Tcosoveininsoareaelectrica

Traian T.
Coşovei - Ninsoarea electrică Editura LiterNet, 2009
Redactor: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.ro

Cu sprijinul Anetei Pleşa.
Editor format .pdf Acrobat Reader: Dora Ionescu şi Răzvan Penescu
Text: © 2009 Traian T. Coşovei.

Acest volum a apărut pentru prima dată la Editura Cartea Românească în anul 1979 şi a
primit premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Volumul a fost reeditat de Editura Vinea în
anul 1998.
© 2009 Design copertă: Dora Ionescu (fotografie Florin Theodorescu)
© 2009 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader.

Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format.
Distribuirea gratuită a cărţii prin intermediul altor situri, modificarea sau comercializarea
acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet sînt interzise şi se
pedepsesc conform legii privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în vigoare.
ISBN-10: 973-122-020-8
ISBN-13: 978-973-122-020-8
Editura LiterNet
http://Editura.LiterNet.ro / office@liternet.ro
1
Traian T. Coşovei - Ninsoarea electrică Editura LiterNet, 2009
Traian T. COŞOVEI
Ninsoarea electrică
2
NICHEL
„Lucrurile vechi pe alţii să-i bucure, eu fericit sînt

Că m-am născut într-un ev pe potriva inimii mele”.
(Ovidiu - Ars amandi)
„Buzele mele ce se încleştaseră şi tremurau

El le-a şters frica lor şi a desfăcut legăturile lor.
Gura mea, ce era astupată şi vorbea cu greutate,
Ei a curăţit-o ca pe o armă şi a făcut-o să lucească”
(Text babilonian)
3
Stare de spirit
Aerul meu alerga înaintea respiraţiei mele,

sîngele meu alerga înaintea inimii mele,
frunzele alergau înaintea copacilor
(zidurile aveau glasuri de păsări)
zidurile alergau înaintea păsărilor,
păsările alergau înaintea inimii mele.
Trecerea norilor, noaptea,

himere albe căutîndu-şi trupul,
ori părul tău arzînd ca un războinic
pe rugul de gheaţă al stelelor.
Mai daţi un răgaz aerului să bată

peste rănile noastre de glorie.
Daţi un răgaz stelelor să coboare
peste femeia care doarme alături de mine.
4
Mai daţi un răgaz

frunzelor, păsărilor
pietrelor, copacilor
şi mai ales daţi un răgaz inimii mele
să le ajungă din urmă...
5
Nichel
lui Nicolae Manolescu
Această oră e atît de tîrzie încît pare

că-şi sprijină fragilitatea pe boturile ascuţite ale ogarilor.
Nimic nu e real — dar ce e adevărat?

Poate această lume de nichel care nu-mi seamănă.
Poate această tristeţe care nu-mi seamănă.
(Poate această oră de noapte întîi să ca un gît de
pasăre sub cuţitul cald al măcelarului).
Dar ce e adevărat?
Nichel, nichel, cît mai mult nichel

în apropierea dumneavoastră!
Uneori dragostea revine ca amintirea fratelui mort
într-un război disperat şi absurd.
6
Nimic nu e real — urlă aerul alunecînd pe lîngă mine.

Învîrtind mecanismul, biela, manivela
un soare albastru îşi sprijină în iarbă
mecanismul absurd, biela, manivela.
Nimic nu e real. Nici aceste ore de noapte
congelate cu grijă pentru alte secole.
Nichel, nichel, cît mai mult nichel

în apropierea dumneavoastră! Nimic nu e real.
Nichel,
nichel, cît mai mult nichel.
7
Nu mai îmi pare nimic
Nu mai îmi pare nimic

prin groapa fumegîndă a oraşului
ca o umbră a trecut bufonul acestei amieze
izbindu-se de pereţii unei stări de spirit trecătoare
(şi femeile din micul magazin
au închis pleoapele pînă la genunchi).
Desigur
ne legănam cu toţi pe o impresie minunată
La Belle Epoque
unde adevărul se ascunde
pe după
fustele colorate ale silabelor —
zîmbete de ghips şi laude
pentru mine care nu înţeleg nimic
(pentru mine care în această seară voi patina din memorie
pe gheaţa nehotărîtă a unei stări de spirit)
pregătit să intru pe de-a-ntregul în
conştiinţa maşinilor unelte —
8
muzica lor e doar tăcerea unei stări de spirit trecătoare

muzica lor,
muzica lor,
muzica lor...
Cette musique je sais bien mais les paroles
Que disaient au juste les paroles
Imbécile.
9
Ninsoarea electrică
Trec printr-o ninsoare albastră, nehotărîtă

ca printr-un coridor unde păsări mecanice
plîng pe umerii mei cu lacrimi electrice.
Trec şi păsările mă poartă la gîtul lor

suspendat între două întîmplări,
cu inima bătînd între două ecouri
(şi prăbuşit între două trupuri, aidoma unui strigăt
între două guri înfometate de mine şi aşteptîndu-mă
şi dorindu-mă dintr-odată).
Ştiu, ştiu că totul e foarte tîrziu,

că totul se zbate între două discuri electrostatice,
dar ce-mi spuneţi voi?
Îmi arătaţi o alcătuire de roţi dinţate
şi pîrghii şi-mi spuneţi:
10
Iată, aceştia sînt părinţii tăi;

Iată, aceasta este inima ta — ia-o şi poart-o mai departe
peste cioburile acestei aparenţe...
Îmi arătaţi ploaia săpînd în calul de bronz şi-mi spuneţi:
Iată, aceasta este ordinea — întîi tu, apoi tu,
apoi tu, şi tu şi tu şi tu şi tu...
Trec şi deasupra mea stelele fixe

susţin aerul între două bătăi de aripi egale
lăsate pe umerii mei de păsările transparente ale somnului,
(între două ecouri, între două bătăi de aripi egale
văd secundele electrice strălucind,
apoi înnegrindu-se,
umflîndu-se şi aşteptîndu-mă şi dorindu-mă dintr-odată),
în timp ce eu, în faţa fulgerelor de magneziu
încerc să strig,
părînd că exprim ceva, sau numai
căzînd mort cu gura deschisă.
11
Delfinii
Întins pe spate încercam să mă acomodez

cu zgomotul depărtat al valurilor mecanice
dezvelind limba aceea de pămînt ca pe o spaimă
îngropată de trecerea vremii.
Şi ei!
Doar ei, delfinii, dînd trup acestei secunde,

doar ei
martori ai propriei treceri spre moarte,
cu strigăte lungi alunecînd spre adîncimi —
poate ei,
sau poate linia albastră a răsăritului de lună
aprinzînd singurătatea inimii mele.
Iată acum, mîna mea simte

ca şi cum trupul mi s-ar scurge prin degete.
(Mînă cu degete pentru fiecare simţ al trupului dinafară).
Ceva care mă face să ascult rîsul trupului tău tînăr.
12
Ceva care mă face să ascult stafiile mişcătoare ale

valurilor cum rod coaja aceea de pămînt şi nu se satură
Şi-i noapte, tîrziu
(dormi într-un strigăt, îi priveşti pe toţi aceşti
oameni locuind o secundă ca un stomac de peşte)
Şi ei!
Doar ei, delfinii, dînd trup acestei lumi,

doar ei dînd trup acestei nelinişti —
în timp ce tu le priveşti
spinările albastre săltînd
măsurîndu-ţi secundele mecanici şi indiferenţi.
13
Radiografia faraonului
El este cu totul şi cu totul din aur,

el este cu totul şi cu totul din piatră —
el stă singur cu piatra şi cu aurul şi
singur în moarte de o mie de ani.
O, moarte pentru leneşa curgere a pietrei!
O, moarte pentru leneşa decădere a metalului!
O, moarte — încremenire în frescă —
sub care
se zbate încremenirea pietrei şi a metalului!
Ar trebui să fac rug din aceste cuvinte

pe care să ardă cu flacără înţelesul.
Să lăcrimeze şi să se usuce ochii lui ficşi
orientaţi după stelele fixe şi lipsite de înţeles.
Dar ochii lui au rămas în piatră,
iar numai vederea mai rătăceşte undeva
în plasele străvezii ale norilor.
14
Cîteodată, noaptea,
cînd soarele trece pe sub pămînt
îi simt apăsarea —
mai adînc
mai adînc
tot mai adînc
(tu te desfaci din moarte şi creşti din liniştea pietrei)
o dată şi
încă o dată şi
încă o dată — tot în afară
tot în afară
strivindu-mă,
aruncîndu-mă
afară din mine
pînă acolo unde piatra n-a apucat să urce,
pînă acolo unde metalul n-a simţit mirosul sîngelui meu
încă viu în curgerea lui aprinsă,
pînă acolo unde respirarea lui n-a oprit
trecătoarea zbatere a inimii...
Tu nu eşti om —
i-am strigat în timp ce glasul meu
15
se zbătea ca o plantă acvatică

sub apăsarea oceanului.
Tu nu eşti om —
i-am strigat în timp ce trupul meu
de aer aluneca încet sub apăsarea uriaşă a pietrei.
Tu nu eşti om —
i-am strigat în timp ce trupul meu
de culoarea aurului aluneca sub
apăsarea lui de aur.
Dar el,
dar el stă singur cu piatra şi cu aurul
şi singur în moarte
de o mie de ani.
16
Mereu acelaşi
Ce ar mai fi de plîns şi ce
a mai rămas din frumoasele bibelouri cu arc?
Trăiesc la marginea unei senzaţii de toamnă,

am amintiri deşi
încerc să rămîn acelaşi,
mereu acelaşi
(măcar pentru o clipă acelaşi printre trecătoarele
camioane cu frunze uscate).
Mă duc la vînzătorul de ziare şi-i strig:

„spune-mi te rog ce mai e nou, spune-mi, te rog”,
(nimic, doar aceleaşi ere glaciare rostogolindu-se între
două îmbrăţişări ale oamenilor din caverne);
vin ziarele de seară,
alerg şi-l întreb: „ce mai e nou, te rog
ce mai e nou, spune-mi...”
17
Dincolo de balustradă nimic nu mai este.

Alături orchestra sufla tot mai trist în alămuri
pentru femeia cu gesturi mecanice, tandre,
aproape umane –
merg la deschidere
fac un blind
un oblige mic
un „pe de trei”
sărut aceste ziduri şi ies prin geamurile colorate
o dată cu vaietele pachetului de suflători
(mereu acelaşi, mereu între două îmbrăţişări
ale oamenilor din caverne),
un manechin de gheaţă demodîndu-se într-un secol
de ironie,
mereu acelaşi
mereu acelaşi...
18
Peisaj la amiază
Iată pîlcul de copaci spărgînd cu mii de frunze

soarele de amiază —
iată gardurile văruite împotriva
furnicilor, iată asfaltul încins,
autostrada traversată doar de umbra săracă
a cîinilor vagabonzi.
Cînd eşti tînăr totul se uită repede

ca o călătorie cu trenul (desigur se vor întreba mulţi
peste ani lăptarului de-i plăteam la vreme,
ori chiria).
Pînă la urmă spui Da şi Nu —

alergi de unul singur prin norii fierbinţi ai oraşului
încercînd să uiţi cît mai repede totul
(iubita ce plînge
în pernă visînd plonjeuri peste zăpezi
şi tu care încerci să uiţi totul).
19
Ca un fluviu, timpul
poartă cu el cioturi şi trunchiuri —
amintirile acestei secunde
ca un trup de animal înecat,
cu burta umflată de nostalgia cîmpului.
Pînă la urmă spui Da şi Nu, alergi de unul singur

înţelegînd ceva
(ori lăsîndu-i pe alţii să înţeleagă),
te întorci încă o dată —
Iată
copacii stropiţi cu motorină, asfaltul încins,
autostrada pustie la această oră, o casă,
ţigările în buzunar...
20
Vitraliu
Se rup din aer nimfele somnoroase ale amiezii

pînă cînd soarele nu mai e decît o cicatrice
în umărul nopţii.
Un abur se ridică din grădinile cenuşii unde ard
frunze şi ziare uscate —
tîrziu
vor veni îngerii de cauciuc să mă ridice la cer
pradă tînguielilor şi căinţelor deşarte.
Apoi o lumină de lună mă apasă încet pînă cînd

îi simt gustul pe limbă, pînă cînd
deasupra mea se opresc nori suspendaţi
din care vor coborî la noapte spiritele hoinare ale ploii.
Vor trece prin tavanele albe,

ah, vor trece –
încurcaţi în steaguri şi coifuri se vor izbi de pereţi
cu plumbul şi fierul încurcaţi deopotrivă.
21
Prea greu să rămîn, voi depăşi această limită

cu mişcări lungi de care s-au prins fluturii nopţii.
Cîntaţi cu toţi şi vă veseliţi —

aduceţi
şi oasele pianului să cînte;
în vechiul dormitor tot răscolind,
orbecăind
simt cum secundele sînt flămînde de mine.
Trăgîndu-mă la sorţi, rostogolindu-şi zarurile sparte,

tîrziu,
cînd îngerii de cauciuc mă vor urca la cer
pradă tînguielilor şi căinţelor deşarte.
22
Cîntec trist deasupra acoperişurilor
Se făcuse tîrziu în camera plină cu microfoane.

Şi se-ntuneca — de după ziduri cuvintele noastre
rămăseseră unor ascultători nevăzuţi şi inexistenţi.
Ceasuri de noapte cu acoperişurile oraşului

ca o grămadă de fluturi strînsă la lumina lunii.
Cineva bate la uşă,
cineva zgîlţîie fereastra —
nu eşti niciodată destul de singur,
niciodată destul de nefericit.
Ceasuri de noapte umede ca boturile cailor.

Cineva bate la uşă,
cineva zgîlţîie fereastra. Lumea există şi fără noi
sau numai atunci, ca un cîntec trist cu secundele
bătînd lîngă inimă.
23
Voi spune: iată, sînge al meu şi vei crede. Cuvinte.

Glasuri. (Nostalgia aşternută pe străzi unde camioane grele
urcă tăcute.) Gesturi largi. Surîsuri largi —
tuneluri
prin care cuvintele noastre vor trece
ca nişte trenuri lungi locuite de stafiile unor ascultători
nevăzuţi şi inexistenţi.
Convins, te apleci tot mai mult,
aluneci pe brînci,
săruţi ţevile de eşapament, zidurile, asfaltul încins
ca pe nişte zei ridicaţi din tăcerea plină de microfoane.
Ceasuri de noapte tîrzii, ca un cîntec trist

cu secundele bătînd lîngă inimă.
Cineva bate la uşă, cineva zglţîie fereastra.
Nu eşti
niciodată singur.
24
Requiem
Taică-meu şi-a vîndut şi apa din fîntînă

ca să mă scape de singurătate
(asta v-o spun pentru că am un văr care lucrează
la staţia de benzină),
şi cu toate astea ne simţeam cu toţii
ca într-un ascensor oprit între etaje
(într-o vreme ne îndeletniceam cu cercetarea duhurilor)
şi singuri, apăsînd,
apăsînd pe butoane, lovindu-ne cu coatele
izbindu-ne de pereţi ca fluturii, noaptea, de lună.
Viaţa îşi continua cursul normal

într-o tăcere întreruptă numai
de zgomotul cocoşilor de tinichea
răsuciţi de vînt pe acoperişuri.
25
Mai erau sălile de dans învăluindu-ne cu o presimţire

de iarnă
(şi fetele din colţul străzii, ascuţite
ca nişte trîmbiţe de aramă: tu tutu tu tu tutu tu...).
Nici un anotimp, doar acesta
(apăsînd, apăsînd pe butoane,
izbindu-ne de pereţi),
nici o altă linişte, doar a mea.
Apoi veniţi voi, încăperi prea înguste

pentru a fi bîntuite de stafii,
acoperiţi-mă,
voi, urşi polari, fantasme, veniţi şi adăpostiţi-mă de vocea
cu care îmi strig tăcerea pe nume.
26
Cîntec de leagăn
Să nu plîngi — o lacrimă e mai scumpă decît

un pod de cale ferată — să nu plîngi
(te-ar privi dispreţuitori prin oglinda retrovizoare
ori te-ar suspecta că ai inventat o nouă bombă atomică).
La marginea cîmpului,
mereu la marginea unui cîmp
sub cerul traversat de petarde şi paraşute luminoase,
asculţi paza contra incendiilor pusă pe note
ori producţia de şuruburi în metru alexandrin
— mari elegii pentru rîşnitul cafelei de dimineaţă —
Să nu plîngi —
sînt alţii antrenaţi pentru aceasta,
ori să viseze cîmpuri cosite cu ochii pierduţi
în vitrinele cu peşte oceanic.
27
Să nu plîngi — iată
odăile deschid acum tot felul de uşi
pentru stările de spirit ale umbrelor —
să nu plîngi —
Mîine vom fi în altă gară

sub altă ploaie liberi şi uşori dintotdeauna
printre baloanele cu hidrogen al marilor sărbători
ca nişte lacrimi de copil pe cerul albastru.
28
Una, două, sau poate chiar trei fantasme

poetului Ion Stratan
În fiecare seară obişnuiam să adormim în faţa

televizorului, înainte de a merge la cinematograf...
Ce mai mare parte a timpului
o petreceam urmărind reclamele luminoase:
„Creşteţi în lungime exersînd
cîteva ore pe săptămînă”,
sau
„Numai consumînd suc de roşii puteţi deveni popular”
sau:
„Măsuraţi-vă zilnic cunoştinţele”
Ne măsurăm cu şurubul, cu şublerul, cu

gazometrul.
Nimic. Cînd iubeşti nu-i nevoie nici măcar
să-ţi ceri iertare. Iar a alunecat bunicul pe scări.
Iar au descoperit ceva în lună;
de data asta se pare
că într-adevăr au descoperit ei ceva.
29
Şi cel care ieri vindea maşini de cusut azi vinde arme

şi cel care ieri vindea arme azi vinde tot arme.
Lor le place Mozart şi Bach şi Beatles
Şi James Dean, oh, dar ei
se-nnebunesc după
James Dean
(ce culoare o fi avînd melancolia şi ce ar mai fi de spus
despre un sfîrşit de secol frumos?
Sau despre emigranţii aceia, dormind prin boschete
ca nişte saci de cărbuni...)
A trecut şi ziua de ieri,

chiar azi maestrul a dat mîna cu mine.
Mulţumesc. Pentru puţin. Niciodată.
Încă o poveste
de dragoste la cinematograful din colţ...
Bine de noi, rău de Concernul Lockheed!
30
Maşina de stropit străzile
Am lăsat baltă orice încercare de a atinge

perfecţiunea.
Trece
maşina de stropit străzile
dimineaţa la patru. Aceleaşi primăveri dezgheaţă aceiaşi
tineri sărutîndu-se prin parcuri.
Aceleaşi nopţi cu pisicile deschizînd cutiile de conserve
în întunericul tandru al lăzilor de gunoi.
Clack, din palme,
clack, clack
la moara fericită a odihnei,
încercăm să fim oameni — balanţe comerciale, trenuri
electrice
radioul ca o ţeavă de eşapament,
cravata
şi rînjetul afectuos în oglindă.
Încercăm să fim oameni.
Clack, din palme, clack, clack
la moara fericită a odihnei.
31
Cineva călătoreşte
(departe să-şi scrie numele pe domuri şi pe relicve),
altcineva zâmbeşte
plin de vorbe bune ca un vagon poştal în preajma
anului nou.
Trăieşte acest aer albastru
pentru viaţa personală a păsărilor.
Trăieşte maşina de stropit străzile
dimineaţa la patru...
(dacă cineva crede că recolta de soia e mai importantă
decît Manuscrisele de la Marea Moartă
e-n regulă şi soarele răsare la cinci zero trei).
Apoi soarele de mîine alunecînd pe sub pământ
cu strigăte
(opriţi gazul, lumina,
Căldura, răsuciţi
cheile grele ale nemişcării — doar sîngele meu
să colinde prin sufletul motoarelor).
Clack, din palme,

clack, clack la moara fericită a odihnei.
Clack, din palme, clack, clack şi trece
32
maşina de stropit străzile

peste tinerii sărutîndu-se prin parcuri.
Clack, din palme.
clack, clack!
Surtout ne dérangez pas je vous prie
la rondeur de mon demi-langage...
33
Dimineaţa, lîngă autostradă
Va rîde, va curge din ochi

lacrima fierbinte a soarelui
dimineaţa, lîngă autostradă
absurd familia se întîlneşte cu iarba
şi-n jur
doar ploaia rătăcind spre oraşul de cositor.
Soldatul alunecă pe sunetul goarnei,

cu lopata în mînă alergînd după roata soarelui
(entre deux guerres, moartea e un peşte albastru
în fîntînă)
şi toţi în jur
cu zîmbetul lor tîmp pe buze
şi clătinîndu-se de parcă ar merge
pe frînghii întinse
între fantomele trecătoare ale gîndului.
34
Şi atunci i-am spus:

du-mă spre ţărmul de frig al secundei
i-am spus ei, dimineaţa, lîngă autostradă,
dar ea avea picioare lungi şi
alerga foarte repede, fără să mă vadă.
35
MICA DISPERARE CU OCHII ALBAŞTRI
„Şi reci sînt simţurile, şi pierdut

este motivul acţiunii”
(T.S. Eliot - East Coker)
36
Cina cea de taină
Pînă şi orchestra te ruga să nu pleci

din locul tău cu vesele brocarte.
Îngerii acestei stări de spirit albastre te priveau
printr-un ziar găurit —
de inima mea o secundă-i desparte.
Dar eu am plîns,
dar eu am rîs de aceste întîmplări
cu inima sîngerînd într-o rază de soare
şi suspendat în ninsoarea abstractă.
„E o foame de cuvinte pe lume...” mi-au spus.

„E o vînătoare de cuvinte pe cinste...” mi-au spus ei
tot izbind pe sub masă
în cineva care scîrţîia îngrozitor
şi îndemnîndu-mă să privesc spre
măslina din Martini care deschisese brusc
un ochi în pahar
pentru imaginile de tablă
împuşcate pe coridoarele publice.
37
Pînă şi orchestra te ruga să nu pleci —

în jurul nostru chiflele aveau ureche muzicală.
iar prin restaurante scrumierele memorizau singure
pentru clipa cînd aveau să fie întrebate.
Iubita mea are o floare în piept cu care ascultă

cum se lasă ceaţa pe marile bulevarde:
„... şi tu, dragostea mea,
şi tu spînzuri de o sonerie muzicală?...”
Dar ea trecea mai departe printre

automobilele portocalii şi printre
tot felul de „guerilleros” ascunşi
prin tonomatele strălucitoare
unde femeile cu inimă bună
depun în contul călătoriilor arctice.
Apoi i-am întins inima mea ca pe un animal obosit.

Desigur, i-am spus,
desigur, iată inima mea ascultătoare
38
atît de complicată,
atît de exactă
şi mult obosită de ce va fi înaintea mea —
la-o cum vrei, i-am spus,
ia-o ca pe o floare electrică,
dar ea dispăruse
în ninsoarea abstractă,
fără întoarcere.
39
Începusem să pierd
Începusem să pierd frumos,

ştiam chiar să pierd frumos
(întîi trupul tău aurit de o nelinişte fără de margini,

apoi cuvintele tale pe care dintr-odată
nu le mai puteam străbate
cu nervul subţire al dragostei).
Pierdeam frumos —
jumătate de nor îţi acoperea umărul stîng
pe care îl ridicai adesea la întrebările mele
în timp ce eu pierdeam întruna, dar foarte frumos
aşa cum foarte frumoasă putea să pară
pasărea de fier crescută pe umărul drept
al celui aidoma căruia nu voi mai fi niciodată.
40
Să încercăm, i-am spus, să încercăm să prefacem

această ploaie
într-un aer străin de respiraţia noastră...
Să încercăm să prefacem această inimă
într-un aer străin, necunoscut de această
pasăre de fier pe care am început să o pierd atît
de frumos.
Şi iată acum o ceaţă foarte caldă şi foarte verde

ridicîndu-se deasupra mea în coridoare de piatră
prin care alergam îngrozit,
(o ceaţă foarte caldă, ca un inel de aer
în care mă strîngeam de la naştere şi care acum
se ridica deasupra mea foarte repede)
încît puteam să văd pînă departe mari alergări
ale norilor,
deasupra unei mări care îţi purta trupul
spre marile stînci fosforescente ridicate de valuri —
încît puteam să văd pînă departe
cele patru cămile care trăgeau inima mea în patru părţi
deodată.
41
Octombrie
se dedică Lilianei Dumitrescu
În ultima vreme rămăsesem tot mai singur

urmărind de la fereastră camioanele încărcate cu frunze
alunecînd spre marginea oraşului.
Apoi veneau tot mai des acei bătrîni minunaţi

în hainele lor încăpătoare (mirosind a ulei de păr
ca nişte pompe de bicicletă).
Mă priveau
tot mai puţin — în ultima vreme aproape nu-mi mai
spuneau nici un cuvînt —
mulţumindu-se să dea numai din cap
ca dintr-o coadă veşnic întinsă spre lumina nehotărîtă
a coridoarelor.
În jurul meu
aceleaşi femei umede de îmbrăţişări, scriind poezii despre
aceleaşi pămînturi arctice şi nelocuite
42
(şi bătrînii lustruindu-şi freza emoţionaţi

ca la cursele de ogari, toamna), aceiaşi prieteni
cu mustăţi false privindu-te printr-un ziar găurit.
Şi acum (aşezat pe o valiză de lemn

aşteptînd pustiul să vină, puţin obosit.
mult mai singur),
şi acum —
cînd ne acoperă numai această toamnă
descărcată cu camioanele la marginea oraşului —
ce ai să crezi
despre mine...
43
Cadril
Tîrziu, la marginea şoselei printre fanioanele ploii

bubuie autobuzele de noapte transportînd aerul rece,
idoli de cauciuc se izbesc de asfalt
cîte doi, cîte trei, cîte zece.
Îngerii zilei de mîine vor sosi pe motociclete de ceaţă —

numai ei vor trece victorioşi prin asfaltul acestei
fantasme,
numai noi nu vom mai fi de faţă
înverziţi de poveşti şi de basme.
Să netezim deci,
să asfaltăm suprafaţa aceasta incertă,
să mai punem încă un stîlp, încă o placă
încă o lespede, încă o schelă, încă o turlă
pentru surdul care ascultă şi pleacă
pentru orbul care se uită şi urlă...
44
Pînă la urmă rămînem numai noi doi

(idolii cu urme de pneuri pe faţă fac tumbe)
singuri şi îmbrăţişaţi sub ploaia albastră
înverziţi de poveşti şi de umbre,
înverziţi în ploaia colorată

săltînd laolaltă mecanic, de două ori, de trei ori,
o dată şi
încă o dată...
45
Doamnă cu brăţări de piatră

poetei Magdalena Ghica
Doamnă cu brăţări de piatră la mîini dintr-o lume

mai bună,
doamnă care la mîini porţi podoaba
acestei nesfîrşite cîmpii de oase!
Păreai încă vie în aerul foarte subţire
în care dansai
împodobită cu şiraguri de electroni.
Iar eu
— în timp ce retezam capetele balaurului
de departe am vrut să-ţi strig
ceva
ceva nemaipomenit
ceva îngrozitor
ceva ce tu nu ai mai auzit niciodată,
dar n-am reuşit să-ţi spun decît un cuvînt,
un singur cuvînt
din care
au căzut toate
46
l
i
t
e
r
e
l
e...
47
Stare de spirit
Aproape se putea înota prin parfumul de

trandafiri şi vase de aramă —
pe scara de piatră
un gobelin îi cîntărea pe cei drepţi —
un fel de întuneric bătea în oraşul pustiu ca un tunel
abandonat sub Canalul Mînecii.
Trop, trop — făceau frunzele metalice căzînd peste oraş...
trop, trop
trop, trop
făceau potcoavele căzute una cîte una
din trupul meu îmbătrînit sub şenila evenimentelor.
Deasupra mea
timpul se prăbuşeşte cu beregata sufocată
de secunde —
(e un fel de ploaie, e un fel de ninsoare
peste cupola verde a ierbii...)
trop, trop
trop, trop
48
urcă un cîntec de leagăn

subţiind sticla ferestrei
pentru inima mea de cruciat adormită în vîrful lancei.
Noi ne ascundeam într-un fel de acvariu cu perdele trase
mereu aşteptînd, mereu pîndind să se-ntimple ceva
atinşi numai de scheletele inteligente ale delfinilor.
Pe pavajul ud nopţile coborau cu zgomote surde —

trop, trop
trop, trop
făceau potcoavele căzînd una cîte una
din trupul meu îmbătrînit sub senila evenimentelor.
Nu trec decît secundele —

îngeri albi paraşutaţi la punct fix,
mărşăluind cu cizme grele peste acoperişuri de fier.
E un fel de ploaie, e un fel de ninsoare.
Cineva trece peste noi
sîngerînd sticla ferestrei unde gîtul tău lung
aşteaptă căderea razei de lună.
49
Stare de spirit
Coboară numai privirea ta lungă

pe spinarea alunecoasă a oglinzilor —
culcă ochiul tău şi adoarme-l pe tîmpla mea
ca pe o creastă spulberată a unui val.
Cu gîtul retezat de un parfum, sau poate numai

de un gînd rău,
pe dinaintea mea ea trece întunecînd soarele
cu părul ei tăiat în ace de gheaţă.
Din mansardele ridicate la cer
îngerii care o priveau trecînd
întindeau după ea coridoare de braţe.
Ah, prea tîrziu —

ea trecuse...
Ah, prea tîrziu —
ea trecuse!...
50
Spune-mi ce poţi să vezi, tu, cu ochii tăi

crescuţi în pămînt laolaltă cu iarba —
Spune-mi ce poţi, tu, să vezi cu ochii tăi

asurziţi de strigătul ierbii?...
Ochii mei vedeau

iarbă, asfalt, ziduri, organe desenate pe ziduri,
robinetele strălucitoare din vitrina magazinului
de robinete strălucitoare —
văd, am mărturisit, văd

sub pămînt, soldaţii cum îşi mai deschid încă o dată
conservele de plumb, înaintea ultimului atac —
văd
pe Tristan şi Isolda închişi în cutia ascensorului —
văd, am mărturisit, văd
cele patru cămile trăgînd istoria la roata norocului,
văd părul tău lung, tăiat de raza subţire
ca lacrima sunetului de flaut —
51
văd o frunză care căzuse,

o pasăre care zburase,
un soare care asfinţise,
un nor de ploaie care trecuse,
lumina stelei care murise...
Ah, prea tîrziu, prea tîrziu! —

ah, prea tîrziu, prea tîrziu
i-am strigat eu timpului care trecea foarte repede...
52
Pe cînd ea cobora scara
Vai, i-am strigat eu timpului care trece a foarte repede —

pe cînd ea cobora scara,
pe cînd ea deschidea uşile,
pe cînd ea trăgea grăbită sertarele nopţii,
pe cînd ea se arunca pe fereastră
dintr-o inexplicabilă dorinţă de a nu mai rămîne,
dintr-o inexplicabilă dorinţă de a nu mai fi —
Ce se va alege de strigătul ierbii...

Cine se va apleca să bea apă din
urma aceasta pe care pasul tău
a lăsat-o în inima mea...
Cine va asculta cum se dau de pereţi
uşile acestea deschise de nimeni?...
Hei, hei, ce aş
fi fost eu în stare
să fac pentru ea!?...
53
în faţa ei aş fi înghiţit focuri bengale.

Orient Expressul ar fi deraiat într-o secundă
la un semn al ei.
Numai o umbră de melancolie în ochii ei să fi apărut
şi îndată aş fi aşezat un fir de iarbă pe lună
să creadă ea că acolo există viaţă şi
să vrea să rămînă.
În triunghiul Bermudelor m-aş fi lăsat
tîrît de curenţii oceanului,
numai ca ea să mă privească şi să se bucure.
Hrană rechinilor şi peştilor carnivori

m-aş fi lăsat să fiu
numai să-i placă ei...
Cu spinarea aş fi mutat piramidele
sub fereastra ei, deşertul,
cimitirele de elefanţi sub fereastra ei.
Tibrul şi Eufratul sub fereastra ei,
Shanghaiul sub fereastra ei,
Pompeiul îngropat de cenuşă sub fereastra ei,
54
Socrate bîndu-şi liniştit otrava în Place Pigale sub

fereastra ei,
numai să-i placă ei,
numai să-i placă ei,
numai să rămînă,
numai să nu se plictisească şi să vrea să moară,
numai să nu adoarmă şi să vrea să moară,
numai să nu viseze şi să vrea să moară!
Hei, hei, ce aş
fi vrut eu să
fac pentru ea!?...
Turnul din Pisa i l-aş fi adus sub ochi, să vadă ea
cît de strîmbă e lumea.
Pe Omul Zăpezilor i l-aş fi adus,
pe King Kong i l-aş fi adus,
pe Frankenstein i l-aş fi adus,
pe Dr. Jekyll
i l-aş fi aşezat în dormitor
să se sperie ea şi să-i placă.
55
Între patru cămile m-aş fi lăsat întins —

între patru motociclete m-as fi lăsat tras la roata
norocului,
numai să plesnească ea cu palmele şi
să se veselească...
Maşini zburătoare,
mecanisme fragile şi abstracte
eu i-aş fi inventat...
Scripeţi.
pîrghii şi planuri înclinate
i-aş fi aşezat sub picioare —
numai să nu plece
şi să mă lase dintr-odată
foarte singur
cu mulţimea asta de lucruri
care nu exprimă nimic
Dar ea a murit foarte repede

Din dragostea ei pentru mine
56
Iar eu am rămas privind-o

pe cînd cobora scara,
pe cînd deschidea uşile,
pe cînd se arunca pe fereastră
dintr-o inexplicabilă dorinţă de a nu mai rămîne —
dintr-o inexplicabilă grabă de a nu mai fi...
Ce ar fi trebuit eu să fac?! —
numai să rămînă,
numai să nu plece,
numai să nu se plictisească şi să vrea să moară,
numai să nu adoarmă şi să vrea să moară,
numai să nu viseze şi să vrea să moară,
numai să nu plece, numai să nu plece, numai să nu plece,
numai să nu plece şi să mă lase dintr-odată
foarte singur
foarte singur
foarte singur.
57
Jucătorii de cărţi
poetului Florin Iaru
Sosesc pe rînd paznicii singuratici ai farului —

în grădina din spatele staţiei de salvare
urcă treptele albe acum —
în urma lor timpul
va apăsa pe butonul sticlos al soneriei.
Să facem jocurile —
să încercăm să rezistăm;
vor fi urcat treptele pline de iarbă,
vor fi deschis uşile care au fost,
(salonul întreg s-a năruit sub răsărirea de lună —
ei înşişi se sprijină pe propria lor amintire).
Pe coridor, în urma lor, timpul
se loveşte de stafiile trecătoare ale celor ce vor fi.
58
Chemaţi soldaţii să fluiere, corpul de gardă, recitatorii

Vin corbii, ah, şi lupii albaştri ai nopţii —
Să-i întîmpinăm cu lămpi şi lanterne,
cu facle şi torţe, cu mînere şi clanţe lustruite
ori tot ce poate străluci,
tot ce poate lumina,
tot ce poate topi gheaţa subţire sub care înoată
peştii fosforescenţi ai singurătăţii.
Să facem jocurile —
aduceţi cîinele şi statuia,
lustruiţi tot ce se poate lustrui,
ardeţi tot ce se poate arde —
să-i întîmpinăm,
să le deschidem calea, sa încercăm să rezistăm.
Aduceţi cupe şi tăvi,

jocurile şi melodiile să nu se oprească!
Ei trec acum albi şi nepăsători, hipnotici şi indiferenţi,
se duc lăsîndu-ne cu veselia acestei secunde...
cu norocul şi neliniştea acestei secunde?...
59
lată-i acum urcă scările albe —

cîte unul, cîte doi, cîte trei,
urcă scările albe acum —
în urma lor, timpul
va apăsa pe butonul sticlos al soneriei.
60
Rondul de noapte
Numai orchestra cînta mai departe

pentru o bucată de iaht —
Nici o emoţie n-o mai încearcă pe bătrîna doamnă
chiuretată de toate amintirile,
nici o emoţie pentru frunzele care cad din tavan,
nici o emoţie pentru planetele care mor şi devin
găuri negre,
nici o emoţie pentru oamenii sandwich care mor şi
devin găuri negre,
nici
nici
nici
nici
nici
şi nici o emoţie la banda rulantă a străzii.
Deodată a venit lîngă mine o rudă bătrînă

(mi-a arătat o uniformă veche şi cîteva cărţi poştale)
— „... a călătorit mult fiul nostru
61
prin Siberia şi prin Alaska —

Primim uneori de la el cărţi poştale
înfăţişînd nesfîrşitele ninsori şi gheţuri polare...”
Ah, domnişoara de heliu, fulgerîndu-şi trupul hipnotic

în castelul de tablă suspendată
unde clopote albe bat aerul magnetic
pentru o nouă sensibilitate.
Ah, domnişoara de heliu înconjurată de tigri
şi de elefanţi.
pe umărul ei vine acum o pasăre oarbă,
apoi o bătaie în uşă
pentru soldaţii în care de luptă şi batalioanele de cenuşă.
În cadenţă mărşăluind suspendaţi unul de altul —

ruda bătrîna şi fiul,
suspendaţi unul de altul —
oamenii sandwich şi tigrii şi elefanţii,
castelul de tablă şi pasărea oarbă
trec într-o procesiune ciudată
o dată şi încă o dată...
62
Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei...
Pînă cînd orchestra pierde ritmul,

pînă cînd muzicanţii cad în sertarele reci ale nopţii,
pînă cînd uşa se deschide
şi-mi apare poştaşul
cu o urnă în braţe...
— „Primeşte-mă, te rog, primeşte-mă,
sînt în pierdere, în criză de timp,
într-o mare lipsă, într-o mare absenţă —
de fapt şi eu sînt foarte singur,
foarte singur,
foarte singur,
foarte singură,
foarte singură şi te iubesc foarte mult...
şi te (de ce mă muşti) iubesc foarte...
de ce mă muşti, de ce mă muşti...”
— „Nu, nu,
poate că numai voiai să strig,
poate că numai încercam să urlu,
63
nu, nu, desigur că nu,

desigur că nu...
poate că totuşi încercam să strig,
poate că totuşi încercam să urlu...”
64
Blestemata de roată
Mi-e teamă să te mai strîng în braţe —

ai prea mult fier pe tine,
prea mult metal greu —
apele cresc
apele cresc
apele cresc,
totul curge,
totul decurge înspre tine — şi ieri
pe cînd intram în dormitor
mobila curgea pe fereastră
cu zgomot şi gălăgie mare...
Mi-e teamă să te mai strîng în braţe

prea mult metal greu, străin de mine.
E destul să se joace vecinul cu magnetul
din imprudenţă,
ca să te pierd prin pereţi şi tavane şi
să plîng apoi căutîndu-te
65
minţindu-mă
după aceea
că nici n-ai existat,
că ai fost o himeră,
o nălucă,
un joc de copii numai în trecere printr-o lume de oglinzi
împuşcate cu pistoale cu doape la bîlci
de părinţii lor amuzaţi.
Ah, ticălos sentiment cu mîner!

începutul ospăţului cînd musafirii
sînt o turmă de boturi însîngerate smulgînd indiferente
fîşii din gazonul de sticlă pisată...
Ah, ticălos sentiment cu mîner!

Sfîrşitul ospăţului cînd invitaţii
îşi pun capetele pe masă
în piramidă.
în capul mesei
stau leneş subt un nor care tocmai
trecea pe deasupra,
66
pînă cînd plouă tot norul şi rămîne cerul

deasupra albastru şi gol.
Leneş stau, încurcat în lianele curgătoare ale somnului —

leneş capul meu se odihneşte în vîrful piramidei
de capete,
tocmai cînd somnul curge cu
un roşu gîlgîit pe dedesubtul rădăcinos de gîturi.
Leneş ochiul meu se deschide

în vîrful piramidei de ochi
fixînd roşul văl întins pe dedesubtul
de ochi.
Leneşă gura mea

lasă să treacă atîtul de puţin aer de care
au nevoie cuvintele ca să se înalţe
tocmai pe deasupra unui gazon de zgîrciuri însîngerate
şi sticlă pisată.
67
Iar boturile lătrătoare şi behăitoare,

boturile însîngerate le las să decadă
urlînd fără glas în aerul tare şi
ghimpat şi sticlos şi
leneş şi foarte leneş.
„Unde pulberea îmi este hrană,

iar noroiul îmi este de mîncare”
Şi ţipetele păsărilor le las să cadă peste mine şi

să mă acopere şi
să mă rănească în străfulgerarea
secundelor electrice prin întunericul
mestecat de ceasuri şi mecanisme.
În roţi dinţate mă las să alunec,

în roţi dinţate îmi las îmblînzite încheieturile,
în roţi dinţate mă las mestecat şi gustat
în dinţii de fier ai secundei electrice
îmi las ultimul gest,
ultimul cuvînt,
ultimul gînd,
68
ultima silabă vie

încă despărţindu-mă de dinţii de fier întărîtaţi de
mirosul sîngelui urcînd leneş trupul piramidei
descăpăţînate.
Ah, ticălos de sentiment cu mîner.

prea mult metal greu
tu, frumoasă roată dinţată,
tu, frumoasă roată dinţată lustruită
de strigătele celor peste care leneş ai trecut.
Tu, pe care atîţia te-au îmbrăţişat pentru ultima dată,
tu, îmbrăţişată cu urlet,
vei trăi mai mult decît mine
dacă n-au să te pună să mesteci fier,
dacă n-au să te însoţească cu altă roată dinţată
să mestecaţi amîndouă,
să mestecaţi,
să mestecaţi amîndouă făina albă
a oaselor mele, noaptea, pe cer!
69

Iată, a îmbătrînit şi ceasul nostru deşteptător,
au început să-i cadă limbile şi să tremure —
va trebui să cumpărăm altul
mai precis şi mai zgomotos
mai precis si mai zgomotos...
Şi televizorul...
va trebui să cumpărăm altul mai zgomotos
şi cu mai multe butoane
pentru nopţile ghimpate şi sticloase
coborînd ca o alarmă aeriană
peste patul frumos brodat cu motive nupţiale
în care frînghia mult a îndrăgit prea lungul meu gît,
unde roata cu mînere şi dinţi
mult a îndrăgit solzoasele mele încheieturi...
„Unde pulberea îmi este hrană,
iar noroiul îmi este de mîncare”
Se aprinseră becurile negre şi în cameră

se făcu întuneric.
— Eşti pregătit, fiule?
— Sînt pregătit!
70
Mica disperare cu ochii albaştri

se dedică Ioanei Marina Cerkess
Totul a început cu cîteva mîini

curentate la pianul electric,
apoi au găsit în bazin trupul înecat al lui Arhimede
(cu burta umflată şi verde şi foarte verde — apa sărată
nu l-a mai aruncat la suprafaţă...).
Panta rei — am spus eu

trăgînd fermoarul disperării cu ochii albaştrii...
Pe marginea bazinului, muzicanţi cîntau atît de tare
încît sunetele lor puteau să-ţi reteze braţele,
dar lor
le-a fost atît de teamă să-i tragă trupul afară!
Aici totul s-a oprit,

de aici nimic nu mai poate continua,
de aici nimeni nu poate trece dincolo
şi nici să vadă dincolo
71
de mica disperare cu ochii albaştri care îşi smulge

părul şi hainele,
umerii şi braţele,
privirea şi auzul...
Trageţi-l afară — se ruga pînă şi urîtul cap

al Mariei Antoaneta,
trageţi-l afară, ori lăsaţi măcar aceste valuri
să-l arunce la ţărm.
Pe marginea bazinului, pisicile Infantei se lăsau fugărite

de cîinii prinţului moştenitor...
„Hai liberare” — strigau soldaţii la zidul spart
prin care se vedea curtea regelui Spaniei
şi castelul de cărţi de joc.
„Cu potcoave de frig ne vom potcovi caii — strigau
soldaţii —
din cărămizi de frig ne vom ridica adăposturi...
cu frig ne vom umple gloanţele...
cu frig ne vom doborî potrivnicii!”
72
Dar eu nu pot să văd nimic dincolo de părul tău lung,

întins ca o lungime de undă.
Dar eu nu pot să aud nimic dincolo de
ceea ce ea îmi şopteşte ca şi cum
mi-ar lipi un revolver la ureche
jucîndu-se,
jucîndu-se periculos cu silabele
pe trăgaciul fragil al singurătăţii mele.
Dar eu nu pot să ating nimic dincolo de trupul umflat şi

verde şi foarte verde trăgînd o cortină de sînge
peste acest dormitor devastat din dragostea ei
pentru mine
(un nou Waterloo care nu exprimă nimic).
Aici totul s-a oprit,

de aici nimic nu mai poate continua,
de aici nimeni nu poate trece dincolo
şi nici să vadă dincolo
de mica disperare cu ochii albaştri
îngenuncheată pe marginea de piatră a bazinului
73
unde mulţimea a descoperit trupul înecat al lui Arhimede...

— „A fost o greşeală de calcul...
O formulă greşită...
Cu siguranţă o neînţelegere a unor vechi postulate...
Se va face o expertiză...
O anchetă,
desigur, o anchetă...”
Pe marginea bazinului, muzicanţi cîntau atît de tare

încît sunetele lor puteau să-ţi reteze braţele,
Ah, mica disperare cu ochi albaştri
nu-mi da mie favela,
mahalalele,
bidon-villurile
acestei stări de spirit agăţătoare şi fără speranţă.
Nu-mi lăsa mie lacrima ta închisă într-o capsulă a timpului
plîngînd pe umărul altor, mereu altor secole
nici pianul electric şi oglinda în care
tinereţea mea e o literă zgîriată în peretele camerei
de gazare
în care tinereţea mea e drumul pacientului
de la pat spre masa de operaţie
74
în care tinereţea mea

e un boier Moţoc cu cap demontabil...
Între timp se făcuse foarte frig în lume —

în faţa mea, privindu-mă cu un surîs lasciv,
mica disperare îşi aprinse o ţigară;
„Este cu siguranţă o neînţelegere...
O greşeală de calcul...
Computerele au fost programate corect...
Vom cere o expertiză...
Vom cere o reconstituire...
Vom întocmi un aide-memoire...
Vom crea un comitet, desigur, un comitet!”
Pe marginea bazinului, muzicanţii cîntau atît de tare

încît sunetele lor puteau să-ţi reteze braţele.
75
Stare de spirit
mamei mele, Maria
Această toamnă a îngălbenit toţi îndrăgostiţii din parc,

i-a învins şi i-a alungat.
Bătînd, inima mea rupe gîtul şi braţele statuilor.
Bătînd, inima mea a clătinat castanii şi i-a desfrunzit.
O, lasă-te la pămînt,
lasă-te acoperită de toamnă
şi părul lasăţi-l lung şi pieptănat de duhuri...
întinde un pat de frunze uscate
pentru inima mea obosită de nu ştiu ce bătălie de
la Rovine
Ah, peste tot bătălii de greci şi de perşi

de sciţi şi de celţi
de barbari şi de migratori...
Îmi las inima să migreze spre pol,
scriu pe ea aceste cuvinte
şi o las purtată de curenţii oceanului pînă la un ţărm
unde cel care o va găsi
va fi orb şi nu o va şti să citească.
76
Ca un joc de delfini într-un mare acvariu aerian

bătaia inimii mele
picta pereţii acestei stări de spirit
cu siluete roşii, neliniştite...
O, lasă-te la pămînt,
lasă-te acoperită de toamnă
şi părul lăsaţi-l lung şi pieptănat de duhuri...
Întinde un pat de frunze uscate

pentru inima mea obosită de nu ştiu ce bătălie de
la Rovine.
77
BUNICUL „ENTRE DEUX GUERRES”
„Ori tinereştii tăi ani, sîngerosului Marte închină-i

Şi desfătările atunci nu te-or mai îmbia”
(Ovidiu - Remedia amoris)
78
Tinereţea mea
Tinereţea mea e ca femeia despre care unii

spun că va sfîrşi pe străzi dosnice.
Coborînd, frunza se teme pentru mine la fel cum iarba
urcînd, tot pentru mine se teme.
lată-mă dar, spre tine mă grăbesc —
fără cuvinte,
fără trecut — va fi oare cineva să-mi asculte povestea,
cineva să-şi lipească urechea de mine?
Ştiu viitorul străfulgerat de fluvii de argint
alunecînd în spaţiu.
Şi ochii rotunzi ai singurătăţii.
lată-mă dar, trecînd de jumătatea cuvîntului cu care
încerc să mă rup de ceea ce nu va fi niciodată
plin de înţeles.
Coborînd, frunza se teme pentru mine la fel cum iarba
urcînd, tot pentru mine se teme.
Tinereţea mea e ca femeia despre care unii
spun că va sfîrşi pe străzi dosnice.
79
Stare de spirit
Trec secundele cu felinare de ceaţă

(în numele lor voi trăi, voi trăi)
cu capul înfipt în norii de gheaţă
ai anului două mii.
Pe stradă vor creşte îmbătrînind pe asfalt
oameni de fier, cruciade de copii
purtaţi încet, cu capetele retezate
de muzicanţii anului două mii...
Ah, întîmplările lui nicăieri şi niciodată

amintiri albastre şi roşii vor fi
săpate-ntr-o coloană înaltă de piatră
pentru zeii anului două mii.
Tinereţea mea va arde cu flacără albastră
în oraşul părăsit de stafii —
unde ne surîdeau căzînd de la ferestre
manechinele anului două mii.
80
Într-o casă cu pereţii de sticlă

tu mă-ntrebai: ce va fi,
ce va fi?...
Bufonul rîdea pictînd pe lătratul cîinelui
tristeţea anului două mii.
81
Sfîrşit de secol frumos
Era un sfîrşit de secol frumos.

Un soare flămînd ne ardea pletele
ca pe o ceaţă ridicată deasupra oceanului.
Dar cine să taie panglica de care atîrnă
marea plîngere a ierbii urcînd fără nădejde
treptele acestea de sticlă?
(Era un sfîrşit de secol frumos, cu tăietori de lemne
din păduri,
cu joagăre si fierăstraie mecanice, topoare şi coase,
bricege şi lame de ras de tot felul.)
Era un sfîrşit de secol frumos la capătul unor străzi

înecate de plante exotice —
la ultimul etaj de unde se văd benzinăriile oraşului,
în odăile unde oglinzile moarte
întind o mie de braţe pentru imaginile suspendate
între ochi şi norii de aur ai frunţii.
82
Aici şi acum, aici şi acum,

acum
ea îmi va întinde mîna ei şi îmi va spune:
„...ai încercat vreodată să fii fericit...
ai încercat vreodată să fii un pepene verde
într-un poligon minat — ai încercat vreodată?...”
Era un fel de noapte a Sfîntului Bartolomeu
cu răspunsuri victorioase la toate,
cu mari panouri publicitare
amintindu-ne că vom muri de cancer dacă
nu consumăm zilnic (SOUP, ZOUP, TZOUP de legume),
sau această plită electrică ce ne va schimba viaţa
(reductio ad absurdum a obscurităţii mele).
Era un sfîrşit de secol frumos —

o dimineaţă de toamnă, un aide-mémoire —
cînd încă totul e bine, totul e frumos,
cu puţin înainte ca ziarele să sosească
pe sub dunga de lumină a uşii.
83
Marea fotografie
tatălui meu
Totul se săvîrşise — în iarba de fier de pe cîmpul de fier

acele cronometrelor loveau stafia unei secunde —
sub foamea ascuţită a păsărilor de fier
doar spînzuratul se răsucea strîns în îmbrăţişarea
frînghiei.
lată-mă pregătit aşadar

şi dus între baionetele grăbite
ale secolului, învelit în cearşafuri ude
pentru marea fotografie a secolului. Trezit de foarte
dimineaţă pentru marea fotografie a secolului.
Vopsea albă pe faţă, să pară cît mai viu,
vopsea albă în păr, să par cît mai tînăr,
vopsea albă scurgîndu-se pe un peisaj cît mai alb —
să pară totul cît mai adevărat
să pară totul cît mai adevărat!
84
O maşină de fier
o cîmpie de fier
o iarbă de fier
un aer de fier scurgîndu-se cu zgomot pe sub poarta
înţepenită a fabricii de fier.
Totul s-a şters
totul s-a uitat
totul a trecut totul
totul, numai marea fotografie
are o gaură în frunte astupată cu hîrtie de ziar...
O maşină de fier
o cîmpie de fier
o iarbă de fier
o statuie de fier strîngînd în braţe copilul de fier
al viitorului.
Totul s-a şters
totul s-a uitat
totul a trecut
(iar fotografiile sfîrşitului de secol,
iar automobile vechi cu şofer neamţ,
iar descoperirea Polului Nord şi primul
85
zbor peste Canalul Mînecii,

iar zeppeline si iar gulere de blană,
His Master Voice şi fotografiile cenuşii ale
prinţului asasinat la Sarajevo,
iar oameni căzuţi din cer şi iar bunicul
paraşutat peste cîmpia de fier
care scuipa foc
care scuipa fier, care scuipa fier —
ah, debarcarea
ah, debarcarea!!).
lată-mă pregătit aşadar

pentru marea fotografie a secolului,
cu lacrimi de glicerină curgîndu-mi din ochi
pentru marea fotografie a secolului.
O sticlă cu vopsea roşie izbită de pereţi —
sîngele trucat al fotografiei secolului.
În spatele meu,
dintre cîrje, atele şi bandaje murdare
îngerul de fier ca o insectă ciudată
mă-mpinge tot înainte
la poarta înţepenită a fabricii de fier. —
86
Totul s-a şters

totul s-a uitat
totul a trecut —
oameni de fier şterg cu bureţi de sîrmă
o dimineaţă informă de fontă răcită...
O sticlă cu vopsea roşie izbită de pereţi —
sîngele trucat al fotografiei secolului.
lată-mă pregătit aşadar!
87
Îngerul îmbrăcat în civil
Un soldat păzeşte soarele —

un soldat păzeşte aerul,
un soldat păzeşte iarba,
(dar iarba nu are de gînd să-i schimbe culoarea)
un soldat
un soldat
un soldat —
descheiat la pantaloni copilul aleargă
după melci, iar îngerul
porţilor încuiate îi zîmbeşte
cu toţi dinţii lustruiţi ca o legătură de chei.
Un soldat îşi curăţă arma,

meticulos,
dincolo de orice
bănuială, un soldat îşi mîngîie femeia
ca pe un obuz rămas neexplodat
şi îngerul firelor de telegraf
ne şopteşte în cîteva limbi de largă circulaţie:
88
El va muri — Ea va naşte un copil — Copilul

va îmbrăţişa cariera armelor.
Un soldat deghizat în pernă ne doarme sub cap.

Alţi soldaţi deghizaţi în tacîmuri de argint
ne hrănesc la masă —
apoi un soldat deghizat în soare,
în iarbă,
în copil
şi îngerul
(Ah, îngerul îmbrăcat în civil) lasă în urma lui
monezi de sînge zornăind din arterele
ca nişte buzunare sparte.
Vom spune: iată, şi banii aceştia
sînt necesari!
Cu ei vom plăti tăcerea, batalioanele de linişte
înghiţite de focurile de artificii
ale marilor sărbători...
89
Pămîntul din spatele casei

tatălui meu
Pămîntul din spatele casei să-l daţi

fratelui vostru mai mare — spuse tatăl cînd
depărtarea căzu peste cei care îl priveau fără să
înţeleagă.
(Iar pînă să înţeleagă ei ceva, animalele cîmpului
smulgeau tăcute o iarbă strălucitoare
crescută peste cuvintele tatălui.)
Pămîntul acesta l-aţi cucerit cu sînge,
spuse generalul căzînd de pe cal în faţa soldaţilor care
îl priveau fără să înţeleagă.
Iar pînă să înţeleagă ei
(una, două, trei, patru...), pînă să înţeleagă ei ceva,
douăzeci-şi-două de salve de tun în onoarea generalului
căzură peste ei ca pepenii rostogoliţi din pod,
toamna, pe întuneric.
După o vreme doar calul,
calul care ani mai tîrziu cîştiga marele premiu
alergînd pe un mare hipodrom
90
Iar generalul îşi împărţise de mult pămîntul din

spatele
casei celor care îi priveau şi acum monumentul
neînţelegînd, neînţelegînd.
91
Cu mîinile curate
Tată, ce zgomote se aud din camera de alături —

o fi bunicul mort de anul trecut
încurcat în cordonul telefonului?
Tata se întoarce cu hainele sfîşiate —

ne strîngem mîinile în uşa magaziei,
ne strîngem mîinile prin uşa spartă a magaziei,
ne strîngem mîinile curate
ne strîngem mîinile curate
(în rest, doar o lumină de lună roşie trecea
dărîmînd ţiglele de pe acoperişul magaziei)
Plin de sînge, tata e cu mîinile curate

(din frigider, bunicul ascultă lumina
roşie spărgînd ferestrele dormitorului.)
Ceasuri şi mecanisme măsoară
temperatura bunicului din frigider...
Bunicul va apuca sfîrşitul secolului,
92
bunicul va apuca şi sfîrşitul secolului viitor,

bunicul va apuca sfîrşitul tuturor secolelor viitoare —
O să-i arătăm noi ce-i viaţa veşnică!...

Ne strîngem mîinile
ne strîngem mîinile
ne strîngem mîinile curate...
Tată, mă agăţ eu de umărul lui,
crezi că o să mai strige la noapte?
crezi că o să mai strige?
Tata cu mîinile curate bate cuie de aramă

în capacul frigiderului din care se scurge o dîră roşie —
Tata cu mîinile curate astupă ferestrele cu ziare uscate,
Tata cu mîinile curate dă drumul la televizor,
Tata cu mîinile curate deschide radioul,
Tata cu mîinile curate aprinde lumina.
Tata cu mîinile curate deşurubează robinetele din baie...
Crezi că o să mai strige la noapte?
Crezi că o să mai strige?
93
Bunicul „entre deux guerres”

se dedică lui Nichita Stănescu
Gazon argintiu de vulpi argintii —

delfinul, ah, tristul, dezesperatul delfin aruncînd
un jet de apă peste marginea de piatră
a bazinului —
înotătoare
despicînd apa dintr-o lume într-alta...
ogari
ogari
ogari
împingînd cu boturile cîmpia de oase a Iordanului —
jucători de golf purtaţi de Gulf Stream departe spre pol —
un joagăr pentru tăiat cuburi de gheaţă în
paharele invitaţilor,
sărituri de la trambulină,
foarte multe sărituri de la trambulină,
ah, prea multe sărituri de la trambulină
şi trupul tău peste care iarba
a început să crească aidoma şerpilor ridicaţi
de sunetele muzicanţilor...
94
Într-un chaise-long cu rotile, bunicul tunde

vulpile argintii şi himerele.
Bunicul este „entre deux guerres” şi vulpile argintii

îi strîng în jurul gîtului cozile lor lungi
cu care au măturat şoselele înzăpezite ale Europei,
în timp ce invitaţii declară cu glasuri mici,
bîntuite de stafii:
Bunicul a luptat!
La Maraton s-a tîrît cu genunchii retezaţi,
la Waterloo s-a tîrît cu genunchii retezaţi,
la Austerlitz a văzut soarele cu genunchii retezaţi
la Zidul Atlanticului s-a tîrît cu genunchii retezaţi,
în Siberia, la Mărăşeşti, la Verdun
s-a tîrît, s-a tîrît cu genunchii retezaţi —
Ce dacă n-a avut genunchi?!
Ce pradă de război ai luat, bunicule? —

întreabă invitaţii cu glasuri mici,
ca nişte beizadele sugrumate în somn.
95
Am luat Constantinopol cu steaguri cu tot —

Delfi am luat, cu tigrii şi cu elefanţi cu tot —
Cabaretul Voltaire la Zürich cu tunuri cu tot
Canterbury şi Turnul Londrei cu regină
cu tot le-am luat...
Şi pe Chaucer cui l-aţi lăsat, mă!!!
Sub soarele de o mie de waţi,

bunicul tace şi tunde vulpile argintii şi himerele —
Bunicul tace şi tunde vulpile cu steaua de general,
tace şi tunde vulpile cu bastonul de mareşal,
în timp ce invitaţii, spînzuraţii, naufragiaţii
îl întreabă cu vorbe mici,
foşnitoare ca nişte bancnote:
Şi gaura din frunte de unde o ai?...
Cine ţi-a dat ordin pentru gaura din frunte?

Credeţi că o să poată primi decoraţia,
cu gaura aia în frunte?!
96
Şi cine se va urca să i-o agaţe în piept

în loc de inimă?
Cum ai să apari fotografiat sus pe redută
cu gaura aia în frunte?
Cum ai să te mai tîrăşti cu genunchii retezaţi
cînd ai gaura aia în frunte?
Bunicul tace şi tunde vulpile argintii şi himerele...

Bunicul este „entre deux guerres” şi tunde himerele.
Ce dacă abia se mai vede tîrîndu-se printre
scheletele lustruite ale înotătoarelor despicînd apa
dintr-o lume într-alta...
Ce dacă abia se mai vede tîrîndu-se printre
scheletele albastre ale himerelor?...
Ce a lăsat în urma lui bunicul...

Ce a rămas în urma lui?...
Un gazon argintiu de vulpi argintii —

Jucători de golf purtaţi de Gulf Stream departe spre pol —
un joagăr mergînd în gol
97
alături de scheletele invitaţilor,

ogari
ogari
ogari
împingînd cu boturile stafia lui electronică
tăiată în două de jetul de apă
al tristului, dezesperatului delfin.
Bunicul a luptat!
Ce dacă n-a avut genunchi?
98
Parabola soldatului ucis
Departe, pe cîmpul acoperit

cu lungi bandaje de strigăte,
doar şuieratul oţelului a mai rămas
în auzul soldatului ucis
(ai fi zis că trece o pasăre —
ai fi zis că trece un nor de ploaie)
şi cîmpul brăzdat de gropi stă răsturnat
în despicătura albastră a ochiului
(ochi încă deschis — cicatrice a vederii
în care, la noapte, se va oglindi
răsărirea strîmbă de lună...).
Cu un fluierat lung de glonţ

părăsise bătaia inimii pieptul soldatului ucis —
aşa cum fluieri o fată de la fereastră,
aşa cum, spre dimineaţă, o rază de soare flămîndă
va coborî pînă la trupul lui curăţat
de somnul cu peşti carnivori.
99
Stă nemişcat trupul soldatului ucis.

Stă nemişcat acoperind cîmpul de luptă
cu o manta sîngerie...
În alergarea istovită a ultimului atac,

cizmele soldatului din spate
călcînd pe degetele soldatului ucis
au început să zgîrie pămînt îl şi să se îngroape.
Cizmele soldatului din spatele soldatului ucis
călcîndu-i pe piept
au început să se înăbuşe si să se zvîrcolească...
Numai trupul soldatului ucis stă nemişcat

acoperind cîmpul de luptă
cu o manta sîngerie...
Departe, pe cîmpul acoperit

cu lungi bandaje de strigăte
ploaia îl va spăla de semnalmente,
de răni,
100
de numărul de înmatriculare,
de amintiri.
Iarba îl va acoperi încet, chircit,
micşorat, ghemuit îl va pregăti ca pentru
o altă naştere...
pentru alt ultim atac...
101
Vicleim
Mi-am întîlnit îngerul lîncezind undeva

pe strada Covaci printre tinerii cu casetofoane,
dimineaţa, cînd oraşul abia se mai vede printre
spiralele norilor.
Mi-a spus:
„... nu pari să fi auzit de afacerea Watergate —
mi-a spus în timp ce ne sorbeam ceaiul într-o
cană de tablă —
şi nici despre bombele cu gărgăriţe,
nici despre bombele cu orez,
cu vodcă, cu ceapă, cu cîrje papale, cu şansonete,
cu macaroane, cu cafea, cu păcură, cu eschimoşi,
cu mostre de sol lunar, cu...”
Între timp îngerul a murit

ronţăind banane uscate (măturătorii l-au acoperit
dimineaţa cu frunze după ce au umplut din penele lui
102
perne pe care vor visa nevestele mirosind

a staţie de benzină).
Stau de vorbă cu noul înger

venit să-mi prezinte
scrisorile de acreditare.
Noul înger are rosături de la raniţă
şi de la sacul de merinde — noul înger are o casă
pe care speră s-o revadă.
Noului înger îi place să vorbească despre femei şi

mă gîndesc că vom avea cîteva veacuri
de pace.
103
Aide-mémoire
Pe aleile proaspăt asfaltate ale parcului,

paraliticul îşi plimbă căruciorul silenţios şi nichelat
cu grija cu care alţii ar arăta lumii uimite
ultima odraslă a cursei înarmărilor.
O toamnă acră traversată de iepurii de alamă

ai cazărmii de pompieri...
O pajişte sluţită de chioşcul afumat
al fanfarei...
O arătare cu dinţi de lup mîncînd iarba şi
crengile uscate de pe pajişte...
Atît doar pentru paralitic.
Nimic mai mult pentru paralitic
şi pentru căruciorul nichelat
care se mişcă mult mai încet,
ah, mult mai încet decît
cursa înarmărilor...
104
Voi, care vă trageţi deoparte cu scîrbă din calea lui,

ori plini de compasiune vă întoarceţi capetele descoperite
ca la o înmormîntare de lux —
Voi, care încercaţi cel mai ticălos sentiment care

e mila,
credeţi că el nu ştie
pe cîte broaşte ţestoase pluteşte pămîntul?
Credeţi că are nevoie să-i spuneţi voi
pe cîţi elefanţi stă în echilibru lumea
şi de cîţi vulturi e trasă!?
Dar el,
dar el n-a văzut aselenizarea?
Dar el nu s-a bucurat din căruciorul lui
de paralitic
pentru aşchia de oţel înfiptă
în praful şi pulberea altor planete!?
105
Nu s-a bucurat el pentru umanitate,

nu s-a bucurat el!?
Nu şi-a lipit el fotografia viitorului
deasupra scaunului de paralitic!?
N-a văzut el în inconştienţa lui fluturarea
Sfîntului Duh tăiat de o rază de laser!?
N-a tresărit el văzînd mirajul şi zbaterea
neputincioasă
a avortonilor din eprubetă!?
N-a văzut el bomba şi distrugerea şi agonia!?
Nu s-a bucurat el pentru umanitate
nu s-a bucurat el!?
De unde să ştie el...

De unde să ştie el, paraliticul!?
Nu şi-a lipit el urechea de zidul sunetului aşteptînd?

Nu şi-a pus el mîinile îngrozite la ochi
în faţa ciupercii de foc şi pucioasă!?
N-a fost el pus la zid de toate plutoanele de execuţie!?
Cu mîna lui moale şi neputincioasă
106
n-a aruncat el flori la picioarele tuturor

împăraţilor!?
Cu spinarea n-a înălţat el piramidele adoraţiei!?
Nu s-a sluţit el, nu s-a schilodit aprinzînd
focuri de artificii şi iarba de puşcă!?
Nu-şi încuie el cu trei rînduri de chei
teama lui paralitică...!?
De unde să ştie el...

De unde să ştie el, paraliticul!?
De unde să ştie el din căruciorul lui nichelat
şi silenţios,
ah, foarte silenţios!!?
Dar el,
din scaunul nichelat de paralitic, a văzut tot
a auzit tot
a presimţit tot
a plănuit tot cu o răbdare paralitică —
totul, totul pus la cale în liniştea paralitică
a căruciorului nichelat
cu care a fost dăruit de la naştere...
107
O toamnă acră traversată de iepurii de alamă

ai cazărmii pompierilor...
O pajişte sluţită de chioşcul afumat
al fanfarei...
O arătare cu dinţi de lup mîncînd iarba şi

crengile uscate de pe pajişte...
Atît doar pentru paralitic.
Nimic mai mult pentru paralitic
şi pentru căruciorul silenţios şi nichelat
care se mişcă mult mai încet,
ah, mult mai încet decît
cursa înarmărilor...
108
Lobotomia, sau cîntec de leagăn
Uită-te tu la mine cu ochii tăi care au uitat

gustul lacrimilor.
Uită-te tu la mine — m-au făcut mai bun
mai liniştit, mai fără probleme, mai înţelegător
la ce nu se poate înţelege.
Uită-te tu la mine şi sărută-mă tu
cu sărutările gurii tale, căci gura mea este mimul
goliciunii mele
şi mirosul mirurilor tale mai bun este decît
toate mirosurile acestei lumi încărcate de miresme...
Tu îmi ceri să-mi arăt gîndurile,

tu îmi făgăduieşti fericirea,
căci mai bune sînt ţîţele închipuirii
decît adevărul vinurilor tale.
Tu îmi arăţi trupul tău sîngeriu şi-mi spui:
„vrei tu să fii fericit, vrei tu să fii fericit...”
şi apoi, deodată, deasupra mea se aprinde cîte un bec roşu
ceea ce ar putea să însemne — LINIŞTE SE FILMEAZĂ,
sau LINIŞTE SE OPEREAZĂ, sau LINIŞTE, sau...
109
„Dar oare nu sînt cuprinşi de acelaşi soi de turbare

declamatorii care strigă prin pieţe: Aceste răni le-am
primit pentru libertatea obştească, acest ochi l-am
pierdut pentru voi!”
Linişte — dormi. Linişte — punct. Linişte — virgulă.

Linişte.
Cu capul gol şi însîngerat în faţa camerelor de
luat vederi
trădat şi ciopîrţit între un ieri şi un alaltăieri
şi încă o dată; şi încă o dată; şi încă o dată
pentru idolii de vopsea colorată.
Tu îmi ceri să-mi port gîndurile în mînă, dar vai,

numai mîinile mele ştiu truda plesnitului din palme
şi neîntrecutul meşteşug al masalagiilor.
Ah, lobotomia — capul şi faţa, banii, averea

metalele, dobînzile, ceafa şi gîtul, călătoriile
mecanismele, înscrisurile şi manuscrisele,
110
visele fraţii şi surorile, umerii, braţele, tainele

mormintele, cimitirile, căderile, moştenirile,
plămînii, stomacul, melancolia, caporalii de schimb,
sergenţii şi generalii, cîmpul de luptă, cîmpul de curse
dragostea, favorurile, graţiile şi gratiile
inima, şira spinării, bolile, criza morală
doctorii, funcţionarii publici şi particulari
animalele mici, intestinele, pîntecele
bătăile din palme şi cîntecele —
Ah, lobotomia — căsătoriile şi procesele

divorţurile, rupturile şi fracturile, războaiele
contractele şi tratatele, hoţii şi asasinii, rinichii
sălile de dans, sălile de aşteptare, saloanele
moartea, neantul, distrugerea, atrofia, dispariţia
uitarea, sinuciderea, nebunia feroce, descompunerea
moştenirile, testamentele, portăreii, agenţii de schimb
licitaţiile, dota soţiei, tăinuitorii
magistraţii, spionii, coapsele, actele şi afacerile
cuvintele mici, cuvintele mari şi prefacerile –
111
Ah, lobotomia — onorurile, puterea, celebritatea

lucrurile furate şi lucrurile pierdute, genunchii
articulaţiile, prietenii şi cluburile, femeile
dorinţele, speranţele, psihanalizele, parlamentele
pulpa şi gleznele, invidioşii şi vrăjitorii, recitatorii
poeţii şi scribii, melancolicii şi conspiratorii
geloşii, spitalele, azilele şi puşcăriile, laboratoarele
ospiciile şi auspiciile, agia, maternităţile, amprenta
singurătatea, indemnizaţiile pentru singurătate
marile patrupede, micile patrupede, trepiedele
sadicii, profeţii, fantomele, chirurgii pe creier
degetele şi tălpile de la picioare
pînă cînd sîngele meu nu mai vrea,
pînă cînd inima mea nu mai moare —
Ah, lobotomia — lobotomia sau cîntecul de leagăn

pentru oasele transparente ca raza
(cu cravată şi rînjet în faţa oglinzilor transparente
ca raza)
Ah, lobotomia, ah, piaza!
112
Linişte — dormi. Linişte — punct. linişte — virgulă.

Linişte.
Uită-te tu la mine, m-au făcut mai bun, mai
înţelegător.
Spun numai lucruri frumoase, dar, vai,
mîinile începuseră să mă trădeze tot tremurînd
în lumina albă şi încercînd să se agaţe de stafia
singuratică
a unui sfîrşit de secol frumos.
Dormi tu, dragostea mea şi înainte să dormi (înainte

să mă adormi, înainte să se aprindă becul roşu
din sala de operaţie: LINIŞTE
nu înţeleg, LINIŞ)
întreabă-mă încă o dată: „Vrei tu să fii fericit, vrei tu...”
în timp ce la un capăt al lumii, canibalul lumii
moderne
îşi va deschide acum cutia lui de conserve
şi ne va privi curios prin spărtura de tablă
dincolo de care totul e bine, totul e foarte bine şi zborul
acestor păsări de noapte e încă
mult prea departe de moarte.
113
Tata Rockefeller
Ce frumoşi sînt trandafirii astăzi

şi ce frumoasă întorsătură au luat acţiunile.
Tata cu picioare de cauciuc speră să ajungă pe altă
planetă
şi mai ales cumpără.
Trec femeile cu trupuri de aer
purtate de curenţii fierbinţi ai autostrăzii —
Tata cu organe de cauciuc fluieră după ele
şi mai ales cumpără, cumpără —
în timp ce cangurii elastici ai melancoliei îi sar în spinare
Tata cu artere de cauciuc ar fi dispus
să se lase congelat cîteva secole,
dacă îngerii de cauciuc nu l-ar privi prin
oglinda retrovizoare.
114
Zgomotul şi furia
„The story told by an idiot
full of sound and fury...”
(Shakespeare - Macbeth)
Noaptea, lîngă autostrada strălucitoare,

luminile oraşului par un imens computer
calculînd ecuaţiile mărunte ale
apartamentelor cu apă caldă —
balcoane şi ferestre
camuflate de rufăria goniometrică a unui
sezon mort şi inabordabil peste care
încerci să revii
numai tu,
numai tu,
Ofelie desfrunzită,
culcată în iarba cu tribunale carnivore.
La masă printre
coloanele de fum ale invitaţilor —
ceasuri mînjind aerul cu tic-tacul albastru şi decadent
al sfîrşitului de secol...
115
O cădere de funigei înnegrind gulerul alb

al unei zile de toamnă
peste care încerci să revii numai tu,
numai tu,
un fel de Londră îndepărtată
dintr-o lume fără ceasuri şi poduri.
Să mai strig
să mai chem
să rechem
timpul descărnat şi fanariot,
melancolia înfigînd cuţite de scamator în pereţi şi
tavane?
Hai să fim contemporani —

am rugat-o pe ea
care încerca să revină...
Hai să trăim deodată — am rugat-o dăruindu-i
mici animale ca s-o apropii mai mult
de regnul melancoliei terestre.
116
Uite, chiar acum

cîte un cangur mai sare ecuatorul...
Uite, chiar acum
mici încărcături sînt detonate pentru
cobaii din laboratoare...
Uite, chiar acum cînd toate cruciadele se retrag
în cărucioarele de paralitic
ale propriei neputinţe,
acum cînd femeile nasc copiii
viitoarelor cruciade ale neputinţei...
Nu înţeleg — spuse orbul pipăind paginile albe,

nescrise.
Acum cînd trecem strada şi se pare că

nimic nu se întîmplă şi se pare că
nimic nu s-ar mai putea întîmpla...
Acum cînd răsare soarele şi se pare că

nimic nu se întîmplă şi se pare că
nimic nu s-ar mai putea întîmpla...
117
Nu înţeleg — spuse orbul pipăind paginile albe, nescrise.
Să mai strig
să mai chem
să rechem trupul tău culcat în iarba cu tribunale
carnivore?
Iarba sub care conductele urlă întinse la maxim,

iarba sub care urlă cabluri electrice încinse la roşu,
legături telefonice încinse la roşu
conducte plesnite, incandescente,
ţevăria răsucită a marelui eşapament
descărcînd în noapte obsesiile şi micile
măruntele ecuaţii ale apartamentelor presurizate
de care atîrnăm bibeloul cu arc
al zilei de mîine —
arcul ceasului întins la maxim
pentru urletul zilei de mîine spărgînd coaja de ou
a micilor cazemate ermetice, aburite de şuieratul
nibelung al aerului încins la roşu...
118
Pămîntul — un cort pentru fiare vechi urlînd

din cuştile îngropate ale marilor arene,
iar deasupra,
ah, deasupra e o dorinţă de fast,
de grandoare;
de aceea li se pun mărgele şi cailor —
de aceea Moş Gerilă e scos în fiecare duminică,
de aceea sfintele moaşte mai primesc cîte
o transfuzie,
de aceea trupul tău
îngenunchează în iarba cu tribunale carnivore...
Nu înţeleg
nu înţeleg — spuse orbul strîngînd în pumn
paginile albe, nescrise!
Strig, dar nu vine decît iarna...

Strig, dar nu vine decît noaptea cu un hohot de aripi...
Strig, dar nu se aud decît caii în alergare,
dezgropînd armurile putrezite ale cailor alergînd în alt timp
sub cortul de apă al ploii.
119
Să mai strig
să mai chem
să rechem un peisaj metalic degradîndu-se
sub privirile mele care pierduseră simţul
realităţii?
Incapabil să văd — mi-am împodobit fruntea cu ochi

de sticlă
Incapabil să simt — m-am umplut cu paie întinzînd

braţele
în crucea unui cîmp înspăimîntat de dîrele luminoase
ale îngerilor căzători...
Nu înţeleg — spuse orbul arzînd hîrtiie albe, nescrise.
Nu înţeleg — spuse orbul înghiţind cenuşa albă, nescrisă,

îngropîndu-se în autostrada strălucioare,
în noaptea acestui sfîrşit de secol frumos,
120
cînd luminile oraşului

par un imens computer
calculînd ecuaţiile mărunte ale
apartamentelor cu apă caldă —
peste care încerci să revii
numai tu,
numai tu,
Ofelie desfrunzită,
culcată în iarba cu tribunale carnivore.
121
Discomania
Cine ştie tristeţea vinului

cu care trupul tău petrece
în mîngîierile şi dezmierdările muzicanţilor —
tristeţea blănii de oaie atîrnată la uscat,
tristeţea ierbii duşmănită de goana calului,
tristeţea prafului
cînd se lasă
în urma carului de luptă al învingătorului —
De o roată mă las tîrît

prin vidul fără speranţă de a fi altceva
decît vid
străbătut de o roată care îngheaţă şi înverzeşte
o dată cu trecerea timpului.
De o roată mă las purtat,

ca la căluşei,
ca la zidul morţii mă las dus de o roată
122
care se întunecă şi se luminează

o dată cu trecerea timpului...
Iar timpul —
ah, el nu e decît o străfulgerare,
pînă îmi duc mîna la inimă şi vreau să strig,
pînă îmi duc mîna la beregată şi încă mai pot
să strig,
pînă îmi duc mîna la ochi şi cad fulgerat
în pîntecul roţii,
alunecînd pe spiţele ei lungi ca raza —
spre unde?
spre ce?
Şi această tristeţe care îşi înfige acum în trupul tău
dantura ei falsă, cine o ştie?
Iar această rostogolire de pietre
cine o va opri
cu puterea braţului său?
123
De o roată mă las purtat,

de o roată în rostogolire m-am lăsat legat
cu frînghii de sînge şi nervi!
Iar a fi trist e o ruşine.
Iar tristeţea e un sentiment livresc şi ruşinos
şi trebuie ascunsă ca o rană ruşinoasă
primită într-un război ruşinos!
Voi, care mă sfătuiţi să-mi bag degetele în gură,

dar nu pentru a fluiera ce este de fluierat
ci pentru a trage colţurile gurii
în chip de rînjet —
cum credeţi că aş putea?
Cum credeţi că aş putea, eu care nu sînt decît
atît cît îi trebuie gîndacului de cartof
să coboare pe un fir de iarbă,
eu care nu sînt decît un fir de iarbă
din care se va împleti un veşmînt
sau o frînghie
şi nu mai ştiu ce voi fi
şi nu mai ştiu ce voi fi?!!
124
Eu, care nu sînt decît un trup de gladiator ciopîrţit

ridicat în cîrligele de fier
ale urletelor mulţimii
şi nu ştiu decît că am fost,
cîndva,
undeva
înnegrind un frumos peisaj cu umbra mea
scurtată de ridicarea luminii de lună,
lungită de coborîrea bruscă a soarelui
înainte de a cădea fulgerat
în pîntecul roţii, alunecînd pe spiţele ei lungi ca raza
spre unde?
spre ce?
De o roată mă las tîrît

prin vidul de care mă desparte o respiraţie,
un sunet ascuţit
ca un scîrţîit de pneuri
obosite de viteza acestei lumi în alergare.
Purtat de o roată mă las dus prin vidul de care mă
desparte
lumina stelei
125
şi chiar această roată schimbătoare —

„fortuna labilis” —
mareea puterilor,
creşterea şi descreşterea...
— Spre unde?
— Spre ce?
În această mişcare eternă, trupul tău

se va dizolva liniştit,
din ce în ce mai perfect
în marea imperfecţiune centrifugă —
aruncat
azvîrlit
prăbuşit
rostogolit
tot înainte, tot înainte
oasele vor întinde o mie de braţe
să-şi ajungă din urmă umbra şi articulaţiile rotunde...
126
Desigur, vom aprinde mari focuri

care se vor învîrti în aer.
Desigur, vom pune mesaje în sticle purtate de curenţii
oceanelor.
Vom înălţa dirijabile şi tot felul
de maşini zburătoare
legate cu frînghii de sînge şi nervi
de roata rostogolindu-se prin
vidul în care eu nu voi fi decît
un trup de gladiator ciopîrţit,
ridicat în cîrligele le fier
ale urletelor mulţimii.
127
Spune-mi
Spune-mi că viaţa mea va continua să existe,

spune-mi tu, gură a silabelor magnetice,
respiraţie aidoma unei cupole de aer —
tu, planetă cu dinţi în orbitele zeului de neon.
Vom trece mai departe peste trupurile

de gheaţă ale secundelor.
Desigur vom trece.
Iată zeul somnului,
zeul marsupiu tăiat la beregată,
iată femeia iubită, dimineaţa
aplecîndu-se peste trupul tău ca prin fereastra deschisă.
Spune-mi că viaţa mea va continua să existe!
Spune-mi tu, atom de spaimă al inimii mele,

tu, lacrimă de metal
128
pe obrazul frumosului miraj de gheaţă al ideilor,

spune-mi că viaţa mea va continua să existe!
Urca-vor la cer noi piramide de ceaţă,

noi imnuri de slavă ca nişte lame de sticlă.
Pentru mine măscăriciul sărută oglinda,
pentru mine moare trist iarba.
Vino şi spune-mi,
străluceşte-mi în umăr, în frunte,
deasupra,
oricît de lipsit de înţeles ar părea faptul
că foştii veterani dormitează prin parcurile oraşului
şi că biserica Sf. Gheorghe stă în acelaşi loc,
electrificată.
129
Cuprins
NICHEL ....................................................................................................... 3
Stare de spirit.......................................................................................................... 4
Nichel ...................................................................................................................... 6
Nu mai îmi pare nimic ............................................................................................. 8
Ninsoarea electrică ............................................................................................... 10
Delfinii ................................................................................................................... 12
Radiografia faraonului........................................................................................... 14
Mereu acelaşi ....................................................................................................... 17
Peisaj la amiază.................................................................................................... 19
Vitraliu ................................................................................................................... 21
Cîntec trist deasupra acoperişurilor ...................................................................... 23
Requiem ............................................................................................................... 25
Cîntec de leagăn................................................................................................... 27
Una, două, sau poate chiar trei fantasme ............................................................. 29
Maşina de stropit străzile ...................................................................................... 31
Dimineaţa, lîngă autostradă .................................................................................. 34
MICA DISPERARE CU OCHII ALBAŞTRI .............................................. 36
Cina cea de taină .................................................................................................. 37
Începusem să pierd .............................................................................................. 40
Octombrie ............................................................................................................. 42
Cadril .................................................................................................................... 44
Doamnă cu brăţări de piatră ................................................................................. 46
Stare de spirit........................................................................................................ 48
130
Stare de spirit........................................................................................................ 50
Pe cînd ea cobora scara ....................................................................................... 53
Jucătorii de cărţi.................................................................................................... 58
Rondul de noapte ................................................................................................. 61
Blestemata de roată.............................................................................................. 65
Mica disperare cu ochii albaştri............................................................................. 71
Stare de spirit........................................................................................................ 76
BUNICUL „ENTRE DEUX GUERRES” ................................................... 78
Tinereţea mea....................................................................................................... 79
Stare de spirit........................................................................................................ 80
Sfîrşit de secol frumos .......................................................................................... 82
Marea fotografie.................................................................................................... 84
Îngerul îmbrăcat în civil ......................................................................................... 88
Pămîntul din spatele casei .................................................................................... 90
Cu mîinile curate ................................................................................................... 92
Bunicul „entre deux guerres” ................................................................................ 94
Parabola soldatului ucis ........................................................................................ 99
Vicleim ................................................................................................................ 102
Aide-mémoire ..................................................................................................... 104
Lobotomia, sau cîntec de leagăn ........................................................................ 109
Tata Rockefeller.................................................................................................. 114
Zgomotul şi furia ................................................................................................. 115
Discomania ......................................................................................................... 122
Spune-mi ............................................................................................................ 128
131

Tcosoveininsoareaelectrica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tcosoveininsoareaelectrica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Traian T.

Coşovei - Ninsoarea electrică Editura LiterNet, 2009

Redactor: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.ro

Editor format .pdf Acrobat Reader: Dora Ionescu şi Răzvan Penescu

Text: © 2009 Traian T. Coşovei.

© 2009 Design copertă: Dora Ionescu (fotografie Florin Theodorescu)

© 2009 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader.

„Lucrurile vechi pe alţii să-i bucure, eu fericit sînt

„Buzele mele ce se încleştaseră şi tremurau

Aerul meu alerga înaintea respiraţiei mele,

Trecerea norilor, noaptea,

Mai daţi un răgaz aerului să bată

Mai daţi un răgaz

Această oră e atît de tîrzie încît pare

Nimic nu e real — dar ce e adevărat?

Nichel, nichel, cît mai mult nichel

Nimic nu e real — urlă aerul alunecînd pe lîngă mine.

Nichel, nichel, cît mai mult nichel

Nu mai îmi pare nimic

Nu mai îmi pare nimic

muzica lor e doar tăcerea unei stări de spirit trecătoare

Trec printr-o ninsoare albastră, nehotărîtă

Trec şi păsările mă poartă la gîtul lor

Ştiu, ştiu că totul e foarte tîrziu,

Iată, aceştia sînt părinţii tăi;

Trec şi deasupra mea stelele fixe

Întins pe spate încercam să mă acomodez

Doar ei, delfinii, dînd trup acestei secunde,

Iată acum, mîna mea simte

Ceva care mă face să ascult stafiile mişcătoare ale

Doar ei, delfinii, dînd trup acestei lumi,

El este cu totul şi cu totul din aur,

Ar trebui să fac rug din aceste cuvinte

se zbătea ca o plantă acvatică

Trăiesc la marginea unei senzaţii de toamnă,

Mă duc la vînzătorul de ziare şi-i strig:

Dincolo de balustradă nimic nu mai este.

Iată pîlcul de copaci spărgînd cu mii de frunze

Cînd eşti tînăr totul se uită repede

Pînă la urmă spui Da şi Nu —

Pînă la urmă spui Da şi Nu, alergi de unul singur

Se rup din aer nimfele somnoroase ale amiezii

Apoi o lumină de lună mă apasă încet pînă cînd

Vor trece prin tavanele albe,

Prea greu să rămîn, voi depăşi această limită

Cîntaţi cu toţi şi vă veseliţi —

Trăgîndu-mă la sorţi, rostogolindu-şi zarurile sparte,

Cîntec trist deasupra acoperişurilor

Se făcuse tîrziu în camera plină cu microfoane.

Ceasuri de noapte cu acoperişurile oraşului

Ceasuri de noapte umede ca boturile cailor.

Voi spune: iată, sînge al meu şi vei crede. Cuvinte.

Ceasuri de noapte tîrzii, ca un cîntec trist

Taică-meu şi-a vîndut şi apa din fîntînă

Viaţa îşi continua cursul normal

Mai erau sălile de dans învăluindu-ne cu o presimţire

Apoi veniţi voi, încăperi prea înguste

Să nu plîngi — o lacrimă e mai scumpă decît

Mîine vom fi în altă gară

Una, două, sau poate chiar trei fantasme

În fiecare seară obişnuiam să adormim în faţa

Ne măsurăm cu şurubul, cu şublerul, cu

Şi cel care ieri vindea maşini de cusut azi vinde arme