13 lucruri despre Eminescu

1. Nu-i plăcea școala

Era un tânăr timid, curios, îndrăgostit de literatură, dar nu și de școală. Deși era un băiat
talentat și deștept, Mihai nu suporta disciplina prea aspră de la școală, motiv pentru
care primea note mici, pentru care era certat de către părinți. Tatăl lui era cel care se
opunea pasiunii feciorului său de a scrie poezii sau de a urca pe scenă. Dat fiind faptul
că era o fire nestatornică, încă din adolescență, Mihai Eminescu pleca și câte o
săptămâna de acasă, iar într-un an a renunțat la studii pentru a participa la un turneu cu
o trupă de teatru.

2. Cunoștea cel puțin 8 limbi străine

Mihai Eminescu adora istoria, literatura și cunoștea mai multe limbi străine: latină,
italiană, spaniolă, franceză, sârbă, greacă, albaneză, turcească. Dacă-l interesa vreun
subiect, nu se putea dezlipi de acesta. Citea zile întregi și-l studia.

3. Nu a fost un profesor iubit

Timp de un an (1874-1875) a fost profesor de germană la Institutul Academic din Iași,
însă, deși era un profesor corect, dar foarte strict și exigent, studenții au făcut grevă,
cerând înlăturarea lui.

4. Eminescu adora să joace fotbal și să înoate

5. Era un naționalist înrăit și saluta oamenii cu
„Trăiască nația!”
6. Era un adevărat cuceritor
Știa cum să le vorbească femeilor,  în funcție de rangul lor. Era bântuit de pasiuni
violente pentru femeile pe care le zărea în treacăt. Cu toate acestea, nu vorbea
niciodată despre femeile cu care avea relații. Disprețuia bărbații care alergau după fuste
și care își istoriseau mândri poveștile amoroase.

 ENLARGE
7. A fost de toate
George Călinescu îl descrie în cartea sa „Viaţa lui Mihai Eminescu” ca fiind un hoinar
în lume, dar oriunde s-ar fi aflat, nu a ezitat să scrie, să compună, să se documenteze.
El a fost actor, bibliotecar, a fost hamal în port, grăjdar la hotel, jurnalist.

8. Iubea țigările și cafeaua

Mihai Eminescu era un fumător înrăit. Toți banii pe care îi câștiga, îi cheltuia pentru
cărți, țigări și cafea. „Pe dată ce-i soseau banii, își cumpăra cafea râșnită și spirt
denaturat și, suspendând relațiile și discuțiile, se închidea în odaia sa. Cafeaua cu
caimac pe care o fierbea Eminescu la mașina de spirt, și pentru care renunța chiar la
mâncare, era pentru el și un aliment subtil, sugerând calitatea ascetică a existenței sale,
și o aromă stupefiantă, dând ușoara iluzie a Orientului. Când cafeaua se termina, poetul
revenea la realitate și în societate, unde continua discuțiile începute cu mult timp în
urmă și le relua din locul unde acestea au fost întrerupte”, scrie se George Călinescu. 
 ENLARGE

9. Îi plăcea să cânte când nu-l aude nimeni

Îi plăcea să citească cu voce tare poeziile și pasajele care i se păreau nemaipomenit de
frumoase. Era atât de absorbit de aceste texte, încât lovea cu pumnii în masă, pășea
zgomotos. În momentele în care se scufunda adânc în idei și creație, uita să mănânce,
uita de oamenii din jur. În timp ce medita se plimba prin odaie, fredonând vreun cântec.
El le spunea prietenilor: „Să știți, când sunt melodii vesele, gândesc poezie, iar dacă
sunt marșuri, gândesc istorie”.

10. Nu era foarte îngrijit

Intra în lumea literaturii, se adâncea atât de mult în ea că nu observa cum timpul trece,
barba îi creștea, hainele deveneau slinoase și în cameră era haos. Când deja îi era
imposibil să creeze în astfel de haos, decidea să-și schimbe locuința, să-și cumpere
haine și așternuturi noi și să se radă, povestea Ioan Slavici, prietenul lui Eminescu, în
cartea „Amintiri”.
Eminescu era de părere că „fiecare  lucru trebuie să vină la timpul lui, să corespundă
unei necesități firești”. A dormit pe paie, în odăi mici și modeste, cu pereții jerpeliți,
mobilă stricată și bordeie. Avea un costum de iarnă și unul de vară, pe care le purta
până nu  se transformau în zdrențe. Însă, dacă se prezenta la un eveniment festiv,
acesta se îmbrăca conform cerințelor. Iarna purta un palton închis și o căciulă de
astrahan (căciulă din piele de miel), iar mâinile și le vâra în căptușeala mânecilor din
lipsă de mănuși, descrie Călinescu.
11. Era singuratic
Potrivit lui, tânărul poet era om al singurătății: îi plăcea să stea singur acasă, iar la
petreceri stătea deoparte, interacționând rar cu oamenii. „El era tot mai mult singur. Un
fel de om rătăcit printre ceilalți”, povestea Slavici. Potrivit descrierii lui Ioan Slavici,
Eminescu era „un om de o veselie copilăroasă, care râdea din toată inima, încât ochii
tuturor se îndreptau asupra lui. În clipa următoare se încrunta, se strâmba or își
îndrepta capul cu dispreț. Cea mai mică contrazicere îl irita, muzica de cele mai multe
ori îl supăra, șuieratul îl făcea să se cutremure, iar orice scârțâietură îl scotea din
sărite”.

13. Suferea de tulburare bipolară

Mihai Eminescu suferea de tulburare bipolară, numită atunci tulburare maniaco-
depresivă. Persoana afectată de această tulburare poate avea perioade în care este
extrem de trist sau fără energie (denumite episoade depresive) și perioade în care este
inadecvat de energizat, vesel, euforic  sau nervos (denumite episoade maniacale).
Persoana se simte ca „băgat în priză”, are o încredere exagerată în sine, vorbește
întruna, sare de la o idee la alta, nu se poate concentra, face exagerat de multe planuri,
multe nerealiste, devine impulsiv, cheltuitor sau exagerat de activ. Pe lângă aceste
episoade, persoana poate avea și perioade de depresie, în care cel puțin 2 săptămâni,
este foarte trist sau fără chef de viață, nu se poate odihni, nu are energie, are numai
gânduri triste, pesimiste, îngrijorătoare, sentimente exagerate de vinovăție. Această
afecțiune psihică este foarte des întâlnită (la cel puțin 4,5% din oamenii de pe întreaga
planetă). 
Intra prin cafenele doar fiind ademenit de mirosul îmbietor de cafea turcească și pentru
a frunzări ziarele străine. Poetul era măcinat din interior de tulburarea sa psihologică.
Dar de multe ori pierdea noțiunea timpului absorbit de citit sau scris și ajungea să nu
doarmă nopți în șir, deși convingerea sa era că „cea mai plăcută parte a vieții e cea
petrecută în somn, când ești fără ca să fii și fără să simți dureri”. El a fost internat de
mai multe ori la spitalul de psihiatrie. Mai mulți prieteni de ai lui spuneau că înainte de o
nouă internare la spital, Eminescu le-a spus că ar vrea să se călugărească. Pe data de
15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineața, poetul se stinge în Sanatoriul de Boli Mintale, de
pe strada Plantelor din București. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de
spital, închis în „celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în
neființă, a vrut doar un pahar cu lapte și sprijin moral. „Sunt năruit”, i-a șoptit Eminescu
medicului de gardă care i-a adus paharul cu lapte. La scurt timp, Mihai Eminescu a
decedat.