Subiectul Viii

Acad.
Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
SUBIECTUL VIII. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE SI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE

CETĂŢENILOR REPUBLICII MOLDOVA
Obiective:
- a determina noţiunea şi importanţa drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale;
- a stabili principiile de bază aplicabile drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
- a argumenta statutul juridic al cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica Moldova;
- a realiza clasificările principale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI
Evoluţia istorică a protecţiei drepturilor omului

În reglementările interne. Conturarea treptată a drepturilor omului, independent de statutul social
şi politic al individului, a fost şi este un merit al diferiţilor gânditori din diferite etape istorice.
Primele idei privind o relativă egalitate a oamenilor în drepturi au început a fi promovate încă în
antichitate. O contribuţie deosebită la constituirea concepţiei unui ansamblu de drepturi inerente fiinţei
umane a avut-o Platon, care în una din lucrările sale afirma: “Din punctul de vedere al legilor, toţi, fără a
considera deosebirile private, se bucură de egalitate pentru accesul la demnităţi; fiecare, după modul cum
se distinge, obţine o preferinţă fondată pe merit, nu pe clasă”.
Un alt gânditor din Grecia antică, Aristotel, în lucrarea sa “Politica”, examinând relațiile dintre
stăpân și sclav afirmă că “…unii cred că stăpânirea asupra sclavilor este o anumită știință, ca și
administrarea familiei, politica și regalitatea, …iar alții cred că stăpânirea sclavilor este contra naturii,
căci numai prin lege devine cineva sclav ori este liber, dar prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic,
pentru că această diferență nu este dreaptă ci abuzivă”. În viziunea lui Aristotel ”chiar de la naștere apare
o diferențiere în conducători și în conduși și există multe specii de stăpânitori și de stăpâniți”.
La acelaşi capitol se înscriu şi operele unor filosofi din Roma antică, cum ar fi lucrările lui Cicero
“Despre Republică”, “Despre regi”, “Despre obligaţii”, lucrările lui Titus Lucreţius şi Seneca.
S-a recunoscut că anume aceste lucrări au răsădit primii germeni ai ideii de drept natural, care
ulterior va cunoşte o evoluţie viguroasă în istoria societăţii umane.
Totodată, se constată caracterul limitat al protecţiei drepturilor omului în societăţile antice greacă
şi romană care de fapt cuprindea anumite drepturi pentru o minoritate constituită din oameni liberi,
ignorând drepturile celor care nu erau cetăţeni: plebeilor, îndeosebi ale sclavilor ori străinilor. Aristotel
era de părere că ”cine poate să prevadă cu ajutorul gândirii, acela este în mod natural stăpân și
conducător, iar cine poate realiza cu ajutorul corpului cele prevăzute, este supus și sclav în mod natural”.
După el ”stăpânul este doar stăpânul sclavului, dar nu îi aparține lui, pe când sclavul nu este doar sclavul
stăpânului, ci îi aparține total”. O stare similară era atribuită și străinilor. În calitate de argument Aristotel
face trimiteri chiar la poeți conform cărora ”pe drept supuși sunt grecilor barbarii”.
Sclavii erau privaţi de orice drept, chiar de dreptul la viaţă, deoarece oricând puteau fi omorăţi de
proprietar ori de putere. Aristotel considera că ” …este sclav prin natura lui cel care în mod natural nu
este al său, ci al altuia. Însă omul care este al altuia, deși este un om, este ca un bun al aceluia, iar un bun
este un instrument distinct și practic”.
1
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
Trebuie să recunoaştem că paralel cu progresul consemnat de societatea romană, a cunoscut

transformări şi statutul juridic al sclavilor determinat prin recunoaşterea anumitor drepturi. Astfel,
acestora li se acordă dretul de a participa la ceremoniile religioase organizate de stăpânii lor, dreptul de a
moşteni, dreptul la patrimoniu, dreptul la răscumpărare. Printr-un act numit Lex Lunia Petronia datat cu
anul 19 e.n. s-a interzis stăpânilor să-i impună pe sclavi să se lupte cu fiarele fără motive. Domitian a
interzis castrarea sclavilor; uciderea unui sclav era considerată omucidere, iar sclavul maltratat avea
dreptul să ceară să fie ândut altui stăpân.
O asemenea situaţie, însă, poate fi numită pe bună dreptate, perioada drepturilor cetăţenilor, fără
drepturi ale omului.
Ideile umaniste exprimate în antichitatea greacă au fost preluate şi în alte zone ale lumii. Astfel,
filosofii antici din Egipt, Babilon, India au adus diferite concepţii asupra existenţei, asupra omului şi
rolului acestuia în societate.
Dar, într-o societate în care membrii stratului social preponderent – sclavii – erau consideraţi
“unelte vorbitoare”, ideile de egalitate în drepturi a fiinţelor umane erau pur şi simplu, ignorate, nefiind
transpuse în plan economic, politic, social sau cultural.
Abia în sec. XVII şi XVIII în doctrina protecţiei drepturilor omului s-au produs mutaţii calitative
determinate de fundamentarea teoriei dreptului natural considerat etern şi nesupus ordinei divine. În acest
sens Hugo Grotius afirma: “Dreptul natural este într-o asemenea măsură imuabil, încât nici Dumnezeu
nu-l poate schimba.
În accepţiunea contemporană noţiunea de drept natural reprezintă o şcoală a filosofiei politice şi
juridice care desemnează existenţa unui drept ce decurge dintr-o stare naturală a oamenilor, drept ce a
precedat apariţia statului, o stare independentă de convenţiile sau legislaţiile scrise.
Dacă în Evul mediu a predominat ideea dreptului natural de origine divină, atunci în sec. XVII –
XVIII începe a fi promovată cu insistenţă ideea originii dreptului în “natura umană”. Conform concepţiei
expuse oamenii se nasc cu anumite drepturi, sunt de la natură liberi şi egali şi aceste drepturi nu pot fi
anulate de stat.
Pentru prima dată aceste idei au început să fie expuse din punct de vedere juridic în Anglia. Este
vorba, în primul rând, de “Petiţia drepturilor” (1628), “Habeas Corpus Act” (1679) şi “Bilul
drepturilor”(1689).
“Petiţia drepturilor” este un document generat de abuzurile monarhului în sfera impunerii
supuşilor la impozite, taxe şi alte plăţi neprevăzute de legile şi cutumele existente. Fiind inspirat de
“Marea Chartă a libertăţilor” (1275), este adresat regelui de către Parlamentul englez. Prevederile acestui
document asigurau o oarecare inviolabilitate şi securitate a persoanei în faţa puterii abuzive a monarhului
şi dregătorilor acestuia. În acest sens Petiţia stabiliea că nici un supus al coroanei nu poate fi impus să
plătească impozite, taxe, cadouri şi alte contribuţii valoroase fără consimţământul Parlamentului exprimat
printr-un act adoptat de acesta. Totodată, nimeni nu putea fi chemat în faţa unei instanţe judecătoreşti, să
depună vreun jurământ, să presteze o slujbă sau să fie conastrâns ori deranjat în legătură cu asemenea
forme de impunere forţată. Conform cu această petiţie nici un om liber nu putea fi luat sub pază sau
aruncat în închisoare în afara cazurilor prevăzute de lege.
“Habeas Corpus Act” este o lege considerată ca a doua constituţie a Angliei după “Marea Chartă
a Libertăţilor” al cărui scop de bază consta în determinarea unui statut special persoanelor reţinute pentru
săvârşirea unor infracţiuni până ca acestea să ajungă în faţa judecătorului.
2
“Bilul drepturilor” este una din legile fundamentale adoptate de Parlamentul englez care a încercat
să cuprindă principiile umaniste enunţate în actele anterioare. Stabilind că legitimitatea puterii monarhului
îşi are originea în voinţa poporului, această lege a consacrat anumite drepturi fundamentale ale persoanei,
cum ar fi interzicerea pedepselor ilegale şi crude, obligaţia de a se comunica imediat unui deţinut
motivele arestării, eliberarea pe cauţiune ş. a.
Sub influenţa acestor monumente legislative, în secolul următor (14 iulie 1776) în perioada
războiului de independenţă este adoptată “Declaraţia de independenţă a Statelor Unite”. Într-o manieră
patetică, Declaraţia consacra că este “de la sine înţeles adevărurile că toţi oamenii se nasc egali şi
creatorul lor îi învesteşte cu anumite drepturi inalienabile şi că printre acestea se numără străduinţa la
viaţă, libertate şi fericire; în vederea acestor drepturi, oamenii instituie guverne, care îşi dobândesc
puterea legală prin consimţământul celor guvernaţi; că dacă oricând, oricare formă de guvernământ
periclitează aceste scopuri, poporului îi stă în putere de a o răsturna şi de a institui o nouă guvernare”.
Guvernele erau obligate să asigure aceste drepturi, inclusiv independenţa justiţiei, subordonarea
militarilor puterii civile, libertatea comerţului, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juriu ş. a.
Fără a diminua valoarea actelor menţionate, trebuie să recunoaştem că documentul juridic care a
relevat într-o formă modernă aspectul normativ al conceptului de drepturi şi libertăţi ale omului a fost
“Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” adoptată în perioada Revoluţiei franceze la 26 august
1789.
Spre deosebire de alte acte similare cunoscute de civilizaţie până la acest eveniment, Declaraţia
evoca două lucruri noi pe care le descoperim chiar în art. 2. În primul rând se consacra că omul ca individ
dispune de “drepturi naturale inalienabile şi sacre”, pe pimul plan fiind libertatea, egalitatea semnificând
în accesul tuturor la libertate. În al doilea rând Declaraţia dispunea că “scopul oricărei asocieri politice
este de a păstra drepturile naturale şi imprescriptibile ale omului”. Drept rezultat, omul este plasat pe
primul plan, iar statul nu are o altă justificare decât de a asigura ocrotirea acestor drepturi, neavând o altă
semnificaţie şi alte funcţii decât cele pe care i le atribuie societatea.
Analizând conţinutul normativ al Declaraţiei, putem distinge două categorii de drepturi:
a) drepturi care fundamenteză autonomia fiecăruia - drepturile omului propriu -zise sau drepturile
civile;
b) drepturi care fundamentează participarea la putere - drepturile cetăţeanului sau drepturile
politice.
Din categoria drepturilor omului erau consacrate libertatea de opinie (art. 10), libertatea de
exprimare şi a presei (art.11), dreptul la proprietate (art.17), securitatea individului în raport cu justiţia şi
cu poliţia (art.7,8 şi 9), egalitatea în faţa legii şi egalitatea accesului la funcţiile publice (art.6).
Dintre drepturile cetăţeanului consacrate în Declaraţie menţionăm următoarele: participarea la
elaborarea legilor (art.6), controlul impozitelor (art.13 şi 14) şi al administraţiei (art.15).
Caracterul progresist al Declaraţiei este determinat şi de dispoziţiile art.4, în care se preciza că
“exercitrea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât pe acelea care asigură celorlalţi
membri ai societăţii folosinţa aceloraşi drepturi”.
Aceste idei progresiste, declanşate de declaraţiile drepturilor omului şi cetăţeanului, şi-au găsit
consacrarea de drepturi inerente fiinţei umane, opozabile statului în marea majoritate a constituţiilor
statelor existente astăzi pe harta lumii, respectarea lor fiind asigurată prin forţa coercitivă a statelor
respective.
3
În reglementările internaţionale. Convinşi de faptul că numai prin respectarea drepturilor

fundamentale ale fiecărei persoane se pot realiza pacea şi bunăstarea globală, rezolvarea marilor
probleme ale contemporanităţii, militanţii pentru drepturile omului au întreprins mai multe acţiuni în
scopul universalizării şi internaţionalizării conceptului de drepturi ale omului.
Transferarea problemei drepturilor omului de la nivel naţional la cel internaţional s-a realizat
paralel cu procesul de cristalizare a idealurilor social-umane fundamentale. Elementul incipient în acest
domeniu îl constituie unele convenţii internaţionale care se refereau la: umanizarea războiului, limitarea şi
interzicerea comerţului cu sclavi, şi în general cu fiinţe umane, protejarea minorităţilor religioase,
reglementarea acţiunilor de caritate.
La sfârşitul sec. Al XIX-lea, în dreptul internaţional are loc o reorientare în abordarea drepturilor
omului, prin accentuarea caracterului social-economic şi colectiv al acestor drepturi. Începând cu sec. 20
au fost elaborate încă patru categorii mari de norme de protecţie a anumitor drepturi ale omului: a
dreptului la muncă, a drepturilor popoarelor din colonii, ale minorităţilor etnice şi religioase, şi ale
străinilor.
Astfel, primele acorduri internaţionale de la începutul sec. Al XX-lea puneau accent pe dreptul de
muncă, spre exemplu, Organizaţia Internaţională a Muncii în perioada dintre cele două războaie mondiale
a adoptat cca 66 de convenţii şi tot atâtea recomandări privind aspecte ale muncii şi condiţiile de muncă.
În aceeaşi perioadă s-au făcut încercări de codificare a legilor privitoare la statutul juridic al
străinilor, cum a fost Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului, a cărei proiect a fost elaborat de
Institutul de Drept Internaţional în 1929.
Creşterea interesului pentru drepturile omului a constituit rezultatul firesc al dezvoltării social-
politice din perioada respectivă. Cu toate acestea, reglementările normative internaţionale în domeniul
drepturilor omului, despre care s-a menţionat mai sus, au avut un caracter fragmentar şi limitat iar
prevederile ample referitoare la drepturile fundamentale ale omului, exceptând prohibiţia sclaviei şi
protecţia minorităţilor, nu au căpătat o dimensiune juridică internaţională.
Tragedia milioanelor de victime din timpul celui de-al doilea război mondial, rezultatul
experimentării feroce a bombelor atomice la Hiroshima şi Nagasaki au demonstrat că asigurarea păcii şi
implicit a drepturilor omului nu mai pot fi considerate drept “treburi interne” ale statelor, ele devenind
probleme de maximă importanţă pentru întreaga comunitate internaţională. După ce au fost condamnate
încălcările fără precedent ale celor mai elementare drepturi ale omului comise de regimurile fasciste,
opinia publică internaţională a fost pusă în faţa necesităţii de a elabora un act normativ de mare
universalitate în domeniul drepturilor omului, care ar constitui fundamentul colaborării internaţionale în
acest domeniu.
Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite a deschis o eră nouă în reglementarea relaţiilor
internaţionale dintre state privind cooperarea acestora, inclusiv prin elaborarea unor instrumente juridice
comune.
Astfel, Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, adoptată la 26 iunie 1945, printre obiectivele de bază,
proclamă următoarele: “Promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale faţă de toate persoanele, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.
4
Aşadar, unul din scopurile O.N.U. este ca prin organele sale organismele sale să întreprindă
acţiuni concrete în promovarea şi ocrotirea drepturilor omului prin forme şi modalităţi specifice dreptului
internaţional.
Confirmând acest fapt, la 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite
a adoptat Declaraţia universală a drepturilor omului, care pentru prima dată în lume, enunţă consensul
comunităţii internaţionale în domeniul drepturilor omului, respectarea acestora devenind obiectul unei
reglementări internaţionale cu caracter global.
Tradiţii istorice ale instituţiei drepturilor şi libertăţilor omului în Republica Moldova

În sistemul constituţional naţional, instituţia juridică a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale
cetăţenilor a fost consfinţită într-o concepţie modernă mult mai tărziu decât în practica constituţională a
altor state.
Merită să menţionăm că printre încercările mai vechi de stabilire a unor drepturi-privilegii smulse
Domnitorului de către boieri pot fi evocate Hrisovul lui Leon Tomşa din 1631, precum şi unele reforme
social-economice făcute în spiritul secolului al XVlII-lea".
Un compartiment dedicat “drepturilor şi privilegiilor locuitorilor” conţinea şi „Aşezământul
organizării oblastei Basarabia”.
Pe lângă acordarea unor drepturi şi privelegii de ordin economic şi stabilirea categoriilor sociale
pasibile de pedepse corporale, “Aşezământul” reglementa şi procedura alegerilor în organele elective din
provincie. Dreptul de a alege şi de a fi ales era acordat numai reprezentanţilor nobilimii, în funcţie de
censul de proprietate. Acest corp electoral era destul de restrâns şi se compunea numai din proprietari ce
aveau în posesie cel puţin 300 de desetine de pămînt, din fiii lor maturi sau din neproprietarii de pămînt,
dar care deţinuseră sau deţin anumite funcţii în serviciul de stat.
În anul 1828, “Aşezământul organizării oblastei Basarabia” fu abrogat, pentru a fi înlocuit cu
“Regulamentul” lui Voronţov (guvernator general al Novorosiei, “namestnic plenipotenţiar al Basarabiei
(1823 - 1844)”, de numele căruia este legată desfiinţarea autonomiei regionale pentru Basarabia),
confirmat de către ţar la 29 ianuarie 1829. Legea din 1828 a introdus şi un nou regim pentru funcţionarea
limbii. “Toate afacerile, se spune în lege, se lucrează în limba rusă, iar în caz de necesitate cu traducere în
limba moldovenească”. Băştinaşii care doreau să ocupe o funcţie în aparatul administrativ trebuiau să
cunoască limba rusă, căci “Regulamentul”, după cum s-a menţionat, interzicea folosirea limbii
moldoveneşti în actele publice.
Reformele sociale, realizate în Rusia în a doua jumătate a sec. al XIX- lea, şi-au extins urmările în
Basarabia. Chiar din anul 1861, în Basarabia este desfiinţată pedeapsa corporală, ca sancţiune penală, cu
toate că asemenea pedepse nu se aplicau de la anexarea ei de către ruşi. Începând cu anul 1874, locuitorii
Basarabiei pierd privilegiul de a nu face serviciul militar în armata rusă, de care se bucurau din momentul
anexării.
Curând după aceste reforme (1871), Basarabia a pierdut statutul de provincie (oblaste)
privilegiată şi a devenit o simplă “gubernie” a Imperiului ţarist, urmând a fi administrată după legile
ruseşti. Obiceiurile şi legile băştinaşe trebuiau substituite prin cele ruseşti, pentru ca populaţia rusă să
poată beneficia de toate prerogativele unei naţiuni dominante în Basarabia.
În urma politicii expansioniste promovată de Rusia la începutul sec. al XX-lea, în Basarabia se
înregistra o profundă înrăutăţire a relaţiilor social-economice şi politice soldată cu închiderea şcolilor cu
5
predare în limba natală, rusificarea bisericilor, interzicerea folosirii limbii române în instituţiile publice,
închiderea tipografiei naţionale moldoveneşti şi interzicerea oricăror editări în limba română, interzicerea
pentru intelectualii moldoveni aflaţi în serviciul de stat ţarist să ocupe funcţii publuce în Basarabia ş. a.
Prevederi fragmentare referitoare la o serie de drepturi şi libertăţi au fost incluse, de asemenea, în
diferite Programe de reforme cu caracter social-economic, cum ar fi Proiectul de constituţie al Republicii
Populare Moldoveneşti elaborat după constituirea Sfatului Ţării.
Partea a V-a din Proiect era rezervată totalmente drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor. După anularea tuturor privilegiilor şi deosebirilor de castă, cetăţenii urmau să se bucure de
următoarele drepturi fundamentale: libertatea conştiinţei; dreptul de a fi ascultat de o instanţă
judecătorească; dreptul la proprietate, declarată inviolabilă; dreptul la libera exprimare; dreptul la adunări
politice “paşnice şi fără arme, atât în localuri închise, cât şi sub cerul liber pentru a discuta orice fel de
problemă fără a cere permisiune prealablă”; dreptul de asociere în obşti în scopuri nepotrivite legilor
penale; dreptul de petiţionare; dreptul de a se uni în “asociaţii muncitoreşti şi să declare greve”. În acelaşi
compartiment erau prevăzute şi o serie de inviolabilităţi, cum ar fi: inviolabilitatea persoanei;
inviolabilitatea domiciliului; secretul corespondenţei; dreptul la libera circulaţie.
Drepturile şi libertăţile cetăţenilor din trecutul istoric al satatului nostru au fost consacrate şi în
Constituţiile care au fost aplicate pe teritoriului acestuia.
Astfel, Constituţia României din 1866 care a cuprins drepturile şi libertăţile cetăţeneşti într-o
concepţie politico-juridică proprie gândirii filozofice şi politice din Europa Occidentală din prima jumătate a sec.
al XlX-lea.
Această concepţie era pătrunsă la rândul ei, de spiritul Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului
adoptată de Adunarea Naţională a Franţei în 1789.
Constituţia din 1923 a preluat drepturile proclamate în, Aşezământul fundamental” din 1866, textul mai
fiind îmbogăţit prin consfinţirea votului universal şi contenciosului administrativ, iar altor drepturi
cetăţeneşti, proclamate în Constituţia din 1866, legiuitorul constituant din 1923 le-a dat o redactare mai limpede.
Exercitarea drepturilor cetăţeneşti sub imperiul Constituţiei din 1938 şi a legislaţiei adoptate în
timpul guvernării mareşalului Ion Antonescu a purtat amprenta celor două regimuri politice autoritare.
Caracterul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, proclamate în Constituţiile RASSM din 1925, 1938 şi ale
RSSM din 1941 şi 1978, a reflectat de asemenea natura regimului politic socialist în diferitele sale perioade.
Constituţia din 1978 a consacrat o anumită tendinţă de liberalizare a instituţiei juridice a drepturilor
cetăţeneşti atât cât putea permite natura sistemului politic socialist.
Guvernantul socialist a pus accentul, îndeosebi, pe drepturi social-economice (mai puţin dreptul la grevă,
dreptul la un nivel de trai decent). Este însă adevărat că datorită garantării lor insuficiente, populaţia nu a beneficiat
în mod satisfăcător de cadrul constituţional al proclamării acestora. În ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile
civile şi politice consacrate în Constituţia din 1978, acestea au căpâtat în practica socială un preponderent caracter
formal.
Cu excepţia primelor etape ale formării statului socialist, când drepturile politice au fost drastic
restrânse sau abuziv încălcate, în etapele ulterioare nu s-au mai semnalat decât cazuri sporadice de nesocotire gravă
a libertăţilor cetăţeneşti. Ulterior, renunţând la măsurile represive, partidul comuniştilor a instalat un regim de
„democraţie dirijată” cu alegeri planificate, presă scrisă la comandă, emigraţie camuflată, tineret educat în spiritul
leninist din faşă etc., dar despre o manifestare deschisă a nemulţumirii faţă de „înţeleapta conducere” nici vorbă nu
putea fi. Persoanele rebele, disidenţii, pur şi simplu, erau expulzaţi ori internaţi forţat în spitale cu regim special
6
pentru bolnavi de boli psihice.

Oricum, abuzurile nu au mai afectat o pătură sau categorie sociale ca în primul deceniu al guvernârii
socialiste, ci persoane individuale. Aceasta nu înlătură însă câtuşi de puţin, caracterul totalitar al guvernării şi lipsa
de respect a guvernantului socialist faţă de standardele democratice şi documentele internaţionale convenite în acest
domeniu.
Schimbarea regimului politic după 1989 a atras după sine o nouă concepţie a legiuitorului asupra rolului
statului în ceea ce priveşte proclamarea şi garantarea reală a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Astfel, Republica Moldova a aderat la Convenţiile internaţionale privind ocrotirea anumitor drepturi
cetăţeneşti, şi-a retras rezervele asupra altor acorduri în materie.
Legiuitorul constituant din 1994 a inclus în Constituţia Republicii Moldova întreaga gamă de drepturi
şi libertăţi fundamentale ale omului consacrate în documentele internaţionale de referinţă în acest domeniu. Mai
mult, potrivit art. 4 din Constituţie, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti vor fi interpretate în
concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948, cu Pactele şi cu celelalte tratate la care
republica este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care Republica Moldova este parte, şi legile ei interne, prioritate au reglementările
intemaţionale.
NOŢIUNEA DE DREPTURI, LIBERTĂŢI ȘI ÎNDATORIRI FUNDAMENTALE
Conceptul de drepturi şi libertăţi fundamentale

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului despre care unii crirtici spuneau că
au un caracter abstract şi lipsit de substanţă, nu au încetat să fie revendicate în întreaga lume.
Problema drepturilor şi libertaăţilor omului si cetăţeanului este subiectul unor numeroase
invstigaţii ştiinţifice întreprinse de specialişti în diverse materii, îndeosebi în jurisprudenţă. Atenţia
sporită acordată de juristi aceste problematici este condiţionată de faptul că aceste drepturi sunt formulate
în multiple izvoare de drept, care deseori sunt exprimate într-un limbaj evaziv pentru destinatari. De aici
şi sarcina primordială a juriştilor dea interpreta şi a aduce la conştiinţa fiecărui individ sensul corect al
drepturilor enunţate.
Respectând cerinţa logică de expunere a oricărei materii după principiul “de la simplu la compus”,
vom începe expunerea acestui subiect chiar de la noţiunea de “drepturi fundamentale ”.
Mai întâi de toate trebuie să reţinem că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective facultate,
îndrituire a unei persoane, de a face sau de a nu face ceva, prerogativă conferită de lege şi în temeiul
căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită, poate să ceară protejarea
dreptului său în faţa terţilor, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi
juridic protejat, în accord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială”.
Adevărul menţionat în prezenta definiţie expimă ipoteza că orice individ în drept să manifeste o
anumită conduită a constituit şi rămîne în continuare obiectul de studiu pentru mai mulţi gânditori ai
dreptului ale căror concepţii pot fi divizate în două teorii de bază: teoria dreptului natural şi teoria
pozitivismului juridic.
Teoria dreptului natural. Se consideră a fi o şcoală a filosofiei politice şi juridice care susţine
existenţa dreptului care decurge dintr-o stare naturală a oamenilor. Principiile dreptului natural au fost
formulate încă în antichitate (China, Grecia) prin încercările de a face deosebire între ceea ce este “drept
7
de la natură” şi ceea ce este “drept după lege”. Cei care au lansat teoria despre drepturile naturale ale
omului sunt gânditorii antici, printre care sofiştii şi Platon, dar mai ales Aristotel cu celebra sa lucrare
“Etica Nicomahică”.
În viziunea adepţilor acestei teorii drepturile subiective reprezintă nucleul fenomenului juridic,
existenţa normelor de drept fiind justificată de necesitatea consacrării şi protejării, prin intermediul
sancţiunilor, a acelor drepturi cu care fiinţa umană este înzestrată de la natură.
Dreptul natural înseamnă că omul are, prin însăşi natura sa, oriunde şi oricând, drepturi prioritare
celor ale societăţii şi ale statului. Societatea şi statul, conform acestei concepţii, reprezintă opera de
creaţie a omului care decurge în mod conştient din conţinutul unui contract social, conform căruia
indivizii cedează o parte din libertatea lor naturală în schimbul unei protecţii împotriva eventualelor
abuzuri. Această cedare este însă condiţionată de interdicţia intervenţiei guvernanţilor într-o sferă anumită
de drepturi naturale, indivizilor rezervându-li-se dreptul şi posibilitatea de a se opune unor acţiuni
represive ale statului. Această posibilitate concretizată în dreptul de a rezista la opresiune a fost
recunoscută oficial în Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776) şi în
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (art. 2). Declaraţia franceză din 1793 constata (art. 34) că
“există opresiune contra corpului social atunci când un singur membru al său este oprimat. Există
opresiune contra fiecărui membru, atunci când corpul social este oprimat”. Articolul 35 din Declaraţie
arăta că “atunci când guvernul drepturile poporului, insurecţia este pentru popor şi pentru fiecare porţiune
din popor cel mai sacru dintre depturi şi cea mai indispensabilă dintre datorii”.
Cu toate că teoria dreptului natural este considerată sursa teoriei contemporane a drepturilor
fundamentale ale omului, ea nu este recunoscută de toţi specialiştii în materie, ba chiar şi adepţii ei mai
poartă discuţii asupra originii acesteia.
Pozitivismul juridic. Adepţii dreptului pozitiv neagă orice tentativă de justificare a existenţei
drepturilor subiective. Teoriile pozitiviste susţin ideea că în realitate nu poate exista nici un fenomen sau
împrejurare care să servească sursă de existenţă pentru drepturile subiective, decât dreptul cuprins în
normele în vigoare aparţinând statului. Din aceste considerente pozitiviştii socot că este inutil să căutăm
drepturile omului în dreptul natural, deoarece acestea sunt create printr-un act de voinţă ce se produce în
timp şi în spaţiu, prin voinţa unipersonală a conducătorilor sau prin acordul de voinţă a celor ce
elaborează şi adoptă legile.
Negând încercările de a fundamenta drepturile omului pe dreptul natural, teoreticienii din această
tabără consideră că “tehnicile juridice inerente dreptului pozitiv, acelea pe care ei le cunosc, asigură, într-
o manieră necesară şi cuasi-automată, protecţia libertăţilor. Acestea sunt de un produs spontan al unei
tehnici juridice evoluate: ele nu au nevoie din acest moment să-şi caute baza într-o ideologie totdeauna
contestabilă”.
Doctrina contemporană semnaleză un proces de reanimare a drepturilor naturale. Cea ce deosebesc
drepturile naturale de azi de cele din secolul al XVIII-lea este interpretarea acestora nu ca depturi
aparţinând unui individ privit aparte, ci ca drepturi aparţinând unui om - membru al societăţii şi
participant la relaţiile sociale. Dacă drepturile naturale istorice se fundamentau pe o stare de natură,
drepturile omului din prezent se fundamentează pe o stare a conştiinţei colective, ori “ceea ce dă
fundament libertăţilor actuale este tot un drept anterior şi superior statului, dar nu ca un drept rezultând
din natura lucrurilor, ci ca un drept rezultând din conştiinţa justiţiei aşa cum trăieşte ea la un popor la un
moment dat”.
8
Dacă teoriile dreptului natural şi dreptului pozitiv sunt în cea mai mare parte de origine
occidentală, atunci pentru alte zone geografice ale lumii drepturile omului sunt privite prin prisma altor
teorii, o răspândire mai largă obţinând islamul şi budismul.
Islamul este o practică social – politică care-şi are sursele în Coran, emanat de forţa divină. Sre
deosebire de Biblia cr4eştinilor şi Thora evreilor, Coranul nu este o «cronică a evenimentelor», ci un
ansamblu de norme ale vieţii politice, sociale, familiare, religioase. El impune credinţă totală şi
subordonare necondiţionată faţă de Dumnezeu. Islamul exclude dosebirile de rasă, clasă socială, condiţie
economică, sex, culoare a pielii. Promotorii islamului consideră că evoluţia socială nu se realizează prin
lupta dintre diferite categorii sociale şi violenţă, ci prin transformarea “liber consimţită” a societăţii.
Recunoscând că inegalitatea socială este o realitate, se crede că ea va dispărea ca rezultat al unor eforturi
individuale orientate spre realizarea justiţiei sociale.
Propagarea drepturilor care sunt ale omului în statele islamice se realizează prin intermediul
membrilor cultelelor religioase: Imamii (un fel de miniştri ai religiei musulmane), Şeicii, Ulema Mufti
(teologi, doctori ai legilor), Malla Mujtahid (imami sciiţi) şi Cadii (judecători musulmani).
Budismul este o concepţie care îsi justifică sorgintea în meditaţii. Concepţia recunoaşte
interrelaţia dintre necesităţile omului şi ale animalului, plas+nd această acsiomă în centrul acestui curent.
O asemenea interpretare a personalităţii are drept scop frânarea procesului de afirmare a individualităţii
umane şi instituirea unei ordini sociuale fără distincţii de culoare, rasă şi ideologii politice.
O altă dificultate în procesul de statornicire a drepturilor fundamentale reprezintă terminologia
folosită de specialiştii în materie îndeosebi, când este vorba de sintagma drepturi şi libertăţi, sunt ele
identice sau nu.
Astfel, autorii unor lucrări mai folosesc şi titlul de “libertăţi publice”, fără a renunţa la expresia
“drepturile omului”.
În unele cursuri teoretice de drept constituţional este utilizată noţiunea de “drepturi şi libertăţi”.
În opinia unor specialişti în materie de drept constituţional, expresia “drepturile omului şi
libertăţile fundamentale” nu este apreciată ca find corectă, deoarece libertăţile nu sunt altceva decât
aceleaşi drepturi ale omului.
Uneori chiar sunt aduse argumente pentru a dovedi că “drepturile omului” şi “libertăţile publice”
nu au acelaşi conţinut, deoarece drepturile omului “sunt inerente fiinţei umane, ele fiind universale şi
pentru totdeauna”, iar “libertăţile publice” presupun protecţia şi securitatea individului, semnificând în
acelaşi timp “creanţe faţă de societate”.
Vizavi de această situaţie susţinem opinia că intre noţiunile “drept”şi “liberatte” nu exista nici o
deosebire de natura juridica. Sinonimia temenilor puşi în discuţie, în viziunea unor autori, este generată
de unelecondiţii de ordin istoric sau tradiţional.
Legislatorul din Repblica Moldoa făcând distincţie dintre aceste două noţiuni, a admis în textul
Constituţiei în vigoare atât termenul “drept” (dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art. 24),
dreptul la apărare (art.26), dreptul la informaţie (art. 34), dreptul la învăţătură (art. 34) etc.), precum şi
termenul “libertate” (libertatea individuală şi siguranţa persoanei (art. 25), libertatea conştiinţei (art. 30),
libertatea creaţiei (art. 30).
Un interes aparte, din punct de vedere terminologic, reprezintă şi expresiile: “drepturi ale
omului”, “drepturi ale cetăţenilor”, folosite pe larg în literatura de specialitate, deseori, pentru situaţii
similare. Este de datoria noastră să constatăm că în acest caz sinonimiea este relativă.
9
Astfel, expresia “drepturile omului” are un conţinut mai larg şi semnifică plenitudinea drepturilor
oricărui individ înzestrat cu conştiinţă şi raţiune de a i se recunoaşte drepturile sale naturale ridicate la
rang de drepturi inalienabile şi imprescriptibile şi care pot fi exercitate indiferent de conţinutul raportului
politico-juridic existent între o persoană anumită şi statul pe teritoriul căruia se află, pe când expresia
“drepturile cetăţenilor” se referă în exclusivitate la persoanele care întreţin o legătură politico-juridică
permanentă sau provizorie cu un stat oarecare în constituţia căruia acestea sunt consacrate.
Dar am considera că problema nu este abordată plenar, dacî am trece cu vederea evidenţierea unor
particularităţi ale drepturilor fundamentale care, credem, ne vor fi de folos pentru o definire mai completă
a acestor categorii de drepturi, şi anume:
- Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective consacrate de normele de drept constituţiuonal,
care reprezintă aptitudinea subiectelor raporturilor juridice de a acţiona în modul prevăzut de normele
respective şi de a cere celorlalte subiecte respectarea acestor drepturi, beneficiind, în acelaşi timp, de
protecţia statului a cărui cetăţenie o deţine înrealizarea pretenţiilor legitime.
- Drepturile fundamentale sunt esenţiale pentru cetăţeni. Dacă privarea de anumite drepturi care nu
intră în categoria celor fundamentale nu creează obstacole serioase pentru conduita cetăţeanului, atunci
fără de drepturile fundamentale este imposibilă afirmarea şi dezvoltarea acestuia. Din aceste considerente
drepturile fundamentale reprezintă temelia juridică pentru toate celelaltedrepturi.
- Drepturile fundamentale sunt înscrise în actul suprem al unui stat, cum este Constituţia, fapt care
evidenţiază caracterul de drepturi esentiale ale cetăţenilor. Mai mult decât atât, consfinţirea lor în
Constituţie le asigură exercitarea şi protecţia lor.
- Dreptirule fundamentale reprezintă o instituţie juridică de drept constituţional care desemnează o
totalitate de norme juridice a căror integritate este determinată de obiectul comun de reglementare.
Aşadar, concluzionăm că dreptirule fundamentale ale omului reprezintă o categorie distinctă de
drepturi subiective, esenţiale, care în ansamblul lor formează o instituţie juridică de drept constituţional,
ale cărei norme de drept sunt consacrate în Constituţie.
Noţiunea de îndatoriri fundamentale

Este recunoscut în unanimitate faptul că membrii unei societăţi, indiferent de nivelul şi forma de
agregare a acesteia, alături de drepturi sunt înzestraţi şi cu anumite îndatoriri,obligaţii faţă de societate.
«Cetăţeanul bun trebuie să reunească în persoana luii ştiinţa şi forţa ascultării şi guvernării...virtuţile
cetăţeanului şi, de exemplu, dreptatea sa n-ar putea fi mereu aceleaşi ; ele trebuie să-i schimbe forma,
după cum se supune sau guvernează».
Existenţa acestora este determinată de conţinutul oricărui raport juridic, deoarece drepturile
subiective nicidecum nu pot fi exercitate în lipsa unor obligaţii juridice corelative. În virtutea acestei
situaţii nici o persoană nu se poate bucura doar de drepturi fără să-şi asume îndatoririle respective. Ori
prima obligaţie firească a unui individ este solidaritatea cu societatea din care face parte, independent de
statutul său : chiar şi un sclav «pune în slujba salvării comune toată bravura şi toate forţele sale».
Servind drept mijloc de realizare a drepturilor subiective, îndatoririle fundamentale mobilizează
oamenii la realizarea scopurilor societăţii.
Existenţa îndatoririlor este consfinţită şi în Declaraţia universală a drepturilor omului, în pactele
internaţionale cu privire la drepturile omului. Astfel, Delaraţia menţionată în art. 2 fixează că “orice
persoană are îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea
10
liberă şi deplină a personalităţilor sale. În exercitarea drepturilor şi libertăţilor, fiecare om este supus
numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a i se asugura cuvenita recunoaştere şi
respectare a drepturilor şi libertăţilor şi ca să-i fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi
bunăstării generale într-o societate democratică”.
Ca şi drepturile fundamentale, îndatoririle fundamentale comportă o serie de caracteristici dintre
care le menţionăm pe cele mai semnificative:
- Reprezintă nişte obligaţii puse în sarcina cetăţenilor, fiind determinate de scopurile societăţii şi
de valorile sociale ocrotite şi promovate de aceasta.
- Sunt esenţiale pentru buna organizare a vieţii sociale, datorită cărui fapt societatea le conferă o
valoare net superioară altor îndatoriri sociale. Adica din totalitatea de obligaţii pe care le poate avea un
cetăţean în multitudinea de raporturijuridice, inclusiv constitutionale, numai unele sunt înzestrate cu
valoare de îndatoriri fundamentale.
- Sunt consacrate în norme de drept care constituie conţinutul normativ al constituţiei.
- Respectarea lor este asigurată prin forţa de constrângere a statului, atunci când convingerea nu
aduce rezultatele scontate.
Generalizând, constatăm că îndatoririle fundamentale reprezintă acele obligaţii puse în sarcina
cetăţenilor, esenţiale pentru buna organizare a vieţii sociale, determinate de scopurile societăţii şi de
valorile sociale ocrotite şi promovate de aceasta, consacrate în norme de drept, care constituie conţinutul
normativ al Constituţiei, a căror respectare este asigurată prin forţa de constrângere a statului atunci
când convingerea nu este suficientă.
CLASIFICAREA ȘI CATEGORIILE DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE
În stiinţa dreptului constituţional clasificarea drepturilor omului a început a fi realizată numai după
consacrarea acestor drepturi în constituţii sau declaratii de drepturi.Formulate în epoci diferite, avînd ca
suport concepţii şi legislaţii diferite drepturile fundamentale au cunoscut o multitudine de clasificari.
În virtutea acestor împrejurări propunem o prezentare rezumativă a clasificărilor drepturilor
fundamentale revăzute în ştiinţa dreptului internaţional.
Într-o opinie, în funcţie de “metodologia de sorginte didactică”, drepturile fundamentale se
clasifică în drepturi individuale şi drepturi colective.
În categoria drepturilor individuale autorii menţionaţi includ:
 dreptul la integritate fizică şi mentală: dreptul la viaţă, dreptul la libertate şi securitatea
persoanei, inclusiv interzicerea torturii şi a tratamentelor crude şi inumane, interzicerea
sclaviei, a servituţii şi a muncii forţate, interzicerea arestării arbitrare sau a privării abuzive de
libertate;
 dreptul la conştiinţă şi acţiune; libertatea de opinie, de exprimare şi religioasă; libertatea
întrunirilor paşnice şi de a constitui sindicate şi alte organizaţii şi asociaţii şi de a adera la ele;
libertatea de circulaţie, inclusiv dreptul de a părăsi ţara şi de a reveni;
 dreptul la justiţie în condiţiile stabilite de lege: o judecată echitablă în caz de acte delictoase,
dreptul la asistenţă din partea unui apărător; neretroactivitatea legii;
 drepturi privitoare la viaţa privată şi de familie: dreptul la respectarea vieţii private, dreptul la
respectarea şi la protecţia familiei;
11
 drepturi politice: dreptul de a participa la conducerea treburilor publice, dreptul de a alege şi

de a fi ales;
 drepturi sociale, economice şi culturale: dreptul la muncă, dreptul la un nivel de viaţă
suficient, la securitate socială, la servicii de sănătate, la cultură.
La capitolul drepturilor colective se enumeră următoarele: dreptul persoanelor de a dispune de ele
însele, dreptul la suveranitate permanentă asupra resurselor naturale, dreptul la dezvoltare.
O altă clasificare a depturilor fundamentale ale omului este propusă pornind de la triada structurii
umane: omul este o fiinţă biopsihosocială. Elementele acestei triade interferează, desigur. Numai
convenţional şi cu valoare operatorie limitată ele pot fi separate. Ar există astfel:
a) drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană, ca valoare în sine, ca entitate biopsihică;
b) dreptul care protejează fiinţa umană ca “persoană”, ca relaţie socială sau ca “moleculă
socială”. Această grupă poate fi subdivizată:
 drepturi ale persoanei;
 drepturi ale colectivităţilor de persoane;
 drepturile persoanei pot fi privite sub aspectul apartenenţei acesteia la stat, adică în
considerarea calităţii ei de cetăţean şi sub aspectul apartenenţei ei la societate, indiferent
dacă persoana are sau nu are calitatea de cetăţean;
 drepturile şi libertăţile care ocrotesc fiinţa umană ca entitate biologică sunt universale,
absolute şi perene, protecţia acestor drepturi justificând – fără nici un fel de condiţii
prealabile – solidaritatea internaţională şi concertarea acţiunilor internaţionale, promovate
alături de cele interne sau chiar peste acestea.
Drepturile care ocrotesc persoana şi viaţa ei socială sunt drepturi circumscrise geografic şi istoric,
susceptibile de continue redimensionări, potrivit cu regimul politic al societăţii respective, cu nivelul ei
dedezvoltare materială şi culturală, precum şi cu vocaţia şi posibilităţile ei efective de integrare în
sistemul valorilor juridice şi morale ale comunităţii internaţionale. În cazul unor asemenea drepturi,
obligaţia fiecărui stat de a le proteja şi garanta este postulată cu preeminenţă. Comunitatea internaţională,
prin mijloace şi în forme legal instituite, se asociază eforturilor şi proiectelor fiecărui stat, depuse în
scopul protejării şi garantării acestor drepturi.
Drepturile şi libertăţile care ocrotesc fiinţa umană ca entitate biologică sunt universale, absolute şi
perene, protecţia acestor drepturi justificând – fără nici un fel de condiţii prealabile – solidaritatea
internaţională şi concertarea acţiunilor internaţionale, promovate alături de cele interne sau chiar peste
acestea.
În doctrina dreptului constituţional din România prevalează clasificarea drepturilor fundamentale
în funcţie de conţinutul acestor drepturi. Cei care raliază la această opinie clasifică aceste drepturi în
următarele categorii:
 inviolabilităţile în care se înscriu acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură
viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa şi domiciliul persoanei;
 drepturile şi libertăţile social–economice şi culturale în care se încadrează acele drepturi şi
libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi
posibilitatea protecţiei acestora;
 drepturile exclusiv politice ori drepturile care prin conţinutul lor, pot fi exercitate numai de
către cetăţenii unui anumit stat pentru a participa la guvernare;
12
 drepturile şi libertăţile social-politice, adică drepturile şi libertăţile care prin conţinutul lor pot
fi exercitate de către cetăţeni fie pentru a soluţiona unele probleme sociale şi spirituale, fie
pentru a participa la guvernare.
 drepturile - garanţii care, prin conţinutul lor, au destinaţia de garanţii constituţionale.
Pornind de la sferele activităţilor vitale ale omului, drepturile fundamentale se mai clasifică în trei
categorii aranjate într-o consecutivitate logică: personale, politice şi social-economice.
Cea mai reuşită clasificare, aplicată şi în dreptul internaţional public, realizată „mai mult din
motive metodologice, de încadrare tipologică” pare a fi divizarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului în:
 drepturi civile;
 drepturile politice;
 drepturile social-economice şi culturale.
Vorbind despre clasificarea drepturilor fundamentale, menţionăm o caracteristică esenţială a
drepturilor fundamentale: indivizibilitatea lor. Clasificând drepturile fundamentale, trebuie să evităm
detaşareadrepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Şi în teorie şi în
practică se cere o atenţie importantă, egală drepturilor politice şi civile, economice şi sociale. Toate
drepturile omului sunt importante şi formează un tot unitar şi numai «garantarea reală a tuturor drepturilor
permite afirmarea plenară a personalităţii şi demnităţii umane».
Drepturile civile
Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. Dreptul la viaţă este cel mai important şi cel mai
natural drept al omului consacrat în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. 6) şi
în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 2) Acest drept şi-a găsit reflectare şi în articolul 24
din Constituţia Republicii Moldova., conform căruia dreptul la viaţă al oricărei persoane este garantat de
stat. Pedeapsa cu moartea este abolita. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsa şi nici
executat decât numai pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război şi numai în
condiţiile legii.
La ora actuală mai mult de jumătate din statele lumii au renunţat la pedeapsa cu moartea. Numai
începând cu anul 1990, 25 de state au anulat (definitiv sau parţial) pedeapsa capitală: Angola, Mozambic,
Republica Sud-Africană – în Africa; Cambodgia, Hong-Kong, Nepal – în Asia; Azerbaidjan, Bulgaria,
Georgia, Grecia, Lituania, Republica Moldova, Polonia, România,Spania – în Europa; Paraguay, Noua
Zeelandă – în America Latină. Dintre statele care au renunţat la pedeapsa cu moartea, doar patru au
revenit la ea. Este de mirare că în rândul celor din urmă se înscrie şi Nepalul, o ţară relativ liniştită, unde
criminalitatea este redusă.
În SUA pedeapsa capitală este aplicată în 38 de state, numărul sentinţelor crescând pe an ce trece.
Pedeapsa capitală este executată prin 7 modalităţi, şi anume:
Împuşcarea. Ca procedeu de executare a pedepsei capitale, este cunoscută din momentul
descoperirii prafului de puşcă şi, respectiv, a armei de foc. Potrivit datelor Asociaţiei “Amnistia
Internaţională”, împuşcarea este aplicată în cel mai mare număr de cazuri, în 86 de state.
Strangularea. Este aplicată în 78 de state.
Aruncarea pietrelor sau execuţia prin lapidare. Este una dintre cele mai chinuitoare metode de
executare a sentinţei capitale. Condamnatul este îngropat în pământ, la suprafaţă rămânând doar capul,
13
care urmează să fie împroşcat cu pietre de către un pluton de execuţie. Codul penal musulman precizează
că “pietrele nu trebuie să fie foarte mari, ca condamnatul să nu moară de la primele lovituri, totodată ele
nu trebuie să fie nici foarte mici, ca să nu arate a pietre”. La sfărşit de mileniu, în unele ţări islamice acest
“spectacol” atrage mii de oameni dornici să vadă cum un pluton de execuţie omoară cu pietre
condamnatul îngropat până la gât în pământ.
O execuţie prin lapidare săvârşită în vestul Iranului a dezvăluit imperfecţiunile acestei modalităţi
de executare a pedepsei capitale. O tânără vinovată de adulter şi condamnată la pedeapsa capitală de un
tribunal islamic a supravieţuit execuţiei, cu toate că fusese declarată moartă la câteva minute după
supliciu. Femeia adulteră a revenit la viaţă în drum spre morgă şi, potrivit legii şi tradiţiei, a fost graţiată.
Scaunul electric. Inventatorul acestei modalităţi de execuţie este însuşi Tomas Alwa Edisson, cel
care a inventat telegraful şi telefonul, convingându-i pe membrii unei comisii speciale a statului New
York că execuţia pe un scaun electric este mai umană decât cea prin strangulare.
Otrăvirea cu gaze.
Injecţiile intravenos cu o substanţă specială de adormire.
Ultimele trei metode de execuţie sunt aplicate doar în SUA.
În Republica Moldova pedeapsa capitală a fost anulată prin adoptarea de către Parlament a Legii
de modificare a Codului penal, la 8 decembrie 1995. În aceeaşi zi, cu câteva ore până la adoptarea legii
prin care a fost abolită pedeapsa capitală, a fost pronunţată ultima sentinţă cu pedeapsa capitală.
Cu toate că abolirea pedepsei cu moartea este definitivă, în presa naţională discuţiile pe marginea
acestei probleme continuă, căutându-se argumente pro şi contra acestei măsuri de constrângere.
Dreptul la viaţă asigură, totodată, inviolabilitatea fizică şi psihică a persoanei. Convenţia
europeană a drepturilor omului (art. 3) evocă următoarele: nimeni nu poate fi supus torturii, nici
pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Garanţiile esenţiale ale acestor drepturi ale
cetăţenilor Republicii Moldova le constituie interdicţiile absolute înscrise în art.24 alin. 2 din Constituţie,
în care se spune: “nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori
degradante”.
Constituţia Republicii Moldova consacră pentru prima oară noţiunile de “tortură”, “pedepse sau
tratamente crude, inumane ori degradante”, de aceea este necesară explicaţia conţinutului acestora pentru
a le face accesibile unui crc cât mai larg de utilizatori. Astfel, potrivit Convenţiei contra torturii şi altor
pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, tortura este un act prin care o durere sau suferinţă
acute, fizice sau mentale, sunt produse intenţionat unei persoane cu scopul de a obţine de la ea sau de la o
terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis sau
se presupune de a-l fi comis, de a intimida sau de a face presiune asupra sa, sau de a intimida sau a face
presiuni asupra unei terţe persoane, dacă o asemenea durere sau suferinţă sunt produse de un agent al
autorităţii publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa, sau cu
consimţămîntul său expres sau tacit.
Formularea în Constituţie a acestor interdicţii impune statului să sancţioneze prin lege orice
atingere adusă arbitrar integrităţii fizice şi psihice a omului.
Cu toate acestea, în realitate integritatea fizică a unei personae poate fi violată, însă numai în
condiţii strict prevăzute de legislaţia naţională, de exemplu:
 efectuarea unei operaţii chirurgicale cu acordul pacientului sau al rudelor acestuia;
 vaccinarea pentru combaterea unei epidemii;
14
 recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei toxice, etc.

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei. Este un drept fundamental prevăzut în art.25 din
Constituţie. Libertatea individuală prevăzută în textul Legii fundamentale presupune libertatea fizică a
persoanei de a circula liber, fără nici o restricţie, dreptul de a nu fi reţinută, arestată sau deţinută, cu
excepţia cazurilor şi procedura prevăzute în mod expres de lege. În scopul realizării efective a acestui
drept, Constituţia a consacrat şi reglementări detalitate, stabilind ea însăşi principalele garanţii ale
libertăţii individuale şi siguranţei persoanei:
 Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu
procedura prevăzute de lege.
 Reţinerea nu poate depăşi 72 de ore.
 Arestarea se face în temeiul unui mandat pentru o durată de cel mult 30 de zile. Legalitatea
mandatului de arrest poate fi contestată printr-un recurs înaintat în condiţiile legii, în instanţa
judecătorească ierarhic superioară. Termenul arestării poate fi prelungit numai de judecător
sau de instanţa judecătorească cel mult pâână la 12 luni.
 Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă motivele reţinerii sau ale arestării, iar
învinuirea - în cel mai scurt termen. Motivele reţineriişi învinuirease aduc la cunoştinţă numai
în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
 Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării au
dispărut.
Din păcate, dispoziţia art. 25 alin. (6), în conformitate cu care eliberarea celui reţinut sau arestat
este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării au dispărut, este adesea ignorată de instanţele de
judecată din motive de ordin politic, personal, abuz de serviciu sau, pur şi simplu, din neglijenţă.
Dreptul la libera circulaţie.Este un drept fundamental relativ nou consacrat în art. 13 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care fixează: “Orice persoană are dreptul să circule liber şi
să-şi aleagă reşedinţa în interiorul unui stat”. Libertatea individuală vizează nu numai libertatea fizică a
persoanei ci şi dreptul ei de a se comporta şi mişca liber; fapt consemnat şi în art. 27 din Constituţia
Republicii Moldova: „Oricărui cetătean al Republicii Moldova îi este asigurat dreptul de a-şi stabili
domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a iesi, de a emigra şi de a reveni în ţară”.
Dreptul la viaţa intimă, familială şi privată.În Republica Moldova acest drept este reglementat de
art. 28 din Constituţie. Legea fundamentală recurge la aceşti termeni fără a face precizări sau interpretări
de conţinut, deoarece aceştia sunt proprii nu numai ştiinţelor juridice, ci şi altor ştiinţe sociale, având un
caracter atât juridic cât şi moral.
Din acest punct de vedere, viaţa privată a persoanei fie că presupune o multitudine de manifestări
ale persoanei, pe teren propriu, fie că persoana este privită ca o individualitate distinctă, fie că este
concepută privită în relaţiile fundamentale pe care ea le angajează. Ea implică un drept generic la
protecţie, dar şi o totalitate, un ansamblu de drepturi care protejează aspectele particulare ale acestei vieţi
private.
Dacă în cazul unor anumite categorii de persoane dreptul la protecţia vieţii private tinde să se
atenueze, în cazul altora tinde să se extindă. “Dreptul la viaţa privată este din ce în ce mai mult un “drept
la independenţă”, chiar la “individualism”, “un drept la diferenţă”. Nu mai este vorba de a pretinde un trăi
ascuns, ci unul diferit. Dreptul la viaţa privată nu este afirmat pentru a evita simpla privire a altuia, ci mai
15
mult şi mai ales pentru a împiedica acestuia să te judece. În acest caz “drepturile personalităţii” sunt
foarte apropiate de “libertăţile civile”.
În literatura de specialitate aspectele supuse protecţiei vieţii private a persoanei sunt divizate în
şase categorii:
a) Respectul comportamentelor. Existenţa socială cunoaşte o categorie de comportamente, care
pot fi calificate ca fiind esenţiale pentru persoană, fie că ele se referă la natura existenţei
acesteia, fie că exprimă alegeri voluntare ale persoanei, cum ar fi aparenţa sub care se
înfăţişează sau cadrul în care îşi desfăşoară viaţa.
b) Respectul anonimatului. Doar o finalitate explicită poate justifica atentatul la anonimatul de
care persoana este îndreptăţită să aspire pentru a-i fi protejată viaţa privată. De aici decurge
faptul că ori de câte ori anonimatul persoanei este neglijat trebuie probat un interes social.
c) Respecul relaţiilor persoanei. Persoana este o existenţă care are nevoie de a se manifesta.
Viaţa relaţională a unei persoane face parte din existenţa ei. Convenţia europeană a drepturilor
omului a declarat că în mod evident conceptul de viaţă privată înglobează dreptul individului
de a lega şi dezvolta relaţii cu semenii săi, inclusiv în domeniul profesional şi comercial (§
25), cu alte cuvinte împlinirea propriei personalităţi. Această viaţă relaţională este extrem de
complexă. Protecţia relaţiilor persoanei este deci o componentă a protecţiei vieţii private.
d) Respectul relaţiilor de comunicare ale persoanei se face prin mijloace diverse, începînd cu
cele mai simple, gestul şi cuvîntul, utilizate în cadrul unui contact direct, şi terminînd cu
tehnici moderne de comunicare la distanţă: scrisori, telefon, telegraf, fax etc. Toate aceste
comunicări, ce ţin de viaţa intimă şi privată a persoanei, trebuie protejate de eventualele
incursiuni ale terţilor sau ale autorităţilor.
e) Respectul relaţiilor de familie. Respectul vieţii private a persoanei include în sine respectul
relaţiilor de familie, acestea fiind puse pe acelaşi plan chiar în redacţia art.8 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Prevederea art.28 din Constituţia Republicii Moldova
conduce la aceeaşi idee. Articolul 48 din Constituţie stabileşte că familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie, pe egalitatea lor în drepturi şi îndatorirea
părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.
Dreptul la respectarea vieţii de familie este strâns legat de dreptul de a întemeia o familie, de a
avea copii etc. Aşadar, art.8 din Convenţia Europeană trebuie să fie înţeleasă doar prin coroborare cu
art.12. precum şi art.28 din Constituţie trebuie cumulat cu art. 48. Cu toate acestea drepturile prevăzute în
cele două titluri de reglementări sunt distincte. În timp ce art.12 din Convenţie consacră drepturi
individuale (de a se căsători, de a avea copii), art.28 din Constituţie protejează o situaţie permanentă. În
mod normal, dreptul la familie este indisolubil de dreptul de a trăi împreună.
Viaţa de familie în sensul art.28 din Constituţie şi al art.8 din Convenţie “nu prinde doar relaţii cu
caracter social, moral sau cultural, ci inglobează, de asemenea, şi interesele materiale”. Căci o viaţă
familială existentă şi efectivă se caracterizează mai ales printr-un raport de dependenţă pecuniară.
Pentru a proteja dreptul la respectul vieţii familiale, statul trebuie să întreprindă două feluri de
activităţi: în primul rînd, trebuie să se abţină de la intervenţii arbitrare în viaţa de familie, singurele
ingerinţe care ar putea fi luate fiind cele făcute pentru motivele enunţate în art.8, partea 2 din Convenţia
Europeană. “Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura
în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică,
16
este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economiei ţării, apărarea ordinii
şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, oori protejarea drepturilor şi libertăţilor
altora”, iar, în al doilea rînd, statul trebuie să acţioneze pentru a asigura respectul efectiv a vieţii de
familie în scopul de a permite interesaţilor să desfăşoare o viaţă familială normală”.
f) Respectul relaţiilor sentimentale.Nu doar relaţiile de familie sunt apărate prin instruirea unui
drept de a nu suferi ingerinţe, ci şi relaţiile sentimentale. “Relaţiile sentimentale exprimă
raporturi afective voluntare, în timp ce relaţiile de familie se impun mai degrabă persoanei, îţi
alegi prietenii, dar nu şi părinţii! Ele fac parte din viaţa privată”.
Dar nu orice relaţii afective fac parte din viaţa privată: trebuie ca legătur să aibă nu doar elemente
subiective, care să o facă ataşabilă conceptului de viaţă privată protejabilă, ci şi elemente obiective.
Funcţiile puterii publice şi de data aceasta sunt duble: a se abţine să se intervină arbitrar, şi a interveni
pentru a crea un mediu juridic necesar desfăşurării normale a acestor relaţii.
Intră, fără îndoială, în noţiunea de viaţă privată protejarea relaţiilor sexuale, căci dezvoltarea şi
împlinirea personalităţii cer existenţa “posibilităţii de a stabili relaţii de diferite feluri, înţelegând prin
aceasta şi relaţii sexuale cu alte persoane”.
La cele constatate, se mai poate adăuga că orice persoană are dreptul să dispună de sine însăşi aşa
cum consideră ea de cuviinţă, cu condiţia să nu încalce drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică,
bunele moravuri.
În constituţiile unor state de exemplu: Constituţia României, art. 26 alin. (2) se stipulează că
persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea
publică sau bunele moravuri. Din conţinutul unor asemenea dispoziţii constituţionale decurge
următoarele:
 numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa;
 orice persoană are dreptul de a dispune de corpul său. În literatura de specialitate acest drept
mai este numit şi „libertate corporală”. Profesorul I. Muraru susţine că libertatea corporală
este „o veche revendicare feministă strâns legată de libertatea sexuală cu evitarea riscului
maternităţii care conţine dreptul de a folosi anticoncepţionale, dreptul la avort,
transsexualismul, dreptul de a dona organe sau ţesuturi pentru transplanturi sau alte experienţe
medicale şi de inginerie genetică”;
 persoana are dreptul de a participa ca subiect de anchete, investigaţii, cercetări sociologice,
psihologice, medicale, are dreptul de a accepta transplantul de organe şi ţesuturi.
Dreptul persoanei de a dispune de corpul său nicidecum nu trebuie confundat cu dreptul de
sinucidere, deoarece acesta nu este altceva decât „o amuzantă eroare, pentru că sinuciderea prin ea însăşi
este în afara oricărei reglementări convenţionale sau legale”.
Conţinutul dispoziţiilor de mai sus decurge din prevederile cuprinse într-o serie de izvoare
internaţionale în materia protecţiei drepturilor omului. Spre exemplu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului (art. 12) dispune următoarele: „Nimeni nu va fi obiectul unei imixtiuni arbitrare în viaţa sa
particulară, în familia sa, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la
protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”. Acest drept este recunoscut şi de Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. 7 alin. 2), conform căruia „este interzis ca o
persoană să fie supusă, fără consimţămîntul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice”.
Dreptul persoanei de a dispune de sine însăşi este îngrădit de unele cazuri prevăzute de lege:
17
 examinarea sănătăţii solicitată conform legii pentru angajarea în serviciu sau în perspectiva
încheierii căsătoriei;
 impunerea unui tratament medical forţat în vederea combaterii bolilor venerice, a
toxicomaniei şi narcomaniei;
 vaccinarea obligatorie.
Inviolabilitatea domiciliului.Pentru ca persoana să-şi poată exercita liber dreptul la viaţa intimă şi
privată, trebuie ca acesteia să-i fie recunoscut un teritoriu propriu, ocrotit de imixtiunile terţelor sau
autorităţii. Asigurarea acestui spaţiu sacru al personalităţii este consemnată în dreptul la inviolabilitatea
domiciliului. Acest drept consacrat expres de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin art.8:
“Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a
corespondenţei sale”. Aceeaşi prevedere, ca drept fundamental, este consacrată de Constituţia noastră în
art. 29 în următorul text: “Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămîne
în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără consimţământul acesteia”. Prin domiciliu se înţelege locul
unde o persoană are locuinţa sa stabilă, îşi desfăşoară activitatea în mod obişnuit, iar prin reşedinţă se
înţelege locul unde o presoană locuieşte temporar. Stabilirea persoanei într-o reşedinţă nu presupune
renunţarea ori schimbarea acestuia. Ca şi domiciliul, reşedinţa este apărată de Constituţie fiind declarată
inviolabilă ca urmare a faptului că numai astfel se asigură pe deplin respectarea vieţii individuale.
Inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei nu trebuie înţeleasă în mod absolut. Legislaţia naţională
prevede cazuri când în domiciliul sau reşedinţa unei persoane se poate pătrunde chiar şi fără voia aceteia.
De regulă, asemenea imixtiuni forţate sunt determinate de următoarele împrejurări:
 pentru încunoştinţarea, în regim urgent, a unei persoane despre o îndatorire;
 pentru prevenirea ori înlăturarea unor situaţii care pun în pericol viaţa, integritatea fizică ori
bunurile persoanei;
 pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
 pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărârii judecătoreşti;
 pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Pătrunderea în domiciliu sau reşedinţă, în cazurile menţionate, justifică efectuarea unor percheziţii
personale sau domiciliare, precum şi a unor cercetări la faţa locului, ordonate şi efectuate:
 numai în condiţiile legii;
 numai în timpul zilei, cu excepţia cazurilor de delict flagrant, când percheziţia poate fi
efectuată şi în timpl nopţii.
Drepturile politice
Drepturile politice sunt creaţii atât ale istoriei, cât şi ale moralităţii: ceea ce este îndreptăţit să aibă
un individ în societatea civilă depinde atât de practica, cât şi de justeţea instituţiilor sale politice.
Această categorie include drepturile ale cetăţenilor RepubliciiMoldova care au ca obiect de
reglementare participarea cetăţenilor laguvernare. În multitudinea de drepturi politice seevidenţiază
expres o categorie de drepturi politice, şi anume: drepturile electoraleale cetăţenilor Republicii Moldova
care cuprind dreptul de a alege; dreptul de a fi ales; dreptul de revocare.
Libertatea conştiinţei.Este un drept cucerit în epoca modernă. Anterior intoleranţa religioasă a
provocat acuzaţii de crime religioase, condamnări la arderi pe rug şi alte suferinţe. Pentru a exclude
18
contradicţiile şi învrăjbirea din motive religioase, Constituţia Republicii Moldova (art.31) consacră
libertatea conştiinţei. Ea trebuie să se manifeste prin spiritul de toleranţă şi de respect reciproc între
diferite confesiuni religioase. Legea fundamentală detaliază reglementarea formelor de exprimare a
libertăţii conştiinţei:
 cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.
 în relaţiile dintre cultele religioase sunt interzise orice manifestări de învrăjbire.
 cultele religioase sunt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv
prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în
orfelinate.
În viziunea unor autori, liberatea conştiinţei este un drept care are un conţinut complex constituit
din: libertatea gîndirii, libertatea opiniilor şi libertatea credinţelor religioase.
Libertatea opiniei şi a exprimării.Ca drept fundamental consacrat în art. 32 din Constituţie,
libertatea opiniei şi a exprimării constă în libertatea gândirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în
public prin cuvânt, imagine sau prin alt mijloc posibil. Sintagma “sau alt mijloc posibil” presupune o
interpretare largă: duscursuri, luări de cuvînt, strigăte, cîntece etc..
Totodată, libertatea exprimării este limitată de interdicţia de a prejudicia onoarea, demnitatea sau
dreptul altei persoane la viziune proprie (Constituţia Republicii Moldova, art. 32, alin. (2); Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. 19)), lucru care nu poate fi spus despre o parte
din presa naţională, urmărind scopuri comerciale (sporirea tirajului), nu respectă această interdicţie.
Constituţia (art. 32 alin. (3)) interzice şi pedepseşte prin lege contestarea şi defăimarea statului şi
a poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la
discriminare, la separatism teritorial,la violenţă publică, precum şi alte manifestări ce atentează la regimul
constituţional.
Cetăţenii au dreptul la libertatea opiniei şi a exprimării, chiar şi atunci când guvernanţii consideră
că ceea ce vor spune aceştia va face mai mult rău decât bine.
Secretul corespondenţei. Din libertatea opiniei şi a exprimării derivă şi secretul corespondenţei
(art. 30 din Constituţie), adică dreptul cetăţeanului de a-şi comunica prin scris, prin telefon şi prin alte
mijloace legale de comunicare ideileşi gândurile sale, fără a fi cenzurate sau date publicităţii decât în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Astfel, se admite derogarea prin lege de la prevederile menţionate
când aceasta se face în numele securităţii naţionale, bunăstării economice a statului, ordinii publice şi în
scopul prevenirii infracţiunilor.
Faţă de cine trebuie protejată această comunicare a persoanei?. Secretul comunicaţiilor persoanei
este protejat atât faţă de particulari, persoane fizice sau juridice, cât şi de autorităţile statale.
Cea mai delicată problemă este însă dacă acest principiu al “asigurării secretului” comunicărilor
persoanei poate cunoaşte vreo limitare. Constituţia prevede în art.54 care sunt condiţiile ce trebuie
îndeplinite pentru ca restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi să fie considerată legitimă.
Exerciţiul unor drepturi poate fi restrîns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru
apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor, desfăşurarea anchetei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori avarii.
Restrâmgerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa
dreptului sau a libertăţii.
19
Aşadar, secretul comunicărilor persoanei poate fi violat dacă sunt respectate aceste condiţii.
Enumerarea expusă în art. 54 alin. (2) din Constituţie, precum şi cea din art.8 alin. (2) din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului: “Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui
drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora” sunt limitate. Existenţa unor dispoziţii legislative care permit
supravegherea în secret a comunicărilor unei persoane nu este incompatibilă cu democraţia. Dar, după
cum arată Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decizia din 6 septembrie 1978, chiar dacă Convenţia
lasă statelor contractante o oarecare putere în alegerea mijloacelor şi modalităţilor în care se realizează
supravegherea, aceste state nu dispun totuşi de o libertate nelimitată în materie. O legislaţie care permite
supravegherea secretă a comunicaţiilor persoanei poate, sub pretext că apără democraţia, să o submineze.
De aceea, orice sistem de acest gen trebuie să fie însoţit de garanţii suficiente care să împiedice utilizarea
sa abuzivă.
Prima garanţie este faptul că limitarea inviolabilităţii comunicaţiilor persoanei nu se poate face
decât prin lege. Legea trebuie înţeleasă aici în sens formal, nu material. Practica juridicţională nu poate fi
considerată un temei suficient pentru a se dispune în baza ei o asemenea imixtiune în viaţa intimă şi
privată a persoanei.
Aşadar, faptul de a fi prevăzută de lege posibilitatea de a intercepta comunicările persoanei nu
înseamnă că simpla prezenţă a normei legislative este suficientă. Trebuie ca legea să fie de o anumită
calitate. De aceea controlul constituţionalităţii legilor este esenţial pentru a asigura o legislaţie echilibrată
în domeniu.
Legile cu privire la supravegherea comunicaţiilor persoanei trebuie să fie de o precizie particulară,
dată fiind ingerinţa brutală şi secretă în viaţa intimă şi privată a persoanei. În primul rînd, legea trebuie să
fie accesibilă persoanei vizate pentru ca aceasta să poată prevedea consecinţele pe care le poate avea
pentru ea, ştiut fiind faptul că previzibilitatea constrîngerii este o trăsătură fundamentală a statului de
drept. De aceea, prin lege nu se poate înţelege dreptul efectiv aplicabil într-o societate dată, adică inclusiv
principiile desprinse din practica juridică sau administrativă, ci doar actele cu caracter legislativ publicate.
Legea trebuie să definească clar persoanele care pot fi expuse unei urmăriri a comunicaţiilor, trebuie să
definească clar categoriile de infracţiuni, care pot justifica aceste practici şi lucru extrem de important,
trebuie să limiteze clar în timp acestea ingerinţe în viaţa privată a persoanei. De asemenea, trebuie să fie
luate măsuri de siguranţă pentru ca transcrierea înregistrărilor să fie fidelă, pentru ca înregistrările
complete să fie păstrate pentru a fi verificate de judecător, pentru ca informaţiile să nu fie rupte din
context.
O altă problemă care se ridică în acest context este aceea de definire a noţiunii de “victimă”.
Pe de o parte, victima este persoana a cărui comunicaţie, sub orice formă este interceptată fără
autorizaţie şi în afara procedurilor prevăzute de lege. Dar, pe de altă parte, de asemenea, este victimă şi
persoana care ameninţată, că ar putea fi obiectul unei astfel de imixtiuni în viaţa sa privată prin existenţa
unei legislaţii sau a unei practici abuzive în domeniu, dat fiind caracterul secret al înregistrării, care îl
pune pe individ în situaţia de a nu şti aproape niciodată cu siguranţă cînd imixtiunea în comunicaţiile lui
s-a produs.
20
Astfel, Curtea Europeană a arătat că existenţa unor legi şi practici, autorizând şi instaurând un
sistem de supravegheri secret a comunicaţiilor, constituie în sine o incerinţă în viaţa privată în sensul art.8
din Convenţie în afara chiar a existenţei oricărei aplicări efective.
Dreptul la informaţie. Constituţia Republicii Moldova, prin dispoziţiile art. 34, exclude tentativa
de îngrădire a dreptului persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public. Constituţia admite
posibilitatea restrîngerii acestui drept atunci cînd realizarea acestuia poate aduce prejudicii cetăţenilor sau
siguranţei naţionale.
Dreptul la informaţie nu este raportat exclusiv la presă. Potrivit Constituţiei, autorităţile publice,
potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra
treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
Mijloacele de informare în masă publice şi private sunt obligate să asigure informarea corectă a
opiniei publice.
Constituantul a prevăzut însă că dreptul la informaţie nu trebuie să preju-dicieze măsurile de
protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională.
Libertatea întrunirilor. Mitingurile, demonstraţiile, manifestările, procesiunile sau orice alte
întruniri (art. 40 din Constituţie) reprezintă dreptul cetăţenilor Republicii Moldova de a-si exterioriza
public concepţiile şiopiniile lor, adunîndu-se în locuri publice sau manifestînd pe străzilepublice.
În doctrina juridică se mai discută asupra conţinutului şi înţelesului expresiilor “mitinguri”,
“demonstraţii”, “manifestări”, “procesiuni” şi “alte întruniri”. S-a ajuns la concluzia că mitingurile,
demonstraţiile, manifestările şi procesiunile pot să aibă atât carcter spontan, cât şi organizat, legat de un
oarecare eveniment şi sunt de scurtă durată.
“Alte întruniri”, de regulă, presupun un sens mai restrâns şi cuprind nişte activităţi ale unor
asociaţii, care au un caracter periodic, derulând conform unor reguli determinate în statute, programe de
activitate etc.
Ca şi în cazul celelaltor modalităţi de manifestare a concepţiilor şiopiniilor, şi în cazul altor
întrunri legislaţia Republicii Moldova prevede unele restricţii, determinate de interesul securităţii
naţionale şi publice, pentru a ocroti drepturile şi libertăţile altora.Aşadar, toate formele de întrunire,
conform Constituţiei, sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de
arme.
Dreptul la asociere.Reprezintă posibilitatea recunoscută a cetăţenilor dea se asocia în partide
politice şi alte forme organizatorice în scopul promovării unor interese diferite de cele cu caracter
patrimonial.
Dreptul la asociere reprezintă expresia directă a pluralismului politic ca principiu constituţional
fundamental. El îşi găseşte expresia organizatorică în partide sau formaţiuni politice,legi,asociaţii(uniuni)
care contribuie la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor.
Acest drept al cetăţenilor Republicii Moldova este consacrat în art. 41 “Libertatea partidelor şi a
altor organizaţii social-politice” din Constituţie.
Dreptul la asociere nu este un drept absolut, deoarece, pe lângă proclamarea libertăţii dreptului la
asociere, Constituţia nu admite activitatea unor partide şi altor organizaţii social-politice care, prin
scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept,
a suveranităţii şi independenţei, a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Constituţia impune şi unele
limite în raport cu membrii partidelor sau altor organizaţii social - politice. Astfel, în spiritul
21
reglementărilor internaţionale, nu pot fi membri ai partidelor politice judecătorii Curţii Constituţionale,

avocaţii parlamentari, judecătorii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari
publici stabilite prin lege organică.
Drepturile social-economice şi culturale
Drepturile fundamentale din această categorie sunt acele drepturicetăţeneşti care asigură
dezvoltarea materială şi culturală a persoaneipermiţînd acesteia să participe la viaţa socială.
Dreptul la învăţătură. Declaraţia universală a drepturilor omului în art. 26 alin (1) prevede că
„Orice persoană are dreptul la educaţie. Educaţia trebuie să fie gratuită, cel puţin în ceea ce priveşte
învăţămîntul elementar şi de bază. Învăţământul elementar este obligatoriu. Învăţămîntul tehnic şi
profesional trebuie să fie accesibil tuturor; accesul la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor pe
baza deplinei egalităţi în funcţie de merit”. La rândul său, Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale declară că „Statele părţi la Pact recunosc dreptul pe care îl are orice
persoană la educaţie”.
În Republica Moldova acest drept cetăţenesc este asigurat în art. 35 din Constituţie, prin
învăţământul general obligatoriu, prin învăţămîntul liceal şi prin cel profesional, prin învăţămîntul
superior şi prin alte forme de instruire şi de perfecţionare (cursuri post-universitare; programe de specializare;
doctoratul), prin garanţiile materiale necesare desfăşurării unui proces de învăţămînt eficient şi modern
(cadre didactice, blocuri, laboratoare, biblioteci, materiale didactice), stabilirea burselor, asigurarea cu
cămin etc.
Dreptul la învăţătură este garantat prin caracterul deschis al sistemului de învăţămînt şi, îndeosebi,
prin asigurarea de şanse egale, care permit accesul la învăţămîntul superior numai pe criteriul competenţei
profesionale a candidaţilor.
Statul asigură în condiţiile legii dreptul de a alege limba de educare şi instruire a persoanelor.
Totodată se asigură şi studierea limbii de stat în instituţiile de învăţământ de toate gradele. În acelaşi
articol din Constituţie sunt prevăzute şi alte reguli privitor la realizarea efectivă a acestui drept:
- învăţămîntul de stat este graruit:
- instituţiile de învăţământ, inclusiv cele nestatale, se infiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în
condiţiile legii;
- instituţiile de învăţământ superior beneficiază de dreptul la autonomie;
- învăţămîntul liceal, profesional şi cel superior de stat este egal accesibil tuturor, pe bază de merit.
- statul asigură în condiţiile legii libertatea învăţămîntului religios. Învăţămîntul de stat este laic;
- dreptul prioritar de a alege sfera de instruire a copiilor le revine părinţilor.
În conţinutul acestui drept este inclusă şi garantarea autonomiei universitare, aspect mai puţin important în
raport cu celelalte elemente definitorii ale dreptului la învăţătură.
Dreptul la ocrotirea sănătăţii. Acest drept a fost enunţat şi a căpătat o recunoaştere internaţională
îndeosebi după al doilea război mondial. Toate statele sunt direct interesate să aibă o populaţie sănătoasă.
Acest drept fundamental este asigurat prin asistenţă medicală acordată de către instituţiile de stat
de ocrotire asănătăţii, drept garantat prin Constituţie în art.36 unde se consfinţeşte că “minimul asigurării
medicale oferit de stat este gratuit”. Ca şi alte drepturi fundamentale, deptul la ocrotirea sănătăţii este
inspirat de Declaraţia universală a drepturilor omului şi de Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale, care în art. 12 fixează dreptul persoanei “de a se bucura de cea mai bună
22
sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge”. Totodată Pactul stabileşte chiar şi măsurile obligatorii
pentru statele membre pe care acestea trebuie să le asigure în scopul garantării acestui drept:
 scăderea mortalităţii noilor născuţi, a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea sănătoasă a
copilului;
 îmbunătăţirea igienei mediului şi a igienei industriale;
 profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora, precum şi
lupta împotriva acestor maladii;
 crearea de condiţii care să asigure servicii medicale şi un ajurtor medical în caz de boală.
Dreptul la un mediu înconjurător sănătos. Fiecare om are dreptul la un mediu înconjurător
neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi
obiecte de uz casnic inofensive. În acest contexst, Constituţia Republicii Moldova (art. 37) garantează
fiecărui om dreptul la accesul liber şi la răspîndirea informaţiilor veridice privitoare la starea mediului
natural, la condiţiile de viaţă şi de muncă, la calitatea produselor alimentare şi a obiectelor de uz casnic.
Tăinuirea sau falsificarea informaţiilor despre factorii ce sunt în detrimentul sănătăţii oamenilor se
interzice prin lege.
Persoanele fizice şi juridice răspund pentru daunele pricinuite sănătăţii şi avutului unei persoane,
ca urmare a unor contravenţii ecologice.
Libertatea creaţiei.Acest drept fundamental este recunoscut în Constituţia Republicii Moldova
(art. 33). Astfel, dreptul cetăţenilor la proprietatea intelectuală, interesele lor materiale şi morale ce apar
în legătură cu diversele genuri de creaţie intelectuală sunt puse sub protecţia legii. Statul garantează
totodată şi libertatea creaţiei artistice şi stiinţifice. În republica noastră creaţia nu este supusă cenzurii.
Dreptul la muncă şi la protecţia muncii.Originea consacrării legislative a acestui drept este găsită
în revendicările mişcării sindicale de la sfârşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea.. Acest drept avînd un
conţinut complex este cel mai important drept social-economic.Conţinutul lui este determinat de art. 43
din Constitutia Republicii Moldova şi este constituit din următoarele elemente:
1) libertatea alegerii muncii, genului de ocupaţie. Această libertate trebuie însă conştientizată şi
aplicată în funcţie de vocaţia, aptitudinile, pregatirea profesională a cetăţeanului respectiv şi
ţinînd cont de necesităţile sociale;
2) dreptul la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă;
3) dreptul la protecţie împotriva şomajului;
4) dreptul salariaţilor la protecţia împotriva şomajului cu acordarea ajutorului şi sprijinul în caz
de şomaj;
5) dreptul la protecţia muncii. Măsurile de protecţie a muncii sunt concretizate în primul rînd în
instrumente legislative la care pot fi adăugate hotărîri sau ordonanţe guvernamentale prin care se
reglementează diferite aspecte ale protecţiei propriu-zise. Legiuitorul constituant a prevăzut că
măsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă deosebit al
femeilor şi al tinerilor; instituirea unui salariu minim pe economie; repausul săptămînal;
concediul de odihnă plătit; reglementarea prestării muncii în condiţii grele, precum şi alte
situaţii specifice.
De asemenea îşi găseşte consacrare constituţională în art. 43 şi stabilirea duratei normale a
săptămînii de muncă de cel mult 40 de ore. Totodată, s-a prevăzut cadrul constituţional pentru exercitarea
23
dreptului la negocieri colective în materie de muncă, precum şi caracterul obligatoriu al convenţiilor

colective.
Dreptul la grevă. Înscris în art. 45, este un drept pe care Constituţia 1-a preluat din documentele
şi instrumentele internaţionale referitoare la protecţia drepturilor omului. Dreptul la grevă mai este considerat
şi ca o garanţie a protecţiei sociale a muncii.
Dreptul la grevă este circumscris de constituant apărării intereselor profesionale, economice şi sociale ale
salariaţilor. Rezultă, aşadar, că prin acţiunea grevistă nu pot fi promovate interese de altă natură, de pildă, cele
politice. Prin lege sunt stabilite condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare
asigurării acestui drept.
Greva este o formă colectivă protestatară şi revendicativă a salariaţilor, care are ca efect juridic
imediat suspendarea contractului de muncă. Acestei forme de acţiune a salariaţilor îi corespunde dreptul
la grevă consacrat prin constituţie ca drept fundamental.
Exercitarea dreptului la grevă înseamnă încetarea colectivă şi voluntară a muncii de către salariaţi
în vederea satisfacerii de către unitate a unor revendicări de ordin profesional, revendicări determinate şi
comunicate unităţii, dar pe care aceasta a refuzat să satisfacă. Greva trebuie să se declanşeze şi să se
desfăşoare în condiţiile şi în limitele prevăzute de lege.
Legea în materie condiţionează exercitarea dreptului la grevă de parcurgerea unei proceduri
prealabile de conciliere a conflictului colectiv de muncă, precum şi răspunderea pentru declanşarea
nelegitimă a grevelor.
Dreptul de a întemeia şi de a se afilia la sindicate.Acest drept fundamental este recunoscut în art.
42 din Constituţie şi este o formă de manifestare a drepturilor cetăţenilor la asociere. Astfel, orice salariat
are dreptul de a întemeia şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Sindicatele se
constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea
intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor.
Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia. Consacrarea dreptului la proprietate şi
modalităţile de garantare constituie încă un indiciu că Republica Moldova s-a conformat standardelor
intemaţionale prin care o societate se defineşte ca fiind democratică. Astfel, art. 46 din Constituţie prevede
că dreptul la proprietatea privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate.
Conţinutul acestui articol cuprinde dreptul persoanei fizice de a dobindi o proprietate, de a se
folosi şi de a dispune liber de proprietatea sa, de a transmite dreptul său altuia. Dreptul la proprietate
obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului.
Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii cu
dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi,
imobiliare cu obligaţia însă de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. În toate cazurile, despăgubirile se
stabilesc de comun acord cu proprietarul. Dacă există divergenţe, despăgubirile se stabilesc prin justiţie.
Prin constituţie sunt stabilite şi alte garanţii substanţiale ale dreptului de proprietate:
 averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
 bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai
în condiţiile legii.
24
Constituţia garantează şi dreptul la moştenire a proprietăţii private. Acest drept este la fel de vechi
ca şi dreptul la proprietate de care este strâns legat, moştenirea fiind, de altfel, un mod de dobîndire a
proprietăţii. Titulari ai acestui drept pot fi numai persoane fizice. Condiţiile legale ale exercitării dreptului la
moştenire sunt prevăzute în Codul civil.
În afara proprietăţii private, Constituţia garantează şi proprietatea publică care aparţine în mod exclusiv
statului sau unităţilor administrativ teritoriale (art. 127 alin. 3). Spre deosebire de proprietatea privată,
proprietatea publică este exclusivă atât în privinţa titularului, cât şi în privinţa bunurilor ce formează obiectul
proprietăţii respective: bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile folosite în
interes public, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, căile de comunicaţie,
precum şi alte bunuri stabilite de lege.
Constituţia prevede art. 128 alin. (1) că în Republica Moldova este ocrotită proprietatea altor state, a
organizaţiilor internaţionale, a cetăţenilor străini şi a apatrizilor.
Dreptul la asistenţă şi protecţie socială.Acestdrept a fost formulat relativ recent prin instrumente
internaţionale ale căror prevederi au fost preluate în legislaţia naţională. Constituţia Republicii Moldova (art.
47).a corelat acest drept cu obligaţia statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie
socială care să fie de natură să asigure cetăţeanului un nivel de trai decent, să-i asigure sănătatea şi
bunăstarea lui şi familiei lui, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi
serviciile sociale necesare.
Asigurarea unui nivel de trai satisfăcător, mai ales în condiţiile unei economii convulsive şi
tranzitorii, este o aspiraţie, realizabilă progresiv, prin măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie
socială, acest drept fiind un drept fundamental, nu o simplă problemă de politică economică şi socială.
Legiuitorul constituant a circumscris acest drept la dreptul la asigurare în caz de: şomaj, boală,
invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma
unor împrejurări independente de voinţa lor.
Atuncicând dintr-un motiv sau altul cetăţeanul nu mai poate desfăşura activitatea pentru care să fie
remunerat, el este în drept să beneficieze de sprijinul material acordat sie şi familiei sale.
Dreptul la familie. Familia esteelementul natural şi fundamental al societăţii care are dreptul la
ocrotire din partea societăţii şi a statului. Acest drept consfinţeşte de fapt actul casatoriei care trebuie safie
liber consimţit de catre viitorii soti. În această ordine de idei Constitutia Republicii Moldova în art. 48
afirmă că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtita între bărbat şi femeie, pe egalitatea lor în
drepturi şi pe dreptul şi îndatorirea părintilor de a asigura cresterea,educatia şi instruirea copiilor.
Deosebit de importantă este reglementarea cuprinsă în art. 48 alin. (4) din Constituţie : «Copiii
sunt obligati să aibă grijă de părinti şi să le acorde ajutor”.
Dreptul familiei şi a copiilor orfani la protecţie din partea statului. În scopul realizării acestui
drept Constituţia, (art. 49) obligă statul să faciliteze prin măsuri economice şi de altă natură formarea
familiei şi îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin.
Toate preocupările privind întreţinerea, instruirea şi educaţia copiilor orfani şi a celor lipsiţi de
ocrotirea părinţilor revin statului şi societăţii, care stimulează şi sprijină activităţile de binefacere faţă de
aceşti copii.
Dreptul mamei, copiilor şi a tinerilor la protecţie din partea statului. Conform Constituţiei
Republicii Moldova (art. 50), mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire specială. Toţi copiii, inclusiv
25
cei născuţi în afara căsătoriei, se bucură de aceeaşi ocrotire socială. Astfel, statul acordă indemnizaţii de
stat pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului orfan, bolnav ori handicapat.
Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de asistenţă în realizare drepturilor lor. În raporturile
juridice de muncă, Legea fundamentală interzice exploatarea minorilor, adică angajarea ca salariaţi a
minorilor sub vârstă de 15 ani. Folosirea minorilor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau
care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise.
Autorităţile publice asigură condiţii pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa socială,
economică, culturală şi sportivă a ţării.
Dreptul persoanelor handicapate la protecţie specială.Conform Constituţiei Republicii Moldova
(art. 51), persoanele handicapate beneficiază de o protecţie specială din partea întregii societăţi. În această
perspectivă statul asigură persoanelor handicapate condiţii normale de tratament, de readaptare, de
învăţământ, de instruire şi de reintegrare socială, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi
tutorilor. Persoanele nominalizate nu pot fi supuşi unuitratament medical forţat decât în cazurile
prevăzute de legislaţia naţională.
Noţinea şi caracteristica drepturilor – garanţii

Însăşi sintagma „drepturi - garanţii” sugerează menirea lor de a fi garanţii constituţionale. La ele,
conform Constituţiei Republicii Moldova, se referă: interzicerea muncii forţate, accesul liberla
justiţie,dreptul de petiţionare; dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
Interzicerea muncii forţate. Prin art. 44 din Constituţie, legiuitorul a transpus în legislaţia internă o
prevedere cuprinsă în instrumentele internaţionale care garantează drepturile omului. Este vorba.de interzicerea
muncii forţate.
Această prevedere, credem, urmăreşte garantarea demnităţii persoanei, a libertăţii sale inerente. În
literatura de specialitate sunt exprimate şi alte păreri. Spre exemplu, profesorul Ion Muraru consideră că
dispoziţia constituţională discutată face parte din conţinutul complex al dreptului la muncă.
Constituţia Republicii Moldova prevede că nu se poate aprecia ca muncă forţată:
a) serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu
satisface serviciul militar obligatoriu;
b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de
libertate condiţionată;
c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte
obligaţiile civile normale, stabilite de lege.
Orice persoană se poate adresa justiţ ieipentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime. De la această prevedere stipulată în art. 20 din Constituţia Republicii Moldova nu poate exista nici
o excepţie, nici chiar în condiţiile art. 54 dinConstituţie. Modalităţile concrete ale accesului la justiţie sunt
prevăzute în procedura penală şi cea civilă.
Dreptul la apărare.Acest drept urmează în chip firesc după exercitarea dreptului înscris în art. 20 din
Constituţie. Dreptul la apărare este reglementat de art. 26 al Constituţiei Republicii Moldova. Acest drept,
după conţinutul său, are un caracter complex:
- în primul rând, include un sistem de drepturi şi reguli procedurale, care oferă persoanei
posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc. În acest scop persoana căreia i se impută
26
învinuirea se poate baza pe mijlopacele proprii, sau poate apela la serviciile unui avocat, care să-l asiste
pe tot parcursul procesului;
- în al doilea rând, dreptul respectiv presupune şi neamestecul în activitatea persoanelor care
exercită apărarea în limitele prevăzute de lege;
- în al treilea rând, acesta prevede dreptul fiecărui om de a reacţiona independent, prin mijloace
legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale.
Dreptul de petiţionare. Prevăzut de art. 52 din Constituţia Republicii Moldova, dispune că cetăţenii
au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate în scris. Petiţia trebuie semnată de
petent. Exercitarea acestui drept este o modalitate de rezolvare a unor probleme personale sau de grup.
Din dispoziţiile art.52 rezultă că “cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii
formulate numai în numele semnatarilor”, iar “organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii
exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă”.
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.Reglementat de art. 53 din Constituţie, este un
drept fundamental încadrat în categoria drepturilor–garanţii. Conform acestui articol “Persoana vătămată
într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri, este îndreptată să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea
pagubei”. Persoana vătămată se poate adresa organelor de justiţie cerând: a) recunoaşterea dreptului
pretins; b) anularea actului; c) repararea pagubei
Acest drept presupune de asemenea, răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile
cauzate prin erorile săvîrşite în procesele penale de către organele de anchetă şi instutuţiile judecătoreşti.
Evident, dreptul afectat trebuie să fie recunoscut de lege şi să fi existat în momentul cînd se
pretinde că a fost încălcat. Constituţia nu indică ce autorităţi publice ar putea emite un asemenea act.
Rezultă că poaţe fi vorba de orice autoritate publică.
RESTRÂNGEREA EXERCIŢIULUI UNOR DREPTURI FUNDAMENTALE
Confirmând faptul că cetăţenii au drepturi faţă de stat nu trebuie să credem că statul nu are
niciodată justificarea de a încălca aceste drepturi. Prin lege statul este îndreptăţit să încalce aceste drepturi
atunci când este nevoie să protejeze drepturile altora sau să prevină o catastrofă, sau chiar pentru a obţine
un beneficiu public.
Constituţia Republicii Moldova consacră (art.54 alin. 1) că în republică nu pot fi adoptate legi care
ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului. În acelaşi timp,
legislatorul constituent a fixat că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor Republicii
Moldova poate fi restrîns în anumite situaţii, strict prevăzute chiar în textul Constituţiei.
Articolul 54 din Legea fundamentală a statului prevede, în acest sens, că exerciţiul drepturilor şi
libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund normelor
unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele:
 securităţii naţionale;
 integrităţii teritoriale;
 bunăstării economice a ţării;
 ordinii publice;
 în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor;
27
 protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor personae;

 împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii
justiţiei.
Restrîngerea exerciţiului unor drepturi fundamentale trebuie să fie proporţională cu situaţia care a
determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii
Pe de altă parte, formularea din alin. 1 art. 54 este atât de generală, încât s-ar părea că poate fi
restrâns exerciţiul oricărui drept înscris în Constituţie, precum că restrângerea poate fi operată prin lege
ordinară. În privinţa unor drepturi aşa şi este.
Sunt însă anumite drepturi constituţionale a căror exercitare este greu de admis că ar putea fi
restrânsă, de exemplu, drepturile proclamate în art. 20-24 din Constituţie: accesul liber la justiţie,
prezumţia nevinovăţiei, nerectroactivitatea legii, dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi
îndatoririle, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică.
Considerăm că legislatorul constituant ar fi trebuit să circumscrie sfera drepturilor şi libertăţilor a
căror exercitare ar putea fi restrânsă de guvernant şi nu printr-o lege ordinară, ci prin lege organică.
Fără îndoială, legiuitorul este îndreptâţit pentru motivele prevăzute în Constituţie în art. 54 să
restrîngă exerciţiul unor drepturi şi libertăţi care afectează în anumite circumstanţe buna desfăşurare a
procesului de guvernare, de exemplu, libertatea cuvîntului sau de opinie, dreptul de asociere, de liberă
circulaţie etc. Posibilitatea acestor restrîngeri este admisă chiar şi de documentele interriaţionale .
INSTITUŢIA OMBUDSMAN-ULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
În present Republica Moldova se află într-un proces continuu de profunde transformări

democratice. Atenţie deosebită se acordă asigurării unor înalte standarde de protecţie a drepturilor omului,
anunţate în Declaraţia universală a drepturilor omului. Devenind membru cu drepturi depline al
Consiliului Europei, Republica Moldova şi-a asumat angajamentul de a respecta statutul Consiliului
Europei, în dispoziţiile căruia o mare atenţie se acordă drepturilor şi libertăţilor omului.
Instituţia Ombudsman-ului ăşi are originea în Suedia, fiind aplicată pentru prima dată în anul
1809. În literaturta de specialitate noţiunea este interpretată o «instituţie învestită de Rikstag (Parlamentul
suedez) printr-un mandat de reprezentare să examineze plângerile ce i se adresează de cei ce pretind că le-
au fost încălcate drepturile garantate de constituţie» ori «autoritatea numită de Parlament şi răspunzătoare
faţă de acesta, căreia i se conferă prin constituţie sau printr-o lege specială, dreptul de soluţiona plângerile
ce i se adresează de cetăţeni, care pretind că organele executive le-au încălcat sau nesocotit drepturile
recunoscute la nivel constituţional».
Mai târziu această instituţie a fost preluată de Finlanda (1919), Danemarca (1953), Norvegia
(1952).
În Danemarca, spre exemplu, Ombudsman-ul este ales pentru a controla administraţia civilă,
militară şi municipală, având dreptul să procedeze la anumite anchete la iniţiativa serviciilor sale sau în
urma unei plângeri individuale. În Finlanda Ombudsman-ul (avocat al poporului) are atribuţii
asemănătoare cu cel danez, având în plus dreptul de a controla respectarea legalităţii de către tribunal. În
Germania există un comisar parlamentar pentru forţele armate, ales de Bundestag, în competenţa căruia
revine apărarea drepturilor membrilor forţelor armate, având şi dreptul de a asista Bundestag-ul în
Controlul forţelor armate. Comisarul parlamentar poate efectua anchete la sesizarea comisiei pentru
28
apărare a Bundestag-ului, a membrilor forţelor armate, dar şi din proprie iniţiativă. În Franţa, un mediator
numit de Consiliul de Miniştri are dreptul de a face anchete în legătură cu plîngerile ce privesc
funcţionarea administraţiei şi relaţiile acestea cu particularii, dar el nu poate fi sesizat de către
parlamentari.
Instituţia Ombudsman-ului şi-a găsit consacrarea şi în fostele ţări socialiste. În Polonia, de pildă,
prin legea din 1987 a fost creată instituţia Ombudsman-ului, în scopul de a sluji protejării “acelor drepturi
şi libertăţi ale cetăţenilor care sânt definite în Constituţia Republicii Polonia şi în alte reglementări
legale”.
În Rusia, art. 103 din Constituţie, la litera “e”, printre atribuţiile Dumei de Stat fixează: “Numirea
în funcţie şi eliberarea din funcţie a împuternicitului pentru problemele drepturilor omului, care
acţionează în conformitate cu legea constituţională federală”.
În România, prevederile care reglementează instituţia avocatului poporului sunt cuprinse în
Capitolul 4 din Titlul II al Constituţiei Române.
Instituţia Ombudsman-ului poate fi întâlnită şi sub alte denumiri: Mediateur de la Republique
(Franţa); Defensor del Pueblo (Spania); Provedor de Justicia (Portugalia); Volksanwaltscaft (Austria);
Diwan Ewl Mazalem (Egipt); Difensore Civico (Italia); Parliamentary Commissioner for Administration
(Anglia) etc.
Instituţia Ombudsman-ului a fost introdusă şi în ţara noastră după modelul ţărilor occidentale în
anul 1997 prin Legea cu privire la avocaţii parlamentari.
Ulterior această lege a fost abrogată instituția Ombudsman-ului fiind reglementată prin Legea cu
privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul).
Actualmene în Republica Moldova Avocatul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor omului
de către autorităţile publice, de către organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate şi forma
juridică de organizare, de către organizaţiile necomerciale şi de către persoanele cu funcţii de răspundere
de toate nivelurile.
Prin activitatea sa Avocatul Poporului este chemat să contribuie la apărarea drepturilor şi
libertăţilor omului prin prevenirea încălcării acestora, prin monitorizarea şi raportarea modului de
respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la nivel naţional, prin perfecţionarea
legislaţiei ce ţine de domeniul drepturilor şi libertăţilor omului, prin colaborarea internaţională în acest
domeniu, prin promovarea drepturilor şi libertăţilor omului şi a mecanismelor de apărare a acestora.
Legea prevede și instituirea funcției de Avocat al Poporului pentru protecţia drepturilor copilului
care îşi exercită atribuţiile pentru asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor copilului şi realizării, la
nivel naţional, de către autorităţile publice centrale şi locale, de către persoanele cu funcţie de răspundere
de toate nivelurile a prevederilor Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului.
Caracteristica generală a mandatului. Parlamentul numeşte doi Avocaţi ai Poporului autonomi
unul faţă de celălalt, dintre care unul este specializat în problemele de protecţie a drepturilor şi libertăţilor
copilului. Ambii sunt numiți în funcţie de Parlament pentru un mandat de 7 ani, care nu poate fi reînnoit.
Mandatul începe la data depunerii jurămîntului.
Funcţia de Avocat al Poporului poate fi deţinută de persoana care corespunde următoarelor
cerinţe:
 este cetăţean al Republicii Moldova;
 nu este supusă unei măsuri de ocrotire judiciare sub forma tutelei;
29
 deţine diplomă de licenţă sau echivalentul acesteia;

 are o vechime în muncă de cel puţin 10 ani şi o activitate notorie în domeniul apărării şi
promovării drepturilor;
 se bucură de o reputaţie ireproşabilă;
 cunoaşte limba de stat;
 nu are în ultimii 5 ani, în cazierul privind integritatea profesională, înscrieri cu privire la
rezultatul negativ al testului de integritate profesională.
La funcţia de Avocat al Poporului nu poate candida persoana care:
 are antecedente penale, inclusiv stinse, pentru săvîrşirea cu intenţie a unei infracţiuni sau a
fost absolvită de răspundere penală printr-un act de amnistie sau de graţiere;
 a fost concediată sau eliberată din funcţie din motive imputabile; are interdicția de a ocupa o
funcţie publică sau de demnitate publică, ce derivă dintr-un act de constatare al Autorității
Naționale de Integritate.
În erioada de exercitarea a mandatului avocatul parlamentar nu poate deţine nici o funcţie
funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţii didactice, ştiinţifice sau de creaţie, La fel, el nu are
dreptul să desfăşoare activitate politică, să fie membru al vreunui partid politic.
Mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen în caz de: demisie; pierderea
cetăţeniei Republicii Moldova; revocare;incompatibilitate, stabilită prin actul de constatare rămas
definitiv;imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 4 luni consecutive din cauza stării de
sănătate, confirmată prin certificat medical;pronunţarea unei sentinţe irevocabile de conda-mnare; deces.
În exercitarea mandatului său, Avocatul Poporului are dreptul:
 să fie primit în audienţă de către Preşedintele Republicii Moldova, de către Preşedintele
Parlamentului şi de către Prim-ministru atît în cadrul orelor de audienţă, cât şi în afara lor;
 să fie primit imediat şi fără nicio formă de obstrucţiune sau întârziere în audienţă de către
conducători şi alte persoane cu funcţii de răspundere de toate nivelurile ale autorităţilor
publice, instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate şi
forma juridică de organizare;
 să asiste şi să ia cuvântul la şedinţele Parlamentului, ale Guvernului, ale Curţii
Constituţionale, ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Consiliului Superior al
Procurorilor;
 să prezinte Parlamentului sau Guvernului recomandări în vederea perfecţionării legislaţiei în
domeniul asigurării drepturilor şi libertăţilor omului;
 să verifice respectarea şi exercitarea conformă de către autorităţile publice, de către
organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare,
de către organizaţiile necomerciale, de către persoanele cu funcţii de răspundere de toate
nivelurile a atribuţiilor acestora privind respectarea drepturilor şi libertăţilor omului;
 să reprezinte persoanele fizice sau grupurile de persoane fizice în faţa autorităţilor publice şi
instanţelor de judecată în cazurile complexe ce ţin de drepturile şi libertăţile omului sau în
cazurile de interes public, etc
În același timp, Avocatul Poporului este obligat:
30
 să apere drepturile şi libertăţile omului în conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, cu

legile şi tratatele internaţionale din domeniul drepturilor şi libertăţilor omului la care Republica
Moldova este parte, să-şi exercite atribuţiile funcţiei în conformitate cu legislaţia;
 să nu divulge secretul de stat şi alte informaţii şi date ocrotite de lege;
 să nu divulge informaţiile confidenţiale, precum şi datele cu caracter personal care i-au fost
comunicate în cadrul activităţii sale, decît cu consimţămîntul persoanei la care acestea se referă;
 să se abţină de la orice acţiuni neconforme cu statutul pe care îl deţine.
În activitatea sa Avocatului Poporului este asitat de Oficiul Avocatului Poporului care îi acordă
asistenţă organizatorică, juridică, informaţională şi tehnică.
ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR REPUBLICII MOLDOVA
O societate nu poate supravieţui fără anumite standarde morale pe care majoritatea le plasează mai
presus de toleranţă şi pe care le impune celor care nu sunt de acord cu ele, deoarece o anumită conformare
morală este esenţială pentru viaţa ei. Orice societate are dreptul de a-şi conserva propria existenţă şi ca atare
dreptul de a insista asupra unei anumite conformări.
Dacă societatea are un asemenea drept, atunci ea are dreptul de a aplica sancţiunile normelor de drept
pentru a proteja moralitatea şi pentru a împiedica o corupere a conformării care îi menţine coeziunea.
După cum s-a menţionat anterior, îndatoririle fundamentale sunt corelative drepturilor şi libertăţilor
fundamentale. Caracterul corelativ al îndatoririlor cetăţeneşti faţă de drepturi este pe deplin justificat şi nici o
persoană fizică sau juridică nu se poate prevala doar de drepturi, fără a-şi asuma şi obligaţii corespunzătoare.
Aceasta înseamnă că constituantul le-a conferit o egală atenţie.
Îndatoririle fundamentale sunt esenţiale, vitale pentru stat, în aceeaşi măsură în care drepturile şi
libertăţile sunt esenţiale pentru individ.
Statul este redus la o abstracţie, la o formă fără fond dacă nu i se oferă instrumentele conservării şi
dezvoltării sale. Or, aceste instrumente i le oferă în parte cetăţenii săi prin asumarea conştientă şi
înfăptuirea de către aceştia a îndatoririlor lor fundamentale. Bizuindu-se pe propriii cetăţeni, statul se
întăreşte continuu, garantând, la rândul, său drepturile şi libertăţile cetăţeneşti proclamate în Constituţie.
Legislatorul naţional a prevăzut două categorii de destinatari ai îndatoririlor fundamentale: cetăţenii
statului şi cetăţenii străini, precum şi apatrizii rezidenţi în Republica Moldova.
Cetăţenilor Republicii Moldova li se rezervă în exclusivitate îndatoriri specifice, cum ar fi: fidelitatea faţă
de ţară; apărarea ţării; contribuţia la cheltuielile publice.
Alte îndatoriri fundamentale angajează atât cetăţenii republicii, cât şi pe cetăţenii străini şi apatrizi. Astfel,
exercitarea cu bună - credinţă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale este o obligaţie generală. Despre
cetăţenii statului se spune, însă că „cetăţeanul nu are numai obligaţii, el are şi cele mai mari obligaţii”, iar marile
drepturi „merg mână în mână cu marile obligaţii”.
Necesitatea bunei organizări a vieţii sociale impune o gamă largă de îndatoriri: acestea mergând
„de la apărarea patriei sale – până la sacrificiul vieţii”.
Constituţia Republicii Moldova prevede următoarele îndatoriri fundamentale:
a) exercitarea cu bună - credinţă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
b) devotamentul faţă de ţară;
c) apărarea Patriei;
31
d) prestarea contribuţiilor financiare;

e) protecţia mediului înconjurător şi ocrotirea monumentelor.
Exercitarea cu bună - credinţă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.Această îndatorire consacrată în
art. 55 din Constituţie este o concretizare a principiului din dreptul naţional potrivit căruia titularul unui drept nu
trebuie să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Devotamentul faţă de ţară.Constituţia prevede că devotamentul faţă de ţară este sacru.. Devoatamentul
decurge în primul rînd din calitatea de cetăţean al statului. Constituţia nu face distincţie între cetăţeni conform
criteriului etnic, întrucât statul nu face nici o deosebire între cetăţenii săi, protejându-i deopotrivă pe torţi, de aceea
este legitim să solicite din partea fiecăruia dintre ei fidelitate pentru ţară.
În al doilea rând, fidelitatea este o expresie a patriotismului, o legătură psiho-socială ce leagă
cetăţeanul Republicii Moldova faţă de statul în care s-a născut.
Se înţelege că cetăţenilor republicii investiţi cu o funcţie publică, precum şi militarilor le incumbă o
responsabilitate sporită faţă de interesele şi valorile pe care le ocrotesc sau le apără în funcţia ce li s-a
încredinţat. Acesta este motivul pentru care cetăţenii care îndeplinesc o funcţie publicpă, precum şi militarii depun
un jurămînt cerut de lege.
Apărarea Patriei. Această îndatorire fundamentală are un caracter elementar. Legislatorul constituant
a conturat în conţinutul art. 57 o dublă perspectivă asupra acestei îndatoriri: a) apărarea Patriei este un drept;
b) apărarea Patriei este o datorie sfântă.
Titularii dreptului şi îndatoririi de apărare a Patriei sunt cetăţenii Republicii Moldova. În acest sens,
Constituţia prevede că serviciul militar este satisfăcut în cadrul forţelor militare, destinate apărării naţionale,
pazei frontierei şi menţinerii ordinii publice.
Fiind o datorie fundamentala a cetăţenilor Republicii Moldova obligaţiunea militară oblligatirie a
cetăţenilor, urmăreşte scopul asigurării completării Forţelor Armate şi pregătirii rezervei necesare.
Cetăţenii Republicii Moldova î-şi satisfac obligatiunea militară odată cu luarea la evidenţa
militarăşi până la scoaterea din evidenţa militară. Legislaţia împarte cetăţenii care satisfac obligaţiunea
militarăîn trei categorii:
- recruţi (cetăţenii de sex masculin, care au atins vârsta de 16 ani, care sunt trecuţi în evidenţa
militarăşi care trec pregătirea militară obligatorie);
- militarii (cetăţenii care satisfac serviciul militar întermen);
- rezervişti(cetăţenii care au satisfacut serviciul militarîn termen sau serviciul militar prin contract
şi sunt trecuţi înrezerva Forţelor Armate.
Obligaţiunea militară poate fi îndeplinită prin serviciulmilitar în termen sau prin pregătirea
militară obligatorie.
Cetăţenii Republicii Moldova de sex masculin care au împlinit vârsta de 18 ani şi care după starea
sănătăţii sunt apţi pentru serviciul militar în timp de pace şi în timp de război se incorporeaza în serviciul
militar în termen.
Cetăţenii Republicii Moldova care dupa starea sănătăţii sunt apţi numai pentru serviciul militar în
timp de război şi cetăţenii care au absolvit instituţii de învăţământ superior se încorporează pentru
pregătirea obligatorie, se efectuează în centrele de instruire ale Ministerului Apărării sau într-un termen
de trei luni, sau în timpul concentrărilor speciale.
Incorporarea în serviciul militar în termen se efectueazăînbaza decretului Preşedintelui Republicii
Moldova de două ori pe an înmai şi în noiembrie prin intermediul organelor locale de conduceremilitară.
32
Cetăţenii Republicii Moldova benefeciează de amânarea incorporării din motive familiare, de sănătate, în
legătură cu necesitatea continuării studiilor şi alte temeiuri determinate de legislaţia în vigoare.
De incorporare în serviciul militar sunt scutiţi cetăţenii care:
- sunt inapţi din punct de vedere a sănătăţii pentru serviciulmilitar în timp de pace;
- sunt absolvenţi ai instituţiilor superioare de învăţământ;
- nu au fost recrutaţi până la vârsta de 27 ani;
- satisfac serviciul militar de alternativă sau serviciulmilitar prin contract;
- domiciliază în străinatate cu loc de trai permanent;
- au fraţi care şi-au pierdut viaţa sau au decedat în timpulsatisfacerii serviciului în termen;
- sunt condamnaţi la privaţiune de libertate cu suspendareapedepsei şi eliberaţi condiţional din
locurile de detenţie;
- au rang religios;
Termenul serviciului militar în termen în Republica Moldovaeste de 12 luni.Satisfacerea
serviciului militar prin contract se reglementează de Legea despre obligaţiunea militarăşi serviciul militar
al cetăţenilor Republicii Moldova, de Regulamentul satisfacerii serviciului militar de către efectivul de
soldaţi, de sergenţiişi de ofiţerii Forţelor Armate, de Legea cu privire la protecţia socială şi juridică a
militarilor şi a membrilor familiilor lor, a cetăţenilor care trec pregatirea militara şi de alte acte normative.
Pe parcursul satisfacerii serviciului în Forţele Armate, militarilor nu li se permite sa fie membri ai
partidelor şi altor organizaţii social-politice. Cetăţenii Republicii Moldova sunt în drept să refuze
satisfacerea serviciului mlitar din convingeri religioase şi pacifiste. În asemenea cazuri, însă ei sunt
obligaţi să facă serviciul de alternativă.
Serviciul de alternativă este un serviciu de stat al cetăţenilor cu caracter civil şi social-util,
reglementat de Legea Republicii Moldova cu privire la serviciul de alternativă, având drept scop
asigurarea unui cadru pentru manifestarea datoriei civice faţă de societate.
Durata serviciului de alternativă este de 24 luni şi se satisface la întreprinderi, instituţii, organizaţii
ale republicii amplasate pe teritoriul ei. Serviciul de alternativă prevede efectuarea de către cetăţeni a unor
lucrări de o importanţă deosebită pentru societate.Drept rezultat serviciul de alternativă se satisface în
formaţiunile de salvare, antiincendiare, ecologie, instituţii de ocrotire a sănătăţii şi din sfera socială,
organizaţii de construcţii, de reparaţii şi construcţii, de construire şi exploatare a drumurilor, instituţii din
gospodăria comunală, agricultură, organizaţiile şi întreprinderile de producere şi de prelucrare a
producţiei agricole.
Cetăţenii Republicii Moldova care se eschivează de la satisfacerea obligaţiunii militare sunt supuşi
răspunderii conform legislaţiei în vigoare.
Prestarea contribuţiilor financiare.Potrivit art. 58 din Constituţie, cetăţenii au obligaţia să contribuie prin
plata impozitelor şi taxelor la cheltuielile publice. Constituţia a prevăzut însă că sistemul legal de impuneri trebuie
să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. De asemenea, orice prestaţii sunt interzise în afara celor stabilite
prin lege.
Protecţia mediului înconjurător şi ocrotirea monumentelor. Această îndatorire fundamentală este o
caracteristică specifică Constituţiei Republicii Moldova. Pornind de la conţinutul art. 59 protecţia mediului
înconjurător, conservarea şi ocrotirea monumentelor istorice şi culturale constituie o obligaţie a fiecărui
cetăţean.
33
Nu putem considera că rândul îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova se

limitează cu cele menţionate, fără a reaminti despre îndatorirea de respectare a normelor sociale în
general şi a celor de drept în special.
Într-o democraţie fiecare cetăţean are datoria morală de a se supune tuturor legilor, chiar dacă el ar
dori ca unele din ele să fie schimbate. El are acestă datorie faţă de concetăţenii săi, care, spre binele lui, se
supun unor legi care le displac. În viziunea unor autori această datoriie nu poate fi însă o datorie absolută,
“întrucât chiar şi o societate care este în principiu justă poate produce legi şi politici injuste, iar un om are
datorii care diferă de cele faţă de Stat”. În aceeaşi concepţie se consideră că dacă totuşi omul se hotărăşte
să încalce legea, “atunci el trebuie să se supună judecăţii şi pedepsei impuse de către Stat, ca recunoaştere
a faptului că datoria sa faţă de concetăţeni a fost încălcată dar nu eliminată de obligaţia lui religioasă sau
morală”.
34

Subiectul Viii

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Subiectul Viii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Acad.

Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

SUBIECTUL VIII. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE SI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND STATUTUL JURIDIC AL PERSOANEI

Evoluţia istorică a protecţiei drepturilor omului

Trebuie să recunoaştem că paralel cu progresul consemnat de societatea romană, a cunoscut

În reglementările internaţionale. Convinşi de faptul că numai prin respectarea drepturilor

Tradiţii istorice ale instituţiei drepturilor şi libertăţilor omului în Republica Moldova

pentru bolnavi de boli psihice.

NOŢIUNEA DE DREPTURI, LIBERTĂŢI ȘI ÎNDATORIRI FUNDAMENTALE

Conceptul de drepturi şi libertăţi fundamentale

Noţiunea de îndatoriri fundamentale

CLASIFICAREA ȘI CATEGORIILE DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE

 drepturi politice: dreptul de a participa la conducerea treburilor publice, dreptul de a alege şi

 recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei toxice, etc.

reglementărilor internaţionale, nu pot fi membri ai partidelor politice judecătorii Curţii Constituţionale,

dreptului la negocieri colective în materie de muncă, precum şi caracterul obligatoriu al convenţiilor

Noţinea şi caracteristica drepturilor – garanţii

RESTRÂNGEREA EXERCIŢIULUI UNOR DREPTURI FUNDAMENTALE

 protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor personae;

INSTITUŢIA OMBUDSMAN-ULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

În present Republica Moldova se află într-un proces continuu de profunde transformări

 deţine diplomă de licenţă sau echivalentul acesteia;

 să apere drepturile şi libertăţile omului în conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, cu

ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR REPUBLICII MOLDOVA

d) prestarea contribuţiilor financiare;

Nu putem considera că rândul îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova se

S-ar putea să vă placă și