietar. Spre
deosebire de acţiunea în revendicare, care nu poate fi exercitată
decât cu acordul tuturor coproprietarilor, acţiunile posesorii pot fi
exercitate de un singur coproprietar împotriva autorului tulburării
posesiei, dacă acesta nu este şi el coproprietar 457. Mai mult, s-a
admis că acţiunea posesorie poate fi folosită de un comoştenitor
care stăpâneşte în mod exclusiv o parte din masa succesorală
împotriva unui alt comoştenitor care îi tulbură posesia458. Soluţia
este discutabilă, întrucât, în această ipoteză, s-a produs
intervertirea precarităţii în posesie pentru o parte determinată
din masa succesorală. Or, într-o asemenea situaţie, am văzut că
acţiunile posesorii nu pot fi folosite împotriva celui care a intervertit
precaritatea în posesie. Cu atât mai mult dacă moştenitorul
stăpâneşte bunul atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi
comoştenitori, el nu poate introduce o acţiune posesorie împotriva
altui comoştenitor459. Aşadar, în această situaţie este vorba de
coposesiune în sens restrâns, fiecare coposesor având în acelaşi
457
E. Herovanu, op. cit., p. 294-296.
458
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 524/1954, în Culegere de decizii 1954, voi. I, p. 316; dec. nr.
1591/1957, în Culegere de decizii 1957, p. 314.
459
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1327/1971, în Repertoriu...19 69-197 5, p. 106.
timp calitatea de coposesor şi de detentor precar. Este firesc să
nu poată fi introdusă acţiunea posesorie de un posesor împotriva
unui detentor precar, întrucât, cum am văzut, s-ar discuta un
drept, respectiv titlul precar, ceea nu este posibil decât într-o
acţiune petitorie.
Facilităţile de ordin probatoriu specifice acţiunilor posesorii
au fost extinse şi în favoarea detentorilor precari. Conform
dispoziţiilor art. 676 C. proc. civ., „Cererile posesorii pot fi făcute şi
de cel care deţine lucrul în interesul său propriu, în temeiul unui
contract încheiat cu posesorul, afară numai dacă tulburătorul este
cel pentru care el deţine”.
Aceste dispoziţii întăresc ideea potrivit căreia tulburarea sau
deposedarea care constituie temeiul acţiunilor posesorii este
îndreptată împotriva elementului material al posesiei (corpus).
Recunoaşterea posibilităţii de a utiliza acţiunile posesorii şi de
către detentorii precari arată, încă o dată, că în acţiunile posesorii
nu se discută elementul subiectiv al posesiei, întrucât o asemenea
discuţie este legată de dreptul real principal asupra bunului,
drept invocat de una sau alta dintre părţi.
Din această perspectivă, se justifică restricţia introducerii
acţiunii posesorii de către detentorul precar chiar împotriva
posesorului de la care deţine bunul, cu atât mai mult cu cât, aşa
cum am văzut, nici posesorul nu poate utiliza acţiunile posesorii
împotriva detentorului precar pentru a obţine restituirea bunului.

(195)
Un litigiu între posesor şi detentorul precar ar pune, în mod
obligatoriu, în discuţie un drept real principal sau un drept de
creanţă asupra bunului.
Dispoziţiile art. 676 C. proc. civ. lasă fără relevanţă practică
disputa dintre susţinătorii concepţiei subiective şi cei ai concepţiei
obiective cu privire la posesie, precum şi consecinţele legislative
ale acestei dispute460.

§ 2. Clasificarea şi condiţiile de exercitare a acţiunilor

posesorii

93. Clasificarea acţiunilor posesorii.

Potrivit dispoziţiilor art. 674 C. proc. civ., trebuie să

distingem între tulburarea posesiei sau deposedarea săvârşită
prin violenţă şi celelalte tulburări ale posesiei.
Numai acest criteriu întemeiază clasificarea acţiunilor
posesorii. într-adevăr, acţiunea posesorie generală, denumită şi
acţiune în complângere sau acţiune de drept comun461, poate fi
utilizată în toate cazurile, indiferent de natura tulburării posesiei. În
schimb, acţiunea posesorie specială, denumită şi acţiune în
reintegrare (reintegranda), poate fi utilizată numai în cazul
tulburării săvârşite prin violenţă. Deşi, teoretic, acţiunea în
complângere ar putea fi folosită şi în cazul în care tulburarea a
fost săvârşită prin violenţă 462, practic, posesorul va prefera
acţiunea în reintegrare, pentru avantajele pe care aceasta le
prezintă sub aspectul condiţiilor de exercitare.
460
Supra, nr. 51 şi 52.
461
L. Pop, op. cit., p. 205.
462
În sensul că acţiunea posesorie generală poate fi folosită în toate cazurile, cu excepţia cazului când
deposedarea sau tulburarea s-a făcut prin violenţă, L. Pop, op. cit., p. 206.
 Altfel spus, reclamantul are dreptul să aleagă acţiunea în
complângere chiar şi în ipoteza în care tulburarea sau
deposedarea a fost săvârşită prin violenţă. El nu va putea însă să
aleagă acţiunea în reintegrare decât în cazul în care tulburarea
sau deposedarea a fost săvârşită prin violenţă. Nu mai este însă
posibilă utilizarea acţiunii în reintegrare după ce a fost respinsă
acţiunea în complângere având ca obiect aceleaşi fapte de
tulburare sau deposedare prin violenţă, în măsura în care soluţia
de respingere nu a fost motivată prin considerente legate de
îndeplinirea condiţiilor suplimentare. Dacă însă soluţia de
respingere a fost motivată pe aceste considerente, victima
tulburării sau deposedării prin violenţă poate utiliza acţiunea în
reintegrare dacă nu a trecut un an de la tulburare sau
deposedare463.

(196)

94. Condiţia comună pentru exercitarea acţiunilor

posesorii.

Din prevederile art. 674, alin. 1 şi 2 C. proc. civ. rezultă că

există o condiţie comună pentru exercitarea acţiunilor posesorii: să
nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.
Care este natura juridică a acestui termen?
Această întrebare sintetizează două probleme.

463
Pentru chestiunea concursului alternativ sau succesiv dintre acţiunea în complângere şi acţiunea în
reintegrare, D. Gherasim, op. cit., p. 140 şi 141; acest autor motivează însă posibilitatea folosirii
acţiunii în reintegrare după respingerea acţiunii în complângere pe ideea că prima acţiune este
întemeiată pe faptul tulburării, iar a doua acţiune este întemeiată pe faptul deposedării; am văzut însă că
tulburarea şi deposedarea sunt, în egală măsură, temeiul celor două acţiuni.
 Mai întâi, este acest termen unul de drept substanţial sau
unul procedural? Termenul procedural este „intervalul de timp
înăuntrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedură
sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea altor acte de
procedură”464. Termenul de un an prevăzut în art. 674, alin. 1, pct. 1
C. proc. civ. este însă un termen care priveşte exercitarea
acţiunilor posesorii, iar nu îndeplinirea anumitor acte de
procedură. Aşadar, acest termen nu este unul procedural465.
Ca termen de drept substanţial, este însă unul de
prescripţie sau unul de decădere?
Cum este cunoscut, ca sancţiune de drept civil, decăderea
determină chiar stingerea dreptului subiectiv civil466. Posesia ca
stare de fapt nu se confundă însă cu un drept subiectiv civil. Ideea
de decădere este deci exclusă în această situaţie.
Rămâne ca termenul de un an să fie considerat termen de
prescripţie extinctivă. Această calificare presupune însă
învingerea unei dificultăţi aparent insurmontabile.
Indiferent de modul în care este definită467, prescripţia
extinctivă sancţionează neexercitarea unui drept subiectiv civil. Or
în cazul posesiei ca stare de fapt nu se pune problema
sancţionării neexercitării unui drept subiectiv civil, ci a pasivităţii
în ce priveşte protejarea unei stări de fapt din care decurge un
interes legitim.
464
V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p. 458, text şi nota 22.
465
În sens contrar, E. Herovanu, op. cit., p. 282; acest autor apreciază că termenului de un an îi sunt
aplicabile regulile generale din materia termenelor de procedură, ceea ce implică şi calificarea acestui
termen ca unul de procedură. Ulterior, opinia lui E. Herovanu a fost împărtăşită de autorii menţionaţi
de M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 405, nota 1.
466
Gh. Beleiu, op. cit., p. 218; G. Boroi, op. cit., p. 261.
467
Majoritatea autorilor consideră că prescripţia extinctivă este o sancţiune civilă care determină
stingerea dreptului material la acţiune (de exemplu, Gh. Beleiu, op. cit., p. 213, text şi nota 2; M.
Nicolae, op. cit., p. 50-55). Uneori, se apreciază că prescripţia extinctivă determină fie stingerea
dreptului material la acţiune care intră în structura juridică a unui drept de creanţă, fie chiar dreptul
subiectiv civil, dacă este vorba de un drept real principal prescriptibil sub aspect achizitiv sau de un
drept nepatrimonial, în cazurile expres prevăzute de lege (G. Boroi, op. cit., p. 255).
 Această dificultate poate fi însă învinsă dacă se admite că
dreptul material la acţiune nu este întotdeauna un element care
intră cu necesitate în structura unui drept subiectiv civil. În acest
sens, s-a recunoscut că acţiunea civilă poate fi exercitată şi în
situaţiile în care dreptul nu este născut şi actual, dar există
interesul născut, actual şi legitim care trebuie să fie apărat în
justiţie468. Mergând

(197)

mai departe, se poate afirma că, în mod excepţional, dreptul material

la acţiune însoţeşte şi un simplu interes, în situaţiile expres prevăzute
de lege. Este tocmai ceea ce se întâmplă în ipoteza posesiei ca stare
de fapt protejată juridic prin intermediul acţiunilor posesorii.
Aşadar, termenul de un an prevăzut în art. 674, alin. 1, punctul 1
C. proc. civ. este un termen de prescripţie extinctivă469.
Ca urmare, sunt aplicabile dispoziţiile privind calculul,
întreruperea şi suspendarea termenelor de prescripţie extinctivă,
precum şi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.
Când s-au săvârşit mai multe fapte succesive de tulburare a
posesiei, fără legătură între ele, termenul de un an începe să curgă
de la data fiecărui act de tulburare. Dacă însă este vorba de o
tulburare continuă sau de acte juridice şi fapte materiale de tulburare

468
E. Herovanu, op. cit., p. 156-160; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 267.
469
Pentru controversa existentă în doctrină în legătură cu natura juridică a acestui ter men, V.M.
Ciobanu, op. cit., vol. II, p. 537, text şi notele 196 şi 197. Opinia conform căreia termenul de un an ar fi
o condiţie specială de exercitare a dreptului la acţiune, iar acţiunea posesorie ar trebui să fie respinsă ca
inadmisibilă după expirarea acestui termen ocoleşte în realitate problema calificării juridice a acestui
termen. Tratamentul juridic al acestui termen nu depinde doar de considerarea lui ca o condiţie de
exercitare a acţiunii posesorii, ci şi de calificarea lui juridică (termen de decădere sau termen de
prescripţie), în sensul calificării acestui drept ca fiind unul de prescripţie, M. Nicolae, op. cit., p. 405,
text şi nota 2.
care au legătură între ele, termenul de un an începe să curgă de la
data începerii tulburării470.

95. Condiţiile suplimentare necesare pentru exercitarea

acţiunii posesorii generale (în complângere sau de drept
comun).

Pe lângă condiţia menţionată în art. 674, alin. 1, pct. 1 C. proc.

civ., mai sunt necesare două condiţii suplimentare pentru exercitarea
acţiunii posesorii generale.
Potrivit art. 674, alin. 1, pct. 2 C. proc. civ., reclamantul trebuie
să facă dovada împrejurării ca, înainte de exercitarea acţiunii
posesorii în complângere, el a posedat bunul cel puţin un an. În plus,
conform art. 674, alin. 1, pct. 3 C. proc. civ., posesia trebuie să fie
conformă prevederilor art. 1846 şi 1847 C. civ., adică să fie utilă,
neviciată. Aceste două condiţii de exercitare a acţiunii în complângere
definesc deci posesia victimei tulburării sau deposedării prin durata
de un an şi utilitate.
Nici în acest caz termenul de un an nu este un termen
procedural, pentru că nu priveşte îndeplinirea unor acte de
procedură, ci este o condiţie de exercitare a dreptului material la
acţiune specific acţiunilor posesorii. în schimb, în acest caz nu se mai
pune problema calificării acestui termen ca unul de decădere

(198)

470
În sens contrar, D. Gherasim, op. cit., p. 152. Totuşi, autorul recunoaşte că, dacă posesorul nu
introduce acţiunea posesorie decât în termen de un an de la ultima tulburare, riscă, în cazul acţiunii în
complângere, ca adversarul său să aibă el însuşi o posesie cu o durată mai mare de un an şi să-i conteste
reclamantului propria posesie de un an. Această afirmaţie echivalează însă cu a pretinde ca acţiunea
posesorie să fie introdusă de la data începerii tulburării, iar nu de la data ultimului act de tulburare.
sau ca unul de prescripţie extinctivă. În absenţa posesiei de un
an, victima tulburării sau deposedării nu are dreptul material la
acţiunea în complângere. Nu se pune deci problema stingerii
acestui drept material. Cu atât mai puţin nu se discută chestiunea
stingerii unui drept subiectiv civil, întrucât posesia ca stare de fapt
nu este un asemenea drept.
În realitate, termenul de un an măsoară durata posesiei utile,
durată necesară pentru ca această posesie să poată fi protejată
juridic pe calea acţiunii posesorii generale. Altfel spus, posesia ca
stare de fapt se bucură de o protecţie juridică integrală, adică atât
prin acţiunea posesorie specială, cât şi prin acţiunea posesorie
generală, numai după trecerea unui an de la data începerii
posesiei utile Până în acest moment, posesia ar putea fi protejată
numai pe calea acţiunii posesorii speciale dacă deposedarea s-a
făcut prin violenţă. Desigur, chiar în absenţa unei protecţii juridice
integrale, pot fi invocate alte efecte juridice prevăzute de lege, cum
ar fi dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă.
Aşa fiind, acest termen de un an este asemănător
termenului de prescripţie achizitivă. Acesta este motivul pentru
care în doctrină se recunoaşte posibilitatea joncţiunii posesiilor,
conform art. 1860 C. civ., pentru satisfacerea acestei condiţii de
exercitare a acţiunii în complângere471. În mod asemănător, pot fi
aplicate regulile de la întreruperea civilă şi naturală a prescripţiei
achizitive, cu menţiunea că împrejurarea descrisă în art. 1864, pct.
1 C. civ. este echivalentă cu cerinţa prevăzută în art. 674, alin. 1,
pct. 1 C. proc. civ. De asemenea, prin analogie pot fi aplicate
dispoziţiile privind suspendarea prescripţiei achizitive şi calculul
termenului de prescripţie achizitivă. Desigur, împlinirea
471
E. Herovanu, op. cit., p. 282; D. Gherasim, op. cit., p. 154. V.M. Ciobanu, op. cit., p. 538.
termenului de un an are o consecinţă juridică diferită de cea de la
uzucapiune: nu se dobândeşte un drept real principal, ci dreptul
la protecţia juridică a posesiei pe calea acţiunii în complângere.
Cât priveşte dovada posesiei şi a duratei sale de un an,
operează şi în acest caz prima prezumţie instituită prin dispoziţiile
art. 1854 C. civ., atât în sensul că dovada elementului corpus
duce la concluzia existenţei elementului animus cât şi în sensul că
dovedirea posesiei la un moment dat duce la concluzia
continuităţii acesteia până la dovada contrară 472.
A doua condiţie este utilitatea posesiei. Altfel spus, posesia
nu trebuie să fie viciată de discontinuitate, clandestinitate sau
violenţă473. Pe durata acţiunii unuia sau altuia dintre aceste vicii,
posesia este practic suspendată. Aşadar, timpul în care posesia
este viciată nu se ia în calculul termenului de un an 474.
Dovada viciilor posesiei trebuie să fie făcută de către
pârât475.

(199)

Secţiunea a VI-a
Efectele juridice ale posesiei

§1. Calităţile posesiei şi efectele juridice ale acesteia

96. Enumerarea efectelor juridice ale posesiei.

472
E. Herovanu, op. cit., p. 282; D. Gherasim, op. cit., p. 153 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 538.
473
Supra, nr. 77-81.
474
Supra, nr. 82.
475
D. Gherasim, op. cit., p. 155. În acest sens trebuie înţeleasa precizarea făcută în practica judiciară
potrivit căreia, pentru stabilirea adevărului, instanţele trebuie să ceară părţilor să facă probe (C.S.J., s.
civ., dec. nr. 1912/1992, în Revista română de drept nr. 8/1993, p. 86), precum şi trimiterea la această
jurisprudenţă (V.M. Ciobanu, op. cit., p. 539).
 Prezumţia de proprietate, dobândirea fructelor,
uzucapiunea, dobândirea bunurilor mobile sunt efecte juridice ale
posesiei ca stare de fapt, în măsura în care sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege. Altfel spus, fiecare efect juridic
presupune anumite calităţi ale posesiei. Calitatea generală,
necesară pentru naşterea oricăruia dintre efectele juridice ale
posesiei este utilitatea476.
Utilitatea posesiei este suficientă pentru naşterea
prezumţiei de proprietate, în schimb, pentru celelalte efecte sunt
necesare calităţi suplimentare.
În continuare, vom examina numai două dintre efectele
posesiei, respectiv prezumţia de proprietate şi dobândirea
fructelor. Dobândirea bunurilor mobile în condiţiile art. 1909 şi
1910 C. civ. şi uzucapiunea vor fi examinate în capitolul privind
modurile de dobândire a dreptului de proprietate.

§ 2. Prezumţia de proprietate

97. Temeiul legal al prezumţiei.

Dispoziţiile art. 1854 C. civ. instituie, cum am văzut477, nu

numai o prezumţie privind existenţa elementului animus al
posesiei, ci şi o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului.
Pe această bază, s-a considerat că posesia are o funcţie
probatorie478. Este însă necesar ca persoana care invocă
prezumţia de proprietate să facă dovada elementului corpus,
476
În legătură cu sensul în care posesia viciată ar putea produce efecte, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler,
op. cit., p. 162 şi 163.
477
Supra, nr. 68.
478
A. Boar, op. cit., p. 89-91.
indiferent dacă acesta este exercitat direct sau corpore alieno.
Această concluzie se desprinde din interpretarea art. 1854,
înţeles atât ca temei al raţionamentului inductiv care pleacă de la
existenţa elementului corpus pentru a dovedi existenţa elementului
animus, cât şi ca temei al prezumţiei de proprietate. Fiind vorba de
două prezumţii aşezate în scară, rezultă că prezumţia de
proprietate se naşte numai în cazurile în care elementul corpus
este dovedit de către cel care invocă prezumţia de proprietate.
Rezultă că nu poate opera prezumţia de proprietate în cazul
posesorului solo animo pentru perioada ulterioară deposedării.
Prezumţia de proprietate operează indiferent dacă
posesorul este de bună sau de rea-credintă479.

(200)

Forţa juridică a prezumţiei de proprietate este diferită, în

funcţie de natura bunului posedat.

98. În materie imobiliară, posesia creează, de regulă,

o prezumţie relativă de proprietate.

În materie imobiliară, funcţia probatorie a posesiei are o

valoare juridică restrânsă, întrucât prezumţia de proprietate
este doar relativă.
Astfel, cel care deţine un imobil este considerat posesor şi,
pe cale de consecinţă, proprietar, având calitatea de pârât în
acţiunea în revendicare. Elementul corpus este deci determinant
pentru stabilirea calităţii procesuale pasive a pârâtului într-o
479
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 163. În sens contrar, L. Pop, op. cit., p. 202.
asemenea acţiune. Iată de ce se acceptă că acţiunea în
revendicare poate fi introdusă şi împotriva unui simplu detentor
precar. Numai prin duelul probatoriu prilejuit de acţiunea în
revendicare se va stabili dacă pârâtul este posesor sau simplu
detentor precar. În toate cazurile, reclamantul are interesul să i
se restituie posesia, ceea ce înseamnă, în primul rând,
restituirea elementului corpus.
Răsturnarea prezumţiei de proprietate este obiectivul
principal al reclamantului în acţiunea în revendicare, iar nu şi
răsturnarea primei prezumţii instituite prin dispoziţiile art. 1854 C.
civ., având ca obiect elementul animus. Pârâtul este cel care are
interesul să probeze că nu este posesor, întrucât a început să
stăpânească bunul în calitate de detentor precar, exhibând în
acest scop dovada raportului juridic de detenţie precară dintre
el şi un terţ.
Intensitatea prezumţiei de proprietate este diferită în cadrul
unei acţiuni în revendicare în ipoteza în care nici una dintre părţi
nu are titlu, indiferent dacă reclamantul a avut sau nu anterior
calitatea de posesor. Dacă reclamantul nu a avut calitatea de
posesor, îşi găseşte aplicarea adagiul in pari causa, melior est
causa possidendis. Într-o asemenea ipoteză, prezumţia de
proprietate nu este răsturnată. Dacă reclamantul a avut şi el
calitatea de posesor, anterior posesiei pârâtului, va fi preferată,
cum vom vedea, partea a cărei posesie este mai caracterizată.
Altfel spus, se compară prezumţia de care a beneficiat
reclamantul cât timp a avut elementul corpus cu prezumţia de
care beneficiază pârâtul după dobândirea acestui element. În
urma acestei comparări, va avea câştig de cauză partea a cărei
prezumţie de proprietate este mai intensă.
 Nu trebuie să se confunde dovada contrară prezumţiei de
proprietate cu încetarea acestei prezumţii ca urmare a încetării
posesiei. Acţiunile posesorii nu au ca scop răsturnarea
prezumţiei de proprietate, ci, pur şi simplu, reluarea stăpânirii
asupra bunului de către reclamant. Acesta se va bucura, la
rândul său, de o prezumţie de proprietate, în măsura în care a
redobândit elementul material al posesiei. Restituirea posesiei
nu este o consecinţă a recunoaşterii dreptului său de proprietate,
ci rezultatul îndeplinirii condiţiilor necesare pentru exercitarea şi
admiterea acţiunilor posesorii.

99. Situaţia specială reglementată în art. 46, alin. 2 din

Legea nr. 1012001.

Spre deosebire de materia mobiliară, în materie imobiliară,

posesia, chiar de bună-credinţă, nu creează o prezumţie
absolută de proprietate. Nu trebuie să

(201)

se confunde efectul achizitiv de proprietate al posesiei îndelungate,

adică al uzucapiunii, cu o prezumţie absolută de proprietate. De
asemenea, această confuzie nu trebuie să fie făcută în ipoteza în
care se acceptă teoria proprietarului aparent (a moştenitorului
aparent).
Totuşi, în mod excepţional, legiuitorul a prevăzut un caz în care
posesia de bună-credinţă, întemeiată pe un titlu translativ de
proprietate, creează o prezumţie de proprietate mai puternică în
favoarea posesorului decât în mod obişnuit. Astfel, conform art. 46,
alin. 2 din Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al
unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989480, „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute

(202)

în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile

preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, afară de

480
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, modificată prin:
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109 din 26 iulie 2001 pentru prelungirea unor termene
prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.
460 din 13 august 2001, ordonanţă aprobată prin Legea nr. 469 din 1 septembrie 2001 privind
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001 pentru prelungirea unor termene prevăzute
de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3
septembrie 2001; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145 din 9 noiembrie 2001 pentru prelungirea
unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul oficial al României Par-
tea I, nr. 720 din 12 noiembrie 2001, ordonanţă aprobată prin Legea nr. 91 din 26 februarie 2002
privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001 pentru prelungirea unor termene
prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.
157 din 5 martie 2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 175 din 13 decembrie 2001 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 831 din 21 decembrie 2001, ordonanţă aprobată prin Legea nr. 426 din 27 iunie 2002
privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 175/2001 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 497 din 10 iulie
2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184 din 12 decembrie 2002 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea
aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri
imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 501/2002, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 929 din 18 decembrie
2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10 din 13 martie 2003 pentru prelungirea termenului de
depunere a actelor doveditoare prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor
imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 164 din 14 martie 2003, ordonanţă aprobată prin Legea nr. 289 din 27
iunie 2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2003 pentru prelungirea
termenului de depunere a actelor doveditoare prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 465 din 30 iunie 2003 şi prin Legea nr. 48 din
23 martie 2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea
aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri
imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 501 /2002, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 262 din 25 martie 2004.
cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă”. Fără a intra în
detalii481, este de observat că, pe lângă posesie, sunt necesare
încă două condiţii: buna-credinţă şi, separat de aceasta, justul
titlu.
Deşi, iniţial, a interpretat acest text legal, prin aplicarea ideii
de aparenţă, în sensul că dobânditorul de bună-credinţă devine
proprietar482, recent, Curtea Constituţională a dat o altă
interpretare aceluiaşi text, apreciind că, în condiţiile precizate,
titlul dobânditorului este validat, dar urmează a fi comparat cu
titlul proprietarului care solicită restituirea imobilului, caz în care
instanţa de judecată va aprecia care dintre cele două titluri este
preferabil483. Altfel spus posesorul nu beneficiază de o prezumţie
absolută de proprietate. Totuşi, prezumţia de proprietate care
operează în favoarea sa este mai puternică decât în mod
obişnuit, întrucât este întemeiată nu numai pe posesie, ci şi pe
buna-credinţă şi pe un titlu valabil. Forţa probatorie a acestei
prezumţii poate fi însă înlăturată în măsura în care titlul
proprietarului care solicită restituirea imobilului este preferabil484.
481
Pentru comentarea acestui text, M. Nicolae, „Comentariu”, în FI. Baias, B. Du-mitrache, M.
Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr. 10/2001, comentată şi adnotată, vol. I,
ediţia a II-a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 294-311, text şi note.
482
C. Const, dec. nr. 191 din 25 iunie 2002 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.
567 din 1 august 2002.
483
C. Const., dec. nr. 145 din 25 martie 2002 referitoare la excepţia de ne- constituţionalitate a
dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în
mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 377 din 29 aprilie 2004.
484
Prin ipoteză, nu este posibil ca două titluri de proprietate să fie în acelaşi timp va labile, întrucât ar
însemna că există două drepturi de proprietate exclusivă cu privire la acelaşi bun. Deşi Curtea
Constituţională a făcut un pas înainte renunţând la vechea inter pretare a dispoziţiilor art. 46, alin. 2 din
Legea nr. 10/2001, totuşi, actuala interpretare conţine această contradicţie în termeni. Iată de ce este
preferabil să identificăm în acest text legal un caz de nulitate absolută în situaţia în care dobânditorul
este de rea-credinţă şi un caz de nulitate relativă în situaţia în care dobânditorul este de bună-credinţă.
În acest sens, R. Popescu, R. Dincă (I), „Discuţii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare a
adevăratului proprietar împotriva subdobânditorului de bună-credinţă al unui imobil”, în Dreptul nr.
6/2001, p. 6-12, „Discuţii cu privire la sfera actelor juridice care intră sub incidenţa art. 46 alin. 2 din
Legea nr. 10/2001”, în Dreptul nr. 7/2002, p. 82-88. În sens contrar, P. Perju (II), „Discuţii cu privire la
admisibilitatea acţiunii în revendi care a adevăratului proprietar împotriva subdobânditorului de bună-
 (203)

100. În materie mobiliară, prezumţia de proprietate

este, de regulă, absolută, în condiţiile art. 1909-1910 C.
civ.

Prezumţia absolută de proprietate operează în materie

mobiliară ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
aceste dispoziţii legale. Uneori, această soluţie este justificată
prin absenţa unui sistem special de publicitate a drepturilor reale
în materie mobiliară; întrucât drepturile reale îşi păstrează
caracterul absolut şi în materie mobiliară, funcţia de publicitate
care să asigure acest caracter ar fi preluată chiar de posesie.
Această ultimă idee este valabilă însă în toate ipotezele de
posesie mobiliară, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în art. 1909 şi 1910. Nu trebuie să se confunde
funcţia de publicitate a posesiei în materie mobiliară cu
prezumţia absolută de proprietate.

101. Excepţie de la regula conform căreia, în materie

mobiliară, prezumţia de proprietate este absolută, în
condiţiile art. 1909 şi 1910 C. civ.

Ori de câte ori nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art.

1909 şi 1910 C. civ. nu mai operează prezumţia irefragrabilă de
proprietate în materie mobiliară. Desigur, chiar fiind de rea-

credinţă al unui imobil”, în Dreptul nr. 6/2001, p. 16-18.

credinţă, posesorul bunului mobil beneficiază de o prezumţie
relativă de proprietate.

§3. Dobândirea fructelor ca efect al posesiei de bună-

credinţă

102. Fructe şi producte.

Două elemente sunt definitorii pentru noţiunea de fructe:

caracterul lor periodic şi conservarea substanţei lucrului care le
produce.
Pe baza acestor elemente, se face distincţie între fructe şi
producte. Fructele sunt produse periodic de un lucru, fără a
consuma substanţa acestuia. Dimpotrivă, productele nu au
caracterul periodicităţii şi consumă substanţa lucrului care le
produce.
Cat priveşte caracterul periodic, intervalele la care se
produc fructele trebuie să fie rezonabile, astfel încât bunurile
produse să nu-şi piardă, prin perenitatea lor, caracterul de fructe.
Astfel, recoltele sunt fructe, dar copacii, deşi, într-un sens
general, sunt produse periodice ale pământului, nu au caracter
de fructe, cu excepţia cazului în care, prin voinţa proprietarului,
se stabileşte o modalitate de exploatare periodică a unei
păduri485, astfel încât să se asigure regenerarea acesteia.

103. Fructe naturale, fructe industriale şi fructe civile.

485
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 112.
 Cunoscută încă din dreptul roman486, această clasificare este
menţionată în art. 522 şi 523 din Codul civil.
Conform art. 522, alin. 1, teza IC. civ., „Fructele naturale
sunt acelea ce pământul produce de la sine; producţia şi prăsila
(sporul animalelor) sunt asemenea

(204)

fructe naturale”. Sintagma de la sine subliniază absenţa muncii

omului şi diferenţiază fructele naturale de fructele industriale. În
acest sens, potrivit art. 522, alin. 1, teza finală, „Fructele industriale ale
unui fond sunt acelea care se dobândesc prin cultură”. Altfel spus,
fructele industriale nu sunt produse de la sine, ci este necesară
munca omului.
Dispoziţiile art. 523 C. civ. enumera diferite categorii de fructe
civile, fără a defini însă această noţiune: „Fructele civile sunt chiriile
caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor; arendele intră în
clasa fructelor civile.” Este de observat că, în toate aceste exemple,
există un numitor comun, definitoriu pentru noţiunea de fructe civile.
Este vorba de venituri băneşti obţinute de proprietarul sau posesorul
de bună-credinţă al unui bun prin cedarea, pe bază contractuală, a
folosinţei bunului. În absenţa unui contract, folosirea bunului altuia cu
rea-credinţă îl îndreptăţeşte pe proprietar la o sumă de bani cu titlu de
despăgubiri, care nu se confundă cu fructele civile. Astfel înţelese,
fructele civile intră în sfera noţiunii de fructe numai printr-o extindere a
sensului acestei ultime noţiuni, întrucât, încă din dreptul roman clasic,
aceste venituri băneşti periodice au fost considerate ca o categorie
specială de fructe487. În realitate, fructele civile nu sunt produse de lucru,
486
C.St. Tomulescu, op. cit., p. 165.
487
Ibidem.
ci sunt o prestaţie specifică pentru executarea unui contract. În mod
indirect însă, în măsura în care acest venit bănesc reprezintă
echivalentul folosinţei lucrului, se poate considera că este un fruct,
denumit civil tocmai pentru că este nevoie de o relaţie contractuală.

104. Regula dobândirii fructelor de către proprietar.

Conform art. 482 şi 483 C. civ., fructele se dobândesc de

proprietar pe temeiul dreptului de accesiune. Soluţia este criticabilă,
pentru că jusfruendi este un atribut al dreptului de proprietate.
Exercitarea normală a atributelor dreptului de proprietate este
suficientă pentru a explica dobândirea fructelor de către proprietar,
fără a recurge la ideea dreptului de accesiune.
Ca urmare, în cazul proprietarului nu are relevanţă, sub
aspectul dobândirii dreptului de proprietate asupra fructelor naturale
şi industriale, ideea de percepere (culegerea sau adunarea
fructelor), ci numai ideea de separaţiune. Într-adevăr, cât timp fructul
nu s-a desprins de bunul care l-a produs, face corp comun cu acesta,
neavând o existenţă autonomă. Numai prin separaţiune (indiferent de
modul în care se produce) fructele naturale şi cele industriale au o
existenţă autonomă de bunul care le-a produs, iar dreptul de
proprietate asupra lor se diferenţiază de dreptul de proprietate
asupra bunului frugifer.
Cât priveşte fructele civile, proprietarul le va dobândi conform
termenilor contractuali. Numai în absenţa unor prevederi
contractuale privind momentul şi modul de dobândire a acestor
fructe ele se vor dobândi zi cu zi, pe măsura trecerii timpului, prin
extrapolarea soluţiei prevăzute expres în materia uzufructului (art.
525 C. civ.).
 (205)

Problema modului de dobândire a fructelor are nevoie de

soluţii speciale în cazurile în care ele se cuvin altor persoane decât
proprietarul, cum se întâmplă în cazul uzufructuarului sau al
posesorului de bună-credinţă.

105. Dobândirea fructelor de către posesorul de bună-

credinţă.

Articolul 485 C. civ. prevede că „Posesorul nu câştigă

proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă”. Această
dispoziţie este o excepţie de la regula conform căreia fructele aparţin
proprietarului bunului frugifer, pe temeiul exercitării fireşti a atributului
jus fruendi.
Ca urmare, chiar dacă proprietarul bunului frugifer care a
pierdut posesia bunului o redobândeşte pe calea acţiunii în
revendicare, el nu va fi îndreptăţit să ceară şi restituirea fructelor de
la posesorul de bună-credinţă.
În această materie, noţiunea de bună-credinţă are înţelesul
prevăzut în art. 486 C. civ.: „Posesorul este de bună-credinţă când
posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale
cărui viciuri nu-i sunt cunoscute.”
Rezultă din acest text că, pentru a fi de bună-credinţă, posesorul
îşi întemeiază convingerea că are un drept de proprietate asupra bunului
pe un just titlu. Eroarea care stă la baza acestei convingeri poate să fie
una de fapt sau una de drept.
 Prin definiţie, justul titlu este „un titlu translativ de proprietate”,
dacă acesta nu este eficace. Într-adevăr, dacă titlul ar fi eficace, s-ar
transmite, respectiv s-ar păstra chiar dreptul de proprietate asupra
bunului, iar dobânditorul ar fi şi proprietarul fructelor pe temeiul
exercitării dreptului său de proprietate. Aşadar, un titlu care emană de
la adevăratul proprietar, dar este nul absolut sau relativ, sau un titlu
ce emană de la o persoană care nu este adevăratul proprietar
constituie just titlu în această materie. Tot astfel, un contract bilateral
care a fost desfiinţat pentru o altă cauză de ineficacitate (rezoluţiune,
reziliere, imposibilitate fortuită de executare) constituie just titlu.
Mai mult, se admite că şi un titlu putativ, adică un titlu care
există numai în imaginaţia posesorului, constituie just titlu (de
exemplu, situaţia unei persoane care intră în posesia unui bun,
crezându-se moştenitor pe temeiul unui legat revocat înainte de
decesul testatorului, fără ca revocarea să fi fost adusă la cunoştinţa
legatarului; în aceeaşi situaţie se află şi mandantul care crede că, în
legătură cu bunul aflat în posesia sa, mandatarul a încheiat, în
numele şi pe seama mandantului, un contract translativ de
proprietate; tot putativ este şi titlul invocat de un moştenitor asupra
unui bun pe care îl crede ca făcând parte din succesiune 488). Credem
însă că ideea titlului putativ are, în acest context, o sferă de aplicare
mult restrânsă în materie imobiliară. într-adevăr, dobânditorul unui
bun imobil trebuie să-şi întemeieze convingerea referitoare la justeţea
titlului său pe verificările permise de sistemul de publicitate imobiliară
aplicabil. Chiar şi în ce priveşte bunurile mobile, titlul putativ are o
sferă restrânsă

(206)
488
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, ed. a II-a, vol. III,
partea a II-a, Atelierele Grafice Socec&Co., Bucureşti, 1909, p. 311, nota 1.
de aplicare, adică numai în cazurile în care nu sunt îndeplinite
condiţiile pentru funcţionarea prezumţiei irefragrabile de
proprietate, conform art. 1909-1910 C. civ., în legătură cu bunul
frugifer respectiv.
Prezumţia de bună-credinţă instituită prin dispoziţiile art. 1899
C. civ. îşi extinde, prin analogie489, forţa probatorie şi asupra
justului titlu, întrucât acesta nu are o existenţă separată de buna-
credinţă. Ca urmare, posesorul nu va trebui să facă nici dovada
bunei-credinţe, nici dovada justului titlu. Persoana interesată,
adică reclamantul care cere restituirea bunului şi a fructelor,
trebuie să facă dovada relei-credinţe.
Pentru dobândirea fructelor, posesorul trebuie să fie de
bună-credinţă nu numai în momentul în care a intrat în
stăpânirea bunului frugifer, ci şi în fiecare moment în care
percepe fructele. Această soluţie este expres prevăzută în art.
487 C. civ., în care se precizează că buna-credinţă încetează în
momentul în care posesorul ia cunoştinţă de viciile titlului său.
Întrucât este vorba de o împrejurare de fapt, această luare la
cunoştinţă poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
În doctrină, se apreciază că introducerea acţiunii în justiţie
împotriva posesorului prin care se pune în discuţie eficacitatea
titlului său cu privire la bunul frugifer şi, eventual, se solicită
restituirea acestuia este de natură să dovedească, în orice caz,
încetarea bunei-credinţe a pârâtului 490. În realitate, s-ar putea
susţine doar că buna-credinţă a pârâtului încetează, în această
ipoteză, în momentul în care ia cunoştinţă de introducerea acţiunii
489
În sensul că prezumţia de bună-credinţă instituită prin art. 1899 C. civ. În materia uzucapiunii n-ar
putea fi extinsă şi în legătură cu aplicarea art. 485 C. civ., M.B. Cantacuzino, Curs de drept civil,
Editura „Ramuri”, Craiova, f.a., p. 139.
490
C. Stătescu, op. cit., p. 792; C. Bîrsan, op. cit., p. 254.
prin care se solicită restituirea bunului frugifer dacă, pe lângă
acest element probatoriu, există şi alte elemente de fapt care să
ducă la concluzia că a încetat buna-credinţă. Altfel spus, încetarea
bunei-credinţe este o chestiune de fapt, judecătorul fiind suveran
să aprecieze în ce măsură probele prezentate de reclamant au
puterea să răstoarne prezumţia de bună-credinţă 491. Reclamantul
ar putea să probeze chiar că buna-credinţă a încetat într-un
moment anterior introducerii acţiunii. Oricum, dacă se respinge
acţiunea, problema încetării bunei-credinţe nu se mai pune decât
dacă se introduce o nouă acţiune, dacă nu i se poate opune
excepţia autorităţii de lucru judecat.
În această ordine de idei, trebuie să se ţină seama de
cazurile în care legea precizează în mod expres un anumit
moment din care se restituie fructele, instituind

(207)

o prezumţie absolută de încetare a bunei-credinţe. De exemplu,

fructele bunurilor supuse raportului donaţiilor, în materia succesiunii,
sunt debite din ziua deschiderii succesiunii (art. 762 C. civ.). În caz de
revocare a donaţiei pentru ingratitudine, donatarul este dator să
restituie fructele percepute după data cererii de revocare (art. 834,
alin. 2 C. civ.). În ipoteza revocării donaţiei pentru survenienţă de copil,
donatarul are obligaţia de a restitui numai fructele percepute din ziua
în care i s-a notificat naşterea copilului (art. 838 C. civ.). În situaţia

491
M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 140. Totuşi, acest autor consideră că posesorul evins trebuie să
restituie fructele percepute după data introducerii acţiunii, întrucât hotărârea judecătorească prin care s-
a admis acţiunea „recunoaşte existenţa sau neexistenţa drepturilor din momentul când ele au fost
pretinse”. Nu împărtăşim această explicaţie. Dacă este vorba de o hotărâre judecătorească declarativă,
efectele ei coboară în timp până în momentul naşterii dreptului, iar nu doar până în momentul în care
dreptul a fost reclamat în justiţie. Chestiunea efectelor hotărârilor judecătoreşti declarative este
distinctă de chestiunea încetării bunei-credinţe.
reducţiunii liberalităţilor excesive, „donatarul va restitui fructele
porţiunii ce frece peste partea disponibilă din momentul morţii
donatorului” (art. 854 C. civ.). În toate aceste cazuri, nu este vorba de
o excepţie de la regula instituită prin art. 485 C. civ.492, ci de o
prezumţie irefragrabilă cu o dublă semnificaţie: ea dovedeşte buna-
credinţă până în momentul precizat de aceste texte legale şi
încetarea acesteia după acest moment.
Cu atât mai puţin este vorba de o excepţie de la dispoziţia art.
485 C. civ. în cazul când titlul posesorului este retroactiv desfiinţat, ca
urmare a îndeplinirii unei condiţii rezolutorii sau a admiterii unei
acţiuni în rezoluţiune, în temeiul art. 1020, 830 sau 1365 C. civ.493. În
aceste situaţii, restituirea fructelor este datorată de către posesor nu din
ziua încheierii actului respectiv, ci din momentul încetării bunei-
credinţe494, împrejurare de fapt care trebuie să fie dovedită de către
reclamant495.
Proprietarul are dreptul la restituirea fructelor percepute de
posesor după momentul în care acesta din urmă a luat cunoştinţă de
viciile titlului său. Cu atât mai mult, după acest moment, fructele se
cuvin proprietarului dacă nu au fost percepute de către posesor.
Spre deosebire de materia uzufructului, unde se face distincţie
între modul de dobândire a fructelor de către uzufructuar în funcţie
de natura acestora (fructele naturale şi cele industriale se dobândesc
prin percepere, iar cele civile, zi cu zi), în această materie, toate

492
În sens contrar, G.N. Luţescu, op. cit., p. 219.
493
Pentru aplicarea ideii posesiei de bună-credinţă în legătură cu rezoluţiunea unui contract de vânzare-
cumpărare pe temeiul art. 1355 C. civ., V. Stoica, C. Turianu, „Obligaţia de garanţie contra viciilor
bunurilor vândute de persoanele fizice, cu privire specială asupra autovehiculelor”, în Revista română
de drept nr. 9-12/1989, p. 15, nota 45.
494
În sensul că, în ipoteza rezoluţiunii unui contract sinalagmatic, pârâtul posesor trebuie să restituie
numai fructele percepute după încetarea bunei sale credinţe, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea
contractelor civile, Editura AII, Bucureşti, 1997, p. 165.
495
În sens contrar, G.N. Luţescu, op. cit., p. 219 şi 220.
fructele se dobândesc de către posesorul de bună-credinţă numai în
măsura în care au fost percepute.
Chiar dacă este vorba de o percepere anticipată, fructele se
cuvin posesorului cât timp proprietarul nu face dovada că buna-
credinţă a încetat înainte de momentul perceperii496.

106. Fundamentul juridic al dobândirii fructelor de către

posesorul de bună-credinţă.

Teza potrivit căreia dispoziţiile art. 485 C. civ. ar fi o simplă

aplicaţie

(208)

particulară a prevederilor art. 1909 C. civ., potrivit cărora posesia

de bună-credinţă a unui bun mobil valorează titlu de
proprietate497, a fost, pe bună dreptate, criticată în doctrină.
S-a observat că, dacă această teză ar fi admisă, posesorul
ar trebui să dobândească în proprietate nu numai fructele, ci şi
productele, ceea ce este inexact. Apoi, prin ipoteză, prezumţia
irefragrabilă de proprietate instituită prin art. 1909 C. civ.
operează numai dacă sunt îndeplinite condiţiile necesare în acest
sens, între care şi condiţia ca bunul mobil să fi fost dobândit de
către posesor de la o altă persoană decât adevăratul proprietar.
Or posesorul dobândeşte fructele pe temeiul art. 485 C. civ. chiar
dacă a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, dar pe baza

496
În sens contrar, C. Stătescu, op. cit., p. 793.
497
Teza a fost susţinută în doctrina franceză de Marcade, citat de G.N. Luţescu, op. cit., p. 220.
unui titlu viciat, nevalabil sau, într-un sens mai general,
ineficace498.
În realitate, principiul echităţii, cel mai general principiu care
stă la baza dreptului, este suficient pentru a justifica dobândirea
fructelor de către posesorul de bună-credinţă. În situaţia
reglementată prin dispoziţiile art. 485 C. civ., principiul echităţii are
o dublă semnificaţie: pe de o parte, proprietarul este sancţionat
pentru neglijenţa şi pasivitatea sa, întrucât s-a dezinteresat de
lucru şi l-a lăsat să intre în posesia unei alte persoane, pe de altă
parte, posesorul este recompensat pentru buna sa credinţă,
întrucât ar fi oneros şi nemeritat ca el să fie obligat la restituirea
fructelor499.

107. Excepţie de la prevederile art. 485 C. civ.

Regimul juridic special al dreptului de proprietate publică nu

îngăduie dobândirea fructelor unui bun care formează obiectul unui
asemenea drept, chiar dacă posesorul este de bună-credinţă.
Consecinţa este că posesorul pârât, chiar de bună-credinţă, va fi
obligat să restituie reclamantului toate fructele produse de bun,
percepute sau nepercepute. Dacă fructele au fost consumate,
posesorul va fi obligat să restituie contravaloarea acestora500.
În această ipoteză, posesorul va putea să ceară însă
cheltuielile făcute pentru producerea fructelor.

498
G.N. Luţescu, op. cit., p. 221 şi 222, text şi note; C. Stătescu, op. cit., p. 793.
499
G.N. Luţescu, op. cit., p. 222 şi 223, text şi note; C. Stătescu, op. cit., p. 791 şi 792. Este numai
aparentă contradicţia din doctrina franceză (citată de G.N. Luţescu), pusă în evidenţă de I. Micescu
(Curs de drept civil, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 269 şi 270) dintre ideea de echitate,
exprimată printr-un avantaj acordat posesorului de bună-credinţă, şi ideea de pedeapsă; în realitate, atât
ideea de pedeapsă, cât şi ideea de recompensă exprimă, în mod complementar, iar nu în mod
contradictoriu, una şi aceeaşi idee de echitate.
500
L. Pop, op. cit., p. 204.
 108. Restituirea fructelor de către posesorul de rea-
credinţă.

Fructele percepute şi cele nepercepute se cuvin

reclamantului dacă acesta, cu ocazia judecării

(209)

acţiunii prin care pretinde că titlul translativ al posesorului asupra

bunului frugifer este ineficace, face dovada relei-credinţe a pârâtului.
Evident, această soluţie depinde de calitatea reclamantului de titular al
unui drept real asupra bunului frugifer care îi conferă, printre altele, şi
atributul jus fruendi.

(213)

Capitolul I
Diferite perspective asupra dreptului de proprietate

209. Precizări prealabile.

O primă precizare prealabilă este de ordin terminologic.

Termenul proprietate are multiple sensuri. Uneori, proprietatea
desemnează bunul care formează obiectul dreptului de proprietate.
Acest sens are h vedere mai ales bunurile corporale, dar uneori se
întinde şi asupra bunurilor incorporale501. În acest sens se spune
„această maşină este proprietatea mea”; această casă este
501
În legătură cu bunurile incorporale ca obiect al unor drepturi reale principale, supra, nr. 39-42, text şi
note.
proprietatea mea”. Alteori, termenul de proprietate este utilizat cu
înţelesul de avere, desemnând bunurile care aparţin unei persoane.
De cele mai multe ori, din perspectiva uneia sau alteia dintre ştiinţele
sociale, proprietatea interesează ca relaţie, de exemplu, relaţia dintre
persoana care are calitatea de proprietar şi bunul care formează
obiectul dreptului de proprietate sau relaţia dintre titularul acestui
drept şi celelalte persoane în legătură cu bunul respectiv. Mai ales
ştiinţele economice pun în evidenţă, într-o formă sau alta, acest înţeles
al termenului de proprietate. Alteori, proprietatea desemnează chiar
dreptul de proprietate, înţeles ca noţiune juridică.
A doua precizare prealabilă priveşte diferitele perspective
asupra dreptutul de proprietate. Istoria, economia politică, filozofia,
ştiinţele juridice, în general ştiinţele politice şi ştiinţele sociale nu pot
face abstracţie de dreptul de proprietate în încercarea de a oferi o
imagine cât mai completă asupra societăţii, întrucât fiecare ştiinţă are
un obiect propriu de studiu şi îşi elaborează un aparat conceptual
specific, noţiunea dreptului de proprietate are înţelesuri diferite şi se
exprimă în limbaje diferenţiate. Este necesară deci precizarea
perspectivei din care este privit acest drept pentru a evita confuziile
terminologice sau conceptuale.
Cele mai cunoscute, dar nu singurele perspective asupra
dreptului de proprietate sunt perspectiva istorică, perspectiva
economică, perspectiva sociologică, perspectiva filozofică şi
perspectiva juridică.
Desigur, această ultimă perspectivă interesează în primul
rând în ştiinţa dreptului civil, astfel încât celelalte perspective sunt doar
evocate pentru a sublinia complexitatea dreptului de proprietate ca
fenomen social. Într-adevăr, buna înţelegere a conceptului dreptului
de proprietate nu este posibilă doar din perspectiva ştiinţei dreptului
civil. Mai mult, fiind vorba de un concept juridic interdisciplinar,
dreptul de proprietate trece dincolo de graniţa dreptului

(214)

civil şi a ştiinţei corespunzătoare şi pătrunde, practic, în toate

ramurile dreptului, interesând, într-un fel sau altul, ştiinţele juridice,
teoria şi filozofia dreptului.
În această ordine de idei, dreptul de proprietate este nu numai
un concept de drept privat, inclusiv de drept internaţional privat, ci şi
un concept de drept public, inclusiv de drept internaţional public şi,
mai ales, de drept internaţional al drepturilor omului. Dreptul
constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar şi dreptul penal
conţin norme care sunt incluse în regimul juridic al dreptului de
proprietate.
De multe ori, confuziile sau controversele născute în legătură cu
dreptul de proprietate se explică tocmai prin neprecizarea perspectivei
din care acesta este examinat şi prin neînţelegerea aparatului
conceptual specific fiecărei ştiinţe sociale. Iată de ce este necesară
întotdeauna o clarificare a punctului de vedere din care este privit
dreptul de proprietate. Nu mai puţin, această situare nu trebuie să
excludă schimbarea punctului de vedere şi abordarea
interdisciplinară a acestui drept.

110. Problema fundamentală a dreptului de proprietate.

Indiferent de perspectiva din care este privit dreptul de

proprietate, una şi aceeaşi problemă fundamentală este pusă în
evidenţă: aproprierea bunurilor îmbracă, în mod concomitent, forme
comunitare şi forme private, raportul dintre acestea evoluând într-un
sens sau altul în funcţie de contextul istoric. Aproprierea comunitară
şi aproprierea privată a bunurilor definesc structura polară a
dreptului de proprietate.
Aproprierea bunurilor s-a manifestat, iniţial, ca simplă posesie,
ca stăpânire de fapt care a stat apoi la baza reprezentărilor
subiective, religioase şi juridice în care s-a reflectat realitatea acestei
aproprieri.
Ca reprezentare subiectivă, conceptul dreptului de proprietate
este rezultatul unei îndelungate evoluţii a vieţii şi a gândirii juridice în
cadrul sistemului de drept continental502. Proprietatea privată şi
proprietatea publică sunt, în acest sistem, expresia aproprierii private,
respectiv a aproprierii comunitare a bunurilor.
Aproprierea privată nu se reduce la stăpânirea individuală a
bunurilor (proprietatea individuală), iar aproprierea comunitară nu
cuprinde orice formă de stăpânire comună sau colectivă a bunurilor.
Într-adevăr, aproprierea comunitară se face prin intermediul
structurilor de putere, care sunt expresia juridică de drept public a
unei comunităţi, indiferent dacă este vorba de dreptul internaţional
public, de dreptul constituţional ori de dreptul administrativ.
Aproprierea bunurilor îşi păstrează caracterul privat chiar şi atunci
când ea se face de către mai multe persoane, indiferent dacă
acestea formează sau nu un subiect colectiv de drept. De exemplu,
în cazul coproprietăţii, aproprierea

(215)

502
Înţelegerea proprietăţii în cadrul altor sisteme de drept nu formează obiectul acestei lucrări. Cum
sistemul juridic românesc face parte din familia dreptului continental, este firesc să ne raportăm la
acesta.
bunului rămâne privată, deşi dreptul de proprietate aparţine mai
multor persoane. Tot astfel, o persoană juridică de drept privat nu
poate fi decât titulara unui drept de proprietate privată. Aşadar,
dreptul de proprietate privată poate avea ca subiect o persoană fizică,
un subiect colectiv de drept, două sau mai multe persoane fizice
sau/şi juridice care nu formează un subiect distinct de drept. În
schimb, persoanele juridice de drept public care sunt expresia
structurilor de putere ale unei comunităţi naţionale sau
administrative au în mod obligatoriu în patrimoniu un drept de
proprietate publică503, fără să fie însă exclusă aproprierea privată a
unor bunuri.

111. Perspectiva istorică asupra dreptului de proprietate.

Nu este aici locul unei istorii a dreptului de proprietate504.

Această perspectivă este însă necesară pentru a înţelege că, în toate
epocile istorice, aproprierea comunitară, comună a coexistat cu
aproprierea privată a bunurilor.
Astfel, la romani505, în perioada preistorică, a coexistat
proprietatea individuală asupra lucrurilor mobile cu proprietatea
comunitară asupra pământului506. Mai ales în cazul populaţiilor
nomade ideea de apropriere privată a pământului era de neconceput
cât timp chiar şi aproprierea comună a terenurilor, de exemplu a

503
În acest sens, în art. 136, alin. 2 din Constituţie se precizează că „Proprietatea publi că este garantată
şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”.
504
Pentru o asemenea istorie, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 3 edition, Dalloz,
Paris, 1985, p. 73-83; J-Ph. Levy, A. Castaldo, Histoire du droit civil, Dalloz, Paris, 2002, p. 291-492.
505
S-a observat că dreptul roman se distinge de toate celelalte sisteme juridice ale antichităţii „nu numai
din cauza lungii sale istorii şi a influenţei asupra dreptului modern, ci şi prin concepţia sa deosebit de
clară asupra proprietăţii”. (J-Ph. Levy, A. Castaldo, op. cit., p. 294 - trad. ns.)
506
I. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, ed. a II-a, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1924, p. 195.
terenurilor de vânătoare, avea un caracter vag, instabil, ca urmare a
deplasărilor specifice vieţii nomade507.
Ulterior, fără a pierde caracterul comunitar, aproprierea
pământului a fost posibilă la nivelul familiei. De exemplu, la romani,
heredium508 desemna terenul în suprafaţă de jumătate de hectar pe
care se aflau casa şi grădina care aparţineau familiei, fără posibilitatea
de partajare până la apariţia Legii celor XII Table509.

(216)

Din acest moment, proprietatea comunitară a ginţii şi

proprietatea familială sunt înlocuite cu dreptul de proprietate
comunitară al statului şi cu dreptul de proprietate privată asupra
pământului şi asupra altor bunuri 510. Dominium ex iure Quiritium
este chiar prototipul dreptului de proprietate privată, care va
îngloba, în perioada postclasică, toate celelalte forme de
proprietate privată511.
La geto-daci, terenurile şi recoltele erau stăpânite în comun,
acestea din urmă fiind apoi distribuite membrilor comunităţii 512.
Aproprierea comunitară coexista deci cu aproprierea privată.
În evul mediu, dincolo de structura complicată a proprietăţii
din punct de vedere juridic, aproprierea comunitară şi
507
P.R Girard, Manuel elementaire de droit romain, Arthur Rousseau Editeur, Paris, 1906, p. 256 şi
257.
508
Spre deosebire de heredium, fundus desemna proprietatea mare, respectiv terenurile pentru
agricultură şi păşune, stăpânite iniţial de comunitate, terenuri care proveneau, de obicei, din cuceriri în
urma războaielor; în acest sens, G. Dimitrescu, Drept roman, vol. I.
509
Actio familiae herciscundae avea ca obiect tocmai partajarea proprietăţii familiale; în acest sens,
CSt. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1973, p. 11.
510
Ibidem, p. 171.
511
În legătură cu proprietatea quiritară, ibidem, p. 173-189; J-Ph. Levy, A. Castaldo, op. cit., p. 311-
335.
512
La această concluzie ajunge I. Peretz în Curs de istoria dreptului roman, editat de Alex. Th.
Doicescu, Bucureşti, 1926, p. 95-105, după o interesantă şi seducătoare interpretare a unui text
cuprinzând opt versuri din Horaţiu; într-un sens asemănător, VI. Hanga, „Instituţii juridice la geto-
daci”, în VI. Hanga ş. a., Istoria dreptului românesc, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 79.
aproprierea privată a bunurilor au continuat să coexiste.
Dominium eminens, dominium utile şi alte drepturi speciale asupra
terenurilor alcătuiau aşa-numitul complexum feudale. Cât priveşte
bunurile mobile, acestea erau apropriate în mod individual, fiind
considerate ca puţin valoroase (res mobilis, res vilis). Aceste
forme de apropriere a bunurilor coexistau cu coproprietatea
familială, care avea originea în cutumele germanice, precum şi
cu proprietatea comunitară, în forma bunurilor comunale şi a
stabilimentelor ecleziastice şi caritabile, alcătuind aşa-numitele
bunuri de mână moartă, expresie care sublinia că ele erau
sustrase comerţului liber 513.
În vechiul drept românesc, proprietatea devălmaşă ca
formă de apropriere comună a bunurilor în comunităţile săteşti
pastoral-agricole coexista cu aproprierea individuală a bunurilor
mobile necesare vieţii zilnice514. Ceva mai târziu, proprietatea
obştească a comunităţilor de ţărani liberi coexista cu proprietatea
individuală asupra pământului 515.
Primele reglementări care stau la baza dreptului modern
românesc sunt Codul Calimah şi Legiuirea Caragea, în care, într-
un limbaj arhaic, sunt cuprinse instituţiile „Pentru lucruri”516 şi
„Pentru realnicile drituri”517. Deşi aceste legiuiri reglementau în
primul rând dreptul de proprietate privată, chiar şi în această
perioadă au supravieţuit obştile de moşneni, mai ales în zonele
montane.

513
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 75 şi 76.
514
R. Vulcănescu, „Vechile structuri juridice agro-pastorale în dreptul cutumiar”, în VI. Hanga ş. a.,
Istoria dreptului românesc, vol. I, cit. supra, p. 182-189.
515
V. Şotropa, „Proprietatea ţărănească”, în VI. Hanga ş. a., Istoria dreptului românesc, vol. I, cit.
supra, p. 539-541.
516
Legiuirea Caragea, ediţie critică, editată de A. Rădulescu ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, 1955,
p. 16-22.
517
Codul Calimah, ediţie critică, editată de A. Rădulescu ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, 1958, p.
203-429.
 (217)

O dată cu Revoluţia franceză, care a înlăturat structurile

complicate ale proprietăţii feudale, în dreptul modern european s-a
încetăţenit distincţia dintre proprietatea publică şi proprietatea
privată. Aproprierea comunitară a bunurilor este exprimată juridic în
forma dreptului de proprietate publică al statului sau al comunităţilor
locale, iar aproprierea privată a bunurilor este consacrată juridic în
noţiunea dreptului de proprietate privată. Caracterul sfânt şi inviolabil
al proprietăţii private nu era de natură să excludă însă existenţa
proprietăţii publice.
Totuşi, apologia dreptului de proprietate privată, care a însoţit
eliberarea individului de servitutile multiple ale relaţiilor feudale, a fost
contrabalansată, treptat, de o critică acerbă a aproprierii private a
bunurilor, dublată de concepţii utopice privind proprietatea
comunitară. În mod paradoxal, emanciparea individuală a permis nu
numai dezvoltarea spiritului critic, acreditarea ideii de liber arbitru şi
asocierea proprietăţii private cu principiul liberei iniţiative, ci şi apariţia
psihologiei de masă, a mentalităţilor nivelatoare, a concepţiilor
totalitare, de extremă stângă sau de extremă dreaptă.
După ce, în secolul XIX, au fost puse bazele teoretice ale
negării dreptului de proprietate privată, înţeleasă ca sursă a alienării
omului, în secolul XX au fost experimentate practic, cu consecinţe
tragice, concepţiile totalitare care fie au limitat, fie chiar au distrus
sfera proprietăţii private. Proprietatea socialistă, deşi concepută ca o
formă comunitară de apropriere a bunurilor, s-a transformat treptat
într-o resursă a nomenclaturii şi s-a îndepărtat astfel cu totul de
utopia iniţială. Cu toate acestea, aproprierea privată a bunurilor nu a
putut fi înlăturată în totalitate, cel puţin în privinţa bunurilor mobile, iar
uneori, cum s-a întâmplat şi în România, chiar în privinţa bunurilor
imobile.
Într-adevăr, chiar în timpul regimului comunist, chiar în perioada
celei mai drastice restrângeri a sferei proprietăţii private, a fost posibilă
aproprierea personală a casei de locuit. Tocmai pentru că instituţia
proprietăţii private nu a fost distrusă în totalitate Codul civil a continuat
să se aplice. Deşi era expresia cea mai puternică a asocierii ideii de
libertate individuală cu ideea de proprietate, Codul civil nu a fost
abrogat. Altfel spus, în România, Codul civil a fost mai puternic decât
comunismul.
Pe această bază, după destrămarea sistemului totalitar a fost
reluată, mai întâi la nivelul unor legi speciale, iar apoi la nivel
constituţional, distincţia dintre proprietatea privată şi proprietatea
publică. Tendinţa vizibilă în acest proces de legiferare este aceea de
a consacra caracterul predominant al proprietăţii private în raport cu
proprietatea publică.
Perspectiva istorică asupra dreptului de proprietate
îndreptăţeşte concluzia că, indiferent de epoca istorică, aproprierea
comunitară a coexistat cu aproprierea privată a bunurilor518. Niciodată
nu a putut fi distrusă în totalitate una dintre aceste forme de
apropriere a bunurilor, chiar dacă raportul dintre aceste forme a fost
variabil în timp.

(218)

112. Perspectiva sociologică asupra dreptului de

proprietate.
518
Pentru o concluzie asemănătoare, J-Ph. Levy, A. Castaldo, op. cit., p. 298-302.
 Din această perspectivă sunt puse în evidenţă evoluţia
dreptului de proprietate şi structura acestuia519.

A. Există o lege de evoluţie a dreptului de proprietate?

Potrivit unui prim răspuns, dreptul de proprietate a evoluat de la

formele primitive de apropriere comunitară către formele moderne
de apropriere individuală a bunurilor. În totală opoziţie cu această
idee, al doilea răspuns afirmă că, iniţial, a predominat proprietatea
privată, dar, conform unei alte legi de evoluţie, aceasta a fost
înlocuită treptat cu proprietatea comună. Perspectiva istorică asupra
dreptului de proprietate, sintetizată mai sus, nu îndreptăţeşte, cum am
văzut, nici unul dintre aceste răspunsuri. Nu numai că, în orice epocă
istorică, aproprierea privată a coexistat cu aproprierea comunitară a
bunurilor, dar evoluţia dreptului de proprietate nu este lineară şi
univocă, ci complexă şi contradictorie.
Astfel, în mod succesiv, balansul formelor de apropriere a mutat
accentul când pe proprietatea privată, când pe proprietatea comună.
Ca urmare, identificarea unei legi de evoluţie a proprietăţii este
hazardată şi, în orice caz, infirmată de istorie.
Epoca modernă este scena pe care s-a afirmat mai întâi ideea
primatului proprietăţii private, ca expresie şi garanţie a libertăţii
individuale, pentru ca, mai apoi, mitul sau, alteori, utopia unei
comunităţi originare bazate pe stăpânirea şi folosirea comună a
bunurilor să fundamenteze, în egală măsură, critica dreptului de
proprietate privată şi acţiunea politică pentru reinstaurarea unui
model social al desăvârşitei egalităţi. Dar experimentarea practică a
519
Pentru evoluţia şi structura dreptului de proprietate din perspectivă sociologică, Al. Weill, F. Terre,
Ph. Simler, op. cit., p. 89-94.
acestei utopii în sistemul totalitar comunist a generat o critică şi mai
acerbă a proprietăţii comune şi o puternică mişcare politică şi
economică pentru restaurarea sistemului proprietăţii private.
Singura concluzie care poate fi formulată în mod rezonabil este
aceea a coexistenţei aproprierii private şi a aproprierii comunitare a
bunurilor şi a alternanţei ponderii acestora în funcţie de fiecare
context istoric.

B. Structura dreptului de proprietate.

Din aceeaşi perspectivă sociologică sunt puse în lumină

elementele structurii dreptului de proprietate: lucrul (care prin
apropriere devine bun), persoana şi relaţia dintre persoană şi lucru.
Numai lucrurile pot fi apropriate, dar nu orice lucru poate fi
apropriat. Sub primul aspect, se face diferenţa netă dintre lucruri şi
persoane, chiar dacă, în cazul sclaviei, fiinţa umană este asimilată
lucrurilor. Sub cel de-al doilea aspect, se face diferenţa dintre lucruri
apropriabile şi lucruri neapropriabile, diferenţă întemeiată fie pe
natura lucrurilor, fie pe dispoziţia legii.
În raport cu lucrurile apropriate, persoanele au calitatea de
proprietar sau de nonproprietar. Pe acest temei s-a făcut distincţie, în
plan juridic, între subiectul activ, ca subiect determinat, şi subiectul
pasiv, ca subiect general şi nedeterminat al dreptului de proprietate.
în acest sens, indiferent dacă aproprierea

(219)

este individuală sau comunitară, proprietatea este privativă, în

contrast cu situaţia ideală şi abstractă, imposibilă din punct de
vedere practic, a aproprierii şi folosirii lucrurilor de către toţi
oamenii.
Dreptul de proprietate, ca prototip al drepturilor reale, nu
poate fi redus la lucruri şi la persoane, întrucât esenţa sa este
exprimată, sub aspect sociologic, prin relaţia dintre lucru şi persoană.
Tocmai din acest motiv, uneori, anumite elemente ale corpului uman
dobândesc, prin intermediul relaţiei de apropriere, semnificaţia unui
lucru, deşi, din punct de vedere juridic, de cele mai multe ori o
asemenea abordare este interzisă de lege. Din acelaşi motiv, alteori,
anumite lucruri primesc o încărcătură personală şi apar ca o prelungire
a persoanei. Dar, cum am văzut când am analizat noţiunea dreptului
real, ambivalent dreptului de proprietate este expresia reunirii ideii de
apropriere cu ideea caracterului privativ. Ceea ce este apropriere
pentru subiectul activ apare ca privare pentru subiectul pasiv, general
şi nedeterminat. Aşadar, dreptul de proprietate nu este doar o relaţie
între persoană şi lucru, ci şi o relaţie între cel care apropriază un bun
şi cei care, pe cale de consecinţă, sunt privaţi de acel bun.

113. Perspectiva filozofică asupra dreptului de proprietate.

Ce este mai potrivit cu natura şi esenţa fiinţei umane,

aproprierea comunitară sau aproprieerea privată a bunurilor?
Aceasta este întrebarea care i-a dezbinat pe filozofi de-a lungul
vremurilor. Desigur, răspunsul la această întrebare este indisolubil
legat de răspunsul la o altă întrebare: ce este definitoriu pentru natura şi
esenţa fiinţei umane, latura individuală sau latura socială? Cum nu
acesta a fost locul potrivit pentru o istorie a dreptului de proprietate,
cu atât mai mult n-ar avea loc aici o istorie a filozofiei dreptului de
proprietate.
 Totuşi, fără a intra în detalii, o opţiune este necesară. În măsura
în care libertatea persoanei este privită ca valoare supremă, iar
reţeaua care dă coeziune socială unei comunităţi este întemeiată pe
o concepţie contractualistă, opţiunea firească este recunoaşterea
primatului laturii individuale asupra laturii sociale Un umane. Într-
adevăr, în concepţia contractualistă, apărarea libertăţii fiecărei
persoane este posibilă numai dacă se face o dublă cedare de
libertate. Mai întâi, fiecare persoană renunţă la libertatea de a folosi
forţa pentru a-şi face singur dreptate, iar apoi fiecare persoană
acceptă să îşi restrângă propria libertate prin constituirea unui
monopol al utilizării forţei în favoarea autorităţii statale. Dar tocmai
pentru că această dublă cedare de libertate este expresia unui
contract,

(220)

spaţiul libertăţii individuale trebuie să fie maximizat, iar spaţiul

intervenţiei autorităţii publice să fie minimizat. În spaţiul libertăţii
acţionează principiu, conform căruia este permis tot ceea ce nu
este interzis de lege. În spaţiul autorităţii publice acţionează
principiul conform căruia este interzis tot ceea ce nu este permis
de lege.
În lumina ideii de libertate şi a ideii de contract social, apar
cu claritate a fi unitatea laturii individuale şi a laturii sociale a fiinţei
umane, cât şi primatul laturii individuale, care se exprimă în spaţiul
libertăţii, asupra laturii sociale, care implică o renunţare la
libertate, respectiv asigurarea coeziunii comunităţii procrearea
unui spaţiu în care acţionează, în limite constituţionale şi legale,
autorităţile publice.
 Pe cale de consecinţă, raportul dintre aproprierea privată şi
aproprierea comunitară a bunurilor este guvernat, într-o societate
liberală, de principiul dezvoltării proprietăţii private şi al reducerii, la
minimul posibil, a proprietăţii publice
Proprietatea publică îndeplineşte o funcţie socială,
comunitară, rămânând însă prin aceasta, în mod indirect, şi un
mijloc de protejare a persoanei şi a libertăţilor sale.
Proprietatea privată îndeplineşte, în primul rând, o funcţie
individuală, cu o dimensiune economică şi una de garantare a
libertăţii persoanei. S-a spus chiar că „proprietatea nu este decât
punerea în operă a libertăţii în ordinea bunurilor”. Dreptul de
proprietate privată nu este numai un drept subiectiv civil ci şi un
drept fundamental al omului, consacrat atât în Constituţia
României-cât şi în tratatele internaţionale care reglementează
drepturile omului. Totodată, în mod indirect, proprietatea privată
are şi o funcţie socială, ceea ce permite şi explică restrângerea
exercitării sale fie pentru a asigura echilibrul între diferitele
drepturi de proprietate aparţinând unor proprietari diferiţi, fie
pentru a satisface anumite interese comunitare.

114. Perspectiva juridică asupra dreptului de proprietate.

Perspectivele istorică, sociologică şi filozofică asupra

dreptului de proprietate, rezumate mai sus, sunt doar o
introducere la perspectiva juridică asupra acestui drept. Ele au

(221)
fost necesare pentru a explica un anumit mod de tratare a dreptului de
proprietate din perspectivă juridică.
Dacă se recunoaşte primatul proprietăţii private asupra proprietăţii
publice520, teoria dreptului de proprietate privată este chiar teoria
generală a proprietăţii521. Ca urmare, construcţia conceptuală a
dreptului de proprietate privată precedă prezentarea dreptului de
proprietate publică.
Mai mult, întrucât dreptul de proprietate publică este, mai mult
decât dreptul de proprietate privată522, un concept interdisciplinar în
care sunt reunite elemente de drept public şi de drept privat, acest
concept va fi prezentat într-o formă sumară, întrucât elementele de
drept public sunt aprofundate de alte discipline, cum sunt ştiinţa
dreptului constituţional, ştiinţa dreptului administrativ etc.
Conceptele de drept de proprietate privată şi drept de
proprietate publică sunt consacrate în Constituţia României. Astfel,
conform art. 136, alin. 1 din Constituţie, „Proprietatea este publică sau
privată”. În celelalte alineate ale aceluiaşi articol, precum şi în art. 44
din Constituţie sunt înscrise principiile care guvernează regimul

520
S-a observat că, dincolo de limitările legale care pot afecta libertatea exercitării dreptului de
proprietate privată şi care par să transforme exceptările în regulă şi regula în excepţie, astfel încât
proprietatea rămâne doar un spaţiu rezidual, acest concept rămâne fundamental pentru dreptul modern,
iar „reglementarea proprietăţii nu a fost şi nu rămâne decât un omagiu la expansiunea sa” (F. Zenati,
loc. cit., p. 305 - trad. ns.).
521
Uneori, după teoria generală a proprietăţii sunt prezentate proprietatea individuală, proprietatea
colectivă şi proprietatea dezmembrată, ca forme ale dreptului de proprietate (Al. Weill, F. Terre, Ph.
Simler, op. cit., passim). Alteori, după teoria generală a proprietăţii sunt analizate dreptul de proprietate
publică şi dreptul de proprietate privată (C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII
Beck, Bucureşti, 2001, p. 29-198; L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembră-mintele sale, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 38-95). într-o altă concepţie, se face distincţie între atribuirea sau
aproprierea exclusivă şi atribuirea concurentă; în primul caz este vorba de aproprierea individuală
exclusivă, iar în sfera celei de-a doua noţiuni sunt incluse proprietatea comună, proprietatea
persoanelor juridice, nuda proprietate şi dezmembrămintele proprietăţii (C. Atias, Droit civil. Les
biens, Li tec, Paris, 2002, p. 77-227).
522
Dreptul de proprietate în general, deci inclusiv dreptul de proprietate privată, intră şi sub incidenţa
unor norme de drept public (supra, nr. 109).
juridic al dreptului de proprietate privată şi regimul juridic al dreptului
de proprietate publică523.

(222)

Regimul juridic al dreptului de proprietate cuprinde, pe

lângă prevederile constituţionale, numeroase prevederi din Codul
civil, Legea nr. 18/1991524, Legea nr. 33/1994525, Legea nr.
112/1995526, Legea nr. 7/199633, Legea nr. 114 dm 11 octombrie
1996, republicată, privind locuinţele 527, Legea nr. 54/1998528, Legea
nr. 213/1998529, Legea nr. 1 din 11 ianuarie 2000 pentru
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole
şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului

523
Noţiunea de regim juridic are mai multe înţelesuri. Cel mai uzitat dintre acestea tri mite la ansamblul
normelor juridice care reglementează un fapt juridic în sens larg (un act juridic sau un fapt juridic în
sens restrâns), un raport juridic (sau elementele acestuia) sau un ansamblu de raporturi juridice (o
situaţie juridică sau o instituţie - înţeleasă ca un grup unitar de raporturi juridice). Alteori, noţiunea de
regim juridic desemnează numai principiile, iar nu toate normele, care reglementează un fapt juridic, un
raport juridic sau un grup unitar de raporturi juridice. De asemenea, se mai face distincţie între regimul
juridic de drept comun şi regimul juridic special, pentru a pune în evidenţă reglementarea comună
pentru mai multe fapte juridice, raporturi juridice sau grupuri unitare de raporturi juridice şi
reglementarea specială aplicabilă unuia sau altuia dintre acestea.
524
Supra, nr. 9, lit. C, nota 92.
525
Supra, nr. 21, nota 148.
526
Supra, nr. 37, lit. D, f, nota 74.
527
Supra, nr. 37, lit. C, nota 64.
528
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997, modificată
prin: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44 din 26 noiembrie 1998 pentru modificarea Legii
locuinţei nr. 114/1996, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I nr. 460 din 30
noiembrie 1998, Legea nr. 145 din 27 iulie 1999 pentru modificarea şi completarea Legii locuinţei
nr. 114/1996, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 439 din 9 septembrie 1999,
Ordonanţa Guvernului nr. 73 din 27 august 1999 privind impozitul pe venit, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 419 din 31 august 1999, Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 127 din 10 septembrie 1999 privind instituirea unor măsuri cu caracter fiscal şi
îmbunătăţirea realizării şi colectării veniturilor statului, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 455 din 20 septembrie 1999, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98
din 29 iunie 2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr 85/1992 privind vânzarea de
locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor
economice sau bugetare de stat, precum şi a Legii locuinţe, nr. 114/1996, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 302 din 3 iulie 2000, si prin Ordonanţa Guvernului nr. 76 din 30
august 2001 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 19/1994 privind
stimularea investiţiilor pentru realizarea unor lucrări publice şi construcţii de locuinţe, publicată
în Monitorul oficial al României, Partea I. nr. 540 din 1 septembrie 2001.
529
Supra, nr. 21, nota 149.
funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997530 Legea nr. 10/2001531
şi numeroase alte acte normative privitoare la regimul juridic al
unor bunuri.

(223)

Întrucât dreptul de proprietate privată este şi un drept

fundamental al omului, pe lângă reglementările interne trebuie să se
ţină seama şi de tratatele internaţionale ratificate de România în
domeniul drepturilor omului. între acestea, Convenţia europeană a
drepturilor omului532 şi art. 1 din primul Protocol adiţional ocupă locul
cel mai important533.
530
Supra, nr. 7, lit. D, c, nota 74.
531
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, modificată prin Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 102 din 27 iunie 2001 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1 /2000
pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit
prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, precum şi modificarea şi completarea
Legii nr. 18/1991, republicată, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 350 din 29 iunie 2001,
Legea nr. 400 din 17 iunie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2001 privind
modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondulu; funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr.
169/1997, precum şi modificarea şi completarea Legii nr 18/1991, republicată, publicată în Monitorul oficial
al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002 şi prin Legea nr. 204 din 26 mai 2004 privind modificarea art.
36 din Legea nr. 1/200C pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor
forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată
în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 473 din 26 mai 2004.
532
Această convenţie produce efecte pentru România începând de la data de 20 iunie 1994, data
depunerii instrumentelor de ratificare la Secretarul General al Consiliului Europei. Convenţia a fost
ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994 şi modificată prin Legea nr. 345 din 12
iulie 2004 pentru aprobarea retragerii rezervei formulate de România la art. 5 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4 decembrie 1950,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 668 din 26 iulie 2004. Prin această lege a fost
ratificată convenţia (în forma amendată prin protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie
1966 şi nr. 8 din 19 martie 1985 şi completată prin Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963) precum şi: primul
Protocol adiţional la convenţie, Paris, 20 martie 1952; Protocolul nr. 4 recunoscând anumite drepturi şi
libertăţi, altele decât cele deja înscrise în convenţie şi în primul protocol adiţional la convenţie,
Strasbourg, 16 septembrie 1963; Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, Strasbourg, 28
aprilie 1983; Protocolul nr. 7, Strasbourg, 22 noiembrie 1984; Protocolul nr. 9, Roma, 6 noiembrie
1990 şi Protocolul nr. 10, Strasbourg, 25 martie 1992. Ulterior, prin Legea nr. 79 din 6 iulie 1995,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 147 din 13 iulie 1995 a fost ratificat
Protocolului nr. 11 referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit prin convenţie, încheiat la
Strasbourg la 11 mai 1994.
533
Pentru analiza dreptului la respectul bunurilor (garantarea dreptului de proprietate, privarea de
proprietate şi folosinţa bunurilor), conform art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană,
a se vedea G. Cohen-Jonathan, La Convention europeenne des droits de l'homme, Economica, Presses
Universitaire d'Aix Marseille, Paris, 1989, p. 521-537. Pentru jurisprudenţa Curţii Europene în această
 (224)

Capitolul II
Dreptul de proprietate privată

Secţiunea I
Definirea dreptului de proprietate privată

115. Temeiul legal al definirii dreptului de proprietate

privată.

Conform art. 480 C. civ., „Proprietatea este dreptul ce are

cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi
absolut, însă în limitele determinate de lege”. Criticat din multe
puncte de vedere, iar uneori chiar contestat în ansamblul său, acest
text legal, corespondentul art. 544 din Codul civil francez, rămâne şi
astăzi imaginea cea mai fidelă a dreptului de proprietate privată. Într-
adevăr, acest text cuprinde constantele care alcătuiesc această
noţiune juridică şi care dăinuiesc din vremurile proprietăţii quiritare şi
până astăzi.
Din acest text rezultă atât apartenenţa dreptului de proprietate
privată la categoria drepturilor reale, cât şi diferenţa specifică dintre
acest drept şi celelalte drepturi reale. Această diferenţă specifică este
dată de conţinutul juridic, adică de prerogativele conferite de dreptul
de proprietate, de caracterele acestui drept şi de precizarea limitelor

materie, V. Berger, Jurisprudence de la Cour europeene des droits de l'homme, 3ime edition, Sirey,
Paris, 1991, p. 313-322.
exercitării sale534. Deşi numai în mod implicit, ideea formei private a
aproprierii este cuprinsă în acest text.

116. Definirea dreptului de proprietate privată.

Pe această bază, se poate defini dreptul de proprietate privată

ca fiind dreptul real principal care conferă titularului său atributele de
posesie, folosinţă şi dispoziţie (jus possidendi, jus utendi, jusfruendi şi
jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care
pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea
limitelor materiale şi a limitelor juridice.

117. Dreptul de proprietate privată este un drept real,

expresie a aproprierii private a bunurilor.

Titularul dreptului de proprietate exercită în mod direct şi

nemijlocit, fără intervenţia altei persoane, prerogativele conferite de
acest drept

(225)

asupra bunului care formează obiectul său. Ca orice drept real,

dreptul de proprietate nu este însă doar o relaţie între o persoană şi

534
Dintr-o altă perspectivă, elementul definitoriu al dreptului de proprietate este dreptul de a beneficia
de toate serviciile unui lucru, mai puţin cele exceptate prin lege sau prin convenţie. Dreptul de
proprietate s-ar diferenţia de celelalte drepturi reale, care acordă dreptul de a beneficia numai de un
grup de servicii sau de anumite servicii determinate; ca urmare, titularul dreptului de proprietate are
aptitudinea de a beneficia chiar şi de serviciile exceptate prin lege sau prin convenţie, în măsura în care
dispoziţiile legale sunt abrogate sau cauzele convenţionale îşi încetează efectul, în timp ce titularul altor
drepturi reale nu poate beneficia decât de anumite servicii individual determinate; în acest sens,
Marquis de Vareilles-Sommieres, „La definition et la notion juridique de la propriete”, în Revue de
droit civil nr. IV, 1904, p. 444-446,459-468.
un bun, ci şi o relaţie între titularul acestui drept şi toate celelalte
persoane care formează subiectul pasiv general şi nedeterminat.
Dar dreptul de proprietate privată nu este un simplu drept real,
ci este baza întregului sistem al drepturilor reale. În acest fel trebuie
înţeleasă afirmaţia potrivit căreia dreptul de proprietate privată este
cel mai important drept real.
Cum am văzut535, aproprierea privată se distinge de
aproprierea comunitară a bunurilor. Această distincţie permite
diferenţierea dreptului de proprietate privată de dreptul de
proprietate publică. Întrucât aproprierea privată a bunurilor
constituie regula, regimul juridic al dreptului de proprietate privată
este unul de drept comun, în timp ce regimul juridic al dreptului de
proprietate publică este unul de excepţie. În măsura în care nu
există dispoziţii derogatorii exprese, regimul juridic al dreptului de
proprietate publică se completează cu regimul juridic de drept comun
al dreptului de proprietate privată. Această idee trebuie să fie însă
înţeleasă cu multă circumspecţie, astfel încât să se evite pericolul de
a aplica dispoziţii legale de drept comun acolo unde dreptul de
proprietate publică are un regim derogatoriu expres sau acolo unde,
prin natura şi finalitatea lui, acest regim derogatoriu exclude
aplicarea unor dispoziţii legale de drept comun.
Ideea de apropriere privată se regăseşte, în cazul dreptului de
proprietate privată, indiferent de titularul acestui drept. Particularităţile
pe care le prezintă unul sau altul dintre subiectele dreptului de
proprietate privată nu schimbă natura acestei aproprieri536. Iată de ce
o analiză a acestor particularităţi este relevantă numai din punctul de
535
Supra, nr. 110.
536
Pentru o prezentare a diferitelor tipuri de subiecte ale dreptului de proprietate privată, C. Bîrsan,
Drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 121-133. Pentru diferite
categorii de persoane juridice, a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, ed. a V-a, Casa de editură şi presă „Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p. 379-
381; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 387-389.
vedere al modului în care se formează voinţa juridică, element crucial
în exercitarea dreptului de proprietate privată. Dacă, în cazul persoanei
fizice, procesul de formare a voinţei juridice este relativ simplu, deşi el
nu se reduce la componenta psihologică, incluzând şi o
componentă, uneori foarte elaborată, de tehnică juridică, acest
proces este mult mai complicat în cazul persoanei juridice şi prezintă
trăsături specifice în ipoteza modalităţilor juridice ale dreptului de
proprietate privată.
Acest proces de formare a voinţei juridice este şi mai complex
atunci când subiectele dreptului de proprietate privată sunt statul şi
comunităţile locale, denumite în general în legislaţie prin sintagma
unităţi administrativ-teritoriale. Dar, oricât de complex ar fi acest proces,
important este că statul şi organismele unităţilor administrativ-teritoriale
nu se comportă, sub aspectul aproprierii private a bunurilor, ca
structuri de putere, fie la nivel naţional, fie la nivelul comunităţilor

(226)

locale. Statul şi aceste organisme se comportă ca simpli

particulari, dreptul lor de proprietate privată fiind supus regimului
juridic de drept comun. În acest sens, conform art. 44, alin. 2, teza I
din Constituţie, „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în
mod egal de lege, indiferent de titular”. Ideea a fost consacrată
anterior în art. 1845 C. civ., în care s-a statuat că „Statul,
stabilimentele publice şi comunale, în ceea ce priveşte domeniul
lor privat, sunt supuse la aceleaşi prescripţii ca particularii şi, ca
şi aceştia, le pot opune”.
Modul specific de formare a voinţei juridice în cazul
subiectelor colective de drept constituie obiect de preocupare fie
pentru materia persoanelor juridice fie pentru alte discipline
juridice, cum sunt dreptul constituţional, dreptul administrativ,
dreptul comercial etc.

Secţiunea a II-a
Conţinutul juridic
al dreptului de proprietate privată

118. Elementul substanţial şi elementul procesual din

conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată.

În textul art. 480 C. civ. sunt menţionate două prerogative

ale dreptului de proprietate: a se bucura şi a dispune de un lucru.
Prin a se bucura, legiuitorul a înţeles atât posesia, cât şi folosinţa
lucrului. Alături de prerogativele posesiei şi folosinţei, dispoziţia
completează conţinutul juridic al acestui drept. Desigur, nu este
vorba de posesia ca stare de fapt protejată juridic, ci de posesia
înţeleasă ca element juridic, respectiv ca prerogativă a dreptului
de proprietate. Alteori, conţinutul juridic al dreptului de proprietate
este rezumat cu termenii latini usus, fructus şi abusus sau jus
utendi, pa fruendi şi jus abutendi. Este de observat însă că în
această formulare nu se regăseşte posesia, respectiv jus
possidendi. Aşadar, corelând cele două moduri de exprimare a
conţinutului juridic al dreptului de proprietate, rezultă că acesta

(227)
ta cuprinde posesia (jus possidendi), folosinţa (jus utendi şi jus
fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi)537.
Această descriere completă a conţinutului juridic al
dreptului de proprietate privată538 trebuie să fie întemeiată pe
dispoziţiile art. 480 C. civ., întrucât, aşa cum am văzut, drepturile
reale şi conţinutul lor juridic trebuie să fie reglementate prin
lege.
Aceste atribute configurează puterea pe care proprietarul o
are asupra lucrului. Sub acest aspect, dreptul de proprietate este o
putere asupra lucrului. Nu întâmplător în dreptul roman, în timpul
epocii postclasice, proprietatea era desemnată prin termenul
dominium539. Totuşi, acest termen poate crea o confuzie, întrucât
trimite şi la termenii de dominium eminens şi dominium utile, prin
care era descrisă structura feudală a proprietăţii 540. Afirmarea
caracterului absolut al dreptului de proprietate în epoca modernă
537
Definirea dreptului de proprietate prin elementele care compun conţinutul său juridic a fost
considerată o consecinţă a prelungirii de către glosatori a teoriei feudale cu privire la proprietate,
aceştia confundând proprietatea şi obiectul său; pe această cale, uzufructul a fost ridicat la condiţia de
atribut al proprietăţii şi s-a ajuns apoi, pe această bază, la ideea că dreptul real asupra bunului altuia
dezmembrează proprietatea; or, întrucât Codul civil este o negare a concepţiei feudale a proprietăţii, s-a
apreciat că definirea acestui drept prin atributele usus, fructus şi abusus este anacronică; ca urmare,
proprietatea nu ar trebui să fie definită prin atributele sale, ci prin mecanismul care permite aceste
atribute, respectiv prin exclusivitatea dreptului de proprietate, prin ideea de dispoziţie înţeleasă în sens
larg, ca putere care îi îngăduie proprietarului să facă ceea ce vrea cu lucrul său, şi prin caracterul
absolut; în acest sens, a se vedea F. Zenati, „Pour une renovation de la theorie de la propriete”, în
Revue trimestrielle de droit civil nr. 2/1993, p. 313-323.
538
S-a afirmat că „Proprietatea nu este un drept cu întindere imuabilă.
Este un drept cu întindere variabilă, susceptibil de a atinge
un maxim... către care el tinde întotdeauna, susceptibil de a fi
redus la câteva posibilităţi îndepărtate.
Când el atinge maximul său, se spune că proprietatea este completă sau perfectă. Când nu îl atinge,
se spune că ea este incompletă, imperfectă” (Marquis de Vareilles-Sommie-res, loc. cit., p. 446 - trad.
ns). În această concepţie, conţinutul juridic al dreptului de proprietate nu este disociat de spaţiul juridic,
configurat de limitele materiale şi juridice, în care este exercitat acest drept. Totuşi, din formularea
menţionată rezultă că însuşi conţinutul juridic al dreptului de proprietate, imuabil dacă este privit în
mod abstract, îşi adaptează configuraţia în funcţie de obiectul dreptului, de limitele materiale ale
acestuia, precum şi de limitele legale prevăzute pentru exercitarea sa.
539
C.St. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1973, p. 172.
540
Pentru evoluţia noţiunilor de dominium eminens şi dominium utile în dreptul feudal, le Marquis de
Vareilles-Sommieres, loc. cit., p. 473.
explică nu numai înlăturarea caracterului divizat al proprietăţii, ci
şi delimitarea conceptului de proprietate de conceptul de putere
de stat şi de conceptul de suveranitate. Chiar dacă are influenţe
din dreptul public, dreptul de proprietate, indiferent de forma sa,
publică sau privată, este o putere asupra bunurilor, inclusiv
asupra terenurilor - înţelese ca bunuri, iar nu ca teritoriu -,
distinctă de puterea pe care o exercită un stat suveran asupra
teritoriului său (distinct de terenurile apropriate ca bunuri). De
asemenea, puterea conţinută în dreptul de proprietate nu se
confundă cu autoritatea

(228)

administrativă exercitată de o anumită comunitate locală asupra

teritoriului său (judeţ, municipiu, oraş, comună). Totuşi, exercitarea
dreptului de proprietate publică sau privată asupra terenurilor nu
înlătură exercitarea suveranităţii starului asupra acestora, dar privite nu
ca bunuri, ci ca părţi componente ale teritoriului Există deci, în legătură
cu terenurile, o dublă putere, una în forma dreptului de proprietate
publică sau privată, alta în forma dreptului suveran al starului asupra
propriului teritoriu. Această ultimă putere, chiar dacă limitează, nu
trebuie să desfiinţeze însăşi substanţa dreptului de proprietate
publică sau privată.
Toate aceste prerogative alcătuiesc însă numai elementul
substanţial care intră în conţinutul juridic al dreptului de proprietate. Ca
orice drept subiectiv civil, şi dreptul de proprietate include în
conţinutul său juridic un element procesual: dreptul material la
acţiune, respectiv dreptul de a exercita acţiunea în revendicare, care
este modul specific de apărare a dreptului de proprietate541. Acest
element procesual va fi tratat însă în cadrul capitolului referitor la
mijloacele juridice de apărare a drepturilor reale.

119. Posesia (jus possidendi).

În acest context, posesia este expresia juridică a aproprierii şi

stăpânirii bunului care constituie obiectul dreptului de proprietate542.
Ideea de apropriere exprimă cel mai bine caracterul privativ al
dreptului de proprietate privată, respectiv raportul de exclusivitate
dintre titularul acestui drept şi persoanele care alcătuiesc subiectul
pasiv, general şi nedeterminat, în timp ce ideea de stăpânire exprimă
relaţia directă dintre proprietar

(229)

şi bunul său. Astfel înţeles, jus possidendi este dreptul de a

apropria şi stăpâni un bun şi fundamentul tuturor celorlalte atribute

541
Nu împărtăşim punctul de vedere potrivit căruia dreptul de acţiona în justiţie ar fi un simplu
accesoriu juridic al proprietăţii (C. Atias, Droit civil. Les biens, Litec, Paris, 2002, p. 87 şi 88). Este
adevărat că exemplul avut în vedere de acest autor (acţiunea în garanţie a cumpărătorului unei case
împotriva constructorului, deşi contractul de antrepriză a fost încheiat de vânzător) este diferit de
dreptul material la acţiunea în revendicare, dar formularea ideii potrivit căreia dreptul de acţiona în
justiţie este un accesoriu al dreptului de proprietate este prea generală. De asemenea, nu credem că
dreptul de accesiune este un atribut al dreptului de proprietate (pentru această opinie, ibidem, p. 88), ci
un drept distinct, care nu însoţeşte orice drept de proprietate, ci numai dreptul de proprietate asupra
unui bun care intră într-o relaţie de la principal la accesoriu, în condiţiile legii, cu alt bun, aparţinând
unui alt proprietar. Din această perspectivă, dreptul de accesiune are înfăţişarea unui drept potestativ
(supra, nr. 43 şi 44), care se deosebeşte de accesiune ca mod de dobândire a dreptului de proprietate,
accesiunea fiind un rezultat al exercitării pozitive a dreptului de accesiune.
542
Intr-un sens asemănător, L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001, p. 43. Acest autor face referire expresă la stăpânirea bunului şi evocă ideea de
apropriere, în măsura în care persoana care stăpâneşte bunul se comportă „faţă de toţi ceilalţi ca fiind
titularul dreptului de proprietate”. În schimb, aproprierea şi stăpânirea sunt, în acest context, elemente
de ordin intelectual, iar nu material, tocmai pentru că posesia ca element de drept nu se confundă cu
posesia ca stare de fapt. De aceea, în acest înţeles, stăpânirea nu se referă la materialitatea bunului
(elementul corpus), ci la exprimarea juridică a acesteia în noţiunea de bun, în sfera căreia sunt incluse
atât bunurile corporale, cât şi bunurile incorporale. Într-adevăr, prin apropriere şi stăpânire, lucruri le
sunt desprinse din starea lor naturală şi intră în ordinea juridică în calitate de bunuri.
ale dreptului de proprietate. Spre deosebire de celelalte atribute,
care se exercită, în forma lor pozitivă, intermitent şi succesiv, jus
possidendi se exercită, în primul rând, în momentul aproprierii, după
care actul iniţial de apropriere are o semnificaţie de continuitate
până în momentul pierderii stăpânirii bunului sau a dreptului de
proprietate de către titularul său. Acest atribut se manifestă de
asemenea şi după pierderea stăpânirii bunului, în mod direct, prin
exercitarea acţiunilor petitorii şi, în mod indirect, prin exercitarea
acţiunilor posesorii prin care proprietarul urmăreşte reluarea
stăpânirii bunului. Ca prerogativă a dreptului de proprietate,
posesia nu se confundă cu starea de fapt a aproprierii şi
stăpânirii unui bun, ci este exprimarea intelectuală a îndreptăţirii
aproprierii şi stăpânirii. Aşadar, în acest înţeles, posesia este un
element de drept, iar nu unul de fapt. În plus, obiectivarea, adică
manifestarea exterioară a acestui element juridic nu acoperă
întreaga arie a posesiei ca stare de fapt. Într-adevăr, cum am
văzut, posesia ca stare de fapt este obiectivarea tuturor
prerogativelor proprietăţii, deci nu numai a posesiei ca element de
drept, ci şi a folosinţei şi dispoziţiei. Chiar şi atunci când posesia ca
stare de fapt este exercitată corpore alieno, proprietarul îşi exercită
atributul jus possidendi, întrucât el rămâne expresia intelectuală a
aproprierii şi stăpânirii bunului şi în această situaţie.

120. Folosinţa (jus utendi şt jus fruendi).

A se bucura înseamnă, în sens juridic, nu numai posesia (jus

possidendi), ci şi folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate.
Dar, spre deosebire de limbajul comun, folosinţa unui bun cuprin-
de, în sens juridic, nu numai utilizarea lucrului (usus sau jus
utendi), ci şi culegerea fructelor acestuia (fructus sau jus fruendt)543.
Astfel înţeles, dreptul de folosinţă ca atribut al dreptului de
proprietate nu se confundă cu dreptul de folosinţă ca drept real
autonom.
Jus utendi (usus). Dreptul de a utiliza lucrul sau uzul
lucrului exprimă posibilitatea pe care o are proprietarul de a se
servi personal de lucru, în acord cu natura şi destinaţia acestuia.
Este aspectul pozitiv al lui jus utendi. În măsura în care îmbracă
forma abuzului de drept, dreptul de uz nu se mai bucură de
protecţie juridică. Altfel spus, substanţa acestei prerogative a
dreptului de proprietate este limitată, în acord cu principiul
neminem laedere. Dar, întrucât pot exista multiple posibilităţi de
a se servi de lucru, proprietarul poate să aleagă între acestea
sau să le dea curs tuturor, simultan ori succesiv. De asemenea,
una şi aceeaşi posibilitate de a se servi de lucru poate fi
repetată în timp ori de câte ori doreşte proprietarul 544.

(230)

Jus utendi are însă şi un aspect negativ545, adică proprietarul

poate să nu recurgă la nici una dintre posibilităţile de a se servi de
lucrul său. Această formă negativă a dreptului de a utiliza lucrul poate
fi însă îngrădită de lege. Într-adevăr, legiuitorul prevede uneori
anumite obligaţii de a face în sarcina proprietarilor, în funcţie de
natura şi destinaţia unor bunuri. Aceasta este situaţia obligaţiilor
543
C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 580; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil Drepturile reale, Universitatea
din Bucureşti, 1988, p. 81; L. Pop, op. cit., p. 43.
544
Marquis de Vareilles-Sommieres, loc. cit., p. 448. Cât priveşte dreptul de imagine asupra bunurilor
corporale, aceasta poate fi privit fie ca element al lui jus utendi, fie ca element al lui jus fruendi, după
caz. Cu privire la acest drept, supra, nr. 39, nota 98 şi infra, nr. 125, text şi nota 69.
545
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 110; C. Bîrsan, op. cit., p. 41; G. Cornu, op. cit., p. 428;
C. Atias, op. cit., p. 85 şi 86.
propter remli. Oricum, neuzul, oricare ar fi durata sa în materia dreptului
de proprietate, nu duce la stingerea acestui drept, care rămâne
imprescriptibil sub aspect extinctiv. Neuzul proprietarului nu se
referă însă doar la neexercitarea dreptului de uz, ci la neexercitarea
tuturor atributelor dreptului de proprietate, ceea ce presupune că
bunul a intrat în stăpânirea altei persoane. Nu este posibil de
imaginat neuzul decât dacă este asociat cu intrarea bunului în
stăpânirea altei persoane546. Deşi neuzul proprietarului nu este
sancţionat cu prescripţia extinctivă, terţul posesor poate beneficia de
prescripţia achizitivă. Neuzul nu se confundă cu abandonul bunului,
caz în care, în condiţiile prevăzute de lege, bunul trece în
proprietatea statului, ca bun fără stăpân, conform art. 604 C. civ., sau
a altei persoane, cum se întâmplă, de exemplu, în ipoteza prevăzuta in
art.632 C. Civ.547
În cazul bunurilor consumptibile, dreptul de a utiliza bunul se
confunda cu dreptul de dispoziţie materială, întrucât aceste bunuri
îşi pierd substanţa prin utilizare548.

B. Jus fruendi (fructus).

Fructele sunt produse de un lucru în mod periodic, fără a

consuma substanţa acestuia. Ele se deosebesc deci de producte, care
consumă substanţa lucrului. Jus fruendi nu cuprinde deci şi culegerea
productelor care este o manifestare a dispoziţiei materiale549. Prin
voinţa proprietarului, care stabileşte o anumită modalitate de
546
Pentru obligaţiile propter rem, supra, nr. 37.
547
În sens contrar, M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 397 şi 398
(acest autor nu face distincţie între neuz, pe de o parte, şi abandonarea bunului sau renunţarea tacită).
Este adevărat că legiuitorul poate, în situaţii speciale, să prevadă o sancţiune, de exemplu decăderea,
pentru neexercitarea unuia dintre atributele dreptului subiectiv civil, chiar dacă celelalte atribute sunt
exercitate.
548
Infra, nr. 121, lit. B, text şi nota 28.
549
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 110.
amenajare şi exploatare a unui bun, este posibil însă ca anumite
producte să fie considerate fructe550.
Fructele sunt, conform art. 483 C. civ., naturale, industriale sau
civile551.
Proprietarul dobândeşte fructele naturale şi industriale prin
separaţiune552, indiferent dacă aceasta este naturală sau este rezultatul
activităţii omului. Aşadar.

(231)

aceste fructe se dobândesc prin acte materiale (fapte juridice în sens

restrâns). Fructele civile se dobândesc însă prin încheierea unor
contracte între proprietar şi terţe persoane.
Desigur, proprietarul are libertatea să culeagă sau să nu
culeagă fructele. Practic, pasivitatea proprietarului are, în acest caz,
semnificaţia unei dispoziţii materiale cu privire la fructele naturale şi
industriale, întrucât acestea sunt bunuri perisabile. Dreptul de a
încasa fructele civile este un drept de creanţă care se prescrie, de
regulă, în termenul general de prescripţie.
Pasivitatea proprietarului poate fi privită ca o exercitare
negativă a atributului folosinţei, iar nu ca un act de dispoziţie
materială, întrucât dreptul de creanţă este un bun incorporai, iar
pasivitatea are ca efect pierderea dreptului material la acţiune din
conţinutul juridic al dreptului de creanţă. Nu orice bun produce

550
Uneori s-a considerat că fructele şi productele sunt derivativele bunului, care pot fi culese în virtutea
lui jus fruendi (C. Bîrsan, op. cit., p. 41). Totuşi, acest autor face distincţia dintre fructe şi producte şi
apreciază că, prin voinţa omului, productele pot fi considerate fructe.
551
Supra, nr. 102.
552
Pentru aceste noţiuni, supra, nr. 103.
fructe naturale sau industriale. Teoretic, orice bun are însă
virtualitatea de a produce fructe civile553.

121. Dispoziţia (jus abutendi, abusus).

Acest atribut al dreptului de proprietate554 îmbracă două forme:

dispoziţia materială555 şi dispoziţia juridică.

(232)

A. Dispoziţia materială.

Această prerogativă are, desigur, în vedere bunurile corporale,

inclusiv drepturile de creanţă a căror substanţă juridică este
încorporată în materialitatea titlului. Proprietarul poate, el însuşi sau

553
Din acest punct de vedere, clasificarea bunurilor în bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere (pentru
această clasificare, Gh. Beleiu, op. cit., p. 104; G. Boroi, op. cit., p. 78 şi 79) are înţeles doar prin
raportare la fructele naturale şi industriale. Numai în mod excepţional, dacă legea ar interzice
exploatarea bunului prin intermediul altei persoane, bunul respectiv nu poate produce fructe civile, dar
numai cât timp interdicţia este în vigoare.
554
S-a afirmat că jus abutendi nu este un element care caracterizează numai dreptul de proprietate, ci
toate drepturile pe care le are o persoană, că acest element nu face parte din con ţinutul juridic al
dreptului subiectiv, ci este o manifestare a capacităţii de exerciţiu, într-un sens larg, calificată ca un
drept public, deci ca putere de a acţiona, care nu se reduce la materia actelor juridice, ci include şi
posibilitatea de a săvârşi acte materiale pentru naşterea, modificarea sau stingerea unei situaţii sau unui
raport juridic existent. „Numai ca facultate de a modifica situaţii sau raporturi juridice existente
capacitatea de exerciţiu ia numele de drept de dispoziţie” (R de Visscher, „Du «jus abutendi»„, în
Revue de droit civil nr. XII, 1913, p. 344 - trad. ns.). Din această perspectivă, conţinutul juridic al
dreptului subiectiv delimitează spaţiul în care se poate manifesta capacitatea de exerciţiu (ibidem, p.
345). Această teză îşi are originea în ideea lui Planiol potrivit căreia cesibilitatea caracterizează toate
drepturile reale, cu unele excepţii (pentru rezumarea acestei idei a lui Planiol, Marquis de Vareilles-
Sommieres, loc. cit., p. 450). Teza are meritul de a pune în lumină corelaţia dintre capacitatea de
exerciţiu şi exercitarea dreptului subiectiv, dar păcătuieşte prin confuzia dintre capacitatea de exerciţiu
şi prerogativele care alcătuiesc conţinutul juridic al dreptului subiectiv. Chiar dacă motorul exercitării
dreptului subiectiv, adică al obiectivării sale, este capacitatea de exerciţiu, în înţelesul larg pe care îl are
în vedere autorul citat, aceasta nu poate să substituie însuşi conţinutul juridic al dreptului. Dreptul
subiectiv nu este o simplă formă goală care se umple de atribute prin intermediul capacităţii de
exerciţiu, fie ea şi în sens larg, ci o substanţă juridică determinată care se obiectivează prin acte juridice
şi fapte juridice în sens restrâns. Dintr-o altă perspectivă, dispoziţia acoperă întregul conţinut al
dreptului de proprietate. Ca urmare, exercitarea ei a fost extinsă la întregul spaţiu juridic în care se
exercită acest drept, fiind privită tot ca o putere de a acţiona juridic, dar nu extrinsecă, ci intrinsecă
dreptului de proprietate (F. Zenati, loc. cit., p. 317-320).
555
Uneori, se vorbeşte de dispoziţie fizică; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 112 şi 113.
prin intermediul altei persoane, în virtutea acestei prerogative, să
modifice forma lucrului, să transforme, să distrugă sau să consume
substanţa acestuia, inclusiv prin culegerea productelor. De exemplu,
proprietarul unei case poate să îi facă adăugiri, să o modifice sau să
o demoleze556. Un copac poate fi tăiat, transformat in cherestea, în
obiecte de mobilier sau poate fi destinat încălzirii.
Distincţia dintre dreptul de dispoziţie materială propriu-zis, care
ar consta în distrugerea bunului, şi dreptul de amenajare a bunului,
care ar include modificarea formei sau transformarea substanţei
acestuia557, nu se justifică din punct de vedere conceptual şi complică
în mod inutil imaginea conţinutului juridic al dreptului de proprietate.
Acest drept de dispoziţie materială diferenţiază în mod clar
dreptul de proprietate de toate celelalte drepturi reale, titularii
acestora din urmă având posibilitatea să-şi exercite atributele astfel
încât să conserve substanţa lucrului.
Mai ales în legătură cu dispoziţia materială legiuitorul a
prevăzut anumite limite de exercitare, în funcţie de natura şi
destinaţia unor bunuri corporale.

B. Dispoziţia juridică.

a) Substanţa acestui atribut. Exercitarea acestui atribut se face

prin intermediul unor acte juridice de dispoziţie.
Înstrăinarea dreptului de proprietate prin acte juridice între vii
(vânzare, donaţie, contract de rentă viageră, contract de întreţinere
556
S-a observat că transformarea substanţei materiale a bunului corporal implică şi o transformare a
dreptului de proprietate. „Trebuie să ne ferim să concepem drepturile noastre ca entităţi abstracte,
asemănătoare ideilor platoniciene, de tip imuabil, plutind deasupra contingenţelor lumii materiale.
Drepturile noastre iau corpul şi figura bunurilor a căror folosinţă o garantează” (F. de Visscher, loc.
cit., p. 338). Altfel spus, limitele materiale ale bunului care formează obiectul proprietăţii dau o
anumită configuraţie modului de exercitare a dreptului (infra, nr. 129-133).
557
Pentru această distincţie, G. Cornu, op. cit., p. 429. Acest autor apreciază totuşi că dreptul de
amenajare a bunului constituie o prelungire materială a dreptului de dispoziţie.
etc.) sau prin acte pentru cauză de moarte (legate), înstrăinarea
unor atribute ale dreptului de proprietate având ca urmare naşterea
dezmembrămintelor acestuia, constituirea unor garanţii reale,
abandonarea sau delăsarea bunului şi renunţarea la dreptul de
proprietate sunt moduri de exercitare a dispoziţiei juridice558. De multe

(233)

ori, termenii abandonare, delăsare şi renunţare sunt consideraţi

echivalenţi559. Totuşi, diferenţierea este necesară, întrucât situaţiile
sunt ele însele distincte. Termenul abandon are un sens general
{lato sensu), în sfera căruia intră atât abandonul stricto sensu, cât şi
delăsarea. Stricto sensu, abandonul înseamnă părăsirea lucrului,
558
Dispoziţia juridică a fost negată, în concepţia lui Planiol, ca atribut al dreptului de proprietate;
dispoziţia juridică nu s-ar exercita cu privire la bun, ci chiar cu privire la drep tul de proprietate; ca
urmare, facultatea de a ceda dreptul de proprietate este exterioară acestui drept; ca urmare, proprietatea
asupra unui bun inalienabil ar fi o proprietate perfectă. Pentru rezumarea şi critica acestei concepţii a
lui Planiol, Marquis de Vareilles-Sommieres, loc. cit., p. 450-455. Acest ultim autor ajunge însă la
concluzia că dispoziţia juridică se exercită, alături de celelalte atribute ale dreptului de proprietate, cu
privire la lucru, întrucât, în momentul transmiterii bunului, dreptul de proprietate se stinge în persoana
transmiţătorului şi se naşte un nou drept de proprietate în persoana dobânditorului: „Dreptul este o
putere de a acţiona a persoanei: o putere, o forţă de a acţiona a persoanei este atât cât durează o parte a
persoanei însăşi sau, mai bine zis, o modalitate a persoanei.
Puterea de a acţiona a unei persoane nu poate, propriu-zis, să îi supravieţuiască, nici să se separe de
ea şi să treacă la o altă persoană” (loc. cit., p. 452 - trad. ns.). Este de observat şi în acest caz o confuzie
între ideea de capacitate de exerciţiu şi ideea de drept subiectiv. Capacitatea este aceea care încetează o
dată cu dispariţia persoanei, dar dreptul de proprietate, ca şi majoritatea drepturilor patrimoniale, este
cesibil. Pe de altă parte, capacitatea de exerciţiu se manifestă, în cazul fiecărui drept subiectiv, în
funcţie de conţinutul juridic al acestuia. Cum am văzut, dreptul subiectiv nu este o formă goală, care se
umple prin intermediul capacităţii de exerciţiu, ci are o formă şi o substanţă care sunt puse în miş care
prin intermediul capacităţii de exerciţiu. Din această perspectivă, ideea că nici un atribut nu este
caracteristic dreptului de proprietate şi că singura caracteristică a acestuia „este de a fi un drept general,
adică un drept la toate serviciile lucrului care sunt disponibile şi un drept eventual la cele care nu sunt
disponibile” (loc. cit., p. 455 - trad. ns.) nu poate fi primită, întrucât, deşi presupune că dreptul de
proprietate are un conţinut, respectiv unul general, neagă tocmai elementele care compun acest
conţinut. Este adevărat că descrierea conţinutului juridic al dreptului de proprietate prin atributele jus
possidendi, jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi ar putea să pară o limitare a posibilităţilor de
exercitare a dreptului de proprietate, în funcţie de natura şi particularităţile obiectului său, dar, în
realitate, conceptele care desemnează atributele respective acoperă întreaga arie a acestor posibilităţi.
559
De exemplu, în art. 593 C. civ. se foloseşte termenul renunţare la drept, deşi în art. 656 C. civ. fr.,
corespondentul textului din Codul civil român, este folosit termenul abandon. De asemenea, în art. 632
C. civ. este utilizată sintagma lăsarea fondului supus, adică delăsarea, deşi în art. 699 C. civ. fr.,
corespondentul textului din Codul civil român, este utilizat termenul abandon. Potrivit art. 1839, alin. 2
C. civ., renunţarea tacită la uzucapiune „rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului
câştigat”, deşi în textul corespondent francez, art. 2221, este folosit termenul abandon. în realitate, nu
este vorba de delăsarea dreptului câştigat, ci de delăsarea bunului.
dar nu direct în mâinile altei persoane, astfel încât acesta devine
un res nullius560. Delăsarea este tocmai părăsirea lucrului în
mâinile altei persoane. Ceea ce este comun pentru abandonul
stricto sensu şi pentru delăsare este tocmai faptul că ambele
presupun, în principal, actul material al părăsirii lucrului şi numai
în secundar actul de voinţă al renunţării la drept. Ceea ce le
deosebeşte este împrejurarea că, în cazul abandonului,
proprietarul poate reintra în stăpânirea bunului, dacă acesta nu a
intrat între timp în stăpânirea altei persoane. Renunţarea la
dreptul de proprietate este, în primul rând, un act de voinţă
unilateral, judiciar sau extrajudiciar, care profită, în mod direct
sau indirect, unei alte persoane561.

(234)

Dispoziţia juridică se realizează asupra dreptului de

proprietate, iar nu asupra bunului care formează obiectul
proprietăţii. Asupra acestuia se exercită acte materiale, fie ca
manifestare a lui jus possidendi, a lui jus utendi sau a lui jus
fruendi, fie ca manifestare a dispoziţiei materiale, dacă bunul este
corporal. Aşadar, de regulă, dispoziţia juridică presupune un act
juridic prin care fie atributele proprietăţii sunt transmise integral
sau parţial unei alte persoane, fie dreptul de proprietate este
grevat cu sarcini (garanţii reale sau alte sarcini). Desigur, prin
aceasta, dispoziţia juridică nu este extrinsecă dreptului de
proprietate, dar ea acţionează ca un motor intern care, pus în
560
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 113.
561
De exemplu, în cadrul unei acţiuni în revendicare, reclamantul poate renunţa la dreptul său de
proprietate, această renunţare profitând pârâtului. Renunţarea expresă la uzucapiune, care are şi
semnificaţia renunţării la dreptul de proprietate, poate fi însă şi judiciară, şi extrajudiciară. Cât priveşte
însă renunţarea tacită la uzucapiune, ea are, în realitate, semnificaţia delăsării, idee subliniată chiar în
textul art. 1839, alin. 2 C. civ.
mişcare prin intermediul capacităţii juridice, asigură dinamica
dreptului de proprietate.
Când dispoziţia materială vizează chiar distrugerea
bunului, ceea ce are ca urmare chiar pierderea dreptului de
proprietate, s-ar putea aprecia că atributul dispoziţiei materiale
se confundă cu atributul dispoziţiei juridice. În realitate, este
vorba de o consecinţă juridică a exercitării dispoziţiei materiale,
iar nu de o confundare a dispoziţiei juridice cu dispoziţia
materială.
b) Inalienabilitatea legală şi inalienabilitatea voluntară. Ca şi în
cazul dispoziţiei materiale, legiuitorul poate să prevadă anumite
limite ale exercitării dispoziţiei juridice. Astfel, cerinţa unor
autorizări prealabile înstrăinării dreptului de proprietate, diferitele
forme ale dreptului de preempţiune şi ale dreptului de preferinţă
sunt limitări legale ale exercitării dreptului de dispoziţie juridică.
În ce măsură poate fi însă acceptată cea mai gravă limitare
a acestui atribut, şi anume inalienabilitatea? Răspunsul depinde
de relaţia care se stabileşte între principiul apărării dreptului de
proprietate privată, principiul liberei circulaţii a bunurilor şi
principiul libertăţii de voinţă, pe de o parte, şi de natura inaliena-
bilităţii, legală sau voluntară (convenţională ori testamentară), pe
de altă parte.
i. Inalienabilitatea legală. Aceasta nu trebuie să fie
confundată cu interdicţia legală de a apropria anumite lucruri.
într-adevăr, există lucruri care nu sunt şi nici nu pot intra în
circuitul civil, fie în sensul că nu sunt apropriabile în nici o formă,
publică sau privată, fie în sensul că nu sunt susceptibile de
apropriere privată562, întrucât pot forma numai obiectul proprietăţii
562
Altfel spus, bunurile sunt fie neapropriabile, indiferent de forma proprietăţii, publică sau privată, fie
apropriabile în forma proprietăţii publice, dar neapropriabile în forma proprietăţii private, fie
publice. Într-un sens larg, şi bunurile proprietate publică sunt
inalienabile. Pe de altă parte, există bunuri care, deşi sunt obiect
al proprietăţii private, intră sub incidenţa unei dispoziţii legale de
inalienabilitate. Aceste bunuri prezintă interes în acest context,
întrucât numai ele sunt, stricto sensu, inalienabile.
Poate legiuitorul să adopte, în anumite situaţii, asemenea
dispoziţii prin care este limitat în mod drastic dreptul de dispoziţie
juridică asupra bunurilor proprietate privată?

(235)

Curtea Constituţională a răspuns afirmativ la această întrebare,

în măsura în care norma care interzice înstrăinarea unui bun este
adoptată prin lege organică, întrucât atributul înstrăinării ţine de
regimul juridic general al proprietăţii. Or normele care alcătuiesc acest
regim juridic general sunt de domeniul legii organice, conform art. 73,
alin. 3, lit. m din Constituţia României563.
În conformitate cu această concepţie, prin art. 9, alin. ultim din
Legea nr. 112/1995564 s-a prevăzut interdicţia de înstrăinare a
imobilelor dobândite în condiţiile acestui act normativ pe o perioadă
de 10 ani de la data cumpărării565. Ulterior, prin art. 44, alin. 1 din
apropriabile în orice formă de proprietate, dar inalienabile. În acest context, inalienabilitatea este
sinonimă cu necomerciali ta tea. Pentru aceste probleme, supra, nr. 58, text şi nota 48 şi infra, nr. 188,
lit. C, a. Pentru ideea de accesibilitate la schimb, supra, nr. 5, lit. B.
563
C. Const, dec. nr. 6 din 11 noiembrie 1992 cu privire la constituţionalitatea unor prevederi ale Legii
privind măsuri premergătoare reglementării situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea
statului după 23 august 1944, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie
1993. în motivarea acestei decizii, se mai precizează că Parlamentul, în conformitate cu dispoziţiile art.
60, alin. 4 din Constituţia României (în forma nerevizuită), nici nu putea să adopte o lege organică la
data de 14 octombrie 1992, întrucât se afla în perioada dintre expirarea mandatului şi constituirea lega-
lă a noului Parlament.
564
Supra, nr. 37, lit. D, f, nota 74.
565
În sensul că prevederile art. 9, alin. ultim din Legea nr. 112/1995 sunt constituţiona le, C. Const.,
dec. nr. 169 din 2 noiembrie 1999 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9
alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu
destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul oficial al României, Partea
I, nr. 151 din 12 aprilie 2000. În această decizie nu mai este însă reiterat principiul potrivit căruia
Legea nr. 10/2001566, această ipoteză de inalienabilitate absolută şi
temporară a fost transformată într-una relativă şi temporară, în
sensul că interdicţia de înstrăinare operează în acelaşi interval de
timp, cu excepţia cazului în care locuinţa este înstrăinată către fostul
proprietar, în mod asemănător, prin art. 32 din Legea nr. 18/1991567 s-
a instituit interdicţia de înstrăinare a terenului atribuit conform art. 19,
alin. 1, art. 21 şi art. 43 din aceeaşi lege pe o perioadă de 10 ani de
la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea
proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare.
Conform art. 19 din Legea nr. 114/1996568, până la restituirea

(236)

integrală a sumelor actualizate primite de la bugetul de stat cu titlu

de subvenţii, locuinţele realizate cu aceste subvenţii nu pot fi
înstrăinate prin acte între vii. În mod asemănător, potrivit art. 15, alin. 1
din Legea nr. 54/1998 „Sunt interzise înstrăinările, sub orice formă, a
terenurilor cu privire la titlul cărora există litigii la instanţele
judecătoreşti, pe tot timpul soluţionării acestor litigii”. Conform art. 44
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999
privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu

atributele proprietăţii ţin de regimul general al dreptului de proprietate, astfel încât inalienabilitatea
trebuie să fie prevăzută prin lege organică.
Ca natură juridică, această interdicţie de înstrăinare a fost considerată, pe bună dreptate, un caz de
inalienabilitate propter rem, adică intuitu rei, iar nu un caz de incapacitate legală de a înstrăina,
instituită intuitu personae. Această calificare juridică nu s-a schimbat nici după intrarea în vigoare a
Legii nr. 10/2001, care, prin dispoziţiile art. 44, alin. 1, a permis înstrăinarea locuinţei către fostul
proprietar chiar înainte de expirarea termenului de 10 ani. Pentru o amplă dezbatere în legătură cu
această problemă, precum şi cu chestiunea naturii juridice a interdicţiei de înstrăinare prevăzute în art.
32 din Legea nr. 18/1991, I. Popa (I), L. Stănciulescu (II), M. Nicolae (III), „Discuţii privind
interdicţiile legale de înstrăinare a unor bunuri imobiliare”, în Dreptul nr. 7/2001, p. 32-59. Ultimul
autor întocmeşte o listă cuprinzătoare a bunurilor aflate în proprietate privată declarate prin lege
temporar inalienabile sau, după caz, alienabile condiţionat (ibidem, p. 58).
566
Supra, nr. 99, nota 185.
567
Supra, nr. 9, lit. C, nota 92.
568
Supra, nr. 114, nota 34.
destinaţia de locuinţe569, „Sunt interzise sub sancţiunea nulităţii
absolute înstrăinarea sub orice formă, concesionarea, ipotecarea,
contractul de leasing, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în
beneficiul unui nou chiriaş, a bunurilor imobile - terenuri şi construcţii
cu destinaţia de locuinţă -, care fac obiectul unei încunoştinţări scrise,
notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de
proprietate din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de
aceste bunuri”. Aşa-numitele bunuri de mână moartă, adică bunuri
care aparţin unor instituţii religioase, sunt inalienabile în condiţiile
Regulamentului pentru administrarea averilor bisericeşti.
Această concepţie este însă discutabilă dacă se ţine seama că
dreptul de înstrăinare este elementul cel mai important al atributului
dispoziţiei juridice. Suprimarea integrală a unui atribut sau a tuturor
atributelor care formează latura substanţială a conţinutului juridic al
dreptului de proprietate privată are semnificaţia unei derogări de la
principiul protecţiei juridice a acestui drept, înscris în art. 44 din
Constituţia României. Or, spre deosebire de Convenţia europeană a
drepturilor omului570, Constituţia României, în condiţiile art. 53,
prevede doar restrângerea exerciţiului anumitor drepturi sau libertăţi,
iar nu şi derogarea de la drepturile omului. Altfel spus, în Constituţia
României nu există un text de principiu, corespunzător art. 15 din
Convenţia europeană, care permite suspendarea temporară a
anumitor drepturi ale omului. Există doar texte speciale care prevăd,
cu titlu de excepţie, cazurile în care dreptul de proprietate poate fi
suprimat, prin expropriere sau confiscare (art. 44, alin. 3 şi 8)571.
569
Supra, nr. 21, nota 149.
570
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 148 din 8 aprilie 1999, rectificată pe data de
8 aprilie 1999 prin Rectificarea nr. 40, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 282 din
18 iunie 1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 241 din 16 mai 2001 pentru aprobarea Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu
destinaţia de locuinţe, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 265 din 23 mai 2001.
571
În plus, după revizuirea Constituţiei, prin art. 44, alin. 4, s-a prevăzut că „Sunt interzise
naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza
 (237)

Deşi, în domeniul drepturilor omului, tratatele internaţionale

ratificate de România fac parte din dreptul intern, având aplicare
directă, conform art. 11, alin. 2 din Constituţie, şi, în caz de
neconcordanţă, au prioritate în raport cu dreptul intern, conform art.
20, alin. 2 din Constituţie, această prioritate operează numai dacă
normele internaţionale sunt mai favorabile. Dacă însă, în domeniul
drepturilor omului, normele interne sunt mai favorabile în raport cu
normele internaţionale, primele rămân aplicabile, soluţie înscrisă
expres în art. 60 din Convenţia europeană şi în partea finală a ar. 20,
alin. 2 din Constituţie, în forma revizuită.
În această nouă formă a Legii fundamentale, în art. 11, alin. 3
s-a precizat că, dacă există neconcordanţă între prevederile unui
tratat internaţional şi dispoziţiile constituţionale, tratatul poate fi ratificat
numai după revizuirea în mod corespunzător a Constituţiei.
Considerăm că dispoziţiile art. 20 conţin o derogare de la această
regulă sub un triplu aspect. Mai întâi, dacă există o neconcordanţă
între prevederile Constituţiei şi normele internaţionale în materia
drepturilor omului, dar normele constituţionale sunt mai favorabile,
acestea se vor aplica cu prioritate, fără a fi necesară revizuirea
Constituţiei, soluţie care rezultă în mod clar din partea finală a art. 20,
alin. 2 din Constituţie, în forma actuală. în al doilea rând, ori de câte
ori rezultă un echivoc din compararea normelor internaţionale cu cele

apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor”.
Interpretarea teleologică a acestui text exclude ideea că ar fi posibilă naţionalizarea nediscriminatorie;
prin acest text nu s-a urmărit consacrarea constituţională a naţionalizării ca mod de dobândire a
dreptului de proprietate publică, ci numai interzicerea oricărei discriminări în legătură cu orice formă
de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri. De altfel, o altă concluzie nici nu ar fi posibilă,
indiferent de metoda de interpretare, cât timp nu există alte texte constituţionale care să definească
naţionalizarea şi să precizeze ipoteza în care ea ar putea fi aplicată.
constituţionale, acestea din urmă trebuie să primească sensul cel mai
favorabil din normele internaţionale; această concluzie rezultă din
dispoziţiile art. 20, alin. 1, care îl obligă pe interpret să găsească în
dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor acel
sens care este concordant cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte;
mai mult, întrucât între normele internaţionale ar putea exista
neconcordanţe, interpretul va trebui să aleagă norma internaţională
cea mai favorabilă şi să dea dispoziţiei constituţionale corelative, care
ar părea să fie mai defavorabilă, sensul corespunzător, în al treilea
rând, dacă normele constituţionale sunt vădit mai nefavorabile decât
cele internaţionale, astfel încât concordanţa nu poate fi stabilită pe
cale de interpretare, în cazul respectiv se vor aplica normele
internaţionale; această soluţie are astăzi un temei indiscutabil în partea
finală a art. 20, alin. 2, în care nu se mai vorbeşte doar de legile
interne, ci este precizată expres şi Constituţia.
Pe de altă parte, deşi, conform art. 44, alin. 1, fraza a Ii-a din
Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite
de lege, termenul conţinut utilizat în textul constituţional nu este
echivalent cu sintagma conţinut juridic al dreptului de proprietate. În
primul caz, dispoziţia constituţională a avut în vedere spaţiul de
exercitare a dreptului de proprietate şi limitele acestui spaţiu,
determinate prin lege. În al doilea caz, este vorba de atributele
dreptului de proprietate, care formează latura substanţială şi latura
procesuală a conţinutului său juridic. Interpretarea care ar pune
semnul egalităţii între cele

(238)
două noţiuni ar permite suprimarea, prin lege organică, a unuia sau
altuia dintre atributele dreptului de proprietate privată, ceea ce ar
echivala cu o derogare de la prevederile art. 44 din Constituţie, dincolo
de situaţiile expres prevăzute în acest text572 (exproprierea; folosirea
subsolului proprietăţilor imobiliare pentru lucrări de interes general;
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi a celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului; confiscarea, în condiţiile legii, a
bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori
contravenţii). În plus stabilind conţinutul şi limitele dreptului de
proprietate, legea nu trebuie să procedeze în mod discriminatoriu.
Altfel spus, nu trebuie să fie încălcat principiul înscris în art. 44, alin. 2
din Constituţie, conform căruia „Proprietatea privată este garantată şi
ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Ca urmare,
stabilind spaţiul de exercitare a dreptului de proprietate şi limitele
acestuia, legiuitorul se poate întemeia pe natura şi destinaţia unor
bunuri, iar nu pe calitatea titularului. Cu atât mai mult calitatea
titularului n-ar putea justifica suprimarea unuia sau altuia dintre
atributele dreptului de proprietate573.
572
V. Stoica, „Note a la decision de la Cour constitutionnelle du 11 novembre 1992”, în V.
Constantinesco, V. Stoica, Chronique de jurisprudence de la Cour constitutionnelle de Roumanie,
R.U.D.H., voi. 8, nr. 4-7/1996, p. 183 şi 184.
573
Desigur, dacă se consideră că termenul conţinut folosit în art. 44, alin. 1, fraza a II-a din Constituţie
este echivalent cu sintagma conţinutul juridic al dreptului de proprietate şi dacă se apreciază că prima
teză a alineatului 2 din acelaşi articol este respectată, întrucât interdicţia de înstrăinare se aplică tuturor
persoanelor aflate în aceeaşi situaţie sau în funcţie de particularităţile unor bunuri (C. Const, dec. nr. 70
din 15 decembrie 1993 cu privire la constituţionalitatea art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea privind
acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 307 din 27 decembrie 1993; dec. nr. 135 din 5 noiembrie 1996,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996; dec. nr. 2 din 3
februarie 1998 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. 1, art. 5, art. 12, art.
13 alin. 2,4 şi 5 şi ale art. 24 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor
imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 146 din 10 aprilie 1998 dec. nr. 159 din 10 noiembrie 1998 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 lit. a) din Legea nr. 47/1991 privind constituirea,
organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 51 din 4 februarie 1999; dec. nr. 162 din 10 noiembrie 1998 referitoare
la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995 pentru regle-
mentarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului,
 Oricum, chiar dacă legiuitorul nu a ţinut seama de aceste
considerente, este de observat că, în materia dreptului de proprietate
privată, toate cazurile de inalienabilitate legală au caracter temporar.

(239)

ii. Inalienabilitatea voluntară. Principiul apărării dreptului de

proprietate privată şi principiul liberei circulaţii a bunurilor se
opun admisibilităţii clauzelor de inalienabilitate voluntară.
Principiul libertăţii de voinţă pledează însă în favoarea
admisibilităţii acestor clauze.
În doctrină, echilibrul dintre aceste principii s-a concretizat în
concluzia conform căreia clauzele convenţionale sau testamentare
de inalienabilitate sunt, în principiu, nule, cu excepţia cazului în
care ele sunt justificate de un interes serios şi legitim574 şi au
caracter temporar. Aprecierea caracterului temporar are în vedere
criteriul duratei unei vieţi omeneşti. Altfel spus, clauza de
inalienabilitate trebuie să fie inferioară unei asemenea durate, cu

publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 502 din 28 decembrie 1998), atunci normele
care prevăd inalienabilitatea unor bunuri sunt constituţionale, dacă sunt adoptate prin lege organică.
Chiar şi într-o asemenea interpretare, inalienabilitatea ar trebui să fie temporară, iar nu perpetuă,
întrucât s-ar ignora cu totul voinţa proprietarului. Caracterul temporar ar trebui să fie apreciat în funcţie
de criteriul duratei unei vieţi omeneşti.
574
Astfel înţelese, clauzele de inalienabilitate nu restrâng capacitatea, ci au caracter real, fiind
prevăzute nu în considerarea persoanei, ci în considerarea bunului cu privire la care ele operează (F. de
Visscher, loc. cit., p. 345-350); ele apar ca o restrângere a libertăţii, dar nu ca o restrângere a facultăţii
sau a dreptului de a dispune, care este considerat ca făcând parte „dintre drepturile publice, dintre
facultăţile inerente personalităţii juridice. Dar o distincţie elementară se impune între facultatea şi
libertatea de a înstrăina. Libertatea nu este o putere, o facultate; este o stare, este situaţia celui care nu
este supus nici unei subordonări. Puterea de a acţiona juridic nu s-ar putea exercita fără a limita câmpul
posibilităţilor care i se deschid... Libertatea totală, absolută, nu se concepe decât înainte de orice
exercitare a facultăţii de a acţiona sau când toate efectele juridice pe care le produce sunt epuizate. Este
evident că o diminuare a libertăţii care nu este decât o consecinţă a exercitării puterii de a acţiona nu
este contrară ordinii publice” (ibidem, p. 346 - trad. ns.). Este de precizat că, prin putere sau facultate
de a acţiona, acest autor are în vedere capacitatea de exerciţiu într-un sens larg, care nu se reduce la
materia actelor juridice, ci are în vedere orice act sau fapt juridic în sens restrâns prin care se naşte, se
modifică sau se stinge o situaţie juridică.
excepţia cazului în care ea este stipulată în interes general 575.
Nerespectarea unei clauze de inalienabilitate valabile nu atrage
nulitatea înstrăinării, ci rezoluţiunea, respectiv revocarea actului
prin care s-a prevăzut această clauză, cu consecinţa aplicării
principiului resoluto ture dantis, resolvitur ius accipientis, în măsura
în care nu operează o excepţie de la acest principiu (de exemplu,
art. 1909 şi 1910 C. civ. În cazul bunurilor mobile, uzucapiunea
sau neîndeplinirea formalităţilor de publicitate a clauzei de
inalienabilitate în cazul bunurilor imobile) 576.

(240)

122. Corelaţia dintre atributele dreptului de proprietate

privată (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi şi jus
abutendi) şt exercitarea lor prin acte materiale şi acte
juridice.

Posesia, folosinţa şi dispoziţia, ca atribute care alcătuiesc

elementul substanţial din conţinutul juridic al dreptului de proprietate
privată - aşadar, jus possidendi, jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi
-, nu se confundă cu actele materiale şi actele juridice prin care ele se
exercită. Aceste atribute juridice se obiectivează prin intermediul unor
acte materiale (fapte juridice în sens restrâns) sau/şi acte juridice. La
575
Întrucât este vorba de inalienabilitate voluntară, este vorba de o autolimitare a libertăţii de
înstrăinare, prin voinţa proprie. Ideea este valabilă nu numai în cazul inalienabilităţii convenţionale, ci
şi a aceleia testamentare, în măsura în care legatarul avea posibilitatea să nu accepte moştenirea.
Această idee este suficientă pentru a justifica inalienabilitatea voluntară temporară. La această idee se
adaugă şi ideea interesului general, pentru a explica inalienabilitatea voluntară perpetuă. Deşi avem
rezerve în legătură cu această ultimă idee, ea a fost acceptată în practica judiciară (P. Perju, „Probleme
de drept civil şi procesual civil din practica Tribunalului Judeţean Suceava”, în Dreptul nr. 4/1993, p.
51) şi în doctrină (Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2001, p. 52, text şi nota 3).
576
Pentru clauzele de inalienabilitate convenţionale sau testamentare, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler,
op. cit., p. 116-125; I. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura
Actami, Bucureşti, 1996, p. 176-180; Fr. Deak, op. cit., p. 51-53.
rândul lor, actele juridice se împart, în funcţie de consecinţele urmărite
în legătură cu un bun, o masă patrimonială sau un patrimoniu, în acte
de conservare, acte de administrare şi acte de dispoziţie577.
În mod specific, exercitarea fiecărui atribut al dreptului de
proprietate privată îmbină actele materiale şi actele juridice.
Jus possidendi, ca expresie a aproprierii şi stăpânirii, se
întemeiază pe modul de dobândire a dreptului de proprietate, care
îmbracă fie forma unui fapt juridic în sens restrâns, fie forma unui act
juridic. Ceea ce apare, din punctul de vedere al transmiţătorului, ca
fiind un act juridic de dispoziţie, deci o manifestare a lui jus abutendi,
devine, din punctul de vedere al dobânditorului, temeiul lui jus
possidendi. Pe de altă parte, actele juridice de conservare apar mai
degrabă, ca o manifestare a lui jus possidendi.
Cât priveşte actele de administrare, ele pot obiectiva atributul
folosinţei, indiferent dacă este vorba de jus utendi sau jus fruendi. Într-
adevăr, exploatarea economică a bunului care formează obiectul
dreptului de proprietate se poate face fie direct, prin utilizarea bunului
de către proprietar, fie prin cedarea, cu titlu de drept de creanţă, a
acestei utilizări către o altă persoană. Într-un fel sau altul, folosinţa
care reuneşte jus utendi şi jus fruendi se obiectivează fie prin acte
materiale, fie prin acte juridice de administrare.
Nu împărtăşim, aşadar, punctul de vedere potrivit căruia actele
de administrare sunt implicate doar în atributul dispoziţiei578.
Este adevărat însă că dispoziţia materială se poate realiza nu
numai prin acte materiale, ci şi prin intermediul unor acte juridice de
administrare (încheierea unui contract de antrepriză pentru
amenajarea unei case).
577
Pentru această clasificare, D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p. 44-48; Gh. Beleiu, op. cit., p. 130; G. Boroi, op. cit., p. 147 şi 148.
578
Pentru acest punct de vedere, G. Cornu, op. cit., p. 429.
 Mai complicată este ipoteza în care dispoziţia materială vizează
chiar distrugerea bunului (demolarea unei construcţii) prin intermediul
activităţii unei terţe persoane care acţionează în virtutea unui contract
încheiat cu proprietarul, întrucât pieirea bunului are ca efect şi
dispariţia dreptului de proprietate, s-ar putea crede că actul de
dispoziţie materială se confundă cu un act de dispoziţie juridică. În
realitate, dispariţia dreptului de proprietate este o consecinţă juridică
a dispoziţiei materiale.
Deci dispoziţia juridică, înţeleasă ca atribut al dreptului de
proprietate, se realizează prin acte juridice de dispoziţie prin care se
transferă, total sau parţial, atributele dreptului de proprietate sau se
grevează bunul cu sarcini.

(241)

Uneori, plecând de la diferenţa dintre actele materiale şi

actele juridice prin care se obiectivează atributele dreptului de
proprietate, acestea din urmă sunt împărţite în atribute care
exprimă utilitatea materială a lucrului şi atribute care exprimă
utilitatea civilă a lucrului579. Modul de obiectivare a atributelor
dreptului de proprietate nu schimbă însă înfăţişarea acestora şi
nu justifică renunţarea la imaginea clasică a posesiei (jus
possidendi), a folosinţei (jus utendi şi jusfruendi) şi a dispoziţiei
(jus abutendi).

Secţiunea a III-a
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată

579
C. Atias, op. cit., p. 85-92.
 123. Enumerare.

În textul art. 480 C. civ. sunt menţionate două caractere

ale dreptului de proprietate privată: exclusiv şi absolut. Întrucât,
spre deosebire de celelalte drepturi reale, în cazul dreptului de
proprietate privată nu s-a prevăzut posibilitatea stingerii sale
prin neuz, s-a tras concluzia justă că el se bucură şi de
caracterul perpetuităţii. Aşadar, dreptul de proprietate este
absolut, exclusiv şi perpetuu. Uneori, aceste caractere au fost
asociate cu alte trei caractere: inviolabil, deplin şi transmisibil 580.
În realitate, ultimele trei caractere nu sunt distincte de primele
trei, ci sunt doar elemente care precizează conţinutul logic al
acestora.

124. Caracterul absolut.

Mai întâi, acest caracter nu trebuie să fie confundat cu

caracterul opozabil erga omnes al drepturilor absolute, care le
diferenţiază, într-una dintre clasificările drepturilor subiective
civile, de drepturile relative581. Este adevărat că dreptul de
proprietate privată este absolut în sensul că este opozabil erga
omnes582, dar în contextul caracterelor acestui drept, această idee
trimite mai degrabă, cum vom vedea, la caracterul exclusiv, în
timp ce termenul absolut are alte semnificaţii583.

580
L. Pop, op. cit., p. 44-48, text şi note.
581
Pentru această clasificare, Gh. Beleiu, op. cit., p. 82; G. Boroi, op. cit., p. 57 şi 58. În sensul că
înţelegerea caracterului absolut ca opozabilitate erga omnes nu este specifică doar dreptului de
proprietate, Marquis de Vareilles-Sommieres, loc. cit., p. 482; acest autor merge însă mai departe,
afirmând că toate drepturile subiective sunt opozabile erga omnes.
582
L. Pop, op. cit., p. 44.
583
Totuşi, s-a susţinut că, pe lângă exercitarea nelimitată a dreptului, caracterul absolut al proprietăţii
exprimă şi opozabilitatea sa erga omnes, înţeleasă ca opozabilitate a exclusivităţii şi opozabilitate a
titlului. F. Zenati, loc. cit., p. 320-323.
 O primă semnificaţie este de ordin istoric. Caracterul
absolut al dreptului de proprietate privată a fost opus, la
începutul epocii moderne, divizării feudale

(242)

udale a dreptului de proprietate în dominium eminens şi dominium

utile şi sarcinilor feudale care grevau dreptul de proprietate584.
O a doua semnificaţie trimite la caracterul deplin sau complet al
dreptului de proprietate privată. În această ordine de idei, dreptul de
proprietate privată se deosebeşte de toate celelalte drepturi reale,
întrucât conferă titularului său plenitudinea prerogativelor posibile
pentru întregul sistem al drepturilor reale585. Din această idee decurge
consecinţa că dreptul de proprietate privată este fundamentul tuturor
celorlalte drepturi reale. Această consecinţă include, în mod direct,
dezmembrămintele dreptului de proprietate privată şi drepturile reale
accesorii, iar în mod indirect şi dreptul de proprietate publică. Tocmai
pentru că este un drept complet, deplin, dreptul de proprietate privată
are vocaţia de a se reîntregi ori de câte ori încetează
dezmembrămintele sale586. Din acest punct de vedere, nuda
proprietate păstrează caracterul absolut cel puţin ca temei al
reîntregirii dreptului de proprietate587.

584
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 126; G. Cornu, op. cit., p. 430 şi 431; C. Atias, op. cit., p.
104.
585
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 126; C. Bîrsan, op. cit., p. 46; C. Atias, op. cit., p. 107.
Alteori, ideea că dreptul de proprietate este deplin sau complet nu este legată de caracterul absolut, ci
de caracterul exclusiv; L. Pop. op. cit., p. 45, text şi nota 1.
586
C. Atias, op. cit., p. 107 şi 108.
587
Într-o altă concepţie, această aptitudine a dreptului de proprietate de a-şi reîntregi atributele este
privită ca o consecinţă a caracterului general al acestui drept (Marquis de Vareilles-Sommieres, loc. cit,
p. 455,485,489); din caracterul general decurge şi perpetuitatea dreptului de proprietate, precum şi
întinderea sa variabilă (loc. cit., p. 486). Totuşi, nu trebuie să se tragă concluzia că dreptul de
proprietate ar avea un conţinut juridic variabil; variabil este doar spaţiul juridic în care el se exercită, în
funcţie de limitele sale materiale şi juridice.
 O a treia semnificaţie pune în lumină faptul că titularul
dreptului de proprietate privată are libertatea oricărei acţiuni sau
inacţiuni în legătură cu bunul său. Altfel spus, nu există limite
inerente ale dreptului de proprietate588. Această afirmaţie nu exclude
însă limitele exterioare ale spaţiului de libertate conturat prin dreptul
de proprietate. Într-adevăr, proprietarul are libertatea sa facă sau să
nu facă tot ce doreşte cu lucrul său, „în absenţa oricărei voinţe
calificate, private sau publice, de a o diminua”589. Această distincţie
între absenţa limitelor inerente şi existenţa limitelor exterioare subliniază
evoluţia concepţiei cu privire la absolutismul dreptului de proprietate
privată590. Reacţia împotriva regimului feudal al proprietăţii a explicat
afirmarea, mai ales din perspectivă filozofică, a caracterului absolut al
acestui drept, dar, ulterior, pe măsura

(243)

înţelegerii funcţiei sociale a dreptului de proprietate privată, juriştii au

fost obligaţi să admită, treptat, limitele legale, judiciare şi voluntare ale
exercitării sale591. Aşadar, deşi nu există limite inerente ale dreptului de
proprietate privată, voinţa legiuitorului, voinţa judecătorului sau
voinţa proprietarului poate fi sursa limitelor exterioare ale exercitării
acestui drept592.
588
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 126.
589
C. Atias, op. cit., p. 107 - trad. ns.
590
În cadrul acestei critici, a fost semnalată, între altele, inadvertenţa cuprinsă în art 544 C. civ. francez,
care este corespondentul art. 480 C. civ. român. în acest text, se prevede mai întâi că dreptul de
proprietate este absolut, iar apoi se adaugă că este limitat prin legi sau regulamente. Altfel spus,
„proprietatea este o putere absolută care nu este deloc absolută” (Marquis de Vareilles-Sommieres, loc.
cit, p. 478 - trad. ns).
591
Pentru această chestiune, C. Atias, op. cit., p. 98-104.
592
Noţiunea de limite inerente nu trebuie să fie confundată cu noţiunea de limite interne, opusă noţiunii
de limite externe, ale exercitării dreptului subiectiv civil, aceste ultime două noţiuni fiind utilizate în
teoria abuzului de drept. Ideea că nu există limite inerente ale dreptului de proprietate are în vedere
dreptul privit în sine, numai în raport cu titularul său, iar nu în raporturile cu ceilalţi. Altfel spus,
noţiunea de limite interne ale exercitării dreptului de proprietate apare numai din perspectiva relaţiilor
proprietarului cu ceilalţi. Pentru problema limitelor interne ale dreptului de proprietate, a se vedea
 A patra semnificaţie subliniază că proprietatea privată, ca
noţiune generală, nu diferă de la un subiect la altul sau de la un
obiect la altul593. Desigur, nu este exclus ca anumite bunuri să aibă un
regim juridic special sau ca exercitarea dreptului de proprietate să
difere în funcţie de situaţia juridică a persoanei (minori, persoane
puse sub interdicţie etc), dar aceste împrejurări nu schimbă modul în
care se manifestă construcţia tehnică a dreptului de proprietate
privată. Altfel spus, ideea că dreptul de proprietate nu diferă de la un
subiect la altul sau de la un bun la altul este valabilă numai sub aspect
conceptual; ca mod şi spaţiu de exercitare, dreptul de proprietate
are o configuraţie influenţată atât de subiectul, cât şi de obiectul
dreptului.

125. Caracterul exclusiv.

Acest caracter594 îngemănează două idei: monopolul titularului

dreptului de proprietate privată asupra bunului său şi excluderea
terţilor, inclusiv a autorităţilor publice, de la exercitarea prerogativelor
proprietăţii.
Proprietarul, indiferent dacă este persoană fizică sau persoană
juridică, are monopolul posesiei, folosinţei şi dispoziţiei cu privire la
bunul care formează obiectul dreptului de proprietate. El poate
exercita singur aceste atribute, fără intervenţia altei persoane. Într-o

infra, nr. 144.

593
C. Atias, op. cit., p. 108.
594
S-a apreciat că exclusivitatea explică cel mai bine configuraţia dreptului de proprietate privată. Prin
acest caracter, dreptul de proprietate, consacrat în Codul civil francez ca reacţie la concepţia feudală
asupra proprietăţii, „este mai mult un spaţiu decât un conţinut, în interiorul zidului pe care îl constituie
exclusivitatea, totul este posibil... Proprietarul poate da curs liber libertăţii sale de acţiune în spaţiul său
privativ fără a cere nici o permisiune, spre deosebire de cel care se bucură de un drept asupra lucrului
altuia, ale cărui prerogative sunt dependente şi strict delimitate” (F. Zenati, loc. cit., p. 315 - trad. ns.).
În această lumină se înţelege de ce dreptul de proprietate este libertate şi deci facultate, spre deosebire
de alte drepturi reale, care nu sunt intrinsec facultative, imprescriptibile (loc. cit., p. 316).
altă formulare, dreptul de proprietate este un drept complet, întrucât
oferă titularului său plenitudinea celor trei atribute595.

(244)

Această formulare trimite însă la una dintre semnificaţiile

caracterului absolut al dreptului de proprietate privată. Iată de ce, în
acest context, accentul trebuie să fie pus nu pe ideea plenitudinii
conţinutului juridic al dreptului de proprietate, adică pe un aspect
obiectiv, ci pe ideea monopolului pe care proprietarul îl are în
exercitarea atributelor conferite de acest drept. Numai astfel se
poate înţelege mai bine complementaritatea dintre caracterul absolut
şi caracterul exclusiv al dreptului de proprietate privată.
Acest monopol rămâne, în general, intact şi în ipoteza
proprietăţii rezolubile şi a proprietăţii anulabile, întrucât proprietarul sub
condiţie rezolutorie596, respectiv dobânditorul din actul juridic anulabil
se comportă ca un proprietar pur şi simplu.
În schimb, proprietatea comună, în măsura în care implică
existenţa mai multor titulari ai dreptului de proprietate între care nu
există diferenţe calitative, cel mult cantitative, nu mai este compatibilă
cu monopolul unei singure persoane asupra bunului. Acest monopol
este exercitat în comun, în condiţii specifice, de către coproprietari
sau de către proprietarii devălmaşi.
Mai mult, monopolul asupra bunului este spart în ipoteza
dezmembrării dreptului de proprietate privată. Atributele proprietăţii
595
Această idee a fost considerată exagerată şi eronată, întrucât limitările legale şi conven ţionale ale
exercitării dreptului de proprietate lasă uneori fără substanţă dreptul de proprietate, astfel încât
caracterul complet este iluzoriu (Marquis de Vareilles-Sommieres, loc. cit, p. 479-481). Dintr-o altă
perspectivă, dreptul de proprietate coexistă cu alte drepturi reale asupra lucrului (loc. cit., p. 482);
această observaţie ignoră însă că ideea caracterului exclusiv al dreptului de proprietate are în vedere nu
nuda proprietate, ci proprietatea deplină.
596
În sensul că, în ipoteza proprietăţii condiţionale (adică a proprietăţii rezolubile), se păstrează
caracterul de monopol al dreptului de proprietate, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 129-133.
sunt împărţite, în acest caz, între titularii dezmembrămintelor. Nuda
proprietate, ca dezmembrământ lato sensu597, păstrează însă vocaţia
reunirii tuturor atributelor iniţiale după încetarea dezmembrămintelor.
Din ideea monopolului proprietarului asupra bunului său
decurge ideea excluderii terţilor, inclusiv a autorităţilor publice, de la
exercitarea atributelor care aparţin titularului dreptului de
proprietate privată.
Proprietarul poate interzice tuturor accesul la bunul său,
indiferent dacă acesta este mobil sau imobil, corporal sau incorporai.
Deşi, când este vorba de o locuinţă, caracterul exclusiv al dreptului
de proprietate se intersectează cu dreptul la viaţa privată şi cu
dreptul la inviolabilitatea domiciliului, totuşi aceste elemente nu se
confundă, întrucât temeiul interdicţiei referitoare la terţi este diferit, în
funcţie de fiecare situaţie598.
S-a pus problema dacă excluderea terţilor de la exercitarea
prerogativelor dreptului de proprietate se referă şi la reproducerea
fotografică a imaginii bunului. Pe bună dreptate s-a precizat că nu se
poate vorbi de un drept exclusiv la imagine al proprietarului, ci numai
de dreptul la exploatarea exclusivă a bunului, inclusiv în forma
specifică a exploatării comerciale a imaginii bunului599.

(245)

În acest context, exploatarea comercială a imaginii bunului

apare ca o manifestare a prerogativei folosinţei (jus utendi şi jus
fruendi).

597
Supra, nr. 47.
598
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 128.
599
Pentru doctrina şi jurisprudenţa franceză privind această chestiune, C. Bîrsan, op. cit., p. 41 şi 42,
text şi nota 3; G. Cornu, op. cit., p. 433 şi 434, text şi nota 24.
 Excluderea terţilor de la exercitarea prerogativelor dreptului de
proprietate privată este atenuată în situaţii speciale prin lege, fie prin
stabilirea aşa-numitelor servituti naturale şi legale, fie prin instituirea
servitutilor administrative600.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate operează, mai
ales, în raporturile cu autorităţile publice sau, altfel spus, în raporturile
-pe verticală. Acestora le este interzisă încălcarea monopolului
proprietarului privind exercitarea atributelor dreptului de proprietate.
Ideea inviolabilităţii dreptului de proprietate privată a fost afirmată
tocmai ca o manifestare a caracterului exclusiv al acestui drept în
raport cu autorităţile publice. Proprietatea este inviolabilă şi în
raporturile cu ceilalţi terţi, dar consacrarea constituţională a acestei
idei (art. 136, alin. ultim din Constituţie) are, în primul rând, funcţia de a
împiedica abuzurile autorităţilor publice601. De altfel, prevederile art. 44,
alin. 1, teza I şi alin. 2, teza I au aceeaşi semnificaţie. Garantarea şi
ocrotirea dreptului de proprietate privată operează, în primul rând, în
raport cu autorităţile publice. Ingerinţa acestora în sfera dreptului de
proprietate privată, cu consecinţa pierderii sau restrângerii acestui
drept, nu este posibilă decât în cazurile expres prevăzute în
Constituţie, adică în caz de expropriere, de folosire a subsolului unei
proprietăţi imobiliare, de confiscare, conform art. 44, alin. 3,4 şi 9 din
Constituţie. Tot astfel, numai în condiţii speciale, precizate prin norme
legale, autorităţile publice pot încălca monopolul proprietarului privind
exercitarea atributelor dreptului său, de exemplu, cu ocazia efectuării

600
De exemplu, în materie de vânătoare, proprietarii terenurilor pe care se arondează fonduri de
vânătoare sunt obligaţi să permită, în condiţiile legii, accesul vânătorilor pe aceste terenuri; în acest
sens, supra, nr. 37, lit. C.
601
Aceeaşi funcţie a fost avută în vedere şi în constituţiile franceze care au proclamat inviolabilitatea
dreptului de proprietate; în acest sens, a se vedea C. Atias, op. cit., p. 109. Uneori, ideea de
inviolabilitate a dreptului de proprietate privată este legată nu de caracterul exclusiv, ci fie de caracterul
absolut (L. Pop, op. cit., p. 44), fie de caracterul perpetuu (G. Cornu, op. cit., p. 436).
unei percheziţii în cadrul procesului penal602 sau a unei executări silite
în cadrul procesului civil.
Desigur, garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate privată
operează şi în raporturile pe orizontală, adică în raporturile cu ceilalţi
terţi sau chiar în raporturile cu autorităţile publice, dacă acestea
acţionează ca titulare ale dreptului de proprietate privată, dar excepţii
de la această regulă pot să fie prevăzute printr-o lege organică. De
exemplu, uzucapiunea sau posesia de bună-credinţă asupra bunurilor
mobile, în condiţiile art. 1909 şi 1910 C. civ., sunt nu numai

(246)

moduri de dobândire a dreptului de proprietate privată, ci şi, în

mod corelativ, excepţii de la regula garantării şi ocrotirii acestui
drept.
Indiferent dacă operează pe verticală sau pe orizontală,
restrângerea caracterului exclusiv al dreptului de proprietate
privată se poate face însă numai prin norme constituţionale sau
prin lege organică, întrucât atributele proprietăţii ţin de regimul
general al proprietăţii.

126. Caracterul perpetuu.

Dreptul de proprietate privată este perpetuu, în sensul că el

durează cât timp există sau este accesibil bunul care formează
obiectul său.

602
În acest sens, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 128; pentru alte ipoteze de restrângere a
caracterului exclusiv al dreptului de proprietate privată în legislaţia şi cutumele franceze, G. Cornu, op.
cit., p. 431-433.
 Acest caracter perpetuu se exprimă mai întâi în ideea
transmisibilităţii dreptului de proprietate, mai ales pe calea
moştenirii603. Prin raportare la moştenire, s-a afirmat că dreptul de
proprietate nu este viager, ci ereditar 604. Într-adevăr, durata
dreptului de proprietate dincolo de limita unei vieţi omeneşti sau a
existenţei unei persoane juridice, respectiv transmiterea acestui
drept prin succesiune exprimă tocmai caracterul perpetuu.
În al doilea rând, acest caracter este pus în lumină de ideea
imprescriptibilităţii sub aspect extinctiv605. Dreptul de proprietate
privată nu se stinge prin neuz, indiferent dacă obiectul său este un
bun imobil sau mobil. Deşi problema este controversată606, nu
există un temei rezonabil pentru a distinge, în această privinţă,
între bunurile imobile şi bunurile mobile. Ca urmare, caracterul
perpetuu şi deci imprescriptibil se păstrează şi în privinţa
bunurilor mobile, desigur, numai în măsura în care nu sunt
aplicabile dispoziţiile art. 1909 şi 1910 C. civ. Dar, deşi nu este
supus prescripţiei extinctive, dreptul de proprietate rămâne fără
substanţă în măsura în care o altă persoană uzucapează bunul
care formează obiectul dreptului respectiv.

603
Dintr-o altă perspectivă, dreptul de proprietate este perpetuu doar în sensul că proprietarul poate
beneficia nu numai de serviciile prezente, ci şi de serviciile viitoare ale lucrului, altfel spus,
„proprietatea este dreptul general la serviciile perpetue ale lucrului” (Marquis de Vareilles-Sommieres,
loc. cit., p. 456 - trad. ns.). În schimb, dreptul de proprietate se stinge prin. transmiterea bunului la o
altă persoană, întrucât „el nu este decât puterea de a acţiona a unei persoane; el nu e ceva distinct de
persoană; persoana nu poate transfera puterea sa de a acţiona, cum nu poate transfera puterea sa de a
gândi, de a vedea, de a înţelege” (loc. cit., p. 459 - trad. ns). în această concepţie, se confundă încă o
dată capacitatea de exerciţiu şi dreptul de proprietate.
604
G. Cornu, op. cit., p. 435; C. Atias, op. cit., p. 111.
605
Pentru regula imprescriptibilităţii dreptului de proprietate privată şi excepţiile de la această regulă,
M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, cit. supra, p. 380-396.
606
Pentru doctrina şi jurisprudenţa română, V. Stoica, „Corelarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de
procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil”, în Revista română de drept nr.
10/1988, p. 29; M. Nicolae, op. cit., p. 382, text şi notele 4 şi 5, 383, text şi notele 1 şi 2; pentru
doctrina şi jurisprudenţa franceze, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 135 şi 136, 417.
 S-a afirmat că, în ipoteza vânzării sub condiţie, dreptul de
proprietate nu mai are caracter perpetuu, ci temporar 607. În
realitate, cum s-a observat, când dreptul

(247)

de proprietate este afectat temporar de anumite condiţii sau alte

stipulaţii cuprinse în actele translative de proprietate nu suntem în
prezenţa unei proprietăţi temporare, ci a unui mecanism specific de
transmitere a dreptului de proprietate de la o persoană la alta608.
În schimb, în materia drepturilor patrimoniale de proprietate
intelectuală, caracterul perpetuu este, în principiu609, înlocuit cu
caracterul temporar. Într-adevăr, legea recunoaşte întinderea protecţiei
juridice a acestor drepturi, sub aspect patrimonial, pe o durată limitată
în timp, după care obiectul lor este susceptibil de folosinţă publică.
Într-o asemenea ipoteză, proprietatea nu mai este perpetuă, ci
temporară610.
Limita temporală a existenţei dreptului de proprietate privată
este dată, de regulă, de momentul pieirii bunului care formează
obiectul său. În mod excepţional, dreptul de proprietate privată se
stinge şi în ipoteza în care, deşi bunul nu a pierit, el nu mai este
accesibil material pentru apropriere611.
607
C. Atias, op. cit., p. 111.
608
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 136.
609
Cu titlu de excepţie, se recunoaşte că există o vocaţie la perpetuitate a drepturilor de proprietate
industrială „al căror caracter de exclusivitate nu este de natură a împiedica înfăptuirea progresului
tehnic” (A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate
industrială. Invenţia. Inovaţia, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 25).
610
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 136 şi 137.
611
De exemplu, dacă, în mod natural, un teren este acoperit de apă în mod perpetuu, iar luciul de apă
este proprietatea altei persoane decât proprietarul iniţial al terenului, fiind îndeplinite condiţiile pentru a
opera accesiunea imobiliară naturală în favoarea acestei persoane, bunul nu mai este accesibil, ceea ce
duce la stingerea dreptului de proprietate. Totuşi, în măsura în care, chiar după o perioadă mare de
timp, apele se retrag în mod natural, proprietarul iniţial este îndreptăţit să reintre în stăpânirea terenului.
Altfel spus, stingerea dreptului de proprietate nu este pură şi simplă, ci sub condiţia inaccesibili taţi
naturale a terenului. Pentru această soluţie în jurisprudenţa franceză, chiar în ipoteza în care, în urma
 Pe lângă stingerea pe cale naturală a dreptului de proprietate
privată, trebuie să se ţină seama şi de stingerea juridică a acestui
drept corelată cu naşterea dreptului de proprietate publică, fie pe calea
exproprierii612, fie prin transferul unui bun din domeniul privat în
domeniul public al statului sau al unei comunităţi locale613.

(248)

Capitolul III
Limitele exercitării dreptului de proprietate privată

Secţiunea I
Consideraţii generale şi clasificare

127. Consideraţii generale.

Textul articolului 480 C. civ. cuprinde, pe lângă descrierea

prerogativelor şi caracterelor dreptului de proprietate privată o
precizare clară referitoare la limitele determinate de lege ale
exercitării acestui drept. Aşadar, sfera sa de exercitare nu este
nelimitată.
Mai întâi, înainte de a analiza limitele determinate de lege,
se impune observaţia că, în cazul bunurilor corporale,
exercitarea dreptului de proprietate este ţărmurită de anumite
limite materiale. Altfel spus, de regulă, limitele corporale ale
obiectului dreptului de proprietate sunt şi limite ale exercitării
acestui drept.

acoperirii cu apă, terenul a fost înglobat în domeniul public, G. Cornu, op. cit., p. 437.
612
Infra, nr. 169-179, 218, 231 lit. B, c, 237.
613
Infra, nr. 183, lit. H.
 Dincolo de funcţia individuală prin care se protejează chiar
spaţiul de libertate a persoanei, dreptul de proprietate are şi o
funcţie socială. Limitarea exercitării dreptului de proprietate
privată prin lege se justifică tocmai prin această funcţie socială,
prin care se realizează, pe de o parte, echilibrul dintre sferele de
exercitare a drepturilor de proprietate aparţinând unor
proprietar, diferiţi şi, pe de altă parte, anumite interese
comunitare, la nivel naţional sau la nivel local. Această limitare,
în interes privat sau în interes public, poate fi materială sau
juridică. Altfel spus, fie este avut în vedere bunul corporal, fie
modul de exercitare a atributelor dreptului de proprietate.
Uneori, limitele stabilite de legiuitor nu sunt suficiente pentru
a asigura echilibrul dintre sferele de exercitare a drepturilor de
proprietate aparţinând unor persoane diferite. Intervenţia
judecătorului este necesară în asemenea situaţii pentru a pune
capăt conflictelor şi a asigura echilibrul social.
Alteori, chiar proprietarii, din raţiuni diferite, îşi pot limita,
prin propria lor voinţă, sfera de exercitare a dreptului de
proprietate, fie în mod reciproc fie pentru a permite altor
persoane să îşi extindă sfera de exercitare a dreptului lor de
proprietate.

128. Clasificare.

Rezultă din cele de mai sus că trebuie să distingem mai

întâi între limitele materiale şi limitele juridice al exercitării
dreptului de proprietate privată614. Distincţia dintre aceste două
categorii de limite se întemeiază,

(294)

în primul rând, pe diferenţa dintre dreptul de proprietate şi obiectul

acestui drept şi, în al doilea rând, pe rolul voinţei juridice.
Limitele materiale au în vedere numai bunurile corporale şi
delimitează exercitarea dreptului de proprietate în funcţie de
corporalitatea obiectului dreptului de proprietate. Aceste limite
materiale rezultă, de cele mai multe ori, chiar din dimensiunile
corporale ale obiectului proprietăţii. Uneori, legiuitorul restrânge
exercitarea dreptului de proprietate la o anumită parte din bunul care
formează obiectul acestui drept, ceea ce echivalează cu
suspendarea prerogativei folosinţei în relaţie cu acea parte din bun.
Deşi izvorul acestei limitări nu este chiar dimensiunea corporală a
bunului, ci voinţa legiuitorului, limita rămâne materială. De exemplu,
în cazul subsolului proprietăţilor imobiliare care, conform art. 44, alin. 5
din Constituţie, poate fi folosit de o autoritate publică pentru lucrări de
interes general, limita materială acoperă numai o parte din
corporalitatea bunului. Aşadar, în cazul limitelor materiale, voinţa
juridică are un rol subsidiar în raport cu corporalitatea bunului şi
îmbracă, de regulă, forma voinţei legiuitorului. Este posibil însă ca,
uneori, limitele materiale să fie modificate prin voinţa judecătorului
sau prin voinţa proprietarului. Dar, deşi subsidiară, voinţa juridică
614
S-a făcut distincţie, dintr-un alt punct de vedere, între „excepţii constante şi ineluctabile şi excepţii
contingente şi variabile” (Marquis de Vareilles-Sommieres, „La definition et la notion juridique de la
propriete”, în Revue de droit civil nr. IV, 1904, p. 459) de la regula că proprietarul poate face cu lucrul
său ceea ce doreşte. în prima categorie, ar intra limitele exercitării dreptului de proprietate stabilite prin
legi naturale, cum ar fi îngrădirea proprietarului de a nu utiliza lucrul în mod imoral sau contrar raţiunii
(de exemplu, săvârşirea unor acte de cruzime asupra unui animal sau incendierea unor recolte) sau
îngrădirea de a nu utiliza lucrul aducând atingere drepturilor altor persoane. În cea de-a doua categorie
ar intra limitele legale şi convenţionale ale exercitării dreptului de proprietate.
creează o punte de legătură între limitele materiale şi limitele juridice.
Din această cauză, aceste limite materiale care sunt rezultatul
intervenţiei voinţei juridice se apropie, uneori până la a se confunda,
cu limitele juridice.
Limitele juridice vizează conţinutul juridic al dreptului de
proprietate. Ele restrâng, într-un fel sau altul, exercitarea atributelor
proprietăţii, fără a echivala însă cu o suspendare a acestora în raport
cu o parte din obiectul dreptului. Limitele juridice îşi au temeiul în
voinţa juridică, fie că este voinţa legiuitorului, fie că este cea a
judecătorului, fie că este chiar voinţa proprietarului, denumită şi voinţa
omului.
Ca urmare, limitele juridice se împart în limite legale, limite
judiciare şi limite voluntare (adică întemeiate pe voinţa proprietarului,
fie în forma legatului, fie în formă convenţională).
Indiferent de natura lor stabilită în funcţie de criteriile de mai
sus, limitele exercitării dreptului de proprietate, în măsura în care îşi
au izvorul în voinţa juridică, pot fi stabilite în interes privat sau în
interes public.
Prin combinarea diferitelor criterii de clasificare, o anumită limită
de exercitare a dreptului de proprietate poate fi, de exemplu, juridică,
legală, stabilită în interes privat.

(250)

În continuare, vor fi prezentate mai întâi limitele materiale ale

exercitării dreptului de proprietate privată, inclusiv cazurile speciale în
care limitele materiale sunt ajustate prin voinţa legiuitorului, a
proprietarului sau a judecătorului, în interes privat sau în interes
public.
 Cât priveşte limitele juridice ale exercitării dreptului de
proprietate privată, chestiunea inalienabilităţii şi unele aspecte de
ordin general au fost prezentate în contextul descrierii conţinutului
juridic al acestui drept. Celelalte aspecte vor fi sintetizate în două
categorii: limite juridice stabilite în interes privat, în materie
imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate, de către legiuitor,
judecător sau proprietar (într-un sens foarte general, se poate
aprecia că menţinerea echilibrului în relaţiile de vecinătate este nu
numai un interes privat, ci şi un interes public); limite juridice
complexe, stabilite prin norme juridice multiple, care alcătuiesc
regimul juridic special al anumitor bunuri, în funcţie de natura sau
destinaţia acestora. Din această categorie vom examina numai
regimul juridic al terenurilor şi regimul juridic al construcţiilor615.
Limitele exercitării dreptului de proprietate privată, indiferent de
natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de
proprietate. Exproprierea şi confiscarea, singurele ipoteze în care
Constituţia îngăduie chiar lipsirea unei persoane, de dreptul de
proprietate privată asupra unui anumit bun, vor fi analizate în
paragrafe separate.
Într-un sens mai general, impozitele şi taxele determină o
diminuare a obiectului dreptului de proprietate privată. Nu este vorba
însă de o suprimare propriu-zisă a dreptului de proprietate privată.
Altfel spus, ele sunt obligaţii legate de statutul de cetăţean, respectiv
de statutul persoanei care desfăşoară o activitate care intră sub
jurisdicţia statului român. Ca urmare, ele intră în sfera de
reglementare a dreptului public.
În contextul conceptual specific creat în procesul de aplicare a
Convenţiei europene a drepturilor omului în jurisprudenţa Curţii de
615
Pentru regimurile juridice ale altor categorii de bunuri, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale
principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 137-144; 158-164.
la Strasbourg, restrângerile exercitării dreptului de proprietate, în
condiţiile art. 18 din acest tratat, au tocmai semnificaţia unor limite
ale exercitării dreptului de proprietate. Ele nu se confundă cu
derogările de la drepturile omului, care pot fi obiectul unor măsuri
luate numai în condiţiile art. 15 din Convenţia europeană616.

(251)

Secţiunea a II-a
Limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate
privată

129. Consideraţii generale.

Numai în cazul bunurilor corporale există limite materiale ale

exercitării dreptului de proprietate privată. Exercitarea acestui
drept asupra bunurilor incorporale poate fi ţărmurită numai prin
limite juridice.
În cazul bunurilor mobile corporale, limitele materiale ale
exercitării dreptului de proprietate privată sunt determinate chiar
de corporalitatea bunului. În măsura în care se modifică sau se
transformă această corporalitate ca urmare a exercitării
dreptului de dispoziţie al proprietarului, a acţiunii licite sau ilicite
a altei persoane sau a unui eveniment natural, se schimbă şi

616
În procesul de aplicare a Convenţiei europene, au fost create şi dezvoltate noţiuni specifice, care nu
au întotdeauna un echivalent în dreptul intern. S-a vorbit astfel de un drept european autonom, tocmai
pentru a se asigura unitatea de interpretare şi egalitatea de tratament în raport cu toate statele părţi la
convenţie, obiective care ar fi puse în primejdie dacă noţiunile şi conceptele dezvoltate pe baza
Convenţiei europene ar fi înţelese în lumina unuia sau altuia dintre sistemele de drept naţionale. În
acest sens, G. Cohen-Jonathan, La Convention europeenne des droits de l'homme, Economica, Presses
Universitaire d'Aix Marseille, Paris, 1989, p. 22 şi 23.
limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate
privată617. Delimitarea corporală între bunurile mobile este, de
regulă, clară şi precisă.
Limitele materiale ale construcţiilor sunt configurate, de
asemenea, în mod limpede, astfel încât, de cele mai multe ori, nu
apar probleme litigioase. Totuşi, în ipoteza construcţiilor cu mai
multe apartamente aparţinând unor proprietari diferiţi, pot să
apară litigii fie în legătură cu delimitarea apartamentelor, fie în
legătură cu delimitarea apartamentelor de părţile comune ale
construcţiei, în ambele ipoteze, pe lângă verificarea titlurilor de
proprietate, este necesară analiza proiectelor pe baza cărora a
fost edificată construcţia.
Cele mai multe probleme litigioase apar însă în legătură cu
limitele exercitării dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor. Într-adevăr, dreptul de proprietate asupra terenurilor
se întinde nu numai asupra suprafeţei acestora, ci şi asupra
spaţiului aflat deasupra terenului şi asupra subsolului. Conform
art. 489 C. civ., „Proprietatea pământului cuprinde în sine
proprietatea suprafeţei şi a subfeţei lui”.
În plus, limitele materiale ale exercitării dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor cu ape (apa freatică,
izvoarele, lacurile, apele curgătoare nenavigabile) au o
configuraţie specială.

130. Suprafaţa terenului.

617
În acest sens se poate vorbi de caracterul variabil al dreptului de proprietate, prin legătura care există
între forma şi substanţa lucrului şi atributele juridice care se exercită asupra acestora. În acest sens, F.
de Visscher, „Du «jus abutendi»„, în Revue de droit civil nr. XII, 1913, p. 338.
 Indiferent de destinaţia lor, terenurile care formează
obiectul dreptului de proprietate privată trebuie să fie
delimitate, în primul rând, sub aspectul suprafeţei lor. Litigiile
dintre proprietarii unor terenuri vecine sunt determinate, de
cele mai multe ori, de confuziile existente în titlurile de
proprietate (acestea nu conţin elemente suficiente referitoare la
suprafaţă şi la vecinătăţi) sau de diferenţele dintre suprafaţa şi
vecinătăţi le menţionate în titluri şi situaţia reală a terenurilor
respective. Iată de ce este foarte important ca titlurile de
proprietate să cuprindă toate menţiunile necesare

(252)

referitoare la suprafaţă şi la vecinătăţi şi să aibă anexate planuri

cadastrale care să ateste concordanţa dintre elementele
cuprinse în titluri şi situaţia reală a terenurilor.
Ori de câte ori există neînţelegeri în legătură cu suprafaţa
terenurilor vecine, acţiunea în grăniţuire618, întemeiată pe
dispoziţiile art. 584 C. civ., este instrumentul juridic prin care se
stabilesc limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate
privată sub acest aspect. În mod complementar, proprietarul are
dreptul să-şi îngrădească terenul, conform art. 585 C. civ., cu
excepţia cazului în care există o servitute legală de trecere (art.
616-619 C. civ.) sau s-a stabilit o servitute de trecere prin fapta
omului.
Exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra
suprafeţei terenului este limitată legal prin instituirea unui drept
618
Pentru această acţiune, E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000, p. 140-142; C. Bîrsan, op. cit., p. 231-234; L. Pop Dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 249-251 O. Ungureanu, C.
Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, ed. a II-a, Editura Lumina Lex Bucureşti, 2003, p. 243 şi 244.
de uz sau a unui drept de servitute în favoarea autorităţii
competente pentru realizarea şi exploatarea unor lucrări de
utilitate publică, în măsura în care acestea nu impun
exproprierea Asemenea restrângeri ale exercitării dreptului de
proprietate privată au fost reglementate prin art. 7 din Legea
petrolului nr. 238 din 7 iunie 2004 619, art. 7 din Legea minelor nr.
85 din 18 martie 2003620 şi prin art. 16 şi 18, alin. 1-5 din Legea
energiei electrice nr. 318 din 8 iulie 2003621. Pentru ca asemenea
restrângeri să nu fie excesive şi să nu stânjenească lucrările
agricole, s-a prevăzut că liniile de telecomunicaţii şi cele de
transport şi distribuire a energiei electrice, conductele de transport
pentru alimentare cu apă, canalizare, produse petroliere, gaze
precum şi alte instalaţii similare se vor grupa şi amplasa de-a
lungul şi în imediata apropiere a căilor de comunicaţii - şosele, căi
ferate -, a digurilor, canalelor de irigaţii şi de desecări (art. 102,
alin. 1, din Legea fondului funciar)622.

231. Spaţiul suprapus terenului.

În principiu, proprietarul terenului este şi proprietarul

spaţiului situat deasupra acestuia 623. Teoretic, înainte de
naşterea

619
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iunie 2004.
620
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 197 din 27 martie 2003, mo dificată prin
Legea nr. 237 din 7 iunie 2004 pentru modificarea Legii minelor nr. 85/2003 publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 553 din 22 iunie 2004.
621
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iulie 2003.
622
Considerăm că prevederile art. 102, alin. 2 din Legea fondului funciar (supra, nr. 9, lit. C, nota 92),
care prevăd necesitatea acordului deţinătorului pentru amplasarea acestor lucrări, au fost implicit
modificate prin acte normative care instituie servitutile administrative menţionate în text.
623
Uneori, se vorbeşte, în mod impropriu, de proprietatea coloanei de aer situată deasupra terenului. În
realitate, aerul face parte din categoria aşa-numitor bunuri comune, nesusceptibile de apropriere. În
acest sens, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 3ime edition, Dalloz, Paris, 1985, p.
188. De asemenea, nu este corect să se vorbească de proprietatea privată asupra spaţiului aerian,
întrucât acesta formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
 (253)

şi dezvoltarea traficului aerian, proprietarul terenului avea vocaţia să

îşi exercite atributele până la limita inferioară a spaţiului atmosferic.
O dată cu apariţia şi dezvoltarea traficului aerian, a fost conturată
noţiunea de spaţiu aerian, atât în dreptul intern, cât şi în dreptul
internaţional. Conform art. 6 din Codul aerian624, „Spaţiul aerian
naţional reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de
suveranitate al României, până la limita inferioară a spaţiului
extraatmosferic”. Această definiţie legală păcătuieşte prin aceea că,
deşi stabileşte limita superioară a spaţiului aerian, care coincide cu
limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, nu precizează care este
limita inferioară a spaţiului aerian. Această limită rezultă însă din
interpretarea sistematică a art. 3.32, 6, 7, 10, 76 şi 78 ale Codului
aerian. Aceste prevederi conduc la concluzia că limita spaţiului aerian
este variabilă, în funcţie de fiecare dintre zonele stabilite prin art. 7 şi
este configurată prin reglementări ale Ministerului Lucrărilor Publice,
Transporturilor şi Locuinţei625 şi ale Ministerului Apărării Naţionale626.
624
Ordonanţa Guvernului nr. 29 din 22 august 1997 privind Codul aerian a fost republicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 45 din 26 ianuarie 2001, în temeiul art. III din Legea nr. 130
din 21 iulie 2000, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 355 din 31 iulie 2000.
625
Conform art. 7, „Spaţiul aerian naţional cuprinde:
a) spaţiul de trafic aerian ce reprezintă porţiunea din spaţiul
aerian naţional unde se permite activitatea aeronautică,
precum şi terenurile destinate decolărilor şi aterizărilor,
indiferent de apartenenţa şi de natura activităţii de zbor;
b) zonele rezervate reprezentând porţiunile din spaţiul aerian naţional, destinate activităţilor
aeronautice de şcoală, de sport aeronautic, de încercare şi de omologare a aeronavelor, de natură
utilitară şi altele similare;
c) zonele reglementate constituite din zone periculoase, zone restricţionate sau zone interzise,
precum şi căile aeriene condiţionale şi zonele de activitate comună la graniţă.”
626
Deşi în Codul aerian nu există o prevedere care să stabilească această competenţă a Ministerului
Apărării Naţionale, această concluzie rezultă implicit din art. 10 din Codul aerian, conform căruia
spaţiul aerian se organizează de acest minister, împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice,
 Aşadar, în principiu, dreptul de proprietate asupra terenului se
întinde şi asupra spaţiului aflat deasupra terenului, până la limita
spaţiului aerian, întrucât

(254)

acesta este obiectul exclusiv al proprietăţii publice, conform art.

136. alin. 3 din Constituţie.
Practic însă, această limită materială este coborâtă în cazul
în care terenurile sunt afectate de servituti aeronautice 627.
Conform art. 3.32 din Codul aerian în sfera noţiunii de servitute
aeronautică sunt incluse „condiţii, restricţii, obligaţii, impuse sau
recomandate de prevederile reglementărilor aeronautice
naţionale şi/sau internaţionale în interesul siguranţei zborului
aeronautic”. Zonele supuse servitutilor aeronautice sunt stabilite,
după caz, de Ministerul Transporturilor împreună cu autorităţile
administraţiei publice locale şi cu avizul ministerelor interesate,
conform art. 76 din Codul aerian, sau de Ministerul Apărări:
Naţionale. Conform art. 77 din acelaşi cod, „în zonele supuse
servitutilor de aeronautică civilă nu pot fi construite şi amplasate

Transporturilor şi Locuinţei. În mod explicit, această concluzie se întemeiază pe dispoziţiile Decretului

nr. 95 din 7 martie 1979 privind condiţiile de stabilire a terenurilor de aeronautică, a zonelor de
siguranţă şi a servitutilor aeronautice, publicat în Buletinul oficial, Partea I, nr. 26 din 13 martie 1979.
Apreciem că acest ultim act normativ a fost doar modificat prin dispoziţiile Codului aerian, iar nu
abrogat. Ca urmare, sunt în vigoare prevederile din acest decret care reglementează servitutile
aeronautice şi competenţele Ministerului Apărării Naţionale. Pe lângă aceste acte normative, pentru
delimitarea spaţiului aerian şi pentru servitutile aeronautice trebuie avute în vedere prevederile
Ordinului Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 118 din 20 august 2003
pentru aprobarea Reglementării aeronautice civile române privind condiţiile de avizare a
documentaţiilor tehnice pentru obiectivele aflate în zonele cu servituti aeronautice civile - RACR-
CADT, publicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 838 din 641 din 9 septembrie 2003,
precum şi reglementările emise de Autoritatea Aeronautică Civilă Română, înfiinţată prin Hotărârea
Guvernului nr. 405 din 12 august 1993 privind înfiinţarea Autorităţii Aeronautice Civile Române,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 207 din 27 august 1993.
627
Acestea sunt servituti administrative, în sensul precizat supra, nr. 37, lit. C.
nici un fel de construcţii, instalaţii şi echipamente noi fără avizul
Ministerului Transporturilor”.
Statul, având în domeniul său public spaţiul aerian, acordă
dreptul de survol companiilor aeriene, drept opozabil oricărui
proprietar de terenuri. Totuşi, în ultimul timp, s-a apreciat că
acest drept de survol nu trebuie să fie exercitat în mod abuziv,
adică să nu fie de natură să împiedice exerciţiul dreptului de
proprietate privată 628. Aprecierea caracterului abuziv se face nu
numai în funcţie de reglementările legale existente, ci şi în funcţie
de prejudiciile reale cauzate proprietarilor din apropierea
aeroporturilor, mai ales sub aspectul zgomotului şi trepidaţiilor
determinate de traficul aerian. Existenţa servitutilor aeriene nu
este un temei legitim pentru a înlătura răspunderea companiei
aeriene care a cauzat aceste prejudicii.
Limita de înălţime până la care proprietarul îşi poate exercita
atributele asupra spaţiului suprapus terenului său este stabilită
alteori din considerente de urbanism. Reglementările în materie
de urbanism limitează sever, în funcţie de fiecare localitate şi de
fiecare cartier, dreptul proprietarului asupra spaţiului suprapus
terenului său629.
Tot astfel, exigenţele distribuirii energiei explică stabilirea unor
servituti având ca obiect instalarea unor conducte sau a unor
cabluri aeriene. În acest sens, sunt relevante prevederile art. 16 şi
18 din Legea nr. 318/2003630. În art. 18, alin. 6 din acest act
normativ este menţionată expres şi definită servitutea de trecere
de suprafaţă sau aeriană631. Mai ales în marile oraşe,
628
În dreptul francez, principiul liberei circulaţii a aeronavelor este limitat tocmai în sen sul de a nu se
împiedica exerciţiul dreptului de proprietate privată. Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 189 şi
190.
629
Pentru aceste reglementări, infra, nr. 162-164.
630
Supra, nr. 130, nota 8.
631
Şi această servitute are caracter administrativ.
transmiterea imaginii prin cablu este posibilă prin montarea unei
reţele de fire aeriene. În toate aceste cazuri, este vorba şi de o
limitare a exercitării dreptului de proprietate privată asupra
spaţiului suprapus terenurilor.

(255)

Pe lângă aceste limite materiale stabilite de legiuitor în interes

public, dreptul asupra spaţiului suprapus terenului poate fi restrâns
chiar prin voinţa proprietarului, de exemplu, prin consimţirea unei
servituti de a nu construi.
În aceste limite, proprietarul îşi poate exercita dreptul său
asupra spaţiului suprapus terenului sub aspect pozitiv, în sensul că
poate construi sau planta el însuşi ori prin intermediul altei persoane.
Şi în acest caz însă proprietarul trebuie să respecte servitutile
stabilite de legiuitor în materia raporturilor de vecinătate. Sub aspect
negativ, proprietarul poate interzice oricărei alte persoane să încalce
dreptul său asupra spaţiului suprapus terenului.

132. Subsolul terenului.

Tot teoretic, conform art. 489 C. civ., proprietarul terenului îşi

poate exercita dreptul său asupra subsolului în mod nelimitat, până în
centrul pământului. în realitate, acest drept are numeroase limite
materiale, stabilite de legiuitor în interes public.
Mai întâi, conform art. 136, alin. 3 din Constituţie, „Bogăţiile de
interes public ale subsolului... fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice”. Aşadar, dreptul de proprietate privată asupra unui teren
poate fi exercitat şi asupra subfeţei, dar numai până la limita la care
încep bogăţiile de interes public ale subsolului. în formularea revizuită,
acest text constituţional restrânge sfera bogăţiilor subsolului care fac
obiectul dreptului de proprietate publică numai la bogăţiile de interes
public. Ca urmare, alte bogăţii ale subsolului pot fi obiect al dreptului
de proprietate privată.
În al doilea rând, conform art. 44, alin. 5 din Constituţie, „Pentru
lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul
oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi
proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”.
Despăgubirile se stabilesc prin acordul încheiat între autoritate şi
proprietar sau, în caz de divergenţă, de către instanţa
judecătorească, potrivit art. 44, alin. 6 din Constituţie.
Aşadar, sunt necesare mai multe condiţii pentru ca autoritatea
publică să îşi exercite dreptul de a folosi subsolul terenului. Astfel,
autoritatea trebuie să dovedească existenţa unui interes general
pentru executarea unor lucrări. Cât priveşte despăgubirile, ele sunt
datorate pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor
indiferent de culpă. Într-adevăr, în acest caz, despăgubirile nu intră în
conţinutul unui raport de răspundere civilă delictuală, ci reprezintă
echivalentul pierderii obiective suferite de proprietarul terenului în
urma executării lucrărilor de către autoritatea publică. De asemenea,
proprietarul este îndreptăţit şi la despăgubirile pentru daunele
imputabile autorităţii. Altfel spus, în acest caz, este vorba de un
raport de răspundere civilă delictuală, iar proprietarul trebuie să facă
dovada condiţiilor necesare pentru angajarea acestei răspunderi. În
sfârşit, autoritatea are obligaţia să negocieze cu proprietarul
cuantumul despăgubirilor. Numai dacă nu este posibil un acord între
părţi oricare dintre ele se poate adresa justiţiei pentru stabilirea acestui
cuantum, desigur, pe baza unei expertize de specialitate.

(256)

O aplicaţie legală a acestei ipoteze constituţionale, cu referire la

lucrările de intervenţii efectuate de transportatori, dar numai în ipoteza
conductelor încorporate în subsol, este menţionată în art. 25, alin. 4
din Legea petrolului nr. 238/2004632, în care se prevede că
„Transportatorii au dreptul să realizeze lucrări de intervenţii numai cu
anunţarea proprietarului terenului. Despăgubirile pentru intervenţiile
executate se stabilesc ulterior prin negocieri cu proprietarul terenului,
iar în caz de divergenţă cuantumul despăgubirilor se stabileşte de
către instanţele judecătoreşti”.
Pentru lucrările petroliere şi miniere, există o reglementare
specială, care trece dincolo de sfera de aplicare a ipotezei prevăzute
în art. 44, alin. 5 din Constituţie, în forma revizuită. Astfel, pentru
asigurarea accesului la terenurile necesare efectuării operaţiunilor
petroliere, deci nu numai la subsolul acestora, au fost prevăzute
următoarele instrumente juridice: naşterea unui drept de servitute
legală asupra acestor terenuri în favoarea titularilor de acorduri
petroliere sau de permise de prospecţiune; vânzarea-cumpărarea
acestora; schimbul de terenuri, însoţit de strămutarea proprietarului
afectat şi de reconstrucţia clădirilor pe terenul nou acordat, pe
cheltuiala titularului care beneficiază de terenul eliberat; închirierea
terenului pe durată determinată; exproprierea pentru cauză de utilitate
publică; concesionarea terenurilor; asocierea dintre proprietarul
terenului şi titularul acordului petrolier (art. 6 şi 7 din Legea petrolului).
632
Supra, nr. 130, nota 6.
O reglementare identică este cuprinsă şi în art. 6 şi 7 din Legea minelor
nr. 85/2003.
Conform art. 16, alin. 2, lit. c şi alin. 18 din Legea energiei
electrice, servitutea de trecere subterană cuprinde „dreptul de acces şi
de executare a lucrărilor la locul de amplasare a capacităţilor
energetice cu ocazia intervenţiei pentru retehnologizări, reparaţii,
revizii şi avarii”.
Este de observat că în nici una din aceste trei legi nu se face
aplicarea art. 44, alin. 5 şi 6 din Constituţie în legătură cu exploatarea
bogăţiilor subsolului.

133. Terenurile cu ape.

Regimul juridic special al terenurilor cu ape cuprinde norme care

au atât rolul de a stabili limita materială a exercitării dreptului de
proprietate privată asupra acestor terenuri, cât şi rolul de a
reglementa modul de apropriere şi utilizare a apei.

A. Izvoare, lacuri, ape subterane (freatice) şi ape pluviale.

În principiu, proprietarul unui teren poate apropria şi utiliza apa

izvoarelor şi lacurilor aflate pe terenul respectiv, precum şi apa
subterană (freatică). Câteva precizări sunt însă necesare.
Mai întâi, apele geotermale, gazele care le însoţesc, apele
minerale naturale (gazoase şi plate) şi apele minerale terapeutice
aparţin domeniului public al statului, conform art. 1 şi art. 2, alin. 1
din Legea nr. 85/2003.
 În al doilea rând, în cazul izvoarelor, dincolo de servitutea
naturală reglementată în art. 578 C. civ., proprietarul fondului inferior
poate dovedi că a dobândit,

(257)

conform art. 579 şi 580 C. civ., o servitute fie prin titlu, fie prin
uzucapiunea de 30 de ani, servitute în virtutea căreia poate folosi
apele din izvor care curg pe proprietatea sa şi poate pretinde
proprietarului fondului superior să nu oprească această curgere.
Uzucapiunea presupune folosinţa neîntreruptă, timp de 30 de ani,
începând din ziua când proprietarul fondului inferior a făcut
lucrări aparente necesare pentru a înlesni curgerea apei pe terenul
său. Potrivit art. 581 C. civ., „Proprietarul izvorului nu-i poate
schimba cursul când izvorul dă apă trebuincioasă locuitorilor unei
comune, unui sat sau unui cătun”.
În al treilea rând, este vorba de lacuri nenavigabile, de mică
întindere, care nu pot fi folosite în interes public. Într-adevăr,
conform art. 136, alin. 3 din Constituţie, „... apele cu potenţial
energetic valorificabil, de interes naţional, ...fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice”. De obicei, aceste lacuri se află pe terenul
unui singur proprietar sau pe terenurile vecine aparţinând unor
proprietari diferiţi. Aceste lacuri intră în categoria apelor de
suprafaţă, susceptibile de apropriere privată, conform art. 3, alin.
2 din Legea apelor 633.
În al patrulea rând, conform art. 3, alin. 4 şi art. 9, alin. 2 din
Legea apelor, apa subterană poate fi folosită de proprietarul
terenului în mod liber, cu respectarea normelor sanitare şi de
633
Supra, nr. 1, nota 3.
protecţie a calităţii apelor, pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat
şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu se folosesc
instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate mică de până la
0,2 litri/secundă, destinate exclusiv satisfacerii necesităţilor
gospodăriilor proprii. Dacă nu este îndeplinită această ultimă
condiţie, art. 9, alin. 1 instituie cerinţa autorizaţiei de gospodărire a
apelor, eliberată conform art. 55 din Legea apelor.
În al cincilea rând, apele pluviale pot fi colectate şi
apropriate de proprietarul terenului. Mai mult, conform art. 615 C.
civ., acesta are obligaţia, în cazul construcţiilor, să facă streaşină
(sau un alt dispozitiv de scurgere) astfel încât apele pluviale să se
scurgă pe terenul său sau pe drum, iar nu pe terenul vecinului
său.
B. Apele de suprafaţă şi albiile lor.

Conform art. 3, alin. 2 din Legea apelor, „Albiile minore cu

lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc
suprafaţa de 10 kmp, pe care apele nu curg permanent, aparţin
deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau
curg. Proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în
concordanţă cu condiţiile generale de folosire a apei în bazinul
respectiv”. Rezultă din acest text că, dacă terenurile sunt
proprietate privată, şi albiile minore menţionate formează
obiectul dreptului de proprietate privată. Cât priveşte apele, deşi
nu se mai face aceeaşi menţiune, concluzia este identică printr-o
interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. 3, alin. 1 din aceeaşi
lege, în care se precizează că aparţin domeniului public numai
apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5
km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 kmp.
Desigur, această afirmaţie trebuie să fie înţeleasă, în legătură cu
apele curgătoare, în sensul că aceste

(258)

ape sunt susceptibile de apropriere privată în măsura acelor cantităţi

care sunt efectiv consumate de proprietarul terenului, fie pentru
irigaţii, fie în alte scopuri, cu respectarea cerinţelor legale, conform art.
9, alin. 2 din Legea apelor şi art. 582 C. civ. în acest ultim text legal se
precizează expres, în legătură cu apele curgătoare, dreptul
proprietarilor riverani de a folosi apa pentru irigaţii, „fără însă a o
abate de tot”, precum şi dreptul proprietarului pe al cărui teren trece
apa curgătoare de a utiliza „în toată întinderea prin care ar avea
curgere, cu îndatorirea numai de a-i lăsa cursul firesc la ieşirea din
proprietatea sa”. Mai mult, pepinierele şi crescătoriile piscicole aflate în
afara cursurilor de apă sunt conform art. 3, alin. 5, susceptibile de
apropriere privată chiar dacă depăşesc dimensiunile prevăzute în art.
3, alin. 1 din Legea apelor.
Dreptul de proprietate privată asupra insulelor este reglementat
în Codui civil şi în Legea apelor. Astfel, conform art. 3, alin. 3 din Legea
apelor, „Insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la
nivelul mediu al apei, aparţin proprietarului albiei apei”634. Aşadar, dacă
albia apei este proprietate privată, şi insula va fi proprietate privată.
Potrivit art. 500 C. civ., insulele şi prundurile formate în râurile
nenavigabile şi neplutitoare formează obiectul dreptului de
proprietate privată al proprietarilor riverani, fiecare dintre aceştia
având o parte din insulă delimitată de linia mediană a râului. În schimb,
634
Prin nivelul mediu al apei, conform punctului 18 din Anexa nr. I la Legea apelor, se înţelege „poziţia
curbei suprafeţei libere a apei, raportată la un plan de referinţă corespunzătoare tranzitării prin albie a
debitului mediu pe o perioadă îndelungată (debit-modul)”.
insulele şi prundurile formate în albia fluviilor şi râurilor navigabile sau
plutitoare aparţin domeniului public al statului, cum se precizează în
art. 499 C. civ. Ele n-ar putea fi dobândite deci prin titlu sau
prescripţie achizitivă, menţiunea contrară din partea finală a acestui
articol nefiind operantă635. Conform art. 501 C. civ., când un râu sau un
fluviu formează un braţ nou care înconjoară pământul unui proprietar
riveran, acesta nu pierde dreptul de proprietate asupra insulei astfel
formate, chiar dacă este vorba de un fluviu sau râu navigabil ori
plutitor.
Art. 496 şi art. 502 C. civ., împreună cu art. 42 din Legea apelor
reglementează două situaţii: în prima situaţie, apele unui râu sau fluviu
„se retrag pe nesimţite de la unul din ţărmuri şi se îndreaptă către
celălalt ţărm” (art. 496 C. civ.); în a doua situaţie, „un curs de apă îşi
formează o albie nouă, părăsind în mod natural pe cea veche” (art. 42,
alin. 1 din Legea apelor). Deşi în acest ultim text legal se face referire
numai la art. 496 C. civ., derogarea instituită are în vedere situaţia
descrisă în art. 502 C. civ. Ca urmare, această derogare vizează
ambele situaţii. Aşa fiind, în ambele situaţii, proprietarii riverani sau
utilizatorii de apă pot să solicite readucerea apei în vechea albie, pe
cheltuiala acestora, în termen de un an de la sfârşitul anului în care
apa a părăsit albia. Cererea este adresată Administraţiei Naţionale
„Apele Române”, care are competenţa să

(259)

o aprobe sau să o respingă. Eventualele litigii se soluţionează de

instanţele judecătoreşti. Dacă cererea a fost respinsă sau dacă nu s-a
635
În raport cu dispoziţiile art. 150, alin. 1 şi art. 135, alin. 5 din Constituţie (în forma nerevizuită), se
poate aprecia că menţiunea respectivă a fost abrogată explicit indirect ca efect al intrării în vigoare a
Constituţiei.
formulat o asemenea cerere în termenul menţionat, albia veche
rămâne, în situaţia prevăzută în art. 496 C. civ., a proprietarului
ţărmului de unde apa s-a retras, fără ca proprietarul ţărmului opus să
poată reclama pământul pierdut. În cea de-a doua situaţie descrisă în
art. 502 C. civ. şi în art. 42, alin. 1 din Legea apelor, vechea albie se
împarte între proprietarii riverani, iar albia nouă se consideră albie
naturală şi se înregistrează în cadastrul apelor, fiind preluată în
administrare de Administraţia Naţională „Apele Române”.
Dreptul de proprietate privată asupra apelor de suprafaţă şi a
albiilor acestora este supus unor multiple limitări legale în interes
public. Mai întâi, titularii acestui drept intră sub incidenţa unor interdicţii
privind desfăşurarea anumitor activităţi, conform art. 25-27, 30, 32, 37,
alin. 1 şi 2, 40 şi 49, alin. 1 din Legea apelor. Alte activităţi sunt
condiţionate de obţinerea unor avize şi autorizaţii sau de efectuarea
unor notificări prealabile, conform art. 50,51 şi 54. Unele obligaţii
propter rem cu caracter administrativ636 sunt prevăzute în art. 34, alin.
3 şi 59, alin. 1 şi 2. Servitutile administrative în această materie sunt
reglementate în art. 28, iar posibilitatea exproprierii pentru lucrări de
utilitate publică este expres prevăzută în art. 29.
În raporturile de vecinătate, proprietarii terenurilor au obligaţia
de a nu face lucrări care să împiedice scurgerea naturală a apelor
sau care să agraveze situaţia unuia dintre terenuri. în acest sens,
potrivit art. 578 C. civ., „Locurile inferioare sunt supuse a primi apele
ce curg fireşte din locurile superioare, fără ca mâna omului să fi
contribuit la aceasta.
Proprietarul inferior nu poate ridica stăvili ca să oprească
această scurgere.

636
Supra, nr. 37, lit. B.
 Proprietarul superior nu poate face nici o lucrare spre
agravarea servitutii fondului inferior”.

Secţiunea a IlI-a
Limite legale stabilite în interes privat,
în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate

134. Clasificare.

În funcţie de voinţa juridică pe care se întemeiază, limitele

juridice sunt stabilite fie de către legiuitor, fie de către judecător
(limite judiciare), fie de către proprietar. În primul caz, este vorba de
aşa-numitele servituti naturale şi legale. Întrucât este vorba de limite
normale de exercitare a dreptului de proprietate în raporturile de
vecinătate, servitutile naturale şi legale sunt compatibile şi cu dreptul
de proprietate publică. Limitele judiciare

(260)

sunt o aplicaţie particulară în materia dreptului de proprietate a

principiului echităţii. Proprietarul însuşi poate să îşi restrângă sfera
de exercitare a dreptului său, fie consimţind la constituirea unor
servituti ca dezmembrăminte ale proprietăţii, fie obligându-se să nu
desfăşoare anumite activităţi, inclusiv obligaţia de a nu înstrăina bunul,
fie îngăduind altui proprietar să îşi exercite dreptul dincolo de limitele
normale.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată pot fi privite
şi ca limite juridice lato sensu ale exercitării acestui drept, indiferent
dacă sunt consimţite de proprietar sau se nasc prin uzucapiune.
Dezmembrămintele au însă o configuraţie distinctă ca drepturi reale
principale şi vor fi analizate într-un capitol separat.

135. Servitutile naturale şi legale.

În Codul civil, aceste servituti sunt reglementate în articolele

578-619. Denumirea de servituti este însă înşelătoare. Cum vom
vedea637, nu toate servitutile sunt veritabile dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate. Servitutile naturale, adică acelea care se
nasc din situaţia locurilor, şi servitutile legale sunt simple limite de
exercitare normala a dreptului de proprietate în raporturile de
vecinătate, iar nu dezmembrăminte ale dreptului de proprietate638. În
plus, nu există o distincţie reală între servitutile naturale şi cele legale,
ele toate fiind stabilite de legiuitor în considerarea situaţiei locurilor în
cadrul raporturilor de vecinătate. De cele mai multe ori, aceste servituti
au caracter reciproc, adică reprezintă limitări ale exercitării tuturor
drepturilor de proprietate asupra fondurilor vecine, iar nu doar al
unuia dintre aceste drepturi. În acest sens, în art. 588 C. civ. se
precizează că „Legea supune pe proprietar la osebite obligaţii unul
către altul, fără chiar să existe vreo convenţie între dânşii”. În mod
excepţional, în funcţie de situaţia locurilor, este posibil ca servitutea să
aibă caracter unilateral, adică să apese numai asupra unuia dintre
fondurile vecine (cazul servitutii de trecere). De regulă, aceste
servituti sunt stabilite în interes privat. Uneori, ele sunt determinate de
un interes public, cum se întâmplă în ipoteza art. 587 C. civ.
Aşa-numitele servituti naturale au fost deja prezentate în
legătură cu limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate (art.
637
Infra, nr. 227 şi 228.
638
C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 813.
578-585 C. civ.), după cum a fost prezentată şi servitutea legală
prevăzută în art. 615 C. civ. (scurgerea streşinilor).

136. Zidul, şanţul şi gardul comun.

Dispoziţiile art. 590-606 C. civ. reglementează obligaţia de a

îngrădi casele, curţile şi grădinile vecine, prezumţia de coproprietate
asupra zidului comun, precum şi obligaţiile şi drepturile
coproprietarilor cu privire la zidul, şanţul şi gardul comun.

A. Obligaţia de a îngrădi casele, curţile şi grădinile vecine.

În localităţile urbane, proprietarul unui teren sau construcţii are

obligaţia de îngrădire. Nerespectarea

(261)

acestei îndatoriri îl îndreptăţeşte pe vecin să ceară în justiţie

obligarea proprietarului să contribuie la clădirea şi repararea
îngrădirii ce desparte casele, curţile şi grădinile lor. Înălţimea îngrădirii
este stabilită prin reglementări speciale sau în funcţie de obiceiul
locului. În absenţa unei asemenea reglementări sau a unei cutume,
înălţimea îngrădirii va fi de cel puţin doi metri, socotită şi coama (art.
600 C. civ.). Din cuprinsul acestui text rezultă însă că obligaţia de
îngrădire operează numai în localităţile urbane, iar nu şi în localităţile
rurale.
 Obligaţia de îngrădire are caracter propter rem. Ca urmare, ea
este opozabilă tuturor dobânditorilor ulteriori şi succesivi ai
imobilului, iar dreptul corelativ este imprescriptibil639.

B. Prezumţia de coproprietate şi prezumţiile de

proprietate exclusivă.

Conform art. 590,602 şi 606 C. civ., zidul, şanţul sau gardul

dintre două proprietăţi se socoteşte a fi comun, dacă nu există titlu sau
semn care să facă proba contrară sau dacă nu a operat prescripţia
achizitivă în favoarea unuia dintre proprietarii vecini640. Deşi menţiunea
referitoare la prescripţia achizitivă este expres prevăzută numai în
legătură cu gardul comun (art. 606 C. civ.), în măsura în care se
acceptă că este posibilă intervertirea precarităţii în posesie în
favoarea unuia dintre coproprietari, această concluzie se aplică,
pentru identitate de raţiune, în toate cazurile, indiferent de natura
despărţiturii comune.
Semnul de necomunitate îmbracă forme diferite în cele trei
ipoteze. În cazul zidului despărţitor, prezumţia de comunitate este
înlăturată dacă zidul are culmea dreaptă şi perpendiculară pe unul
dintre pereţi, coborând în forma unui plan înclinat spre celălalt perete. În
acest caz, conform art. 591 C. civ., există prezumţia că zidul aparţine
proprietarului spre al cărui fond coboară planul înclinat, în cazul

639
Supra, nr. 37, lit. A.
640
S-a apreciat că această prezumţie de comunitate este mixtă, dovada contrară fiind posibilă numai
prin anumite mijloace de probă. În acest sens, G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele,
Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 133. Dintr-o altă perspectivă, cât timp se poate face dovada
contrară altfel decât prin mărturisire, prezumţia legală rămâne una relativă, indiferent de dificultatea
probei contrare, sub aspectul persoanei îndreptăţite să facă proba sau sub aspectul mijloacelor de probă
permise (Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a V-
a, Casa de editură şi presă „Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p. 121). Credem şi noi că dificultatea
probei contrare, altfel decât prin mărturisire, nu este un criteriu suficient pentru a crea o categorie
distinctă de prezumţii legale. Cât timp proba contrară este posibilă altfel decât prin mărturisire,
prezumţia rămâne relativă.
şanţului despărţitor, prezumţia de comunitate este înlăturată dacă
pământul e înălţat sau aruncat numai de o parte a şanţului. În
această situaţie operează o prezumţie de proprietate exclusivă în
favoarea proprietarului pe al cărui fond este înălţat sau aruncat
pământul (art. 603 şi 604 C. civ.). În cazul gardului despărţitor există
semn de necomunitate dacă doar una dintre cele două proprietăţi
este îngrădită. Prezumţia de comunitate este răsturnată şi operează
prezumţia de proprietate exclusivă în favoarea proprietarului

(262)

fondului îngrădit. Prezumţia de proprietate exclusivă este relativă, ea

putând fi răsturnată în măsura în care persoana interesată face
dovada unui fapt juridic în sens larg ca temei al coproprietăţii.
În toate cazurile, prezumţia de comunitate este înlăturată dacă
se prezintă un titlu care face dovada că unul dintre vecini este
proprietar exclusiv a. zidului, şanţului sau gardului despărţitor. În
acest context, termenul titlu este folosit cu sensul de înscris care
face dovada unui act juridic din care rezulta naşterea proprietăţii
exclusive.
Dacă operează prezumţia legală de comunitate, operează şi
prezumţia simplă cu privire la cotele egale din dreptul de proprietate
asupra despărţituri; comune care revin vecinilor. Cel interesat poate
să răstoarne însă această din urmă prezumţie, făcând dovada
contrară.

C. Drepturile şi obligaţiile proprietarilor vecini.

 Aceste drepturi şi obligaţii sunt corelative şi, în situaţia în care
operează prezumţia de comunitate, reciproce Aşadar, aceste
drepturi şi obligaţii sunt diferite, în funcţie de caracterul comun sau
exclusiv al dreptului de proprietate asupra zidului, şanţului sau gar-
dului despărţitor.
a) În ipoteza în care operează prezumţia legală de comunitate,
cheltuielile pentru reparaţia şi reclădirea zidului comun sau pentru
întreţinerea şanţului comun sunt suportate de coproprietari,
proporţional cu cota-parte din drept ce revine fiecăruia (art. 592 şi
605 C. civ.). Întrucât această obligaţie are caracter propter rem, ea nu
poate fi extinsă şi la cazul gardului comun, întrucât în acest caz nu
există o prevedere expresă a legii. Fiecare coproprietar are deci
dreptul să ceară, în justiţie, obligarea celuilalt sau celorlalţi
coproprietari la suportarea cotelor corespunzătoare din aceste
cheltuieli. Coproprietarul care a suporta: singur aceste cheltuieli are
dreptul să ceară celuilalt sau celorlalţi sumele corespunzătoare, în
ambele cazuri, între coproprietari există raporturi obligaţionale,
născute însă dintr-un fapt juridic în sens restrâns, iar nu dintr-un act
juridic (fie faptul juridic al coproprietăţii, fie gestiunea de afaceri).
În cazul zidului comun, oricare coproprietar poate fi liberat de
obligaţia de a contribui la cheltuielile comune dacă renunţă la cota sa
parte din dreptul de proprietate asupra zidului despărţitor, cu excepţia
cazului în care zidul ar sprijini o clădire a sa (art. 593 C. civ.). Această
posibilitate nu este prevăzută şi pentru şanţul şi gardul comun.
Renunţarea este un act unilateral de voinţă641.”Este nevoie deci de o
manifestare expresă de voinţă în acest sens, nefiind posibilă
deducerea renunţării din împrejurări de fapt.

641
Supra, nr. 121, lit. B, a, text şi nota 28.
 Zidul comun poate fi folosit de oricare coproprietar pentru
alăturarea sau sprijinirea altei construcţii numai cu consimţământul
celuilalt coproprietar Acest consimţământ este necesar şi pentru
găurirea zidului comun. Lucrarea poate fi efectuată chiar şi în absenţa
consimţământului celuilalt coproprietar dacă se stabilesc mai întâi, prin
intermediul unei expertize de specialitate, mijloacele necesare pentru
ca acea lucrare să nu vatăme drepturile celuilalt (art. 599 C

(263)

civ.). Fiind vorba de un litigiu, aprecierea acestor mijloace trebuie să se

facă de către judecător. Totuşi, se recunoaşte oricărui coproprietar
dreptul de a zidi în contra unui zid comun (adică perpendicular), inclusiv
prin introducerea unor grinzi sau legături în toată grosimea zidului,
lăsând însă 54 de milimetri spre vecin. Acesta poate reduce însă aceste
legături sau grinzi până la jumătatea zidului, în cazul în care el însuşi
foloseşte zidul comun pentru introducerea unor asemenea grinzi sau
legături (art. 594 C. civ.).
Oricare coproprietar are dreptul să înalţe zidul comun. El are
însă obligaţia să suporte cheltuielile pentru înălţarea zidului şi pentru
reparaţiile de întreţinere corespunzătoare părţii înălţate. De
asemenea, el va suporta valoarea pagubelor cauzate zidului comun
ca urmare a înălţării acestuia. Sintagma în proporţie cu înălţimea
utilizată în art. 595 C. civ. trebuie citită în sensul acesta. Această
concluzie este susţinută şi de prevederile art. 596 C. civ., în care se
arată că, dacă zidul comun nu suportă sarcina înălţării,
coproprietarul care doreşte înălţarea trebuie să refacă zidul în
întregime, din temelie, pe cheltuiala sa, afectând şi suprafaţa de
teren necesară pentru îngroşarea zidului.
 Când, din diferite motive, se reclădeşte un zid comun sau o
casă, servitutile care apasă sau profită acestui fond nu se sting, ci se
transferă asupra noului zid sau a noii case, fără ca aceste servituti să
devină însă mai împovărătoare. Această continuitate este însă
asigurată numai dacă reclădirea s-a făcut înainte de a se împlini
prescripţia achizitivă relativă la servitutile contrare servitutilor iniţiale.
b) Ipoteza în care nu operează prezumţia de comunitate este
reglementată numai în legătură cu zidul despărţitor (art. 597 şi 598 C.
civ.). În această ipoteză, zidul despărţitor este proprietatea exclusivă
a unuia dintre vecini. Celălalt vecin are dreptul să dobândească o
cotă-parte de 1/2 din dreptul de proprietate asupra zidului despărţitor
plătind primului vecin jumătate din valoarea acestui zid, precum şi
jumătate din valoarea locului pe care s-a clădit zidul. În mod
corespunzător, când s-a făcut înălţarea zidului comun doar pe
cheltuiala unui coproprietar, celălalt poate câştiga dreptul de
comunitate şi asupra părţii înălţate, plătind primului jumătate din
valoarea lucrării şi, dacă este cazul, jumătate din valoarea locului
întrebuinţat pentru îngroşarea zidului. În ambele cazuri, dreptul de a
dobândi comunitatea este un drept potestativ642. Întrucât nu este
prevăzut un termen de prescripţie, se aplică regula potrivit căreia
drepturile po-testative sunt imprescriptibile, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege.

237. Distanţa plantaţiilor.

Dreptul de proprietate asupra terenurilor vecine este limitat în

exercitarea atributului folosinţei care îmbracă forma unor plantaţii
(arbori, garduri vii şi alte plantaţii). În situaţia în care nu există
642
Supra, nr. 43 şi 44.
reglementări speciale sau cutume locale, proprietarul nu poate
planta pe terenul său la o distanţa mai mică de doi metri de linia
despărţitoare faţă de terenul

(264)

vecinului său, dacă este vorba de arbori înalţi, respectiv la o

distanţă mai mică de o jumătate de metru, pentru celelalte plantaţii
şi garduri vii (art. 607 C. civ.
Încălcarea acestei limite de către proprietar îl îndreptăţeşte
pe vecinul său să ceară în justiţie obligarea la scoaterea arborilor,
gardurilor vii şi a celorlalte plantaţii (art. 608, alin. 1C. civ.).
Proprietarul poate fi, de asemenea, obligat să taie crengile arborilor
care se întind dincolo de linia despărţitoare, intrând peste terenul
vecinului (art. 608, alin. 2 C. civ.). În ambele situaţii, dacă
proprietarul nu se conformează, hotărârea judecătorească poate fi
executată silit, pe cheltuiala sa. Cât priveşte rădăcinile plantaţiilor
care se întind dincolo de linia despărţitoare dintre două terenuri
aparţinând unor proprietari diferiţi, proprietarul vătămat este
îndreptăţit să le taie singur (art. 608, alin. 3). Deşi textul nu
prevede, este echitabil ca proprietarul arborilor să suporte
cheltuielile aferente tăierii rădăcinilor.
Prin titlu, se poate obţine o servitute contrară acestei
servituti legale, astfel încât să se poată planta la o distanţă mai
mică decât aceea prevăzută în Codul civil. O asemenea servitute
contrară, fiind continuă şi aparentă, ar putea fi dobândită şi prin
uzucapiune643.

643
Jurisprudenţa indicată de C. Stătescu, op. cit., p. 818, nota 1.
 În ipoteza în care arborii se află chiar în gardul comun, se
prezumă că ei formează obiectul unui drept de coproprietate, în
aceeaşi proporţie cu gardul comun. Fiecare dintre coproprietari
are însă dreptul să ceară tăierea acestor arbori (art. 609 C. civ.).
Acesta este încă un exemplu de drept potestativ. Deşi în text este
folosit verbul a cere, în realitate, fiind vorba de un drept, oricare
coproprietar poate să taie arborii pe cheltuiala sa şi să ceară
apoi de la celălalt valoarea cotei sale părţi din această cheltuială.
în cazul în care unul dintre coproprietari se opune la tăiere,
celălalt are dreptul să ceară în justiţie autorizarea
corespunzătoare, care poate fi apoi executată în mod silit.
Este de observat că în toate ipotezele, în măsura în care s-
a produs faptul juridic prevăzut de lege, acesta dă naştere unor
raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă
sau drepturi potestative.

138. Distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru

anumite construcţii.

Prin reglementări particulare, este instituită obligaţia de a

nu construi decât la o anumită distanţă de linia de hotar dintre
terenurile vecine sau de a efectua anumite lucrări prevăzute de
lege sau de regulamente, astfel încât să nu se producă prejudicii
proprietarului vecin (art. 610 C. civ.). Deşi în acest text sunt
enumerate anumite construcţii, este vorba de o reglementare de
principiu, care priveşte construcţiile în general. În această
reglementare de principiu nu este însă prevăzută distanţa
necesară dintre construcţiile ridicate pe terenurile vecine şi nici
nu sunt precizate lucrările necesare pentru prevenirea
prejudiciilor. Aceste aspecte sunt prevăzute în legi speciale, în
regulamente sau cutume644.

(265)

239. Vederea asupra proprietăţii vecinului.

Dispoziţiile art. 611-614 C. civ. reglementează aşa-numita

servitute de vedere. Mai întâi, nici unul dintre vecini nu poate face
o deschidere de vedere (de exemplu, fereastră) în zidul comun
fără consimţământul celuilalt vecin (art. 612 C. civ.). Tot astfel,
când este vorba de construcţii distincte de zidul comun, paralele
cu linia de hotar, nu sunt îngăduite deschiderile de vedere sau
balcoanele (ori alte asemenea elemente arhitectonice) spre
proprietatea vecinului la o distanţă mai mică de 19 decimetri faţă
de această linie. Când construcţiile sunt oblice în raport cu linia
de hotar, această distanţă obligatorie este de 6 decimetri (art. 612
şi 613 C. civ.). Distanţa se calculează, în ambele cazuri,
începând de la zidul în care s-a făcut deschiderea de vedere sau
de la linia exterioară a balcoanelor şi până la linia de hotar dintre
cele două proprietăţi (art. 614 C. civ.).
Aşadar, aşa-numita servitute de vedere este o restrângere
legală, cu caracter reciproc, a exercitării dreptului de proprietate
imobiliară în raporturile dintre vecini. Prin consimţământul
vecinilor sau prin uzucapiune, este posibilă constituirea unei
servituti contrare servitutii de vedere, astfel încât deschiderile de
vedere sau balcoanele pot fi făcute la distanţe mai mici decât cele

644
Pentru regimul juridic al construcţiilor, inclusiv sub aspectul distanţei dintre construcţiile aparţinând
unor proprietari vecini, infra, nr. 162-164.
prevăzute de lege. Tot astfel, proprietarii vecini pot conveni, cu
caracter unilateral sau bilateral, să mărească aceste distanţe.

140. Dreptul legal de trecere.

A. Precizări prealabile.

a) Dreptul legal de trecere şi servitutea legală de trecere. De

cele mai multe ori, aceste două sintagme sunt utilizate cu înţelesuri
echivalente. Există însă, cum vom vedea mai departe, o diferenţă
între dreptul de trecere, în ansamblul său, şi ipostazele în care se
manifestă acest drept. Servitutea legală de trecere propriu-zisă
este una dintre aceste ipostaze. Riguros vorbind, dreptul legal de
trecere şi servitutea legală de trecere nu sunt noţiuni echivalente.
Totuşi, întrucât termenii au intrat în uzul comun, urmează să se
facă distincţie, în funcţie de context, între servitutea legală de
trecere stricto sensu şi servitutea legală de trecere lato sensu,
numai aceasta din urmă fiind echivalentă cu noţiunea de drept
legal de trecere.
b) Distincţia dintre servitutea legală de trecere şi servitutea
de trecere stabilită prin fapta omului. Nu trebuie să se confunde
servitutea legală de trecere stricto sensu, reglementată în art.
616-619 C. civ., cu servitutea de trecere stabilită prin fapta
omului. Servitutea stabilită prin fapta omului este, de regulă, un
dezmembrământ veritabil al dreptului de proprietate privată, şi
numai uneori o simplă restrângere a exercitării acestui drept în
raporturile de vecinătate. Este însă adevărat că servitutea legală
de trecere, potrivit art. 616-619 C. civ., este, spre deosebire de
celelalte servituti naturale şi legale, mai mult decât o simplă
restrângere a exercitării dreptului de proprietate privată. Astfel, în
măsura în care se exercită, dreptul de trecere presupune că
anumite elemente ale dreptului de proprietate asupra unui teren
sunt exercitate, chiar dacă nu exclusiv, de proprietarul altui
teren. Într-adevăr, servitutea legală de trecere nu îl împiedică pe
proprietarul terenului asupra căruia s-a constituit să îşi exercite
integral atributele dreptului său de proprietate, inclusiv asupra
porţiunii pe care se realizează

(266)

efectiv trecerea, cu condiţia să nu împiedice în nici un fel această

trecere645 Această exercitare comună a unor atribute ale
dreptului de proprietate asupra terenului pe care se realizează
trecerea este posibilă şi în cazul servitutii de trecere stabilite prin
fapta omului. Aşadar, distincţia dintre cele două tipuri de servitute
de trecere se întemeiază pe alte două elemente. În primul rând,
cât priveşte izvorul, servitutea legală de trecere nu se poate stabili
numai prin fapta omului, fiind necesară situaţia obiectivă a locului
înfundat de care legea leagă naşterea acestei servituti. În al doilea
rând, tocmai pentru că este vorba de o asemenea situaţie
obiectivă, această servitute legală se poate exercita asupra
oricărui teren, indiferent dacă este proprietate publică sau are un
alt regim juridic special care implică imprescriptibilitatea şi
inalienabilitatea646 ori dacă este un teren îngrădit sau neîngrădit,
construit sau neconstruit647. Dincolo de această distincţie, servitutea
645
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. VI,
Editura Librăriei „Universala” Alcalay&Co., Bucureşti, 1930, p. 292, pct. 35 şi 36.
646
Ibidem, pct. 27-30. Pentru probleme de ansamblu privind această limită a exercitării dreptului de
proprietate, V. Stoica, „Servitutea legală de trecere”, în Dreptul nr. 11/2003, p. 53-65.
647
Doctrina română şi franceză menţionată ibidem, pct. 31 şi 32. În acelaşi sens, Al. Weill, F. Terre,
Ph. Simler, op. cit., p. 254. (Autorii precizează că, dacă terenul este îngrădit, nu este necesară
înlăturarea îngrădirii, ci doar deschiderea unei porţi şi remiterea unei chei către beneficiarul servitutii
de trecere.)
legală de trecere se comportă ca şi un dezmembrământ al
dreptului de proprietate privată, fără a se confunda cu acesta. Aşa
se explică de ce în practica judiciară s-a pus, într-un context
special, precizat mai jos, problema posesiei şi a prescripţiei
achizitive în legătură cu această servitute legală de trecere.
Ca urmare, dispoziţiile art. 620-643 C. civ., care
reglementează servitutile stabilite prin fapta omului, nu se aplică
servitutii legale de trecere 648.
c) Distincţia dintre servitutea legală de trecere şi servitutea
administrativă de trecere. De asemenea, nu se confundă
servitutea legală de trecere cu servitutea administrativă de
trecere. Aceasta din urmă este instituită tot prin lege, dar nu în
interes privat, în raporturile de vecinătate, ci în interes public, în
favoarea autorităţilor publice competente să efectueze lucrări în
domeniul minier, în cel petrolier sau în cel al energiei electrice 649.

B. Sediul materiei.

Conform art. 616 C. civ., „Proprietarul al cărui loc este

înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică, poate reclama
o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu
îndatorirea de a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar
putea ocaziona”. De regulă, trebuie să se utilizeze calea cea mai
scurtă pentru ieşirea la drumul public, cu excepţia cazului în care
o altă cale ar pricinui un prejudiciu mai mic proprietarului pe al
cărui teren se exercită dreptul de trecere (art. 617 şi 618 C. civ.).

648
C. Bîrsan, op. cit., p. 289.
649
Supra, nr. 130, notele 6, 7 şi 8. Deşi în Legea petrolului nu este denumită servitute de trecere,
servitutea prevăzută în acest text legal implică şi calea de acces la lucrările care se efectuează.
 (267)

În practica judiciară au fost făcute importante nuanţări în

legătură cu aceste dispoziţii legale.

C. Noţiunea de loc înfundat.

Mai întâi, prin noţiunea de loc înfundat se înţelege un teren

care, fiind înconjurat de terenurile altor proprietari, nu îngăduie
proprietarului său o ieşire suficientă la drumul public. Împrejurarea că
există o cale temporară de acces la drumul public, cu caracter de
exploatare agricolă, creată prin înţelegerea mai multor proprietari în
perioada necesară pentru transportarea recoltelor, nu exclude
noţiunea de loc înfundat650.
Dreptul de trecere poate fi cerut nu numai pentru exploatarea
terenului care are situaţia de loc înfundat, ci şi pentru întreţinerea şi
reparaţia clădirilor aflate pe acest teren651, fie ele comerciale sau
industriale652, sau numai pentru a avea acces la locul înfundat,
independent de orice exploatare653. Aşadar, finalităţile dreptului de
trecere sunt multiple, în funcţie de posibilităţile pe care le oferă
situaţia terenului înfundat şi de voinţa proprietarului acestuia. Aceste
posibilităţi trebuie să fie privite nu numai static, ci şi dinamic, în
evoluţia lor654.
650
Curtea de Apel Suceava, dec. civ. nr. 49/1994, nepublicată, citată în P. Perju, „Sinteză teoretică a
jurisprudenţei instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Suceava în materie civilă”, în Dreptul nr.
5/1995, p. 44.
651
În acest sens, jurisprudenţa menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. I,
Editura Librăriei „Universala” Alcalay&Co., Bucureşti, 1925, p. 695, pct. 1 şi doctrina română şi
franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VI, p. 291, pct. 14.
652
Doctrina română şi franceză favorabilă acestei soluţii, precum şi doctrina franceză împotriva
acesteia menţionate ibidem, pct. 15. In acelaşi sens, C. Atias, Droit civil. Les biens, Li tec, Paris, 2002,
p. 408.
653
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 291, pct. 19.
654
Pentru elementele statice şi dinamice ale finalităţilor dreptului de trecere, Al. Weill, F. Terre, Ph.
Simler, op. cit., p. 252
 De asemenea, dreptul de trecere poate fi solicitat şi în ipoteza
schimbului de terenuri, chiar dacă dobânditorul terenului înfundat avea
cunoştinţă de situaţia fondului şi chiar dacă terenul pe care se exercită
dreptul de trecere este proprietate publică655.
Noţiunea de loc înfundat a fost interpretată în sensul că ea
include în sfera sa şi situaţiile în care, deşi nu e vorba de o
imposibilitate absolută de a ieşi la calea publică, calea de acces
existentă la drumul public este periculoasă sau prezintă inconveniente
grave656 ori este insuficientă657. Aceste împrejurări de fapt

(268)

se apreciază în mod suveran, dar nu arbitrar de către judecător,

în acord cu principiul echităţii658. Această idee, consacrată în
practica judiciară şi în doctrină, pune în evidenţă criteriul necesităţii
exploatării, care operează nu numai pentru stabilirea conţinutului
servitutii de trecere, ci şi pentru stabilirea caracterului de loc
înfundat. Altfel spus, în măsura în care calea de trecere existentă
nu este suficientă pentru a asigura exercitarea normală a
atributelor dreptului de proprietate asupra unui teren, inclusiv prin
exploatarea sa economică, terenul respectiv are caracterul de loc
înfundat659.
655
C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. I, p. 695 şi 696, pct. 4.
656
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1264/1968, nepublicată, citată în C. Stătescu, op. cit., p. 819, nota 1.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2487/1987, în Revista română de drept nr. 6/1988, p. 70; C.S.J., s. civ.,
dec. nr. 459/1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 75; Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 704/1983, în Revista
română de drept nr. 11/1983, p. 73.
657
Jurisprudenţa menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 696, pct. 9. G.N. Luţescu, Teoria
generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale,
Bucureşti, 1947, p. 311.
658
Ibidem. În acelaşi sens, C. Bîrsan, op. cit., p. 288, text şi nota 2. În jurisprudenţa franceză recentă
există tendinţa de a se acorda dreptul de trecere în ipoteza în care, în cartierele urbane aşezate în pantă,
accesul la un teren se face pe o scară îngustă şi dificilă, neexistând posibilitatea de a folosi un
autovehicul (jurispru-denţa franceză menţionată în C. Atias, op. cit., p. 411 şi 412, text şi nota 82).
659
G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, l0 edition, Montchrestien, Paris, 2001,
p. 151.
 Dacă însă calea periculoasă, insuficientă sau care prezintă
alte inconveniente poate deveni practicabilă cu cheltuieli
rezonabile din partea proprietarului, terenul nu mai are caracter de
loc înfundat. Într-adevăr, din considerente de echitate, judecătorul
trebuie să ţină seama în egală măsură de interesul proprietarului
care solicită exercitarea dreptului de trecere şi de interesul
proprietarului pe al cărui teren se exercită acest drept 660.
În această ordine de idei, dacă proprietarul locului înfundat
nu ar putea obţine pe terenul vecinului o cale de acces la drumul
public mai puţin dificilă sau mai puţin periculoasă decât aceea
existentă pe terenul propriu, nu se justifică recunoaşterea
dreptului de trecere.
Când terenul este înconjurat, de o parte, cu o apă
curgătoare şi, de celelalte părţi, de proprietăţile vecine, se poate
obţine un drept de trecere în funcţie de aprecierea judecătorilor în
legătură cu dificultăţile şi cheltuielile necesare pentru traversarea
apei sau a canalului 661.
S-a apreciat că locul este înfundat chiar dacă ar avea o ieşire
la un drum afectat însă unui uz special, neaccesibil publicului662. În
schimb, dacă există un drept de trecere stabilit prin titlu pe terenul
unui anumit vecin, proprietarul locului înfundat nu mai poate
beneficia de servitutea legală de trecere şi nu mai poate pretinde
o ieşire la calea publică pe terenurile celorlalţi vecini, cu excepţia

660
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VI., p. 290 şi
291, pct. 4-7; C.S.J., s. civ., dec. nr. 2617/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 78; dec. nr. 2275/1991, în
Dreptul nr. 8/1992, p. 85.
661
Doctrina română şi franceză menţionată ibidem, p. 291, pct. 8. Este vorba de un drum închis
circulaţiei publice, în sensul precizat mai jos, lit. D.
662
Ibidem, pct. 9.
cazului în care a pierdut dreptul 663 său prin prescripţia
extinctivă664. Caracterul

(269)

de loc înfundat nu dispare însă dacă trecerea se face pe terenul

unui vecin, prin simpla îngăduinţă temporară a acestuia665.
Înfundarea locului nu trebuie să fie rezultatul faptei
proprietarului care solicită dreptul de trecere, indiferent dacă fapta
este săvârşită cu intenţie sau din neglijenţă666. Altfel spus, cauza
înfundării trebuie să fie un caz fortuit sau un caz de forţă majoră667.

D. Noţiunea de drum public.

663
În materia drepturilor reale prescriptibile sub aspect extinctiv, se apreciază că împlini rea termenului
de prescripţie are ca efect chiar stingerea dreptului real respectiv, iar nu doar stingerea dreptului
material la acţiune; G. Boroi, op. cit., p. 255.
664
Doctrina franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 291, pct. 10, 11 şi 13.
665
În sens contrar, jurisprudenţa franceză menţionată în C. Atias, op. cit., p. 409, nota 74. Pe bună
dreptate, acest autor critică soluţia jurisprudenţială, întrucât simpla trecere tolerată de un vecin, cu
caracter temporar, nu este suficientă pentru a asigura exercitarea dreptului de proprietate asupra locului
înfundat.
666
Este controversată soluţia în situaţia în care înfundarea terenului este rezultatul partajării voluntare a
unui teren, fără ca să fi fost stabilită o servitute de trecere prin actul de partaj (în acest caz, nu mai este
vorba de o servitute legală de trecere, ci de una stabilită prin fapta omului; jurisprudenţa menţionată în
C. Hamangiu, N. Geor- gean, op. cit., vol. I, p. 697, pct. 14). Mai întâi, s-a decis, din considerente de
echitate, că proprietarul terenului care a devenit înfundat după partaj se poate adresa mai întâi
copărtaşilor terenului iniţial pentru exercitarea dreptului de trecere, iar dacă nu se poate crea o cale de
acces comodă pe unul dintre terenurile copărtaşilor rezultate după partaj, dreptul de trecere ar putea fi
cerut pe terenul unui vecin care nu a avut calitatea de coproprietar al terenului supus partajării
(jurisprudenţa menţionată ibidem, pct. 15). Apoi, s-a decis că, dacă înfundarea terenului este rezultatul
partajului voluntar, dreptul de trecere nu mai poate fi solicitat în condiţiile art. 616 C. civ. (C.S.J., s.
civ., dec. nr. 572/1990, în Dreptul nr. 1/1991, p. 68 şi 69; în acelaşi sens, jurisprudenţa menţionată în C.
Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 696, pct. 11). Ultima soluţie este însă nenuanţată, întrucât nu face
distincţie în funcţie de modul în care exercitarea dreptului de trecere este solicitată pe terenurile
copărtaşilor iniţiali sau pe te renurile altor vecini şi nici în funcţie de dificultatea căii de acces. Iată de
ce prima soluţie este raţională şi echitabilă.
667
În acest sens, jurisprudenţa menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 696 şi 697, pct.
6,7,11 şi 16; doctrina română şi franceză, precum şi jurisprudenţa menţionate în C. Hamangiu, N.
Georgean, op. cit., vol. VI, p. 290, pct. 3, p. 294, pct. 4; C.S.J., s. civ., dec. nr. 2788/1987, în Revista
română de drept nr. 9/1988, p. 77; dec. nr. 572/1990, precitată. Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit.,
p. 251.
 În art. 616 C. civ. se foloseşte termenul de cale publică, iar în art.
617 C. civ. se foloseşte termenul drum, cu un sens echivalent, dar fără
a se defini vreunul dintre aceştia. Cu acelaşi sens, în art. 4 din
Ordonanţa Guvernului nr. 43 din 28 august 1997 privind regimul
drumurilor668 este

(270)

utilizată noţiunea de drum deschis circulaţiei publice. În plus, în

acelaşi act normativ este folosită şi noţiunea de drum public, dar
cu o accepţie specială, în funcţie de destinaţia care determină
apartenenţa la domeniul public, conform art. 3, lit. a din acelaşi
act normativ. Conform art. 4, lit. a, drumul deschis circulaţiei
publice este orice drum public, precum şi orice drum de utilitate
privată care asigură, de regulă, accesul nediscriminatoriu al
vehiculelor şi pietonilor Drumul închis circulaţiei publice este un
drum de utilitate privată care serveşte obiectivelor la care publicul

668
Republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 237 din 29 iunie 1998 în temeiul art. II
din Legea nr. 82 din 15 aprilie 1998 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind
regimul juridic al drumurilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 158 din 22 aprilie
1998, în forma modificată prin Legea nr. 413 din 26 iunie 2002 privind aprobarea Ordonanţei
Guvernului nr. 79/2001 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind
regimul drumurilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 490 din 9 iulie 2002.
Ordonanţa în forma republicată a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 132 din 31 august
2000 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind regimul dru-
murilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 434 din 3 septembrie 2000, Ordonanţa
Guvernului nr. 79 din 30 august 2001 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.
43/1997 privind regimul drumurilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 541 din 1
septembrie 2001, Legea nr. 413/2002, precitat Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2003
pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 66 din 2 februarie 2003, Legea nr. 227 din 23
mai 2003 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2003 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, publicată în Monitorul oficial al Ro-
mâniei, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2003 şi prin Legea nr. 47 din 17 martie 2004 privind aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi
şi Drumuri Naţionale din România S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome „Administraţia Naţională
a Drumurilor din România”, publicată în Mor> torul oficial al României, Partea I, nr. 257 din 23 martie
2004.
nu are acces sau un drum public închis temporar circulaţiei
publice.
Aşadar, noţiunea de drum public sau cale publică
menţionată în art. 616 şi 617 C. civ. are sensul descris în art. 4
din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 De altfel, în doctrină, de
multă vreme s-a precizat că drumul public este orice loc pe care
trecerea este îngăduită, iar nu numai drumurile naţionale,
judeţene sau comunale669.

E. Ipostazele dreptului de trecere.

Acest drept are multiple înfăţişări. înţelegerea lui depinde de

identificarea acestora. Mai întâi, este vorba de dreptul de a cere
recunoaşterea servitutii de trecere. Apoi, este vorba de servitutea
legală de trecere stricto sensu. În al treilea rând, este vorba de
dreptul de a cere modificarea servitutii legale de trecere. În sfârşit,
este vorba de o extensiune a primelor două înfăţişări în legătură
cu accesul temporar pe terenul vecin pentru repararea şi
întreţinerea construcţiei proprii.
a) Dreptul de a cere stabilirea servitutii legale de trecere
stricto sensu. Acest drept nu se confundă cu servitutea legală de
trecere stricto sensu. Într-adevăr, dreptul de a cere stabilirea
acestei servituti ia naştere în momentul în care un teren devine
înfundat, în sensul precizat mai sus. Din acest moment,
proprietarul terenului înfundat, prin manifestarea sa unilaterală de
voinţă, poate păşi la stabilirea servitutii legale de trecere stricto
sensu. Aşadar, acest drept are caracter potestativ670. Totuşi, spre
669
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 292, pct. 23.
670
În mod intuitiv, această idee a fost exprimată în formula „acest drept de trecere con stituie o simplă
facultate” (G.N. Luţescu, op. cit., p. 311).
deosebire de cele mai multe drepturi potestative dreptul de a
cere accesul la calea publică nu duce, prin simpla sa exercitare
adică prin voinţa unilaterală a proprietarului locului înfundat, la
stabilirea servitutii legale de trecere stricto sensu.

(271)

Legea oferă doar criteriile pentru selectarea căii de acces pe

un teren vecin, respectiv criteriul lungimii minime, cumulat cu
criteriul prejudiciului minim. Aceste două criterii legale explicite
sunt completate cu un alt criteriu legal implicit, şi anume criteriul
necesităţii671. Altfel spus, servitutea legală de trecere stricto sensu
se stabileşte doar în măsura necesară pentru exercitarea
rezonabilă a dreptului de proprietate asupra locului înfundat.
Aplicarea acestor criterii nu este însă posibilă doar prin voinţa
proprietarului locului înfundat. Pe lângă această voinţă, mai este
necesară fie voinţa proprietarului terenului vecin, fie voinţa
judecătorului, fie posesia îndelungată, adică uzucapiunea.
Sub primul aspect, dacă părţile convin asupra locului pe
care se stabileşte şi se exercită servitutea de trecere, nu mai
este necesară nici o altă cenzură în legătură cu îndeplinirea celor
trei criterii: necesitatea exploatării, lungimea minimă şi prejudiciul
minim.
În absenţa acordului proprietarului vecin, proprietarul locului
înfundat are dreptul să ceară instanţei judecătoreşti să
stabilească servitutea legală de trecere stricto sensu, inclusiv sub
aspectul locului şi al întinderii acestuia. Stabilirea locului pe care
se exercită servitutea implică, în ipoteza în care sunt mai multe
671
Pentru criteriul necesităţii sau al trebuinţei, doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu,
N. Georgean, op. cit., p. 291, pct. 16-19 şi p. 295, pct. 5 şi 6.
terenuri vecine aparţinând unor proprietari diferiţi, şi alegerea
terenului pe care se va exercita servitutea. Dacă dreptul de trecere
se exercită deja pe terenul unui vecin, proprietarul locului înfundat
nu mai poate pretinde exercitarea acestui drept pe terenul altor
vecini672. Dacă însă există mai mulţi vecini, iar dreptul de trecere
nu este stabilit, proprietarul terenului înfundat nu poate alege în
mod arbitrar vecinul pe al cărui teren va exercita locul de trecere.
Această alegere trebuie să se facă ţinând seama de calea cea mai
scurtă la drumul public şi cea mai puţin împovărătoare pentru
proprietarul pe al cărui teren se poate exercita dreptul de trecere673.
În toate cazurile, judecătorul va decide, în funcţie de planul tere-
nurilor învecinate, pe baza unei cercetări la faţa locului sau pe baza
unei expertize, care este calea de acces cea mai scurtă şi cea mai
puţin păgubitoare674. Desigur, pentru opozabilitatea hotărârii, este
necesar ca în proces să fie toate părţile interesate, indiferent de
calea procedurală prin care sunt introduse în cauză.
Recunoaşterea dreptului de trecere poate fi cerută în justiţie
pe calea unei acţiuni petitorii, iar nu pe calea unei acţiuni
posesorii675. Totuşi, dacă s-a obţinut deja exercitarea dreptului de
trecere, el poate fi apărat pe calea acţiunii posesorii în raport cu
locul pe care se exercită 676.

(272)

672
Jurisprudenţa menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. I, p. 696, pct. 12.
673
Pentru rezolvarea acestei probleme în jurisprudenţa franceză, C. Atias, op. cit., p. 410 şi 411, text şi
notele 77-81.
674
Jurisprudenţa menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VI, p. 294, pct. 5 şi p. 295, pct.
4.
675
Jurisprudenţa menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. I, p. 695, pct. 3.
676
În acest sens, jurisprudenţa menţionată ibidem, p. 696, pct. 8.
 Este însă posibil ca, în absenţa manifestării de voinţă a
proprietarului vecin şi a unei hotărâri judecătoreşti, stabilirea
servitutii legale de trecere stricto sensu, respectiv a locului pe
unde se exercită aceasta, să se facă prin uzucapiune, caz în care
nu se mai pune problema respectării criteriilor prevăzute explicit
sau implicit de lege677. Servitutile stabilite prin fapta omului se pot
dobândi prin uzucapiunea de 30 de ani numai dacă sunt continue
şi aparente (art. 623 C. civ.). Dar servitutea legală de trecere
stricto sensu, chiar dacă nu are caracter continuu şi aparent,
întrucât nu face parte din categoria servitutilor stabilite prin fapta
omului nu intră sub incidenţa restricţiei prevăzute în art. 623 C.
civ. Dar nu este posesia îndelungată o faptă a omului? Răspunsul
este, desigur, afirmativ, dar posesia îndelungată duce la stabilirea
servitutii numai ca urmare a exercitării dreptului potestativ
prevăzut în art. 616 C. civ. în mod intuitiv, dar totuşi foarte
limpede, această idee a fost afirmată de multă vreme în practica
judiciară: „Dacă, în adevăr, servitutile de trecere (n.n. - este vorba
de servitutile stabilite prin fapta omului) nu pot servi de bază unei
acţiuni posesorii şi nici nu se pot dobândi prin prescripţiune, nu
este tot astfel cu servitutea prevăzută de art. 616 din Codul civil
pentru locurile înfundate, căci această servitute existând în
temeiul art. 616 din Codul civil, are titlul ei chiar în lege şi nimic
nu exclude dobândirea prin prescripţiune a exerciţiului ei printr-un
anume loc determinat şi nimic nu împiedică, prin urmare, ca
acest exerciţiu, deşi necontinuu, să fie garantat prin acţiunea
posesorie în cazul în care ar fi întrunite celelalte condiţiuni cerute
pentru aceste acţiuni.” 678
677
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu. N. Georgean, op. cit., vol. VI, p. 292, pct.
2 şi 3, p. 296, pct. 2-8.
678
Curtea de Casaţie, s. civ., dec. nr. 870/1911, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit,, vol. I, p. 696,
pct. 8. În sens contrar, jurisprudenţa menţionată ibidem, pct. 5.
 Aşadar, prescripţia achizitivă nu priveşte dreptul de trecere,
cu toate componentele sale, întrucât dreptul potestativ îşi are
izvorul în lege şi în situaţia locului înfundat, indiferent de voinţa
vecinului, ci numai o componentă a dreptului de trecere, respectiv
servitutea legală de trecere stricto sensu, ceea ce presupune
stabilirea locului pe unde se exercită servitutea şi a întinderii
acestuia679, în aceeaşi ordine de idei, s-a apreciat că şi în situaţia
în care s-a stabilit locul de trecere prin convenţie sau prin
hotărâre judecătorească servitutea legală de trecere stricto
sensu poate fi stabilită, pe temeiul prescripţiei achizitive, în alt loc
care a fost utilizat timp de 30 de ani pentru trecere, fără
opunerea proprietarului vecin680. Mai mult, servitutea legală de
trecere stricto sensu poate fi

(273)

dobândită, în privinţa locului pe care se exercită, prin uzucapiune,

chiar dacă acest loc este un teren proprietate publică sau afectat de
un regim juridic de inalienabilitate681.
De regulă, recunoaşterea servitutii legale de trecere stricto
sensu se solicită pe suprafaţa terenului vecin (trecere cu piciorul, cu
calul, cu maşina etc). S-a admis însă că este posibil şi un pasaj
aerian pentru exploatarea unei cariere în munţi sau un pasaj
subteran682.

679
Aşa fiind, este discutabilă soluţia potrivit căreia prescripţia achizitivă operează şi în situaţia în care
trecerea s-a exercitat timp de 30 de ani pe acelaşi fond, dar în puncte diferite (pentru această soluţie,
doctrina franceză menţionată în C. Hamangiu. N. Georgean, op. cit., vol. VI, p. 297, pct. 13 şi 14). Într-
adevăr, dreptul de trecere îşi are izvorul în lege şi în situaţia locului înfundat, astfel încât prescripţia
achizitivă poate avea efect numai în legătură cu stabilirea concretă a porţiunii de teren pe care se
exercită servitutea legală de trecere.
680
Doctrina franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean. op. cit., p. 296, pct. 4.
681
Doctrina franceză menţionată ibidem, pct. 5 şi 6.
682
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 256, text şi notele 109 şi 110.
 Dreptul de a cere stabilirea servitutii este imprescriptibil683. Altfel
spus, se aplică regula din materia drepturilor potestative. Desigur,
acest drept încetează în momentul în care încetează situaţia de loc
înfundat684. Într-adevăr, acest caracter nu este etern. Un teren se
poate afla în situaţia de loc înfundat pe o perioadă mai lungă sau mai
scurtă. Chestiunea prezintă importanţă sub aspectul duratei minime
a acestei situaţii, necesare pentru naşterea dreptului de trecere, într-
adevăr, în jurisprudenţă s-a decis că, dacă un teren este înfundat ca
urmare a revărsării apelor pentru o perioadă de câteva luni pe an,
proprietarul său poate cere să exercite dreptul său de trecere, conform
art. 616-619 C. civ., pe terenul unui vecin, dar numai până în
momentul în care încetează situaţia de loc înfundat. Dacă însă
înfundarea terenului este doar pasageră, fără a împiedica prin durata
sa în mod grav exercitarea dreptului de proprietate asupra locului
înfundat, nu se naşte dreptul potestativ de trecere.
b) Servitutea legală de trecere stricto sensu. O dată ce a fost
stabilit locul şi întinderea servitutii legale de trecere stricto sensu,
aceasta se poate exercita în mod efectiv. Din acest moment,
proprietarul locului înfundat are, asupra terenului vecinului său, un
drept asemănător unui dezmembrământ al proprietăţii.
Proprietarul terenului asupra căruia apasă servitutea
păstrează toate atributele dreptului său de proprietate685, inclusiv
prerogativa îngrădirii terenului686, cu condiţia de a nu împiedica în nici
un fel exercitarea dreptului de trecere, conform conţinutului precizat
la naşterea servitutii, prin acordul părţilor, prin hotărâre
judecătorească sau prin prescripţie achizitivă.

683
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 293, pct. 41.
684
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 297, pct. 19.
685
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 292, pct. 35.
686
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 254; în acelaşi sens, doctrina română şi franceză
menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 292, pct. 36.
 Servitutea legală de trecere, ca şi dreptul potestativ de a cere
stabilirea acestei servituti, încetează în momentul în care dispare
caracterul de loc înfundat. Încetarea

(274)

operează indiferent de modul în care s-a stabilit conţinutul concret

al servitutii de trecere: convenţie, hotărâre judecătorească sau
prescripţie achizitivă”
c) Dreptul de a cere modificarea servitutii legale de trecere
stricto sensu. Modificarea împrejurărilor care configurează modul
rezonabil de exercitare a dreptului de proprietate asupra locului
înfundat justifică şi modificarea servituti: legale de trecere stricto
sensu. Altfel spus, criteriul necesităţii acţionează în mod diferit, în
funcţie de schimbarea circumstanţelor. Dreptul de a cere extinde
rea servitutii legale de trecere sau schimbarea conţinutului
acesteia este o continuare a dreptului potestativ de a cere
stabilirea servitutii. Acest drept poate fi realizat prin convenţia
părţilor sau în justiţie, dar, în acest ultim caz, numai dacă servitutea
de trecere nu a fost dobândită iniţial prin uzucapiune. Criteriul
necesităţii poate să opereze şi în sensul diminuării servitutii, caz
în care proprietarul terenului pe care aceasta se exercită este
îndreptăţit să ceară restrângerea servitutii. Restrângerea poate fi
consimţită de titularul servitutii sau poate fi dispusă de judecător.
Dacă însă servitutea de trecere a fost dobândită prin uzucapiune,
restrângerea ei poate fi obţinută numai prin convenţia părţilor, iar
nu şi prin acţiune în justiţie. Proprietarul terenului pe care se
exercită servitutea poate să ceară schimbarea conţinutului
acesteia, de exemplu, pentru efectuarea unor lucrări necesare
pentru repararea fondului său, cu condiţia ca noua cale de
trecere să fie la fel de comodă pentru proprietarul locului
înfundat.
d) Accesul temporar pe terenul vecin pentru repararea şi
întreţinerea construcţie, proprii. Dreptul de trecere a fost interpretat
extensiv în doctrină şi în jurisprudenţă în sensul că, pe temeiul
prevederilor art. 616 C. civ., proprietarul unui loc înfundat poate
să treacă pe terenul proprietatea vecinului pentru a executa
lucrările de reparaţie sau de întreţinere la construcţia proprie.

(275)

F. Titularul dreptului de trecere.

De regulă, dreptul de trecere aparţine proprietarului locului

înfundat. S-a recunoscut însă că şi titularii celorlalte drepturi reale
asupra lucrului au şi calitatea de titulari ai dreptului de trecere în
toate ipostazele sale687. Desigur, este vorba de titularii celorlalte
drepturi reale principale, cu excepţia dreptului de servitute:
uzufruct, uz, abitaţie şi superficie688.
În schimb, detentorul precar al locului înfundat nu are
calitatea de titular al dreptului de trecere, dar, dacă servitutea
legală de trecere stricto sensu s-a stabilit în favoarea titularului
dreptului real principal asupra locului înfundat, detentorul precar
beneficiază de servitute cu acelaşi titlu precar. Dacă nu a fost
stabilită servitutea legală de trecere stricto sensu, detentorul
precar are o acţiune împotriva proprietarului locului înfundat
687
Doctrina română şi franceză menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VI, p. 292, pct.
20. Cu referire expresă la uzufructuar şi uzuar, doctrina română şi franceză menţionată ibidem, pct. 21.
688
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 253.
pentru a-l obliga să facă demersurile necesare în vederea
stabilirii servitutii sau să îi ceară rezoluţiunea sau rezilierea
contractului, cu daune-interese689. Detentorul precar poate utiliza
şi acţiunea oblică pentru exercitarea acţiunilor aferente
dreptului de trecere, în ansamblul său690.
De asemenea, în ipoteza coproprietăţii, recunoaşterea
servitutii legale de trecere stricto sensu nu poate fi cerută de un
singur coproprietar691. Altfel spus, acţiunea în justiţie, cu caracter
petitoriu, are semnificaţia unui act de dispoziţie juridică şi poate
fi exercitată, potrivit regulii unanimităţii, cu acordul tuturor
coproprietarilor.

G. Obligaţia de despăgubire.

a) Criteriile şi formele despăgubirii. Recunoaşterea servitutii

legale de trecere stricto sensu presupune însă şi dreptul
corelativ la despăgubire. Proprietarul pe al cărui teren se
exercită servitutea poate cere să fie despăgubit. Proprietarul
locului înfundat are obligaţia să plătească o despăgubire în
proporţie cu pagubele suferite de proprietarul vecin, iar nu în
raport cu folosul pe care l-ar avea el însuşi ca urmare a
exercitării dreptului de trecere; dacă vecinului nu i se cauzează
o pagubă sau dacă înfundarea locului este consecinţa unui act
de înstrăinare (vânzare, donaţie, schimb etc), a unui

689
Doctrina română şi franceză menţionată ibidem, pct. 22.
690
În doctrină, s-a apreciat că recunoaşterea dreptului de trecere poate fi cerută „de toţi cei care pot fi
consideraţi ca mandatari ai proprietarului în exploatarea fondurilor, uzufructuar, locatari” (C. Atias, op.
cit., p. 407 şi 408 - trad. ns.); această apreciere păcătuieşte prin aceea că pune semnul egalităţii între
titularii drepturilor reale şi detentorii precari; numai aceştia din urmă ar putea fi consideraţi, într-un
sens general, ca mandatari ai titularilor drepturilor reale asupra locului înfundat.
691
Jurisprudenţa menţionată ibidem, p. 293 şi 294, pct. 1.
 (276)

testament, a unui act de partaj ori a unui alt asemenea act încheiat de
proprietarul vecin, proprietarul locului înfundat nu datorează nici o
despăgubire.692
Valoarea despăgubirii se poate stabili, în absenţa înţelegerii
părţilor, în justiţie, pe baza unei expertize; cheltuielile necesare pentru
întocmirea expertize revin titularului dreptului de trecere693. Pagubele
cauzate vecinului vor fi apreciate şi în funcţie de durata servitutii de
trecere, dacă aceasta poate fi estimaţi în momentul stabilirii ei. În
acest caz, despăgubirea va fi stabilită printr-o sumă globală; dacă nu
se poate face o estimare globală, întrucât nu se poate anticipa durata
servitutii de trecere, este preferabil să se plătească o sumă anuală 694.
Nu există nici un temei legal privind plata despăgubirii înainte de
stabilirea servitutii de trecere695. Plata prealabilă a despăgubirii nici n-
ar fi posibilă în cazul în care s-ar impune acordarea unei sume
periodice. Dacă servitutea de trecere se exercită pe terenurile mai
multor vecini, obligaţia de despăgubire nu este solidară sub aspect
activ, ci divizibilă, fiind stabilită în funcţie de pagubele cauzate fiecărui
vecin. Invers, dacă obligaţia de despăgubire este datorată de mai mulţi
proprietari care au parcele distincte în locul înfundat, ea nu este
solidară sub aspect pasiv, păstrându-şi caracterul divizibil; partea
datorată de fiecare proprietar va fi evaluată, în absenţa acordului

692
Doctrina română şi franceză menţionată ibidem, p. 292 293, pct. 34-40.
693
Doctrina română şi franceză menţionată ibidem, p. 293, pct 43 şi 44.
694
Aşadar, nu este justificată controversa privind caracterul global sau periodic al despăgubirii, întrucât
fiecare soluţie are în vedere o situaţie particulară, adică împrejurări de fapt diferite. Pentru această
controversă, doctrina română şi franceză menhonată ibidem, pct. 45 şi 46. În sensul că suma poate fi,
după caz, globală sau anuală, a se vedea jurisprudenţa menţionată ibidem, p. 294, pct. 5.
695
Dispoziţiile legale de la exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în ipoteza
servitutii de trecere. În acest sens, doctrina română şi franceză menţionată ibidem, pct. 48; în sens
contrar, doctrina română şi franceză menţionată ibidem, pct. 47.
părţilor, în justiţie, pe bază de expertiză, în funcţie de criteriul
prejudiciului cauzat de fiecare titular al dreptului de trecere.
Acţiunea prin care se cere recunoaşterea servitutii şi acţiunea
în despăgubiri pot fi exercitate şi separat, caz în care, în a doua
acţiune, nu se poate opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii
prin care s-a soluţionat prin acţiune.
Dacă servitutea de trecere a fost dobândită prin prescripţie
achizitivă nu se mai pune problema plăţii unei despăgubiri.
b) Prescripţia dreptului la despăgubiri. Acţiunea în
despăgubire este însă prescriptibilă, astfel încât, după trecerea
termenului de prescripţie de 3 ani, exercitarea servitutii legale de
trecere stricto sensu nu mai poate fi compensată (art.

(277)

619 C. civ.). Termenul de prescripţie începe să curgă de la data

la care se recunoaşte exercitarea servitutii legale de trecere
stricto sensu, iar nu de la data înfundării terenului696. Într-adevăr,
la această ultimă dată se naşte doar dreptul potestativ de
trecere, dar plata despăgubirii este justificată de dobândirea
servitutii de trecere propriu-zisă.
Prescripţia dreptului vecinului de a cere despăgubiri nu
împiedică însă în nici un fel exercitarea servitutii legale de trecere
stricto sensu.
c) Posibilitatea restituirii parţiale a despăgubirii. În cazul
încetării servitutii de trecere ca urmare a desfundării locului, s-a
apreciat că proprietarul care a plătit despăgubirea printr-o sumă
globală are dreptul la o restituire parţială, prin deducerea pagubei
696
Doctrina română şi franceză menţionată menţionată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VI,
p. 297, pct. 18.
suferite de vecin în raport cu durata efectivă a servitutii. Desigur,
cel care cere restituirea despăgubirii trebuie să dovedească mai
întâi plata acesteia697.

Secţiunea a IV-a
Limite judiciare stabilite în interes privat,
în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate

141. Precizare prealabilă.

Noţiunea de limite judiciare ale exercitării dreptului de

proprietate privată poate crea o confuzie. Într-adevăr, în caz de
litigiu, judecătorii sunt suverani să aprecieze modul de aplicare a
legii, în funcţie de împrejurările de fapt. Aşadar, limitele legale ale
exercitării dreptului de proprietate privată se aplică, în concret,
tot de către judecător. Nu trebuie să se confunde însă limitele
legale stabilite pe cale judiciară cu limitele judiciare propriu-zise.
Aşadar, limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate pri-
vată sunt stabilite de judecător în absenţa unei prevederi legale,
într-o situaţie de fapt care face necesară o asemenea limită pentru
a păstra echilibrul între sferele de exercitare ale drepturilor de
proprietate privată aparţinând unor proprietari diferiţi. Desigur,
problema păstrării acestui echilibru se pune, în primul rând, în
materie imobiliară, în raporturile de vecinătate. Nu este exclus
însă ca exercitarea dreptului de proprietate asupra unui imobil să
cauzeze anumite pagube nu numai vecinilor, ci şi altor persoane
care locuiesc sau care au în proprietate imobile situate la o mai
mică sau la o mai mare depărtare. Mai ales când este vorba de
697
În sens contrar, ibidem, pct. 22 şi 24.
exploatarea unor proprietăţi industriale, consecinţele păgubitoare
se pot întinde asupra unui cartier, asupra unei localităţi sau chiar
asupra unei întregi regiuni. În sens larg, este însă vorba tot de
raporturi de vecinătate.

(278)

Aşadar, limitele legale ale exercitării dreptului de

proprietate despart sfera juridică în care dreptul există şi este
exercitat potrivit prerogativelor sale de zona inexistenţei
dreptului. Limitele judiciare restrâng exercitarea dreptului de
proprietate mai mult decât o fac limitele legale. Chiar în interiorul
sfere: juridice în care dreptul există şi ar putea fi exercitat potrivit
prerogativelor sale, judecătorul poate fixa anumite limite pentru a
împiedica producerea prejudiciilor în patrimoniul unuia sau altuia
dintre vecini. Astfel înţeleasă, problema limitelor judiciare ale
exercitării dreptului de proprietate privată interferează, dar, cum
vom vedea, fără a se confunda, cu problema abuzului de drept. Într-
adevăr, aceste limite judiciare sunt legate de ipotezele în care
prejudiciile suportate de vecini sunt cauzate de o activitate
neculpabilă.
Dincolo de orice fundamentare, este firesc ca dreptul de
proprietate să fie exercitat astfel încât să nu se cauzeze pagube
unor terţe persoane. Într-adevăr, adagiul qui suo iure utitur,
neminem laedit ar părea să justifice exercitarea drepturilor
subiective civile, deci şi a dreptului de proprietate privată, în mod
nelimitat. Am văzut însă că de multă vreme s-a admis că
exerciţiul dreptului de proprietate privată, ca şi exerciţiul
drepturilor subiective civile în general, nu este nelimitat. Iniţial, au
fost avute în vedere limitele materiale, iar apoi limitele juridice
stabilite de legiuitor sau de proprietar, pentru ca în final să se pună
problema admisibilităţii limitelor judiciare.
Această admisibilitate a limitelor judiciare într-un sistem de
drept care face parte din familia dreptului continental, cum este
cazul sistemului de drept român, a întâmpinat o explicabilă
rezistenţă, întrucât judecătorul trebuie să aplice legea, iar nu să o
creeze. În ciuda acestei rezistenţe, ideea limitelor judiciare a fost
admisă mai întâi în jurisprudenţă, iar apoi în doctrină.
Controversată a fost şi a rămas chestiunea fundamentării acestor
limite judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată. Altfel
spus, pe ce se întemeiază puterea judecătorului de a stabili
asemenea limite?

142. Obligaţia născută din cvasicontractul de vecinătate.

Mai întâi, au fost invocate prevederile art. 588 C. civ.,

conform cărora „Legea supune pe proprietari la osebite obligaţii
unul către altul, fără chiar să existe vreo convenţie între dânşii”. S-
a încercat să se găsească în acest text fundamentul puterii
judecătorului

(279)

de a fixa limite judiciare ale exercitării dreptului de proprietate

privată. Textul ar reglementa o adevărată obligaţie de vecinătate,
în virtutea căreia proprietarul trebuie să se abţină de la acele acte
de exercitare a dreptului său care ar putea cauza prejudicii
terţilor. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea
proprietarului.
În realitate, noţiunea de obligaţie de vecinătate este lipsită de
conţinut, astfel încât nu se poate vorbi de încălcarea ei. Textul art.
588 C. civ. este, împreună cu art. 589 C. civ., o simplă introducere la
servitutile legale descrise în art. 590-619 C. civ. Formularea textului
art. 588 C. civ. nici n-ar putea fi citită altfel decât ca o introducere la
textele care descriu servitutile legale. Într-adevăr, textul spune
expres că obligaţiile la care face referire sunt stabilite prin lege. În
plus, noţiunea de cvasicontract este inexactă şi inutilă din punct de
vedere juridic.

143. Răspunderea civilă delictuală. În măsura în care

exercitarea dreptului de proprietate cauzează un prejudiciu unui
terţ, repararea acestui prejudiciu ar fi posibilă potrivit regulilor
răspunderii civile delictuale. S-a observat însă, pe bună dreptate,
că răspunderea civilă delictuală poate fi angajată numai în
măsura în care sunt îndeplinite condiţiile legale: prejudiciul, fapta
ilicită, raportul de cauzalitate şi vinovăţia. Or, de cele mai multe
ori, este greu să se probeze caracterul ilicit al exercitării
dreptului de proprietate privată şi vinovăţia proprietarului.
Neîndeplinirea acestor condiţii face imposibilă angajarea
răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie.
S-ar putea face apel însă la prevederile art. 1000, alin. 1,
teza a doua din Codul civil, care reglementează răspunderea
delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general sau la
prevederile art. 1002 C. civ. care reglementează răspunderea
delictuală pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului. Desigur,
in măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de aceste
texte legale, răspunderea va fi angajată, dar, în prima ipoteză, ea
apasă în sarcina paznicului juridic, iar acesta nu este întotdeauna
proprietarul. În plus, ori de câte ori nu sunt îndeplinite cerinţele
prevăzute în aceste texte legale, cei păgubiţi prin exercitarea
dreptului de proprietate privată nu ar mai putea fi despăgubiţi.
Aşadar, concepţia răspunderii delictuale, fie ea pentru
prejudiciile cauzate prin faptă proprie, pentru prejudiciile cauzate
de lucruri în general sau pentru prejudiciile cauzate de ruina
edificiului, nu este un temei suficient pentru a explica
posibilitatea judecătorului de a stabili limite judiciare ale exercitării
dreptului de proprietate privată.

(280)

144. Abuzul de drept.

Drepturile subiective civile trebuie să fie exercitate potrivit

scopului lor economic şi social, conform art. 3, alin. 2 din
Decretul nr. 31/1954698. În plus, întrucât dreptul de proprietate face
parte din categoria drepturilor şi libertăţilor constituţionale, el intră
sub incidenţa dispoziţiilor art. 57 din Constituţie. Potrivit acestui
text, „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi
exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă,
fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”. În aceste texte
este găsit temeiul răspunderii pentru abuzul de drept 699. În

698
Supra, nr. 3, nota 24.
699
S-a apreciat că „expresia este antifilozofică” (Marquis de Vareilles-Sommieres, loc cit., p. 464 - trad.
ns.), pentru că dreptul încetează acolo unde începe abuzul. în aceeaşi ordine de idei, a fost criticată
maxima summum jus summa injuria, întrucât nu poate exista injustiţie acolo unde există drept (loc. cit.,
p. 465).
măsura în care dreptul de proprietate nu este exercitat cu bună-
credinţă, fără încălcarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane,
el este deturnat de la scopul său economic şi social, astfel încât
această exercitare nu se mai poate bucura de protecţie juridică.
Pentru a face distincţie între exercitarea normală şi
exercitarea abuzivă a drepturilor subiective civile au fost utilizate
două noţiuni: limite externe şi limite interne ale acestor drepturi.
Limitele externe sunt, în primul rând, limitele materiale ale
exercitării dreptului de proprietate, ca limite obiective care rezultă
din dimensiunile bunului. În al doilea rând, tot limite externe sunt
şi limitele stabilite de legiuitor sau de proprietar, indiferent dacă
acestea urmăresc restrângerea întinderii bunului asupra căruia
se exercită dreptul de proprietate sau restrângerea atributelor
dreptului de proprietate. în cazul drepturilor reale principale, în
general, dar mai ales în cazul dreptului de proprietate, legiuitorul
le stabileşte conţinutul şi sfera de exercitare.
Pe lângă aceste limite externe, dreptul de proprietate, ca şi
celelalte drepturi subiective civile, are şi limite interne, care sunt
conturate de scopul economic şi social pentru care drepturile au
fost recunoscute şi apar ca graniţe fireşti între sferele de
exercitare ale drepturilor de proprietate aparţinând unor persoane
diferite. Chiar dacă legiuitorul sau proprietarul nu a putut să
acopere, prin limitele externe instituite de unul sau altul, toate
ipotezele necesare pentru păstrarea echilibrului între aceste sfere
de exercitare ale drepturilor de proprietate, acest echilibru trebuie
totuşi să fie asigurat pentru a evita sau pentru a curma conflictele
dintre proprietari şi terţi. Altfel spus, acest echilibru este o formă de
manifestare a echilibrului necesar în relaţiile din interiorul oricărei
comunităţi.
 Limitele externe despart sfera juridică în care dreptul de
proprietate există de zona inexistenţei dreptului. Limitele interne
conturează sfera în care dreptul de proprietate este exercitat în
mod normal, fără a cauza prejudicii majore

(281)

terţilor. Dincolo de aceste limite, exercitarea dreptului de

proprietate este abuzivă întrucât cauzează prejudicii terţilor, altele
decât cele care se produc în mod normal. Altfel spus, dincolo de
aceste limite, exercitarea dreptului de proprietate are semnificaţia
abuzului de drept.
Fără îndoială, teoria abuzului de drept 700 poate întemeia, în
anumite împrejurări, răspunderea proprietarului pentru pagubele
cauzate terţilor prin exercitarea dreptului său701. Eficienţa ei
depinde însă de criteriul702 care este avut în vedere pentru
stabilirea limitelor interne ale drepturilor subiective civile, în
general, şi ale dreptului de proprietate privată, în special. Criteriul
subiectiv permite caracterizarea unei exercitări ca fiind abuzive
numai dacă ea este săvârşită cu intenţia de a păgubi o terţă
persoană, în timp ce criteriul obiectiv, mai puţin restrictiv, are în

700
Pentru partizanii şi adversarii teoriei abuzului de drept, M. Eliescu, op. cit., p. 163, notele 107-110.
De asemenea, pentru o concepţie de ansamblu a abuzului de drept, I. Deleanu, Drepturile subiective
civile şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, passim.
701
Pentru analiza abuzului de drept în materia proprietăţii, inclusiv cu referire la jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, C. Bîrsan, op. cit., p. 75-82. Idem, „Limitările dreptului de proprietate
reglementate de Convenţia europeană a drepturilor omului”, în Pandectele Române nr. 3/2003, p. 165-
197.
702
Pentru criteriile stabilirii limitelor interne ale exercitării drepturilor subiective civile, M. Eliescu, op.
cit., p. 164. Cu referire specială la dreptul de proprietate, G.N. Luţescu, op. cit., p. 318 şi 319. (Acest
autor trimite la L. Josserand ca susţinător al teoriei abuzului de drept în domeniul raporturilor de
vecinătate; în realitate, explicaţia dată de L. Josserand este complexă, actul abuziv fiind doar una dintre
explicaţiile care întemeiază obligaţia de reparare a prejudiciului în raporturile de vecinătate, alături de
actul ilegal şi actul excesiv, numai acesta din urmă fiind licit şi neculpabil; naşterea obligaţiei de
reparare a prejudiciului este explicată nu numai prin raportare la ideea obligaţiilor normale de
vecinătate, ci şi prin ideea riscului-profit; L. Josserand, op. cit., p. 826-832.)
vedere caracterul excesiv al exercitării dreptului, adică dincolo de
cadrul normal al incomodităţilor pe care le creează terţilor, inclusiv
în forma unor prejudicii minore703.
Dar, chiar dacă legiuitorul a adoptat prin art. 3, alin. 2 din
Decretul nr. 31 /1954 criteriul obiectiv, răspunderea pentru abuzul
de drept rămâne o formă particulară de manifestare a răspunderii
civile delictuale, astfel încât nu poate fi angajată în absenţa
vinovăţiei, fie ea şi în forma culpei 704.
Ca urmare, nici teoria abuzului de drept nu este suficientă
pentru a explica, în toate cazurile, răspunderea pentru pagubele
create prin exercitarea dreptului de proprietate.

(282)

145. Depăşirea inconvenientelor normale ale

vecinătăţii.

În raporturile de vecinătate, în înţelesul larg pe care l-am

evocat mai sus, există inconveniente normale, reciproce cauzate
prin exercitarea dreptului de proprietate. Altfel spus fiecare vecin
are obligaţia de a suporta aceste inconveniente normale. Este
vorba de aşa-numitele obligaţii normale de vecinătate705, dincolo de
703
Adoptarea legală a criteriului obiectiv nu înseamnă însă că dispare distincţia dintre limitele interne şi
limitele externe. Într-adevăr, dispoziţia legală care consacră acest criteriu nu devine o limită externă cu
caracter legal, întrucât ea nu precizează unde se află această limită, ci recunoaşte numai posibilitatea
stabilirii limitelor interne de către judecător (în sens contrar, M. Eliescu, op. cit., p. 166, text şi nota
120). In funcţie de împrejurări, judecătorul este suveran să aprecieze unde se află limitele interne ale
dreptului de proprietate.
704
M. Eliescu, op. cit., p. 168 şi 169, text şi nota 134; C. Stătescu, „Actul juridic ca izvor de obligaţii”,
în C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei,
Bucureşti, 1981, p. 61 şi 186.
705
Pentru jurisprudenţa franceză care a consacrat noţiunea de obligaţii normale de vecinătate, Al.
Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 272 şi 273, notele 175-177. Aceşti autori evocă şi teoria riscului-
profit, preluată de la L. Josserand (supra, nr. 144, nota 105) şi utilizată uneori în jurisprudenţa franceză
pentru a întemeia răspunderea proprietarului pentru pagubele create prin exercitarea dreptului său;
teoria a fost abandonată de jurisprudenţa franceză, întrucât ea conducea la ideea reparării tuturor
obligaţiile prevăzute expres de lege şi la care trimite, în realitate,
art. 588 C. civ.
Aşadar, există două diferenţe între această concepţie şi
concepţia cvasicontractului de vecinătate.
Mai întâi, prima concepţie se întemeiază pe art. 588 C. civ.,
în care vede izvorul unei obligaţii de vecinătate, dincolo de
servitutile legale enumerate în art 590-619 C. civ., dar
asemănătoare în conţinut cu acestea; în ambele situaţii, este vorba
de o restrângere, de cele mai multe ori cu caracter reciproc, a
exercitări; dreptului de proprietate în raporturile de vecinătate. A
doua concepţie, deşi vorbeşte tot de obligaţia de vecinătate, are
în vedere, în primul rând, obligaţia de a suporta anumite
inconveniente, inclusiv prejudicii minore, şi, în al doilea rând în
mod implicit, obligaţia de a-şi exercita propriul drept de
proprietate astfel încât să nu se cauzeze vecinilor inconveniente
mai mari decât cele normale sau chiar prejudicii majore.
În al doilea rând, prima concepţie întemeia obligaţia de
vecinătate pe un aşa-numit cvasicontract reglementat în art. 588
C. civ. A doua concepţie deduce, implicit, obligaţia normală de
vecinătate din principiul echităţii, iar nu din vreun text legal.
Această concepţie are avantajul de a explica, pe de o
parte, limitarea răspunderii pentru exercitarea dreptului de
proprietate numai la prejudiciile care nu au caracter normal în
raporturile de vecinătate şi, pe de altă parte, funcţionarea
acestei răspunderi independent de orice idee de culpă 706.

146. Concluzie în legătură cu fundamentul limitelor

judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată.
prejudiciilor, chiar şi a acelora care sunt normale în raporturile de vecinătate.
706
M. Eliescu, op. cit., p. 169, text şi notele 136 şi 137; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 274.
 Rezultă din cele de mai sus că răspunderea proprietarului
pentru pagubele cauzate prin exercitarea dreptului său ar putea
fi întemeiată atât pe răspunderea civilă delictuală pentru faptă
proprie, în forma sa generală sau în forma particulară a răspunderii
pentru abuzul de drept, cât şi pe răspunderea civilă delictuală
pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general sau de ruina
edificiului, în măsura în care sunt întrunite toate condiţiile
prevăzute de lege. În toate aceste ipoteze nu mai este vorba însă
de limite judiciare

(283)

ale exercitării dreptului de proprietate privată. Judecătorul nu face

altceva decât să aplice, desigur, în raport cu circumstanţele fiecărei
speţe, dispoziţiile legale care reglementează o formă sau alta de
răspundere civilă delictuală.
Adevărate limite judiciare ale exercitării dreptului de proprietate
sunt însă acelea care sunt fixate de judecător chiar în absenţa unor
asemenea dispoziţii legale. Din acest punct de vedere, concepţia
inconvenientelor normale ale vecinătăţii sau, altfel spus, concepţia
obligaţiilor normale de vecinătate se apropie cel mai mult de
explicarea cuprinzătoare a posibilităţii pe care o are judecătorul de a
stabili limite judiciare ale exercitării dreptului de proprietate.
La o analiză atentă, observăm însă că această concepţie nu
este altceva decât manifestarea principiului echităţii în raporturile de
vecinătate, înţelese în sens larg. Cu alte cuvinte, limitele judiciare ale
exercitării dreptului de proprietate privată sunt stabilite printr-o
judecată în echitate. Astfel se explică rezistenţa întâmpinată în
procesul de recunoaştere a acestor limite, mai întâi în jurisprudenţă,
iar mai apoi în doctrină.
Într-adevăr, în sistemul nostru de drept, care face parte din
familia dreptului continental, judecata în echitate este, de regulă,
prohibită. Cu toate acestea, chiar în Codul civil se prevede, în art. 3,
că „Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu
prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi
urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Este adevărat că în
textul imediat următor (art. 4) se adaugă că „Este oprit judecătorului
de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale
şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”.
Aşadar, Codul civil, pe de o parte, sancţionează denegarea de
dreptate iar, pe de altă parte, interzice judecătorului să dea hotărâri
cu caracter normativ.
Între aceste două reguli nu există însă nici o incompatibilitate.
Altfel spus, judecătorul poate soluţiona o pricină, chiar în absenţa
unei dispoziţii legale exprese pentru soluţionarea unei probleme de
fapt, făcând apel fie la analogia legii, fie la analogia dreptului. Dar, în
acest ultim caz, întemeierea soluţiei pe principiile generale ale
dreptului înseamnă, printre altele, şi o judecată în echitate. Într-
adevăr, principiul echităţii este pilonul central al sistemului de
principii care fundamentează dreptul în general, dreptul civil în
special.
În aplicarea acestei concepţii, judecătorul apreciază asupra
limitelor interne ale dreptului de proprietate, asemănător aplicării teoriei
abuzului de drept, dar, spre deosebire de această ultimă ipoteză, el
apreciază şi asupra caracterului anormal al inconvenientelor,
respectiv asupra caracterului anormal al prejudiciilor cauzate în
exercitarea dreptului de proprietate dincolo de limitele interne. Tot
spre deosebire de teoria abuzului de drept, în această concepţie culpa
proprietarului nu mai este relevantă. Prin aceste aprecieri, judecătorul
fixează

(284)

limitele judiciare, ca limite interne ale exercitării dreptului de proprietate

privată în raporturile de vecinătate. Dincolo de aceste limite,
activitatea chiar neculpabilă a proprietarului, în măsura în care
cauzează prejudicii vecinilor, determină naşterea obligaţiei de
despăgubire.
Inconvenientele legate de vecinătate se împart în două
categorii: cele cauzate prin exercitarea dreptului de proprietate fără
depăşirea limitelor materiale ale fondului (de exemplu, cu ocazia
executării unor lucrări de construcţii, se produc fisuri în construcţia
vecină) şi cele cauzate prin depăşirea limitelor propriului fond şi
introducerea (immissio) unor elemente materiale în subsolul, solul
sau spaţiul suprapus fondurilor vecine: substanţe chimice, fum, miros,
zgomot, unde electrice etc. S-a apreciat că inconvenientele din prima
categorie justifică naşterea unei obligaţii de despăgubire numai dacă
ele au fost săvârşite cu vinovăţie, caz în care nu mai are importanţă
dimensiunea prejudiciului; altfel spus, în acest caz este vorba de o
răspundere civilă delictuală. Ca urmare, numai inconvenientele din
cea de-a doua categorie, dacă nu se înfăţişează ca un prejudiciu
minor şi dacă nu poate fi angajată răspunderea delictuală, inclusiv în
forma răspunderii pentru abuzul de drept, sunt susceptibile de a da
naştere unei obligaţii de reparare a prejudiciului pe temeiul echităţii
sau al aşa-numitor obligaţii normale de vecinătate.
 Această obligaţie subzistă chiar în ipoteza în care proprietarul a
avut autorizaţia administrativă necesară pentru desfăşurarea unei
anumite activităţi sau a obţinut concesionarea unui serviciu public.
Ca urmare a dezvoltării legislaţiei privind protecţia mediului, există
tendinţa ca obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin poluare să
înglobeze parţial obligaţia de reparare pentru prejudiciile cauzate, fără
culpă, în raporturile de vecinătate prin introducerea unor elemente
materiale în subsolul, solul sau spaţiul suprapus fondurilor vecine
(immissio).

147. Criterii de apreciere a limitelor judiciare. Modalităţi de

reparare a prejudiciului.

Deşi este suveran să aprecieze limitele judiciare ale exercitării

dreptului de proprietate privată în raporturile de vecinătate,
judecătorul nu trebuie să fie arbitrar. În acest sens, s-a apreciat că
numai prejudiciile de o anumită

(285)

gravitate pot fi reparate, întrucât raporturile de vecinătate

presupun, prin ele insele, acceptarea reciprocă a inconvenientelor
dacă acestea rămân la un nivel rezonabil. De asemenea,
aprecierea gravităţii inconvenientelor, respectiv a prejudiciilor,
trebuie să se facă prin raportare la timpul şi locul în care se
desfăşoară raporturile de vecinătate.
Criteriul anteriorităţii a fost aplicat în mod nuanţat. Mai întâi,
s-a considerat că este neîntemeiată pretenţia proprietarului unei
case de a fi despăgubit pentru pagubele create de instalaţia
industrială a vecinului dacă aceasta era anterioară construcţiei
casei. Ulterior, s-a apreciat că acest criteriu al anteriorităţii poate
fi aplicat numai dacă activitatea dăunătoare are caracter colectiv
(preocupare colectiva); de exemplu, proprietarul unei vile construite
lângă un parc industrial nu este îndreptăţit să ceară despăgubiri
cât timp avea opţiunea de a nu cumpăra terenul şi de a nu
construi casa într-o asemenea zonă.
Tocmai pentru că obligaţia de reparare a prejudiciului se
naşte independent de culpă în această materie s-a admis că
limitele judiciare se stabilesc nu în mod abstract, ci şi în funcţie
de anumite elemente personale. Profesia celui prejudiciat, starea
sănătăţii, condiţia materială sunt elemente care trebuie să fie
avute în vedere de judecător în momentul în care stabileşte
limitele judiciare şi apreciază dacă s-a născut sau nu obligaţia de
reparare a prejudiciului. În mod simetric, trebuie să se ţină seama
de elementele personale relevante care caracterizează pe autorul
prejudiciului.
Cât priveşte modalităţile de reparare a prejudiciului, cel
vătămat poate să ceară despăgubiri, adică o sumă de bani
echivalentă valorii prejudiciului. Pe lângă despăgubiri, victima
poate solicita instanţei de judecată să oblige vecinul la încetarea
activităţii păgubitoare, în măsura în care această activitate nu se
desfăşoară pe baza unei autorizaţii emise cu respectarea
condiţiilor legale. De asemenea, măsura încetării activităţii n-ar
putea fi dispusă de judecător dacă ea este disproporţionată în
raport cu valoarea prejudiciului. În plus, vecinul poate fi obligat
să ia măsuri pentru restrângerea efectelor prejudiciabile ale unei
anumite activităţi sau pentru prevenirea ori diminuarea
prejudiciilor.
 Secţiunea a V-a
Limite voluntare stabilite în interes privat,
în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate

148. Tipuri de restrângeri voluntare ale exercitării

dreptului de proprietate privată.

Exercitarea acestui drept poate fi restrânsă şi prin voinţa

proprietarului, pe cale testamentară sau convenţională.
Dezmembrămintele dreptului

(286)

de proprietate pot fi constituite prin testament sau convenţie şi ele

pot fi privite, într-un sens general, ca limite juridice ale exercitării
dreptului de proprietate. Propriu-zis însă, dezmembrămintele sunt
mai mult decât restrângeri ale exercitării dreptului de proprietate, ele
reprezintă o fragmentare a acestui drept. Aşadar, nuda proprietate nu
este doar un drept de proprietate restrâns în exercitarea sa, ci
constituie un drept real distinct de dreptul de proprietate, ca şi
uzufructul, uzul, abitaţia, superficia sau servitutea.
Totuşi, servitutea se apropie mai mult de ideea de restrângere
a exercitării dreptului de proprietate privată, întrucât ea nu are în
vedere întregul bun care formează obiectul dreptului de proprietate
privată, ci numai o anumită zonă a bunului respectiv. Oricum, toate
dezmembrămintele, inclusiv servitutile care au valoare de
dezmembrăminte, vor fi tratate într-un capitol separat.
 Prin voinţa proprietarului, este posibilă restrângerea exercitării
unuia sau altuia dintre atributele dreptului de proprietate privată, fără a
se constitui însă un dezmembrământ. De exemplu, deşi potrivit legii,
regulamentelor sau obiceiului, trebuie să existe o anumită distanţă a
construcţiilor faţă de linia de hotar, proprietarul unui teren îşi poate
restrânge dreptul de a construi, mărind această distanţă prin obligaţia
pe care şi-o asumă. Nu se naşte, în acest caz, un dezmembrământ al
proprietăţii, întrucât vecinul nu exercită nici un atribut asupra acestui
teren.
Cea mai drastică autolimitare a exercitării dreptului de
proprietate privată este inalienabilitatea, chestiune analizată anterior.
Este posibil ca proprietarul să-şi restrângă exercitarea propriului
drept, permiţând astfel lărgirea sferei de exercitare a dreptului de
proprietate al vecinului. Nici în acest caz nu este vorba însă de naşterea
unui dezmembrământ, întrucât vecinul nu primeşte nici o prerogativă
asupra fondului primului proprietar.

(287)

Capitolul IV
Regimul juridic al terenurilor şi al construcţiilor proprietate
privată

Secţiunea I
Regimul juridic al terenurilor proprietate privată

149. Incapacitatea specială prevăzută în art. 41, alin. 2,

fraza a II-a din Constituţie, în redactarea nerevizuită.
 Acest text statua: „Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor.” Analiza juridică a textului
art. 41, alin. 2 fraza a II-a este necesară din considerente care ţin de
aplicarea legii în timp. Incapacitatea specială instituită prin acest text
avea în vedere dobândirea oricăror terenuri proprietate privată,
indiferent dacă
erau situate în intravilan sau în extravilani Criteriul acesteia era
cetăţenia, iar nu domiciliul. Ca urmare, cetăţenii străini şi apatrizii,
chiar dacă domiciliau în România, nu puteau dobândi terenuri. În
schimb, cetăţenii români care domiciliau în străinătate nu intrau sub
incidenţa acestei incapacităţi speciale. În acest sens, conform art. 3,
alin. 2 din Legea nr. 54/1998, Persoanele fizice care au cetăţenie
română şi domiciliul în străinătate pot dobândi în România, prin acte
juridice între vii şi prin moştenire, terenuri de orice fel”. În realitate,
cetăţenii români cu domiciliul în străinătate puteau dobândi terenuri în
România pe orice cale, inclusiv prin uzucapiune sau accesiune imo-
biliară naturală. De asemenea, această incapacitate specială nu se
aplica cetăţenilor români care mai aveau o altă cetăţenie.
Este de discutat dacă dispoziţia fostului art. 42 din Constituţie,
prin care era garantat dreptul la moştenire, putea fi considerată ca o
excepţie de la incapacitatea specială menţionată mai sus şi deci ca o
revenire la regula capacităţii. Răspunsul ar putea fi afirmativ, ţinând
seama de succesiunea textelor. Altfel spus, incapacitatea specială
prevăzută în fostul art. 41, alin. 2, fraza a

(288)

II-a din Constituţie nu ar fi înlăturat posibilitatea cetăţenilor străini şi

apatrizilor de a dobândi terenuri în România prin moştenire.
 Persoanele juridice de naţionalitate română, respectiv cele care
aveau sediul în România707 nu erau afectate de incapacitatea specială
de a dobândi terenuri708.
Atât Curtea Constituţională, cât şi legiuitorul au interpretat în
mod extensiv dispoziţiile fostului art. 41, alin. 2, fraza a II-a din
Constituţie şi au apreciat că persoanele juridice străine intrau sub
incidenţa acestei incapacităţi speciale709. Deşi neargumentată şi
discutabilă în măsura în care această incapacitate specială era de
strictă interpretare, având caracter de excepţie, soluţia Curţii
Constituţionale era totuşi obligatorie, întrucât această instanţă este
singura competentă să interpreteze legea fundamentală.
Interpretarea Curţii Constituţionale face corp comun cu textul
constituţional interpretat, integrându-se în aşa-numitul bloc
constituţional710. Din această perspectivă, dispoziţiile art. 3, alin. 4 din
Legea nr. 54/1998 au fost considerate neconstituţionale în măsura în
care permiteau dobândirea terenurilor de către persoanele juridice
străine711. Cum însă acest text legal nu şi-a încetat efectele pe nici o
cale, rezultă că persoanele juridice străine au dobândit sau puteau
dobândi în mod valabil terenuri în România, de la data intrării lui în

707
Art. 40 din Legea nr. 105 din 22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 245 din 1 octombrie 1992,
rectificată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 254, din 26 octombrie 1993; art. 1, alin. 2 din
Legea nr. 31/1990 (supra, nr. 3, nota 25).
708
M. Nicolae, loc. cit., p. 6; C.-L. Popescu, loc. cit., p. 44 şi 45 (autorul face trimitere la jurisprudenţa
Curţii Constituţionale pe marginea unei legi abrogate între timp; argumentele instanţei de contencios
constituţional rămân însă valabile pentru a interpreta art. 41, alin. 2, teza a II-a din Constituţie în sensul
că incapacitatea specială instituită prin acest text nu se aplică persoanelor juridice de naţionalitatea
română).
709
C. Const., dec. nr. 342 din 29 septembrie 1997, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I,
nr. 333 din 27 noiembrie 1997, p. 9-11. Prin art. 3, alin. 3 din Legea nr. 54/1998 s-a statuat că
„Persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte juridice între vii sau pentru
cauză de moarte”. în măsura în care textul a avut ca scop precizarea incapacităţii speciale de a dobândi
terenuri în România în cazul persoanelor juridice străine în România, el este deficitar redactat, întrucât
lasă să se înţeleagă că acestea ar putea dobândi terenuri pe alte căi decât acelea precizate în text, de
exemplu prin uzucapiune (C.-L. Popescu, loc. cit., p. 50; autorul apreciază că, sub acest aspect, textul
este neconstituţional).
710
C.-L. Popescu, loc. cit., p. 48.
711
Ibidem.
vigoare şi până în momentul încetării efectelor lui, ţinând seama de
prezumţia de constituţionalitate712. Această soluţie se întemeiază pe
ideea că interdicţia de a dobândi terenuri nu era expres prevăzută în
Constituţie în ipoteza persoanelor juridice străine, ea rezultând
numai din interpretarea dată de Curtea Constituţională fostului art.
41, alin. 2, fraza a II-a din Legea fundamentală. Dacă însă prin lege
sau prin ordonanţă s-ar fi încălcat incapacitatea specială expres
prevăzută în acest text pentru cetăţenii

(289)

străini şi apatrizi, nu mai opera prezumţia de constituţionalitate,

astfel încât nu se mai putea vorbi de o dobândire legală a
terenurilor713.
Cu atât mai mult rămâne valabilă dobândirea terenurilor de
către cetăţenii străini, apatrizi şi persoane juridice străine dacă
aceasta a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei,
respectiv înainte de 8 decembrie 1991. Într-adevăr, fostul art. 41,
alin. 2, fraza a II-a din Constituţie instituia incapacitatea specială
de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, iar nu
incapacitatea specială de a avea calitatea de titular al acestui
drept714.
În aceeaşi ordine de idei, persoanele care au avut cetăţenia
română păstrează calitatea de titular al dreptului de proprietate
asupra terenurilor dobândite legal înainte de pierderea
cetăţeniei, intervenită după intrarea în vigoare a Constituţiei (8
decembrie 1991)715.
712
Ibidem, p. 57.
713
Ibidem, p. 58.
714
Ibidem, p. 50-56.
715
Ibidem, 56 şi 57.
 În toate cazurile în care cetăţenii străini, apatrizii şi
persoanele juridice străine au calitatea de titulari ai drepturilor de
proprietate asupra terenurilor, fără a intra în coliziune cu
prevederile fostului art. 41, alin. 2, fraza a II-a din Constituţie,
aceste persoane îşi pot apăra dreptul lor de proprietate pe toate
căile legale, în primul rând prin acţiunea în revendicare 716.
Incapacitatea specială prevăzută în acest text constituţional
lăsa fără orice efect juridic, în sfera sa de aplicare, astfel cum a
fost delimitată mai sus, toate modurile de dobândire a dreptului
de proprietate asupra terenurilor. Pe de o parte, actele juridice
de dobândire erau lovite de nulitate absolută; pe de altă parte,
faptele juridice în sens restrâns care duceau, în mod normal, la
dobândirea dreptului de proprietate erau lipsite de eficienţă
juridică.
Dar această incapacitatea specială, fiind de strictă
interpretare, se aplica numai în legătură cu dobândirea dreptului
de proprietate. Per a contrario, cetăţenii străini, apatrizii şi
persoanele juridice străine puteau dobândi orice alte drepturi reale
asupra terenurilor, precum şi dreptul de proprietate privată asupra
oricăror alte imobile, cu excepţia terenurilor 717. Dreptul de
proprietate asupra construcţiei presupunea, de regulă, naşterea
unui drept de superficie, întrucât era dublat de un drept de
folosinţă asupra terenului. În mod excepţional, acest drept de
folosinţă asupra terenului avea caracter autonom sau îmbrăca
forma dreptului de concesiune.
S-a observat, pe bună dreptate, că dispoziţia art. 41, alin. 2,
fraza a II-a din Constituţie, în redactarea nerevizuită, trebuia să fie
interpretată cât mai restrictiv, într-adevăr, orice incapacitate este
716
Ibidem, p. 59.
717
M. Nicolae, loc. cit., p. 7; C.-L. Popescu, loc. cit., p. 48.
o excepţie de la regula capacităţii, or excepţiile se interpretează
restrictiv. Deşi s-a propus abrogarea acestei dispoziţii718, prin
Legea de revizuire a Constituţiei s-a restrâns doar sfera de
aplicare a acestei incapacităţi speciale.

(290)

150. Incapacitatea specială prevăzută în art. 44, alin. 2,

fraza a II-a din Constituţie.
A. Observaţii generale.

În urma revizuirii Constituţiei, precum şi ca urmare a

renumerotării textelor legii fundamentale, incapacitatea specială
de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor de către
cetăţeni străini şi apatrizi a fost reglementată într-o nouă
formulare, substanţial diferită de aceea cuprinsă în fostul art. 41,
alin. 2, fraza a II-a din Constituţie. Această nouă formulare este
cuprinsă în art. 44, alin. 2, fraza a II-a din Constituţie, în care se
arată: „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate
din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte pe bază de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi
prin moştenire legală.”
Mai întâi, este de observat că textul nou din Constituţie are o
formulare pozitivă, iar nu una negativă. Ca urmare, sfera
incapacităţii legale de a dobândi dreptul de proprietate privată

718
C.-L. Popescu, loc. cit., p. 59.
asupra terenurilor de către cetăţeni străini şi apatrizi rezultă dintr-
o interpretare per a contraria a noului text constituţional.
Aşadar, în acest text sunt prevăzute două ipoteze în care
cetăţenii străin; şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate
privată asupra terenurilor. Per a contraria, ei nu pot dobândi un
asemenea drept în toate celelalte ipoteze, altele decât cele două
menţionate expres.

B. Dobândirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor de către cetăţeni străini şi apatrizi în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană, din alte tratate internaţionale la care
România este parte, pe bază de reciprocitate, condiţiile
prevăzute prin lege organică.

Libera circulaţie a bunurilor, principiu fundamental al spaţiului

economic european, cuprinde în sfera sa de aplicare şi
terenurile. Procesul de aderare a României la Uniunea
Europeană a impus revizuirea textului constituţional în ce priveşte
formularea incapacităţii de a dobândi terenuri de către cetăţenii
străini şi apatrizi.
În acest context, dispoziţiile art. 44, alin. 2, fraza a II-a din
Constituţie recunosc posibilitatea cetăţenilor străini şi apatrizilor
de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, dar
numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană.
Trei precizări sunt necesare în legătură cu această
formulare. Mai întâi, fiind vorba de aderarea României la Uniunea
Europeană, rezultă că posibilitatea dobândirii terenurilor în
România îi priveşte, în primul rând, pe cetăţenii celorlalte ţări
membre ale Uniunii. Rămâne de văzut dacă, în condiţiile negociate
cu ocazia aderării, această posibilitate va fi acordată şi anumitor
apatrizi ori cetăţenilor altor ţări decât acelora care sunt membre
ale Uniunii.
În al doilea rând, momentul intrării în vigoare a revizuirii
Constituţiei nu coincide cu momentul de la care cetăţenii străini şi
apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor. Într-adevăr, cât timp România nu a aderat la Uniunea
Europeană, incapacitatea legală de a dobândi terenuri operează
pentru cetăţenii străini şi apatrizi.
În al treilea rând, nu este obligatoriu ca momentul aderării
României la Uniunea Europeană să coincidă cu momentul la care
cetăţenii străini şi apatrizi

(291)

ar ieşi din sfera de aplicare a acestei incapacităţi legale de dobândire.

Este posibil ca, pe baza negocierii condiţiilor de aderare, România să
obţină un moratoriu în legătură cu posibilitatea cetăţenilor străini şi a
apatrizilor de a dobândi terenuri pe teritoriul său. Mai mult, este
posibil ca această posibilitate să fie acordată numai cetăţenilor
celorlalte ţări membre ale Uniunii Europene, iar nu şi apatrizilor.
Aşadar, condiţiile şi momentul de la care cetăţenii străini şi
apatrizii vor putea dobândi dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor vor fi cunoscute numai în momentul încheierii negocierii şi
semnării tratatului de aderare la Uniunea Europeană.
Pe de altă parte, noul text constituţional prevede că cetăţenii
străini şi apatrizii pot dobândi terenuri în proprietate şi în condiţiile
rezultate din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe
bază de reciprocitate. Rezultă că, pe lângă alte condiţii, condiţia
reciprocităţii este obligatorie în asemenea tratate. Deocamdată,
România nu a încheiat nici un asemenea tratat interna-nonal care să
îngăduie anumitor cetăţeni străini şi anumitor apatrizi să dobândească
terenuri în România.
În această ipoteză, indiferent că este vorba de tratatul de
aderare la Uniunea Europeană ori de alte tratate internaţionale la
care România este parte, pe lângă condiţiile menţionate în asemenea
tratate, textul constituţional evocă şi condiţiile prevăzute prin lege
organică”. Într-adevăr, cum se precizează expres în art. 75, alin. 1
din Constituţie, ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale
ar putea să fie însoţită de măsuri legislative ce rezultă din aplicarea
acestor tratate sau acorduri. Este deci posibil ca tratatul de aderare la
Uniunea Europeană ori alte tratate internaţionale la care România
este parte şi în care sunt prevăzute condiţiile dobândirii dreptului de
proprietate asupra terenurilor de către cetăţeni străini sau apatrizi să
impună măsuri de aplicare adoptate

(292)

printr-o lege organică, exigenţă impusă de art. 73, lit. m, în

măsura în care este vorba de regimul general al proprietăţii 719.

C. Dobândirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor de către cetăţeni străini şi apatrizi prin
moştenire legală.
719
Interpretarea sintagmei în condiţiile prevăzute prin lege organică în sensul că ar fi o ipoteză distinctă
de dobândire a terenurilor de către cetăţeni străini şi apatrizi excede intenţiei cuprinse în procesul de
revizuire a Constituţiei.
 Noul text constituţional înlătură o incertitudine care exista
anterior în legătură cu posibilitatea dobândirii terenurilor de către
cetăţenii străini şi apatrizi prin moştenire, în general. Cum am
văzut mai sus, am apreciat că, din interpretarea sistematică a art.
41, alin. 2, fraza a II-a şi a art. 42 din forma nerevizuită a
Constituţiei, rezulta concluzia că dreptul de proprietate privată
asupra terenurilor putea fi dobândit prin moştenire de către
cetăţeni străini şi apatrizi. Această interpretare nu a avut însă, până
în prezent, nici o confirmare legală şi nici o confirmare în
jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Dispoziţiile art. 44, alin. 2, fraza a II-a din Constituţie, în
forma revizuită, confirmă, însă doar parţial, această interpretare.
într-adevăr, cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi, după
revizuirea Constituţiei, dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor prin moştenire legală. Per a contrario, ei nu pot
dobândi un asemenea drept prin moştenire testamentară. Astfel
redactat, noul text constituţional nu mai conţine nici un echivoc
în legătură cu dobândirea terenurilor prin moştenire de către
cetăţenii străini şi apatrizi.
În plus, spre deosebire de ipoteza anterioară, posibilitatea
dobândirii terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi operează
chiar din momentul intrării în vigoare a revizuirii Constituţiei 720.
720
Conform art. 45, alin. 2 din Legea nr. 3 din 22 februarie 2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000
(modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92 din 9 octombrie 2003 pentru modificarea şi
completarea unor reglementări referitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 710 din 10 octombrie 2003 şi prin Legea nr. 551 din 18
decembrie 2003 pentru modificarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 922 din 22
decembrie 2003), legea de revizuire a Constituţiei intră în vigoare la data publicării în Monitorul oficial
al României, Partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului.
Curtea Constituţională, preluând această soluţie în motivarea deciziilor nr. 356 din 23 septembrie 2003,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 686 din 30 septembrie 2003 şi nr. 385 din 15
octombrie 2003, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 728 din 17 octombrie 2003 a
 Raţiunea pentru care, în noua formulare constituţională, s-a
recunoscut posibilitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a
dobândi dreptul de proprietate

(293)

asupra terenurilor prin moştenire legală este necesitatea de a

consolida legăturile dintre diaspora românească şi ţara-mamă.
Ţinând seama de principiile care guvernează aplicarea legii în
timp, cetăţenii străini şi apatrizii pot să dobândească terenuri în
România de la data intrării în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei,
dar numai dacă succesiunea in legătură cu care se exercită calitatea
lor de moştenitori legali s-a deschis după această dată.

D. Concluzii.

Mai multe concluzii se impun în legătură cu sfera de aplicare a

acestei incapacităţi speciale, în noua formulare constituţională.
În primul rând, în momentul intrării în vigoare a revizuirii
Constituţiei, această sferă este restrânsă numai prin recunoaşterea
moştenirii legale ca mod de dobândire a terenurilor chiar de către
cetăţeni străini şi apatrizi.
În al doilea rând, ulterior acestui moment, această sferă va
putea fi restrânsă, recunoscându-se posibilitatea dobândirii terenurilor
de către cetăţeni străini şi apatrizi în condiţiile tratatului de aderare a

apreciat, implicit, că această dispoziţie este în acord cu prevederile constituţionale. Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429 din 23 octombrie 2003 a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003,
dată la care a fost publicată, în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 758, hotărârea Curţii
Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatelor referendumului organizat
în zilele de 18 şi 19 octombrie 2003. în legătură cu această problemă, C.-L. Popescu, „Data intrării în
vigoare a actelor normative, în lumina dispoziţiilor constituţionale revizuite”, în Dreptul nr. 4/2004, p.
30-34.
României la Uniunea Europeană ori în condiţiile prevăzute în alte
tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, ţinând întotdeauna seama şi de condiţiile precizate prin
lege organică. Pe cale de consecinţă, restrângerea sferei de aplicare a
acestei incapacităţi speciale înseamnă întoarcerea la regula
capacităţii, inclusiv în ceea ce priveşte dobândirea terenurilor.
În al treilea rând, rămân valabile celelalte precizări făcute în
legătură cu sfera de aplicare a acestei incapacităţi speciale, în
formularea constituţională anterioară. Astfel, criteriul acestei capacităţi
speciale rămâne cetăţenia, iar nu domiciliul. Aşa fiind, cetăţenii
români cu domiciliul în străinătate sau cetăţenii români care mai au şi
o altă cetăţenie au capacitatea să dobândească terenuri în România
pe orice cale. Tot astfel, persoanele juridice de naţionalitate română
pot să dobândească terenuri în România, neintrând sub incidenţa
acestei incapacităţi speciale. Întrucât incapacitatea specială priveşte
numai dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, rezultă
că cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice străine pot să
dobândească dreptul de proprietate asupra altor imobile, cu excepţia
terenurilor, precum şi alte drepturi reale asupra terenurilor, cum sunt
dezmembrămintele dreptului de proprietate privată, drepturile reale
de garanţie sau dreptul de concesiune.

252. Incapacitatea specială de a dobândi terenuri prin acte

juridice între vii care depăşesc suprafaţa prevăzută de lege
pentru o familie.

Conform art. 2, alin. 2 din Legea nr. 54/1998, „în cazul dobândirii
prin acte juridice între vii, proprietatea funciară a dobânditorului nu
poate depăşi 200 ha teren agricol în echivalent arabil, de familie. În
sensul prezentei legi, prin noţiunea de familie se înţelege soţii şi copiii
necăsătoriţi dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor”. Aşadar,
delimitarea sferei de aplicare a acestei incapacităţi presupune trei
criterii: calitatea de membru de familie, suprafaţa maximă de 200 ha
teren agricol în echivalent arabil şi dobândirea prin acte juridice între
vii.
Prin familie, în sensul legii, sunt avuţi în vedere soţii şi copiii lor
necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor. Copiii pot fi
din căsătorie sau

(294)

din afara căsătoriei, legaţi de părinţi fie prin filiaţia firească, fie prin
adopţie. Noţiunea de gospodărire comună trimite nu doar la simpla
comunitate de locuinţă, ci la ideea de convieţuire întemeiată pe
venituri şi cheltuieli gestionate în comun. În absenţa acestei
gestionări comune a veniturilor şi cheltuielilor, incapacitatea
specială prevăzută în art. 2, alin. 2 din Legea nr. 54/1998 nu
poate opera. Mai rezultă din acest criteriu că această
incapacitate specială operează numai în legătură cu persoanele
fizice, întrucât numai acestea pot fi membre ale unei familii, iar
nu şi în legătură cu persoanele juridice.
Suprafaţa maximă de teren agricol în echivalent arabil este
de 200 ha pe familie, în sensul menţionat mai sus. Expresia în
echivalent arabil are în vedere aplicarea unui coeficient la
suprafaţa de teren agricol productiv cu altă destinaţie decât
aceea de teren arabil. Acest criteriu limitează aplicarea acestei in-
capacităţi speciale de a dobândi terenuri numai la terenuri
agricole. Ca urmare dacă este vorba de alte categorii de terenuri,
cu excepţia terenurilor cu destinaţie forestieră, suprafaţa de
teren aflată în proprietatea privată a unei persoane sau a unei
familii poate fi mai mare de 200 ha.
Interdicţia de a depăşi această suprafaţă de 200 ha
operează însă numai în legătură cu actele juridice de dobândire
între vii. Acest criteriu necesită două precizări. Mai întâi,
interdicţia nu operează în legătură cu celelalte moduri de
dobândire a dreptului de proprietate (acte juridice pentru cauză de
moarte, uzucapiune, accesiune imobiliară naturală etc.) şi nici în
legătură cu dobândirea altor drepturi reale principale (uz,
uzufruct) sau a unor drepturi de creanţă (lo-caţiune, comodat,
arendă). În al doilea rând, deşi textul este echivoc, trebuie să i
se dea o interpretare cât mai restrictivă, întrucât el cuprinde o
dispoziţie de excepţie. Ca urmare, suprafaţa de 200 ha trebuie
să fie ea însăşi dobândită prin acte juridice între vii de membrii
familiei, iar nu prin alte moduri de dobândire. Altfel spus,
interdicţia operează în legătură cu suma suprafeţelor de teren
dobândite prin acte juridice între vii.

(295)

Încălcarea acestei interdicţii se sancţionează cu

„reducţiunea acrului juridic până la limita suprafeţei legale”.
Termenul reducţiune este impropriu folosit în acest context. El
este împrumutat, printr-o nefericită inspiraţie a legiuitorului, din
materia moştenirii testamentare, materie în care operează, în
condiţii specifice, sancţiunea reducţiunii liberalităţilor excesive 721.
În realitate, este vorba de nulitatea absolută, totală sau parţială, a
721
Pentru reducţiunea liberalităţilor excesive, Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2002, p. 339-355.
actului juridic încheiat cu ignorarea incapacităţii speciale
prevăzute în art. 2, alin. 2 din Legea nr. 54/1998 722. Indiferent de
termenul folosit de legiuitor, chiar în redactarea actuală a acestui
text legal, deci de lege lata, sancţiunea prevăzută nu poate opera
decât în condiţiile şi cu efectele nulităţii absolute, totale sau
parţiale, nefiind aplicabile condiţiile reducţiunii liberalităţilor
excesive.
Potrivit art. 2, alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 226 din 24 noiembrie 2000 privind circulaţia
juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră723, „în cazul dobândirii
prin acte juridice între vii, proprietatea de fond forestier a
dobânditorului nu poate depăşi 100 ha de familie. Prin noţiunea
de familie se înţelege soţii şi copii necăsătoriţi, dacă gospodăresc
împreună cu părinţii lor”.
Această incapacitate specială este asemănătoare cu aceea
prevăzută în art. 2, alin. 2 din Legea nr. 54/1998. Există doar două
diferenţe: suprafaţa este limitată la 100 ha de familie şi nu mai este
necesară aplicarea unui coeficient de corecţie (a dispărut deci ideea
de echivalent arabil)724. În rest, toate celelalte comentarii tăcute pe
marginea textului art. 2, alin. 2 din Legea nr. 54/1998 rămân
valabile.
În raport cu prevederile art. 44, alin. 2 din Constituţie în
forma revizuită, cât si în raport cu prevederile fostului art. 41, alin.
2 din Legea fundamentală, dispoziţia art. 2, alin. 2 din Legea nr.
54/1998 şi dispoziţia art. 2, alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 226/2000 sunt neconstituţionale. Într-adevăr, aceste
722
M. Nicolae, loc. cit., p. 7; C. Bîrsan, op. cit., p. 154.
723
Supra, nr. 21, nota 149.
724
Coeficientul de echivalare se referă numai la terenurile agricole. Cu toate acestea, în Nota la Anexa
21 (cit. supra, nota 21) se precizează că un hectar cu vegetaţie forestieră, primit la cererea celor
îndreptăţiţi în condiţiile prevăzute la art. 41 din Legea nr. 18/1991, republicată, se ia în calcul în raport
de 1/1 cu terenul arabil.
texte legale adaugă în mod nepermis la textul neconstituţional,
lărgind sfera incapacităţii speciale de a dobândi terenuri dincolo
de limitele interdicţiei prevăzute în Legea fundamentală. Tocmai
pentru că este vorba de un drept fundamental al omului şi de o
incapacitate specială de ordin constituţional în legătură cu acest
drept, legiuitorul nu poate extinde această incapacitate prin lege
ordinară sau chiar organică. Incapacitatea de a dobândi terenuri
este mai mult decât o limită a exercitării dreptului de proprietate.
Astfel se explică de ce incapacitatea specială de a dobândi
terenuri a fost reglementată expres în Constituţie, fără a se lăsa
posibilitatea legiuitorului de a extinde această incapacitate la alte
cazuri.

(296)

152. Corelaţia dintre noţiunea de teritoriu şi terenurile

care formează obiectul proprietăţii private.

Raţiunea limitării exercitării dreptului de proprietate privată

asupra terenurilor este legată de necesitatea sistematizării şi
amenajării teritoriului, precum şi de nevoile urbanismului
modern. Teritoriul este un element indispensabil pentru
organizarea oricărui stat, ceea ce explică reglementarea sa prin
norme de drept public. Puterea de stat şi suveranitatea se exercită
asupra teritoriului. De asemenea, întrucât există o împărţire
administrativ-teritorială, asupra fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale (judeţ, municipiu, oraş, comună) se exercită autoritatea
unei anumite comunităţi locale, prin organismele sale de
conducere. Această autoritate de drept public, în formă
guvernamentală sau administrativă, interferează cu puterea care
este dreptul de proprietate privată sau dreptul de proprietate
publică asupra terenurilor, fără a se confunda cu aceasta.
Organizarea, sistematizarea şi amenajarea teritoriului şi
necesităţile urbanismului la nivel naţional şi la nivel local
determină anumite limite ale exercitării dreptului de proprietate
privată asupra terenurilor, stabilite în interes public.
Legea nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului şi
urbanismul cuprinde regulile generale în această materie.
Conform art. 1 din această lege, „Teritoriul României constituie
spaţiul necesar procesului de dezvoltare durabilă şi este parte a
avuţiei naţionale de care beneficiază toţi cetăţenii ţării”.
Amenajarea teritoriului şi urbanismul presupun o activitate de
gestionare în interes naţional, precum şi în interesul indivizilor şi
al comunităţilor locale, în acord cu cerinţele integrării europene
(art. 3).
Dincolo de regulile generale care stabilesc competenţele
organismelor naţionale şi locale în domeniul amenajării
teritoriului şi al urbanismului, acest

(297)

act normativ cuprinde dispoziţii privind certificatul de urbanism,

documentaţiile de amenajare a teritoriului şi documentaţiile de
urbanism. Documentaţiile de amenajare a teritoriului includ planul
de amenajare a teritoriului naţional, planul de amenajare a
teritoriului zonal şi planul de amenajare a teritoriului judeţean
(art. 40), iar documentaţiile de urbanism, care au ca obiect
localităţile urbane şi rurale (art. 44), includ planul urbanistic
general şi regulamentul local aferent acestuia, planul urbanistic
zonal şi regulamentul local aferent acestuia şi planul urbanistic de
detaliu (art. 45).
Dreptul de proprietate privată asupra terenurilor trebuie să se
exercite cu respectarea restricţiilor cuprinse în aceste documentaţii
de amenajare a teritoriului şi de urbanism. Limitele exercitării
dreptului de proprietate privată legate de urbanism vor fi analizate
în paragraful privind regimul juridic al construcţiilor proprietate
privată.
În acest context, este necesară doar o precizare referitoare la
operaţiunea parcelării unui teren în vederea realizării de noi
construcţii. Parcelarea este o operaţiune de divizare a unui teren
în cel puţin 4 loturi, în scopul construirii; fiecare iot trebuie să aibă
un front la stradă de minimum 8 m pentru clădiri înşiruite şi de
minimum 12 m pentru clădiri izolate sau cuplate, o suprafaţă
minimă a parcelei de 150 mp pentru clădiri înşiruite şi, respectiv,
de minimum 200 mp pentru clădiri amplasate izolat sau cuplate,
precum şi o adâncime mai mare sau cel puţin egală cu lăţimea
parcelei. Dacă terenul este împărţit într-un număr mai mare de 12
loturi, autorizarea parcelării se poate acorda numai cu condiţia
adoptării de soluţii de echipare colectivă care să respecte
normele legale de igienă şi de protecţie a mediului. Parcelarea se
face, de regulă, pentru realizarea unor locuinţe individuale, de
mică înălţime, fără a fi excluse şi alte utilizări. Finalitatea parcelării
constă, pe de o parte, în realizarea unor construcţii şi, pe de altă
parte, în atribuirea, concesionarea sau vânzarea loturilor rezultate.
Toate aceste elemente care alcătuiesc regimul juridic al parcelării
sunt cuprinse în art. 30 din Regulamentul general de urbanism,
aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 525 din 7 iunie 1996, Anexa
2 a Legii nr. 350/2001 şi Anexa 2 a Legii nr. 50/1991.
Exercitarea dreptului de proprietate privată asupra
terenului este limitată, în sensul că parcelarea nu se poate face
decât pe baza autorizării prealabile din partea organului
administrativ competent. Din prevederile legale menţionate, mai
rezultă că autorizarea este necesară şi în ipoteza în care se
parcelează un teren proprietate publică în vederea concesionării.
în plus, operaţiunea de parcelare trebuie să se facă şi cu
respectarea dispoziţiilor referitoare la dezlipire cuprinse în art. 44
şi 45 din Legea nr. 7/1996.
În completarea regulilor generale de amenajare a
teritoriului cuprinse în Legea nr. 350/2001, trebuie să se ţină
seama de regulile speciale din Legea

(298)

nr. 18/1991725 care se referă la organizarea şi amenajarea teritoriului

agricol, precum şi la folosirea terenurilor pentru producţia agricolă şi
silvică.
În plus, înţelegerea regimului juridic al terenurilor proprietate
privată depinde şi de cunoaşterea prevederilor care guvernează
circulaţia juridică a terenurilor cuprinse în Legea nr. 54/1998.

153. Limitele determinate de organizarea şi amenajarea

teritoriului agricol.

725
Supra, nr. 9, lit. C, nota 92.
 Conform Legii fondului funciar, operaţiunile de organizare şi
amenajare a teritoriului agricol au ca obiectiv crearea condiţiilor
necesare pentru mai buna folosire a terenurilor în scopul producţiei
agricole. Pentru realizarea acestor operaţiuni, proprietarii terenurilor
respective pot să ceară efectuarea unor studii şi proiecte de către
unităţile de studii, proiectare şi cercetare de specialitate, centrale sau
judeţene (art. 104 şi art. 105). Aşadar, pentru iniţierea acestor studii
şi proiecte este necesară manifestarea de voinţă a proprietarilor.
Dreptului proprietarilor terenurilor de a iniţia aceste studii şi proiecte îi
corespunde obligaţia corelativă a instituţiilor administrative, centrale
sau judeţene, de specialitate.
O dată ce au fost efectuate, studiile şi proiectele de organizare
şi amenajare a teritoriului agricol se supun dezbaterii proprietarilor de
terenuri din zona interesată şi pot fi adoptate cu majoritatea de voturi
a proprietarilor care deţin două treimi din suprafaţă. După adoptare,
studiile şi proiectele trebuie să fie aprobate de organele agricole
judeţene. Altfel spus, voinţa juridică a proprietarilor de terenuri este
dublată de voinţa juridică a organismelor administrative competente.
Dacă aceste voinţe au fost exprimate conform legii, măsurile şi lucrările
prevăzute în studiile şi proiectele de organizare şi amenajare a
teritoriului agricol devin obligatorii pentru toţi proprietarii din zona
interesată (art. 105).
Pentru proprietarii care nu au votat în sensul adoptării acestor
studii şi proiecte, obligaţia de a aplica măsurile şi lucrările prevăzute
constituie o limitare a exercitării dreptului lor de proprietate privată,
independent de voinţa lor.
În funcţie de natura măsurilor şi lucrărilor prevăzute în studiile
şi proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului agricol, această
limitare priveşte fie atributul dispoziţiei sau al folosinţei, fie instituirea
obligaţiei de executa anumite lucrări.
Astfel, conform art. 104, lit. b din Legea fondului funciar, studiile
şi proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului agricol pot să
cuprindă, printre altele, măsuri şi lucrări pentru gruparea prin
comasare a terenurilor pe proprietari şi destinaţii în concordanţă cu
structurile de proprietate şi cu formele de cultivare a pământului,
rezultate în urma asocierilor, precum şi stabilirea perimetrelor fiecărei
proprietăţi, comasând terenurile dispersate şi rectificând hotarele
neraţional amplasate. Rezultă că operaţiunea de comasare presupu-
ne schimbul de terenuri. Proprietarii care nu au aprobat studiile şi
proiectele vor fi ţinuţi totuşi de obligaţia de a-şi da acordul la
schimbul de terenuri, ceea ce constituie o limitare a atributului
dispoziţiei juridice. Deşi legea nu

(299)

prevede, proprietarii interesaţi pot cere în justiţie pronunţarea unei

hotărâri judecătoreşti pentru obligarea proprietarului care refuză
schimbul de teren la încheierea contractului, eventual şi la plata unor
daune cominatorii sau a unor amenzi cominatorii726 pentru fiecare zi

726
Este adevărat că, prin art. 5803, alin. 1 C. proc. civ. s-a prevăzut că debitorul unei obligaţii de a face
cu caracter intuitu personae, stabilite printr-un titlu executoriu, poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin
aplicarea unei amenzi civile, stabilite pe zi de întârziere până în momentul executării. Nu este însă
incompatibilă posibilitatea obligării la daune cominatorii, care se poate dispune prin hotărâre chiar în
faza de judecată, cu posibilitatea obligării la amendă civilă, care se dispune prin încheiere irevocabilă,
cu citarea părţilor, în faza de executare. Problema este dacă aceste sancţiuni pot fi cumulate. Înclinăm
să credem că, dacă s-au acordat daune cominatorii în faza de judecată, nu se mai pune problema
obligării la o amendă civilă în faza de executare. Se mai ridică problema dacă daunele cominatorii ar
putea fi cerute direct în faza de executare, alternativ sau cumulativ cu amenda civilă. Răspunsul trebuie
să fie negativ, pentru că acordarea daunelor cominatorii presupune şi o apreciere asupra fondului, ceea
ce nu se poate face în faza de executare. Oricum, deşi finalitatea celor două instrumente juridice este
aceeaşi, şi anume constrângerea debitorului la executarea obligaţiei de a face, conţinutul acestor
sancţiuni este diferit, întrucât daunele cominatorii se plătesc creditorului, iar amenda civilă se plăteşte
statului.
de întârziere. Este de discutat dacă este posibilă pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de schimb.
Tot astfel, studiile şi proiectele de organizare şi amenajare a
teritoriului agricol pot să cuprindă măsuri şi lucrări pentru stabilirea
reţelei drumurilor agricole, în completarea reţelei de drumuri de interes
general, integrate în organizarea şi amenajarea de ansamblu a
teritoriului, în scopul efectuării transportului, producţiei şi accesului
maşinilor agricole necesare procesului de producţie (art. 104, lit. d).
Este vorba de adevărate servituti de trecere care, în situaţia
proprietarilor care nu şi-au dat consimţământul pentru aprobarea
studiilor şi proiectelor, apar ca o limitare a atributului dispoziţiei
juridice. În plus, cu referire la toţi proprietarii din zona interesată,
aceste servituti de trecere se prezintă ca o limitare a atributului
folosinţei cu privire la o anumită porţiune din terenurile proprietatea
lor.
Atributul folosinţei este limitat şi în ipoteza în care se aplică
măsuri şi lucrări pentru corelarea dezvoltării agriculturii din zonă cu
celelalte activităţi economice şi sociale, în scopul creşterii producţiei
agricole şi a exploatării în ansamblu a teritoriului, ori măsuri şi lucrări
pentru organizarea şi amenajarea exploataţiilor agricole727. În plus,
aceste măsuri şi lucrări implică şi prestaţii pozitive din

(300)

727
Pentru această problemă, a se vedea şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108 din 27 iunie 2001
privind exploataţiile agricole, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 352 din 30 iunie
2001, aprobată prin Legea nr. 166 din 10 aprilie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 108/2001 privind exploataţiile agricole, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 256 din 16 aprilie 2002 şi completată prin Legea nr. 137 din 26 aprilie 2004 pentru
completarea art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2001 privind exploataţiile agricole,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 394 din 4 mai 2004. Studiile necesare pentru
exploataţiile agricole trebuie să fie aprobate cu acordul tuturor proprietarilor interesaţi (art. 21, alin. 1).
partea proprietarilor, astfel încât se poate vorbi de adevărate
obligaţii propter rem cu caracter civil.

154. Limite şi drepturi determinate de folosirea

terenurilor pentru producţia agricolă şi silvică.
A. Limite.

Aceste limite, reglementate în Legea fondului funciar, fie

îmbracă forma unor obligaţii propter rem cu caracter administrativ,
fie au ca obiect modul de exercitare a atributului folosinţei, fie
privesc chiar exercitarea atributului dispoziţiei juridice.
În prima categorie intră obligaţia de a asigura cultivarea
terenurilor agricole şi protecţia solului (art. 74). Obligaţia de a
asigura protecţia şi ameliorarea solului se realizează prin lucrări
de prevenire şi combatere a proceselor de degradare şi poluare a
solului provocate de fenomene naturale sau cauzate de activităţi
economice şi sociale. Lucrările se stabilesc pe bază de studii şi
proiecte întocmite de organele de specialitate şi se execută cu
sprijinul financiar al statului, care suportă parţial sau total
cheltuielile în limita alocaţiei bugetare aprobate (art. 79). Dacă
însă se constată că anumite suprafeţe au fost scoase din
producţia agricolă sau silvică prin degradare sau poluare a
solului din cauza faptei culpabile a unor persoane fizice sau
juridice, proprietarii, primăria sau organul agricol ori silvic pot
cere obligarea celui vinovat la plata cheltuielilor necesitate de
lucrările de refacere şi de ameliorare a solului (art. 88, alin. 3).
Deşi obligaţiile propter rem revin nu numai proprietarilor, ci şi
oricăror deţinători de terenuri agricole, ele sunt, fără îndoială, şi
limite, în sens general, ale exercitării dreptului de proprietate
privată728.
În cea de-a doua categorie intră limitarea exercitării atributului
folosinţei. Astfel, schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor
arabile se poate face numai în cazurile şi cu aprobarea organelor
competente prevăzute în art. 77 din Legea fondului funciar. De
asemenea, schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor
arabile, altele decât cele prevăzute în art. 77, precum şi a
păşunilor, fâneţelor, viilor şi a livezilor deţinute de persoane
juridice în care statul deţine majoritatea acţiunilor se poate face
numai cu aprobarea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi
Pădurilor (art. 78, alin. 1). Deşi nu au nevoie de o aprobare
prealabilă, persoanele fizice care au schimbat categoria de
folosinţă a terenurilor agricole pe care le deţin în proprietate
trebuie să comunice această modificare, în termen de 30 de zile
de la data la care a intervenit, Oficiului de cadastru agricol şi
organizarea teritoriului agricol judeţean sau al Municipiului
Bucureşti, care are obligaţia să o înregistreze (art. 78, alin. 2).
Schimbarea categoriei de folosinţă silvică - păduri, răchitării,
culturi de arbuşti deţinute de persoane juridice - se aprobă de
Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului (art. 73). Comisia
Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice are
competenţa de a aproba schimbarea folosinţei terenurilor
agricole ce constituie zone de protecţie a monumentelor (art. 78,
alin. 4).

(301)

728
Supra, nr. 31, lit. H.
 În cea de-a treia categorie intră obligaţia proprietarilor de a
include terenurile lor care, prin degradare şi poluare, şi-au pierdut,
total sau parţial, capacitatea de producţie pentru culturile agricole sau
silvice, în perimetre de ameliorare stabilite de Ministerul Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor şi de Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului,
pe baza situaţiilor cu propuneri înaintate de comune, oraşe şi
municipii. Dacă proprietarul nu este de acord cu includerea terenului
său în perimetrul de ameliorare, primarul va face o propunere în
acest sens prefectului, care poate lua această măsură, caz în care
consiliul local este obligat să-i asigure proprietarului în folosinţă o
suprafaţă de teren corespunzătoare pe toată durata lucrărilor de
ameliorare. Dacă nu exisă un teren corespunzător în aceeaşi
localitate, iar proprietarul nu este de acord să primească un teren în
altă localitate, autoritatea administrativă interesată va declanşa
procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică (art. 82 şi
art. 83).

B. Drepturi.

Legea fondului funciar prevede însă nu numai limite ale

exercitării dreptului de proprietate privată determinate de folosirea
terenului pentru producţia agricolă şi silvică, ci şi anumite drepturi în
favoarea proprietarilor, de regulă, în forma unui sprijin financiar pentru
executarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a solului, de
consolidare a terenurilor (art. 79, alin. 3, 86, alin. 2), dar şi în forma
punerii la dispoziţie în mod gratuit a materialelor necesare pentru
înierbări, împăduriri, corectarea reacţiei solului sau alte lucrări de
ameliorare a terenurilor (art. 87, alin. 1), ori în forma unor scutiri de
taxe şi impozite pentru terenurile degradate şi poluate incluse în
perimetrul de ameliorare (art. 85).

155. Limite determinate de folosirea temporară sau

definitivă a terenurilor în alte scopuri decât producţia
agricolă şi silvică.

Aceste limite, instituite prin Legea fondului funciar, restrâng

exercitarea prerogativei folosinţei din conţinutul juridic al dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor.
Mai întâi, pe terenurile situate în extravilanul localităţilor, de
regulă, nu pot fi amplasate construcţii de nici un fel. Ca excepţie,
construcţiile pot fi amplasate în extravilan dacă, prin natura lor, pot
genera poluarea mediului, caz în care amplasamentele se vor stabili
pe baza unor studii ecologice de impact, prealabile, avizate de
organele de specialitate. De asemenea, sunt exceptate construcţiile
care prin natura lor nu se pot amplasa în intravilan, precum şi
adăposturile pentru animale (art. 91)729.
În al doilea rând, când este vorba de terenuri agricole din
extravilan de clasa I şi a II-a de calitate, de terenuri amenajate cu
lucrări de îmbunătăţiri funciare, de terenuri plantate cu vii şi livezi, de
parcuri naţionale, rezervaţii, monumente, ansambluri arheologice şi
istorice, amplasarea construcţiilor de orice fel este

(302)

729
Teritoriul unei localităţi (municipiu, oraş, comună) este împărţit în intravilan, care cuprinde
suprafaţa de teren pe care, de regulă, se poate construi, şi extravilan, care cuprinde suprafaţa de teren pe
care, de regulă, nu se poate construi (intra, nr. 163, lit. B, nota 124).
interzisă. în mod cu totul excepţional, pot fi amplasate
construcţii care servesc activităţile agricole sau au destinaţie
militară precum şi căile ferate, şoselele de importanţă deosebită,
liniile electrice de înaltă tensiune, lucrările de forare şi echipare a
sondelor, lucrările aferente exploatării ţiţeiului şi gazului,
conductele magistrale de transport gaze sau petrol, lucrările de
gospodărire a apelor sau de realizare de surse de apă (art. 92,
alin. 1 şi 2).
În al treilea rând, scoaterea definitivă din circuitul agricol a
terenurilor agricole din extravilan de clasa I şi a II-a de calitate, a
celor amenajate cu lucrări de îmbunătăţire funciară, precum şi a
celor plantate cu vii şi livezi, prin extinderea intravilanului
localităţilor, se face la propunerea consiliilor locale, prin
hotărârea Guvernului, cu avizul Ministerului Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor, cu plata unei taxe. Din plata taxelor se
constituie Fondul de ameliorare a fondului funciar. Aceeaşi
procedură trebuie să fie urmată şi în situaţia în care terenurile
agricole sunt trecute, potrivit legii, în intravilanul localităţii, în
vederea realizării construcţiilor de orice fel (art. 92, alin. 3-5).
Taxele nu sunt datorate în cazurile prevăzute în art. 92, alin. 6 şi
7.
În al patrulea rând, pentru scoaterea temporară a
terenurilor din producţia agricolă şi silvică pe baza aprobării şi,
când este cazul, a avizului organelor administrative competente,
titularul aprobării este obligat să depună o garanţie în bani egală
cu taxa prevăzută pentru scoaterea definitivă a terenurilor din
circuitul agricol sau silvic într-un cont special al Fondului de
ameliorare a fondului funciar. După revenirea terenurilor la
destinaţia lor iniţială, titularul aprobării va primi garanţia depusă şi
dobânda bancară. Dacă titularul aprobării nu execută lucrările
conform calităţii şi la termenele prevăzute în aprobare, organul
agricol sau silvic de specialitate va dispune executarea lucrărilor
cu cheltuieli din garanţia depusă. Dacă titularul aprobării nu
execută lucrările în noul termen şi potrivit calităţii stabilite, întreaga
garanţie rămâne definitiv în Fondul de ameliorare a fondului funciar
(art. 93-95). Când titularul aprobării nu este deţinătorul terenului,
aprobarea este condiţionată de acordul prealabil al deţinătorului
respectiv. În cazul în care acesta refuză în mod nejustificat să îşi dea
acordul, titularul aprobării poate cere, în justiţie, pronunţarea unei
hotărâri care să ţină locul consimţământului deţinătorului
terenului (art. 96).
În al cincilea rând, legea instituie câteva obligaţii cu caracter
administrativ Astfel, terenurile din albiile abandonate ale
cursurilor de apă devenite disponibile în urma lucrărilor de
regularizare vor fi amenajate pentru producţia agricolă, piscicolă
sau, după caz, silvică, o dată cu lucrările de bază executate de
titularii acestora (art. 99). Titularii obiectelor de investiţie sau de
producţie amplasate pe terenuri agricole sau forestiere au
obligaţia să decoperteze, prealabil executării obiectivelor, stratul
de sol fertil de suprafeţele amplasamentelor aprobate, să-l
depoziteze şi să-l niveleze pe terenuri neproductive sau slab
productive cu acordul proprietarilor terenurilor (art. 100). Aceiaşi
titulari care deţin terenuri pe care nu le mai folosesc în procesul
de producţie sunt obligaţi să ia măsurile necesare pentru a le
reda folosinţei agricole sau, dacă nu este posibil, folosinţei
piscicole ori silvice, în termen de doi ani de la încheierea
procesului de producţie.
 (303)

256. Principiul liberei circulaţii a terenurilor.

Acest principiu este consacrat expres în art. 1 din Legea nr.

54/1998 şi în art. 2, alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
226/2000730. Potrivit primului text legal, „Terenurile proprietate privată,
indiferent de titularul lor, sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi
înstrăinate şi dobândite cu respectarea dispoziţiilor din prezenta
lege”. În mod asemănător, în al doilea text legal se prevede că
„Terenurile din fondul forestier, proprietate privată, indiferent de
titularul lor, sunt şi rămân în circuitul civil”.
Acest principiu este o aplicare a principiului libertăţii
contractuale şi, într-o formă mai generală, a principiului libertăţii de
voinţă.
Dar, aşa cum se întâmplă şi cu principiul libertăţii de voinţă,
principiul liberei circulaţii a terenurilor este îngrădit de lege în triplu
sens.
Mai întâi, legiuitorul a prevăzut mai multe cazuri de
inalienabilitate temporară a terenurilor.
În al doilea rând, actele juridice între vii care au ca obiect
înstrăinarea şi dobândirea terenurilor, inclusiv a celor forestiere,
situate în intravilan sau extravilan, trebuie să fie încheiate în formă
autentică (art. 2, alin. 1 din Legea nr. 54/1998 şi art. 2, alin. 2 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000). Deşi contractul de
schimb intră şi el în categoria actelor juridice de înstrăinare şi
dobândire, legiuitorul a precizat încă o dată că el trebuie să fie
încheiat în forma autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute, dacă
730
Supra, nr. 21, nota 149.
are ca obiect terenuri (art. 12, alin. 2 din Legea nr. 54/1998 şi art. 7,
alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000).
În al treilea rând, înstrăinarea prin vânzare a terenurilor
agricole situate în extravilan, precum şi înstrăinarea prin vânzare a
terenurilor din fondul forestier proprietate privată se pot face numai cu
respectarea dreptului de preempţiune, reglementat în mod diferit în
cele două acte normative.
Aceste trei restricţii sunt fie o înlăturare temporară, fie doar o
limitare a atributului dispoziţiei juridice din conţinutul dreptului de
proprietate. Cerinţa formei autentice apare şi ca o îngrădire a
principiului consensualismului actelor juridice, expresie particulară a
principiului libertăţii de voinţă.
Într-un sens mai general, cele două incapacităţi speciale de a
dobândi terenuri, menţionate mai sus, sunt şi ele îngrădiri ale
principiului liberei circulaţii a terenurilor.

157. Cazuri de inalienabilitate temporară legală a terenurilor.

Cea mai drastică limitare a exercitării dreptului de proprietate

este, cum am văzut731, inalienabilitatea. Chiar dacă este prevăzută de
lege, aceasta trebuie să aibă caracter temporar. Legiuitorul a prevăzut
mai multe cazuri de inalienabilitate temporară a terenurilor (interdicţii
de înstrăinare).

(304)

A. Inalienabilitatea prevăzută în art. 32, alin. 1 din

Legea nr. 18/1991, republicată.
731
Supra, nr. 121, lit. B, b.
 Potrivit acestui text legal, „Terenul atribuit conform art. 19
alin. (1), art. 21 şi art. 43 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii
timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în
care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii
absolute a actului de înstrăinare.
(2) Constatarea nulităţii poate fi cerută în justiţie de către
primărie, prefectură, procuror, precum şi de către oricare
persoană interesată.”
Deşi au trecut mai mult de 10 ani de la intrarea în vigoare a
Legii nr. 18/1991, acest caz de inalienabilitate temporară nu şi-a
pierdut actualitatea, întrucât atribuirea terenului, mai ales
conform ultimului articol dintre cele evocate în acest text legal, se
poate face şi în prezent.
Această interdicţie de înstrăinare a terenurilor este, ca natură
juridică, o inalienabilitate legală, specială (întrucât are ca obiect
numai anumite terenuri, respectiv terenurile agricole atribuite prin
constituirea dreptului de proprietate privată în favoarea unor
persoane fizice fără pământ sau cu pământ puţin, în condiţiile
precizate în art. 19, alin. 1, 21 sau 43 din Legea nr. 18/1991),
parţială (întrucât indisponibilizarea priveşte numai actele juridice
între vii, iar nu şi alte moduri de dobândire a proprietăţii) şi
temporară (durata interdicţiei de înstrăinare este limitată la zece
ani), cu caracter propter rem, iar nu o incapacitate specială de
înstrăinare732.
732
În acest sens, M. Nicolae (III), „Discuţii...”, cit. supra, p. 50. Acest autor trece în revistă deosebirile
dintre incapacităţile legale de a înstrăina instituite intuitu personae şi interdicţiile legale de a înstrăina
instituite intuitu rei (p. 44-47), precum şi opiniile exprimate în legătură cu natura juridică a interdicţiei
de înstrăinare prevăzute în art. 32 din Legea nr. 18/1991 (p. 48-50). Nu împărtăşim însă punctul de
vedere exprimat de acest autor (p. 51) în sensul că terenurile care formează obiectul acestei
inalienabilităţi legale ar fi imprescriptibile achizitiv. Premisa raţionamentului care duce la concluzia
imprescriptibilităţii achizitive este eronată; în această situaţie nu este vorba despre o inalienabilitate
totală, ci de una parţială, având ca obiect numai înstrăinarea prin acte juridice între vii. În nici un caz
 B. Inalienabilitatea prevăzută în art. 15 din Legea nr.
54/1998 şi art. 96 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 226/2000.

În cazul terenurilor, legiuitorul a prevăzut, prin aceste texte

legale, interdicţia de înstrăinare a terenurilor cu privire la titlul
cărora există litigii la instanţele judecătoreşti pe tot timpul
soluţionării acestor litigii. Desigur, prin soluţionarea litigiilor se
înţelege pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi
irevocabile. Prin litigii cu privire la titlul terenurilor se înţelege orice
litigiu care poartă asupra dreptului de proprietate, respectiv
asupra temeiului juridic al dobândirii acestui drept (act juridic sau
fapt juridic în sens restrâns). Noţiunea de titlu desemnează deci
tocmai acest

(305)

temei juridic, iar nu înscrisul constatator733. Această interdicţie are

ca obiect numai înstrăinarea voluntară a terenurilor prin acte
juridice între vii, iar nu şi înstrăinările mortis causa ori vânzările
silite. În sfera noţiunii de înstrăinare intră transferul dreptului de
proprietate asupra unui teren dintr-un patrimoniu în altul, iar nu
şi constituirea dezmembrămintelor, grevarea cu sarcini a
terenurilor, înstrăinarea sau grevarea construcţiilor 734.

sfera acestei inalienabilităţi legale, cu caracter de excepţie, nu poate fi extinsă pe cale de interpretare. în
schimb, credem şi noi că terenurile care formează obiectul acestei interdicţii nu pot forma obiectul unei
vânzări silite, dar nu pentru că s-ar realiza pe o cale ocolită ceea ce nu s-ar putea realiza în mod direct
(p. 51 şi 52), ci pentru că vânzarea silită este tot un act juridic între vii, chiar dacă instanţa suplineşte
consimţământul debitorului care este în poziţia vânzătorului.
733
M. Nicolae, „Legea nr. 54/1998...”, cit. supra, p. 9.
734
M. Nicolae, loc. cit., p. 9.
 Interdicţia operează din momentul naşterii litigiului la o
instanţă judecătorească şi până în momentul soluţionării
litigiului.
Sancţiunea încălcării acestei interdicţii legale este nulitatea
absolută a contractului de înstrăinare. Nulitatea va putea fi
constatată de către instanţa judecătorească, la cererea oricărei
persoane interesate şi a procurorului.
Persoanele interesate pot formula opoziţii la înstrăinare,
care vor fi evidenţiate în registrele de publicitate. Până la
soluţionarea litigiilor, eliberarea certificatelor de sarcini necesare
autentificării înstrăinărilor, solicitate de persoanele care vor să
înstrăineze, va fi refuzată. Aşadar, opoziţia la înstrăinare nu
marchează momentul în care operează interdicţia de
înstrăinare735.
Această interdicţie de înstrăinare este, ca natură juridică,
tot o inalienabilitate legală, parţială, specială şi temporară, cu
caracter propter rem, iar nu o incapacitate legală de a înstrăina.
Această reglementare este susceptibilă de două critici. Pe de
o parte, chiar temporară, inalienabilitatea este discutabilă sub
raportul concordanţei cu normele constituţionale şi europene în
materie736. Pe de altă parte, în această situaţie specială,
inalienabilitatea terenurilor poate fi determinată, în mod abuziv,
prin simpla declanşare a unui litigiu la instanţele judecătoreşti,
indiferent de temeiul acestuia.
Iată de ce dispoziţiile legale care instituie această
inalienabilitate ar trebui să fie abrogate, cel puţin în momentul
încheierii procesului administrativ de aplicare a dispoziţiilor
referitoare la constituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate
735
Ibidem.
736
Ibidem.
asupra terenurilor. Într-adevăr, în cursul acestui proces au fost
declanşate numeroase litigii în legătură cu titlul de proprietate
asupra terenurilor, iar amploarea acestui fenomen a justificat, într-
o oarecare măsură, instituirea inalienabilităţii temporare legale
pentru a nu afecta şi mai mult stabilitatea raporturilor juridice
civile. După finalizarea acestui proces însă nu mai există nici un
temei pentru menţinerea inalienabilităţii terenurilor cu privire la
care există litigii. Reglementarea generală a vânzării drepturilor
litigioase737 este suficientă pentru a asigura securitatea circuitului
civil738.

(306)

C. Ipoteza specială prevăzută în art. 497, alin. 4 C. proc.

civ.739

Conform acestui text legal, „Din momentul notării somaţiei în

cartea funciară orice act de înstrăinare sau constituire de drepturi reale
cu privire la imobilul urmărit este inopozabil, afară de cazul în care
creditorul sau adjudecatarul s-a declarat de acord cu acel act ori
debitorul sau dobânditorul imobilului a consemnat sumele necesare

737
Pentru această reglementare, Fr. Deak, Contracte speciale, cit. supra., p. 107-111.
738
Nu împărtăşim deci opinia (M. Nicolae, loc. cit., p. 9) de a se extinde această interdicţie şi în cazul
litigiilor care au ca obiect constituirea dezmembrămintelor sau grevarea cu sarcini a terenurilor ori
înstrăinarea sau grevarea construcţiilor.
739
Forma actuală a acestui text legal a fost introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138
din 14 septembrie 2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000. Codul de procedură civilă a fost
modificat ulterior şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59 din 25 aprilie 2001 privind
modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 217
din 27 aprilie 2001, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003 privind modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 460
din 22 iunie 2003 şi prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 470 din 26 mai 2004.
acoperirii creanţelor ce se urmăresc, inclusiv dobânzile şi cheltuielile
de executare”.
Evident, în sfera noţiunii de imobil intră şi terenurile. Deşi în
acest caz nu se prevede în mod expres o interdicţie de înstrăinare,
ci numai inopozabilitatea actului de înstrăinare sau de constituire de
drepturi reale, în realitate, situaţiile sunt echivalente. Singura
diferenţă este că sancţiunea nulităţii este înlocuită cu sancţiunea
inopozabilităţii actului de înstrăinare sau de constituire de drepturi
reale. De lege ferenda, este preferabil să se prevadă sancţiunea
nulităţii pentru înstrăinarea imobilului după momentul notării somaţiei
în cartea funciară.

158. Forma autentică a actelor juridice între vii de înstrăinare

şi de dobândire a terenurilor - condiţie ad validitatem.

Cum am văzut, potrivit art. 2, alin. 1 din Legea nr. 54/1998 şi

art. 2, alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000,
actele juridice între vii de înstrăinare şi de dobândire a terenurilor,
inclusiv a celor din fondul forestier proprietate privată, trebuie să fie
încheiate în formă autentică. Aşadar, aceste acte au caracter solemn,
iar solemnitatea se exprimă în formă autentică.
Schimbul de terenuri, inclusiv a celor din fondul forestier
proprietate privată, este tot un act juridic între vii de înstrăinare şi
dobândire. Ca urmare, el intră sub incidenţa regulii menţionate în
aceste texte legale. Cu toate acestea, prin texte speciale s-a
accentuat necesitatea încheierii în formă autentică a unui asemenea
contract de schimb de terenuri, inclusiv a celor din fondul forestier
proprietate privată. Astfel, în art. 12, alin. 2 din Legea nr. 54/1998 se
precizează că „în toate cazurile de schimb de terenuri, actul de
schimb se încheie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii
absolute”. Potrivit art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
226/2000, „Schimbul de terenuri

(307)

din fondul forestier, proprietate privată, în toate cazurile se

încheie în formă autentică”.
Cerinţa formei autentice se referă deci numai la actele
juridice între vii de înstrăinare a terenurilor, iar nu şi la
înstrăinarea terenurilor prin acte mortis causa şi nici la
constituirea dezmembrămintelor dreptului de proprietate asupra
terenurilor740, cu excepţia cazului în care proprietarul terenului
transmite nuda proprietate, păstrând un dezmembrământ. Dar,
potrivit art. 22, alin. 1 din Legea nr. 7/1996, în forma modificată
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2004741, „Dreptul
de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor
înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit
ori s-au transmis, numai dacă acel act s-a încheiat în formă
autentică”. Aşadar, deşi dezmembrămintele se pot constitui pe
baza acordului părţilor, potrivit principiului consensualismului,
totuşi, înscrierea lor în cartea funciară nu este posibilă decât
dacă actul s-a încheiat în formă autentică. Soluţia este criticabilă
pentru că, practic, în acest fel, pe o cale indirectă, legiuitorul a
instituit obligativitatea formei autentice.
Nerespectarea acestei condiţii ad solemnitatem determină
nulitatea absolută a contractului de înstrăinare, sancţiune expres
740
În acelaşi sens, Fr. Deak, op. cit., p. 11; E. Chelaru, Curs de drept civil. Drep turile reale principale,
Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 100; C. Bîrsan, op. cit., p. 155. În sens contrar, L. Pop, Dreptul
de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 103-105.
741
Supra, nr. 37, lit. C, nota 64.
prevăzută în art. 14, alin. 1, teza I din Legea nr. 54/1998 şi în art.
8, teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000.
Acţiunea în constatare a nulităţii poate fi introdusă de către părţi,
procuror, primar sau de către orice persoană interesată, cum se
precizează expres în art. 14, alin. 2 din Legea nr. 54/1998. Deşi
această precizare nu se regăseşte şi în reglementarea circulaţiei
juridice a terenurilor cu destinaţie forestieră, soluţia este aceeaşi,
ea fiind o trăsătură a regimului juridic general al nulităţii absolute.
Construcţiile pot fi înstrăinate, de regulă, prin acordul
părţilor742. Ca urmare, dacă imobilul care formează obiectul actului
de înstrăinare, constatat printr-un înscris sub semnătură privată,
este compus din teren şi construcţie, ia naştere un drept de
superficie, care include în conţinutul său juridic dreptul de
proprietate asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă asupra
terenului, cu excepţia cazului în care părţile au stabilit, prin voinţa
lor internă, o legătură indivizibilă între transmiterea dreptului de
proprietate asupra construcţiei şi transmiterea dreptului de
proprietate asupra terenului. Nulitatea actului de înstrăinare este
deci parţială, operând numai în legătură cu înstrăinarea
terenului, iar nu şi cu înstrăinarea construcţiei. Deşi nul sub
aspectul înstrăinării dreptului de proprietate asupra terenului,
totuşi actul juridic produce efecte juridice şi cu privire la dreptul de
folosinţă asupra terenului, în virtutea principiului conversiunii
actelor

(308)

742
Ibidem, p. 10.
juridice743. Când există însă o asemenea legătură indivizibilă între
cele două elemente ale actului de înstrăinare, nulitatea este
totală744.

159. Dreptul de preempţiune reglementat în Legea nr.

54/1998.
A. Sediul materiei şi scopul reglementării.

Acest drept de preempţiune este reglementat prin dispoziţiile

art. 5-11 şi art. 14, alin. 1, teza a Ii-a din Legea nr. 54/1998.
Prevederile art. 14, alin. 2 din aceeaşi lege nu sunt aplicabile,
întrucât ele se referă la acţiunea în constatarea nulităţii, deci la
nulitatea absolută, în timp ce sancţiunea încălcării dispoziţiilor
care reglementează acest drept de preempţiune este nulitatea
relativă.
Prin reglementarea acestui drept de preempţiune,
legiuitorul a urmărit un triplu scop: evitarea fragmentării
proprietăţii funciare şi favorizarea concentrării acesteia, evitarea
situaţiilor litigioase dintre coproprietari şi facilitarea dobândirii
calităţii de proprietar de către arendaşul terenului 745.
743
Pentru conversiunea actului juridic, Gri. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, ed. a V-a, Casa de editură şi presă „Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p. 207
şi 208; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 251 şi
252.
744
Este deci fără obiect controversa dintre partizanii nulităţii totale şi cei ai nulităţii parţiale în situaţia
analizată (pentru această controversă, M. Nicolae, loc. cit., p. 10, nota 15). Tocmai pentru că, în această
situaţie, există două ipoteze distincte, soluţia este nuanţată, în funcţie de fiecare în parte: într-o ipoteză
operează nulitatea parţială, în cealaltă operează nulitatea totală. Credem şi noi însă că indivizibilitatea
obiectului vânzării-cumpărării nu este prezumată de legiuitor, nici măcar relativ, ea trebuind să fie
dovedită, în funcţie de voinţa internă a părţilor (în sens contrar, C.S.J., s. civ., dec. nr. 2339/1993, în
Buletinul jurisprudenţei 1993, p. 52).
745
E. Chelaru, „Dreptul de preempţiune reglementat de Legea nr. 54/1998”, în Dreptul nr. 8/1998, p. 19
şi 20. Uneori, se foloseşte transcrierea preempţiune, alteori, se foloseşte transcrierea preemţiune. Sursa
acestei diferenţe de transcriere este, din păcate, chiar în dicţionarele editate de Academia Română.
Astfel, transcrierea preempţiune este recomandată de Academia Română în Dicţionarul ortografic,
ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 483. Transcrierea
preemţiune este recomandată de Academia Română în Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura
Univers Enciclopedic, ed. a II-a, Bucureşti, 1998, p. 839. întrucât, în materie de ortografie, primul
 B. Domeniul de aplicaţie.

Delimitarea domeniului de aplicaţie al acestui drept de

preempţiune este făcută de legiuitor în funcţie de trei criterii:
natura terenurilor, natura actului juridic de înstrăinare şi natura
dreptului înstrăinat 746.
a) Natura terenurilor. Potrivit art. 5 din Legea nr. 54/1998,
dreptul de preempţiune se referă la terenurile agricole situate în
extravilan. Aşadar, terenurile la care se referă acest drept de
preempţiune sunt determinate prin două condiţii cumulative care
ţin de natura lor: caracterul agricol şi situarea în extravilan,
întinderea terenului nu are relevanţă. Terenurile agricole sunt cele
menţionate

(309)

în art. 2, lit. a din Legea nr. 18/1991, republicată. Dacă terenul agricol
situat în extravilan este ocupat de construcţii afectate exploatării sale,
vânzarea se poate face liber747. Dacă este vorba de terenuri situate în
extravilan, dar care nu intră în categoria terenurilor agricole, dreptul de
preempţiune nu există. Tot astfel, dacă este vorba de terenuri agricole,
dar situate în intravilan, acest drept nu poate fi invocat.
În ipoteza în care terenul agricol se află parţial în intravilan şi
parţial în extravilan, dreptul de preempţiune nu se naşte, întrucât nu
este îndeplinită cerinţa legală ca întregul teren să se afle situat în

dicţionar are valoare normativă, transcrierea corectă este preempţiune.

746
Fr. Deak, op. cit., p. 29. Toate aceste elemente formează obiectul dreptului de preempţiune sau,
altfel spus, conţinutul domeniului de aplicaţie al acestui drept.
747
E. Chelaru, loc. cit., p. 22.
extravilan748. Într-adevăr, reglementarea dreptului de preempţiune
este una de excepţie şi deci de strictă interpretare749. În plus, tratarea
juridică diferenţiată a unui teren ar crea dificultăţi privind exploatarea
economică a bunului, prejudiciindu-l pe proprietar750.
Când vânzarea are ca obiect o masă de bunuri în care este
inclus şi un teren situat în extravilan nu sunt întrunite condiţiile pentru
exercitarea dreptului de preempţiune751.
b) Natura actului juridic de înstrăinare. Tot potrivit art. 5 din
Legea nr. 54/1998, dreptul de preempţiune se exercită numai în
legătură cu înstrăinarea prin vânzare. Dacă înstrăinarea are loc prin
orice alt contract, nu există drept de preempţiune. Aceeaşi este
soluţia şi în cazul în care un asociat contribuie cu un teren ca aport
într-o societate civilă sau comercială. Chiar dacă părţile unui contract
de tranzacţie şi-ar face concesii reciproce care implică transferul
dreptului de proprietate asupra unui teren din extravilan, dreptul de
preempţiune nu poate fi invocat, întrucât concesiile făcute nu au
semnificaţia preţului specific contractului de vânzare-cumpărare752. Cu
atât mai mult nu se poate pune problema unui drept de preempţiune
când dreptul de proprietate este dobândit prin succesiune legală ori
testamentară sau printr-un fapt juridic în sens restrâns. Sulta plătită
între părţile unui contract de partaj sau de schimb nu are semnificaţia
preţului, astfel încât dreptul de preempţiune, care se poate exercita
numai la preţ egal, nu este operant753.
Întrucât vânzarea presupune, ca orice contract, acordul părţilor,
ar rezulta că legiuitorul nu a inclus vânzările silite în domeniul de

748
Ibidem, p. 21 şi 22.
749
Fr. Deak, op. cit., p. 29.
750
E. Chelaru, loc. cit., p. 22.
751
Ibidem.
752
Fr. Deak, op. cit., p. 30.
753
E. Chelaru, loc. cit., p. 20.
aplicare al dreptului de preempţiune754. În plus, nefiind vorba de o
ofertă de vânzare, s-ar părea că mecanismul de exercitare al dreptului
de preempţiune nu ar putea fi aplicat. Într-adevăr, potrivit art. 6 din
Legea nr. 54/1998, exercitarea dreptului de preempţiune presupune
înregistrarea ofertei de vânzare, or, în cazul vânzării silite, nu există
consimţământul debitorului, în nici o formă, cu atât mai puţin în forma
ofertei

(310)

de vânzare. Cu toate acestea, legiuitorul a dat o altă rezolvare acestei

probleme printr-o prevedere expresă. Astfel, conform art. 510, alin. 1 C.
proc. civ., în forma adoptată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000755, „Executorul va declara adjudecatar persoana care, la
termenul de licitaţie, a oferit preţul de vânzare potrivit dispoziţiilor art.
509. La preţ egal va fi preferat cel care are un drept de preemţiune
asupra bunului urmărit”. Aşadar, deşi mecanismul exercitării dreptului
de preempţiune este declanşat, de regulă, de către proprietarul
terenului agricol situat în extravilan, în situaţii speciale, acest
mecanism poate fi pus în funcţiune şi de alte persoane.
Cu atât mai mult, dacă este vorba de o vânzare voluntară, dar
organizată prin licitaţie publică, vânzătorul trebuie să îndeplinească
formalităţile necesare pentru exercitarea dreptului de
preempţiune756.
c) Natura dreptului înstrăinat. Sintagma „înstrăinarea, prin
vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan” se referă la dreptul
de proprietate, iar nu la dezmembrămintele stricto sensu ale acestuia.
754
Ibidem, p. 20 şi 21.
755
Supra, nr. 157, lit. C, nota 44.
756
Ibidem, p. 21.
într-adevăr, dacă este vorba de nuda proprietate, vânzătorul trebuie să
îndeplinească formalităţile necesare pentru exercitarea dreptului de
preempţiune757. Nuda proprietate poate fi privită numai lato sensu ca
un dezmembrământ al dreptului de proprietate758.
În măsura în care este vorba de un drept de proprietate
privată, calitatea vânzătorului nu are relevanţă. Pe de o parte, legea
nu face nici o distincţie sub acest aspect, pe de altă parte, dreptul de
proprietate este garantat şi ocrotit în mod egal, indiferent de titularul
său, cum se precizează expres în art. 44, alin 2, fraza I din Constituţie
şi cum rezultă din art. 1845 C. civ. şi art. 6, fraza ultimă din Legea nr.
18/1991, republicată. Ca urmare, formalităţile necesare pentru
exercitarea dreptului de preempţiune trebuie să fie îndeplinite şi atunci
când terenurile agricole din extravilan fac parte din domeniul privat al
statului sau al unei comunităţi locale759.

C. Titularii dreptului de preempţiune.

a) Ordinea de preferinţă. În art. 5 din Legea nr. 54/1998 se

precizează că titularii dreptului de preempţiune sunt coproprietarii,
vecinii ori arendaşii. Interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică
şi interpretarea teleologică a legii duc la concluzia că există o ordine de
preferinţă a titularilor dreptului de preempţiune. Într-adevăr, folosirea
conjuncţiei alternative în locul celei copulative indică intenţia
legiuitorului de a institui o asemenea ordine de preferinţă în care
coproprietarii sunt urmaţi de vecini, iar aceştia de arendaşi. În plus,
coroborarea dispoziţiilor art. 5 cu cele ale art. 8 şi 9 din Legea nr.
54/1998 pune în lumină atât ideea diferenţei dintre categoriile de
757
Ibidem, p. 20; M. Nicolae, loc. cit., p. 11; Fr. Deak, loc. cit., p. 30.
758
Supra, nr. 47 şi intra, nr. 198.
759
Fr. Deak, op. cit., p. 30.
titulari ai dreptului de preempţiune, cât şi ideea posibilităţii pe care o
are vânzătorul de a alege pe unul dintre titularii dreptului de
preempţiune care

(311)

fac parte din aceeaşi categorie. În al treilea rând, chiar scopul

urmărit de legiuitor, respectiv împiedicarea fărâmiţării şi
încurajarea concentrării proprietăţii funciare, poate fi realizat prin
ordinea de preferinţă a titularilor dreptului de preempţiune 760.
Regulile referitoare la titularii dreptului de preempţiune se aplică
şi în ipoteza în care statul sau o comunitate locală are calitatea
de coproprietar sau de vecin, în sensul că numai dacă are o
asemenea calitate statul poate fi titular al dreptului de
preempţiune 761.
Aşadar, conform acestei ordini de preferinţă, exercitarea
dreptului de preempţiune al coproprietarilor lasă fără efect
exercitarea dreptului de preempţiune de către vecini şi arendaşi.
Dacă nici un coproprietar nu-şi exercită dreptul de preempţiune,
devine utilă exercitarea dreptului de preempţiune al vecinilor,
care lasă fără efect exercitarea dreptului de preempţiune al
arendaşilor. Numai dacă nici unul dintre coproprietari sau vecini
nu-şi valorifică dreptul de preempţiune, acesta devine efectiv în
favoarea arendaşilor.
Dacă dreptul de preempţiune este exercitat de mai mulţi
titulari din aceeaşi
760
În sensul că art. 5 din Legea nr. 54/1998 instituie o asemenea ordine de preferinţă a titularilor
dreptului de preempţiune, dar cu argumente diferite, E. Chelaru, loc. cit., p. 22; M. Nicolae, loc. cit., p.
12 şi 13. în sens contrar, D. Corneanu, I. Negru, „Inexistenţa unei ordini de preferinţă cu referire la
dreptul de preempţiune reglementat prin Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor”, în
Dreptul nr. 7/1999, p. 34-39; Fr. Deak, op. cit., p. 32.
761
Fr. Deak, op. cit., p. 31.
categorie, vânzătorul are dreptul de a alege pe unul dintre
aceştia, cum se precizează expres în art. 8 din Legea nr. 54/1998.
Aşadar, în cadrul aceleaşi categorii nu există o ordine de
preferinţă între titularii dreptului de preempţiune, vânzătorul fiind
suveran să-şi aleagă cumpărătorul dintre aceştia, indiferent de
preţul oferit762. Preţul nu mai este un element de discriminare
sancţionat de lege în această situaţie, întrucât, deşi se lasă
vânzătorului libertatea de alegere, nu se ocoleşte scopul urmărit
de legiuitor.
Este posibil însă ca vânzătorul să înstrăineze terenul agricol
mai multor persoane din aceeaşi categorie de titulari ai dreptului
de preempţiune, în măsura în care se realizează acordul de
voinţă în acest sens. Într-o asemenea situaţie, fie se menţine
starea de coproprietate, fie se creează o stare de coproprietate 763.
b) Coproprietarii. Noţiunea de coproprietate este sinonimă cu
noţiunea de proprietate comună pe cote-părţi. Ca urmare, în sfera
noţiunii de coproprietari ar intra titularii acestei modalităţi juridice a
titlului de proprietate, indiferent dacă aceasta este temporară ori
forţată şi perpetuă. Prin ipoteză însă, în cazul terenurilor agricole
din extravilan numai proprietatea comună pe cote-părţi temporare
are relevanţă. Soţii nu intră în sfera noţiunii de coproprietari,
întrucât proprietatea devălmaşă nu se confundă cu proprietatea
comună pe cote-părţi.

(312)

762
Într-un sens asemănător, dar în condiţiile în care nu se recunoaşte existenţa unei ordini de preferinţă
nici între diferitele categorii de titulari ai dreptului de preempţiune, Fr. Deak, op. cit., p. 32 şi 34.
763
Ibidem, p. 32.
 În plus, nici nu ar fi fost cazul ca soţii să fie menţionaţi alături de
coproprietari, întrucât soţii nu au o cotă-parte din dreptul de
proprietate asupra bunului comun. Pe de altă parte, dacă soţii ar avea
câte o cotă-parte dintr-un drept de proprietate ca bun propriu, dreptul
de preempţiune nu s-ar putea exercita, ţinând seama de interdicţia
de vânzare dedusă prin art. 1307 C. civ.
Desigur, dreptul de preempţiune al coproprietarului nu priveşte
o fracţiune materială din bun, ci cota-parte ideală şi abstractă din
drept care se înstrăinează. Cât timp prin înstrăinarea, respectiv
dobândirea acestei cote-părţi nu se pune capăt stării de coproprietate,
nu este operantă incapacitatea specială prevăzută în art. 2, alin. 2 din
Legea nr. 54/1998764. Într-adevăr, aceste dispoziţii legale au în vedere
suprafaţa de 200 ha deţinută în proprietatea membrilor familiei, în
înţelesul precizat în lege, iar nu şi ipoteza suprafeţelor deţinute în
coproprietate de membrii familiei cu alte persoane din afara familiei.
c) Vecinii. În ipoteza în care cel care vinde terenul situat în
extravilan este proprietar exclusiv sau în situaţia în care toţi
coproprietarii îşi manifestă dorinţa de a vinde terenul ori în cazul în
care nici un coproprietar nu îşi exercită dreptul de preempţiune,
devine operant dreptul de preempţiune al vecinilor.
Noţiunea de vecinătate are un înţeles restrâns. Numai acest
înţeles restrâns al ideii de vecinătate este în acord cu ideea de
concentrare a proprietăţii agricole care este una din formele de
exprimare a scopului urmărit de legiuitor.
Vecinii stricto sensu sunt persoanele care deţin în proprietate
privată terenuri agricole care au un hotar comun cu terenul care se
vinde. Două elemente definesc deci noţiunea de vecini.
764
E. Chelaru, loc. cit., p. 23. În sens contrar, dar cu referire la art. 46, alin. 2 din Legea nr. 18/1991,
text abrogat în prezent, Gh. Beleiu, „Dreptul de preemţiune reglementat prin Legea nr. 18/1991 a
Fondului funciar”, în Dreptul nr. 12/1992, p. 10.
 Mai întâi, ideea de hotar comun pune în evidenţă caracterul
stricto sensu al acestei noţiuni. Toţi cei care au terenuri despărţite,
prin terenul altui proprietar, de terenul care se vinde nu pot invoca
dreptul de preempţiune în calitate de vecini.
În al doilea rând, numai persoanele care au în proprietate
privată terenul agricol învecinat cu terenul agricol care se vinde sunt
titulari ai dreptului de preempţiune. Dacă aceste persoane au în
proprietate privată un teren cu altă destinaţie decât aceea de teren
agricol sau dacă au asupra terenului agricol un alt drept real decât
dreptul de proprietate privată (de exemplu, dreptul real de folosinţă al
unei societăţi agricole asupra terenului constituit ca aport de către
asociaţi765, dreptul de uzufruct sau dreptul de concesiune), ele nu vor
beneficia de dreptul de preempţiune. Se poate admite totuşi că, dacă
statul sau o comunitate locală are în proprietate publică terenul agricol
învecinat cu terenul care se vinde, dreptul de preempţiune operează
în favoarea unei asemenea entităţi

(313)

juridice766. Desigur, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-

cumpărare, terenul va intra în domeniul privat, iar nu în domeniul
public al statului sau al comunităţii locale. Abia ulterior se va
putea face, în condiţiile legii, transferul terenului din domeniul
765
E. Chelaru, loc. cit., p. 23.
766
O aplicaţie a acestei idei este cuprinsă în art. 8, alin. 2 din Metodologia de achiziţionare, prin
cumpărare, schimb sau donaţie, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin
Regia Naţională a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a
statului, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 796 din 25 iulie 2002, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 603 din 15 august 2002. Conform acestui text, „Vânzarea terenurilor prevăzute
la art. 2 alin. (1) lit. c), e) si f), dar numai a celor agricole situate în extravilan, face obiectul dreptului
de preemţiune al statului, în calitate de vecin, în condiţiile Legii nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a
terenurilor. Exercitarea dreptului de preemţiune se face de către Regia Naţională a Pădurilor, în numele
statului, în termen de 45 de zile de la data afişării ofertei de vânzare la sediul primăriei în a cărei rază
teritorială se află terenul respectiv. Comunicarea va cuprinde şi preţul oferit, stabilit potrivit art. 10 alin.
(2), şi va fi înregistrată la primărie”.
privat în cel public. Numai dacă de la bun început contractul de
vânzare-cumpărare a fost încheiat din considerente de utilitate
publică, terenul respectiv va intra direct în domeniul public 767.
d) Arendaşii. Dacă nici vecinii nu exercită dreptul de
preempţiune, acesta va putea fi valorificat de arendaşi. Dreptul de
preempţiune în favoarea persoanei fizice, care are în arendă un
teren agricol situat în extravilan, în ipoteza în care proprietarul se
hotărăşte să-l vândă, a fost instituit mai întâi prin dispoziţiile art.
9, alin. 1 din Legea arendării nr. 16 din 5 aprilie 1994 768. Ulterior,
prin Legea nr. 54/1998, acest drept a fost extins în favoarea
tuturor arendaşilor, fără a se mai face distincţie între persoanele
fizice şi persoanele juridice 769.
Desigur, dreptul de preempţiune al arendaşului operează
numai în raport cu proprietarul terenului agricol care se vinde, iar
nu şi în legătură cu alte drepturi reale principale asupra terenului
respectiv. Soluţia se impune nu numai pentru că dispoziţiile art.
5 din Legea nr. 54/1998 au în vedere numai înstrăinarea dreptului
de proprietate privată, ci şi pentru că dreptul de uzufruct, dreptul
de uz şi dreptul de concesiune asupra unui teren agricol nu pot
forma obiectul unei vânzări770.

(314)

767
Pentru o asemenea situaţie, infra, nr. 194, text şi nota 151.
768
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 91 din 7 aprilie 1994, modificată prin Legea
58 din 17 iunie 1995 pentru modificarea şi completarea art. 25 din Legea arendării, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 124 din 21 iunie 1995, Legea nr. 65 din 25 martie 1998
pentru modificarea şi completarea Legii arendării, publi cată în Monitorul oficial al României, Partea I,
nr. 126 din 26 martie 1998, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 157 din 7 noiembrie 2002 pentru
modificarea şi completarea Legii arendării nr. 16/1994, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 850 din 25 noiembrie 2002, aprobată prin Legea nr. 350 din 10 iulie 2003, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 526 din 22 iulie 2003.
769
S-a apreciat că dispoziţiile art. 9, alin. 1 din Legea nr. 16/1994 au fost abrogate sau cel puţin
substanţial modificate prin prevederile art. 5 şi 18 din Legea nr. 54/1998 (M. Nicolae, loc. cit., p. 12).
770
Cu referire la dreptul de uzufruct, E. Chelaru, loc. cit., p. 24. într-adevăr, uzufructuarul poate ceda
emolumentul dreptului său, dar nu poate înstrăina uzufructul (art. 534 C. civ.).
 D. Naşterea dreptului de preempţiune.

Două elemente condiţionează naşterea dreptului de

preempţiune: situarea în domeniul de aplicaţie al reglementării
cuprinse în art. 5 din Legea nr. 54/1998 şi manifestarea de voinţă a
proprie tarului terenului agricol din extravilan de a vinde bunul
respectiv. Această manifestare de voinţă îmbracă forma ofertei de
vânzare, indiferent dacă au fost sau nu respectate formalităţile de
publicitate. În momentul în care aceste două elemente sunt întrunite,
dreptul de preempţiune se naşte în favoarea titularilor menţionaţi în
acest text legal.
În realitate, fiecare dintre persoanele prevăzute în art. 5 din Legea
nr. 54/1998 are un drept propriu de preempţiune. Ca urmare, se
nasc mai multe drepturi de preempţiune, numărul acestora
depinzând de situaţia de fapt concretă.
Dar naşterea dreptului de preempţiune nu se confundă cu
exercitarea dreptului de preempţiune. Această exercitare se realizează
în mod diferit când vânzătorul a îndeplinit formalităţile de publicitate a
ofertei de vânzare sau când el nu a îndeplinit aceste formalităţi. În
prima ipoteză, dreptul de preempţiune se exercită fie în mod direct,
prin acceptarea ofertei de vânzare sau prin formularea unei
contraoferte de cumpărare în termenul de 30 de zile de la data afişării
ofertei de vânzare, fie numai în mod indirect, printr-o acţiune în justiţie
pentru anularea actului de vânzare încheiat cu încălcarea dreptului
de preempţiune. În cea de-a doua ipoteză, dreptul de preempţiune
este încălcat înainte de a putea fi exercitat, întrucât, în absenţa
formalităţilor de publicitate, se poate vorbi cel mult de o exercitare
indirectă prin intermediul acţiunii în anularea vânzării; în realitate, este
vorba mai degrabă de exercitarea unui drept nou, respectiv dreptul
de a cere anularea vânzării, care este valorificat prin declanşarea
acţiunii în anulare. Aşadar, în toate cazurile, introducerea acţiunii în
anulare este numai indirect o exercitare a dreptului de preempţiune,
iar în mod direct este exercitarea dreptului de creanţă distinct care
se naşte din încălcarea dreptului de preempţiune, drept opozabil
celor care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
Dreptul de preempţiune al persoanelor dintr-o categorie
subsecventă este sub condiţie, el stingându-se în măsura în care a
fost exercitat dreptul de preempţiune al persoanelor dintr-o categorie
superioară, fie prin mecanismul publicităţii ofertei de vânzare, fie în
mod direct, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Cât
priveşte dreptul de preempţiune al persoanelor din aceeaşi
categorie, el depinde de alegerea făcută de vânzător.
Aşadar, în final, numai un drept de preempţiune va fi eficient, în
sensul că vânzarea-cumpărarea se va încheia numai cu unul dintre
titularii dreptului de preempţiune, cu excepţia cazului în care există o
convenţie contrară între vânzător şi titularii dreptului de
preempţiune.

E. Oferta de vânzare.

În art. 6 şi în art. 7 din Legea nr. 54/1998, legiuitorul apreciază în

mod expres că manifestarea de voinţă a vânzătorului în sensul
înstrăinării terenului agricol situat în extravilan îmbracă forma ofertei
de vânzare. Este adevărat că în art. 6, alin. 2 se precizează doar că
„Oferta va cuprinde numele şi prenumele vânzătorului, suprafaţa şi
categoria de folosinţă, precum
 (315)

şi locul unde este situat terenul”, fără a se menţiona şi preţul. Dar în

art. 7 se arată că în oferta de vânzare afişată „se va arăta şi preţul
oferit”. Este adevărat că redactarea acestui text legal este echivocă şi
s-ar putea înţelege că „preţul oferit” are în vedere oferta de
cumpărare, iar nu oferta de vânzare771.
Oricum, întrucât legiuitorul a folosit expres noţiunea de ofertă
de vânzare, aceasta trebuie să cuprindă toate elementele necesare
pentru ca, prin simpla sa acceptare, să ducă la încheierea
contractului. Or preţul este un element esenţial al contractului de
vânzare-cumpărare. În absenţa preţului nu se poate vorbi de o
adevărată ofertă de vânzare. Chiar dacă s-ar aprecia că legiuitorul
nu a menţionat preţul ca element al ofertei de vânzare, necesitatea
acestui element decurge din natura şi esenţa unei asemenea
oferte772.
Relevanţa practică a acestei chestiuni se află pe tărâmul
aprecierii îndeplinirii obligaţiei vânzătorului de asigura publicitatea
manifestării sale de voinţă în sensul înstrăinării terenului agricol situat
în extravilan. Dacă preţul nu este un element necesar, obligaţia este
îndeplinită chiar în absenţa preţului, în caz contrar, obligaţia nu se
consideră îndeplinită, cu consecinţa încălcării dreptului de
preempţiune. Or raţiunea instituirii acestui drept este tocmai aceea de
a permite titularilor săi să decidă, în cunoştinţă de cauză, inclusiv cu

771
În sensul că este vorba de preţul inclus în oferta de cumpărare, M. Nicolae, loc. cit., p. 13, nota 25;
Fr. Deak, op. cit., p. 33, nota 4.
772
Într-un sens asemănător, E. Chelaru, loc. cit., p. 24 şi 25. Într-o altă concepţie, s-a apreciat că preţul
nu este un element obligatoriu al „ofertei de vânzare”; dacă preţul nu este prevăzut, am fi în prezenţa
unei simple declaraţii de intenţii sau a unei „înştiinţări (notificări) a intenţiei de vânzare, având drept
efect invitarea titularilor dreptului de preempţiune la exercitarea lui” (M. Nicolae, loc. cit., p. 13); dacă
preţul este inclus, manifestarea de voinţă a vânzătorului ar fi o adevărată ofertă de vânzare (Fr. Deak,
op. cit., p. 33; M. Nicolae, loc. cit., p. 13); ambii autori consideră că legiuitorul a folosit în mod eronat
noţiunea de ofertă de vânzare, deşi nu există nici un argument convingător în acest sens.
privire la preţul cerut de vânzător, dacă îşi exercită sau nu dreptul de
preempţiune.
Oferta de vânzare trebuie să fie făcută în scris, întrucât numai
astfel ea va putea fi înregistrată şi afişată.
Oferta de vânzare este adresată titularilor dreptului de
preempţiune şi este irevocabilă, prin derogare de la art. 37, alin. 1 C.
Corn.773

F. Obligaţia de a îndeplini formalităţile de publicitate a

ofertei de vânzare.

Vânzătorul are, conform art. 6 din Legea nr. 54/1998, obligaţia să

înregistreze oferta

(316)

de vânzare a terenului agricol situat în extravilan la consiliul local în a

cărui rază teritorială este situat terenul.
În mod corelativ, secretarul unităţii administrativ-teritoriale are
obligaţia să înregistreze oferta de vânzare a terenului şi să o afişeze
chiar în ziua înregistrării. Afişarea se va face sub semnătura
secretarului respectiv, cu aplicarea ştampilei, la sediul consiliului local.
Exercitarea dreptului de preempţiune nu este posibilă fără
îndeplinirea acestor formalităţi de publicitate o ofertei de vânzare.
Tocmai de aceea legiuitorul a instituit atât obligaţia proprietarului
773
M. Nicolae, loc. cit., p. 13 (autorul nu mai distinge, în această privinţă, între simpla declaraţie de
intenţie şi oferta de vânzare propriu-zisă); în sens contrar, dar cu referire la dispoziţiile, în prezent
abrogate, din Legea nr. 18/1991, C. Bîrsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, Drept civil. Drepturile reale,
Institutul European, Iaşi, 1997, p. 89. în concepţia potrivit căreia art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 54/1998 ar
cuprinde o simplă declaraţie de intenţie, iar nu o ofertă de vânzare, revocarea manifestării de voinţă
este posibilă oricând, dar cu consecinţa neeliberării dovezii de publicitate de către secretarul consiliului
local; numai dacă s-a prevăzut preţul şi este vorba de o adevărată ofertă de vânzare, aceasta este
irevocabilă (Fr. Deak, op. cit., p. 33).
terenului agricol situat în extravilan de a înregistra oferta de vânzare,
cât şi obligaţia consiliului local de a asigura, prin secretarul său,
publicitatea acestei oferte.

G. Termenul de 45 de zile pentru exercitarea dreptului de

preempţiune.

Conform art. 7 din Legea nr. 54/1998, dreptul de preempţiune

poate fi exercitat în termen de 45 de zile de la data afişării ofertei de
vânzare. Rezultă că ziua afişării ofertei nu intră în calculul
termenului, spre deosebire de ziua în care se împlineşte acest
termen.
Termenul de 45 de zile are o triplă natură juridică.
Mai întâi, este o modalitate a actului juridic civil. Oferta de vânzare
este afectată de această modalitate a termenului774. La împlinirea
termenului de 45 de zile, oferta devine caducă, astfel încât
acceptarea ei ulterioară nu mai produce nici un efect juridic, cu
excepţia cazului în care ofertantul apreciază că acceptarea este
valabilă, caz în care are însă obligaţia să încunoştinţeze de îndată pe
acceptant de această atitudine (art. 35, alin. 2 C. corn). În al doilea
rând, sub aspectul dreptului de preempţiune, termenul de 45 de zile
este un termen de decădere. La împlinirea lui se stinge dreptul de
preempţiune775. Aşa fiind, acest termen nu este susceptibil de
întrerupere, suspendare sau repunere în termen, în al treilea rând,
acest termen împiedică, până la împlinirea sa, de cele mai multe ori,
curgerea termenului de prescripţie pentru introducerea acţiunii

774
M. Nicolae, loc. cit., p. 13.
775
Gh. Beleiu, loc. cit., p. 11 (deşi autorul se referă la termenul de 30 de zile prevăzut în art. 60 şi 70
din Legea nr. 18/1991, texte abrogate în prezent, totuşi calificarea juridică rămâne valabilă şi pentru
termenul de 45 de zile prevăzut în art. 7 din Legea nr. 54/1991); E. Chelaru, loc. cit., p. 25; Fr. Deak,
op. cit., p. 34.
având ca obiect executarea antecontractului de vânzare-cumpărare
încheiat prin acceptarea ofertei de vânzare sau a contraofertei de
cumpărare.

H. Exercitarea dreptului de preempţiune prin acceptarea

ofertei de vânzare sau prin contraoferta de cumpărare.

Conform art. 7 din Legea nr. 54/1998, „Titularii dreptului de

preempţiune prevăzuţi la art. 5, trebuie să se pronunţe în scris asupra
exercitării acestuia...; oferta de cumpărare se înregistrează la
primărie”. Textul este deficitar redactat, întrucât include o confuzie
între acceptarea ofertei de vânzare şi contraoferta de cumpărare,
ambele manifestări de voinţă fiind desemnate cu sintagma improprie
de ofertă de cumpărare.
Într-adevăr, în termenul de 45 de zile, oferta de vânzare poate
fi acceptată de oricare dintre titularii dreptului de preempţiune. Cum
am văzut, acceptarea

(317)

ofertei de vânzare de către titularii dreptului de preempţiune dintr-o

categorie superioară lasă fără efect acceptarea aceleiaşi oferte sau
contraoferta de cumpărare făcută de către titularii dreptului de
preempţiune dintr-o categorie subsecventă.
Este însă posibil ca titularii dreptului de preempţiune să
formuleze o contraoferta de cumpărare, propunând alte condiţii decât
acelea cuprinse în oferta de vânzare, de exemplu un preţ mai mic sau
plata preţului în rate. În acest caz nu mai este vorba de o acceptare a
ofertei, ci de o contraoferta de cumpărare care, la rândul ei, va fi
înregistrată la consiliul local. Deşi legea nu prevede expres, procedura
de înregistrare şi de afişare este similară procedurii de înregistrare şi
de afişare a ofertei de vânzare, ţinând seama de principiul simetriei.
Proprietarul terenului agricol din extravilan poate să accepte
contraoferta de cumpărare sau să o respingă. Dacă există mai multe
contraoferte de cumpărare, vânzătorul poate să aleagă orice
contraoferta în cadrul aceleiaşi categorii de titulari ai dreptului de
preempţiune. El nu poate însă refuza o contraoferta mai avantajoasă
emisă de titularul dreptului de preempţiune dintr-o categorie
superioară şi să aleagă o contraoferta mai puţin avantajoasă emisă
de titularul dreptului de preempţiune dintr-o categorie inferioară.
Numai dacă nu a fost acceptată oferta de vânzare-cumpărare
şi nici nu s-a oferit în contraoferta un preţ convenabil vânzătorului
acesta poate să vândă terenul agricol situat în extravilan oricărei alte
persoane, dar numai după expirarea termenului de 45 de zile. Până la
expirarea acestui termen, oferta de vânzare iniţială poate fi acceptată
oricând sau vânzătorul poate accepta o contraoferta de cumpărare.

I. Exercitarea dreptului de preempţiune prin încheierea

directă a contractului de vânzare-cumpărare.

Este posibil ca vânzătorul să încheie contractul cu unul dintre

titularii dreptului de preempţiune, cu respectarea cerinţei formei
autentice, fără a mai efectua formalităţile de publicitate a ofertei de
vânzare. Ce se întâmplă într-o asemenea situaţie? Legea nu
prevede o soluţie expresă. Din ansamblul reglementării se pot
deduce însă următoarele soluţii: dacă există titulari ai dreptului de
preempţiune dintr-o categorie superioară acelora cu care s-a
încheiat contractul, ei sunt îndreptăţiţi să ceară anularea contractu-
lui de vânzare-cumpărare; dacă ceilalţi titulari ai dreptului de
preempţiune fac parte din aceeaşi categorie sau dintr-o categorie
subsecventă, dreptul lor de preempţiune se stinge ca urmare a
încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

j. Natura juridică a contractului încheiat ca urmare a

acceptării ofertei sau a contraofertei.

Oferta de vânzare poate fi acceptată de unul dintre titularii

dreptului de preempţiune sau contraoferta de cumpărare făcută de
acesta poate fi acceptată de vânzător. În oricare dintre aceste cazuri,
deşi există acordul de voinţă al părţilor, nu ne aflăm în prezenţa unui
contract de vânzare-cumpărare, întrucât, conform art. 2, alin. 1 din
Legea nr. 54/1998, un asemenea act juridic trebuie să fie încheiat în
formă autentică, condiţie ad validitatem. Ca urmare, acordul de voinţă
al părţilor realizat prin mecanismul exercitării dreptului de

(318)

preempţiune are doar semnificaţia unei promisiuni bilaterale de

vânzare-cum-părare776.
Nu se poate aprecia că înregistrarea ofertei de vânzare, a
acceptării sau a contraofertei de cumpărare are valoarea formei
autentice, deşi consiliul local este
O autoritate publică, întrucât în art. 11 din Legea nr. 54/1998 se
prevede expres cerinţa încheierii contractului de vânzare-cumpărare
în faţa notarului public.

776
M. Nicolae, loc. cit., p. 14; Fr. Deak, op. cit., p. 35 şi 36.
 Notarul nu va autentifica acordul părţilor, dacă acesta a fost
încheiat cu un titular al dreptului de preempţiune dintr-o categorie
subsecventă, dacă nu se prezintă dovada îndeplinirii formalităţilor de
publicitate necesare pentru exercitarea dreptului de preempţiune,
menţionate în art. 6 din Legea nr. 54/1998. Această dovadă se face,
conform art. 11 din acelaşi act normativ, cu actul eliberat de către
secretarul consiliului local, după expirarea termenului de 45 de zile.
Deşi textul precizează că actul doveditor se eliberează vânzătorului,
considerăm că el poate fi eliberat şi cumpărătorului.
Dovada de îndeplinire a formalităţilor de publicitate este
necesară nu numai în cazul în care contractul se încheie cu o terţă
persoană, ci şi în cazul în care acordul de voinţă se realizează între
proprietarul terenului din extravilan şi unul dintre titularii dreptului de
preempţiune777 din altă categorie decât aceea a coproprietarilor778.
Într-adevăr, numai dacă se verifică îndeplinirea formalităţilor de
publicitate există garanţia respectării dreptului de preempţiune nu
numai în raport cu titularul cu care s-a încheiat contractul de
vânzare-cumpărare, ci şi în raport cu ceilalţi titulari ai dreptului de
preempţiune.
Dacă notarul autentifică actul de vânzare-cumpărare fără a i
se prezenta dovada prevăzută în art. 11 din Legea nr. 54/1998, actul
rămâne valabil în măsura în care s-au îndeplinit formalităţile de
publicitate necesare pentru exercitarea dreptului de preempţiune.

777
Dacă se încheie contractul cu unul dintre coproprietari, îndeplinirea formalităţilor de publicitate nu
mai este necesară, întrucât coproprietarii sunt primii în ordinea de exercitare a dreptului de
preempţiune, iar vânzătorul are dreptul de a alege între titularii dreptului de preempţiune din aceeaşi
categorie (art. 8 din Legea nr. 54/1998). În plus, într-o asemenea situaţie, este evident inutilă dovada
publicităţii menţionate în art. 11 din acelaşi act normativ.
778
E. Chelaru, loc. cit., p. 25, text şi nota 26; L. Pop, op. cit., p. 116; în sensul că instanţele
judecătoreşti pot pronunţa hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, chiar şi
după abrogarea Decretului nr. 144/1958, V. Stoica, FI. Baias, „Executarea silită a antecontractelor de
înstrăinare a imobilelor în condiţiile abrogării art. 12 din Decretul nr. 144/1958”, în Dreptul nr. 3/1992,
p. 14-28.
 Dacă una dintre părţi nu execută promisiunea sinalagmatică de
vânzare-cumpărare, refuzând să se prezinte la notariat pentru
perfectarea formei autentice, cealaltă parte este îndreptăţită să
ceară instanţei judecătoreşti să pronunţe o hotărâre care să ţină loc
de contract autentic de vânzare-cumpărare84. Înainte de pronunţarea
unei asemenea hotărâri, instanţa de judecată trebuie să verifice,

(319)

ca şi notarul public, îndeplinirea formalităţilor de publicitate, solicitând

dovada prevăzută în art. 11 din Legea nr. 54/1998.

K. Sancţiunea nerespectării dreptului de preempţiune.

Conform art. 14 din Legea nr. 54/1998, nerespectarea

dispoziţiilor care reglementează dreptul de preempţiune este
sancţionată cu nulitatea relativă a actului de vânzare-cumpărare. Deşi
acest text legal trimite numai la dispoziţiile cuprinse în art. 5 şi 6 din
acelaşi act normativ, sancţiunea nulităţii relative operează şi în cazul
nerespectării prevederilor cuprinse în art. 7-9. Într-adevăr, mecanismul
naşterii, exercitării si stingerii dreptului de preempţiune este
reglementat în toate dispoziţiile cuprinse în art. 5-9 din Legea nr.
54/1998779.
Ca urmare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între
proprietarul terenului situat în extravilan şi o persoană care nu are
calitatea de titular al dreptului de preempţiune sau cu un titular al
dreptului de preempţiune dintr-o categorie subsecventă va fi anulat,
de exemplu, dacă nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate;
779
E. Chelaru, loc. cit., p. 27.
oferta de vânzare nu este completă, lipsindu-i unul dintre elementele
prevăzute în art. 6, alin. 2 şi în art. 7 din Legea nr. 54/1998; oferta de
vânzare nu a fost înregistrată şi afişată conform legii; contractul de
vânzare-cumpărare a fost încheiat înainte de expirarea termenului de
45 de zile; vânzarea a fost făcută la un preţ mai mic decât cel pretins
iniţial de vânzător ori decât cel oferit de titularii dreptului de preempţiune
sau în alte condiţii mai avantajoase pentru cumpărător decât cele
oferite prin oferta de vânzare adresată titularului dreptului de
preempţiune; nu s-a respectat ordinea de preferinţă a titularilor
dreptului de preempţiune780.
Deşi este vorba de nulitatea relativă, acţiunea în anulare poate fi
pornită nu de partea ale cărei drepturi au fost încălcate prin încheierea
contractului, ci de către o terţă persoană, respectiv de către unul sau
mai mulţi dintre titularii dreptului de preempţiune. Sunt îndreptăţiţi să
introducă acţiunea în anulare acei titulari ai dreptului de
preempţiune care au înregistrat acceptarea ofertei de vânzare în
termen de 45 de zile781 sau care au înregistrat la consiliul local
contraoferta de cumpărare în acelaşi termen. Dacă vânzarea s-a făcut
fără îndeplinirea formalităţilor de publicitate, titularul dreptului de
preempţiune care introduce acţiunea în anulare nu mai trebuie să
facă dovada acceptării ofertei de vânzare sau a formulării unei
contraoferte de cumpărare. Desigur, acţiunea în anulare va putea fi
exercitată şi de către reprezentanţii legali, succesorii universali sau cu
titlu universal ai titularilor dreptului de preempţiune, de autoritatea
tutelară sau de procuror782 şi de alte persoane, conform legii.
Acţiunea în anulare poate fi introdusă în termenul general de
prescripţie (art. 3 din Decretul nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la
780
E. Chelaru, loc. cit., p. 27; M. Nicolae, op. cit., p. 14 şi 15.
781
E. Chelaru, loc. cit., p. 27.
782
M. Nicolae, loc. cit., p. 15.
prescripţia extinctivă). Acest termen începe să curgă de la data când
titularii dreptului de preempţiune au

(320)

cunoscut sau trebuiau să cunoască încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, inclusiv a vânzării secrete deghizate, total sau
parţial, în forma unui alt act juridic, fiind aplicabile prevederile art. 9,
iar nu prevederile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, întrucât
titularul acţiunii în anulare este o terţă persoană îndreptăţită de lege.
Or textul art. 9 are în vedere prin sintagma cel îndreptăţit nu numai
părţile contractului, ci şi orice terţă persoană abilitată legal să
introducă o asemenea acţiune, prin derogare de la regula potrivit
căreia acţiunea în nulitate relativă poate fi introdusă numai de părţile
contractante783. Dacă vânzarea s-a încheiat în termenul de 45 de zile
prevăzut în art. 7, alin 1 din Legea nr. 54/1998, termenul de
prescripţie nu va începe să curgă înainte de expirarea acestui
termen.
Termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în
anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea
dreptului de preempţiune nu se confundă cu termenul de prescripţie
pentru introducerea acţiunii în executarea silită a promisiunii bilaterale
de vânzare-cumpărare încheiate prin întâlnirea ofertei de vânzare-
cumpărare cu acceptarea unuia dintre titulari; dreptului de
preempţiune sau prin întâlnirea contraofertei de cumpărare formulate
de un asemenea titular cu acceptarea acesteia de către vânzător în
termenul de 45 de zile. Acest ultim termen de prescripţie începe să
curgă de la data expirării termenului de 45 de zile, dacă este încheiat
783
În sens contrar, M. Nicolae, loc. cit., p. 15. Decretul nr. 167/1958 a fost republicat în Buletinul
oficial nr. 11 din 15 iulie 1960.
cu un titular dintr-o categorie subsecventă. Dacă însă antecontractul
este încheiat cu un coproprietar, în ipoteza în care există doar doi
titulari ai dreptului de proprietate-comună pe cote-părţi, dintre care
unul este vânzător, iar celălalt este cumpărător, termenul începe să
curgă de la data încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-
cumpărare, întrucât nu se mai pune problema încălcării altor
drepturi de preempţiune.
În ipoteza în care mai mulţi titulari ai dreptului de preempţiune
din aceeaşi categorie şi-au exercitat dreptul, dar vânzătorul nu a ales
pe unul dintre ei înainte de expirarea termenului de 45 de zile, se
poate aprecia că vânzătorul este decăzut din dreptul de a alege. Ca
urmare, antecontractul de vânzare-cumpărare va fi considerat
încheiat cu primul acceptant, prin aplicarea adagiului qui prior
tempore, potiorjure. Desigur, şi în acest caz, termenul de prescripţie nu
poate să curgă înainte de expirarea termenului de 45 de zile.
După expirarea acestui termen de prescripţie, se stinge dreptul
la acţiune al titularului dreptului de preempţiune îndreptăţit să ceară
pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-
cumpărare. Altfel spus, se stinge chiar situaţia juridică născută ca
urmare a declanşării mecanismului de exercitare a dreptului de
preempţiune. Aceasta nu înseamnă însă că, din acest moment,
proprietarul poate să vândă în mod liber terenul său în condiţii mai
avantajoase pentru cumpărător decât cele prevăzute în prima ofertă
de vânzare. Dimpotrivă, va fi vorba de o nouă manifestare de voinţă
în sensul înstrăinării

(321)
terenului, în raport cu care vânzătorul va trebui să îndeplinească din
nou formalităţile de publicitate a noii oferte de vânzare. Numai dacă
noua ofertă de vânzare va cuprinde aceleaşi condiţii sau condiţii mai
grele pentru potenţialii cumpărători proprietarul va putea să vândă
liber terenul său, fără a îndeplini alte formalităţi de publicitate.
Chiar dacă s-ar aprecia că în această materie nu funcţionează
principiul ne-mo censetur ignorare legeni, astfel încât ar exista
posibilitatea bunei-credinţe a cumpărătorului, nu există diferenţă de
tratament juridic între cumpărătorul de bună-credinţă şi cel de rea-
credinţă784.
În ipoteza simulaţiei prin deghizarea totală sau parţială a
contractului de vânzare-cumpărare, acţiunea în anulare trebuie să fie
precedată sau însoţită de o acţiune în simulaţie785.
Fiind vorba de un caz de nulitate relativă, dacă a expirat
termenul de prescripţie sau dacă a intervenit confirmarea în interiorul
acestui termen, contractul de vânzare-cumpărare este consolidat
retroactiv, deşi a fost încălcat dreptul de preempţiune.
În măsura în care a fost admisă acţiunea în anulare, contractul
de vânzare-cumpărare este desfiinţat retroactiv, astfel încât terenul
reintră în patrimoniul vânzătorului. Acesta îl va putea vinde ulterior
numai cu respectarea dreptului de preempţiune. Legiuitorul nu a
prevăzut în această ipoteză posibilitatea subrogării titularului
dreptului de preempţiune în drepturile cumpărătorului786.
Sancţiunea nulităţii relative priveşte numai contractul de
vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea dreptului de preempţiune,
iar nu şi antecontractele de vânzare-cumpărare, indiferent de
784
În sensul că se poate vorbi de buna-credinţă a cumpărătorului, E. Chela-ru, loc. cit., p. 28, Fr. Deak,
op. cit., p. 36.
785
M. Nicolae, toc. cit., p. 15. Pentru o tratare de ansamblu a problemelor simulaţiei, FI. Baias,
Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, passim.
786
Pentru soluţia contrară în dreptul francez, E. Chelaru, loc. cit., p. 28; Fr. Deak, op. cit., p. 36, text şi
nota 3.
momentul în care au fost încheiate, ţinând seama că dispoziţiile art. 5
din Legea nr. 54/1998 se referă expres la înstrăinarea prin vânzare a
terenurilor agricole situate în extravilan. Executarea promisiunii
bilaterale de vânzare, inclusiv prin pronunţarea unei hotărâri care să
ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare va fi posibilă însă
numai după ce se va face dovada îndeplinirii procedurii necesare
pentru exercitarea dreptului de preempţiune, dovadă care trebuie să
includă şi menţiunea că în termenul de 45 de zile nu a existat nici o
acceptare a ofertei de vânzare şi nici o contraofertă convenabilă de
cumpărare din partea unuia dintre titularii dreptului de preempţiune787.
În ipoteza în care există un asemenea antecontract de vânzare-
cumpărare, mecanismul exercitării dreptului de preempţiune poate fi
declanşat şi de către promitentul cumpărător, în locul ofertei de
vânzare

(322)

fiind înregistrat chiar antecontractul de vânzare-cumpărare, cu

menţiunea că titularii dreptului de preempţiune trebuie să aibă în
vedere elementele din an-tecontract care ar fi format conţinutul
ofertei.

160. Dreptul de preempţiune reglementat în Ordonanţa

de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 66/2002.
A. Sediul materiei şi scopul reglementării.

787
E. Chelaru, loc. cit., p. 27 şi 28.
 Acest drept de preempţiune este reglementat In art. 3,4, 6 şi
art. 8 din această ordonanţă de urgenţă. Legiuitorul a urmărit, pe
de o parte, dezvoltarea fondului forestier proprietate publică şi
corectarea perimetrului acestui fond prin cumpărarea terenurilor
din fondul forestier proprietate privată care sunt limitrofe primului
fond sau care formează enclave în acesta. Pe de altă parte,
legiuitorul a urmărit comasarea terenurilor din fondul forestier
proprietate privată. Într-adevăr, conform art. 1 din această ordo -
nanţă de urgenţă, fondul forestier naţional cuprinde fondul forestier
proprietate publică şi fondul forestier proprietate privată,
clasificare menţionată şi în art. 4, alin. 1 al Legii nr. 26/1996
(Codul silvic)788.
Care este corelaţia dintre această reglementare şi dispoziţiile
art. 52 din Codul silvic? Întrucât obiectul acestor două categorii de
norme juridice este identic, adică se referă la dreptul de
preempţiune în aceeaşi materie, iar sferele de reglementare, în
intenţia legiuitorului, se suprapun, dincolo de unele diferenţe de
formulare, nu se poate vorbi de o lege generală şi de o lege
specială. Ca urmare, reglementarea dreptului de preempţiune
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000 a abrogat şi
a înlocuit dispoziţiile art. 52 din Codul silvic789.

B. Domeniu de aplicaţie.

788
Supra, nr. 9, lit. C, nota 93.
789
Pentru problemele juridice ridicate pe marginea acestui text legal, E. Chelaru, „Dreptul de
preempţiune reglementat de Codul silvic”, în Dreptul nr. h/1997, p. 15-28. Este de observat că, într-o
reglementare diferită, un drept de preempţiune a fost instituit şi prin art. 24 din Ordonanţa Guvernului
nr. 96/1998 (supra, nr. 9 lit. C, nota 93). Textul prin care se reglementa acest drept a fost însă abrogat
prin Legea nr. 141 din 23 iulie 1999 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 96/1998 privind
reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 355 din 27 iulie 1999.
 Conform art. 3 din Ordonanţa de urgenţă nr. 226/2000
aprobată cu modificări prin Legea nr. 66/2002, „(1) Vânzarea
terenurilor din fondul forestier proprietate privată se face cu
respectarea dreptului de preemţiune al coproprietarilor sau
vecinilor.
(2) Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură,
prin Regia Naţională a Pădurilor, are drept de preemţiune la
vânzările terenurilor din fondul forestier proprietate privată, limitrofe
fondului forestier proprietate publică a statului, precum şi pentru
enclavele din acesta.” Rezultă din acest text legal că domeniul său
de aplicaţie este configurat prin intermediul a trei criterii: natura
terenurilor, natura actului juridic de înstrăinare şi natura dreptului
înstrăinat.
a) Natura terenurilor. Acest criteriu se aplică în mod diferit, în
funcţie de titularii dreptului de preempţiune.

(323)

În ipoteza în care dreptul se exercită de către coproprietar sau

vecin, el are ca obiect terenurile din fondul forestier proprietate
privată.
Fondul forestier este definit în art. 1 din Codul silvic. Conform
acestui text legal, „Pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care
servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică,
iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, incluse în
amenajamentele silvice, în condiţiile legii, constituie, indiferent de
natura dreptului de proprietate, fondul forestier naţional”, în articolul 2
din acelaşi act normativ se precizează că pădurile din fondul forestier
naţional sunt terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră cu o
suprafaţă mai mare de 0,25 hectare. Într-o altă formulare, în art. 1 din
Ordonanţa de urgenţă nr. 226/2000 se arată că „Terenurile cu
destinaţie forestieră constituie fondul forestier naţional”. Terenuri cu
destinaţie forestieră sunt tocmai cele enumerate în art. 1 din Codul
silvic, concluzie desprinsă din coroborarea art. 1 din Codul silvic cu art.
2, lit. b din Legea nr. 18/1991790. Aşadar, noţiunea de terenuri
acoperite cu vegetaţie forestieră nu este sinonimă cu noţiunea de
terenuri cu destinaţie forestieră. Cum rezultă de mai sus, terenurile
acoperite cu vegetaţie forestieră cu o suprafaţă mai mică de 0,25 ha
nu fac parte din fondul forestier şi nu sunt terenuri cu destinaţie
forestieră791.
Fondul forestier naţional este alcătuit din fondul forestier
proprietate publică şi fondul forestier proprietate privată, conform art.
4, alin. 1 din Codul silvic şi art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 226/2000. Diferenţa dintre aceste două fonduri constă
deci în natura juridică a dreptului de proprietate care se exercită
asupra terenurilor cu destinaţie forestieră.
În ipoteza în care dreptul de preempţiune se exercită de către
autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, obiectul
dreptului cuprinde numai anumite terenuri din fondul forestier
proprietate privată, respectiv terenurile limitrofe fondului forestier
proprietate publică a statului şi terenurile care formează enclave în
acest ultim fond. Legiuitorul a folosit termenul limitrof, iar nu
termenul de vecin, tocmai pentru a nu permite o interpretare
extensivă a textului. Altfel spus, terenurile limitrofe sunt numai
acelea care au hotar comun cu fondul forestier proprietate publică a

790
Conform acestui ultim text legal, terenuri cu destinaţie forestieră sunt: „terenurile împădurite sau
cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administrare silvică, terenurile destinate
împăduririlor şi cele neproductive - stâncării, abrupturi, bolovănişuri, râpe, ravene, torenţi -, dacă sunt
cuprinse în amenajamentele silvice”.
791
E. Cnelaru, loc. cit., p. 20.
statului. De asemenea, este de observat că textul are în vedere
fondul forestier proprietate publică a statului792.

(324)

Aşadar, numai în acest ultim caz obiectul dreptului de

preempţiune este limitat la aceste terenuri, în timp ce în primul
caz, obiectul dreptului de preempţiune are în vedere orice teren
din fondul forestier proprietate privată.
b) Natura actului juridic de înstrăinare. Numai contractul de
vânzare-cumpărare intră în domeniul de aplicare al acestui drept
de preempţiune. Orice alt contract de înstrăinare, precum şi
antecontractul de vânzare-cumpărare nu formează obiectul
dreptului de preempţiune. În noţiunea de vânzare intră atât
vânzarea voluntară, chiar organizată prin licitaţie publică, precum
şi vânzarea silită. Această concluzie rezultă nu numai din
formularea art. 52 din Codul silvic, înlocuit prin reglementarea din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000, ci şi din
prevederile art. 510, alin. 1 C. proc. civ., evocate mai sus.
c) Natura dreptului înstrăinat. Prin vânzarea terenurilor din
fondul forestier proprietate privată se înţelege, desigur, vânzarea
792
Terenurile din fondul forestier proprietate privată pot să aparţină şi starului sau unei comunităţi
locale şi sunt distincte de terenurile care formează fondul forestier proprietate publică. Aceste din urmă
terenuri pot să facă parte fie din domeniul public al statului, fie din domeniul public al unei comunităţi
locale. Această concluzie rezultă din dispoziţiile cu prinse în punctul 1.4 şi III.9 din Anexa 1 a Legii nr.
213/1998 (supra, nr. 7, lit. D, c, nota 74). Această concluzie creează o mare dificultate însă în
diferenţierea domeniului public de domeniul privat în funcţie de criteriul naturii bunurilor. Dificultatea
este accentuată de dispoziţiile art. 4, alin. 1 din Codul silvic, în care se precizează că fondul fores tier,
indiferent de natura dreptului de proprietate (publică sau privată) asupra terenurilor care îl compun, este
de interes naţional. Noţiunea de interes naţional trebuie însă interpretată ca având o altă semnificaţie
decât aceea a noţiunii de interes public naţional - care diferenţiază bunurile din domeniul public al
statului de bunurile din domeniul public al unei comunităţi locale (art. 3, alin. 2-4 din Legea nr.
213/1998). Aşa fiind, până la urmă, voinţa legiuitorului (în sens larg) este determinantă pentru a stabili
apartenenţa unui teren din fondul forestier la domeniul public sau privat al statului ori la domeniul
public sau privat al unei comunităţi locale. În acest sens, trebuie să se ţină seama atât de evidenţa
financiar contabilă a bunurilor din domeniul public, cât şi de inventarul acestor bunuri, documente care
trebuie să fie întocmite în mod obligatoriu, conform art. 18-21 din Legea nr. 213/1998.
dreptului de proprietate asupra acestor terenuri.
Dezmembrămintele stricto sensu nu intră deci în domeniul de
aplicare al acestui drept de preempţiune. Vânzarea nudei
proprietăţi intră în acest domeniu de aplicare, întrucât nu este
vorba de un dezmembrământ stricto sensu, dar numai în cazul
exercitării dreptului de preempţiune al coproprietarilor sau al
vecinilor.
Când dreptul de preempţiune este exercitat de autoritatea
publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională
a Pădurilor, vânzarea nudei proprietăţi nu mai intră, de regulă, în
domeniul de aplicare al acestui drept de preempţiune. Într-adevăr,
în această ipoteză, în urma exercitării dreptului de preempţiune,
dreptul de proprietate privată se va transforma în drept de
proprietate publică, scopul legii fiind tocmai întregirea fondului
forestier proprietate publică a starului. Or, pe de o parte, dreptul de
proprietate publică este incompatibil cu constituirea şi exercitarea
dreptului de uzufruct, de uz, de abitaţie şi de superficie 793. Pe de
altă parte, dreptul de preempţiune al statului nu se confundă cu
exproprierea, numai în cazul acesteia din urmă prevăzându-se că
trecerea unui imobil proprietate privată în domeniul public de-
termină stingerea dezmembrămintelor dreptului de proprietate, cu
excepţia

(325)

servitutilor a căror exercitare este compatibilă cu dreptul de

proprietate publică, în cazul dreptului de preempţiune al statului, o
altă soluţie ar duce la prejudicierea titularilor drepturilor reale asupra
793
Într-un sens asemănător, E. Chelaru, loc. cit., p. 23. Acest autor are în vedere însă toate
dezmembrămintele dreptului de proprietate.
terenului din fondul forestier proprietate privată, alţii decât statul, şi la
încălcarea unui principiu constituţional.
Pentru aceleaşi argumente, dreptul de preempţiune al statului
nu operează în legătură cu terenurile din fondul forestier proprietate
privată asupra căruia s-au constituit garanţii reale (ipotecă,
privilegiu, drept de retenţie) în favoarea altor persoane decât statul.
Ca excepţie, când este vorba de servituti a căror exercitare este
compatibilă cu dreptul de proprietate publică, potrivit art. 13 din Legea
nr. 213/1998, dreptul de preempţiune operează şi cu privire la terenul
din fondul forestier proprietate privată care constituie fond aservit.
În schimb, dreptul de preempţiune poate fi exercitat de oricare
dintre titularii săi când se înstrăinează numai o cotă-parte din
dreptul de proprietate asupra unui teren din fondul forestier
proprietate privată (evident, dacă nu există un dezmembrământ al
proprietăţii sau un drept real de garanţie, cu excepţia servitutilor a
căror exercitare nu este incompatibilă cu dreptul de proprietate
publică).

C. Titularii dreptului de preempţiune.

a) Ordinea de preferinţă. Aşa cum am văzut, art. 3 al

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000 cuprinde două
ipoteze distincte ale dreptului de preempţiune în această materie, dar
care se intersectează. Din această cauză, problema stabilirii unei
ordini de preferinţă între titularii dreptului de preempţiune are o
soluţie mai complicată.
Mai întâi, din reglementarea acestui text legal rezultă că, dacă
vânzarea are ca obiect terenuri din fondul forestier proprietate privată
limitrofe fondului forestier proprietate publică a statului sau care
formează enclave în acest din urmă fond, dreptul de preempţiune
poate fi exercitat în primul rând de către autoritatea publică centrală
care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor.
Aşadar, numai în legătură cu aceste terenuri statul nu numai că are
un drept de preempţiune, dar exercitarea acestui drept lasă fără efect
exercitarea dreptului de preempţiune de către coproprietari sau vecini.
Numai dacă statul nu îşi exercită dreptul său de preempţiune devine
eficientă exercitarea dreptului de preempţiune, după caz, de către
coproprietari sau vecini. Dacă nu s-ar admite această interpretare,
dispoziţiile cuprinse în art. 3, alin. 2 din acest act normativ nu ar mai
avea nici o utilitate, întrucât, în calitatea de coproprietar sau vecin,
statul beneficiază oricum de dreptul de preempţiune reglementat în
alin. 1 al acestui articol.
În al doilea rând, între coproprietari şi vecini există o ordine de
preferinţă în exercitarea dreptului de preempţiune, în sensul că
exercitarea dreptului de preempţiune de către titularii din prima
categorie lasă fără efect exercitarea acestui drept de către titularii din a
doua categorie. La această concluzie conduc interpretarea
gramaticală, interpretarea sistematică şi interpretarea teleologică a
legii. Astfel, conjuncţia copulativă folosită de legiuitor (sau) indică
intenţia

(326)

de a situa coproprietarii într-o categorie superioară aceleia a

vecinilor. Interpretarea sistematică a prevederilor art. 3 cu
prevederile art. 4, alin. 4 şi 5 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 226/2000 permite diferenţierea dintre diferitele
categorii de titulari ai dreptului de preempţiune şi alegerea
 oferită vânzătorului între titularii dreptului de preempţiune
care fac parte din aceeaşi categorie. Nu mai puţin, legiuitorul
a urmărit prin această reglementare împiedicarea fărâmiţării
proprietăţii asupra terenurilor din fondul forestier proprietate
privată.
În al treilea rând, dacă mai multe persoane din categoria
coproprietarilor sau din categoria vecinilor îşi exercită dreptul de
preempţiune, alegerea între potenţialii cumpărători aparţine
vânzătorului, conform art. 4, alin. 4 din acelaşi act normativ.
Această dispoziţie legală nu îşi găseşte aplicare în ipoteza art. 3,
alin. 2 din acelaşi act normativ, întrucât, în această ipoteză, există
un singur titular al dreptului de preempţiune, respectiv statul.
b) Statul ca titular al dreptului de preempţiune. Deşi în art. 3,
alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000 este
menţionată autoritatea publică centrală care răspunde de
silvicultură ca titular al dreptului de preempţiune, în realitate, fiind
vorba de fondul forestier proprietate publică a statului, titularul
dreptului de preempţiune este chiar statul. Atât autoritatea publică
centrală care răspunde de silvicultură, cât şi Regia Naţională a
Pădurilor reprezintă statul în exercitarea acestui drept de
preempţiune.
Aceste organe administrative au obligaţia legală de a
participa la procedura necesară pentru exercitarea dreptului de
preempţiune, chiar dacă această obligaţie nu poate fi asimilată
chiar cu obligaţia de a exercita dreptul de preempţiune în forma
acceptării propunerii de vânzare. În schimb, aceste organe
administrative au obligaţia de a formula contraoferte de cumpărare
şi de a motiva refuzul de acceptare a ofertei de vânzare794.
794
În acest sens, dispoziţiile art. 8, alin. 3 şi 5 din Metodologia de achiziţio nare, prin cumpărare,
schimb sau donaţie, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia
 Acest drept de preempţiune se exercită cu preferinţă faţă de
coproprietari sau vecini, dar numai dacă are ca obiect terenurile
din fondul forestier proprietate privată limitrofe fondului forestier
proprietate publică a statului sau terenurile care formează enclave
în acest din urmă fond. Dacă statul nu îşi exercită acest drept de
preempţiune, coproprietarii sau vecinii beneficiază de dreptul de
preempţiune chiar şi cu privire la terenurile din fondul forestier
proprietate privată limitrofe fondului forestier proprietate publică a
statului sau care constituie enclave în acest din urmă fond.
c) Coproprietarii. Din această categorie fac parte persoanele
care au o cotă-par-te din dreptul de proprietate asupra unui teren
cu destinaţie forestieră. Soţii nu intră în această categorie,
întrucât noţiunea de coproprietate, sinonimă cu noţiunea de
proprietate comună pe cote-părţi, este distinctă de noţiunea de

(327)

proprietate devălmaşă. Raţiunea pentru care legiuitorul nu a menţionat

şi soţii, alături de coproprietari, este imposibilitatea de înstrăinare a
unei cote-părţi din bunul devălmaş, întrucât, în cazul proprietăţii
devălmaşe, soţii nu au câte o cotă-parte determinată din dreptul de
proprietate. Dacă prin înstrăinarea, respectiv dobândirea unei cote-
părţi din dreptul de proprietate nu se pune capăt stării de
coproprietate, nu este operantă incapacitatea specială prevăzută în
art. 2, alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000.
Calitatea de coproprietar poate să aparţină şi statului în
legătură cu alte terenuri cu destinaţie forestieră decât cele menţionate
în art. 3, alin. 2 din acest act normativ, caz în care statul îşi va exercita
Naţionala a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a statului
(supra, nr. 159, lit. C, c, nota 71, precum şi art. 4 şi 5 din această hotărâre).
dreptul de preempţiune în această calitate, fără preferinţă faţă de
ceilalţi coproprietari, dar cu preferinţă faţă de vecini.
De asemenea, o comunitate locală poate avea calitatea de
coproprietar asupra unui teren din fondul forestier proprietate privată,
caz în care va beneficia de dreptul de preempţiune în condiţiile art. 3,
alin. 1 din acelaşi act normativ.
d) Vecinii. Dacă persoana care vinde terenul din fondul forestier
proprietate privată este proprietar exclusiv sau dacă toţi coproprietarii
îşi manifestă voinţa de a vinde terenul ori dacă nici un coproprietar
nu exercită dreptul de preempţiune, acesta poate fi exercitat în mod
eficient de către vecini. În legătură cu terenurile prevăzute în art. 3,
alin. 2 din acelaşi act normativ, dreptul de preempţiune al vecinilor
devine eficient numai dacă statul nu şi-a exercitat el însuşi dreptul de
preempţiune în condiţiile acestui text.
Precizarea este necesară pentru că statul îşi poate exercita
dreptul de preempţiune în calitate de vecin, dar în condiţiile art. 3, alin.
1 din acelaşi act normativ, dacă terenurile din fondul forestier
proprietate privată care se vând nu sunt nici limitrofe fondului
forestier proprietate publică a statului şi nici nu constituie enclave în
acest din urmă fond. În acest caz, dreptul de preempţiune al statului
nu va fi exercitat cu preferinţă faţă de ceilalţi vecini. Alegerea între stat
şi ceilalţi vecini care şi-au exercitat dreptul de preempţiune în condiţiile
acestui text legal aparţine vânzătorului, conform art. 4, alin. 4 din
acelaşi act normativ.
Chiar dacă legea nu precizează expres, ţinând seama de
scopul urmărit de legiuitor, respectiv concentrarea proprietăţii în acest
domeniu, este evident că vecinii, ca titulari ai dreptului de
preempţiune, trebuie să aibă ei înşişi un drept de proprietate asupra
unui teren din fondul forestier proprietate privată sau proprietate
publică (în cazul comunităţilor locale) care are un hotar comun cu te-
renul care se vinde.

D. Naşterea dreptului de preempţiune.

Ca orice drept subiectiv civil, dreptul de preempţiune

reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000
are un anumit izvor. În acest caz nu este însă vorba de un simplu act
juridic sau de un simplu fapt juridic în sens restrâns, ci de un izvor
complex. Mai întâi trebuie să fie reunite elementele de fapt care
permit includerea unei anumite situaţii juridice în domeniul de aplicare
a acestei reglementări, iar apoi trebuie să existe manifestarea de
voinţă a proprietarului terenului din fondul

(328)

forestier proprietate privată de a vinde bunul respectiv. Această

manifestare de voinţă îmbracă forma unei oferte de vânzare,
indiferent dacă aceasta a fost sau nu a fost publicată ori dacă a fost
făcută unui titular al dreptului de preempţiune sau unui terţ.
În măsura în care toate aceste elemente sunt întrunite cumulativ,
se naşte dreptul de preempţiune al titularilor prevăzuţi în art. 3 din
acest act normativ.
Deşi legea reglementează dreptul de preempţiune la modul
general, fiecare titular din categoriile prevăzute în acest text legal are
un drept propriu de preempţiune. Ca urmare, se nasc mai multe
drepturi de preempţiune, în funcţie de fiecare situaţie de fapt în parte.
Dar naşterea dreptului de preempţiune nu se confundă cu exercitarea
dreptului de preempţiune. Modalităţile de exercitare a dreptului de
preempţiune sunt, cum vom vedea, diferite, în funcţie de diferite
ipoteze: vânzătorul a îndeplinit formalităţile de publicitate a ofertei de
vânzare sau vânzătorul nu a îndeplinit aceste formalităţi. În prima
ipoteză, dreptul de preempţiune se exercită fie în mod direct, prin
acceptarea ofertei de vânzare sau prin formularea unei contraoferte
de cumpărare în termenul de 30 de zile de la data afişării ofertei de
vânzare, fie în mod indirect, printr-o acţiune în justiţie pentru anularea
acrului de vânzare încheiat cu încălcarea dreptului de preempţiune.
întrucât nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate, în cea de-a
doua ipoteză, dreptul de preempţiune este practic încălcat înainte de a
putea fi exercitat; într-adevăr, în această ipoteză se poate vorbi cel mult
de o exercitare indirectă prin intermediul acţiunii în anularea vânzării;
în realitate, este vorba mai degrabă de exercitarea unui drept nou,
respectiv dreptul de a cere anularea vânzării, care este valorificat prin
declanşarea acţiunii în anulare.
Fiecare drept de preempţiune al titularilor dintr-o categorie
subsecventă este sub condiţie. El se stinge dacă a fost exercitat
dreptul de preempţiune al unui titular dintr-o categorie superioară fie
prin acceptarea ofertei de vânzare ori printr-o contraofertă de
cumpărare, urmată de acceptarea ei de către vânzător în termenul
prevăzut de lege, în ipoteza publicării acestei oferte, fie prin
încheierea directă a contractului de vânzare-cumpărare în ipoteza în
care oferta nu a fost publicată. Când mai mulţi titulari din aceeaşi
categorie şi-au exercitat dreptul de preempţiune, alegerea
vânzătorului în favoarea unuia dintre ei stinge dreptul de
preempţiune al celorlalţi.
Aşadar, în final, numai un drept de preempţiune va fi eficient,
în sensul că vânzarea-cumpărarea se va încheia numai cu unul
dintre titularii dreptului de preempţiune, cu excepţia cazului în care
există o convenţie contrară între vânzător şi titularii dreptului de
preempţiune.

E. Oferta de vânzare.

În art. 4, alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

226/2000, se precizează că oferta de vânzare va cuprinde numele şi
prenumele vânzătorului, suprafaţa şi categoria de folosinţă a
terenului, sarcinile care îl grevează, locul unde este situat terenul,
termenii şi condiţiile vânzării, inclusiv preţul.
Şi în acest caz oferta de vânzare trebuie să fie făcută în scris,
întrucât numai astfel poate fi înregistrată şi afişată. Ea este adresată
tuturor titularilor dreptului de preempţiune şi este irevocabilă, prin
derogare de la art. 37, alin. 1C. corn.

(329)

F. Obligaţia de a îndeplini formalităţile de publicitate a

ofertei de vânzare.

Exercitarea eficientă a dreptului de preempţiune, adică într-o

formă care să conducă la crearea unei legături juridice valabile între
vânzător şi titularul dreptului de preempţiune, depinde de îndeplinirea
formalităţilor de publicitate a ofertei de vânzare. Aceasta este
raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut, în art. 4, alin. 1 şi 2,
obligaţia vânzătorului de a înregistra oferta de vânzare a terenurilor
forestiere proprietate privată, inclusiv a enclavelor din fondul forestier
proprietate publică la consiliul local în a cărui rază teritorială este
înregistrat terenul respectiv, precum şi obligaţia secretarului
consiliului local de a afişa această ofertă, sub semnătură şi cu
aplicarea ştampilei, la sediul consiliului local.

G. Termenul de 30 de zile pentru exercitarea dreptului de

preempţiune.

Potrivit art. 4, alin. 3 din acelaşi act normativ, dreptul de

preempţiune trebuie să fie exercitat de titularii săi în termen de 30 de
zile de la data afişării ofertei de vânzare, în calculul acestui termen nu
intră ziua afişării ofertei, dar intră ziua în care se împlineşte termenul.
Termenul de 30 de zile se înfăţişează mai întâi ca o modalitate
a actului juridic civil. La împlinirea termenului de 30 de zile, oferta
devine caducă, astfel încât nu mai poate fi acceptată în mod valabil
de către titularii dreptului de preempţiune, cu excepţia cazului în care
vânzătorul consideră totuşi că acceptarea este valabilă, ceea ce
implică însă obligaţia de încunoştinţare a acceptantului în legătură cu
această atitudine (art. 35, alin. 2 C. corn.).
În al doilea rând, termenul de 30 de zile este, în raport cu
dreptul de preempţiune, un termen de decădere. La împlinirea lui, în
măsura în care nu a fost exercitat, dreptul de preempţiune se stinge.
Acest termen nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau
repunere în termen.
În al treilea rând, acest termen împiedică, până la împlinirea sa,
de cele mai multe ori, curgerea termenului de prescripţie pentru
introducerea acţiunii având ca obiect executarea antecontractului de
vânzare-cumpărare încheiat prin acceptarea ofertei de vânzare sau
a contraofertei de cumpărare.
 H. Exercitarea dreptului de preempţiune prin acceptarea
ofertei de vânzare sau prin contraoferta de cumpărare.

Deşi în acest text legal se vorbeşte de o ofertă de cumpărare, în

realitate, manifestarea de voinţă a titularilor dreptului de
preempţiune poate să îmbrace fie forma acceptării ofertei de vânzare,
fie forma unei contraoferte de cumpărare în măsura în care propun
alte condiţii, de exemplu, un preţ mai mic decât acela prevăzut în
oferta de vânzare.
Acceptarea ofertei de vânzare poate fi făcută de oricare dintre
titularii dreptului de preempţiune, dar acceptarea de către titularii
dreptului de preempţiune dintr-o categorie superioară lasă fără efect
acceptarea aceleiaşi oferte făcută de către titularii dreptului de
preempţiune dintr-o categorie subsecventă.
Dacă titularii dreptului de preempţiune doresc să obţină condiţii
mai avantajoase, ei pot formula o contraoferta de cumpărare,
precizând condiţiile pe care le doresc, inclusiv preţul. O asemenea
contraoferta este însă lipsită de efecte juridice dacă, anterior formulării
ei, oferta a fost deja acceptată de către un titular al dreptului de
preempţiune dintr-o categorie superioară.

(330)

Vânzătorul poate să accepte oferta de cumpărare sau să o

respingă. Dacă există mai multe contraoferte de cumpărare din partea
titularilor dreptului de preempţiune care fac parte din aceeaşi
categorie, vânzătorul poate să o aleagă pe oricare, indiferent de
condiţiile oferite. Dacă însă contraofertele sunt făcute de titulari ai
dreptului de preempţiune din categorii diferite, vânzătorul nu va putea
să refuze o contraoferta mai avantajoasă făcută de titularul dreptului de
preempţiune dintr-o categorie superioară şi să aleagă contraoferta
mai puţin avantajoasă făcută de titularul dreptului de preempţiune
dintr-o categorie inferioară.
În măsura în care, până la împlinirea termenului de 30 de zile,
oferta de vânzare nu a fost acceptată sau nu s-a formulat o
contraoferta de cumpărare acceptabilă pentru vânzător, acesta
poate să vândă terenul din fondul forestier proprietate privată
oricărei alte persoane.

I. Exercitarea dreptului de preempţiune prin încheierea

directă a contractului de vânzare-cumpărare.

Este posibil ca vânzătorul să încheie contractul cu unul dintre

titularii dreptului de preempţiune, cu respectarea cerinţei formei
autentice, fără a mai efectua formalităţile de publicitate a ofertei de
vânzare. Dacă există titulari ai dreptului de preempţiune dintr-o
categorie superioară acelora cu care s-a încheiat contractul, ei sunt
îndreptăţiţi să ceară anularea contractului de vânzare-cumpărare.
Dacă ceilalţi titulari ai dreptului de preempţiune fac parte din aceeaşi
categorie sau dintr-o categorie subsecventă, dreptul lor de
preempţiune se stinge ca urmare a încheierii contractului de vânzare-
cumpărare. Aceste soluţii, deşi nu sunt expres prevăzute în lege, sunt
în acord cu logica şi finalitatea textelor care reglementează acest
drept de preempţiune.

J. Natura juridică a contractului încheiat ca urmare a

acceptării ofertei sau a contraofertei.
 În ipoteza în care au fost efectuate formalităţile de publicitate a
ofertei de vânzare, acceptarea acestei oferte de către unul dintre
titularii dreptului de preempţiune sau acceptarea contraofertei de
cumpărare făcută de către vânzător, în termenul de 30 de zile nu are
semnificaţia încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Într-
adevăr, conform art. 2, alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 226/2000, acest contract trebuie să se încheie în formă autentică,
condiţie ad validitatem. Iată de ce acordul de voinţă al părţilor realizat
prin mecanismul exercitării dreptului de preempţiune în termenul de
30 de zile de la publicarea ofertei de vânzare are doar semnificaţia
unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare.
Deşi consiliul local este o autoritate publică, înregistrarea ofertei
de vânzare, a acceptării sau a contraofertei de cumpărare nu are
valoarea formei autentice, întrucât, potrivit art. 6 din Ordonanţa de
urgenţă nr. 226/2000, forma autentică în acest caz se realizează prin
încheierea contractului de vânzare-cumpărare în faţa notarului public.
Aşadar, este nevoie ca părţile să execute promisiunea
bilaterală de vânzare-cumpărare prezentându-se la notarul public
pentru autentificarea contractului de vânzare-cumpărare. Dacă
vânzarea a fost încheiată cu un titular al dreptului dintr-o categorie
subsecventă, notarul public nu va autentifica vânzarea decât

(331)

cât dacă i se prezintă, conform acestui text legal, actul eliberat

vânzătorului de către secretarul consiliului local, act care să ateste
îndeplinirea formalităţilor de publicitate, cuprinzând inclusiv
menţiunile cu privire la acceptarea ofertei de vânzare, la
contraofertele de cumpărare sau la acceptarea acestor contraoferte.
Această dovadă va putea fi eliberată numai după expirarea
termenului de 30 de zile prevăzut în art. 4, alin. 3 din acelaşi act
normativ.
Deşi legea prevede că dovada efectuării publicităţii se
eliberează vânzătorului, nimic nu se opune ca ea să fie eliberată şi
cumpărătorului. Dovada de îndeplinire a formalităţilor de publicitate
este necesară atât în cazul în care contractul se încheie cu o terţă
persoană, cât şi în cazul în care se încheie cu un titular al dreptului de
preempţiune dintr-o categorie subsecventă.
Totuşi, dacă notarul autentifică actul de vânzare-cumpărare
fără a i se prezenta dovada prevăzută în art. 6 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 226/2000, vânzarea este valabilă în măsura
în care s-au îndeplinit formalităţile de publicitate sau nu a fost
încălcat dreptul de preempţiune al persoanelor dintr-o categorie
superioară celei din care face parte cumpărătorul.
Refuzul uneia dintre părţi de a se prezenta la notarul public
pentru perfectarea formei autentice a vânzării îndreptăţeşte cealaltă
parte să ceară instanţei judecătoreşti să pronunţe o hotărâre care să
ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare795. Instanţa de
judecată trebuie să verifice, de asemenea, îndeplinirea formalităţilor
de publicitate a ofertei de vânzare, pe baza dovezii prevăzute în
textul legal menţionat.

K. Sancţiunea nerespectării dreptului de preempţiune.

Conform art. 8, teza a Ii-a din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 226/2000, nerespectarea dispoziţiilor care
reglementează dreptul de preempţiune constituie un motiv de
795
Supra, nr. 159, lit. J, nota 84.
nulitate relativă. Ca urmare, contractul de vânzare-cumpărare
încheiat de către proprietarul unui teren din fondul forestier
proprietate privată cu încălcarea acestor prevederi legale va fi
anulabil.
Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate a ofertei de vânzare
determină nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare
încheiat cu un terţ sau cu un titular al dreptului de preempţiune dintr-
o categorie subsecventă. Oricare dintre titularii drepturilor de
preempţiune încălcate pe această cale este îndreptăţit să introducă
o acţiune în anulare.
De asemenea, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu un
terţ sau cu un titular al dreptului de preempţiune dintr-o categorie
subsecventă este anulabil dacă oferta de vânzare nu conţine toate
menţiunile prevăzute în art. 4, alin. 1 din acest act normativ, dacă nu a
fost înregistrată şi afişată conform legii, dacă se încheie contractul de
vânzare-cumpărare înainte de expirarea termenului de 30 de zile,
dacă vânzarea a fost făcută la un preţ mai mic decât cel pretins iniţial
de vânzător ori decât cel oferit de titularii dreptului de preempţiune
sau în alte condiţii mai puţin oneroase pentru cumpărător decât cele
oferite titularilor

(332)

dreptului de preempţiune sau dacă nu s-a respectat ordinea de

preferinţă a titularilor dreptului de preempţiune.
Deşi, de regulă, acţiunea în anulare aparţine uneia dintre părţile
contractului, în această ipoteză, nulitatea relativă poate fi invocată de
un terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare, respectiv de către unul
sau mai mulţi dintre titularii drepturilor de preempţiune care nu s-au
stins prin neexercitare în termenul de 30 de zile sau prin exercitarea
dreptului de preempţiune al unui titular dintr-o categorie superioară.
Dacă nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate a ofertei de
vânzare, titularul oricărui drept de preempţiune încălcat în acest fel
poate să introducă acţiunea în anulare, fără să i se poată pretinde să
facă dovada acceptării ofertei de vânzare, întrucât o asemenea
acceptare nu era posibilă decât dacă se respectau aceste formalităţi.
Dacă au fost îndeplinite însă formalităţile de publicitate, acţiunea în
anulare poate fi formulată numai de titularii drepturilor de preempţiune
încălcate care au înregistrat acceptarea ofertei de vânzare sau
contraoferta de cumpărare (conţinând condiţii cel puţin la fel de
avantajoase pentru vânzător ca acelea din contractul cu terţul) la
consiliul local competent în termenul de 30 de zile prevăzut în art. 4,
alin. 3 din acelaşi act normativ. Într-adevăr, cum am văzut,
neexercitarea dreptului de preempţiune prin înregistrarea acceptării
sau a contraofertei de cumpărare în termenul menţionat determină
stingerea acestui drept prin decădere.
Ţinând seama de regulile generale care guvernează acţiunea în
anulare, aceasta va putea fi exercitată şi de către reprezentanţii legali,
succesorii universali sau cu titlu universal ai titularilor drepturilor de
preempţiune încălcate, de autoritatea tutelară sau de procuror şi de
alte persoane, conform legii.
Termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut în art. 3 din
Decretul nr. 167/1958 este aplicabil şi în această situaţie. Care este
însă momentul de la care începe să curgă acest termen?
Termenul de prescripţie începe să curgă pentru persoanele
interesate din momentul în care au cunoscut sau ar fi trebuit să
cunoască încheierea contractului de vânzare-cumpărare, inclusiv a
vânzării deghizate, total sau parţial, în forma unui alt act juridic. În
ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare este încheiat în
interiorul termenului de 30 de zile prevăzut în art. 4, alin. 3 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000, termenul de
prescripţie nu poate să înceapă să curgă mai devreme de împlinirea
acestui termen, întrucât titularul acţiunii va trebui să facă dovada
prevăzută în art. 6 din acelaşi act normativ, dovadă care să conţină
menţiunea că a acceptat oferta de vânzare sau că a făcut o
contraoferta de cumpărare în termenul respectiv. Sunt aplicabile în
toate cazurile prevederile art. 9 din Decretul nr. 167/1958, în care este
folosită sintagma „cel îndreptăţit”, care se referă nu numai la părţile
contractului, ci la orice persoană abilitată legal să introducă acţiunea
în anulare, prin excepţie de la regula potrivit căreia acţiunea în
anulare aparţine numai uneia dintre părţile contractante.
Termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în anularea
contractului de vânzare-cumpărare nu se confundă cu termenul de
prescripţie pentru

(333)

introducerea acţiunii prin care se solicită executarea antecontractului

de vânzare-cumpărare încheiat prin întâlnirea ofertei de vânzare cu
acceptarea unuia dintre titularii dreptului de preempţiune sau prin
întâlnirea contraofertei de cumpărare cu acceptarea vânzătorului în
termenul de 30 de zile prevăzut în art. 4, alin. 3 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 226/2000. Acest ultim termen de prescripţie
începe să curgă de la data expirării termenului de 30 de zile, dacă
antecontractul a fost încheiat cu un titular al dreptului de
preempţiune dintr-o categorie subsecventă, întrucât numai de la acea
dată se poate cunoaşte exact care dintre drepturile de preempţiune a
fost exercitat în mod eficient şi numai după această dată se poate
obţine dovada de publicitate prevăzută în art. 6 din acelaşi act
normativ.
În ipoteza în care mai mulţi titulari ai dreptului de preempţiune
din aceeaşi categorie şi-au exercitat dreptul, dar vânzătorul nu a
ales pe unul dintre ei înainte de expirarea termenului de 45 de zile,
se poate aprecia că vânzătorul este decăzut din dreptul de a alege.
Ca urmare, antecontractul de vânzare-cumpărare va fi considerat
încheiat cu primul acceptant, prin aplicarea adagiului qui prior
tempore, potior jure. Desigur, nici în acest caz termenul de prescripţie
nu poate să curgă înainte de expirarea termenului de 30 de zile.
După expirarea acestui termen de prescripţie, se stinge
dreptul la acţiune al titularului dreptului de preempţiune îndreptăţit să
ceară pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de
vânzare-cumpărare. Altfel spus, se stinge chiar situaţia juridică
născută ca urmare a declanşării mecanismului de exercitare a
dreptului de preempţiune. Aceasta nu înseamnă însă că din acest
moment proprietarul poate să vândă în mod liber terenul său în
condiţii mai avantajoase pentru cumpărător decât cele prevăzute în
prima ofertă de vânzare. Dimpotrivă, va fi vorba de o nouă
manifestare de voinţă în sensul înstrăinării terenului, în raport cu care
vânzătorul va trebui să îndeplinească din nou formalităţile de
publicitate a noii oferte de vânzare. Numai dacă noua ofertă de
vânzare va cuprinde aceleaşi condiţii sau condiţii mai grele pentru
potenţialii cumpărători proprietarul va putea să vândă liber terenul
său, fără a îndeplini alte formalităţi de publicitate.
Buna sau reaua-credinţă a cumpărătorului nu determină o
diferenţă de tratament juridic în ce priveşte admisibilitatea şi efectele
admiterii acţiunii în anulare. Dacă vânzarea a fost deghizată total sau
parţial, acţiunea în simulaţie trebuie să preceadă sau să însoţească
acţiunea în anulare.
Contractul de vânzare-cumpărare este consolidat retroactiv, chiar
dacă a fost încălcat un drept de preempţiune, dacă a intervenit
confirmarea actului în interiorul termenului de prescripţie sau dacă a
expirat termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în anulare.
Efectul principal al admiterii acţiunii în anulare este desfiinţarea
retroactivă a contractului de vânzare-cumpărare şi repunerea părţilor
în situaţia anterioară. Ca urmare, dreptul de proprietate asupra
terenului reintră în patrimoniul vânzătorului, care îl va putea vinde
ulterior numai cu respectarea dreptului de preempţiune. Legea nu
prevede posibilitatea subrogării titularului dreptului de preempţiune
în drepturile cumpărătorului.

(334)

Antecontractele de vânzare-cumpărare, indiferent de

momentul în care au fost încheiate, nu sunt anulabile, întrucât,
prin ipoteză, numai vânzarea terenului ar putea să încalce
dreptul de preempţiune, cum rezultă din prevederile art. 3 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000. Executarea
promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare în mod voluntar sau
în mod silit prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc unui
contract autentic de vânzare-cumpărare se va putea face numai pe
baza dovezii îndeplinirii formalităţilor de publicitate, conform art. 4
şi art. 6 din acelaşi act normativ. Dovada trebuie să includă şi
menţiunea că nu a existat o acceptare a ofertei de vânzare sau o
contraofertă de cumpărare din partea nici unuia dintre titularii
dreptului de preempţiune. Dacă există un asemenea
antecontract de vânzare-cumpărare, formalităţile de publicitate
vor putea fi declanşate şi de către promitentul cumpărător,
înregistrând chiar antecontractul de vânzare-cumpărare în locul
ofertei de vânzare. Titularii dreptului de preempţiune trebuie să
se raporteze la elementele din antecontract ca formând
elementele ofertei de vânzare. Dacă antecontractul de vânzare-
cumpărare nu conţine toate elementele acestei oferte, conform
art. 4, alin. 1 din acelaşi act normativ, ele vor trebui să fie
precizate cu ocazia înregistrării antecontractului.

161. Natura juridică a drepturilor de preempţiune

reglementate în Legea nr. 54/1998 şi în Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 226/2000.

Înainte de a califica juridic acest drept, este necesară

precizarea că suntem în prezenţa unui drept de preempţiune
legal, iar nu al unuia convenţional, iar exercitarea elementului
său substanţial se face ante rem venditam, adică printr-o instituţie
precontractuală, iar nu post rem venditam. A doua modalitate de
exercitare este mai energică decât prima, întrucât presupune
mecanisme prin care titularul dreptului de preempţiune se poate
substitui cumpărătorului care i-a încălcat dreptul796.
Iniţial, chestiunea naturii juridice a fost ridicată numai în
legătură cu dreptul de preempţiune referitor la vânzarea
terenurilor agricole, reglementat mai întâi prin Legea nr. 18/1991,
iar apoi prin Legea nr. 54/1998. Astfel, s-a apreciat că dreptul de
preempţiune la cumpărarea terenurilor agricole din extravilan este

796
Pentru clasificarea şi formele de exercitare a drepturilor de preempţiune, A.G. Ilie, M. Nicolae (II),
„Discuţii în legătură cu natura juridică a dreptului de preempţiune”, în Dreptul nr. 1/2004, p. 36.
un drept real, cu caracter temporar 797. Această opinie se
întemeiază pe opozabilitatea erga omnes a dreptului de
preempţiune. S-a observat însă, fără a se nega opozabilitatea erga
omnes, că dreptul de preempţiune nu conferă titularului său
prerogativele specifice unui drept real 798.
Într-o altă concepţie, dreptul de preempţiune a fost
considerat un drept relativ, patrimonial799, aşadar, un drept de
creanţă.

(335)

Dintr-o altă perspectivă, s-a afirmat că nu suntem în prezenţa

unui adevărat drept subiectiv civil, întrucât existenţa aşa-zisului
drept de preempţiune este lăsată la liberul arbitru al vânzătorului,
care poate declara că nici unul din preţurile oferite de titularii acestui
presupus drept nu este convenabil. În realitate, ar fi vorba de o
obligaţie de publicitate sau de o procedură de publicitate a hotărârii
de vânzare, cu caracter obligatoriu, care se înfăţişează ca o
îngrădire legală a libertăţii contractuale şi a atributului dispoziţiei
juridice asupra terenurilor agricole din extravilan800.
În legătură cu aceste concepţii, trebuie să observăm mai întâi că
ele se întemeiază pe clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi
reale şi în drepturi de creanţă. Or, cum am văzut801, există şi drepturi
patrimoniale atipice, care nu pot fi incluse nici în categoria drepturilor
reale, nici în categoria drepturilor de creanţă. În acest context,
interesează categoria drepturilor potestative802.
797
Gh. Beleiu, loc. cit., p. 5 şi 6.
798
L. Pop, op. cit., p. 111.
799
E. Chelaru, Curs..., cit. supra, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 102.
800
L. Pop, op. cit., p. 112.
801
Supra, nr. 34-44.
802
Supra, nr. 44, text şi nota 131.
 Recent, natura juridică a dreptului de preempţiune, cu referire
specială la reglementările cuprinse în Legea nr. 54/1998 şi în
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000, a fost examinată
nu numai din perspectiva drepturilor reale şi a drepturilor de creanţă,
ci şi din perspectiva drepturilor potestative803.
Clarificarea naturii juridice a dreptului de preempţiune
reglementat prin actele normative evocate mai sus804 prin raportare la
aceste trei categorii de drepturi patrimoniale este posibilă dacă se
ţine seama de ansamblul elementelor cuprinse în aceste
reglementări.
În orice caz, acest drept de preempţiune nu este un drept real,
întrucât el nu se exercită în mod direct şi nemijlocit cu privire la un
anumit bun805. Într-adevăr, ceea ce este esenţial pentru drepturile
reale, dincolo de alte caracteristici care ţin doar de natura acestor
drepturi, se exprimă tocmai prin conţinutul lor juridic şi prin
modalitatea de exercitare a acestui conţinut juridic806.
De asemenea, dreptul de preempţiune reglementat prin aceste
acte normative nu este un drept de creanţă, ci un drept potestativ807.
Pentru a înţelege această calificare a naturii juridice a dreptului
de preempţiune, două precizări prealabile sunt necesare. Mai întâi,
reglementările menţionate au ca obiect nu numai dreptul de
preempţiune, ci şi drepturi şi obligaţii

(336)

803
I. Negru, D. Corneanu (I), A.G. Ilie, M. Nicolae (II), „Discuţii în legătură cu natura juridică a
dreptului de preempţiune”, în Dreptul nr. 1 /2004, p. 22-64.
804
Pentru un inventar al reglementărilor cu privire la dreptul de preempţiune în diferite materii, I.
Negru, D. Corneanu (I), loc. cit., p. 22-26.
805
I. Negru, D. Corneanu (I), loc. cit., p. 29 şi 30; A.G. Ilie, M. Nicolae (II), loc. cit., p. 37-42.
806
Supra, nr. 33.
807
I. Negru, D. Corneanu (I), loc. cit., p. 32 şi 33; V. Stoica, „Dreptul de preempţiune la vânzarea
terenurilor agricole şi a celor cu destinaţie forestieră”, în Dreptul nr. 2/2004, p. 66-71; în sens contrar,
A.G. Ilie, M. Nicolae (II), loc. cit., p. 44-53.
conexe care alcătuiesc mecanismul de exercitare a acestui drept. în
al doilea rând, cum am văzut, în fiecare situaţie concretă există mai
mulţi titulari ai dreptului de preempţiune, astfel încât numai generic
se vorbeşte de un drept de preempţiune, deşi, în realitate, există
mai multe asemenea drepturi.
Dreptul de preempţiune, în reglementările analizate, are un
anumit conţinut juridic şi anumite modalităţi de exercitare a acestuia.
În conţinutul juridic al acestui drept intră prerogativa titularului
său de a-şi exprima voinţa în sensul cumpărării, cu preferinţă faţă de
persoanele care nu au un asemenea drept sau chiar faţă de
persoanele care, deşi au un asemenea drept, fac parte dintr-o
categorie subsecventă, dublată de prerogativa de a pretinde
vânzătorului şi persoanelor interesate în cumpărare de a nu încheia
contractul de vânzare-cumpărare înainte de exercitarea dreptului de
preempţiune.
Prima prerogativă se exercită în mod efectiv, de cele mai multe
ori, numai dacă se îndeplinesc formalităţile de publicitate de către
proprietarul terenului. Exercitarea este posibilă, în principal, în forma
acceptării ofertei de vânzare făcute de proprietarul terenului, caz în
care este înlăturată posibilitatea tuturor celorlalte persoane care nu au
un drept de preempţiune sau care fac parte dintr-o categorie
subsecventă de titulari ai acestui drept de a cumpăra în mod legal
terenul respectiv. În secundar, această exercitare este posibilă prin
formularea unei contraoferte de cumpărare; spre deosebire de
contraofertele obişnuite, care nu leagă în nici un fel pe destinatar,
această contraofertă îl obligă pe vânzător să nu încheie un contract
de vânzare-cumpărare cu o altă persoană în condiţii mai favorabile
decât cele cuprinse în contraofertă.
 Aşadar, în ambele modalităţi de exercitare, dreptul de
preempţiune presupune o manifestare unilaterală de voinţă prin care
se realizează puterea titularului său asupra unei situaţii juridice
preexistente, cu efecte asupra persoanelor între care s-a creat
respectiva situaţie juridică. Acestea sunt tocmai elementele care
caracterizează drepturile potestative sub aspectul conţinutului lor
juridic, al obiectului lor şi al modalităţilor lor de exercitare808. Ingerinţa în
sfera de interes a altor persoane se realizează prin ambele modalităţi
de exercitare a dreptului de preempţiune, fie că este vorba de
înlăturarea persoanelor care nu sunt titulari ai acestui drept de la
cumpărarea terenului în condiţii mai favorabile decât cele prevăzute
în oferta de vânzare sau în contraofertă de cumpărare, fie că, mai
ales, este vorba de înlăturarea de la cumpărare a titularilor dreptului
de preempţiune dintr-o categorie subsecventă prin stingerea
dreptului lor de preempţiune.
Indiferent de intensitatea juridică a ingerinţei realizate pe
această cale în sfera de interes a altor persoane, important este că
în toate cazurile există o asemenea ingerinţă. Împrejurarea că
vânzătorul are libertatea să accepte sau nu contraofertă de
cumpărare făcută de unul sau altul dintre titularii dreptului de
preempţiune nu poate să pună în umbră îngrădirea libertăţii lui de a

(337)

vinde altor persoane în condiţii mai favorabile decât acelea prevăzute

în contraofertă. Singura întoarcere reală, dar parţială la libertatea
contractuală pentru vânzător există numai în situaţia în care mai mulţi

808
Pentru aceste caracteristici ale drepturilor potestative, A.G. Ilie, M. Nicolae (II), loc. cit., p. 44-48.
titulari din aceeaşi categorie îşi exercită dreptul de preempţiune, iar
vânzătorul poate să aleagă pe oricare dintre ei.
Mai mult, chiar în absenţa îndeplinirii formalităţilor de
publicitate, dreptul de preempţiune este apărat, mai ales sub
aspectul prerogativei de a pretinde vânzătorului şi celor interesaţi să
cumpere să nu încheie contractul de vânzare-cumpărare până la
exercitarea dreptului de preempţiune. Această apărare se realizează
prin acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat
cu încălcarea acestui drept.
Aşadar, dreptul de preempţiune nu poate fi analizat numai în
raport cu vânzătorul, ci şi în raport cu ceilalţi titulari ai dreptului de
preempţiune şi cu persoanele care, fără a avea un asemenea drept, îşi
manifestă intenţia de a cumpăra sau chiar cumpără terenul în cauză.
Exercitarea puterii conţinute în dreptul de preempţiune nu se
realizează deci numai în legătură cu vânzătorul, ci în legătură cu
întreaga situaţie juridică în care sunt incluse toate aceste persoane.
Specificul drepturilor potestative constă, între altele, în împrejurarea
că ele nu presupun o obligaţie corelativă de a da, a face sau a nu
face din partea unor persoane determinate, cum se întâmplă în cazul
drepturilor de creanţă, ci obligaţia de supunere, respectiv de a
suporta efectele juridice din partea tuturor persoanelor care au
interese sau drepturi în situaţia juridică care formează obiectul dreptului
potestativ.
Această caracteristică i-a făcut pe unii autori să aprecieze, în
mod eronat, că dreptul de preempţiune ar fi un drept real. Datorită
acestei caracteristici, încălcarea dreptului potestativ produce efecte
juridice asemănătoare celor născute din încălcarea dreptului real.
Altfel spus, se naşte un drept de creanţă distinct de dreptul potestativ,
temeiul fiind unul delictual, iar nu unul contractual. În momentul
încălcării dreptului potestativ, se nasc raporturi juridice distincte între
titularul dreptului de preempţiune ca drept potestativ şi cei care au
încălcat dreptul, respectiv părţile contractului de vânzare-cumpărare.
Cum am văzut, acţiunea în anularea vânzării încheiate cu încălcarea
dreptului potestativ este legată, în primul rând, de aceste raporturi
juridice şi numai în mod indirect este un mod de apărare a dreptului
de preempţiune. Specificul dreptului de preempţiune - şi, înclinăm să
credem, specificul tuturor drepturilor potestative - constă tocmai în
aceea că nu poate fi apărat în mod direct printr-o acţiune în justiţie, ci
numai în mod indirect, prin acţiunile care protejează drepturile
născute din exercitarea pozitivă sau din încălcarea dreptului de
preempţiune.
Astfel se explică de ce acţiunea în anularea actului de vânzare-
cumpărare încheiat cu încălcarea dreptului de preempţiune poate fi
introdusă chiar şi după trecerea termenului de 3 ani de la data
expirării termenului în care s-a exercitat pozitiv acest drept de
preempţiune, dar nu mai târziu de 3 ani de la data la care cel
îndreptăţit putea şi trebuia să cunoască încheierea contractului de
vânzare-cumpărare. Desigur, posibilitatea anulării contractului de
vânzare-cumpărare

(338)

presupune că el este încheiat în cel mult 3 ani de la data expirării

termenului în care dreptul de preempţiune a fost exercitat în mod
pozitiv de către titularul său.
Obligaţia vânzătorului de a nu vinde înainte de exercitarea
dreptului de preempţiune nu poate fi privită ca o obligaţie distinctă,
corelativă unui drept de creanţă. Această obligaţie a vânzătorului de
a nu vinde este dublată de obligaţia celorlalte persoane de a nu
cumpăra înainte de exercitarea dreptului de preempţiune. Ca
urmare, aceste obligaţii nu sunt autonome, ci fac parte dir. obligaţia
generală pe care o au toate persoanele cu drepturi sau interese în
situaţia juridică obiect al dreptului potestativ de a se supune
manifestării de voinţă a titularilor acestui drept. Tendinţa de a rupe
din context fiecare element expresia inerţiei generate de înţelegerea
maniheistă a drepturilor patrimoniale fie ca drepturi reale, fie ca
drepturi de creanţă.
Este însă adevărat că dreptul de preempţiune ca drept
potestativ este însoţit şi de alte elemente.
Mai întâi, este vorba de obligaţia vânzătorului de a efectua
formalităţile de publicitate a ofertei de vânzare şi de prerogativa
corespunzătoare a titularului dreptului de preempţiune. Obligaţia
vânzătorului este o obligaţie propter rem. Sub acest aspect, raportul
juridic dintre vânzător şi fiecare titular al dreptului de preempţiune
poate fi privit ca un raport obligaţional alterat, întrucât, aşa cum se
întâmplă cu toate obligaţiile propter rem de natură civilă, există, dar
numai la modul potenţial, o opozabilitate mai largă în raport cu
obligaţiile civile propriu-zise.
Apoi, este vorba de raporturile juridice de drept administrativ
dintre vânzător şi titularii dreptului de preempţiune, pe de o parte, şi
consiliul local, prin secretarul acestuia, în legătură cu înregistrarea şi
afişarea ofertei de vânzare şi a contraofertelor de cumpărare, precum
şi în legătură cu eliberarea dovezii privind îndeplinirea formalităţilor
de publicitate.
Toate aceste elemente adiacente dreptului de preempţiune
alcătuiesc procedura sau mecanismul de exercitare a acestui drept.
Nu trebuie să se confunde însă dreptul de preempţiune ca drept
potestativ cu drepturile şi obligaţiile care intră în conţinutul raporturilor
juridice care alcătuiesc acest mecanism de exercitare. În concluzie,
reglementările din Legea nr. 54/1998 şi din Ordonanţa de urgenţă nr.
226/2000 au complicat foarte mult situaţia dreptului de preempţiune,
astfel încât, în practică, ele sunt greu de aplicat şi chiar ineficiente.
Sub acest aspect, sunt binevenite propunerile de lege ferenda pentru
îmbunătăţirea acestor reglementări în sensul consolidării dreptului de
preempţiune ca drept potestativ prin recunoaşterea exercitării sale post
rem venditam809. În schimb, procedura de publicitate nu poate fi înlocuită
cu o simplă notificare, ţinând seama de multitudinea titularilor
dreptului de preempţiune. În plus, nu credem că se poate nega
dreptul vânzătorului de a alege între titularii dreptului de preempţiune

(339)

din aceeaşi categorie. Soluţia dobândirii dreptului de proprietate

în cote egale de către titularii dreptului de preempţiune din
aceeaşi categorie ar duce la extinderea coproprietăţii, ceea ce ar
contraveni chiar scopului reglementării dreptului de preempţiune
în domeniile analizate 810.

Secţiunea a II-a
Regimul juridic al construcţiilor proprietate privată

162. Precizări prealabile. Sediul materiei.

809
A.G. Ilie, M. Nicolae, loc. cit., p. 64.
810
Pentru propunerile de lege ferenda criticate în text, A.G. Ilie, M. Nicolae, loc. cit., p. 64.
 Regimul juridic al construcţiilor este alcătuit din numeroase
reglementări811, care nu pot fi analizate exhaustiv în acest cadru. În
plus, multe dintre aceste reglementări sunt adoptate prin acte
normative subsecvente legii, acte supuse unui ritm rapid de
schimbare. Ca urmare, vor fi reţinute numai câteva prevederi
legale, care stabilesc cele mai importante limite ale exercitării
dreptului de proprietate privată asupra construcţiilor.
Dintre numeroasele reglementări în materie, cele mai
importante sunt Legea nr. 350/2001812 şi Legea nr. 50 din 29 iulie
1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri
pentru realizarea locuinţelor 813.

(340)

Amenajarea teritoriului şi urbanismul sunt reglementate prin

norme juridice care conturează competenţele autorităţilor publice în
811
Pentru un inventar al acestor reglementări, art. 6, alin. 2 din Ordinul Ministerului Lucrărilor
Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 1943 din 19 decembrie 2001 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, publicat în Monitorul oficial al României, Partea
I, nr. 231 din 8 aprilie 2002, modificat prin Hotărârea Guvernului nr. 1278 din 13 noiembrie 2002
privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 36/2002 privind
impozitele şi taxele locale, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 875 din 4 decembrie
2002.
812
Supra, nr. 152, nota 27.
813
Republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 3 din 13 ianuarie 1997, modificată prin
Legea nr. 114 din 11 octombrie 1996 privind locuinţele, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 231 din 24 noiembrie
2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor
şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.
612 din 29 noiembrie 2000, Legea nr. 453 din 18 iulie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea
locuinţelor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 431 din 1 august 2001, Ordonanţa
Guvernului nr. 5 din 24 ianuarie 2002 pentru modificarea şi completarea art. 4 din Legea nr. 50/1991
privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 70 din 31 ianuarie 2002, Ordonanţa Guvernului nr. 36 din 30 ianuarie 2002
privind impozitele si taxele locale, republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 670 din 10
septembrie 2002, Legea nr. 401 din 7 octombrie 2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 749 din 27 octombrie 2003 şi prin Legea nr. 199 din 25 mai 2004 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 487 din 31 mai 2004. în legătură cu aplicarea
dispoziţiilor Legii nr. 50/2001 şi Regulamentul general de urbanism (supra, nr. 152, nota 28).
acest domeniu şi limitează, în primul rând, cum am văzut814,
exercitarea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor. În plus,
aceste norme juridice sunt şi temeiul limitării exercitării dreptului de
proprietate privată asupra construcţiilor.
Certificatul de urbanism şi autorizaţia pentru executarea
lucrărilor de construire sau desfiinţare a construcţiilor sunt actele
administrative individuale prin care se concretizează limitele cuprinse
în normele juridice în legătură cu exercitarea dreptului de proprietate
privată asupra construcţiilor.
Este însă de observat că aceste limite sunt valabile, de cele mai
multe ori, şi în legătură cu exercitarea dreptului de proprietate publică
asupra construcţiilor.

163. Certificatul de urbanism.

În art. 5 din Legea nr. 50/1991 şi în art. 28-34 din Legea nr.
350/2001 sunt cuprinse dispoziţiile principale cu privire la acest act
administrativ815. Sub aspectul tehnicii legislative, ar fi de preferat ca, în
viitor, aceste dispoziţii să fie unificate într-un singur act normativ,
pentru a evita inadvertenţele şi necorelările. Într-adevăr, în prezent,
reglementările cuprinse în cele două legi sunt contradictorii,
necorelate şi sunt susceptibile de interpretări diferite. în plus, actul
administrativ normativ de aplicare a acestor dispoziţii legale816
adaugă, în mod nepermis, la lege.

A. Funcţia şi natura juridică a certificatului de urbanism.

814
Supra, nr. 152.
815
În aplicarea acestor prevederi legale, trebuie să se ţină seama şi de dispoziţiile art. 27-39 din Ordinul
nr. 1943/2001.
816
Supra, nr. 162, nota 117.
 Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, o
dată ce au fost aprobate, îşi găsesc aplicarea prin acte
administrative subsecvente, cu caracter individual. Certificatul de
urbanism este un asemenea act administrativ individual prin care
autorităţile publice competente fac cunoscute regimul juridic, cel
economic şi cel tehnic al imobilelor, terenuri şi construcţii, condiţiile
necesare pentru realizarea unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a
altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii, precum şi lista cuprinzând
avizele şi acordurile legale necesare în ipoteza autorizării unei lucrări
de construire sau desfiinţare a unei construcţii (art. 5 din Legea nr.
50/1991 şi art. 29, alin. 1 din Legea nr. 350/2001).
Certificatul de urbanism este un act administrativ de informare
cu caracter obligatoriu. Altfel spus, datele conţinute în certificatul de
urbanism sunt mai mult decât simple informaţii, ele făcând proba
regimului juridic, economic şi tehnic al imobilului, teren sau
construcţie, în legătură cu care s-a solicitat eliberarea certificatului.
Este însă de observat că, în ce priveşte regimul juridic,

(341)

există o suprapunere parţială între datele conţinute în acest

certificat de urbanism şi datele cuprinse în sistemul de publicitate
imobiliară. În caz de neconcordanţă, au prioritate datele înscrise
în sistemul de publicitate imobiliară. Celelalte elemente ale
regimului juridic, precum şi elementele regimului economic şi
tehnic al imobilului pot fi infirmate numai prin modificarea sau
rectificarea certificatului de urbanism de către autoritatea publică
emitentă sau prin anularea acestui act administrativ în procedura
de contencios administrativ de drept comun, în măsura în care se
probează că datele conţinute în certificat nu concordă cu datele
cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de
urbanism.
Acest act administrativ nu conferă însă dreptul de executare
a lucrărilor de construire, amenajare sau plantare (art. 5, alin. 5 din
Legea nr. 50/1991 şi art. 259, alin. 4 din Legea nr. 350/2001). În
mod simetric, el nu conferă nici dreptul de desfiinţare a unei
construcţii.
Când certificatul de urbanism este solicitat în vederea
obţinerii unei autorizaţii de construire, iar documentaţia depusă o
dată cu cererea de eliberare a certificatului include şi o solicitare
de derogare de la prevederile documentaţiilor de urbanism
aprobate pentru zona respectivă, autoritatea publică emitentă
poate să precizeze în acest act administrativ şi cerinţa elaborării
unui nou plan urbanistic zonal (P.U.Z.) sau a unui nou plan
urbanistic de detaliu (P.U.D.). După aprobarea noii documentaţii
de urbanism este posibilă întocmirea documentaţiei tehnice
necesare pentru obţinerea autorizaţiei de construire (art. 32 din
Legea nr. 350/2001).

B. Cine cere eliberarea certificatului de urbanism?

Orice persoană fizică sau juridică interesată în cunoaşterea

regimului juridic, economic şi tehnic al unui anumit imobil, teren sau
construcţie, are dreptul să ceară eliberarea certificatului de
urbanism (art. 5, alin. 4 din Legea nr. 50/1991 şi art. 29, alin. 3
din Legea nr. 350/2001). Pentru acelaşi imobil pot fi eliberate mai
multe certificate de urbanism, la cererea unor persoane diferite,
dar conţinutul acestor certificate trebuie să fie identic, respectiv în
acord cu documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism
existente în momentul emiterii lor. Nu este necesar ca persoana
care solicită eliberarea certificatului să fie proprietarul imobilului
sau să depună la autoritatea publică emitentă actul de proprietate
al imobilului respectiv (art. 30 din Legea nr. 350/2001).
Reglementarea este raţională, întrucât numai în acest fel se
asigură accesul efectiv al tuturor persoanelor interesate la date le
care alcătuiesc regimul juridic, economic şi tehnic al imobilului în
cauză.
Dacă, în cele mai multe cazuri, cererea de eliberare a
certificatului de urbanism este facultativă, există câteva situaţii în
care certificatul de urbanism constituie o condiţie pentru
încheierea unei anumite operaţiuni juridice. Astfel, dispoziţiile art.
5, alin. 6 din Legea nr. 50/1991 şi dispoziţiile art. 29, alin. 2 din
Legea nr. 350/2001 menţionează ipotezele în care este obligatorie
emiterea certificatului de urbanism. Aceste dispoziţii sunt însă
contradictorii şi confuze.
Astfel, în art. 29, alin. 2 din Legea nr. 350/2001 se prevede că
„Eliberarea certificatului de urbanism este obligatorie pentru
adjudecarea prin licitaţie a Iucrărilor

(342)

de proiectare şi de execuţie a lucrărilor publice şi pentru

legalizarea actelor de înstrăinare, partajare sau comasare a
bunurilor imobile. În cazul vânzării sau cumpărării de imobile
certificatul de urbanism cuprinde informaţii privind consecinţele
urbanistice ale operaţiunii juridice, solicitarea certificatului de
urbanism fiind în acest caz facultativă”.
 Mai întâi, textul este impropriu redactat. Legiuitorul nu a avut
în vedere legalizarea, ci autentificarea actelor de înstrăinare,
partajare sau comasare a bunurilor imobile. În plus, comasarea nu
este prin ea însăşi un act juridic, ci o operaţiune juridică făcută prin
intermediul altor acte juridice. Totodată, se creează o confuzie în
legătură cu situaţiile în care este necesară forma autentică a unui
act juridic de înstrăinare imobiliară. În absenţa unei prevederi
exprese, forma autentică este necesară numai pentru actele
juridice de înstrăinare a terenurilor.
În al doilea rând, textul pare să instituie o regulă cu privire
la obligativitatea certificatului de urbanism în situaţiile enumerate
în prima frază şi o excepţie de la această regulă în cazul vânzării
sau cumpărării de imobile, caz în care solicitarea certificatului de
urbanism este facultativă. Această excepţie este însă ilogică,
întrucât ar însemna că certificatul de urbanism este obligatoriu în
cazul donaţiei, al schimbului sau al oricărui act translativ de
proprietate, cu excepţia contractului de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, în art. 5, alin. 6 din Legea nr. 50/1991, astfel
cum a fost modificată prin Legea nr. 401/2003, se prevede:
„Certificatul de urbanism se emite, potrivit legii, şi în vederea
concesionării de terenuri, a adjudecării prin licitaţie a proiectării
lucrărilor publice în etapa «Studiu de fezabilitate» şi pentru cereri
în justiţie şi operaţiuni notariale privind circulaţia imobiliară atunci
când operaţiunile respective au ca obiect împărţeli ori comasări de
parcele solicitate în scopul realizării de lucrări de construcţii,
precum şi constituirea unei servituti de trecere cu privire la un
imobil. Operaţiunile juridice menţionate se efectuează numai în
baza certificatului de urbanism, iar nerespectarea acestor
prevederi se sancţionează cu nulitatea actului.”
 Acest text este şi mai confuz decât primul. Din el pare să
rezulte că sunt două situaţii în care certificatul de urbanism are
valoarea unei condiţii prealabile, ad validitatem, pentru încheierea
unui act juridic.
Prima situaţie se referă la concesionarea de terenuri şi la
adjudecarea prin licitaţie a proiectării lucrărilor publice în etapa
„Studiu de fezabilitate”.
A doua situaţie are în vedere cererile în justiţie şi
operaţiunile notariale privind circulaţia imobiliară atunci când
operaţiunile respective au ca obiect împărţeli ori comasări de
parcele solicitate în scopul realizării de lucrări de construcţii, precum
şi constituirea unei servituti de trecere cu privire la un imobil. În
cadrul acestei situaţii, legiuitorul pare să fi distins între două
ipoteze.
În prima ipoteză, este vorba de cereri în justiţie şi operaţiuni
notariale privind circulaţia imobiliară, având ca obiect împărţeli ori
comasări de parcele solicitate în scopul realizării de construcţii. A
doua ipoteză are în vedere cererile în justiţie şi operaţiunile
notariale care au ca obiect constituirea unei servituti de trecere
(precizarea legiuitorului în sensul că servitutea se referă la un
imobil este superfluă, întrucât orice servitute este un drept real
imobiliar).

(343)

În ambele ipoteze, noţiunea de operaţiuni privind circulaţia

imobiliară având ca obiect împărţeli sau comasări de parcele este
absconsă, întrucât împărţeala, înţeleasă ca partaj, respectiv ca
sistarea stării de coproprietate sau de indiviziu-ne, nu este o
formă de circulaţie imobiliară. Legiuitorul pare să fi înţeles însă, în
acest context, într-un sens mai larg noţiunea de circulaţie
imobiliară817, incluzând chiar şi partajul propriu-zis în sfera
acestei noţiuni. Tot astfel, nu se înţelege când şi cum se
precizează scopul realizării de construcţii cu ocazia cererilor în
justiţie şi a operaţiunilor notariale.
Oricum, în cea de-a doua situaţie, indiferent de ipoteză, nu
este vorba de o exigenţă care să aibă ca obiect toate actele
juridice de înstrăinare sau de dezmembrare a dreptului de
proprietate privată asupra unui teren. Este de neînţeles de ce
legiuitorul a avut în vedere numai cazurile menţionate în cele
două ipoteze ale acestei situaţii. De exemplu, nu se poate înţelege
din ce motiv certificatul de urbanism nu este necesar când se
înstrăinează un teren în întregime, fără să fie vorba de o
parcelare sau de o comasare. Tot astfel, este neexplicabil că se
cere certificatul de urbanism pentru constituirea unei servituti de
trecere, dar el n-ar fi necesar când se înstrăinează dreptul de
proprietate asupra terenului.
Pentru a mări şi mai mult confuzia, în art. 30, alin. 3 din
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 se precizează
că „Operaţiunile juridice având ca obiect dezmembrarea prin
lotizare sau împărţeală, alipirea sau dezlipirea de parcele,
constituirea unei servituti de trecere, precum şi înstrăinarea unui
teren destinat construcţiilor se îndeplinesc numai în formă
autentică şi cu obţinerea prealabilă a certificatului de urbanism.
Operaţiunile juridice sus-menţionate, îndeplinite fără respectarea
acestor prevederi, sunt nule de drept”.
817
În sprijinul acestei interpretări, dispoziţiile Capitolului 7, F. 1, pag. 2, pct. 4.2 din Ordinul nr.
1943/2001, în care se arată că operaţiunile notariale privind circulaţia imobiliară includ în sfera lor
vânzări, cumpărări, concesionări, cesionări, dezmembrări, parcelări, comasări, partaje, succesiuni etc.
 Pe de o parte, Ordinul nr. 1943/2001 prin care au fost
aprobate aceste norme a adăugat la Legea nr. 50/1991 în forma
existentă la data adoptării acestui Ordin (deci înainte de
modificarea ei prin Legea nr. 401/2003). Într-adevăr, înainte de
această modificare, Legea nr. 50/1991 nu prevedea nici un caz în
care certificatul de urbanism ar fi constituit o condiţie ad
validitatem pentru încheierea unui act juridic. Or, ţinând seama de
ierarhia actelor normative, legea nu poate fi completată printr-un
ordin al unui minister. Instituirea sancţiunii nulităţii absolute a
actului juridic prin ordin al ministerului respectiv este ilegală cât
timp legea în aplicarea căreia a fost emis ordinul nu conţine o
asemenea prevedere. S-ar putea cel mult aprecia că această
prevedere a fost emisă şi în aplicarea art. 29, alin. 2 din Legea nr.
350/2001, caz în care ea şi-ar păstra caracterul ilegal, întrucât şi în
raport cu acest text legal, pe de o parte, adaugă forma autentică,
iar pe de altă parte, omite să menţioneze excepţia prevăzută în
textul legal respectiv.

(344)

În concluzie, de lege ferenda, este necesară mai întâi o

precizare a scopului urmărit de legiuitor. Sub acest aspect, cerinţa
certificatului de urbanism ca o condiţie necesară pentru încheierea
unui act juridic este de natură să protejeze pe dobânditorul unui teren
cu construcţii sau care este sau poate fi destinat construcţiilor. Ca
urmare, certificatul de urbanism ar trebui să aibă valoarea unei condiţii
prealabile pentru încheierea unui act juridic ori de câte ori se
înstrăinează sau se dezmembrează dreptul de proprietate privată
asupra unui asemenea teren situat în intravilan sau se constituie un
drept de concesiune asupra unui teren proprietate publică situat în
intravilan. Desigur, cu respectarea cerinţelor legale, este posibil să se
construiască şi pe un teren situat în extravilan818. Certificatul de
urbanism va fi însă în acest caz necesar numai pentru obţinerea
autorizaţiei de construire, iar nu şi pentru înstrăinarea sau
dezmembrarea dreptului de proprietate.
Cât priveşte sancţiunea încheierii, în absenţa certificatului de
urbanism, a actului juridic de înstrăinare sau de dezmembrare,
sancţiunea nulităţii relative apare mai potrivită decât sancţiunea
nulităţii absolute. Într-adevăr, interesul protejat în acest caz este unul
privat, iar nu unul public. Rostul certificatului de urbanism este unul de
informare în legătură cu regimul juridic, economic şi tehnic al unui
imobil, fără a conferi dreptul de a executa lucrări de construire ori de
desfiinţare a construcţiilor. Interesul public care are ca obiect
concordanţa dintre modul de exercitare a unui asemenea drept şi
documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism este protejat
prin autorizaţia de construire sau de desfiinţare a construcţiilor, iar nu
prin certificatul de urbanism. Desigur, dobânditorul dreptului de
proprietate sau al dezmembrământului poate să solicite anularea
actului încheiat în absenţa certificatului de urbanism, întrucât numai

818
Mai mult, este posibil ca, după aprobarea planului general de urbanism, anumite terenuri din
extravilan să fie introduse în intravilanul localităţilor, dar numai pe baza unor noi planuri urbanistice
zonale, aprobate potrivit legii. Totodată, scoaterea terenurilor din circuitul agricol, temporar sau
definitiv, şi afectarea lor pentru efectuarea unor lucrări de construire se poate face numai potrivit legii
(art. 20, alin. 2 şi 3 din Legea nr. 50/1991). În acest sens, în Anexa 2 la această lege, intravilanul
localităţii este definit astfel: „(1) Teritoriul care constituie o localitate se determină prin Planul
urbanistic general (PUG) şi cuprinde ansamblul terenurilor de orice fel, cu/fără construcţii, organizate
şi delimitate ca trupuri independente, plantate, aflate permanent sub ape, aflate în circuitul agricol sau
având o altă destinaţie, înăuntrul căruia este permisă realizarea de construcţii, în condiţiile legii.
(2) Intravilanul se poate dezvolta prin extinderea în extravilan numai pe bază de planuri urbanistice
zonale (PUZ), legal aprobate, integrându-se ulterior în Planul general urbanistic (PUG) al localităţii.”
Pe de altă parte, în aceeaşi anexă se precizează că extravilanul localităţii este „Teritoriul cuprins între
limita intravilanului şi limita administrativ-teritorială a unităţii de bază (municipiu, oraş, comună),
înăuntrul căruia autorizarea executării lucrărilor de construcţii este restricţionată, în condiţiile prezentei
legi”.
acesta, ca persoană protejată prin norma juridică respectivă, are
calitate procesuală activă într-o asemenea acţiune.

C. Cine eliberează certificatul de urbanism?

Conform art. 5, alin. 2 din Legea nr. 50/1991 şi art. 33, alin. 1
din Legea nr. 350/2001, certificatul de urbanism

(345)

se emite de autorităţile competente să emită autorizaţiile de

construire819. În cazul obiectivelor cu caracter militar, certificatul de
urbanism se eliberează numai în temeiul şi cu respectarea
documentaţiilor aferente acestor obiective, elaborate şi aprobate
de autorităţile centrale competente (art. 29, alin. 6 din Legea nr.
350/2001).
Certificatul trebuie să fie eliberat în termen de 30 de zile de
la data înregistrării cererii solicitantului. Este de discutat dacă în
acest caz sunt aplicabile prevederile Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 27 din 18 aprilie 2003 privind procedura aprobării
tacite820. Răspunsul este afirmativ în măsura în care se apreciază
că acest certificat, deşi are doar valoare informativă, face parte
din categoria autorizaţiilor, concluzie desprinsă din art. 3, alin. 1,
lit. a din această ordonanţă de urgenţă.
Certificatul de urbanism trebuie să fie semnat de către
preşedintele consiliului judeţean, primarul general al Municipiului

819
Infra, nr. 164, lit. C.
820
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 291 din 25 aprilie 2003, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 486 din 18 noiembrie 2003 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 827 din 22 noiembrie 2003.
Bucureşti sau de primar, după caz, precum şi de către secretarul
general, respectiv secretarul autorităţii emitente şi de către
arhitectul şef ori de către persoana cu responsabilitate în
domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului. Preşedintele
consiliului judeţean sau primarul nu îşi poate delega atribuţiile
privind semnarea certificatului. Lipsa unei semnături atrage
nulitatea actului (art. 5, alin. 3 din Legea nr. 50/1991 şi art. 34
din Normele metodologice de aplicare).

D. Conţinutul certificatului de urbanism.

Conform art. 29, alin. 5 şi art. 31 din Legea nr. 350/2001,

acest act administrativ trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu,
scopul eliberării lui, precum şi elementele privind regimul juridic,
economic şi tehnic al imobilului821.

(346)

164. Autorizaţia de construire.

821
Conform art. 31 din Legea nr. 350/2001, „Certificatul de urbanism cuprinde următoarele elemente
privind:
- regimul juridic al imobilului - dreptul de proprietate asupra imobilului şi servitutile de utilitate
publică care grevează asupra acestuia; situarea terenului în intravilan sau în afara acestuia; prevederi
ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului - zone protejate, zone
în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului, interdicţii definitive sau temporare de
construcţie sau dacă acesta este înscris în Lista cuprinzând monumentele istorice din România, precum
şi altele prevăzute de lege;
- regimul economic al imobilului - folosinţa actuală, destinaţii
admise sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice
aplicabile în zonă, reglementări fiscale specifice localităţii sau
zonei;
- regimul tehnic al imobilului - procentul de ocupare a terenului, coeficientul de uti lizare a terenului,
dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor, echiparea cu utilităţi, edificabil admis pe parcelă,
circulaţii şi accese pietonale şi auto, parcaje necesare, alinierea terenului şi a construcţiilor faţă de
străzile adiacente terenului, înălţimea minimă şi maximă admisă”.
 A. Cerinţa autorizării lucrărilor de construcţii şi natura
juridică a autorizaţiei de construire.

Dreptul de proprietate privată asupra terenurilor destinate

construcţiilor şi asupra construcţiilor este limitat prin instituirea
cerinţei legale a autorizării lucrărilor de construcţii. Această
noţiune trebuie înţeleasă în sens larg, în sfera ei intrând toate
lucrările de construire prevăzute în art. 3 din Legea nr. 50/1991,
precum şi lucrările de demolare, dezafectare ori dezmembrare a
construcţiilor şi instalaţiilor prevăzute în art. 6 1 din acelaşi act
normativ. Nu sunt supuse autorizării lucrările menţionate în art. 8
din Legea nr. 50/1991, respectiv lucrările care nu modifică
structura de rezistenţă, caracteristicile iniţiale ale construcţiilor şi
ale instalaţiilor aferente sub aspectul arhitectural al acestora.
Pentru simplificare, sintagma autorizaţie de construire va fi
utilizată în legătură cu toate lucrările pentru care este necesară
procedura de autorizare, indiferent că este vorba de lucrările de
construire propriu-zise sau de lucrări de desfiinţare sau
modificare a construcţiilor.
Ca natură juridică, autorizaţia de construire este un act
administrativ emis de autoritatea publică locală competentă
pentru a asigura concordanţa dintre activităţile de construcţii şi
conţinutul documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de
urbanism (art. 2 din Legea nr. 50/1991).

B. Cine cere eliberarea autorizaţiei de construire?

Orice persoană fizică sau juridică trebuie să ceară eliberarea

autorizaţiei de construire înainte de începerea oricărei lucrări de
construcţii, cu excepţia acelora prevăzute în art. 8 din Legea nr.
50/1991.
Cererea de eliberare a autorizaţiei trebuie să fie însoţită de
certificatul de urbanism, dovada titlului asupra terenului şi/sau
construcţiilor, proiectul pentru autorizarea executării lucrărilor de
construcţii, avizele şi acordurile legale necesare, stabilite prin
certificatul de urbanism şi de dovada privind achitarea taxelor
legale (art. 6, alin. 1 din Legea nr. 50/1991). Totodată, solicitantul
are obligaţia să prezinte o declaraţie pe proprie răspundere în
care să precizeze că imobilul în legătură cu care se cere
autorizarea lucrărilor de construcţii nu formează obiectul unui litigiu
în curs de judecată (art. 6, alin. 8 din Legea nr. 50/1991).
Pe lângă această documentaţie, mai sunt necesare avizele
legale în vederea autorizării. Legiuitorul a instituit obligaţia
emitentului autorizaţiei de a organiza structuri de specialitate în
vederea obţinerii, în numele solicitantului, a tuturor avizelor
prealabile necesare, integrate într-un acord unic (art. 4 1). Pe
lângă aceste avize, în situaţia zonelor care au un regim legal de
protecţie prevăzut în planurile de amenajare a teritoriului şi în
documentele de urbanism, autorizaţia de construire se va elibera
numai după obţinerea avizelor speciale prevăzute în art. 7 din
Legea nr. 50/1991.

C. Cine emite autorizaţia de construire?

În funcţie de natura investiţiilor şi a lucrărilor de construcţii,

autorizaţia de construire se emite fie de preşedinte le consiliului
judeţean, cu avizul primarilor, fie de primarul general al
municipiului Bucureşti ori de primarul municipiului, oraşului,
sectorului sau comunei unde se efectuează lucrarea de
construcţie (art. 4).

(347)

Autorizaţia trebuie să fie emisă în cel mult 30 de zile de la data

înregistrării cererii solicitantului. Şi în acest caz sunt aplicabile
prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003.
Autorizaţia trebuie să cuprindă o perioadă de valabilitate de cel mult
12 luni de la data emiterii ei pentru începerea lucrărilor de construcţie,
precum şi durata maximă necesară pentru executarea acestor
lucrări.
Deşi formularea art. 6, alin. 5 din Legea nr. 50/1991 nu este
suficient de clară, totuşi se poate trage concluzia că, dacă executarea
lucrărilor de construcţie a început în intervalul de 12 luni de la data
emiterii autorizaţiei, termenul prevăzut în autorizaţie pentru finalizarea
lucrărilor începe să curgă din momentul respectiv.
Autorizaţia de construire se semnează de preşedintele
consiliului judeţean sau de primar, după caz, de secretarul autorităţii
publice locale şi de arhitectul şef sau de persoana care răspunde de
amenajarea teritoriului şi de urbanism în structura respectivei
autorităţi publice locale (art. 6, alin. 11).
Dacă lucrările nu au fost începute sau nu au fost finalizate în
termenele prevăzute în autorizaţie, aceasta îşi pierde valabilitatea,
fiind necesară o nouă autorizaţie de construire, dar fără a se mai
depune un nou certificat de urbanism. Eliberarea unei noi autorizaţii
nu mai este necesară dacă beneficiarul autorizaţiei iniţiale a solicitat
prelungirea valabilităţii acesteia cu cel puţin 15 zile înaintea expirării
termenelor de valabilitate (fie cel de începere a lucrărilor, fie cel de
finalizare a acestora). Prelungirea poate fi acordată o singură dată,
pentru o durată maximă de 12 luni (art. 6, alin. 6 şi 6 1 din Legea nr.
50/1991).
Autorizaţia de construire se semnează, după caz, de
preşedintele consiliului judeţean sau de primar, precum şi de
secretar şi de arhitectul şef sau de persoana cu responsabilitate în
domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului din aparatul propriu
al autorităţii publice emitente (art. 6, alin. 11).

D. Conţinutul autorizaţiei de construire.

Potrivit art. 47, alin. 1 din Normele metodologice, autorizaţia

de construire, respectiv de desfiinţare a construcţiilor trebuie să
cuprindă elementele prevăzute în formularul model prevăzut pentru
fiecare autoritate emitentă (preşedintele consiliului judeţean, primarul
Municipiului Bucureşti sau al sectorului, primarul municipiului, oraşului
sau comunei). Astfel, autorizaţia trebuie să cuprindă descrierea
lucrărilor de construire sau de desfiinţare a construcţiilor, precizarea
imobilului unde se fac lucrările şi a adresei acestuia, indicarea datelor
extrase din cartea funciară sau din fişa bunului imobil, după caz, a
valorii lucrărilor declarate de solicitant şi a proiectului care stă la baza
lucrărilor. De asemenea, în cuprinsul autorizaţiei se precizează că
documentaţia tehnică (proiectul de construire sau proiectul de
desfiinţare a lucrărilor), vizată spre neschimbare, face parte
integrantă din actul administrativ, iar nerespectarea acesteia
constituie contravenţie, menţio-nându-se totodată termenul în care
trebuie să fie începute lucrările, durata de execuţie a lucrărilor şi
obligaţiile titularului autorizaţiei din momentul începerii lucrărilor şi
până în momentul finalizării acestora.
 În plus, emitentul poate impune, prin autorizaţia de construire,
anumite condiţii rezultate din normele generale şi locale în legătură
cu utilizarea domeniului

(348)

public, a mediului, a proprietăţilor particulare învecinate etc. (art.

47, alin. 2 din Norme).

E. Sancţiuni.

Fiind un act administrativ, autorizaţia de construire poate fi

atacată în faţa instanţelor de contencios administrativ, conform
Legii nr. 29 din 7 noiembrie 1990 a contenciosului administrativ822,
în măsura în care a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale.
Acţiunea în contencios administrativ poate fi formulată de
persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim823 prin emiterea autorizaţiei de către autoritatea
administrativă competentă. De asemenea, potrivit art. 9 1, alin. 1
din Legea nr. 50/1991, anularea autorizaţiei de construire poate fi
cerută şi de către prefect, din oficiu sau la sesizarea expresă a
organelor de control ale Inspectoratului de Stat în Construcţii.
Introducerea acţiunii pentru anularea autorizaţiei de
construire sau de desfiinţare are efect suspensiv cu privire la

822
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 122 din 8 noiembrie 1990, modificată prin
Legea nr. 59 din 23 iulie 1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a
Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii de Conturi, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 iulie
1993 şi prin Legea nr. 146 din 24 iulie 1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997.
823
În redactarea actuală, după revizuirea Constituţiei, dispoziţiile art. 52, alin. 1 prevăd expres că
vătămarea poate consta nu numai în încălcarea unui drept, ci şi a unui interes legitim de către
autoritatea publică.
efectele autorizaţiei. Ca urmare, conform art. 91, alin. 2 din
aceeaşi lege, instanţa va dispune oprirea lucrărilor până la
soluţionarea în fond a cauzei. Aşadar, instanţa nu poate să
aprecieze în legătură cu oprirea lucrărilor. Mai mult, chiar dacă
instanţa ar omite să dispună oprirea lucrărilor, titularul autorizaţiei
nu are dreptul să continue aceste lucrări, putându-i-se aplica
sancţiunile contravenţionale sau penale prevăzute pentru
executarea lucrărilor fără autorizaţie.
Nerespectarea prevederilor legale privind autorizarea şi
executarea lucrărilor de construire sau de desfiinţare a
construcţiilor atrage răspunderea penală sau contravenţională a
persoanelor vinovate, conform art. 21-24 din Legea nr. 50/1991.
Executarea sau desfiinţarea, totală sau parţială, a lucrărilor
de construire, cu excepţia acelora referitoare la monumente
istorice, fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea
prevederilor autorizaţiei şi a proiectului tehnic, atrage, în cadrul
răspunderii contravenţionale, pe lângă aplicarea unei amenzi, şi
oprirea executării lucrărilor, luarea măsurilor de încadrare a
acestora în prevederile autorizaţiei sau desfiinţarea lucrărilor
executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea prevederilor
acestora într-un termen stabilit în procesul verbal de stabilire a
contravenţiei (art. 25, alin. 1, art. 23, alin.l, lit. a şi b şi art. 3, lit. b
din Legea nr. 50/1991).
Dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile
se prescrie în termen de doi ani de la săvârşirea faptei (art. 26).
în legătură cu acest text, instanţa

(349)
supremă a decis, în Secţii Unite, că dreptul de a constata aceste
contravenţii şi de a aplica amenzile corespunzătoare se prescrie în
termenul prevăzut în acest text legal, iar nu în termenul prevăzut în
reglementarea care constituie dreptul comun în materia
contravenţiilor824. Totodată, s-a precizat că, în cazul construcţiilor în
curs de executare, data săvârşirii faptei este data constatării con-
travenţiei, în cazul construcţiilor finalizate, data săvârşirii faptei este
considerată data terminării construcţiei. Instanţa supremă a mai decis
că obţinerea autorizaţiei de construire în timpul executării lucrărilor
sau după finalizarea acestora nu înlătură caracterul ilicit al faptei. O
atare împrejurare ar putea fi avută în vedere numai la
individualizarea sancţiunii contravenţionale825.
Împotriva procesului verbal de constatare şi sancţionare a
contravenţiei se poate face plângere de către persoana interesată în
termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. Din
momentul introducerii plângerii la instanţa judecătorească, se
suspendă executarea sancţiunii amenzii, dar rămâne aplicabilă
măsura de oprire a executării lucrărilor. În completarea dispoziţiilor
speciale cuprinse în Legea nr. 50/1991 sunt aplicabile prevederile
824
Instanţa supremă a avut în vedere, la data soluţionării acestei probleme, Legea nr. 32 din 12
noiembrie 1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, publicată în Buletinul oficial al
României nr. 148 din 14 noiembrie 1968. Această lege a fost abrogată prin Ordonanţa
Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001. Textul ordonanţei a fost
modificat prin Rectificarea nr. 2 din 12 iulie 2001, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 584 din 18 septembrie 2001, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16 din 20
februarie 2002 pentru reglementarea unor măsuri fiscale, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 145 din 26 februarie 2002, Legea nr. 180 din 11 aprilie 2002 pentru
aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, Ordonanţa
Guvernului nr. 61 din 29 august 2002 privind colectarea creanţelor bugetare, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 644 din 30 august 2002, Legea nr. 357 din 11 iulie
2003 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul
străinilor în România, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 537 din 25 iulie
2003 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108 din 24 octombrie 2003 pentru
desfiinţarea închisorii contravenţionale, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.
747 din 26 octombrie 2003.
825
C.SJ., secţii unite, dec. nr. 7 din 20 noiembrie 2000, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 84 din 19 februarie 2001.
Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001826, care constituie drept comun în
materie.
Dacă persoanele sancţionate contravenţional, deşi au oprit
executarea lucrărilor, nu s-au conformat în termen celorlalte măsuri
dispuse prin procesul verbal de constatare a contravenţiei,
autoritatea administrativă care a aplicat sancţiunea va cere instanţei
judecătoreşti să dispună încadrarea lucrărilor în prevederile
autorizaţiei sau desfiinţarea construcţiilor efectuate nelegal, după caz.
În cazul în care admite cererea, instanţa va stabili termenele limită
pentru executarea măsurilor dispuse. Nerespectarea acestor termene
are drept consecinţă aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de
instanţa de judecată prin

(350)

grija primarului, cu sprijinul organelor de poliţie, pe socoteala

contravenienţilor (art. 27, alin. 1-3 din Legea nr. 50/1991).
Întrucât legiuitorul nu precizează că această acţiune este de
competenţa instanţelor de contencios administrativ, rezultă că ea
se va judeca după procedura şi conform competenţei de drept
comun.
În situaţia în care nerespectarea dispoziţiilor legale privind
autorizarea sau executarea lucrărilor de construire constituie
infracţiune, organul de control poate să ceară organului de
urmărire penală sesizat sau instanţei de judecată să dispună
oprirea executării lucrărilor pe tot parcursul procesului penal, cu
titlu de măsură provizorie. De asemenea, instanţele de control vor
putea cere instanţei penale să dispună, prin hotărârea de
826
Supra, nr. 164, lit. E, nota 130.
condamnare, încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau
desfiinţarea construcţiilor autorizate nelegal (art. 27, alin. 4 şi art.
21).
Construcţiile executate fără autorizaţie pe terenuri care fac
parte din domeniul public sau privat al statului, al judeţelor,
oraşelor sau comunelor vor putea fi desfiinţate pe cale
administrativă de către autoritatea publică locală competentă, pe
cheltuiala contravenientului, fără sesizarea instanţelor
judecătoreşti (art. 28, alin. 1). Această dispoziţie este
constituţională numai în măsura în care lucrările au fost executate
de o autoritate publică fără autorizaţie, iar nu şi în cazul în care
lucrările au fost executate fără autorizaţie de o persoană fizică,
sau de o persoană fizică sau de o persoană juridică, pe baza
dreptului de concesiune având ca obiect un teren dintre cele
menţionate în acest text legal.
O altă sancţiune aplicabilă în situaţia în care construcţiile sunt
executate fără autorizaţie sau cu nerespectarea prevederilor
acesteia ori în situaţia în care nu a fost efectuată recepţia la
terminarea lucrărilor, este aceea că, potrivit legii, acestea nu se
consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară (art.
32 alin. 5 din Legea nr. 50/1991). Aşadar, pe această cale, actul de
înstrăinare a construcţiilor nefinalizate nu va putea fi la rândul său
intabulat, cu consecinţe ir privinţa asigurării opozabilităţii faţă de
terţi a dreptului real constituit sau transmis, în acest sens, trebuie
să se ţină seama că lucrările de construcţii autorizate se
consideră finalizate numai dacă au fost realizate toate elementele
prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat recepţia la efectuarea
lucrărilor, inclusiv în situaţia în care acestea au fost realizate în
regie proprie (art. 32, alin. 2). Este de observat că finalizarea
lucrărilor este condiţionată de recepţia la terminarea lucrărilor, iar
nu de recepţia finală827.

(351)

Capitolul V
Rechiziţia, exproprierea şi confiscarea

Secţiunea I
Rechiziţia, limită a exercitării dreptului de proprietate privată

165. Sediul materiei.

Rechiziţia este reglementată în Legea nr. 132 din 15 iulie

1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes
public828, în aplicarea legii, au fost emise norme metodologice
aprobate prin Hotărârea nr. 11 din 19 ianuarie 1998 pentru
aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.
132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în
interes public; de asemenea, tot în aplicarea legii au fost adoptate
Hotărârea Comisiei Centrale de Rechizitii nr. 482 din 25 ianuarie
2001 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes
public, Hotărârea Comisiei Centrale de Rechizitii nr. 1194 din 22
august 2002 pentru aprobarea Nomenclatorului bunurilor
827
În Legea nr. 10 din 18 ianuarie 1995 privind calitatea în construcţii, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 12 din 24 ianuarie 1995 (modificată prin Legea nr. 58” din 29 octombrie 2002
pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 817 din 12 noiembrie 2002), în art. 21, lit. f, se face distincţie între
recepţia la terminarea lucrărilor şi recepţia la expirarea termenului de garanţie. Reglementarea în
detaliu a acestor două tipuri de recepţie este cuprinsă în Hotărârea Guvernului nr. 273 din 14 iunie
1994 privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente
acestora, publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr. 193 din 28 iulie 1994. în această
reglementare recepţia la expirarea perioadei de garanţie este denumită şi recepţie finală.
828
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 161 din 18 iulie 1997.
rechizitionabile şi Hotărârea Comisiei Centrale de Rechizitii nr.
245 din 25 februarie 2003 pentru aprobarea Listei ce cuprinde
preţurile unitare pe întreaga ţară, folosite la plata despăgubirilor
pentru principalele bunuri consumptibile rechizitionabile 829.

166. Natura juridică a rechiziţiei.

Rechiziţia este o limită a exercitării dreptului de proprietate

privată, cu caracter excepţional, care poate fi luată numai de
organele autorităţii publice împuternicite, în cazurile şi cu
respectarea condiţiilor expres prevăzute de lege, având ca obiect
cedarea temporară a folosinţei unor bunuri mobile sau imobile de
către agenţii economici, instituţiile publice, precum şi alte persoane
fizice şi juridice, care au calitatea de proprietari sau de deţinători
legali (art. 1 şi art. 5, alin. 2 şi 3 din Legea nr. 132/1997). Aşadar,
rechiziţia nu este o lipsire de dreptul de proprietate privată, ci
numai o lipsire de atributul folosinţei pe durata prevăzută de lege.
Titularul dreptului de folosinţă este statul, prin organele autorităţii
publice împuternicite.
Ca excepţie, bunurile consumptibile şi cele perisabile sunt
preluate în proprietate de către stat, cu plata despăgubirilor
legale (art. 2, alin. 2).
Caracterul excepţional al rechiziţiei limitează luarea acestei
măsuri numai la cazurile de declarare a mobilizării generale sau
parţiale ori a stării de război,

829
Hotărârea de aprobare a Normelor metodologice a fost publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 52 din 6 februarie 1998. Hotărârea nr. 482/2001 a fost publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 130 din 15 martie 2001, Hotărârea nr. 1194/2002 a fost publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 873 din 4 decembrie 2002, iar Hotărârea nr. 245/2003 a fost publicată
în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 154 din 11 martie 2003.
 (352)

de instituire a stării de asediu sau de urgenţă, precum şi la

cazurile de concentrări, exerciţii şi antrenamente de mobilizare,
ori în scop de prevenire, localizare şi înlăturare a urmărilor unor
dezastre. Măsura rechiziţiei poate fi dispusă nu numai la
începutul, ci şi pe toată durata acestor situaţii excepţionale (art.
2, alin. 1).
Pe durata rechiziţiei, proprietarii sau deţinătorii sunt scutiţi de
plata impozitelor şi taxelor pentru bunurile rechiziţionate, iar
obligaţiile născute din contractele legal încheiate cu privire la
aceste bunuri se suspendă (art. 19, alin. 2).

167. Procedura aplicării măsurii rechiziţiei.

În cazurile excepţionale prevăzute de lege, rechiziţia se ia

prin actul organului competent să constate aceste cazuri şi să
dispună măsurile adecvate (art. 4). Legiuitorul a prevăzut atât
bunurile care pot fi rechiziţionate (art. 5), cât şi bunurile care nu
sunt supuse rechiziţionării (art. 31).
Executarea măsurii rechiziţiei se face de către centrele
militare judeţene şi al municipiului Bucureşti, cu excepţia navelor,
a mijloacelor plutitoare şi portuare care sunt rechiziţionate de
către Statul Major al Marinei Militare, precum şi cu excepţia
aeronavelor, instalaţiilor şi tehnicilor de aerodrom, care se
rechiziţionează de către Statul Major al Aviaţiei şi al Apărării
Antiaeriene. În timp de război, orice comandant de subunitate
sau unitate militară similară sau superioară batalionului care
acţionează independent în luptă este autorizat să hotărască
rechiziţionarea de bunuri, dar numai prin autorităţile
administraţiei publice locale şi cu asumarea răspunderii proprii
(art. 6).
Rechiziţionarea se face numai pe baza ordinului de
predare emis de autorităţile militare competente. Cu ocazia
predării bunurilor rechiziţionate, se întocmeşte un proces verbal,
în care sunt înscrise datele de identificare menţionate în ordinul de
predare, precum şi starea şi valoarea bunurilor la data rechiziţiei
(art. 14 şi 15).

168. Restituirea bunurilor rechiziţionate şi

despăgubirile cuvenite proprie tarilor.

După expirarea perioadei pentru care este făcută rechiziţia

sau, în absenţa unor termene fixate iniţial, la încetarea cauzelor care
au determinat rechiziţia, bunurile se restituie celor de la care au
fost rechiziţionate, pe baza unui proces verbal (art. 29). Deşi
legea nu prevede expres, trebuie să li se recunoască
proprietarilor şi deţinătorilor legali o acţiune specială în restituire.
Proprietarii au deschisă şi calea unei acţiuni în revendicare.
Dacă bunurile au suferit degradări sau devalorizări,
proprietarii au dreptul la despăgubiri, conform legii. Dacă bunurile
neconsumptibile nu mai pot fi restituite din motive obiective,
proprietarii pot fi despăgubiţi fie prin acordarea unui bun similar,
fie prin plata contravalorii bunului, calculată în funcţie de starea
tehnică sau de gradul de uzură la momentul rechiziţionării. Pentru
bunurile consumptibile, se plătesc preţurile în vigoare la
momentul despăgubirii, dar în funcţie de calitatea lor în momentul
preluării. Chiria pentru clădiri şi terenuri fără culturi sau plantaţii
va fi acordată la nivelul aprobat prin hotărâre a Guvernului.

(353)

Pentru culturile şi plantaţiile existente pe terenurile rechiziţionate,

proprietarul sau deţinătorul are dreptul la echivalentul producţiei
nerealizate, în funcţie de preţurile publicate în Monitorul oficial al
României, echivalent din care se scad cheltuielile care ar fi fost
necesare pentru obţinerea recoltei. Dacă plantaţiile au fost
distruse, se va plăti suma de bani necesară refacerii acestora. Plata
despăgubirilor se face de către autorităţile publice abilitate de lege
(art. 25 şi art. 27). În vederea despăgubirilor, trebuie să se
prezinte procesul verbal de rechiziţie la lichidare. Operaţiunea
lichidării proceselor verbale de rechiziţie se face pe baza
procedurii prevăzute de lege. Neprezentarea procesului verbal
de rechiziţie în vederea lichidării în termen de trei ani de la
publicarea în Monitorul oficial al României a datei începerii plăţii
atrage prescrierea dreptului la despăgubire pentru bunurile
rechiziţionate (art. 28). Reclamaţiile privind despăgubirile se
soluţionează de comisia mixtă de rechiziţii care a făcut rechiziţia în
90 de zile de la data încheierii procesului verbal de restituire a
bunului rechiziţionat. Hotărârile comisiei mixte de rechiziţii pot fi
contestate, în termen de 90 de zile de la primirea lor, la Comisia
Centrală de Rechiziţii. Dacă admite contestaţia, Comisia Centrală
de Rechiziţii fixează, prin hotărârea pronunţată, valoarea
despăgubirilor. Hotărârea Comisiei Centrale de Rechiziţii poate fi
atacată în justiţie în termen de 30 de zile de la comunicare. Acest
ultim termen este unul de decădere (art. 30).
 Secţiunea a II-a Exproprierea

§ 1. Sediul materiei, principii, obiectul, natura juridică şi

definirea exproprierii

269. Sediul materiei.

În prezent830, exproprierea este reglementată în art. 44, alin.

3 şi 6 din Constituţie, art. 481 C. civ., Legea nr. 33/1994 831 şi
Hotărârea Guvernului nr. 583 din 31 august 1994 de aprobare a
Regulamentului privind procedura de lucru a comisiilor pentru
efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii
publice pentru lucrări de interes naţional sau de interes local832.
Aceste reglementări alcătuiesc dreptul comun în materia
exproprierii.

(354)

O reglementare specială a exproprierii este cuprinsă în Legea

nr. 198 dir 22 mai 2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de
construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale833 şi în Normele
metodologice de aplicare a aceste: legi, aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr. 941 din 10 iunie 2004834. În măsura în care aceste acte
830
Pentru o privire istorică asupra reglementării exproprierii, L. Giurgiu, „Consideraţii în legătură cu
Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică”, în Dreptul nr. 2/1995, p. 17
şi 18; FI. Baias, B. Dumitrache, „Discuţii pe marginea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică”, în Dreptul nr. 4/1995, p. 19. Pentru tratarea de ansamblu a problemei
exproprierii, V. Stoica, „Exproprierea pentru cauză de utilitate publică", în Dreptul nr. 5/2004, pp. 28-
76.
831
Supra, nr. 21, nota 148.
832
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 271 din 26 septembrie 1994.
833
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 487 din 31 mai 2004.
834
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 596 din 1 iulie 2004.
normative nu cuprind dispoziţii derogatorii, se aplică: completare
normele de drept comun din materia exproprierii (art. 18 din Legea nr.
198/2004).
Numeroase texte din legi şi alte reglementări speciale fac
trimitere la expropriere, fără a cuprinde însă, de cele mai multe ori,
norme care să intre, într-un fel sau altul, în instituţia exproprierii.
Totuşi, există şi câteva excepţii. Aceste norme de excepţie privesc, în
primul rând, împrejurările care pot fi considerate cauze de utilitate
publică, cum se întâmplă în cazul art. 83, alin. 4 din Legea nr.
18/1991835, art. 321 din Legea nr. 50/1991836, art. 6 din Legea nr.
238/2004 (Legea petrolului)837, art. 29 din Legea nr. 107/1996 (Legea
apelor)838, art. 19, alin 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 81 din 25
august 1998 privind unele măsur. pentru ameliorarea prin împădurire
a terenurilor degradate839, art. 12, alin. 2 din Ordonanţa Guvernului
nr. 16 din 24 ianuarie 2002 privind contractele de parteneriat public-
privat840 şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernulu. nr. 149 din
31 octombrie 2002 privind unele măsuri pentru finalizarea construcţiilor
începute înainte de data de 1 ianuarie 1990 şi neterminate până la

835
Supra, nr. 9, lit. C, nota 92.
836
Supra, nr. 162, nota 119.
837
Supra, nr. 130, nota 6.
838
Supra, nr. 1, nota 3.
839
Publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr. 313 din 27 august 1998, aproba tă cu
modificări prin Legea nr. 107 din 16 iunie 1999 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 81/1998
privind unele măsuri pentru ameliorarea prin împădurire a terenurile: degradate, publicată în Monitorul
oficial la României, Partea I, nr. 304 din 29 iunie 1999.
840
Publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr. 94 din 2 februarie 2002, apro bată cu
modificări prin Legea nr. 470 din 9 iulie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2002
privind contractele de parteneriat public-privat, publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr.
559 din 30 iulie 2002, modificată ulterior prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 15 din 20 martie
2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2002 privind contractele de
parteneriat public-privat, publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr. 204 din 28 martie
2003 şi prin Legea nr. 2 din 27 iunie 2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
15/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2002 privind contractele ce
parteneriat public-privat, publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr. 501 dir 10 iulie 2003.
data de 1 iulie 2002841. În al doilea rând, sunt norme cuprinse în legi
speciale care

(355)

circumstanţiază anumite elemente ale exproprierii ca operaţiune

juridică: art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92 din 30
decembrie 1997 privind stimularea investiţiilor directe 842 şi art. 9,
alin. 3 şi art. 55 din Legea nr. 422 din 18 iulie 2001 privind
protejarea monumentelor istorice 843. Ca instituţie juridică,
exproprierea cuprinde atât norme juridice de drept public, cât şi
norme juridice de drept privat. Altfel spus, instituţia juridică a
exproprierii are caracter complex.

170. Principiile exproprierii.

În art. 44, alin. 3 din Constituţie, se statuează că „Nimeni nu

poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică,
stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”.
Această despăgubire se stabileşte, potrivit art. 44, alin. 6 din
Constituţie, „de comun acord cu proprietarul sau, în caz de
divergenţă, prin justiţie”. Într-un sens asemănător, în art. 481 C.

841
Publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr. 825 din 14 noiembrie 2002, apro bată cu
modificări prin Legea 254 din 10 iunie 2003 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
149/2002 privind unele măsuri pentru finalizarea construcţiilor începute înainte de data de 1 ianuarie
1990 şi neterminate până la data de 1 iulie 2002, publicată în Monitorul oficial la României, Partea I,
nr. 429 din 18 iunie 2003.
842
Publicată în Monitorul oficial la României, Partea I, nr. 386 din 30 decembrie 1997, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 241 din 14 decembrie 1998 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, publicată în Monitorul oficial la
României, Partea I, nr. 483 din 16 decembrie 1998, modificată ulterior prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 127 din 10 septembrie 1999 privind instituirea unor măsuri cu caracter fiscal şi
îmbunătăţirea realizării şi colectării veniturilor statului, publicată în Monitorul oficial la României, Partea I,
nr. 455 din 20 septembrie 1999.
843
Supra, nr. 1, nota 4.
civ. se precizează că „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea
sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o
dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Ideile conţinute în aceste
texte sunt reluate în art. 1 din Legea nr. 33/1994, în care se arată
că „Exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face
numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi
prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească”.
Din aceste reglementări rezultă principiile exproprierii, care
se înfăţişează ca adevărate condiţii fundamentale ale acestei
operaţiuni juridice.

A. Existenţa unei cauze de utilitate publică.

Mai întâi, exproprierea se poate face numai pentru lucrări de

utilitate publică, adică numai în împrejurări excepţionale.
Sublinierea caracterului excepţional al exproprierii este necesară
întrucât această operaţiune juridică nu determină doar limitarea
sferei de exercitare a dreptului de proprietate privată, ci chiar
lipsirea de acest drept. Este motivul pentru care tratarea
instituţiei exproprierii trebuie să se facă separat de reglementările
care instituie diferite limite ale exercitării dreptului de proprietate
privată. Acest caracter excepţional al exproprierii impune ca
stabilirea lucrărilor de utilitate publică să se facă potrivit legii, iar,
în cazuri cu totul deosebite, chiar prin lege.
Este de observat că, deşi în toate textele menţionate mai
sus, se face vorbire de o cauză de utilitate publică, în art. 5 din
Legea nr. 33/1994 se precizează că „Utilitatea publică se declară
pentru lucrări de interes naţional sau de interes local”. În acelaşi
sens, în legile speciale care menţionează diferite cauze de utilitate
publică se foloseşte întotdeauna expresia lucrări de utilitate
publică. Aşadar,

(356)

sfera noţiunii de cauză de utilitate publică este limitată de legiuitor,

deocamdată, la lucrările de utilitate publică. În absenţa împrejurărilor
care să învedereze necesitatea efectuării unor asemenea lucrări, nu
se poate invoca şi declara o altă cauză de utilitate publică, cu
excepţia ipotezei în care cauza de utilitate publică este declarată chiar
prin lege. Chiar şi într-o asemenea situaţie de excepţie, trebuie să fie
vorba de o lege organică, pentru că numai astfel se poate deroga de
la regula cuprinsă în art. 5 din Legea nr. 33/1994, normă care are
caracter organic, întrucât priveşte condiţiile exproprierii şi deci
regimul juridic general al proprietăţii, în sensul art. 73, lit. m din
Constituţie.
În articolul 6 din Legea nr. 33/1994 sunt menţionate lucrările
de utilitate publică844. Fără să fie limitativă în sensul categoriilor de
lucrări de utilitate publică, această enumerare are totuşi o semnificaţie
juridică deosebită, întrucât, „Pentru orice alte lucrări decât cele
menţionate în art. 6, utilitatea publică se declară, pentru fiecare caz în
parte, prin lege” (art. 7, alin. 3). Altfel spus, enumerarea este limitativă
844
Potrivit acestui text legal, „Sunt de utilitate publică lucrările privind: prospecţiunile şi explorările
geologice; extracţia şi prelucrarea substanţelor minerale utile; instalaţii pentru producerea energiei
electrice; căile de comunicaţii, deschiderea, alinierea şi lărgirea străzilor; sistemele de alimentare cu
energie electrică, telecomunicaţii, gaze, termoficare, apă, canalizare; instalaţii pentru protecţia
mediului; îndiguiri şi regularizări de râuri, lacuri de acumulare pentru surse de apă şi atenuarea
viiturilor; derivaţii de debite pentru alimentări cu apă şi pentru devierea viiturilor; staţii
hidrometeorologice, seismice şi sisteme de avertizare şi prevenire a fenomenelor naturale periculoase şi
de alarmare a populaţiei, sisteme de irigaţii şi desecări; lucrări de combatere a eroziunii de adâncime;
clădirile şi terenurile necesare construcţiilor de locuinţe sociale şi altor obiective sociale de învăţământ,
sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă socială, precum şi de administraţie publică şi pentru
autorităţile judecătoreşti; salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi
siturilor istorice, precum şi a parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale şi a monumentelor naturii;
prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale - cutremure, inundaţii, alunecări de terenuri;
apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională”.
în ceea ce priveşte lucrările pentru care utilitatea publică se poate
declara prin procedura administrativă. În ce priveşte caracterul legii
prin care se poate declara utilitatea publică a unei lucrări, alta decât
cele menţionate în art. 6, este vorba de o lege ordinară. Două
argumente conduc la această concluzie. Mai întâi, când nu se
precizează că este vorba de o lege organică, de regulă, măsura
respectivă poate fi adoptată printr-o lege ordinară Acest argument nu
este însă suficient, întrucât, dacă măsura respectivă ţine de domeniul
legii organice, ea n-ar putea fi luată printr-o lege ordinară. Or, şi acesta
este al doilea argument, în cazul prevăzut de art. 7, alin. 3 din
Legea nr. 33/1994, este vorba de o măsură cu caracter individual, iar
nu de una normativă. Ca urmare, deşi este vorba de o măsură de
expropriere, ea nu priveşte regimul general al proprietăţii, neavând
caracter normativ. Dacă însă utilitatea publică se declară cu caracter
generic, deci pentru o anumită categorie de lucrări, iar nu pentru o
lucrare determinată, legea are caracter organic.
Aceeaşi concluzie este valabilă şi în situaţiile prevăzute în art.
7, alin. ultim. Conform acestui text, „Tot prin lege se poate declara
utilitatea publică în

(357)

situaţii excepţionale, în cazul în care - indiferent de natura

lucrărilor - sunt supuse exproprierii lăcaşuri de cult, monumente,
ansambluri şi situri istorice, cimitire, alte aşezăminte de valoare
naţională deosebită ori localităţi urbane sau rurale în întregime”.
În legătură cu acest ultim text legal, s-a apreciat că
monumentele, ansamblurile şi siturile istorice fac parte din
domeniul public, potrivit art. 5, alin. 1 din Legea nr. 18/1991 şi, ca
urmare, nu s-ar mai pune problema exproprierii lor845. Într-o altă
interpretare, s-a considerat că legiuitorul a dorit doar să indice
calea prin care asemenea bunuri pot fi dezafectate pentru
realizarea unor lucrări de utilitate publică, fără să se pună
problema exproprierii lor 846. În realitate, dispoziţiile art. 5, alin. 1
din Legea nr. 18/1991 se referă numai la bunurile care se află în
patrimoniul titularului domeniului public. Pentru a vorbi de
apartenenţa unui bun la domeniul public sau la domeniul privat
este necesar ca bunul respectiv să se afle în patrimoniul titularului
acelui domeniu. Or nu este exclus ca anumite monumente,
ansambluri şi situri istorice să se afle în proprietate privată a
altor persoane decât statul şi comunităţile locale 847.
Cum am văzut, în diferite legi speciale sunt precizate
anumite lucrări de utilitate publică. Indiferent dacă aceste lucrări
se încadrează sau nu în vreuna dintre categoriile enumerate în
art. 6 din Legea nr. 33/1994, menţionarea lor într-o lege specială
nu echivalează cu însăşi declararea utilităţii publice. Dimpotrivă,
pentru declararea utilităţii publice trebuie să fie urmată procedura
prevăzută în Legea exproprierii. Această concluzie include şi ideea
potrivit căreia, dacă este vorba de alte categorii de lucrări decât
cele menţionate în art. 6, declararea utilităţii publice trebuie să se
facă prin lege848.
845
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 21.
846
M.-L. Belu-Magdo, „Exproprierea pentru utilitate publică şi efectele juridice ale exproprierii”, în
Revista de drept comercial nr. 4/1995, p. 84.
847
Într-adevăr, conform alin. 1 al art. 4 din Legea nr. 422/2001, „Monumentele istorice aparţin fie
domeniului public sau privat al statului, al judeţelor, oraşelor sau comunelor, fie sunt proprietate
privată a persoanelor fizice sau juridice”. Potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, în sfera noţiunii de
monumente istorice intră monumentele, ansamblurile şi siturile.
848
În această ordine de idei, în art. 321 din Legea nr. 50/1991 s-a prevăzut că „(1) Sunt de utilitate
publică lucrările privind construcţiile care nu mai pot fi finalizate conform prevederilor autorizaţiei de
construire, inclusiv terenurile aferente acestora.
(2) În vederea realizării lucrărilor prevăzute la alin. (1), autoritatea administraţiei publice locale pe
teritoriul căreia se află construcţiile va aplica prevederile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică, iar imobilele pot fi trecute din proprietatea publică în proprietatea privată şi
valorificate, în condiţiile legii”. Întrucât aceste lucrări nu se încadrează în categoriile menţionate în art.
 Exproprierea monumentelor istorice şi a zonelor de protecţie
a acestora poate fi iniţiată numai cu avizul Ministerului Culturii şi
Cultelor, iar nesocotirea acestei exigenţe constituie infracţiune,
aşa cum se prevede în mod expres în art. 9, alin. 3 şi în art. 55,
alin. 1 din Legea nr. 422/2001.

(358)

O situaţie specială este reglementată în Legea nr. 198/2004. Prin

această lege conform art. 2, alin. 1, „Se declară de utilitate publică
toate lucrările de construcţii de autostrăzi şi drumuri naţionale”849.
Aşadar, în această situaţie, declaraţia de utilitate publică este făcută
chiar prin lege, în mod generic, pentru orice fel de lucrări viitoare din
această categorie. Întrucât această declaraţie are ca obiect o
categorie de lucrări, în mod generic, norma legală respectivă are
caracter organic.

B. Existenţa unei despăgubiri drepte şi prealabile.

Acest al doilea principiu al exproprierii impune existenţa unei

despăgubiri drepte şi prealabile. Cauza de utilitate publică poate
justifica măsura exproprierii, dar nu îl scuteşte pe expropriator de
plata unei compensări pentru pierderea pe care o suferă proprietarul

6 din Legea nr. 33/1994, rezultă că utilitatea publică ar putea fi declarată numai prin lege. De
asemenea, ţinând seama de noţiunea de utilitate publică, rezultă că lucrările ar trebui să fie mai întâi
realizate de expropriator, iar apoi să fie trecute în proprietate privată şi valorificate.
849
În următoarele două alineate se precizează că „(2) în înţelesul prezentei legi, prin lucrări de
construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, denumite în continuare lucrări, se înţelege lucrări de
construire, reabilitare, dezvoltare, modernizare or extindere a autostrăzilor şi drumurilor naţionale.
(3) Fac parte integrantă din autostrăzi şi drumuri naţionale podurile, viaductele, pasajele denivelate,
tunelurile, construcţiile de apărare şi consolidare, locurile de parcare, oprire şi staţionare, indicatoarele
de semnalizare rutieră şi alte dotări pentru siguranţa circulaţiei, precum şi orice alte lucrări de
construire ori amplasare de clădiri, instalaţii şi alte amenajări necesare apărării şi/sau exploatării
acestora”.
şi, eventual, ceilalţi titulari de drepturi reale cu privire la bunul expropriat
Altfel spus, exproprierea se poate face numai pe baza unei
despăgubiri. Aceasta trebuie să fie dreaptă, adică să acopere întreaga
pierdere suferită de persoanele afectate de măsura exproprierii.
Astfel, conform art. 26, alin. 1 din Legea nr. 33/1994,
„Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din
prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite”.
Nuanţând această dispoziţie de principiu, legiuitorul a adăugat în
alineatul 2 al acestui articol că „La calcularea cuantumului
despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţui
cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea
administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză,
precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor
persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate
de aceştia”.
În ipoteza exproprierii parţiale, valoarea părţii expropriate dintr-
un imobil nu va putea fi redusă nici dacă partea de imobil rămasă
neexpropriată va dobândi un spor de valoare ca urmare a lucrărilor
care se vor realiza. Sporul de valoare respectiv ar putea să fie dedus
numai din valoarea daunelor, adică din valoarea prejudiciului suferit
de proprietar sau de alte persoane îndreptăţite în urma exproprierii,
valoare distinctă de aceea a bunului expropriat Această deducere
nu este însă obligatorie, ea fiind lăsată la latitudinea instanţei de
judecată, cum rezultă din art. 26, alin. 4 din Legea nr. 33/1994.
Caracterul just al despăgubirii exclude orice fel de plafonare a
acesteia850.

850
Practica plafonării legale a despăgubirii pentru imobilele expropriate a fost specifică regimului
totalitar comunist. Decretul nr. 467 din 28 decembrie 1979 privind evaluarea construcţiilor, terenurilor
şi plantaţiilor ce se preiau, cu plată, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute
de lege, publicat în Buletinul oficial al României nr. 3 din 4 ianuarie 1980, este un exemplu elocvent în
acest sens.
 (359)

Dar despăgubirea trebuie să fie nu numai dreaptă, ci şi

prealabilă. Caracterul prealabil al despăgubirii este o garanţie
importantă acordată persoanelor îndreptăţite la despăgubire. Într-
adevăr, numai în acest fel persoana expropriată nu numai că îşi
păstrează aceeaşi valoare a activului patrimonial, dar are posibilitatea
efectivă să înlocuiască, în patrimoniul său, dreptul real pierdut în urma
exproprierii cu o lichiditate, iar nu cu o simplă creanţă a cărei realizare
ar fi incertă.

C. Exproprierea se dispune şi despăgubirea se

stabileşte prin hotărâre judecătorească.

Principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat expres în actualul

alin. 4 al art. 1 din Constituţie, este una dintre cele mai eficiente bariere
în calea abuzului de putere. Or, în materia exproprierii, abuzul de
putere ar produce consecinţe extrem de grave, fiind un pericol pentru
dreptul de proprietate privată, drept fundamental al omului. Iată de ce
exproprierea este posibilă numai prin convergenţa dintre acţiunile
celor trei puteri ale statului: puterea legislativă care emite
reglementarea generală a exproprierii şi, în unele cazuri, stabileşte
chiar cauza de utilitate publică; puterea executivă, care declanşează
procedura exproprierii şi, de cele mai multe ori, declară, în condiţiile
legii, utilitatea publică a unor lucrări; puterea judecătorească, chemată
să aprecieze dacă sunt îndeplinite toate cerinţele legale ale
exproprierii, fără de care n-ar putea fi înfrântă opoziţia proprietarului
la luarea acestei măsuri.
 Într-adevăr, dacă există acordul părţilor, respectiv acordul
încheiat între o anumită autoritate publică şi titularii drepturilor reale
cu privire la un anumit imobil, transferul dreptului de proprietate şi
sumele cuvenite acestor titulari sunt efectul convenţiei încheiate cu
respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond, de formă şi de
publicitate, fără a mai fi necesară procedura exproprierii. Această
ipoteză este expres prevăzută în art. 4, alin. 1 din Legea nr.
33/1994851. În alineatul 2 al aceluiaşi articol se precizează că „în cazul
în care acordul de voinţă al părţilor priveşte numai modalitatea de
transfer al dreptului de proprietate, dar nu şi cuantumul sau natura
despăgubirii, instanţele judecătoreşti vor lua act de înţelegerea
părţilor şi vor stabili numai cuantumul sau natura despăgubirii”. Nici în
această a doua ipoteză nu mai este necesară parcurgerea întregii
proceduri a exproprierii, fiind aplicabile numai dispoziţiile care
reglementează etapa judiciară a exproprierii, sub aspectul stabilirii
cuantumului sau naturii despăgubirii, precum şi sub aspectul
efectelor juridice ale exproprierii. Această soluţie este echitabilă, iar
faptul că în art. 4, alin. 2 se face trimitere numai la „cuantumul sau
natura despăgubirii, potrivit capitolului 4 din prezenta lege” se
explică prin obiectul de reglementare

(360)

al textului, iar nu prin intenţia legiuitorului de a înlătura aplicarea

prevederilor legale care reglementează celelalte efecte juridice
ale exproprierii.

851
Este de observat că în acest caz nu se cunoaşte încă reprezentantul expropriatorului, care va fi
desemnat prin actul de declarare a utilităţii publice (intra, nr. 174, lit. A). Dacă iniţiatorul exproprierii
nu are, potrivit competenţei legale, atribuţia de a reprezenta expropriatorul, el poate solicita un mandat
special pentru încheierea convenţiei având ca obiect trecerea imobilului din proprietatea privată în
proprietatea publică.
 Dacă a fost deja declanşată procedura exproprierii,
înţelegerea părţilor poate interveni în orice etapă, fie atât cu privire
la expropriere, cât şi la cuantumul despăgubirilor, fie numai cu
privire la expropriere, urmând ca, în acest al doilea caz,
despăgubirile să fie stabilite de instanţa de judecată. Această
soluţie este valabilă şi în etapa administrativă a procedurii
exproprierii (art. 18, alin. 2 din Legea nr. 33/1994), cât şi în etapa
judiciară a exproprierii (art. 24, alin. 1 şi 2). în toate cazurile,
convenţia are natura juridică a unui contract de tranzacţie, cu
caracter extrajudiciar sau judiciar, în funcţie de etapa în care se
încheie852.
În absenţa înţelegerii părţilor, exproprierea se dispune şi
despăgubirea se stabileşte prin hotărâre judecătorească. Această
concluzie rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.
44 alin. 3 şi alin. 6 din Constituţie, în forma revizuită. Conform
ultimului alineat, „Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se
stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de
divergenţă, prin justiţie". Pe de altă parte, în alin. 3 se prevede că
despăgubirea trebuie să fie prealabilă. Aşa fiind, exproprierea nu
poate opera în caz de divergenţă a părţilor decât după
rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, în
lumina acestui principiu, ar fi neconstituţionale dispoziţiile art. 15
din Legea nr. 198/2004, potrivit cărora „transferul imobilelor din
proprietatea privată în proprietatea publică a statului şi în
administrarea expropriatorului operează de drept la data plăţii
despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data
852
Cu referire la situaţia prevăzută în art. 4 din Legea nr. 33/1994, s-a apreciat că este vorba despre un
contract de tranzacţie extrajudiciar, fiind aplicabile prevederile art. 1704-171” C. civ. (FI. Baias, B.
Dumitrache, loc. cit., p. 21). În privinţa convenţiei încheiate în condiţiile art. 24, alin. 1 şi 2 din acelaşi
act normativ, s-a apreciat ci sunt aplicabile prevederile art. 271-273 C. proc. civ. referitoare la
hotărârile de expedient dar numai dacă înţelegerea părţilor rezolvă şi chestiunea exproprierii, şi
chestiunea despăgubirii (M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 86).
consemnării acestora, în condiţiile prezentei legi”, în măsura în
care ar fi interpretate ca statuând o excepţie de la caracterul
judiciar al exproprierii în ipoteza în care nu se încheie o convenţie
între părţi. În situaţia în care există divergenţă între expropriat şi
expropriator, stingerea dreptului de proprietate privată şi naşterea
dreptului de proprietate publică cu privire la imobilul supus
exproprierii sunt posibile numai pe baza hotărârii judecătoreşti
definitive şi irevocabile. Ca urmare, dispoziţiile art. 5-9 şi 15 din
Legea nr. 198/2004 trebuie să fie interpretate în sensul că, în caz
de divergenţă între părţi, exproprierea se dispune şi
despăgubirea se stabileşte prin hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă, iar efectele exproprierii se produc la data
plăţii despăgubirilor pentru expropriere sau la data consemnării
acestora, potrivit legii. O altă interpretare, care ar permite
producerea acestor efecte înainte de rămânerea definitivă şi
irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de expropriere, ar fi contrară
dispoziţiilor art. 44, alin. 3 şi 6 din Constituţie. Aşa fiind, în caz de
divergenţă, singura diferenţă faţă de reglementarea de drept
comun se referă la iniţiatorul

(361)

procedurii prevăzute în art. 21-27 din Legea nr. 33/1994; în ipoteza

de drept comun, iniţiatorul este expropriatorul, iar în ipoteza specială,
iniţiatorul este expropriatul sau orice altă persoană care se consideră
îndreptăţită la despăgubiri (art. 9, fraza I din Legea nr. 198/2004).

171. Obiectul exproprierii.

 În art. 2 din Legea nr. 33/1994, se arată că „Pot fi expropriate
bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor
juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea
privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor”.
Aşadar, în primul rând, numai bunurile imobile pot forma
obiectul exproprierii. S-a pus problema dacă legiuitorul a avut în
vedere nu numai bunurile imobile prin natura lor, ci şi bunurile imobile
prin destinaţie, respectiv bunurile imobile prin obiectul la care se
aplică853. În al doilea caz, răspunsul este dat chiar de către legiuitor.
într-adevăr, dezmembrămintele dreptului de proprietate se sting ca
efect al exproprierii, cu excepţia servitutilor naturale şi legale, precum
şi a servitutilor stabilite prin fapta omului în măsura în care acestea
din urmă sunt compatibile cu situaţia naturală şi juridică a obiectivului
urmărit prin expropriere (art. 28, alin. 2), deci care nu sunt veritabile
dezmembră-minte854. Deci bunurile imobile prin obiectul la care se
aplică formează obiectul exproprierii, dar numai într-un sens larg. Într-
adevăr, finalitatea exproprierii priveşte în egală măsură bunul imobil
prin natura lui şi drepturile reale constituite asupra acestui bun.
Dezmembrămintele în sens larg, incluzând deci şi nuda proprietate,
sunt afectate de expropriere în dublu sens: pe de o parte,
dezmembrămintele în sens restrâns îşi încetează existenţa; pe de altă
parte, expropriatorul va dobândi nu numai nuda proprietate, ci
dreptul de proprietate asupra imobilului cu toate atributele sale.
S-a apreciat că bunurile imobile prin destinaţie prevăzute în art.
468-470 C. civ. nu formează obiectul exproprierii, pentru că, prin
natura lor, aceste bunuri sunt în realitate mobile. Numai afectaţiunea
lor le transformă în bunuri imobile prin destinaţie. Desigur, valoarea
lor nu va mai fi avută în vedere în calculul despăgubirii acordate
853
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 21; M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 83.
854
Infra, nr. 197, 226 şi 227.
pentru expropriere855. Această opinie este, în general, raţională. În mod
mai nuanţat, s-a considerat că această soluţie este echitabilă, cu
excepţia cazurilor în care aceste bunuri nu mai pot fi dezafectate,
întrucât s-au încorporat ireversibil în fondul căruia i-au fost
destinate856. Mai mult, în cazul bunurilor imobile prin destinaţie
menţionate în art. 469 şi 470 C. civ., dacă lucrările de utilitate publică
sunt compatibile cu păstrarea construcţiei în forma iniţială, bunurile
imobile prin destinaţie nu mai pot fi păstrate de expropriat, chiar
dacă nu s-au încorporat ireversibil în fond, dar vor fi avute în vedere
la calculul despăgubirii.

(362)

Din cele de mai sus rezultă că, o dată cu exproprierea, cel

expropriat are, în ipotezele precizate, posibilitatea de a face să
înceteze afectaţiunea bunurilor mobile şi deci calitatea lor de imobile
prin destinaţie. Într-adevăr, afectaţiunea este stabilită chiar de către
proprietar şi, conform principiului simetriei, acesta poate face să
înceteze legătura de afectaţiune. Aşa fiind, expropriatul are doar
facultatea, iar nu obligaţia să preia, ca urmare a exproprierii, imobilele
prin destinaţie care au redevenit mobile.
Această concluzie este în concordanţă şi cu soluţia expres
prevăzută în art. 31, alin. 2, în care se arată că „Punerea în posesie
asupra terenurilor cultivate sau a celor cu plantaţii se va face numai
după ce recolta a fost culeasă, cu excepţia cazului în care în
valoarea despăgubirii a fost cuprinsă şi valoarea estimativă a recoltei
neculese”. Desigur, includerea valorii estimative a recoltei în valoarea
despăgubirii este posibilă numai dacă expropriatul este de acord cu
855
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 21.
856
M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 83.
această soluţie. Singura situaţie în care voinţa expropriatului ar putea
fi ignorată de instanţa care dispune punerea în posesie a
expropriatorului este prevăzută în art. 32. Este vorba de o situaţie de
extremă urgenţă, impusă de executarea imediată a unor lucrări ce
interesează apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională, şi în
caz de calamităţi naturale. În această situaţie, instanţa poate dispune
punerea de îndată în posesie a expropriatorului, fără a mai aştepta
culegerea recoltei.
În al doilea rând, numai bunurile imobile proprietate privată pot
fi expropriate. Aceste bunuri pot fi expropriate indiferent de titularul
lor, cu excepţia cazului în care aparţin statului. Într-adevăr, dacă este
vorba de bunuri aflate în domeniul privat al statului, transformarea
dreptului de proprietate privată în drept de proprietate publică se
poate realiza în mod direct, fără a se face apel la expropriere, prin
trecerea bunurilor din domeniul privat în domeniul public al starului,
conform legii857. Dacă bunurile imobile se află în proprietatea privată a
unei comunităţi locale, exproprierea se justifică numai atunci când
expropriator este statul sau, în cazul comunei, oraşului sau
municipiului, când expropriator este judeţul. În celelalte cazuri, când
chiar comunitatea locală ar urma să fie expropriator, afectarea
bunului respectiv pentru lucrarea de utilitate publică se poate face
prin trecerea bunului din proprietatea privată în proprietatea publică
a comunităţii locale respective858.
În al treilea rând, prin interpretarea logică a dispoziţiilor art. 2
din Legea nr. 33/1994, precum şi prin interpretarea teleologică a
întregii reglementări a exproprierii, rezultă că această operaţiune
juridică nu poate fi aplicată cu privire la bunurile proprietate publică,
857
L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.
51.
858
L. Pop, op. cit., p. 51.
indiferent dacă este vorba de domeniul public al statului sau al unei
comunităţi locale859.

(363)

172. Natura juridică şi definirea exproprierii.

În mod surprinzător, discuţiile privind natura juridică a

exproprierii nu fac, uneori, distincţia necesară între cele două
sensuri fundamentale ale exproprierii: instituţie juridică şi
operaţiune juridică. Astfel, exproprierea a fost definită ca „o
instituţie juridică de drept public care constă în achiziţia forţată, cu
titlu oneros, pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii şi
sub control judiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată”860. În
contextul naturii juridice a exproprierii, interesează operaţiunea
juridică, iar nu instituţia exproprierii. Cele două sensuri sunt
inconfundabile. Cum am văzut861, instituţia juridică a exproprierii
este alcătuită din totalitatea normelor juridice de drept public şi
de drept privat care reglementează operaţiunea juridică a
exproprierii. Deci, nici privită doar ca instituţie juridică,
exproprierea nu poate fi redusă la normele juridice de drept
public.
Dintr-un alt punct de vedere, există în doctrină o ezitare în
legătură cu înţelegerea exproprierii ca o restricţie sau ca o limită
a exercitării dreptului de proprietate privată, pe de o parte, ori ca
o stingere a acestui drept 862. Este evident că operaţiunea juridică
859
Supra, nr. 170, lit. A.
860
E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 26;
Idem, „Efectele juridice al exproprierii pentru cauză de utilitate publică”, în Dreptul nr. 4/1998, p. 14.
861
Supra, nr. 169.
862
Pentru opiniile divergente exprimate în doctrină sub acest aspect, FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit.,
p. 20, text şi notele 7-9.
a exproprierii este mai mult decât o restricţie a dreptului de
proprietate privată. În acelaşi timp, s-a apreciat că nu este o
simplă stingere a dreptului de proprietate privată, ci o
transformare a acestui drept în drept de proprietate publică 863. Nu
se poate însă contesta că, din momentul exproprierii, dreptul de
proprietate privată încetează 864 şi se naşte dreptul de proprietate
publică asupra bunului imobil expropriat. În acest sens, în art. 7,
lit. c din Legea nr. 213/1998 se precizează expres că
exproprierea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate
publică. Ideea de transformare exprimă, într-un mod oarecum
metaforic, nu perpetuitatea dreptului de proprietate privată, ci
perpetuitatea bunului imobil care trece din proprietate privată în
proprietate publică. Din această perspectivă, este justificată
înţelegerea exproprierii ca o excepţie de la caracterul perpetuu al
proprietăţii sau ca o limitare legală a acestui caracter865.
Cât priveşte conţinutul operaţiunii juridice a exproprierii, s-a
pus accentul când pe ideea actului de putere publică 866, când pe
ideea hotărârii judecătoreşti 867

(364)

ca temei al trecerii bunului imobil din proprietate privată în

proprietate publică. În realitate, exproprierea este o operaţiune
juridică în conţinutul căreia intră mai multe acte juridice şi fapte

863
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 20; M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 89 şi 90; E. Chelaru, op.
cit., p. 26.
864
I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti,
1996, p. 184.
865
G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor.
Drepturile reale principale, Bucureşti, 1947, p. 263. Supra, nr. 126.
866
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 20, text şi nota 10; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale
principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 61.
867
L. Pop, op. cit., p. 49.
juridice în sens restrâns, de drept public şi de drept privat, de
drept substanţial şi de drept procesual. Caracterul complex al
exproprierii ca operaţiune juridică împiedică reducerea acestei
operaţiuni doar la unul dintre actele juridice componente, cum ar
fi actul legislativ sau administrativ, după caz, de declarare a
utilităţii publice sau hotărârea judecătorească prin care se decide
exproprierea. Tot astfel, nu trebuie să fie ignorate efectele juridice
de drept privat, cum ar fi stingerea dreptului de proprietate
privată şi naşterea dreptului de creanţă având ca obiect
despăgubirea şi nici actul juridic al plăţii despăgubirii, ca act juridic
de drept civil868.
Oricum, în mod judicios a fost pus în evidenţă caracterul
forţat al trecerii bunului imobil din proprietate privată în
proprietate publică 869.
Ţinându-se seama de aceste consideraţii, exproprierea este
o operaţiune juridică în structura complexă a căreia intră acte
juridice şi fapte juridice în sens restrâns (acte materiale) de drept
public şi de drept privat, operaţiune care are ca efecte principale
trecerea forţată a unui bun imobil din proprietate privată în
proprietate publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate
publică, precum şi plata unei despăgubiri.
Aşadar, exproprierea este un izvor complex de raporturi
juridice concrete. Caracterul complex al acestui izvor este
determinat de reunirea în structura sa a mai multor acte juridice şi
fapte juridice în sens restrâns. Ca urmare, exproprierea nu poate
fi redusă la ideea unui contract forţat, la care voinţa expropriatului
868
În sensul că plata este un act juridic de drept civil, respectiv o convenţie, C. Bîrsan, „Efectele
obligaţiilor”, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981, p. 310.
869
L. Giurgiu, loc. cit., p. 18 şi 19; FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 20; E. Chelaru, op. cit., p. 26;
L. Pop, op. cit., p. 49; G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, 10 edition,
Montchrestien, Paris, 2001, p. 546.
este înlocuită prin voinţa instanţei de judecată. Efectele juridice al
exproprierii se produc nu numai ca urmare a unui asemenea
contract forţat, ci ca urmare a acţiunii conjugate a tuturor actelor şi
faptelor juridice integrate în structura exproprierii. Astfel se explică
de ce exproprierea nu se mai poate finaliza ori de câte ori unul
dintre actele juridice care intră în structura acestei operaţiuni ju-
ridice este desfiinţat într-una dintre etapele procedurii
exproprierii.
În plus, structura juridică a exproprierii nu este întotdeauna
aceeaşi. De exemplu, uneori, utilitatea publică se declară prin
lege, iar alteori, prin act administrativ. Tot astfel, este posibil ca
hotărârea judecătorească să lipsească din structura acestui izvor
complex. Mai mult, dacă părţile se înţeleg de la bun început, prin
înţelegerea comună a necesităţii efectuării lucrărilor publice şi a
trecerii bunului imobil, cu plată, din proprietatea privată în
proprietatea publică, procedura exproprierii poate să lipsească
în totalitate, dar vor fi avute în vedere toate efectele exproprierii.
Chiar dacă în acest caz nu mai este vorba despre

(365)

o expropriere propriu-zisă, lipsind caracterul forţat al trecerii

imobilului din proprietate privată în proprietate publică, totuşi,
libertatea de voinţă a proprietarului este afectată de perspectiva
declanşării procedurii exproprierii, ceea ce justifică recunoaşterea
şi în acest caz a tuturor efectelor pe care legea le dă exproprierii
propriu-zise.

§2. Procedura exproprierii

 173. Etapele procedurii exproprierii.

Uneori s-a apreciat că procedura exproprierii se

declanşează prin actul de declarare a utilităţii publice, deşi se
recunoaşte că şi elementele anterioare acestui act sunt integrate
într-o aşa-numită fază administrativă a procedurii exproprierii870,
ceea ce este o contradicţie în termeni. Alteori s-a considerat că
primele două etape sunt integrate într-o aşa-numită etapă
administrativă871. Ideea nu poate fi primită pentru că, în unele
situaţii, chiar dacă excepţionale, utilitatea publică este declarată
prin lege, ceea ce exclude caracterul administrativ.
Iată de ce este judicioasă sistematizarea acestei proceduri
în trei etape: etapa declarării utilităţii publice, etapa administrativă
şi etapa judiciară872. Este de preferat această sistematizare,
pentru că, deşi etapa declarării utilităţii publice are, de cele mai
multe ori, ea însăşi caracter administrativ, totuşi, uneori, în mod
excepţional, utilitatea publică se declară prin lege.

174. Etapa declarării utilităţii publice.

A. Cine iniţiază declararea utilităţii publice?

Legea nr. 33/1994 nu conţine o prevedere expresă cu privire

la acest aspect. Este adevărat că în art. 12, alin. 2 se prevede că
expropriator este statul, prin organismele desemnate de Guvern,
pentru lucrările de interes naţional, sau o comunitate locală (judeţ,
municipiu, oraş, comună) pentru lucrările de interes local. Dar, în
870
L. Giurgiu, loc. cit., p. 19 şi p. 20, text şi nota 10.
871
M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 86.
872
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 21.
art. 3 din Regulamentul privind procedura de lucru a comisiilor
pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii
publice pentru lucrări de interes naţional sau de interes local,
aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 583/1994 873, se precizează
că „Cercetarea prealabilă se face pe baza unei documentaţii
numită dosar pentru cercetarea prealabilă, întocmit de iniţiatorul
lucrării, având conţinutul prevăzut în anexa nr. 1 la prezentul
regulament”, în plus, în art. 27 din Regulament se adaugă că
„Prin actul de declarare a utilităţii publice se desemnează
expropriatorul”.
Din aceste reglementări rezultă, mai întâi, că iniţiatorul
exproprierii este iniţiatorul lucrării de utilitate publică. Ca urmare,
de cele mai multe ori, iniţiatorul

(366)

lucrării de utilitate publică nu se confundă cu expropriatorul. Într-

adevăr, când expropriator este statul, Guvernul trebuie să
desemneze organismul care reprezintă statul în calitate de
expropriator. Este posibil, dar nu obligatoriu, ca Guvernul să
desemneze ca reprezentant al statului chiar pe iniţiatorul lu crării
de utilitate publică.
În al doilea rând, art. 27 din Regulament nu se referă la
expropriator, întrucât expropriatorul este cel prevăzut în art. 12,
alin. 2 din Legea nr. 33/1994, adică fie statul, fie o comunitate
locală. în realitate, textul din Regulament se referă la
reprezentantul expropriatorului, care poate să fie chiar iniţiatorul
lucrării de utilitate publică. Altfel spus, prin acest text s-a creat
873
Supra, nr. 169, nota 5. Acest act normativ va fi denumit în continuare Regulament.
posibilitatea ca şi comunitatea locală care are calitatea de
expropriator să aibă un reprezentant în procedura de
expropriere.
Aşadar, iniţiatorul lucrării de utilitate publică este şi cel care
solicită declararea utilităţii publice, urmând ca în final, prin actul
de declarare a utilităţii publice, să se stabilească dacă acest
iniţiator sau alt organism (altă entitate juridică) îl va reprezenta pe
expropriator în continuare, până la finalizarea procedurii de
expropriere.
În cazul lucrărilor de construcţii de autostrăzi şi drumuri
naţionale, nu mai este necesară o declarare a utilităţii publice prin
act administrativ, întrucât această declarare a fost făcută, în mod
generic, prin dispoziţiile art. 2, alin. 1 din Legea nr. 198/2004. în
cazul acestor lucrări, expropriatorul este Statul Român prin
Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din
România S.A. de sub autoritatea Ministerului Transporturilor,
Construcţiilor şi Turismului. Această companie nu mai trebuie să
iniţieze declararea utilităţii publice, dar este singura îndreptăţită să
declanşeze procedura exproprierii prin identificarea concretă a
lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale,
conform art. 3 din Legea nr. 198/2004.

B. Condiţiile declarării utilităţii publice.

Trei condiţii sunt necesare pentru declararea utilităţii publice

a lucrărilor care justifică exproprierea.
În primul rând, este necesară efectuarea unei cercetări
prealabile. Această cercetare se face de către comisii, având
componenţa prevăzută de lege, numite de Guvern, pentru lucrările
de interes naţional. Cercetarea prealabilă pentru lucrările de
interes local se face de către comisii, în componenţa prevăzută
de lege, numite de delegaţia permanentă a consiliului judeţean
sau de primarul general al Municipiului Bucureşti (art. 9 din Legea
nr. 33/1994). Deşi legea nu prevede ce se întâmplă în ipoteza în
care lucrările de interes local se desfăşoară pe teritoriul mai multor
judeţe, soluţia este menţionată în 4, alin. 1 din Regulament, în
această ipoteză, comisia se numeşte prin decizia delegaţiei
permanente a consiliului judeţean, respectiv prin dispoziţia
primarului general al municipiului Bucureşti, pe al cărui teritoriu
administrativ se află ponderea cea mai mare a imobilelor propuse
pentru expropriere, pe baza solicitării iniţiatorului lucrării şi a
acordului celorlalte delegaţii permanente ale consiliilor judeţene
pe al căror teritoriu se desfăşoară lucrarea. Potrivit art. 5 din
Hotărârea Guvernului nr. 583/1994, „(1) în caz de extremă
urgenţă impusă de executarea

(367)

imediată a unor lucrări ce interesează apărarea ţării, ordinea publică

şi siguranţa naţională şi în caz de calamităţi naturale, situaţie
prevăzută de art. 32 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică, comisiile pentru efectuarea
cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice se numesc
prin decizia primului-ministru, indiferent dacă lucrarea este de interes
naţional sau de interes local.
(2) Componenţa comisiei va fi supusă spre aprobare în prima
şedinţă a Guvernului.”
 Procedura după care se desfăşoară activitatea comisiilor a fost
prevăzută în regulamentul menţionat mai sus.
În al doilea rând, trebuie să existe interesul naţional sau local
care să confere lucrărilor caracter de utilitate publică, interes
concretizat în avantaje economico-sociale, ecologice sau de altă
natură, avantaje care n-ar putea fi realizate pe alte căi decât prin
expropriere. Cercetarea prealabilă are ca principal obiectiv aprecierea
existenţei interesului naţional sau local (art. 10, alin. 1).
În al treilea rând, lucrarea în legătură cu care se apreciază
utilitatea publică trebuie să fie înscrisă în planurile urbanistice şi de
amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localitatea
sau zona unde urmează să se execute lucrarea respectivă. Tot
cercetarea prealabilă urmează să stabilească dacă lucrarea de
interes naţional sau local se încadrează în aceste planuri (art. 8 şi art.
10, alin. 1).
Rezultatul cercetării prealabile, conţinând concluziile, pozitive
sau negative, în legătură cu existenţa interesului naţional sau local şi
cu încadrarea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a
teritoriului, se consemnează într-un proces verbal.
Acest proces verbal se înaintează autorităţii publice
competente să declare utilitatea publică (art. 10, alin. 2).

C. Cine declară utilitatea publică?

Cum am văzut874, utilitatea publică se declară prin lege când este

vorba de alte lucrări decât cele prevăzute în art. 6 şi se declară numai
prin lege875 când, indiferent de natura lucrărilor, sunt supuse
874
Supra, nr. 170, lit. A.
875
În mod judicios s-a apreciat, printr-o interpretare teleologică şi printr-o interpretare sistematică a
dispoziţiilor în materie, că expresia tot prin lege are sensul de numai prin lege (FI. Baias, B.
Dumitrache, loc. cit., p. 23).
exproprierii bunurile imobile menţionate în art. 7, alin. ultim din Legea nr.
33/1994.
În cazul lucrărilor de utilitate publică prevăzute în art. 6 şi dacă
nu este vorba de bunurile imobile menţionate în art. 7, alin. ultim,
utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes
naţional. Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti declară utilitatea publică pentru lucrările de interes local.
Dacă lucrările de interes local se desfăşoară pe teritoriul mai multor
judeţe, utilitatea publică trebuie să fie declarată de o comisie
compusă de preşedinţii consiliilor locale respective. Dacă nu există
consens între aceştia, utilitatea publică poate fi declarată de către
Guvern (art. 7, alin. 1 şi 2).

(368)

Autoritatea competentă să declare utilitatea publică va lua

decizia pe baza concluziilor conţinute în procesul verbal încheiat
de comisia care a efectuat cercetarea prealabilă. Întrucât aceste
concluzii sunt însă numai consultative, autoritatea publică nu este
obligată să urmeze aceste concluzii. Dacă este necesar,
autoritatea publică poate dispune completarea cercetării
prealabile.
Dacă autoritatea competentă hotărăşte declararea utilităţii
publice, actul respectiv se aduce la cunoştinţa publică. Dacă este
vorba de o lege, ea se publică în Monitorul oficial al României, în
temeiul art. 78 din Constituţie. Dacă utilitatea publică a fost
declarată prin act administrativ, acesta se aduce la cunoştinţă
publică prin afişare la sediul consiliului local în a cărui rază
teritorială este situat imobilul şi prin publicare în Monitorul oficial al
României, dacă este vorba de o lucrare de interes naţional,
respectiv se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază
teritorială este situat imobilul şi se publică în presa locală. Sunt
exceptate de la publicitate actele prin care se declară utilitatea
publică în vederea executării unor lucrări privind apărarea ţării şi
siguranţa naţională (art. 11 din Legea nr. 33/1994).
Actul de declarare a utilităţii publice poate fi atacat, după
caz, fie la Curtea Constituţională876, fie la instanţele de contencios
administrativ. În ambele cazuri însă este vorba doar despre un
control de legalitate, iar nu unul de oportunitate a actului de
declarare a utilităţii publice877. Dacă autoritatea de control admite
sesizarea, procedura exproprierii nu mai poate continua, cu
excepţia cazului în care ar interveni un acord între părţi 878. Dacă
însă sesizarea este respinsă, chestiunea utilităţii publice nu mai
poate forma obiect de analiză în procedurile ulterioare de control.
Într-adevăr, dacă utilitatea publică a fost declarată prin act
administrativ, hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa
de contencios administrativ are autoritatea de lucru judecat. Dacă
este vorba despre alte persoane, care nu au participat în procesul
iniţial, ele nu mai pot ataca actul administrativ

876
Este de discutat dacă, pe lângă controlul constituţional declanşat la iniţiativa parla mentarilor înainte
de intrarea în vigoare a legii, se poate recurge şi la controlul constituţional ulterior intrării în vigoare a
legii, întrucât, în această situaţie, în mod atipic, legea nu este un act normativ, ci un act individual.
Răspunsul trebuie să fie însă afirmativ, pentru că altfel tocmai cei cărora urmează să li se aplice
procedura exproprierii nu ar putea declanşa controlul de constituţionalitate. Dar, în această ipoteză,
controlul de constituţionalitate nu ar putea fi declanşat decât după ce începe etapa judiciară a procedurii
de expropriere, întrucât excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi invocată decât în cadrul unui
proces judiciar. în ambele cazuri, legea de declarare a utilităţii publice va fi raportată la prevederile
constituţionale, inclusiv la dispoziţiile art. 44, alin. 3 din Constituţie, în acest caz aşa-numitul control
de legalitate fiind de fapt un control de constituţionalitate. Altfel spus, Curtea Constituţională va
aprecia dacă sunt îndeplinite condiţiile formale de adoptare a legii şi condiţiile prealabile declarării
utilităţii publice. Deşi aceste condiţii sunt prevăzute în Legea nr. 33/1994, iar nu în Constituţie,
ignorarea lor ar avea semnificaţia modificării unei legi organice printr-o lege ordinară, ceea ce ar
încălca ierarhia legilor prevăzută în Constituţie.
877
L. Giurgiu, loc. cit., p. 20 (text şi notele 11 şi 12); FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 23; C.
Bîrsan, op. cit., p. 65.
878
Ibidem.
 (369)

de declarare a utilităţii publice după expirarea termenului prevăzut în

Legea nr. 29/1990879. Într-adevăr, actul administrativ de declarare a
utilităţii publice este, cum am văzut, adus la cunoştinţă publică, astfel
încât el poate fi atacat de orice persoană interesată în termenele
prevăzute de lege880. Totuşi, dacă se schimbă împrejurările de fapt
care stau la baza aprecierii utilităţii publice, această soluţie poate să
devină inechitabilă. De lege ferenda, ar fi util să se recunoască celor
interesaţi posibilitatea de a ataca actul de utilitate publică într-un
anumit termen de la data schimbării împrejurărilor de fapt, în măsura
în care procedura exproprierii nu a fost finalizată între timp. Dacă
utilitatea publică a fost declarată prin lege, aceasta nu poate fi atacată
decât în faţa Curţii Constituţionale, iar procedurile ulterioare de
control, cu caracter judiciar, nu ar putea fi utilizate, indiferent dacă
sesizarea a fost admisă sau respinsă, decât pentru invocarea
excepţiei de neconstituţionalitate.
În toate cazurile, controlul priveşte numai actul de declarare a
utilităţii publice, iar nu şi actele materiale preparatorii, care nu sunt
acte de autoritate, cum ar fi actele săvârşite în cadrul cercetării
prealabile, inclusiv procesul verbal care finalizează această
cercetare881.

879
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 24.
880
Este de observat că procedura administrativă prealabilă prevăzută în Legea nr. 29/1990 are caracter
facultativ, cel puţin după intrarea în vigoare a legii de revizuire a Constituţiei, într-adevăr, conform art.
21, alin. 4 din Constituţie, în forma revizuită, „Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi
gratuite”. Afortiori procedurile prealabile administrative n-ar mai putea avea caracter obligatoriu. În
sens contrar, C.-L. Popescu, „Jurisdicţiile administrative potrivit dispoziţiilor constituţionale revizuite”,
în Dreptul nr. 5/2004, p. 87 şi 88.
881
M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 86. Această concluzie, judicioasă în principiu, nu vizează însă şi
actele de numire a comisiei de cercetare prealabilă, acestea fiind manifestări de voinţă ale unor organe
administrative şi având deci caracter de acte administrative.
 Dacă declararea utilităţii publice s-a făcut prin act administrativ,
acesta nu poate fi supus controlului de legalitate în contencios
administrativ dacă este vorba despre lucrări privind apărarea ţării şi
siguranţa naţională, ţinând seama de prevederile art. 22 din Legea
nr. 29/1990882.

175. Etapa administrativă a procedurii exproprierii.

A. Procedura de drept comun.

Actul de declarare a utilităţii publice, în măsura în care nu a fost

desfiinţat în cadrul procedurii de control, este urmat de măsurile
premergătoare exproprierii. Aceste măsuri formează substanţa etapei
administrative a procedurii exproprierii. Această etapă este formată din
trei părţi (subetape), una propriu-zis administrativă, alta administrativ-
jurisdicţională şi alta de contencios administrativ. Este posibil ca
etapa administrativă să fie epuizată numai prin parcurgerea etapei
propriu-zis administrative. Într-adevăr, desfăşurarea celorlalte două
subetape depinde fie de voinţa titularilor drepturilor reale asupra
imobilelor expropriabile, fie de voinţa expropriatorului, prin
formularea întâmpinării

(370)

sau a căilor de atac împotriva hotărârii comisiei înfiinţate

pentru soluţionarea întâmpinării. Prima subetapă are ca
obiect propunerile de expropriere, a doua are ca obiect
formularea şi soluţionarea întâmpinării, iar a treia se referă la

882
Supra, nr. 164, lit. E, nota 128.
formularea şi la soluţionarea căilor de atac împotriva hotărârii
comisiei.
a) Propunerile de expropriere. Mai întâi, expropriatorul883 va
întocmi propunerile de expropriere a imobilelor. Aceste propuneri
conţin planurile cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spre
expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum şi ofertele
de despăgubire. Dacă este vorba de lucrări privind apărarea ţării
şi siguranţa naţională, propunerile de expropriere includ nu mai
lista cu imobilele ce urmează a fi expropriate, proprietarii acestora
şi ofertele de despăgubire.
Aceste propuneri se depun la consiliul local al comunei,
oraşului sau municipiului pe teritoriul cărora sunt situate imobilele
expropriabile, în vederea consultării de către cei interesaţi (art.
12, alin. 1 din Legea nr. 33/1994 884). Cât priveşte noţiunea de
persoane interesate, sfera ei este mai largă decât aceea a
titularilor drepturilor reale asupra imobilelor supuse exproprierii.
Propunerile de expropriere, împreună cu procesul verbal de
cercetare prealabilă, se notifică persoanelor fizice sau juridice
care sunt titularele drepturilor reale asupra imobilelor supuse
exproprierii. Notificarea trebuie făcută „în termen de 15 zile de la
publicare” (art. 13). Deşi legea nu prevede expres, rezultă că
propunerile de expropriere trebuie să fie cel puţin afişate de către
consiliul local, numai astfel putând fi consultate de către cei
interesaţi. Desigur, cea mai eficientă formă de publicitate este
publicarea propunerilor de expropriere în presă, concluzie la care
conduce chiar termenul de publicare folosit de legiuitor, într-
adevăr, pe lângă titularii drepturilor reale asupra imobilelor supuse
883
Se subînţelege că expropriatorul va fi prezent în cadrul procedurii prin reprezentantul său.
884
Deşi în acest text legal nu se foloseşte sintagma propuneri de expropriere, ea este utilizată în textele
următoare, cu referire implicită la prevederile art. 12, alin. 1 din Legea nr. 33/1994.
exproprierii, mai pot exista şi alte persoane interesate (creditori,
vecini etc.) cărora trebuie să li se asigure, prin această publicitate,
posibilitatea reală de a consulta propunerile de expropriere de la
sediul consiliului local. Această concluzie este susţinută şi de
dispoziţiile art. 22 din lege, în care se precizează că în etapa
judiciară vor fi citate şi toate persoanele cunoscute „care pot
justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi
expropriate” (art. 22).
b) Întâmpinarea împotriva propunerilor de expropriere. În
termen de 45 de zile de la publicarea notificării, proprietarii şi
titularii altor drepturi reale asupra imobilelor expropriabile pot
depune o întâmpinare la primarul comunei, oraşului sau al
municipiului unde se află imobilul. Aşadar, numai aceste
persoane enumerate în mod limitativ de lege au calitatea de a
formula o asemenea întâmpinare, iar nu şi alte persoane
interesate.

(371)

Întâmpinarea, împreună cu contraofertele de despăgubire885 şi

celelalte pretenţii ale titularilor drepturilor reale, sunt înregistrate de
către primar şi depuse într-un dosar care cuprinde şi propunerile de
expropriere. În termen de 30 de zile de la expirarea termenului pentru
depunerea întâmpinărilor886, primarul va înainta dosarul de expropriere
la Secretariatul General al Guvernului, pentru lucrările de interes

885
Deşi în art. 14, alin. 3 se menţionează ofertele de despăgubire, în realitate ofertele de despăgubire
sunt făcute de expropriator, iar persoanele care fac întâmpinare formulează contraoferte de
despăgubire.
886
Legea nu prevede expres momentul de la care curge acest termen, dar interpretarea sistematică a
prevederilor art. 14 conduce la concluzia că el curge de la data expirării termenului de 45 de zile pentru
depunerea întâmpinărilor.
naţional, sau la consiliul judeţean ori la Consiliul General al Municipiului
Bucureşti, după caz, pentru lucrările de interes local (art. 14).
Conform art. 15, alin. 1 din lege, „întâmpinările vor fi soluţionate
în termen de 30 de zile de o comisie constituită prin hotărâre a
Guvernului pentru lucrările de interes naţional, prin decizia delegaţiei
permanente a consiliului judeţean sau prin dispoziţia primarului
municipiului Bucureşti pentru cele de interes local”.
Aşadar, legea prevede că termenul de 30 de zile se referă la
soluţionarea întâmpinării. Se poate trage de aici concluzia că această
secvenţă a etapei administrative a procedurii exproprierii se parcurge
numai dacă s-a formulat o întâmpinare? Acceptarea acestei concluzii
ar însemna că, în absenţa oricărei întâmpinări, aici se epuizează
etapa administrativă, nemaifiind necesară înfiinţarea comisiei, şi este
deschisă calea etapei judiciare, prin sesizarea de către expropriator
a instanţei competente.
O altă concluzie posibilă ar fi aceea că termenul de 30 de zile
se referă la soluţionarea dosarului de expropriere, inclusiv în situaţia
în care nu s-au făcut întâmpinări. În această ordine de idei, înfiinţarea
comisiei ar fi necesară indiferent dacă există sau nu întâmpinare.
Această concluzie pare să fie susţinută de dispoziţiile art. 17-20 din
lege, în care se menţionează, fără distincţie în funcţie de existenţa sau
absenţa întâmpinărilor, că analiza dosarului de expropriere şi
admiterea sau respingerea propunerilor de expropriere se fac de
către comisie, cu participarea proprietarilor şi a titularilor altor
drepturi reale, fără a se preciza că este vorba numai despre
persoanele care au făcut întâmpinare. Tot astfel, hotărârea comisiei
poate fi contestată de proprietari sau de titularii altor drepturi reale
asupra imobilului expropriabil. Nici în acest caz legea nu precizează
că este vorba numai de persoanele care au făcut întâmpinare.
 Prima concluzie este mai judicioasă, ea neputând fi infirmată cu
suficient temei prin invocarea unor inadvertenţe sau a unor formulări
imprecise în redactarea art. 17-20 din lege. Trei argumente susţin
această concluzie.
Mai întâi, dacă desfăşurarea procedurii în faţa comisiei
prevăzute în art. 15 din lege ar trebui să fie parcursă şi în cazul în
care nu există nici o întâmpinare, s-ar pierde orice relevanţă juridică a
întâmpinării. Într-adevăr, chiar în absenţa

(372)

acesteia, comisia ar fi datoare să analizeze toate apărările şi

susţinerile expropriatorului, ale proprietarului şi ale titularilor
celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate.
În al doilea rând, întâmpinarea este o facultate acordată celor
îndreptăţiţi, iar nu o obligaţie. Ca urmare, înfiinţarea comisiei şi
procedura administrativă în faţa comisiei depind de existenţa
întâmpinării, adică de manifestarea de voinţă a celui îndreptăţit să
solicite şi această formă de protecţie împotriva eventualelor abuzuri
ale expropriatorului. Cei îndreptăţiţi nu pot fi însă obligaţi să recurgă
la această formă de protecţie. Acest argument nu mai poate fi ignorat
după intrarea în vigoare a legii de revizuire a Constituţiei. Cum am
văzut, conform art. 21, alin. 4 din Constituţie, „Jurisdicţiile speciale
administrative sunt facultative şi gratuite”.
În al treilea rând, în art. 21, alin. 2 din lege se prevede în mod
expres că sesizarea instanţei competente de către expropriator este
posibilă fie în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva
propunerii de expropriere, fie în cazul în care această cale de atac a
fost respinsă.
 Aşadar, în absenţa întâmpinării se încheie etapa administrativă
a procedurii exproprierii şi se deschide posibilitatea începerii etapei
judiciare.
Dacă însă s-a făcut întâmpinare, ea va fi soluţionată de
comisia înfiinţată potrivit art. 15, alin. 1 din lege. Componenţa comisiei
şi procedura ei de lucru sunt prevăzute în art. 15, alin. 2 şi 3,16-18
din lege.
Conform art. 17 din lege, „Comisia analizează documentele
prezentate, putând cere informaţii şi date suplimentare la solicitarea
celor care i s-au adresat sau din oficiu. Oferta expropriatorului,
pretenţiile proprietarilor şi ale titularilor altor drepturi reale, precum şi
susţinerile acestora se vor formula şi se vor depune în scris,
consemnându-se într-un proces verbal”. Aşadar, întâmpinarea făcută
de oricare dintre persoanele îndreptăţite profită şi titularilor de drepturi
reale asupra imobilelor expropriabile care nu au făcut întâmpinare.
Mai rezultă de aici că trebuie să fie citaţi în faţa comisiei, pe lângă
expropriator, toţi titularii drepturilor reale asupra imobilelor
expropriabile. Desigur, în această etapă nu mai poate fi atacat actul
administrativ de declarare a utilităţii publice.
În faţa comisiei este posibilă încheierea unei înţelegeri între
părţi, care are valoarea unei tranzacţii extrajudiciare (art. 17, alin. 2 din
lege). Comisia trebuie să consemneze această înţelegere sub
semnătura părţilor (art. 17, alin. 2 din lege).
În absenţa înţelegerii părţilor, comisia trebuie să hotărască
asupra întâmpinării şi asupra propunerilor de expropriere. Numai dintr-
o deficienţă de redactare în art. 18, alin. 1 se face referire numai la
punctul de vedere al expropriatorului. Hotărârea comisiei trebuie să fie
motivată şi comunicată părţilor în termen de 15 zile de la adoptare.
 Dacă a fost admisă întâmpinarea şi, pe cale de consecinţă, au
fost respinse propunerile expropriatorului, acesta are posibilitatea să
formuleze noi propuneri de expropriere, ceea ce înseamnă şi
refacerea planurilor menţionate în art. 12, alin. 1 din lege. Legea nu
prevede un termen în care se pot formula noi propuneri de
expropriere. în realitate, este vorba de o reluare a etapei
administrative

(373)

a procedurii exproprierii, dar numai în măsura în care expropriatorul

aduce elemente noi. Dacă nu se formulează alte propuneri,
hotărârea iniţială de respingere a propunerilor expropriatorului nu
poate fi atacată de acesta în contencios administrativ, potrivit
prevederilor Legii contenciosului administrativ, într-adevăr, conform art.
20, alin. 1 din lege, expropriatorul poate ataca numai soluţia de
respingere de către comisie a noilor propuneri de expropriere.
Oricum, noile propuneri de expropriere trebuie să respecte,
cum se prevede expres în art. 19, alin. 2 din lege, reglementarea
întregii etape administrative a procedurii exproprierii. Pe cale de
consecinţă, se ajunge din nou în faţa comisiei numai dacă
persoanele îndreptăţite formulează întâmpinare.
c) Acţiunea în contencios administrativ. Dacă această comisie
se pronunţă printr-o nouă hotărâre, admiţând a doua întâmpinare şi
respingând noile propuneri de expropriere, expropriatorul poate
contesta hotărârea comisiei, în termen de 15 zile de la comunicare, la
curtea de apel în a cărei rază teritorială sunt situate imobilele
expropriabile, potrivit Legii nr. 29/1990.
 Textul art. 20, alin. 1 este redactat defectuos. Din această
redactare ar rezulta că titularii drepturilor reale asupra imobilelor
expropriabile trebuie să atace hotărârea comisiei chiar şi atunci când
le-a fost admisă întâmpinarea. Or, în realitate, aceştia au interes să
conteste hotărârea comisiei numai dacă au fost admise propunerile
de expropriere. Acest interes există în egală măsură indiferent dacă
propunerile de expropriere au fost admise prin prima sau prin a
doua hotărâre a comisiei887. Într-o asemenea situaţie, întrucât legea nu
distinge, contestaţia poate fi formulată de oricare dintre titularii
drepturilor reale, iar nu numai de către autorul sau autorii întâmpinării.
Dar alte persoane, în afara titularilor drepturilor reale, nu au calitatea
de a contesta hotărârea comisiei prin care au fost admise propunerile
de expropriere. Întrucât numai aceşti titulari pot formula întâmpinare,
celelalte persoane interesate nu participă la procedura în faţa
comisiei şi, cu atât mai mult, nu pot ataca hotărârea comisiei.
Dacă întâmpinarea a fost admisă, iar expropriatorul nu contestă
hotărârea comisiei, ceilalţi titulari de drepturi reale care nu au formulat
întâmpinare nu au dreptul să conteste hotărârea comisiei, întrucât
procedura exproprierii poate fi continuată numai prin voinţa
expropriatorului, ţinând seama de caracterul excepţional al operaţiunii
juridice a exproprierii. Chiar dacă exproprierea ar fi convenabilă unuia
dintre titularii drepturilor reale, procedura exproprierii nu poate continua
la cererea acestuia, întrucât interesul său privat nu se poate substitui
interesului de utilitate publică, pe care îl poate exprima numai
expropriatorul.
Potrivit art. 20, alin. 2 din lege, contestaţia formulată în
contencios administrativ se soluţionează de urgenţă şi cu precădere şi
este scutită de taxa de timbru.
887
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 23 şi 24; M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 87.
Instanţa de contencios administrativ nu poate cenzura însă, în acest
cadru, declararea utilităţii publice888. Într-adevăr, dacă este vorba de
declararea utilităţii

(374)

publice prin lege numai Curtea Constituţională are competenţă, iar

dacă utilitatea publică a fost declarată printr-un act administrativ, el
trebuia să fie atacat în mod separat, în termenul prevăzut în Legea
nr. 29/1990.
În mod judicios s-a considerat că instanţa de drept
administrativ se poate pronunţa în legătură cu problemele de fond şi
de formă specifice etapei administrative a procedurii exproprierii,
cum ar fi concordanţa dintre propunerile de expropriere şi
documentaţia care a stat la baza declarării utilităţii publice sau
respectarea condiţiilor de formă specifice acestei etape889.
Hotărârea pronunţată de curtea de apel poate fi atacată cu
recurs la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit Legii nr. 29/1990.
Soluţia definitivă şi irevocabilă pronunţată conform acestei legi va
putea fi opusă în etapa judiciară instanţelor de drept comun, dar
numai în legătură cu aspectele avute în vedere de instanţele de
contencios administrativ.

B. Procedura specială prevăzută în Legea nr. 198/2004.

În situaţia lucrărilor de autostrăzi şi drumuri naţionale, există o

reglementare specială a fazei administrative a procedurii exproprierii.
Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri
888
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 24; M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 87 şi 88.
889
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 24.
Naţionale din România - S. A. (C.N.A.D.N.R.), întocmeşte o
documentaţie tehnico-economică pentru fiecare lucrare care cuprinde
date privind încadrarea în planurile de urbanism şi de încadrare a
teritoriului, planuri cu amplasamentul lucrării, vizate de Oficiul Naţional
de Cadastru, Geodezie şi Cartografie, care includ delimitarea
terenurilor şi a construcţiilor propuse spre expropriere, cu indicarea
numelor proprietarilor şi a ofertelor de despăgubire pe categorii de
imobile, stabilite de către persoane autorizate în evaluare (art. 3 din
Legea nr. 198/2004).
Pe baza acestei documentaţii, Guvernul aprobă, prin hotărâre,
amplasamentul lucrării, declanşarea procedurii de expropriere a
imobilelor, suma globală exprimată a despăgubirilor, termenul în care
aceasta se virează într-un cont bancar al C.N.A.D.N.R. şi sursa de
finanţare. Planul cu amplasamentul lucrării, întocmit pentru fiecare
unitate administrativ-teritorială, se afişează la sediul consiliului local
al unităţii respective până la finalizarea procedurii de despăgubire şi
va fi publicat într-un ziar local (art. 4, alin. 1 şi 2).
În termen de 5 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii
Guvernului prin care a fost declanşată procedura exproprierii, la
nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale în care se află imobile
supuse exproprierii se constituie o comisie care verifică dreptul de
proprietate ori alt drept real în temeiul căruia se formulează cereri de
despăgubire de către persoanele care justifică un interes legitim (art.
5, alin. 1 şi 2 şi art. 6 din Legea nr. 198/2004 şi art. 4 din Normele
metodologice).
Dovada dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale
asupra imobilelor expropriabile se face prin mijloacele de probă
admise de lege. Dacă persoanele interesate nu depun cerere de
despăgubiri sau documentele doveditoare, expropriatorul va notifica
acestora sumele propuse pentru plata despăgubirilor

(375)

şi le va consemna într-un cont bancar deschis pe numele

expropriatorului (art. 5, alin. 3 şi 4 din Legea nr. 198/2004 şi art. 5 şi 6
din Normele metodologice).
Dacă există litigii între persoanele îndreptăţite la despăgubiri,
despăgubirile vor fi consemnate pe numele tuturor, urmând a fi
eliberate titularilor drepturilor dovedite prin hotărâri judecătoreşti
definitive şi irevocabile. Litigiile dintre aceste persoane nu suspendă
transferul dreptului de proprietate către expropriator (art. 5, alin. 5 din
Legea nr. 198/2004 şi art. 7 din Normele metodologice). Dacă litigiul
este declanşat între expropriator şi expropriaţi în legătură cu
exproprierea sau cuantumul despăgubirilor, efectele exproprierii se
vor produce numai după pronunţarea hotărârii judecătoreşti de
expropriere definitive şi irevocabile (art. 5, alin. 5-7 din Legea nr.
198/2004 şi art. 7 şi 8 din Normele metodologice).
În cazul în care există o înţelegere între părţi cu privire la
cuantumul despăgubirii, consemnată într-un proces verbal, comisia
numită de expropriator la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale
în care se află imobile supuse exproprierii va emite o hotărâre care se
comunică persoanelor care au făcut cerere de despăgubire şi se
afişează, în extras, la sediul expropriatorului şi la sediul consiliului
local al unităţii respective (art. 6 şi 7 din Legea nr. 198/2004 şi art. 9,
alin. 9 din Normele metodologice).
În cazul în care nu există înţelegere între părţi, comisia
întocmeşte un proces verbal în care arată că persoanele îndreptăţite
se pot adresa instanţei de judecată în condiţiile prevederilor art. 21-27
din Legea nr. 33/1994. Dar, chiar şi în acest caz, comisia va emite o
hotărâre în care va preciza valoarea despăgubirilor şi modul de plată
a acestora, concluzie care rezultă din interpretarea sistematică a
dispoziţiilor art. 9 şi 10, alin. 1 din Legea nr. 198/2004 şi art. 9, alin. 10
şi 11 şi art. 10, alin. 1 din Normele metodologice.
Această hotărâre a comisiei încheie etapa administrativă a
procedurii speciale de expropriere prevăzute pentru lucrările de
construcţii de autostrăzi şi drumuri naţionale. Este de observat că, în
această situaţie, nu mai este deschisă calea unei acţiuni în
contencios administrativ împotriva hotărârii comisiei, aceasta putând
fi contestată numai în faţa instanţelor judecătoreşti de drept comun,
potrivit art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, cum se precizează expres în
art. 9 din Legea nr. 198/2004. După comunicarea hotărârii comisiei
sau după data consemnării sumelor stabilite ca despăgubiri, nu se
mai pot încheia acte juridice pentru constituirea sau transferul de
drepturi reale cu privire la imobilele expropriabile, sub sancţiunea
nulităţii absolute (art. 12 din Legea nr. 198/2004).

176. Etapa judiciară a procedurii exproprierii.

A. Procedura de drept comun.

Dispoziţiile legale care reglementează această etapă judiciară

alcătuiesc o procedură civilă specială, ele urmând a fi completate cu
dispoziţiile legale care alcătuiesc procedura civilă de drept comun.
a) Sesizarea instanţei de judecată. Aşa cum am văzut, etapa
administrativă a procedurii exproprierii se finalizează fie în momentul
în care dosarul de expropriere
 (376)

este primit de expropriator, în cazul în care nu s-a depus

întâmpinare, fie în momentul epuizării subetapei administrativ-
jurisdicţionale, daci nu a fost atacată hotărârea comisiei în faţa
instanţei de contencios administrativ, fie în momentul epuizării
subetapei de contencios administrativ. Indiferent de situaţie,
etapa judiciară poate să înceapă numai dacă a fost epuizaţi
etapa administrativă a procedurii de expropriere.
De asemenea, tot indiferent de situaţie, etapa judiciară
începe prin sesizarea instanţei competente de către
expropriator, cum se precizează în art. 21. alin. 2. Desigur,
sesizarea se face printr-o cerere de chemare în judecată
(denumită, în art. 23, cerere de expropriere) a proprietarilor sau,
după caz, a posesorilor, a titularilor drepturilor reale asupra
imobilelor expropriate, precum şi a oricăror „persoane cunoscute
care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi
expropriate” (art. 22).
Chiar dacă expropriatorul nu a chemat în judecată toate
aceste persoane, preşedintele instanţei judecătoreşti
competente are obligaţia să dispună citarea tuturor persoanelor
interesate. Sub acest aspect, principiul disponibilităţii care
guvernează procedura civilă, suferă o excepţie, în forma citării din
oficiu îndeplinirea acestei obligaţii de citare din oficiu este
posibilă în privinţa proprietarilor şi a celorlalţi titulari de drepturi
reale, întrucât datele cu privire la aceste persoane trebuie să fie
precizate în dosarul de expropriere.
Cât priveşte persoanele care pot justifica un interes legitim
asupra imobilelor propuse a fi expropriate (de exemplu, chiriaşii
imobilelor propuse spre expropriere), legea menţionează doar că
este vorba de persoanele care sunt cunoscute în momentul
introducerii cererii de expropriere, fără a preciza modalitatea în
care instanţa de judecată ia cunoştinţă de existenţa acestor
persoane Datele referitoare la aceste persoane pot exista chiar
în dosarul de expropriere sau pot fi furnizate chiar de către cei
interesaţi. Oricum, legea nu prevede o obligaţie în sarcina
instanţei de judecată de a efectua investigaţii speciale in legătură
cu aceste persoane. Sub aspect procedural, consecinţa este
importantă, într-adevăr, necitarea titularilor drepturilor reale şi a
persoanelor care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor
supuse exproprierii, persoane cunoscute în momentul sesizării
instanţei de judecată, constituie un viciu de procedură care poate
fi invocat în căile de atac formulate împotriva hotărârilor
pronunţate de instanţele competente.
Citarea persoanelor care pot justifica un interes legitim asupra
imobilelor propuse spre expropriere este necesară sub un dublu
aspect: pe de o parte, titularii drepturilor reale principale pot să îşi
valorifice dreptul de primi o parte din despăgubirea acordată
pentru expropriere; pe de altă parte, titularii drepturilor reale
accesorii, ai altor sarcini reale şi chiar ai unor drepturi de creanţă cu
privire la imobilul supus exproprierii îşi pot preciza pretenţiile în
raport cu titularii drepturilor reale principale. În acest fel, se asigură
soluţionarea definitivă, chiar în cadrul procedurii de expropriere, a
problemelor litigioase cu privire la imobil 890.

(377)

890
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 25.
 Celelalte persoane care pot justifica un interes legitim asupra
imobilelor propuse a fi expropriate, dar care nu erau cunoscute în
momentul sesizării instanţei de judecată de către expropriator, au
posibilitatea să utilizeze căile prevăzute în procedura de drept comun
pentru a interveni în proces, în măsura în care sunt respectate
termenele şi celelalte cerinţe legale. Dacă asemenea persoane apar
după epuizarea etapei judiciare a procedurii exproprierii, ele au calea
unor acţiuni separate în justiţie împotriva persoanelor care au
beneficiat pe nedrept de despăgubiri.
Neprezentarea persoanelor legal citate în faţa instanţei de
judecată nu împiedică desfăşurarea etapei judiciare a procedurii
exproprierii, instanţa putând să hotărască în lipsa acestora (art. 24,
alin. 3).
Întrucât legea nu distinge, rezultă că este necesară nu numai
citarea titularilor drepturilor reale principale, ci şi citarea titularilor
drepturilor reale accesorii asupra imobilelor supuse exproprierii.
În măsura în care nu sunt cunoscuţi proprietarii imobilelor, vor fi
citaţi posesorii. Legiuitorul a instituit în această situaţie obligaţia de
citare a posesorilor, întrucât aceştia pot invoca uzucapiunea891 sau
pot indica persoanele care au calitatea de proprietar.
b) Competenţa de soluţionare a cererii de expropriere. Această
competenţă aparţine tribunalului judeţean sau Tribunalului Bucureşti,
în funcţie de locul unde este situat imobilul propus pentru expropriere
(art. 21, alin. 1). Participarea procurorului este obligatorie (art. 23,
alin. 1).
Întinderea competenţei tribunalului este precizată în art. 23,
alin. 2, în care se arată că „Instanţa va verifica dacă sunt întrunite
toate condiţiile cerute de lege pentru expropriere şi va stabili
891
Uzucapiunea poate fi invocată nu numai pe cale de acţiune, ci şi pe cale de excepţie, în acest sens,
C. Bîrsan, op, cit., p. 334, text şi nota 1. Această concluzie rezultă din dispoziţiile art. 1842 C. civ.
cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită fiecărei părţi”.
Formularea acestui text este însă prea generală.
Mai întâi, cum am văzut, actul de declarare a utilităţii publice nu
poate fi cenzurat de instanţa de drept comun. Dacă este vorba despre
un act administrativ, el trebuia să fie atacat în contencios administrativ,
cu respectarea termenelor prevăzute în Legea nr. 29/1990. Dacă
utilitatea publică a fost declarată prin lege, persoanele interesate pot
invoca în faţa instanţelor de drept comun excepţia de
neconstituţionalitate, asupra căreia se va pronunţa însă Curtea
Constituţională. Astfel trebuie să fie înţeleasă şi ideea exprimată în
jurisprudenţa şi doctrina din perioada interbelică, idee potrivit căreia
instanţa de drept comun are competenţa materială de a cerceta
îndeplinirea condiţiilor de formă ale exproprierii, dar nu este
îndreptăţită să cerceteze fondul exproprierii892. Deşi nu rezultă clar ce
se înţelege prin fondul exproprierii, această noţiune pare să fi fost
restrânsă la accepţia ei substanţială, adică la declararea utilităţii
publice; altfel

(378)

spus, este vorba de o condiţie de fond a operaţiunii juridice a

exproprier. Instanţa de drept comun nu este competentă să se
pronunţe în legătură cu această chestiune nici sub aspectul
oportunităţii893, nici sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de formă
(existenţa cercetării prealabile, încadrarea în categoriile prevăzute de

892
Doctrina şi jurisprudenţa menţionate de L. Giurgiu, loc. cit., p. 21, text şi notele 14-16 şi de FI.
Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 24, text şi notele 22-24.
893
Nici instanţa de contencios administrativ nu este competentă să se pronunţe asupra oportunităţii
actului de declarare a utilităţii publice, dar este competentă să se pronunţe asupra tuturor chestiunilor
de legalitate a acestui act. Principiul separaţiei puterilor în stat poate fi invocat numai în legătură cu
oportunitatea actului administrativ (doctrina menţionată de FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 24,
text şi nota 24) iar nu şi în legătură cu legalitatea acestui act.
lege), tocmai pentru că actul de declarare a utilităţii publice este
supus unor căi de atac specifice894. Într-un sens procedural, care ţine
de procesul declanşat prin sesizarea instanţei competente de către
expropriator, toate condiţiile exproprierii, indiferent de natura lor,
sunt chestiuni de fond, ca s stabilirea şi distribuirea despăgubirilor.
Este de necontestat că instanţa de drept comun poate şi trebuie să
se pronunţe, în absenţa unei înţelegeri, cu privire la aceste chestiuni.
În al doilea rând, condiţiile, inclusiv cele de formă, cerute de lege
pentru expropriere care au fost analizate de instanţa de contencios
administrativ, potrivit art. 20 din Legea nr. 33/1994, nu mai pot fi obiect
de judecată în faţa instanţei judecătoreşti de drept comun.
Aşadar, instanţa de drept comun va verifica toate condiţiile
cerute de lege pentru expropriere, cu excepţia acelora care au fost
sau ar fi trebuit să fie analizate de instanţa de contencios
administrativ sau de Curtea Constituţională.
În toate cazurile, instanţa de drept comun este competentă să
decidă daci cererea de expropriere este sau nu întemeiată, iar, în caz
afirmativ, să stabilească valoarea despăgubirilor şi modul de
distribuire a acestora între persoanele îndreptăţite. Chiar dacă
expropriatorul a solicitat numai exproprierea unei părţi dintr-un teren
sau dintr-o construcţie, instanţa este competentă să aprecieze la
cererea proprietarului şi în raport cu situaţia reală, dacă este posibilă
exproprierea parţială, iar în caz contrar va dispune exproprierea totală
(art. 24, alin. 4) Dacă expropriatorul apreciază că soluţia este prea
oneroasă, el are posibilitatea să renunţe la cererea de expropriere în
calea de atac împotriva hotărârii instanţei de fond, cu respectarea
cerinţelor procedurale.
894
În această ordine de idei, nu împărtăşim opinia (FI. Baias, B. Dumitrache loc. cit., p. 24) potrivit
căreia condiţiile de formă necesare pentru declararea utilităţii publice (cercetarea prealabilă) ar mai
putea fi analizate de instanţa de drept comun.
 Cum am văzut, părţile pot încheia o tranzacţie în faţa instanţei
cu privire la expropriere şi la despăgubiri, caz în care instanţa va lua
act de învoială şi

(379)

va pronunţa o hotărâre de expedient. Dacă părţile s-au învoit numai

cu privire la expropriere, instanţa va lua act de această înţelegere
parţială printr-o încheiere interlocutorie şi va continua judecata
pentru stabilirea şi distribuirea despăgubirilor.
În toate cazurile, stabilirea şi distribuirea despăgubirilor de
către instanţa de judecată presupune şi dovedirea drepturilor celor
care solicită să fie despăgubiţi. Este deci cel puţin îndoielnică soluţia
jurisprudenţială potrivit căreia instanţa nu poate să cerceteze
problema dreptului de proprietate895 şi, pe cale de consecinţă, nici
problema celorlalte drepturi pe care se întemeiază cererile de
despăgubire. Fără dovedirea tuturor acestor drepturi nu se poate
stabili cine şi în ce măsură este îndreptăţit la despăgubire. Mai mult,
chiar în caz de litigiu între persoanele care formulează cereri de
despăgubire, drepturile lor trebuie să fie stabilite în cadrul etapei
judiciare a procedurii exproprierii896, chiar dacă, într-o asemenea
ipoteză, procesul dobândeşte caracter complex, cererea de
expropriere fiind dublată cu acţiuni reale sau personale, în funcţie de
drepturile pretinse prin cererile de despăgubire. Soluţia suspendării
procedurii exproprierii şi a soluţionării pe cale separată a litigiilor
legate de aceste drepturi ar bloca, pe termen nelimitat, operaţiunea
juridică a exproprierii.
895
Pentru această soluţie jurisprudenţială din perioada interbelică, L. Giurgiu, loc. cit., p. 21, text şi
nota 16. În acelaşi sens, M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 88.
896
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 25.
 c) Procedura stabilirii despăgubirilor. Evaluarea despăgubirilor nu se
face în mod discreţionar de către instanţa de judecată. Pentru a proteja
interesele tuturor părţilor care participă la procedura exproprierii,
legiuitorul a instituit obligaţia instanţei de judecată de constitui o
comisie formată din trei experţi, dintre care unul numit de instanţă,
unul desemnat de expropriator şi al treilea, de persoanele care sunt
supuse exproprierii (art. 25). Deşi legea nu prevede, în caz de
divergenţă între aceste persoane, este raţional să fie aplicată regula
majorităţii. În caz de balotaj, se poate recurge la tragere la sorţi, sub
supravegherea instanţei de judecată.
O dată ce a fost constituită, comisia de experţi trebuie să ţină
seama, la calcularea cuantumului despăgubirilor, de criteriile prevăzute
în Legea nr. 33/1994. Mai întâi, despăgubirea se compune din
valoarea reală a imobilului şi din valoarea prejudiciului cauzat
proprietarului sau altor persoane care au un interes legitim asupra
imobilelor propuse a fi expropriate. În al doilea rând, valoarea reală a
imobilului se stabileşte ţinând seama de preţul cu care se vând, în
mod obişnuit, la data întocmirii raportului de expertiză, imobilele de
acelaşi fel în localitatea în care ele sunt situate. În al treilea rând,
daunele suferite de persoanele îndreptăţite trebuie să fie evaluate în
raport cu dovezile prezentate de acestea, în al patrulea rând, experţii
trebuie să stabilească dacă partea de imobil rămasă neexpropriată
va dobândi un spor de valoare ca urmare a realizării lucrărilor de
utilitate publică, caz în care vor putea propune instanţei o eventuală
reducere a daunelor, nu şi a valorii imobilului propus spre
expropriere.

(380)
 În al cincilea rând, experţii trebuie să repartizeze despăgubirile
între proprietar (sau nud proprietar) şi titularii celorlalte drepturi reale
asupra imobilului (art. 26). Deşi legea nu distinge, este vorba numai
de titularii drepturilor reale principale, întrucât titularii drepturilor reale
accesorii (de garanţie) beneficiază de subrogaţia reală cu titlu
particular, conform art. 28, alin. 2 din Legea nr. 33/1994. În categoria
drepturilor reale principale, intră în acest context, dreptul de proprietate
privată şi dezmembrămintele sale, precum şi dreptul de concesiune şi
dreptul real de folosinţă constituite cu privire la un imobil din
domeniul privat al unei comunităţi locale897. Este echitabil ca în
aceeaşi categorie să fie incluse, indiferent de fundamentarea
juridică, şi drepturile constructorilor pe terenul altei persoane,
precum şi drepturile chiriaşilor care au făcut îmbunătăţiri la locuinţa
supusă exproprierii.
Defalcarea despăgubirilor între titularii diferitelor drepturi reale
principale asupra imobilului propus spre expropriere trebuie să se
facă, în primul rând, pe baza unor criterii economice, ţinând seama de
natura şi durata drepturilor reale principale, precum şi de toate
celelalte circumstanţe ale situaţiei de fapt. Numai în subsidiar, dacă nu
există criterii economice sigure pentru evaluarea tuturor drepturilor reale
principale constituite asupra imobilului propus spre expropriere experţii
ar putea recurge la soluţiile procentuale prevăzute în legislaţia taxe;
de timbru898. Prevalenta criteriilor economice rezultă din dispoziţiile art.
897
Într-adevăr, dreptul de concesiune şi dreptul real de folosinţă se constituie nu nu mai pe temeiul
dreptului de proprietate publică, ci şi pe temeiul dreptului de proprietate privată aparţinând statului sau
unei comunităţi locale. În cazul exproprierii, au relevantă numai dreptul de concesiune şi dreptul real
de folosinţă constituite cu privire la un bun imobil din domeniul privat al unei comunităţi locale,
întrucât bunurile imobile din domeniul privat al statului nu sunt supuse exproprierii, trecerea lor în
domeniul public al statului fiind posibilă pe cale administrativă, în condiţiile Legii nr. 213/1998 (infira,
nr. 190, lit. B şi 194; pentru Legea nr. 213/1998, supra, nr. 7, lit. D, c, nota 74).
898
Potrivit alin. 6 al art. 5 din Normele metodologice nr. 443/C din 7 iulie 1999 pentru aplicarea
Ordonanţei Guvernului nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială, publicate în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 381 din 11 august 1999, prin Hotărârea Guvernului nr. 1278
din 13 noiembrie 2002 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Ordonanţei
Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, publicată în Monitorul oficial al României,
26 din Legea nr. 33/1994, care obligă experţii să stabilească
despăgubirile în funcţie de criterii economice. Pe cale de consecinţă,
defalcarea acestor despăgubiri între titularii drepturilor reale trebuie
să se facă, în principal, tot în funcţie de criterii economice899.

(381)

Rezultatul expertizei nu este însă, prin el însuşi, obligatoriu

pentru instanţa de judecată. Ea are obligaţia să compare acest
rezultat cu oferta expropriatorului şi cu cererile de despăgubire
formulate de titularii drepturilor reale principale, fiind suverană în
stabilirea valorii despăgubirilor. O singură restricţie este instituită de
legiuitor. Instanţa nu va putea să acorde o despăgubire mai mică
decât aceea oferită de expropriator şi nici mai mare decât aceea
cerută de titularii drepturilor reale principale (art. 27).
d) Hotărârea judecătorească de expropriere şi căile de atac
împotriva acesteia. Hotărârea judecătorească de expropriere
pronunţată de prima instanţă se poate înfăţişa fie ca o hotărâre de
expedient, respectiv o hotărâre definitivă prin care se ia act de
înţelegerea intervenită între părţi atât cu privire la expropriere, cât şi
cu privire la despăgubire, fie ca o hotărâre prin care se soluţionează
litigiul dintre părţi. În acest ultim caz, instanţa de judecată se poate
pronunţa cu privire la expropriere şi la despăgubire sau, dacă părţile
s-au înţeles asupra exproprierii, numai în legătură cu despăgubirea.
Hotărârea care pune capăt litigiului trebuie să cuprindă atât valoarea

Partea I, nr. 875 din 4 decembrie 2002, „La constituirea unui drept real imobiliar, altul decât dreptul de
proprietate, şi anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi
drepturi de superficie, taxa de timbru se stabileşte la valoarea declarată de părţi, dar nu mai puţin de
20% din valoarea de circulaţie a imobilului”.
899
Pentru criteriile repartizării despăgubirii datorate în caz de expropriere între titularii drepturilor reale
principale, V. Stoica, „Situaţii speciale în legătură cu despăgubirile pentru construcţiile ce se preiau în
proprietate socialistă de stat prin expropriere de la persoanele fizice”, în Dreptul nr. 4/1986, p. 27 şi 28.
despăgubirii, termenul de plată a acesteia, cât şi, dacă este cazul,
defalcarea despăgubirii între nudul proprietar şi titularii celorlalte
drepturi reale principale asupra imobilului expropriat. De asemenea,
hotărârea trebuie să cuprindă dispoziţii privitoare la situaţia chiriaşilor
şi a altor persoane care ocupă în mod legal clădirile cu destinaţie de
locuinţă supuse exproprierii, la situaţia creditorilor privilegiaţi şi ipotecari
şi la punerea în posesie, când este vorba de un caz de extremă
urgenţă sau de o calamitate naturală.
Hotărârea judecătorească prin care se pune capăt litigiului este
supusă căilor de atac prevăzute de lege (art. 23, alin. 2, teza finală),
respectiv apelului şi recursului.

B. Procedura specială prevăzută în Legea nr. 198/2004.

Spre deosebire de procedura de drept comun a exproprierii, în

care etapa judiciară este declanşată de expropriator, în procedura
specială prevăzută în Legea nr. 198/2004, etapa judiciară este
declanşată de către persoanele îndreptăţite la despăgubiri
nemulţumite de hotărârea pronunţată de comisia înfiinţată la nivelul
fiecărei unităţi administrativ-teritoriale în raza teritorială a căreia se
află imobile expropriabile. Astfel, conform art. 9 fraza I din această
lege, „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute
la art. 8, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la
despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei
judecătoreşti competente în termen de trei ani de la data intrării în
vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 (1) sau în termen de
15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin
care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubiri”.
 Aşadar, termenul pentru formularea acţiunii în justiţie diferă în
funcţie de împrejurarea dacă persoana care se consideră îndreptăţită
la despăgubiri a primit sau nu hotărârea comisiei prin care i s-a
respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubiri. Dacă a primit
această hotărâre, termenul este de 15 zile de la data comunicării, iar în
caz contrar, de trei ani de la data intrării în vigoare a hotărârii
Guvernului prin care s-a aprobat declanşarea procedurii
exproprierii. Întrucât,

(382)

în ambele cazuri, este vorba despre o manifestare particulară a

dreptului material la acţiunea în justiţie, termenul este unul de
prescripţie, iar nu de decădere, în absenţa unei prevederi a legii prin
care să se dispună chiar stingerea dreptului substanţial.
Cât priveşte competenţa şi procedura aplicabilă acestei acţiuni
în justiţie, ea este aceea prevăzută în art. 21-27 din Legea nr. 33/1994
„în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii”, cum se precizează în art. 9,
fraza a II-a din Legea nr. 198/2004. Această precizare nu exclude însă
posibilitatea persoanelor îndreptăţite la despăgubiri de a contesta
însăşi exproprierea, în măsura în care nu sunt îndeplinite condiţiile
legale. O altă interpretare a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 ar fi
contrară dispoziţiilor art. 42, alin. 3 şi 6 din Constituţie.
Cererile în justiţie având ca obiect stabilirea dreptului la
despăgubire pentru expropriere şi a cuantumului acesteia în
contradictoriu cu Statul Român sunt scutite de taxa judiciară de timbru.
Dacă cererile au ca obiect însă stabilirea dreptului de proprietate sau a
altui drept real, scutirea nu se aplică (art. 10, alin. 1 din Legea nr.
198/2004). Această ultimă idee are în vedere litigiile dintre persoanele
fizice sau juridice care îşi dispută dreptul de proprietate sau alte drep-
turi reale asupra imobilelor expropriabile.

§3. Efectele juridice ale exproprierii

177. Complexitatea efectelor juridice ale exproprierii.

Complexitatea operaţiunii juridice a exproprierii explică şi

complexitatea efectelor juridice ale acesteia. Exproprierea produce
efecte multiple, atât în planul drepturilor reale, cât şi în planul
obligaţional. Altfel spus, exproprierea nu este doar un izvor complex
de raporturi juridice civile concrete, în sensul că în structura sa intră
mai multe acte juridice şi fapte juridice în sens restrâns, ci şi izvorul
unei situaţii juridice complexe, în sensul că dă naştere atât unor
raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi reale, cât şi unor
raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă.
Cronologic, aceste ultime raporturi juridice se nasc, de regulă,
înaintea primelor raporturi juridice, ceea ce explică ordinea prezentării
lor în continuare.
Efectele juridice ale exproprierii, indiferent că privesc raporturile
reale sau pe cele obligaţionale, se produc în momente diferite.
Efectele juridice imediate ale exproprierii se disting de efectele
juridice care se produc numai în măsura în care imobilul expropriat
nu este utilizat o perioadă mai mică sau mai mare de timp în scopul
pentru care a fost expropriat. Deşi, în al doilea caz, pe lângă
expropriere, care este ea însăşi un izvor complex de raporturi
juridice, mai este necesar şi faptul juridic în sens restrâns constând
în neutilizarea bunului de către expropriator o anumită perioadă de
timp, totuşi, efectele juridice se produc şi ca efect al exproprierii. În
acest caz, efectele juridice ale exproprierii sunt deci mediate.
Efectele juridice ale exproprierii, indiferent de planul şi de
momentul în care se produc, sunt comune pentru toate ipotezele în
care se realizează finalitatea

(383)

urmărită prin expropriere. Aşadar, aceste efecte se produc nu numai

în cazul în care există o hotărâre judecătorească de expropriere,
definitivă şi irevocabilă, ci şi în cazul în care există o înţelegere a
părţilor încheiată anterior etapei judiciare a procedurii exproprierii ori
chiar în faţa instanţei de judecată.

178. Efecte juridice imediate ale exproprierii.

A. Efecte juridice care se produc în planul raporturilor
obligaţionale.

a) Despăgubirea şi executarea ei. Primul efect al exproprierii

este naşterea unor raporturi juridice obligaţionale între expropriator,
în calitate de debitor, şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri,
respectiv proprietarul şi titularii celorlalte drepturi reale principale
constituite asupra imobilului expropriat, în calitate de creditori.
Aşadar, este posibil să se nască un singur raport juridic obligaţional,
dacă nu s-au constituit drepturi reale principale asupra imobilului, sau
mai multe raporturi juridice obligaţionale, în ipoteza în care au fost
constituite asemenea drepturi. În conţinutul fiecărui raport juridic
obligaţional intră dreptul de creanţă al titularului dreptului real prin-
cipal, în calitate de creditor, şi datoria expropriatorului, în calitate de
debitor, având ca obiect despăgubirea.
Aşadar, exproprierea nu este doar un izvor al dreptului de
proprietate publică, ci şi un izvor de obligaţii civile900.
Care este însă momentul naşterii acestor raporturi
obligaţionale? În situaţia în care între părţi s-a încheiat o convenţie cu
privire la expropriere şi la despăgubire înaintea etapei judiciare a
procedurii exproprierii, aceste raporturi obligaţionale se nasc în
momentul realizării acordului părţilor. Desigur, dacă este vorba de un
teren, înţelegerea trebuie să fie exprimată în formă autentică. Dacă o
asemenea convenţie s-a încheiat în etapa judiciară, raporturile
obligaţionale se nasc în momentul pronunţării hotărârii de
expedient. în absenţa unei înţelegeri a părţilor în legătură cu
despăgubirea, aceste raporturi se nasc în momentul rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost stabilită şi, dacă
este cazul, defalcată despăgubirea.
Nu trebuie să se confunde însă momentul naşterii dreptului de
creanţă şi al datoriei având ca obiect despăgubirea cu momentul plăţii
despăgubirii. Potrivit art. 30 din Legea nr. 33/1994, „Plata
despăgubirilor se va face în orice mod convenit între părţi; în lipsa
acordului părţilor, instanţa va hotărî, stabilind şi termenul de plată,
care nu va depăşi 30 de zile de la data rămânerii definitive a
hotărârii”. Deşi textul este lacunar, totuşi, el trebuie să fie interpretat
în sensul că, în absenţa acordului părţilor în legătură cu modul şi
momentul plăţii despăgubirilor, instanţa trebuie să stabilească
termenul de plată chiar prin hotărârea de expropriere. Această
concluzie se sprijină pe partea finală a textului citat, în care se

900
V. Stoica, loc. cit., p. 25.
precizează că termenul de plată trebuie să fie înăuntrul unei perioade
de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere.
Dacă expropriatorul nu plăteşte despăgubirile, creditorii pot
recurge, în măsura în care au interes, la procedura executării silite.
într-adevăr, cât timp nu

(384)

s-au stins dreptul de proprietate asupra imobilului şi celelalte

drepturi reale principale, iar expropriatorul nu a fost pus în posesie,
creditorii ar putea să prefere prelungirea acestei situaţii de fapt. Dacă
însă prin hotărârea de expropriere s-a dispus chiar punerea în
posesie a expropriatorului, ca urmare a constatării unuia dintre
cazurile de extremă urgenţă prevăzute în art. 32 din Legea nr.
33/1994, iar expropriatorul nu consemnează despăgubirile pe
numele expropriaţilor în termen de 30 de zile de la rămânerea
definitivă a hotărârii de expropriere, creditorii au interesul să
pornească executarea silită împotriva expropriatorului, întrucât au
fost lipsiţi de folosinţa imobilului.
Oricum, indiferent de situaţie, dreptul de creanţă având ca
obiect despăgubirea se prescrie în termenul general de prescripţie
de trei ani, care începe să curgă din momentul naşterii dreptului
material la acţiune, respectiv din ziua următoare datei stabilite prin
hotărârea judecătorească de expropriere ca termen de plată.
Expropriatorul este îndreptăţit să nu plătească despăgubirile
către titularii drepturilor reale principale numai dacă „există creditori
privilegiaţi sau alţi creditori stabiliţi prin hotărâre judecătorească”, caz în
care despăgubirea va fi consemnată de către expropriator la dispoziţia
executorului judecătoresc, care o va distribui potrivit legii (art. 33). Deşi
se vorbeşte de creditori în general, prin hotărârea de expropriere nu
pot fi reţinute decât creanţele creditorilor privilegiaţi şi ipotecari,
întrucât numai în legătură cu aceşti creditori operează subrogaţia
reală cu titlu particular, potrivit art. 28, alin. 2. Este de observat că, în
această situaţie, exproprierea are efecte juridice în planul raporturilor
obligaţionale, nu numai în sensul că naşte asemenea raporturi, ci şi în
legătură cu stingerea unor raporturi obligaţionale. Desigur, sumele
consemnate de expropriator vor fi plătite de executorul judecătoresc
pe măsura ajungerii la scadenţă.
Deşi, în principiu, titularii drepturilor reale principale asupra
imobilului expropriat, aşadar creditorii despăgubirilor, sunt stabiliţi prin
hotărârea judecătorească de expropriere sau prin înţelegerea părţilor,
în practica judiciară şi în doctrină au fost puse în lumină mai multe
ipoteze în care identificarea creditorilor despăgubirilor nu s-a făcut în
mod corect sau complet. În alte ipoteze, există controverse în legătură
cu aplicarea unor dispoziţii legale necesare pentru stabilirea calităţii
de titulari ai unor drepturi reale asupra imobilului expropriat901.
Astfel, în ipoteza proprietăţii comune pe cote-părţi, prin
hotărârea de expropriere trebuie să se defalce despăgubirea în
raport cu cotele-părţi ale coproprietarilor. Dacă unora dintre
coproprietari nu li s-a acordat despăgubirea cuvenită, ei se pot
îndrepta împotriva coproprietarilor care au încasat întreaga
despăgubire. Mutatis mutandis, soluţia poate fi aplicată în orice alt
caz în care despăgubirea sau o parte din despăgubire a fost
încasată de o persoană neîndreptăţită, în măsura în care
expropriatorul a făcut plata cu bună-credinţă; în caz contrar,
persoana îndreptăţită poate solicita despăgubirea chiar de

901
V. Stoica, loc. cit., p. 26-31.
 (385)

la expropriator, urmând ca acesta să se îndrepte împotriva celui care

a primit plata fără just temei. Dacă este expropriată o clădire ridicată
de constructor pe terenul proprietatea altei persoane, constructorul, în
calitate de proprietar sub condiţie rezolutorie902, este creditorul
obligaţiei de despăgubire, în măsura în care exproprierea a intervenit
înainte ca proprietarul terenului să îşi manifeste voinţa de a prelua
clădirea. În schimb, dacă un imobil a fost stăpânit, până în momentul
exproprierii, de beneficiarul unui antecontract de vânzare-cumpărare,
acesta nu beneficiază de despăgubire, întrucât nu este titularul unui
drept real asupra imobilului.
b) Situaţia chiriaşilor şi a altor persoane care ocupă în mod
legal imobilul supus exproprierii. Al doilea efect important al
exproprierii în planul raporturilor juridice obligaţionale este încetarea
oricărei locaţiuni903 la data rămânerii definitive a hotărârii de
expropriere (art. 29, alin. 1).
Dacă au fost expropriate clădiri cu destinaţia de locuinţă, deşi
locaţiunea a încetat la data rămânerii definitive a hotărârii de
expropriere, evacuarea chiriaşilor nu se va putea face decât după
asigurarea de către expropriator a spaţiului de locuit, cu respectarea
criteriilor legale în materie, la cererea chiriaşilor, în modalitatea
prevăzută în hotărârea judecătorească de expropriere. Această
obligaţie a expropriatorului se naşte însă numai dacă locaţiunea a

902
Pentru chestiunea proprietăţii rezolubile, cu referire la art. 494 C. civ., C. Stă-tescu, „în legătură cu
practica judiciară privind partajul unor construcţii clădite fără autorizaţie legală”, în Revista română de
drept nr. 12/1982, p. 23-25; V. Stoica, „Admisibilitatea acţiunii în constatare cu privire la drepturile
constructorului asupra clădirii edificate pe terenul altei persoane”, în Revista română de drept nr.
12/1985, p. 28-35; D. Chirică, „Natura juridică şi valorificarea drepturilor constructorului pe terenul
unui terţ”, în Revista română de drept nr. 1/1987, p. 3-121; V. Stoica, „Momentul în care se naşte
dreptul de accesiune imobiliară artificială (II)”, în Revista română de drept nr. 9/1987, p. 33-39.
903
S-a apreciat că, fiind o varietate de locaţiune, arenda va înceta. în acest sens, E. Chelaru, loc. cit., p.
16.
fost încheiată în mod legal, înainte de înscrierea lucrării în planurile
urbanistice şi de amenajare a teritoriului.
În această situaţie, dreptul chiriaşului de a continua să
folosească locuinţa expropriată până când i se pune la dispoziţie o
altă locuinţă de către expropriator îmbină elementele dreptului locativ
cu elementele dreptului de retenţie, întrucât realizează finalitatea
ambelor drepturi904. În ipoteza în care chiriaşii au făcut lucrări de
îmbunătăţire la locuinţa supusă exproprierii, prin hotărârea de
expropriere ar trebui să li se stabilească partea de despăgubire care
li se cuvine. În această situaţie, chiriaşii vor avea dreptul să
folosească locuinţa supusă exproprierii până când li se va plăti de
către expropriator suma datorată. Dacă dreptul lor nu a fost însă
stabilit prin hotărârea de expropriere, ei vor putea folosi locuinţa
expropriată numai până când li se pune la dispoziţie o altă locuinţă,
dar se pot îndrepta împotriva celor care au încasat despăgubirile,

(386)

în măsura în care în cuantumul acestora a fost inclusă şi valoarea

îmbunătăţirilor905.
De regulă, evacuarea chiriaşului se poate face numai după ce
imobilul a trecut în patrimoniul expropriatorului. Înainte de acest
moment, expropriatorul nu ar avea calitate procesuală activă, cu
excepţia unuia dintre cazurile de extremă urgenţă sau de calamitate
prevăzute în art. 32. Desigur, nici în acest caz de excepţie chiriaşul
nu poate fi evacuat înaintate de a i se asigura un spaţiu de locuit
corespunzător. Pe cale de consecinţă, până la evacuare, chiria va fi
904
Dacă ar fi vorba doar de un simplu drept de retenţie, titularul acestuia nu ar avea beneficiul
folosinţei bunului care formează obiectul acestui drept.
905
Pentru o discuţie în legătură cu această ipoteză, V. Stoica, „Situaţii spe ciale...”, cit. supra, p. 29 şi
30.
plătită expropriatorului şi, în cazurile de extremă urgenţă sau de
calamitate, locatorului iniţial, care păstrează dreptul real asupra
imobilului supus exproprierii până la încasarea despăgubirii.
Dreptul la asigurarea de către expropriator a spaţiului de locuit,
potrivit legii, se naşte nu numai în favoarea chiriaşilor, ci şi în favoarea
altor persoane care ocupă în mod legal clădirile cu destinaţie de
locuinţă supuse exproprierii. Este vorba, cum se prevede expres în
art. 29, alin. 2 din Legea nr. 33/1994, despre proprietari. Noţiunea de
proprietari trebuie să fie însă interpretată într-un sens larg, astfel încât
în sfera ei să fie incluse toate persoanele care exercită, cu titlul de
drept real, acele atribute ale dreptului de proprietate care implică
ocuparea uneori clădiri cu destinaţie de locuinţă. Nu este nici o
îndoială că superficiarul beneficiază de un asemenea drept.
Finalitatea urmărită de legiuitor este asigurată însă şi în situaţia în
care de acest drept profită titularul unui drept de uzufruct sau de
abitaţie906. Nici aceste persoane nu pot fi evacuate înainte de a li se
asigura o altă locuinţă, nici măcar în cazurile de extremă urgenţă sau
de calamitate prevăzute în art. 32.
Dreptul la asigurarea spaţiului de locuit, potrivit legii, se naşte
tot ca efect al hotărârii judecătoreşti de expropriere, în momentul
rămânerii definitive a acestei hotărâri. Este adevărat că proprietarii şi
chiriaşii pot să ceară în etapa judiciară a procedurii exproprierii să li
se constituie acest drept, în măsura în care instanţa judecătorească
va dispune exproprierea şi va aprecia că sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în art. 29, alin. 2. O asemenea cerere este manifestarea
dreptului la acţiune pe care îl au proprietarii şi chiriaşii. Prin excepţie
de la regula potrivit căreia dreptul la acţiune este elementul procesual
din conţinutul juridic al unui drept subiectiv civil, deci presupune
906
E. Chelaru, loc. cit., p. 16 şi 17.
existenţa unui asemenea drept, în situaţia analizată, legiuitorul a
înţeles să apere prin dreptul la acţiune un interes, iar nu un drept
subiectiv civil. Acest drept la acţiune poate fi exercitat însă numai în
etapa judiciară, în faţa primei instanţe, prin cerere reconvenţională,
dacă persoanele respective au fost de la bun început citate ca părţi în
proces sau, în caz contrar, printr-o cerere de intervenţie în interes
propriu, până la rămânerea definitivă a hotărârii de expropriere, deci şi
în apel, dacă există învoirea părţilor, potrivit art. 50, alin. 3 C. proc. civ.
în caz contrar,

(387)

cei care ocupă clădirea cu destinaţie de locuinţă, deşi o ocupă în

mod legal, sunt decăzuţi din dreptul de a cere asigurarea unui alt
spaţiu de locuit.

B. Efecte juridice în planul drepturilor reale.

a) Încetarea dreptului de proprietate privată şi naşterea

dreptului de proprietate publică asupra bunului imobil expropriat.
Conform art. 28, alin. 1 din Legea nr. 33/1994, „Transferul dreptului de
proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul
expropriatorului se produce îndată ce obligaţiile impuse lui prin
hotărâre judecătorească au fost îndeplinite”. Ideea transferului
dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii este
inexactă. Însăşi raţiunea exproprierii este incompatibilă cu ideea unui
simplu transfer al dreptului de proprietate privată. Este adevărat că
bunul expropriat trece din proprietatea privată în proprietatea publică.
Sub acest aspect, se poate vorbi cel mult de un transfer al bunului
dintr-o formă de proprietate în alta. Dreptul de proprietate privată
asupra bunului se stinge, iar în acelaşi moment se naşte dreptul de
proprietate publică asupra aceluiaşi bun907. Aceste două efecte juridice
sunt generate de o cauză comună: exproprierea908. Numai în mod
metaforic se poate vorbi despre o transformare a dreptului de
proprietate privată în drept de proprietate publică909. În realitate, ca o
excepţie de la ideea perpetuităţii, dreptul de proprietate privată se
stinge ca efect al exproprierii, în acest caz, continuitatea existenţei
bunului imobil nu mai are drept corolar perpetuitatea dreptului de
proprietate privată910. „Dobândirea” dreptului de proprietate publică
pe temeiul exproprierii este expres prevăzută în art. 7, lit. c din Legea
nr. 213/1998. În realitate, nu este o dobândire, în accepţia sa restrânsă,
corelativă noţiunii de transmitere sau de înstrăinare, ci o naştere a
dreptului de proprietate publică. Este însă adevărat că noţiunea de
dobândire are şi o accepţie mai largă, care nu mai este legată, în mod
necesar, de noţiunea de transmitere. Astfel, există moduri de
dobândire a dreptului de proprietate privată, cum sunt ocupaţiunea şi
uzucapiunea, care nu presupun transmiterea, respectiv înstrăinarea
dreptului, chiar dacă uneori, în mod corelativ dobândirii, se stinge
dreptul fostului proprietar. Dreptul de proprietate publică este inalienabil
atât în sensul că nu poate fi transmis, cât şi în sensul că nu poate fi
dobândit, în cea mai largă accepţie a acestei noţiuni.
Dispoziţiile art. 8, alin. 1 din Legea nr. 84/1996, conform cărora
„Terenurile expropriate pentru realizarea lucrărilor de îmbunătăţiri

907
În acest sens, s-a apreciat că hotărârea de expropriere definitivă are caracter constitutiv de drepturi în
favoarea expropriatorului (M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 89). Într-un sens mai general, hotărârea este
constitutivă de drepturi şi în plan obligaţional.
908
În acest sens, exproprierea a fost asimilată cu distrugerea juridică a obiectului dreptului de
proprietate, întrucât acest obiect este scos afară din comerţ (infra, nr. 218).
909
Supra, nr. 172, nota 36.
910
Nu se poate vorbi de o perpetuitate a dreptului de proprietate în general, indiferent de caracterul
public sau privat al proprietăţii. În sens contrar, E. Chelaru, loc. cit., p. 15.
funciare aparţin domeniului privat al statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale” nu trebuie

(388)

să ducă la o concluzie contrară. Chiar şi în acest caz dreptul de

proprietate privată se stinge şi se naşte dreptul de proprietate
publică. Singura semnificaţie admisibilă a acestui text legal este
aceea că, după naşterea dreptului de proprietate publică asupra
imobilului expropriat, trebuie să se urmeze în mod obligatoriu
procedura administrativă a trecerii bunului din domeniul public în
domeniul privat al statului sau al comunităţii locale.
Care este însă momentul în care se produc aceste două efecte
juridice, respectiv stingerea dreptului de proprietate privată şi
naşterea dreptului de proprietate publică asupra bunului expropriat?
Din art. 28, alin. 1, citat mai sus, rezultă că aceste efecte juridice se
produc în momentul (îndată ce) în care sunt îndeplinite obligaţiile
impuse expropriatorului prin hotărâre judecătorească. Deşi cea mai
importantă obligaţie impusă expropriatorului prin hotărârea
judecătorească este obligaţia de plată a despăgubirii, în mod unitar
sau în mod defalcat, aceasta nu este singura obligaţie pe care
instanţa de judecată o poate stabili în sarcina expropriatorului. Cum
am văzut, expropriatorul poate fi obligat să asigure spaţiul de locuit
pentru persoanele care ocupă în mod legal clădirile cu destinaţie de
locuinţă supuse exproprierii. De asemenea, el poate fi obligat să
consemneze la executorul judecătoresc sumele stabilite prin
hotărârea judecătorească în favoarea creditorilor privilegiaţi sau
ipotecari.
 Stingerea dreptului de proprietate privată şi naşterea dreptului
de proprietate publică se produc numai dacă toate aceste obligaţii au
fost îndeplinite de expropriator911.
Dovada îndeplinirii acestor obligaţii trebuie să fie făcută de
expropriator. Plata despăgubirilor este un contract şi este supusă
regulilor de probă din materia contractelor. Îndeplinirea obligaţiei de
consemnare se dovedeşte prin înscrisul eliberat de executorul
judecătoresc din care rezultă că a primit suma de bani sau redpisa
care atestă depunerea sumei la o instituţie bancară, la dispoziţia
organului de executare. Dovada îndeplinirii obligaţiei de asigurare a
spaţiului de locuit pentru persoanele care ocupă în mod legal clădiri
cu destinaţia de locuinţă se face prin înscrisul care atestă constituirea
titlului de folosinţă al noului spaţiu în favoarea acestor persoane sau,
cel puţin, formularea ofertei cu privire la un asemenea spaţiu, cu
respectarea exigenţelor legale.
În această materie nu se pune problema evicţiunii, întrucât
exproprierea nu poate fi asimilată unui contract de vânzare-
cumpărare, nici măcar cu o vânzare silită. O dată ce s-a născut
dreptul de proprietate publică asupra imobilului, orice alte persoane
care ar avea pretenţii în legătură cu imobilul pot să se îndrepte
numai împotriva celor care au încasat despăgubirile. Soluţia este şi
echitabilă, întrucât procedura exproprierii presupune îndeplinirea unor
formalităţi

(389)

911
S-a apreciat că, până în momentul producerii acestor efecte, imobilul nu este indisponibilizat, astfel
încât el ar putea fi înstrăinat chiar între momentul rămânerii definitive a hotărârii de expropriere şi
îndeplinirea condiţiilor prevăzute în această hotărâre. În acest sens, E. Chelaru, loc. cit., p. 17. în timpul
fazei judiciare a exproprierii imobilul nu ar putea fi însă înstrăinat, ţinând seama de prevederile art. 15
din Legea nr. 54/1998.
de publicitate, astfel încât nu se poate invoca necunoaşterea
acestei proceduri.
b) Punerea în posesie a expropriatorului. Naşterea dreptului
de proprietate publică nu este suficientă, prin ea însăşi, pentru
punerea în posesie a expropriatorului. El trebuie să obţină mai întâi
titlul executoriu, adică hotărârea judecătorească definitivă de
expropriere, învestită cu formulă executorie. Conform art. 31, alin.
1 din Legea nr. 33/1994, „Eliberarea titlului executoriu şi punerea
în posesie a expropriatorului vor putea fi făcute numai pe baza
unei încheieri a instanţei, care constată îndeplinirea obligaţiilor
privind despăgubirea, nu mai târziu de 30 de zile de la data
plăţii acesteia”. Eliberarea titlului executoriu şi punerea în
posesie a expropriatorului se dispun de instanţa de executare 912
printr-o încheiere care constată îndeplinirea obligaţiilor privind
despăgubirea. Chiar dacă punerea în posesie se face după
expirarea termenului de 30 de zile, fostul proprietar nu datorează
chirie sau despăgubiri expropriatorului, cât timp acesta nu i-a
pus la dispoziţie, la cerere, un spaţiu de locuit corespunzător, o
altă soluţie fiind inechitabilă 913.
Legiuitorul a reglementat două situaţii speciale, ca excepţii
de la această regulă.
Într-o primă situaţie, dacă este vorba despre terenuri
cultivate sau cu plantaţii, punerea în posesie este amânată până
după momentul culegerii recoltei. Această excepţie nu este
operantă dacă valoarea estimativă a recoltei neculese a fost
inclusă în valoarea despăgubirii (art. 31, alin. 2).

912
În noua redactare a dispoziţiilor art. 373, alin. 2 C. proc. civ., instanţa de executare este judecătoria
în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
913
Pentru aplicarea acestei soluţii fără nici o nuanţare, FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 27.
 În cea de-a doua situaţie, când intervine un caz de extremă
urgenţă, adică este necesară executarea imediată a unor lucrări
ce interesează apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa
naţională, ori în caz de calamităţi naturale, punerea în posesie
este devansată, în sensul că ea poate fi făcută de îndată, adică
imediat după rămânerea definitivă a hotărârii de expropriere.
Cazul de extremă urgenţă sau de calamitate naturală trebuie să
fie constatat prin hotărârea judecătorească de expropriere, care
va conţine atât menţiunea punerii de îndată în posesie a
expropriatorului, cât şi obligaţia acestuia de a consemna, în
termen de 30 de zile, sumele stabilite drept despăgubire pe
numele expropriaţilor. Chiar şi în acest caz, excepţia priveşte
numai punerea în posesie, iar nu şi stingerea dreptului de
proprietate privată, respectiv naşterea dreptului de proprietate
publică, aceste ultime efecte producându-se tot în momentul
îndeplinirii tuturor obligaţiilor prevăzute în hotărârea
judecătorească 914.
c) Situaţia celorlalte drepturi reale principale constituite asupra
bunului supus exproprierii. Întrucât servitutile naturale şi legale nu
sunt veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate
privată, ele sunt compatibile cu dreptul

(390)

de proprietate publică, astfel încât nu se sting ca efect al

exproprierii915. Această concluzie se sprijină şi pe două argumente
914
E. Chelaru, loc. cit., p. 17.
915
FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p. 27; E. Chelaru, loc. cit., p. 16. Acest ultim autor îşi întemeiază
concluzia şi pe dispoziţia finală a art. 28, alin. 2 din Legea nr. 33/1994 („Raporturile obligaţionale
dintre vechiul şi noul proprietar rămân supuse dreptului comun”). În realitate, servitutile naturale şi
legale nu pot fi încadrate în sfera raporturilor obligaţionale decât într-un sens foarte general. Mai
degrabă, această dispoziţie legală trebuie interpretată în sensul că raporturile dintre expropriator şi
de text. Mai întâi, în art. 28, alin. 2, teza a II-a din Legea nr.
33/1994 se prevede că „Servitutile stabilite prin fapta omului se
sting în măsura în care devin incompatibile cu situaţia naturală
şi juridică a obiectivului urmărit prin expropriere”. Per a contrario,
celelalte servituti, adică cele naturale şi legale, nu se sting ca
efect al exproprierii. In plus, în art. 13, alin. 1 din Legea nr.
213/1998 se precizează că, indiferent de natura lor, „Servitutile
asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în
măsura în care aceste servituti sunt compatibile cu uzul sau
interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate”.
Aşadar, nu numai servitutile naturale şi legale rămân valabile
(întrucât acestea sunt întotdeauna compatibile cu dreptul de
proprietate publică, fiind simple limite de exercitare a dreptului de
proprietate în raporturile de vecinătate), ci şi servitutile stabilite prin
fapta omului, dacă acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul
public. Chiar şi în acest ultim caz, este vorba de servituti stabilite
prin fapta omului care nu sunt veritabile dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate 916.
Potrivit art. 28, alin. 3, „Uzul, uzufructul, abitaţia şi
superficia, precum şi orice alte drepturi reale, cât şi
concesionarea şi atribuirea în folosinţă se sting prin efectul
exproprierii, titularii acestora având dreptul la despăgubiri”. Textul
este însă deficitar redactat. Sintagma orice alte drepturi reale ar
putea duce la concluzia că se sting toate drepturile reale de
garanţie, or ipotecile şi privilegiile doar îşi schimbă obiectul ca
efect al subrogaţiei reale cu titlu particular.

titularul servitutii rămân supuse dreptului comun, dacă servitutea se menţine (FI. Baias, B. Dumitrache,
loc. cit.).
916
Infra, nr. 197.
 Desigur, momentul în care se sting aceste drepturi este tot
momentul în care se stinge şi dreptul de proprietate privată,
respectiv de nudă proprietate, adică momentul în care sunt
îndeplinite obligaţiile impuse prin hotărârea judecătorească de
expropriere. Aşadar, pe lângă alte obligaţii, trebuie să fie
îndeplinită şi obligaţia expropriatorului de a plăti părţile din
despăgubire cuvenite titularilor acestor drepturi reale principale,
inclusiv a titularilor servitutilor constituite prin fapta omului care au
caracterul unor veritabile dezmembrăminte 917.
d) Subrogaţia reală cu titlu particular. Ca efect al exproprierii,
legiuitorul a instituit un caz de subrogaţie reală cu titlu
particular918. Astfel, conform art. 28, alin. 2, teza I din Legea nr.
33/1994, „Ipoteca şi privilegiul se strămută de drept asupra
despăgubirilor stabilite, dispoziţiile art. 22 rămânând aplicabile”.
Trimiterea la dispoziţiile art. 22 este de natură să înlăture orice
echivoc în

(391)

legătură cu obligaţiile instanţei de judecată de a cita în procesul de

expropriere pe titularii acestor drepturi de garanţie. Cât priveşte
privilegiile, este vorba de privilegiile imobiliare speciale, întrucât
privilegiile imobiliare generale nu sunt adevărate drepturi de garanţie,
ci simple cauze de preferinţă legală.
Elementele subrogaţiei reale cu titlu particular se regăsesc
integral în această ipoteză. Astfel, bunul imobil cu privire la care
operează subrogaţia este privit ut singuli, iar regimul său juridic
particular, respectiv acela de a fi grevat de un privilegiu sau de o
917
E. Chelaru, loc. cit., p. 16.
918
E. Chelaru, loc. cit., p. 15 şi 16.
ipotecă se strămută asupra despăgubirii numai pentru că acest efect
este prevăzut de lege şi numai în măsura precizată de aceasta.
Pentru a asigura funcţionarea subrogaţiei reale cu titlu
particular, legiuitorul a instituit un mecanism special de plată a
creanţelor creditorilor care beneficiază de privilegii sau ipoteci. Mai
întâi, chiar prin hotărârea judecătorească de expropriere trebuie să fie
menţionaţi creditorii privilegiaţi sau ipotecari. În plus, tot prin această
hotărâre va fi instituită obligaţia expropriatorului de a consemna
suma pentru plata acestor creditori. Formularea este echivocă, întru-
cât, pe de o parte, nu distinge între titularii drepturilor reale principale
împotriva cărora există creanţe privilegiate sau ipotecare şi ceilalţi
titulari. Pe de altă parte, ea lasă să se înţeleagă că este vorba nu de
întreaga despăgubire cuvenită titularilor de drepturi reale principale
împotriva cărora există asemenea creanţe, ci numai de suma necesară
pentru plata creditorilor privilegiaţi sau ipotecari, urmând ca restul
despăgubirii, dacă aceasta este mai mare decât suma respectivă, să
fie remis de expropriator acestor titulari. Sub primul aspect, prin
hotărârea judecătorească trebuie să se dispună consemnarea numai
a acelei părţi de despăgubire cuvenită titularilor drepturilor reale
principale împotriva cărora există creanţe privilegiate sau ipotecare.
O altă soluţie ar echivala cu instituirea unei garanţii reciproce între
titularii de drepturi reale principale, ceea ce este împotriva literei şi
spiritului legii. Sub cel de-al doilea aspect, chiar dacă partea de
despăgubire cuvenită titularilor drepturilor reale principale împotriva
cărora există creanţe privilegiate sau ipotecare este mai mare decât
suma datorată creditorilor respectivi, prin hotărârea judecătorească
de expropriere se va dispune consemnarea întregii părţi de
despăgubire la dispoziţia executorului judecătoresc, întrucât creditorii
privilegiaţi sau ipotecari au dreptul nu numai la plata creanţelor lor, ci
şi la cheltuielile de executare. Numai dacă după plata creanţelor şi
deducerea cheltuielilor de executare mai rămâne un rest, suma
respectivă va fi remisă de executor celor îndreptăţiţi.

C. Efectele juridice imediate ale exproprierii realizate

prin înţelegerea părţilor.

Înţelegerea părţilor nu este rezultatul voinţei libere, întrucât cel

puţin titularii drepturilor reale asupra imobilului supus exproprierii nu
pot ignora, în luarea hotărârii lor, iminenţa declanşării procedurii
exproprierii şi incertitudinea juridică instalată pe durata acestei
proceduri. Ca urmare, este echitabil ca efectele exproprierii să se
producă nu numai sub aspectul stingerii dreptului de proprietate
privată şi al naşterii dreptului de proprietate publică, ci să cuprindă şi
naşterea obligaţiilor expropriatorului cu privire la plata despăgubirii,
în mod integral sau defalcat, ori la asigurarea unei locuinţe pentru
persoanele

(392)

care ocupă în mod legal clădirea cu destinaţie de locuinţă, precum şi

corelaţia dintre toate aceste efecte. Totuşi, nu se poate pune semnul
unei perfecte egalităţi între efectele juridice imediate ale exproprierii
realizate prin parcurgerea întregii proceduri, finalizate prin hotărârea
judecătorească, şi efectele juridice imediate ale exproprierii realizate
prin înţelegerea părţilor.
De exemplu, înţelegerea se poate realiza numai cu unii dintre
titularii drepturilor reale principale asupra imobilului supus exproprierii.
Tot astfel, este posibil ca înţelegerea să ignore existenţa unor creditori
privilegiaţi sau ipotecari, în toate situaţiile, în măsura în care
despăgubirea a fost plătită în întregime titularilor drepturilor reale
principale participanţi la încheierea înţelegerii de expropriere, celelalte
persoane îndreptăţite pot invoca principiul relativităţii efectelor
convenţiei de expropriere sau se pot îndrepta fie împotriva acestor
titulari, fie chiar şi împotriva expropriatorului, dacă acesta a fost de
rea-credinţă, pentru valorificarea drepturilor lor.
Înţelegerea de expropriere ar putea fi atacată, în mod eficient, în
justiţie, pentru o cauză de nulitate absolută sau relativă numai dacă
nu a început efectuarea lucrării de utilitate publică şi dacă reclamanţii
invocă şi motive care ar fi putut duce la blocarea procedurii de
expropriere. Expropriatul şi expropriatorul nu s-ar putea apăra, într-o
asemenea acţiune, invocând îndeplinirea formalităţilor de publicitate a
actului de utilitate publică sau a propunerilor de expropriere, întrucât
aceste formalităţi nu se referă la încheierea înţelegerii de expropriere.
Dacă nu există însă motive de nulitate absolută sau relativă şi motive
care să justifice respingerea cererii de expropriere, înţelegerea de
expropriere rămâne valabilă, iar cei interesaţi au doar calea unei
acţiuni în despăgubire pe temei delictual sau pe temeiul îmbogăţirii
fără justă cauză, după caz, împotriva persoanelor care au încasat
despăgubirea. O acţiune delictuală ar putea fi introdusă şi împotriva
expropriatorului, dacă se poate reţine în sarcina acestuia culpa
delictuală.

D. Efectele juridice imediate ale exproprierii în ipoteza

reglementată în Legea nr. 198/2004.

În ipoteza lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri na-

ţionale, dacă părţile nu s-au înţeles, plata despăgubirii se face de
către expropriator în termen de treizeci de zile de la data la care cel
îndreptăţit solicită această plată pe baza hotărârii judecătoreşti
definitive şi irevocabile prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirii
(art. 9, fraza a treia din Legea nr. 198/2004).
Conform art. 15 din acelaşi act normativ, „Transferul imobilelor din
proprietatea privată în proprietatea publică şi în administrarea
expropriatorului operează de drept, la data plătii despăgubirilor
pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în
condiţiile prezentei legi”. Cum am văzut, acest text trebuie să fie
interpretat în toate cazurile în sensul că efectele exproprierii, în
ansamblul lor, aşadar nu numai încetarea dreptului de proprietate
privată şi naşterea dreptului de proprietate publică, se produc, în
absenţa înţelegerii părţilor, numai după rămânerea definitivă şi
irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit
despăgubirea. O altă interpretare ar fi contrară dispoziţiilor art. 44,
alin. 3 şi 6 din Constituţie, în forma revizuită.

(393)

Tot astfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 15 din Normele

metodologice, care prevăd că dovada trecerii imobilelor supuse
exproprierii din proprietatea privată în proprietatea publică a
statului şi în administrarea expropriatorului se face prin hotărârea
comisiei administrative şi cu dovada plătii sau consemnării
despăgubirii, ele trebuie să fie avute în vedere numai în ipoteza
în care părţile s-au înţeles cu privire la expropriere şi la
despăgubire. În caz contrar, această dovadă trebuie
suplimentată cu hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă
prin care s-a dispus exproprierea şi a fost stabilită despăgubirea.
 Dispoziţiile art. 15, alin. 2 şi 3 din Normele metodologice
sunt nelegale, întrucât ele prevăd termene de punere în posesie
mai scurte decât termenul de treizeci de zile prevăzut în art. 31
din Legea nr. 33/1994. Punerea de îndată în posesie poate fi
dispusă numai de instanţa de judecată, în condiţiile art. 32 din
acest ultim act normativ.

179. Efecte juridice mediate ale exproprierii.

Este posibil ca lucrarea de utilitate publică în vederea căreia

s-a efectuat exproprierea să nu fie realizată imediat. Neutilizarea
imobilului expropriat în scopul pentru care s-a făcut exproprierea
este un fapt juridic care generează efecte diferite, în funcţie de
durata neutilizării, la care se adaugă, uneori, şi voinţa
expropriatorului de a închiria sau de a înstrăina imobilul
expropriat.

A. Retrocedarea imobilului expropriat.

Astfel, conform art. 35 din Legea nr. 33/1994, „Dacă bunurile

imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit
scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv
lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară
retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate
publică”.
Aşadar, temeiul naşterii dreptului la retrocedare este un
izvor complex de raporturi juridice în structura căruia intră
exproprierea şi neutilizarea imobilului expropriat în termen de un
an potrivit scopului de utilitate publică. Cât priveşte noţiunea de
neutilizare, legiuitorul precizează că este vorba de neînceperea
lucrărilor de utilitate publică. Deci dacă lucrările au început, nu
se mai poate vorbi de neutilizarea imobilului expropriat potrivit
scopului de utilitate publică. Ce se înţelege însă prin începerea,
respectiv neînceperea lucrărilor de utilitate publică? Răspunsul la
această întrebare nu se găseşte în dispoziţiile Legii nr. 33/1994. În
două cazuri particulare de expropriere, legiuitorul a prevăzut că
întocmirea proiectului pentru lucrările de utilitate publică (art. 4,
alin. 2 din Legea nr. 1/2000919) sau demolarea construcţiilor
expropriate (art. 11, alin. 2 din Legea nr. 10/2001920) nu
echivalează cu începerea acestor lucrări. De aici, se poate trage
concluzia că momentul începerii lucrărilor este marcat de
punerea în operă a proiectului lucrărilor de utilitate publică
pentru care a operat exproprierea.

(394)

Termenul de un an începe să curgă de la data luării în posesie

a imobilului921. Acest termen măsoară durata neutilizării imobilului
potrivit scopului de utilitate publică, durată care are valoarea unei
condiţii pentru naşterea şi exercitarea dreptului de retrocedare.
Ca natură juridică, dreptul la retrocedare este unul potestativ,
întrucât titularul său, prin manifestarea sa unilaterală de voinţă,
modifică o situaţie juridică existentă şi obţine restituirea dreptului de
proprietate asupra imobilului, expropriatorul având obligaţia să se
supună voinţei expropriatului. Ca urmare, dreptul la retrocedare este

919
Supra, nr. 114, nota 37.
920
Supra, nr. 99, nota 185.
921
E. Chelaru, loc. cit., p. 17.
imprescriptibil922. Dar o nouă declarare de utilitate publică are ca efect
stingerea acestui drept potestativ923. Declararea de utilitate publică
trebuie să intervină însă înainte de introducerea cererii de retrocedare
la instanţa competentă. Declararea utilităţii publice în timpul procesului
de retrocedare ar avea caracter abuziv924. Dreptul de retrocedare se
stinge şi în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat de expropriator
conform art. 37 din Legea nr. 33/1994, fără ca expropriatul să îşi
exercite dreptul prioritar la dobândire925.
Dreptul de retrocedare se naşte, de regulă, în favoarea
persoanei care a avut calitatea de proprietar exclusiv al imobilului
expropriat. Dacă a fost vorba de coproprietate, se poate accepta
naşterea dreptului de retrocedare, dar exercitarea lui se poate face
numai potrivit regulii unanimităţii. Dacă dreptul de proprietate era
dezmembrat, retrocedarea poate fi recunoscută doar în favoarea
nudului proprietar, în măsura în care el plăteşte întregul preţ al
imobilului, astfel încât el va dobândi un drept de proprietate exclusivă.
S-a recunoscut că de dreptul de retrocedare beneficiază şi succesorii
universali sau cu titlu universal ai acestor persoane926.
Realizarea dreptului de retrocedare este posibilă fie prin
înţelegerea părţilor, în măsura în care expropriatorul acceptă să
restituie de bunăvoie imobilul, la cererea expropriatului, fie pe cale
judecătorească.

922
În sensul că dreptul de retrocedare este un drept de creanţă, prescriptibil în termen de trei ani, care
începe să curgă la expirarea termenului de un an, M. Nicolae, „Discuţii cu privire la aplicarea în timp
a art. 35-36 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică”, în Dreptul nr.
11/2000, p. 23-25; C. Bîrsan, op. cit., p. 71. în sensul că cererea de retrocedare poate fi formulată
oricând, întrucât legea nu prevede un termen, ceea ce înseamnă, implicit, acceptarea ideii
imprescriptibilităţii, E. Chelaru, loc. cit., p. 17.
923
Nu se poate vorbi de decădere, pentru că nu se poate vorbi de o neexercitare a dreptului într-o
perioadă de timp fixată de lege, astfel încât să se aplice o sancţiune.
924
Cu acelaşi argument s-a apreciat chiar că declararea utilităţii publice trebuie să intervină cel târziu
până la împlinirea termenului de un an. Această soluţie este în contradicţie cu litera şi spiritul legii.
925
E. Chelaru, loc. cit., p. 17.
926
L. Giurgiu, loc. cit., p. 23.
 În această ultimă situaţie, competenţa de soluţionare a cererii
de retrocedare aparţine tribunalului în raza teritorială a căruia este
situat imobilul. Tribunalul va verifica îndeplinirea condiţiilor
retrocedării şi, dacă ajunge la o

(395)

concluzie afirmativă, va stabili preţul imobilului potrivit procedurii de

la expropriere, adică va numi o comisie de experţi care va ţine seama
de valoarea de circulaţie a imobilului. Preţul imobilului nu va putea fi
însă mai mare decât despăgubirea actualizată încasată de expropriat
(art. 36). Acţiunea în retrocedare nu se confundă cu acţiunea în
revendicare. În timp ce acţiunea în revendicare presupune că
reclamantul a pierdut doar posesia bunului, iar instanţa este chemată
să îi recunoască dreptul de proprietate şi, pe cale de consecinţă, să
dispună restituirea posesiei de la pârâtul neproprietar, acţiunea în
retrocedare vizează atât renaşterea dreptului de proprietate privată,
cât şi restituirea posesiei, întrucât, în urma exproprierii, reclamantul a
fost lipsit şi de dreptul de proprietate, iar nu numai de posesie.
În toate cazurile, nu este vorba despre restituirea propriu-zisă
a dreptului de proprietate privată, ci de încetarea dreptului de
proprietate publică şi de naşterea, în acelaşi moment, a dreptului de
proprietate privată. Acest efect se va produce fie în momentul
încheierii convenţiei de retrocedare, în formă autentică dacă este
vorba de un teren, fie în momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de retrocedare927.
927
Într-o altă opinie, s-a apreciat că bunurile imobile expropriate care nu au fost utilizate în termen de
un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de expropriat, respectiv dacă lucrările nu au fost
începute, trec, ope legis, din domeniul public în domeniul privat (M. Nicolae, „Consideraţii asupra
Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia”, în Dreptul nr. 6/1999, p.
21). Într-o asemenea concepţie, ar în semna ca o nouă declarare de utilitate publică ar avea ca efect
reîntoarcerea imobilelor în domeniul public, dacă nu au fost retrocedate celor expropriaţi. Este
 Ca urmare, întrucât dreptul de proprietate publică încetează,
nu se produce o încălcare a regulii constituţionale care consacră
inalienabilitatea acestui drept. În practică, pentru a nu pune în nici un
fel în pericol această regulă constituţională, s-ar putea recurge la
trecerea din domeniul public în domeniul privat al expropriatorului,
anterior retrocedării către expropriat.
Operaţia juridică a retrocedării are o natură juridică proprie,
neputând fi asimilată altor figuri juridice928.

B. Dreptul de prioritate la închiriere.

Indiferent de durata neutilizării bunului de către expropriator în

scopul de utilitate publică stabilit conform legii,

(396)

dacă expropriatorul îşi manifestă intenţia de a închiria imobilul,

expropriatul are un drept de prioritate la închiriere, în condiţiile legii.
Acest drept se naşte în momentul în care expropriatorul îşi
manifestă voinţa de a închiria, cu condiţia să nu fi început lucrările
de utilitate publică. Ca natură juridică, dreptul de prioritate la
închiriere este un drept potestativ, imprescriptibil. El se stinge însă în
momentul în care începe efectuarea lucrărilor.

preferabil să se considere că în momentul retrocedării efective se stinge dreptul de proprietate publică,

fără a se mai vorbi de trecerea bunurilor respective din domeniul public în domeniul privat.
928
Este imprecis şi inutil să se califice retrocedarea ca o cesiune cu titlu oneros a dreptu lui de
proprietate asupra imobilului expropriat (pentru această opinie, E. Chelaru, loc. cit., p. 18).
Retrocedarea ar putea fi comparată, fără a putea fi însă asimilată, cu o vânzare forţată. De asemenea,
este inexact să se considere că dreptul de proprietate publică asupra imobilului expropriat este afectat
de condiţia suspensivă a preluării lui efective şi de începerea lucrărilor de utilitate publică (pentru
această concepţie, M.-L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 91; într-un sens asemănător, dar cu referire la
exproprierile făcute anterior Legii nr. 33/1994, M. Şcheaua, „Comentariu la dec. nr. VI/1999 a Curţii
Supreme de Justiţie, s. civ.”, în Juridica nr. 1/2000, p. 34-35; pentru critica judicioasă a acestei
concepţii, dar fără trimitere la autorii care o împărtăşesc, E. Chelaru, loc. cit., p. 18).
 Noţiunea de expropriat este echivocă în cuprinsul legii. Uneori,
prin expropriat este avut în vedere titularul dreptului de proprietate
asupra imobilului, cum se întâmplă în ipoteza art. 35 şi 36 din Legea
nr. 33/1994, indiferent că este vorba de proprietate exclusivă, de
nudă proprietate sau de coproprietate. Alteori însă, în sfera noţiunii
de expropriat intră toţi titularii drepturilor reale principale îndreptăţiţi
la despăgubire, aşa cum se precizează în ipoteza art. 32 din acelaşi
act normativ.
Ţinând seama de finalitatea urmărită de legiuitor, finalitate
comună tuturor efectelor juridice mediate ale exproprierii, rezultă că
şi în ipoteza art. 34 în sfera noţiunii de expropriat intră proprietarul
exclusiv (ceea ce presupune şi superficiarul), coproprietarii şi nudul
proprietar al imobilului expropriat.

C. Dreptul de prioritate la înstrăinare.

Dacă nu a început efectuarea lucrărilor de utilitate publică, iar

expropriatorul îşi manifestă voinţa de a înstrăina imobilul,
expropriatul are un drept prioritar la dobândire, conform art. 37 din
Legea nr. 33/1994929.
Deşi legiuitorul foloseşte noţiunile generice de înstrăinare şi
dobândire, este evident că dreptul de prioritate are ca obiect numai
contractele translative de proprietate cu titlu oneros930 şi comutative.
Mai mult, întrucât textul foloseşte expres noţiunea de preţ, rezultă că
este vorba de un contract de vânzare-cum-părare931. Dreptul de
929
Acest drept este distinct de dreptul de retrocedare, nefiind justificată considerarea ambelor drepturi
ca drept de retrocedare. Pentru o asemenea opinie, E. Chelaru, loc. cit., p. 17.
930
În sensul că prioritatea la dobândire nu se referă doar la vânzare, Fr. Deak, op. cit., p. 37, text şi nota
4. Din notă pare să se înţeleagă că prioritatea la dobândire ar opera şi în cazul actelor cu titlu gratuit.
Această soluţie este greu de primit, întrucât actele cu titlu gratuit sunt intuitu personae şi nu pot deci fi
supuse unor priorităţi.
931
E. Chelaru, loc. cit., p. 19. De altfel, cu excepţia schimbului, alte contracte translative de proprietate
imobiliară (contract de întreţinere, contract de rentă viageră) nu au caracter comutativ, ci aleatoriu. Cât
prioritate la dobândire este deci, în realitate, un drept de prioritate la
cumpărare932.

(397)

Oricum, fiind vorba de o înstrăinare, rezultă că imobilul trebuie

să fie mai întâi trecut din domeniul public în domeniul privat, pe cale
administrativă, întrucât dreptul de proprietate publică este
inalienabil933.
Acest drept are natura juridică a unui drept potestativ. El se
naşte numai dacă nu au început lucrările de utilitate publică, iar
expropriatorul îşi manifestă voinţa de a înstrăina imobilul.
Expropriatorul are obligaţia să notifice oferta de înstrăinare
fostului proprietar. Aşadar, expropriatorul trebuie să fixeze şi preţul,
care nu trebuie să fie însă mai mare decât despăgubirea actualizată.
Dacă expropriatul refuză oferta de vânzare sau dacă a trecut un
termen de 60 de zile de la primirea notificării, dreptul de prioritate se
stinge, astfel încât expropriatorul poate înstrăina imobilul oricărei alte
persoane. Termenul de 60 de zile este un termen de decădere. Dacă
acceptarea ofertei s-a făcut în termenul de 60 de zile, dar a ajuns la
expropriator după expirarea acestui termen, ea este valabilă.
priveşte schimbul, el se face în considerarea bunurilor care se schimbă.
932
În doctrină se face distincţie între dreptul de preempţiune şi dreptul de prioritate la cumpărare.
Criteriul acestei distincţii este însă diferit. Uneori, se apreciază că izvorul dreptului (legea sau
contractul) justifică această distincţie: dreptul de preempţiune s-ar naşte din lege, iar dreptul de
prioritate dintr-un contract (L. Pop, op. cit., p. 59). Alteori, distincţia este întemeiată pe întinderea
preferinţei acordate titularului dreptului; dreptul de preempţiune ar opera numai la preţ egal,
neplafonat, în timp ce dreptul de prioritate la dobândire acordă titularului său beneficiul preferinţei la
un preţ plafonat, chiar dacă alte persoane oferă un preţ mai mare (Fr. Deak, op. cit., p. 38, nota 1). Mai
întâi, este de observat că legea nu este, prin ea însăşi, izvorul dreptului de prioritate la dobândire. Cum
am văzut, exproprierea şi neutilizarea bunului constituie izvorul complex al acestui drept, izvor de care
este adevărat că legea leagă producerea unui asemenea efect. În al doilea rând, aceste criterii nu disting
între dreptul de preempţiune şi dreptul de prioritate, ci între diferite forme ale dreptului de preempţiune.
Aşadar, dreptul de prioritate este şi el un drept de preempţiune, cu anumite particularităţi (în sensul că
dreptul de prioritate la dobândire este un drept de preempţiune, FI. Baias, B. Dumitrache, loc. cit., p.
27; L. Pop, op. cit.).
933
E. Chelaru, loc. cit., p. 19.
 În concurs cu alte drepturi de preempţiune, dreptul de
prioritate la cumpărare prevăzut în art. 37 din Legea nr. 33/1994 are
un rang superior934.
Dacă expropriatorul nu respectă dreptul de prioritate la
dobândire al expropriatului, înstrăinând bunul altei persoane, fie
înainte de notificare, fie înainte de primirea acceptării ofertei de
vânzare, acceptare făcută în termenul de 60 de zile, expropriatul are
dreptul să introducă o acţiune pentru nulitatea relativă a contractului
de vânzare-cumpărare935.

D. Aplicarea legii în timp cu privire la efectele juridice

mediate al exproprierii.

Deşi această problemă s-a pus în practica judiciară şi în

doctrină, în primul rând, în legătură cu dreptul de retrocedare, ea
este comună tuturor efectelor mediate ale exproprierii.
Altfel spus, s-a pus întrebarea dacă aceste efecte se produc
numai în cazul exproprierilor efectuate sub imperiul Legii 33/1994 sau
şi exproprierilor efectuate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi,
fără însă ca imobilele expropriate să fi fost utilizate potrivit scopului
de utilitate publică până în acel moment şi nici până în momentul
cererii de retrocedare întemeiate pe dispoziţiile art. 35 şi 36 din
Legea nr. 33/1994? Problema a primit răspunsuri diferite în practica
judiciară şi în doctrină.

(398)

934
E. Chelaru, loc. cit., p. 19.
935
C. Bîrsan, op. cit., p. 70; E. Chelaru, loc. cit., p. 19.
 Într-o primă soluţie, s-a apreciat că dispoziţiile art. 35 şi 36 se
aplică numai exproprierilor efectuate după intrarea în vigoare a Legii
nr. 33/1994936. Într-o altă soluţie, s-a considerat că aceste prevederi
se aplică şi exproprierilor efectuate anterior, dar numai dacă lucrările
de utilitate publică nu au început până în momentul introducerii
cererii de retrocedare, cerere formulată ulterior intrării în vigoare a
legii937.
A doua soluţie se întemeiază pe o aplicare judicioasă a
principiilor care guvernează conflictul de legi în timp, respectiv
principiul neretroactivităţii şi principiul aplicării imediate a legii noi938.
Deşi chiar şi autorii care împărtăşesc prima soluţie prezintă în
mod corect semnificaţia acestor principii, situaţia analizată la care
acestea se aplică este prezentată ca fiind o situaţie juridică născută sub
imperiul legii vechi, ale cărei efecte juridice s-au consumat integral în
trecut. Această situaţie juridică s-ar încadra în ceea ce se numeşte
fada praeterita, astfel încât aplicarea legii noi în acest caz ar însemna o
retroactivare, ceea ce este inadmisibil, întrucât principiul
neretroactivităţii legii este consacrat nu numai legal, ci şi
constituţional.
936
C.S.J., s. civ., dec. nr. 2157/1996, în Dreptul nr. 6/1997, p. 113; dec. nr. 2159/1996, în Dreptul nr.
6/1997, p. 113; dec. nr. 2198/1996, în Buletinul jurisprudenţei peanule 1996, p. 44 şi urm.; dec. nr.
2255/1996, în Dreptul nr. 6/1997, p. 111 şi 112; s. cont., dec. nr. 102/1998, în Dreptul nr. 11/1998, p.
147.. Nicolae, „Discuţii cu privire la aplicarea în timp...”, loc. cit., p. 25-33; C. Bîrsan, op. cit., p. 72-
75.
937
În acest sens, C.S.J., s. unite, dec. nr. VI/1999, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I,
nr. 636 din 27 decembrie 1999 şi în Dreptul nr. 2/2000, p. 162-165; s. civ., dec. nr. 1332/1999 şi dec.
nr. 1815/1999, în Dreptul nr. 6/2000, p. 165-167; dec. nr. 2985/1999 şi dec. nr. 3093/1999, în Dreptul
nr. 8/2000, p. 161-164; dec. nr. 234/2000 (nepublicată), citată de M. Nicolae, loc. cit., p. 26, nota 8. M.-
L. Belu-Magdo, loc. cit., p. 91; M. L. Harosa, M. D. Bocşan, „Notă la dec. civ. nr. 651/A/1996,
pronunţată de Trib. Cluj, s. civ. cont.”, în Dreptul nr. 7/1998, p. 133-136; L. Pop, op. cit., p. 58, nota 1;
B. Dumitrache, „Restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent”, în B. Dumitrache, FI.
Baias, M. Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr. 10/2001 comentată şi
adnotată, vol. I, ed. a II-a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 163.
938
Pentru aceste principii, M. Eliescu, „Aplicarea legii civile în timp şi spa ţiu. Conflictele de legi”, în
T. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 77-
133; O. Căpăţână, „Aplicarea legii în timp şi spaţiu”, în P. Cosmovici (coord.), Tratat de drept civil,
Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 107-143; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul
civil. Subiectele dreptului civil, ed. a V-a, Casa de editură şi presă „Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p.
57-59; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 18-25.
 Aşadar, diferenţa dintre cele două soluţii nu constă în
înţelegerea diferită a principiilor care guvernează aplicarea legii civile
în timp, ci în calificarea contradictorie a situaţiei juridice la care se
aplică aceste principii.
Cheia rezolvării problemei în discuţie este deci tocmai în modul
de interpretare a ipotezei analizate: faptul juridic al neutilizării unui
imobil expropriat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, fapt
care dă naştere efectelor juridice mediate ale exproprierii, constituie
o situaţie trecută (intrând în sfera noţiunii de facta praeterita) sau o
situaţie în curs de desfăşurare în momentul

(399)

intrării în vigoare a legii noi (intrând în sfera noţiunii de fada

pendentia)! Tot astfel, efectele juridice mediate ale exproprierii
trecute intră în sfera noţiunii defacta praeterita sau în sfera
noţiunii de facta fatum?
Din această perspectivă, ceea ce trebuie să fie calificat nu
este operaţiunea juridică a exproprierii care, în măsura în care s-
a consumat integral sub imperiul legii vechi, intră în sfera noţiunii
defacta praeterita, cu consecinţa neaplicării legii noi în respectul
principiului neretroactivităţii, ci faptul juridic al neutilizării bunului
expropriat conform scopului de utilitate publică, fapt care a
început sub imperiul legii vechi şi continuă şi sub imperiul legii
noi. Acest fapt juridic intră deci în sfera noţiunii defacta
pendentia. Cât priveşte efectele juridice mediate ale exproprierii
(dreptul de retrocedare, dreptul de prioritate la închiriere şi
dreptul de prioritate la cumpărare), acestea sunt efecte produse
integral sub imperiul legii noi, deci intră în sfera noţiunii
defactafutura. Ca urmare, legea nouă, respectiv dispoziţiile art.
34-37 din Legea nr. 33/1994 se aplică atât faptului neutilizării
imobilului potrivit scopului de utilitate publică, cât şi, cu atât mai
mult, efectelor pe care le generează acest fapt. Concluzia nu
poate fi infirmată nici dacă aceste drepturi sunt privite nu numai
ca efecte juridice ale faptului neutilizării, ci ca efecte juridice ale
unui izvor complex în care intră atât exproprierea trecută, ca f acta
praeterita, cât şi neutilizarea bunului, ca facta pendentia. Chiar şi
în această perspectivă, drepturile menţionate sunt efecte viitoare
(facta futura) născute integral sub imperiul legii noi. Desigur, cu
referire la ipoteza prevăzută în art. 35 şi 36 din Legea nr.
33/19994, termenul de un an începe să curgă, cum s-a precizat
în mod judicios, de la data intrării în vigoare a acestui act
normativ939.
În concluzie, dispoziţiile art. 34-37 din Legea nr. 33/1994
sunt aplicabile şi în cazul în care neutilizarea bunului expropriat
anterior intrării în vigoare a acestei legi a început sub imperiul legii
vechi, dar continuă şi sub imperiul legii noi. În toate cazurile,
neutilizarea imobilului conform scopului de utilitate publică are
înţelesul neînceperii lucrărilor respective. Dacă lucrările respective
au început, dar nu au fost terminate, dispoziţiile legale
menţionate nu sunt aplicabile, dar nu doar pentru considerente
care ţin de aplicarea legii în timp, ci şi pentru că nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute pentru ipoteza aplicării legii noi.
Împrejurarea că, anterior şi ulterior Legii nr. 33/1994, au fost
emise acte normative cu privire la reconstituirea sau restituirea
dreptului de proprietate asupra unor imobile preluate în mod
abuziv de stat în timpul regimului comunist nu infirmă această
939
M.-L. Harosa, M. D. Bocşan, loc. cit., p. 135; L. Pop, op. cit., p. 58, nota 1.
concluzie, întrucât nu este exclus ca, în legătură cu acelaşi
imobil, să existe mai multe tipuri de măsuri reparatorii, unele
cumulative, iar altele alternative, în funcţie de condiţiile cerute de
lege pentru fiecare caz în parte şi de termenele instituite de lege
pentru realizarea acestor măsuri 940.

(400)

În sfârşit, aplicarea dispoziţiilor art. 34-37 nu a rămas lipsită de

interes nici în prezent941, întrucât, în măsura în care nu au fost
valorificate drepturile de reconstituire sau restituire a dreptului de
proprietate prevăzute în legile reparatorii cu privire la un imobil
expropriat în perioada regimului comunist, cu respectarea
termenelor şi procedurilor precizate în aceste legi, drepturile
reglementate prin dispoziţiile art. 34-37 în favoarea celui expropriat
pot fi în continuare realizate, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale942.
Într-adevăr, conform art. 39 din Legea nr. 18/1991943, „Persoanele
fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului
prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum şi al oricăror alte acte
normative de expropriere, sau moştenitorii acestora pot cere
reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren
trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeţei prevăzute la
art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă

940
M. Nicolae, loc. cit., p. 30-33; C. Bîrsan, op. cit, p. 74 şi 75.
941
C. Bîrsan, op. cit., p. 75.
942
Dispoziţiile art. 47, alin. 1 din Legea nr. 10/2001 nu sunt un temei clar pentru con cluzia că acţiunea
în retrocedare prevăzută în art. 35 din Legea nr. 33/1994 ar putea fi valorificată după data intrării în
vigoare a Legii nr. 10/2001 numai dacă a fost introdusă înainte de intrarea în vigoare a acestui act
normativ, fără a fi însă soluţionată până la data respectivă, în sens contrar, B. Dumitrache, op. cit., p.
163. Este de menţionat că restricţia prevăzută în art. 6, alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu este aplicabilă
în ipoteza exproprierii, pentru că acest text legal se referă la bunurile preluate de stat fără titlu valabil,
respectiv la revendicarea acestora de către foştii proprietari sau succesorii acestora, dar care nu fac
obiectul unor legi speciale de reparaţie.
943
Supra, nr. 9, lit. C, nota 92.
reconstituirea urmează a se face în mai multe localităţi sau de la
autori diferiţi, în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art.
9”. Aşadar, reconstituirea dreptului de proprietate conform acestui text
legal nu se confundă cu retrocedarea dreptului de proprietate conform
art. 36 şi 36 din Legea nr. 33/1994. Reconstituirea dreptului de
proprietate are ca obiect terenuri agricole, astfel încât nu se pune
problema începerii unor lucrări de utilitate publică. Obiectul
reconstituirii este diferit de obiectul retrocedării, întrucât, în primul caz,
există o limită a suprafeţei de teren până la care se poate face
reconstituirea, iar terenul poate să fie diferit ca amplasare de acela
care a aparţinut iniţial persoanei fizice îndreptăţite. În plus, există un
termen pentru formularea cererii de reconstituire, în timp ce, în cazul
cererii de retrocedare, limitarea temporală există numai în cazul unei
noi declarări de utilitate publică. Condiţiile şi procedura realizării
dreptului de reconstituire sunt diferite de condiţiile şi procedura
realizării dreptului de retrocedare.
Conform art. 4, alin. 2 din Legea nr. 1/2000 944, „în cazul în care
lucrările pentru care suprafaţa de teren a fost expropriată nu au fost
executate sau se află în stadiu de proiect, suprafaţa preluată se
restituie, la cerere, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora”.
Ipoteza din acest text legal este asemănătoare cu aceea reglementată
prin art. 35 şi 36 din Legea nr. 33/1994. În ambele cazuri este

(401)

vorba despre exproprierea unui imobil pentru efectuarea unor lucrări

de utilitate publică, iar realizarea dreptului de restituire sau de
retrocedare se face numai în măsura în care nu au început lucrările
944
Supra, nr. 114, nota 37.
de utilitate publică, chiar dacă au fost întocmite proiectele de
execuţie. Diferenţa constă în aceea că, în prima ipoteză, este vorba
întotdeauna despre o suprafaţă de teren, iar restituirea se face cu
respectarea termenului, condiţiilor şi procedurii prevăzute în Legea
nr. 1/2000 şi numai în favoarea persoanelor care au formulat cereri
de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr.
18/1991.
Pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989, Legea nr. 10/2001945 prevede măsuri
speciale de restituire, printre care şi măsuri privind restituirea imobilelor
expropriate. Prin ipoteză este vorba despre imobile compuse din
terenuri şi construcţii. Conform art. 11, alin. 1-3 din acest act normativ,
imobilele expropriate se restituie integral, în natură, dacă nu au fost
înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor legale şi dacă nu au fost
demolate construcţiile. În acest caz, dacă persoana îndreptăţită a
beneficiat de o despăgubire, ea trebuie să ramburseze, în prealabil,
suma reprezentând valoarea despăgubirii, actualizată cu indicele
inflaţiei. În situaţia în care construcţiile expropriate au fost demolate,
parţial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus
exproprierea, terenul se restituie în natură împreună cu construcţiile
rămase, iar dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, ea
trebuie să ramburseze diferenţa dintre valoarea despăgubirii primite
şi valoarea construcţiilor demolate actualizată cu indicele inflaţiei. În
situaţia în care construcţiile expropriate au fost demolate integral, iar
lucrările de utilitate publică ocupă terenul doar parţial, fostul
proprietar are drept la restituirea în natură a părţii de teren rămase
liberă. Aşadar, în ipoteza reglementată de art. 11, alin. 3 din Legea
nr. 10/2001, spre deosebire de aceea reglementată în art. 35 şi 36 din
945
Supra, nr. 99, nota 185.
Legea nr. 33/1994, restituirea este posibilă chiar şi în situaţia în care
au început sau au fost executate lucrările de utilitate publică, dar
numai pentru partea de teren rămasă liberă. Desigur, terenul nu va fi
considerat liber în cazul în care, deşi nu se află pe el lucrări de
construcţie (subterane sau supraterane), totuşi el este indispensabil
pentru accesul la construcţiile realizate sau pentru utilizarea
acestora946. În plus, din dispoziţiile art. 11, alin. 2 rezultă că demolarea
construcţiilor nu se confundă cu începerea lucrărilor de utilitate
publică, fiind doar o operaţie prealabilă acestora.

E. Efectele juridice mediate ale exproprierii în ipoteza

înţelegerii părţilor.

În situaţia în care părţile s-au înţeles cu privire la expropriere

şi la despăgubire, indiferent de momentul în care a intervenit
înţelegerea, se pune problema dacă se mai produc efectele mediate
ale exproprierii, respectiv dacă fostul proprietar

(402)

mai beneficiază, în condiţiile legii, de dreptul de retrocedare, de

dreptul de prioritate la închiriere şi de dreptul de prioritate la
cumpărare. Deşi în practica judiciară pare să se fi dat un răspuns
negativ acestei probleme947, în măsura în care înţelegerea a fost
realizată ţinând seama de iminenţa declanşării sau continuării
procedurii exproprierii, voinţa persoanelor supuse exproprierii nu mai
946
Această interpretare se sprijină pe dispoziţiile alin. 3 şi 4 din acelaşi articol, în care se precizează că
măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent pentru partea de teren ocupată de construcţii şi pentru
cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora sau pentru întregul teren, dacă acesta este ocupat
funcţional în întregime de lucrările de utilitate publică. B. Dumitrache, op. cit., p. 164-166.
947
C.S.J., s. civ., dec. nr. 973/1999, în Dreptul nr. 2/2000, p. 183 şi 184. C. Bîrsan, op. cit., p. 62 şi 63,
text şi nota 2.
este liberă. Ca urmare, se justifică şi în această situaţie nu numai
producerea efectelor imediate, ci şi a efectelor mediate ale
exproprierii.

Secţiunea a IlI-a
Confiscarea

180. Temeiul constituţional al confiscării.

Ca şi exproprierea, măsura confiscării presupune chiar lipsirea

titularului de dreptul său de proprietate privată. Ca urmare, această
măsură este reglementată în Constituţie. Astfel, potrivit art. 44, alin. 9
din Constituţie, în forma revizuită, „Bunurile destinate, folosite sau
rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în
condiţiile legii”.
Aşadar, cazurile şi condiţiile în care poate să intervină
confiscarea unor bunuri trebuie să fie expres prevăzute în lege. Legea
nu ar putea să prevadă însă confiscarea decât pentru bunurile
destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii. În caz
contrar, legea ar fi neconstituţională.
Ca o măsură specială de protecţie, în art. 44, alin. 8 din
Constituţie, în forma revizuită, se precizează că „Averea dobândită licit
nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă”.
În legislaţia penală şi în legislaţia contravenţională sunt
prevăzute cazurile şi condiţiile în care se poate dispune confiscarea
bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau
contravenţii.

(403)
 Capitolul VI
Dreptul de proprietate publică

Secţiunea I
Bunurile domeniale şi dreptul de proprietate publică

181. Aproprierea comunitară a bunurilor şi dreptul de

proprietate publică.

Cum am văzut, aproprierea comunitară şi aproprierea privată a

bunurilor definesc structura polară a dreptului de proprietate.
Proprietatea privată şi proprietatea publică sunt expresia aproprierii
private, respectiv a aproprierii comunitare a bunurilor.
Aproprierea comunitară nu cuprinde însă orice formă de
stăpânire comună sau colectivă a bunurilor. Într-adevăr, aproprierea
comunitară se face prin intermediul structurilor de putere, care sunt
expresia juridică de drept public a unei comunităţi, indiferent dacă
este vorba de dreptul internaţional public, de dreptul constituţional ori
de dreptul administrativ. Persoanele juridice de drept public, care sunt
expresia structurilor de putere ale unei comunităţi naţionale sau
locale, respectiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale, au în mod
obligatoriu în patrimoniu un drept de proprietate publică. Nu este
însă exclusă aproprierea privată a unor bunuri de către aceste
persoane juridice, astfel încât, în patrimoniul lor, dreptul de
proprietate publică şi dreptul de proprietate privată pot coexista.
Dreptul de proprietate publică este expresia juridică a
aproprierii comunitare a bunurilor. Pentru ca aproprierea să fie
comunitară, nu este suficientă referirea la subiectul aproprierii.
Comunitatea naţională, reprezentată de stat, şi comunitatea locală
(denumită, de cele mai multe ori, în legislaţie, ca unitate administrativ-
teritorială), reprezentată prin organisme specifice, apropriază bunurile
nu numai într-o formă comunitară, ci şi într-o formă privată. Întrucât
dreptul de proprietate publică şi aproprierea comunitară au fost
înţelese, deseori, numai prin referire la subiectul aproprierii, s-a creat o
confuzie între bunurile apropriate cu titlu comunitar şi bunurile
apropriate cu titlu privat de către stat sau de către o unitate
administrativ-teritorială. Pentru a înlătura această confuzie, care
există uneori şi la nivel legislativ948, se impune clarificarea noţiunilor de
bunuri

(404)

domeniale, domeniu public, domeniu privat şi drept de proprietate

publică, în corelaţie cu noţiunea de patrimoniu. Această clarificare
este posibilă pe baza distincţiei de principiu între aproprierea
comunitară şi aproprierea privată a bunurilor, ţinând seama de
cadrul constituţional şi legislativ existent.

182. Cadrul constituţional şi legislativ.

Pentru a ordona numeroasele reglementări referitoare la

dreptul de proprietate publică, s-a făcut distincţie între

948
În acest sens, conform art. 477 C. civ., bunurile fără stăpân şi bunurile dintr-o moştenire vacantă
aparţin domeniului public. În realitate, prin acest text legal legiuitorul a intenţionat să spună că aceste
bunuri aparţin statului. Dar, în patrimoniul statului, aceste bunuri se află în domeniul privat, iar nu în
domeniul public. Iată de ce, prin art. 25 din Legea nr. 213/1998, s-a prevăzut că „în accepţiunea
prezentei legi, prin sintagma domeniu public din art. 477 din Codul civil se înţelege domeniul privat al
statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, după caz”. Nici această formulă a legiuitorului nu este
exactă, întrucât, în absenţa unei prevederi legale exprese, bunurile respective aparţin statului, iar nu
unei unităţi administrativ-teritoriale.
reglementările cu caracter general şi cele cu caracter special 949.
Dreptul comun în această materie este alcătuit, între altele, din
dispoziţiile cuprinse în: art. 136, alin. 1-4 din Constituţie, în forma
revizuită; art. 475, alin. 2,476,478,499 şi 1844 din Codul civil;
Legea nr. 213/1998950; Legea nr. 219 din 25 noiembrie 1998
privind regimul concesiunilor 951; art. 4-6, art. 29, alin. 9 şi art. 35
din Legea nr. 18/1991; art. 121-126 din Legea nr. 215/2001 952; art.
1,4 şi 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 15 din 9 august 1993 privind
unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome953;
Legea nr. 33/1994954 şi Hotărârea Guvernului nr. 841 din 23
octombrie 1995 privind procedurile de transmitere fără plată şi de
valorificare a bunurilor aparţinând instituţiilor publice955.
Reglementări speciale cu privire la dreptul de proprietate publică
au fost adoptate prin numeroase acte normative956.

283. Bunuri domeniale.

A. Originile noţiunii de bunuri domeniale.

949
M. Nicolae, „Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia”, în Dreptul nr. 6/1999, p. 5 şi 6.
950
Supra, nr. 7, lit. D, c, nota 74.
951
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 459 din 30 noiembrie 1998, modificată prin
Legea nr. 47 din 17 martie 2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003
pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. prin
reorganizarea Regiei Autonome „Administraţia Naţională a Drumurilor din România”, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 257 din 23 martie 2004.
952
Supra, nr. 3, nota 26.
953
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 202 din 23 august 1993, modificată prin
Ordonanţa Guvernului nr. 3 din 14 ianuarie 1994 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr.
15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 18 din 24 ianuarie 1994.
954
Supra, nr. 21, nota 148.
955
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 253 din 7 noiembrie 1995, modificată prin
Hotărârea Guvernului nr. 966 din 23 decembrie 1998 pentru modificarea şi completarea Hotărârii
Guvernului nr. 841/1995 privind procedurile de transmitere fără plată şi de valorificare a bunurilor
aparţinând instituţiilor publice, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 525 din 31
decembrie 1998.
956
Pentru asemenea reglementări, M. Nicolae, loc. cit., p. 6.
 În dreptul roman, se făcea distincţie între două categorii de
bunuri. Bunurile destinate uzului public, considerate ca
aparţinând tuturor membrilor comunităţii, erau denumite res que
sunt in usu publico; bunurile care erau utilizate exclusiv de stat
erau denumite res que sunt in patrimonio fisei.

(405)

Această distincţie a fost preluată în vechiul drept francez şi

adaptată regimului feudal. Pe lângă bunurile destinate uzului
public (căi de comunicaţie terestre şi fluviale, ţărmurile mării),
exista domeniul coroanei sau al regelui, a cărui valoare era dată nu
numai de bunurile componente, ci şi de veniturile produse de
acestea957. Întinderea acestui domeniu al coroanei a făcut posibilă
confuzia dintre ideea de suveranitate şi ideea de proprietate 958.
Revoluţia franceză a afirmat nu numai caracterul sacru şi
inviolabil al dreptului de proprietate privată, ci şi necesitatea
trecerii domeniului coroanei în proprietatea naţiunii, practic în
proprietatea statului.

B. Sensurile noţiunii de domeniu public.

Într-un sens larg, toate bunurile aparţinând statului formau

domeniul public. Acest sens larg al noţiunii de domeniu public a
fost preluat de redactorii Codului civil francez şi se regăseşte şi în
art. 475-478 din Codul civil român. Ulterior, s-a făcut însă

957
Pentru originea noţiunii de bunuri domeniale în dreptul roman şi în vechiul drept fran cez, G.N.
Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile
reale principale, Bucureşti, 1947, p. 155.
958
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 3 edition, Dalloz, Paris, 1985, p. 475. Supra,
nr. 118 şi 152.
distincţia dintre sensul larg al noţiunii de domeniu public şi sensul
restrâns al acestei noţiuni, în opoziţie cu domeniul privat 959. Ca
urmare a acestei distincţii, cea mai mare parte a bunurilor care
făcuseră parte din fostul domeniu al coroanei au intrat în domeniul
privat al statului. Totodată, textele din Codul civil francez (art. 538-
540) re feritoare la bunurile domeniale, ca şi textele
corespunzătoare din Codul civil român (art. 475-478) au fost
interpretate în sensul acestei distincţii, chiar dacă ele au fost în
continuare sursa confuziei dintre noţiunea de domeniu public în
sens larg (cuprinzând toate bunurile statului) şi noţiunea de
domeniu public în sens restrâns (cuprinzând numai bunurile de uz
sau de interes public, în opoziţie cu bunurile din domeniul
privat)960. Este motivul pentru care s-a apreciat că distincţia dintre
domeniul public şi domeniul privat, precum şi consecinţele
practice ale acestei distincţii sunt opera doctrinei şi a
jurisprudenţei961.

C. Clarificări conceptuale.

O altă confuzie creată în legătură cu noţiunea de domeniu

public rezultă din extinderea sferei acestei noţiuni, astfel încât să
cuprindă

959
Această distincţie a fost făcută de doctrina franceză în prima jumătate a secolului al XlX-lea, în
principal de Victor Prudhon. Jurisprudenţa şi legiuitorul au preluat această distincţie în dreptul francez,
iar normele legale care reglementează domeniul public şi domeniul privat au fost codificate în dreptul
francez în a doua jumătate a secolului XX. Pentru aceste aspecte, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op.
cit., p. 475 şi 476.
960
Această confuzie rezultă atât din art. 475, alin. 2 C. civ., în care există sintagma bu nurile care nu
sunt ale particularilor, ceea ce trimite la noţiunea de domeniu public în sens larg, cât şi din art. 477 C.
civ., care, cum am văzut, include averile vacante şi fără stăpân în domeniul public, înţeles însă tot în
sens larg. Dacă este avut însă în vedere sensul restrâns al noţiunii de domeniu public, averile vacante şi
fără stăpân nu sunt incluse în acesta, ci în domeniul privat al statului. Supra, nr. 181, nota 1.
961
G.N. Luţescu, op. cit., p. 156. Pentru noţiunile de domeniu public şi domeniu privat, înţelese ca
mase patrimoniale, supra, nr. 7, lit. D, c. Pentru corelaţia cu noţiunea de patrimoniu, infra, lit. F.
 (406)

şi bunurile proprietate privată, indiferent de titularul lor, bunuri care, prin

natura lor ori în temeiul unei dispoziţii exprese a legii, trebuie să fie
păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori
destinate uzului public sau folosirii lor în interes public962. Pe bună
dreptate s-a apreciat că acest sens foarte larg al noţiunii de domeniu
public nu are consistenţă juridică963. Într-adevăr, regimul juridic special
al unor bunuri proprietate privată nu este un argument suficient
pentru a construi o punte de legătură viabilă, sub aspect conceptual,
între aceste bunuri şi bunurile care formează obiectul dreptului de
proprietate publică.
În acelaşi sens, nu trebuie să se confunde diferitele fonduri sau
patrimonii care reunesc bunuri cu un regim juridic special, indiferent
de forma dreptului de proprietate care se exercită asupra lor, cu
domeniul public. Existenţa unui regim juridic special privind păstrarea,
conservarea, gospodărirea şi administrarea bunurilor din aceste
fonduri nu înlătură diferenţa dintre dreptul de proprietate publică şi
dreptul de proprietate privată964.
O confuzie rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 1845 C.
civ. Potrivit acestui text, nu numai statul şi comunele (comunităţile
locale) au domeniu privat, deci şi domeniu public, ci şi stabilimentele
publice. Preluată din Codul civil francez (art. 2227)965, această soluţie
este însă infirmată prin formularea dată art. 136, alin. 2 din Constituţie,

962
A. Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, vol. III, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, p.
53. în acelaşi sens, L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, p. 69 şi 70.
963
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 97 şi 98.
964
C. Bîrsan, op. cit., p. 95-97. Autorul face trimitere la reglementările privind fondul arhivistic
naţional al României, fondul forestier naţional şi la patrimoniul cultural naţional mobil. M. Nicolae,
loc. cit., p. 8, text şi nota 8. Pentru diferite accepţii ale termenului de patrimoniu, supra, nr. 1.
965
Soluţia, deşi criticată în doctrină, a fost consacrată de Consiliul de Stat. Al. Weill, F. Terre, Ph.
Simler, op. cit., p. 477, text şi nota 20.
în forma revizuită, în care se precizează expres că proprietatea
publică aparţine numai statului sau unităţilor administrativ-teritoriale
(comunităţilor locale). Ca urmare, delimitarea dintre domeniul public şi
domeniul privat se poate face numai în legătură cu starul şi
comunităţile locale, iar nu şi în legătură cu alte subiecte de drept
public.
O altă confuzie ar putea rezulta din alăturarea noţiunii de
bunuri domeniale cu noţiunile economice de sector public şi sector
privat. Noţiunea economică de sector public are în vedere, de regulă,
tocmai activităţile economice desfăşurate prin intermediul domeniului
privat al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, în timp ce
sectorul privat cuprinde activităţile economice desfăşurate de
particulari, pe temeiul dreptului de proprietate privată, în acest
context, noţiunea de privatizare966 este, de asemenea, înşelătoare. În
realitate,
966
Mecanismele juridice ale procesului de privatizare fac parte din obiectul de studiu al ştiinţei
dreptului comercial. Pentru principalele reglementări succesive în domeniul privatizării, Legea nr. 58
din 14 august 1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 169 din 16 august 1991, abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88
din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997, aprobată prin Legea nr. 44 din 20 februarie 1998
pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor
comerciale, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998,
ordonanţă modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3 din 1 februarie 1999
pentru completarea alin. (1) al art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind
privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 50 din 3
februarie 1999, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37 din 2 aprilie 1999 pentru completarea art. 9
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 137 din 2 aprilie 1999, Legea nr. 99 din 26 mai
1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98 din 24 iunie
1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute
ca urmare a concedierilor colective, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 303 din 29
iunie 1999, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150 din 14 octombrie 1999 pentru modifica rea art.
14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 501 din 18 octombrie 1999 Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 251 din 30 noiembrie 2000 pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 647 din 12 decembrie Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 296 din
30 decembrie 2000 privind înfiinţarea Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor
Starului, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 707 din 30 decembrie 2000 şi prin
Legea nr. 137 din 28 martie 2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 215 din 28 martie 2002.
 (407)

această noţiune nu înseamnă transformarea proprietăţii publice în

proprietate privată, ci transferul bunurilor corporale sau incorporale,
inclusiv a acţiunilor, din proprietatea privată a statului sau a unei
unităţi administrativ-teritoriale în proprietatea particularilor. Aşadar,
prin procesul de privatizare nu se schimbă natura dreptului de
proprietate asupra bunurilor, acesta fiind de la bun început un drept
de proprietate privată, ci numai subiectul dreptului de proprietate.

D. Definirea bunurilor domeniale.

În concluzie, bunurile domeniale sunt bunurile, imobile sau

mobile967, care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,
bunuri asupra cărora aceste subiecte de drept public exercită fie un
drept de proprietate publică, fie un drept de proprietate privată.
Noţiunea de bunuri domeniale este deci definită în funcţie de
două criterii: pe de o parte, aceste bunuri sunt obiectul dreptului de
proprietate publică sau privată; pe de altă parte, dreptul de
proprietate, indiferent de forma sa, aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale.

(408)

E. Calitatea de bun domenial, premisă a apartenenţei la

domeniul public sau la domeniul privat.

967
Jurisprudenţa şi doctrina franceză au apreciat că din domeniul public fac parte nu numai bunurile
imobile, ci şi bunurile mobile. Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 477, text şi nota 21.
 În absenţa dovedirii titlului de proprietate al statului sau al
unităţii administrativ-teritoriale asupra unui bun nu se poate discuta
chestiunea apartenenţei bunului respectiv la domeniul public sau la
domeniul privat. Altfel spus, dacă un anumit bun nu are natura
juridică de bun domenial, este fără sens calificarea lui ca bun
aparţinând domeniului public sau domeniului privat. Acesta este
înţelesul art. 6, alin. 1 din Legea nr. 213/1998, în care se precizează
că „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în
proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea
Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a
legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”. Împrejurarea că un
anumit bun este posedat şi folosit de către stat sau de către o unitate
administrativ-teritorială, creându-se aparenţa că bunul face parte din
domeniul public, nu este suficientă pentru a stabili apartenenţa reală
a bunului respectiv la domeniul public, întrucât această aparenţă nu
are valoarea unui titlu de proprietate. Mai mult, chiar dacă statul sau o
anumită unitate administrativ-teritorială ar înfăţişa un titlu de
proprietate, dar acesta nu este valabil potrivit criteriilor menţionate în
textul citat, nu este posibilă stabilirea apartenenţei bunului la
domeniul public968. Ideea cuprinsă în acest text legal are valoare de
principiu, astfel încât este aplicabilă nu numai în legătură cu bunurile
luate în posesie de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, ci şi cu privire la orice alte bunuri aflate în posesia
statului sau a unei unităţi administrativ-teritoriale. Această idee este
consacrată la nivel de principiu în partea finală a art. 3, alin. 1 al Legii
nr. 213/1998, în care, după ce sunt enumerate criteriile pentru
968
Pentru interpretarea acestui text legal, M. Nicolae, loc. cit., p. 9-12.
stabilirea apartenenţei unui bun la domeniul public, se adaugă că el
trebuie să fi fost dobândit de către stat sau de o unitate
administrativ-teritorială prin modurile prevăzute de lege. în acelaşi
sens, în legătură cu bunurile din domeniul privat, se precizează că ele
trebuie să se afle mai întâi în proprietatea statului sau a unităţii
administrativ-teritoriale (art. 4).

F. Bunurile domeniale şi patrimoniul.

Din această perspectivă, bunurile domeniale nu se confundă cu

noţiunea de patrimoniu al statului sau al unei unităţi administratativ-
teritoriale. Mai întâi, cum am văzut, în noţiunea de patrimoniu sunt
cuprinse numai drepturile şi obligaţiile patrimoniale, iar nu şi bunurile
care formează obiectul acestor drepturi. În plus, în patrimoniu sunt
incluse nu nu mai drepturile de proprietate asupra bunurilor, ci şi
toate celelalte drepturi reale, drepturile de creanţă şi datoriile
corespunzătoare, precum şi drepturile patrimoniale atipice. În acest
sens, cu referire la patrimoniul unităţilor administrativ-teritoriale, în art.
121 din Legea nr. 215/2001 se precizează că acesta este compus din
„bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unităţii
administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum şi
drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial”.

(409)

G. Categorii de bunuri domeniale. Domeniul public şi

domeniul privat.
 Astfel înţelese, bunurile domeniale constituie o noţiune cu o
sferă foarte largă, în cuprinsul căreia trebuie să se facă însă două
distincţii: prima - între domeniul public şi domeniul privat, a doua -
între domeniul public al statului şi domeniile publice ale comunităţilor
locale. Aceste distincţii sunt necesare pentru că natura dreptului de
proprietate asupra bunurilor apropriate depinde chiar de natura
acestor bunuri şi de scopul aproprierii lor. Altfel spus, dacă este
vorba despre bunuri din domeniul public, asupra lor se exercită un
drept de proprietate publică. Dimpotrivă, asupra bunurilor din
domeniul privat se exercită un drept de proprietate privată. Aşadar,
pentru a stabili natura dreptului de proprietate, este necesar să
stabilim mai întâi natura bunurilor apropriate şi scopul aproprierii.

H. Interesul delimitării domeniului public de domeniul

privat. Completarea regimului juridic de drept comun al
bunurilor din domeniul privat cu elemente de drept
public.

Delimitarea domeniului public de domeniul privat aparţinând

statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale este necesară pentru
că numai bunurile din domeniul public au un regim juridic specific,
fiind inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Bunurile din
domeniul privat sunt supuse regimului juridic de drept comun. Sub
acest aspect, statul şi unităţile administrativ-teritoriale, „în ceea ce
priveşte domeniul lor privat, sunt supuse la aceleaşi prescripţii ca
particularii şi, ca şi aceştia, le pot opune” (art. 1485 C. civ.). Altfel spus,
„Proprietatea privată este ocrotită şi garantată în mod egal de lege,
indiferent de titular” (art. 44, alin. 2, fraza I din Constituţie, în forma
revizuită), în acelaşi sens, în legătură cu terenurile din domeniul privat
al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, în art. 6, fraza
finală din Legea nr. 18/1991, se precizează că ele sunt supuse
dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel. În
mod asemănător, în legătură cu bunurile din domeniul privat al
unităţilor administrativ-teritoriale, în art. 123, alin. 2 din Legea nr.
215/2001 se arată că ele sunt supuse dispoziţiilor de drept comun,
dacă prin lege nu se prevede altfel.
Aşadar, nu este exclus ca, în anumite privinţe, bunurile din
domeniul privat să cuprindă în regimul lor juridic şi unele elemente
de drept public. Deci regimul juridic de drept comun al dreptului de
proprietate privată se completează, în privinţa bunurilor din domeniul
privat, cu dispoziţii legale speciale, cum ar fi cele referitoare la
constituirea dreptului real de folosinţă pe temeiul dreptului de
proprietate privată al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale
(art. 17 din Legea nr. 213/1998 şi art. 126 din Legea nr. 215/2001)969 sau
cele privind acceptarea donaţiilor şi legatelor cu sarcini de către
unităţile administrativ-teritoriale (art. 124; alin. 3 din Legea nr.
215/2001).

(410)

Cea mai importantă dispoziţie derogatorie de la regimul

juridic de drept comun al dreptului de proprietate privată,
dispoziţie aplicabilă în legătură cu bunurile din domeniul privat,
este cuprinsă în art. 8, alin. 1 din Legea nr. 213/1998. Potrivit
acestui text legal, „Trecerea bunurilor din domeniul privat al
statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public
969
Acest drept real de folosinţă se constituie nu numai asupra bunurilor din domeniul public, ci şi
asupra bunurilor din domeniul privat, întrucât textele menţionate trimit la bunurile din patrimoniul
statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, fără a face distincţie între domeniul public şi
domeniul privat.
al acestora, potrivit art. 7, litera e), se face, după caz, prin
hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv al
Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local”.
În art. 7, litera e) din acelaşi act normativ, se precizează că
această trecere se poate face „pentru cauză de utilitate publică”.
Spre deosebire de dreptul comun, în această ipoteză este posibilă
trecerea în domeniul public nu numai a unui bun imobil, ci şi a
unui bun mobil, iar această trecere nu este efectul exproprierii, ci
al unui act administrativ emis de autoritatea competentă. Actul
administrativ poate fi atacat, conform Legii contenciosului
administrativ, la instanţa competentă în a cărei rază teritorială se
află bunul (art. 8, alin. 2 din Legea nr. 213/1998).
Această dispoziţie derogatorie nu se aplică însă în privinţa
bunurilor din patrimoniul societăţilor comerciale la care statul sau
o unitate administrativ-teritorială este acţionar, indiferent de cota
de participare la capitalul social. Chiar dacă statul sau unitatea
administrativ-teritorială este acţionar unic al unei societăţi
comerciale, calitatea de acţionar nu se confundă cu calitatea de
titular al dreptului de proprietate al bunurilor din patrimoniul
societăţii comerciale respective. Acţionarul nu poate dispune în
mod direct asupra bunurilor din patrimoniul societăţii comerciale,
ci numai în mod indirect, prin intermediul mecanismelor
instituţionale care exprimă voinţa juridică a societăţii. Ca urmare,
bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale la care statul sau
o unitate administrativ-teritorială este acţionar pot fi trecute în
domeniul public „numai cu plată şi cu acordul acţionarilor societăţii
respective. În lipsa acordului menţionat, bunurile societăţii
comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai prin
procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o
justă şi prealabilă despăgubire” (art. 8, alin. 3 din Legea nr.
213/1998).

184. Distincţia dintre domeniul public şi domeniul

privat. Obiectul dreptului de proprietate publică.
A. Izvorul distincţiei.

Sursa acestei distincţii, dincolo de criteriile logice şi juridice,

se află chiar în forma diferită de apropriere care determină
diferenţierea dreptului de proprietate publică de dreptul de
proprietate privată. Pe de altă parte, dificultatea acestei distincţii
constă în situaţia specială a statului şi a unităţilor administrativ-
teritoriale care sunt singurele subiecte de drept apte să aproprieze
bunurile atât în formă publică, cât şi în formă privată. Altfel spus,
statul şi unităţile administrativ-teritoriale apropriază bunurile nu
numai într-o formă comunitară (publică), ci şi într-o formă privată.
Este însă posibilă o asemenea dedublare a aproprierii bunurilor
de către aceste subiecte de drept public? Este posibil ca statul şi
unităţile administrativ-teritoriale să acţioneze şi în interes
comunitar, şi în interes privat? Încetează starul şi unităţile
administrativ-teritoriale să mai reprezinte comunitatea, naţională
sau locală, după caz, când apropriază bunurile într-o formă
privată?

(411)

Aceste întrebări îşi găsesc răspuns în diferenţierea

activităţilor pe care le desfăşoară aceste subiecte de drept public.
în esenţă, aproprierea comunitară a bunurilor operează ori de
câte ori bunurile sunt destinate uzului sau interesului întregii
comunităţi, fiind indispensabile pentru păstrarea identităţii,
coeziunii şi siguranţei interne şi externe ale acesteia. Desigur,
aprecierea acestor criterii este diferită în timp şi spaţiu. Statul şi
unităţile administrativ-teritoriale apropriază bunurile într-o formă
privată pentru desfăşurarea activităţilor care nu au ca scop
principal şi imediat păstrarea identităţii, coeziunii şi siguranţei
interne şi externe ale comunităţii. De cele mai multe ori, este
vorba despre activităţi economice, despre activităţi cu caracter
lucrativ970. Chiar în cazul aproprierii private a bunurilor, statul şi
unităţile administrativ-teritoriale nu încetează, într-o formă
derivată, mediată, să acţioneze în interesul comunităţii. Dar, în
această ipoteză, interesul comunităţii are o reprezentare
fluctuantă, dependentă de politicile economice şi sociale ale unui
guvern sau altul, în timp ce, în prima ipoteză, există o
reprezentare cvasiconsensuală la nivelul comunităţii asupra
scopului urmărit prin aproprierea publică, respectiv păstrarea
identităţii, coeziunii şi siguranţei interne şi externe ale
comunităţii. Oricum, oricât de larg ar fi înţeleasă funcţia
economică a statului sau a unei comunităţi locale, cu consecinţa
extinderii domeniului său privat, nu trebuie să se uite că
supradimensionarea acestei funcţii poate să pună în pericol
însuşi principiul economiei de piaţă liberă, întemeiată pe dreptul
de proprietate privată, respectiv pe sectorul privat.
Dar sursa distincţiei dintre domeniul public şi domeniul
privat nu este suficientă pentru a înţelege această distincţie şi
pentru a o face operantă logic şi juridic. Iată de ce s-a pus
970
Această idee explică de ce, în momentul trecerii domeniului coroanei în proprietatea naţiunii, în
timpul Revoluţiei franceze, Legea domenială din 22 noiembrie 1790 făcea distincţie între bunurile
producătoare de venit şi bunurile care nu produc venituri. Pentru această problemă, G.N. Luţescu, op.
cit., p. 156.
problema criteriilor logice şi juridice care fac posibilă, în concret,
această distincţie.

B. Criteriile logice şi juridice ale distincţiei dintre

domeniul public şi domeniul privat.

Multă vreme, aceste criterii au fost controversate, întrucât

textele din Codul civil referitoare la bunurile domeniale sunt, cum
am văzut, neclare, imprecise971. Textele constituţionale şi legale în
vigoare în prezent, dincolo de cele existente în Codul civil, permit
desprinderea şi formularea acestor criterii. Mai întâi, din articolul
136, alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită, rezultă criteriul
destinaţiei bunurilor (interesul public, respectiv interesul naţional)
şi criteriul voinţei legiuitorului, numit şi criteriul declaraţiei legii (alte
bunuri stabilite de legea organică). În al doilea rând, în art. 4 şi 5
din Legea nr. 18/1991 se precizează, cu referire la terenuri, ideea
utilităţii publice, precum şi criteriile uzului şi interesului public,
stabilite fie potrivit naturii bunurilor, fie potrivit legii. În al treilea
rând, cu referire la unităţile administrativ-teritoriale, prin art. 122,
alin. 1

(412)

din Legea nr. 215/2001 se arată că domeniul public al acestora este

compus din bunuri care, „potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz
sau de interes public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau de
interes public naţional”. În sfârşit, prin art. 1 din Legea nr. 213/1998 se
statuează că obiectul dreptului de proprietate publică este format din
971
Pentru evoluţia doctrinei franceze şi române în materie, G.N. Luţescu, op. cit., p. 156-160.
bunuri care, „potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de
interes public”.
Aceste texte constituţionale şi legale duc la concluzia că
principalul criteriu pentru stabilirea apartenenţei la domeniul public a
bunurilor aflate în proprietatea statului şi a unităţilor administrativ-
teritoriale este destinaţia acestor bunuri. Această destinaţie este
formulată fie într-o formă sintetică, precizându-se că aparţin
domeniului public bunurile afectate unei utilităţi publice, fie într-o
formă descriptivă, statuându-se că aparţin domeniului public
bunurile de uz sau de interes public.
Bunurile de uz public sunt bunurile la a căror utilizare au acces
toţi membrii comunităţii (naţiunea sau comunitatea locală, după caz),
indiferent de momentul şi durata acestei utilizări972. De exemplu,
drumurile naţionale sau locale, bibliotecile publice naţionale sau locale
pot fi utilizate de către toţi membrii comunităţii (naţiunea sau
comunitatea locală).
Bunurile de interes public sunt bunurile care, deşi nu sunt
accesibile uzului public, sunt afectate funcţionării serviciilor publice
(clădirile ministerelor şi ale altor instituţii publice, echipamente şi
instalaţii în domeniul apărării naţionale etc.) sau sunt destinate să
realizeze în mod direct un interes naţional sau local (bogăţiile
subsolului, operele de artă etc.)973.
Cum se poate stabili însă că un bun este de uz sau de interes
public? în textele legale menţionate mai sus se precizează, mai întâi,
că un bun este de uz sau de interes public în funcţie de natura sa.
Acest criteriu, complementar criteriului principal de stabilire a
972
Într-o formulare asemănătoare, „Prin bunuri de uz public se înţeleg bunurile de folosinţă generală,
adică bunurile care pot fi folosite în acelaşi timp, în mod actual sau eventual, de toţi membrii societăţii”
(M. Nicolae, loc. cit., p. 8.). Desigur, autorul are în vedere bunuri din domeniul public al statului,
pentru bunurile din domeniul public al unei comunităţi locale fiind suficient accesul la utilizarea lor de
către toţi membrii comunităţii locale.
973
Ibidem.
apartenenţei unui bun la domeniul public, presupune însă
întotdeauna, în aplicarea lui de către justiţie sau administraţia
publică, o marjă mare de apreciere, deci o doză de subiectivitate.
Pentru a diminua sau a înlătura această marjă de apreciere,
legiuitorul, în sens larg, poate interveni, precizând că anumite categorii
de bunuri sau chiar anumite bunuri individual-determinate aparţin
domeniului public. Voinţa legiuitorului este deci al doilea criteriu
complementar criteriului principal de stabilire a apartenenţei unui
bun la domeniul public. Indiferent dacă acest criteriu este formulat în
forma voinţei legiuitorului sau în forma declaraţiei legii, în sens larg,
este important să se reţină că voinţa legiuitorului sau legea poate să
îmbrace nu numai forma unui act normativ, ci şi pe aceea a unui act
individual.

(413)

Aşadar, criteriul principal al stabilirii apartenenţei unui bun la

domeniul public este criteriul destinaţiei sau al afectaţiunii. Desigur,
acest criteriu este el însuşi rezultatul voinţei legiuitorului, dar prin
această voinţă a fost stabilită o categorie foarte generală, respectiv
categoria bunurilor de uz sau de interes public. Calificarea unui bun
ca făcând parte din această categorie este însă o operaţie logică
subsecventă. Această operaţie de calificare se poate face în funcţie de
cele două criterii complementare. Astfel, criteriul destinaţiei bunului se
completează cu criteriul naturii bunului, în absenţa unei declaraţii a
legii, sau cu criteriul voinţei legiuitorului. Între aceste două criterii
complementare se poate crea o confuzie. Într-adevăr, s-a afirmat că
însăşi precizarea uzului public şi a interesului public aparţine
legiuitorului, astfel încât bunurile de uz public sau de interes public
aparţin domeniului public în baza declaraţiei legii974, într-o asemenea
viziune, se confundă criteriul destinaţiei bunului, care şi el are o
consacrare constituţională şi legală, cu criteriul voinţei legiuitorului,
care intervine pentru a preciza care bunuri sunt de uz sau de interes
public. Această intervenţie se poate face fie prin precizarea unor
categorii de bunuri, aşadar tot într-o formă generică, chiar dacă mai
puţin generală decât aceea în care este consacrat criteriul destinaţiei
bunului (uzul sau interesul public)975, fie prin precizarea unor bunuri
individual-determinate, prin întocmirea unor inventare, pentru a
stabili apartenenţa acestor bunuri la domeniul public. Întrucât prima
formă de intervenţie a legiuitorului nu exclude aprecierea subiectivă,
prin calificarea unui bun ca făcând parte dintr-o categorie sau alta
(altfel spus, în locul stabilirii naturii juridice generale de bun de uz
public sau de interes public, interpretul trebuie să stabilească natura
juridică specială a bunului respectiv ca făcând parte dintr-o categorie
menţionată de legiuitor). Prin Legea nr. 213/1998 s-a instituit obligaţia
întocmirii inventarului bunurilor din domeniul public, atât pentru stat,
cât şi pentru comunităţile locale (art. 19-21)976. Mai

(414)

974
Ibidem.
975
În acest sens, în art. 136, alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită, sunt precizate ca tegoriile de
bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice; în art. 5, alin. 1 din Legea nr. 18/1991 sunt
precizate terenurile care aparţin domeniului public; în Anexa la Legea nr. 213/1998 este precizată Lista
cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-
teritoriale (această listă urmează a fi citită însă în raport cu dispoziţiile art. 136, alin. 3 din Constituţie,
în forma revizuită).
976
În legătură cu întocmirea acestui inventar, Hotărârea Guvernului nr. 548 din 8 iulie 1999 privind
aprobarea Normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al
comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.
334 din 15 iulie 1999 şi Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 618 din 13 mai 2002 pentru
aprobarea Precizărilor privind inventarierea bunurilor din domeniul public al statului, publicat în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 392 din 7 iunie 2002, modificat prin Ordinul Ministerului
Finanţelor Publice nr. 555 din 24 aprilie 2003 privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului
finanţelor publice nr. 618/2002 pentru aprobarea Precizărilor privind inventarierea bunurilor din
domeniul public al statului, publicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 294 din 25 aprilie
2003.
mult, potrivit art. 124, teza I din Legea nr. 215/2001, „Toate bunurile
aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale sunt supuse inventarierii
anuale”.
Astfel, în prezent, ţinând seama de termenul de 9 luni de la
data intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 prevăzut pentru întocmirea
inventarului bunurilor din domeniul public (art. 19, alin. l)977, criteriul
voinţei legiuitorului a devenit cu adevărat dominant. Criteriul naturii
bunului mai este operant numai în acele cazuri în care anumite
bunuri nu au fost incluse în inventare, deşi sunt de uz sau de interes
public. Criteriul naturii bunului poate fi aplicat fie prin încadrarea
directă a acestuia în categoria bunurilor de uz sau de interes public,
fie prin încadrarea sa într-o categorie mai puţin generală, cum ar fi
categoria bogăţiilor de interes public ale subsolului (art. 136, alin. 3 din
Constituţie, în forma revizuită).
Întrucât, în timp, anumite bunuri intră, iar altele ies din
domeniul public, s-a stabilit obligaţia organelor administrative
competente de a înregistra aceste schimbări în inventarele întocmite
(art. 22).
Actele administrative prin care se delimitează domeniul public
al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv prin care au
fost aprobate inventarele bunurilor din domeniul public, pot fi atacate în

977
Chiar dacă acest termen nu a fost respectat în practică, totuşi inventarele bunurilor din domeniul
public au fost întocmite şi aprobate de organele competente, fiind modificate de mai multe ori de la
data întocmirii lor şi până în prezent. În acest sens, Hotărârea Guvernului nr. 1045 din 6 noiembrie
2000 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, publicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 566 din 15 noiembrie 2000, Hotărârea Guvernului nr. 1326 din 27
decembrie 2001 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 17 din 15 ianuarie 2002, Hotărârea Guvernului nr. 45 din 16
ianuarie 2003 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 82 din 10 februarie 2003 şi Hotărârea Guvernului nr. 15 din
8 ianuarie 2004 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 49 din 20 ianuarie 2004.
faţa instanţelor de contencios administrativ, potrivit normelor de drept
comun în materie (art. 23).
Înscrierea unui anumit bun într-un asemenea inventar dă
naştere unei prezumţii de apartenenţă la domeniul public, iar nu unei
prezumţii de proprietate în favoarea statului sau a unei unităţi
administrativ-teritoriale978. Dacă actul

(415)

de aprobare a inventarului nu a fost atacat în termen, potrivit Legii

contenciosului administrativ, forţa probantă a înscrierii nu mai poate fi
combătută decât dacă a intervenit un fapt juridic nou, în sens larg,
cum ar fi un act administrativ prin care bunul a fost trecut ulterior din
domeniul public în domeniul privat. Dacă modificarea survenită în
urma unui asemenea act administrativ nu a fost înregistrată, conform
art. 22, în inventar, prezumţia apartenenţei la domeniul public poate
fi răsturnată făcându-se tocmai dovada actului administrativ
respectiv.
Neînscrierea unui bun într-un asemenea inventar nu înlătură
însă posibilitatea calificării acelui bun ca făcând parte din domeniul
public, fie prin aplicarea criteriului naturii bunului, fie prin declaraţia legii.

978
Nu trebuie să se confunde prezumţia născută din înscrierea unui bun în inventarul domeniului public
cu titlul de apartenenţă la domeniul public reprezentat de declaraţia legii, în sens restrâns (în sens larg,
inventarul aprobat de autorităţile competente constituie tot o declaraţie a legii). Printr-o asemenea
declaraţie, se precizează apartenenţa unei categorii de bunuri sau a anumitor bunuri individual-
determinate la domeniul public. Deşi titlurile de proprietate, ele însele, dau naştere unor prezumţii
relative în mecanismul probatoriu al dreptului de proprietate, efortul probatoriu pentru răsturnarea lor
este mai mare decât în cazul prezumţiei născute din simpla înscriere în inventar. În cazul declaraţiei le-
gii, nu este necesară doar dovada că înscrierea s-a făcut eronat, ci şi dovada că un anumit bun nu face
parte din categoria prevăzută de lege sau că o altă persoană are un titlu de proprietate valabil şi
preferabil asupra bunului respectiv. Prezumţia apartenenţei la domeniul public este însă absolută în
ipoteza categoriilor de bunuri menţionate în art. 136, alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită, dacă
este îndeplinită condiţia apartenenţei unui anumit bun la una dintre categoriile respective. Altfel spus,
chiar în acest caz se poate face dovada că un anumit bun nu aparţine categoriilor menţionate în textul
constituţional. în legătură cu prezumţia de apartenenţă la domeniul public, E. Chelaru, Curs de drept
civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 48.
De exemplu, împrejurarea că unele dintre bunurile care fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice nu au fost menţionate în inventarul
domeniului public al statului nu înlătură apartenenţa bunurilor
respective la acest domeniu, ţinând seama de declaraţia legii, adică
de dispoziţiile art. 136, alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită. Tot
astfel, neînscrierea unora dintre bunurile menţionate în Lista anexă
la Legea nr. 213/1998 sau în alte texte legale ca făcând parte din
domeniul public nu înlătură apartenenţa acestor bunuri la domeniul
public al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, după caz.
Actele administrative sau civile prin care bunurile au fost înstrăinate,
ca urmare a aprecierii eronate că ele fac parte din domeniul privat,
sunt nule absolut, întrucât ele încalcă principiul inalienabilităţii
bunurilor din domeniul public.
Astfel înţelese, bunurile care aparţin domeniului public formează
obiectul dreptului de proprietate publică. Aceste bunuri sunt, cum se
precizează în art. 3, alin. 1 din Legea nr. 213/1998, cele prevăzute în
art. 136, alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită, cele stabilite în
anexa la lege, precum şi orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin
natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de către
stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale prin modurile
prevăzute prin lege.

185. Distincţia dintre domeniul public al statului şi domeniul

public al unităţilor administrativ-teritoriale.

La prima vedere, delimitarea domeniului public al statului de

domeniul public la unităţilor administrativ-teritoriale nu ar trebui să
ridice nici o problemă, ea făcându-se în mod clar, pe baza criteriului
apartenenţei dreptului de proprietate. Cât timp titularii dreptului de
proprietate publică sunt diferiţi, apartenenţa bunurilor care fac
obiectul dreptului de proprietate la un domeniu public sau altul se
face în funcţie de titularul domeniului respectiv. Acest mod de a privi
lucrurile este însă valabil numai pentru bunurile dobândite de stat şi
de unităţile administrativ-teritoriale după

(416)

consacrarea treptată, mai întâi legală, iar apoi constituţională a

noţiunii de bunuri domeniale, a distincţiei dintre domeniul public
şi domeniul privat, precum şi a diferenţei dintre dreptul de
proprietate publică al statului şi dreptul de proprietate publică al
unităţilor administrativ-teritoriale. În acest fel, a fost abolită
concepţia comunistă cu privire la dreptul de proprietate socialistă
de stat. Într-adevăr, potrivit acestei concepţii, unităţile
administrativ-teritoriale nu aveau un drept de proprietate, ci numai
un drept de administrare directă asupra bunurilor care le erau
repartizate, titularul dreptului de proprietate socialistă de stat fiind,
cum rezultă chiar din denumire, numai statul. Tot astfel,
întreprinderile economice de stat şi instituţiile publice nu aveau un
drept de proprietate asupra bunurilor repartizate pe cale
administrativă sau dobândite prin mijloace de drept civil, ci tot un
drept de administrare directă 979.
Pe măsură ce au fost create noile instituţii economice,
specifice economiei de piaţă libere, bazate pe dreptul de

979
Pentru o prezentare de ansamblu a dreptului de proprietate socialistă de stat şi a drep turilor reale
corespunzătoare acestui drept, C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile
reale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 549-613; T. Ionaşcu, S. Brădeanu,
Drepturile reale principale în Republica Socialistă România, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p.
19-70; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Universitatea din Bucureşti, 1988, p. 44-98.
proprietate privată (societăţi comerciale şi regii autonome)980 şi s-
a făcut diferenţierea dintre administraţia publică centrală

(417)

şi administraţia publică locală, pe baza principiului autonomiei

comunităţilor locale981, s-a pus problema repartizării bunurilor care
au format obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat.
Aceste bunuri au fost distribuite în trei direcţii principale: unele au
rămas în patrimoniul statului, altele au trecut în patrimoniul
unităţilor administrativ-teritoriale cu titlu de proprietate, publică sau
privată, altele au trecut în patrimoniul societăţilor comerciale de
stat, cu titlu de proprietate privată sau în patrimoniul regiilor
autonome, cu titlu de proprietate privată sau de administrare. În
toate cazurile, s-a pus mai întâi problema apartenenţei bunurilor la
980
În acest sens: Legea nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca
regii autonome şi societăţi comerciale (publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 98 din 8
august 1990, modificată prin Legea nr. 80 din 23 decembrie 1991 privind decontarea prin compensare a
plăţilor restante din economie, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 263 din 23
decembrie 1991, Ordonanţa Guvernului nr. 15 din 9 august 1993 privind unele măsuri pentru
restructurarea activităţii regiilor autonome, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 202
din 23 august 1993, Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996 a concurenţei, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 88 din 30 aprilie 1996, Legea nr. 219 din 25 noiembrie 1998 privind regimul
concesiunilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 459 din 30 no iembrie 1998);
Legea nr. 31 /1990 (supra, nr. 3, nota 25); Ordonanţa Guvernului nr. 15/1993 (supra, nr. 182, nota 6);
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30 din 16 iunie 1997 privind reorganizarea regiilor autonome
(publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 125 din 19 iunie 1997, modificată prin:
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53 din 24 septembrie 1997 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 253 din 25 septembrie 1997; Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 59 din 27 septembrie 1997 privind destinaţia sumelor încasate de Fondul Proprietăţii de
Stat în cadrul procesului de privatizare a societăţilor comerciale la care statul este acţionar, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 267 din 6 octombrie 1997; Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997; Legea nr. 103 din 26 mai 1998
pentru modificarea unor prevederi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 privind
reorganizarea regiilor autonome, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 198 din 28
mai 1998; Ordonanţa Guvernului nr. 70 din 25 august 1998 pentru modificarea art. 1 alin. (1) din Or-
donanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 313 din 27 august 1998).
981
Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 a administraţiei publice locale, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 79 din 18 aprilie 1996, abrogată prin Legea nr. 215/2001 (pentru această din
urmă lege, supra, nr. 3, nota 26). Pentru o tratare monografică a acestui principiu, C.-L. Popescu,
Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura AII Beck, Bucureşti, 1999, passim.
domeniul public al statului, întrucât acestea nu puteau fi
transferate direct în proprietatea unităţilor administrativ-
teritoriale, a societăţilor comerciale sau a regiilor autonome, apoi
problema domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale,
deoarece bunurile din acesta nu puteau fi înstrăinate direct către
societăţi comerciale şi regii autonome, precum şi problema
distincţiei dintre domeniul public al statului şi domeniul public al
unităţilor administrativ-teritoriale.
Din această perspectivă istorică se explică de ce în Legea
fondului funciar, în reglementările referitoare la administraţia publică
locală şi în Legea nr. 213/1998, s-a făcut distincţie între uzul sau
interesul public naţional şi uzul sau interesul public judeţean sau
local. Într-adevăr, această distincţie era necesară în momentul
distribuirii iniţiale a bunurilor din fondul unitar al proprietăţii
socialiste de stat. Pe această cale, s-a putut face delimitarea
iniţială între domeniul public al statului şi domeniul public al
unităţilor administrativ-teritoriale. În plus, s-a adăugat că bunurile
de uz sau interes public judeţean sau local aparţin domeniului
public al unei unităţi administrativ-teritoriale numai dacă nu au
fost declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional
(art. 3, alin. 3 şi 4 din Legea nr. 213/1998, art. 122, alin. 1 din
Legea nr. 215/2001).
În orice caz, formularea din aceste texte legale nu trebuie să
fie înţeleasă în sensul că ar fi posibil ca un bun care face parte din
domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale să treacă
prin simpla declaraţie a legii în domeniul public al statului. Pe de o
parte, bunurile (imobilele) din domeniul public al unităţilor
administrativ-teritoriale nu pot fi nici măcar expropriate, pe de altă
parte, trecerea din domeniul public al unei unităţi administrativ-
teritoriale în domeniul public al statului se face potrivit unei
proceduri expres prevăzute în art. 9, alin. 2 din Legea nr. 213/1998,
pe baza voinţei liber exprimate de fiecare parte interesată.

286. Situaţia specială a bunurilor care formează obiectul

exclusiv al dreptului de proprietate publică.

Potrivit art. 136, alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită,

„Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele
cu

(418)

potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea

teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.
Mai întâi, importanţa acestui text constituţional nu constă, în
primul rând, în exprimarea criteriului voinţei legiuitorului pentru
determinarea apartenenţei unor bunuri la domeniul public. Desigur,
acest aspect este relevant, pentru că, în acest caz, voinţa
legiuitorului îmbracă cea mai înaltă formă, respectiv pe aceea a
voinţei exprimate în Constituţie. Ca urmare, prin legi organice sau
ordinare nu se poate deroga de la acest text constituţional.
Dar, dincolo de acest aspect, importanţa textului se află pe
tărâm probatoriu, în legătură cu categoriile de bunuri expres
menţionate în Constituţie sau în legi organice ca formând
obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică este
suficientă dovada apartenenţei unui bun la o asemenea categorie
pentru a se face şi proba apartenenţei lui la domeniul public,
desigur, în măsura în care bunul se găseşte în patrimoniul
statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale. Altfel spus, nu
mai trebuie să se facă dovada trecerii bunului din domeniul privat
în domeniul public pe cale administrativă.
Dispoziţia art. 136, alin. 3 din Constituţie nu trebuie să fie
interpretată însă ca fiind titlul de proprietate al statului sau al unei
unităţi administrativ-teritoriale pentru un anumit bun domenial, ci
numai ca fiind titlul de apartenenţă a bunului respectiv la
domeniul public, iar nu la domeniul privat, în măsura în care
bunul respectiv a intrat în patrimoniul statului sau al unei unităţi
administrativ-teritoriale pe baza unui titlu valabil. Într-adevăr, nici
prin voinţa exprimată în Constituţie, nici prin voinţa exprimată în
legi organice nu ar fi posibil ca anumite bunuri ale particularilor să
fie trecute direct în domeniul public, fără a se recurge la procedura
exproprierii. Împrejurarea că însăşi instituţia exproprierii este o
creaţie a voinţei unei majorităţi politice calificate exprimate în
Constituţie nu trebuie să ducă la altă concluzie. Într-adevăr,
democraţia constituţională şi statul de drept se întemeiază nu
numai pe principiul majorităţii, ci şi pe principiul respectării
drepturilor omului şi principiul protecţiei minorităţilor, ca limite de
manifestare a principiului majorităţii. A admite că voinţa unei
majorităţi politice, fie ea şi calificată, exprimată în Constituţie nu
are nici o limită înseamnă a nega chiar fundamentele democraţiei
şi ale statului de drept. Cu atât mai mult nu s-ar putea accepta
ca, prin lege organică, să se treacă în proprietate publică bunuri
ale particularilor, fără garanţiile oferite de procedura exproprierii.
Altfel ar fi vorba de o naţionalizare, iar nu de o expropriere. Or
naţionalizarea, chiar dacă a fost utilizată uneori nu numai în
statele totalitare, ci şi în regimurile democratice, contravine
tocmai fundamentelor democraţiei constituţionale şi ale statului
de drept.
Din această perspectivă, prima raţiune a dispoziţiei
cuprinse în art. 136, alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită, ca
şi raţiunea dispoziţiei cuprinse în art. 135, alin. 4 din Constituţie,
în forma iniţială, se regăseşte în politica de distribuire a bunurilor
care au format fondul unitar al dreptului de proprietate de stat,
moştenire a regimului totalitar comunist. Potrivit acestei politici,

(419)

cum am văzut, anumite categorii de bunuri, care se aflau deja în

proprietate de stat, au alcătuit domeniul privat al starului şi domeniul
privat al unităţilor administrativ-teritoriale, iar altele au alcătuit
domeniul public al statului şi domeniul public al unităţilor
administrativ-teritoriale. În interiorul domeniului public, anumite
bunuri au fost considerate ca obiect exclusiv al dreptului de
proprietate publică. Pe cale de consecinţă, celelalte bunuri erau
susceptibile de a fi trecute din domeniul public în domeniul privat. Este
de observat că, în urma revizuirii Constituţiei, a fost restrânsă sfera
bunurilor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. În
măsura în care anumite bunuri imobile, excluse din această sferă, vor
fi trecute în domeniul privat, iar apoi înstrăinate către particulari, ele n-
ar mai putea intra în domeniul public printr-o simplă declaraţie a legii,
ci numai prin expropriere.
În al doilea rând, este de observat că dispoziţiile art. 136, alin.
3 din Constituţie, în forma revizuită, enumera anumite categorii de
bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, iar apoi trimite la
legile organice în legătură cu alte asemenea categorii de bunuri.
Bunurile din primele categorii nu pot fi scoase din domeniul public
prin legi organice sau ordinare ori prin acte administrative. Numai
voinţa exprimată în Constituţie poate exclude asemenea bunuri din
domeniul public, trecându-le în domeniul privat. În schimb, dacă
asemenea categorii de bunuri, obiect exclusiv al dreptului de
proprietate publică, au fost stabilite prin legi organice, tot prin astfel
de legi este posibilă trecerea acestor bunuri în domeniul privat. De
exemplu, în art. 5, alin. 1 din Legea nr. 18/1991 sunt precizate terenurile
care fac parte din domeniul public, iar în art. 5, alin. 2, teza a Ii-a se
arată că aceste terenuri „nu pot fi introduse în circuitul civil decât
dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”.
Bunurile care, deşi sunt în domeniul public, nu fac obiectul
exclusiv al acestuia pe baza dispoziţiei constituţionale menţionate sau
a unor dispoziţii din legile organice pot fi trecute în domeniul privat
potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 213/1998.
Aşadar, a doua raţiune a dispoziţiei cuprinse în art. 136, alin. 3
din Constituţie, în forma revizuită, constă în îngrădirea posibilităţilor
de a transfera bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice
din domeniul public în domeniul privat.
În al treilea rând, în textul constituţional nu se precizează dacă
este vorba de bunuri care fac obiectul exclusiv al dreptului de
proprietate publică aparţinând statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale. Din punctul I al Listei Anexă la Legea nr. 213/1998 se poate
însă trage concluzia că bunurile enumerate expres în art. 136, alin. 3
din Constituţie fac parte din domeniul public al statului. Bunurile
considerate însă prin legi organice ca făcând obiectul exclusiv al
proprietăţii publice ar putea să aparţină, în funcţie de voinţa
legiuitorului, fie domeniului public al statului, fie domeniului public al
unităţilor administrativ-teritoriale .

(420)

187. Subiectele dreptului de proprietate publică.

Prin dispoziţiile art. 136, alin. 2 din Constituţie, în forma

revizuită, s-a statuat, fără echivoc, că proprietatea publică aparţine
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Ideea a fost subliniată
şi în art. 1 din Legea nr. 213/1998, unde se arată că dreptul de
proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale. Cum am văzut, aceste dispoziţii constituţionale şi legale
limitează, fără echivoc, sfera subiectelor dreptului de proprietate
publică, în care sunt cuprinse numai statul şi unităţile
administrativ-teritoriale. Ca urmare, dispoziţiile art. 1845 C. civ. nu
mai pot fi interpretate în sensul că stabilimentele publice, respectiv
alte persoane juridice de drept public decât statul şi unităţile
administrativ-teritoriale, ar fi subiecte ale dreptului de proprietate
publică. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot constitui
drepturi reale asupra bunurilor din domeniul public în favoarea
unor persoane juridice de drept public sau de drept privat sau
chiar în favoarea unor persoane fizice, dar calitatea de titular al
unui asemenea drept real nu se confundă cu aceea de titular al
dreptului de proprietate publică 982.
Statul Român este nu numai subiect de drept public, ci şi
subiect de drept privat. În această ultimă calitate, ca persoană
juridică, Statul Român are patrimoniu propriu. Această calitate a
982
M. Nicolae, loc. cit., p. 6 şi 7; C. Bîrsan, op. cit., p. 92 şi 93, text şi nota 3.
statului este expres prevăzută în art. 25, alin. 1 din Decretul nr.
31/1954, în care se arată că „Statul este persoană juridică în
raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect
de drepturi şi obligaţii”. Potrivit celui de-al doilea alineat al acestui
text legal, în astfel de raporturi, regula este că statul participă prin
Ministerul Finanţelor. Prin lege pot fi stabilite excepţii de la această
regulă, astfel încât statul să fie reprezentat prin alte organe. În
patrimoniul statului, pe lângă alte drepturi şi datorii patrimo niale,
se află şi dreptul de proprietate publică. Chiar dacă bunurile
care formează obiectul acestui drept se află în administrarea
generală a Guvernului, în litigiile privind dreptul de proprietate
publică, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, cum se
precizează în art. 11, alin. 5 din Legea nr. 213/1998. Potrivit art. 3,
alin. 3 din Constituţie, „Teritoriul este organizat, sub aspect
administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele
oraşe sunt declarate municipii”. În acelaşi sens, în art. 18, alin. 1-4
din Legea nr. 215/2001 se precizează: „(1) Comunele, oraşele şi
judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită
autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează
autorităţi ale administraţiei publice locale.
Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate.
Unele oraşe pot fi declarate municipii, în condiţiile legii.
În municipii se pot crea subdiviziuni administrativ-
teritoriale, a căror delimitare şi organizare se fac potrivit legii.” în
art. 19 din aceeaşi lege se adaugă: „Comunele, oraşele şi judeţele
sunt persoane juridice de drept public. Acestea au patrimoniu
propriu şi capacitate juridică deplină.” Conform art. 121 din Legea
nr. 215/2001, „Constituie patrimoniu al unităţii administrativ-
teritoriale
 (421)

bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al

unităţii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia,
precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial”.
Aceste texte legale conduc la concluzia că unităţile
administrativ-teritoriale au în patrimoniul lor, pe lângă alte
drepturi şi datorii patrimoniale, un drept de proprietate asupra
bunurilor din domeniul public. Ca titulare ale dreptului de
proprietate publică, unităţile administrativ-teritoriale gestionează
bunurile din domeniul public pin intermediul consiliilor locale,
judeţene sau al Consiliului General al Municipiului Bucureşti. În
litigiile referitoare la dreptul de proprietate publică, unităţile
administrativ-teritoriale sunt reprezentate de către consiliile
judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de
consiliile locale, după caz. În fiecare litigiu, aceste organe dau
mandat scris preşedintelui consiliului judeţean sau primarului, iar
acesta poate delega un funcţionar public983 sau un avocat pentru
a-l reprezenta în faţa instanţei (art. 12, alin. 5 din Legea nr.
213/1998)984.
Deşi, fără îndoială, noţiunea de patrimoniu este strâns
legată de noţiunea de persoană fizică sau juridică, ca subiect de
drept civil, totuşi, cum am văzut985, în conţinutul patrimoniului intră
nu numai drepturile şi obligaţiile patrimoniale cu caracter civil, ci

983
În mod judicios s-a observat (M. Nicolae, loc. cit., p. 7, nota 8) că sintagma funcţionar de stat
utilizată în art. 12, alin. 5 din Legea nr. 213/1998 este eronată, întrucât, prin ipoteză, este vorba despre
un funcţionar public local sau de un salariat.
984
În legătură cu aceste probleme, M. Nicolae, „Consideraţii asupra calităţii de subiect de drept civil a
unităţilor administrativ-teritoriale”, în Dreptul nr. 5/2002, p. 26-49; „Discuţii privind calitatea şi
reprezentarea procesuală a unităţilor administrativ-teritoriale”, în Dreptul nr. 6/2002, p. 75-95.
985
Supra, nr. 5, lit. A, nota 28.
şi drepturi şi obligaţii patrimoniale specifice altor ramuri de drept,
cum ar fi cele de natură fiscală. Mai mult, dreptul de proprietate
publică este el însuşi un concept interdisciplinar. El nu poate fi
privit, după cum rezultă chiar din denumirea sa, ca un simplu
element patrimonial civil. Pe cale de consecinţă, în legătură cu
dreptul de proprietate publică, statul sau o unitate administrativ-
teritorială nu acţionează doar ca persoană juridică, respectiv ca
subiect de drept civil, ci şi ca subiect de drept public. De exemplu,
constituirea drepturilor reale asupra bunurilor din domeniul public
al statului se face, de regulă, prin acte juridice de drept
administrativ. În acest context, sunt puse în evidenţă ideea unităţii
sistemului de drept, precum şi ideea relativităţii segmentării acestui
sistem în ramuri de drept. Zonele de interferenţă dintre ramurile
dreptului dau coeziune sistemului juridic, dar înţelegerea lor
presupune întotdeauna o abordare interdisciplinară. Cu atât mai
mult o asemenea abordare este necesară pentru a înţelege
legătura dintre dreptul substanţial şi dreptul procesual.

188. Conţinutul, limitele şi caracterele specifice ale

dreptului de proprietate publică.
A. Conţinutul dreptului de proprietate publică.

Ce drept se exercită asupra bunurilor din domeniul public?

întrebarea s-a pus pentru că, potrivit

(422)

unei prime concepţii, aceste bunuri au o destinaţie specifică, fiind

afectate uzului sau interesului public, nu pot fi înstrăinate şi, în
principiu, nu produc venituri986. Altfel spus, s-a contestat iniţial ideea de
proprietate în legătură cu dreptul asupra bunurilor din domeniul
public, întrucât acest drept nu ar include, în conţinutul său,
prerogativele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei care se regăsesc în
cazul dreptului de proprietate privată.
Ulterior, s-a apreciat că şi asupra bunurilor din domeniul public
se exercită tot un drept de proprietate, dar unul limitat de scopul, de
afectaţiunea acestui drept; s-a vorbit astfel de o proprietate de
afectaţiune, care poate fi apărată, în mod direct, prin acţiunea în
revendicare sau, în mod indirect, prin acţiunile posesorii, este
producătoare de venituri, în anumite împrejurări, ca urmare a
concesiunilor de exploatare în favoarea unui particular, este însoţită
de dreptul de accesiune şi este limitată în exercitarea sa prin
intermediul servitutilor şi a altor restricţii stabilite de lege, decurgând
din raporturile de vecinătate987.
Mai recent, după intrarea în vigoare a Constituţiei adoptate în
anul 1991, s-a apreciat că exerciţiul prerogativelor dreptului de
proprietate, adică al posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, se regăseşte, dar
într-o formă specifică, şi în ipoteza dreptului de proprietate publică988.
Această concepţie a fost consacrată de legiuitor. Într-adevăr, în
art. 2 din Legea nr. 213/1998, s-a statuat în mod limpede că „Statul
sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi
dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele
şi în condiţiile legii”.

986
Pentru evoluţia concepţiilor cu privire la natura juridică a dreptului asupra bunurilor din domeniul
public, G.N. Luţescu, op. cit., p. 166-168.
987
Pentru doctrina referitoare la proprietatea de afectaţiune, G.N. Luţescu, op. cit., p. 167, text şi nota 1.
988
C. Oprişan, „Regimul general al proprietăţii în România”, în Studii de drept românesc nr. 1/1995, p.
7; M. Nicolae, „Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998...”, cit. supm, p. 14; C. Bîrsan, op. cit., p. 91.
 Aceste prerogative, care au, în general, acelaşi înţeles ca şi în
ipoteza dreptului de proprietate privată989, se înfăţişează totuşi într-o
formă particulară, întrucât

(423)

dreptul de proprietate publică, spre deosebire de dreptul de proprie-

tate privată, este expresia juridică a aproprierii comunitare a
bunurilor.
Astfel, jus utendi, în situaţia bunurilor de uz public, nu se mai
realizează, în mod direct, de titularul dreptului de proprietate
publică, ceea ce nu exclude însă posesia asupra acestor bunuri,
adică aproprierea şi stăpânirea lor la nivel comunitar990. Mai mult,
este posibil ca accesul publicului la utilizarea unor bunuri să fie cu
titlu oneros, cum se întâmplă în cazul muzeelor sau al autostrăzilor,
indiferent dacă exploatarea se face direct de către titularul dreptului
de proprietate publică sau ea este concesionată unor particulari,
într-o asemenea situaţie, bunurile din domeniul public sunt
producătoare de venit.
Jus abutendi, în forma dispoziţiei materiale, se poate realiza prin
modificarea şi transformarea unor bunuri, prin demolarea unor
construcţii cu respectarea prevederilor legale sau prin exploatarea
subsolului, productele rezultate intrând, de regulă, în circuitul civil991.
989
Supra, nr. 118-122.
990
Aşadar, jus possidendi se exercită direct de către titularul dreptului de proprietate publică, iar nu prin
intermediul altora. Jus possidendi, ca atribut al dreptului de proprietate publică, nu se confundă cu
animus, ca element psihologic al posesiei ca stare de fapt. Chiar şi în cazul posesiei ca stare de fapt,
elementul animus se poate exercita numai în mod excepţional prin intermediul altei persoane. Numai
elementul material al posesiei ca stare de fapt poate fi exercitat corpore alieno. Iată de ce este inexactă
afirmaţia potrivit căreia „Dreptul de posesiune (jus possidendi) se exercită prin intermediul altora,
statul sau unităţile administrativ-teritoriale stăpânind aceste bunuri corpore alieno, prin mijlocirea
persoanelor fizice sau juridice care folosesc, administrează sau exploatează acele bunuri” (M. Nicolae,
loc. cit., p. 14).
991
Este inexplicabil de ce dreptul de a culege fructele (jusfruendi) a fost privit (M. Nicolae, loc. cit.) în
relaţie nu numai cu bunurile frugifere, ci şi cu cele care furnizează producte.
Deşi dispoziţia juridică nu se poate realiza prin mijloace de drept civil,
sens în care bunurile din domeniul public sunt inalienabile, totuşi
transmiterea acestor bunuri este posibilă prin mijloace de drept
public.
Faptul că prerogativele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei nu se
exercită în roate formele posibile cu privire la toate bunurile din
domeniul public nu este de natură să ducă la concluzia inexistenţei
acestor prerogative. Nu trebuie uitat că şi în ipoteza dreptului de
proprietate privată titularul dreptului poate exercita prerogativele
posesiei, folosinţei şi dispoziţiei în forme multiple, pozitive sau
negative, alternative sau cumulative; altfel spus, titularul dreptului de
proprietate privată nu trebuie să săvârşească toate faptele juridice în
sens restrâns şi să încheie toate actele juridice prin care se
obiectivează prerogativele dreptului său. Mai mult, ca şi în cazul
dreptului de proprietate publică, şi în cazul dreptului de proprietate
privată există, cum am văzut, îngrădiri ale exercitării unora sau altora
dintre prerogativele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei. Aceste îngrădiri
nu au fost înţelese însă ca argumente pentru a trage concluzia
inexistenţei posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, ca prerogative ale
dreptului de proprietate privată.

(424)

B. Limitele exercitării dreptului de proprietate publică.

Exercitarea dreptului de proprietate publică se face în limitele

şi în condiţiile legii, cum se precizează expres în partea finală a
art. 2 din Legea nr. 213/1998. Dar, pe lângă limitele legale,
exercitarea acestui drept este ţărmurită şi de limitele materiale şi
de cele judiciare. Limitele materiale ale exercitării dreptului de
proprietate publică sunt, de regulă, mai largi decât cele ale
exercitării dreptului de proprietate privată, în sensul că ele
acoperă, de cele mai multe ori, întreaga corporalitate a
obiectului dreptului de proprietate. De exemplu, în legătură cu
terenurile, statul nu este îngrădit în exercitarea dreptului său de
proprietate publică de existenţa bogăţiilor de interes public ale
subsolului.
Limitele juridice (legale şi judiciare) ale exercitării dreptului
de proprietate privată sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în cazul
dreptului de proprietate publică. De exemplu, regimul juridic
special al unor categorii de bunuri se aplică, de regulă,
indiferent de forma dreptului de proprietate asupra bunurilor.
Servitutile legale şi naturale sunt compatibile şi cu dreptul de
proprietate publică, limitând exercitarea acestuia. Limitele
exercitării dreptului de proprietate în raporturile de vecinătate
privată ţărmuresc, în principiu, şi exercitarea dreptului de
proprietate publică.

C. Caracterele specifice ale dreptului de proprietate

publică.

Acest drept este absolut, exclusiv şi perpetuu, ca şi dreptul

de proprietate privată, dar prezintă şi caractere specifice.
Astfel, dreptul de proprietate publică este inalienabil,
imprescriptibil şi insesizabil. Aceste caractere specifice pot fi
privite şi ca accentuări ale caracterului absolut, exclusiv sau
perpetuu.
 În art. 136, alin. 4, teza I din Constituţie, în forma revizuită,
se precizează că „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”.
În preambulul primului alineat al art. 11 din Legea nr. 213/1998
se statuează că „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile,
imprescriptibile şi insesizabile”. În art. 5, alin. 2 din Legea nr.
18/1991 se menţionează că „Terenurile care fac parte din
domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile”.
Potrivit art. 1844 C. civ., „Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor
care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi
obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”.
Textul trimite tocmai la bunurile din domeniul public. Cu referire la
unităţile administrativ-teritoriale, art. 122, alin. 2 din Legea nr.
215/2001 prevede că „Bunurile ce fac parte din domeniul public
sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”.
Deşi în aceste texte cele trei caractere specifice sunt
asociate bunurilor din domeniul public, în realitate, ele se referă
în primul rând la dreptul de proprietate publică. Numai în mod
derivat aceste caractere sunt aplicabile şi bunurilor care fac
obiectul acestui drept.
Caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică
nu justifică ideea apărării sau ocrotirii preferenţiale a acestui
drept în raport cu dreptul de proprietate privată. Atât
proprietatea privată, cât şi proprietatea publică sunt garantate şi
ocrotite prin lege, cum rezultă din art. 44, alin. 2, fraza I şi art.
136, alin. 2 din Constituţie, în forma revizuită. Diferenţele de
regim juridic dintre dreptul de proprietate publică şi dreptul de
proprietate privată nu exprimă

(425)
o poziţie preferenţială a primului drept în raport cu cel de-al doilea 992.
Dimpotrivă, primatul dreptului de proprietate privată în raport cu
dreptul de proprietate publică este, cum am văzut993, unul dintre
fundamentele democraţiei constituţionale, ale statului de drept şi
ale economiei de piaţă liberă. Dar acest primat nu se traduce într-
o diferenţă de garantare sau de ocrotire juridică a celor două
forme de proprietate, ci în ponderea diferită a acestora, respectiv în
dezvoltarea prioritară a sferei dreptului de proprietate privată în
raport cu sfera dreptului de proprietate publică. Din această
perspectivă, s-a apreciat în mod judicios că decizia nr. 132/1994 a
Curţii Constituţionale994, conform căreia textul art. 41, alin. 2 din
Constituţie (devenit art. 44, alin. 2 după revizuirea Legii
fundamentale) nu pune semnul egalităţii între cele două forme de
proprietate sub aspectul protecţiei juridice, trebuie să fie
interpretată doar în sensul recunoaşterii diferenţelor de regim
juridic, iar nu în sensul apărării preferenţiale a dreptului de
proprietate publică995.
a) Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Textele
evocate mai sus afirmă caracterul inalienabil al acestui drept.
Noţiunea de inalienabilitate trebuie înţeleasă însă în accepţia ei de
drept civil. Dreptul de proprietate publică nu poate fi înstrăinat şi
dobândit prin mijloace de drept privat, respectiv prin fapte juridice în
sens restrâns şi prin acte juridice de drept privat. Din această

992
E. Lupan, „Reevaluarea principiilor dreptului civil român”, în Dreptul nr. 5-6/1994, p. 83. în
condiţiile existenţei proprietăţii socialiste de stat, aceasta se bucura de un regim juridic preferenţial de
apărare, inclusiv prin recunoaşterea unei prezumţii de proprietate, chiar în condiţiile în care statul
pierduse posesia bunului, fiind suficient să se facă dovada că 1-a posedat anterior şi că a pierdut
posesia printr-o cale de fapt (C. Stătescu, op. cit., p. 747-760; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 212-
217).
993
Supra, nr. 113 şi 114.
994
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 34 din 15 februarie 1995.
995
E. Chelaru, op. cit., p. 47.
perspectivă, trebuie să se facă diferenţa între bunuri inalienabile şi
bunuri inapropriabile, acestea din urmă nefiind susceptibile nici de
apropriere privată, nici de apropriere publică. Bunurile din
domeniul public sunt apropriabile, dar sunt inalienabile996. Menţiunea
cuprinsă în art. 1844 C. civ. în legătură cu bunurile ce „sunt scoase
afară din comerţ” evocă tocmai inalienabilitatea bunurilor din
domeniul public prin mijloace de drept privat. Cât priveşte actele
juridice de drept privat, în art. 12, alin. 3 din Legea nr. 54/1998 se
precizează expres că „Terenurile agricole proprietate publică,
indiferent de titularul care le administrează, nu pot face obiectul
schimbului”.

(426)

S-a apreciat totuşi că, în mod excepţional, terenurile din fondul

forestier proprietate publică de stat pot fi înstrăinate în cazul ocupării
lor definitive pe bază de schimb cu alte terenuri apte de a fi
împădurite, caz în care, ca efect al subrogaţiei reale cu titlu
particular, fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului cu
care se schimbă (art. 54 şi 55 din Legea nr. 26/1996) 997. În realitate,
nu este vorba de o excepţie de la regula inalienabilităţii bunurilor din
domeniul public. Textul art. 54 din Legea nr. 26/1996 prevede că
schimbul se face în condiţiile legii, ceea ce presupune inclusiv
aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 213/1998 privind trecerea unor
bunuri din domeniul public în domeniul privat al statului.

996
Pentru distincţia între ideea de inalienabilitate sau extracomercialitate (necomercialitate), care se
referă la bunurile scoase afară din comerţ, şi ideea de neapropriabilitate, T. Revet, „Propriete et droits
reels. Choses hors commerce”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 1/2004, p. 117-120. Pentru
aceeaşi problemă, supra, nr. 58, text şi nota 48. Pentru ideea de accesibilitate la schimb, supra, nr. 5,
lit. B.
997
M. Nicolae, loc. cit., p. 4. Pentru Legea nr. 26/1996, supra, nr. 9, lit. C, nota 93.
 Tot astfel, nu este o excepţie de la regula inalienabilităţii nici
dispoziţia art. 45 din Legea nr. 18/1991, potrivit căreia persoanele fizice
sau moştenitorii lor ale căror terenuri cu vegetaţie forestieră sau
păduri au fost trecute în proprietatea statului prin efectul unor acte
normative speciale pot cere şi obţine reconstituirea dreptului de
proprietate. Este de observat însă că reconstituirea dreptului de
proprietate privată în această ipoteză, ca şi restituirea unor bunuri
imobile în diferite ipoteze reglementate prin legile speciale
reparatorii, presupune prealabila trecere a bunurilor respective în
domeniul privat998. Pentru ca o asemenea interpretare să fie posibilă
este însă necesar ca legile speciale să conţină prevederi din care să
rezulte că obiectul restituirii include în sfera sa nu numai bunuri din
domeniul privat, ci şi bunuri din domeniul public, cel puţin prin
precizarea categoriilor de bunuri, dacă nu prin individualizarea lor.
De altfel, cât timp inalienabilitatea bunurilor din domeniul
public este o regulă constituţională, ea nu poate fi înfrântă prin
dispoziţii din legi organice sau ordinare, întrucât asemenea dispoziţii
sunt neconstituţionale şi deci fără efect.
Dacă nu există o prevedere legală care să fie interpretată în
sensul trecerii prealabile a unor bunuri din domeniul public în domeniul
privat, bunurile din domeniul public, fiind inalienabile, nu pot forma
obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate a unei
societăţi comerciale cu capital de stat, în temeiul

998
Cu referire la dispoziţiile art. 6, alin. 1 din Legea nr. 213/1998, Curtea Constituţională a statuat prin
decizia nr. 136/1998, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie
1998, că „Deoarece restituirea în natură foştilor proprietari ai unor asemenea bunuri ar urma să fie
stabilită prin lege, ea ar urma să fie asimilată, pentru bunurile care aparţin domeniului public al statului,
cu o prealabilă trecere a bunurilor respective în domeniul privat... aşadar, simpla apartenenţă a unui bun
la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în natură vechiului proprietar şi, cu atât
mai puţin, pentru despăgubirea acestuia prin echivalent”. Într-un sens asemănător, L. Pop, op. cit., p.
76. Autorul face referire şi la ipoteza reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor silvice în
favoarea foştilor composesori sau a moştenitorilor acestora, conform art. 46 din Legea nr. 18/1991.
 (427)

Hotărârii Guvernului nr. 834/1991999 şi nici obiectul reconstituirii

dreptului de proprietate în condiţiile Legii nr. 18/19911000.
Inalienabilitatea se referă nu numai la interdicţia înstrăinării şi
dobândirii dreptului de proprietate publică în ansamblul său prin
mijloace de drept privat, ci şi la interdicţia dezmembrării acestui
drept1001. Dispoziţia art. 13 din Legea nr. 213/1998 pare să infirme
această idee. Conform acestui text legal, „(1) Servitutile asupra
bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care
aceste servituti sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi
sunt destinate bunurile afectate.

999
E. Chelaru, op. cit., p. 46, text şi nota 2. în practica judiciară s-a statuat că o societate comercială nu
poate certificat de atestare asupra terenurilor din domeniul public sunt terenurile pe care sunt amplasate
porturile (CS.J., s. cont., dec. nr. 1514/1997, în Dreptul nr. 6/1998, p. 133 şi 134) sau pieţele
agroalimenţare (C.S.J., s. cont., dec. nr. 512/1998, în Dreptul nr. 127Î9W,p. 151 şi 152), Hotărârea
Guvernului nr. 834 dinl4 decembrie 1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de
societăţile comerciale cu capital de stat a fost publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.
259 din 20 decembrie 1991 şi modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 170 din 23 martie 1995 pentru
completarea Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de
societăţile comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 58 din
29 martie 1995, Hotărârea Guvernului nr. 95 din 31 martie 1997 pentru modificarea articolului 5
alineatul 2 din Hotărârea Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute
de societăţile comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 58
din 8 aprilie 1997, Hotărârea Guvernului nr. 468 din 11 august 1998 pentru modificarea şi completarea
Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile
comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 296 din 13 august
1998, Hotărârea Guvernului nr. 540 din 17 mai 2003 pentru completarea art. 5 din Hotărârea
Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale
cu capital de stat, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 352 din 22 mai 2003 şi prin
Legea nr. 47 din 17 martie 2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003
pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. prin
reorganizarea Regiei Autonome „Administraţia Naţională a Drumurilor din România”, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 257 din 23 martie 2004.
1000
E. Chelaru, op. cit., text şi nota 3. C.S.J., s. cont., dec. nr. 194/1994, în Dreptul nr. 1/1995, p. 97;
dec. nr. 790/1994 şi dec. nr. 1036/1994, în Dreptul nr. 9/1995, p. 89 şi 90; dec. nr. 1104/1994, în
Dreptul nr. 7/1994, p. 86; dec. nr. 181/1995, în Dreptul nr. 4/1996, p. 121.
1001
Noţiunea de inalienabilitate, înţeleasă ca un atribut specific al dreptului de proprietate publică,
include în sfera sa nu numai înstrăinarea, respectiv dobândirea integrală a acestui drept, ci şi
înstrăinarea unor prerogative ale acestuia, respectiv dezmembrarea. În materia dreptului de proprietate
privată, noţiunea de inalienabilitate se reduce la înstrăinarea, respectiv dobândirea dreptului (supra, nr.
157). Pentru o înţelegere nediferenţiată a noţiunii de inalienabilitate, E. Chelaru, op. cit., p. 46. Pentru
corelaţia dintre noţiunile de inalienabilitate, necomercialitate, neapropriabilitate şi accesibilitate la
schimb, supra, nr. 5, lit. B şi nr. 58 text şi nota 48.
 (2) Servitutile valabil constituite anterior intrării bunului în
domeniul public se menţin în condiţiile prevăzute la alin. (1)”.

(428)

Deşi textul nu distinge între servitutile naturale şi cele legale, pe

de o parte, şi servitutile constituite prin fapta omului, pe de altă parte,
el are în vedere, în primul rând, acele servituti care nu sunt veritabile
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, fiind doar limite normale
de exercitare a acestui drept în raporturile de vecinătate. În această
ordine de idei, pot fi compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi
sunt destinate bunurile din domeniul public nu numai servitutile
naturale şi legale, ci şi unele servituti stabilite prin fapta omului. Chiar
dacă ar fi de imaginat o ipoteză în care servitutile stabilite prin fapta
omului care constituie veritabile dezmembrăminte ale proprietăţii ar fi
compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
din domeniul public1002, o asemenea interpretare a dispoziţiilor art. 13
din Legea nr. 213/1998 ar fi în contradicţie cu prevederile art. 136,
alin. 4 din Constituţie, în forma revizuită, în care sunt menţionate, în
mod limitativ, modurile de exercitare a dreptului de proprietate
publică.
Încălcarea regulii inalienabilităţii prin acte juridice de drept
privat atrage nulitatea absolută a acestora, sancţiune expres
prevăzută în art. 11, alin. 2 din Legea nr. 213/1998.
Regula inalienabilităţii bunurilor din domeniul public nu este
infirmată de posibilitatea constituirii unor drepturi reale specifice asupra

1002
În doctrină, servitutile stabilite prin fapta omului par să fie considerate în toate cazurile ca
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (E. Chelaru, op. cit., p. 45 şi 46). În realitate, aceste
servituti nu sunt întotdeauna veritabile dezmembrăminte; în unele cazuri (infra, nr. 226 şi 227), ele
sunt, ca şi servitutile naturale şi cele legale, limite de exercitare a dreptului de proprietate în raporturile
de vecinătate; desigur, în aceste cazuri, izvorul servitutilor nu este legea, ci fapta omului.
acestor bunuri, cum sunt dreptul de administrare, dreptul de
concesiune sau dreptul real de folosinţă, şi nici de posibilitatea
închirierii acestor bunuri. În acest caz nu este vorba de înstrăinarea sau
dobândirea bunurilor din domeniul public, ci de modalităţi specifice de
exercitare a dreptului de proprietate publică, în regim de drept public1003.
Transferul bunurilor din domeniul public în domeniul privat nu
este o excepţie de la regula inalienabilităţii. Acest transfer nu se face
prin mijloace juridice de drept privat, ci prin acte administrative. Astfel,
conform art. 10, alin. 2 şi 3 din Legea nr. 213/1998, „Trecerea din
domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie
sau prin lege nu se dispune altfel.
(3) Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi
atacată în condiţiile art. 8 alin. (2)”.
Mai mult, este posibil transferul din domeniul public al unei
unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului sau din
domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul
public al statului. Acest transfer se face însă tot prin acte juridice de
drept administrativ. Conform art. 9 din Legea nr. 213/1998, „(1)
Trecerea unui bun din domeniul public al statului în

(429)

domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la

cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin
hotărâre a Guvernului.
1003
M. Nicolae, loc. cit., p. 4; C. Bîrsan, op. cit., p. 102 şi 103.
 (2) Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi
administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la
cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv
a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului
local”.
b) Dreptul de proprietate publică este insesizabil.
Insesizabilitatea bunurilor din domeniul public este o consecinţă a
inalienabilităţii lor. Într-adevăr, aceste bunuri nu pot fi înstrăinate
sau dobândite prin nici un mijloc de drept privat, deci nici prin
vânzare silită. Aceste bunuri nu pot fi deci urmărite de creditori
pentru realizarea creanţelor lor, adică nu pot forma obiect de
executare silită.
Insesizabilitatea bunurilor din domeniul public presupune
şi imposibilitatea constituirii garanţiilor reale asupra acestor
bunuri. Într-adevăr, dacă s-ar accepta constituirea unor
asemenea garanţii, s-ar admite şi consecinţa realizării acestora,
adică urmărirea bunurilor din domeniul public. Această consecinţă
ar fi contrară atât insesizabilităţii, cât şi inalienabilităţii bunurilor din
domeniul public1004. În acest sens, în art. 11, alin. 1, lit. b din Legea
nr. 213/1998 se arată că bunurile din domeniul public „nu pot fi
supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii
reale”.
c) Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil. Acest
caracter specific al dreptului de proprietate publică este consacrat
legal, fără a se face distincţie între prescripţia extinctivă şi
prescripţia achizitivă.
Ca urmare, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul
de proprietate publică este imprescriptibilă, putând fi introdusă
1004
E. Chelaru, loc. cit.; C. Bîrsan, op. cit., p. 104.
oricând, indiferent de perioada de timp care a trecut de la data
deposedării titularului dreptului. Pârâtul nu ar putea să opună
prescripţia extinctivă nici în situaţiile de excepţie prevăzute în art.
498 C. civ. (avulsiunea terenurilor) şi în art. 520 C. proc. civ.
Pârâtul nu poate să opună reclamantului în acţiunea în
revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate publică nici
prescripţia achizitivă, respectiv uzucapiunea. Soluţia contrară ar
încălca ideea inalienabilităţii. Cum am văzut, inalienabilitatea
presupune nu numai excluderea actelor juridice de drept privat
ca mijloace de înstrăinare, respectiv de dobândire, ci şi
excluderea faptelor juridice în sens restrâns, ca mijloace de
dobândire. Or uzucapiunea este un fapt juridic în sens restrâns,
respectiv un mijloc de drept privat pentru dobândirea dreptului de
proprietate1005. În mod expres, în art. 11, alin. 1, lit. c din

(430)

Legea nr. 213/1998 se prevede că bunurile din domeniul public

nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune.
Dacă acţiunea în revendicare are ca obiect bunuri mobile,
pârâtul nu poate să opună posesia de bună-credinţă în condiţiile art.
1909 şi 1910 C. civ. În acest sens, în textul legal evocat mai sus se
precizează că bunurile mobile din domeniul public nu pot fi dobândite
prin efectul posesiei de bună-credinţă.

1005
Noţiunea de dobândire are o dublă accepţie. într-o primă accepţie, ea este corelativă noţiunii de
înstrăinare sau transmitere, ceea ce presupune un contract translativ de proprietate. Transmiterea şi
dobândirea dreptului de proprietate sunt faţetele noţiunii de circulaţie juridică a acestui drept, dar tot
într-o accepţie restrânsă. Într-o accepţie largă, dobândirea are în vedere toate mijloacele de dobândire a
dreptului de proprietate, privată sau publică, fără a presupune în mod necesar în toate cazurile o
înstrăinare sau o transmitere. Tot într-o accepţie largă, noţiunea de circulaţie juridică a dreptului de
proprietate privată include toate modurile de dobândire a acestui drept.
 189. Definirea dreptului de proprietate publică.

Pe baza elementelor precizate mai sus, se poate defini dreptul

de proprietate publică. Acesta este dreptul real principal, inalienabil,
insesizabil şi imprescriptibil care conferă titularului său, starul sau o
unitate administrativ-teritorială, atributele de posesie, folosinţă şi
dispoziţie (jus possidendi, jus utendi, jusfruendi şijus abutendi)
asupra unui bun care, prin natura sa sau prin declaraţia legii, este
de uz sau de utilitate publică, atribute care pot fi exercitate în mod
absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a
limitelor juridice.
În cuprinsul acestei definiţii nu mai este necesară precizarea
formei publice de apropriere a bunurilor, întrucât ea rezultă din
menţiunea privind titularul dreptului şi din caracterizarea bunurilor
apropriate care trebuie să fie, prin natura lor sau prin declaraţia
legii, de uz sau de utilitate publică.

Secţiunea a II-a
Exercitarea dreptului de proprietate publică

190. Specificul exercitării dreptului de proprietate

publică.
A. Dubla calitate a titularilor dreptului de proprietate
publică.

Calitatea de titular al dreptului de proprietate publică poate să

aparţină, cum am văzut, numai statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale. Aceste subiecte de drept se manifestă cu precădere, dar
nu în mod exclusiv, în sfera dreptului public. Ele au, pe lângă
calitatea de subiect de drept public, şi calitatea de subiect de drept
privat, inclusiv calitatea de subiect de drept civil1006. În exercitarea
dreptului de proprietate publică, statul şi unităţile administrativ-
teritoriale se manifestă şi în calitate de subiecte de drept public, şi în
calitate de subiecte de drept privat. Chiar dacă uneori această
distincţie este greu de făcut, dificultăţile practice nu anulează această
dublă calitate în care acţionează titularii dreptului de proprietate
publică. Deşi, de regulă, aceşti titulari se manifestă fie în calitate de
subiecte de drept public, fie în calitate de subiecte de drept privat, nu
este exclus ca, în anumite situaţii de exercitare a atributelor dreptului
de proprietate publică, aceste calităţi să se manifeste în mod
concomitent.
În doctrină s-a făcut distincţie între administrarea generală a
bunurilor proprietate publică şi exercitarea atributelor din conţinutul
juridic al dreptului

(431)

de proprietate publică. În această concepţie, drepturile reale, ca

drepturi civile, aparţin numai subiectelor de drept civil. Pe cale de
consecinţă, administrarea generală a bunurilor din domeniul public
presupune drepturi şi obligaţii de natură administrativă, respectiv
atribuţii cuprinse în sfera competenţei administrative a starului şi
unităţilor administrativ-teritoriale şi se realizează prin acte de putere,
în timp ce exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică se
face în planul dreptului civil. Este adevărat că în această concepţie se
recunoaşte că planul administrării generale interferează cu planul

1006
În legătură cu calitatea de subiect de drept civil, respectiv cu calitatea şi reprezentarea procesuală a
unităţilor administrativ-teritoriale, supra, nr. 187, nota 37.
dreptului civil, administrarea generală fiind o activitate de organizare a
exercitării dreptului de proprietate publică în planul dreptului civil1007.
Deşi, de regulă, drepturile reale sunt drepturi subiective civile,
substanţa dreptului de proprietate publică nu poate fi redusă la un
drept subiectiv civil. Cum am văzut, înţelegerea dreptului de
proprietate publică este posibilă numai dintr-o perspectivă
interdisciplinară. Regimul juridic al dreptului de proprietate publică
este o sinteză inseparabilă de elemente de drept public şi de drept
privat. Ca urmare, dreptul însuşi nu mai aparţine doar dreptului civil,
iar exercitarea atributelor sale nu mai este posibilă doar prin fapte şi
acte juridice de drept privat. Iată de ce, chiar dacă administrarea
generală a bunurilor din domeniul public poate fi privită ca o premisă
a exercitării în concret a dreptului de proprietate publică, această
exercitare se face nu numai în planul dreptului civil, ci, în primul rând,
prin acte de drept public. Posesia, folosinţa şi dispoziţia, ca atribute
ale dreptului de proprietate publică, nu presupun doar voinţa statului
şi a unităţii administrativ-teritoriale ca subiecte de drept civil, ci şi
voinţa lor ca subiecte de drept public.
Întrucât administrarea generală nu se referă la un anumit bun,
ea este expresia puterii pe care statul şi unităţile administrativ-
teritoriale o au asupra propriului patrimoniu1008. Sub acest aspect, statul
şi unităţile administrativ-teritoriale acţionează, în primul rând, ca
titulare ale patrimoniului lor, iar nu doar titulare ale dreptului de
proprietate publică asupra anumitor bunuri. În această ordine de
idei, administrarea generală se referă nu numai la bunurile din
domeniul public, ci şi la bunurile din domeniul privat. Chiar şi în
legătură cu acest din urmă domeniu, administrarea generală se
realizează tot prin acte de putere, fie normative, fie individuale.
1007
L. Pop, op. cit., p. 77 şi 78.
1008
Pentru discuţia privind puterea asupra patrimoniului, supra, nr. 10.
Calitatea de administrator general al domeniului public şi al
domeniului privat al statului aparţine Guvernului României, în acest
sens, în art. 1, alin. 5, lit. c din Legea nr. 90 din 26 martie 2001 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor1009

(432)

se prevede că Guvernul are „funcţia de administrare a proprietăţii

statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi
private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul
este responsabil”. În acelaşi sens, în art. 11, lit. m se precizează că
Guvernul are atribuţia de a asigura administrarea proprietăţii publice
şi private a statului. Calitatea de administrator general al domeniului
public şi al domeniului privat al unităţilor administrativ-teritoriale
aparţine, după caz, consiliului local sau consiliului judeţean, respectiv
Consiliului General al Municipiului Bucureşti, conform art. 38, alin. 1, lit.
f, art. 104, alin. 1, lit. f şi art. 96 din Legea nr. 215/2001.
Esenţial este că exercitarea propriu-zisă a dreptului de
proprietate publică, ceea ce presupune un anumit obiect, iar nu
întregul domeniu public, se face nu numai în planul dreptului civil, ci
şi, în mod preponderent, în planul dreptului public. Această exercitare
presupune, în principal, acte juridice de drept public cu caracter
individual şi, în subsidiar, acte juridice de drept privat1010. De altfel,
1009
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001, modificată prin
Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 64 din 28 iunie 2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea,
reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a
ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 464 din 29 iunie 2003, Legea nr. 23 din 3 mar-
tie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 187 din
3 martie 2004 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11 din 23 martie 2004 privind stabilirea
unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 266 din 25 martie 2004.
1010
În acest sens, chiar autorul concepţiei care separă planul dreptului public de planul dreptului civil
precizează că drepturile reale principale întemeiate pe dreptul de proprietate publică „se constituie prin
ramurile dreptului nu pot fi delimitate în mod strict, întrucât
coeziunea sistemului de drept este realizată tocmai în zonele de
interferenţă, în care se combină, în mod inseparabil, elementele mai
multor ramuri de drept. Din această perspectivă, nu numai dreptul
de proprietate publică, ci şi patrimoniul a devenit un concept
interdisciplinar1011, astfel încât el este nu numai un atribut esenţial al
persoanei ca subiect de drept civil, ci tinde să devină un atribut legat
de calitatea de subiect de drept în general, chiar dacă în dreptul
public existenţa patrimoniului nu condiţionează întotdeauna această
calitate.

B. Exercitarea directă şi exercitarea indirectă a

atributelor dreptului de proprietate publică.

Atributele dreptului de proprietate publică pot fi exercitate în

mod direct de titularul dreptului, prin autorităţile competente. Unităţile
administrativ-teritoriale exercită în mod direct aceste atribute, prin
intermediul consiliului local sau al consiliului judeţean, respectiv al
Consiliului General al Municipiului Bucureşti, asupra bunurilor din
domeniul public cu privire la care nu s-au constituit drepturi reale
specifice sau care nu au fost închiriate. Teoretic, statul poate exercita
în mod direct atributele dreptului de proprietate publică

(433)

prin autoritatea publică competentă, respectiv Ministerul de Finanţe.

Într-adevăr, ca persoană juridică de drept civil, statul participă în
acte sau contracte administrative, între proprietari şi titularii lor existând raporturi juridice
administrative, de subordonare. De aceea, nu se încalcă regula inalienabilităţii dreptului de proprietate
publică” (L. Pop, op. cit., p. 80).
1011
Supra, nr. 5, lit. A, nota 28.
raporturile juridice în mod nemijlocit, în nume propriu, prin Ministerul
Finanţelor, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954. De cele mai
multe ori, statul nu exercită însă în mod direct atributele dreptului de
proprietate decât în momentul în care constituie drepturile reale
specifice sau închiriază bunurile din domeniul public, ulterior, aceste
atribute fiind exercitate indirect, prin intermediul titularilor acestor
drepturi reale sau de creanţă. Tot astfel, este posibil ca unităţile
administrativ-teritoriale să constituie drepturi reale specifice sau să
închirieze bunuri din domeniul public, caz în care atributele dreptului
de proprietate publică se exercită în mod indirect, prin intermediul
titularilor acestor drepturi reale ori de creanţă.
În acest sens, potrivit art. 136, alin. 4, fraza a Ii-a din
Constituţie, în forma revizuită, bunurile proprietate publică, în condiţiile
legii organice, „pot fi date în administrare regiilor autonome ori
instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea,
ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică”. Este
de observat că ultima parte a acestui text a fost introdusă în urma
revizuirii Constituţiei, pentru a se pune de acord textul legii
fundamentale cu diferite texte din legi organice care reglementează
dreptul real de folosinţă gratuită.
În art. 12, 13 şi 15-17 din Legea nr. 215/2001 sunt cuprinse
dispoziţii prin care sunt reglementate dreptul de administrare, dreptul
de concesiune, dreptul real de folosinţă gratuită asupra bunurilor din
domeniul public, precum şi închirierea unor astfel de bunuri. Potrivit
art. 125, alin. 1, fraza I din Legea nr. 215/2001, „Consiliile locale şi
consiliile judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului public
sau domeniului privat, de interes local sau judeţean, după caz, să fie
date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice, să fie
concesionate ori să fie închiriate”. În art. 126 din acelaşi act normativ se
adaugă că aceleaşi autorităţi publice „pot da în folosinţă gratuită, pe
termen limitat, bunuri mobile şi imobile, proprietate publică sau privată,
locală ori judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ,
care desfăşoară activitate de binefacere sau utilitate publică ori
serviciilor publice”.
În legătură cu dreptul de concesiune, trebuie să fie avute în
vedere şi dispoziţiile Legii nr. 219/19981012.
Dacă dreptul de administrare se poate constitui numai pe
temeiul dreptului de proprietate publică, dreptul de concesiune şi
dreptul real de folosinţă gratuită, precum şi închirierea, cum rezultă
din textele legale evocate mai sus, pot avea ca obiect şi bunuri din
domeniul privat. Altfel spus, dreptul de concesiune şi dreptul real de
folosinţă gratuită sunt drepturi reale care se constituie atât pe temeiul
dreptului de proprietate publică, cât şi pe temeiul dreptului de
proprietate privată, dar numai asupra bunurilor din patrimoniul
statului sau al unităţilor administra tiv-teritoriale. Aceste drepturi reale
se constituie,

(434)

se exercită şi încetează în regim de drept public, completat cu

unele elemente de drept privat. Preponderenţa regimului de drept
public explică de ce aceste drepturi nu pot fi privite ca
dezmembrăminte nici atunci când se constituie pe temeiul
dreptului de proprietate privată 1013. Nu este însă mai puţin
adevărat că, în acest ultim caz, ele trebuie să fie avute în vedere
alături de dezmembrăminte, ca drepturi reale specifice constituite
1012
Supra, nr. 182, nota 4.
1013
În sensul că drepturile reale constituite pe temeiul dreptului de proprietate publică nu sunt
dezmembrăminte, L. Pop, op. cit., p. 80.
pe temeiul dreptului de proprietate privată aparţinând statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale.
Asupra aceluiaşi bun din domeniul public nu pot fi constituite,
în mod simultan, mai multe drepturi reale ca modalităţi de
exercitare a dreptului de proprietate publică. Constituirea unui
anumit drept real exclude posibilitatea constituirii simultane a unui
alt drept real. Dacă asupra unui bun din domeniul public asupra
căruia există deja un drept real se constituie un alt drept real ca
modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică, se
poate aprecia, cel mult, că a fost revocat dreptul real constituit
anterior, în măsura în care o asemenea revocare este posibilă,
potrivit legii.
În cele ce urmează, vor fi analizate drepturile reale
constituite pe temeiul dreptului de proprietate publică, ca
modalităţi indirecte de exercitare a acestuia, întrucât închirierea
nu dă naştere unui drept real, este suficient să se reţină
dispoziţiile art. 14-16 din Legea nr. 213/1998. Conform acestor
dispoziţii, închirierea bunurilor proprietate publică se aprobă,
după caz, prin Hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean,
respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a
consiliului local. În contractul de închiriere trebuie să se prevadă
clauze care să asigure exploatarea bunului închiriat potrivit
specificului acestuia. Contractul de închiriere se încheie de către
titularul dreptului de proprietate publică sau al dreptului de
administrare cu orice persoană fizică sau juridică, română sau
străină, pe bază de licitaţie publică, în condiţiile legii. Sumele
încasate din închiriere se fac venit la bugetul de stat sau la
bugetele locale, în cazul în care contractul de închiriere a fost
încheiat de către titularul dreptului de administrare, acesta are
dreptul să încaseze din chirie o cotă-parte între 20 şi 50%,
stabilită de autoritatea administrativă care a aprobat închirierea.

192. Dreptul de administrare.

A. Sediul materiei.

Pe lângă textele constituţionale şi legale evocate mai sus,

dreptul de administrare este reglementat şi prin unele dispoziţii din
acte normative speciale, cum sunt art. 4-6 din Ordonanţa
Guvernului nr. 15/19931014 şi art. 4, alin. 2 şi 3 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 30/19971015.

B. Titularii dreptului de administrare.

Din textele constituţionale şi legale care reglementează acest

drept rezultă că el se poate constitui numai în favoarea regiilor
autonome şi a instituţiilor publice.

(435)

a) Regiile autonome. Acestea au fost înfiinţate prin Legea nr.

15/19901016. Fiind adoptată înainte de intrarea în vigoare a actualei
Constituţii, această lege nu conţine prevederi cu privire la dreptul de
administrare. În art. 5, alin. 1 se prevede doar că regia autonomă
este proprietara bunurilor din patrimoniul său. După intrarea în
vigoare a Constituţiei, acest text legal a fost interpretat în mod
constant în sensul că se referă la bunurile cu privire la care regia are
1014
Supra, nr. 182, nota 6.
1015
Supra, nr. 185, nota 33.
1016
Supra, nr. 185, nota 33.
un titlu de proprietate, iar nu la bunurile din domeniul public pe care
le are în administrare. În legătură cu aceste bunuri, regia autonomă
are doar un drept de administrare, ca drept real. Această idee a fost
consacrată, după intrarea în vigoare a Constituţiei, prin dispoziţiile
art. 4-6 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/1993.
Deşi, iniţial, numărul regiilor autonome era foarte mare, prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997, numărul acestora
a fost redus la strictul necesar, creându-se astfel posibilitatea
privatizării marilor entităţi economice, într-adevăr, prin această
ultimă ordonanţă a fost creat cadrul legal al transformării celor mai
multe regii autonome în societăţi comerciale. Conform art. 2, alin. 1,
„... regiile autonome care nu sunt supuse procedurii de dizolvare şi
lichidare vor fi reorganizate ca societăţi comerciale, în formele prevă-
zute de lege la data reorganizării”. În alineatul 2 al acestui text legal
se adaugă că „Societăţile comerciale pe acţiuni rezultate în urma
reorganizării regiilor autonome având ca obiect activităţi de interes
public naţional vor fi denumite companii naţionale sau societăţi
naţionale, după caz, şi vor fi supuse procesului de privatizare”. Au
fost exceptate de la aplicarea dispoziţiilor privind transformarea în
societăţi comerciale numai regiile autonome menţionate în art. 12
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997, cu modificările
ulterioare1017. Dincolo de semnificaţia lui juridică, acest act normativ
este expresia economică şi politică a principiilor economiei de piaţă
liberă, întemeiată pe proprietatea privată. Aplicarea acestui act
normativ, prin transformarea efectivă a regiilor autonome în societăţi
comerciale, iar apoi prin privatizarea acestora, a deschis calea

1017
Dispoziţiile art. 12 au fost modificate prin Legea nr. 207 din 12 decembrie 1997 pen tru aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 366 din 18 decembrie 1997 şi prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997.
restabilirii raportului normal dintre proprietatea publică şi
proprietatea privată, în sensul afirmării primatului acesteia din urmă.
Regiile autonome au patrimoniu propriu, condiţie esenţială
pentru a fi persoane juridice. Dreptul de administrare nu este însă
singurul drept real din patrimoniul regiilor autonome. Alături de acest
drept real, regiile autonome pot avea în patrimoniul lor dreptul de
proprietate privată şi drepturile reale constituite pe temeiul acestuia.
Cu ocazia transformării regiilor autonome în societăţi comerciale,
bunurile proprietate publică, obiect al dreptului de administrare,

(436)

au fost atribuite noilor societăţi comerciale, în baza unor

contracte de concesiune, pe un termen stabilit prin actul
administrativ individual de reorganizare; în acest sens, societăţile
comerciale rezultate în urma reorganizării regiilor autonome au
încheiat, prin intermediul administratorilor lor, contractele de
concesiune în termen de 30 de zile de la data înmatriculării în
Registrul comerţului1018 (art. 4, alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 30/1997). Nu este exclus însă ca bunurile obiect al
dreptului de administrare, respectiv al dreptului de proprietate
publică să fie trecute din domeniul public în domeniul privat,
potrivit legii, şi să fie aduse de stat sau de unităţile administrativ-
teritoriale ca aport la capitalul social al societăţilor comerciale
rezultate în urma reorganizării regiilor autonome. Într-o asemenea

1018
În măsura în care este vorba despre o atribuire directă, altfel spus, dacă se încheie contractul de
concesiune cu încălcarea regulilor concurenţiale ale economiei de piaţă, s-ar încălca dispoziţiile art.
135 alin. 1 şi alin. 2, lit. a din Constituţie, în forma revizuită (art. 134, alin. 1 şi 2, lit. a din Constituţia
în forma iniţială). Curtea Constituţională s-a pronunţat expres în acest sens prin decizia nr. 136 din 3
mai 2001 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 219/1998 privind
regimul concesiunilor (decizie publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 647 din 16
octombrie 2001), în legătură cu dispoziţiile art. 40, alin. (1) fraza I din Legea nr. 219/1998.
situaţie, societăţile comerciale au chiar un drept de proprietate
privată asupra acestor bunuri. În practică, aceasta a fost soluţia
adoptată de regulă. O asemenea soluţie nu a putut şi nu poate fi
însă aplicată cu privire la bunurile care formează obiectul
exclusiv al dreptului de proprietate publică, potrivit art. 136, alin. 3
din Constituţie, în forma revizuită (fostul art. 135, alin. 4). în acest
sens, în art. 4, alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
30/1997 s-a prevăzut în mod expres că „în capitalul social al
societăţilor comerciale rezultate din reorganizarea regiilor
autonome nu se includ bunuri de natura celor prevăzute la art. 135
alin. (4) din Constituţie”. Cu privire la aceste bunuri, societăţile
comerciale rezultate în urma reorganizării regiilor autonome pot
beneficia doar de un drept de concesiune. Este însă de observat
că, în urma revizuirii Constituţiei, restrângându-se sfera bunurilor
care formează obiect exclusiv al dreptului de proprietate publică,
este posibil ca unele bunuri cu privire la care s-a constituit dreptul
de concesiune să fie trecute din domeniul public în domeniul
privat, potrivit legii, şi, pe cale de consecinţă, să fie aduse de
către stat sau unităţile administrativ-teritoriale ca aport la capitalul
social al societăţilor comerciale respective. Astfel, aceste societăţi
vor avea un drept de proprietate privată asupra bunurilor din
această categorie.
b) Instituţiile publice. Mai întâi, statul şi unităţile administrativ-
teritoriale nu pot avea calitatea de subiecte ale dreptului de
administrare, întrucât ele sunt chiar titularele domeniului public,
respectiv titularele dreptului de proprietate publică. Din această
perspectivă, statul şi unităţile administrativ-teritoriale nu sunt
simple instituţii publice şi nici autorităţi publice, ci sunt subiecte
colective de drept, de sinteză 1019, a căror personalitate se
exprimă prin diferite

(437)

autorităţi publice sau alte instituţii publice. Instituţiile publice sunt

subiecte de drept public care sunt expresia juridică a diferitelor
structuri ale puterilor statului, ale administraţiei publice centrale sau
locale. Ele iau naştere în procesul democratic de constituire a
autorităţilor publice1020, fiind înfiinţate prin Constituţie, prin legi sau prin
acte administrative, normative sau individuale1021. Deşi nu au scop
lucrativ şi sunt finanţate, în principal, de la bugetul de stat1022, aceste
instituţii publice, întrucât au un patrimoniu propriu, au şi calitatea de
subiecte de drept privat. Dreptul de administrare asupra bunurilor din
domeniul public, atribuite acestor instituţii publice, face parte din
patrimoniul lor. Existenţa unei instituţii publice, care are şi calitatea de
subiect de drept privat, deci de persoană juridică în sensul dreptului
civil, nu este posibilă fără constituirea unui patrimoniu. De regulă,

1019
Ideea de subiecte colective de drept, de sinteză subliniază caracterul complex al acestor subiecte,
întrucât chiar autorităţile publice şi alte instituţii publice prin care se exprimă personalitatea lor juridică
sunt, ele însele, subiecte de drept public şi de drept privat.
1020
Autorităţile publice, în măsura în care au un patrimoniu, sunt ele însele instituţii publice, fără a
epuiza însă sfera acestei noţiuni. Noţiunea de instituţie publică este legată de ideea de persoană juridică
de drept public, ceea ce presupune existenţa patrimoniului ca element constitutiv al personalităţii
juridice. Noţiunea de autoritate publică exprimă, în primul rând, raporturile de putere în mecanismul
democraţiei constituţionale, fără a presupune cu necesitate existenţa unui patrimoniu. De exemplu,
primarul este o autoritate publică, fără a avea un patrimoniu propriu. De asemenea, Parlamentul este
subiect de drept public, dar patrimoniu propriu au doar Senatul şi Camera Deputaţilor. Numai în
dreptul privat personalitatea juridică nu poate fi concepută fără existenţa unui patrimoniu, ca atribut
esenţial al persoanei, fizice sau juridice. Nu s-a cristalizat încă o teorie generală a subiectelor de drept
şi a personalităţii juridice, motiv pentru care, de multe ori, conceptele dreptului civil sunt aplicate în
mod impropriu în alte ramuri ale dreptului. Această afirmaţie nu infirmă însă ideea dreptului civil ca
drept comun pentru întregul sistem de drept. Aplicarea regulilor de drept comun în diferite ramuri de
drept şi instituţii juridice particulare trebuie să se facă însă cu respectarea aspectelor specifice.
1021
Aşadar, nu toate subiectele dreptului de administrare sunt înfiinţate prin acte individuale ale
autorităţilor publice competente (în sens contrar, C. Bîrsan, op. cit., p. 107). De exemplu, autorităţile
judiciare cu personalitate juridică sunt înfiinţate prin lege. Parlamentul şi Guvernul sunt instituţii
publice reglementate prin Constituţie.
1022
L. Pop, op. cit., p. 82.
acest patrimoniu ia naştere prin constituirea dreptului de administrare
asupra bunurilor atribuite din domeniul public. Nu este însă exclus ca
instituţiile publice să aibă în patrimoniul lor, pe lângă dreptul de
administrare, un drept de proprietate privată, precum şi oricare
dintre drepturile reale constituite pe temeiul acestuia.
Între instituţiile publice de interes naţional, judeţean sau local
care pot beneficia de dreptul de administrare, în art. 12, alin. 1 din
Legea nr. 213/1998 sunt menţionate, cu titlu de exemplu,
prefecturile şi autorităţile administraţiei publice centrale şi locale.
Titularii dreptului de administrare acţionează şi în calitate de
subiecte de drept public, şi în calitate de subiecte de drept privat în
legătură cu acest drept real, în funcţie de natura raporturilor juridice.
De exemplu, în procesul de constituire sau de încetare a dreptului de
administrare, regiile autonome şi instituţiile publice se înfăţişează ca
subiecte de drept public, iar în raporturile juridice civile născute în
legătură cu acest drept real, ele acţionează ca subiecte de drept privat.

(438)

Titularii dreptului de administrare au calitate şi capacitate

procesuală în litigiile privitoare la acest drept real. Dacă litigiul
poartă însă chiar asupra dreptului de proprietate asupra bunului
care constituie şi obiect al dreptului de administrare, titularul
acestui din urmă drept are obligaţia să precizeze în faţa instanţei
de judecată titularul dreptului de proprietate, cu respectarea
prevederilor Codului de procedură civilă (art. 12, alin. 4,
primele două fraze din Legea nr. 213/1998).

C. Constituirea dreptului de administrare.

 Dreptul de administrare se constituie, după caz, conform art.
12, alin. 2 din Legea nr. 213/1998, prin hotărârea Guvernului sau
a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti sau a consiliului local. Aşadar, în procesul
de constituire a acestui drept real, între titularul domeniului
public, respectiv statul sau unitatea administrativ-teritorială, şi
titularul dreptului de administrare există, de regulă1023, raporturi de
subordonare, iar nu raporturi de drept civil, iar atribuirea
bunurilor se face prin acte de putere, respectiv prin acte
administrative cu caracter individual, iar nu prin acte juridice de
drept privat1024. Chiar dacă există iniţial o solicitare din partea
regiei autonome sau a instituţiei publice pentru constituirea
dreptului de administrare asupra unui anumit bun din domeniul
public, actul de constituire rămâne un act unilateral de drept
public, iar nu unul de natură contractuală; acordul titularului
dreptului de administrare nu este necesar1025.

D. Caracterele juridice ale dreptului de administrare.

În raporturile juridice de drept privat, dreptul de administrare

se bucură de caracterele juridice specifice ale dreptului de
proprietate publică, fiind deci inalienabil, insesizabil şi
imprescriptibil. Caracterul inalienabil al bunurilor care formează
obiectul dreptului de administrare rezultă şi din prevederile art.
4, alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997,

1023
Într-adevăr, atribuirea unor bunuri (clădiri) de către Guvern către Parlament sau către înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie nu se face în cadrul unor raporturi de subordonare.
1024
C. Bîrsan, op. cit., p. 107.
1025
M. Nicolae, „Nota II la dec. nr. 1899/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, s. cont.”, în Dreptul nr.
6/2001, p. 137 şi 138.
evocate mai sus. Cum am văzut, cu ocazia reorganizării regiilor
autonome în societăţi comerciale, bunurile aflate în administrarea
regiilor şi care fac parte din categoria bunurilor care formează
obiectul exclusiv al proprietăţii publice, potrivit dispoziţiilor
constituţionale, nu pot fi aduse ca aport la capitalul social al
societăţilor comerciale, ci pot fi doar concesionate către
acestea. Altfel spus, nu numai dreptul de proprietate publică, ci
şi dreptul de administrare este inalienabil. În acelaşi sens, în art.
24 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, astfel
cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, se precizează că
regiile autonome pot vinde numai active aflate în patrimoniul lor,
adică bunuri care sunt proprietatea lor;

(439)

per a contrario, bunurile aflate în administrare nu pot fi înstrăinate,

indiferent dacă este vorba de subiecte de drept privat ori de regii
autonome sau instituţii publice. Cu alte cuvinte, nici dreptul de
proprietate publică, nici dreptul de administrare n-ar putea forma
obiect de înstrăinare. Tocmai pentru că dreptul de administrare este
inalienabil, licenţa de dare în administrare în domeniul minier nu este
transmisibilă, interdicţie prevăzută expres în art. 24, alin. 4 din Legea
nr. 85/2003. Aşadar, dreptul de administrare, ca şi cel de proprietate
publică, nu se află în circuitul civil, adică nu poate fi înstrăinat prin
mijloace de drept privat. El poate fi doar constituit sau revocat prin
acte de drept administrativ. Chiar atunci când se vorbeşte de acordul
titularului dreptului de administrare în vederea revocării de către
titularul dreptului de proprietate publică, nu este vorba despre un
contract, ca act juridic de drept civil, ci de două manifestări
unilaterale de voinţă.
Caracterul inalienabil al dreptului de administrare nu ar putea fi
asigurat dacă el nu ar fi insesizabil şi imprescriptibil.
Cu referire la caracterul insesizabil, în art. 10 din Ordonanţa
Guvernului nr. 15/1993 se precizează expres că „(1) În cazul angajării
răspunderii contractuale sau delictuale a regiei autonome, creditorii
pot cere executarea silită numai asupra bunurilor din proprietatea
regiei.
(2) Bunurile proprietate publică fiind, potrivit art. 135 alin. (5) din
Constituţia României, inalienabile, se interzice regiilor autonome să
constituie garanţii de orice fel cu privire la aceste bunuri” (art. 135, alin.
5 a devenit art. 136, alin. 4 după revizuirea Constituţiei).

E. Conţinutul juridic al dreptului de administrare.

Potrivit art. 12, alin. 3 din Legea nr. 213/1998, „Titularul dreptului
de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună
de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în
administrare”. Rezultă din acest text legal că posesia, folosinţa şi
dispoziţia sunt atributele care formează conţinutul juridic al dreptului
de administrare. Aceste prerogative se înfăţişează însă într-o formă
specifică. Ele nu se confundă cu posesia, folosinţa şi dispoziţia ca
prerogative ale dreptului de proprietate publică.
Posesia este, în acest caz, doar expresia juridică a stăpânirii,
iar nu a aproprierii bunului. Într-adevăr, numai dreptul de proprietate
publică şi dreptul de proprietate privată presupun o apropriere a
bunurilor, iar nu şi drepturile reale constituite pe temeiul acestor
drepturi de proprietate. Mai mult, stăpânirea nu se face în calitate de
proprietar, ci în calitate de titular al dreptului de administrare1026.

(440)

Folosinţa este cel mai important atribut al dreptului de

administrare, chiar dacă nu acoperă întreaga substanţă a acestuia.
Pe baza acestui atribut, titularii dreptului de administrare pot utiliza
bunurile care le-au fost atribuite, ţinând seama atât de destinaţia
generală a bunurilor (uzul sau utilitatea publică), cât şi de destinaţia
lor specială, stabilită prin actul de atribuire. Potrivit art. 14 din Legea
nr. 213/1998, titularii dreptului de administrare pot să închirieze
bunuri care formează obiectul acestui drept, dar numai cu aprobarea
Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti sau a consiliului local şi cu obligaţia de a include în
contractele de închiriere clauze care să asigure exploatarea bunului
închiriat, potrivit specificului acestuia. Chiria cuvenită pe baza
contractului de închiriere, ca fruct civil, va fi reţinută însă numai într-o
cotă-parte, între 20 şi 50%, stabilită de autoritatea administrativă
care a aprobat contractul respectiv, restul chiriei urmând a se vărsa
la bugetul de stat sau la bugetele locale, conform art. 16 din Legea
nr. 213/1998. Cât priveşte fructele în general, regiile autonome, care,
prin natura lor, au caracter lucrativ, le pot folosi pentru acoperirea
cheltuielilor şi pentru desfăşurarea activităţilor economice necesare

1026
În doctrină, posesia ca atribut al dreptului de administrare este descrisă prin elementul material şi
elementul psihologic, făcându-se astfel trimitere, implicit, la posesie ca stare de fapt (E. Chelaru, op.
cit., p. 50; C. Bîrsan, op. cit., p. 109; L. Pop, op. cit., p. 85). Or între posesia ca stare de fapt şi posesia
ca prerogativă care intră în conţinutul juridic al oricărui drept real principal nu există identitate
conceptuală (supra, nr. 55 şi 119). Cu referire la dreptul de administrare, posesia ca element juridic se
reduce la dreptul de stăpânire a bunului, dar ca stare de fapt acoperă toate actele şi faptele juridice prin
care se obiectivează dreptul de administrare, cu toate prerogativele sale; posesia ca stare de fapt include
deci şi actele şi faptele juridice prin care se exercită atributele folosinţei şi dispoziţiei, iar nu doar
atributul posesiei.
producerii profitului1027. Altfel spus, regiile autonome dobândesc
fructele cu titlu de proprietate privată. În schimb, instituţiile publice,
întrucât sunt, exclusiv sau în cea mai mare parte, finanţate de la
buget, au obligaţia să verse veniturile realizate la buget. Cu caracter
excepţional, prin actul de înfiinţare sau prin lege, instituţiile publice pot
să dispună de anumite venituri ca surse extrabugetare de finanţare
a activităţii lor1028. Deşi textul art. 12, alin. 3, fraza I din Legea nr.
213/1998 nu face distincţie, dispoziţia nu se poate exercita decât în
forma dispoziţiei materiale, dar numai cu condiţia respectării
destinaţiei bunurilor1029. De exemplu, instituţiile publice pot transforma
anumite clădiri, iar regiile autonome pot culege productele bunului
aflat în administrarea lor. Dispoziţia juridică este exclusă, întrucât
dreptul de administrare este inalienabil.
În mod aparent, Hotărârea Guvernului nr. 841/1995, cu
modificările ulterioare1030, ar reglementa o excepţie de la această
regulă.
Într-adevăr, pe de o parte, conform dispoziţiilor cuprinse în art. 1
şi în Anexa 1 din acest act normativ, este permis transferul bunurilor
aflate în administrarea unei instituţii publice, în măsura în care nu mai
sunt necesare pentru desfăşurarea activităţii acesteia, către o altă
instituţie publică. Este însă de observat că, în această ipoteză,
bunurile se transmit nu numai pe baza procesului verbal încheiat de
instituţiile publice interesate, ci şi pe baza aprobării acestui

(441)

1027
E. Chelaru, op. cit., p. 51; C. Bîrsan, op. cit., p. 109.
1028
E. Chelaru, ibidem; C. Bîrsan, ibidem.
1029
E. Chelaru, ibidem; C. Bîrsan, ibidem.
1030
Supra, nr. 182, nota 8.
proces verbal de către ordonatorii de credite, principali sau secundari,
ai celor două instituţii publice. Aşadar, transferul bunurilor nu se face
printr-un act de drept privat, ci tot prin acte de drept public. Ca o
consecinţă a acestui transfer, trebuie să se modifice inventarul
bunurilor din domeniul public, conform art. 22 din Legea nr. 213/1998.
Pe de altă parte, dispoziţiile cuprinse în art. 2 şi 3 şi în Anexa 2
din acelaşi act normativ reglementează valorificarea bunurilor scoase
din funcţiune aflate în administrarea instituţiilor publice. în această
ipoteză, bunurile nu sunt transmise către o altă instituţie publică, ci
către persoane fizice sau juridice de drept privat. Nici în acest caz nu
este însă vorba despre o excepţie de la caracterul inalienabil al
dreptului de proprietate publică şi al dreptului de administrare,
întrucât bunurile scoase din funcţiune sunt bunuri care nu mai au
destinaţia de interes public. Altfel spus, ele nu mai sunt bunuri de uz
sau de utilitate publică, în momentul în care se constată că a încetat
destinaţia de interes public a unor bunuri, trebuie să se facă aplicarea
dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 213/1998 şi să se modifice inventarul
bunurilor din domeniul public. Pe cale de consecinţă, din momentul
modificării inventarului, bunurile respective trec din domeniul public în
domeniul privat şi pot fi valorificate potrivit dispoziţiilor cuprinse în
Hotărârea Guvernului nr. 841/1995.
Tot în acelaşi moment încetează dreptul de administrare, iar
instituţia publică acţionează practic ca un mandatar al statului sau al
unităţii administrativ-teritoriale care are calitatea de titular al dreptului de
proprietate privată asupra bunurilor ce urmează a fi înstrăinate. În
acest sens, în art. 6.2, fraza I din Anexa 2 a Hotărârii Guvernului nr.
841/1995 se precizează că „Sumele rezultate din vânzarea mijloacelor
fixe scoase din funcţiune sau, după caz, a materialelor sau pieselor
rezultate în urma demolării sau dezmembrării acestora constituie,
potrivit legii, venituri ale bugetului de stat sau ale bugetelor locale,
după caz”.
Numai dacă este vorba despre instituţii publice finanţate
integral din venituri extrabugetare acestea îşi vor reţine veniturile
obţinute din vânzarea bunurilor scoase din funcţiune. Practic, în
această ipoteză este vorba de o finanţare nebugetară făcută de stat
sau de unitatea administrativ-teritorială în favoarea instituţiei publice
respective.
Ambele proceduri prevăzute în acest act normativ presupun şi
exprimarea voinţei instituţiei publice, titulara dreptului de administrare.
Dar această voinţă se exprimă în forma unui act juridic de drept
public, iar nu în forma unui act juridic de drept privat. În cadrul celei
de-a doua proceduri, înstrăinarea bunului se poate face printr-un act
juridic de drept privat, în condiţiile speciale prevăzute de lege (de
regulă, organizarea unei licitaţii publice), dar numai după ce se
constată, printr-un act de drept public, că a încetat uzul sau utilitatea
publică şi după ce bunul a fost trecut în domeniul privat prin
modificarea inventarului bunurilor din domeniul public.
Desigur, dacă este vorba de bunuri care formează obiectul
exclusiv al dreptului de proprietate publică, fie pe baza dispoziţiilor art.
136, alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită, fie pe baza altor dispoziţii
din legi organice, procedurile reglementate prin Hotărârea Guvernului
nr. 841/1995 nu pot fi aplicabile.

(442)

F. Încetarea dreptului de administrare.

 a) Revocarea dreptului de administrare. Potrivit art. 12, alin.
3, fraza a Ii-a din Legea nr. 213/1998, „Dreptul de administrare va
putea fi revocat numai dacă titularul său nu îşi exercită drepturile şi
nu îşi execută obligaţiile născute din actul de transmitere”. În
aplicarea acestei dispoziţii legale de principiu, în art. 12, alin. 4,
fraza finală, se prevede că neîndeplinirea obligaţiei titularului
dreptului de administrare de a arăta instanţei cine este titularul
dreptului de proprietate publică, în litigiile referitoare la acest drept,
poate atrage revocarea dreptului de administrare. În ambele texte
legale se reglementează revocarea dreptului de administrare cu titlu
de sancţiune, care constituie însă o simplă facultate pentru titularul
dreptului de proprietate publică.
În acord cu principiul simetriei, revocarea se va face, după
caz, prin hotărârea Guvernului sau a consiliului judeţean,
respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, sau a
consiliului local.
b) Trecerea bunului în administrarea altuia sau
redistribuirea bunurilor. Soluţia revocării dreptului de administrare
numai cu titlu de sancţiune a fost criticată în doctrină1031,
apreciindu-se că titularul dreptului de proprietate publică trebuie
să aibă posibilitatea de a revoca dreptul de administrare şi în
situaţii în care nu se poate reţine în sarcina titularului acestui
din urmă drept o faptă culpabilă, respectiv neîndeplinirea
obligaţiilor prevăzute în actul de transmitere, noţiune care include
în sfera sa şi actul de constituire 1032.
Chiar de lege lata, încetarea dreptului de administrare este
posibilă şi pe alte căi decât revocarea, dar cu acordul părţilor
interesate. Important este însă dacă, împotriva voinţei titularului
1031
C. Bîrsan, op. cit., p. 110 şi 111.
1032
Ibidem, p. 110.
dreptului de administrare şi în absenţa oricărei fapte culpabile a
acestuia, o asemenea încetare este posibilă. Într-adevăr, pot
exista situaţii în care titularul dreptului de proprietate publică
apreciază că este necesară o redistribuire a bunurilor între regiile
autonome sau între instituţiile publice. Cât timp titularul dreptului
de proprietate publică poate să reorganizeze regiile autonome
sau instituţiile publice sau chiar să le desfiinţeze, este firesc să
poată redistribui bunurile atribuite acestora, indiferent de
constatarea unei fapte culpabile1033.
Aşa-numita trecere a bunului în administrarea altuia 1034 nu
este, în realitate, decât tot o încetare, respectiv o retragere 1035 a
dreptului de administrare, urmată

(443)

de constituirea unui nou drept de administrare. În practică, o

asemenea măsură se dispune, după caz, tot prin hotărâre a
Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General
al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, deşi Legea nr.
213/1998 nu reglementează o asemenea posibilitate. De lege
ferenda, este necesară completarea Legii nr. 213/1998 în acest
sens1036, astfel încât încetarea dreptului de administrare să fie
posibilă nu numai prin revocare, adică cu titlu de sancţiune, ci şi în

1033
În practică, chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, Guvernul a emis, în repetate
rânduri, hotărâri prin care a transferat anumite bunuri din administrarea unor regii autonome sau
instituţii publice în administrarea altor asemenea entităţi juridice. Pentru o prezentare a acestei practici
administrative, E. Popa, „Regimul juridic al dreptului de administrare asupra bunurilor ce fac parte din
domeniul public”, în Dreptul nr. 3/2000, p. 90-93.
1034
Pentru această noţiune, M. Nicolae, „Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998...”, cit. supra, p. 17.
1035
Pentru utilizarea noţiunii de retragere, alături de noţiunea de revocare a dreptului de ad ministrare,
M. Nicolae, „Notă...”, cit. supra, p. 138; L. Pop, op. cit., p. 83. Deşi autorii nu precizează, din context
pare să rezulte că retragerea este actul administrativ unilateral prin care dreptul de administrare
încetează în absenţa faptei culpabile a titularului acestuia.
1036
C. Bîrsan, op. cit., p. 111.
situaţiile în care este necesară redistribuirea bunurilor atribuite
regiilor autonome sau instituţiilor publice1037. O asemenea măsură ar
putea fi numită redistribuirea bunurilor sau trecerea bunurilor în
administrarea altuia. Este de preferat o asemenea soluţie, întrucât
noţiunea de revocare are o conotaţie care trimite la ideea de
sancţiune, deci la ideea de faptă culpabilă.
Chiar şi în această ipoteză, încetarea dreptului de administrare
nu trebuie să fie rezultatul unei măsuri arbitrare, ad nutum, a titularului
dreptului de proprietate publică, respectiv a administratorului general
al bunurilor din domeniul public. Măsura de încetare (retragere) a
dreptului de administrare trebuie să fie rezultatul aprecierii autorităţii
publice competente în sensul că titularul iniţial al dreptului de
administrare nu mai are nevoie de bunul respectiv sau există un
motiv de interes public mai puternic pentru atribuirea bunului altei
regii sau altei instituţii publice; s-a considerat chiar că, dacă există o
asemenea apreciere, statul sau unitatea administrativ-teritorială are
nu numai dreptul, ci şi obligaţia de a redistribui bunul în cauză; în
absenţa unui asemenea motiv, retragerea dreptului de administrare
ar fi posibilă numai cu acordul titularului dreptului de administrare1038.
Tocmai pentru a îngrădi abuzul de putere s-a recunoscut
posibilitatea atacării nu numai a actului administrativ de revocare, ci
şi a actului administrativ de trecere a bunului în administrarea altuia

1037
Pentru reglementarea printr-o normă legală specială a unei asemenea situaţii, dispoziţiile art. 166,
alin. 5 din Legea nr. 84 din 24 iulie 1995 a învăţământului, republicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, cu modificările ulterioare, în care se arată că,
pentru motive temeinice, de interes public, pot fi transferate construcţii şi terenuri aferente procesului
instructiv-educativ, cu aprobarea Guvernului, la propunerea ministrului educaţiei şi cercetării. Acest
transfer nu are însă semnificaţia unei revocări, ci a unei retrageri a dreptului de administrare; deşi s-a
afirmat că această retragere este ad nutum (M. Nicolae, loc. cit., p. 139), în realitate, acest caracter nu
există, tocmai pentru că retragerea trebuie să fie motivată (pentru semnificaţia locuţiunii ad nutum, H.
Roland, L. Boyer, Locutions latines de droit frangais, 34 edition, Litec, Paris, 1993, p. 16). Fiind vorba
de o normă specială, dispoziţiile art. 166, alin. 5 din Legea nr. 84/1995 subzistă chiar şi după intrarea în
vigoare a Legii nr. 213/1998, care face parte din reglementarea de drept comun a dreptului de
proprietate publică.
1038
M. Nicolae, loc. cit., p. 138.
sau de redistribuire a bunurilor, în cazul în care nu a fost respectată
competenţa legală1039 sau au fost încălcate alte cerinţe prevăzute de
lege.
c) Încetarea dreptului de administrare în condiţiile Hotărârii
Guvernului nr. 481/1995. Am văzut mai sus că dreptul de
administrare încetează în ipoteza transmiterii

(444)

fără plată a bunurilor atribuite instituţiilor publice sau în ipoteza

scoaterii lor din funcţiune, urmată de valorificarea lor. Cum am
văzut, specificul acestei modalităţi de încetare a dreptului de
administrare stă în aceea că ea presupune şi manifestarea
voinţei titularului dreptului de administrare, chiar dacă această
voinţă se exprimă prin acte de drept public.
d) Reorganizarea sau desfiinţarea regiei autonome sau
instituţiei publice. Am văzut mai sus că, în situaţia reorganizării
regiilor autonome în societăţi comerciale, dreptul de administrare
încetează, societăţile comerciale primind în patrimoniul lor fie un
drept de proprietate asupra bunurilor, fie un drept de concesiune.
în mod asemănător, este posibilă reorganizarea instituţiilor publice,
precum şi desfiinţarea regiilor autonome sau instituţiilor publice, cu
consecinţa încetării dreptului de administrare.
Trecerea unor bunuri din domeniul public în domeniul privat.
Cum am văzut, bunurile din domeniul public pot fi trecute în
domeniul privat prin hotărâre a Guvernului, a consiliului
judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin
1039
L. Pop, op. cit., p. 84.
lege nu se dispune altfel (art. 10, alin. 2 din Legea nr. 213/1998).
Desigur, ca efect al încetării dreptului de proprietate publică,
încetează şi dreptul de administra re constituit pe temeiul
acestuia1040.

G. Natura juridică a dreptului de administrare.

Acest drept este un drept real principal care, ca şi

fundamentul său, dreptul de proprietate publică, se constituie şi
se exercită în regim de drept public. Specificul acestui drept real
principal constă în opozabilitatea sa diferită în raporturile de
drept public şi în raporturile de drept privat.
În principiu, dreptul de administrare, constituit printr-un act
de drept public de către titularul dreptului de proprietate publică,
statul sau o unitate administrativ-teritorială, nu este opozabil în
raporturile de drept public stabilite între titularul său şi titularul
dreptului de proprietate publică.
În cazul statului, ca titular al dreptului de proprietate
publică, raporturile stabilite între Guvern, ca administrator
general al bunurilor din domeniul public, şi diferiţii titulari ai
dreptului de administrare nu sunt întotdeauna raporturi de drept
administrativ şi, cu atât mai puţin, de subordonare. De exemplu,
raporturile dintre Guvern, Senat şi Camera Deputaţilor sau dintre
Guvern şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu sunt raporturi de
drept administrativ şi cu atât mai mult nu se poate concepe că
ultimele două instituţii publice s-ar subordona primei instituţii. În
aceste situaţii particulare, dreptul de administrare se constituie tot
printr-un act de drept public, din care nu se nasc însă raporturi
1040
În legătură cu această ipoteză, L. Pop, op. cit., p. 83, deşi acest autor o con sideră ca fiind tot un caz
de revocare a dreptului de administrare.
de subordonare. Dar, în aceste situaţii particulare, sunt
importante nu numai raporturile stabilite între titularii dreptului
de administrare şi Guvern, ca administrator general al bunurilor
din domeniul public, ci şi, mai ales, raporturile stabilite între
aceşti titulari şi stat, ca titular al dreptului de proprietate publică.

(445)

În aceste ultime raporturi, dreptul de administrare nu este opozabil

titularului dreptului de proprietate publică.
De regulă însă, dreptul de administrare se constituie prin acte
juridice de drept administrativ în cadrul unor raporturi de subordonare.
Mai ales în asemenea cazuri dreptul de administrare nu este
opozabil titularul dreptului de proprietate publică, în sensul că acest
titular poate să îl revoce sau să ia alte măsuri de încetare prevăzute
de lege pentru încetarea dreptului de administrare.
În aceste raporturi juridice de drept public, născute între titularul
dreptului de administrare şi titularul dreptului de proprietate publică,
respectiv administratorul general al bunurilor din domeniul public,
primul titular nu îşi poate apăra dreptul său prin mijloace de drept
civil, respectiv prin acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie,
acţiunea posesorie sau acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea
funciară1041. Actul administrativ ilegal prin care s-ar aduce atingere
dreptului de administrare poate fi însă atacat potrivit Legii
contenciosului administrativ1042.

1041
E. Chelaru, op. cit., p. 49; C. Bîrsan, op. cit., p. 108; L. Pop, op. cit., p. 84.
1042
C.S.J., s. cont., dec. nr. 92 şi dec. nr. 393/1994, în Dreptul nr. 6/1996, p. 92 şi 93; dec. nr. 741/1994,
în Dreptul nr. 6/1995, p. 92; dec. nr. 1889/2000, în Dreptul nr. 6/2001, p. 132-134, cu „Nota I”, critică,
de Al. Negoiţă (p. 134 şi 135), şi „Nota II”, explicativ-aprobativă, de M. Nicolae (p. 135-144). Este de
observat că toate aceste decizii se referă la acte administrative emise înainte de intrarea în vigoare a
Legii nr. 213/1998.
 În schimb, în raporturile de drept privat, dreptul de administrare
este opozabil erga omnes, ca orice drept real. în aceste raporturi,
părţile se află pe poziţii de egalitate juridică. Ca urmare, dreptul de
administrare poate fi apărat, în aceste raporturi, prin mijloace de drept
civil1043, respectiv prin acţiunea în revendicare1044, acţiunea posesorie,
acţiunea în grăniţuire sau acţiunea negatorie.
În concluzie, dreptul de administrare, ca drept real principal,
este un concept interdisciplinar, de drept public şi de drept privat, ca
şi dreptul de proprietate publică1045.
În acest înţeles, dreptul de administrare este una dintre cele
mai importante modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate
publică1046.

(446)

H. Definirea dreptului de administrare.

În raport cu cele de mai sus, dreptul de administrare este

dreptul real principal inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil,
constituit de autoritatea competentă, în mod gratuit, asupra unui
bun din domeniul public în favoarea unei regii autonome sau a
1043
C. Bîrsan, op. cit., p. 108; L. Pop, op. cit., p. 85.
1044
Deşi acţiunea în revendicare este acţiunea prin care se apără dreptul de proprietate, se admite că
acţiunea prin care se apără în mod direct dreptul de administrare este tot o acţiu ne în revendicare. în
absenţa unei prevederi exprese a legii, o asemenea soluţie este acceptabilă, după cum, tot prin
asemănare, s-ar putea utiliza denumirea de acţiune confesorie, chiar dacă dreptul de administrare nu
este un dezmembrământ al dreptului de proprietate. De lege ferenda, este utilă precizarea denumirii
acţiunii prin care se apără dreptul de administrare.
1045
Într-un sens asemănător, s-a vorbit de natura juridică mixtă a dreptului de administrare (în acest
sens, E. Chelaru, op. cit., p. 49). Natura de drept public a dreptului de administrare nu poate fi însă
redusă la o natură pur administrativă.
1046
Fără a nega importanţa dreptului de administrare, el nu este singura modalitate ju ridică de
exercitare, în planul dreptului civil, a dreptului de proprietate publică (pentru opinia contrară, L. Pop,
op. cit., p. 82). În realitate, dreptul de proprietate publică poate fi exercitat şi în mod direct, adică fără
constituirea unui alt drept real, de către titularul său, mai ales când acesta este o unitate administra tiv-
teritorială. În mod indirect, dreptul de proprietate publică mai poate fi exercitat şi prin intermediul
dreptului de concesiune, al dreptului real de folosinţă gratuită şi al închirierii.
unei instituţii publice, ca modalitate de exercitare a dreptului de
proprietate publică, drept care conferă titularului său atributele
posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, cu respectarea obligaţiilor
prevăzute în actul de constituire, precum şi a limitelor materiale
şi juridice.

192. Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate

publică.
A. Precizări terminologice. Sediul materiei.

Dreptul de concesiune este un drept cu geometrie variabilă, în

funcţie de obiectul său. Mai întâi, el poate avea ca obiect bunuri,
activităţi economice sau servicii publice. În al doilea rând, cât
priveşte bunurile, acestea pot să aparţină domeniului public sau
domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale. Iată de ce, ca modalitate de exercitare a dreptului de
proprietate publică, poate fi avut în vedere numai dreptul de
concesiune asupra bunurilor aparţinând domeniului public.
Deşi există o diferenţă clară, cel puţin sub aspectul
obiectului, între dreptul de concesiune asupra bunurilor din
domeniul public şi dreptul de concesiune asupra bunurilor din
domeniul privat, totuşi reglementarea lor este comună, indiferent
dacă este vorba de reglementarea generală sau de reglementarea
specială a acestor drepturi. Ca urmare, regimul juridic al dreptului
de concesiune asupra bunurilor proprietate publică trebuie să fie
desprins din aceste reglementări, reţinând atât ceea ce este
comun pentru ambele drepturi de concesiune, cât şi ceea ce
este particular pentru dreptul real analizat.
 Normele juridice care reglementează, la modul general,
dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică,
dezvoltând dispoziţia de principiu cuprinsă în art.136, alin.4,
teza a II-a din Constituţie, în forma revizuită, sunt cuprinse în
legea nr. 213/19981047 şi în Legea nr. 219/19981048. Această ultimă
lege este reglementarea generală nu numai pentru concesiunea
de bunuri, ci şi pentru concesiunea de servicii publice şi de
activităţi economice. Pentru aplicarea acestei legi au fost
adoptate Normele metodologice cadru prin Hotărârea Guvernului
nr. 216 din 25 martie 19991049. Pe lângă aceste reglementări

(447)

cu caracter general, există reglementări speciale, derogatorii,

privind concesiunea unor bunuri, activităţi economice ori servicii
publice în Legea nr. 50/19911050, Legea 84 din 2ilulie 1992 privind
regimul zonelor libere1051, Legea nr. 238/2004 a petrolului1052,
Legea nr. 85/2003 a minelor1053.

B. Clasificarea drepturilor de concesiune şi obiectul

dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate publică.

1047
Supra, nr. 7, lit. D, c, nota 74.
1048
Supra, nr. 182, nota 4.
1049
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 140 din 6 aprilie 1999, modificată prin
Hotărârea Guvernului nr. 129 din 6 februarie 2003 pentru modificarea anexei nr. 1 la Normele
metodologice-cadru de aplicare a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, aprobate prin
Hotărârea Guvernului nr. 216/1999, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 88 din 12
februarie 2003.
1050
Supra, nr. 162, nota 119.
1051
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 182 din 30 iulie 1992, modi ficată prin
Legea nr. 414 din 26 iunie 2002 privind impozitul pe profit, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr. 456 din 27 iunie 2002 şi prin Legea nr. 244 din 9 iunie 2004 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 543 din 17 iunie 2004.
1052
Supra, nr. 130, nota 6.
1053
Supra, nr. 130, nota 7.
 a) Clasificarea drepturilor de concesiune. Deşi, de regulă
dreptul de concesiune este privit ca un drept real, având ca obiect
fie bunuri din domeniul public, fie bunuri din domeniul privat, în
realitate, dreptul de concesiune are o geometrie variabilă,
întrucât el se constituie nu numai în legătură cu anumite bunuri, ci
şi în legătură cu activităţi economice şi servicii publice de interes
naţional sau local, cum se prevede expres în art. 1 din Legea nr.
219/1998.
Acest temei legal permite distincţia între concesiunea de
bunuri, concesiunea de servicii publice şi concesiunea activităţilor
economice1054. Această distincţie este operantă nu numai în
legătură cu contractul de concesiune 1055, ci şi în legătură cu
drepturile şi obligaţiile care se nasc din contractul de concesiune.
Nu este exclus ca acelaşi contract de concesiune să aibă ca
obiect atât bunuri, cât şi servicii publice sau activităţi
economice1056.
b) Obiectul dreptului de concesiune asupra bunurilor
proprietate publică. În acest context interesează însă numai
dreptul de concesiune „asupra bunurilor proprietate publică.

1054
Pentru noţiunile de concesiune a serviciilor publice, concesiune a bunurilor şi concesiune a
activităţilor economice, A. Sebeni, „Noţiunea contractului de concesiune şi încheierea acestuia”, în
Dreptul nr. 8/1999, p. 5-13; L. Pop, op. cit., p. 87-89.
1055
Pentru contractul de concesiune în reglementarea cuprinsă în Legea nr. 15/1990, S. David,
„Contractul de concesiune”, în Dreptul nr. 9/1991, p. 36-52. Prin Legea nr. 219/1998 au fost
abrogate dispoziţiile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990 care reglementau contractul de concesiune,
la nivel general. Pentru contractul de concesiune reglementat de Legea nr. 219/1998, A. Sebeni, loc.
cit.; p. 3-20; S. Gherghina, A. Sebeni, „Efectele şi încetarea contractului de concesiune”, în Dreptul
nr. 11/1999, p. 3-22. Aceşti autori analizează, în primul rând, aspectele legate de contractul de
concesiune, fără a insista asupra naturii juridice a drepturilor născute din contractul de
concesiune. Mai ales problema naturii juridice a drepturilor născute din contractul de concesiune
de servicii publice şi din contractul de concesiune de activităţi economice ar trebui să constituie
obiectul cercetărilor ulterioare.
1056
Concesiunea de activităţi economice nu se confundă cu proiectarea, finanţarea, construcţia,
exploatarea, întreţinerea şi transferul oricărui bun public pe baza parteneriatului public-privat. Ca
urmare, Ordonanţa Guvernului nr. 16/2002 (supra, nr. 169, nota 13) nu a abrogat dispoziţiile legale
care reglementează concesiunea de activităţi economice.
 (448)

se poate constitui numai asupra, bunmilor, proprietate publică din

domeniile menţionate în art. 2, alin. 2 din Legea nr. 219/1998, cum
sunt transporturile publice; autostrăzile, podurile şi tunelurile
rutiere cu taxă de trecere; infrastructurile rutiere, feroviare,
portuare şi aeroportuare civile terenurile proprietate publică 1057,
plajele, cheiurile şi zonele libere; reţelele de transport şi de
distribuţie a energiei electrice şi termice, a petrolului şi gazelor
combustibile şi a apei potabile etc.
S-a observat că majoritatea bunurilor din aceste domenii
sunt afectate unor servicii publice, astfel încât concesionarea lor
se va face în acelaşi timp cu concesionarea serviciului public. Mai
mult, concesionarea bunurilor va fi în acest caz un accesoriu al
concesionării serviciului public. În mod autonom, concesiunea de
bunuri din domeniul public priveşte numai anumite terenuri
proprietate publică, plajele, cheiurile şi zonele libere 1058.
În legătură cu bunurile precizate în art. 2, alin. 2 din Legea nr.
219/1998, trebuie să se ţină seama că ele nu pot fi concesionate
dacă nu există autorităţi de reglementare ale căror avize sunt
obligatorii în ceea ce priveşte preţurile sau tarifele practicate de
concesionari în legătură cu asemenea bunuri (art. 2, alin. 3).
Cât priveşte bunurile din domeniul public, pot fi
concesionate numai bunurile din domeniile menţionate. într-
adevăr, posibilitatea concesionării altor bunuri decât cele din

1057
Conform art. 12 din Codul silvic, terenurile din fondul forestier proprietate publică de stat nu pot
forma obiectul dreptului de concesiune; în acest sens, M. Nicolae, loc. cit., p. 18.
1058
A. Sebeni, loc. cit., p. 15.
aceste domenii este recunoscută de lege numai în privinţa
bunurilor din domeniul privat 1059.
Bunurile din domeniul public asupra cărora se constituie
dreptul de concesiune fac parte din categoria aşa-numitor bunuri
dereţut. Conform art. 29, alin. 2, lit. a, fraza a II-a din Legea nr.
219/1998, „Sunt bunuri de retur bunurile care au făcut obiectul
concesiunii, precum şi cele care au rezultat în urma investiţiilor
impuse prin caietul de sarcini”. Aşadar, nu trebuie să se confunde
bunurile care au făcut obiectul concesiunii cu bunurile rezultate în
urma investiţiilor. Bunurile de retur au fost clasificate în bunuri de
retur propriu-zise şi bunuri de retur rezultate din investiţii1060. Dreptul
de concesiune, ca drept real, are ca obiect numai bunurile care
aparţin, chiar din momentul încheierii contractului de concesiune,

(449)

domeniului public1061. Aceste bunuri rămân în patrimoniul

concedentului, formând obiectul dreptului de proprietate publică.
Dreptul de concesiune nu neagă dreptul de proprietate publică al
statului ori al unităţii administrativ-teritoriale, ci se constituie pe
temeiul acesteia. Dimpotrivă, bunurile de retur rezultate din
investiţii formează obiectul dreptului de proprietate privată al
1059
Aceasta este concluzia care se desprinde din interpretarea sistematică a art. 2, alin. 1, lit. t şi art. 3
din Legea nr. 219/1998. Interpretarea conform căreia ar putea fi concesionate orice alte bunuri din
domeniul public, fără nici o hotărâre prealabilă a Guvernului, consiliilor judeţene sau locale ar crea un
regim juridic mai restrictiv pentru bunurile din domeniul privat decât pentru bunurile din domeniul
public, ceea ce este inadmisibil. Oricum, dispoziţiile art. 3 din lege sunt redactate în mod impropriu,
întrucât consiliile judeţene sau locale nu ar putea aproba concesionarea unor bunuri din domeniul privat
al statului, ci numai din domeniul lor privat. Ca urmare, aceste dispoziţii trebuie să fie înţelese ca având
în vedere domeniul privat în general, iar nu numai domeniul privat al statului.
1060
S. Gherghina, A. Sebeni, loc. cit., p. 10.
1061
Din această perspectivă, includerea tuturor bunurilor de retur, precum şi a bunurilor de preluare şi a
bunurilor proprii în obiectul concesiunii (S. Gherghina, A. Se-beni, loc. cit., p. 8) are în vedere un
înţeles mai general al noţiunii de concesiune, privită nu ca drept real, ci ca operaţiune juridică în care
sunt incluse elementele prealabile încheierii contractului de concesiune, contractul de concesiune şi
efectele sale, inclusiv efectele încetării contractului de concesiune.
concesionarului până în momentul încetării contractului de
concesiune1062.
Bunurile de retur se deosebesc de bunurile de preluare,
care sunt destinate realizării serviciilor publice şi asupra cărora
concesionarul are un drept de proprietate până la încetarea
contractului de concesiune, în măsura în care con-cedentul îşi
manifestă intenţia de a dobândi aceste bunuri cu plata unei
compensaţii egale cu valoarea contabilă actualizată, conform
dispoziţiilor caietului de sarcini. De asemenea, bunurile de retur
sunt distincte de bunurile proprii, care rămân în proprietatea
concesionarului şi după încetarea contractului de concesiune
(art. 29, alin. 2 din Legea nr. 219/1998) 1063.

C. Titularii dreptului de concesiune asupra bunurilor

proprietate publică.

Conform arf. 5, alin. 2 din Legea nr. 219/1998, „Calitatea de

concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană
juridică de drept privat, română ori străină.” Întrucât legea nu
distinge, această dispoziţie legală se aplică şi concesiunii de
bunuri din domeniul public. Ca urmare, calitatea de titular al
1062
În acest sens, ibidem, p. 10. Autorii precizează că transferul gratuit al bunurilor de retur din
investiţii către concedent se face numai dacă încetează concesiunea prin ajungere la termen (expirarea
concesiunii); dacă încetarea concesiunii s-a produs înainte de expirarea termenului, din alte cauze,
concedentul are obligaţia, pe temeiul răspunderii contractuale sau ca modalitate de împărţire a riscului
contractual, să plătească o compensaţie către concesionar în raport cu valoarea neamortizată a
investiţiilor realizate. Deşi autorii nu precizează, transferul bunurilor de retur rezultate din investiţii în
patrimoniul concedentului se va produce în domeniul public sau în domeniul privat, în funcţie de
natura juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor concesionate. Transferul nu se produce însă
prin efectul legii, pur şi simplu, ci în temeiul contractului de concesiune, care cuprinde şi clauza
referitoare la acest transfer. Această clauză este cuprinsă în contractul de concesiune, chiar dacă părţile
nu au prevăzut-o expres. Mai mult, părţile nici nu ar putea să deroge, prin voinţa lor, de la o asemenea
clauză.
1063
Din aceste dispoziţii legale nu rezultă însă în mod clar diferenţa dintre bunurile de preluare şi
bunurile proprii. De lege ferenda, ar trebui să se precizeze că bunurile de preluare sunt bunurile care
aparţin concesionarului şi sunt necesare sau utile desfăşurării activităţii care formează obiectul
concesiunii, în timp ce bunurile proprii sunt utilizate doar în mod accidental.
dreptului de concesiune asupra acestor bunuri nu o poate avea
decât o persoană fizică sau o persoană juridică de drept privat,
inclusiv o societate comercială cu capital integral sau majoritar
de stat, română sau străină, iar nu şi o persoană juridică de
drept public1064.

(450)

În unele situaţii, persoanele fizice nu pot avea calitatea de

concesionar. De exemplu, în cazul operaţiunilor petroliere,
numai persoanele juridice pot să aibă calitatea de concesionar
(art. 2.7 din Legea nr. 238/2004).

D. Constituirea dreptului de concesiune asupra bunurilor

proprietate publică.

Acest drept de concesiune se constituie prin contractul de

concesiune. Conform art. 1, alin. 2 din Legea nr. 219/1998,
contractul de concesiune este un „contract prin care o persoană,
numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de
cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care
acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de
exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public,
în schimbul unei redevenţe”.
În măsura în care contractul de concesiune are ca obiect
bunuri din domeniul public1065, el este considerat un contract
1064
M. Nicolae, loc. cit., p. 18; C. Bîrsan, op. cit., p. 112.
1065
Contractul de concesiune având ca obiect bunuri din domeniul privat este considerat un contract
civil, supus regulilor de drept comun (A. Sebeni, loc. cit., p. 17; L. Pop, op. cit., p. 89). Această
afirmaţie este numai parţial exactă. Într-adevăr, regulile de drept comun din materia contractului civil
sunt aplicabile numai în măsura în care nu există dispoziţii legale sau contractuale derogatorii.
Dispoziţiile legale derogatorii din Legea nr. 219/1998 şi din alte legi speciale referitoare la concesiune
administrativ. Specificul acestui contract administrativ constă nu
numai în coexistenţa unei aşa-numite părţi reglementare, conţinând
clauzele obligatorii, indiferent dacă acestea sunt sau nu incluse
expres în contract, cu o parte propriu-zis contractuală, ci şi în faptul
că regulile de drept comun din materia contractelor civile nu sunt
aplicabile contractului administrativ ca întreg, ci numai părţii
propriu-zis contractuale. Prevederile din caietul de sarcini
referitoare la organizarea, funcţionarea şi condiţiile de exploatare
ale serviciului public formează partea reglementară a contractului
de concesiune (art. 31, alin. 1 din Legea nr. 219/1998 şi art. 49 din
Normele metodologice cadru), în timp ce clauzele financiare şi cele
referitoare la durata concesiunii sunt rezultatul voinţei părţilor, pe
baza negocierii1066.
Contractul de concesiune este în acest caz, intuitu personae,
solemn, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, cu executare
succesivă şi constitutiv de drepturi reale1067.
Dreptul de concesiune se constituie, prin contractul de
concesiune, de către concedent. Conform art. 5, alin. 1 din Legea
nr. 219/1998, „Au calitatea de concedent, în numele statului,
judeţului, oraşului sau comunei:

(451)

au, în cea mai mare parte, caracter imperativ, indiferent dacă bunurile concesionate aparţin domeniului
public sau domeniului privat. De asemenea, modificarea părţii reglementare în mod unilateral şi
denunţarea unilaterală de către autoritatea concedentă operează, conform art. 31, alin. 1 şi art. 35, lit. b,
în toate cazurile, iar regulile de drept comun se aplică şi contractului de concesiune în partea
nereglementară, indiferent dacă bunurile concesionate aparţin domeniului public sau domeniului privat
(S. Gherghina, A. Sebeni, loc. cit., p. 6). Aşa fiind, diferenţa dintre contractul administrativ de
concesiune şi contractul de drept comun de concesiune constă în aceea că, în primul caz, regulile de
drept comun se aplică numai părţii nereglementare, în timp ce, în al doilea caz, aceste reguli se aplică
întregului contract, în măsura în care nu există dispoziţii legale sau contractuale derogatorii.
1066
S. Gherghina, A. Sebeni, loc. cit., p. 4 şi 5.
1067
A. Sebeni, loc. cit., p. 17.
 a. ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale, pentru bunurile proprietate publică sau privată a
statului ori pentru activităţile şi serviciile publice de interes naţional;
b. consiliile judeţene, consiliile locale sau instituţiile publice de
interes local, pentru bunurile proprietate publică ori privată a judeţului,
oraşului sau comunei ori pentru activităţile şi serviciile publice de
interes local”. Deşi formularea este improprie, totuşi intenţia
legiuitorului a fost aceea de a preciza că statul sau o unitate
administrativ-teritorială are calitatea de concedent, ca titular al dreptului
de proprietate publică asupra bunului în legătură cu care s-a
constituit dreptul de concesiune. Celelalte autorităţi publice
menţionate în acest text legal acţionează „în numele statului,
judeţului, oraşului sau comunei”, iar nu în nume propriu.
Încheierea contractului de concesiune de către ministere,
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale sau instituţii
publice de interes local nu presupune existenţa unui drept de
administrare în patrimoniul acestor autorităţi publice. Dreptul de
concesiune se întemeiază direct pe dreptul de proprietate publică, iar
nu pe dreptul de administrare. Dreptul acestor autorităţi de a încheia
contractul de concesiune în numele titularului dreptului de proprietate
publică se întemeiază pe dispoziţiile art. 5, alin. 1 din Legea nr.
219/1998, iar nu pe dreptul de administrare. Dreptul de administrare
nu cuprinde dispoziţia juridică, astfel încât titularul său nu poate
constitui, în mod direct, un drept de concesiune.
Încheierea contractului de concesiune este precedată de un
studiu de oportunitate efectuat de către concedent, conform art. 7 din
Legea nr. 219/1998, iar, potrivit art. 8 din acelaşi act normativ,
„Concesionarea bunurilor proprietate publică ori privată a statului, a
activităţilor sau serviciilor publice se aprobă, pe baza caietului de
sarcini al concesiunii, prin hotărârea Guvernului, a consiliului
judeţean, orăşenesc sau comunal, după caz”.
Contractul de concesiune se încheie, de regulă, pe baza unei
proceduri de licitaţie publică deschisă sau de licitaţie publică deschisă
cu preselecţie, potrivit art. 11-25. Dacă prima licitaţie nu a condus la
desemnarea unui câştigător, se poate organiza o nouă licitaţie (art.
19, alin. 2). Numai dacă nici a doua licitaţie nu a condus la
desemnarea unui câştigător se recurge, conform art. 26 şi 27, la
procedura negocierii directe.

(452)

În termen de 30 de zile de la data la care concedentul a

informat ofertantul despre acceptarea ofertei sale trebuie să se
încheie contractul de concesiune, dacă prin caietul de sarcini nu
s-a stabilit altfel (art. 28, alin. 1). Nerespectarea acestui termen
atrage obligarea la daune-interese a părţii aflate în culpă, iar
refuzul ofertantului declarat câştigător de a încheia contractul de
concesiune este sancţionată cu pierderea garanţiei depuse pentru
participare şi cu daune-interese (art. 28, alin. 2 şi 3).

E. Caracterele dreptului de concesiune.

Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică

este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, dar temporar.
Potrivit art. 28, alin. 6 din Legea nr. 219/1998, „în toate
cazurile contractul de concesiune va menţiona interdicţia pentru
concesionar de a subconcesiona, în tot sau în parte, unei alte
persoane obiectul concesiunii”. Aşadar, nu numai transmiterea
dreptului de concesiune, dar şi subconcesionarea este prohibită de
lege. Această dispoziţie legală subliniază regula caracterului
intuitu personae al contractului de concesiune1068. Pe cale de
consecinţă, dreptul de concesiune este insesizabil; concesionarul
nu poate să constituie garanţii reale asupra bunurilor proprietate
publică primite în concesiune 1069. De asemenea, dreptul de
concesiune este imprescriptibil sub aspect extinctiv şi sub aspect
achizitiv. în cazul bunurilor mobile, nu poate fi opusă posesia de
bună-credinţă în cazul art. 1909 şi 1910 C. civ.
În schimb, dreptul de concesiune asupra bunurilor
proprietate publică are caracter temporar. El se poate constitui
pentru o perioadă de cel mult 49 de ani, cum se precizează expres
în art. 1, alin. 2 şi în art. 30, alin. 1 din Legea nr. 219/1998, începând
de la data semnării contractului de concesiune. La stabilirea
duratei concesiunii, se ţine seama de perioada de amortizare a
investiţiilor care urmează să fie realizate de către concesionar.
Întrucât contractul de concesiune poate fi prelungit pentru o
perioadă egală cu cel mult jumătate din durata sa iniţială, prin
acordul de voinţă al părţilor, rezultă că durata maximă a

1068
Pentru excepţiile de la această regulă, intra, lit. F, text şi nota 132.
1069
în legătură cu sarcinile constituite asupra bunurilor de retur rezultate din investiţii, S. Gherghina, A.
Sebeni, loc. cit., p. 17 şi 18.
dreptului de concesiune poate fi de 73 de ani şi şase luni.1070
Prelungirea contractului de concesiune nu poate fi decisă chiar

(453)

în momentul încheierii contractului de concesiune, ci numai prin

acordul ulterior al părţilor; de asemenea, părţile nu pot stipula în
contractul de concesiune o clauză privind obligaţia concedentului de
a prelungi concesiunea sau o clauză referitoare la o condiţie
suspensivă a cărei îndeplinire să determine prelungirea contractului;
în caz contrar, s-ar încălca dispoziţia art. 30, alin. 1 cu privire la
durata maximă de încheiere a contractului de concesiune1071.

F. Conţinutul juridic al drotului de concesiune.

Deşi, în cazul dreptului de concesiune asupra bunurilor

proprietate publică, Legea nr. 213/1998 nu reia dispoziţiile art. 12,
alin. 3, fraza I, în care se precizează că titularul dreptului de

1070
Această durată maximă a dreptului de concesiune este aplicabilă şi în ipoteza în care el se constituie
cu privire la terenuri, indiferent dacă acestea aparţin domeniului public sau domeniului privat. Într-
adevăr, prin Legea nr. 453 din 18 iulie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991
privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor
(publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 431 din 1 august 2001) a fost modificat art. 19
din Legea nr. 50/1991, fiind înlăturată prevederea care statua că dreptul de concesiune asupra
terenurilor destinate construcţiilor se constituie pe durata existenţei construcţiei clădite pe teren.
Această soluţie legislativă este însă criticabilă în ipoteza dreptului de concesiune asupra terenurilor
aparţinând domeniului privat, drept constituit în vederea construirii unor clădiri proprietate privată. De
lege ferenda, ar trebui să se revină la ideea constituirii dreptului de concesiune pe durata de existenţă a
construcţiei; mai mult, într-o asemenea situaţie, dreptul de concesiune ar trebui să fie un accesoriu al
dreptului de proprietate privată asupra construcţiei, astfel încât să se transmită, de drept, o dată cu
transmiterea dreptului de proprietate asupra construcţiei. Nici de lege lata asemenea clădiri nu ar putea
fi considerate ca bunuri de retur de investiţie, astfel încât concedentul să le poată dobândi în mod
gratuit la expirarea termenului de concesiune, ci cel mult ca bunuri de preluare, pentru care concedentul
trebuie să plătească o despăgubire. Pentru contractele de concesiune încheiate anterior acestei
modificări, durata dreptului de concesiune rămâne durata existenţei construcţiei, întrucât, pe de o parte,
efectul naşterii dreptului de concesiune cu o anumită durată s-a născut anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 453/2001 şi, pe de altă parte, oricum această lege nu conţine o prevedere expresă privind
modificarea acestui efect.
1071
S. Gherghina, A. Sebeni, loc. cit., p. 19.
administrare poate să posede, să folosească şi să dispună de bunul
încredinţat, totuşi, mutatis mutandis, aceste dispoziţii se aplică şi
dreptului de concesiune.
În conţinutul juridic al acestui drept intră şi atributul posesiei ca
element de drept, iar nu ca stare de fapt, adică dreptul de a stăpâni
bunul în calitate de concesionar. Folosinţa bunului (usus şi fructus)
trebuie să se facă în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul de
concesiune1072. În acest sens, s-a recunoscut dreptul concesionarului
de a culege în proprietate fructele bunului concesionat. Mai mult, s-a
apreciat că în conţinutul juridic al dreptului de concesiune intră şi
atributul dispoziţiei materiale, concesionarul putând să dobândească
în proprietate productele1073.
Cât priveşte dispoziţia juridică, deşi regula este aceea a
inalienabilităţii dreptului de concesiune, totuşi, în mod excepţional,
legea recunoaşte posibilitatea transferului drepturilor şi obligaţiilor
născute dintr-un acord petrolier către o altă persoană juridică, cu
aprobarea scrisă a autorităţii competente (art. 34 din Legea nr.
238/2004). Tot astfel, conform art. 24, alin. 1 din Legea nr. 85/2003 a
minelor, titularul unei licenţe de concesiune poate să transfere unei
alte persoane juridice drepturile şi obligaţiile născute din contractul
de concesiune, cu aprobarea scrisă a autorităţii competente1074. De
asemenea, conform art. 24,

(454)

1072
M. Nicolae, loc. cit., p. 18.
1073
L. Pop, op. cit., p. 92.
1074
M. Nicolae, loc. cit., p. 18 şi 19, nota 33. Este de observat că transferul priveşte nu numai
drepturile, ci şi obligaţiile concesionarului. Este vorba deci de o adevărată cesiune a contractului, ca o
excepţie de la regula din dreptul civil român conform căreia este permisă numai cesiunea de creanţă, iar
nu şi cesiunea de datorie. Pentru cesibilitatea elementelor patrimoniale, supra, nr. 5, lit. A şi nr. 19, nota
137.
alin. 3 din acest ultim act normativ, „în cazul în care titularul
licenţei îşi modifică statutul prin reorganizare, vânzare sau orice
alte motive, licenţa, aşa cum a fost negociată, va fi acordată prin
act adiţional succesorilor legali ai titularului, în baza contractului
dintre părţi sau a hotărârii judecătoreşti, prezentată autorităţii
competente”. Aparent, în toate aceste cazuri, contractul de
concesiune îşi pierde caracterul intuitu personae. În realitate,
concluzia este valabilă numai în a doua situaţie, pentru că, în
prima situaţie, aprobarea autorităţii competente presupune
selectarea cesionarului de către concedent, selectare care exprimă
caracterul intuitu personae.

G. Încetarea dreptului de concesiune.

În art. 35 din Legea nr. 219/1998 sunt menţionate cauzele de

încetare a contractului de concesiune: expirarea termenului
concesiunii, denunţarea unilaterală de către concedent, rezilierea
şi intervenţia unui caz fortuit sau de forţă majoră. Aceste cauze de
încetare a contractului de concesiune sunt obligatorii, indiferent
dacă ele au fost menţionate sau nu de către părţi, dar nu şi
limitative. Părţile pot să prevadă şi alte cazuri de încetare a
concesiunii. Mai mult, s-a apreciat că acordul părţilor şi renunţarea
concesionarului la concesiune (renunţare valabilă însă numai în
cazul imposibilităţii obiective de a continua concesiunea) sunt
cauze de încetare a concesiunii chiar dacă nu au fost prevăzute
de părţi în contract 1075.
Este evident că încetarea contractului de concesiune
determină şi încetarea dreptului de concesiune asupra bunurilor
1075
L. Pop, op. cit., p. 92 şi 93.
proprietate publică. Acest moment diferă în funcţie de cauza de
încetare. Este simplu de determinat momentul încetării dreptului
de concesiune în cazul acordului părţilor şi în cazul expirării
termenului pentru care a fost încheiat contractul de concesiune,
ţinând, desigur, seama şi de eventuala prelungire.
În ipoteza denunţării unilaterale de către concedent,
încetarea contractului de concesiune şi deci a dreptului de
concesiune asupra bunurilor proprietate publică se produce însă
numai după plata unei despăgubiri juste către concesionar, într-
adevăr, conform art. 35, lit. b din Legea nr. 219/1998, această
despăgubire, care cuprinde atât prejudiciul efectiv suferit
(damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum
cessans)1076, trebuie să fie prealabilă încetării contractului şi
dreptului de concesiune. Este de observat că denunţarea
unilaterală nu este expresia arbitrară a voinţei concedentului, ea
fiind legitimă numai în cazul în care interesul naţional sau local o
impune. Dreptul de denunţare unilaterală nu trebuie să fie
confundat cu rezilierea contractului cerută de către concedent,
care poate opera numai în cazul culpei concesionarului;
denunţarea unilaterală se deosebeşte şi de refuzul de a prelungi
concesiunea, în acest ultim caz, concedentul neputând fi obligat
la plata unei despăgubiri 1077.

(455)

Rezilierea contractului de concesiune poate fi cerută de oricare

dintre părţi dacă cealaltă nu îşi îndeplineşte, în mod culpabil,
1076
S. Gherghina, A. Sebeni, loc. cit., p. 21, text şi nota 60.
1077
S. Gherghina, A. Sebeni, loc. cit., p. 20, text şi notele 53 şi 54. Pentru diferite exemple de aplicare a
acestei cauze de încetare a concesiunii în jurisprudenţa franceză, ibidem, text şi notele 56-59.
obligaţiile prevăzute în contractul de concesiune. Rezilierea are
caracter judiciar1078, dar părţile pot insera în contractul de
concesiune un pact comisoriu expres. În acest sens, în art. 28,
alin. 5 din Legea nr. 219/1998 se precizează că părţile vor putea
să introducă în contractul de concesiune clauze specifice
referitoare la reziliere. În toate cazurile, partea îndreptăţită poate
să ceară şi daune-interese, dacă sunt îndeplinite condiţiile de
acordare a acestora. încetarea dreptului de concesiune în
ipoteza rezilierii depinde de natura rezilierii1079. În cazul rezilierii
judiciare, contractul încetează cu efecte numai pentru viitor la
data expirării termenului de graţie sau la data rămânerii definitive
şi irevocabile a hotărârii prin care s-a admis acţiunea. În cazul
rezilierii convenţionale, dacă, prin pactul comisoriu expres, s-a
înlăturat rolul instanţei de judecată în aplicarea acestei sancţiuni
civile, încetarea contractului are loc în momentul în care debitorul
a luat cunoştinţă de punerea în întârziere, dacă aceasta a rămas
necesară, sau în momentul emiterii declaraţiei unilaterale de
reziliere. În momentul încetării contractului, încetează şi dreptul
de concesiune asupra bunurilor proprietate publică.
Imposibilitatea fortuită de executare determinată fie de un
caz de forţă majoră, fie de un caz fortuit, duce la încetarea
contractului, fără posibilitatea obligării concesionarului la
despăgubiri. Interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 35, lit. e
din Legea nr. 219/1998 şi a dispoziţiilor art. 71, alin. 1 din Normele
metodologice cadru permite concluzia că nu numai forţa majoră,
ci şi cazul fortuit determină încetarea contractului de concesiune.
într-adevăr, noţiunea de imposibilitate obiectivă de executare
1078
Caracterul judiciar al rezilierii, în absenţa unui pact comisoriu expres, este expres menţionat în art.
70 din Normele metodologice cadru.
1079
Pentru momentul în care operează rezoluţiunea şi rezilierea, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea
contractelor civile, Editura AII, Bucureşti, 1997, p. 161-164.
include în sfera sa atât forţa majoră, cât şi cazul fortuit1080. De
asemenea, din aceste dispoziţii legale mai rezultă că aşa-zisa
renunţare la concesiune din partea concesionarului este, în
realitate, o declaraţie de notificare a forţei majore ori a cazului
fortuit care trebuie să fie făcută imediat după apariţia acestor
împrejurări1081. Momentul încetării dreptului de concesiune asupra
bunurilor proprietate publică este momentul comunicării notificării
cazului de forţă majoră sau a cazului fortuit.

H. Natura juridică a dreptului de concesiune asupra

bunurilor proprietate publică.

Dreptul de concesiune este un drept real, constituit, ca şi

dreptul de administrare, pe temeiul dreptului de proprietate
publică. El nu dezmembrează dreptul de proprietate publică.
Caracterele juridice, conţinutul, constituirea, exercitarea şi
încetarea sa conturează elementele specifice care îl
individualizează

(456)

ca o figură juridică distinctă în materia drepturilor reale. Regimul

juridic al dreptului de concesiune este, în primul rând, unul de
drept public. Conţinutul şi condiţiile de exercitare a dreptului de
concesiune asupra bunurilor proprietate publică sunt stabilite, în
primul rând, prin partea reglementară a contractului de
concesiune. Dreptul de control pe care ministerele de resort şi
1080
În sensul că aceste dispoziţii au în vedere numai forţa majoră, iar nu şi cazul fortuit, S. Gherghina,
A. Sebeni, loc. cit., p. 22. Autorii apreciază că, dacă este vorba de caz fortuit, concedentul ar putea cere
rezilierea contractului de concesiune şi obligarea concesionarului la despăgubiri.
1081
S. Gherghina, A. Sebeni, loc. cit., p. 22.
Ministerul Finanţelor îl au asupra concesiunilor de interes
naţional, iar direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului
financiar de stat judeţene şi a municipiului Bucureşti asupra
concesiunilor de interes local accentuează specificul dreptului de
concesiune ca drept real. Exercitarea sa în regim de drept public
este accentuată de dreptul concedentului de a modifica unilateral
partea reglementară a contractului de concesiune, din motive
excepţionale legate de interesul naţional sau local, după caz, cu
notificarea prealabilă a concesionarului şi cu plata despăgubirilor
pentru prejudiciile cauzate, conform art. 31 din Legea nr.
219/1998. In raporturile juridice de drept privat, dreptul de
concesiune este însă opozabil erga omnes, ca oricare alt drept
real principal.

I. Definirea dreptului de concesiune asupra bunurilor

proprietate publică.

În cele de mai sus au fost conturate elementele necesare

pentru definirea acestui drept real. Dreptul de concesiune asupra
bunurilor proprietate publică este dreptul real principal,
inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, constituit, cu titlu oneros,
pe baza contractului de concesiune încheiat între autoritatea
concedentă şi o persoană fizică sau o persoană juridică de drept
privat cu privire la un bun din domeniul public, ca modalitate de
exercitare a dreptului de proprietate publică şi care conferă
titularului său, în mod temporar, atributele posesiei, folosinţei şi
dispoziţiei, cu respectarea obligaţiilor prevăzute în actul de
constituire, precum şi a limitelor materiale şi juridice.
 193. Dreptul real de folosinţă gratuită asupra bunurilor
proprietate publică.
A. Precizări terminologice. Sediul materiei.

Ca şi dreptul de concesiune, dreptul real de folosinţă gratuită

asupra unor bunuri din patrimoniul statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale se înfăţişează în două forme, în funcţie de
natura bunurilor care constituie obiectul lui: bunuri din domeniul
public sau bunuri din domeniul privat. Astfel, potrivit art. 17 din
Legea nr. 213/1998, „Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot
da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen
limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară
activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor
publice”. Această dispoziţie legală, cu valoare generală, este
reluată cu referire specială la unităţile administrativ-teritoriale, în
art. 126 din Legea nr. 215/2001: „Consiliile locale şi consiliile
judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri
mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală ori
judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care
desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori
serviciilor publice.” Ultima dispoziţie legală a lărgit însă sfera
obiectului dreptului real de folosinţă gratuită, întrucât, în cazul
unităţilor administrativ-teritoriale, a permis constituirea acestui
drept nu numai cu privire la bunurile imobile, ci şi cu privire la
bunurile mobile.

(457)
 Ambele texte legale au fost însă adoptate fără un temei
constituţional. Cu toate acestea, s-a apreciat că prin lege poate fi
creat un drept real, ca modalitate de exercitare a dreptului de
proprietate publică, independent de orice temei constituţional1082.
Cât timp însă normele constituţionale prevăd expres că
bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi precizează limitativ
modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică, este
greu de admis că pot fi create noi asemenea modalităţi prin lege,
fie ea şi organică. Diferenţa dintre dreptul de proprietate publică şi
dreptul de proprietate privată, sub aspectul reglementării
constituţionale, constă, între altele, în precizarea modalităţilor de
exercitare, la nivelul legii fundamentale, numai în legătură cu
dreptul de proprietate publică.
Iată de ce revizuirea Constituţiei a înlăturat neconcordanţa
dintre cele două dispoziţii legale şi normele constituţionale care
reglementează dreptul de proprietate publică. Într-adevăr, prin art.
136, alin. 4, fraza a II-a, teza a Ii-a din Constituţie, în forma
revizuită, s-a precizat expres că bunurile proprietate publică pot fi
date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Noul text constituţional permite o nouă lectură a dispoziţiilor
cuprinse în art. 17 din Legea nr. 213/1998 şi în art. 126 din Legea
nr. 215/2001, prin delimitarea dreptului real de folosinţă gratuită
asupra bunurilor din domeniul public de dreptul real de folosinţă
gratuită asupra bunurilor din domeniul privat.

B. Obiectul dreptului real de folosinţă gratuită asupra

bunurilor proprietate publică.
1082
În acest sens, M. Nicolae, loc. cit., p. 19 (acest autor apreciază că reglementarea legală a dreptului
real de folosinţă gratuită asupra unor bunuri proprietate publică nu intră în coliziune cu normele
constituţionale, întrucât, deşi aceste norme nu prevăd un asemenea drept, nici nu-1 interzic în mod
expres); C. Bîrsan, op. cit., p. 116 şi 117.
 Textul constituţional evocat mai sus nu limitează sfera
bunurilor proprietate publică asupra cărora se poate constitui
dreptul real de folosinţă gratuită. Ca urmare, după revizuirea
Constituţiei, acest drept real se poate constitui nu numai
asupra bunurilor imobile, ci şi asupra bunurilor mobile,
indiferent dacă este vorba de domeniul public al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale. Limitarea cuprinsă în art. 17 din
Legea nr. 213/1998 nu mai este operantă deci nici în legătură cu
domeniul public al statului. Chiar dacă în art. 136, alin. 4, teza a
II-a din Constituţie, în forma revizuită, se precizează că
modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică se
realizează în condiţiile legii, ele nu pot limita sfera de aplicare a
dreptului real de folosinţă gratuită asupra bunurilor din
domeniul public, ci au în vedere numai constituirea, durata,
încetarea şi alte asemenea aspecte ale acestui drept. Important
este ca bunul asupra căruia se constituie dreptul real de
folosinţă gratuită să nu fie, în acelaşi timp, obiectul unei alte
modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate publică.
Titularii dreptului real de folosinţă gratuită asupra bunurilor
proprietate publică, între textul constituţional şi textele legale care
consacră dreptul real de folosinţă gratuită asupra bunurilor
proprietate publică există o diferenţă de

(458)

formulare cu privire la titularii acestui drept. În art. 17 din Legea nr.

213/1998 şi în art. 126 din Legea nr. 215/2001 se precizează că
acest drept real se poate constitui în favoarea persoanelor juridice
fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de
utilitate publică, ori a serviciilor publice. Pe de altă parte, în art.
136, alin. 4, fraza a II-a, teza a II-a din Constituţie, în forma revizuită,
se menţionează că dreptul real de folosinţă gratuită se poate
constitui în favoarea instituţiilor de utilitate publică. Afirmă această
diferenţă de formulare şi o diferenţă de sens în legătură cu titularii
acestui drept real? Sfera instituţiilor în favoarea cărora se poate
constitui acest drept este mai restrânsă sau mai largă în formularea
constituţională decât în cea legală? Într-adevăr, în cele două texte
legale se precizează că acest drept real de folosinţă se poate constitui
numai în favoarea persoanelor juridice fără scop lucrativ, în timp ce în
textul constituţional nu există o asemenea limitare. Dar în primele
două texte sunt menţionate şi serviciile publice ca posibile beneficiare
ale dreptului real de folosinţă gratuită.
Mai întâi, indiferent de formularea constituţională sau legală,
este evident că dreptul real de folosinţă gratuită asupra bunurilor
proprietate publică se poate constitui numai în favoarea persoanelor
juridice de drept privat, iar nu şi în favoarea persoanelor juridice de
drept publice. Altfel spus, instituţiile publice nu au de ce să
beneficieze de constituirea dreptului real de folosinţă gratuită cât timp
în favoarea lor se constituie, tot în mod gratuit, dreptul de
administrare. De asemenea, pentru acelaşi considerent, dreptul de
folosinţă gratuită nu se poate constitui în favoarea regiilor autonome.
Dreptul real de folosinţă gratuită asupra bunurilor din domeniul public,
spre deosebire de dreptul de concesiune având ca obiect asemenea
bunuri, nu are ca finalitate exploatarea economică a acestora, ci
încurajarea desfăşurării unor activităţi de utilitate publică.
În al doilea rând, dincolo de diferenţa de formulare dintre
textul constituţional şi textele legale, scopul constituirii dreptului real
de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică rămâne
acelaşi, respectiv încurajarea desfăşurării unor activităţi de utilitate
publică. Din această perspectivă, ambele formulări trimit la noţiunea
de utilitate publică în definirea dată prin Ordonanţa Guvernului nr.
26/20001083. Conform art. 381 din acest act normativ, „Prin utilitate
publică se înţelege orice activitate care vizează atingerea unor
scopuri benefice în domenii de interes public general şi/sau
comunitar”. Prin ipoteză, acest text legal are în vedere numai
persoanele juridice fără scop lucrativ. Pe lângă criteriul definit în art.
381, persoanele juridice fără scop lucrativ pot fi considerate că
desfăşoară o activitate de utilitate publică în măsura în care
îndeplinesc şi celelalte criterii prevăzute în art. 38 din acelaşi act
normativ1084.

(459)

Dar, spre deosebire de textul constituţional, textele art. 17 din

Legea nr. 213/1998 şi art. 126 din Legea nr. 215/2001 adaugă şi
serviciile publice ca beneficiare ale dreptului real de folosinţă gratuită.

1083
Supra, nr. 6, lit. C, nota 52.
1084
Conform acestui text legal, „(1) O asociaţie sau fundaţie poate fi recunoscută de către Guvernul
României ca fiind de utilitate publică, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau comunitar, după caz, şi func ţionează cel
puţin 3 ani, anterior datei depunerii cererii privind recunoaşterea statutului de utilitate publică;
b) a realizat majoritatea obiectivelor stabilite;
c) prezintă un raport de activitate din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi ante rioare
semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului sau însoţit de situaţiile
financiare anuale şi de bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani anteriori datei depunerii cererii
privind recunoaşterea statutului de utilitate publică;
d) valoarea activului patrimonial pe fiecare dintre cei 3 ani anteriori este cel puţin egală cu valoarea
patrimoniului iniţial.
(2) Guvernul României, prin organul său de specialitate, poate, la propunerea autorităţii
administrative competente, să acorde o dispensă de la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) lit.
a) şi b), dacă:
a) asociaţia sau fundaţia solicitantă a rezultat din fuziunea a două sau mai multe asociaţii ori fundaţii
preexistente; şi
b) fiecare dintre asociaţiile sau fundaţiile preexistente ar fi îndeplinit cele două condiţii, dacă ar fi
formulat solicitarea în mod independent.”
Noţiunea de serviciu public are un sens organic, având în vedere
chiar organismul stabilit de stat ori de autorităţile administraţiei
publice locale pentru satisfacerea unui interes public, şi un sens
material, prin care sunt desemnate activităţile desfăşurate în
vederea realizării unui asemenea interes public1085. În acest ultim
înţeles, serviciul public poate fi exercitat nu numai de o persoană
juridică de drept public, ci şi de o persoană juridică de drept privat
căreia i se concesionează un asemenea serviciu pe care îl
exploatează sub controlul autorităţii concedente. Aceste două texte
legale au în vedere numai persoane juridice de drept privat care
exploatează, prin concesionare, servicii publice. Cum am văzut,
dacă ar fi vorba de persoane juridice de drept public, respectiv de
instituţii publice, ele ar putea beneficia de dreptul de administrare,
iar nu de dreptul real de folosinţă gratuită. Dar, în raport cu
formularea restrictivă a textului constituţional, dreptul real de
folosinţă gratuită asupra bunurilor din domeniul public se poate
constitui numai în favoarea instituţiilor de utilitate publică, adică a
persoanelor juridice de drept privat fără scop lucrativ care
desfăşoară activităţi de utilitate publică, în sensul art. 38 şi 381 din
Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000. În favoarea persoanelor juridice
de drept privat care exploatează în regim de concesiune servicii
publice se poate constitui numai dreptul real de folosinţă gratuită
asupra bunurilor din domeniul privat.

D. Constituirea dreptului real de folosinţă gratuită

asupra bunurilor proprietate publică.

1085
Pentru noţiunea de servicii publice, A. Sebeni, loc. cit., p. 5-7, text şi notele 12-23.
 Deşi nu există prevederi legale în legătură cu constituirea
acestui drept, se aplică prin asemănare regulile care guvernează
dreptul de administrare1086.

(460)

Ca urmare, dreptul real de folosinţă gratuită asupra bunurilor

proprietate publică se constituie, după caz, prin Hotărârea Guvernului
sau a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, aplicându-se prin
asemănare dispoziţiile art. 12, alin. 2 din Legea nr. 213/1998. În actul
administrativ de constituire se va preciza durata acestui drept real de
folosinţă. Atât în art. 17 din Legea nr. 213/1998, cât şi în art. 126 din
Legea nr. 215/2001 este prevăzut expres caracterul temporar al
dreptului real de folosinţă. De asemenea, în actul de constituire vor fi
menţionate obligaţiile beneficiarului folosinţei, ţinând seama de
activitatea de utilitate publică căreia îi este afectat bunul care
formează obiectul dreptului real de folosinţă.
Ca şi în cazul dreptului de administrare, între autoritatea care
constituie dreptul de folosinţă şi beneficiarul acestui drept se stabilesc
raporturi de subordonare, iar nu raporturi de drept privat. Chiar dacă
există o solicitare iniţială din partea instituţiei de utilitate publică,
constituirea dreptului real de folosinţă asupra bunurilor proprietate
publică nu are caracter contractual. Actul de constituire rămâne un act
unilateral, cu caracter administrativ. Totuşi, spre deosebire de dreptul
de administrare, acest drept real de folosinţă nu se poate constitui
împotriva voinţei instituţiei beneficiare. Mai mult, este necesară
1086
În acest sens, s-a apreciat că regimul juridic al acestui drept de folosinţă este asemănător cu acela al
dreptului de administrare (M. Nicolae, loc. cit., p. 20), cu precizarea că dreptul de folosinţă, spre
deosebire de dreptul de administrare, are caracter temporar (C. Bîrsan, op. cit., p. 117).
solicitarea acestei persoane juridice de drept privat sau cel puţin
acordul prealabil al acesteia în legătură cu constituirea dreptului real
de folosinţă gratuită asupra unui anumit bun din domeniul public.
Solicitarea sau acordul prealabil al persoanei juridice care desfăşoară
o activitate de utilitate publică nu are însă semnificaţia unei oferte sau
unei acceptări în sensul mecanismului de încheiere a contractului, ci
semnificaţia voinţei oricărei persoane îndreptăţite să declanşeze o
anumită procedură administrativă. Emiterea actului administrativ de
constituire a acestui drept real de folosinţă nu constituie o obligaţie
pentru autoritatea publică, ci o simplă facultate.

E. Caracterele juridice ale dreptului real de folosinţă gratuită

asupra bunurilor proprietate publică.

Ca şi dreptul de administrare, acest drept real împrumută

trăsăturile dreptului de proprietate publică, fiind inalienabil,
insesizabil şi imprescriptibil. Ţinând seama de destinaţia acestui
drept, titularul său nu poate nici măcar să închirieze sau să cedeze,
cu titlu de drept de creanţă, folosinţa bunului care constituie obiectul
dreptului său real. Spre deosebire însă de dreptul de administrare şi
prin asemănare cu dreptul de concesiune, dreptul real de folosinţă
gratuită asupra bunurilor proprietate publică are un caracter
temporar, chiar dacă legea nu precizează durata maximă a acestui
drept.

F. Conţinutul juridic al dreptului real de folosinţă gratuită

asupra bunurilor proprietate publică.
 Dispoziţia art. 12, alin. 3, fraza I din Legea nr. 213/1998
referitoare

(461)

la dreptul de administrare se aplică prin asemănare. Astfel, titularul

dreptului real de folosinţă gratuită poate să posede şi să folosească
bunul proprietate publică care formează obiectul acestui drept.
Desigur, posesia, ca element de drept, va însemna în acest caz
stăpânirea bunului, dar nu în calitate de proprietar, ci în calitate de
titular al dreptului de folosinţă. Folosinţa include şi jus fruendi, astfel
încât titularul poate să culeagă în proprietate fructele bunului care
formează obiectul dreptului său real. Mai mult, în condiţiile prevăzute
în actul de constituire, titularul dreptului real de folosinţă poate să
exercite dispoziţia materială, respectiv să culeagă anumite producte
sau să construiască pe terenul dat în folosinţă1087. În nici un caz însă
titularul acestui drept nu poate să exercite dispoziţia juridică.

G. Încetarea dreptului real de folosinţă gratuită asupra

bunurilor proprietate publică.

Expirarea duratei prevăzute în actul de constituire este

modalitatea firească de încetare a acestui drept real. În măsura în
care titularul său nu îşi execută obligaţiile prevăzute în actul de
constituire, dreptul real de folosinţă poate fi revocat, cu titlu de
sancţiune, de autoritatea administrativă competentă. Este de discutat
dacă revocarea poate fi dispusă de către autoritatea care a constituit
dreptul real chiar şi în ipoteza în care titularul acestui drept nu îşi
1087
În sensul că titularul acestui drept este cu desăvârşire lipsit nu numai de atributul dispoziţiei
juridice, ci şi de atributul dispoziţiei materiale, L. Pop, op. cit., p. 95.
încalcă obligaţiile. Ţinând seama că folosinţa a fost acordată cu titlu
gratuit, o asemenea revocare este posibilă, dar nu în mod
discreţionar, ci numai în măsura în care interesul public o cere. Actul
administrativ prin care s-ar dispune revocarea abuzivă a dreptului real
de folosinţă ar putea fi atacat în justiţie, conform Legii contenciosului
administrativ.

H. Natura juridică a dreptului real de folosinţă gratuită

asupra bunurilor proprietate publică.

Acest drept este un drept real, constituit pe temeiul dreptului de

proprietate publică, ca modalitate de exercitare a acestuia, cu
caracter intuitu personae, temporar şi cu titlu gratuit1088. Întrucât se
naşte în cadrul unor raporturi juridice de drept public, opozabilitatea
acestui drept real este însă limitată în raport cu autoritatea
administrativă care l-a constituit. În schimb, dreptul real de folosinţă
gratuită asupra bunurilor proprietate publică este opozabil în ra-
porturile juridice de drept privat, ca orice alt drept real principal.

I. Definirea dreptului real de folosinţă gratuită asupra

bunurilor proprietate publică.

Pe baza elementelor prezentate mai sus, se poate defini acest

drept ca fiind dreptul real principal, inalienabil, insesizabil şi
imprescriptibil, constituit de autoritatea competentă asupra unui bun
din domeniul public, ca modalitate de exercitare a dreptului de
proprietate publică, în favoarea unei persoane juridice de drept privat
de utilitate publică, drept care conferă titularului său atributele
1088
Pentru aceste elemente definitorii ale dreptului real de folosinţă, L. Pop., op. cit., p. 94 şi 95.
posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, cu respectarea obligaţiilor prevăzute
în actul de constituire, precum şi a limitelor materiale şi juridice.

(462)

Secţiunea a IIl-a
Dobândirea şi încetarea dreptului de proprietate publică

194. Dobândirea dreptului de proprietate publică.

Conform art. 7 din Legea nr. 213/1998, „Dreptul de proprietate

publică se dobândeşte:
 pe cale naturală;
 prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;
 prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
 prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de
consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul
în cauză intră în domeniul public;
 prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora,
pentru cauză de utilitate publică;
 prin alte moduri prevăzute de lege.”
Câteva precizări sunt necesare în legătură cu această
enumerare a modurilor de dobândire a dreptului de proprietate
publică.
Mai întâi, dobândirea acestui drept pe cale naturală nu este
explicată de lege. În măsura în care dispoziţia art. 7, lit. a din Legea
nr. 213/1998 ar avea în vedere bogăţiile de interes public ale
subsolului care s-ar forma în viitor pe teritoriul ţării, s-a apreciat că ea
ar fi inutilă, întrucât asemenea bunuri sunt proprietate publică pe baza
art. 136, alin. 3 din Constituţie, în forma revizuită, sau al unor dispoziţii
cuprinse în legi speciale1089. În realitate, legea, în sens de act normativ,
nu poate fi niciodată prin ea însăşi izvorul concret al unui raport juridic
şi temeiul dobândirii unui drept. Situaţiile în care legea este
considerată ca mod de dobândire a dreptului de proprietate privată
sau publică cuprind fapte juridice în sens restrâns. Aceste fapte
juridice sunt izvorul concret al raportului juridic pe temeiul căruia se
dobândeşte dreptul de proprietate, efect care se produce, este
adevărat, tocmai pentru că legea, ca act normativ, îl prevede. Aşadar,
dobândirea dreptului de proprietate publică pe cale naturală se
referă, în primul rând, la momentul iniţial al transformării dreptului de
proprietate socialistă de stat, specific regimului comunist, în drept de
proprietate publică şi în drept de proprietate privată asupra bunurilor
din domeniul public şi asupra bunurilor din domeniul privat, ca efect
al instaurării principiilor democraţiei constituţionale şi ale economiei de
piaţă liberă1090. În al doilea rând, acest mod de dobândire este operant
în legătură cu bogăţiile de interes public ale subsolului şi cu alte
resurse naturale menţionate în art. 136, alin. 3 din Constituţie şi în
alte legi organice ca obiect exclusiv al proprietăţii publice, care s-ar
forma în viitor pe teritoriul ţării.

(463)

1089
M. Nicolae, loc. cit., p. 15.
1090
Într-un sens asemănător, s-a afirmat că bunurile pot fi incluse în domeniul public datorită naturii lor
sau prin acte juridice (E. Chelaru, op. cit., p. 43).
 În legătură cu dobândirea dreptului de proprietate publică prin
acte de donaţie, s-a apreciat1091 că forma autentică este necesară,
chiar dacă ea nu este menţionată în art. 7, lit. b din Legea nr.
213/1998.
Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora se
face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean,
respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a
consiliului local, conform art. 8, alin. 1 din Legea nr. 213/1998. Actul
administrativ prin care se face această trecere din domeniul privat în
domeniul public poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ
competentă în a cărei rază teritorială se află bunul, conform Legii
contenciosului administrativ (art. 8, alin. 2). Al treilea alineat al acestui
text legal a fost menit să pună capăt unei practici administrative
ilegale prin care anumite bunuri aflate în patrimoniul societăţilor
comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială era
acţionar au fost preluate în domeniul public fără acordul societăţilor
comerciale, prin acte administrative. Acest text legal prevede fără
echivoc că, într-o asemenea situaţie, trecerea acestor bunuri în
domeniul public se poate face numai cu plată şi cu acordul adunării
generale a societăţii comerciale respective. În absenţa acordului
societăţii comerciale, bunurile cu privire la care aceasta are un drept
de proprietate privată pot fi trecute în domeniul public numai prin
procedura exproprierii. Chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr.
213/1998, Curtea Constituţională a decis că, în cazul în care anumite
imobile formează obiectul dreptului de proprietate al unor persoane
juridice de drept privat, ca urmare a privatizării unor societăţi
1091
M. Nicolae, loc. cit., p. 15. Forma autentică a contractului de donaţie este menţionată expres în art.
16 din Metodologia de achiziţionare, prin cumpărare, schimb sau donaţie, de către autoritatea publică
centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse în
fondul forestier proprietate publică a statului (supra, nr. 159, lit. C, c).
comerciale, singura modalitate de trecere a acestor imobile în
proprietate publică este exproprierea, în condiţiile legii1092.
Prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte moduri de dobândire a
dreptului de proprietate publică. Aceste legi trebuie să aibă însă
caracter organic, întrucât modurile de dobândire a dreptului de
proprietate publică sau privată fac parte din regimul juridic general al
proprietăţii. Or legile care au ca obiect acest regim juridic general au
caracter organic, conform art. 73, lit. m din Constituţie, în forma
revizuită. Astfel, dreptul de proprietate publică ar putea fi dobândit prin
contracte civile sau comerciale, când acestea sunt încheiate pentru
cauză de utilitate publică1093, prin accesiune (art. 488 şi urm. C. civ.)
sau prin trecerea

(464)

unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al

unei unităţi administrativ-teritoriale sau invers (art. 9 din Legea
nr. 213/1998)1094.

295. Încetarea dreptului de proprietate publică.

1092
Curtea Constituţională, dec. nr. 121/1996, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nf.
101 din 27 mai 1997.
1093
De exemplu, art. 93 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000, aprobată cu modificări
prin Legea nr. 66/2002 (supra, nr. 21, nota 149) şi art. 36 din Metodologia de achiziţionare, prin
cumpărare, schimb sau donaţie, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin
Regia Naţională a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a
starului (supra, nr. 159, lit. C, c, nota 71). Deşi din textul art. 93 din ordonanţa menţionată ar părea să
rezulte că terenurile sunt dobândite prin cumpărare, schimb sau donaţie în proprietatea privată a sta-
tului, urmând a fi trecute apoi în domeniul public, în condiţiile legii, prin art. 36 din Metodologia
menţionată se prevede expres că terenurile sunt dobândite pe această cale direct în proprietatea publică
a starului.
1094
M. Nicolae, op. cit., p. 17.
 Conform art. 10, alin. 1 din Legea nr. 213/1998, dreptul de
proprietate publică încetează fie prin pieirea bunului care formează
obiectul său, fie prin trecerea acestui bun în domeniul privat.
Pieirea bunului include în sfera sa nu numai dispariţia sau
distrugerea bunului ca efect al unor cauze naturale, ci şi ca efect
al acţiunii voluntare sau involuntare a omului.
Trecerea unui bun din domeniul public în domeniul privat se
face, după caz, prin hotărârea Guvernului, a consiliului judeţean,
respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a
consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin legi nu se dispune
altfel (art. 10, alin. 2). Constituţia nu conţine o dispoziţie
referitoare la trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul
privat. În schimb, dispoziţiile art. 45,46 şi 48 din Legea nr.
18/1991, republicată, care reglementează retrocedarea către foştii
proprietari persoane fizice sau către moştenitorii acestora a
terenurilor cu vegetaţie forestieră, a pădurilor, zăvoaielor,
tufărişelor, păşunilor şi fâneţelor împădurite trecute în proprietatea
statului prin efectul unor acte normative speciale, prevăd că
trecerea acestor terenuri din domeniul public al statului în
domeniul privat se face ope legis, în limita suprafeţelor ce
urmează a fi restituite celor interesaţi 1095.
Un mod special de încetare a dreptului de proprietate
publică este prevăzut în art. 35 din Legea nr. 33/1994, care
reglementează retrocedarea imobilelor expropriate către foştii
proprietari în situaţia în care ele nu au fost utilizate potrivit
scopului de utilitate publică timp de un an de la data
exproprierii. Cum am văzut, retrocedarea are ca efect încetarea

1095
Pentru această ipoteză, şi M. Nicolae, loc. cit., p. 20 şi 21.
dreptului de proprietate publică şi naşterea dreptului de
proprietate privată 1096.

(465)

Capitolul VII
Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată

Secţiunea I
Consideraţii generale

196. Aspecte istorice.

În dreptul roman, jura in re, denumite apoi jura in re aliena1097,

erau drepturile constituite cu privire la bunul altei persoane. Altfel spus,
titularul unui asemenea drept nu era proprietarul bunului. Servitutile
constituiau cea mai importantă categorie de jura in re aliena, fiind
clasificate în servituti prediale şi servituti personale1098. Servitutile prediale
erau constituite în favoarea unei persoane ca proprietară a unui imobil
în calitate de fond dominant, în timp ce servitutile personale erau
constituite în favoarea unei persoane independent de calitatea
acesteia de proprietară a unui imobil. în categoria servitutilor
personale erau incluse dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de
abitaţie şi serviciile sclavilor (operae seworum).

1096
Pentru această ipoteză, supra, nr. 179, lit. A.
1097
Deşi mai explicită, formula jura in re aliena nu este o expresie autentică a dreptului roman (în acest
sens, C. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1973, p. 189). Pentru
aceste drepturi, şi RE Girard, Manuel elementaire de droit romain, Arthur Rousseau Editeur, Paris,
1906, p. 354-385; I.C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, ed. a II-a, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1924, p. 248-264; J.PH. Levy, A. Castaldo, Histoire du droit civil, Dalloz,
Paris, 2002, p. 346-363.
1098
Pe lângă servitutile personale şi servitutile prediale, mai erau considerate jura in re aliena dreptul de
emfiteoză, dreptul de superficie, dreptul de gaj şi dreptul de ipotecă (F. Girard, op. cit., p. 354).
 În legătură cu servitutile a apărut noţiunea de possessio juris,
distinctă de posesia propriu-zisă (possessio, possessio corporis),
făcându-se distincţia între posesia drepturilor ca bunuri incorporale şi
posesia bunurilor corporale. În realitate, cum am văzut, possessio
juris era doar o intuiţie juridică a posesiei ca stare de fapt
corespunzătoare dezmembrămintelor dreptului de proprietate,
având însă ca obiect tot un bun corporal1099.

297. Conceptul modem de dezmembrăminte ale dreptului de

proprietate privată.

În dreptul modern însă, drepturile asupra bunului altuia au

început să fie privite nu numai în relaţie cu bunul care forma obiectul
dreptului de proprietate al altei persoane, ci în relaţie directă cu
dreptul de proprietate respectiv. Această nouă perspectivă a condus
la noţiunea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată.
Drepturile reale asupra bunului altuia, jura in re aliena, sunt
rezultatul dezmembrării atributelor care intră în conţinutul juridic al
dreptului de proprietate. Cu privire la acelaşi bun se exercită mai
multe drepturi

(466)

reale. Dreptul de proprietate, ca drept complet, care include în

conţinutul său juridic plenitudinea atributelor posesiei, folosinţei şi
dispoziţiei1100, este divizat în mai multe drepturi reale. Fiecare dintre
aceste drepturi reale include în conţinutul său juridic unele dintre

1099
Pentru această problemă, supra, nr. 50, 54 şi 57.
1100
Supra, nr. 118-121.
atributele care formau conţinutul juridic al dreptului de proprietate
iniţial.
Proprietarul iniţial păstrează întotdeauna o parte din atributele
dreptului de proprietate. El se înfăţişează, de regulă, ca nud
proprietar. Această idee exprimă lipsirea proprietarului de dreptul de
folosinţă asupra bunului. Altfel spus, de regulă, atributele usus şi
fructus, reunite în prerogativa mai generală a folosinţei, sunt
transferate către unul sau altul dintre titularii dezmembrămintelor
constituite. Totuşi, în cazul servitutilor, chiar şi atunci când acestea
sunt veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate,
proprietarul fondului aservit poate fi privit ca nud proprietar numai într-
un sens foarte general, într-adevăr, în acest caz, ca urmare a
particularităţilor dreptului de servitute, proprietarul fondului aservit este
lipsit de unele atribute ale dreptului său de proprietate, dar numai în
legătură cu o parte din bunul său. Mai mult, uneori, titularul fondului
aservit nu este lipsit în totalitate de aceste atribute, el având dreptul
să le exercite în comun cu titularul fondului dominant.
Deşi, de obicei, descrierea dezmembrămintelor se face prin
menţionarea separării folosinţei (usus şi fructus) din conţinutul juridic
al dreptului de proprietate privată, această descriere este incompletă
şi imprecisă.
Este incompletă pentru că, în această viziune, atributul posesiei
ca element de drept (jus possidendi) ar rămâne în totalitate la nudul
proprietar. Or o asemenea concluzie ar fi eronată. Jus possidendi este
el însuşi divizat între nudul proprietar şi titularul dezmembramantului.
Nudul proprietar păstrează dreptul de a apropria lucrul, precum şi
dreptul de a stăpâni lucrul, dar, în acest ultim caz, doar în calitate de
nud proprietar, iar titularul dezmembrământului dobândeşte dreptul
de a stăpâni şi el bunul, dar nu ca proprietar, ci ca titular al
dezmembrământului respectiv. Aşadar, dintre cele două elemente
care definesc jus possidendi, respectiv aproprierea şi stăpânirea1101,
aproprierea rămâne integral la nudul proprietar, dar stăpânirea se
împarte între acesta şi titularul dezmembrământului constituit. Ca
urmare, orice dezmembrământ al dreptului de proprietate include, în
conţinutul său juridic, atributul posesiei. Acest atribut nu se confundă
însă cu jus possidendi care intră în conţinutul juridic al dreptului de
proprietate privată, ci constituie numai o parte din acesta, ca rezultat
al divizării lui între nudul proprietar şi titularul dezmembrământului.
Este imprecisă pentru că, deşi atributul dispoziţiei rămâne la
nudul proprietar, totuşi acest atribut este diminuat sub un dublu
aspect. Cât priveşte dispoziţia juridică, ea este păstrată, dar numai în
legătură cu nuda proprietate. Adagiul nemo plusjuris ad alium
transferre potest quam ipse habet explică de ce nudul proprietar nu
poate să transmită decât dreptul de nudă proprietate, iar
dobânditorul

(467)

acestui drept va fi ţinut să respecte şi el dezmembrământul

constituit, împreună cu toate celelalte persoane care formează
subiectul pasiv, general şi nedeterminat specific oricărui drept real
principal. Cât priveşte dispoziţia materială, nudul proprietar o poate
exercita, dar numai în măsura în care nu este stânjenit exerciţiul
dezmembrământului. Rezultă că, prin constituirea unui
dezmembrământ, atributul dispoziţiei materiale este restrâns, uneori,
până la golirea lui de orice conţinut.

1101
Pentru definirea posesiei ca element de drept (jus possidendi), supra, nr. 119.
 Dezmembrămintele dreptului de proprietate au fost definite ca
„drepturi reale principale derivate asupra bunurilor altora, opozabile
tuturor, inclusiv proprietarului, care se constituie sau se dobândesc
prin desprinderea ori limitarea unor atribute din conţinutul juridic al
dreptului de proprietate”1102. Această definiţie trebuie să fie amendată
în lumina consideraţiilor făcute mai sus, în sensul că limitarea unor
atribute din conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată nu are
semnificaţia constituirii unor dezmembrăminte. Este motivul pentru
care aşa-numitele servituti naturale şi legale nu sunt veritabile
dezmembrăminte. În plus, unele servituti constituite prin fapta omului
sunt veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată
chiar dacă anumite atribute ale dreptului de proprietate asupra
fondului aservit nu sunt desprinse şi transmise exclusiv către
proprietarul fondului dominant, ci sunt exercitate în mod concurent
de către cei doi proprietari. De asemenea, menţiunea referitoare la
opozabilitate nu mai este necesară, întrucât această idee este
conţinută chiar în noţiunea drepturilor reale.
Ca urmare, dezmembrămintele dreptului de proprietate pot fi
definite ca drepturi reale principale derivate asupra bunului altuia care
se constituie sau se dobândesc prin transferarea unor elemente din
conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv
către o altă persoană sau prin exercitarea concurentă a acestor
elemente de către proprietarul bunului şi o altă persoană. Astfel
înţelese, dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt limitate ca
număr prin lege. Într-adevăr, toate drepturile reale, deci şi

1102
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea din Bucureşti,
1980, p. 224. În acelaşi sens, E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII
Beck, Bucureşti, 2000, p. 156; L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 158.
dezmembrămintele dreptului de proprietate privată, au această
caracteristică1103.
Dezmembrămintele sunt incompatibile cu dreptul de
proprietate publică. Această concluzie se întemeiază pe dispoziţiile
art. 136, alin. 4 din Constituţie, care precizează în mod limitativ
modurile de exercitare a dreptului de proprietate publică, precum şi pe
caracterul de drept privat al reglementării acestor drepturi reale
principale, care nu poate deroga de la regimul de drept public al
dreptului de proprietate publică. împrejurarea că în art. 13, alin. 1 din
Legea

(468)

nr. 213/19981104 nu se face diferenţa între servitutile naturale şi legale,

pe de o parte, şi servitutile constituite prin fapta omului, pe de altă
parte, nu este relevantă. Textul precizează însă foarte clar că servitutile
asupra bunurilor din domeniul public trebuie să fie compatibile cu uzul
sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate. Altfel
spus, distincţia la care obligă acest text nu este aceea dintre
servitutile legale şi naturale pe de o parte, şi servitutile stabilite prin
fapta omului, pe de altă parte, ci distincţia dintre servitutile care sunt
veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate şi servitutile
care sunt simple limite de exercitare a acestui drept. Numai
servitutile din ultima categorie, indiferent de izvorul lor, fie el şi fapta
omului, sunt compatibile cu dreptul de proprietate publică. O altă

1103
Pentru explicaţia acestei trăsături a drepturilor reale, supra, nr. 31, lit. H. Pentru o discuţie în
doctrina franceză privind acest aspect, pornind de la o soluţie a Curţii de Casaţie a Franţei, E. Chelaru,
op. cit., p. 157, text şi notele 2-5 şi p. 158, text şi notele 1 şi 2.
1104
Supra, nr. 7, lit. D, c, nota 74.
interpretare ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 136, alin. 4 din
Constituţie1105.

298. Dezmembrăminte în sens restrâns şi dezmembrăminte

în sens larg.

Dezmembrămintele propriu-zise ale dreptului de proprietate

privată sunt dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie,
dreptul de servitute şi dreptul de superficie1106. În sens larg, nuda
proprietate poate fi privită şi ea ca un dezmembrământ al dreptului
de proprietate privată, întrucât conţinutul său juridic este tot
rezultatul separării atributelor dreptului de proprietate iniţial.
Conţinutul juridic al nudei proprietăţi nu se confundă cu acela al
dreptului de proprietate, înţeles ca drept absolut, exclusiv şi perpetuu.
Totuşi, nuda proprietate rămâne numai în sens larg un
dezmembrământ al dreptului de proprietate, deoarece, spre
deosebire de dezmembrămintele propriu-zise, ea păstrează
aptitudinea reîntregirii tuturor atributelor care au format obiectul
separării, deci aptitudinea transformării în drept de proprietate privată

1105
În sensul că dezmembrămintele sunt incompatibile cu dreptul de proprietate publică, C. Alunaru,
„Noi aspecte teoretice şi practice ale dreptului de superficie”, în Dreptul nr. 5-6/1993, p. 72 şi 73; L.
Pop, op. cit., p. 158 şi 159. În sensul că dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/1998 au creat posibilitatea
dezmembrării dreptului de proprietate publică prin constituirea unor servituti ca veritabile
dezmembrăminte, E. Chelaru, op. cit., p. 45, 46 şi 156; C. Bîrsan, op. cit., p. 270. Dintr-o altă
perspectivă, s-a apreciat că drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, respectiv
dreptul de administrare, dreptul de folosinţă şi dreptul de concesiune sunt veritabile dezmembrăminte
(M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 379); această idee acordă
noţiunii de dezmembrăminte un sens foarte larg, astfel încât în sfera ei ar intra toate drepturile reale
constituite pe temeiul dreptului de proprietate privată şi pe temeiul dreptului de proprietate publică;
această extindere a sferei noţiunii de dezmembrăminte nu se justifică, pentru că se pune semnul
egalităţii între drepturi care au o substanţă juridică diferită şi un regim juridic diferit.
1106
În această accepţie, este justificată opinia potrivit căreia nuda proprietate nu este un dez -
membrământ al dreptului de proprietate (E. Chelaru, op. cit., p. 158, text şi nota 3).
ca drept absolut, exclusiv şi perpetuu1107. Altfel spus, nuda proprietate
rezultată în urma

(469)

dezmembrării dreptului de proprietate iniţial păstrează

caracterul perpetuităţii în acest înţeles specific, care îngăduie
reîntregirea dreptului iniţial după încetarea
dezmembrămintelor1108.

299. Corelaţia dintre dezmembrătnintele dreptului de

proprietate privată şi posesia ca stare de fapt.

Ca urmare a dezmembrării dreptului de proprietate privată,

se modifică şi configuraţia posesiei ca stare de fapt. Posesia,
înţeleasă ca manifestare exterioară, ca obiectivare a tuturor
atributelor dreptului de proprietate privată, este înlocuită cu o
posesie privită ca manifestare exterioară, ca obiectivare a
atributelor care rămân în conţinutul juridic al nudei proprietăţi şi cu
o posesie care reprezintă obiectivarea atributelor unuia sau altuia
dintre dezmembrămintele propriu-zise. Această nouă realitate
juridică este importantă pentru a înţelege modul în care se

1107
Acesta este motivul pentru care Codul civil consideră că nudul proprietar este un proprietar (F.
Zenati, „Pour une renovation de la theorie de la propriete”, în Revue trimestrielle de droit civil nr.
2/1993, p. 315).
1108
Plecând de la această aptitudine a nudei proprietăţi de a se reîntregi prin recâştigarea atributelor
pierdute, s-a contestat diferenţierea ei de dreptul de proprietate exclusiv, afirmându-se că „Nuda
proprietate este totuşi proprietate, precum un om adormit... este totuşi un om” (Marquis de Vareilles-
Sommieres, „La definition et la notion juridique de la propridte”, în Revue de droit civil nr. IV, 1904,
p. 468 - trad. ns.). Mai mult, acest autor neagă însăşi cate goria dezmembrămintelor, întrucât drepturile
reale prin care se restrânge dreptul proprietarului de a beneficia de serviciile lucrului său nu aduc
atingere potenţialităţii dreptului de proprietate de a se reîntregi în momentul încetării acestor drepturi
reale. În concepţia acestui autor, ideea de dezmembrare este incompatibilă cu ideea de reîntregire a
serviciilor la care lucrul dă dreptul, iar usus şifructus specifice dreptului de uzufruct sunt diferite de
usus şi fructus specifice dreptului de proprietate (loc. cit., p. 480, 487-495).
produc efectele juridice ale posesiei ca stare de fapt în raport cu
fiecare dintre dezmembrămintele în sens larg ale dreptului de
proprietate.

200. Diferenţierea dezmembrămintelor dreptului de

proprietate privată de raporturile juridice obligaţionale
conexe şi de drepturile de creanţă, în general.

Dezmembrarea dreptului de proprietate privată, indiferent

dacă rezultă dintr-un fapt juridic în sens restrâns sau dintr-un
act juridic, are ca rezultat nu numai fragmentarea dreptului iniţial
de proprietate în mai multe drepturi reale, ci şi naşterea unor
raporturi juridice obligaţionale între nudul proprietar şi titularul
dezmembrământului. Neînţelegerea acestui dublu efect al
dezmembrării dreptului de proprietate privată, în planul drepturilor
reale şi în planul obligaţiilor, explică, în bună măsură, controversele
născute în legătură cu natura juridică a dezmembrămintelor şi
includerea acestora, ca obligaţii reale, cu un sens specific, în sfera
raporturilor juridice obligaţionale1109. De aceea, este necesară
diferenţierea

(470)

drepturilor şi obligaţiilor nudului proprietar şi ale titularilor

dezmembrămintelor care apar ca o manifestare a conţinutului juridic al
1109
Este vorba de concepţia conform căreia toate drepturile patrimoniale sunt drepturi de proprietate. în
această concepţie, patrimoniul se compune numai din drepturi de proprietate, ca drepturi absolute.
Aceste drepturi de proprietate se diferenţiază în funcţie de obiectul lor: bunuri corporale şi bunuri
incorporale. Bunurile corporale se împart în bunuri mobile şi bunuri imobile, iar bunurile incorporale
cuprind drepturile relative şi drepturile intelectuale. Drepturile relative, numite şi drepturi de obligaţie,
pot fi personale (când debitorul este obligat personal), reale (când debitorul este obligat din cauza unui
lucru) sau personale şi reale (când debitorul este obligat şi personal, şi din cauza unui lucru). Pentru
această concepţie şi critica ei, supra, nr. 32, lit. C.
drepturilor reale rezultate în urma fragmentării dreptului de proprietate
de drepturile de creanţă şi obligaţiile care intră în conţinutul raporturilor
juridice obligaţionale. În acest context, noţiunea de obligaţii are un
sens larg, în sfera ei intrând atât raporturile juridice obligaţionale
propriu-zise, care au în conţinutul lor drepturi de creanţă, cât şi
raporturile juridice care au în conţinutul lor drepturi potestative sau
drepturi corelative unor obligaţii propter rem.
În general, este necesară diferenţierea dintre dezmembrăminte
ca drepturi reale principale şi drepturile de creanţă. Chiar în situaţia în
care drepturile de creanţă au ca obiect o prestaţie referitoare la un
anumit bun, ele pot fi privite numai într-un sens foarte general ca
drepturi asupra bunului altuia. În realitate, în sens propriu-zis,
obiectul dreptului de creanţă este prestaţia la care s-a obligat
debitorul, chiar dacă această prestaţie se desfăşoară în legătură cu
un -anumit bun al debitorului. Astfel, locatarul unui imobil, chiar dacă
are un drept de folosinţă asupra imobilului respectiv, nu are un drept
real, întrucât asigurarea acestei folosinţe nu se face în mod direct, ci
în mod mediat, prin intermediul prestaţiei locatorului, care are
obligaţia să asigure pentru locatar folosinţa bunului închiriat1110.

201. Posibilitatea coexistenţei mai multor

dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată cu
privire la acelaşi bun.

De regulă, nu este posibilă co existenţa mai multor

dezmembrăminte ale dreptului de proprietate cu privire la acelaşi bun.
Excepţia de la această regulă se referă la dreptul de servitute, care
poate coexista cu unul dintre celelalte dezmembrăminte propriu-zise
1110
În acest sens, G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea
bunurilor. Drepturile reale principale, Bucureşti, 1947, p. 483.
ale dreptului de proprietate privată. Într-o asemenea ipoteză, dacă s-a
constituit un drept de servitute asupra unui bun, nu este exclusă
constituirea ulterioară a unui drept de uzufruct, uz, abitaţie sau
superficie (în acest ultim caz, numai dacă este vorba de un teren), fără
a se aduce atingere conţinutului juridic al dreptului de servitute. Dacă
s-a constituit însă mai întâi un drept de uzufruct, uz, abitaţie sau
superficie, constituirea ulterioară, prin act juridic, a unui drept de
servitute asupra aceluiaşi bun este posibilă nu numai cu acordul
nudului proprietar, ci şi cu acordul titularului dezmembrământului
respectiv. Desigur, este posibilă dobândirea dreptului de servitute prin
uzucapiune, în măsura în care este vorba de o servitute continuă şi
aparentă, chiar dacă s-a constituit anterior un alt dezmembrământ.
În acest caz, uzucapiunea operează atât împotriva nudului proprietar,
cât şi împotriva titularului dezmembrământului constituit anterior.

202. Evaluarea dezmembrămintelor.

Ca drepturi patrimoniale, dezmembrămintele dreptului de

proprietate privată au o anumită valoare economică.

(471)

Dar, spre deosebire de valoarea economică a dreptului de

proprietate privată, care se poate stabili, de regulă, pe baza jocului
cererii şi al ofertei, precum şi pe baza unor criterii stabilite de legiuitor
în completarea acestei reguli, valoarea economică a
dezmembrămintelor nu se poate stabili în mod direct prin raportare la
mecanismele economiei de piaţă.
 De cele mai multe ori, valoarea bănească a acestor
dezmembrăminte este rezultatul aplicării unor criterii economice
proprii altor drepturi patrimoniale.
Astfel, când dezmembrămintele presupun folosinţa întregului
bun, cum se întâmplă în cazul uzufructului, uzului, abitaţiei şi
dreptului de folosinţă asupra terenului inclus în dreptul de superficie,
valoarea economică se stabileşte pe bază de expertiză1111, în funcţie
de durata dezmembrămintelor şi de contravaloarea folosinţei pe
unitate de timp (de obicei, o lună sau un an), aplicându-se criteriile din
materia contractului de locaţiune1112.
În mod excepţional, dacă nu pot fi aplicate aceste criterii
economice, se poate recurge la soluţia adoptată de legiuitor în
materie fiscală1113. Astfel, potrivit alin. 6 al art. 5 din Normele
metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 12/19981114, „La
constituirea unui drept real imobiliar, altul decât dreptul de
proprietate, şi anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de
abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie, taxa de timbru

1111
Pentru un caz particular de stabilire a valorii economice a dezmembrămintelor pe bază de expertiză
în materia exproprierii, supra, nr. 176, lit. A, c; V. Stoica, „Situaţii speciale în legătură cu despăgubirile
pentru construcţiile ce se preiau în proprietate socialistă de stat prin expropriere de la persoanele
fizice”, în Dreptul nr. 4/1986, p. 27 şi 28.
1112
Necesitatea preţuirii uzufructului, uzului şi abitaţiei este exclusă în ipoteza prevăzu tă în art. 844 C.
civ. (deşi acest text legal se referă numai la uzufruct şi la renta viageră, în literatura de specialitate şi în
practica judiciară a fost aplicat şi la uz şi la abitaţie; în acest sens, C. Hamagiu, N. Georgean, Codul
civil adnotat, vol. VII, Editura Librăriei „Universala” Alcalay&Co., Bucureşti, 1931, p. 107, pct. 3 şi 4;
Trib. reg. Timişoara, dec. civ. nr. 1548/1958, în Legalitatea popularăm:. 6/1960, p. 120). În această
ipoteză, eredele rezervatar are facultatea de a executa dispoziţia cu titlu gratuit prin care s-a constituit
un uzufruct sau o rentă viageră „a cărei valoare trece peste cantitatea disponibilă” sau de a „abandona
proprietatea cantităţii disponibile”. În celelalte cazuri, această preţuire, „fără a fi legată de dispoziţiile
legii timbrului” a fost considerată însă necesară, deşi „evaluarea în capital a unui drept având ca obiect
venituri este anevoioasă şi nesigură, de natură, prin urmare, să păgubească pe una din părţi”, cazuri în
care trebuie să se ţină seama „de toate circumstanţele cauzei şi în special de vârsta uzufructuarului” (M.
Eliescu, Moştenirea şi devolufiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei,
Bucureşti, 1966, p. 380). În acelaşi sens, literatura juridică indicată în C. Hamagiu, N. Georgean, op.
cit., p. 107, pct. 13.
1113
În doctrina franceză, s-a apreciat că dispoziţiile legale prevăzute în materie fiscală nu au valoare
obligatorie în dreptul civil, iar judecătorul poate să ţină seama de ele doar cu valoare informativă. În
acest sens, L. Josserand, Cours de droit civil positivfrangais, tome premier, 3 edition, Recueil Sirey,
Paris, 1938, p. 1033.
1114
Supra, nr. 176, lit. A, c, nota 72.
se stabileşte la valoarea declarată de părţi, dar nu mai puţin de 20%
din valoarea de circulaţie a imobilului”. Soluţia este raţională pentru
dezmembrămintele care includ în conţinutul lor juridic prerogativa
folosinţei întregului bun, dar nu se justifică în cazul dreptului de
servitute. Chiar atunci când este un veritabil dezmembrământ

(472)

al dreptului de proprietate privată, servitutea stabilită prin fapta

omului nu poate fi asimilată cu celelalte dezmembrăminte sub
aspectul valorii economice, întrucât nu întotdeauna presupune
folosirea fondului aservit, iar atunci când conţine o asemenea
prerogativă, folosinţa nu se exercită asupra întregului fond aservit,
ci numai asupra unei părţi din acesta. Iată de ce, în cazul
dreptului de servitute, cota de 20% trebuie să fie raportată nu la
valoarea de circulaţie a întregului imobil, ci, eventual, în măsura
în care este posibil, la valoarea de circulaţie a părţii din fondul
aservit asupra căruia se exercită efectiv acest dezmembrământ.
De lege ferenda, în materie fiscală, taxa de timbru pentru
constituirea dreptului de servitute ar trebui să fie o sumă fixă sau,
dacă se păstrează cota procentuală, aceasta ar trebui să fie
redusă în mod semnificativ. Evaluarea dezmembrămintelor
propriu-zise implică şi evaluarea nudei proprietăţi. O dată ce a
fost evaluat un anumit dezmembrământ, prin scăderea valorii sale
din valoarea de circulaţie a bunului care formează obiectul
dreptului de proprietate se obţine valoarea nudei proprietăţi. Nu
este însă exclus ca valoarea economică a nudei proprietăţi să fie
diferită de rezultatul acestei operaţiuni aritmetice, caz în care, tot
pe bază de expertiză, se poate stabili o altă valoare.
 203. Situaţia specială a dreptului de concesiune şi a
dreptului real de folosinţă gratuită.

Cum am văzut, dreptul de concesiune şi dreptul real de

folosinţă gratuită constituite pe temeiul dreptului de proprietate
privată, în condiţiile prevăzute în art. 136, alin. 4 din Constituţie, în
forma revizuită, precum şi în Legea nr. 213/1998, în Legea nr.
219/19981115 şi în Legea nr. 215/20011116 nu sunt dezmembrăminte,
întrucât regimul lor juridic conţine nu numai elemente de drept
privat, ci şi elemente de drept public în ceea ce priveşte
constituirea, exercitarea şi încetarea lor1117. Cu toate acestea,
dreptul de concesiune şi dreptul real de folosinţă gratuită
constituite pe temeiul dreptului de proprietate privată trebuie să
fie avute în vedere în contextul tipologiei drepturilor reale
principale. Într-adevăr, aceste două drepturi sunt drepturi
principale distincte, cu o configuraţie juridică proprie. Ele nu vor
mai fi însă analizate în continuare, întrucât, mutatis mutandis,
regimul juridic de drept public aplicabil dreptului de concesiune şi
dreptului real de folosinţă gratuită constituite pe temeiul dreptului
de proprietate publică se aplică şi în acest caz. Aceeaşi concluzie
este valabilă şi în cazul dreptului de concesiune reglementat
prin dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 50/19911118, precum şi în
cazul dreptului real de folosinţă gratuită în forma reglementată în
art. 12 din acelaşi act normativ sau în forma reglementată în

1115
Supra, nr. 182, nota 4.
1116
Supra, nr. 3, nota 26.
1117
Supra, nr. 190, lit. B, 192, lit. A şi 193, lit. A.
1118
Supra, nr. 162, nota 119.
art. 19 din Legea nr. 18/19911119. Deşi, potrivit acestor reglementări,
aceste drepturi

(473)

reale se constituie numai pe temeiul dreptului de proprietate

privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, regimul
lor juridic conţine elemente de drept public, care le diferenţiază
de dezmembrămintele dreptului de proprietate privată 1120. De
asemenea, nu poate fi considerat dezmembrământ al dreptului
de proprietate privată, respectiv drept de superficie, dreptul de
folosinţă atribuit pentru construirea de locuinţe proprietate a
persoanelor fizice, pe temeiul unor reglementări anterioare intrării
în vigoare a Legii nr. 50/1991, în măsura în care acest drept de
folosinţă nu s-a transformat în drept de proprietate pe temeiul art.
36, alin. 2,3 şi 5 din Legea nr. 18/1991. El rămâne cu un regim
juridic propriu, distinct de acela al dezmembrămintelor dreptului de
proprietate privată1121.

Secţiunea a II-a Dreptul de uzufruct

1119
Pentru acest drept real de folosinţă, C. Bîrsan, op. cit., p. 301-304. Autorul face referire însă la
dispoziţiile art. 18, alin. 3 din forma iniţială a legii. Pentru Legea nr. 18/1991, supra, nr. 9, lit. C, nota
92.
1120
Totuşi, în doctrină s-a apreciat că dreptul real de folosinţă reglementat în art. 19, alin. 3 din Legea
nr. 18/1991 este un dezmembrământ al dreptului de proprietate, deşi autorii care au exprimat această
opinie nu fac abstracţie de elementele de drept public cuprinse în regimul juridic al acestui drept real.
În acest sens, E. Chelaru, op. cit., p. 156 şi 183-186 (acest autor întocmeşte şi lista drepturilor reale de
folosinţă constituite în favoarea persoanelor fizice sau în favoarea unor persoane juridice în temeiul
unor reglementări anterioare Legii nr. 18/1991, precizând că dreptul de folosinţă constituit în favoarea
persoanelor fizice s-a transformat fie în drept de proprietate asupra terenurilor respective, conform art.
36, alin. 2 şi 3 din acest ultim act normativ, fie în drept de superficie. Ca urmare, a rămas în fiinţă
numai dreptul de folosinţă constituit în favoarea unor persoane juridice, având ca obiect terenuri cu alte
destinaţii decât edificarea de construcţii sau alte lucrări); C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale
principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 269 şi 301-304; M. Nicolae, op. cit., p. 379.
1121
În sens contrar, C. Alunaru, loc. cit., p. 70-72; L. Pop, op. cit., p. 187 şi 188.
 §1. Noţiunea, caracterele juridice, obiectul şi dobândirea
dreptului de uzufruct

204. Dreptul de uzufruct. Noţiune şi conţinut juridic.

Potrivit art. 517 C. civ., „Uzufructul este dreptul de a se

bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai
ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva
substanţa”1122. Această definiţie legală a fost criticată pentru că nu
precizează natura juridică a dreptului de uzufruct şi nici caracterul
temporar al acestuia1123. Cea mai importantă critică de care este
susceptibilă această definiţie legală se referă la caracterul
incomplet al enumerării atributelor juridice care intră în

(474)

conţinutul juridic al acestui dezmembrământ al dreptului de

proprietate privată, într-adevăr, cum am văzut, dezmembrarea
acestui drept presupune întotdeauna divizarea atributului posesiei
(jus possidendi), astfel încât titularui dezmembrământului, indiferent
care ar fi acesta, are dreptul să stăpâneasca bunul, dar nu ca
proprietar, ci potrivit dreptului său.
Dreptul de uzufruct ia naştere aşadar prin dezmembrarea
dreptului de proprietate privată, respectiv prin divizarea atributului
posesiei şi prin pierderea de către proprietar a elementelor usus (jus
utendi) şifructus (jusfruendi), care formează atributul folosinţei. Ca

1122
Această definiţie legală, cuprinsă şi în art. 578 C. civ. fr., reia definiţia cuprinsă în Institutele lui
Iustinian: usus fructus est jus alienis rebus utendi, fruendi salva rerum substantia (lustiniani.
Institutiones, recognovit Paulus Krueger, Liber secundus, IV 1, De usu fructu în Corpus iuris civilis,
volumen primum, Berolini, MCMXXII, p. 13).
1123
G.N. Luţescu, op. cit., p. 484.
urmare, rezultă două drepturi, respectiv dreptul de nudă proprietate şi
dreptul de uzufruct. Nudul proprietar păstrează o parte din atributul
posesiei, el continuând să aproprieze bunul şi să îl stăpânească, dar
numai ca nud proprietar, precum şi atributul dispoziţiei. Uzufructuarul
preia o parte din atributul posesiei, precum şi atributul folosinţei,
inclusiv posibilitatea de a ceda emolumentul acestei folosinţe. Dreptul
de uzufruct şi dreptul de nudă proprietate sunt distincte şi autonome,
fiecare având propria sa opozabilitate ca drept real1124. Nudul
proprietar şi uzufructuarul nu sunt coproprietari ai bunului, astfel că nu
se pune problema partajării bunului între ei1125.
Uzufructuarul exercită prerogativele sale în mod direct şi
nemijlocit asupra bunului, fără a avea nevoie de o prestaţie specifică
din partea nudului proprietar sau a oricărei alte persoane. Chiar dacă
este un drept asupra bunului altuia, uzufructul presupune o legătură
directă între titularul său şi bunul respectiv. Uzufructul este deci un
drept real, cu caracter principal, întrucât are o existenţă autonomă,
independent de orice drept de creanţă. Dar, în sfera drepturilor reale
principale, uzufructul este inclus în categoria dezmembrămintelor,
astfel cum au fost definite mai sus. Genul proxim al uzufructului este
categoria dezmembrămintelor, ceea ce presupune, desigur,
apartenenţa sa la sfera drepturilor reale principale. Din această
perspectivă, definirea dreptului de uzufruct trebuie să surprindă
specificul său în raport cu alte dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate.
Exercitarea prerogativelor uzufructuarului are o dublă limită. Mai
întâi, uzufructuarul trebuie să conserve substanţa bunului care
formează obiectul bunului său. Această îndatorire de a conserva
1124
În legătură cu independenţa uzufructuarului şi a nudului proprietar, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler,
Droit civil. Les biens, 3 edition, Dalloz, Paris, 1985, p. 684 şi 685.
1125
L. Josserand, op. cit., p. 1031.
substanţa lucrului este însă relativă, pentru că ea nu îl împiedică pe
uzufructuar să diminueze substanţa bunului ca urmare a uzurii
determinate de folosinţa normală a bunului. Apoi, atributele care au
făcut parte iniţial din conţinutul juridic al dreptului de proprietate şi care
au fost preluate de uzufructuar nu pot fi exercitate dincolo de limitele
până la care proprietarul însuşi era îndreptăţit să le exercite. Cu alte
cuvinte, limitele materiale şi juridice ale exercitării dreptului de
proprietate sunt totodată şi limite ale exercitării dreptului de uzufruct,
desigur, cu referire la atributele care intră în conţinutul juridic al
acestui dezmembrământ.

(475)

Caracterul esenţialmente temporar al dreptului de uzufruct, deşi

nu este precizat în art. 517 C. civv rezultă în mod neechivoc din
dispoziţiile art. 557 şi art. 559 C. civ. Potrivit primului text legal,
uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului, deci el poate fi
constituit cel mult pe durata vieţii acestuia când este vorba de o
persoană fizică. În acest sens, se spune că dreptul de uzufruct este
viager. Al doilea text limitează durata uzufructului constituit în
favoarea unei persoane juridice la 30 de ani.
Aceste consideraţii permit definirea dreptului de uzufruct. El este
dezmembrământul dreptului de proprietate privată, cu caracter
temporar, care conferă titularului său atributul de a stăpâni bunul
altuia în calitate de uzufructuar, precum şi atributul folosinţei (jus
utendi şi jus fruendi) asupra acelui bun, inclusiv posibilitatea cedării
emolumentului acestei folosinţe, cu îndatorirea de a-i conserva
substanţa, atribute care trebuie să fie exercitate cu respectarea
limitelor materiale şi juridice.
 205. Caracterele juridice ale dreptului de uzufruct.
A . Dreptul de uzufruct este un dezmembrământ al
dreptului de proprietate privată.

Această calificare juridică presupune că dreptul de uzufruct

este un drept real principal. În categoria mai largă a drepturilor reale
principale, dezmembrămintele dreptului de proprietate privată ocupă
un loc special. Ele au toate caracterele juridice ale drepturilor reale
principale, dar se disting în cadrul acestora prin modul lor de
naştere şi prin conţinutul lor juridic. O menţiune specială este
necesară în legătură cu dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Cum am văzut, aceste prerogative aparţin, în sens procesual, tuturor
drepturilor reale, iar prerogativa preferinţei, în acelaşi sens procesual,
aparţine tuturor drepturilor patrimoniale1126.

B. Dreptul de uzufruct este un drept esenţialmente

temporar.

Când uzufructul este constituit în favoarea unei persoane fizice,

durata maximă a uzufructului este durata vieţii uzufructuarului.
Această concluzie rezultă din dispoziţiile art. 557 C. civ. Din această
cauză, s-a apreciat în mod tradiţional în doctrină că uzufructul constituit
în favoarea persoanelor fizice are caracter esenţialmente viager1127.
Altfel spus, în cazul persoanelor fizice, caracterul temporar al

1126
Supra, nr. 31, lit. E. În doctrină, s-a apreciat că dreptul de preferinţă al uzu fructuarului îi permite
acestuia să reducă executarea pornită de creditorii nudului proprietar numai la nuda proprietate (G.N.
Luţescu, op. cit., p. 485). În realitate, această limitare este consecinţa circumscrierii dreptului de gaj al
creditorilor chirografari numai la patrimoniul debitorului. în absenţa unei garanţii reale sau personale,
creditorii nu pot urmări alte persoane decât debitorul.
1127
L. Josserand, op. cit., p. 1031 şi 1032; AI. Weill, F. Terre, Ph. Simler,op. cit., 1985, p. 681; E.
Chelaru, op. cit.,p. 159, text şi nota 4.
uzufructului îmbracă forma caracterului viager. Această sintagmă nu
exclude posibilitatea ca uzufructul să fie constituit pe o durată mai
mică decât aceea a vieţii uzufructuarului,

(476)

dar stabileşte că durata maximă a uzufructului este durata vieţii

uzufructuarului.
Potrivit art. 560, „Uzufructul constituit până ce o altă
persoană va ajunge la o vârstă hotărâtă, ţine până la acea epocă,
chiar de ar muri zisa persoană înaintea vârstei hotărâte”. Textul
acesta nu instituie o excepţie de la caracterul viager al
uzufructului. În realitate, este vorba numai de o modalitate de
stabilire a duratei uzufructului. Chiar dacă s-a utilizat această
metodă de stabilire a duratei uzufructului, dezmembrământul va
înceta în momentul decesului uzufructuarului, dacă acest deces
intervine înainte de împlinirea duratei uzufructului calculate
potrivit acestei metode.
Când uzufructul este constituit în favoarea unei persoane
juridice, durata maximă este de 30 de ani, cum se precizează
expres în art. 559 C. civ.
Deşi caracterul temporar al uzufructului poate genera
inconveniente economice în exploatarea bunurilor care formează
obiectul unui asemenea dezmembrământ, întrucât există riscul
ca uzufructuarul să fie preocupat doar de exploatarea bunului,
iar nu de creşterea valorii economice a acestuia, s-a apreciat
utilitatea socială a acestui dezmembrământ, prin intermediul
căruia se pot crea avantaje mai ales în raporturile de rudenie, fără
a se pune în pericol vocaţia succesorilor asupra bunurilor date în
uzufruct de către autorul lor 1128.

C. Dreptul de uzufruct este un drept cu caracter intuitu

personae, incesibil.

Nu există un text în Codul civil care să precizeze expres că

dreptul de uzufruct nu este transmisibil. Totuşi, această concluzie
rezultă din interpretarea sistematică a mai multor texte din acest
cod. Astfel, uzufructul constituit în favoarea unei persoane fizice nu
se transmite la moştenitori, faţă de prevederea expresă din art.
557 C. civ. în plus, în art. 534, fraza I C. civ. se precizează că
„Uzufructuarul se poate bucura el însuşi, sau închiria altuia, sau
ceda exerciţiul dreptului său” 1129. Rezultă din acest text că
uzufructuarul poate ceda doar emolumentul

(477)

dreptului său. Per a contrario, el nu poate ceda chiar dreptul de

uzufruct. în sfârşit, în materia dreptului de uz, se precizează expres
1128
G.N. Luţescu, op. cit., p. 486 şi 487. în legătură cu avantajele şi dezavantajele economice ale
dreptului de uzufruct, L. Josserand, op. cit., p. 1032; G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes.
Les biens, 10ăme edition, Montchrestien, Paris, 2001, p. 503 şi 504; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op.
cit., p. 681-683; L. Pop, op. cit., p. 160.
1129
Redactorii Codului civil român s-au îndepărtat de textul corespunzător din Codul civil francez (art.
595), în care se vorbeşte expres de donarea, vânzarea sau cedarea dreptului de uzufruct. În textul art.
534 C. civ. român s-a folosit expresia cedarea exerciţiului dreptului, pe această bază făcându-se
distincţia dintre cedarea dreptului de uzufruct, care este, de regulă, prohibită, şi cedarea emolumentului
uzufructului. Pentru cesibilitatea dreptului de uzufruct în dreptul civil francez, L. Josserand, op. cit., p.
1056; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 711 şi 712; G. Cornu, op. cit., p. 513; C. Atias, Droit
civil. Les biens, Litec, Paris, 2002, p. 197. Totuşi, aceşti autori apreciază că uzufructul este cesibil într-
un înţeles special, întrucât caracterul său temporar şi caracterul său personal explică de ce cesionarul va
beneficia de dreptul de uzufruct numai în condiţiile şi pe durata prevăzute pentru cedent; de exemplu,
dacă cedentul decedează, dreptul de uzufruct se stinge, chiar dacă cesionarul este în viaţă. Aceste
soluţii sunt relevante şi în dreptul civil român în situaţiile de excepţie când este posibilă cedarea
uzufructului, respectiv în cazul vânzării silite şi a ipotecării uzufructului. în asemenea situaţii, chiar
dacă cesionarul decedează înaintea cedentului, uzufructul nu se stinge, el continuând până la decesul
cedentului.
nu numai că uzuarul nu poate închiria dreptul său altuia, ceea ce
diferenţiază acest dezmembrământ de dreptul de uzufruct, ci şi că
uzuarul nu poate ceda dreptul său altei persoane. Caracterul
incesibil al dreptului de uzufruct implică aşadar caracterul său intuitu
personae1130. Legiuitorul a apreciat astfel că, la constituirea dreptului
de uzufruct prin acte juridice, proprietarul a avut în vedere calităţile
personale ale uzufructuarului. Ca urmare, viciul constând în eroare
asupra persoanei (error in persona1131) va fi motiv de nulitate relativă a
actului juridic.
Când uzufructul se dobândeşte prin uzucapiune de către o
persoană fizică, el va avea caracter viager, cu excepţia cazului în care
se poate proba că elementul anintus al posesiei care întemeiază
uzucapiunea în această situaţie include reprezentarea subiectivă a
unei durate mai mici. Această probă este, de regulă, mai uşor de
făcut în ipoteza uzucapiunii scurte, întrucât justul titlu conţine menţiuni
cu privire la durata uzufructului. Mutatis mutandis, când uzufructul se
dobândeşte de către o persoană juridică, el va avea durata de 30 de
ani, cu excepţia menţionată mai sus.
Durata iniţială a uzufructului nu este însă un impediment
pentru încetarea acestui dezmembrământ înainte de termen, dacă
intervin alte cauze de încetare.
De la regula caracterului incesibil al uzufructului există însă o
excepţie. Dispoziţiile art. 1750 pct. 2 C. civ. permit ipotecarea
uzufructului asupra imobilelor şi accesoriilor lor, deci inclusiv vânzarea
silită a acestui dezmembrământ. În mod complementar, conform art.
488, alin. 2 C. pr. civ., dreptul de uzufruct asupra unui lucru imobil

1130
În acelaşi sens, s-a apreciat că dreptul de uzufruct are un caracter pur personal (G. Cor- nu, op. cit.,
p. 507 şi 508).
1131
În literatura juridică sunt folosite, pentru a desemna eroarea asupra persoanei, atât termenul error in
persona, cât şi termenul error in personam. Pentru forma error in persona, H. Roland, L. Boyer,
Locutions latines de droitfrangais, 34me edition, Litec, Paris, 1993, p. 113.
poate forma obiectul unei urmăriri silite imobiliare. În materia urmăririi
silite mobiliare nu mai este prevăzută însă o asemenea excepţie. Ca
urmare, dreptul de uzufruct constituit asupra bunurilor mobile nu poate
forma obiect de urmărire1132.

D. Uzufructuarul poate ceda emolumentul dreptului său.

Caracterul incesibil al dreptului de uzufruct nu exclude însă

posibilitatea uzufructuarului de a

(478)

ceda emolumentul dreptului său1133. Altfel spus, cum se prevede expres

în art. 354, fraza IC. civ., uzufructuarul poate ceda exerciţiul dreptului
său, inclusiv prin închirierea bunului care formează obiectul
uzufructului. Chiar dacă nu poate dispune de dreptul său,
uzufructuarul se poate bucura astfel de beneficiile exploatării
economice a bunului.

206. Obiectul dreptului de uzufruct.

A. Consideraţii generale.

Mai întâi, fiind un dezmembrământ al dreptului de proprietate

privată, dreptul de uzufruct nu se poate constitui cu privire la
bunurile din domeniul public. Dacă însă este vorba de dreptul de
1132
În doctrină, chiar înainte de introducerea acestei dispoziţii în Codul de procedură civilă s-a
considerat că dreptul de uzufruct poate forma obiect de executare silită, fără a se face distincţie după
cum a fost constituit asupra unor bunuri mobile sau imobile (G.N. Luţescu, op. cit., p. 486). În absenţa
unei excepţii legale de la caracterul incesibil al dreptului de uzufruct, o asemenea soluţie nu poate fi
primită.
1133
În mod impropriu s-a apreciat uneori că posibilitatea cedării emolumentului exprimă caracterul
cesibil al uzufructului (G.N. Luţescu, op. cit., p. 486). Chiar acest autor precizează însă că actul de
dispoziţie nu atinge dreptul de uzufruct.
proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale,
acesta este dezmembrabil, inclusiv prin constituirea unui drept de
uzufruct.
În al doilea rând, potrivit art. 520 C. civ., „Uzufructul se poate
stabili pe tot felul de bunuri mobile şi imobile”. Evocarea clasificării
bunurilor în funcţie de -natura lor şi de calificarea dată de lege poate
crea o confuzie. Într-adevăr, s-a apreciat că această clasificare ar
opera numai cu privire la bunurile corporale, astfel încât s-ar putea
crede, în mod eronat, că bunurile incorporale nu pot forma obiectul
dreptului de uzufruct1134. În realitate, clasificarea în bunuri mobile şi
imobile nu este redusă la sfera bunurilor corporale, întrucât, pe
lângă bunurile mobile şi imobile prin natura lor, există şi bunuri mobile
prin determinarea legii (art. 474 C. civ.), precum şi bunuri imobile prin
obiectul la care se aplică (art. 471 C. civ.), adică bunuri incorporale.
Ca urmare, referirea la bunuri mobile şi imobile în textul art. 520 C.
civ. nu exclude, prin ea însăşi, posibilitatea constituirii dreptului de
uzufruct asupra unor bunuri incorporale. Totuşi, în mod riguros,
delimitarea obiectului dreptului de uzufruct trebuie să ţină seama de
obligaţia uzufructuarului de a conserva substanţa bunului. Pe cale
de consecinţă, dreptul de uzufruct se poate constitui asupra oricărui
bun, cu excepţia bunurilor consumptibile.
A şadar, ca orice drept real, uzufructul are ca obiect bunuri. în
măsura în care anumite lucruri incorporale, fie ele drepturi
patrimoniale1135, obiecte de creaţie intelectuală, universalităţi de fapt
sau chiar de drept, sunt susceptibile de apropriere, ele devin bunuri

1134
G.N. Luţescu, op. cit., p. 487 şi 488.
1135
Deşi drepturile patrimoniale sunt considerate ele însele bunuri, această concepţie se justifică juridic
numai în măsura în care anumite drepturi patrimoniale sunt ele însele, pe o cale sau alta, susceptibile de
apropriere. Aşadar, numai acele drepturi patrimoniale care pot forma obiectul unui drept de proprietate
sunt bunuri propriu-zise. În asemenea cazuri, ne aflăm în prezenţa unor drepturi patrimoniale
suprapuse, cu consecinţe importante în privinţa modului de exercitare a conţinutului lor juridic. Pentru
dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor incorporale, supra, nr. 39-42.
şi constituie obiectul dreptului de proprietate. În acest sens, drepturile
patrimoniale în general şi mai ales drepturile reale sunt

(479)

instrumentele juridice prin care lucrurile se transformă în bunuri. Pe

această cale, în anumite condiţii şi cu anumite limite legale, prin
dezmembrarea dreptului de proprietate, aceste bunuri pot să
constituie şi obiectul dreptului de uzufruct1136. Din această perspectivă,
se poate depăşi dificultatea logică a înţelegerii dreptului de uzufruct
asupra bunurilor incorporale. Multă vreme s-a considerat că există o
contradicţie între ideea dreptului de uzufruct ca dezmembrământ al
dreptului de proprietate şi ideea extinderii sferei de aplicaţie a dreptului
de uzufruct dincolo de sfera de aplicaţie a dreptului de proprietate.
Cât timp sfera bunurilor asupra cărora se poate constitui uzufructul
este mai întinsă decât sfera bunurilor care constituie obiectul dreptului
de proprietate privată, ar exista situaţii în care uzufructul nu mai apare
ca rezultatul dezmembrării acestui din urmă drept1137. Altfel spus, ar
exista un drept de uzufruct căruia nu îi corespunde un drept de nudă
proprietate. În realitate, contradicţia este numai aparentă pentru că,
în această concepţie, sfera bunurilor care formează obiectul dreptului
de proprietate privată este redusă la bunurile corporale. Dacă însă
această sferă include şi bunurile incorporale, sfera bunurilor care
formează obiectul dreptului de uzufruct nu va fi mai extinsă decât
sfera bunurilor care formează obiectul dreptului de proprietate
privată. Nu este însă obligatoriu ca întotdeauna dreptul de
1136
În această ipoteză, nu se pune problema dreptului de abitaţie, întrucât acesta are ca obiect numai o
locuinţă, adică numai un bun corporal. N-ar fi exclusă însă posibilitatea constituirii unui drept de uz.
Întrucât dreptul de servitute şi dreptul de superficie au ca obiect bunuri corporale, nici acestea nu intră
în sfera ipotezei avute în vedere în text.
1137
Pentru această problemă, G.N. Luţescu, op. cit., p. 488; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p.
694 şi 695.
proprietate asupra unui bun incorporai să poată fi dezmembrat.
Legiuitorul poate stabili moduri specifice de exercitare a
prerogativelor acestui drept, excluzând posibilitatea dezmembrării. De
asemenea, chiar atunci când este posibilă, o asemenea
dezmembrare se produce numai în forma dreptului de uzufruct sau a
dreptului de uz, fiind excluse alte tipuri de dezmembrăminte.
Chiar şi atunci când este vorba de bunuri consumptibile,
acestea pot forma, cum vom vedea mai departe, obiectul unui
cvasiuzufruct, distinct ca natură juridică de dreptul de uzufruct propriu-
zis şi care nu constituie, în realitate, un dezmembrământ al dreptului
de proprietate privată.
Aceste consideraţii de principiu permit înţelegerea uzufructului
constituit asupra bunurilor incorporale, inclusiv asupra unei
universalităţi de fapt sau de drept, precum şi distincţia dintre uzufruct
ca dezmembrământ al dreptului de proprietate privată şi
cvasiuzufruct.

B. Bunurile incorporale ca obiect de uzufruct.

În măsura în care lucrurile incorporale au devenit, prin

apropriere, obiectul unor drepturi reale, adică au dobândit
semnificaţia juridică de bunuri, acestea pot forma şi obiectul dreptului
de uzufruct, ca urmare a dezmembrării dreptului de proprietate
privată.
a) Uzufructul asupra drepturilor de creanţă. Conform art. 474
C. civ., „Sunt mobile prin determinarea legii, obligaţiile şi acţiunile
care au de obiect sume

(480)
exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele în
companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când
capitalul acestor companii constă în imobile.
Aceste acţiuni sau interese se socot ca mobile numai în
privinţa fiecăruia din asociaţi şi pe cât ţine asociaţia.
Sunt asemenea mobile prin determinarea legii, veniturile
perpetue sau pe viaţă asupra statului sau asupra particularilor.”
În toate aceste cazuri, este vorba de drepturi de creanţă
care, prin încorporarea lor, într-un grad mai mic sau mai mare, în
substanţa înscrisului constatator, sunt susceptibile de apropriere o
dată cu acest înscris. Mai mult, chiar atunci când asemenea
drepturi de creanţă rămân în totalitate incorporale, cum este
cazul acţiunilor dematerializate, particularităţile transmiterii lor le
creează un statut propriu, fiind apropriabile ca bunuri
incorporale.
Într-un mod asemănător, titularul dreptului de rentă viageră
poate fi privit nu numai ca un creditor, ci şi ca un proprietar al
rentei. În acest sens, în art. 527 C. civ. se prevede că „Uzufructul
unei rente pe viaţă dă uzufructuarului, pe durata uzufructului său,
dreptul de a percepe veniturile, fără de a fi obligat la nici un fel de
restituire”. În acest caz, uzufructul se stinge nu numai la moartea
uzufructuarului, ci şi la moartea nudului proprietar, adică a
credirennerului.
Întrucât, prin această construcţie juridică, anumite drepturi de
creanţă pot forma obiectul dreptului de proprietate privată, pe cale
de consecinţă, prin dezmembrarea acestui drept, ele devin şi
obiect de uzufruct 1138.
1138
Pentru dreptul de uzufruct asupra drepturilor de creanţă, G.N. Luţescu, op. cit., p. 496; Al. Weill, F.
Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 694 şi 695. Pentru uzufructul asupra drepturilor asociatului sau
 b) Situaţia creaţiilor intelectuale. Deşi acestea sunt
susceptibile de apropriere în forma dreptului de proprietate
intelectuală (dreptul de autor şi dreptul de proprietate
industrială)1139, legiuitorul a prevăzut modalităţi restrictive de
exercitare a acestui drept. Ca urmare, deşi în doctrină s-a
apreciat că proprietatea literară sau artistică, mărcile de fabrică şi
brevetele de invenţie sunt susceptibile de un drept de uzufruct 1140,
în realitate, exercitarea atributelor dreptului de proprietate
intelectuală în sens larg de către o altă persoană decât titularul
dreptului se poate face numai pe căile speciale prevăzute expres
în legislaţia care reglementează proprietatea intelectuală 1141.
c) Uzufructul asupra unei universalităţi de drept. Deşi în
doctrină se vorbeşte de uzufructul asupra unui patrimoniu sau
asupra unei fracţiuni dintr-un patrimoniu1142, adică despre uzufructul
universal sau uzufructul cu titlu universal,

(481)

exemplul avut în vedere este patrimoniul succesoral. Dar, cum

am văzut, patrimoniul succesoral este o masă patrimonială, adică
o parte din patrimoniul eredelui. În sens larg, masele patrimoniale
sunt şi ele universalităţi de drept1143. Aşadar, uzufructul universal
este constituit asupra patrimoniului succesoral care are un singur
moştenitor, iar uzufructul cu titlu universal este constituit asupra

acţionarului într-o societate comercială, T. Revet, „Propriete et droits reels. Usufruit des droits
sociaux”, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 2/2004, p. 318-323; autorul analizează jurisprudenţa
franceză recentă şi trage concluzia că uzufructuarul drepturilor sociale nu are calitatea de asociat,
această calitate rămânând nudului proprietar.
1139
Supra, nr. 42.
1140
G.N. Luţescu, op. cit., p. 493.
1141
Legea nr. 64/1991 (supra, nr. 37, lit. D, e, nota 72).
1142
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 691 şi 692.
1143
Pentru corelaţia dintre patrimoniu şi masele patrimoniale, supra, nr. 6, lit. B.
unei fracţiuni dintr-un patrimoniu succesoral de către unul dintre
moştenitorii autorului. Cât timp moştenitorul sau moştenitorii pot
înstrăina patrimoniul succesoral1144, trebuie să li se recunoască
acestora şi posibilitatea constituirii unui drept de uzufruct. În acest
fel, patrimoniul succesoral este privit el însuşi ca un bun, în
întregul său, dreptul asupra sa fiind susceptibil de înstrăinare
sau de dezmembrare în forma uzufructului sau a dreptului de
uz1145.
Distincţia dintre uzufructul universal şi uzufructul cu titlu
universal, care au ca obiect o universalitate sau o fracţiune dintr-o
universalitate, pe de o parte, şi uzufructul cu titlu particular, care
are ca obiect un bun individual determinat, pe de altă parte, este
relevantă juridic întrucât, în primul caz, uzufructuarul îşi exercită
prerogativele nu numai asupra activului, ci şi asupra pasivului,
ceea ce presupune contribuţia la plata acestui pasiv, conform art.
552 C. civ., iar în doilea caz uzufructuarul nu este ţinut în nici un
fel de datoriile existente în patrimoniul nudului proprietar.
d) Uzufructul asupra unei universalităţi de fapt. În mod
impropriu s-a apreciat uneori că uzufructul universal poate avea
ca obiect şi o universalitate de fapt, respectiv fondul de comerţ
sau o turmă de animale 1146. În mod propriu, uzufructul universal se
constituie numai asupra unei universalităţi de drept, ceea ce
explică faptul că uzufructuarul este ţinut să contribuie şi la plata
datoriilor. Spre deosebire de universalităţile juridice, cele de fapt
nu conţin datorii1147. Din acest punct de vedere, uzufructul asupra
universalităţilor de fapt se apropie mai degrabă de un uzufruct cu

1144
Supra, nr. 10.
1145
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, loc. cit.
1146
E. Chelaru, op. cit., p. 160; L. Pop, op. cit., p. 161.
1147
Pentru distincţia dintre universalitatea de drept şi cea de fapt, supra, nr. 6, lit. A.
titlu particular, în ambele cazuri uzufructuarul nefiind ţinut să
contribuie la plata datoriilor nudului proprietar.
Uzufructul asupra fondului de comerţ presupune că
uzufructuarul are prerogativa folosinţei asupra tuturor bunurilor
componente, precum şi chiar dreptul de proprietate asupra
bunurilor consumptibile. Cu toate acestea, este vorba de un
uzufruct, iar nu de un cvasiuzufruct, întrucât trebuie să se ţină
seama că fondul de comerţ se deosebeşte de elementele
componente. În acest caz, fondul de comerţ, iar nu elementele
componente privite separat formează obiectul dreptului de
uzufruct. Nu trebuie uitat însă că fondul de comerţ rămâne o
universalitate de fapt, ca bun incorporai 1148, astfel încât obligaţia
uzufructuarului

(482)

de a conserva ansamblul ca atare nu este o aplicaţie a ideii de

subrogaţie reală generală1149, ci o aplicaţie a obligaţiei de a conserva
substanţa lucrului (salva rerum substantia). În acest caz însă, fiind
vorba de un bun incorporai, această obligaţie nu presupune
conservarea substanţei fiecărui bun component al ansamblului care
este fondul de comerţ, ci păstrarea ansamblului ca atare. Reînnoirea
stocurilor de bunuri consumptibile din fondul de comerţ nu se face
prin mecanismul juridic al subrogaţiei reale generale1150, ci prin
mecanismele economice ale exploatării fondului de comerţ. Dacă ar fi
vorba de subrogaţia reală generală, nu s-ar mai justifica posibilitatea
culegerii fructelor civile de către uzufructuar, respectiv însuşirea
1148
Pentru această calificare a fondului de comerţ, supra, nr. 6, lit. A, text şi nota 49 şi nr. 41.
1149
Pentru această funcţie a patrimoniului, supra, nr. 16-22.
1150
Pentru o asemenea explicaţie, G.N. Luţescu, op. cit., p. 494 şi 495; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler,
op. cit., p. 693; E. Chelaru, op. cit., p. 160; L. Pop, op. cit', p. 161 şi 162.
profitului. De asemenea, nu s-ar mai putea explica de ce, în caz de
faliment al uzufructuarului, creditorii uzufructuarului vor putea urmări
venitul produs de exploatarea fondului de comerţ, dar nu vor putea
urmări chiar fondul de comerţ.
Numai dacă s-ar accepta calificarea fondului de comerţ ca un
patrimoniu de afectaţiune1151, respectiv ca o masă patrimonială, deci ca
o universalitate de drept s-ar putea vorbi de subrogaţie reală
generală.
Tot astfel, când este vorba de uzufructul asupra unei turme de
animale, uzufructuarul are obligaţia să conserve substanţa bunului
incorporai care este această universalitate de fapt. Aşa fiind, unele
animale pot fi înstrăinate, dar ele vor fi înlocuite nu cu suma de bani
obţinută, ci cu animalele obţinute ca spor prin prăsilă. Nu este vorba
deci de subrogaţia reală generală întemeiată pe ideea de
fungibilitate juridică, ci de conservarea universalităţii de fapt pe cale
naturală, în această ordine de idei, la stingerea uzufructului,
uzufructuarul este dator să înlocuiască animalele înstrăinate sau care
au pierit cu animalele obţinute ca spor prin prăsilă, conform art. 556,
alin. 2 C. civ. Uzufructuarul poate păstra însă produsele animalelor
din turmă (lână, lapte, îngrăşăminte organice), precum şi sporul
obţinut din prăsilă care nu este utilizat pentru înlocuirea animalelor
înstrăinate sau pierdute fără culpa uzufructuarului. Dacă animalele
au pierit fără culpa uzufructuarului, acesta nu va fi obligat decât să
restituie pieile sau contravaloarea lor.
e) Problema uzufructului asupra drepturilor reale. În doctrină
s-a apreciat că uzufructul se poate constitui şi asupra unor drepturi
reale, de exemplu, uzufructul asupra unui alt uzufruct1152 sau

1151
Pentru o asemenea calificare, G.N. Luţescu, op. cit., p. 495.
1152
G.N. Luţescu, op. cit., p. 492; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 689, text şi nota 18.
uzufructul asupra unui drept de nudă proprietate1153. De asemenea,
s-a apreciat că dobândirea unui drept de uzufruct asupra unui fond
dominant, adică asupra unui imobil în favoarea căruia s-a constituit
anterior o servitute, presupune că uzufructul are ca obiect şi
servitutea1154, în realitate, în primul exemplu este vorba de uzufructul
legal al părinţilor

(483)

asupra averii copiilor lor minori, avere în componenţa căreia intră şi un

drept de uzufruct. Cum am văzut, dispoziţiile legale care instituiau
acest drept de uzufruct au fost abrogate. În plus, obiectul acestui
drept de uzufruct era o universalitate juridică. De asemenea, în al
doilea exemplu este vorba de nuda proprietate aflată într-o moştenire,
înţeleasă ca universalitate juridică. În aceste cazuri, dreptul de
uzufruct are ca obiect direct universalitatea juridică, privită ea însăşi
ca un bun incorporai. Numai în mod indirect dreptul de uzufruct are
ca obiect şi fiecare element component al universalităţii juridice1155. Cât
priveşte uzufructul asupra unui fond dominant, uzufructuarul exercită
anumite prerogative asupra fondului aservit deoarece servitutea este,
sub aspect activ, un accesoriu al fondului dominant. Această idee
este suficientă pentru a explica din punct de vedere juridic această
situaţie, fără a se face apel la construcţia artificială a uzufructului
asupra unui drept de servitute. În acest sens trebuie să fie înţelese
dispoziţiile art. 536 C. civ., în care se precizează că uzufructuarul „se

1153
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, loc. cit., text şi nota 19.
1154
G.N. Luţescu, op. cit., p. 492 şi 493.
1155
Totuşi, în doctrină s-a apreciat că uzufructuarul poate constitui un drept de uzufruct asupra
uzufructului său (L. Pop, op. cit., p. 165). Din această opinie pare să rezulte că dreptul de uzufruct se
constituie asupra altui uzufruct privit ca bun individual determinat, iar nu ca element al unei
universalităţi, fără a se preciza însă în ce fel uzufructul se transformă în bun apropriabil şi care este
interesul acestei aproprieri.
foloseşte de drepturile de servitute şi în genere de toate drepturile
de care se poate folosi proprietarul, şi se foloseşte întocmai ca însuşi
proprietarul”.

C. Cvasiuzufructul.

Ce se întâmplă în situaţia bunurilor consumptibile? Una dintre

trăsăturile esenţiale ale dreptului de uzufruct, respectiv obligaţia
uzufructuarului de a păstra substanţa lucrului, nu mai este prezentă
într-o asemenea situaţie. În realitate, nu se mai dezmembrează
dreptul de proprietate, ci se transmite chiar dreptul de proprietate
asupra bunurilor consumptibile. În acest sens, conform art. 526 C.
civ., „Dacă uzufructul cuprinde lucruri cu care nu se poate cineva
servi fără a le consuma, precum bani, grâne, băuturi, uzufructuarul
are dreptul de a dispune de ele, însă cu îndatorire de a le înapoia în
aceeaşi cantitate, calitate şi valoare, sau preţul, la sfârşitul
uzufructului”. Aşadar, cvasiuzufructuarul este chiar proprietarul
bunurilor consumptibile.
Totuşi, acest drept de proprietate este îngrădit, întrucât
cvasiuzufructuarul poate consuma el însuşi bunurile, fără a avea însă
dreptul să le înstrăineze, concluzie la care obligă împrejurarea că
cvasiuzufructul este reglementat în capitolul referitor la uzufruct,
aplicându-i-se deci regula incesibilităţii1156 bazată pe interpretarea
sistematică a dispoziţiilor art. 534 şi 571 C. civ. Această trăsătură
distinge cvasiuzufructul de împrumutul de consumaţie (mutuum). Pe
de altă parte, deşi se aseamănă şi cu depozitul neregulat,
cvasiuzufructul se deosebeşte de acesta, întrucât nu permite

1156
Supra, nr. 205, lit. C.
proprietarului iniţial să ceară restituirea bunurilor înainte de expirarea
duratei uzufructului1157. Proprietarul iniţial nu are

(484)

calitatea de nud proprietar după constituirea cvasiuzufructului, ci

calitatea de creditor, cvasiuzufructuarul având, la încetarea
uzufructului, o obligaţie de a da şi o obligaţie de a face, care se
execută, de regulă, simultan prin predarea bunurilor de acelaşi gen, în
aceeaşi cantitate, de aceeaşi calitate şi valoare cu cele primite1158.
Aşadar, noţiunea de cvasiuzufruct nu mai desemnează un
dezmembrământ al dreptului de proprietate sau un alt drept
patrimonial, ci fie contractul constitutiv, fie situaţia juridică alcătuită
din ansamblul raporturilor juridice dintre proprietarul iniţial şi
cvasiuzufructuar. Practic, cvasiuzufructul are ca izvor înţelegerea
părţilor, deci un contract, chiar dacă teoretic se poate imagina un
cvasiuzufruct dobândit prin testament, prin uzucapiune sau prin
posesia de bună-credinţă.

207. Dobândirea dreptului de uzufruct.

Conform art. 518 C. civ., „Uzufructul se stabileşte prin lege sau

prin voinţa omului”. Ca urmare a abrogării dispoziţiilor art. 285,338,684
şi 1242 C. civ.1159, au fost desfiinţate drepturile de uzufruct legal,

1157
Pentru delimitarea dintre împrumutul de consumaţie şi depozitul neregulat, Fr. Deak, Tratat de
drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 396.
1158
Sunt situaţii în care individualizarea bunurilor se face anterior predării, caz în care obligaţia de a
face se execută după obligaţia de a da.
1159
Art. 285,338 şi 1242 C. civ. au fost abrogate prin art. 49 al Decretului nr. 32 din 30 ianua rie 1954
pentru punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice, publicat în Buletinul oficial nr. 32 din 31 ianuarie 1954; art. 684 a fost abrogat implicit prin
Legea nr. 319 din 10 iunie 1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, publicată în
Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 133 din 10 iunie 1944.
respectiv dreptul de uzufruct al părinţilor asupra bunurilor copiilor,
dreptul de uzufruct al soţului asupra bunurilor dotale ale soţiei şi
dreptul de uzufruct al văduvei fără avere asupra masei succesorale
rămase de la soţul său predecedat. În prezent, în dreptul civil român
nu mai există cazuri de uzufruct legal. Oricum, chiar înainte de a
interveni această abrogare, aceste drepturi de uzufruct nu se năşteau
numai prin lege, ci dintr-un anumit fapt juridic de care legea lega
constituirea acestor dezmembrăminte.
Aşadar, uzufructul se dobândeşte1160 prin voinţa omului,
conform art. 518 C. civ. în plus, se recunoaşte că uzufructul se
dobândeşte prin prescripţie achi-zitivă, adică prin uzucapiune, precum
şi prin posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile în condiţiile
art. 1909-1910 C. civ.1161.

A. Dobândirea dreptului de uzufruct prin voinţa omului.

Voinţa juridică prin care se dobândeşte dreptul de uzufruct

îmbracă fie forma testamentului, fie forma contractului.
Astfel, testatorul poate să instituie uzufructul în favoarea unui
legatar, moştenitorii legali primind nuda proprietate, sau să lase
legatarului nuda proprietate,

(485)

moştenitorii legali rămânând cu uzufructul. De asemenea, este

posibil ca testatorul să lase unui legatar dreptul de uzufruct şi altui

1160
Termenul de dobândire este folosit în sens larg, incluzând în sfera sa nu numai ideea de dobândire
în sens restrâns, corespunzătoare unei transmiteri, ci şi ideea de naştere sau constituire a unui drept.
Pentru această accepţie a noţiunii de dobândire, supra, nr. 178, lit. B, a. De altfel, întrucât uzufructul
este incesibil, accepţia restrânsă a noţiunii de dobândire nici nu este relevantă.
1161
L. Pop, op. cit., p. 163.
legatar nuda proprietate, în toate cazurile, trebuie să se ţină seama de
limitele libertăţii de voinţă ale testatorului.
Prin convenţie, uzufructul se poate constitui în mod direct sau
în mod indirect, în mod direct, uzufructul se constituie prin
transmiterea de către proprietar a prerogativelor care constituie
dreptul de uzufruct unei alte persoane (dobândire per translationem).
În mod indirect, uzufructul se constituie prin transmiterea nudei
proprietăţi unei alte persoane, proprietarul iniţial rezervându-şi
dreptul de uzufruct (dobândire per deductionem).
Întrucât cerinţa formei autentice priveşte numai contractele prin
care se înstrăinează chiar dreptul de proprietate, dobândirea
dreptului de uzufruct prin convenţie în mod direct (per translationem)
nu trebuie să îndeplinească această cerinţă formală1162, cu excepţia
cazului în care este vorba de donaţia uzufructului, în schimb,
constituirea indirectă a uzufructului (per deductionem) asupra unui teren
prin act juridic între vii obligă la încheierea contractului în formă
autentică, întrucât se transmite nuda proprietate, iar, în final, atributele
dreptului de proprietate se vor întregi în persoana dobânditorului.
Problema dobândirii dreptului de uzufruct printr-un contract de
partaj1163 este impropriu formulată. În realitate, cum s-a precizat,
înţelegerea părţilor are o dublă semnificaţie, respectiv nu numai
valoarea juridică a partajului voluntar, ci şi valoarea juridică a
dobândirii uzufructului prin convenţia părţilor. Altfel spus, este vorba
mai întâi de o transformare a stării de coproprietate sau de
indiviziune în proprietate exclusivă în beneficiul unui coproprietar sau
al unui co-moştenitor, iar apoi de constituire a dreptului de uzufruct în
favoarea celuilalt coproprietar sau comoştenitor, în contul cotei sale
1162
L. Pop, op. cit., p. 163. Totuşi, pentru înscrierea actului de constiuire în cartea funciară, este
necesară forma autentică (supra, nr. 158).
1163
E. Chelaru, op. cit., p. 161, text şi notele 1-3; L. Pop, op. cit., p. 164, text şi notele 1-3.
părţi din dreptul de proprietate, cu eventuala suplimentare prin plata
unei sulte1164. În cazul partajului judiciar, deci în absenţa înţelegerii
părţilor, nu s-ar putea decide încetarea stării de coproprietate sau de
indiviziune prin atribuirea nudei proprietăţi unei părţi şi a uzufructului
celeilalte părţi1165.
În toate cazurile în care uzufructul se dobândeşte prin convenţie,
aceasta este supusă formalităţilor de publicitate imobiliară, pentru ca
dreptul real al dobânditorului (uzufructul sau nuda proprietate, după
caz) să fie opozabil tuturor.
Uzufructul constituit prin voinţa omului, indiferent dacă este
vorba de testament sau convenţie, poate fi pur şi simplu, cu termen
sau sub condiţie, cum se precizează expres în art. 519 C. civ.

(486)

În plus, persoana care constituie dreptul de uzufruct trebuie

să fie proprietarul bunului şi să aibă capacitate deplină de
exerciţiu1166.

B. Uzufructul dobândit prin uzucapiune sau prin

posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.

Întrucât manifestarea exterioară a atributelor care intră în

conţinutul juridic al dreptului de uzufruct este tocmai posesia ca
stare de fapt corespunzătoare acestui dezmembrământ, rezultă
că uzufructul poate fi dobândit prin uzucapiune, iar dacă are ca
obiect bunuri mobile, prin posesia de bună-credinţă în condiţiile
1164
Pentru această ipoteză, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 758/1976, în Revista româna de drept nr.
10/1976, p. 64.
1165
Trib. jud. Cluj, dec. nr. 384/1980, în Revista română de drept nr. 11/1980, p. 64.
1166
G.N. Luţescu, op. cit., p. 500.
art. 1909 şi 1910 C. civ. în ambele cazuri, trebuie să fie îndeplinite
condiţiile legale necesare pentru dobândirea prin uzucapiune sau
prin posesie de bună-credinţă. În ambele ipoteze, posesia trebuie
să corespundă uzufructului, iar uzufructuarul trebuie să aibă
reprezentarea subiectivă că stăpâneşte bunul în această calitate,
iar nu în calitate de proprietar. Este motivul pentru care s-a
considerat că această modalitate de dobândire a uzufructului
este mai mult teoretică întrucât, din punct de vedere practic, cel
care stăpâneşte bunul va prefera să îl stăpânească în calitate de
proprietar, iar nu în calitate de uzufructuar 1167. Observaţia este
numai parţial întemeiată, pentru că, în ipoteza uzucapiunii scurte
sau a posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile, este
necesar un just titlu, iar dacă justul titlu priveşte numai dobândirea
uzufructului, el nu poate fi extins pentru dobândirea dreptului de
proprietate. De asemenea, chiar în ipoteza uzucapiunii lungi, este
posibil să existe un contract de dobândire a uzufructului, dar nul
absolut, suficient însă pentru a dovedi că posesorul stăpâneşte
bunul în calitate de uzufructuar, iar nu în calitate de proprietar.

§ 2. Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului

proprietar

208. Diferenţierea drepturilor şi obligaţiilor

uzufructuarului şi ale nudului proprietar în funcţie de
natura lor.

Dreptul de uzufruct şi dreptul de nudă proprietate sunt

drepturi reale independente, fiecare cu un conţinut juridic propriu.
1167
E. Chelaru, op. cit., p. 161.
Absolutizarea acestei idei ar putea duce la concluzia că între
uzufructuar şi nudul proprietar nu există nici raporturi obligaţionale,
nici interese comune. „Fiecare pentru sine, în limitele dreptului său”
a fost formula care, în concepţia tradiţională, a definit situaţia
uzufructuarului şi pe aceea a nudului proprietar 1168.
O asemenea concepţie nu ţine însă seama de faptul că,
dincolo de independenţa acestor dezmembrăminte în sens larg,
originea şi finalitatea lor se află în dreptul de proprietate
privată. Pe de o parte, dreptul de uzufruct şi dreptul de nudă
proprietate iau naştere prin dezmembrarea dreptului de
proprietate

(487)

privată. Pe de altă parte, la încetarea dreptului de uzufruct,

atributele nudei proprietăţi sunt completate cu acelea care făceau
parte din conţinutul juridic al uzufructului, refăcându-se structura
completă a dreptului de proprietate privată.
Originea şi finalitatea comună a dreptului de uzufruct şi a
dreptului de nudă proprietate explică de ce, pe lângă drepturile şi
obligaţiile care se înfăţişează ca o simplă manifestare a
prerogativelor care formează conţinutul juridic al acestor două
dezmembrăminte în sens larg şi a obligaţiei generale negative,
corelative oricărui drept real principal, există şi drepturi şi obligaţii
specifice raporturilor juridice obligaţionale. De regulă, aceste
raporturi juridice obligaţionale sunt legate fie de naşterea, fie de
încetarea dreptului de uzufruct. În mod excepţional, ele se pot
naşte şi pe durata existenţei dreptului de uzufruct, mai ales din
1168
Pentru prezentarea acestei concepţii tradiţionale şi pentru critica ei, L. Josserand, op. cit., p. 1010 şi
1041.
fapte juridice în sens restrâns, fără a fi exclusă însă posibilitatea
naşterii unor raporturi obligaţionale între nudul proprietar şi
uzufructuar pe temeiul unor acte juridice.
Încă din dreptul roman, prin edictul pretorului, uzufructuarul
era constrâns să promită, cu garanţia unei cauţiuni (cautio
usufructuaria), că va exercita dreptul său ca un bun părinte de
familie şi că va restitui bunul la încetarea uzufructului. Ulterior,
aceste obligaţii au dobândit o consacrare legală, soluţie păstrată
în dreptul modern, astfel încât naşterea lor este legată de
naşterea uzufructului, indiferent dacă acesta se dobândeşte
printr-un act juridic sau prin uzucapiune, în acest ultim caz
nemaipunându-se problema cauţiunii 1169. În mod complementar,
nudul proprietar este ţinut de anumite obligaţii.
În plus, în actele juridice de conservare pe care le încheie
uzufructuarul, se presupune că acesta îl reprezintă pe nudul
proprietar, iar în cazul uzufructului dobândit prin voinţa omului,
actul juridic de constituire poate să prevadă şi alte drepturi şi
obligaţii între părţi 1170.
Ca urmare, prezentarea drepturilor şi obligaţiilor
uzufructuarului şi ale nudului proprietar trebuie să diferenţieze
drepturile şi obligaţiile care sunt o simplă manifestare a celor două
drepturi reale, respectiv uzufructul şi nuda proprietate, de cele care
intră în conţinutul unor raporturi juridice obligaţionale.

209. Drepturile uzufructuarului.

A. Drepturile uzufructuarului, ca manifestare a atributelor
uzufructului.
1169
Pentru cautio usufructuaria, P.F. Girard, op. cit., p. 366-368; CSt. Tomulescu, op. cit., p. 192; L.
Josserand, op. cit., p. 1040.
1170
L. Josserand, op. cit., p. 1040 şi 1041.
 Ca drept real, dreptul de uzufruct are, cum am văzut, în
conţinutul său juridic, în latura substanţială, atributul posesiei
specific acestui dezmembrământ şi atributul folosinţei (usus
şifructus). Latura procesuală a conţinutului juridic al acestui
dezmembrământ include dreptul material la acţiune. Cele mai
multe dintre aşa-numitele drepturi ale uzufructuarului sunt, în
realitate, simple manifestări ale acestor atribute ale uzufructului.
a) Protecţia juridică a uzufructului prin acţiunea confesorie.
Indiferent de modul său de constituire, dreptul de uzufruct permite
titularului său să dobândească

(488)

sau să redobândească stăpânirea materială a bunului specifică

acestui dezmembrământ prin intermediul unei acţiuni reale,
denumite acţiunea confesorie. Aşa-numitul drept pe care îl are
uzufructuarul de a cere predarea bunului de către nudul
proprietar este doar o manifestare a dreptului material la acţiune
prin care se asigură protecţia juridică a acestui dezmembrământ.
Dreptul material la acţiune se poate exercita fie împotriva nudului
proprietar, dacă acesta întârzie sau refuză să predea bunul după
constituirea uzufructului, fie împotriva oricărei alte persoane,
ţinând seama că uzufructul este un drept real.
b) Acţiunile posesorii. În mod indirect, dreptul de uzufruct
este apărat prin protecţia juridică acordată posesiei ca stare de
fapt corespunzătoare acestui dezmembrământ. Uzufructuarul
poate să utilizeze acţiunile posesorii pentru a redobândi
stăpânirea materială a bunului 1171.
c) Posesia şi folosinţa bunului. În conţinutul juridic al dreptului
de uzufruct intră şi atributul posesiei specific acestui
dezmembrământ. Uzufructuarul are dreptul să stăpânească bunul,
dar în calitate de uzufructuar, iar nu de proprietar.
Folosinţa bunului include elementele usus şi fructus.
Aşadar, uzufructuarul are dreptul să utilizeze bunul şi să îi
culeagă fructele, fără a-i consuma însă substanţa. Această idee
nu exclude însă scăderea valorii bunului ca urmare a folosinţei
normale. Într-adevăr, prin natura sa, dreptul de uzufruct are o
durată îndelungată. Este firesc ca bunul folosit să îşi piardă din
valoare ca urmare a uzurii normale1172. În funcţie de natura
bunului, uzura este lentă sau accelerată. Important este ca
această uzură să nu fie determinată de o folosinţă neco -
respunzătoare a bunului. În acest sens, chiar dacă uzura este
accelerată, bunurile îşi păstrează caracterul neconsumptibil. Ca
urmare, asupra acestora se constituie un uzufruct, iar nu un
cvasiuzufruct. În acest sens, conform art. 528 C. civ., „Dacă
uzufructul cuprinde lucruri care, fără a se consuma îndată, se
strică după o vreme prin întrebuinţarea lor, precum rufele,
mobilele casei, uzufructuarul are dreptul de a se sluji de dânsele
pentru întrebuinţarea la care ele sunt destinate, şi nu este obligat
de a le înapoia la sfârşitul uzufructului decât în starea ce se vor
afla, însă nestricate din doi sau culpă”. În orice caz, cum rezultă
din acest text, uzura nu se confundă cu distrugerea sau cu
deteriorarea bunului ca urmare a faptei culpabile a
uzufructuarului. Aprecierea culpei se face în funcţie de un criteriu
1171
Pentru acţiunile posesorii, supra, nr. 89-95.
1172
E. Chelaru, op. cit., p. 162, text şi nota 5.
obiectiv, întrucât uzufructuarul trebuie să se folosească de lucru
ca un bun proprietar (art. 541 C. civ.).
S-a discutat dacă uzufructuarul are dreptul să schimbe
destinaţia bunului Stabilită de proprietar. La prima vedere,
răspunsul la această problemă ar trebui să fie negativ, ţinând
seama că dispoziţiile art. 517 C. civ. îl obligă pe uzufructuar să se
folosească de lucrurile care formează obiectul uzufructului „întocmai
ca însuşi proprietarul lor”. Totuşi, acest răspuns a fost
diferenţiat în funcţie de concepţia împărtăşită în legătură cu
înţelesul limitei pe care o are uzufructuarul

(489)

în exercitarea prerogativelor sale - de a conserva substanţa bunului.

Potrivit concepţiei materiale, conservarea substanţei înseamnă
conservarea materiei din care se compune bunul şi a formei sale
constitutive. În această concepţie, schimbarea destinaţiei bunului
este posibilă. Dimpotrivă, în concepţia funcţională, conservarea
substanţei bunului implică şi păstrarea destinaţiei acestuia stabilită de
proprietar1173. Ambele concepţii sunt criticabile, pentru că ab-
solutizează o soluţie sau alta. În cea de-a treia concepţie, fără a se
exclude posibilitatea schimbării destinaţiei bunului de către
uzufructuar, se restrânge totuşi această posibilitate la situaţiile în
care se asigură o creştere a valorii bunului sau cel puţin nu se
prejudiciază în nici un fel interesele proprietarului1174, în sprijinul
acestei concepţii, pot fi invocate dispoziţiile art. 539, alin. 2 C. civ., în

1173
Pentru prezentarea acestor concepţii, C. Atias, op. cit., p. 188. Codul civil german dă expresie
concepţiei funcţionale. Într-adevăr, potrivit art. 1036 C. civ. german, uzufructuarul trebuie să păstreze
destinaţia economică anterioară a lucrului şi să respecte regulile unei bune exploatări. Pentru o opinie
întemeiată pe concepţia materială, G.N. Luţescu, op. cit., p. 539 şi 540.
1174
C. Atias, op. cit., p. 185-189; E. Chelaru, op. cit., p. 162 şi 163; C. Bîrsan, op. cit., p. 272 şi 273.
care se arată că „Uzufructuarul nu poate, la încetarea uzufructului,
cere vreo despăgubire pentru îmbunătăţirile ce ar pretinde că a
făcut, chiar când printr-însele ar fi sporit valoarea lucrului. El sau
moştenitorii săi pot însă ridica oglinzi, tablouri şi alte ornamente, pe
care le-ar fi aşezat, cu îndatorire de a restabili localul în starea ce a
fost mai înainte”.
Folosinţa bunului se întinde şi asupra accesoriilor acestuia.
Acesta este înţelesul art. 535 şi 536 C. civ., în care se precizează că
uzufructuarul se foloseşte de adăugirile făcute prin aluviune la terenul
care formează obiectul dreptului de uzufruct, precum şi de servitutile
şi de toate drepturile de care se poate folosi proprietarul.
Folosinţa bunului poate fi exercitată direct de către uzufructuar
sau indirect, adică prin intermediul altei persoane. Astfel, conform art.
534, fraza IC. civ., „Uzufructuarul se poate bucura el însuşi, sau
închiria altuia, sau ceda exerciţiul dreptului său”. În primul caz,
uzufructuarul poate exercita folosinţa prin săvârşirea unor fapte
juridice în sens restrâns (acte materiale) sau prin încheierea unor
acte juridice de conservare sau de administrare. Când uzufructul are
ca obiect o universalitate, actele de administrare trebuie să fie privite
în raport cu universalitatea, iar nu în raport cu fiecare bun în parte.
Uzufructuarul nu are dreptul să facă acte de dispoziţie, respectiv să
înstrăineze bunul care formează obiectul uzufructului, iar creditorii
uzufructuarului nu pot urmări bunul respectiv. Vânzarea bunului va fi
supusă sancţiunilor care operează în materia vânzării bunului altuia.
Oricum, nudul proprietar are o acţiune în revendicare împotriva
terţului dobânditor, care ar putea opune însă uzucapiunea sau, în
materie mobiliară, posesia de bună-credinţă1175. În al doilea caz, se
1175
Pentru problema vânzării lucrurilor supuse uzufructului, D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi
practică a dreptului civil român, ed. a doua, vol. III, partea I, Atelierele Grafice Socec&Co., Bucureşti,
1909, p. 481 şi 482.
 (490)

vorbeşte de dreptul uzufructuarului de a ceda emolumentul uzufructului.

Această cedare a emolumentului uzufructului presupune încheierea
unor acte juridice, cum ar fi locaţiunea, arenda şi comodatul. Uneori,
această cedare este cu titlu oneros, alteori, cu titlu gratuit. În prima
situaţie, uzufructuarul obţine în schimbul cedării folosinţei bunului
fructe civile. Altfel spus, în această situaţie, cedarea emolumentului
nu este un drept distinct de dreptul de a culege fructele bunului.
Oricum, cedarea emolumentului uzufructului nu se confundă cu
transmiterea dreptului de uzufruct, acest dezmembrământ fiind
întotdeauna incesibil.
Dreptul de a culege fructele naturale, industriale şi civile ale
bunului este expres menţionat în art. 521 C. civ. Semnificaţia acestor
noţiuni este precizată în art. 522 şi 523 C. civ.1176 Modul de percepere
a fructelor este reglementat în art. 524 şi 525 C. civ. Astfel, fructele
naturale şi industriale neculese în momentul dobândirii dreptului de
uzufruct se cuvin uzufructuarului. În mod simetric, la încetarea
uzufructului, dacă aceste fructe nu au fost culese până în acel
moment de uzufructuar, se cuvin proprietarului. În ambele ipoteze, cel
care culege fructele naturale şi industriale nu datorează celuilalt
cheltuielile făcute pentru producerea fructelor. Fructele civile se
dobândesc zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului proporţional cu durata
uzufructului său.
Uzufructuarul nu are însă dreptul să culeagă productele
bunului1177, întrucât acestea consumă substanţa lucrului. În materia
uzufructului, delimitarea dintre fructe şi producte este făcută prin
1176
Pentru această problemă, supra, nr. 103.
1177
Pentru delimitarea generală dintre fructe şi producte, supra, nr. 102.
câteva reglementări speciale care fac aplicarea ideii că, prin voinţa
proprietarului, anumite elemente care, de regulă, sunt considerate
producte, îşi schimbă semnificaţia juridică şi devin fructe1178. Astfel,
potrivit art. 529, alin. 1 C. civ., dacă obiectul uzufructului este o pădure
mică, neajunsă la maturitate1179, destinată unor tăieri periodice chiar
de către proprietar,

(491)

uzufructuarul poate să culeagă arborii tăiaţi în calitate de fructe în

măsura în care păstrează ordinea şi câtimea tăierii, conform regulilor
stabilite de proprietar sau potrivit uzului locului. Aşadar, în aceste
condiţii, arborii tăiaţi nu sunt producte, ci fructe. Ca o aplicaţie a regulii
înscrise în art. 524 C. civ., nici uzufructuarul, nici moştenitorii acestuia
nu pot pretinde o despăgubire de la proprietar pentru acest tip
particular de fructe neculese în timpul uzufructului. în al doilea alineat
al aceluiaşi text legal, se precizează că arborii din pepiniere 1180 pot fi
scoşi de uzufructuar şi dobândiţi în calitate de fructe dacă nu se

1178
Pentru această idee, G.N. Luţescu, op. cit., p. 511 şi 512. Autorul precizează că „noţiunea de fruct
este legată nu numai de calitatea intrinsecă a ceea ce lucrul produce în mod periodic, dar şi de voinţa
omului, care, după cum poate strânge şi capitaliza veniturile, tot aşa de bine poate amenaja lucrul în
vederea unei producţii mai mult sau mai puţin regulate, pentru ca astfel să se ajungă la o asimilare a
productelor cu fructele”. În doctrina franceză s-a făcut distincţie între fructe prin natura sau esenţa lor şi
fructe prin amenajarea proprietarului, în prima categorie intrând fructele naturale, industriale şi civile,
adică toate fructele care păstrează caracterul periodicităţii şi al nealterării substanţei lucrului, în a doua
categorie intrând fructele a căror periodicitate nu este naturală, ci izvorăşte din fapta omului, respectiv
a proprietarului, iar perceperea lor consumă substanţa materială a bunului (G.N. Luţescu, op. cit., p.
512, nota 1).
1179
În sensul că dispoziţiile art. 529, alin. 1 C. civ. se referă la pădurile mici, neajunse la maturitate,
G.N. Luţescu, op. cit., p. 516. Această concluzie este justă. într-adevăr, art. 529 şi 530 C. civ. român
constituie o traducere a art. 590 şi 591 C. civ. fr. Cum s-a observat, cu ocazia traducerii acestor texte,
redactorii Codului civil român nu au păstrat sensul exact al ipotezelor reglementate în Codul civil
francez, întrucât nu erau familiarizaţi cu sistemul de tăiere a pădurilor în Franţa (C. Nacu,
Comparaţiune între Codul civil român şi Codul Napoleon, Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, f.
a., p. 251).
1180
În mod eronat în text este utilizată sintagma seminar de pomi, în realitate, fiind vorba despre orice
fel de arbori, iar nu numai despre cei roditori. în acest sens, D. Alexandresco, op. cit., p. 452, nota 3.
degradează pepiniera şi dacă uzufructuarul înlocuieşte arborii scoşi,
potrivit obiceiului locului.
Chiar atunci când este vorba de păduri înalte, ajunse la
maturitate, uzufructuarul poate tăia părţile de pădure care au fost
puse în tăiere regulată chiar de către proprietar, indiferent dacă
tăierea se face periodic, pe o întindere de pământ determinată, sau
priveşte numai o câtime oarecare de arbori aleşi de pe toată
suprafaţa pădurii, în măsura în care sunt respectate regulile stabilite
de proprietar (art. 530 C. civ.). Dacă nu sunt îndeplinite aceste
condiţii, uzufructuarul nu poate tăia arborii înalţi, dar va putea utiliza,
pentru a efectua reparaţiile la care s-a obligat prin contractul de
constituire a uzufructului, arborii dezrădăcinaţi sau sfărâmaţi în
accidente; de asemenea, el va putea tăia arborii necesari pentru
îndeplinirea aceluiaşi scop, dar necesitatea tăierii va fi apreciată în
raport cu nevoile proprietarului.
Uzufructuarul poate, de asemenea, conform art. 532 C. civ., să
ia araci din păduri pentru vii, după regulile stabilite de proprietar sau
după obiceiul locului, dar numai dacă viile sunt şi ele obiect al
uzufructului1181.
Uzufructuarul dobândeşte în proprietate pomii roditori care se
usucă şi pe cei care sunt dărâmaţi sau dezrădăcinaţi în mod
accidental, dar cu îndatorirea de a planta alţi pomi în locul acestora
(art. 533 C. civ.).
În Constituţie, în forma revizuită, în art. 136, alin. 3, se prevede
că, dintre bogăţiile subsolului, numai cele de interes public fac obiectul

1181
În acest sens, G.N. Luţescu, op. cit., p. 517. Cât priveşte precizarea, conţinută în acelaşi text, cu
privire la culegerea „productelor anuale sau periodice ale pomilor”, este vorba în realitate de fructe, art.
532 făcând, sub acest aspect, o aplicare particulară a principiului conţinut în art. 521 C. civ. în acest
sens, D. Alexandresco, op. cit., p. 453, nota 1. Autorul mai precizează că, deşi în text se face referire la
pomi, este vorba, în realitate, despre arbori, termen utilizat în 593 C. civ. fr. şi semnalează eroarea
săvârşită atât de legiuitorul francez, cât şi de cel român prin reglementarea, în acelaşi articol, a două
probleme distincte.
exclusiv al proprietăţii publice. Ca urmare, au redevenit aplicabile
dispoziţiile art. 537 C. civ. Aceste dispoziţii consacră şi ele ideea că
proprietarul, prin voinţa sa, poate să asigure un mod de exploatare a
productelor care conferă acestora semnificaţia juridică de fructe.
Potrivit primului alineat al acestui text, „Uzufructuarul se foloseşte

(492)

asemenea întocmai ca proprietarul de minele, pietrăriile şi

nisipurile ce sunt în exploatare la deschiderea dreptului de
uzufruct”. Minele şi pietrăriile nedeschise încă, precum şi nisipurile
a căror exploatare nu este încă începută în momentul deschiderii
uzufructului îşi păstrează însă caracterul de producte şi, ca urmare,
nu pot fi culese de uzufructuar, cum se precizează în art. 538 C.
civ. Acest text mai prevede că uzufructuarul nu are dreptul nici
asupra comorii descoperite în timpul uzufructului. Dacă bogăţiile
subsolului sunt de interes public, fiind deci obiect al proprietăţii
publice, exploatarea lor se poate face numai pe bază de
concesiune, cum se precizează expres în art. 537, alin. 2 C. civ.

B. Drepturile uzufructuarului care intră în conţinutul unor

raporturi juridice obligaţionale.

Când uzufructul este dobândit prin contract, uzufructuarul

are, pe lângă acţiunea confesorie, o acţiune contractuală pentru
predarea bunului, acţiune care poate fi utilizată însă numai
împotriva nudului proprietar, adică împotriva celeilalte părţi
contractante. Întrucât dreptul material la acţiune întemeiat pe
contract este supus prescripţiei de trei ani, iar acţiunea poate fi
utilizată numai împotriva nudului proprietar, cea mai eficientă
protecţie juridică a acestui dezmembrământ se realizează prin
acţiunea confesorie. Nu este exclus ca în contractul de constituire
a uzufructului să se prevadă şi alte drepturi de creanţă în
favoarea uzufructuarului, în funcţie de voinţa părţilor şi scopul
urmărit de acestea.

220. Obligaţiile uzufructuarului.

Aceste obligaţii sunt fie o manifestare a obligaţiei generale

negative pe care uzufructuarul trebuie să o respecte, împreună
cu toate celelalte persoane care formează subiectul pasiv, general
şi nedeterminat al raportului juridic în conţinutul căruia intră
dreptul de nudă proprietate, fie intră în conţinutul unor raporturi
civile obligaţionale. Deşi unele obligaţii ale uzufructuarului sunt
uneori considerate obligaţii propter rem1182, în realitate, ele nu sunt
din cauza lucrului, ci sunt expresia raporturilor speciale dintre
uzufructuar şi nudul proprietar. Ele nu se transmit o dată cu
lucrul, pentru simplul motiv că dreptul de uzufruct este incesibil.
Desigur, veritabilele obligaţii propter rem, în măsura în care sunt
legate de folosinţa şi deţinerea lucrului, se vor transmite de la
nudul proprietar la uzufructuar o dată cu predarea bunului. Dar
aceste obligaţii propter rem nu fac parte din categoria obligaţiilor
uzufructuarului faţă de nudul proprietar. Dacă obligaţiile propter
rem sunt legate de nuda proprietate, ele se vor transmite o dată
cu nuda proprietate 1183.

1182
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 684.
1183
Supra, nr. 37, lit. D, b.
 A. Obligaţiile uzufructuarului ca expresie a obligaţiei
generale negative.

Cât timp dreptul de proprietate privată nu este dezmembrat,

toate persoanele care formează subiectul pasiv, general şi
nedeterminat au obligaţia de a nu aduce nici o atingere
exerciţiului dreptului de proprietate şi de a nu vătăma în nici un
fel bunul care formează obiectul acestui drept.

(493)

Prin dezmembrarea dreptului de proprietate privată, titularul

dezmembrâmântului, inclusiv uzufructuarul, beneficiază de o
restrângere a obligaţiei negative. Altfel spus, el dobândeşte
anumite drepturi asupra bunului care constituie conţinutul juridic al
dezmembrământului, dar rămâne în continuare ţinut de obligaţia
negativă restrânsă corespunzătoare nudei proprietăţi.
Respectarea dreptului de nudă proprietate de către toate
persoanele care formează subiectul pasiv, general şi
nedeterminat corespunzător acestui drept presupune atât
abţinerea de la încheierea unor acte juridice de dispoziţie, cât şi
abţinerea de la săvârşirea actelor materiale care ar vătăma
substanţa bunului.
Salvarea substanţei bunului (salva rerum substantia), care
presupune şi păstrarea destinaţiei lucrului, cu precizările făcute
anterior1184, apare deci nu numai ca obiectul unei obligaţii specifice,
care revine uzufructuarului, conform art. 517 C. civ., ci şi ca
obiectul obligaţiei generale negative care revine subiectului
1184
Supra, nr. 209, lit. A, c.
general, pasiv şi nedeterminat. Tot astfel, obligaţia
uzufructuarului de a se îngriji de lucru ca un bun proprietar,
respectiv ca „un bun părinte de familie”, cum se precizează
expres în art. 541 C. civ., este legată nu numai de îndatorirea de
a conserva substanţa bunului, ci şi de obligaţia generală negativă
corespunzătoare nudei proprietăţi. Obligaţia de a se folosi de lucru
ca un bun părinte de familie este, totodată, fundamentul criteriului
abstract sau obiectiv de apreciere a culpei uzufructuarului în
cazul în care nudul proprietar pretinde despăgubiri pentru
daunele pe care le-a suferit în timpul uzufructului. În mod
asemănător, obligaţia de a respecta şi de a continua modul de
folosinţă stabilit de proprietar, expres prevăzută în art. 517 C. civ.,
ale cărui dispoziţii îl obligă pe uzufructuar să se folosească de
lucrurile care formează obiectul acestui dezmembrământ
„întocmai ca însuşi proprietarul lor” 1185, are ca finalitate salvarea
substanţei bunului, dar apare şi ca o limitare a prerogativelor
folosinţei dictate tocmai de obligaţia generală negativă
corespunzătoare nudei proprietăţi 1186.

(494)
1185
Pentru posibilitatea schimbării destinaţiei bunului, supra, nr. 209, lit. A, c.
1186
Chiar atunci când uzufructul este constituit prin contract sau prin testament, izvorul obligaţiilor
uzufructuarului de a salva substanţa lucrului şi de a se comporta ca un bun proprietar nu îşi au temeiul
în actul juridic respectiv, ci în faptul juridic al naşterii dreptului de uzufruct de care legea leagă
naşterea acestor obligaţii. Altfel spus, actul juridic are ca efect naşterea dreptului de uzufruct, dar, la
rândul lui, acest efect devine el însuşi un fapt juridic de care legea leagă naşterea celor mai multe dintre
obligaţiile uzufructuarului, în primul rând, a celor două obligaţii menţionate mai sus. Dispoziţiile din
materia dreptului de uzufruct nu pot fi confundate cu dispoziţiile care reglementează un anumit
contract special, astfel încât, chiar dacă acest dezmembrământ s-a constituit prin contract, regulile
legale menţionate nu fac parte automat din contract. Codul civil nu reglementează un contract de
uzufruct, ci situaţia uzufructuarului şi a nudului proprietar în general, indiferent de izvorul
dezmembrământului. Contractul prin care se constituie uzufructul poate să fie unul de vânzare-
cumpărare, de donaţie sau de schimb. Regulile din Codul civil, în măsura în care părţile nu derogă, vor
fi considerate ca făcând parte din unul sau altul dintre aceste contracte, după caz. Dispoziţiile legale
care reglementează situaţia uzufructuarului şi a nudului proprietar nu pot fi considerate însă, pe temeiul
art. 970, alin. 2 şi art. 981 C. civ., ca parte integrantă a contractului prin care se constituie uzufructul.
Efectele prevăzute în aceste dispoziţii legale nu sunt generate de contract, ci de faptul juridic al naşterii
uzufructului de care legea leagă producerea acestor efecte.
 Mai mult, chiar şi celelalte obligaţii ale uzufructuarului, chiar
dacă nu mai sunt o expresie directă a obligaţiei generale negative,
au ca finalitate conservarea substanţei lucrului şi protecţia juridică a
nudei proprietăţi, fie că se nasc în momentul constituirii uzufructului
sau la stingerea acestuia, fie că îşi au izvorul tocmai în încălcarea
obligaţiei generale negative de către terţe persoane sau chiar de
către uzufructuar. Aceste obligaţii ale uzufructuarului nu mai sunt o
simplă manifestare a obligaţiei generale negative, izvorul lor fiind un
fapt juridic în sens larg, adică fie un act juridic (testamentul sau
contractul de constituire a uzufructului), fie un fapt juridic în sens
restrâns, licit sau ilicit. În plus, aceste obligaţii sunt pozitive, având ca
obiect o prestaţie de a face. Această convertire a obligaţiei generale
negative în obligaţii speciale de a face se explică prin aceea că
uzufructuarul, preluând o parte din atributele dreptului de proprietate
privată, se situează parţial în situaţia proprietarului care, pentru a
conserva bunul şi pentru a-i asigura o durată cât mai mare de
folosinţă, trebuie să săvârşească anumite acte materiale şi acte
juridice, deci prestaţii pozitive.

B. Obligaţiile uzufructuarului care intră în conţinutul

unor raporturi juridice obligaţionale.

Aceste obligaţii pot fi împărţite în trei categorii, în funcţie de

momentul naşterii lor: obligaţii născute în momentul constituirii
uzufructului, obligaţii născute în timpul uzufructului şi obligaţii născute
în momentul stingerii uzufructului. Toate aceste obligaţii ale
uzufructuarului, în sensul de datorii, presupun existenţa drepturilor
de creanţă corespunzătoare în favoarea nudului proprietar. Altfel
spus, aceste datorii şi drepturi de creanţă intră în conţinutul unor
raporturi juridice obligaţionale propriu-zise.
a) Obligaţii născute în momentul constituirii uzufructului.
Aceste obligaţii revin uzufructuarului numai în cazul în care dreptul
său este dobândit printr-un act juridic - testament sau convenţie. Dacă
uzufructul este dobândit prin uzucapiune, situaţia juridică specifică
acestui mod de dobândire a uzufructului este incompatibilă cu
aceste obligaţii.
i. Obligaţia uzufructuarului de a întocmi inventarul bunurilor
mobile şi de a constata starea bunurilor imobile. Prima obligaţie din
această categorie este reglementată în art. 540 C. civ., în care se arată
că „Uzufructuarul ia lucrurile în starea în care se află; el însă nu poate
intra în folosinţa lor decât după ce va face în prezenţa proprietarului,
sau după ce-l va chema formal, inventarul lucrurilor mişcătoare şi
constatarea stării în care se vor afla cele nemişcătoare, supuse
uzufructului”.
Rezultă din acest text că nudul proprietar, spre deosebire de
locatar, nu are obligaţia să asigure o stare bună a lucrului, respectiv
obligaţia de a preda lucrul închiriat în starea necesară pentru a putea fi
întrebuinţat (art. 1421 C. civ.)1187.

(495)

Raţiunea obligaţiei uzufructuarului de a efectua inventarul

bunurilor mobile sau de a constata starea nemişcătoarelor este în
strânsă legătură cu obligaţia de a salva substanţa lucrului, respectiv
materia şi forma acestuia, dar numai în raport cu starea lucrurilor din
momentul constituirii uzufructului. În raport cu această stare vor
1187
Altfel spus, „nudul proprietar trebuie numai să lase pe uzufructuar să se folosească: tenetur in
abstinendo, set non infaciendo” (D. Alexandresco, op. cit., p. 483 şi 484).
putea fi apreciate şi eventualele pretenţii ale părţilor în momentul
încetării uzufructului, inclusiv îndeplinirea obligaţiei de restituire a
bunului de către uzufructuar.
Deşi textul art. 540 C. civ. foloseşte pluralul nu numai când este
vorba de bunuri mobile, ci şi când este vorba de bunuri imobile,
această obligaţie subzistă şi în ipoteza în care dreptul de uzufruct are
ca obiect un singur bun imobil. Dacă este însă vorba de un singur bun
mobil, problema inventarului nu se mai pune, iar denumirea şi
descrierea bunului mobil vor fi oricum precizate chiar în actul de
constituire a uzufructului.
Temeiul acestei obligaţii nu este actul juridic prin care se
constituie uzufructul, obligaţia născându-se indiferent dacă părţile au
urmărit sau nu acest efect juridic. Naşterea uzufructului, deşi este un
efect al unui act juridic, testament sau convenţie, este privită ea
însăşi ca un fapt juridic în sens restrâns de care legea leagă
naşterea acestei obligaţii.
Executarea acestei obligaţii condiţionează chiar intrarea
uzufructuarului în folosinţa lucrurilor care formează obiectul
dreptului de uzufruct.
Textul are în vedere două ipoteze distincte. Dacă este vorba de
bunuri mobile, uzufructuarul trebuie să facă inventarul acestor bunuri,
precizând nu numai cantitatea, ci şi natura acestora1188, iar dacă este
vorba de bunuri imobile, el trebuie să constate starea în care acestea
se află.
În ambele ipoteze, nudul proprietar trebuie să fie prezent sau,
cel puţin, să fi fost chemat formal de uzufructuar la întocmirea
inventarului mobilelor şi la constatarea stării imobilelor. Deşi textul nu
precizează, chemarea formală are semnificaţia notificării nudului
1188
G.N. Luţescu, op. cit., p. 527.
proprietar prin intermediul executorului judecătoresc. Dacă nudul
proprietar este prezent, aceste operaţiuni se consemnează într-un
înscris sub semnătură privată. Când uzufructul este dobândit prin
convenţie, este posibil ca părţile să consemneze inventarul mobilelor
sau constatarea stării imobilelor chiar în înscrisul constatator al
convenţiei1189. Dacă nudul proprietar a fost chemat formal de
uzufructuar, dar nu s-a prezentat la efectuarea acestor operaţiuni,
uzufructuarul va putea consemna inventarul mobilelor sau starea
nemişcătoarelor chiar în absenţa nudului proprietar. În acest caz,
nudul proprietar nu va mai putea să invoce eventualele erori din
înscrisul constatator1190. Pentru a mări forţa probantă a înscrisului
întocmit în absenţa nudului proprietar, astfel încât el să poată fi utilizat
şi în raporturile cu terţii, uzufructuarul poate cere executorului
judecătoresc sau notarului să ateste inventarul

(496)

bunurilor mobile sau starea bunurilor imobile. Desigur, această

soluţie poate fi aplicată şi în ipoteza în care ambele părţi sunt
prezente la întocmirea înscrisului. Dacă una dintre părţi nu are
capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, ea
trebuie să fie reprezentată sau asistată potrivit legii.
Numai dacă nu s-a făcut inventarul bunurilor mobile sau nu s-a
constatat starea nemişcătoarelor aceste împrejurări de fapt pot fi
dovedite cu orice mijloc de probă de către nudul proprietar, el fiind
interesat să dovedească, în momentul restituirii bunurilor, care era
starea acestora din momentul începerii uzufructului. Această soluţie

1189
În acest sens, dar numai cu privire la inventar, G.N. Luţescu, op. cit., p. 527 şi 528.
1190
G.N. Luţescu, op. cit., p. 528.
este privită, pe de o parte, ca o sancţiune a uzufructuarului1191 care nu şi-
a îndeplinit obligaţia prevăzută în art. 540 C. civ., precum şi ca o apli-
care a regulii înscrise în art. 1169 C. civ, conform căreia „cel ce face o
propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”1192.
Cheltuielile pentru îndeplinirea operaţiilor prevăzute în art. 540 C.
civ. revin uzufructuarului. Soluţia este o aplicare a principiului înscris în
art. 1105 C. civ, conform căruia cheltuielile pentru efectuarea plăţii
sunt în sarcina debitorului.
Această obligaţie poate fi adusă la îndeplinire pe cale silită,
nudul proprietar având interesul să predea bunul, întrucât el nu mai are
dreptul la fructe după naşterea uzufructului. În acest caz, nudul
proprietar poate să ceară şi daune, în măsura dovedirii lor1193.
Sancţiunea nerespectării obligaţiei înscrise în art. 540 C. civ.
este dublă. Pe de o parte, operează o sancţiune preventivă, nudul
proprietar putând să refuze predarea bunului înainte de îndeplinirea
operaţiunilor referitoare la inventarul bunurilor mobile sau la
constatarea stării nemişcătoarelor; mai mult, s-a apreciat că nudul
proprietar are un drept de retenţie, astfel încât nu ar putea fi obligat
să predea bunurile, soluţie întemeiată pe modul de redactare al
textului art. 540 C. civ., în care se arată că uzufructuarul „nu poate
intra în folosinţa lucrurilor decât după ce va face... inventarul lucrurilor
mişcătoare şi constatarea stării în care se vor afla cele
nemişcătoare”. Pe de altă parte, dacă bunul s-a predat de către
nudul proprietar fără ca uzufructuarul să îşi fi îndeplinit obligaţia,
1191
G.N. Luţescu, op. cit., p. 530.
1192
D. Alexandresco, op. cit., p. 487 şi 488. Acest autor precizează că nu este aplicabilă prezumţia
prevăzută în art. 1432 C. civ. în materia locaţiunii imobilelor în conformitate cu care, în lipsa
inventarului, se consideră că locatarul a primit lucrul în stare bună, întrucât prezumţiile sunt de strictă
interpretare (în acelaşi sens, G.N. Luţescu, op. cit., p. 530 şi 531; în sens contrar, M.B. Cantacuzino,
Curs de drept civil, Editura „Ramuri”, Craiova, f.a., p. 181); deşi afirmă că sarcina probei revine
nudului proprietar, acest autor contestă posibilitatea utilizării prezumţiilor şi martorilor, ceea ce însă, în
absenţa înscrisurilor, echivalează cu imposibilitatea probei; este deci rezonabilă opinia potrivit căreia
nudul proprietar poate utiliza orice mijloc de probă.
1193
D. Alexandresco, op. cit., p. 487.
operează o sancţiune represivă, nudul proprietar având, cum am
văzut, dreptul să dovedească ulterior starea bunurilor din momentul
începerii uzufructului prin orice mijloc de probă, iar nu doar prin
înscrisuri1194.

(497)

În orice caz, uzufructuarul nu pierde dreptul la fructe în perioada

dintre naşterea uzufructului şi momentul îndeplinirii obligaţiei
prevăzute în art. 540 C. civ. Fructele se cuvin uzufructuarului chiar din
momentul în care a luat naştere dreptul său, soluţie expres prevăzută
în art. 524 şi 525 C. civ. în plus, chiar dacă se referă la cauţiune, textul
art. 544 C. civ. justifică, pentru identitate de raţiune, această soluţie.
Potrivit acestui ultim text, „întârzierea de a da cauţiune nu ridică
uzufructuarului dreptul de a se folosi de fructele la care el avea drept;
ele i se cuvin din momentul de când s-a deschis uzufructul”1195.
Problema renunţării nudului proprietar la dreptul de a cere
întocmirea inventarului bunurilor mobile sau constatarea stării
bunurilor imobile este controversată. Deşi s-a apreciat că dispoziţiile
art. 540 sunt de ordine publică, astfel încât uzufructuarul nu ar putea fi
eliberat de această obligaţie1196, o asemenea soluţie este exagerată şi
este contrazisă în mod evident în situaţia în care nudul proprietar
acceptă să predea bunul fără îndeplinirea obligaţiei corespunzătoare
a uzufructuarului. Într-o asemenea situaţie, nudul proprietar practic
îl eliberează pe uzufructuar de îndeplinirea acestei obligaţii, chiar
dacă, teoretic, el ar putea cere totuşi executarea silită. Iată de ce este
îndreptăţită opinia care recunoaşte posibilitatea nudului proprietar de
a dispensa pe uzufructuar de întocmirea inventarului bunurilor mobile
1194
Pentru aceste sancţiuni, G.N. Luţescu, op. cit., p. 529 şi 530.
1195
Pentru această problemă, D. Alexandresco, op. cit., p. 486 şi 487.
sau de constatarea stării bunurilor imobile, întrucât dispoziţiile art. 540
C. civ. protejează un interes personal, respectiv interesul nudului
proprietar, acesta fiind singurul chemat să aprecieze dacă beneficiază
sau renunţă la această protecţie a legii1197.
ii. Obligaţia uzufructuarului de a da cauţiune. Această obligaţie
este reglementată în art. 541-544 C. civ. Conform art. 541 C. civ., „Este
dator a da cauţiune că se va folosi ca un bun părinte de familie, de nu
va fi scutit prin actul constitutiv al uzufructului; cu toate acestea,...1198,
vânzătorul sau donatorul care şi-au rezervat uzufructul, nu sunt
obligaţi a da cauţiune”.
Aşadar, această obligaţie are scopul de a asigura salvarea
substanţei lucrului şi conduita uzufructuarului de bun proprietar („bun
părinte de familie”) ca un mijloc necesar pentru salvarea acestei
substanţe. Totodată, cauţiunea este o garanţie pentru obligaţia de
restituire a bunului, precum şi pentru eventualele obligaţii de
despăgubire care vor apăsa în sarcina uzufructuarului pentru
degradarea sau distrugerea culpabilă a bunului.
Deşi s-a afirmat că această obligaţie este imprescriptibilă,
întrucât izvorăşte din lege1199, soluţia nu mai are nici o justificare după
intrarea în vigoare a Decretului

(498)

1196
D. Alexandresco, op. cit., p. 488 şi 489.
1197
G.N. Luţescu, op. cit., p. 528, nota 1. Acest autor apreciază că nudul proprietar are posibilitatea să
întocmească el însuşi aceste formalităţi, dacă uzufructuarul refuză să îşi îndeplinească obligaţia. Soluţia
este admisibilă numai dacă, în mod simetric cu situaţia refuzului nudului proprietar, uzufructuarul este
chemat formal, adică notificat prin executorul judecătoresc, să participe la îndeplinirea acestor
formalităţi.
1198
În pasajul suprimat se face referire la uzufructul legal al părinţilor asupra bunurilor copiilor, care nu
mai este în vigoare ca urmare a abrogării dispoziţiilor art. 388 C. civ.
1199
D. Alexandresco, op. cit., p. 494.
nr. 167/19581200. Potrivit acestui act normativ, drepturile de creanţă
sunt, în principiu, prescriptibile indiferent dacă se nasc dintr-un
act juridic sau dintr-un fapt juridic în sens restrâns. Dreptul
nudului proprietar, corelativ acestei obligaţii a uzufructuarului,
este un drept de creanţă care, în absenţa unei excepţii legale,
se prescrie în termenul general de trei ani.
Cauţiunea este persoana care se obligă pentru altul. Este
vorba însă de o cauţiune personală sau de o cauţiune reală 1201?
Altfel spus, persoana care se obligă încheie un contract de
fideiusiune cu nudul proprietar sau un contract de ipotecă ori de
gaj? Întrucât legea nu distinge, rezultă că uzufructuarul poate da
fie o cauţiune personală, adică un fideiusor, fie o cauţiune reală. În
primul caz, fideiusorul trebuie să fie o persoană capabilă de a
contracta, să aibă domiciliul în raza teritorială a tribunalului
judeţean unde se va da cauţiunea şi să fie solvabil, fiind aplicabile
dispoziţiile art. 1659 şi 1660 C. civ.1202 Dacă, ulterior constituirii
garanţiei, fideiusorul devine insolvabil, uzufructuarul trebuie să
dea o altă cauţiune (art. 1661, alin. 1 C. civ.). În al doilea caz,
bunul constituit garanţie de persoana adusă de uzufructuar
trebuie să aibă o valoare suficientă pentru a acoperi daunele pe
care le-ar putea suferi nudul proprietar. Dacă uzufructul are ca
obiect bunuri mobile, valoarea garanţiei trebuie să acopere
practic valoarea acestor bunuri, întrucât este posibilă sustragerea
lor, dar în cazul bunurilor imobile, această valoare nu trebuie să

1200
Supra, nr. 159, lit. K, nota 89.
1201
Pentru distincţia dintre cauţiunea personală şi cauţiunea reală, C. Stătescu, „Garantarea
obligaţiilor”, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981, p. 399.
1202
D. Alexandresco, op. cit., p. 495.
fie egală cu valoarea imobilului, întrucât se presupune că
degradările nu vor egala această ultimă valoare 1203.
S-a admis că uzufructuarul poate să constituie el însuşi o
garanţie reală asupra unui bun din patrimoniul său, adică un gaj
sau o ipotecă, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 1676 C. civ.,
potrivit căruia „Cel ce e dator să dea garanţie, e liber să dea un
amanet sau altă asigurare, care să se găsească suficientă pentru
asigurarea creanţei”1204.
Obligaţia de a da cauţiune apasă şi în sarcina
cvasiuzufructuarului, dar în acest caz ea nu mai are ca finalitate
salvarea substanţei lucrului, ci asigurarea executării obligaţiei de
a da şi de a face având ca obiect bunuri consumptibile de acelaşi
gen, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele transmise
de proprietarul iniţial1205.
Numai în cazul în care uzufructul s-a constituit per
deductionem vânzătorul sau donatorul care şi-a rezervat dreptul
de uzufruct nu mai are obligaţia

(499)

de a da cauţiune, soluţie prevăzută expres în art. 541 C. civ. Se

recunoaşte că această obligaţie nu apasă în sarcina uzufructuarului
ori de câte ori el a fost scutit, chiar prin actul constitutiv al uzufructului
de către nudul proprietar, cu excepţia cazului în care bunurile supuse
uzufructului ar forma obiectul unei rezerve ereditare, întrucât, în
acest caz, nudul proprietar nu poate aduce atingere drepturilor
1203
Deşi aceste criterii au fost luate în consideraţie (ibidem) numai pentru aprecierea solvabilităţii
fideiusorului (cauţiunea personală), ele sunt cu atât mai mult aplicabile în ipoteza cauţiunii reale.
1204
Pentru controversa din doctrina franceză generată de faptul că soluţia prevăzută în art. 1676 C. civ.
român nu se regăseşte în textul corespunzător din art. 2041 C. civ. francez, D. Alexandresco, op. cit., p.
496, text şi notele 1-3; G.N. Luţescu, op. cit., p. 532.
1205
D. Alexandresco, op. cit., p. 496, text şi nota 5.
moştenitorilor rezervatari1206. Chiar uzufructuarului scutit iniţial de
cauţiune i se va putea cere această garanţie dacă, în timpul
uzufructului, devine insolvabil, este declarat în stare de faliment sau
comite abuzuri de folosinţă1207. Soluţia este desprinsă din interpretarea
sistematică a dispoziţiilor art. 1025 C. civ., potrivit căruia debitorul
pierde beneficiul termenului ori de câte ori a ajuns în stare de
faliment sau a micşorat, prin fapta sa culpabilă, garanţiile pe care le-
a constituit în favoarea creditorului, precum şi a dispoziţiilor art. 558
C. civ., care permit nudului proprietar să ceară încetarea uzufructului
în cazul abuzului de folosinţă. Dar şi în această situaţie obligaţia de
a da cauţiune este prescriptibilă, termenul general de prescripţie de
trei ani începând să curgă de la data producerii faptului juridic care a
determinat renaşterea acestei obligaţii.
Dacă uzufructuarul întârzie să dea cauţiunea, nudul proprietar
poate refuza predarea bunului, dar nu îl poate lipsi pe uzufructuar
de dreptul de a culege fructele chiar din momentul naşterii
dezmembrământului (art. 544 C civ.), dar numai în cazul uzufructului
constituit prin convenţie. Dacă uzufructul este constituit prin legat,
dreptul de a culege fructele se naşte din momentul cererii de
chemare în judecată pentru predarea legatului sau din momentul în
care predarea s-a făcut de bunăvoie (art. 899, alin. 2 C. civ.). În toate
cazurile, dacă fructele au fost culese de nudul proprietar ulterior
momentului naşterii lui jus fruendi în favoarea uzufructuarului, acesta
are dreptul să ceară restituirea lor sau a contravalorii lor, iar nudul
proprietar nu este îndreptăţit să refuze această plată sub motiv că
uzufructuarul nu a îndeplinit obligaţia de a da cauţiunea1208, într-
adevăr, dacă dispoziţiile art. 544 C. civ. prevăd expres că
1206
D. Alexandresco, op. cit., p. 497, text şi nota 2. în nota 1, autorul citează doctrina franceză care s-a
pronunţat în sens contrar.
1207
D. Alexandresco, op. cit., p. 500, text şi notele 1-3; G.N. Luţescu, op. cit., p.533.
1208
G.N. Luţescu, op. cit., p. 532.
uzufructuarul are dreptul să culeagă fructele chiar în caz de întârziere
în darea cauţiunii, acest drept presupune şi posibilitatea de a cere,
chiar înainte de darea cauţiunii, restituirea fructelor culese de nudul
proprietar sau contravaloarea acestora.
În situaţia în care nu găseşte cauţiune şi nici nu poate constitui
el însuşi o garanţie reală, uzufructuarul nu este lipsit de beneficiile
dreptului său, dar le va culege într-o manieră particulară,
reglementată prin dispoziţiile art. 543 şi 544 C. civ. Astfel,
nemişcătoarele se dau în arendă sau se închiriază, sumele de bani
se pun în depozit cu dobândă, productele se vând, iar preţul lor se
pune, de asemenea, în depozit cu dobândă. Uzufructuarul are
dreptul să încaseze

(500)

caseze chiriile, dobânzile şi arenzile, ca fructe civile. De asemenea,

instanţa judecătorească va putea dispune, la cererea nudului
proprietar, vânzarea mobilelor perisabile, preţul lor urmând a se pune
în depozit cu dobândă, care va fi culeasă de uzufructuar; în acest
caz, uzufructuarul va putea cere instanţei de judecată să păstreze o
parte din mobilele perisabile pentru nevoile proprii, sub prestare de
jurământ că le va restitui la încetarea uzufructului. În prezent,
dispoziţia referitoare la prestarea jurământului este abrogată implicit,
ca urmare a abrogării exprese a dispoziţiilor referitoare la jurământ
din Capitolul IX al Cărţii a treia din Codul civil1209. Când obiect al

1209
Dispoziţiile art. 1207-1222 C. civ. privind jurământul au fost abrogate prin Decretul nr. 205 din 12
august 1950 pentru modificarea art. 1206 şi 1906 din Codul civil, pentru abrogarea art. 1200 punctul 3
şi art. 1207-1222 din acelaşi Cod, precum şi pentru abrogarea art. 53 din codul comercial, publicat în
Buletinul oficial nr. 68 din 12 august 1950.
uzufructului este un fond de comerţ, se va putea trece la vânzarea
mărfurilor sau chiar la cesiunea fondului respectiv1210.
b) Obligaţii născute în timpul uzufructului. Aceste obligaţii se
nasc, de regulă, din fapte juridice în sens restrâns de care legea leagă
producerea acestor efecte juridice. Ele sunt fie o manifestare a
obligaţiei generale de a salva substanţa lucrului şi a obligaţiei de a se
folosi de lucru ca un bun proprietar (art. 517 şi 541 C. civ.), fie
rezultatul preluării parţiale a sarcinilor şi cheltuielilor pe care orice
proprietar trebuie să le facă, în mod obişnuit, cu bunul său.
Din prima categorie fac parte obligaţia de conservare, prin care
se apără, în primul rând, substanţa juridică a uzufructului şi a nudei
proprietăţi, precum şi obligaţia de întreţinere a lucrului în bună stare,
prin care se asigură substanţa materială a bunului, iar din cea de-a
doua categorie fac parte obligaţia de a plăti sarcinile anuale ale
fondului şi sarcinile extraordinare impuse de proprietate, obligaţia de a
plăti cheltuielile privitoare la folosinţă şi obligaţia uzufructuarului
universal sau cu titlu universal de a plăti datoriile în caz de constituire a
uzufructului cu titlu gratuit.
i. Obligaţia uzufructuarului de conservare a lucrului. Această
obligaţie are în vedere, în primul rând, conservarea substanţei juridice
atât a dreptului de uzufruct, cât şi a dreptului de nudă proprietate.
Din această perspectivă, sub un prim aspect, uzufructuarul are
nu numai dreptul, ci şi obligaţia de a exercita acţiunea confesorie,
acţiunile posesorii, precum şi orice alte acţiuni civile prin care poate fi
apărat dreptul de uzufruct. Altfel spus, întrucât, la încetarea
uzufructului, se va reîntregi dreptul de proprietate în persoana nudului
proprietar, uzufructuarul are obligaţia faţă de acesta să conserve
substanţa juridică a dreptului de uzufruct. Uzufructuarul nu poate să
1210
D. Alexandresco, op. cit., p. 504, text şi nota 2.
rămână deci indiferent când este încălcat dreptul de uzufruct, ci este
obligat să folosească toate mijloacele juridice pe care le are la
dispoziţie pentru a apăra acest drept.
Sub un al doilea aspect, potrivit art. 554 C. civ., „Dacă în cursul
uzufructului, o a treia persoană face vreo uzurpare asupra fondului,
sau vreo altă încercare

(501)

spre a călca drepturile proprietarului, uzufructuarul este ţinut a-l

denunţa proprietarului, căci la din contră uzufructuarul rămâne
răspunzător pentru toate daunele ce ar putea rezulta pentru proprietar,
precum ar fi răspunzător pentru orice stricăciune s-ar face de el
însuşi”. Cum s-a observat, deşi comunicarea poate fi şi verbală,
totuşi, pentru a putea dovedi ulterior mai uşor că şi-a îndeplinit
obligaţia1211, este preferabil ca uzufructuarul să aducă la cunoştinţa
nudului proprietar aceste cazuri de tulburare printr-o notificare
adresată prin intermediul executorului judecătoresc sau printr-o altă
modalitate eficientă din punct de vedere probator, cum ar fi
scrisoarea recomandată cu confirmare de primire.
Mai mult, întrucât uzufructuarul trebuie să se folosească de
lucruri „întocmai ca însuşi proprietarul lor”, el are obligaţia să
săvârşească actele de întrerupere a prescripţiei care ar curge
împotriva nudului proprietar, să exercite servitutile care prin
neîntrebuinţare s-ar putea pierde, să ia inscripţiile ipotecare pentru a
garanta creanţele care sunt obiect al uzufructului1212.
Deşi finalitatea acestei obligaţii de conservare este, în primul
rând, păstrarea substanţei juridice a dreptului de uzufruct şi a
1211
D. Alexandresco, op. cit., p. 505, text şi notele 4 şi 5.
dreptului de nudă proprietate, totuşi, în al doilea rând, această
obligaţie tinde şi la asigurarea substanţei materiale a lucrului. În
acest sens, uzufructuarul trebuie să înştiinţeze de îndată pe nudul
proprietar când lucrul are nevoie de reparaţii care sunt în sarcina
acestuia din urmă1213.
Rezultă că obligaţia de conservare presupune şi o
reprezentare a nudului proprietar de către uzufructuar. S-a invocat
astfel ideea de mandat tacit1214. Această idee nu ar mai avea însă
aplicare dacă nudul proprietar s-ar împotrivi la săvârşirea anumitor
acte de către uzufructuar. Or uzufructuarul are obligaţia de
conservare, indiferent de atitudinea nudului proprietar. Iată de ce
este preferabil să se recurgă la ideea mandatului legal, întemeiat pe
dispoziţiile art. 554 C. civ.
Trebuind să se comporte „întocmai ca însuşi proprietarul”,
îndeplinirea obligaţiei de conservare de către uzufructuar va fi
apreciată în funcţie de un criteriu concret, ca excepţie de la regula
care se aplică în toate celelalte cazuri în care conduita uzufructuarului
va fi apreciată pe baza criteriului obiectiv, abstract, prevăzut în art. 541
C. civ. (bonus pater familias)1215.
Cum se precizează în partea finală a art. 554, dacă
uzufructuarul nu îşi îndeplineşte obligaţia de conservare, el va
răspunde pentru toate daunele suferite din această cauză de nudul
proprietar.

(502)

1212
G.N. Luţescu, op. cit., p. 535 şi 536.
1213
D. Alexandresco, op. cit., p. 505.
1214
D. Alexandresco, op. cit., p. 505, text şi nota 2,542 şi 543 (împărtăşind ideea mandatului tacit, acest
autor respinge atât concepţia potrivit căreia între uzufructuar şi nudul proprietar ar exista o societate
sau o comunitate, cât şi concepţia mandatului general pe care l-ar avea uzufructuarul din partea nudului
proprietar); G.N. Luţescu, op. cit., p. 536.
1215
G.N. Luţescu, op. cit., p. 536 şi 537.
 ii. Obligaţia uzufructuarului de întreţinere a lucrului. Această
obligaţie are ca finalitate asigurarea substanţei materiale a
bunurilor care formează obiectul uzufructului.
Potrivit art. 545 C. civ., „Uzufructuarul nu este obligat decât
la reparaţiile de întreţinere. Reparaţiile cele mari rămân în sarcina
proprietarului, afară numai dacă acestea s-ar fi cauzat din lipsa
reparaţiilor de întreţinere de la deschiderea uzufructului, în care
caz uzufructuarul este obligat a le face şi pe acestea”.
Legiuitorul face aşadar distincţie între reparaţiile de
întreţinere şi reparaţiile mari. Numai reparaţiile de întreţinere revin
uzufructuarului, în timp ce reparaţiile mari sunt în sarcina
proprietarului, cu excepţia cazului în care aceste reparaţii ar fi
rezultatul neîndeplinirii obligaţiei uzufructuarului de a efectua
reparaţiile de întreţinere necesare după data deschiderii
uzufructului. În acest caz, uzufructuarul are obligaţia să
efectueze şi reparaţiile mari. Noţiunea de deschidere a
uzufructului nu coincide cu noţiunea de dobândire a uzufructului,
chiar dacă, de cele mai multe ori, cele două momente se
suprapun1216. Sunt însă cazuri în care deschiderea uzufructului
este ulterioară dobândirii acestuia 1217.
Distincţia dintre reparaţiile mari şi cele de întreţinere este
făcută în art. 546 C. civ. Potrivit acestui text, „Reparaţiile cele mari
sunt acele ale zidurilor celor mari şi ale boitelor, restabilirea
grinzilor şi acoperişului întreg, acelea ale zăgazelor şi ale zidurilor
de sprijinire şi de împrejmuire în total; toate celelalte reparaţii
sunt de întreţinere”. Din punct de vedere logic, noţiunea de
1216
G.N. Luţescu, op. cit., p. 538.
1217
Este, cum am arătat mai sus (lit. B, a, ii), cazul uzufructului dobândit prin legat, când uzufructuarul
are dreptul să culeagă fructele numai din momentul cererii de chemare în judecată pentru predarea
legatului.
reparaţii mari este definită prin enumerarea tipurilor de reparaţii
care intră în sfera acestei noţiuni, iar noţiunea de reparaţii de
întreţinere este definită prin excludere, astfel încât orice reparaţie,
dacă nu este calificată ca reparaţie mare, este de întreţinere.
Dar textul se referă numai la repararea clădirilor şi a zăgazurilor.
Cu toate acestea, el este aplicabil prin analogie şi în legătură cu
alte bunuri. S-a apreciat astfel că reparaţiile mari presupun
modificarea sau refacerea substanţei lucrului, iar reparaţiile de
întreţinere nu ating substanţa lucrului şi sunt periodice1218.
Uzufructuarul poate fi însă scutit de reparaţiile de întreţinere
prin actul constitutiv, caz în care ele vor fi efectuate de nudul
proprietar. Soluţia este întemeiată pe caracterul supletiv al
dispoziţiilor art. 545 C. civ., astfel încât părţile pot deroga de la
ele1219.
Obligaţia de întreţinere poate fi adusă la îndeplinire de nudul
proprietar prin executare silită, inclusiv prin aplicarea art. 1077 C.
civ., cerând autorizarea instanţei să execute el lucrările pe
cheltuiala uzufructuarului. În schimb, nudul proprietar nu poate fi
obligat, la cererea uzufructuarului, să facă reparaţiile

(503)

mari, cu excepţia cazului în care s-a angajat prin titlul constitutiv al

uzufructului, întrucât dispoziţiile art. 545 instituie numai o obligaţie în
sarcina uzufructuarului privind reparaţiile de întreţinere, dar în
legătură cu nudul proprietar precizează doar că reparaţiile mari
rămân în sarcina acestuia. Cum am văzut, nudul proprietar nu are
obligaţia faţă de uzufructuar de a asigura o stare bună a lucrurilor.
1218
D. Alexandresco, op. cit., p. 513, text şi notele 1-3; G.N. Luţescu, op. cit., p. 537 şi 538.
1219
D. Alexandresco, op. cit., p. 513 şi 514.
Dacă însă uzufructuarul efectuează el reparaţiile mari, la încetarea
uzufructului, va avea dreptul să ceară contravaloarea acestora pe
temeiul gestiunii de afaceri, întrucât, fiind vorba de reparaţii mari, ele
sunt necesare, iar nu doar utile. Dispoziţiile art. 539, alin. 2 fraza IC.
civ. nu infirmă această soluţie, întrucât reparaţiile mari nu se
confundă cu îmbunătăţirile1220.
Uzufructuarul se poate libera de această obligaţie renunţând la
uzufruct, întrucât, din momentul încetării uzufructului, încetează şi
obligaţiile uzufructuarului, chiar dacă bunul nu este predat imediat
nudului proprietar1221. Rezultă că această obligaţie a uzufructuarului nu
este propter rem, ci are caracter personal, cu executare succesivă.
Oricum, renunţarea la uzufruct produce efecte numai pentru viitor,
uzufructuarul fiind dator să execute lucrările de întreţinere a căror
necesitate este anterioară încetării uzufructului1222.
Conform art. 547 C. civ., „Nici proprietarul, nici uzufructuarul nu
sunt obligaţi a reclădi ceea ce a căzut de vechime sau s-a distruit din
caz fortuit”. Textul a fost criticat, întrucât el este inutil. Pe de o parte,
uzufructuarul are doar obligaţia de a efectua reparaţiile de întreţinere.
Pe de altă parte, nudul proprietar nu are faţă de uzufructuar obligaţia
de a efectua reparaţiile mari1223.
iii. Obligaţia uzufructuarului de a plăti sarcinile anuale şi
sarcinile extraordinare ale fondului. Dezmembrarea dreptului de
proprietate şi distribuirea atributelor sale între uzufructuar şi nudul
1220
D. Alexandresco, op. cit., p. 517-520. Acest autor pare să împărtăşească însă soluţia potrivit căreia
uzufructuarul ar putea cere numai sporul de valoare al bunului, ceea ce ar întemeia pretenţiile pe
principiul îmbogăţirii fără justă cauză. Această soluţie inechitabilă nu poate fi justificată însă de
împrejurarea că plata integrală a contravalorii lucrărilor ar fi un mijloc indirect de a-1 constrânge pe
nudul proprietar, chiar în absenţa unei prevederi legale, să efectueze reparaţiile mari în timpul
uzufructului.
1221
D. Alexandresco, op. cit., p. 515; G.N. Luţescu, op. cit., p. 538 şi 539.
1222
D. Alexandresco, op. cit., p. 515, text şi notele 4 şi 5, p. 516, text şi nota 1. Uzufructuarul nu s-ar
putea libera pentru trecut nici dacă ar restitui toate fructele percepute nudului proprietar; soluţia este o
aplicare a adagiului nemo potest proprio facto se ab obligatione liberare.
1223
D. Alexandresco, op. cit., p. 521, unde se precizează că „unii autori se trudesc în zadar de a da un
sens acestui text”.
proprietar justifică şi o distribuire a sarcinilor care apasă asupra
bunului. În acest sens, art. 548 C. civ. prevede că „Uzufructuarul este
obligat, în cursul folosinţei sale, la toate sarcinile anuale ale fondului,
precum contribuţiile şi altele ce după obicei sunt considerate ca
sarcini ale fructelor”. Intră în această categorie sarcinile publice, cum
sunt impozitele, cheltuielile pentru întreţinerea bunurilor impuse de
legiuitor, precum

(504)

cum şi sarcinile particulare, născute din convenţie şi care au

caracterul unor drepturi reale, cum sunt servitutile şi ipotecile 1224.
Aşadar, când este vorba de un imobil, uzufructuarul nu numai că
beneficiază de servitutile constituite în favoarea fondului, dar
este şi obligat să respecte servitutile care apasă asupra acestuia.
Aceste sarcini anuale care decurg din dreptul
uzufructuarului de a culege fructele sunt datorate însă numai
proporţional cu durata uzufructului. Întinderea obligaţiei de a
suporta aceste sarcini este întotdeauna integrală, întrucât, chiar şi
în cadrul sarcinilor particulare, dacă ele întrec emolumentul
uzufructului, uzufructuarul poate să nu accepte de la bun început
acest dezmembrământ sau să renunţe la el pe parcurs 1225.
Sarcinile extraordinare ce pot fi impuse pe proprietate în cursul
uzufructului vor fi suportate parţial de proprietar, în raport cu
capitalul său, iar de către uzufructuar, în raport cu valoarea
dobânzilor, iar dacă proprietarul a suportat integral aceste sarcini,

1224
D. Alexandresco, op. cit., p. 507 şi 508.
1225
D. Alexandresco, op. cit., p. 508, text şi nota 7. în sensul că, pentru sarcinile particulare,
uzufructuarul răspunde numai până la concurenţa emolumentului uzufructului, doctrina menţionată de
acelaşi autor în nota 5.
el va avea dreptul să ceară de la uzufructuar suma
corespunzătoare dobânzilor (art. 549 C. civ.).
iv. Obligaţia uzufructuarului de a plăti cheltuielile privitoare
la folosinţă. Potrivit art. 553 C. civ., „Uzufructuarul e dator a plăti
numai cheltuielile proceselor ce privesc folosinţa şi celelalte
condamnaţiuni la care procesele arătate pot da naştere”, întrucât
textul nu distinge, rezultă că el se aplică atât în cazul în care
uzufructul s-a constituit cu titlu gratuit, cât şi în cazul în care el s-a
constituit cu titlul oneros1226. Dacă însă cheltuielile sunt generate de
procese care au ca obiect nuda proprietate, ele vor fi suportate de
nudul proprietar. Dacă procesele sunt generate atât împotriva
nudului proprietar, cât şi împotriva uzufructuarului, cheltuielile se
vor distribui în raport cu valoarea capitalului şi a fructelor, prin
analogie cu soluţia prevăzută în art. 549 C. civ. 1227, cu excepţia
cazului în care uzufructuarul se bucură de garanţia împotriva
oricărei evicţiuini, nudul proprietar având obligaţia
corespunzătoare1228.
v. Obligaţia uzufructuarului universal sau cu titlu universal de
a plăti datoriile în cazul constituirii cu titlu gratuit a uzufructului.
Această obligaţie este reglementată în art. 550-552 C. civ.
Această obligaţie nu revine însă oricărui uzufructuar. Mai întâi,
din domeniul de aplicaţie al acestei obligaţii este exclus
uzufructuarul cu titlu particular, cum se prevede expres în art.
531 C. civ. în al doilea rând, uzufructul universal şi uzufructul cu
titlu universal se pot constitui nu numai prin moştenire
testamentară, ci şi prin donaţie. Într-adevăr, în art. 550 C. civ.
român este folosită sintagma titlu gratuit, în sfera acestei noţiuni
1226
Limitarea aplicării acestui text la uzufructul cu titlu gratuit (D. Alexandresco, op. cit., p. 521) nu are
nici o justificare.
1227
D. Alexandresco, op. cit., p. 522.
1228
G.N. Luţescu, op. cit., p. 546, text şi nota 1.
 (505)

intrând deci nu numai legatul1229, ci şi donaţia1230. Rezultă însă de aici

că din sfera de aplicaţie a acestei obligaţii este exclus chiar şi
uzufructul universal sau cu titlu universal dacă este constituit cu titlu
oneros, întrucât, în acest caz, uzufructuarul nu se îmbogăţeşte cu
nimic1231.
Potrivit art. 550 C. civ., uzufructuarul universal sau cu titlu
universal, dacă uzufructul este cu titlu gratuit, are obligaţia să
plătească, în raport cu folosinţa sa, pensiile alimentare şi veniturile
rentelor perpetue sau pe viaţă care apasă asupra universalităţii1232.
Această soluţie este impusă de echitate, chiar dacă ea se abate de la
logica juridică. Într-adevăr, potrivit logicii juridice, numai moştenitorul
universal sau cu titlu universal este obligat la plata datoriilor autorului,
conform art. 774 şi 775 C. tiv.1233 Echitatea justifică însă obligaţia
uzufructuarului universal sau cu titlu universal de a plăti pensiile şi
veniturile rentelor din universalitate.
Mai mult, întrucât uzufructuarul universal sau cu titlu universal
se foloseşte de venitul averii, iar nudul proprietar are, pe durata
1229
Înainte de abrogarea dispoziţiilor art. 684, care instituiau dreptul de uzufruct legal al văduvei fără
avere asupra moştenirii bărbatului, era posibilă constituirea uzufructului universal sau cu titlu universal
şi prin moştenire legală (D. Alexandresco, op. cit., p.527).
1230
Redactorii Codului civil român au împărtăşit părerea lui Marcade, care a criticat formularea textului
corespunzător din Codul civil francez (art. 610), în care este utilizat termenul testament (D.
Alexandresco, op. cit., p. 522, nota 4).
1231
D. Alexandresco, op. cit., p. 525, text şi nota 1.
1232
Deşi, în art. 550 C. civ. român, în obiectul acestei obligaţii sunt incluse şi legatele, în realitate, este
vorba de o simplă eroare de traducere a textului corespunzător din Codul civil francez (art. 610), în care
se precizează că este vorba despre legatele având ca obiect o pensie alimentară sau o rentă, iar nu şi
despre obligaţia uzufructuarului de a plăti toate legatele (datoriile) moştenirii (D. Alexandresco, op.
cit., p. 523, nota 4, p. 525, nota 3). Această datorie revine moştenitorilor universali sau cu titlu
universal. Este însă justificată renunţarea legiuitorului român la restrângerea obiectului acestei obligaţii
numai la pensia alimentară sau renta lăsate prin testament, astfel încât, potrivit art. 550 C. civ. român,
este vorba de orice pensie sau rentă.
1233
În acest sens trebuie înţeleasă formularea „echitatea a fost pusă de astă dată mai presus decât
dreptul” (D. Alexandresco, op. cit., p. 526). Altfel spus, echitatea este mai presus de logica juridică, iar
nu mai presus de drept, întrucât jus est ars boni et aequi.
uzufructului, numai capitalul, fără nici un venit, este echitabil ca
acesta din urmă să plătească numai capitalul datoriilor, dobânda
acestora fiind suportată de uzufructuar, soluţie expres prevăzută în
art. 552 C. civ. Deşi acest text vorbeşte de preţuirea valorii fondului
supus uzufructului pentru a se stabili proporţia în care uzufructuarul
contribuie la plata dobânzilor, soluţia este aplicabilă numai în cazul în
care uzufructul are ca obiect toate imobilele sau toate mobilele ori
numai o parte nedeterminată din acestea; în celelalte cazuri, fiind
vorba de un uzufructuar universal sau de unul cu titlu universal a
cărui cotă din universalitate este stabilită, stabilirea contribuţiei la
plata dobânzilor nu mai necesită o preţuire a obiectului uzufructului.
Uzufructuarul poate să plătească atât capitalul, cât şi dobânda, caz în
care, la încetarea uzufructului, are dreptul să ceară

(506)

restituirea capitalului de la nudul proprietar, fără dobândă. Dacă

uzufructuarul nu avansează plata capitalului, proprietarul poate să
plătească el datoria în întregime, având dreptul să ceară de la
uzufructuar dobânzile sau să pună în vânzare o parte din bunurile
universalităţii asupra căreia s-a constituit uzufructul până la
concurenţa sumei datorate.
Creditorii universalităţii vor putea cere plata pensiilor
alimentare şi a veniturilor rentelor, precum şi plata dobânzilor
celorlalte datorii, dar nu şi a capitalului, direct de la uzufructuar, ei
având dreptul să urmărească chiar bunurile care formează obiectul
dreptului de uzufruct1234.

1234
D. Alexandresco, op. cit., p. 528, text şi notele 2-4.
 c) Obligaţiile uzufructuarului la încetarea uzufructului. În
general, la încetarea uzufructului, în sarcina uzufructuarului se nasc
mai multe obligaţii în momentul în care se produce această încetare.
Aceste obligaţii îşi au temeiul fie în simplul fapt al încetării dreptului de
uzufruct, fie în acest fapt şi un fapt adiacent, de regulă, un delict civil,
ori de câte ori bunul a pierit sau a fost deteriorat din culpa
uzufructuarului. Obligaţia de restituire a lucrului are o natură
specială, întrucât ea apare, cum vom vedea mai jos, şi ca o
manifestare indirectă a obligaţiei generale negative corespunzătoare
dreptului de proprietate, şi ca obligaţie corelativă dreptului de creanţă
al proprietarului având ca obiect restituirea bunului.
Aceste obligaţii sunt analizate, de cele mai multe ori, în legătură
cu problema lichidării uzufructului, întrucât sunt privite ca efecte ale
încetării uzufructului1235.
Când uzufructul încetează prin consolidare, pieire totală fortuită
sau uzucapiune, nu se mai pune problema naşterii obligaţiei de
restituire. Situaţia celorlalte obligaţii se va rezolva de la caz la caz, în
funcţie de izvorul lor. De exemplu, în ipoteza consolidării se produce şi
o confuziune, astfel încât, pe lângă stingerea uzufructului, se vor stinge
şi raporturile juridice cu caracter obligaţional dintre uzufructuar şi nudul
proprietar.
Dacă uzufructul încetează ca urmare a desfiinţării titlului de
proprietate al persoanei care a constituit uzufructul sau ca urmare a
desfiinţării actului juridic prin care s-a constituit uzufructul, nu se mai
nasc obligaţiile specifice încetării uzufructului, ci obligaţiile
corespunzătoare fiecărui mod de desfiinţare a unuia sau altuia
dintre aceste titluri.

1235
D. Alexandresco, op. cit., p. 579-588; G.N. Luţescu, op. cit., p. 574-584; E. Chelaru, op. cit., p. 167
şi 168; C. Bîrsan, op. cit., p. 276; L. Pop, op. cit., p. 169 şi 170.
 i. Obligaţia uzufructuarului de a restitui bunul care a format
obiectul dreptului de uzufruct. Această obligaţie rezultă, în mod
implicit, din dispoziţiile art. 517 C. civ. Obligaţia de a salva substanţa
lucrului are ca raţiune tocmai asigurarea restituirii acestui lucru în
momentul încetării uzufructului. Dar, dincolo de semnificaţia explicită
şi implicită a acestui text, obligaţia de restituire a lucrului este şi
consecinţa prerogativei, inclusă în conţinutul juridic al dreptului

(507)

de proprietate, care permite proprietarului să ceară restituirea

lucrului de la oricare persoană, precum şi consecinţa obligaţiei
generale negative care revine subiectului pasiv, general şi
nedeterminat. Într-adevăr, în momentul încetării dreptului de
uzufruct, atributele dreptului de proprietate se întregesc în
persoana nudului proprietar, care devine proprietar exclusiv. Ca
urmare, proprietarul poate introduce fie o acţiune personală, fie o
acţiune în revendicare împotriva uzufructuarului. Acţiunea în
revendicare poate fi introdusă şi împotriva oricărei alte persoane
la care s-ar afla lucrul1236.
Obligaţia de restituire se consideră îndeplinită dacă lucrul
este înapoiat proprietarului în starea în care se găsea la începutul
uzufructului, ţinând, desigur, seama de uzura determinată de
folosinţa normală. Când uzufructul are ca obiect bunuri care se
degradează rapid prin întrebuinţare, ele vor fi restituite în starea
în care se află la sfârşitul uzufructului, dacă degradarea nu este
cauzată prin fapta culpabilă a uzufructuarului. Soluţia este expres
1236
Acţiunea personală nu ar mai putea fi însă folosită, întrucât nu există un raport juridic obligaţional
între proprietar şi persoana căreia bunul i-a fost încredinţat de uzufructuar. în sens contrar, G.N.
Luţescu, op. cit., p. 548.
prevăzută în art. 528 C. civ. In situaţia cvasiuzufructului, obligaţia
de restituire are ca obiect bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi
calitate, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi valoare cu cele primite
sau preţul acestora (art. 526 C. civ.); s-a apreciat că referirea la
aceeaşi valoare este inechitabilă fie pentru nudul proprietar, fie
pentru uzufructuar, deoarece valoarea bunurilor consumptibile este
variabilă în timp, schimbându-se în momentul restituirii lucrurilor în
raport cu momentul stabilirii uzufructului1237; uzufructuarul nu are
facultatea de a plăti preţul bunurilor consumptibile decât dacă ele
au fost evaluate fie prin actul constitutiv al uzufructului, fie printr-
un alt act ulterior, situaţie în care este vorba de o obligaţie
alternativă, în caz contrar, el trebuind să restituie bunurile în natură,
întrucât bunurile de gen nu pier1238.
Obligaţia de restituire a unui imobil are ca obiect şi
îmbunătăţirile făcute de uzufructuar în timpul uzufructului, chiar
dacă ele au sporit valoarea lucrului, în măsura în care ele nu mai
pot fi desprinse de fond1239, conform art. 539, alin. 2, fraza I C. civ.
în schimb, uzufructuarul are dreptul să ridice oglinzile, tablourile
şi alte ornamente, cu îndatorirea de a restabili starea anterioară a
lucrului (art. 539, alin. 2, fraza a doua). De asemenea,
uzufructuarul are dreptul să ridice orice alte lucrări care nu sunt o
simplă îmbunătăţire a lucrului, cum ar fi construcţiile sau
plantaţiile făcute pe un teren. Mai mult, uzufructuarul are chiar

1237
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Editura
„Naţionala”, Bucureşti, 1929, p. 414 şi 415.
1238
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 415 (autorii subliniază că termenul
preţ în textul art. 526 C. civ. român este traducerea eronată a termenului estimation din art. 587 C. civ.
francez); G.N. Luţescu, op. cit, p. 549, text şi nota 1.
1239
Pentru această precizare, D. Alexandresco, op. cit., p. 535. Acest autor apreciază că aceste
îmbunătăţiri rămân proprietarului, deoarece uzufructuarul a făcut doar ceea ce orice bun proprietar ar fi
făcut.
obligaţia să ridice aceste lucrări1240. Într-adevăr, el este în situaţia
unui

(508)

constructor de rea-credinţă, ştiind de la bun început că nu a avut un

drept de proprietate, ci numai un drept de uzufruct asupra terenului.
De aceea, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 494, alin. 2, fraza a doua
C. civ., proprietarul terenului neputând fi obligat să păstreze
construcţiile şi plantaţiile. Proprietarul ar putea cere, în acest caz,
obligarea uzufructuarului la readucerea lucrului în starea iniţială şi,
dacă este cazul, şi la plata daunelor interese. Totuşi, nudul
proprietar nu ar putea păstra pentru el construcţiile şi plantaţiile pe
temeiul art. 494, alin. 1, întrucât, în materia uzufructului, sunt
aplicabile, printr-o interpretare extensivă, deci nu numai cu privire la
imobile, ci şi cu privire la mobile1241, dispoziţiile art. 539, alin. 2, fraza a
doua C. civ.
În cazul uzufructului viager, deci constituit în favoarea unei
persoane fizice pe durata vieţii acesteia, obligaţia de restituire a
bunului revine moştenitorilor uzufructuarului1242. În ipoteza în care
obiectul dreptului de uzufruct este o locuinţă, instanţa de judecată va
putea acorda, în funcţie de circumstanţe, un termen rezonabil
moştenitorilor uzufructuarului pentru procurarea altei locuinţe, dar cu
plata contravalorii folosinţei către proprietar din momentul încetării
uzufructului şi până în momentul eliberării locuinţei1243.
Dacă bunul care formează obiectul uzufructului a pierit sau a
fost degradat ca urmare a unui fapt neimputabil uzufructuarului,
1240
D. Alexandresco, op. cit., p. 534.
1241
D. Alexandresco, op. cit., p. 537, text şi nota 2.
1242
G.N. Luţescu, op. cit., p. 547.
1243
D. Alexandresco, op. cit., p. 532, text şi nota 3.
acesta nu datorează despăgubiri proprietarului, fiind aplicabile
dispoziţiile art. 1156 C. civ. Aplicaţii particulare ale acestui principiu se
regăsesc şi în dispoziţiile legale care reglementează uzufructul, respectiv
în art. 528,555 şi 556 C. civ. În măsura în care bunul a fost distrus doar
parţial, ca urmare a unui caz fortuit sau a unui caz de forţă majoră,
uzufructuarul va avea doar obligaţia să restituie bunul în starea în
care se găseşte la încetarea uzufructului.
ii. Obligaţia uzufructuarului de a plăti despăgubiri în cazul
pieirii sau deteriorării bunului din culpa sa. Pieirea sau deteriorarea
lucrului care formează obiectul dreptului de uzufruct cauzată prin
fapta culpabilă a uzufructuarului va da naştere însă la despăgubiri în
sarcina acestuia. Temeiul acestei obligaţii este unul delictual.
Obligaţia având ca obiect plata despăgubirilor este corelativă unui
drept de creanţă, astfel încât se va prescrie în termen de trei ani de
la data încetării uzufructului.

211. Drepturile nudului proprietar.

Drepturile nudului proprietar sunt fie o manifestare a

prerogativelor care intră în conţinutul juridic al dreptului său de
proprietate, fie drepturi de creanţă cărora le corespund obligaţiile
uzufructuarului care intră în conţinutul unor raporturi juridice
obligaţionale. Altfel spus, toate obligaţiile uzufructuarului menţionate
mai sus care intră în conţinutul unor raporturi juridice obligaţionale
presupun tot atâtea drepturi de creanţă ale nudului proprietar,
respectiv dreptul de a cere să se întocmească inventarul

(509)
bunurilor mobile sau să se constate starea bunurilor imobile,
dreptul de a cere cauţiune, dreptul de a cere conservarea lucrului,
dreptul de a cere efectuarea reparaţiilor de întreţinere, dreptul de a
cere despăgubiri, dreptul de a cere restituirea lucrului când se
foloseşte o acţiune personală, iar nu acţiunea în revendicare. Aceste
drepturi de creanţă ale nudului proprietar nu mai necesită o tratare
specială, substanţa lor rezultând din prezentarea obligaţiilor
corelative ale uzufructuarului. Ca urmare, vor fi avute în vedere, în
primul rând, drepturile nudului proprietar care sunt o manifestare a
prerogativelor dreptului de nudă proprietate. În plus, va fi prezentat
dreptul nudului proprietar de a cere încetarea uzufructului pentru
abuz de folosinţă sau de a cere respectarea modului normal de
folosinţă a bunului.

A. Dreptul nudului proprietar de a poseda bunul.

Cum am văzut, dezmembrarea dreptului de proprietate privată

în dreptul de uzufruct şi dreptul de nudă proprietate are ca prim efect
segmentarea atributului posesiei, ca element de drept, între
uzufructuar şi nudul proprietar. Nudul proprietar păstrează
prerogativa aproprierii şi stăpânirii bunului, dar numai în calitate de
nud proprietar.

B. Dreptul nudului proprietar de a dispune de bun.

Cel mai important atribut pe care îl păstrează nudul proprietar

este, desigur, atributul dispoziţiei, sub aspect juridic şi sub aspect
material. Dar dispoziţia juridică se exercită numai cu privire la nuda
proprietate, fără a aduce atingere în nici un fel dreptului de uzufruct,
ţinând seama atât de adagiul nemo plus juris ad alium transferre
potest quam ipse habet, cât şi de opozabilitatea erga omnes a dreptului
de uzufruct. Aşadar, nudul proprietar poate să vândă, să doneze, să
schimbe, să ipotecheze sau să gajeze, în funcţie de natura bunului,
ori să greveze cu alte sarcini nuda proprietate. Nudul proprietar poate
să dobândească o servitute în folosul bunului, servitute de care va
profita şi uzufructuarul; în schimb, o servitute pasivă consimţită de
nudul proprietar va produce, de regulă, efecte numai după încetarea
uzufructului1244. Dacă bunul piere, nudul proprietar va dispune de in
demnizaţia de asigurare. Tot astfel, în cazul exproprierii, nudul
proprietar are dreptul la o parte din indemnizaţia acordată potrivit
legii, parte apreciată pe bază de expertiză1245.
Dispoziţia materială, deşi rămâne la nudul proprietar, este
limitată prin constituirea dreptului de uzufruct. Practic, nudul proprietar
poate să culeagă productele bunului, dar fără a împiedica exercitarea
uzufructului. El nu mai poate transforma sau distruge bunul, pentru
că o astfel de dispoziţie materială ar ştirbi folosinţa la care are
dreptul uzufructuarul.
C. Dreptul nudului proprietar la protecţia juridică a nudei
proprietăţi.

Acţiunea în revendicare va putea fi exercitată în continuare de

nudul proprietar ori de câte ori terţii uzurpatori contestă chiar nuda
proprietate. În mod indirect, nudul proprietar îşi va putea apăra
dreptul său şi prin acţiuni contractuale sau

(510)

1244
D. Alexandresco, op. cit., p. 538.
1245
Supra, nr. 176, lit. A, c.
delictuale. În plus, nudul proprietar poate exercita şi acţiunile posesorii.
El păstrează nu numai o parte din posesia ca element de drept, ci şi
posesia ca stare de fapt corespunzătoare nudei proprietăţi. Acţiunile
posesorii vor putea fi utilizate împotriva terţilor, iar nu împotriva
uzufructuarului. Totuşi, la încetarea dreptului de uzufruct, nudul
proprietar, care devine proprietar pur şi simplu, va putea exercita
acţiunea posesorie generală şi împotriva uzufructuarului.

D. Dreptul nudului proprietar de a cere încetarea

uzufructului pentru abuz de folosinţă sau de a cere
respectarea modului normal de folosinţă a lucrului.

Potrivit art. 558 C. civ., nudul proprietar poate introduce o

acţiune în justiţie, cerând sancţionarea abuzului de folosinţă,
respectiv încetarea dreptului de uzufruct. Aşadar, această sancţiune
nu operează de drept, ci are caracter judiciar1246.
Noţiunea de abuz de folosinţă are un sens larg. în sfera sa intră
nu numai actele prin care uzufructuarul îşi exercită în mod abuziv
drepturile sale, ci şi actele prin care uzufructuarul încalcă obligaţiile
pe care le are faţă de nudul proprietar sau chiar obligaţia generală
negativă corespunzătoare nudei proprietăţi, ca drept real. În toate
cazurile, chiar şi atunci când este vorba despre abuzul de drept
propriu-zis, natura acestei acţiuni este delictuală1247. Aprecierea
asupra modului de reparare a prejudiciului suferit de nudul proprietar
aparţine însă, în mod suveran, judecătorului. Judecătorul va aprecia
dacă se justifică încetarea dreptului de uzufruct, cu acordarea unor
despăgubiri, sau dacă este suficientă acordarea despăgubirilor şi
1246
Este deci improprie caracterizarea acestei sancţiuni ca o decădere (pentru această caracterizare,
G.N. Luţescu, op. cit., p. 570).
1247
Pentru alte opinii, exprimate în literatura juridică română şi franceză, privind natura juridică a
acestei sancţiuni, G.N. Luţescu, op. cit., p. 573 şi 574.
obligarea uzufructuarului la respectarea modului normal de folosinţă a
bunului1248. De la bun început nudul proprietar poate să ceară numai
respectarea modului normal de folosinţă a lucrului şi, eventual,
despăgubiri, întemeindu-se pe drepturile sale de creanţă corelative
obligaţiilor uzufructuarului, distincte de dreptul de a cere încetarea
uzufructului1249. Mai mult, conform art. 558, alin. 2, teza a doua C. civ.,
judecătorul, fără a dispune încetarea dreptului de uzufruct, îl poate
autoriza pe proprietar să culeagă fructele bunului, dar cu îndatorirea
de a plăti uzufructuarului sau reprezentanţilor acestuia o anumită
sumă de bani, cu caracter periodic, până la data încetării
uzufructului.
Conform art. 558, alin. 1, fraza a doua, creditorii uzufructuarului
pot interveni în procesul pornit de nudul proprietar prin acţiunea de
încetare a uzufructului pentru abuz de folosinţă. Pentru a împiedica
stingerea dreptului de uzufruct

(511)

şi a-şi conserva astfel drepturile lor, creditorii pot propune să facă ei

lucrările de reparare a degradărilor pricinuite de uzufructuar, dând
garanţii nudului proprietar pentru viitor. Şi în acest caz judecătorul
rămâne suveran să aprecieze dacă se impune sau nu sancţiunea
stingerii uzufructului1250.

212. Obligaţiile nudului proprietar.

1248
Este deci întemeiată opinia potrivit căreia răspunderea uzufructuarului este imediată, nefiind
necesar ca nudul proprietar să aştepte încetarea uzufructului pentru a introduce acţiunea prin care
solicită obligarea uzufructuarului la despăgubiri şi la respectarea modului normal de folosinţă a lucrului
(pentru această opinie, doctrina română şi franceză menţionată de G.N. Luţescu, op. cit., p. 551, nota 2;
în sens contrar, a se vedea doctrina franceză menţionată în nota 3).
1249
Pentru aplicarea acestei idei în practica judiciară, Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1122/1966, în
Revista română de drept nr. 3/1967, p. 164.
1250
D. Alexandresco, op. cit., p. 566, text şi notele 4 şi 5.
 A. Obligaţia nudului proprietar de a nu face ca
manifestare a obligaţiei generale negative corelative
dreptului de uzufruct.

De regulă, nudul proprietar are doar obligaţia generală

negativă care revine subiectului general, pasiv şi nedeterminat al
raportului juridic în conţinutul căruia intră dreptul de uzufruct. Într-
adevăr, ca drept real, dreptul de uzufruct este opozabil tuturor,
inclusiv nudului proprietar. În acest sens trebuie înţeles şi textul art.
539, alin. 1 C. civ., în care se precizează că „Proprietarul nu poate
prin faptul său nici cu orice chip vătăma drepturile uzufructuarului”.
Desigur, dacă bunul care formează obiectul uzufructului, mai ales când
este vorba de imobile, necesită reparaţii pentru a i se asigura
conservarea, nudul proprietar este îndreptăţit să le facă, iar
uzufructuarul este ţinut să le suporte, fără a i se putea reproşa, cu
temei, că şi-a încălcat obligaţia generală negativă1251.
Cum am văzut, nudul proprietar nu are nici obligaţia de a face
reparaţiile mari, întrucât textul art. 545, fraza a Ii-a, teza IC. civ.
(„Reparaţiile cele mari rămân în sarcina proprietarului”) a fost
interpretat în sensul că el lasă această posibilitate nudului proprietar,
fără a-i crea însă o obligaţie1252.

B. Obligaţiile nudului proprietar care intră în conţinutul unor

raporturi juridice obligaţionale.

Când uzufructul s-a constituit per translationem, prin contract cu

titlu oneros, nudul proprietar are obligaţia de garanţie împotriva
1251
G.N. Luţescu, op. cit., p. 552, text şi notele 1 şi 2.
1252
Supra, nr. 210, lit. B, b. în acelaşi sens s-a pronunţat majoritatea doctrinei şi a jurisprudenţei (G.N.
Luţescu, op. cit., p. 555, text şi nota 2). În sens contrar, doctrina franceză indicată de G.N. Luţescu, op.
cit., p. 554, nota 2.
evicţiunii. Mai mult, chiar şi atunci când uzufructul s-a născut per
translationem, prin contract cu titlu gratuit, nudul proprietar îşi poate
asuma această obligaţie.
Nu este exclus ca nudul proprietar să îşi asume faţă de
uzufructuar şi alte obligaţii prin contractul de constituire a
uzufructului.
În toate aceste cazuri, obligaţia nudului proprietar nu mai intră
în conţinutul unor raporturi juridice reale, ci în conţinutul unor raporturi
juridice obligaţionale.
Tot astfel, dacă nudul proprietar îşi încalcă obligaţia generală
negativă şi produce o vătămare dreptului de uzufruct, el va
răspunde pe temei delictual faţă de uzufructuar, adică pe teren
obligaţional, deci dincolo de planul drepturilor reale.

C. Obligaţii propter rem.

Este posibil ca nudului proprietar să îi revină anumite obligaţii

propter rem legate de nuda proprietate şi care se transmit deci o dată
cu aceasta. În schimb, obligaţiile propter rem ale proprietarului iniţial
legate

(512)

de folosinţa sau deţinerea bunului se vor transmite deci la

uzufructuar sau la alţi deţinători.

§ 3. Stingerea uzufructului

213. Modurile de stingere a uzufructului.

 În art. 557-564 C. civ. se reglementează şapte moduri specifice
de stingere a dreptului de uzufruct: moartea uzufructuarului,
expirarea termenului pentru care a fost constituit uzufructul,
consolidarea, neuzul sau prescripţia extinctivă, pierderea totală a
lucrului supus uzufructului, abuzul de folosinţă şi renunţarea
uzufructuarului. Aceste moduri specifice de stingere a uzufructului
exprimă fie concepţia legiuitorului cu privire la caracterul
esenţialmente temporar al acestui dezmembrământ, fie legătura
indisolubilă care există între dreptul de uzufruct şi dreptul de
proprietate din care acesta s-a născut.
Pe lângă aceste moduri specifice de stingere a uzufructului,
există şi alte moduri de stingere a acestui dezmembrământ care
rezultă din aplicarea unor principii generale ale dreptului. Astfel sunt
desfiinţarea cu caracter retroactiv, pe orice cale, a titlului de
proprietate al celui care a constituit uzufructul, desfiinţarea pe orice
cale a actului juridic prin care s-a constituit uzufructul, uzucaparea şi
dobândirea prin posesia de bună-credinţă a dreptului de proprietate
de către un terţ.

214. Moartea uzufructuarului (art. 557 C. civ.).

Caracterul esenţialmente temporar al dreptului de uzufruct se

traduce, în cazul persoanelor fizice, prin caracterul esenţialmente
viager. Altfel spus, indiferent de termenul pentru care a fost constituit
uzufructul în favoarea unei persoane fizice, acest dezmembrământ
se va stinge prin moartea uzufructuarului. Este posibil însă ca, de la
bun început, uzufructul să fi fost constituit pe durata vieţii
uzufructuarului. În acest caz, contractul de dobândire a acestui
dezmembrământ are caracter aleator1253, dar numai dacă
uzufructuarul a efectuat o prestaţie globală, iar nu una periodică.
Orice clauză prin care s-ar mări durata uzufructului dincolo de limita
vieţii uzufructuarului este nulă absolut, pentru că încalcă o dispoziţie de
ordine publică1254.
Este însă posibil ca nudul proprietar să constituie uzufructul în
favoarea mai multor persoane, care urmează a beneficia de acest
dezmembrământ una după moartea celeilalte, în măsura în care
toate aceste persoane erau în viaţă sau cel puţin concepute în
momentul constituirii uzufructului1255.

(513)

215. Expirarea termenului pentru care a fost constituit

dreptul de uzufruct (art. 557 şi 559 C. civ).

Tot ca o consecinţă a caracterului esenţialmente temporar,

uzufructul încetează la expirarea termenului pentru care a fost
constituit. Desigur, în cazul persoanelor fizice, dacă moartea
uzufructuarului sau altă cauză de stingere a uzufructului intervine
înainte de expirarea termenului prevăzut în actul de constituire,
uzufructul va înceta în momentul respectiv.
Întrucât persoanele juridice au, de cele mai mute ori, o
durată nedeterminată, legiuitorul a prevăzut că dreptul de
uzufruct constituit în favoarea lor nu poate avea o durată mai
mare de 30 de ani. În acest sens, în art. 559 C. civ., se prevede

1253
D. Alexandresco, op. cit., p. 547.
1254
D. Alexandresco, op. cit., p. 546; G.N. Luţescu, op. cit., p. 558; E. Chelaru, op. cit., p. 166; L. Pop,
op. cit., p. 167.
1255
D. Alexandresco, op. cit., p. 547; G.N. Luţescu, op. cit., p. 558; E. Chelaru, op. cit., p. 166; L. Pop,
op. cit., p. 167 şi 168.
că „Uzufructul care nu e acordat particularilor nu poate trece
peste 30 de ani”.
Termenul de constituire a uzufructului poate fi unul cert
sau unul incert. Termenul este cert nu numai când se precizează
în actul de constituire un anumit număr de ani, ci şi atunci când
durata uzufructului se poate stabili în mod cert printr-un mod de
calcul prevăzut în actul de constituire. De exemplu, se poate
preciza că uzufructul va dura până când uzufructuarul sau o
terţă persoană împlineşte o anumită vârstă. În acest ultim caz,
uzufructul nu se stinge dacă terţa persoană decedează înainte
de vârsta precizată în actul de constituire, ci va continua până în
momentul în care s-ar fi împlinit această vârstă dacă terţa persoană
ar fi rămas în viaţă. Soluţia este expres prevăzută în art. 560 C. civ.,
care prezumă că aceasta a fost voinţa reală a părţilor. Ca urmare,
dacă în actul de constituire există o prevedere contrară, se va ţine
seama de aceasta1256.
Termenul pentru care a fost constituit uzufructul începe să
curgă în funcţie de prevederile actului constitutiv, deci în funcţie
de voinţa părţilor. Când uzufructul a fost constituit prin testament,
deşi legatarul are drept la fructe numai de la data cererii de
intrare în posesiune sau din ziua predării benevole a legatului,
termenul curge din ziua morţii testatorului, întrucât din acest
moment legatarul este uzufructuar de drept, chiar dacă nu şi de
fapt1257.

226. Consolidarea (art. 557 C. civ.).

1256
G.N. Luţescu, op. cit., p. 559.
1257
D. Alexandresco, op. cit., p. 549, text şi nota 2.
 La prima vedere, consolidarea şi con-fuziunea sunt termeni
sinonimi, întrucât ambii termeni descriu situaţia în care aceeaşi
persoană întruneşte două calităţi incompatibile, respectiv calităţile
de uzufructuar şi nud proprietar sau calităţile de creditor şi
debitor1258. La o analiză mai atentă, s-a observat însă că, în timp
ce confuziunea se poate realiza fie în persoana creditorului, fie în
persoana debitorului, consolidarea se poate realiza numai în
persoana uzufructuarului1259. Această concluzie este întemeiată

(514)

pe ideea incesibilităţii dreptului de uzufruct. Într-adevăr, numai

uzufructuarul poate dobândi nuda proprietate, prin succesiune sau
prin acte juridice între vii. Uzufructul nu se poate dobândi prin
succesiune sau prin acte juridice între vii, cu excepţia vânzării silite.
Când nudul proprietar îl moşteneşte pe uzufructuar, nu se produce o
consolidare, ci pur şi simplu încetează dreptul de uzufruct, care este
esenţialmente viager. Tot astfel, când o terţă persoană dobândeşte
prin acelaşi act nuda proprietate şi uzufructul, este vorba, în
realitate, de renunţarea cu titlu oneros sau cu titlu gratuit a
uzufructuarului la dreptul său, dar efectele acestei renunţări se
produc nu în persoana nudului proprietar, ci în persoana terţului
dobânditor1260. În această ipoteză, drepturile dobândite de terţi de la

1258
Pentru echivalenţa dintre consolidare şi confuziune, D. Alexandresco, op. cit., p. 550.
1259
Pentru această idee, cunoscută încă din dreptul roman în expresia finitur ususfructus... sifructuarius
proprietatem rei adquisierit, que res consolidatio apelatur, doctrina menţionată de G.N. Luţescu, op.
cit., p. 562, nota 1; L. Josserand, op. cit., p. 1075; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 731; în
sens contrar, doctrina menţionată de G.N. Luţescu, op. cit., p. 563, nota 1, dar şi în acest caz se
apreciază că se produce consolidarea numai dacă este vorba de un act de transmisiune a uzufructului;
argumentul contravine însă tocmai incesibilităţii acestui dezmembrământ. În sensul că operează
consolidarea şi atunci când nudul proprietar îl moşteneşte pe uzufructuar, G. Cornu, op. cit., p. 524.
1260
Într-un sens asemănător, G.N. Luţescu, op. cit., p. 563 şi 564.
uzufructuar rămân neştirbite până în momentul în care ar fi trebuit să
înceteze uzufructul dacă n-ar fi intervenit această împrejurare1261.
Consolidarea propriu-zisă este însoţită întotdeauna şi de o
confuziune. Altfel spus, pe lângă stingerea uzufructului, se sting şi
raporturile juridice obligaţionale dintre părţi, întrucât uzufructuarul
întruneşte calităţile de creditor şi debitor. Când uzufructul încetează
ca urmare a decesului uzufructuarului care este moştenit de nudul
proprietar, chiar dacă nu se mai produce o consolidare propriu-zisă,
se produce totuşi o confuziune, în sensul că raporturile juridice
obligaţionale dintre părţi se sting ca urmare a întrunirii calităţilor de
creditor şi debitor în persoana nudului proprietar.
Chiar atunci când este vorba de o consolidare propriu-zisă,
efectele ei sunt retroactiv desfiinţate dacă dispare cauza care a
determinat-o. De exemplu, este desfiinţat actul prin care uzufructuarul
a dobândit nuda proprietate. Într-o asemenea situaţie, nuda
proprietate şi uzufructul îşi vor recâştiga existenţa autonomă. Din
această perspectivă, consolidarea constituie mai mult un obstacol în
calea exercitării uzufructului decât un mod de stingere a acestui
dezmembrământ. Altfel spus, consolidarea nu are întotdeauna
caracter definitiv1262.
Oricum, consolidarea nu are aplicare în cazul cvasiuzufructului,
pentru simplul motiv că, în această situaţie, nu există un nud proprietar
şi un uzufructuar, astfel încât nu se poate vorbi de reunirea acestor
două calităţi în aceeaşi persoană1263, în realitate, stingerea raportului
obligaţional dintre proprietarul iniţial şi uzufructuar se poate produce
prin confuziune.

1261
D. Alexandresco, op. cit., p. 551, text şi nota 1; G.N. Luţescu, op. cit., p. 564.
1262
D. Alexandresco, op. cit., p. 552; G.N. Luţescu, op. cit., p. 564 şi 565.
1263
D. Alexandresco, op. cit., p. 552; G.N. Luţescu, op. cit., p. 565.
 217. Neuzul dreptului de uzufruct în decurs de treizeci de
ani (art. 557 C. civ.).

Această formulare trimite la ideea de prescripţie extinctivă.

Deşi, de regulă,

(515)

prescripţia extinctivă are ca efect numai stingerea dreptului material

la acţiune, în cazul uzufructului, textul art. 557 C. civ. precizează
expres că acest dezmembrământ se stinge în cazul în care titularul
său nu uzează de el timp de treizeci de ani. Aşadar, fiind vorba de
un drept real, nu se aplică termenul general de prescripţie extinctivă
din materia drepturilor de creanţă de trei ani, ci termenul general de
prescripţie din materia drepturilor reale prevăzut în art. 1890 C. civ.
Aşadar, termenul de treizeci de ani prevăzut în art. 557 C. civ. este
aplicaţia, într-o materie particulară, a termenului prevăzut în art.
1890 C. civ., cu precizarea că, în materia drepturilor reale, acest
termen se aplică, în egală măsură, pentru prescripţia extinctivă şi
pentru prescripţia achizitivă, cu excepţia dreptului de proprietate care,
sub aspect extinctiv, este imprescriptibil.
Neuzul dreptului de uzufruct semnifică neexercitarea nici unuia
dintre atributele dreptului de uzufruct1264. Altfel spus, nu este necesar
ca uzufructuarul să exercite, în acelaşi timp, toate prerogativele
uzufructului. Este suficient ca el să exercite unul sau altul dintre
atributele acestui dezmembrământ, adică să îl obiectiveze în acte
materiale sau juridice. De exemplu, cât timp uzufructuarul exercită
atributul posesiei ca element de drept, adică obiectivează acest atribut
1264
În acest sens, s-a afirmat că lipsa de exerciţiu a uzufructului trebuie să fie completă (G.N. Luţescu,
op. cit., p. 568).
prin acte materiale sau acte juridice de stăpânire a lucrului, nu se pune
problema prescripţiei extinctive, chiar dacă el nu utilizează bunul şi nici
nu îi culege fructele1265. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de neuz
dacă uzufructuarul utilizează bunul cu altă destinaţie sau în altă
modalitate decât aceea stabilită de proprietar, caz în care se va pune,
eventual, problema încetării uzufructului ca urmare a abuzului de
folosinţă1266. De asemenea, nu există neuz ori de câte ori uzufructuarul
exercită folosinţa prin intermediul altei persoane, care are doar
calitatea de detentorprecar1267.
Pe de altă parte, pentru a opera prescripţia extinctivă, nu este
relevantă durata posesiei terţelor persoane, care poate fi mai mică de
treizeci de ani. O asemenea durată a posesiei este cerută, cum vom
vedea, numai pentru prescripţia achizitivă. Important este ca
uzufructuarul să fi pierdut posesia ca stare de fapt corespunzătoare
dreptului de uzufruct şi să nu o recâştige timp de treizeci de ani. În
cazul prescripţiei extinctive, este necesară continuitatea neuzului

(516)

lui timp de treizeci de ani1268, iar nu continuitatea posesiei unui terţ

pe o asemenea durată1269.

1265
Intuiţia acestei idei exista şi în dreptul roman, în sensul că uzufructuarului nu i se cerea să culeagă
toate fructele sau să exercite integral folosinţa asupra lucrului. În această formă, ideea s-a păstrat şi în
dreptul modern (D. Alexandresco, op. cit., p. 554, text şi nota 1). Ideea nu este dusă însă până la capăt
pentru că, de regulă, nu s-a înţeles că dreptul de uzufruct include în conţinutul său juridic nu numai
atributele usus şi fructus, ci şi atributul posesiei corespunzătoare acestui dezmembrământ, ca urmare a
segmentării atributului jus possidendi din conţinutul juridic al dreptului de proprietate.
1266
D. Alexandresco, op. cit., p. 554.
1267
D. Alexandresco, op. cit., p. 553, text şi nota 2.
1268
G.N. Luţescu, op. cit., p. 568.
1269
Interesul invocării prescripţiei extinctive există şi în situaţia în care un terţ a exercitat posesia
asupra bunului, dar numai într-un anumit interval din termenul de treizeci de ani, astfel încât, deşi nu
poate invoca în favoarea sa prescripţia achizitivă, are interes să invoce împotriva uzufructuarului
prescripţia extinctivă. Este deci inadecvată cerinţa, precizată în doctrină (G.N. Luţescu, op. cit., p. 569),
ca, în timpul neuzului de trei zeci de ani, un alt terţ să nu săvârşească nici un act de posesiune asupra
bunului.
 Din această perspectivă, distincţia dintre neuzul voluntar,
care este rezultatul simplei voinţe a titularului
dezmembrământului, nefiind deci cauzat de intervenţia altei
persoane, şi neuzul determinat de tulburarea de către nudul
proprietar sau de către o terţă persoană este lipsită de relevanţă
juridică. În primul caz, sancţiunea ar fi decăderea, iar în al doilea
caz, prescripţia extinctivă1270. Această distincţie este întemeiată pe
înţelegerea neuzului ca o simplă neexer-citare a lui jus utendi, or,
cum am precizat mai sus, neuzul presupune neexercitarea tuturor
atributelor dezmembrământului. Chiar dacă nu exercită jus utendi,
uzufructuarul păstrează jus possidendi specific acestui
dezmembrământ. Numai dacă abandonează bunul, ceea ce
echivalează cu o renunţare la dreptul de uzufruct, se pierde în
mod voluntar jus possidendi, fără intervenţia altei persoane. Dar
renunţarea la dreptul de uzufruct este un mod distinct de
stingere a acestui drept, diferit de stingerea prin neuz. Ca urmare,
diferenţa dintre neuz, care ar fi sancţionat cu decăderea titularului
dezmembrământului din dreptul său, şi prescripţia extinctivă nu
se justifică în situaţia dreptului de uzufruct şi a celorlalte
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată.
Cât priveşte calculul termenului de treizeci de ani pentru
prescripţia extinctivă care poate fi opusă în acţiunea confesorie,
se aplică regulile generale din materia prescripţiei extinctive. Aşa
fiind, introducerea acţiunii confesorii înainte de expirarea
termenului de treizeci de ani va avea ca efect întreruperea
prescripţiei extinctive, dacă acţiunea va fi admisă.

1270
M. Nicolae, op. cit., p. 396-398. Pentru această problemă, supra, nr. 73 şi 120 lit. A şi infra, nr. 231,
lit. C, b.
 Prescripţia extinctivă de treizeci de ani nu se aplică în cazul
cvasiuzufructului, întrucât cvasiuzufructuarul are nu doar folosinţa,
ci chiar dreptul de proprietate asupra lucrurilor.
Pe lângă prescripţia extinctivă de treizeci de ani, în
raporturile juridice obligaţionale dintre uzufructuar şi nudul
proprietar se aplică termenul general de prescripţie de trei ani din
materia drepturilor de creanţă, precum şi, dacă este cazul,
termenele speciale de prescripţie din această materie. În acest
context, obligaţia de restituire pe care o are uzufructuarul la
stingerea uzufructului, precum şi obligaţia de a da şi de a preda pe
care o are cvasiuzufructuarul la expirarea termenului se prescriu în
termenul general de prescripţie de trei ani, întrucât aceste obligaţii
corespund unor drepturi de creanţă. Dar după încetarea
uzufructului, cum am văzut, proprietarul poate exercita şi acţiunea
în revendicare, care este

(517)

imprescriptibilă, nu numai împotriva uzufructuarului, ci şi împotriva

oricărei alte persoane.

218. Pieirea totală a bunului care formează obiectul

uzufructului (art. 555-557, 563 şi 564 C. civ.).

Conform art. 557, teza finală, uzufructul se stinge „prin totala

desfiinţare a lucrului asupra căruia uzufructul era constituit”. Cu
referire la uzufructul care are ca obiect un animal sau o turmă,
această idee îşi găseşte aplicare în art. 555 şi 556 C. civ.
 Din aceste texte rezultă că numai pieirea totală a bunului are
ca efect încetarea dreptului de uzufruct. Dar pieirea totală a bunului
are o triplă semnificaţie juridică.
Mai întâi, este vorba de distrugerea lucrului în totalitate, astfel
încât se pierde întreaga sa substanţă.
În al doilea rând, chiar dacă substanţa nu a pierit în totalitate, dar
a fost transformată, adică i s-a schimbat în totalitate forma, uzufructul
se va stinge. În acest sens, conform art. 564 C. civ., „de va fi uzufructul
constituit numai asupra unei clădiri, şi această clădire va arde sau se
va distrui din altă întâmplare, sau se va dărâma de vechime,
uzufructuarul nu va avea drept de a se folosi de pământul pe care a
fost clădirea, nici de materialele rămase”. În mod asemănător, dacă
un iaz ar seca sau un teren ar fi inundat şi transformat în lac, uzufructul
constituit asupra iazului sau asupra terenului va înceta1271. În
asemenea ipoteze, uzufructul nu renaşte chiar dacă bunul supus
uzufructului redobândeşte destinaţia sa iniţială, fie prin fapta omului,
fie în mod natural, cu excepţia cazului în care părţile au prevăzut o
clauză contrară1272.
În al treilea rând, chiar dacă nu piere sau nu se transformă
substanţa materială, este posibil să piară substanţa juridică a
dreptului. S-a făcut aşadar distincţie între distrugerea fizică şi
distrugerea juridică a obiectului uzufructului, în acest ultim caz,
obiectul uzufructului este scos afară din comerţ, ceea ce are
semnificaţia distrugerii sale juridice1273. De exemplu, exproprierea nu
este un mod distinct de stingere a uzufructului1274, ci are semnificaţia
1271
D. Alexandresco, op. cit., p. 557. Autorul trimite la adagiul din dreptul roman rei mutatione interire
usufructum placet.
1272
D. Alexandresco, op. cit., p. 557 şi 558, text şi nota 1; G.N. Luţescu, op. cit., p. 560, text şi nota 1
(acest ultim autor apreciază că stingerea uzufructului ca urmare a pieirii totale a lucrului este absolută
şi definitivă).
1273
D. Alexandresco, op. cit., p. 555 şi 556, text şi notele 1 şi 2; G.N. Luţes- cu, op. cit., p. 560.
1274
Pentru considerarea exproprierii ca un mod distinct de stingere a uzufructului, E. Chelaru, op. cit.,
p. 167; C. Bîrsan, op. cit., p. 276.
scoaterii bunului afară din comerţ, cu consecinţa stingerii dreptului
de proprietate privată şi a dezmembrămintelor sale1275.
Dacă lucrul a pierit numai parţial, uzufructul se stinge doar în
parte. Astfel, conform art. 563 C. civ., „Dacă o parte numai a lucrului
supus la uzufruct s-a distruit, uzufructul se păstrează asupra numai
a părţii rămase”.

(518)

Când uzufructul s-a constituit asupra unei universalităţi, de

fapt sau de drept, pierderea unui element al universalităţii nu
determină stingerea uzufructului în întregime. Acesta este sensul
frazei finale a art. 564 C. civ., în care se precizează că „Dacă
uzufructul s-ar afla constituit asupra unui domeniu din care făcea
parte şi clădirea, uzufructuarul se va folosi de pământ”. Noţiunea de
domeniu are înţelesul de universalitate de fapt, iar clădirea este doar
un element al acestei universalităţi1276.
Pieirea lucrului duce la stingerea uzufructului indiferent dacă
este determinată de un caz fortuit sau de un caz de forţă majoră ori de
fapta culpabilă a uneia dintre părţi sau a unui terţ. În acest ultim caz
însă se va pune problema despăgubirii nudului proprietar sau a
uzufructuarului ori a amândurora1277. Evaluarea nudei proprietăţi şi a

1275
Supra, nr. 178, lit. B; D. Alexandresco, op. cit., p. 556; G.N. Luţescu, op. cit., p. 562; L. Pop, op.
cit., p. 168.
1276
D. Alexandresco, op. cit., p. 559; G.N. Luţescu, op. cit., p. 560 şi 561.
1277
În sensul că uzufructul nu se stinge în cazul faptei culpabile, ci se strămută asupra despăgubirii,
G.N. Luţescu, op. cit., p. 561, text şi nota 2. O asemenea subrogaţie reală cu titlu particular nu operează
în absenţa unei prevederi legale exprese. Într-o altă opinie, s-a apreciat că în acest caz şi în altele
asemănătoare, cum este cazul indemnizaţiei de expropriere şi cel al indemnizaţiei de asigurare,
subrogaţia reală are ca efect nu doar transferarea uzufructului de la lucru la indemnizaţia primită în
schimb, ci chiar transfor marea uzufructului în cvasiuzufruct; în acest sens, L. Josserand, op. cit., p.
1071 şi 1072.
uzufructului se va face potrivit modalităţilor de evaluare a
dezmembrămintelor nudului proprietar1278.
Pieirea lucrului nu constituie un mod de stingere a
cvasiuzufructului. Riscul pieirii fortuite a lucrului aparţine
cvasiuzufructuarului, întrucât acesta este chiar proprietar al bunurilor
consumptibile. În plus, aceste bunuri sunt de gen, iar aceste bunuri nu
pier din punct de vedere juridic. Ca urmare, chiar dacă bunurile de
gen au pierit ca urmare a unei fapte culpabile, cvasiuzufructuarul va
avea dreptul la despăgubiri sau la predarea unor bunuri de acelaşi
gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, iar obligaţia sa de
restituire faţă de proprietarul iniţial va subzista.

219. Stingerea uzufructului ca urmare a abuzului de

folosinţă (art. 558 C. civ.).

Cum am văzut1279, abuzul de folosinţă, în sens larg, dă naştere

dreptului nudului proprietar de a cere încetarea dreptului de uzufruct
sau respectarea de către uzufructuar a modului normal de folosinţă a
lucrului. Sancţiunea încetării uzufructului se aplică de către instanţa
de judecată, iar acţiunea introdusă de nudul proprietar are o natură
delictuală.
S-a admis că instanţa de judecată poate dispune numai
stingerea parţială a dreptului de uzufruct, deci numai cu privire la
lucrul asupra căruia s-a produs abuzul de folosinţă1280. Dacă, înainte
de pronunţarea acestei sancţiuni de către judecător, se constituise o
ipotecă asupra uzufructului potrivit art. 1750, pct. 2

1278
Supra, nr. 202.
1279
Supra, nr. 211, lit. D.
1280
D. Alexandresco, op. cit., p. 565, text şi nota 3.
 (519)

C. civ., sancţiunea le va fi opozabilă creditorilor numai dacă au

participat în proces1281.

220. Renunţarea la dreptul de uzufruct (ort. 561 şi 562 C.

civ.).

Aceste texte evocă renunţarea la uzufruct, fără a o

reglementa însă în mod expres. Renunţarea fiind un act juridic, este
necesară capacitatea de exerciţiu deplină a uzufructuarului.
De regulă, renunţarea la uzufruct este un act juridic
unilateral. Efectul stingerii uzufructului se va produce
independent de voinţa nudului proprietar şi chiar împotriva
acestei voinţe, întrucât numai în materia drepturilor de creanţă
renunţarea la drept care are semnificaţia iertării de datorie
presupune acordul debitorului. În materia drepturilor reale nu
există un debitor propriu-zis, atributele acestor drepturi
exercitându-se direct asupra bunurilor care formează obiectul lor.
Ca urmare, renunţarea la un drept real nu este condiţionată de
acordul altei persoane1282.
Ca act juridic unilateral, renunţarea este irevocabilă. Deşi
are caracter unilateral, testamentul nu poate cuprinde o renunţare
la uzufruct, întrucât, la moartea testatorului, oricum uzufructul se
stinge1283.
Dacă uzufructuarul a constituit o ipotecă asupra
uzufructului, conform art. 1750, pct. 2 C. civ., se presupune că el
1281
Pentru controversa privind efectele acestei sancţiuni judiciare cu privire la creditorii ipotecari, D.
Alexandresco, op. cit., p. 567, text şi notele 1-4.
1282
D. Alexandresco, op. cit., p. 568, text şi notele 3 şi 4.
1283
D. Alexandresco, op. cit., p. 570, text şi nota 6.
a renunţat la dreptul său de a renunţa la uzufruct 1284. În schimb,
dacă nudul proprietar înstrăinează dreptul său, această
înstrăinare nu produce nici un efect asupra dreptului de uzufruct.
Uzufructuarul „continuă a se folosi de uzufructul său, de nu a
renunţat la dânsul în mod formal” (art. 561 C. civ.). Rezultă din
acest text că, în cazul înstrăinării nudei proprietăţi, chiar dacă
uzufructuarul a consimţit la actul de înstrăinare, acest
consimţământ nu are semnificaţia renunţării la uzufruct.
Numai dacă în actul de înstrăinare consimţit de
uzufructuar s-a prevăzut o clauză expresă de renunţare la
uzufruct se va stinge acest dezmembrământ. De asemenea,
renunţarea nu poate să fie tacită în cazul uzufructului imobi liar,
întrucât renunţarea nu va fi opozabilă terţilor decât în urma
efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară, ceea ce
presupune renunţarea expresă 1285, în celelalte cazuri însă
renunţarea la uzufruct poate să fie şi tacită, dacă voinţa
uzufructuarului este însă fermă şi neechivocă 1286.
Renunţarea la uzufruct se poate produce deci şi prin
contract, uzufructuarul renunţând la dreptul său fie cu titlu gratuit,
ceea ce are semnificaţia unei donaţii indirecte, astfel încât actul nu
trebuie să fie încheiat în formă solemnă1287, fie cu

(520)

1284
D. Alexandresco, op. cit., p. 569, text şi nota 3.
1285
D. Alexandresco, op. cit., p. 570 şi 571; G.N. Luţescu, op. cit., p. 566.
1286
D. Alexandresco, op. cit., p. 570, text şi notele 3 şi 4. Voinţa clară şi neîndoielnică a uzufructuarului
este necesară întrucât renunţările nu se presupun.
1287
G.N. Luţescu, op. cit., p. 566; Fr. Deak, op. cit., p. 145 şi 146.
titlu oneros1288. Renunţarea prin contract este denumită translativă,
spre a fi deosebită de denunţarea abdicativă, care se produce prin
act juridic unilateral1289. Indiferent de forma renunţării, creditorii
uzufructuarului pot să ceară revocarea acrului juridic dacă acesta
a fost încheiat în mod fraudulos. Soluţia este expres prevăzută în
art. 562 C. civ., text care este o aplicare a dispoziţiilor de principiu
din art. 975 C. civ. care reglementează acţiunea pauliană în
general. Ca urmare, acţiunea prevăzută în art. 562 C. civ. trebuie
să îndeplinească toate condiţiile de admisibilitate a acţiunii
pauliene.

221. Uzucapiunea şi posesia de bună-credinţă.

Este posibil ca un terţ să posede bunul asupra căruia s-a

constituit uzufructul în tot timpul cerut de lege pentru prescripţia
achizitivă. Această situaţie este total diferită de situaţia stingerii
uzufructului ca efect al prescripţiei extinctive. În cazul prescripţiei
achizitive sau al uzucapiunii este vorba de posesia îndelungată
asupra bunului de către o terţă persoană, iar în cazul prescripţiei
achizitive este sancţionată neexercitarea dreptului de către
uzufructuar. Terţul poate să posede lucrul în calitate de
uzufructuar, ceea ce va avea ca efect stingerea vechiului uzufruct
şi dobândirea unui uzufruct nou, sau în calitate de proprietar, caz
în care el va dobândi chiar dreptul de proprietate, ceea ce are ca
efect şi stingerea uzufructului în persoana uzufructuarului
iniţial1290.

1288
Pentru posibilitatea renunţării la uzufruct printr-un contract cu titlu oneros (vânzare sau schimb), D.
Alexandresco, op. cit., p. 572.
1289
G.N. Luţescu, op. cit., p. 565, text şi nota 2.
1290
Pentru aceste două ipoteze de stingere a uzufructului prin uzucapiune, D. Alexandresco, op. cit., p.
576, text şi notele 1 şi 2.
 Uzufructul constituit asupra bunurilor mobile se stinge dacă
terţul posesor îndeplineşte condiţiile necesare pentru funcţionarea
prezumţiei irefragrabile de proprietate în oricare dintre ipotezele
prevăzute în art. 1909 şi 1910 C. civ.1291 Terţul posesor de bună-
credinţă va dobândi, după caz, uzufructul sau dreptul de
proprietate asupra bunului mobil, în funcţie de reprezentarea
subiectivă pe care o are.
Stingerea uzufructului se produce numai dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru uzucapiunea lungă,
de treizeci de ani, sau pentru uzucapiunea scurtă, de la zece la
douăzeci de ani.
Cvasiuzufructul nu se stinge ca urmare a uzucapiunii sau a
posesiei de bună-credinţă, întrucât obligaţia uzufructuarului de
restituire a lucrurilor subzistă, având ca obiect bunuri de acelaşi
gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate cu cele primite1292.

222. Desfiinţarea titlului persoanei care a constituit

uzufructul sau desfiinţarea actului juridic prin care s-a
constituit uzufructul.

Principiul resoluto

(521)

iure dantis, resolvitur ius accipientis explică de ce uzufructul se stinge

atunci când a fost desfiinţat, pe orice cale (nulitate, rezoluţiune,
imposibilitate fortuită totală de executare etc), titlul persoanei care a
1291
Pentru aplicarea acestor texte în legătură cu stingerea uzufructului, D. Alexandresco, op. cit., p.
576, text şi notele 4-6.
1292
D. Alexandresco, op. cit., p. 577.
constituit uzufructul prin testament sau prin contract. Desigur, în
această situaţie, trebuie să se ţină seama şi de excepţiile de la
principiul exprimat prin adagiul menţionat mai sus1293. Este posibil să
fie desfiinţat, pe orice cale, chiar titlul prin care s-a constituit dreptul de
uzufruct. Şi în acest caz dreptul de uzufruct este desfiinţat1294.
În ambele ipoteze, efectul desfiinţării titlului este mai degrabă
desfiinţarea decât stingerea uzufructului. Aşadar, se consideră că
uzufructul nici nu a existat, întrucât efectul desfiinţării titlului este
retroactiv. Într-adevăr, constituirea uzufructului presupune
întotdeauna o prestaţie uno ictu din partea celui care constituie
uzufructul. Astfel se explică de ce în aceste două ipoteze nu se aplică
regulile de la stingerea uzufructului, ci regulile specifice fiecăruia
dintre modurile de desfiinţare a titlului.

223. Aplicarea modurilor de stingere a uzufructului în

situaţia cvasiuzufructului.

Am văzut că unele dintre modurile de stingere a uzufructului nu

îşi găsesc aplicarea în situaţia cvasiuzufructului. Aşadar, sunt
moduri de stingere a cvasiuzufructului numai decesul
cvasiuzufructuarului, expirarea termenului pentru care s-a constituit
cvasiuzufructul, confuziunea (am văzut că, în cazul cvasiuzufructului,
este vorba de confuziune, iar nu de consolidare), renunţarea
cvasiuzufructuarului şi desfiinţarea titlului de proprietate al persoanei

1293
Pentru excepţiile de la acest principiu, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, ed. a V-a, Casa de editură şi presă „Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1998, p. 206
şi 207; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 247-
250.
1294
Pentru aceste două ipoteze de stingere a uzufructului, D. Alexandresco, op. cit., p. 573-575; E.
Chelaru, op. cit., p. 167; L. Pop, op. cit., p. 168 şi 169.
care a constituit cvasiuzufructul sau desfiinţarea titlului de
constituire a cvasiuzufructului1295.

Secţiunea a IlI-a
Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie

224. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt manifestări

particulare ale dreptului de uzufruct.

Astfel cum sunt reglementate în art. 565-574 C. civ., aceste

două dezmembrăminte ale dreptului de proprietate se deosebesc
de dreptul de uzufruct numai prin extinderea caracterului incesibil şi la
emolumentul uzului sau abitaţiei. Aşadar, titularul dreptului de uz sau
de abitaţie nu numai că

(522)

nu poate ceda dreptul său, dar el trebuie să îl exercite, de regulă,

numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale.
Distincţia dintre dreptul de uz şi dreptul de abitaţie rezultă din
obiectul lor. Dreptul de abitaţie se constituie asupra unei locuinţe.
Dreptul de uz are ca obiect bunuri mobile şi bunuri imobile, cu
excepţia locuinţei1296.
Fiind manifestări particulare ale dreptului de uzufruct, dreptul de
uz şi dreptul de abitaţie sunt supuse regulilor din materia

1295
Pentru modurile de încetare a cvasiuzufructului, şi D. Alexandresco, op. cit., p.579.
1296
V. Stoica, loc. cit., p. 27, nota 27.
uzufructului, atât în ce priveşte constituirea1297, exercitarea şi
stingerea lor, cum se precizează expres în art. 565-567 C. civ.
Prin derogare de la aceste reguli, în art. 570 C. civ. este
inclusă dispoziţia care limitează atributul culegerii fructelor de către
uzufructuar la cele cuvenite pentru trebuinţele sale şi ale familiei
sale, inclusiv pentru cele ale copiilor născuţi după constituirea
dreptului de uz. în plus, în art. 571C. civ. se arată că „Uzuarul nu
poate ceda nici închiria dreptul său altuia”.
Într-un sens asemănător, în art. 572 C. civ. este limitată
exercitarea dreptului de abitaţie la folosirea locuinţei de către titularul
acestui dezmembrământ în interesul său şi al familiei sale; chiar dacă
n-ar fi fost căsătorit la data naşterii dreptului de abitaţie, titularul
acestui drept poate extinde exercitarea abitaţiei în folosul familiei
constituite ulterior. Spre deosebire de dreptul de uz, în cazul dreptului
de abitaţie se recunoaşte o excepţie de la regula incesibilităţii
emolumentului dezmembrământului. Conform art. 572, alin. 2 C. civ.,
„Cel ce are dreptul de abitaţiune poate închiria partea casei ce nu
locuieşte”. În art. 573 C. civ. se prevede că „Dreptul de abitaţiune nu
poate fi nici cesionat, nici închiriat, afară de excepţia adusă la art.
572”.
Deşi dispoziţiile art. 574 se referă la uzuar, ele se aplică, cum
rezultă din conţinutul acestui text, şi titularului dreptului de abitaţie.
Conform acestor dispoziţii, dacă titularul uzului sau abitaţiei foloseşte
întregul bun în interesul său şi al familiei sale, va fi ţinut de toate
obligaţiile uzufructuarului. Dacă el foloseşte însă numai o parte din
bun, va contribui la cheltuieli în mod proporţional.
1297
Dreptul de abitaţie se poate constitui prin convenţie separată sau printr-o convenţie consemnată
printr-un înscris care include mai multe contracte. Aşadar, trebuie să se facă distincţie între actul juridic
în sens de negotiorum gestor şi înscrisul privit ca instrumentum probationis. Pentru aplicarea acestei
idei în practica judiciară, C.S.J., s. civ., dec. nr. 1767/1992, în Dreptul nr. 10-11/1992, p. 114. De
asemenea, dreptul de abitatie se poate constitui, ca şi uzufructul, nu numai per translationem, ci şi per
deductionem. În acest sens, C. Bîrsan, op. cit., p. 278 şi 279, text şi nota 1.
 225. Dreptul de abitaţie reglementat în art. 4 din Legea nr.
319/19441298.

Această reglementare a recunoscut un drept de abitaţie, cu

caracter special, în favoarea soţului supravieţuitor care nu are în
proprietate o locuinţă.
Conform acestei reglementări, acest drept succesoral special al
soţului supravieţuitor este recunoscut dacă sunt îndeplinite două
condiţii: casa de locuit

(523)

să fie inclusă în masa succesorală rămasă de la soţul decedat, iar

soţul supravieţuitor să nu fie unicul moştenitor al defunctului1299; soţul
decedat să nu deţină în proprietate o altă locuinţă. Durata dreptului
de abitaţie este limitată la momentul ieşirii din indiviziune, dar nu mai
puţin de un an de la decesul soţului sau la momentul recăsătoririi
soţului supravieţuitor.
Prin derogare de la dreptul comun, soţul supravieţuitor nu va fi
obligat să dea cauţiune.
Folosinţa locuinţei este limitată la nevoile soţului supravieţuitor.
Acesta nu beneficiază de excepţia prevăzută în art. 572, alin. 2 C. civ.,
deci nu va putea închiria partea din casă în care nu locuieşte. Într-o
asemenea situaţie, moştenitorii au dreptul să ceară limitarea dreptului
de abitaţie la partea de locuinţă necesară soţului supravieţuitor. Mai

1298
Supra, nr. 207, nota 63.
1299
În mod judicios s-a precizat că, dacă soţul defunctului este unicul moştenitor, el are calitatea de
proprietar exclusiv, fiind exclusă ipoteza dezmembrării proprietăţii. în acest sens, Fr. Deak, Tratat de
drept succesoral, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 136 şi 137; C. Bîrsan, op. cit., p. 279.
mult, ei pot să ofere soţului supravieţuitor o altă locuinţă,
corespunzătoare nevoilor acestuia.

Secţiunea a IV-a
Dreptul de servitute

§ 1. Noţiunea dreptului de servitute

226. Servitutile în sens larg şi dreptul de servitute ca

dezmembrământ al dreptului de proprietate.

Termenul de servitute este folosit în dreptul modern, spre

deosebire de dreptul roman, într-un sens mai puţin cuprinzător. În
dreptul roman, servitutile, înţelese ca o categorie de jura in re
aliena1300, includeau în sfera lor nu numai servitutile prediale, ci şi
servitutile personale. în dreptul modern, uzufructul, uzul şi abitaţia
nu mai sunt privite ca servituti. Ca urmare, a dispărut interesul
distincţiei, utilizate în dreptul roman, între servitutile personale şi
servitutile prediale, astfel încât termenul de servitute este utilizat numai
în legătură cu acele jura in re aliena constituite în favoarea unui imobil
ca fond dominant.
Mai exact, servitutile presupun existenţa a două imobile
aparţinând unor proprietari diferiţi. Proprietarul fondului dominant, în
favoarea căruia se constituie servitutea, beneficiază fie de o limitare
a exercitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit, fie chiar
de anumite prerogative din conţinutul juridic al acestui drept de
proprietate. De regulă, unul dintre imobile are calitatea de fond
dominant, iar celălalt are calitatea de fond aservit. Nu este însă exclus
1300
Supra, nr. 196.
ca servitutile să aibă caracter reciproc, caz în care fiecare imobil are
atât calitatea de fond dominant, cât şi calitatea de fond aservit.

(524)

Astfel înţelese, servitutile au în dreptul modern o sferă mai

restrânsă decât în dreptul roman. Cu toate acestea, sfera acestei
noţiuni este eterogenă, ea reunind elemente cu o configuraţie juridică
foarte variată. S-au conturat astfel două sensuri ale acestei noţiuni.
într-un sens larg, servitutile acordă titularului fondului dominant fie
beneficiul limitării exercitării dreptului de proprietate asupra fondului
aservit, fie chiar posibilitatea exercitării unora dintre prerogativele care
intră în conţinutul juridic al acestui drept. În prima situaţie, servitutile
nu constituie veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate
privată, întrucât ele au doar rostul de a stabili o anumită graniţă
între sferele de exercitare a drepturilor de proprietate asupra
imobilelor aparţinând unor proprietari diferiţi. Numai în a doua
situaţie este vorba de veritabile dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate privată.
În general, cum este cunoscut, drepturile subiective civile,
aparţinând unor titulari diferiţi, trebuie să fie exercitate astfel încât nici
unul dintre aceşti titulari să nu sufere un prejudiciu mai mare decât
inconvenientele normale care rezultă din coexistenţa drepturilor. Mai
ales în cazul dreptului de proprietate privată limitarea exercitării este
necesară, întrucât acest drept constituie structura principală a
organizării spaţiului de libertate al fiecărei persoane în condiţiile
coexistenţei sociale. Este motivul pentru care limitarea exercitării
dreptului de proprietate, mai ales în materie imobiliară, este nu
numai rezultatul intervenţiei legiuitorului, ci şi rezultatul intervenţiei
judecătorului, ceea ce justifică distincţia dintre limitele legale şi
limitele judiciare în această materie1301. Mai mult, uneori chiar
proprietarii, prin înţelegerea lor, limitează exercitarea dreptului de
proprietate.
Servitutile sunt, în cea mai mare parte, un instrument juridic
prin care se restrânge exercitarea dreptului de proprietate asupra
unor imobile în raporturile de vecinătate. Această idee este valabilă
nu numai pentru aşa-numitele servituti naturale şi servituti legale, ci
şi pentru anumite servituti stabilite prin fapta omului în măsura în
care nu au semnificaţia dezmembrării dreptului de proprietate
privată. Din acest considerent, servitutile care au această funcţie de
limitare a exercitării dreptului de proprietate imobiliară în raporturile
de vecinătate au fost prezentate în capitolul referitor la limitele exer-
citării acestui drept1302.
Numai în măsura în care servitutile permit titularului fondului
dominant să exercite anumite prerogative din conţinutul juridic al
dreptului de proprietate asupra fondului aservit ele constituie veritabile
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată. Dar, spre
deosebire de drepturile de uzufruct, uz şi abitaţie, care au un
conţinut juridic fix, predeterminat de lege, servitutile, înţelese ca
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, ca şi dreptul
de superficie, au un conţinut juridic variabil. Întrucât numai unele
dintre servitutile stabilite prin fapta omului se înfăţişează ca veritabile
dezmembrăminte,

(525)

1301
Supra, nr. 127,128 şi 141.
1302
Supra, nr. 134-140 şi 148.
rezultă că prerogativele care formează conţinutul lor juridic sunt stabi-
lite, de la caz la caz, tocmai printr-o anumită faptă a omului. Numai
cercetarea acestei fapte a omului permite desluşirea conturului juridic
al fiecărei servituti ca dezmembrământ al dreptului de proprietate
privată.
Dar, întrucât nu există un conţinut juridic predeterminat al
fiecărui drept de servitute, cum se poate stabili dacă o anumită
servitute are sau nu semnificaţia juridică a dezmembrării dreptului
de proprietate privată?
Criteriul evocat mai sus, respectiv posibilitatea exercitării de
către titularul fondului dominant a unor atribute din conţinutul juridic
al dreptului de proprietate asupra fondului aservit, trebuie aplicat
ţinând seama de tipologia extrem de diversă a servitutilor în sens
larg. Aplicând acest criteriu la fiecare servitute, se poate stabili dacă
ea constituie un veritabil dezmembrământ al dreptului de proprietate
privată. Clasificarea servitutilor în sens larg este o operaţie logică şi
juridică menită, în primul rând, să permită distincţia între servitutile
care sunt moduri normale de exercitare a dreptului de proprietate în
raporturile de vecinătate, respectiv limite ale exercitării acestui drept,
şi servitutile care sunt veritabile dezmembrăminte.

227. Clasificarea servitutilor în sens larg.

A. Clasificarea servitutilor în sens larg în funcţie de
conţinutul lor juridic.

Cel mai important criteriu de clasificare a servitutilor în sens larg

este conţinutul lor juridic. Acest criteriu permite o dublă delimitare: pe
de o parte, în funcţie de conţinutul lor juridic, se disting servitutile
care sunt veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate
privată imobiliară de servitutile care sunt doar modalităţi de limitare
a exercitării acestui drept în raporturile de vecinătate; pe de altă
parte, servitutile care sunt veritabile dezmembrăminte pot fi grupate
în mai multe categorii, în funcţie de atributele pe care titularul fondului
dominant le poate exercita asupra fondului aservit.
a) Servitutile care sunt doar modalităţi de limitare a exercitării
dreptului de proprietate privată imobiliară în raporturile de
vecinătate. În această categorie intră toate servitutile naturale şi
legale reglementate în Codul civil în articolele 578-619. În mod
judicios s-a observat că între servitutile naturale (art. 578-585 C. civ.) şi
servitutile legale (art. 586-619 C. civ.) nu există nici o diferenţă, ele fiind
în egală măsură moduri normale de limitare a exercitării dreptului de
proprietate privată imobiliară în raporturile de vecinătate. În plus, chiar
aşa-numitele servituti naturale constituie o asemenea limitare tocmai
pentru că sunt prevăzute de lege. Este motivul pentru care, deşi
prevăzută expres în art. 577 C. civ., clasificarea servitutilor în funcţie
de izvorul lor în servituti naturale, servituti legale şi servituti stabilite
prin fapta omului a fost considerată inexactă şi inutilă1303, în plus,
împrejurarea că aşa-numitele servituti naturale şi legale sunt
prevăzute de lege nu înseamnă că izvorul acestora este numai
legea. În realitate,

(526)

legea leagă doar anumite efecte juridice de situaţia de fapt în care

sunt integrate imobilele care au calitatea de fond dominant şi de fond
aservit. Dacă în realitate nu se regăseşte situaţia de fapt descrisă în
ipoteza normelor juridice care reglementează aşa-numitele servituti
1303
D. Alexandresco, op. cit., p. 623-625; G.N. Luţescu, op. cit., p. 603-607; C. Stătescu, op. cit., p.
812-814; C. Bîrsan, op. cit., p. 283 şi 284; L. Pop, op. cit., p. 175-177.
naturale şi servituti legale, legea nu este suficientă, prin ea însăşi, ca
să dea naştere acestor servituti. Aşadar, raporturile juridice stabilite
între titularul fondului dominant şi titularul fondului aservit se nasc pe
temeiul unui fapt juridic simplu sau complex, în sens restrâns, tocmai
pentru că legea a prevăzut aceste efecte juridice. În acest context,
este pusă în evidenţă inexactitatea delimitării servitutilor naturale şi
legale, pe de o parte, de servitutile stabilite prin fapta omului, întrucât
cel puţin unele dintre servitutile legale îşi au izvorul într-un fapt juridic
complex în care este integrată şi o acţiune omenească. Chiar
sintagma fapta omului este inexactă, pentru că ea acoperă atât
unele fapte juridice în sens restrâns (acţiuni omeneşti), cât şi acte
juridice.
În această categorie de servituti care sunt doar moduri normale
de exercitare a dreptului de proprietate privată imobiliară în
raporturile de vecinătate intră însă nu numai aşa-numitele servituti
naturale şi servituti legale, ci şi unele dintre servitutile stabilite prin
fapta omului. Într-adevăr, este posibil ca proprietarii unor imobile
vecine să consimtă la limitarea reciprocă a exerciţiului drepturilor lor
sau să se înţeleagă numai cu privire la limitarea exercitării dreptului de
proprietate asupra unuia dintre cele două imobile fără ca prin
această limitare să se transfere vreunul din atributele dreptului de
proprietate asupra fondului aservit către titularul dreptului de
proprietate asupra fondului dominant. De exemplu, prin înţelegerea
lor, proprietarii a două terenuri vecine se pot obliga să nu planteze
arbori înalţi în raport cu hotarul la o distanţă mai mare decât aceea
prevăzută de lege; tot astfel, numai unul dintre proprietari poate
consimţi să mărească această distanţă, chiar dacă celălalt nu-şi ia un
angajament corespunzător. Altfel spus, dincolo de servitutea legală
prevăzută în art. 607 C. civ., proprietarii pot conveni să instituie o
servitute mai severă.
b) Servituti care permit titularului fondului dominant să-şi
lărgească sfera de exercitare a dreptului său, cu limitarea
corespunzătoare a exercitării dreptului de proprietate asupra
fondului aservit. Pe cale contractuală, proprietarii fondurilor vecine pot
stabili ca unul dintre ei, care are calitatea de proprietar al fondului
dominant, să îşi extindă sfera de exercitare a dreptului său, în timp ce
celălalt, care are calitatea de proprietar al fondului aservit, îşi
restrânge sfera de exercitare a dreptului său în mod corespunzător.
Astfel de servituti au o dublă valenţă: uneori, ele sunt tot moduri de
limitare a exercitării dreptului de proprietate imobiliară în raporturile de
vecinătate, întrucât extinderea sferei de exercitare a unui drept şi
restrângerea sferei de exercitare a celuilalt drept nu are semnificaţia
juridică a transferului unui atribut din conţinutul juridic al dreptului de
proprietate asupra fondului aservit către proprietarul fondului
dominant; alteori însă, prin extinderea sferei de exercitare a dreptului
de proprietate asupra fondului dominant, titularul acestui drept
dobândeşte, într-o formă atipică, o parte din atributul dispoziţiei
materiale asupra fondului aservit, ceea ce are semnificaţia juridică a
unui veritabil dezmembrământ.

(527)

În prima ipoteză, proprietarul fondului dominant are

dreptul, pe baza înţelegerii părţilor, să planteze la o distanţă mai
mică faţă de hotar decât aceea prevăzută de lege; consecinţa
este că proprietarul fondului aservit nu va mai putea cultiva, în
mod normal, din cauza umbrei lăsate de plantaţiile vecinului, o
parte din terenul său, ceea ce înseamnă o restrângere a lui jus
utendi. Această servitute nu este însă un dezmembrământ al
dreptului de proprietate privată, ci numai un mod de amenajare
a exercitării dreptului de proprietate imobiliară în raporturile de
vecinătate.
În cea de-a doua ipoteză, proprietarul fondului aservit
consimte, renunţând la beneficiul acordat de art. 615 C. civ., ca
proprietarul fondului dominant să-şi facă streaşină casei sale
astfel încât apele să se scurgă pe terenul vecinului său. În acest
fel, proprietarul fondului dominant exercită într-o formă atipică o
parte din dreptul de dispoziţie asupra fondului aservit, întrucât
scurgerea apelor din ploi deteriorează terenul. Se constituie
astfel o servitute ca dezmembrământ al dreptului de proprietate
privată.
c) Servituti care permit titularului fondului dominant să
exercite parţial anumite prerogative din conţinutul juridic al dreptului
de proprietate asupra fondului aservit. Aceste servituti sunt în
mod evident dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. În
mod normal, aceste servituti se constituie numai prin fapta omu-
lui, cel mai adesea prin convenţia încheiată între proprietarul
fondului dominant şi proprietarul fondului aservit. Numai în mod
excepţional dreptul legal de trecere, reglementat în art. 616-619
C. civ., are atât semnificaţia juridică a unei modalităţi normale
de exercitare a dreptului de proprietate imobiliară în raporturile
de vecinătate, cât şi aparenţa unui dezmembrământ al dreptu
lui de proprietate.
Servitutile din această categorie se înfăţişează într-o dublă
ipostază. Titularul fondului dominant are fie dreptul exclusiv de
a exercita parţial anumite prerogative din conţinutul juridic al
dreptului de proprietate asupra fondului aservit, fie numai dreptul
de a exercita în comun cu proprietarul fondului aservit aceste
prerogative. De exemplu, o servitute de trecere constituită prin
convenţia părţilor poate fi temeiul folosirii exclusive a căii de
trecere pe fondul aservit de către proprietarul fondului dominant
sau temeiul folosirii în comun de către cei doi proprietari a
acestei căi de trecere. Tot astfel, în cazul unei servituti de
apeduct, proprietarul fondului aservit poate utiliza apa
transportată prin conductă sau poate consimţi ca apa să fie
utilizată exclusiv de către proprietarul fondului dominant.
d) Concluzie. Rezultă din cele de mai sus că, dintre
servitutile în sens larg, numai servitutile care permit titularului
fondului dominant să exercite, în mod tipic sau atipic, exclusiv
sau în comun, anumite prerogative din conţinutul juridic al
dreptului de proprietate asupra fondului aservit constituie
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată.
Calificarea unei servituti ca dezmembrământ depinde deci de
analiza conţinutului său juridic. Această calificare este
importantă pentru că servitutile care au semnificaţia juridică de
dezmembrăminte nu sunt compatibile cu dreptul de proprietate
publică, cu

(528)

excepţia dreptului legal de trecere, care, deşi are semnificaţia

juridică de mod normal de exercitare a dreptului de proprietate
privată, apare şi ca un dezmembrământ al proprietăţii.
Servitutile care sunt dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate mai sunt denumite servituti pozitive, pentru că ele
permit proprietarului fondului dominant să exercite anumite
prerogative din conţinutul juridic al dreptului de proprietate
asupra fondului aservit. Servitutile care sunt doar moduri de
limitare a exercitării dreptului de proprietate imobiliară în
raporturile de vecinătate, care presupun deci o obligaţie de a nu
face, sunt denumite servituti negative1304.

B. Clasificarea servitutilor în funcţie de caracterul

raporturilor dintre cele două fonduri.

În funcţie de acest criteriu, se poate distinge între servituti

cu caracter unilateral şi servituti cu caracter reciproc 1305.
a) Servituti cu caracter unilateral. Aceste servituti presupun
existenţa unui raport cu caracter unilateral între cele două
fonduri, astfel încât un imobil are numai calitatea de fond
dominant, iar celălalt numai calitatea de fond aservit, în cazul
dreptului legal de trecere, unul dintre fonduri, care este loc închis,
are numai calitatea de fond dominant, iar fondul pe care se trece
are numai calitatea de fond aservit. De regulă, servitutile cu
caracter unilateral se constituie prin fapta omului, cel mai adesea
prin convenţia părţilor.
b) Servituti cu caracter bilateral. Alteori, raporturile specifice
stabilite între cele două fonduri acordă fiecăruia dintre acestea
dubla calitate de fond dominant şi fond aservit. Cele mai multe
dintre servitutile naturale şi servitutile legale au caracter reciproc.

1304
Totuşi, s-a afirmat, în mod impropriu, că distincţia între servitutile pozitive şi cele negative se face
în funcţie de obiectul lor, iar nu în funcţie de conţinutul lor juridic (C. Stătescu, Drept civil. Persoana
fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 814 şi
815; L. Pop, op. cit., p. 175).
1305
S-a apreciat uneori că acest criteriu operează numai în privinţa servitutilor naturale şi legale (L.
Pop, op. cit., p. 177, G. Cornu, op. cit., p. 577-582). În realitate, acest criteriu operează în întreaga sferă
a servitutilor în sens larg, deci inclusiv în privinţa servitutilor stabilite prin fapta omului.
Nimic nu împiedică însă ca servitutile stabilite prin fapta omului
să aibă caracter reciproc.

C. Clasificarea servitutilor în funcţie de natura fondului

dominant.

Aşadar, criteriul acestei clasificări este natura fondului

dominant1306, iar nu natura localităţii în care sunt situate fondurile.
în funcţie de acest criteriu, servitutile sunt urbane sau rurale.
Oricare dintre aceste servituti se poate constitui în intravilanul
oricărei localităţi, urbane sau rurale, sau chiar în extravilanul
localităţilor. Acest criteriu este expres prevăzut în art. 621 C. civ.
Deşi acest text este

(529)

inclus în capitolul referitor la servitutile stabilite prin fapta omului,

totuşi el operează în întreaga sferă a servitutilor în sens larg.
a) Servituti urbane. Aceste servituti se constituie în folosul
clădirilor. Aşadar, fondul dominant este întotdeauna o clădire,
indiferent de natura fondului aservit.
b) Servituti rurale. Servitutile constituite în folosul
terenurilor sunt rurale, indiferent de natura fondului aservit.

D. Clasificarea servitutilor în funcţie de modul de

exercitare.

1306
Dintr-o perspectivă asemănătoare, obiectul servitutii a fost considerat criteriul acestei clasificări (E.
Chelaru, op. cit., p. 172; L. Pop, op. cit., p. 175). Totuşi, noţiunea de obiect al servitutii este imprecisă.
Ea se referă mai degrabă la fondul aservit decât la fondul dominant. Ca urmare, în legătură cu această
clasificare, este mai exact criteriul naturii fondului dominant decât criteriul obiectului servitutii.
 Acest criteriu este temeiul distincţiei între servitutile continue
şi servitutile necontinue. Ca şi criteriul anterior, acest criteriu este
prevăzut în capitolul referitor la servitutile stabilite prin fapta
omului (art. 622, alin. 1 şi 2 C. civ.), dar el are aplicare în
întreaga sferă a servitutilor în sens larg.
a) Servituti continue. Potrivit art. 622, alin. 2, fraza IC. civ.
„Servitutile continue sunt acelea ale căror exerciţiu este sau poate
fi continuu, fără să aibă trebuinţă de faptul actual al omului; astfel
sunt apăducele 1307, scursurile apelor, ferestrele şi alte asemenea”.
Denumirea acestor servituti este înşelătoare. Contrar denumirii
lor, exercitarea lor nu presupune o activitate continuă a titula rului
fondului dominant, ci doar posibilitatea continuă de a săvârşi o
asemenea activitate. Altfel spus, o dată ce au fost stabilite,
aceste servituti permit titularului fondului dominant să se
folosească oricând de ele.
b) Servituti necontinue. În fraza a doua a aceluiaşi text legal
se precizează că „Servitutile necontinue sunt acelea care au
trebuinţă de faptul actual al omului spre a fi exercitate, astfel este
dreptul de trecere, de a lua apă din fântână, de a paşte vite şi
altele asemenea”. Aşadar, dincolo de înţelesul imediat al
denumirii lor, servitutile necontinue presupun exercitarea lor
actuală, altfel spus continuă, printr-o activitate a omului.
Desigur, ideea de continuitate nu trebuie să fie absolutizată.
Caracterul actual sau continuu al activităţii titularului fondului
dominant există în măsura în care servitutea este exercitată în
mod normal, cu intermitenţele fireşti impuse de conţinutul unei
asemenea servituti, precum şi de împrejurările de fapt.

1307
Termenul este încercarea de traducere, prin termeni specifici limbii române de la data elaborării
Codului civil român, a expresiei franceze Ies conduites d'eau, cuprinsă în art. 688, alin. 2 C. civ. fr.
 E. Clasificarea servitutilor în funcţie de manifestarea lor
externă.

Acest criteriu este prevăzut în art. 622, alin. 3 C. civ. în

capitolul referitor la servitutile stabilite prin fapta omului, dar se
aplică în întreaga sferă a servitutilor în sens larg. În funcţie de
acest criteriu, servitutile pot fi aparente sau neaparente.
a) Servituti aparente. Potrivit primei teze din fraza a doua a
art. 622, alin. 3 C. civ., „Servitutile aparente sunt acelea care se
cunosc prin lucrări exterioare precum: o uşă, o fereastră, o
apăducere”1308. Servitutile aparente se recunosc aşadar nu
numai în măsura exercitării lor de către titularul fondului
dominant,

(530)

ci şi prin semnele exterioare care sunt vizibile indiferent de

activitatea de exercitare a servitutii. Pe lângă exemplele menţionate în
text, în această categorie intră şi servitutea de trecere în măsura în
care calea de acces este marcată prin anumite semne.
b) Servituti neaparente. În a doua teză din fraza a doua a
aceluiaşi text legal se precizează că „Servitutile neaparente sunt
acelea ce n-au semn exterior de existenţa lor, precum spre exemplu,
prohibiţiunea de a zidi pe un fond sau de a nu zidi decât până la o
înălţime determinată”. În această categorie intră servitutile care nu
pot fi recunoscute în funcţie de anumite semne exterioare.
Confirmarea existenţei lor este posibilă numai prin titlul (izvorul) de

1308
Termenul este o încercare de traducere în româneşte a cuvântului franţuzesc aqueduc, cuprins în art.
689, alin. 2 C. civ. fr. Termenul utilizat astăzi este acela de apeduct.
constituire a servitutii. Servitutea de trecere, dacă nu este marcată
prin semne exterioare, are caracterul unei servituti neaparente.

F. Calificarea servitutilor în funcţie de fiecare criteriu de

clasificare.

Fiecare servitute poate fi calificată în funcţie de oricare dintre

criteriile de clasificare menţionate mai sus. Astfel, o servitute poate fi
constituită prin fapta omului, poate fi pozitivă, urbană, continuă şi
aparentă. O altă servitute poate fi naturală sau legală, negativă,
rurală, necontinuă şi neaparentă. Combinând diferitele criterii de
clasificare, rezultă servituti cu diferite caractere. Dintre toate acestea,
servitutile continue şi aparente se disting prin aceea că, potrivit art. 623
C. civ., ele pot fi dobândite nu numai prin titlu, ci şi prin uzucapiune. În
art. 624 C. civ. se precizează expres că „Servitutile continue
neaparente şi servitutile necontinue şi neaparente nu se pot stabili
decât prin titluri”. Printr-o interpretare sistematică a dispoziţiilor art. 623
şi 624 C. civ. se ajunge la concluzia că nici servitutile necontinue şi
aparente nu se pot dobândi prin uzucapiune.

228. Dreptul de servitute ca dezmembrământ al dreptului de

proprietate privată. Definiţie şi caractere juridice.

Clasificarea servitutilor în sens larg a fost utilă, între altele,

pentru a identifica acele servituti care constituie dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate privată. Numai în legătură cu aceste servituti
este potrivită folosirea termenului de drept real principal. Drepturi de
servitute propriu-zise sunt numai servitutile care sunt
dezmembrăminte. Definirea şi caracterizarea dreptului de servitute, în
contextul analizării dezmembrămintelor dreptului de proprietate
privată, trebuie să ţină seama deci numai de ceea ce este esenţial
pentru existenţa servitutilor ca dezmembrăminte. Pe de altă parte,
definirea dreptului de servitute, în acest înţeles, întâmpină o dificultate
mai mare decât definirea celorlalte drepturi reale principale. Chiar
atunci când este un dezmembrământ al dreptului de proprietate
privată, servitutea nu are un conţinut juridic predeterminat prin lege,
cu excepţia dreptului legal de trecere, care, deşi apare ca un
dezmembrământ, este în realitate un mod normal de exercitare a
dreptului de proprietate privată imobiliară în raporturile de
vecinătate. Altfel spus, dreptul de servitute are un conţinut juridic
variabil. Prerogativele dreptului de servitute sunt stabilite, în fiecare
caz în parte, chiar prin izvorul raportului juridic concret în conţinutul
căruia intră acest drept real principal.

(531)

În acest sens, în art. 635 teza I C. civ. se precizează că

titularul dreptului de servitute „nu-l poate întrebuinţa decât după
cuprinderea titlului său”. Această idee a fost privită ca un principiu
fundamental de interpretare în materia servitutilor1309. Cu toate
acestea, dreptul de servitute nu pierde caracterul legal, comun
tuturor drepturilor reale principale. El există ca drept real principal
numai pentru că legea prevede ca atare această figură juridică şi îi
fixează coordonatele principale, chiar dacă printre aceste
coordonate nu se numără şi conţinutul juridic predeterminat prin
lege. Chiar dacă legea nu predetermină conţinutul dreptului de
1309
D. Alexandresco, op. cit., p. 625. Altfel spus, servitutile sunt de strictă in terpretare, întrucât ele
apar ca excepţii de la regula exercitării plenitudinii atributelor dreptului de proprietate de către titularul
acestuia.
servitute în general, ea prevede, în art. 629, alin. 1 C. civ., o prezumţie
în legătură cu prerogativele pe care le conferă acest drept: „Când se
stabileşte o servitute, se înţelege că se acordă totdeodată şi toate
mijloacele spre întrebuinţarea ei.” În al doilea alineat al aceluiaşi text
legal, se face o aplicare a acestei prezumţii în cazul particular al
servitutii de a lua apă din fântână, care presupune şi existenţa
dreptului de trecere, chiar dacă acest drept nu a fost prevăzut expres
de către părţi.
Din această perspectivă se înţelege mai bine de ce elementele
cuprinse în art. 576 C. civ. nu sunt suficiente pentru definirea
dreptului de servitute. Potrivit acestui text legal, „Servitutea este o
sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil
având un alt stăpân”. Această definiţie legală este criticabilă, mai
întâi, pentru că, utilizând termenul de sarcină, pune accentul pe
latura pasivă a raportului juridic în conţinutul căruia intră dreptul de
servitute. Or definirea dreptului de servitute trebuie să cuprindă
elementele esenţiale care configurează acest dezmembrământ, iar nu
elementele care configurează obligaţia sa corelativă. În plus, termenul
sarcină are multiple semnificaţii juridice în dreptul civil.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate, din perspectiva
obligaţiilor corelative, sunt şi ele privite ca sarcini ale proprietăţii, într-
un înţeles larg al noţiunii de sarcină. Dar, în acest context, nu intere-
sează noţiunea de sarcină în general, nici obligaţia corelativă
dreptului de servitute, ci noţiunea de dezmembrământ al dreptului de
proprietate privată, adică un drept real principal distinct de celelalte
drepturi reale principale1310. Genul proxim al dreptului de servitute
este tocmai noţiunea de dezmembrământ. În al doilea rând, definiţia
1310
În mod judicios s-a remarcat că „Servitutea este un drept numai din punctul de vedere activ, adică:
în privinţa fondului dominant sau stăpânitor; cu privire la fondul şerbitor, ea este o sarcină care
mărgineşte şi restrânge proprietatea acestui fond în folosul fondului dominant” (D. Alexandresco, op.
cit., p. 609).
legală este incompletă, întrucât, pentru a deosebi dreptul de servitute
de celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, este
necesară precizarea că prerogativele conferite proprietarului fondului
dominant cu privire la fondul aservit sunt stabilite prin titlul de
constituire a acestui drept; în acest sens, în art. 620, alin. 2 C. civ. se
arată că titlul

(532)

de constituire determină conţinutul juridic al dreptului de

servitute1311. În al treilea rând, utilizarea termenului de sarcină nu
permite distincţia între servitutile care sunt dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate şi servitutile care sunt doar moduri de
exercitare ale acestui drept în raporturile de vecinătate1312.
În lumina acestor consideraţii, dreptul de servitute este
dezmembrământul dreptului de proprietate privată asupra unui
imobil care are calitatea de fond aservit, constituit în favoarea
proprietarului unui imobil vecin, care are calitatea de fond
dominant, dezmembrământ cu caracter indivizibil care conferă
titularului fondului dominant anumite prerogative, stabilite prin
titlul de constituire, asupra fondului aservit.
Din definiţia menţionată mai sus rezultă principalele
caractere juridice ale dreptului de servitute.

A. Dreptul de servitute este un dezmembrământ al

dreptului de proprietate privată.

1311
Acest text legal are în vedere o accepţie restrânsă a noţiunii de titlu, înţeles ca act juridic. În
realitate, conţinutul juridic al dreptului de servitute este determinat tot prin titlu şi în celelalte cazuri,
înţelegând prin titlu orice fel de izvor concret al acestui drept, iar nu doar actul juridic.
1312
Într-un sens asemănător, G.N. Luţescu, op. cit., p. 595 şi 596.
 Altfel spus, dreptul de servitute este un drept real asupra
lucrului altuia (jus in re aliena). Dreptul de servitute nu este doar
o restrângere a prerogativelor dreptului de proprietate asupra
fondului aservit, ci şi un transfer, mai redus sau mai amplu, al
unor prerogative din conţinutul juridic al acestui drept de
proprietate către titularul fondului dominant. Numai în măsura în
care se produce operaţia juridică a dezmembrării dreptului de
proprietate privată ia naştere un adevărat drept de servitute.

B. Dreptul de servitute este un drept real imobiliar.

Dreptul de proprietate care se dezmembrează, cu

consecinţa naşterii dreptului de servitute, are ca obiect un imobil
prin natura sa. Ca urmare, dreptul de servitute are de
asemenea, ca obiect, un imobil prin natura sa 1313. Acest imobil
are calitatea de fond aservit.

C. Dreptul de servitute presupune existenţa a cel puţin

două imobile vecine, aparţinând unor proprietari diferiţi.

Dreptul de servitute nu numai că se constituie prin

dezmembrarea dreptului de proprietate asupra unui imobil prin
natura sa, dar presupune existenţa unui al doilea imobil pentru
uzul şi utilitatea căruia s-a născut dezmembrământul. Mai mult,
este necesar ca cele două imobile să fie vecine. Noţiunea de
vecinătate are un sens larg. Ea nu se reduce la ideea de
proximitate imediată, ci include şi ideea de proximitate mediată.
1313
S-a precizat însă că arborii, chiar dacă sunt încă prinşi în rădăcini, având deci calitatea de bunuri
imobile, nu pot forma obiectul unei servituti; în acest sens, D. Alexandresco, op. cit., p. 608, text şi
nota 1.
Nu este deci necesar ca imobilele între care se stabileşte relaţia
de servitute să aibă un hotar comun. De exemplu, o servitute de
apeduct se poate stabili în favoarea unui fond dominant şi
poate apăsa asupra mai multor imobile aservite, dintre care
numai unul are hotar comun cu fondul dominant. Totuşi,
proximitatea mediată nu poate fi acceptată decât în limite
rezonabile, compatibile

(533)

cu ideea de vecinătate. În plus, imobilele vecine trebuie să aparţină

unor proprietari diferiţi. Noţiunea de dezmembrare a dreptului de
proprietate privată nu are sens decât dacă prerogativele unui
proprietar sunt transferate către o altă persoană. În cazul dreptului
de servitute, această altă persoană are ea însăşi calitatea de
proprietar al unui imobil vecin.
Deşi, de regulă, dreptul de servitute presupune existenţa a
două imobile vecine aparţinând unor proprietari diferiţi, este posibil
ca relaţia de servitute să se stabilească între trei sau mai multe imobile
vecine. Dreptul de trecere constituit pe cale convenţională poate
apăsa asupra mai multor fonduri aservite sau poate beneficia mai
multor fonduri dominante. Tot astfel, în cazul servitutii de apeduct,
pot exista mai multe fonduri dominante, mai multe fonduri aservite,
sau mai multe fonduri dominante şi mai multe fonduri aservite. Tocmai
pentru că dreptul de servitute nu are un conţinut juridic
predeterminat prin lege este posibilă, în practică, constituirea unei
reţele de servituti care să lege numeroase imobile vecine aparţinând
unor proprietari diferiţi.
 D. Dreptul de servitute este un accesoriu al dreptului de
proprietate asupra fondului dominant.

Întrucât se constituie pentru uzul şi utilitatea fondului dominant,

dreptul de servitute este un accesoriu al dreptului de proprietate
asupra acestui fond. Ca urmare, dreptul de servitute urmează soarta
dreptului de proprietate asupra fondului dominant. Dreptul de
servitute nu va putea fi înstrăinat, urmărit sau ipotecat decât
împreună cu dreptul de proprietate asupra fondului dominant.
Transmiterea dreptului de proprietate asupra fondului dominant este
însoţită de transmiterea dreptului de servitute chiar dacă nu s-a
făcut o menţiune în acest sens în actul de înstrăinare.
Sub aspect pasiv, restrângerea dreptului de proprietate asupra
fondului aservit nu încetează prin transmiterea acestui drept de
proprietate către o altă persoană. Deşi noţiunea de nud proprietar
pare improprie în cazul dreptului de servitute, totuşi, în legătură cu
partea din fondul aservit asupra căreia apasă efectiv servitutea,
proprietarul acestui fond are doar calitatea de nud proprietar.
Dobânditorul fondului aservit va primi un drept de proprietate parţial
dezmembrat. Principiul exprimat în adagiul nemo plus juris ad alium
transferre potest quam ipse habet, precum şi obligaţia negativă
generală corelativă oricărui drept real îl împiedică pe dobânditor să
pretindă exerciţiul complet al dreptului de proprietate asupra fondului
aservit. Aceste două idei sunt suficiente pentru a explica păstrarea
restrângerii dreptului de proprietate asupra fondului aservit în cazul
înstrăinării către o altă persoană, fără a se mai recurge la ideea
accesorietăţii. Caracterul accesoriu priveşte dreptul de servitute, iar nu
obligaţia generală negativă corelativă acestuia.
 Caracterul accesoriu al dreptului de servitute poate crea o
confuzie. Pentru a evita orice confuzie, este importantă formularea
completă a acestei idei. Nu este vorba de orice fel de caracter
accesoriu, ci de unul în raport cu dreptul de proprietate asupra
fondului dominant. Aşa fiind, dreptul de servitute rămâne totuşi un
drept real principal, întrucât el nu este accesoriu în raport cu un drept
de creanţă, ci în raport cu un alt drept real principal.

(534)

E. Conţinutul juridic al dreptului de servitute nu este

predeterminat de lege, ci este stabilit chiar prin titlul de
constituire a servitutii.

Aşa cum am văzut, legea prevede doar posibilitatea şi

coordonatele constituirii dreptului de servitute, fără a preciza
însă care sunt prerogativele care intră în conţinutul juridic al
acestui dezmembrământ. Totuşi, oricât de variabil ar fi
conţinutul dreptului de servitute1314, el include întotdeauna
atributul posesiei, ca element de drept, dar limitat la partea din
fondul aservit asupra căreia apasă efectiv acest dezmembrământ.
Pe lângă atributul posesiei, servitutea mai include în conţinutul
său dreptul de a utiliza o anumită parte din fondul aservit, dar
numai pentru uzul şi utilitatea fondului dominant. Cum am văzut,
în mod excepţional, dreptul de servitute poate să includă în
conţinutul său şi o parte din prerogativa dispoziţiei materiale
asupra fondului aservit. Conţinutul juridic al dreptului de servitute
1314
Conţinutul juridic variabil al dreptului de servitute nu se confundă cu caracterul variabil al limitelor
materiale ale exercitării dreptului de proprietate ca urmare a modificării formei sau substanţei bunului
(supra, nr. 129, nota 4).
poate fi determinat prin titlul de constituire, ţinând însă seama de
restricţiile legale care au fost instituite în legătură cu anumite
categorii de imobile.

F. Dreptul de servitute are caracter perpetuu.

Spre deosebire de dreptul de uzufruct, dreptul de uz şi

dreptul de abitaţie, dreptul de servitute are caracter perpetuu.
Totuşi, trebuie să se facă distincţie între caracterul perpetuu al
dreptului de servitute şi caracterul perpetuu al dreptului de
proprietate privată. În timp ce dreptul de proprietate este
perpetuu în sensul că el durează atât timp cât există bunul care
este obiectul său, dreptul de servitute are caracter perpetuu în
sensul că durează cât există nu numai fondul dominant, ci şi
fondul aservit şi numai în măsura în care nu intervine o altă
cauză de stingere a servitutii. Acesta este motivul pentru care
s-a afirmat că dreptul de servitute are caracter perpetuu prin
natura, iar nu prin esenţa sa 1315. Ca urmare, acest caracter nu
este menţionat în definiţia dreptului de servitute.

G. Dreptul de servitute este indivizibil.

Acest caracter exprimă aptitudinea dreptului de servitute de

a profita întregului fond dominant şi de a apăsa asupra
întregului fond aservit. Indivizibilitatea dreptului de servitute
explică de ce, în ipoteza coproprietarii, este necesar
consimţământul tuturor copărtaşilor asupra fondului aservit în
1315
D. Alexandresco, op. cit., p. 612, text şi nota 3 (acest autor subliniază diferenţa faţă de dreptul
roman în care caracterul perpetuu era de esenţa, iar nu de natura servitutii); G.N. Luţescu, op. cit., p.
600, text şi nota 2; L. Pop, op. cit., p. 173; C. Bîrsan, op. cit., p. 281.
momentul constituirii acestui drept prin act juridic. În practica
judiciară s-a decis însă că nu este necesar acordul tuturor
coproprietarilor fondului dominant pentru constituirea dreptului
de servitute, întrucât actul de constituire profitând tuturor, este
suficient consimţământul coproprietarului care l-a încheiat1316.
Mai mult, chiar în urma partajului fondului dominant sau

(535)

a fondului aservit, servitutea se va păstra în beneficiul sau în sarcina

oricăruia dintre cei care au primit în natură imobilul sau o parte
determinată din acesta1317, în legătură cu partajul fondului dominant,
soluţia este expres prevăzută în art. 633 C. civ.
Aşadar, spre deosebire de celelalte drepturi reale afectate de
modalitatea comunităţii, a căror exercitare este indivizibilă între
copărtaşi numai atât timp cât durează comunitatea, partajul făcând să
înceteze starea de indivizibilitate, în cazul servitutilor, partajul
fondului dominant sau a fondului aservit nu aduce nici o schimbare
în ce priveşte modul de exercitare a servitutii.

§2. Naşterea, exercitarea şi stingerea dreptului de servitute

229. Naşterea dreptului de servitute.

A. Principiul libertăţii de constituire a servitutilor.

1316
Trib. jud. Bistriţa-Năsăud, dec. civ. nr. 423/1971, în Revista română de drept nr. 6/1972, p. 165;
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1168/1982, în Revista românit de drept nr. 8/1983, p. 60; dec. nr.
385/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 127. În sensul că şi în această situaţie ar fi necesar acordul tuturor
coproprietarilor, G.N. Luţescu, op. cit., p. 600.
1317
G.N. Luţescu, op. cit., p. 600.
 Am văzut că, dintre toate servitutile, numai cele stabilite prin
fapta omului, reglementate în art. 620-643 C. civ., au vocaţia de a fi
veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată. Am
precizat totodată că nu toate servitutile stabilite prin fapta omului sunt
asemenea dezmembrăminte. Numai în măsura în care o servitute
stabilită prin fapta omului acordă proprietarului fondului dominant, în
mod direct sau indirect, anumite prerogative asupra fondului aservit,
ea constituie un veritabil dezmembrământ al dreptului de
proprietate privată.
Naşterea dreptului de servitute este guvernată de principiul
libertăţii de constituire a servitutilor. Acest principiu este înscris în art.
620, alin. 1 C. civ., în care se precizează că: „Este iertat proprietarilor
a stabili pe proprietăţile lor, sau în folosul proprietăţilor lor, orice
servitute vor găsi de cuviinţă, pe cât timp aceste servituti nu vor
impune persoanei proprietarului fondului servient obligaţia unui fapt
personal, şi pe cât timp aceste servituti nu vor fi contrarii ordinii
publice.”
Rezultă însă din acest text legal şi limitele principiului libertăţii
de constituire a servitutilor. Mai întâi, servitutea nu trebuie să fie
contrară ordinii publice. Practic, sub acest aspect, dispoziţia art. 620,
alin. 1C. civ. reia principiul înscris în art. 5 C. civ., potrivit căruia nu se
poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care
interesează ordinea publică şi bunele moravuri. În al doilea rând,
servitutile trebuie să apese asupra unui imobil, iar nu asupra unei
persoane, limită care rezultă din însăşi definiţia dreptului de
servitute, inclusiv din definiţia legală cuprinsă în art. 576 C. civ.
Reluarea acestei idei în art. 620, alin. 1C. civ. este expresia preocupării
legiuitorului de a împiedica stabilirea de servicii personale cu caracter
perpetuu, acestea având semnificaţia unor servituti feudale. Desigur,
această limită a principiului libertăţii de constituire

(536)

a servitutilor nu exclude posibilitatea asumării unor obligaţii

personale cu caracter pozitiv, ca elemente ale unor raporturi civile
obligaţionale, de către titularul fondului aservit. Mai mult, conform art.
631 C. civ. este posibilă chiar asumarea unei obligaţii propter rem de
către titularul fondului aservit, fără ca prin aceasta să fie încălcată
restricţia prevăzută în art. 620, alin.l C. civ.1318.
Deşi art. 620, alin. 1C. civ. se referă la limitele libertăţii de
constituire a dreptului de servitute prin convenţii, aceste limite sunt
valabile şi în cazurile în care acest dezmembrământ ia naştere prin
uzucapiune sau prin destinaţia proprietarului.
Noţiunea de faptă a omului este imprecisă, întrucât cuprinde,
în sfera sa, nu numai acte juridice, ci şi fapte juridice în sens
restrâns. Uzucapiunea intră în această ultimă categorie.
Important este de reţinut că dreptul de servitute, ca
dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, se poate
constitui prin convenţie, prin destinaţia proprietarului sau prin
uzucapiune.

B. Constituirea dreptului de servitute prin act juridic.

În art. 623-625 C. civ. se foloseşte termenul titlu în locul

termenului act juridic. Termenii sunt sinonimi, în aceste texte legale,
1318
G.N. Luţescu, op. cit., p. 620-625. Autorul trece în revistă opiniile exprimate în jurisprudenţa
franceză şi română în legătură cu calificarea dreptului de a vâna sau de a pescui ca drept de uz sau ca
drept de servitute (p. 40, text şi notele 1-5).
spre deosebire de art. 628 C. civ., termenul de titlu nu are înţelesul de
înscris (instrumentum probationis), ci pe acela de act juridic (negotium
juris). Servitutile nu se pot naşte din acte juridice unilaterale1319, cu
excepţia testamentului. Când autorul are în proprietate două imobile, el
poate testa către persoane diferite, stabilind un raport de servitute
între cele două imobile. Altfel, prin act unilateral nu este posibilă
constituirea dreptului de servitute, întrucât este nevoie de acordul
proprietarilor celor două fonduri.
Actul juridic este un mod general de dobândire a servitutilor,
cum rezultă din interpretarea sistematică a art. 623 şi 624 C. civ.
Altfel spus, prin act juridic pot lua naştere nu numai servituti continue
şi aparente, ci şi servituti continue şi neaparente, necontinue şi
neaparente şi necontinue şi aparente.
Dreptul de servitute se poate constitui atât prin contract cu titlu
oneros, cât şi prin contract cu titlu gratuit. Pentru a fi valabil,
contractul trebuie să fie încheiat chiar cu proprietarul fondului aservit
sau cu reprezentanţii acestuia. În plus, acesta trebuie să aibă
capacitatea de a înstrăina, corespunzătoare capacităţii proprietarului
fondului dominant de a dobândi.
Forma convenţiei este supusă regulilor care guvernează tipul de
contract prin care s-a constituit servitutea. Dacă servitutea a fost
constituită prin donaţie, contractul trebuie să fie încheiat în formă
autentică. Dacă dreptul de servitute este constituit prin contract cu titlu
oneros, acesta nu trebuie încheiat în formă autentică

(537)

1319
Totuşi, s-a apreciat că servitutea poate fi inserată într-un testament (G.N. Luţescu, op. cit., p. 626 şi
627).
chiar dacă fondul aservit este un teren, întrucât constituirea
dezmembrămintelor nu are semnificaţia juridică a transmiterii însuşi
dreptului de proprietate. Dar pentru proba contractului cu titlu oneros
trebuie să se respecte cerinţele înscrise în art. 1191 şi 1198 C. civ.
Fiind un drept real principal, servitutea trebuie să fie înregistrată în
cartea funciară, în foaia de sarcini1320.
În cazul în care se pierde înscrisul constatator al convenţiei prin
care s-a constituit dreptul de servitute, el poate fi înlocuit printr-un act
recognitiv. Acesta este înţelesul art. 628 C. civ., text criticat pentru
redactarea lui confuză. Într-adevăr, deşi acest text se referă la
servitutile ce nu se pot dobândi prin prescripţie achizitivă, în realitate,
el are o aplicare generală, inclusiv pentru servitutile continue şi
aparente. Dar, în înţelesul precizat, textul art. 628 reia pur şi simplu
dispoziţia cuprinsă în art. 1189 C. civ.1321

C. Dobândirea dreptului de servitute prin destinaţia

proprietarului.

Ipoteza avută în vedere prin acest mod de dobândire a

dreptului de servitute este următoarea: proprietarul stabileşte între
două imobile care îi aparţin sau între două părţi ale aceluiaşi imobil1322
pe care îl are în patrimoniu o stare de fapt care ar constitui o servitute
în ipoteza în care imobilele sau părţile de imobil ar aparţine unor
persoane diferite; în momentul în care proprietarul înstrăinează un
imobil sau o parte din imobilul său către o altă persoană sau când
înstrăinează ambele imobile sau părţile aceluiaşi imobil către

1320
L. Pop, op. cit., p. 182. Pentru această înscriere în cartea funciară, este necesară forma autentică
(supra, nr. 158).
1321
G.N. Luţescu, op. cit., p. 627 şi 628.
1322
În sensul că destinaţia proprietarului are în vedere nu numai imobile diferite, ci şi părţi distincte ale
aceluiaşi imobil, D. Alexandresco, op. cit., p. 808, text şi nota 3; L. Pop, op. cit., p. 182.
persoane diferite, ia naştere o servitute. Până în momentul înstrăinării
nu se poate vorbi de o servitute, potrivit adagiului netnini res sua
servit. Deşi, de regulă, partajul nu este asimilat cu înstrăinarea, în
această materie se recunoaşte că servitutea poate să ia naştere şi în
situaţia în care imobilele sau părţile de imobil se află în coproprietate,
iar, prin partaj, ele sunt atribuite unor persoane diferite1323.
Acest mod de dobândire a dreptului de servitute este
reglementat în art. 625-627 C. civ. Analiza atentă a acestor texte
legale duce la concluzia că destinaţia proprietarului este o aplicaţie
particulară a ideii de titlu. Astfel, în art. 625 C. civ. se precizează
expres că „Destinaţiunea proprietarului ţine loc de titlu în privinţa
servitutilor continue şi aparente”1324. La prima vedere, ar fi vorba de un
act de voinţă unilateral, altfel spus, izvorul dreptului de servitute ar fi
manifestarea de voinţă a proprietarului iniţial. Această idee pare să
fie întărită de dispoziţiile art. 626 C. civ., prin care se statuează că
dovada existenţei dreptului de servitute în această situaţie
presupune dovada împrejurării

(538)

că imobilele au aparţinut aceluiaşi proprietar şi că acesta a creat

starea de fapt între cele două imobile: „Nu poate fi destinaţiunea
proprietarului decât numai când se va dovedi că cele două fonduri
acum despărţite au fost averea aceluiaşi proprietar, şi că printr-însul
s-au pus lucrurile în starea din care a rezultat servitutea.” În
realitate, existenţa acestei servituti depinde nu numai de elementele

1323
D. Alexandresco, op. cit., p. 814, text şi nota 1.
1324
Această dispoziţie legală este reluarea unei cutume din vechiul drept cutumiar francez, în formula
dată de Loysel: „Destination du pere de familie vaut titre”. În vechiul drept scris francez, se aplica
soluţia contrară, exprimată în adagiul „Pas de servitude sans titre” (D. Alexandresco, op. cit., p. 809,
text şi nota 3).
expres precizate în art. 626 c. civ., ci şi de absenţa unei dispoziţii
contrare în actul de transmitere având ca obiect un imobil sau ambele
imobile, o parte sau ambele părţi din imobil, după caz. Ca urmare, se
prezumă, în absenţa unei asemenea dispoziţii contrare, că, în
momentul transmiterii, a existat voinţa juridică de a nu schimba starea
de fapt existentă şi de a da naştere, prin însuşi faptul transmiterii,
unei servituti. Într-adevăr, servitutea nu se naşte doar prin destinaţia
proprietarului, adică prin voinţa acestuia de a amenaja într-un anumit
fel raporturile dintre bunurile sale şi prin înfăptuirea acestei amenajări,
ci şi prin transmiterea efectivă a bunului sau bunurilor imobile către o
altă persoană sau către două persoane diferite, după caz. Or este
posibil ca, prin însuşi actul de transmitere, să se precizeze că nu ia
naştere un drept de servitute. Aşadar, naşterea dreptului de
servitute prin destinaţia proprietarului se deosebeşte de naşterea
dreptului de servitute prin titlu doar prin existenţa mecanismului
probatoriu al existenţei titlului. În primul caz, trebuie să se facă dovada
voinţei exprese a părţilor de a da naştere unui drept de servitute, în al
doilea caz, legea a instituit, prin art. 625-627 C. civ., prezumţii pentru a
dovedi voinţa tacită a părţilor de a naşte un drept de servitute1325.
Această idee a fost implicit afirmată în jurisprudenţa franceză,
urmată de jurisprudenţa română, în încercarea de a rezolva
problema diferenţei dintre sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 625 şi
sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 627 C. civ. Deşi ambele texte se
referă la dobândirea dreptului de servitute prin destinaţia
proprietarului, primul text se aplică numai în cazul servitutilor continue
şi aparente, în timp ce al doilea text se aplică tuturor servitutilor
aparente, inclusiv acelora care nu sunt continue. În efortul de a
1325
D. Alexandresco (op. cit., p. 810) a avut intuiţia acestei idei în următoarea formula re: „Dacă părţile
s-au rostit în mod expres asupra constituirii servitutii, în momentul împărţirii sau înstrăinării fondurilor,
atunci ea nu mai e stabilită prin destinaţia proprietarului, adică: prin voinţa tacită şi presupusă a părţilor
contractante, ci prin voinţa lor expresă, adică: prin titlu.”
interpreta aceste texte astfel încât ele să nu fie contradictorii,
jurisprudenţa franceză a ajuns la concluzia că, de regulă, destinaţia
proprietarului este un mod de dobândire a dreptului de servitute
numai pentru servitutile continue şi aparente, iar în mod
excepţional, acest mod de dobândire poate fi extins la întreaga sferă
a servitutilor aparente, în condiţii speciale. În primul caz, chiar dacă nu
mai există actul de transmitere, se prezumă că, în momentul în care
încetează apartenenţa imobilelor la un proprietar unic, există şi
voinţa tacită de naştere a servitutii, respectiv de păstrare a situaţiei
de fapt dintre fondul dominant şi fondul aservit. În al doilea caz,
actul de transmitere poate fi prezentat pentru a se verifica expres
dacă nu s-a prevăzut o dispoziţie contrară, adică dacă părţile

(539)

nu au convenit să împiedice naşterea servitutii, indiferent de

starea de fapt existentă iniţial între cele două imobile. În primul
caz, în absenţa posibilităţii de a verifica actul de transmitere,
destinaţia proprietarului duce la naşterea dreptului de servitute
numai în ipoteza servitutilor continue şi aparente; dacă servitutile
ar fi doar aparente, continuarea stării de fapt dintre cele două
imobile şi după încetarea apartenenţei la un proprietar unic ar
putea fi considerată ca un simplu act de toleranţă, nefiind
suficientă pentru a prezuma tacit voinţa părţilor în legătură cu
naşterea dreptului de servitute; cerându-se şi condiţia
continuităţii, este înlăturată incertitudinea cu privire la existenţa
unor simple acte de toleranţă, întrucât starea de fapt specifică
servitutilor continue este incompatibilă cu ideea actelor de
toleranţă. În al doilea caz, întrucât se poate verifica actul de
transmitere şi se poate constata că nu a existat o voinţă contrară
a părţilor, se prezumă că a existat voinţa tacită de a se naşte
dreptul de servitute, cu condiţia ca servitutea să fie aparentă, fără
a se mai cere însă şi condiţia continuităţii; întrucât servitutea este
aparentă, iar în actul de constituire nu există o voinţă contrară, se
poate prezuma că părţile au consimţit la naşterea dreptului de
servitute. Diferenţa dintre sferele de aplicare ale art. 625 şi 627 C.
civ. se justifică prin diferenţa dintre mecanismele probatorii,
respectiv din prezumţiile instituite prin aceste texte în legătură cu
dovedirea dreptului de servitute născut din destinaţia
proprietarului; într-adevăr, necesitatea prezentării contactului de
transmitere rezultă, în ipoteza art. 627 C. civ., din precizarea
expresă a absenţei unei clauze contrare în contractul de
înstrăinare a imobilului sau imobilelor; astfel, în acest text se arată
că „Dacă proprietarul a două proprietăţi, între care există un semn
văzut de servitute, înstrăinează una din proprietăţi, fără ca
contractul să conţină nici o convenţie atingătoare de servitute, ea
urmează de a exista într-un mod activ sau pasiv în favoarea
fondului înstrăinat sau asupra fondului înstrăinat”1326.
Dreptul de servitute dobândit prin destinaţia proprietarului
este opozabil terţilor chiar dacă nu este înscris în cartea
funciară1327. Dacă se obţine însă o hotărâre judecătorească prin
care se constată destinaţia proprietarului, hotărârea este supusă
transcrierii în cartea funciară.

1326
Pentru diferenţa dintre soluţia dată în jurisprudenţa belgiană, pornind de la o idee a lui Laurent, pe
de o parte, şi soluţia dată în jurisprudenţa franceză şi cea română, pe de altă parte, în legătură cu
aparenta contradicţie dintre sferele de aplicare ale art. 625 şi 627 C. civ., G.N. Luţescu, op. cit., p.
643-648. Acest autor precizează şi corelaţia, concordantă cu soluţia dată în jurisprudenţa franceză şi
cea română, dintre sintagma urmează de a exista şi sintagma fără ca contractul să conţină nici o
convenţiune stingătoare de servitute, ambele utilizate în art. 627 C. civ.
1327
D. Alexandresco, op. cit., p. 810.
 D. Dobândirea dreptului de servitute prin uzucapiune.

Ca drept real principal, dreptul de servitute are, întotdeauna,

în conţinutul său juridic prerogativa posesiei ca element de drept.
Pe de altă parte, manifestarea exterioară a dreptului de servitute
acoperă nu numai prerogativa posesiei, ci şi celelalte elemente
din conţinutul juridic al acestui drept real principal. Pe cale de
consecinţă, posesia

(540)

ca stare de fapt este obiectivarea prerogativelor pe care dreptul de

servitute le conferă titularului său. Ce se întâmplă însă când această
posesie ca stare de fapt este exercitată de către o persoană care nu
este titular al unui drept de servitute? În mod normal, prin posesie
îndelungată, persoana respectivă ar fi îndreptăţită să dobândească
chiar dreptul de servitute.
Totuşi, uzucapiunea nu este un mod de dobândire cu
aplicabilitate generală în domeniul dreptului de servitute. Mai întâi,
numai uzucapiunea de treizeci de ani, iar nu şi uzucapiunea scurtă,
de zece până la douăzeci de ani, este admisă ca mod de dobândire a
dreptului de servitute. În al doilea rând, din interpretarea sistematică a
dispoziţiilor art. 623 şi 624 C. civ. rezultă că numai servitutile continue şi
aparente pot fi dobândite prin prescripţia achizitivă de treizeci de ani.
Această formulare duce la concluzia că uzucapiunea de treizeci de
ani se aplică nu numai cu privire la dreptul de servitute, ca
dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci şi altor servituti
continue şi aparente care nu au această semnificaţie juridică. Deşi
servitutile care sunt moduri normale sau speciale de exercitare a
dreptului de proprietate privată în raporturile de vecinătate au, de
regulă, caracter negativ, neputându-se pune problema exercitării
prerogativelor unui drept asupra bunului altuia, totuşi, legea
recunoaşte posibilitatea schimbării echilibrului dintre sferele de
exercitare a drepturilor de proprietate asupra imobilelor vecine
aparţinând unor persoane diferite chiar prin uzucapiune, dacă pe
această cale se nasc servituti, în sens larg, cu caracter continuu şi
aparent. În realitate, nu este vorba de o uzucapiune propriu-zisă,
întrucât nu este vorba de o posesie propriu-zisă asupra bunului
altuia, ci de consfinţirea juridică a unor stări de fapt a căror durată
este mai mare de treizeci de ani.
Cum se explică aceste două restricţii legale referitoare la
aplicarea uzuca-piunii în materia servitutilor?
În art. 623 C. civ. se precizează expres că „Servitutile continue şi
aparente se dobândesc prin posesiune de treizeci de ani”. Per a
contrario, uzucapiunea scurtă, de la zece la douăzeci de ani, nu îşi
găseşte deloc aplicarea în materia servitutilor. O aplicaţie particulară a
acestei limitări se regăseşte în dispoziţiile art. 579 şi 580 C. civ., care
prevăd posibilitatea dobândirii prin titlu sau prin prescripţia de treizeci
de ani a servitutii contrare servitutii reglementate în art. 578 C. civ.
Potrivit art. 580 C. civ., în această ipoteză, „Prescripţia nu se poate
dobândi decât prin o folosinţă neîntreruptă în timp de treizeci de ani,
socotiţi din ziua când proprietarul fondului inferior a făcut şi a săvârşit
lucrări aparente destinate a înlesni trecerea şi scurgerea apei în
proprietatea sa”. Această limitare a fost explicată, în primul rând, prin
considerente de ordin istoric, respectiv prin modul în care au fost
preluate în Codul civil francez anumite soluţii din vechiul drept scris,
în opoziţie cu soluţiile din vechiul drept cutumiar1328. În al doilea rând, s-
1328
D. Alexandresco, op. cit., p. 803 şi 804, text şi nota 1; G.N. Luţescu, op. cit., p. 635 şi 636.
a observat că, întrucât dreptul de servitute se exercită numai asupra
unei părţi din fondul aservit, uneori fără a se stânjeni prea mult
exercitarea

(541)

dreptului de proprietate asupra acestui fond, o perioadă de zece până

la douăzeci de ani nu ar fi suficientă ca proprietarul fondului aservit
să reacţioneze pentru a constata şi curma posesia întemeiată pe un
act juridic încheiat cu un neproprietar1329. Ambele argumente sunt
discutabile, astfel încât, de lege ferenda, se poate opta pentru
dobândirea dreptului de servitute şi prin uzucapiunea scurtă.
Limitarea aplicării uzucapiunii numai la servitutile continue şi
aparente este de asemenea criticabilă. Dincolo de considerentele de
ordin istoric referitoare la preluarea în Codul civil francez a unor soluţii
din vechiul drept francez1330, această limitare se explică, mai întâi, nu
prin faptul că servitutile neaparente nu ar putea fi exercitate public1331,
ci prin aceea că cele mai multe servituti neaparente au caracter
negativ, nefiind susceptibile de posesie, manifestarea lor exterioară
îmbrăcând forma unor acte de pură facultate, adică a unor acte prin
care proprietarul fondului dominant exercită atributele dreptului
asupra bunului propriu într-o sferă mai largă decât în mod obişnuit.
De exemplu, proprietarul unei clădiri, profitând de faptul că
proprietarul terenului vecin nu a construit încă, se bucură de o vedere
mai bună asupra peisajului înconjurător. Este vorba însă de un act
de pură facultate, care nu îl împiedică pe vecin să clădească ulterior
pe terenul său, cu respectarea regulilor de urbanism1332. În al doilea
1329
D. Alexandresco, op. cit., p. 805, text şi nota 1.
1330
G.N. Luţescu, op. cit., p. 629 şi 630.
1331
Pentru acest argument, D. Alexandresco, op. cit., p. 806, text şi nota 2.
1332
G.N. Luţescu, op. cit., p. 631, text şi nota 1, 638, text şi nota 1.
rând, cu privire la condiţia continuităţii, s-a apreciat că manifestarea ex-
terioară corespunzătoare servitutilor necontinue are semnificaţia unor
simple acte de toleranţă, iar nu a unei adevărate posesii, întrucât
proprietarul pe fondul căruia se exercită anumite acte de către
proprietarul unui alt fond le îngăduie ca o expresie a toleranţei în
raporturile de vecinătate. Pe bună dreptate s-a obiectat însă că o
asemenea prezumţie simplă nu se justifică în toate cazurile, astfel
încât, de lege ferenda, ar fi raţională extinderea aplicării uzucapiunii în
întregul domeniu al dreptului de servitute1333.
De lege lata, dreptul de servitute poate fi dobândit prin
uzucapiune, dar numai dacă este vorba de o servitute continuă şi
aparentă şi dacă sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii lungi. Prin
interpretarea simetrică a dispoziţiilor art. 641 C. civ., cuprinse în
secţiunea referitoare la stingerea servitutilor, în care se precizează că
„Modul servitutii se poate prescrie ca şi servitutea şi cu acelaşi chip”,
s-a tras concluzia că nu numai prescripţia extinctivă, ci şi prescripţia
achizitivă se aplică, în egală măsură, atât dreptului de servitute, cât şi
modului de exercitare a acesteia1334. Ca urmare, este posibilă, prin
prescripţie achizitivă,

(542)

schimbarea modului de exercitare a dreptului de servitute, cu

consecinţa stingerii, prin prescripţie extinctivă, a vechiului mod de
exercitare a acestui drept.

1333
G.N. Luţescu, op. cit., p. 632, text şi nota 2. în absenţa acestei extinderi, jurisprudenţa franceză a
aplicat o soluţie exorbitantă, admiţând că, dacă dreptul de trecere nu poate fi dobândit prin uzucapiune,
poate fi uzucapată, cu titlu de drept de proprietate, porţiunea de teren pe care se exercită trecerea
(ibidem, text şi nota 3).
1334
G.N. Luţescu, op. cit., p. 633 şi 634.
 Cât priveşte posesia cerută pentru a uzucapa, ea trebuie să
îndeplinească toate elementele utilităţii, adică să fie publică, paşnică
şi continuă. În legătură cu servitutea contrară servitutii reglementate
în art. 578 C. civ., dobândită în condiţiile art. 580 C. civ, pentru a fi
vorba de un drept de servitute ca dezmembrământ al dreptului de
proprietate, s-a decis că este necesar, chiar dacă textul nu
precizează expres, ca lucrările aparente să fie executate pe fondul
aservit, adică pe fondul superior1335.
Dreptul de servitute dobândit prin uzucapiune este opozabil
terţilor chiar dacă nu este înscris în cartea funciară1336. Dacă se obţine
însă o hotărâre judecătorească prin care se constată uzucapiunea,
hotărârea este supusă transcrierii în cartea funciară.

230. Exercitarea dreptului de servitute.

A. Raporturile juridice dintre proprietarul fondului
dominant şi proprietarul fondului aservit.

Dreptul de servitute, înţeles ca dezmembrământ al dreptului de

proprietate privată, intră în conţinutul unui raport juridic care leagă
proprietarul fondului dominant de subiectul pasiv, general şi
nedeterminat, specific oricărui drept real. Proprietarul fondului aservit
este doar una dintre persoanele care alcătuiesc acest subiect pasiv.
Din această perspectivă, proprietarul fondului dominant, ca titular al
dreptului de servitute, exercită atributele servitutii, aşa cum sunt ele
configurate prin chiar izvorul raportului juridic respectiv. Proprietarul
fondului aservit are, ca şi celelalte persoane care alcătuiesc subiectul
pasiv, general şi nedeterminat, obligaţia generală negativă de a nu face
1335
Această soluţie a fost expres prevăzută cu ocazia modificării art. 642 C. civ. fr., corespunzător art.
580 C. civ. român. Chiar în absenţa unei asemenea modificări soluţia a fost aplicată, cu rare excepţii, în
doctrina şi jurisprudenţa română (G.N. Luţescu, op. cit., p. 640, text şi nota 1).
1336
D. Alexandresco, op. cit., p. 808.
nimic de natură a stânjeni exerciţiul dreptului de servitute. Pe de altă
parte, dreptul de proprietate asupra fondului aservit, astfel cum a fost
el dezmembrat prin naşterea dreptului de servitute, intră în conţinutul
unui alt raport juridic stabilit între proprietarul fondului aservit şi
subiectul pasiv, general şi nedeterminat corespunzător, în care este
inclus şi proprietarul fondului dominant. Acesta din urmă are şi el
obligaţia generală negativă de a nu face nimic de natură să
ştirbească dreptul de proprietate asupra fondului aservit, astfel cum a
fost el restrâns după dezmembrare şi naşterea dreptului de
servitute.
În cazul acestor două raporturi juridice, aşa-numitele drepturi şi
obligaţii ale părţilor nu sunt altceva decât expresia juridică a
prerogativelor dreptului de servitute şi ale celor două drepturi de
proprietate, pe de o parte, iar pe de altă parte, expresia obligaţiei
generale negative corespunzătoare drepturilor reale.
Este posibil însă ca, pe lângă aceste raporturi juridice reale,
între părţi să se nască şi raporturi juridice obligaţionale sau chiar
obligaţii propter rem. De exemplu,

(543)

proprietarul fondului aservit îşi poate asuma obligaţia să îngrijească

calea de acces pe care o utilizează proprietarul fondului dominant, fie
ca obligaţie corespunzătoare unui drept de creanţă, fie ca o obligaţie
propter rem.
În această lumină pot fi înţelese mai bine dispoziţiile art. 630-635
C. civ. care, deşi sunt cuprinse în secţiunea intitulată „Despre
drepturile proprietarului fondului cărui se cuvine servitutea”,
reglementează raporturile juridice dintre proprietarul fondului dominant
şi proprietarul fondului aservit în ansamblul lor.

B. Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului

dominant.

a) Drepturile proprietarului fondului dominant. Cum am văzut,

dreptul de servitute are un conţinut juridic variabil. Înţeles ca
dezmembrământ al dreptului de proprietate, dreptul de servitute are
prerogativele care sunt stabilite în izvorul juridic concret din care s-a
născut, fie acesta titlu, destinaţia proprietarului sau prescripţia
acnizitivă. Identificarea conţinutului juridic al dreptului de servitute
este supusă unui principiu de interpretare restrictivă. Astfel, conform
art. 635 teza IC. civ., titularul dreptului de servitute „nu-l poate
întrebuinţa decât după cuprinderea titlului său”. Singura excepţie de la
acest principiu, excepţie care permite deci o interpretare extensivă,
este cuprinsă în art. 629, alin. 1 C. civ., care instituie prezumţia că
dreptul de servitute presupune şi toate mijloacele necesare pentru
exercitarea lui. Formularea acestei excepţii, precum şi exemplul dat în
art. 629, alin. 2 C. civ., în care se arată că „servitutea de a lua apă din
fântâna altuia trage cu sine şi dreptul de trecere”, permit concluzia că
mijloacele pentru exercitarea servitutii sunt prezumate numai în
măsura în care sunt necesare, prezentându-se ca un adevărat
accesoriu al dreptului de servitute. Uneori, aceste mijloace sunt ele
însele o servitute, dar cu caracter accesoriu în raport cu servitutea
principală. Dacă este însă vorba de simple elemente care fac mai
comodă exercitarea servitutii, existenţa lor nu se prezumă ca
accesoriu al dreptului de servitute1337.
1337
G.N. Luţescu, op. cit., p. 650, text şi nota 2.
 În ipoteza în care fondul dominant formează obiectul unui drept
de coproprietate, împărţirea acestui fond nu schimbă conţinutul
juridic al servitutii, care va continua să existe sub aspect activ şi
pasiv în mod indivizibil, cum se precizează expres în art. 633 C. civ. în
urma partajului, „servitutea rămâne tot aceeaşi pentru fiecare parte,
fără ca fondul supus să se îngreuneze. Astfel, de va fi un drept de
trecere, toţi devălmăşii vor fi îndatoraţi a-1 exercita prin acelaşi loc”.
O dată ce a fost dobândit dreptul de servitute, titularul său,
adică proprietarul fondului dominant, „are dreptul de a face toate
lucrările trebuincioase spre a se sluji cu dânsa şi spre a o păstra”
(art. 630 C. civ.). Dacă nu s-a stabilit altfel prin titlul de constituire a
servitutii, aceste lucrări se vor face pe cheltuiala proprietarului fondului
dominant. Pe lângă prerogativele care formează conţinutul juridic al
dreptului său de servitute, proprietarul fondului dominant poate
dobândi, prin convenţia părţilor, un drept de creanţă sau un drept
corespunzător unei obligaţii propter rem având ca obiect efectuarea
de către

(544)

proprietarul fondului aservit, pe cheltuiala acestuia, a lucrărilor

necesare pentru exercitarea servitutii. Această posibilitate este expres
prevăzută în art. 631 şi 632 C. civ.
Ca drept real principal, dreptul de servitute include în conţinutul
său juridic nu numai elementele substanţiale, adică prerogativele pe
care le poate exercita titularul său, ci şi dreptul material la acţiune. Prin
acesta, se asigură protecţia juridică directă a dreptului de servitute. În
acest sens, titularul dreptului de servitute poate utiliza acţiunea
confesorie pentru a obţine recunoaşterea şi respectarea acestui drept
fie împotriva proprietarului fondului aservit, fie împotriva oricărei alte
persoane care i-a încălcat dreptul. Acţiunea confesorie de servitute
poate fi utilizată nu numai de proprietarul fondului dominant, ci şi de
titularul dreptului de uzufruct constituit asupra acestui fond, dar nu
va profita unui locatar1338.
Titularul dreptului de servitute are la dispoziţie o acţiune
delictuală ori de câte ori i s-a produs un prejudiciu prin încălcarea
dreptului său de către proprietarul fondului aservit sau de către un
terţ.
Cât priveşte acţiunile posesorii, la prima vedere, ele ar putea fi
utilizate numai pentru apărarea servitutilor continue şi aparente,
întrucât numai acestea sunt susceptibile de posesie utilă care să
ducă la uzucapiune. Această concluzie este exactă însă numai în
privinţa acelora care exercită o posesie de natură să ducă la
uzucapiune. Când însă este vorba de un drept de servitute dobândit
prin titlu sau prin destinaţia proprietarului, care este asimilată titlului,
el poate fi apărat prin acţiunea în complângere, indiferent dacă are sau
nu are caracterele continuităţii şi aparenţei1339. Deşi s-a negat această
posibilitate pentru acţiunea în reintegrare, chiar în privinţa servitutilor
continue şi aparente, soluţia este inechitabilă şi ignoră logica juridică.
Într-adevăr, proprietarul fondului dominant are o posesie asupra părţii
din fondul aservit asupra căreia se exercită servitutea, posesie
corespunzătoare dreptului de servitute. Actele de violenţă se pot
exercita împotriva proprietarului fondului dominant chiar de către
proprietarul fondului aservit. Nu s-ar putea spune deci cu temei că,
într-o asemenea ipoteză, ar fi vorba de o apărare a posesiei însăşi a
fondului, iar nu a posesiei corespunzătoare dreptului de servitute1340.
1338
D. Alexandresco, op. cit., p. 847, text şi nota 3; G.N. Luţescu, op. cit., p. 652.
1339
D. Alexandresco, op. cit., p. 848-850; G.N. Luţescu, op. cit., p. 653, text şi notele 3 şi 4.
1340
G.N. Luţescu, op. cit., p. 654, text şi nota 1.
 b) Obligaţiile proprietarului fondului dominant. Deşi beneficiază
de dreptul de servitute, proprietarul fondului dominant are, în raport
cu dreptul de proprietate asupra fondului aservit, astfel cum acesta a
fost limitat după dezmembrarea sa, obligaţia generală negativă care
revine tuturor persoanelor care alcătuiesc subiectul general, pasiv şi
nedeterminat. Dispoziţia cuprinsă în art. 635 teza a doua C. civ.,
conform căreia proprietarul fondului dominant nu va „putea face nici
în fondul supus servitutii, nici în fondul pentru care servitutea este
înfiinţată, vreo schimbare împovărătoare celui dintâi fond”, nuanţează

(545)

această obligaţie. Această precizare, care are în vedere numai

proprietarul fondului dominant, iar nu toate persoanele care
alcătuiesc subiectul pasiv, general şi nedeterminat al raportului
juridic în conţinutul căruia intră dreptul de proprietate asupra
fondului aservit, a fost socotită necesară de către legiuitor pentru
că asemenea încălcări pot fi săvârşite, de regulă, chiar de către
titularul dreptului de servitute.
Aşadar, proprietarul fondului dominant trebuie să exercite
dreptul de servitute în limita prerogativelor conferite prin actul
juridic sau faptul juridic de constituire. Mai mult, trebuie să fie
respectate şi limitele interne ale dreptului de servitute, dincolo de
care exercitarea sa ar fi abuzivă. Desigur, nu s-ar putea accepta
ca proprietarul fondului dominant să exercite alte prerogative
decât acelea care au fost cuprinse în conţinutul juridic al dreptului
de servitute în momentul naşterii acestuia. Dacă dreptul de
servitute a fost constituit pentru realizarea unui anumit scop,
acesta nu poate fi schimbat ulterior de proprietarul fondului
dominant în mod unilateral, cu excepţia cazului în care o
asemenea schimbare nu creează o situaţie mai împovărătoare
pentru fondul aservit1341. Când din actul juridic sau din faptul juridic
al constituirii dreptului de servitute nu rezultă un anumit scop sau
un anumit interes care trebuie să fie satisfăcut prin exercitarea
servitutii, proprietarul fondului dominant va putea beneficia de
dreptul de servitute în funcţie de nevoile sale, dacă ele sunt
legate de exploatarea fondului său, dar fără ca această exercitare
să îmbrace forma unui abuz de drept.

C. Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului

aservit.

a) Drepturile proprietarului fondului aservit. Constituirea

dreptului de servitute în favoarea proprietarului fondului dominant
nu îl împiedică pe proprietarul fondului aservit să îşi exercite
propriul drept, desigur, în forma restrânsă care a rezultat în urma
dezmembrării. Prin exercitarea dreptului său, proprietarul fondului
aservit nu trebuie să stânjenească însă exercitarea dreptului de
servitute. S-a recunoscut însă că el poate să facă lucrările
necesare pentru a diminua incomodităţile create prin constituirea
dreptului de servitute; de exemplu, în cazul unei servituti de
apeduct, pot fi făcute lucrări pentru prevenirea inundaţiilor, în
măsura în care astfel nu se împiedică chiar exercitarea dreptului
de servitute1342.
Proprietarul fondului aservit poate utiliza toate acţiunile
pentru apărarea dreptului său, respectiv acţiunea în revendicare,
acţiunile posesorii, acţiuni delictuale sau contractuale. Mai mult,
1341
G.N. Luţescu, op. cit., p. 656.
1342
G.N. Luţescu, op. cit., p. 656 şi 657.
el poate utiliza acţiunea negatorie de servitute, în care nu va
avea decât sarcina de a dovedi existenţa dreptului său de
proprietate, rămânând celui care pretinde existenţa unui drept de
servitute să facă dovada corespunzătoare, inclusiv în legătură cu
conţinutul juridic al unui asemenea drept1343.

(546)

Dincolo de aceste prerogative care fac parte din conţinutul

juridic al dreptului său de proprietate, astfel cum a fost restrâns în
urma dezmembrării, proprietarul fondului aservit are un drept special
prevăzut în art. 634 fraza a IlI-a C. civ. Conform acestui text legal,
„dacă acea stabilire primitivă (a dreptului de servitute - n.n.) a devenit
mai împovărătoare proprietarului fondului supus sau dacă îl opreşte
a-şi face pe dânsul reparaţii folositoare, va putea oferi proprietarului
celuilalt fond un loc ce ar avea aceeaşi înlesnire pentru exercitarea
drepturilor sale şi acesta nu va putea refuza”. Rezultă că izvorul
acestui drept pe care îl are proprietarul fondului aservit este un fapt
juridic în sens restrâns, împrejurări obiective, cum ar fi schimbarea
situaţiei locurilor sau trecerea timpului, ar putea determina o creştere
a poverii pe care o suportă proprietarul fondului aservit sau
efectuarea unor reparaţii folositoare (aşadar, nu necesare, ci doar
utile). Un asemenea fapt juridic în sens restrâns dă naştere dreptului
proprietarului fondului aservit de a oferi proprietarului fondului
dominant un alt loc care i-ar permite exercitarea dreptului său de
servitute în aceleaşi condiţii pe care le oferea locul iniţial. În măsura
în care acest fapt juridic s-a produs, proprietarul fondului dominant nu
1343
D. Alexandresco, op. cit., p. 845 şi 846, text şi nota 1 (autorul precizea ză că această soluţie este
întemeiată nu numai pe prezumţia că orice fond este presupus a fi liber de servitute - quilibet fundus
liber a servitutibus esse praesumitur -, ci şi pe regula exprimată în adagiul reus in excipiendo fit actor);
G.N. Luţescu, op. cit., p. 657.
se poate opune exercitării dreptului proprietarului fondului aservit de a
schimba locul exercitării servitutii. Acest drept este aşadar un drept
potestativ, imprescriptibil1344 şi la care nu se poate renunţa1345.
Proprietarul fondului dominant ar putea afirma în justiţie că nu s-a
produs faptul juridic ca izvor al dreptului potestativ, caz în care
proprietarul fondului aservit trebuie să facă dovada pretinsului fapt
juridic.
b) Obligaţiile proprietarului fondului aservit. Conform art. 634 ,
fraza I şi fraza a II-a C. civ., „Proprietarul fondului supus servitutii nu
poate face nimic spre a-i scădea întrebuinţarea sau a i-o îngreuna.
Astfel, nu poate schimba starea locurilor, nici strămuta exercitarea
servitutii dintr-un loc în altul, decât acela unde servitutea a fost din
început stabilită”1346. În realitate, această obligaţie este doar o formă
particulară de manifestare a obligaţiei generale care revine tuturor
persoanelor care alcătuiesc subiectul pasiv, general şi nedeterminat
în raportul juridic în conţinutul căruia intră dreptul de servitute ca drept
real principal. Obligaţia prevăzută în textul legal menţionat mai sus nu
funcţionează dacă sunt îndeplinite cerinţele pentru naşterea dreptului
potestativ al proprietarului fondului aservit de a schimba locul
exercitării iniţiale a dreptului de servitute.
Proprietarul fondului aservit îşi poate asuma, prin voinţa sa
liberă, adică prin contract, obligaţia de a efectua lucrările necesare
pentru exercitarea dreptului de servitute de către proprietarul fondului
dominant. Această obligaţie poate fi corespunzătoare unui drept de
creanţă sau poate să aibă caracter propter

1344
În sensul că acest drept este imprescriptibil, dar fără a se preciza natura sa potestativă, D.
Alexandresco, op. cit., p. 840, text şi nota 4; G.N. Luţescu, op. cit., p. 658.
1345
S-a apreciat că acest drept este recunoscut de legiuitor nu în interes particular, ci în interesul general
al societăţii; în acest sens, D. Alexandresco, op. cit., p. 840, text şi nota 5.
1346
Pentru alte exemple concrete ale obligaţiei negative care revine proprietarului fondului aservit, D.
Alexandresco, op. cit., p. 836, text şi notele 2-6; p. 837, text şi nota 1.
 (547)

rem. În acest ultim caz, proprietarul fondului aservit se poate elibera de

obligaţia propter rem „lăsând fondul supus în dispoziţia proprietarului
fondului căruia i se cuvine servitutea”, cum se precizează expres în
partea finală a art. 632 C. civ. Acest text legal se referă la o obligaţie
propter rem, întrucât foloseşte expres termenul sarcină, or obligaţia de
a face care este privită ca o sarcină legată de un bun are caracter
propter rem, transmiţându-se deci o dată cu transmiterea fondului
aservit1347. Altfel spus, acest text legal reglementează un mod de
pierdere a dreptului de proprietate asupra fondului aservit, respectiv
renunţarea la dreptul de proprietate. Din text mai rezultă că fondul
aservit este lăsat la dispoziţia proprietarului fondului dominant. Sub
acest aspect, textul reglementează şi un mod de dobândire a
dreptului de proprietate asupra fondului aservit de către proprietarul
fondului dominant, tot printr-un act unilateral1348. Pe această cale, se
stinge nu numai obligaţia propter rem, ci şi servitutea. Proprietarul
fondului dominant nu poate refuza acest beneficiu decât dacă ar
renunţa el însuşi la dreptul său de servitute, caz în care titularul
fondului aservit şi-ar păstra dreptul său de proprietate reîntregit1349.
Printr-un argument a fortiori, s-a tras concluzia că proprietarul fondului
aservit se poate elibera nu numai de obligaţia propter rem, ci, în
absenţa unei asemenea obligaţii, chiar de servitute, renunţând la

1347
D. Alexandresco, op. cit., p. 831, text şi notele 1-3. Autorul evocă doctrina franceză potrivit căreia,
dacă în actul de naştere a obligaţiei proprietarului fondului aservit nu se precizează expres că ea
corespunde unui drept de creanţă, se prezumă caracterul propter rem.
1348
Concluzia existenţei a două acte juridice unilaterale, unul de renunţare la dreptul de proprietate şi
altul de acceptare a acestui drept, poate fi desprinsă şi din doctrina franceză citată de D. Alexandresco,
op. cit., p. 832, nota 2. Tocmai de aceea s-a apreciat, în această concepţie, că acest mod de transmitere
a dreptului de proprietate este supus transcrierii.
1349
Într-o altă concepţie, refuzul de a accepta dreptul de proprietate asupra fondului aservit de către
proprietarul fondului dominant nu este condiţionat de renunţarea la dreptul de servitute (ibidem).
dreptul său de proprietate în favoarea proprietarului fondului
dominant1350.
Dacă proprietarul fondului aservit săvârşeşte o faptă ilicită prin care
încalcă dreptul de servitute şi cauzează un prejudiciu proprietarului
fondului dominant, el are obligaţia de natură delictuală de a repara
prejudiciul respectiv.

231. Stingerea dreptului de servitute.

A. Clasificarea modurilor de stingere a servitutilor.

a) Criteriul temeiului juridic. În funcţie de acest criteriu,

distingem între modurile de stingere prevăzute în reglementarea
legală specifică servitutilor şi moduri de stingere care decurg din
anumite principii ale dreptului1351. În

(548)

prima categorie intră imposibilitatea materială de exercitare a dreptului

de servitute (art. 636 C. dv.), confuziunea (art. 638 C. dv.) şi neuzul sau
prescripţia extinctivă (art. 639-643 C. dv.). În cea de-a doua categorie intră
îndeplinirea termenului sau a condiţiei în ipoteza în care servitutea a fost
constituită pentru un timp determinat sau sub o condiţie rezolutorie,
renunţarea la servitute, renunţarea la dreptul de proprietate asupra
fondului aservit, desfiinţarea cu efect retroactiv a titlului constitutiv al
servitutii sau a titlului de proprietate al titularului fondului dominant1352

1350
D. Alexandresco, op. cit., p. 832 şi 833, text şi nota 1.
1351
Pentru acest criteriu de clasificare, D. Alexandresco, op. cit., p. 850. Acest criteriu este preferabil,
sub aspectul rigorii logicii juridice, criteriului sferei de aplicare, în funcţie de care se distinge între
moduri generale şi moduri specifice de stingere a servitutilor (pentru acest ultim criteriu, G.N. Luţescu,
op. cit., p. 659). De exemplu, prescripţia extinctivă nu este un mod specific de stingere a servitutilor, ea
aplicându-se şi dreptului de uzufruct, dreptului de uz şi dreptului de abitaţie.
1352
Pentru acest mod de stingere al dreptului de servitute, G.N. Luţescu, op. cit., p.659.
ori al titularului fondului aservit1353, dacă acesta este anterior titlului de
constituire a servitutii, convenţia părţilor şi exproprierea fondului
aservit1354. Acest ultim mod de stingere a dreptului de servitute este,
cum am văzut1355, asimilat pieirii juridice a bunului. În ipoteza
servitutilor urbane, pieirea clădirii care are calitatea de fond dominant
duce de asemenea la stingerea servitutii, în general, pieirea
definitivă a unuia dintre fonduri, fie a celui dominant, fie a celui
aservit, duce la stingerea dreptului de servitute, în timp ce
imposibilitatea temporară de exercitare a dreptului de servitute duce
doar la suspendarea acestui drept.
În cazul dreptului de servitute, care, prin natura sa, este un
drept perpetuu, moartea persoanei fizice sau reorganizarea ori
dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice nu constituie un mod de
stingere, spre deosebire de situaţia drepturilor de uzufruct, de uz şi
de abitaţie, care sunt drepturi esenţialmente temporare. De
asemenea, abuzul de folosinţă nu duce la stingerea dreptului de
servitute1356, dar poate întemeia o acţiune în despăgubiri pe temei
delictual.
b) Criteriul obiectului modurilor de stingere. În funcţie de acest
criteriu, distingem între moduri prin care se stinge însuşi dreptul de
servitute şi moduri prin care se stinge numai o anumită formă de
exercitare a dreptului de servitute. Acest criteriu este expres prevăzut
în art. 641 C. civ., dar numai în legătură cu prescripţia. În realitate,
acest criteriu poate fi aplicat şi altor moduri de stingere a dreptului de
servitute. În prima categorie intră acele moduri prin care dreptul de
servitute se stinge integral, astfel încât nu mai poate fi exercitat în nici
1353
D. Alexandresco, op. cit., p. 853.
1354
Dreptul de servitute, înţeles ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, este in compatibil cu
dreptul de proprietate publică, deci el se stinge ca efect al exproprierii. Pentru această problemă,
supra, nr. 197.
1355
Supra, nr. 218.
1356
G.N. Luţescu, op. cit., p. 659.
un mod, în cea de-a doua categorie intră acele moduri care sting numai
una sau alta dintre formele de exercitare a dreptului de servitute, fără
a se stinge însă acest drept în ansamblul său. De exemplu, în cazul
unei servituti de a nu construi pe un anumit teren, dacă proprietarul
fondului aservit a construit totuşi pe o parte din teren, iar proprietarul
fondului dominant nu a cerut demolarea lucrărilor timp de treizeci de
ani, dreptul de servitute va subzista numai în legătură

(549)

cu restul terenului, stingându-se însă în legătură cu partea de

teren pe care s-a construit1357.
Toate aceste moduri de stingere a dreptului de servitute, cu
excepţia prescripţiei extinctive, sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi
servitutilor în sens larg, aşadar, chiar şi servitutilor care sunt
modalităţi legale sau voluntare de exercitare a dreptului de
proprietate privată imobiliară în raporturile de vecinătate.

B. Moduri de stingere prevăzute în reglementarea specifică

servitutilor.

a) Imposibilitatea materială de exercitare a dreptului de

servitute. Potrivit art. 636 C. civ., „Servitutile încetează când
lucrurile se găsesc în astfel de stare, încât servitutea nu se mai
poate exercita”. În continuare, în art. 637 C. civ., se adaugă că „ele
renasc dacă lucrurile sunt restabilite într-un chip încât servitutile să
se poată exercita, afară numai de nu ar fi trecut un spaţiu de timp
îndestulător spre a se putea presupune că s-a desfiinţat servitutea,
1357
Pentru acest exemplu şi altele asemănătoare, D. Alexandresco, op. cit., p. 881-886.
după cum se zice la art. 640”. O aplicaţie particulară a art. 637 C.
civ., chiar dacă se referă la orice servitute în sens larg, inclusiv la
cele care nu sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate
privată, este prevăzută în art. 601 C. civ.: „Când se reclădeşte un
zid comun sau o casă, toate servitutile active şi pasive se perpetuă
în privirea noului zid sau a noii case, fără a se putea însă
îngreuna, dacă reclădirea s-a făcut mai înainte de împlinirea
prescripţiei.”
Interpretarea sistematică a acestor texte legale duce la
concluzia că imposibilitatea materială de exercitare a dreptului de
servitute nu determină chiar stingerea acestui drept, ci numai
suspendarea sa. Altfel spus, este vorba de un efect temporar. Într-
adevăr, dacă împrejurarea de fapt care determină imposibilitatea
materială de exercitare a dreptului de servitute are valoarea pieirii
totale şi definitive a bunului care formează obiectul acestui drept,
stingerea dreptului de servitute nu se mai întemeiază pe
dispoziţiile art. 636 C. civ., ci pe această cauză mai generală de
stingere a drepturilor reale principale. Pe de altă parte, dacă
imposibilitatea materială de exercitare a servitutii durează peste
treizeci de ani, ea se stinge prin prescripţie, conform art. 639 C.
civ. (în mod eronat în art. 637 C. civ. se face trimitere la art. 640 C.
civ.)1358.
De exemplu, în situaţia în care este inundat terenul asupra
căruia apasă o servitute de trecere sau de păşunat, se suspendă
exercitarea dreptului de servitute, dar ea poate fi reluată în
momentul în care apele se retrag. Dacă însă această situaţie
durează mai mult de treizeci de ani, servitutea se stinge prin
prescripţie extinctivă. Cum s-a observat, într-o asemenea ipoteză,
1358
G.N. Luţescu, op. cit., p. 660 şi 661.
deşi există un obstacol obiectiv de exercitare a dreptului de
servitute, cursul prescripţiei nu este oprit, întrucât nu este vorba
de un obstacol de drept, ci de unul de fapt 1359.
b) Confuziunea. Conform art. 638 C. civ., „Orice servitute
este stinsă când fondul către care este datorită şi acela ce o
datoreşte cad în aceeaşi mână”. Spre

(550)

deosebire de consolidare, care operează numai în persoana

titularului dreptului de uzufruct, de uz sau de abitaţie, confuziunea
presupune încetarea dreptului de servitute în oricare dintre
următoarele trei ipoteze: proprietarul fondului dominant
dobândeşte şi dreptul de proprietate asupra fondului aservit;
proprietarul fondului aservit dobândeşte şi dreptul de proprietate
asupra fondului dominant; o terţă persoană dobândeşte atât dreptul
de proprietate asupra fondului aservit, cât şi dreptul de proprietate
asupra fondului dominant1360. În măsura în care aceeaşi persoană
are în patrimoniu dreptul de proprietate asupra ambelor fonduri,
dispare una dintre caracteristicile esenţiale ale dreptului de
servitute, respectiv ca fondurile să aparţină unor proprietari diferiţi.
Cât timp este vorba de un proprietar unic, nu se mai pune problema
existenţei dreptului de servitute, întrucât nemini res sua servit.
Totuşi, în ipoteza confuziunii, dreptul de servitute poate să
renască dacă se desfiinţează cu efect retroactiv, pe orice cale, titlul de
proprietate care a dus la confuziune.
Mai mult, în ipoteza în care persoana care a reunit în
patrimoniul său ambele fonduri înstrăinează apoi unul dintre ele,
1359
D. Alexandresco, op. cit., p. 859 şi 860, text şi nota 2.
1360
D. Alexandresco, op. cit., p. 862; G.N. Luţescu, op. cit., p. 661.
servitutea renaşte, dacă nu are caracter neaparent şi dacă nu s-a
prevăzut o clauză contrară în actul de înstrăinare. Această concluzie
este sprijinită pe dispoziţiile art. 627 C. civ. care, cum am văzut,
precizează că, în cazul servitutilor aparente, înstrăinarea uneia dintre
proprietăţi duce la naşterea, respectiv la renaşterea dreptului de
servitute, în absenţa unei clauze contrare.
Aşadar, confuziunea este un mod de stingere a dreptului de
servitute numai dacă aceasta are caracter neaparent şi o
împrejurare care suspendă dreptul de servitute când aceasta are
caracter aparent1361.
c) Prescripţia extinctivă. Conform art. 639 C. civ., „Servitutea este
stinsă prin neuz în curs de treizeci de ani”. Textul reglementează
stingerea dreptului de servitute prin prescripţie extinctivă (neuz).
Termenul de prescripţie este de treizeci de ani, textul fiind sub acest
aspect o aplicaţie particulară a regulii înscrise în art. 1890 C. civ.,
potrivit căreia drepturile reale principale, cu excepţia dreptului de
proprietate, se prescriu, sub aspect extinctiv, în termen de treizeci
de ani.
Acest mod de stingere a dreptului de servitute se aplică
tuturor servitutilor constituite prin fapta omului, indiferent dacă
acestea sunt sau nu veritabile dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate privată. De asemenea, nu se face distincţie în funcţie de
caracterul aparent sau neaparent, continuu sau necontinuu1362. În
schimb, prescripţia extinctivă nu duce la stingerea ser-

(551)

1361
D. Alexandresco, op. cit., p. 864-866; G.N. Luţescu, op. cit., p. 661 şi 662.
1362
D. Alexandresco, op. cit., p. 867, text şi nota 4; G.N. Luţescu, op. cit., p. 662, text şi nota 2.
vituţilor naturale şi legale, întrucât acestea sunt moduri normale de
exercitare a dreptului de proprietate în raporturile de vecinătate, cu
caractere de limite legale ale exercitării acestui drept1363. Ca urmare,
nu este posibilă stingerea lor prin neuz. De altfel, neuzul este legat de
însăşi substanţa exercitării unui drept subiectiv civil, iar nu de ideea de
limită a acestei exercitări.
Neuzul duce la stingerea dreptului de servitute indiferent
dacă este voluntar sau silit. În primul caz, este vorba de pasivitatea
titularului dreptului de servitute în legătură cu exercitarea
prerogativelor substanţiale pe care i le conferă acest
dezmembrământ. Stingerea dreptului de servitute a fost explicată în
legătură cu neuzul silit, adică determinat de o cauză obiectivă, prin
pasivitatea titularului dreptului de servitute în exercitarea
prerogativei procedurale, adică a dreptului material la acţiune prin
intermediul căruia poate solicita obligarea proprietarului fondului
aservit să readucă fondul în starea iniţială, necesară pentru
exercitarea dreptului de servitute1364. Este de observat că, în ambele
ipoteze, neuzul dreptului de servitute are fie semnificaţia de
reîntregire a atributelor proprietăţii în persoana titularului fondului
aservit, fie semnificaţia preluării posesiei, ca stare de fapt
corespunzătoare dreptului de servitute, de către o terţă persoană. Se
confirmă şi în această situaţie ideea asocierii neuzului unui drept real
cu preluarea posesiei corespunzătoare de către o altă persoană
decât titularul dreptului pentru a face posibilă prescripţia
extinctivă1365.

1363
D. Alexandresco, op. cit., p. 867, text şi nota 3 (acest autor restrânge însă sfera aplicării acestui mod
de stingere la servitutile convenţionale, fără a ex plica însă de ce sunt înlăturate servitutile constituite
prin uzucapiune sau prin destinaţia proprietarului); G.N. Luţescu, op. cit., p. 662 şi 663.
1364
G.N. Luţescu, op. cit., p. 663, text şi nota 2.
1365
Pentru această problemă, supra, nr. 73,120, lit. A şi 217.
 În legătură cu calculul termenului de prescripţie, în art. 640 C.
civ. se precizează că „Aceşti treizeci de ani se numără după osebite
feluri de servituti, sau din ziua din care a încetat de a se folosi de
dânsa când este vorba de servituti necontinue, sau din ziua de
când s-a făcut un act contrar servitutii continue”.
Aşadar, acest text distinge în funcţie de caracterul continuu sau
necontinuu al dreptului de servitute.
În cazul unei servituti continue, deci care nu are nevoie de
faptul continuu pozitiv al titularului fondului dominant, termenul de
treizeci de ani începe să curgă din ziua în care s-a săvârşit un act
contrar unei asemenea servituti, indiferent dacă acest act a fost
săvârşit pe fondul dominant sau pe cel aservit1366. De exemplu, în
cazul unei servituti care permite titularului fondului dominant să
planteze arbori înalţi la o distanţă mai mică faţă de hotar decât aceea
prevăzută de lege, astfel încât i se îngăduie să exercite un adevărat
drept de dispoziţie materială asupra fondului aservit, dacă arborii
sunt tăiaţi de proprietarul

(552)

prietarul fondului dominant sau de o altă persoană 1367 şi nu sunt

replantaţi timp de treizeci de ani, dreptul de servitute se stinge.
Proba faptului contrar dreptului de servitute trebuie să fie făcută de
proprietarul fondului aservit.
Termenul de treizeci de ani începe să curgă, în cazul
servitutilor necontinue, din ziua în care proprietarul fondului dominant
a încetat să exercite prerogativele pe care i le conferă asemenea
1366
D. Alexandresco, op. cit., p. 875, text şi nota 3.
1367
S-a apreciat că actul contrar exercitării servitutii poate fi săvârşit nu numai de proprietarul fondului
aservit, ci şi de proprietarul fondului dominant sau de către un terţ, ori poate consta chiar într-un caz
fortuit sau de forţă majoră. În acest sens, D. Alexandresco, op. cit., p. 875, text şi nota 4.
servituti. De exemplu, în cazul unei servituti de trecere constituită prin
convenţia părţilor, termenul de prescripţie începe să curgă din ziua
exercitării ultimului act de trecere. Dacă dreptul de servitute nu a fost
deloc exercitat, termenul de prescripţie începe să curgă din ziua
constituirii sale1368. În favoarea proprietarului fondului aservit operează
o prezumţie de neexercitare a servitutilor necontinue. Altfel spus,
proprietarul fondului dominant trebuie să dovedească actele materiale
de exercitare a dreptului de servitute, astfel încât între momentul
dobândirii dreptului de servitute şi momentul la care se invocă
prescripţia extinctivă să nu fi trecut o perioadă mai mare de treizeci de
ani între aceste acte de exercitare. Desigur, proprietarul fondului aservit
poate administra probe prin care să combată probele înfăţişate de
proprietarul fondului dominant1369.
Conform art. 641 C. civ., „Modul servitutii se poate prescrie ca
şi servitutea şi cu acelaşi chip”. Acest text legal este temeiul
recunoaşterii stingerii parţiale a dreptului de servitute în ipoteza în
care neuzul acesteia este doar parţial1370. Deşi această soluţie
contrazice ideea indivizibilităţii dreptului de servitute, ea apare ca o
excepţie legală de la acest principiu. Întrucât excepţiile sunt de
strictă interpretare, aplicarea soluţiei stingerii parţiale a dreptului de
servitute prin prescripţia extinctivă a fost restrânsă la situaţia
existenţei unui obstacol material, obiectiv, în calea exercitării acestui
drept; dimpotrivă, dacă neuzul parţial ar apărea ca o pură facultate,
deci s-ar datora voinţei exclusive a titularului dreptului de servitute,
nu mai operează prescripţia parţială1371.

1368
D. Alexandresco, op. cit., p. 872, text şi nota 1.
1369
G.N. Luţescu, op. cit., p. 666.
1370
Pentru prescripţia modului servitutilor, D. Alexandresco, op. cit., p. 881-886.
1371
Această interpretare este rodul jurisprudenţei franceze. în acest sens, G.N. Luţescu, op. cit., p. 665
şi 666, text şi nota 1.
 Regula indivizibilităţii servitutii sub aspect activ este însă
consacrată în dispoziţiile art. 642 şi 643 C. civ. Conform dispoziţiilor
cuprinse în aceste texte, chiar dacă dreptul de servitute este
exercitat numai de către unul dintre coproprietari, prescripţia nu
operează împotriva nici unuia dintre aceştia, iar cauza de suspendare
care operează în favoarea unuia dintre coproprietari profită tuturor
celorlalţi.

(553)

232. Noţiunea dreptului de superficie.

Calificarea dreptului de superficie ca dezmembrământ al

dreptului de proprietate privată1372 este, în dreptul modern, spre
deosebire de dreptul roman1373, rezultatul unei aproximări juridice, într-
adevăr, în forma sa deplină, care este forma principală, dreptul de
superficie este un drept real complex, care include în conţinutul său
juridic atributele dreptului de proprietate asupra unei construcţii,
plantaţii sau lucrări, precum şi prerogativa folosinţei şi, în mod limitat,
prerogativele posesiei şi dispoziţiei asupra terenului pe care se află
construcţia, plantaţia sau lucrarea, teren care se află însă în
proprietatea altei persoane decât titularul dreptului de superficie.
Rezultă că, în realitate, nu dreptul de superficie, în ansamblul său,
este un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată. Numai
1372
Pentru această calificare, L. Pop, op. cit., p. 185. Implicit, această calificare este dată de toţi cei care
includ dreptul de superficie în categoria dezmembrămintelor proprietăţii (C. Hamangiu, I. Rosetti
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 508-510; C. Stătescu, op. cit., p. 823-827; E. Chelaru, op. cit., p.
181-183; C. Bîrsan, op. cit., p. 297-301; L. Pop, op. cit., p. 185-190).
1373
În dreptul roman, dreptul de superficie a fost recunoscut pe cale pretoriană, dar nu ca o reunire a
dreptului de proprietate asupra construcţiei cu un drept de folosinţă asupra terenului, ci ca un drept de
folosinţă asupra terenului şi a construcţiei în schimbul unei redevenţe plătite proprietarului terenului,
care era şi proprietar al construcţiei în virtutea dreptului de accesiune. în acest sens, P.F. Girard, op.
cit., p. 382-384; I.C. Cătuneanu, op. cit., p. 261 şi 262; C.St. Tomulescu, op. cit., p. 197. Pentru istoria
dreptului de superficie, J.-Ph. Levy, A. Castaldo, op. cit., p. 358-360.
prerogativa folosinţei şi, în mod limitat, prerogativele posesiei şi
dispoziţiei asupra terenului se înfăţişează ca efect al dezmembrării
dreptului de proprietate privată asupra acestui bun.
Această situaţie particulară a dreptului de superficie,
concretizată în caracterul complex al conţinutului său juridic, explică
de ce, uneori, dreptul de superficie nu este înţeles ca un
dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, ci ca o
modalitate juridică a acestuia. Într-o asemenea concepţie, dreptul de
superficie este rezultatul suprapunerii dreptului de proprietate
asupra construcţiei, plantaţiei sau lucrării aparţinând unei anumite
persoane şi a dreptului de proprietate asupra terenului aparţinând altei
persoane1374. Suprapunerea celor două drepturi de proprietate nu
exprimă însă nimic prin ea însăşi sub aspect juridic. Dreptul de
superficie nu este rezultatul unei simple suprapuneri a celor două
drepturi de proprietate, întrucât, în ipoteze diferite, această
suprapunere prilejuieşte, fără a fi însă şi cauza suficientă, efecte
juridice diferite, într-o ipoteză, această suprapunere permite aplicarea
principiului accesiunii imobiliare artificiale, în timp ce, în ipoteza
analizată, se naşte un drept de superficie. Acest efect juridic este
posibil nu numai datorită suprapunerii dreptului

(554)

de proprietate asupra unei construcţii, plantaţii sau lucrări aparţinând

unei anumite persoane cu dreptul de proprietate asupra unui teren
aparţinând unei alte persoane, ci şi, în primul rând, datorită
dezmembrării acestui ultim drept1375. Ideea de dezmembrare, iar nu
ideea de suprapunere explică diferenţa dintre dreptul de superficie şi
1374
G.N. Luţescu, op. cit., p. 376-387; M. Nicolae, op. cit., p. 398.
1375
C. Bîrsan, op. cit., p. 297 şi 298.
dreptul de accesiune imobiliară artificială. De asemenea, această
idee explică de ce nu este posibilă încetarea dreptului de superficie
prin partaj. Drepturile suprapuse nu pot fi pur şi simplu separate cât
timp există dezmembrarea. În plus, chiar ideea de suprapunere a
drepturilor nu se confundă cu ideea de coproprietate1376.
În concluzie, dreptul de superficie, în forma sa deplină, este
dreptul real principal imobiliar care reuneşte, în conţinutul său juridic,
dreptul de proprietate asupra unei construcţii sau plantaţii, precum şi
un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren
aparţinând altei persoane decât titularul dreptului de superficie,
dezmembrământ care reuneşte folosinţa şi, în mod limitat, posesia şi
dispoziţia asupra terenului sau a unei părţi din acesta. Exercitarea
dreptului de superficie va fi ţărmurită nu numai de limitele materiale
şi juridice ale dreptului de proprietate asupra construcţiei sau
plantaţiei, ci şi de cele ale dreptului de proprietate asupra terenului
care au legătură cu exercitarea dreptului de servitute.
Deşi, de regulă, este evocat numai dreptul de folosinţă asupra
terenului ca atribut care intră în conţinutul juridic al dreptului de
superficie, am văzut1377 că orice dezmembrământ al dreptului de
proprietate privată presupune existenţa lui jus possidendi, dar într-o
formă specifică fiecărui dezmembrământ, care nu se confundă cu jus
possidendi din conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată. Ca
urmare, acea parte din conţinutul juridic al dreptului de superficie care
este un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra terenului
nu se reduce la dreptul de folosinţă, ci cuprinde şi posesia specifică
asupra terenului. Altfel spus, şi în acest caz jus possidendi, ca atribut al

1376
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 509; G.N. Luţescu, op. cit., p. 386,
text şi nota 4; C. Stătescu, op. cit., p. 824.
1377
Supra, nr. 197.
dreptului de proprietate privată, este divizat între nudul proprietar şi
superficiar, cum mai este denumit titularul dreptului de superficie.
Mai mult, dreptul de superficie include în conţinutul său juridic
şi o parte din atributul dispoziţiei asupra terenului, nu numai sub
aspect material, ci şi sub aspect juridic. Astfel, sub primul aspect,
titularul dreptului de superficie poate amenaja terenul în vederea
construirii sau a plantării, ceea ce presupune o transformare
materială a bunului. Sub cel de-al doilea aspect, partea care este
dezmembrată din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra
terenului şi care este inclusă în conţinutul juridic al dreptului de
superficie poate fi transmisă o dată cu dreptul de superficie către
terţe persoane.

(555)

Pe lângă forma sa deplină, care este forma sa principală,

dreptul de superficie se înfăţişează şi într-o formă incipientă, care este
forma sa secundară. Este posibil ca dreptul de superficie să se
constituie înainte de existenţa construcţiei sau a plantaţiei1378.
Proprietarul terenului constituie dreptul de superficie în favoarea unei
alte persoane, respectiv dezmembrează dreptul său de proprietate
asupra terenului, transmiţând persoanei respective folosinţa şi, în mod
limitat, posesia şi dispoziţia asupra terenului, urmând ca lucrările de
construire sau plantare să se desfăşoare ulterior. Toate aceste
prerogative transmise superfi-ciarului au în vedere deci construirea
sau/şi plantarea pe teren în condiţiile prevăzute în actul juridic de
constituire a dreptului de superficie. În această formă incipientă,

1378
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 824.
dreptul de superficie se prezintă ca un dezmembrământ propriu-zis al
dreptului de proprietate privată asupra terenului.

233. Temeiul legal al dreptului de superficie.

Drepturile reale, spre deosebire de drepturile de creanţă, trebuie

să fie consacrate de legiuitor1379. Această trăsătură a drepturilor reale
stă la baza controversei privind existenţa dreptului de superficie în
sistemul drepturilor reale principale din dreptul civil român.
Iniţial, existenţa dreptului de superficie a fost contestată,
întrucât nu există în Codul civil român o reglementare specială a
acestui drept real principal. Mai mult, s-a observat că, în momentul în
care a fost tradus în limba română art. 553 din Codul civil francez1380,
al cărui corespondent este art. 492 din Codul civil român, a fost omisă
dispoziţia finală, care împiedică accesiunea imobiliară artificială în
ipoteza în care un terţ ar putea să fi dobândit proprietatea asupra
subsolului unei clădiri sau asupra oricărei alte părţi din clădire. S-a
tras deci concluzia că legiuitorul român nu a dorit să recunoască
existenţa dreptului de superficie, concluzie întărită şi prin refuzul
legiuitorului de a prelua în Codul civil român dispoziţiile art. 664 din
Codul civil francez, care reglementează situaţia clădirilor cu mai multe
etaje aparţinând unor proprietari diferiţi1381.
De fapt, opţiunea legiuitorului român în momentul în care nu a
preluat partea finală a art. 553 şi nici textul art. 664 din Codul civil

1379
Supra, nr. 31, lit. H.
1380
Pentru dreptul de superficie în sistemul dreptului civil francez, L. Josserand, op. cit., p.
799,836,1014-1016; Al. Weill, E Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 821-827; G. Cormi, op. cit., p. 598 şi
599; C. Atias, op. cit, p. 66.
1381
C. Nacu, op. cit., p. 237 şi 373. În sprijinul tezei că legiuitorul român nu a dorit să recunoască
existenţa dreptului de superficie au fost invocate şi dispoziţiile art. 471, 479, 494 şi 1750 din Codul
civil român. Pentru critica aprofundată a argumentelor extrase din aceste texte legale, G.N. Luţescu, op.
cit., p. 377-385; totuşi, nu poate fi acceptată ideea acestui autor potrivit căreia pot fi create şi alte
drepturi reale pe lângă cele recunoscute de legiuitor.
francez nu are semnificaţia nerecunoaşterii existenţei dreptului de
superficie1382. În realitate, dispoziţiile

(556)

art. 492 din Codul civil român, corespondentul art. 553 din Codul civil
francez, constituie temeiul legal al existenţei dreptului de superficie.
Potrivit art. 492 C. civ., „Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în
pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către
proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa, şi că sunt ale lui, până ce
se dovedeşte din contra”. Acest text conţine aşadar o regulă şi o
excepţie. Regula consacră dreptul de accesiune imobiliară artificială,
iar excepţia permite dovedirea existenţei dreptului de superficie.
Dovada contrară dreptului de accesiune înseamnă tocmai dovada
dreptului de superficie. Legiuitorul recunoaşte deci că, în anumite
situaţii, proprietarul terenului nu este şi proprietarul construcţiei sau
plantaţiei. Altfel spus, din suprapunerea dreptului de proprietate
asupra terenului aparţinând unei persoane cu dreptul de proprietate
asupra construcţiei sau plantaţiei aparţinând unei alte persoane nu
mai rezultă dreptul primului proprietar de a beneficia de accesiunea
imobiliară artificială, dobândind şi dreptul de proprietate asupra
construcţiei sau plantaţiei, ci chiar dreptul de superficie, care
reuneşte în conţinutul său juridic dreptul de proprietate asupra

1382
În legătură cu partea finală a art. 553 C. civ. fr., s-a apreciat că ea este inutilă, redac torii Codului
civil român însuşindu-şi observaţiile lui Marcade (C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu,
op. cit., p. 509; G.N. Luţescu, op. cit., p. 379). într-adevăr, partea finală a art. 553 C. civ. fr. cuprinde
doar un exemplu, ca aplicaţie a ideii că se poate face dovada contrară dreptului de accesiune imobiliară
artificială. Cât priveşte renunţarea la dispoziţiile art. 664 C. civ. fr., ea este explicabilă prin aceea că
redactorii Codului civil român nu au anticipat dezvoltarea urbană ulterioară prin creşterea numărului
clădirilor cu mai multe etaje (G.N. Luţescu, op. cit., p. 380).
construcţiei sau plantaţiei şi un dezmembrământ al dreptului de
proprietate asupra terenului1383.
Ulterior, legiuitorul a recunoscut existenţa dreptului de
superficie. Astfel, în art. 11 din Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie
1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare1384 şi în
art. 21 din Legea nr. 7/19961385, dreptul de superficie este menţionat
alături de celelalte drepturi reale imobiliare care trebuie să fie
intabulate în cartea funciară. Tot astfel, în art. 22 din Decretul nr.
167/1958 este amintit şi dreptul de superficie. Este adevărat că în
toate aceste texte legale dreptul de superficie a fost doar evocat,
fără a fi însă reglementat, cel puţin la nivel de principiu. Totuşi, ţinând
seama de structura juridică a dreptului de superficie, care reuneşte
dreptul de proprietate asupra construcţiei sau plantaţiei şi un
dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra terenului,
practica judiciară1386 şi doctrina au conturat atât noţiunea,

(557)

cât şi caracterele, modurile de naştere, exercitarea şi modurile de

stingere ale acestui drept real principal.

234. Caracterele juridice ale dreptului de superficie.

1383
D. Alexandresco, op. cit., p. 334, text şi notele 3 şi 4, şi 335; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 166; C.
Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 509; G.N. Luţescu, op. cit., p. 379 şi 380; C.
Stătescu, op. cit., p. 824 şi 825; E. Chelaru, op. cit., p. 181; C. Bîrsan, op. cit., p. 297; L. Pop, op. cit.,
p. 185.
1384
Publicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938, abrogat prin Legea
nr. 7/1996.
1385
Supra, nr. 37, lit. C, nota 64.
1386
Pentru jurisprudenţa mai veche, G.N. Luţescu, op. cit., p. 383 şi 384, text şi nota 1. Pentru
jurisprudenţa mai recentă, Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 19/1960, în Culegere de decizii
1960, p. 26; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1681/1977, în Revista română de drept nr. 3/1978, p. 61; dec.
nr. 556/1979, în Revista română de drept nr. 8/1979, p. 55; dec. nr. 903/1983, în Revista română de
drept nr. 5/1983, p. 73; dec. nr. 1261/1982, în Revista română de drept nr. 7/1983, p. 58; C. S. ]., s. civ.,
dec. nr. 893/1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 62.
 Din definiţia dreptului de superficie rezultă caracterele
juridice care ţin de esenţa sa: este un drept real principal
imobiliar; este rezultatul dezmembrării dreptului de proprietate
privată şi, în forma sa deplină, al suprapunerii dreptului de
proprietate asupra terenului şi a dreptului de proprietate asupra
construcţiei sau/şi plantaţiei sau lucrării; are un conţinut juridic
variabil, în funcţie de forma sa incipientă sau deplină şi în funcţie
de întinderea dezmembrării dreptului de proprietate asupra
terenului; este imprescriptibil. La aceste caractere care ţin de
esenţa dreptului de superficie, se adaugă caracterul perpetuu, care
ţine însă numai de natura sa1387. Cât priveşte posibilitatea dobândirii
dreptului de superficie prin prescripţie achi-zitivă, aceasta nu se
referă la un caracter specific al acestui drept real principal 1388, ci la
un mod de dobândire a drepturilor reale principale în general.

A. Dreptul de superficie este un drept real principal

imobiliar.

Atât în forma sa deplină, cât şi în forma sa incipientă, dreptul

de superficie, ca drept real principal, se poate constitui numai
asupra unor bunuri imobile. El poate avea ca obiect, în forma
incipientă, terenul, iar apoi, în forma deplină, şi construcţia sau/şi
plantaţia sau lucrarea. Este posibil ca proprietarul terenului să
cedeze prerogativele sale asupra subsolului terenului, păstrându-
le pe cele asupra solului, sau să păstreze prerogativele asupra
subsolului şi să le cedeze pe cele asupra solului 1389.
1387
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 509; L. Josserand, op. cit., p. 1015.
1388
G.N. Luţescu, op. cit., p. 386.
1389
Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 824.
 B. Dreptul de superficie este rezultatul dezmembrării
dreptului de proprietate asupra terenului şi, informa sa
deplină, al suprapunerii acestui drept cu dreptul de pro-
prietate asupra construcţiei sau/şi plantaţiei sau lucrării.

Indiferent de forma sa, dreptul de superficie este, în primul

rând, rezultatul dezmembrării dreptului de proprietate asupra
terenului. întinderea dezmembrării este diferită, în funcţie de
circumstanţe. Sub aspect juridic, această dezmembrare vizează
întotdeauna folosinţa şi, în mod limitat, posesia şi dispoziţia asupra
terenului. Sub aspect material însă, întinderea exercitării acestor
prerogative este diferită. Ele pot fi exercitate numai asupra solului
sau numai asupra subsolului sau atât asupra solului, cât şi asupra
subsolului, asupra integralităţii acestora sau asupra unei părţi din
acestea1390.

(558)

În momentul în care construcţia, plantaţia sau altă lucrare este

realizată pe sol sau în subsol, dreptul de superficie apare şi ca rezultat
al suprapunerii dreptului de proprietate asupra terenului cu dreptul
de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau lucrării.

1390
S-a spus astfel că dreptul de superficie este fie complet când poartă asupra tuturor construcţiilor,
plantaţiilor sau lucrărilor aflate pe suprafaţa terenului, fie incomplet când este restrâns la o anumită
lucrare, construcţie sau plantaţie sau la o parte din aceasta (G.N. Luţescu, op. cit., p. 377). Sub primul
aspect, ar fi de adăugat că dreptul de superficie este complet când poartă nu numai asupra suprafeţei, ci
şi asupra subsolului terenului. în plus, dreptul de superficie nu poartă atât asupra suprafeţei terenului,
cât asupra a ceea ce se află pe această suprafaţă, întinzându-se deci asupra spaţiului situat deasupra
terenului, în limitele materiale şi legale admise (C. Bîrsan, op. cit., p. 297, nota 1).
 C. Dreptul de superficie are un conţinut juridic
variabil, în funcţie deforma sa incipientă sau deplină,
precum şi în funcţie de întinderea dezmembrării
dreptului de proprietate asupra terenului.

Acest conţinut juridic variază, mai întâi, în funcţie de forma

incipientă sau deplină a dreptului de superficie. Am văzut că în forma
sa incipientă, adică înainte de realizarea construcţiei, plantaţiei sau
lucrării, dreptul de superficie se prezintă doar ca un
dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra terenului.
Ulterior, în forma sa deplină, dreptul de superficie include în
conţinutul său juridic şi dreptul de proprietate asupra construcţiei,
plantaţiei sau lucrării. În ambele sale forme, dreptul de superficie
presupune dezmembrarea dreptului de proprietate asupra terenului.
Această dezmembrare priveşte prerogativa folosinţei şi, în mod
limitat, prerogativele posesiei şi dispoziţiei. Superficiarul stăpâneşte
terenul în această calitate, având deci o posesie, ca element de
drept, corespunzătoare dreptului de superficie. Totodată, el exercită
folosinţa şi dispoziţia asupra terenului în limitele stabilite prin izvorul
de constituire a acestui drept. Toate aceste prerogative asupra
terenului pot fi exercitate de superficiar numai în scopul realizării
construcţiei, plantaţiei sau lucrării şi, ulterior, al exercitării dreptului de
proprietate asupra acesteia. Dispoziţia juridică, ca atribut al dreptului
de superficie, presupune nu numai încheierea actelor juridice de
înstrăinare sau de grevare cu sarcini a construcţiei, plantaţiei sau
lucrării, ci şi a părţii din dreptul de superficie care constituie o
dezmembrare a dreptului de proprietate asupra terenului. Chiar
înainte de realizarea construcţiei, plantaţiei sau lucrării, dreptul de
superficie poate fi transmis sau grevat cu sarcini, spre deosebire de
dreptul de uzufruct, uz sau abitaţie, care este incesibil. Întotdeauna,
nudul proprietar păstrează cel puţin dreptul de a stăpâni bunul în
această calitate, având o posesie specifică, şi de a dispune juridic de
nuda proprietate. În plus, el poate păstra o parte din prerogativa
folosinţei şi o parte din prerogativa dispoziţiei materiale.
Dintr-un alt punct de vedere, dreptul de superficie are un
conţinut juridic variabil, în funcţie de limitele materiale ale
dezmembrării dreptului de proprietate asupra terenului. Această
întindere este stabilită în momentul constituirii dreptului de superficie,
în mod specific, ca efect al actului sau faptului juridic în sens
restrâns din care se naşte acest drept. Astfel, titularul dreptului de
superficie poate exercita prerogativele care îi revin în urma
dezmembrării dreptului de proprietate asupra terenului, în mod
complet sau parţial.

(559)

În primul caz, aceste prerogative sunt exercitate asupra

întregului teren, adică asupra subsolului şi solului (adică a
suprafeţei şi spaţiului suprateran), în limitele materiale şi
juridice. În cel de-al doilea caz, prerogativele sunt exercitate
numai asupra unei părţi din teren, respectiv asupra solului sau
a subsolului1391 sau a unei părţi din sol sau subsol.
Prin conţinutul său juridic, dreptul de superficie se
diferenţiază de toate celelalte drepturi reale principale.

1391
În acest caz, denumirea de superficie pare să fie improprie. În realitate, această denumire trebuie să
fie înţeleasă în cel mai larg sens cu putinţă, întrucât dreptul de superficie nu se reduce la ipoteza în care
are ca obiect o construcţie sau o lucrare realizată pe sol, ci include şi ipoteza în care aceasta este
realizată în subsol.
 D. Dreptul de superficie este imprescriptibil sub aspect
extinctiv.

Acest caracter are în vedere forma deplină a dreptului de

superficie. Într-adevăr, întrucât dreptul de proprietate asupra
construcţiei, plantaţiei sau lucrării este perpetuu şi deci
imprescriptibil sub aspect extinctiv, acest caracter se întinde şi
asupra părţii din dreptul de superficie care apare ca o
dezmembrare a dreptului de proprietate asupra terenului1392.
Este însă de discutat dacă, în forma sa incipientă, dreptul
de superficie rămâne imprescriptibil sub aspect extinctiv. Altfel
spus, dacă superficiarul nu realizează construcţia, lucrarea sau
plantaţia în termen de treizeci de ani, nudul proprietar poate
invoca prescripţia extinctivă? Răspunsul trebuie să fie afirmativ în
măsura în care imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv a
dreptului de superficie decurge din perpetuitatea dreptului de
proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau lucrării. Cât timp
aceasta nu a fost realizată, nu există un asemenea drept de
proprietate a cărui perpetuitate să se extindă şi asupra
elementelor care apar ca un dezmembrământ al dreptului de
proprietate asupra terenului.

E. Dreptul de superficie este un drept perpetuu prin

natura sa.

De regulă, dreptul de superficie se întinde pe întreaga

durată de existenţă a construcţiei, plantaţiei sau lucrării.
Perpetuitatea dreptului de proprietate asupra construcţiei,
1392
În sensul că dreptul de superficie este imprescriptibil sub aspect extinctiv, M. Nicolae, op. cit., p.
398 şi 401.
plantaţiei sau lucrării determină perpetuitatea dreptului de
superficie în ansamblul său. Acest caracter diferenţiază, alături
de conţinutul juridic, dreptul de superficie de dreptul de uzufruct,
uz sau abitaţie, precum şi de dreptul de concesiune constituit pe
temeiul dreptului de proprietate privată1393.

(560)

Caracterul perpetuu al dreptului de superficie ţine însă numai de

natura, iar nu de esenţa sa. Acest caracter subzistă numai în
absenţa unei dispoziţii contrare. O asemenea dispoziţie este
posibilă mai ales când dreptul de superficie este constituit prin act
juridic. Acesta poate să prevadă o anumită durată a dreptului de
superficie. Când actul juridic este încheiat sub condiţie rezolutorie
sau, dacă este vorba de un contract sinalagmatic, conţine
anumite obligaţii în sarcina superficiarului a căror neîndeplinire
poate duce la rezoluţiune, nu este afectat, de la bun început,
caracterul perpetuu al dreptului de superficie, ci însăşi existenţa
actului juridic. Numai ca urmare a desfiinţării actului juridic este
desfiinţat şi dreptul de superficie, în principiu, cu efect retroactiv. In
asemenea cazuri, pe această cale indirectă, este înlăturat
caracterul perpetuu al dreptului de superficie. Caracterul
temporar poate fi prevăzut pentru oricare dintre formele dreptului
de superficie, incipientă sau deplină. De exemplu, prin
contractul de constituire a dreptului de superficie în formă

1393
Este motivul pentru care nu împărtăşim concepţia potrivit căreia dreptul de conce siune constituit pe
temeiul dreptului de proprietate privată al statului sau al comunităţilor locale este asimilabil dreptului
de superficie. Pentru această concepţie, L. Pop, op. cit., p. 187; M. Nicolae, op. cit., p. 379. Desigur,
aceasta nu înseamnă incompatibilitatea dreptului de proprietate privată al statului şi al unităţilor
administrativ-teritoriale cu dezmembrămintele. Dimpotrivă, acest drept poate fi dezmembrat, ca orice
drept de proprietate privată. Dar, pe lângă dezmembrăminte, pe temeiul acestui drept se pot constitui şi
alte drepturi reale principale, cum sunt dreptul de concesiune şi dreptul real de folosinţă gratuită.
incipientă se poate prevedea un termen la împlinirea căruia
dreptul de superficie se stinge, indiferent dacă s-a realizat sau
nu construcţia, plantaţia sau lucrarea.
Dacă dreptul de superficie, în forma sa deplină, este
temporar, este necesar ca părţile să prevadă ce se întâmplă cu
plantaţia, construcţia sau lucrarea la încetarea acestui drept.
Dacă în actul de constituire a dreptului de superficie sau într-o
înţelegere ulterioară nu există asemenea clauze, ar urma să se
aplice dispoziţiile care reglementează dreptul de accesiune
imobiliară artificială în ipoteza constructorului de bună-credinţă.
Când este temporar, dreptul de superficie funcţionează doar ca o
suspendare a dreptului de accesiune imobiliară artificială, iar nu ca
o înlăturare definitivă a acestuia 1394. În practică, dreptul de superfi-
cie cu caracter temporar se întâlneşte cel mai frecvent în
raporturile dintre proprietari şi chiriaşi sau arendaşi. Proprietarul
poate consimţi la realizarea, pe terenul său, a unor construcţii,
plantaţii sau lucrări de către chiriaş sau arendaş cu titlu de drept
de superficie, de regulă, numai pe durata contractului de
închiriere sau arendare. La încetarea contractului de închiriere
sau arendare, încetează şi dreptul de superficie1395.

235. Dobândirea dreptului de superficie.

Dreptul de superficie poate fi dobândit prin act juridic sau prin

fapt juridic în sens restrâns. Realizarea unei construcţii, plantaţii
sau lucrări de către soţi, în timpul căsătoriei, pe terenul bun propriu
1394
În acest sens, constituirea dreptului de superficie prin act juridic a fost privită ca o renunţare a
proprietarului terenului la dreptul său de accesiune sau ca o cesiune a dreptului de a construi sau de a
planta. în acest sens, Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 824, text şi notele 59 şi 60.
1395
Pentru această ipoteză, C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 509 şi 510;
G.N. Luţescu, op. cit., p. 387; C. Stătescu, op. cit., p. 826; Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p.
824-826.
al unuia dintre ei, este o situaţie specială de dobândire a
dreptului de superficie. Noţiunea de dobândire are un sens larg,
incluzând în sfera sa atât naşterea dreptului de superficie, cât şi
dobândirea corelativă transmiterii dreptului de superficie.

(561)

A. Dobândirea dreptului de superficie prin act juridic.

Dreptul de superficie, în forma sa incipientă sau în forma sa

deplină, poate fi dobândit prin testament sau prin convenţie.
În primul caz, testatorul instituie un legat având ca obiect
nuda proprietate sau dreptul de superficie în favoarea unui
moştenitor sau poate institui două legate, unul având ca obiect
nuda proprietate şi altul având ca obiect dreptul de superficie în
favoarea unor moştenitori diferiţi.
În cel de-al doilea caz, proprietarul terenului încheie un contract
cu o altă persoană prin care constituie dreptul de superficie în favoarea
acesteia ori îi transmite nuda proprietate asupra terenului, rezervându-
şi dreptul de superficie. Superficiarul poate, la rândul său, să încheie
un contract cu o terţă persoană având ca obiect înstrăinarea dreptului
de superficie. Contractul poate să fie cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit, pur şi simplu sau afectat de modalităţi.
Forma autentică a contractului este necesară numai în ipoteza în
care se transmite nuda proprietate asupra terenului. În celelalte
ipoteze, întrucât nu se transmite dreptul de proprietate asupra
terenului, nu este necesară forma autentică, înscrisul, indiferent de
forma sa, are doar valoare ad probationem1396. Ori de câte ori se
1396
C. Alunaru, loc. cit., p. 67-70 (discuţia privind situaţia dreptului de superficie în regiunile de carte
funciară a devenit inactuală ca urmare a unificării regimurilor de publicitate imobiliară prin Legea nr.
înstrăinează un teren cu construcţii sau plantaţii, fără a se îndeplini
formalităţile de autentificare a contractului, contractul trebuie să fie
interpretat, potrivit principiului conversiunii actelor juridice, ca dând
naştere unui drept de superficie, cu excepţia cazului în care se
dovedeşte că, potrivit voinţei părţilor, dreptul de proprietate asupra
construcţiei sau plantaţiei nu se putea transmite decât o dată cu
dreptul de proprietate asupra terenului. În cazul în care contractul
este interpretat ca temei al dreptului de superficie, el va fi considerat,
în partea referitoare la dreptul de nudă proprietate asupra terenului,
ca un antecontract de înstrăinare1397.

B. Dobândirea dreptului de superficie prin fapt juridic în sens

restrâns.

Dreptul de superficie poate fi dobândit prin uzucapiune, care

este un fapt juridic în sens restrâns, cu caracter complex.
Deşi mai mult teoretică, dobândirea dreptului de superficie prin
uzucapiune este posibilă în măsura în care posesorul terenului are,
de la bun început, intenţia de a se comporta ca un superficiar, iar nu
ca un proprietar al terenului, întrucât dreptul de superficie, ca orice
drept real principal, se obiectivează în starea de fapt a posesiei,
uzucapiunea este posibilă dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de lege.

(562)

7/1996); E. Chelaru, op. cit., p. 182; C. Bîrsan, op. cit., p. 299. Pentru această problemă, supra, nr.
158.
1397
D. Chirică, „Consecinţele modificărilor legislative postrevoluţionare asupra circulaţiei imobilelor
proprietate particulară”, în Dreptul nr. 6/1991, p. 29; C. Alunaru, loc. cit., p. 73. Pentru înscrierea
dreptului de superficie în cartea funciară, este însă necesară forma autentică a actului juridic de
constituire. în acest sens, supra, nr. 158.
 C. Situaţia specială în care soţii realizează, în timpul
căsătoriei, o construcţie, o plantaţie sau o lucrare pe
terenul care este bun propriu al unuia dintre ei.

În această situaţie, celălalt soţ dobândeşte un drept de

superficie în conţinutul juridic al căruia intră dreptul de proprietate
devălmaşă asupra construcţiei, plantaţiei sau lucrării şi prerogativele
dezmembrate din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra
terenului1398. Este de observat însă că, în această situaţie,
dezmembrarea se produce într-un mod special, întrucât prerogativele
dreptului de proprietate asupra terenului vor fi exercitate în comun de
cei doi soţi în scopul exploatării construcţiei sau plantaţiei, unul având
însă calitatea de proprietar, iar celălalt, de superficiar. Care este însă
izvorul juridic al dreptului de superficie în această situaţie specială? În
mod constant, s-a apreciat că acest drept de superficie se naşte direct
din lege1399. În realitate însă, legea nu este niciodată, prin ea însăşi, un
izvor de raporturi juridice concrete. Legea produce efecte juridice
numai indirect, legându-le de anumite fapte juridice în sens restrâns,
fie că acestea sunt în curs de desfăşurare în momentul apariţiei legii,
fie că apar ulterior. Ca urmare, izvorul dreptului de superficie este
pur şi simplu faptul juridic în sens restrâns al realizării de către soţi, în
timpul căsătoriei, pe terenul bun propriu al unuia dintre ei, a unei
construcţii, plantaţii sau lucrări, fapt de care legea (art. 30 C. fam.)
leagă producerea acestui efect juridic. E adevărat că între soţi există o
înţelegere pentru realizarea construcţiei, lucrării sau plantaţiei şi s-ar
putea spune că dreptul de superficie se constituie prin convenţie.
Această soluţie ignoră însă interdicţia vânzării bunurilor între soţi, precum
1398
Petru practica judiciară care a consacrat dobândirea dreptului de superficie în această ocazie,
supra, nr. 233, nota 290.
1399
E. Chelaru, op. cit., p. 182; C. Bîrsan, op. cit., p. 299 şi 300; L. Pop, op. cit., p. 188 şi 189.
şi necesitatea formei autentice pentru donaţie şi caracterul revocabil al
acesteia între soţi. Iată de ce dobândirea dreptului de superficie în
această situaţie este posibilă nu doar pe temeiul unei convenţii tacite
sau exprese între soţi, ci pe temeiul unui fapt juridic în sens restrâns,
cu caracter complex, de care art. 30 din Codul familiei leagă
producerea acestui efect juridic.

236. Exercitarea dreptului de superficie.

Întrucât dreptul de superficie presupune suprapunerea

prezentă sau viitoare a dreptului de proprietate asupra unui teren
aparţinând unei anumite persoane cu dreptul de proprietate asupra
unei construcţii, plantaţii sau lucrări aparţinând altei persoane,
exercitarea sa trebuie să ţină seama de această situaţie. În acest
sens, există o anumită legătură între nudul proprietar al terenului şi
titularul dreptului de superficie. Drepturile şi obligaţiile nudului
proprietar şi ale superficiarului nu sunt altceva decât drepturile şi
obligaţiile specifice raporturilor juridice în conţinutul cărora intră
dreptul de nudă proprietate, pe de o parte, şi dreptul de superficie,
pe de altă parte.
În forma incipientă a dreptului de superficie, titularul său are
toate atributele necesare pentru realizarea construcţiei, plantaţiei sau
lucrării, în limitele

(563)

prevăzute în actul de constituire. El are dreptul să stăpânească

terenul ca superficiar, să îl folosească şi să dispună material de el în
măsura necesară pentru realizarea construcţiei, plantaţiei sau lucrării. O
dată ce aceasta a fost realizată, superficiarul poate exercita toate
atributele dreptului de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau
lucrării, precum şi prerogativele dezmembrate din dreptul de
proprietate asupra terenului. Sub acest ultim aspect, superficiarul
poate să culeagă productele terenului, dacă a dobândit o asemenea
prerogativă prin izvorul de constituire a dreptului de superficie. În
plus, superficiarul are dispoziţia juridică asupra dreptului său, el
putând să îl înstrăineze sau să îl greveze cu sarcini reale (drept de
uzufruct, de uz sau de abitaţie, drept de servitute, drept de ipotecă)1400.
Exercitarea tuturor acestor atribute trebuie să se facă însă cu
respectarea dreptului de nudă proprietate asupra terenului, în forma în
care acesta a fost restrâns după constituirea dreptului de superficie.
Titularul acestui ultim drept este una dintre persoanele care constituie
subiectul pasiv, general şi nedeterminat al raportului juridic în conţinutul
căruia intră dreptul de nudă proprietate asupra terenului. Ca urmare,
superficiarul are obligaţia generală negativă de a nu împiedica nudul
proprietar să îşi exercite dreptul său.
Indiferent de formele sale, dreptul de superficie poate fi apărat
prin acţiunea confesorie de superficie. În forma deplină a dreptului de
superficie, această acţiune se confundă practic cu acţiunea în
revendicare, fiind imprescriptibilă, în forma incipientă a dreptului de
superficie, această acţiune se aseamănă cu acţiunea confesorie de
uzufruct, de uz, de abitaţie sau de servitute şi are caracter
prescriptibil.
Întrucât conţinutul juridic al dreptului de superficie este variabil,
nuda proprietate asupra terenului va avea şi ea un conţinut variabil.
În măsura în care dreptul de superficie este complet, dreptul de
nudă proprietate va avea un conţinut juridic restrâns. Titularul
1400
L. Pop, op. cit., p. 190.
acestui drept va păstra o parte din jus pos-sidendi, o parte din
dispoziţia materială şi dispoziţia juridică, dar numai în ceea ce priveşte
nuda proprietate. Când dreptul de superficie este incomplet,
proprietarul terenului va avea prerogative extinse, el fiind practic nud
proprietar numai în legătură cu partea de teren (sol, subsol) asupra
căreia s-a constituit dreptul de superficie. În privinţa restului terenului,
el îşi va păstra toate prerogativele. Oricum, exercitând aceste
prerogative, mai restrânse sau mai extinse, proprietarul terenului are
obligaţia generală şi negativă de a nu împiedica în nici un fel
exercitarea dreptului de superficie.

237. Încetarea dreptului de superficie.

Când a fost constituit pe o durată determinată, dreptul de

superficie încetează la împlinirea termenului. În celelalte cazuri,
întrucât are caracter perpetuu, dreptul de superficie durează, în
principiu, cât timp există construcţia, plantaţia sau lucrarea. Întrucât
caracterul perpetuu ţine doar de natura, iar nu de esenţa dreptului
de superficie, nimic nu împiedică încheierea unei înţelegeri între părţi
pentru încetarea dreptului

(564)

de superficie, caz în care se va preciza şi soarta construcţiei, plantaţiei

sau lucrării. Aceasta poate fi ridicată de către superficiar de pe teren
sau poate să profite proprietarului terenului. Desfiinţarea, cu efect
retroactiv, pe orice cale, a titlului de constituire a dreptului de
superficie este un alt mod de încetare a acestui drept.
 Dreptul de superficie mai poate înceta prin pieirea ori
desfiinţarea construcţiei, plantaţiei sau lucrării. Ca şi în cazul dreptului
de uzufruct, exproprierea are ca efect scoaterea bunului afară din
comerţ, ceea ce echivalează cu pieirea juridică1401 a obiectului dreptului
de superficie. Confuziunea duce, de asemenea, la încetarea acestui
drept. În acest caz, calitatea de superficiar şi calitatea de nud proprietar
se reunesc în aceeaşi persoană, care poate să fie nudul proprietar sau
superficiarul iniţial sau o terţă persoană. Confuziunea este efectul
moştenirii sau al unui contract.
Încetarea dreptului de superficie are semnificaţia reîntregirii
prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului, indiferent
dacă proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei sau
plantaţiei sau dacă se adoptă o altă soluţie juridică pentru rezolvarea
problemei statutului juridic al acestor bunuri. Se confirmă şi în cazul
dreptului de superficie - ca şi în cazul celorlalte dezmembrăminte -,
vocaţia nudei proprietăţi de a se reîntregi ca drept de proprietate
privată. Dezmembrarea acestui drept este, de cele mai multe ori, un
proces temporar. Starea normală a dreptului de proprietate
presupune plenitudinea atributelor jus possidendi, jus utendi,
jusfruendi şi jus abutendi. Dreptul de superficie şi celelalte
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sunt instrumente juridice
prin care se autonomizează anumite atribute din conţinutul juridic al
dreptului de proprietate privată, pe perioade mai lungi sau mai
scurte, în scopul realizării unor interese multiple.
Oricare ar fi aceste interese, ele nu înlătură interesul nudului
proprietar de a redobândi, la un moment dat, monopolul exercitării
prerogativelor dreptului de proprietate privată.

1401
Pentru această problemă, supra, nr. 218.