Sunteți pe pagina 1din 4

Formele de acvacultură europeană

Există numeroase forme de acvacultură în Europa. Aceste pot fi diferenţiate prin comparare pe mai multe niveluri:
extensivă sau intensivă, în mediu natural sau în bazine, în apă dulce sau apă sărată, în sisteme de curgere continuă
sau de recirculare, tradiţională sau modernă, clasică sau organică, în spaţii închise sau în spaţii deschise, etc.
Pornind de la aceste dualităţi, se obţin diverse nuanţe şi numeroase combinaţii. Pentru a le prezenta, cel mai simplu
este să urmărim istoricul acvaculturii în Europa.

Acvacultura intensivă

Prima formă de acvacultură practicată consta în închiderea animalelor acvatice sălbatice în lagune, iazuri, sau lacuri cu apă
nu foarte adâncă, astfel încât acestea să fie disponibile oricând. Această formă de cultivare datează din epoca neolitică,
atunci când omul a început să se folosească de resursele naturale, adică în Europa, cu 4000 de ani înaintea erei noastre.
Această practică minimalistă nu mai există în prezent în Europa, întrucât orice formă de cultivare acvicolă implică cel puţin o
interacţiune de ordin tehnic cu mediul sau cu animalele.

Cea de-a doua etapă a acvaculturii constă tocmai în faptul de a nu mai depinde exclusiv de natură, ci de a amenaja un mediu
acvatic care să favorizeze dezvoltarea populaţiilor de peşte, moluşte şi/sau crustacee. Cea mai sofisticată formă a acestui tip
de acvacultură este cultivarea crapului în iazuri, care se practică în China, ale cărei rădăcini s-au descoperit în celebrul Tratat
de Piscicultură al lui Fan-Li ce datează din secolul al cincilea î. Hr.

În ceea ce priveşte Europa, romanii cultivau deja stridii şi îngrăşau peşti în bazine special amenajate în acest scop. Însă abia
în Evul Mediu, au început să fie elaborate tehnici de piscicultură în iazuri, în special în mănăstiri, care aveau nevoie de hrană
potrivită pentru numeroasele zile de post impuse de religia creştină. În Europa meridională, cultivarea peştilor în apă sălcie
datează tot din acea perioadă, când s-a început amenajarea de lagune şi de iazuri pe ţărmul mării, unde să se păstreze peştii
aduşi de flux, precum bibanul, dorada, barbunul, deseori în alternanţă sezonieră cu salicultura.

Aceste forme de acvacultură derivate din practici antice persistă în zilele noastre în întreaga Europă. Este cazul pisciculturii
extensive tradiţionale, practicată din Laponia până în Sicilia şi din Kerry până în Tracia. Această constă în întreţinerea
iazurilor (naturale sau artificiale) şi a lagunelor, în aşa fel încât să favorizeze dezvoltarea faunei acvatice. În fiecare iarnă,
apele sunt tratate şi fertilizate cu îngrăşământ pentru a stimula creşterea vegetaţiei acvatice şi, în consecinţă, pentru a
intensifica prezenţa micro-organismelor, a moluştelor şi crustaceelor mici, a larvelor şi viermilor care constituie baza piramidei
alimentare acvatice. Acest lucru are drept rezultat stimularea dezvoltării animalelor „comerciale” la un randament superior faţă
de ecosistemul natural.

În piscicultura de apă dulce, speciile produse în acest fel sunt, în funcţie de regiune, păstrăvul comun, coregonul, păstrăvul
auriu arctic, anghila, şalăul, ştiuca şi diferite specii de crap, pisică-de-mare, sturioni, raci şi broaşte. În trecut, această activitate
a stat la originea introducerii a numeroase specii neindigene în ecosistemul european, precum păstrăvul curcubeu, păstrăvul
de râu, crapul şi diferite specii de broaşte şi raci. În apă sălcie, lagunele şi iazurile de coastă produc, în funcţie de amplasarea
lor geografică, biban, anghilă şi diferite specii de doradă, barbun, sturion, crevete şi scoici.

Conchilicultura

Conchilicultura, denumirea pentru cultivarea scoicilor, rămâne o activitate de cultivare extensivă. Aceasta se bazează în
mare parte pe specimene născute în mediul natural şi pe nutrimentele date de mediu, fără niciun fel de interferenţă. Gradul
ridicat de sofisticare al procesului şi ale tehnicilor permite obţinerea unui randament optim din ceea ce ne oferă natura. În
Europa, cultivarea stridiilor (ostreicultura) şi cultivarea midiilor (mitilicultura) reprezintă 90% din producţia conchilicolă. Aceste
tipuri de cultură sunt foarte vechi, primele tentative datând din Antichitate.

Ostreicultura este în prezent o activitate tradiţională în anumite ţări din UE, precum Franţa (90% din producţia UE) şi Ţările de
Jos. În alte ţări, ca de exemplu Irlanda, cultivarea stridiilor este mai recentă. Diferitele metode de cultivare se bazează pe
metode tradiţionale. În Europa sunt cultivate două specii: stridia plată (Ostrea edulis) şi stridia scobită de Pacific (Crassostrea
gigas), cea mai des întâlnită. Stridiile necesită în jur de 3 – 4 ani pentru a ajunge la mărimea de comercializare.

La rândul său, mitilicultura se ocupă de două specii, în funcţie de zona geografică de producţie: midia comună (Mytilus edulis),
mai mică, în regiunile de nord şi midia de Mediterană (Mytilus galloprovincialis), mai mare, numită şi „de Spania” sau
„mediteraneană”, în regiunile de sud. Metodele de cultivare variază în funcţie de specie şi de regiune.

În Europa se mai cultivă şi alte specii de scoici, printre care scoici bivalve, moluşte comune, scoicile Saint Jacques şi
crevetele mide.
Cultivarea scoicilor bivalve (europene sau de Filipine) este mai recentă decât cele precedente. Aceasta a apărut în anii 1980,
când pescuitul manual sau cu ajutorul dragelor nu a mai fost încurajat, cu scopul de a proteja resursele. Reproducerea se
efectuează pe cale naturală, în unităţile de producţie, sau controlat, în unităţi de eclozare. Larvele sunt puse să crească în
rezervoare pe fundul bazinelor umplute cu apă de mare sau direct în parcurile de cultivare. După trei luni, scoicile tinere sunt
însămânţate în zona tidală (Normandia, Bretania, Cantabria, Galia) sau în lagune (Poitou-Charentes, Émilie-Romagne,
Veneto) şi sunt recoltate doi ani mai târziu. Majoritatea producţiei europene se realizează în Italia.

Acvacultura semi-extensivă

Policultura tradiţională în iazuri şi lagune a evoluat treptat spre modalităţi de producţie mai organizate care intră în categoria
acvaculturii semi-extensive. Producătorii nu se mai mulţumesc doar să amplifice dezvoltarea naturală a iazurilor sau
lagunelor, ci dau o mână de ajutor naturii, introducând alevini născuţi în unităţi de eclozare şi suplimentând aportul de hrană.
Cel mai elocvent exemplu este cultivarea crapului în iazuri, metodă foarte răspândită în ţările din Europa Centrală.
Acvacultura în apă sălcie din Europa meridională recurge şi ea, din ce în ce mai des, la unităţi de eclozare şi alimente
industriale, ceea ce îi permite să compenseze scăderea producţiei naturale. Crescătoriile italiene, din deltele râurilor Po şi
Adige, însămânţează lagunele cu alevini de biban şi doradă, pentru a suplimenta împuţinarea acestor specii în stadiu natural
şi pentru a compensa dispariţia anghilei. În crescătoriile esteros din Spania şi Portugalia, această practică a permis
investigarea unor noi specii precum calcanul şi limba de mare.

Trebuie să menţionăm de asemenea păstrarea în bazine speciale, care plutesc în mare sau sunt aşezate pe sol. Această
practică are legătură cu pescuitul. Ea permite păstrarea şi îngrăşarea animalelor capturate, în scopul de a le comercializa
ulterior. Această metodă vizează în special animalele care nu îşi păstrează calitatea gustativă odată supuse unor procedee de
păstrare clasice, cum ar fi apertizarea, sterilizarea sau congelarea. Exemplul cel mai curent este acela al crustaceelor mari,
precum homarul, langusta şi crabul, al căror sezon de pescuit este perioada primăverii, dar care se consumă în mod
tradiţional în timpul sărbătorilor de iarnă. Un alt exemplu, care a stârnit mai multe polemici, este îngrăşarea tonului roşu în
cuşti flotante, procedeu apărut în anii 1990 în regiunea Mediteranei. În acest caz este vorba de exportarea pe timp de iarnă şi
la un preţ mai bun, a specimenelor capturate în sezonul de pescuit din primăvară.

Alevinajul în scopul repopulării

Începând din secolul al şaptesprezecelea, rezervele de peşte de apă dulce au început să scadă în anumite locuri, probabil din
cauza creşterii populaţiei umane. Autorităţile au propus, deci, repopularea râurilor cu alevini născuţi în captivitate.

În natură, peştii depun o cantitate mare de icre şi numai câţiva devin adulţi, reuşind să scape de prădători, boli, lipsa de hrană,
poluare, şocuri termice, etc. Rolul unei unităţi de eclozare nu este doar de a obţine ovule fecundate, ci şi de a controla toţi
parametrii care permit ca un număr maxim de indivizi să ajungă în stadiul de puiet, pentru a fi eliberaţi în mediul natural cu
şanse mari de supravieţuire.

În 1741, Stephan Ludwig Jacobi, un om de ştiinţă german, multidisciplinar, a înfiinţat prima unitate de eclozare pentru
păstrăvi, în Vestfalia. Însă a mai fost nevoie să treacă încă un secol pentru ca descoperirea sa să fie multiplicată la scară
mare, pentru a repopula cursurile de apă sărăcite de primele efecte ale revoluţiei industriale, în Europa, Statele Unite şi
Japonia.

Cercetările ştiinţifice s-au extins apoi la păstrăvul fântânel, coregon, somonul de Atlantic, cât şi la păstrăvul curcubeu în
Statele Unite, introdus în Europa începând cu 1874, datorită performanţei satisfăcătoare. Dar acest progres rămâne limitat la
speciile salmonide, care se dovedesc a fi relativ uşor de reprodus în captivitate.

Inducţia hormonală s-a descoperit abia în anul 1934, în Brazilia, şi a fost experimentată pe peştii locali. Această tehnică
constă în injectarea anumitor hormoni în corpul peştelui, pentru a provoca la comandă eliberarea de gameţi, atât de la femele,
cât şi de la masculi. Această descoperire a deschis noi perspective în materie de unităţi de eclozare şi a permis orientarea
către noi specii, până atunci sterile din cauza stresului în captivitate. Începând din 1935, în URSS, cercetătorii sovietici au
obţinut alevini de la mai multe specii de sturion şi au încercat chiar să creeze populaţii hibride.

Repopularea ecosistemului se practică încă în zilele noastre, atât în apă dulce cât şi în mediul marin. Unităţile de eclozare
care activează în acest domeniu sunt, în general, finanţate de programe de stat de cercetare ştiinţifică şi se axează în
principal pe specii indigene. Astfel, ca urmare a îmbunătăţirii calităţii apei şi datorită lucrărilor la infrastructură care au căutat
să restaureze libertatea de mişcare a speciilor migratoare, mai multe unităţi de eclozare europene se ocupă de repopularea
râurilor cu somon şi sturion.

Drept rezultat, aceste unităţi de eclozare de interes public se înscriu în proiecte de „repopulare marină”. Această practică
datează din secolul al nouăsprezecelea şi constă în suplimentarea stocului natural cu puiet provenit din unităţi de eclozare, în
scopul de a menţine activitatea economică de pescuit care depinde de natură, ca de exemplu pentru somonul din Marea
Baltică sau limba de mare din Marea Nordului. Trebuie menţionat că descoperirile acestor unităţi de eclozare ştiinţifice se află
adesea la originea unei exploatări în acvacultura comercială.

Piscicultura intensivă în apă dulce

O unitate de piscicultură intensivă în apă dulce este în general compusă din mai multe bazine de formă dreptunghiulară,
din beton, de diferite mărimi şi adâncimi, pentru a se potrivi diverselor stadii de creştere ale peştilor. Acestea sunt alimentate
printr-un bief care captează apa de râu în amonte şi o restituie în aval după ce trece prin toate bazinele. Este ceea ce se
numeşte sistem cu curgere continuă.

De la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, păstrăvul curcubeu este sinonim cu progresul în piscicultura europeană. Această
specie americană se dovedeşte a fi, de fapt, mult mai adaptată la acvacultură, decât ruda sa europeană: este mai robust,
creşte mai repede şi suportă densităţi de cultivare mai ridicate. Dar până la mijlocul secolului douăzeci, performanţele
acvaculturii au rămas limitate din cauza unei alimentaţii neadaptate în totalitate, compusă în mare parte din deşeuri de peşte
neprelucrate şi din cauza unei prea mari vulnerabilităţi la epizootiile care nu au încetat să afecteze peştele cultivat la densitate
mare, în spaţii expuse atacurilor din mediul din afară. Progresul din secolul douăzeci este cel care a făcut lucrurile să se pună
în mişcare.

S-a descoperit că fiecare specie în parte are nevoie de o alimentaţie nu doar specifică, ci şi diferită pentru fiecare stadiu de
evoluţie. Numeroase larve nu pot consuma decât plancton viu, care trebui produs în captivitate, la adăpost de microbi şi viruşi.
Pentru puiet şi adulţi, fabricarea de granule uscate a reprezentat un progres considerabil, însă nu a reuşit să stabilească
pentru fiecare specie, doza potrivită de proteine animale şi vegetale, grăsimi, săruri minerale, vitamine şi alţi aditivi, nici forma
optimă pentru granule sau frecvenţa de hrănire. În materie de sănătate, descoperirile în domeniul medicamentelor, vaccinării
şi prevenirii, au permis înfruntarea cu succes a maladiilor.

Aceste progrese au permis începând cu anii 1960 dezvoltarea la scară comercială a creşterii intensive de păstrăv curcubeu,
mai întâi în Danemarca, apoi în întreaga Europă. Astăzi, piscicultura europeană s-a diversificat foarte mult, atât la nivelul
calităţii produselor, cât şi în ceea ce priveşte speciile produse. Pe lângă păstrăvul curcubeu, care rămâne predominant, mai
există şi alţi peşti de apă dulce cultivaţi în manieră intensivă: păstrăvul fântânel, păstrăvul de râu, păstrăvul auriu arctic,
coregonul, tilapia, şalăul, sturionul siberian, etc.

Însă sistemul de curgere continuă cedează în prezent din ce în ce mai mult teren sistemelor de recirculare. În aceste
sisteme, apa rămâne în circuit închis şi este reciclată pentru a putea „recircula” în bazine, prin conducte. Unul dintre
avantajele acestui sistem este izolarea sa în raport cu mediul exterior, ceea ce permite controlarea tuturor parametrilor apei:
temperatură, aciditate, salinitate, dezinfecţie, etc. acest lucru permite, de asemenea, tratarea deşeurilor organice înainte de a
le deversa în natură. Inconvenientul, pe lângă costul investiţiilor, este costul energiei şi dependenţa sa de o tehnologie
complexă.

Recircularea nu este o inovaţie recentă. Ea este utilizată de multă vreme în acvarii şi unităţi de eclozare. Se foloseşte în
unităţile de îngrăşare încă din anii 1980 şi se bucură în prezent de succes, în special în ţările cu climă extremă, întrucât are
avantajul de a putea controla temperatura apei, atât vara cât şi iarna. În apă dulce, acest sistem este folosit în principal pentru
păstrăvul curcubeu, pisica de mare şi anghilă, dar se potriveşte oricărei specii, inclusiv speciile marine, precum calcanul.

Maricultura intensivă

În anii 1960, Japonia vine cu o inovaţie piscicolă importantă: cuşca flotantă. Peştii sunt ţinuţi captivi într-o plasă mare în
formă de buzunar ancorat pe fundul apei şi ţinut la suprafaţă de un cadru flotant de formă dreptunghiulară sau circulară, iniţial
din bambus, mai apoi din plastic. Japonezii le folosesc pentru a îngrăşa seriole şi dorade. Ideea este exportată în Europa,
unde cuştile sunt utilizate la început pentru a cultiva păstrăvul curcubeu în apele ferite ale fiordurilor norvegiene.

Însă spre sfârşitul anilor 1960, cuştile încep să fie folosite pentru cercetarea unei noi specii: somonul de Atlantic. Metoda de
eclozare pentru somon este pusă la punct de mulţi ani şi produce un număr mare de puieţi, juvenili care au dobândit
capacitatea de a trăi în mediul marin. Se trece, astfel, repede la îngrăşarea acestora în mare, în cuşti flotante, până când
devin adulţi. Cultivarea somonului în Europa devine una dintre poveştile de succes a anilor 1970 şi 1980. Din cauza rarităţii
sale în mediul sălbatic, somonul a devenit un produs de lux. Mai noua disponibilitate la un preţ rezonabil se traduce printr-un
succes comercial fără precedent, care propulsează maricultura la rang de domeniu de viitor în Europa. Fiordurile şi golfurile
din Marea Nordului şi din vestul insulelor britanice sunt pline de ferme, în special în Norvegia şi Scoţia.

Succesul nordicilor a atras mulţi adepţi. Ţările mediteraneene studiază şi pun la punct alevinajul bibanului comun şi al doradei
cu cap auriu. În cursul anilor 1990, cultivarea acestora s-a răspândit în întreaga Mediterană şi în Insulele Canare. Somonul,
bibanul şi dorada sunt astăzi produsele de top ale mariculturii europene, cu o diversitate calitativă ce răspunde tuturor
segmentelor de piaţă. Însă şi alte specii îşi fac, încet – încet, apariţia în cuştile flotante, printre care milacopul comun în zonele
de sud şi codul în zonele de nord.

Anii 1990 şi 2000 sunt martorii dezvoltării unei alte forme de maricultură intensivă: aceea a peştilor plaţi. Cuştile flotante nu
sunt potrivite pentru aceşti peşti care trebuie să stea pe un sol nisipos. Însă, bazinele de pământ, alimentate cu apă de mare,
permit dezvoltarea cultivării calcanului în Galia. Progresul tehnologiei de recirculare deschide noi perspective în maricultura pe
pământ. Sunt cercetate specii noi, precum limba de mare, cultivată în bazine plate suprapuse. În plus, posibilitatea de a
controla parametrii apei, în special temperatura acesteia, permit relaxarea imperativelor climatice. Şi astfel, cultivarea
calcanului, bibanului şi doradei progresează spre nordul Europei.

Însă începutul secolului douăzeci aduce cu sine o nouă provocare de proporţii pentru acvacultură. Zona de coastă a Europei
este supra-populată şi nu mai oferă teren de expansiune pentru acvacultură. Maricultura trebuie, deci, să se îndepărteze de
coastă. Fie spre interiorul continentului, graţie sistemelor de recirculare, cu inconvenientul legat de costurile necesare pentru
reconstituirea artificială a apei de mare, fie în larg, departe de zonele ferite de coastă. Maricultura în larg este noul domeniu
de cercetare în acvacultura europeană. Însă provocările de ordin tehnologic sunt enorme. Mediterana este una dintre mările
cele mai adânci din lume, iar Atlanticul de Nord şi de Est este una dintre regiunile cu cele mai puternice vânturi de pe glob.
Noi sisteme trebuie dezvoltate pentru a putea îngrădii peştii, precum cuştile submersibile, dar şi pentru a-i putea hrăni şi
supraveghea la distanţă.

Sursa: http://ec.europa.eu/