Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Vom încerca în paginile ce urmează să supunem atenţiei câteva repere cu un caracter mai
general şi cât de cât reprezentative, lămuritoare, ale culturii şi civilizaţiei tradiţionale româneşti sau,
aproape acelaşi lucru, ale etnologiei poporului român – folclor şi folcloristică, etnografie, artă
popular-tradiţională, obiceiuri şi sărbători, mituri şi mitologie – mitologie folclorică, mitologie
cultă, literară.
Caracterele specifice ale culturii şi civilizaţiei tradiţionale, sincretismul formelor de
manifestare al tuturor faptelor şi fenomenelor etnologice, complexitatea lor, vechimea,
originalitatea, conţinutul practic, utilitar, dar şi, mai ales, universul magico-religios al întregului
ansamblu însumat în marele, monumentalul edificiu al etnologiei poporului român vor fi subliniate
de fiecare dată.
Cultura şi civilizaţia tradiţională, folclorul, etnografia, arta popular-tradiţională, celelalte
discipline ştiinţifice componente ale familiei ştiinţelor etnologice sunt argumente materiale şi
spirituale de necontestat, convingătoare, ale unităţii şi continuităţii istorice şi de locuire a acestor
pământuri.
Sunt, în acelaşi timp şi deopotrivă, cea mai grăitoare expresie a creativităţii, a originalităţii şi
valorii, din toate punctele de vedere, ale manifestărilor, faptelor şi fenomenelor din complexul ce
alcătuieşte etnologia poporului român, dar şi apartenenţa acestui splendid edificiu cultural, ştiinţific
şi material cu toate ale sale la fondul tezaur al lumii, al umanităţii. Caracterul particular, specific,
autohton este integrat şi adaptat marelui curent universal. Avem, aşadar, un fond spiritual şi
material cu specific românesc, cu un apreciabil şi, normal, grad de universal, un universal „îmbrăcat
în haină românească”, cum atât de fericit observa, constata şi formula profesorul academician D.
Caracostea, unul dintre cei mai prestigioşi folclorişti ai României şi ai Europei.
Cultura şi civilizaţia tradiţională, etnologia, în toate structurile şi componentele sale îşi are
rolul şi partea sa de contribuţie, extrem de importantă, în conturarea, în fixarea şi sublinierea mărcii
identitare a poporului român, a specificului său, a valorilor originale, cu o stăruitoare vechime şi
continuitate, cu un fond tezaur foarte bogat şi diversificat, de o însemnătate ce nu poate fi îndeajuns
evaluată în toată dimensiunea ei, dimensiune cu totul remarcabilă.
În sfârşit, departe încă de a epuiza întreaga gamă a palierelor programului nostru, trebuie, se
impune, să mai atragem atenţia asupra a încă două repere teoretice, ştiinţifice şi culturale, la fel de
importante, definitorii, egal îndreptăţite să fie luate în consideraţie, în cercetare şi studiu, repere ce
trebuie puse în lumină ca atare.
Cultura şi civilizaţia tradiţională, întregul eşafodaj etnologic românesc se distinge printr-o
valoare utilitară, tehnică şi a frumosului, artistică deci – literară, muzicală, coregrafică etc. – de
excepţie. Forţa şi înzestrarea creatoare este remarcabilă şi, totodată, remarcată prin capodoperele ce
1
stau mărturie în toate compartimentele sale. Conţinutul mitic şi mitologic, cel magico-religios, aura
legendară, sunt, iarăşi, factori ce întăresc virtuţile şi valorile la care ne referim, dau consistenţă,
originalitate, durabilitate în timp şi în spaţiu.
Relaţia folclor – literatură, muzică, dans, arte, tehnici etc. din sfera culturii şi civilizaţiei
naţionale este, această relaţie, una fundamentală, de esenţă.
Cultura şi civilizaţia tradiţională, cu extraordinarul său fond documentar-istoric şi, în aceeaşi
măsură, cu fondul său activ, face parte şi se integrează ca un segment constitutiv, fundamental, al
culturii şi civilizaţiei naţionale româneşti, din toate timpurile şi din toate locurile.
Reluând şi rezumând vom observa că preocuparea şi interesul deosebit, stăruitor, pentru
etnologia poporului român este motivat, între altele, de răspunsul ce se cere dat, cu textul autentic în
faţă, unor probleme şi întrebări de felul acestora:
• de ce trebuie să reconstituim fondul documentar-istoric al etnologiei poporului român,
pentru faptele, fenomenele şi manifestările cunoscute şi practicate cândva, dar demult dispărute, şi
din realitate şi din conştiinţa românilor;
• de ce este de neapărată trebuinţă şi necesitate să conservăm şi să tezaurizăm ceea ce mai
există încă, în memoria unor persoane, în practica curentă;
• de ce trebuie să culegem, să înregistrăm cu toate mijloacele, inclusiv cele tehnice de care
dispunem, tot ceea ce mai există încă, ce mai vieţuieşte, la nivel general-naţional, pe arii restrânse
sau în insuliţe izolate;
• de ce trebuie să cunoaştem, să cercetăm, să studiem şi să interpretăm fără încetare, fără
întrerupere, cu toată seriozitatea şi pe o bază documentară cât mai temeinică etnologia poporului
român, cultura şi civilizaţia tradiţională, în toate formele sale de manifestare, pe toate palierele
funcţionale şi relaţionale.
La toate aceste semne de întrebare, la toate aceste probleme şi categorii de activităţi, dar şi la
altele pe care încă nu le-am formulat – şi nu sunt deloc nici puţine, nici lipsite de un grad ridicat de
dificultate –, am sugerat, cel puţin în parte, palierele de interes şi de preocupare. Altora dintre
probleme, semne de întrebare, chestiuni de fond, de conţinut va trebui să le răspundem într-un viitor
ce nu poate fi şi nu trebuie să fie prea îndepărtat.
În lucrarea de faţă, pentru acest prim moment de introducere la teoria generală a etnologiei şi
folclorului ne propunem să subliniem, să atragem atenţia şi să discutăm asupra faptului potrivit
căruia cultura şi civilizaţia tradiţională sau, aproape acelaşi lucru, etnologia poporului român îşi are
valoarea şi însemnătatea sa, valoare şi însemnătate relevate şi consacrate de o anume realitate,
realitate depistabilă şi palpabilă, şi anume:
• Etnologia, cultura şi civilizaţia tradiţională, folclorul, etnografia, arta popular-tradiţională,
celelalte discipline ale familiei ştiinţelor etnologice şi compartimente ale fiecăreia în parte sunt o
componentă constitutivă, fundamentală, a culturii şi civilizaţiei naţionale;
• Alături şi împreună cu limba, sudate ca un tot organic, cu credinţa religioasă, etnologia,
cultura şi civilizaţia tradiţională explică foarte convingător, oferă argumentul decisiv şi răspunde
unora dintre întrebările cheie, între care: de ce românii sunt români, cum de au rezistat, de au
supravieţuit românii ca popor latin romanic în această parte a Europei înconjuraţi din toate părţile
de popoare purtătoare şi aparţinătoare altor culturi – slavă, germanică, ugrofinică (ungurii);
• Cultura şi civilizaţia tradiţională are o contribuţie demnă de luat în seamă, de evaluat şi de
pus în pagină, de notificat în conturarea şi fixarea mărcii identitare a poporului român;
• Cultura şi civilizaţia tradiţională românească are un fond străvechi, un tezaur bogat şi
diversificat, deosebit de valoros din toate punctele de vedere; are, de asemenea, un specific al său,
un spirit şi caracter original; cu toate acestea participă la fondul tezaur al culturii şi civilizaţiei
universale;
• Cultura şi civilizaţia tradiţională românească este beneficiara şi posesoarea unui fond de
motive şi teme, de credinţe şi mituri, de tehnici şi instalaţii comune cu ale altor popoare ale lumii,
de circulaţie universală, dar „îmbrăcate în haină românească”.
Românii au, aşadar, un fond propriu, autohton, original şi foarte valoros. Românii au dat şi
altora, dar au şi împrumutat de la alţii. Românii, ca să încheiem, nu au fost un popor izolat, închis
între graniţele sale, graniţe naturale sau politic-administrative. Au stat, cum atât de fericit formula
2
cineva, la aceeaşi masă şi pe picior de egalitate cu toate celelalte popoare ale Europei. Observaţie şi
constatare extrem de importantă.
• Etnologia poporului român, cultura şi civilizaţia tradiţională depozitează şi conservă, în
diferitele sale compartimente, fapte şi fenomene, mituri, personaje şi fiinţe mitice, vestigii ale
mitologiei străvechi populare, folclorice. Depistarea tuturor acestor vestigii, a acestor urme mitice
străvechi, integrarea lor într-un sistem organic şi unitar ajută la reconstituirea, în parametri oarecum
acceptabili şi acceptaţi, a mitologiei folclorice, a mitologiei poporului român.
• Analiza, punerea în pagină şi evaluarea textelor de toate categoriile – literar, muzical,
coregrafic, ritual-ceremonial, magico-religios, arhitectonic şi de construcţie, de medicină practică şi
magică, de botanică şi zoologie, de ornamentică etc. –, analiza, punerea în pagină şi evaluarea unor
fapte şi fenomene luate fiecare în parte trebuie să ţină seama de sincretismul modului lor de
existenţă şi de desfăşurare, de prezenţa şi participarea la unul şi acelaşi fapt sau fenomen etnologic a
mai multor categorii de activităţi specifice, în părţile lor componente, unora sau altora dintre
disciplinele marii familii a ştiinţelor etnologice.
În multe cazuri textele etnologice sunt mituri, povestiri ale începuturilor, şi de această
realitate va trebui neapărat să ţinem seama atunci când facem analize, interpretări sau evaluări. În
altele, textul etnologic, pe toate palierele structurilor sale, pe toate părţile componente, este pe
ansamblu un text al unei manifestări ritual-ceremoniale şi tocmai acest lucru, această realitate,
absolut evidentă, va trebui luată în consideraţie. Această abordare firească, obligatorie, a unui fapt,
a unui fenomen sau manifestări etnofolclorice cu sublinierea caracterului sincretic al existenţei, al
practicării şi desfăşurării sale, cu integrarea în ansamblul de care aparţine am numit-o
de interpretare a etnologiei.
Vom proceda, aşadar, în prezentările, în analizele, interpretările şi evaluările noastre apelând
şi aplicând principiile şi criteriile metodei de cercetare ale etnologiei, nu pe cele ale criticii şi
istoriei literare, ale criticii şi istoriei artelor culte etc. Dacă nu vom proceda astfel întreaga noastră
strădanie, oricât de sofisticat expusă, va fi sortită eşecului, ne va duce la concluzii false,
neconvingătoare.
• Etnologia, cultura şi civilizaţia tradiţională se distinge, se impune şi atrage atenţia, admiraţia
şi preţuirea, între altele, şi prin setul său, foarte bogat, de texte de toate categoriile, categorii pe care
le-am enumerat deja – texte deci care se ridică la nivelul de realizare, ideatică şi formală, al
capodoperei, al textului unic prin virtuţile sale.
Dacă ne vom referi numai la literatura populară şi în cadrul acesteia ne vom limita doar la
cântecul bătrânesc putem aminti, cu titlu de exemplu, baladele
ş. a.
şi arie de cuprindere, despre care se discută tot mai insistent în ultima vreme, este rezultatul
„însumării”, al desfăşurării sincretice a tuturor acestor fapte, fenomene şi manifestări atât de bogate,
atât de unitare în extraordinara lor diversitate şi dispunere în timp şi în spaţiu.
Aşa stând lucrurile, etnologia, cultura şi civilizaţia tradiţională trebuie percepută şi abordată
ştiinţific la modul global şi integrator, întocmai aşa cum, în unele locuri, mai continuă să
supravieţuiască în realitatea de zi cu zi, în viaţa individului, a grupurilor comunitare sau a
colectivităţilor de factură şi mentalitate etnofolclorică, fie rurale, fie urbane.
Din această perspectivă, căreia noi îi spunem , cultura şi civilizaţia
adaptare la mentalitatea de grup sau colectivă, şi ea, mentalitatea, aflată într-un proces evolutiv, mai
lent dar suferind modificări totuşi, astăzi trecută în planul secund al interesului mediilor populare,
depistabilă cu toate acestea în substanţa unor obiceiuri, credinţe, descântece, legende, motive
literare, coregrafice, ale artei popular-tradiţionale şi ale artelor aplicate etc.
Câştigul imens, ruperea de nivel, care este una de esenţă şi de profunzime, s-a concretizat în
crearea şi consolidarea ,a , , .
Ne aflăm, aşadar, rezumând cele de mai înainte, în faţa unui edificiu monumental, durabil,
inteligent construit, de o valoare, din toate punctele de vedere, obiectiv vorbind, de o valoare de
excepţie, benefic pentru cultura română în ansamblul ei.
Toate aceste calităţi şi contribuţii fac din cercetarea etnologică, din istoria ei şi din direcţiile şi
orientările pe care le-a cunoscut, le-a practicat şi pus în valoare un capitol important al culturii şi
civilizaţiei române, capitol ce trebuie cunoscut şi apreciat la modul cuvenit, după meritele şi
influenţa pe care a avut-o în toate domeniile.
Aşa stând lucrurile se pune în mod firesc întrebarea: ce a determinat, care au fost motivele, de
substanţă, care au trezit un astfel de interes, o preocupare constantă, de durată şi de un asemenea
nivel, teoretic şi creator, pentru etnologia poporului român, pentru cercetarea complexului de
manifestări ce alcătuiesc această componentă fundamentală a culturii şi civilizaţiei naţionale?
Nimic nu a fost şi nu este întâmplător şi nici gratuit. Nimeni niciodată, nimeni nici astăzi nu
face cercetare etnologică pur şi simplu de dragul etnologiei. Să nu uităm totuşi că etnologia, ca
disciplină autonomă, este o ştiinţă cu un caracter predominant social, cu rosturi bine definite,
urmărind, în desfăşurarea şi în diferitele etape ale sale, scopuri, demonstraţii şi argumente impuse
de orizontul de aşteptare al societăţii, de cerinţele „la zi” ale momentului respectiv.
Cunoaşterea interesului şi al preocupărilor, desfăşurate în timp, pentru cultura şi civilizaţia
tradiţională, pentru etnologia poporului român într-un cuvânt – date, informaţii, texte sau studii
teoretice, de metodă şi interpretare, de punere în valoare în creaţia literară, muzicală sau al artelor
aplicate (arhitectură, sculptură, pictură) – se justifică, este necesară şi obligatorie chiar. Şi iată de
ce:
1) Vom înţelege şi aprecia mai bine, mai corect şi în deplină cunoştinţă de cauză, drumul
parcurs până acum, efortul şi contribuţia tuturor celor care, cu dragoste şi competenţă, s-au aplecat
asupra acestui segment fundamental al culturii noastre naţionale.
2) Vom aduce, în acelaşi timp, cuvântul nostru de meritată laudă şi de mulţumire tuturor
predecesorilor, cărora le suntem profund îndatoraţi şi adânc recunoscători.
3) Parcurgând principalele etape ale istoriei etnologiei româneşti vom observa, cu satisfacţia
cuvenită, existenţa în evoluţia disciplinei a unei linii de , ruperile de nivel, pe care le
vom marca de fiecare dată, nefiind altceva decât rezultatul unei a tot ceea ce a fost mişcare
unor direcţii de maximă eficienţă, moderne, în consens cu tradiţia ştiinţifică autohtonă, cu realitatea
etnofolclorică şi, în egală măsură, cu mişcarea de idei din lumea întreagă.
5) Alinierea la mersul ştiinţei în viaţa internaţională nu poate avea sorţi de izbândă decât în
5
condiţiile în care se pun în valoare tradiţia ştiinţifică românească şi materialul etnofolcloric
autohton, care, o ştim cu toţii, este de excepţie.
Studiile de istorie a etnologiei, pentru a-şi atinge ţinta finală şi a demonstra, cu argumente
puternice şi convingătoare, constatările pe care deja le-am expus, trebuie să aibă în vedere
următoarele principii şi criterii de evaluare:
1. Principiul potrivit căruia istoria studiilor asupra culturii şi civilizaţiei tradiţionale trebuie
privită, i-am zis noi, din .
Nici una dintre disciplinele ce alcătuiesc familia ştiinţelor etnologice nu s-a născut, nu s-a
desfăşurat în mod izolat, ruptă de celelalte. Că una sau alta au avut, la un moment dat sau pe un
parcurs mai îndelungat, o pondere mai mare este adevărat, dar aceasta nu înseamnă că nu le-a
influenţat şi atras după sine şi pe celelalte, că nu le-a stimulat sau, iarăşi de notat, că nu a fost
influenţată, stimulată, redirecţionată de întregul însumat al disciplinelor etnologice.
2. Pentru a descifra şi a statua, potrivit celor ce s-au întâmplat în realitate, momentele cheie şi
ruperile de nivel semnificative trebuie să operăm, în principal, potrivit următoarelor criterii şi
concepte, gradual diferenţiate dar manifestându-se ca un tot unitar şi integrator:
.
etnofolcloric, material care, mai apoi, prin înregistrări şi acumulări succesive, a dus la realizarea
unui set de date, de informaţii şi materiale ce permit cunoaşterea faptului sau a fenomenului în toată
complexitatea sa, în evoluţia lui până către zilele noastre – acolo unde este cazul –, în urmărirea
apariţiei, dezvoltării, decăderii şi dispariţiei sale – acolo unde, iarăşi, este cazul.
Aceeaşi situaţie o vom marca şi în ceea ce priveşte interpretarea teoretică, contribuţiile
specialiştilor la cunoaşterea semnificaţiilor unui anumit fapt sau fenomen etnofolcloric sau cele de
metodologie, de teoria generală a etnologiei, tratarea monografică ş. a. m. d.
2. este marcat de depistarea şi relevarea noutăţii şi însemnătăţii de excepţie
considerate ca fiind decisive şi, prin impunerea, prin extinderea şi adâncirea lor pot determina
constituirea unor şcoli ştiinţifice, pot duce la crearea unui adevărat şi puternic curent cultural-
ştiinţific – de mare amploare, cu ecouri apreciabile pe o lungă perioadă de timp, cu pătrundere în
întregul complex cultural-ştiinţific şi într-un important segment al societăţii.
3. , spre deosebire de curentul cultural-ştiinţific, are o durată, în timp şi în
spaţiu, mai restrânsă şi presupune, în mod obligatoriu, existenţa unei personalităţi creatoare şi
îndrumătoare de excepţie, a unui număr de colaboratori şi discipoli, a unei publicaţii proprii, a unor
structuri instituţionalizate (Universitatea, Academia, societăţi şi asociaţii etc.), a unui program de
studiu şi de cercetare adecvat noii orientări.
Şcoala ştiinţifică presupune, în primul rând, elaborarea – şi efortul de a-l pune în practică – a
unui concept teoretic şi metodologic nou, acceptat şi acceptabil, care să determine modificări
substanţiale, de esenţă, în direcţionarea, pe un alt făgaş, nemaipracticat până atunci, a studiului şi a
cercetărilor în domeniu.
6
Principalele şcoli ştiinţifice care au marcat istoria cercetării culturii şi civilizaţiei tradiţionale,
a etnologiei româneşti, sunt cele create şi îndrumate de B. P. Hasdeu, Al. I. Odobescu, Ovid
Densusianu, Simion Mehedinţi, Dim. Gusti, D. Caracostea, Constantin Brăiloiu, Mihai Pop.
4.
reprezintă o mişcare de idei de mare amplitudine, cu ecou larg şi de durată în viaţa cultural-
ştiinţifică a unei ţări sau la scară planetară. Curentul cultural-ştiinţific depăşeşte limitele unei şcoli
ştiinţifice sau pe cele ale unui anume domeniu.
Am aplicat, în limita posibilului, metodologia propusă şi, ca urmare, am ajuns la concluzia
potrivit căreia istoria cercetării etnologiei româneşti a cunoscut următoarele perioade şi etape mai
importante:
I. Introducere în istoria folcloristicii, a etnografiei şi a ştiinţelor despre arta popular-
tradiţionlă, a celorlalte secţiuni ale familiei ştiinţelor etnologice. .
În anii 1559-1560 un preot braşovean sau din împrejurimile acestuia nota, pentru el şi pentru
alţii, o vrajă pentru aflarea comorilor ascunse în pământ. Este un text consistent, cuprinzând
prezentarea amănunţită a ritualului ce trebuia îndeplinit pentru atingerea scopului propus. Textul pe
care ni l-a lăsat popa Bratul, , este primul text etnofolcloric consemnat în limba
română. De aici şi de acum putem vorbi, cu adevărat, despre începuturile cercetărilor semnificative
de etnologie românească.
Perioada deschisă de preotul Bratul se încheie în jurul anilor 1836-1840 prin momentul, iarăşi
semnificativ, al „Daciei Literare”.
Pe parcursul celor aproape trei secole scurse de atunci cercetarea etnologică din ţara noastră
înregistrează câteva realizări de însemnătate culturală şi ştiinţifică excepţională.
a culturii şi civilizaţiei tradiţionale se îmbogăţeşte cu materiale,
cunoştinţă de credinţe şi obiceiuri de mult dispărute sau, iarăşi, de altele care au supravieţuit până
către zilele noastre fără modificări majore ori cu schimbări de funcţie ce pot fi depistate.
II. Constituirea etnologiei ca ştiinţă modernă, autonomă, de sine stătătoare, are loc între
anii 1836-1840, cu momentul de vârf şi de rupere de nivel marcat de apariţia revistei „Dacia
Literară” (1840) şi 1906-1909 când Ovid Densusianu, Ion-Aureliu Candrea şi Theodor D. Speranţia
publică cele două volume din (1906-1908) şi când profesorul Ov. Densusianu ţine
(1909), până la 1948, când are loc desfiinţarea instituţiilor de cercetare specializate (Academia
Română, Comisia de Folclor a Academiei, Arhiva de Folclor de la Cluj a Academiei, arhivele C.
Brăiloiu şi George Breazul) şi excluderea din viaţa ştiinţifică a unor mari folclorişti şi etnografi: D.
Caracostea, Lucian Blaga, Simion Mehedinţi, Dim. Gusti, Ion Muşlea, N. Al. Rădulescu ş. a.
Între 1906 şi 1948 se impun, pe plan naţional, dar şi pe cel european, şcolile ştiinţifice create
şi îndrumate de Ovid Densusianu, D. Caracostea, Constantin Brăiloiu, Simion Mehedinţi, Romulus
Vuia, Dim. Gusti. Valoarea de excepţie şi eficienţa acestor şcoli şi personalităţi creatoare şi
îndrumătoare este dată şi de faptul că metoda de culegere şi de cercetare îşi va prelungi durata de
7
viaţă şi de aplicare practică până astăzi.
Instituţionalizarea cercetărilor asupra culturii tradiţionale face, de asemenea, un salt
impunător prin activitatea Academiei Române, a institutelor create de Ov. Densusianu şi D.
Caracostea pe lângă catedrele de la Universitatea din Bucureşti pe care le conduceau, a Arhivei de
Folclor de la Cluj a Academiei şi a Comisiei de Folclor, tot a Academiei Române.
Constantin Brăiloiu înfiinţează Arhiva de Folclor a Societăţii Compozitorilor, iar George
Breazul Arhiva Fonogramică a Ministerului Artelor şi Cultelor.
Prin Lucian Blaga , , ating cea mai înaltă performanţă. La
mare autoritate, majoritatea formaţi în perioada anterioară, pune în centrul preocupărilor sale
literatura populară abordată din punctul de vedere estetic, valorificarea operei unor înaintaşi de
frunte ai folcloristicii şi etnografiei, evidenţierea prezenţei materialelor şi a studiilor asupra culturii
tradiţionale în unele publicaţii periodice din trecut. O preocupare asiduă şi competentă este
rezervată editării sau reeditării critice a cărţilor populare şi a studiilor asupra acestora. Este, de
asemenea, alcătuit un instrument de lucru de mare însemnătate ştiinţifică: bibliografia analitică a
literaturii române vechi.
Sub aceleaşi auspicii apar câteva lucrări de sinteză şi studii de referinţă datorate lui G.
Călinescu, I. C. Chiţimia, Gheorghe Vrabie, Ovidiu Papadima, Valeriu Ciobanu, George Muntean,
I. Oprişan.
, cum i s-a mai spus, creată şi îndrumată de profesorul
Mihai Pop, desfăşoară ample cercetări de teren în toate zonele ţării, publică numeroase colecţii de
materiale din arhiva Institutului, realizează principalele instrumente de lucru ale domeniului: ediţii,
antologii, bibliografia curentă şi bibliografia generală, lucrări de sinteză, tipologii şi corpus-uri de
texte reunite în prestigioasa şi inegalabila Colecţie Naţională de Folclor. Revista de profil, al cărei
prim redactor-şef a fost Mihai Pop, urmat mai apoi de Al. I. Amzulescu şi Alexandru Dobre, a avut
un rol de excepţie în dezbaterea tuturor problemelor ştiinţifice ale acestei perioade.
După o perioadă de „tăcere” cultura şi civilizaţia tradiţională reintră în atenţia Academiei
Române unde încep, din nou, să se organizeze manifestări ştiinţifice de amploare. De asemenea, la
iniţiativa lui Alexandru Dobre se înfiinţează Comisia de Folclor (1986) şi publicaţia acesteia
„Memoriile Comisiei de Folclor”, se instituie Premiul „S. Fl. Marian” al Academiei Române.
Este de la sine înţeles faptul că în aceste timpuri, grele în toate privinţele, nu totul, inclusiv în
cercetarea etnologică, s-a petrecut şi s-a desfăşurat în condiţii fireşti, normale.
Acum, în această jumătate de secol trecută, a reînviat, s-a consolidat şi s-a impus un fenomen
de-a dreptul nociv, cu urmări ce pot fi cu greu evaluate: de tip nou, socialist, care îşi
asumă rolul de conducere, de decizie chiar, de supralicitare ideologică a criteriilor de aplicare a aşa-
zisei metode „de valorificare critică, ştiinţifică a operei înaintaşilor”. Din păcate ciocoismul, cu
vechii lui practicanţi, încă, unii foarte activi, cu alţii mai „proaspeţi” dar cu nimic mai prejos decât
ceilalţi, ciocoismul la care ne refeream deci se află la el acasă şi în această perioadă de „tranziţie”
postrevoluţionară.
Totuşi, în ciuda unor condiţii cel mai adesea nefavorabile, cu unele compromisuri devenite
inevitabile sau datorate unor prea zeloşi ataşaţi ideologiei şi regimului, folcloristica, etnografia,
mitologia, ştiinţa despre arta popular-tradiţională şi, într-o măsură mai mare sau mai mică, celelalte
discipline din familia ştiinţelor etnologice au reuşit să facă paşi însemnaţi dând opere fundamentale,
comparabile cu cele apărute pe plan european sau american.
8
• Patrimoniul etnologic românesc • Arhiva documentar-istorică • Arhiva „vie” – fondul
latent, pasiv, fondul din circulaţia curentă • Studiu şi cunoaştere – însemnătatea lor
pentru înţelegerea trecutului şi a prezentului • Marca identitară a poporului român.
cuprindere, despre care se discută tot mai insistent în ultima vreme, este rezultatul „însumării”, al
desfăşurării sincretice a tuturor acestor fapte, fenomene şi manifestări atât de bogate, atât de unitare
în extraordinara lor diversitate şi dispunere în timp şi în spaţiu.
Aşa stând lucrurile, cultura şi civilizaţia tradiţională trebuie percepută şi abordată ştiinţific la
modul global şi integrator, întocmai aşa cum a existat sau cum, în unele locuri, mai continuă să
supravieţuiască în realitatea de zi cu zi, în viaţa individului, a grupului sau a colectivităţilor de
factură şi mentalitate etnofolclorică, fie rurale, fie urbane.
Inventarul întregii suite de fapte, de fenomene şi de manifestări ale culturii şi civilizaţiei
tradiţionale, atât cât poate fi el reconstituit şi cunoscut, formează una dintre valorile de preţ ale
culturii şi civilizaţiei naţionale – românesc.
timpului şi a fost consemnat, din tot ceea ce constituie cultura şi civilizaţia tradiţională, din
vremurile trecute şi din prezent.
O parte a acestui material a fost înregistrată, a fost consemnată şi se află pusă la adăpost, în
conservare.
O altă parte, la fel de importantă, se află în realitatea noastră imediată, ca mod de existenţă şi
de manifestare vie, specifică, curentă, palpabilă, a culturii populare contemporane.
Vom avea, aşadar, două categorii de , şi anume:
1. ;
2. „ ”, fondul activ şi fondul pasiv, latent, adică faptul sau fenomenul etnologic cu
circulaţie în momentul de faţă sau doar cel păstrat în memoria celor mai în vârstă ca existent
cândva, dar care nu se mai practică în prezent.
1. Arhiva documentar-istorică este alcătuită din materialul etnologic de toate categoriile,
consemnat şi tezaurizat de-a lungul timpului, din tot ceea ce s-a conservat până în zilele noastre în
arhive, în diferitele fonduri de manuscrise, tipărite ulterior sau rămase încă inedite, în muzee.
, şi ele de toate categoriile, începând de la cele emanate de la cancelaria
domnească sau de la forurile bisericeşti şi până la cele purtând semnătura unor persoane particulare,
sunt o sursă de informare de o valoare încă nebănuită.
Cercetându-le cu răbdare şi cu atenţie, coroborând datele pe care ni le oferă putem reconstitui
cu exactitate fapte şi fenomene etnologice de mult dispărute, putem depista elementele de început şi
evoluţia unui fenomen, momentul şi cauzele dispariţiei lui sau, eventual, modificările ce au survenit
ulterior, aducându-l până către zilele noastre. Nu mai puţin remarcabile sunt acele date şi informaţii
care atestă presiunile ce s-au exercitat, de-a lungul timpului, asupra unora sau a altora dintre faptele
etnofolclorice – din partea oficialităţilor, a bisericii sau a unor cărturari chiar. Introducerea unor
manifestări de dată oarecum recentă poate fi şi ea stabilită cu oarecare sorţi de izbândă.
2. Arhiva „vie” este alcătuită, aşa cum arătam mai sus, din faptele şi fenomenele ce se află în
9
circulaţie în momentul de faţă în mediile etnofolclorice, rurale şi urbane, şi în manifestările de care
persoanele mai în vârstă îşi amintesc că ar fi existat cândva, de regulă pe vremea tinereţii lor, dar
care, între timp, au ieşit din practica curentă. Este setul de documente pe care folcloriştii îl numesc
şi sau al folclorului, al întregii culturi şi civilizaţii tradiţionale.
La acest capitol al fondului etnografic, folcloric, de artă populară, al fondului etnologic într-
un cuvânt, aflat încă în circulaţie activă trebuie să atragem atenţia în mod deosebit asupra faptului
că în imediata noastră apropiere, în realitatea ce ne înconjoară la tot pasul îşi fac simţită prezenţa
fapte, fenomene şi manifestări ale etnologiei poporului român cu o vechime apreciabilă, cu
semnificaţii adânci, de o diversitate şi o bogăţie impresionante. Pe cele mai multe dintre ele nici
măcar nu le observăm, nu le considerăm ca atare deşi, cum spuneam, prezenţa lor este evidentă. Nu
le observăm, în primul rând, pentru că fac parte din viaţa noastră, a fiecăruia, şi ca atare intră în
ceea ce considerăm a fi banalul cotidian. Nu le observăm, de asemenea, şi dintr-un alt motiv, ceva
mai grav din păcate. Cultura noastră ştiinţifică este deficitară. În aceeaşi stare ne aflăm şi în ceea ce
priveşte pregătirea şi cunoaşterea acestui domeniu atât de important al culturii şi civilizaţiei, a
acestui domeniu cu o contribuţie esenţială la conturarea specificului naţional şi a mărcii noastre
identitare.
Ne ferim, pe cât se poate, să folosim cuvinte mari, dar trebuie totuşi să spunem şi să afirmăm
un adevăr ce nu poate fi trecut sub tăcere: cultura şi civilizaţia tradiţională, cu cele două categorii de
arhive ale sale, a avut un rol hotărâtor în formarea poporului român ca popor romanic, în
supravieţuirea şi păstrarea identităţii sale.
Cercetarea şi cunoaşterea culturii şi civilizaţiei tradiţionale sau populare, cum este denumită
în mod frecvent, deşi sunt două concepte care denumesc realităţi diferite, are sau ar trebui să aibă
aceeaşi însemnătate şi îndeplineşte aceleaşi funcţii pe care le acordăm studiului limbii şi literaturii,
istoriei poporului român ori geografiei României.
Cultura şi civilizaţia tradiţională, etnologia, ca mod propriu, specific, de asumare a lumii de
către mediile folclorice rural-urbane, este parte de început, de temei, inseparabilă până la un punct,
a culturii şi civilizaţiei naţionale. Relaţia fundamentală dintre cele două segmente ale culturii şi
civilizaţiei continuă să funcţioneze, în forme specifice, până în zilele noastre şi va continua, suntem
convinşi, să se intercondiţioneze şi în viitor.
De obicei se face o distincţie netă între cultura tradiţională, între etnologia poporului român şi
cultura propriu-zisă, cultura scripturală, cum i se mai spune sau, cu alţi termeni, literatura
individuală, de autor, ca să ne referim doar la această categorie, cultură şi literatură care, şi ele
aparţin aceluiaşi popor român.
Cultura şi civilizaţia tradiţională însumează întregul complex de manifestări de natură
spirituală şi materială din mediile etnofolclorice, modul de a gândi, de a privi raporturile cu sine
însuşi, cu lumea înconjurătoare, cu divinitatea şi întregul panteon al lumii de dincolo şi de aici,
modul de organizare a vieţii productive, pentru a-şi procura cele necesare traiului de zi cu zi, a vieţii
de familie şi sociale, a vieţii de pe pământ şi a „vieţii” de dincolo de această lume.
Într-un cuvânt, cultura şi civilizaţia tradiţională este o a vieţii, privită din toate
întâmplare. Noţiunea de „familie” indică, fără nici un dubiu, o trimitere la modul de organizare a
vieţii sociale, a relaţiilor de rudenie, care au în centrul lor nucleul de bază: , factor unitar pe
civilizaţiei tradiţionale. Am vorbit deja despre acest specific şi despre particularităţile culturii
tradiţionale. Dar, pentru ca lucrurile să fie cât mai clare şi, eventual, convingătoare, le vom rezuma
de astă dată.
Primul factor care ne-a îndrumat în direcţia de abordare pe care o propunem a fost însuşi
caracterul enciclopedic al culturii şi civilizaţiei tradiţionale ca fenomen complex, cuprinzător,
sincretic şi unitar.
Cel de al doilea factor îndrumător a fost cel pornit din necesitatea determinării cadrului
funcţional al diferitelor secţiuni şi componente ale culturii şi civilizaţiei tradiţionale şi a acomodării,
a supunerii clasificării noastre criteriului funcţional-sistemic.
În sfârşit, a trebuit, în al treilea rând, să luăm în considerare sinteza căutărilor şi a soluţiilor
avansate de predecesori, de iluştrii noştri înaintaşi.
Aceste căutări, aceste încercări de ordonare a materiei şi a materialului etnologic, de
clasificare şi ierarhizare, de arondare a unora sau a altora dintre faptele şi „textele” etnofolclorice la
o „ştiinţă” etnologică sau la alta, denotă o continuă şi dramatică frământare, preocupare. Evident, cu
rezultate diferite dar care, însumate, confruntate între ele şi trecute apoi prin filtrul propriu au putut
oferi suficiente sugestii pentru a face, la rândul nostru, ne place să credem, încă un pas pe calea
astfel deschisă şi netezită.
Pasul următor al cercetării ar trebui să fie acela al sintezei şi alcătuirea unei scheme de
clasificare determinată de: 1) materialul etnologic şi caracteristica modului său de manifestare;
acomodarea abordărilor teoretice la realitatea românească; 2) tradiţia cercetărilor autohtone şi
elaborările de până acum în acest domeniu şi 3) racordarea ştiinţei despre cultura şi civilizaţia
tradiţională românească în ansamblul său la spiritul şi cerinţele cercetării moderne.
Toate acestea fiind zise să prezentăm pe scurt ceea ce noi am numit familia ştiinţelor
etnologice, care, pentru o primă orientare şi pentru nevoile concrete de studiu şi de cunoaştere, ar
putea urma schema de mai jos:
I. a) Folclorul – fapte, fenomene, manifestări, categorii:
– – literatura populară, literatura folclorică
– – muzica populară
ceremonial)
– (teatrul laic, teatrul religios, teatrul de păpuşi, jocurile cu măşti,
mimica)
– – formă de manifestare sincretică, pe scenă
b) Folcloristica
– – teorie şi metodă
–
–
–
II. Etnografia
–
12
– (ocupaţii principale, ocupaţii secundare)
– (sate specializate)
–
–
– (agrar, pastoral,
viticol etc.)
– – între sacru şi profan
–
V. Arta popular-tradiţională
–
–
–
– etnomedicina, etnoiatria
•
– – etnobotanica
– – etnozoologia
–
IX. Mitologia
–
, personaje mitologice
– a mitologiei
X. Etnologia
ca ştiinţă integratoare şi cuprinzătoare a fenomenului etnofolcloric şi a
americană;
– teorie şi metodă; – religioasă, juridică,
om, despre ceea ce reprezintă fiinţa umană azi şi despre viitorul acestei fiinţe, despre continua ei
devenire. Antropologia se concentrează asupra cunoaşterii sub toate formele a omului spre a
desprinde semnificaţia faptelor lui şi a stabili locul şi încadrarea omului şi a acţiunilor lui într-o
istorie generală a viului şi a lumii, în care fiinţa umană se detaşează de tot ceea ce există deşi se
înrudeşte cu toate vieţuitoarele lumii cu care are multe în comun. Antropologia este situată la
frontiera ştiinţelor naturii şi a ştiinţelor sociale.”
– – asemănări şi deosebiri
– Ramuri principale:
2. , consacrate unui gen, unei specii sau categorii ale folclorului, unor
curente cultural-ştiinţifice.
7. .
8. de literatură populară.
special al etnologiei.
Tabloul prezentat mai sus poate fi restrâns sau, de ce nu, extins, în funcţie de modul propriu
de a vedea lucrurile al fiecăruia dintre specialiştii care s-ar implica într-o cercetare pe această temă.
doar ca unealtă agricolă, cu părţile lui componente, cu evoluţia în timp şi tipologia de rigoare, cu
materialul din care este confecţionat. , ca text poetic, a fost lăsat în seama folcloristicii.
Nici etnografia, nici folcloristica n-au avut în vedere faptul – extraordinar prin însemnătatea lui – că
plugul a avut şi continuă să aibă o dublă funcţiune şi multiple semnificaţii: unealtă agricolă, dar şi
instrument-recuzită cu valoare de folosinţă magico–religioasă – utilizat în anume
pe care deja l-am menţionat, se impune abordarea fenomenului etnografic dintr-o altă perspectivă.
S-au şi făcut de altfel unii paşi în această direcţie, care, acum, se cere doar statuată, extinsă şi
aplicată în toate cazurile.
Principiile de abordare ale faptului sau fenomenului etnografic obligă, în acelaşi timp, la
anume precizări, una dintre ele, extrem de importantă, referindu-se la situarea obligatorie, în timp şi
în spaţiu, a documentului cercetat. Trebuie să avem tot timpul în vedere o realitate, şi anume aceea
că fiecare fapt etnofolcloric apare la un moment dat, cunoaşte o anume evoluţie în timp, atinge un
moment de vârf al dezvoltării sale, începe apoi să decadă, să-şi piardă însemnătatea şi semnificaţiile
originare, ceea ce, până la urmă, duce fie la ieşirea din uz şi dispariţie, fie la modificări de substanţă
ale sensurilor. În acest ultim caz ne aflăm, de fapt, în faţa unui fenomen nou şi trebuie să-l privim ca
atare.
Insistăm asupra acestui principiu, asupra precizărilor cuvenite despre care a fost vorba.
Motivele insistenţei noastre sunt numeroase şi, mai ales, întemeiate. Ele sunt de natură să înlăture o
anume metodă de prezentare şi de interpretare a materialului etnografic şi, în egală măsură, a celui
folcloric, metodă ce se practică cu o insistenţă aproape obsedantă de la 1840 („Dacia Literară”)
până în zilele noastre.
Dacă vom urmări expunerile unor specialişti sau ale altor cărturari preocupaţi de cultura
tradiţională vom observa, fără prea multă greutate, că materialul despre care se vorbeşte este
prezentat, în toate cazurile, ca şi cum ar fi o manifestare actuală, vie, existentă şi practicată în
momentul de faţă în mediile etnofolclorice. Lucrurile nu stau întocmai aşa. De cele mai multe ori se
prezintă materiale care au ieşit de mult din circulaţie, care au dispărut, de fapt, de multă vreme. Ele
fac parte din arhiva documentar–istorică a culturii tradiţionale şi, ca urmare, din această perspectivă
se cer prezentate, analizate, interpretate.
Metoda, să-i spunem clasică–tradiţională, de a prezenta materialul etnografic, folcloric sau de
artă populară în felul expus mai sus păcătuieşte, în primul rând, prin aceea că nu se supune şi nu
respectă normele elementare ale rigorii ştiinţifice. În al doilea rând, poate şi mai grav, este faptul că
dă impresia, evident falsă şi neconformă cu realitatea, că şi în momentul de faţă poporul român este
un popor etnografic, că şi astăzi, la cumpăna dintre milenii, îşi reglementează normele de trai, din
toate punctele de vedere, potrivit unor reguli, principii şi criterii de sorginte arhaică, specifice
societăţilor prefeudală sau feudală. Ceea ce, desigur, realitatea etnofolclorică nu confirmă în fapt.
Va trebui, în consecinţă, să renunţăm la o astfel de metodă de prezentare şi de interpretare a
materialului, să spunem lucrurilor pe nume, făcând precizările cuvenite, situându-le corect în timp şi
în spaţiu.
Cu acelaşi respect pentru rigoarea ştiinţifică şi acomodarea prezentării materialului
16
etnofolcloric la ceea ce se întâmplă de fapt în realitate trebuie să vedem şi raportul .
de factori, nu rămâne una şi aceeaşi pe tot traseul istoric. Se modifică lent, dar se modifică totuşi,
prin acumulări succesive, atrăgând după sine reaşezări în întreg sistemul culturii tradiţionale.
În sfârşit, se cere o reconsiderare de substanţă a modului de a privi, de a aborda
a poporului român.
De la 1840 singurul segment al societăţii româneşti care a fost studiat a fost acela al lumii
rurale, al satului, şi încă nu a oricărui sat ci, mai ales, a celor izolate, închise, conservatoare,
tradiţionaliste, păstrătoare, se spunea, ale fondului de cultură şi civilizaţie vechi, arhaic, în „stare
pură”.
S-a mers chiar mai departe, nepermis de departe, insistându-se asupra existenţei unei opoziţii
ireconciliabile între sat şi oraş, acesta din urmă fiind considerat cosmopolit, încărcat cu toate
păcatele. Consecinţa unei asemenea concepţii a fost una păgubitoare şi pentru ştiinţă şi pentru
imaginea de ansamblu a societăţii româneşti, societate care, prezentată astfel, ar fi dintotdeauna
ruptă în două, una rurală, una urbană, una creatoare şi purtătoare a „veşniciei”, a spiritului autohton,
românesc, cealaltă înstrăinată, un pericol, evident şi permanent, pentru tradiţia neamului. Nimic mai
fals, nimic mai periculos, nimic care să nu ne pună într-o situaţie cel puţin jenantă, dacă nu şi mai
mult.
Satul şi oraşul s-au aflat dintotdeauna într-o relaţie organică, interdependentă, manifestându-
se şi evoluând în aceeaşi direcţie deşi,poate, nu întotdeauna în acelaşi ritm. S-au sprijinit reciproc,
au făcut permanent schimb de bunuri, inclusiv de valori din zona civilizaţiei şi a culturii. Satul şi
oraşul sunt două componente ale uneia şi aceleeaşi unităţi, creând şi împărtăşind aceleaşi valori.
, alături şi împreună cu , se constituie astfel în părţi
complementare ale .
17
Aşezarea, din orice timp, din orice spaţiu, din oricare categorie, îşi are un sistem bine reglat
de organizare, de relaţii sociale şi economice, de punere în mişcare a întregului palier de funcţii,
necesare şi obligatorii pentru viaţa de fiecare zi a grupului alcătuitor.
Componenta economico–socială – foarte importantă ea singură – îşi asociază încă un
segment, la fel de important, şi anume pe acela al cadrului magico–religios şi cultural, de o
diversitate şi bogăţie copleşitoare, de o profunzime remarcabilă, decisivă pentru nevoile imediate şi
de durată ale grupului, pentru supravieţuirea lui, pentru participarea şi integrarea, firească, organică,
în complexul unitar şi durabil al neamului. În aceşti factori de profunzime şi de esenţă, în împletirea
lor atât de strânsă îşi află temeiul, baza solidă, de durată, acea „ ” a satului românesc cum,
. Sunt şi aşezări cu un profil mixt, cum ar fi de pildă unele târguri sau târguşoare
unde procesul de desprindere de sat nu este încă pe deplin încheiat: o parte dintre locuitori mai
practică agricultura şi creşterea animalelor.
Atingem în felul acesta încă o chestiune foarte însemnată: aşezările, de toate categoriile, au
cunoscut şi parcurg şi în momentul de faţă o traiectorie de mişcare dinamică în ambele sensuri.
Unele sate-localităţi evoluează, se dezvoltă către orăşenizare, devenind târguri şi oraşe, altele, din
această categorie, decad, îşi restrâng activităţile, întorcându-se la statutul de localitate cu caracter
preponderent rural. Sunt, nu puţine, şi cazurile când anume aşezări dispar pur şi simplu de pe hartă.
Satele, cel mai temeinic studiate, pot fi de tip , de tip sau de tip
îngropăciune al celor decedaţi. Cimitirul este spaţiul rezervat moşilor şi strămoşilor tuturor celor din
neam. Este un spaţiu sacru, un spaţiu care face parte şi se integrează aşezării înseşi, ridicând, pe de
o parte, oarecare bariere între cele două „lumi”, asigurând, pe de altă parte, elementul de
continuitate şi de „normală convieţuire” între cei ce au fost cândva, între cei ce sunt şi cei ce vor
veni. este, de aceea, foarte puternic şi intens practicat, zilele de pomenire ale
celor răposaţi fiind numeroase. Nu este vorba însă doar de pomenire, ci şi de comunicare, de
transmitere a unor mesaje ale celor vii către cei dispăruţi din neam. Morţii sunt respectaţi, pomeniţi
şi, ceea ce trebuie să reţinem cu deosebire, „prezenţi” la anumite zile când li se pun mese speciale
cu ocazia revenirii lor în gospodăria pe care au avut-o cândva.
Satele, atunci când locurile de arătură, fâneţele, păşunile sau culturile pomicole şi viticole se
află la distanţe mai mari, îşi „transferă” o parte dintre locuitori şi activităţile aferente în adăposturi
temporare – sălişte, odăi etc. Cu vremea, unele dintre acestea devin aşezări stabile şi permanente
marcând astfel apariţia unor noi sate.
Problema cea mai importantă a unei aşezări o constituie instituirea unor relaţii sociale
puternice şi durabile. Pe primul loc se situează şi . Lor li se alătură .
satului. La întâlnirea a două sau mai multe hotare sunt locuri ce deţin forţă magică: aici au loc unele
practici magico-religioase sau rituale. Hotarul satului este cel de-al doilea cerc magic cu rosturi de
apărare de acţiunea forţelor malefice, a epidemiilor etc. În satul arhaic hotarul este trasat prin
tragerea unei brazde la care era folosit tractat de mai multe perechi de boi, de regulă
de aceeaşi culoare, născuţi în aceeaşi zi a săptămânii – joia sau sâmbăta. La hotarul satului se fixau
şi unele obiecte cu rosturi de apărare, de exemplu.
de odihnă; este spaţiul rezervat pregătirii hranei şi păstrării în bune condiţii a produselor alimentare,
dar şi a altor bunuri–îmbrăcămintea, ţesăturile. Locuinţa este, în acelaşi timp, spaţiul unde au loc
naşterile, unde se moare. Aici se desfăşoară unele momente importante ale manifestărilor ritual–
ceremoniale: botezuri şi cumetrii, nuntă, depunerea mortului şi privegherea lui, şezători etc.
Locuinţa are, fapt prea puţin observat până acum, o importantă funcţie religioasă: nu există
casă în care să nu întâlnim un mic „altar” cu icoane, candelă, cărţi de rugăciune, buchet de busuioc,
aghiasmă.
Locuinţa este adăpostul cel mai sigur împotriva spiritelor răuvoitoare de toate felurile,
inclusiv a diavolului. Numărul şi varietatea acestora este copleşitoare: acum şi aici vom întâlni în
forme diferite întreaga mitologie folclorică. Măsurile de apărare sunt şi ele pe potrivă.
Construcţia unei case trebuie să respecte anume interdicţii, să fie însoţită, pe tot parcursul, de o
sumă de acte rituale succesive. Abaterea, voită sau din neştiinţă, de la ritualul consacrat atrage după
sine mari nenorociri.
Specialiştii, pe baza unor studii amănunţite, au stabilit o tipologie a locuinţei, tipologie care
are în vedere natura reliefului (munte, deal, şes, vale etc.), planul construcţiei, materialele folosite,
numărul de camere, poziţia faţă de sol (semiîngropate, de suprafaţă, cu un nivel), dispunerea sub
acelaşi acoperiş a unor anexe etc.
este o sinteză, o însumare fericită a tuturor acestor tipuri, fiecare tip având,
la rândul lui, un număr de variante impresionant. Fiecare locuinţă îşi are personalitatea sa distinctă,
asemănările fiind numai aparente.
Şi ca asemănările şi deosebirile să nu se oprească aici, se cuvine să atragem atenţia asupra a
încă unor elemente care, adăugate celor deja remarcate, deschid noi perspective prezentării şi
analizei. , atenţia acordată frumosului este remarcabilă – şi nelipsită. Interiorul
19
locuinţei este o adevărată „expoziţie” de obiecte de îmbrăcăminte, de ţesături – covoare, scoarţe,
ştergare etc. În exterior, arta lucratului în lemn, ca să dăm un singur exemplu, se face prezentă în
toată splendoarea.
4. Ocupaţiile, de bază sau secundare, dau măsura muncii stăruitoare, permanente, pentru
asigurarea celor necesare traiului. Munca nu este deloc uşoară. Ca să smulgi pământului şi naturii
cât mai mult din ceea ce poate da, ca să obţii răsplata cuvenită pe măsura efortului depus trebuie să
dai tot ceea ce omeneşte se poate da. Mai ales că, în multe cazuri, obstacolele sunt de netrecut.
Natura este capricioasă; aduce după sine secetă, grindină, furtuni, ploi devastatoare. Se adaugă
„bolile”, incendiile etc. Pentru a le „îmbuna”, pentru a le învinge sau a ameliora cât de cât efectul
lor devastator omul şi-a creat un sistem complex de „alianţe”: riturile cu caracter magico-religios.
Lumea lucrătorilor şi a lucrătoarelor este populată de fiinţe şi spirite, bune şi rele, care cer să fie
respectate, „îmbunate”. În bună parte ele sunt cele care alcătuiesc fondul mitic al poporului nostru.
Riturile de fertilitate, de înlăturare a secetei şi aducere a ploii, de alungare a păsărilor ce
produc pagube, cele împotriva grindinei etc. sunt numeroase şi pot fi întâlnite pe tot timpul anului.
Aşa cum sunt şi cele împotriva manei grâului, a celor ce provoacă pierderea sau stricarea laptelui.
Nu puţini sunt „sfinţii” care îşi cer respectul de cuviinţă, de regulă prin nelucrare în ziua ce le este
sortită.
, constituit de-a lungul timpului, consemnează cu stricteţe toate aceste
Fiecare categorie de ocupaţii îşi are, de asemenea, o structură proprie în ceea ce priveşte
instituirea unor tradiţii şi rituri. Începutul activităţii şi încheierea ei sunt marcate prin rituri şi
manifestări etnofolclorice bine definite, păstrate din vechime, practicate cu o insistenţă ce
impresionează.
sunt următoarele: agricultura, păstoritul, pădurăritul, mineritul. Lor li se
este femeia – soţie, fiică, bunică. Culegerea plantelor cu diverse întrebuinţări, pregătirea hranei,
păstrarea şi conservarea produselor alimentare, prelucrarea lânii, a cânepei, inului, firelor de mătase
etc., confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte, a covoarelor, scoarţelor, cearceafurilor, macatelor,
ştergarelor ş.a.m.d. Torsul, depănatul şi ţesutul sunt ocupaţii preponderent feminine. În
responsabilitatea femeii intră şi confecţionarea unor obiecte etnografice de folosinţă uzuală, cum ar
fi, de exemplu, ţestul.
Femeia are, după cum se vede, o mulţime de responsabilităţi de natură vitală. Ea este aceea
care conservă cel mai bine tradiţia şi tot ei îi revine menirea de a introduce inovaţiile. Femeia este
aceea care acordă cea mai mare atenţie funcţiei estetice a întregii activităţi a comunităţii.
5. Uneltele. Industria casnică. Meşteşugurile. Instalaţiile tehnice ţărăneşti
Fiecare dintre titlurile enunţate mai sus constituie capitole fundamentale, deosebit de
importante şi semnificative ale etnografiei–etnologiei poporului român. Fiecare în parte şi toate la
un loc demonstrează cu argumente temeinice originea, vechimea, unitatea de locuire, de cultură şi
civilizaţie, capacitatea poporului român de a se adapta cerinţelor vieţii şi mediului, de a-şi
perfecţiona fără încetare instrumentarul necesar unei continue îmbunătăţiri a traiului.
Evoluţia, dinamica civilizaţiei şi a culturii tradiţionale este o realitate palpabilă, uşor
demonstrabilă prin întreaga suită de manifestări etnologice cunoscute şi consemnate de-a lungul
timpurilor. Segmentul cel mai concret, cel mai „la vedere”, ce poate fi utilizat ca argument de
20
necontestat în acest scop, este cel etnografic.
Prima a fost un băţ sau o piatră cu care s-a scurmat pământul, s-a vânat şi pescuit, s-
au curăţit pieile de animale, s-au „construit” adăposturile primare. Cu vremea, prin noi şi noi
adăugiri şi perfecţionări, prin descoperirea şi folosirea uneltei pentru confecţionarea altor unelte s-a
ajuns la realizarea unui instrumentar tot mai complex, la o specializare a acestuia pentru diferitele
ocupaţii. Ingeniozitatea confecţionării unora dintre acestea este de-a dreptul remarcabilă.
, unealtă fundamentală, cu multiple întrebuinţări, dar şi cu o serie de alte unelte
derivate – rariţa, de pildă – are o istorie milenară, are o tipologie foarte bogată, un set de variante
utilizabile pe diferitele categorii de terenuri. Îşi are începutul în banalul băţ al primitivului despre
care aminteam. A evoluat în tot timpul. A îndeplinit un rol decisiv şi descoperirii şi utilizării lui,
omenirea îi datorează în foarte bună parte supravieţuirea.
are şi el o vechime venerabilă, o evoluţie consistentă şi o întrebuinţare
de civilizaţia tradiţională. Este unul dintre capitolele de mare atracţie ale etnologiei, de un interes
ştiinţific de necontestat. Instalaţiile tehnice, unele de o mare vechime, altele de dată mai recentă, au
un rol de excepţie în viaţa comunităţilor tradiţionale: munca este foarte mult uşurată şi devine
extrem de eficientă, produsele obţinute sunt de calitate superioară, mult mai trainice. Instalaţiile
tehnice nu se mai adresează doar unei gospodării anume, ci unor comunităţi întregi, fie că este
vorba de un sat, fie că este vorba de toate satele din jur.
De la venerabila , cu o vârstă ce merge până în cele mai vechi timpuri ale societăţii
umane, s-a ajuns la fascinantele pentru măcinatul grâului, al porumbului, al florii soarelui şi
seminţei de in. Morile sunt acţionate de forţa apei, de cea a vântului sau de cea a animalelor de
tracţiune.
Moara este numai un exemplu. I se pot adăuga şi alte categorii de instalaţii tehnice la fel de
complexe şi de interesante: pivele, dârstele, şteaza, joagărul, roata pentru irigat folosită în grădinărit
etc.
Relaţia sat-oraş, influenţa exercitată de acesta din urmă, ca şi unele „împrumuturi” aduse din
exterior sunt notele dominante, sunt reperele unuia dintre capitolele cele mai importante ale
etnologiei şi ale interpretărilor teoretice ale unui fenomen etnografic.
Paleta credinţelor, a riturilor de construcţie şi întemeiere, numărul şi diversitatea atâtora şi
atâtora memorate-povestiri despre întâmplări senzaţionale, de excepţie, petrecute în aceste instalaţii
se adaugă factorului tehnic propriu-zis construind o lume mitologică de o originalitate şi de o
bogăţie ameţitoare. Instalaţiile sunt, în credinţele populare, creaţia unor forţe supranaturale
binevoitoare sau de rău augur. Ele sunt adesea „bântuite” de spirite ale răului, iar atunci când sunt
scoase din funcţiune şi sunt părăsite devin lăcaşul stabil al unor fiinţe mitice sau chiar ale
diavolului. În această situaţie se află casele abandonate, morile, fântânile şi, foarte interesant,
bisericile părăsite, cele în care nu se mai slujeşte.
1. SĂRBĂTORILE DE PESTE AN
– ciclul calendaristic –
Poporul român – ca şi alte popoare de altfel – a avut de-a lungul timpului şi, în parte, mai
continuă să aibă şi astăzi un ansamblu de sărbători şi de obiceiuri extraordinar de bogat şi de
diversificat, cu o vechime menţionabilă, cu stratificări în timp ce evidenţiază evoluţia mentalului
individual şi de grup comunitar sau colectiv până către zilele noastre.
Complexul de obiceiuri, de datine şi de credinţe, de rituri şi acte ritual-ceremoniale se
caracterizează, în diversitatea lor, prin continuitate, prin unitate şi dinamism. Sunt sărbători şi
obiceiuri care au dispărut de mult, dar pot fi reconstituite pe baza documentelor foarte generoase pe
care le avem la dispoziţie sau prin cercetarea vestigiilor, a urmelor ce s-au conservat în anumite
categorii ale manifestărilor contemporane, în special în componenţa textului lor poetic. Altele au
suferit pe parcurs modificări de esenţă şi de structură ca urmare a schimbărilor survenite în mentalul
individual, de grup sau colectiv. În sfârşit, sunt şi unele sărbători şi obiceiuri de dată mai recentă, o
parte dintre ele creaţii autohtone pe fondul străvechi existent, altele împrumutate şi asimilate,
adaptate la nevoile şi specificul etnic românesc.
O precizare: poporul român nu a fost niciodată şi nici nu este un popor izolat, ermetic închis
între graniţele sale, fireşti sau politice. Dintotdeauna românii au convieţuit cu celelalte naţiuni,
vecine sau de origine comună, au moştenit acelaşi fond de credinţe şi obiceiuri, fond pe care, este
firesc, l-au adaptat propriilor sale legi şi specific etnic.
Toate sărbătorile şi obiceiurile, atât cele calendaristice cât şi cele legate de viaţa omului, au,
în principiu, trei faze de desfăşurare: şi ,
fiecare fază fiind foarte importantă. Atragem totuşi atenţia asupra însemnătăţii deosebite ce se
acordă primeia dintre cele trei faze – , respectat chiar mai mult decât sărbătoarea propriu-
zisă.
sau obiceiurile de peste an, din raţiuni didactice în
primul rând, dar şi obligaţi de amploarea şi de semnificaţiile lor deosebite, au fost departajate în
două mari secţiuni: 1. şi sau de Crăciun şi Anul Nou – 20
22
sau etc.
semnificative, între care: 1. trasarea unui cerc în jurul locului unde are loc sacrificiul; este aşa-zisul
magic, care delimitează locul sacru, îl închide pentru a opri pătrunderea spiritelor malefice; 2.
– masa comunitară obişnuită şi obligatorie în toate cazurile în care are loc un sacrificiu.
lunile mai ploiose sau secetoase. Fetele, foarte active şi implicate, practică o seamă de rituri şi
credinţe pentru a fi jucate la horă, pentru a-şi ghici viitorul soţ şi calităţile sau defectele acestuia,
pentru a afla dacă în anul ce urmează să înceapă se vor căsători sau mai au încă de aşteptat un
sezon. Paleta actelor rituale de toate categoriile este foarte bogată şi puţini sunt aceia care, într-un
fel sau altul, să nu le practice.
Ponderea manifestărilor din această perioadă o deţin, totuşi, evenimentele cu caracter religios
desfăşurate la biserică sau în afara ei prin cei ce o slujesc nemijlocit. Botezul, slujbele religioase,
dezlegarea apelor la Bobotează şi „încurarea” cailor sunt numai câteva. Li se adaugă cântecele de
stea, colindele religioase şi Vifleimul sau Irozii, care, sintetizând, sunt una dintre formele de
activitate misionară ale bisericii, poate cea mai eficientă şi general acceptată.
, ca text magico-religios, cu toate formele şi categoriile sale tematice, , ca
act de manifestare colectivă şi mod de prezentare corectă a textului magico-religios, domină, prin
amploare şi participare, întreg ciclul sărbătorilor de iarnă.
Tabloul acestei desfăşurări şi participări neobişnuite în nici o altă categorie de obiceiuri este
întregit, este deplin conturat, prin cealaltă secţiune de manifestări din această perioadă: şi
sau .
Colindatul începe în Ajunul Crăciunului şi se încheie la Anul Nou, uneori chiar la Bobotează,
când se umblă cu Iordănitul.
Colindă copiii, tinerii şi, uneori, maturii. Ei sunt, de regulă, organizaţi în cete de colindători –
mai mari sau mai mici. Copiii cei mici merg cu câte unul, rar câte 2-3. Cetele sunt alcătuite
pe vecinătăţi, pe părţi de sat sau, în unele zone, din totalitatea locuitorilor, care străbat laolaltă
aşezarea.
Sunt colindaţi gospodarii şi, aproape obligatoriu, notabilităţile: preotul, învăţătorul, primarul.
Formele de colindat sunt extrem de numeroase, după cum şi categoria tematică a colindelor
este bogată fără seamăn.
1. Colindatul cu măşti – considerat forma străveche, primară, a întâmpinării Anului Nou
prin urări şi veselie. Animalul, reprezentat prin mască, este o fiinţă cu însuşiri sacre şi, mai cu
seamă, având o eficienţă deosebită pentru bunul mers al tuturor lucrurilor, pentru asigurarea
sănătăţii, a bunei stări şi, nu în ultimul rând, a vegetaţiei, sursa principală a vieţii. Scenariul este pe
cât de simplu, pe atât de vechi, provenit, cred specialiştii, din zestrea preistorică. Zeul, înlocuit prin
aceste substitute animaliere, era jertfit, corpul lui infuzat în pământ în cadrul unei ceremonii
marcată de bocirea, solemnă şi cât mai dramatică, după care are loc învierea lui, întâmpinată cu
bucurie, învierea zeului, a fiinţei mitice însemnând şi asigurând în concepţia celor vechi învierea,
regenerarea naturii, a vegetaţiei.
Peste straturile vechi, păstrate astăzi doar ca nişte vestigii reconstruibile, s-au suprapus noi
interpretări, adăugiri, modificări de sensuri şi de semnificaţii, potrivit schimbărilor survenite în
mentalul colectiv, acolo unde se mai practică încă, au suferit o mutare a accentului către latura
spectaculară, de divertisment, uneori îngroşate de scene ce promovează un umor gros.
Principalele jocuri cu măşti şi variantele lor sunt următoarele:
a) , atestat numai în Moldova, se presupune a fi o rămăşiţă a unui străvechi cult al
ursului;
23
b) , cu variantele sale: – au sau mai bine zis au avut o
răspândire general românească. Se pare că masca animalieră întruchipa zeitatea care, prin moartea
ei, trebuia să asigure prosperitatea vegetaţiei.
2. Colindatul copiilor este reprezentat, în special, de două categorii de colind:
a) , cu un text foarte, foarte scurt, asemănător până la suprapunere cu urarea
Semnul distinctiv îl constituie, în afară de text, recuzita – cândva alcătuită din ramuri de măr, păr
etc., acum procurată de la oraş sau confecţionată la faţa locului de părinţi, bunici sau de meşterii
populari.
3. Colindatul propriu-zis este practicat de copiii mai măricei, de tineret, de adulţi. Între
formele mai des întâlnite se află „umblatul” cu , cu sau , cu şi
fundamentală, cel care dă marca funcţională a obiceiului. Un loc particular îl ocupă aşa-zisul
enumerat.
Colindatul, în multiplele sale versiuni şi variante, este de o bogăţie rar întâlnită, cu structuri
tematice de adâncă vechime şi arhaicitate, cu o mobilitate şi o capacitate, derutantă, adesea
înşelătoare, de acomodare la modificările mentalului colectiv, ceea ce îi conferă un dinamism
reconfortant. Colindul, unul şi acelaşi, conservă vestigii ancestrale, îmbrăcate într-o haină modernă.
Alături de aşa-zisele elemente preistorice, precreştine se află aspecte ce ţin de creştinism.
Ajunşi în acest punct credem că, înainte de orice, trebuie să facem o precizare în legătură cu
indiferent de ce natură, inclusiv cele considerate credinţe deşarte, preistorice, precreştine etc.,
întregul ciclu deci
căruia a fost ridicat întregul edificiu şi care domină autoritar întreaga alcătuire îl constituie Naşterea
Domnului Nostru Isus Hristos. Sub acest simbol şi acoperământ atât de generos se desfăşoară
întregul conglomerat de manifestări care, insistăm, este pătruns de acest spirit religios înalt.
4. Dansul ritual-ceremonial cu funcţie de colind.
Colindatul cunoaşte, după cum am văzut, o foarte largă gamă de forme de manifestare.
Formelor de colindat li se mai adaugă încă altele două, care au loc tot în perioada sărbătorilor de
Crăciun şi de Anul Nou. Este vorba despre şi , despre şi
Dar până atunci să menţionăm încă o formă de colindat, de un tip aparte, cu un specific care i-
a pus în mare dificultate pe specialişti. Este vorba despre
. Formele cele mai cunoscute ale acestei categorii de colind şi colindat sunt:
La prima vedere toate aceste jocuri pot fi considerate, pur şi simplu jocuri populare ca atare.
Dar, din analiza lor şi în atribuirea calităţii de colind şi de colindat trebuie să avem în vedere
următoarele:
– jocurile amintite au ca timp de desfăşurare perioada sărbătorilor de Crăciun şi de Anul Nou;
– cetele de dansatori merg din casă în casă întocmai ca şi cele ale colindătorilor;
– cetaşii îşi încheie prestaţia cu obişnuitele urări de sănătate, de belşug şi cu „La mulţi ani!”;
– dansatorii sunt recompensaţi ca şi colindătorii: cu daruri în natură sau în bani.
Aşadar, în includerea jocurilor amintite în categoria colindelor şi a colindatului am luat în
consideraţie funcţia pe care o îndeplinesc: aceea de .
Colindul şi colindatul ocupă un loc privilegiat în cultura tradiţională în primul rând prin
valoarea sa funcţională de excepţie.
24
De o varietate tematică copleşitoare, cu o vechime de-a dreptul impresionantă şi cu o
circulaţie în întreg spaţiul românesc, colinda se impune atenţiei, în al doilea rând şi în egală măsură,
prin încă o calitate ce-i conferă rangul de creaţie antologică: colinda biruie timpul şi spaţiul,
răspunde tuturor cerinţelor şi celor mai înalte exigenţe prin virtuţile sale de excepţie în planul
valorii literar-artistice. Multe, foarte multe colinde pot fi selectate şi incluse în rândul creaţiilor de
vârf ale literaturii române.
B. Umblatul cu plugul şi Pluguşorul. Pluguleţul. Semănatul.
Sărbătorile de iarnă sunt marcate, după cum am văzut, în principal de şi de forma sa
Umblatul cu plugul este, după cum ne indică atât textul poetic propriu-zis, cât şi întreg
arsenalul de recuzită folosit, forma străveche, cea care îndeplineşte toate funcţiile ritual-ceremoniale,
mitico şi magico- religioase ale obiceiului în special, ale colindului şi colindatului în general.
Urătorii, căci aşa sunt denumiţi, sunt organizaţi în cete distincte, una sau mai multe pentru
acelaşi sat. Fiecare dintre membrii cetei de urători îndeplineşte un anumit rol, dinainte şi precis
stabilit. Cel mai important obiect etnografic-simbol care însoţeşte ceata este , un plug autentic
folosit la arat în condiţii normale. Plugul, frumos împodobit, este tras de 2–4–6 boi, mai nou şi de cai,
şi ei împodobiţi în mod ceremonial-sărbătoresc. Sunt şi cazuri când plugul este tras de unii dintre
membrii cetei.
Unui grup numeros dintre membrii cetei le revine rolul de a produce un zgomot cât mai mare,
zgomot adesea asurzitor. Pentru această operaţiune se folosesc, în special, de clopote şi tălăngi mari,
de bice special confecţionate în acest scop. Li se adaugă un set de tobe de diferite dimensiuni,
cunoscutul buhai, instrumente muzicale utilizate în partea locului sau chiar tarafuri de lăutari.
„Zarva” creată nu are menirea, în primul rând, de a atrage atenţia satului asupra cetei de urători,
de a semnala locul unde se află şi la cine urează ceata, de a stârni şi menţine o anume stare de voioşie,
de ambianţă sărbătorească. Chiar dacă pe alocuri semnificaţia iniţială, originară s-a pierdut şi nu mai
este receptată, conştientizată ca atare nici de membrii cetei, nici de beneficiarii „urăturii” aceste
zgomote puternice au avut şi continuă să aibă un rol funcţional adânc implantat şi intens conţinut în
credinţele populare de vechime ancestrală: spiritele rele, aducătoare de boli, de secetă şi de alte
nenorociri asupra oamenilor, a animalelor şi recoltelor erau îndepărtate, alungate tocmai prin
producerea acestor zgomote.
Cu plugul se trage o brazdă simbolică în curtea gospodarului urat. Nu arareori unul dintre cetaşi
purta la sine o traistă sau un săculeţ din care arunca, pe prispă, în curte sau chiar asupra celor felicitaţi
astfel seminţe, cel mai adesea boabe de grâu. Sunt locuri unde are loc independent, fără
plug.
Concomitent sau în succesiunea operaţiunilor amintite un alt grup al cetei, urătorii, scandează în
faţa asistenţei textul pluguşorului.
Gospodarul îi „dăruia” pe urători cu bani, cu băutură şi produse alimentare drept mulţumire
pentru „cinstea” care i s-a făcut. Nu este o plată pentru efortul făcut şi nici o modalitate a tinerilor de a
obţine în felul acesta avantaje material–financiare, cum se crede şi se interpretează de obicei. Este
vorba, în fond, de o cutumă, de o credinţă străveche, cu semnificaţii mai adânci, puternic înrădăcinată
şi practicată de mediile tradiţionale, aceea a şi , a plăţii urării de către beneficiar.
La fel stau lucrurile şi în cazul descântecului când descântătorul este plătit şi el din aceleaşi străvechi
rosturi.
La încheierea are loc „spargerea plugului”, momentul marcat într-un mod
anume al sfârşitului activităţii cetei. Cu produsele obţinute şi cu banii primiţi ceata de urători organiza
o masă, o , urmată de joc. Este şi acesta un act ritual specific, act pe care l-am întâlnit
singur obiect de recuzită un clopoţel, rar şi câte un bici-două. Textul poetic performat este cel din
versiunea redusă, scurtă, astfel că urătorii se pot mişca mult mai repede putând cuprinde întreg satul şi
25
fiecare gospodărie în parte.
Din cele deja expuse s-a observat credem că şi cu revine în
totalitate băieţilor.
Textul poetic al pluguşorului cunoaşte două versiuni: a) una scurtă, generalizată, fără prea
multe variante; b) una de mare întindere, câteva zeci sau sute de versuri, de vechime neîndoielnică,
cu variante de la o ceată la alta, de la o localitate la alta. În această ultimă categorie de texte –
mărime. Pasajele umoristice – moara care la vederea carelor încărcate cu grâu o ia la fugă etc. – au
rolul de a crea atmosfera de bună dispoziţie, de veselie. Cititorului nefamiliarizat cu textul folcloric,
introducerea în structura solemnă a acestor „paranteze” oarecum grosiere, neconcordante cu
atmosfera generală i se poate părea un semn de decădere, de transfer de semnificaţii şi de ştirbire a
conţinutului protocolar, ritual–ceremonial. Aşa ar sta lucrurile dacă judecăm textul în discuţie după
normele teoriei literaturii de autor şi potrivit gustului şi mentalităţii intelectualului de secol XX–
XXI. Numai că în cultura tradiţională conceptele, mentalitatea şi receptarea sunt cu totul altele.
Tocmai aceste „abateri” de la solemn şi protocolar atestă vechimea textului şi a credinţei, ne
transportă cu veacuri în urmă, în vremea când plânsul şi râsul, solemnul şi opusul lui se aflau în
strânsă legătură constituind o unitate obligatorie a unuia şi a aceluiaşi act ritual-ceremonial.
Colindatul este o acţiune, o manifestare ritual-ceremonială la care participă una sau mai multe
persoane – numite colindători sau, cel mai adesea, urători. Colindătorii au datoria, au obligaţia de a-
şi adresa urarea lor tuturor persoanelor sau familiilor dintr-o colectivitate, rurală sau urbană.
Colindul cuprinde urarea în sine, urarea exprimată direct, printr-un text literar-muzical, text
scandat sau text subînţeles concretizat într-un gest sau acţiune simbolică, cu valoarea încifrată a
unui act ritual (Semănatul).
Colindul şi colindatul, fiecare în parte şi amândouă la un loc, îndeplinesc o funcţie principală,
şi anume aceea de urare, urare pentru sănătate, pentru viaţă în pace, în linişte şi îmbelşugată, pentru
rodul câmpului şi sănătatea animalelor, pentru o căsătorie, a fetelor fecioare, grabnică şi cu noroc
etc.
Urarea este, după cum arătam, conţinută atât în actul colindatului în sine cât şi în textul ce-l
însoţeşte.
Majoritatea textelor de colind aparţin fondului mitologic al poporului român: sunt povestiri
ale începutulurilor, ale unor activităţi profesionale menite să asigure traiul de toate zilele al
membrilor familiei sau al întregii colectivităţi (vânătoarea rituală, pescuitul ritual, păstoritul ritual,
agricultura rituală etc.). În această categorie a povestirilor despre începuturi trebuie incluse şi
cântecele de stea sau colindele religioase, care vestesc naşterea Domnului Isus Hristos ca, de altfel,
şi toate celelalte tipuri tematice de colinde religioase ce îl au în centrul lor pe Dumnezeu, pe Maica
Domnului, pe sfinţii apostoli. Dumnezeu este Creatorul, este cel ce dă şi ia totul, cel ce judecă şi
răsplăteşte pe cei buni, pe cei ce cred necondiţionat în el şi îi respectă riguros poruncile.
Îndumnezeirea are o funcţie mitico-religioasă de primă şi de necontestată importanţă
Sărbătorile de Crăciun şi de Anul Nou până la Bobotează s-au bucurat de atenţia privilegiată
a specialiştilor, a tuturor oamenilor de carte din spaţiul românesc. S-au bucurat de o şi mai mare
atenţie, încă neegalată de nici una dintre manifestările etnologice, din partea practicanţilor, a tuturor
celor care, fără deosebire de vârstă, de sex, de categoria grupului comunitar din care fac parte, de
epoca în care au trăit etc. Sărbătoresc, după tradiţie, Crăciunul şi Anul Nou, copiii, adolescenţii şi
tinerii, maturii şi persoanele în vârstă, bărbaţi şi femei, din sate, din târguri, din oraşe. Oamenii
simpli, de toate vârstele,din satele izolate, „uitate de Dumnezeu”, dar şi intelectuali de elită, cu
multă ştiinţă de carte, creatori de valori culturale şi ştiinţifice – scriitori, poeţi, artişti, universitari
sau ocupanţi ai fotoliilor academice. Autorităţile, laice şi religioase, nu se lasă nici ele mai prejos.
26
Manifestările din se adresează şi cuprind, fără excepţie, întreaga
societate românească. Doi sunt factorii ce concură la această participare şi cuprindere generală, de
amploare nemaiîntâlnită: 1) caracterul festiv, solemn, de trecere, de la o stare la alta, de la un an la
altul, cu dorinţele, speranţele de pace şi de mai bine, cu urările cuvenite; 2) semnul religiosului sub
care se desfăşoară toate aceste manifestări.
Calendarul sărbătorilor continuă şi se desfăşoară pe întreg parcursul anului. Sărbătorile de
peste an sunt într-un număr apreciabil şi de o importanţă şi diversitate de-a dreptul ameţitoare.
Pentru a face oarecare ordine în această bogăţie şi diversitate a sărbătorilor specialiştii au
stabilit două categorii principale: 1) sărbători cu dată fixă şi 2) sărbători mobile, sărbători a căror
dată de „ţinere” are loc în funcţie de data la care cade Paştele în anul respectiv.
Care sunt zilele sau chiar săptămânile ce ocupă un loc special în
calendar – calendarul oficial, calendarul bisericesc, calendarele populare de diferite categorii? Sau,
de ce nu, calendarele personale, ale fiecărui individ în parte, calendarele de familie, calendarele
unor anume localităţi?
O prezentare a tuturor sărbătorilor amintite, şi a altora la care nu ne-am referit încă, ar umple
spaţiul grafic al câtorva volume consistente ceea ce, în acest cadru, nu ne putem permite, deşi o
astfel de cunoaştere ar fi deosebit de interesantă, ar merita cu prisosinţă.
Ne vom limita, de aceea, să amintim doar, foarte pe scurt, câteva evenimente mai deosebite
sărbătorite de poporul nostru.
Am amintit deja de satelor, ale localităţilor urbane, ale marilor oraşe. Să adăugăm
.
Sărbătorile religioase sunt numeroase, unele foarte respectate, marcate de ceremonii şi rituri
impresionante. Ne gândim, în primul rând, la , la Crăciun, Anul Nou – Sf. Vasile şi
Bobotează, la Paşti. Sfinţii protectori sunt prăznuiţi cu toată pioşenia cuvenită: se fac pelerinaje, li
se expun sfintele moaşte. Amintim, între alţii, pe Sf. Andrei, Sf. Ion (Ioan), Sf. Petru şi Pavel, Sf.
Gheorghe sau cuvioasa Paraschiva (Parascheva corect).
Avem, alături de tot ceea ce am enumerat până acum, câteva sărbători ce se impun atenţiei
prin statutul lor special, oarecum ieşit în afara ramei generale. Acestea sunt, între altele,
când cei trecuţi în lumea veşnică sunt pomeniţi în biserică, sunt jeliţi sau bociţi la cimitir. De
sufletul lor se împarte apă, băutură, mâncare, vase. Sunt anumite zile când se întorc la fostele
lor gospodării şi locuinţe unde li se pregătesc şi li se pun mese speciale, cu apă şi mâncare.
Interesant de observat şi de reţinut că una dintre sărbătorile moşilor, , este
consacrată eroilor, tuturor celor care şi-au dat viaţa de-a lungul timpului pe câmpurile de luptă.
Moşii şi prăznuirea lor, cu tot ritualul, cu pomenile şi darurile cuvenite nu sunt altceva decât
expresia profundă, de mare vechime şi general acceptată al cultului morţilor, moşilor şi strămoşilor,
al cultului, acelaşi lucru, al eroilor.
La 24 iunie al fiecărui an are loc o sărbătoare general românească, de o amploare deosebită,
cu semnificaţii adânci. Acum se sărbătoreşte Drăgaica, numită în alte locuri Sânzienele sau
sărbătoarea ,a . Tot în această zi se prăznuieşte Sf. Ioan de Vară,
Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, Aducerea moaştelor Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava,
Sf. Niceta de Remesiana. Începând din această zi nu mai cântă, amuţeşte. Au loc o seamă de
manifestări magico-religioase, se ghiceşte şi se prevesteşte viitorul, este momentul cel mai prielnic
pentru culegerea plantelor de leac şi a celor cu întrebuinţare magico-religioasă în descântece, în
facerea vrăjilor şi a fermecelor.
Paparudele au şi ele o vechime memorabilă şi o răspândire pe întreg spaţiul de locuire
românesc. Este un obicei, un ritual pentru aducerea ploii la vreme de secetă. Versurile însoţitoare,
simple, naive chiar, fără un suflu poetic care să reţină atenţia şi să emoţioneze nu sunt altceva decât
27
versuri de invocare, versuri-rugăciune. Ceea ce le dă substanţa, ceea ce le înalţă la nivelul antologic
sunt valenţele lor mitico-religioase şi, în egală măsură, sincretismul conţinut în desfăşurarea
obiceiului – recuzita, costumaţia paparudei propriu-zise, jocul însoţitor, udatul cu apă.
Caloianul, obicei străvechi, parcă vine dintr-o altă lume, dintr-o altă istorie. Şi într-adevăr
chiar aşa stau lucrurile. Copiii, fetiţele de obicei, confecţionează o păpuşă din lut, o aşează într-un
coşciugel, o bocesc, o îngroapă într-un loc ferit sau pe malul unei ape curgătoare. Îi fac şi pomană,
ca la orice mort. După trei zile se duc şi-l dezgroapă, îl bocesc din nou, îl aduc în sat şi aici îl aruncă
într-o fântână sau îi dau drumul pe o apă curgătoare.
Vechiul mit al sacrificiului zeului protector, al morţii şi învierii lui, ceea ce înseamnă moartea
şi învierea naturii, viaţa însăşi, este ilustrat exemplar de acest obicei din repertoriul, acum, al
copiilor.
Căluşul şi căluşarii, obicei complex, de o vechime ce trece de pragul istoriei, cu funcţii şi
semnificaţii tulburătoare, cu rosturi vitale pentru bunul mers al sănătăţii, al normalei şi bunei
creşteri a copiilor, al fecundităţii şi rodniciei recoltelor, este una dintre sărbătorile de mare audienţă.
Căluşul se impune prin spectaculozitate, este un obicei fascinant, desfăşurat într-un cadru ritual-
ceremonial foarte bine statuat, adesea misterios, cu rituri şi texte ce n-au fost niciodată cunoscute
altcuiva decât căluşarilor, caracteristic confreriilor secrete. Nu oricine şi oricum poate intra în ceata
căluşarilor. Se cer calităţi de excepţie, sunt impuse reguli şi interdicţii foarte aspre.
Căluşul rămâne, de aceea, una dintre paginile cele mai frumoase ale etnologiei poporului
român, una dintre mărcile identitare reprezentative, puternic subliniate, de excepţie ale acestui
popor.
Obiceiurile sau riturile de iniţiere şi de trecere, de la o stare la alta, din ciclul vieţii omului
conţin un foarte mare număr de acte ritual-ceremoniale care ne obligă să ne adresăm, pentru a le
prezenta, înţelege şi interpreta, tuturor ramurilor etnologice. Este segmentul cel mai asiduu cercetat,
literatura de referinţă fiind de-a dreptul remarcabilă şi de un interes ce depăşeşte cu mult obiectul
etnologiei. Şi este normal să fie aşa. Marea literatură universală, filosofia şi toate celelalte ştiinţe ale
omului au fost dintotdeauna şi vor fi chemate în continuare să-şi pună întrebări şi să dea răspunsuri în
legătură cu viaţa – cu apariţia, cu dispariţia ei. Misterul, inexplicabilul, continuă să planeze şi astăzi.
Cu atât mai mult apariţia şi dispariţia fiinţei umane, animale, vegetale, a pământului şi, mai ales, a
mediului înconjurător populat de figuri miraculoase, bune şi rele, a preocupat pe omul primitiv, arhaic
sau trăitor în culturile tradiţionale. Răspunsurile le-a dat fiecare în felul său, potrivit unui sistem de
credinţe şi practici ritual–ceremoniale alcătuit în timp, modelat şi remodelat, cu renunţări şi adăugiri,
pe măsura modificărilor de mentalitate, de grup sau colectivă.
La fel ca şi în cazul colindatului, a impresionantului repertoriu de acte rituale şi de credinţe
specifice obiceiurilor de peste an, riturile de iniţiere şi de trecere ale omului de la o stare la alta sunt
puse necondiţionat şi foarte categoric subliniat sub marea cupolă, definitorie, a magicului şi
religiosului. Miraculosul nu poate fi înţeles şi explicat altfel.
Naşterea este prefigurată şi îşi deschide ciclul de urări, de interdicţii, de credinţe şi acte rituale
odată cu nunta. Repertoriul acestora este impresionant. Apariţia nou născutului produce o mare
tulburare în sânul colectivităţii, creează un dezechilibru. Se întâmplă ceva ce nu poate fi explicat. De
aici teama, frica şi, pentru a le înlătura, întreg repertoriul de care vorbeam.
sunt cele care, imediat după naştere hotărăsc , destinul copilului. Sunt, de
regulă, trei femei care torc firul vieţii stabilind ceea ce i se va întâmpla celui , când acest fir se va
rupe şi în ce împrejurări va muri. Nimic şi nimeni nu se poate împotrivi celor hotărâte de ursitoare. De
28
aici şi cunoscutele expresii: Destinul, soarta, este una dintre
problemele fundamentale care au preocupat omenirea din cele mai vechi timpuri până în zilele
noastre. Abordarea acestui subiect şi întreg setul de credinţe şi acte rituale, foarte numeroasele texte
literare, unele de valoare antologică în legătură cu soarta dovedesc profunzimea gândirii şi abordării
concrete a temei în cultura tradiţională. Literatura de autor, ori ştiinţele despre om au preluat subiectul,
l-au discutat în opere literare nemuritoare.
este un act ritual-religios obligatoriu, este actul „oficial” de creştinare a copilului. Naşii
sunt cei care, în numele copilului, fac în mod public profesiunea de credinţă creştină. Botezului i se
acordă mare atenţie. Copiii care, din diferite cauze, mor nebotezeţi devin pricolici, moroi, strigoi.
, masa festivă ce are loc imediat după botezul copilului, este o masă comunitară, cu
copilului nou-născut unul dintre copiii ei, aceştia din urmă având malformaţii sau boli de nelecuit.
sau se practică atunci când într-o familie mor, unul după
altul, mai mulţi copii. Pentru a înlătura dezastrul singura soluţie este aceea de a „păcăli”, de a induce
în eroare fiinţele malefice care provoacă moartea copiilor printr-un act ritual care constă în „vânzarea”
copilului, dându-l prin fereastră unei alte femei ai cărei copii trăiesc. În alte cazuri, în acelaşi scop, se
practică sau darea unuia şi aceluiaşi nume la doi dintre copiii familiei aflată în
dificultate.
are şi el, printre altele, o funcţie ritual-ceremonială neîndoielnică. Se
leagănă şi se „cântă” nu numai – şi în primul rând – pentru a adormi copilul. Se leagănă în special
atunci când acesta plânge fără încetare, plânsul fiind considerat ca provocat de o suferinţă, o boală, o
intervenţie a unui spirit răuvoitor. Cântecul de leagăn şi legănatul au tocmai menirea de a alunga boala
şi pe cel care a provocat-o. În plus, multe cântece de leagăn sunt expresia unor urări şi dorinţe ale celei
ce-l performează pentru ca nou–născutul să fie sănătos, frumos, harnic, viteaz, cu noroc în toate cele.
Nunta este actul ritual-ceremonial ce are drept principal scop marcarea momentului constituirii
unui nou nucleu familial, trecerea tinerilor căsătoriţi de la o stare la alta şi acceptarea de către
colectivitate a noii situaţii create. Nunta este, în fapt, „oficializarea” în faţa comunităţii a constituirii
noului cuplu. Este un moment decisiv atât pentru tânăra familie cât şi pentru colectivitate. În relaţiile
sociale se produc mutaţii profunde fiind serios afectate problemele de proprietate, de rudenie etc. Prin
amploare şi prin implicarea, într-o măsură mai mică sau mai mare, a tuturor membrilor colectivităţii,
nunta se transformă în cel mai cuprinzător spectacol ritual-ceremonial pe care îl trăieşte satul
românesc sau mediile semiurbane şi orăşeneşti.
Suita de acte ritual-ceremoniale, extrem de bogată şi de diversă, care însoţesc desfăşurarea
nunţii în momentele ei principale, este punctată de un repertoriu de texte literar–poetice specializate.
Valoarea lor rituală şi artistică este remarcabilă. Vom consemna, în primul rând, repertoriul de ,
la plecarea în armată şi, mai ales, la înmormântare când între muribund şi cei din preajmă (rude,
vecini, alţi consăteni) are loc „împăcarea”, iertarea reciprocă de răul sau neplăcerile pe care şi le-au
făcut. La nuntă tinerii căsătoriţi îşi cer iertare de la părinţi iar aceştia, ca semn de „împăcare”, îi
binecuvântează.
marchează, de fapt, încheierea nunţii propriu-zise. Este o cu
este ea înţeleasă şi explicată, prin mijloacele specifice, de gândirea omului arhaic şi tradiţional-
popular, de repertoriul semnificativ însumat în atât de numeroasele credinţe, acte rituale şi texte
literare. Moartea este o fiinţă mitică, beneficiară a unui statut propriu, cu o autonomie dusă la extrem.
Nici Dumnezeu nu-i poate stăpâni activităţile. Omul încearcă să lupte cu ea, să i se opună, s-o înlăture.
Nu reuşeşte decât, prin anume şiretlicuri, să-i amâne cu ceva timp împlinirea. Şi în acest caz intervine
forţa implacabilă a destinului, a ceea ce, de la bun început, a hotărât , ursitorile de la naştere.
Actul ritual-ceremonial al înmormântării este, în aceste condiţii, doar o secvenţă din acest
complex. Înmormântarea, aşa cum este prezentată şi studiată acum, are două momente mai
importante, bine delimitate: a) înmormântarea propriu-zisă, de la data decesului până la înhumare şi
masa de pomană; b) actele rituale de pomenire de 3, 6, 9 şi 40 de zile şi apoi până la şapte ani.
Două sunt cazurile în care obiceiul capătă o anume tensiune, o încărcătură emoţională deosebită
şi, în consecinţă, câteva elemente particulare, adăugiri la ritualul obişnuit. În această situaţie se află
. Împlinirea, consumarea celor trei rituri fundamentale de iniţiere şi
de trecere este obligatorie. În situaţia pe care o discutăm tinerilor decedaţi li se improvizează, cu toată
recuzita necesară, şi nunta. Se vorbeşte, de aceea, despre . Cel de-l doilea caz, şi el de
excepţie, se referă la cei , departe de locul de baştină. Este cazul soldaţilor morţi în
război sau în lagărele de prizonieri, al altor persoane care şi-au sfârşit viaţa pe meleaguri străine.
Pentru împlinirea ritualului potrivit tradiţiei rudele organizează o înmormântare simbolică,
sau, cum i se spune în alte locuri, Totul se desfăşoară
este o categorie foarte veche, cea mai veche, cunoscătorii considerându-l prima
expresie literar-artistică a omului arhaic realizată prin strigăte de durere, de teamă şi spaimă, de
tulburare în faţa inexplicabilului. Bocetul stă la temeiul liricii de mai târziu. Improvizaţia are un rol
important prin faptele şi datele conţinute, prin adaptarea la situaţia concretă a celui decedat, începând
cu împrejurările morţii, cu vârsta celui decedat, cu ceea ce lasă în urma sa: văduvă, copii orfani. Cu
toate acestea, în linii mari, bocetul are o structură stabilă, are câteva segmente ce nu lipsesc niciodată.
Se performează numai în timpul zilei şi de către femei.
Bocetul este alcătuit, în principiu, din următoarele episoade: situaţia celui decedat şi moartea sa
neaşteptată; ce şi pe cine lasă în urmă, neajutoraţi; luarea de rămas bun, iertăciunile, de la familie,
rude, vecini, prieteni; dorinţa ca mortul să se alăture celor din neam decedaţi mai înainte; dorinţa ca
mortul să se facă solul celor rămaşi în viaţă către moşii şi strămoşii trecuţi în lumea de dincolo.
şi al sunt considerate, şi pe bună dreptate, expresia clasică a
cântecului ritual-ceremonial. Sunt foarte vechi şi au căpătat forme cristalizate. În zilele noastre au o
arie restrânsă de circulaţie. Sunt performate/interpretate în momente anume ale zilei şi nopţii, în locuri
bine stabilite, de către femei specializate, bune cunoscătoare, înzestrate cu voce puternică. Studiate
30
temeinic, mai ales în ultima vreme, cântecele ritual-ceremoniale ale zorilor şi bradului, cu variantele şi
versiunile lor pot alcătui o şi, în acelaşi timp, pot furniza toate datele
poporului român.
sunt de dată ceva mai recentă, operă a unor dieci şi cântăreţi bisericeşti. În ele
se aduce un cuvânt de laudă celui decedat, se exprimă regretul celor rămaşi în viaţă, este prezentată
lumea de dincolo, raiul în speţă, oază de linişte, inundată de flori şi verdeaţă, cu cete ce aduc laudă şi
cuvânt de mulţumire Creatorului.
Întregul sistem de credinţe şi acte rituale trebuie păzit şi respectat cu stricteţe. Orice abatere este
pedepsită drastic: atrage după sine şi decesul altor membri ai familiei, morţii se prefac în pricolici,
moroi, strigoi, fiinţe extrem de periculoase pentru cei rămaşi în viaţă. Este una, între multe altele, din
explicaţiile conservatorismului şi a dăinuirii în timp a obiceiurilor de înmormântare.
Înmormântarea fără chip sau înmormântarea seacă face parte din categoria
însemnătate etnologică, ştiinţifică şi culturală. Din păcate obiceiul a fost foarte puţin studiat şi
cercetat, pus în valoare. Fapt pentru care, în cursul nostru, îi vom acorda un spaţiu mai larg.
Înmormântarea seacă este un act ritual de natură să rezolve situaţia cazurilor de excepţie, să
restabilească echilibrul, să împlinească cerinţele impuse de obligaţia ca trupul celui decedat să
odihnească alături şi împreună cu cei din neam, în cimitirul satului.
Au existat însă şi cazuri când, din motive pe care le vom aminti imediat, trupul celui
nu a putut fi adus acasă şi înmormântat în cimitirul satului, acolo unde era tot neamul.
Este o situaţie de excepţie şi cum, dată fiind organizarea minuţioasă a vieţii în toate componentele
sale, trebuia găsită şi în acest caz o ieşire, o soluţie compensatorie pentru a reface echilibrul şi a
reaşeza lucrurile în starea normală, colectivitatea tradiţională a recurs la una dintre modalităţile des
întâlnite în etnologie: . Înmormântarea celui decedat în altă parte avea loc respectându-
se absolut toate rânduielile statornicite, ca şi cum şi trupul răposatului s-ar fi aflat în locuinţa
proprie. În astfel de situaţii în sicriu erau depuse, de regulă, obiecte de îmbrăcăminte sau alte
obiecte de uz personal ale mortului. În rest, după cum aminteam, ritualul se desfăşura cu toate cele
de cuviinţă, cu depunerea sicriului în camera special amenajată, cu priveghi, cu bocete, cu preot, cu
slujba la biserică şi la cimitir, cu depunerea sicriului în groapă, cu pomană, cu praznicele de 3, 9, 40
de zile şi la un an etc. De remarcat, ca o notă particulară, că în oraşe, în oraşele mari, ritualul este
mult simplificat, preoţii refuzând să-l imite întocmai pe cel normal, obişnuit. În sate însă, unde
enoriaşii bisericii formează o colectivitate foarte solidară, preoţii îndeplineau, sub presiunea
acestora, toată rânduiala.
cuprinde perioada din viaţa omului care începe cu primele manifestări ale copilăriei
imediat, ca rit de trecere principal este alcătuită dintr-un număr de rituri de trecere intermediare,
rituri ce se desfăşoară în succesiunea logică a înaintării în vârstă a celor tineri.
31
Să amintim câteva dintre aceste momente deosebit de importante, hotărâtoare pentru
formarea, educaţia şi instruirea viitorilor cetăţeni.
, exuberantă, fericită, indiferent de mediu sau de condiţii materiale, înseamnă ceea
atenţia, perioada de formare cea mai importantă, decisivă chiar. Cu urmări ce se vor imprima pentru
întreg restul vieţii omului. Copilul, cu o curiozitate firească, aproape ieşită din comun, ia contact, în
mod conştient, cu lumea înconjurătoare, cu familia în primul rând. Observă, cântăreşte, judecă, îşi
face o părere proprie despre tot şi despre toate. Normele de comportament, prin imitaţie, sunt pe
primul plan. Pe acelaşi palier de primă prioritate se află învăţarea, din ce în ce mai temeinică, a
limbii materne. Uneori şi a unor limbi străine. Urechea muzicală, deja iniţiată o dată cu cântecele de
leagăn, se formează, se perfecţionează, se desăvârşeşte. Copilul gângureşte, vorbeşte. Fredonează şi
cântă mai tot timpul când se află în bună dispoziţie. Când nu, scânceşte, plânge, ceea ce este foarte
important. Acum începe să se contureze repertoriul propriu de melodii şi de cântece. Repertoriu ce
se va îmbogăţi, se va perfecţiona prin selecţie, prin adaptarea la vârstă şi la cerinţele acesteia.
Copilul foloseşte un set impresionant de jucării, unele confecţionate ad-hoc de el însuşi, altele
construite de alţii – fraţi mai mari, părinţi, bunici. Se adaugă jucăriile de serie produse de unităţi
specializate. Pentru unii copii, pe zi ce trece tot mai mulţi, jucăriile tradiţional-clasice sunt înlocuite
de calculator şi de jocurile, numeroase şi diversificate, imprimate pe acesta.
Copilul se joacă, de regulă, de unul singur, dar şi, mai ales, de cele mai multe ori, în mici
grupuri alcătuite în mod obişnuit pe vecinătăţi. Este un experiment extraordinar al cunoaşterii, al
integrării şi practicării aşa-numitelor , al exerciţiului de acomodare la grupul
timpului.
Tot în acest timp copiii încep procesul de formare, de acumulare, de îmbogăţire şi de
perfecţionare a culturii folclorice şi etnografice, de şlefuire a gustului artistic, de asimilare şi de
preţuire a frumosului. Ascultă poveşti şi povestiri, vizionează desene animate, colorează cărţi cu
această menire etc. Influenţa asupra copilului, a fanteziei lui este extraordinară. Copilul
îşi imaginează şi îşi construieşte o lume a lui, o lume a fantasticului, a fabulosului, cu întâmplări şi
personaje extraordinare şi ele.
Copilul începe să practice şi ia parte nemijlocit, activă, la unele manifestări etnologice şi
folclorice. Pe primul plan se situează colindul şi colindatul, : cu Sorcova, cu Moş
Ajunul, cu Pluguleţul, cu Steaua. Tot ei, mai ales fetiţele, sunt actorii principali ai unui obicei ritual-
ceremonial de o vechime impresionantă, cu funcţie de excepţie, vitală, cu adânci semnificaţii mitice
şi magico-religioase – sau, în alte părţi, . Adăugăm şi .
La această vârstă foarte fragedă copii se iniţiază şi încep să participe la formele primare,
incipiente, ale , ceata de colindători. Intrarea şi participarea în este pasul
următor, extrem de important din toate punctele de vedere, cu foarte multe şi benefice rosturi în
organizarea vieţii sociale a celor tineri: hora satului, colindatul, strigarea peste sat.
După un ritual bine fixat şi adânc îndătinat tinerii se , fraţii de cruce, se ,
surorile şi văruţele.
, intratul pentru prima oară a fetelor în joc, de regulă a doua zi de Paşti, este
un moment, un rit de trecere intermediar peste care nu se poate trece cu vederea dată fiind
importanţa lui. Mai mult decât participarea la jocul propriu-zis, şi ea, această participare, foarte
importantă, fetele fac public faptul că sunt pregătite şi gata de măritiş, capabile să-şi întemeieze o
familie.
În sfârşit, un rit de trecere intermediar foarte important îl constituie
32
ritual intermediar.
Acestea sunt riturile intermediare specifice şi alcătuitoare ale ritului de trecere principal al
juneţei.
Nu putem încheia prezentarea riturilor intermediare de trecere fără a atrage atenţia asupra a
încă două instituţii deosebit de importante: instituţiile sau năşiei de botez şi cea a .
IV. FOLCLORUL
Literatura populară, literatura orală, literatura folclorică
• şi evoluţia lui • ale literaturii populare.
principale, fundamentale, ale familiei ştiinţelor etnologice, ale etnologiei poporului român.
cuprinde fapte, fenomene şi manifestări, categorii etnologice, şi anume:
analiză şi de interpretare a faptelor de folclor şi ale folclorului în ansamblul său este alcătuită din
următoarele discipline ştiinţifice: – teorie şi metodă;
; ; .
Potrivit celor mai noi cercetări, moderne, folclorul, ca disciplină ştiinţifică, fundamentală, a
familiei ştiinţelor etnologice, trebuie studiat, interpretat şi consemnat din ,
adică în toată complexitatea sa, în ansamblul şi modul său de manifestare sincretică, ceea ce
presupune şi impune, în mod obligatoriu, o pregătire de specialitate înalt calificată,
multidisciplinară.
Dat fiind profilul facultăţii noastre şi caracterul general introductiv al acestui curs în
prezentarea şi interpretarea faptelor, fenomenelor şi manifestărilor folclorice ne vom îndrepta toată
atenţia doar asupra problemelor ce privesc literatura populară, literatura orală, cu tot ceea ce o
priveşte şi o caracterizează.
1. Conceptul de folclor şi evoluţia lui
Fiecare disciplină ştiinţifică devine de sine stătătoare şi îşi capătă autonomia, distingându-se
de celelalte, în momentul în care îşi fixează obiectul de studiu, metoda de cercetare şi îşi alcătuieşte
instrumentele de lucru proprii, specifice. Până să se ajungă în acest stadiu, ştiinţele străbat un drum
lung şi sinuos, cu numeroase căutări şi încercări de desprindere, ataşate fiind până atunci unora sau
altora dintre disciplinele ştiinţifice. Aşa au stat lucrurile şi cu disciplinele etnologice – folcloristica,
etnografia, ştiinţele despre arta popular-tradiţională, ornamentica, medicina, metrologia şi
meteorologia populară, botanica şi zoologia populară, mitologia ş.a.m.d.
Iniţial, aceste discipline ori secţiuni ale lor, au făcut parte din istoriografie. Procesul
33
desprinderii de istoriografie a fost îndelung, dar din momentul în care istoriografia a exclus din
câmpul ei de activitate „basnele mincinoase” vehiculate fie de cărţile populare – mai ales de
–, fie de cântecele epice sau de diversele credinţe şi obiceiuri, s-a realizat un progres
simţitor în procesul de particularizare, de mai precisă delimitare a celor două ştiinţe: istoriografia şi
etnologia.
Pe măsura apariţiei şi dezvoltării preocupărilor pentru filologie, pentru lingvistică sau
dialectologie, folclorul şi folcloristica au fost ataşate acestora împărtăşind în comun metoda de
cercetare şi de interpretare.
În sfârşit, încă de la momentul „Dacia Literară” (1840), dar mai ales de la momentul
Alecsandri, la jumătatea secolului al XIX-lea, folclorul devine un capitol important al istoriei
literare, al teoriei şi al criticii literare, fie ca obiect de studiu în sine, fie ca model şi substanţă ale
literaturii de autor.
Această direcţie va continua să fie practicată până în zilele noastre, astăzi parcă chiar cu mai
multă insistenţă. Sintezele de istorie a literaturii, cu unele excepţii, încep cu un capitol introductiv
consacrat folclorului, literaturii populare de fapt, iar operele literare, atunci când este cazul, sunt
analizate şi din perspectiva substanţei lor etnofolclorice.
Folclorul şi etnografia, artele populare, celelalte discipline etnologice, au fost cultivate şi
studiate şi în cadrul altor discipline ştiinţifice: geografia, sociologia, psihologia, filosofia culturii
ş.a.m.d.
Să trecem în revistă, în ordine cronologică, câteva dintre încercările mai semnificative de
definire a folclorului, de fixare a obiectului de studiu al folcloristicii.
(1834–1895) ne este tuturora cunoscut ca unul dintre marii scriitori ai
perioadei clasice. Odobescu are însă merite la fel de mari şi ca arheolog, ca specialist în istoria
artelor sau ca promotor al traducerilor din clasicii antichităţii latine şi elene.
În folcloristică meritele lui Odobescu nu sunt mai puţin însemnate, el numărându-se printre
primii specialişti români care fac studii de folclor comparat:
(1861);
Odobescu este primul specialist care se ocupă temeinic de şi tot primul cărturar în
etnofolcloric este abundent, deşi, până în momentul de faţă, insuficient sau deloc pus în valoare.
În 1874–1875, la iniţiativa lui Titu Maiorescu, ministru al Instrucţiunii Publice, Al. I.
Odobescu, B. P. Hasdeu şi Maiorescu însuşi vor inaugura la Facultatea de Litere a universităţii
bucureştene o serie de prelegeri libere de istoria arheologiei, de filologie comparativă şi de logică.
Cu primele două categorii de prelegeri folclorul, etnografia şi artele populare îşi vor face intrarea
oficială în învăţământul superior românesc.
Să vedem ce înţelegea Odobescu prin arheologie şi care ar putea fi legăturile ce pot fi stabilite
cu folclorul, cu etnografia şi artele populare.
„Archeologia, domnilor – se adresa Odobescu auditoriului său –, este ştiinţa care cercetează
datinele şi monumentele ce au rămas de la oamenii din secolii trecuţi şi s-au păstrat până la noi sau
în relaţiuni scrise, sau în tradiţiuni orale sau mai ales în obiecte reale, plastice şi grafice; ea are
sarcina de a aduna şi de a controla aceste rămăşiţe, pentru a extrage din studiul lor, special sau
comparativ, o cunoştinţă cât se poate mai deplină despre credinţele, instituţiunile, practicele,
uzurile, industriele şi artele societăţilor vechi, adică despre starea morală şi intelectuală a omenirei,
la diferitele epoce ale dezvoltării sale” (A. I. Odobescu, . Studiu introductiv la
(1879) şi
menţionabile: (1882);
(1873);
(1879); (1877).
(1878) şi (1884).
le impunea starea actuală a ştiinţei limbei şi cari sunt cu totul străine lexicografiei de şcoala clasică:
1. fonetica poporană, temelia ; 2. credinţele cele intime ale poporului, obiceiele şi
apucăturile sale, suspinele şi bucuriile, tot ce se numeşte astăzi – în lipsă de un cuvânt mai nemerit –
cu vorba engleză . Voiam să cunosc pe român aşa cum este dânsul în toate ale lui, aşa cum
l-a plăsmuit o dezvoltare treptată de optsprezece veacuri, aşa cum s-a străcurat el prin mii şi mii de
înrâuriri etnice, topice şi culturale” (B. Petriceicu-Hasdeu, .
Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 11).
Constatăm, cu multă uşurinţă, extinderea pe care Hasdeu o dădea folclorului, orientarea către
cunoaşterea etnopsihologică a poporului român, prin intermediul folclorului. Observăm, în această
definiţie, un întreg program de studiu şi de cercetare a culturii tradiţionale care va fi pus în lucrare
de Hasdeu însuşi, de discipolii lui: S. Fl. Marian, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Lazăr
Şăineanu.
Pe măsură ce se acumula tot mai mult şi mai divers material etnofolcloric, pe măsură ce
metoda de culegere şi de publicare evolua şi se perfecţiona are loc şi o aprinsă dezbatere în legătură
cu conceptul de folclor, cu obiectul său de studiu.
Intervenţia decisivă, care va marca o rupere de nivel şi un salt calitativ, îi aparţine lui
Ovid Densusianu a fost unul dintre marii noştri filologi şi lingvişti, a fost poet simbolist, a
fost istoric al literaturii şi critic literar. A fondat două reviste de mare prestigiu: „Vieaţa nouă”
(1905–1925) şi „Grai şi suflet” (1923–1937). Împreună cu I. A. Candrea şi Theodor D. Speranţia a
tipărit în anii 1906–1908 culegerea . ,
2 volume, lucrare de referinţă în folcloristica românească pentru metoda folosită şi pentru valoarea
în sine a textelor. Alte lucrări ale lui Ovid Densusianu din domeniul folcloristicii şi etnografiei:
(1915); . Însemnătatea lui lingvistică şi
35
” (Ovid Densusianu,
”.
Călinescu şi colaboratorii sau discipolii săi au abordat, în spiritul lui D. Caracostea şi a şcolii lui,
numai literatura populară pe care au studiat-o sub raportul valorii artistice, cu instrumentele de
lucru, de cercetare şi de interpretare specifice istoriei, teoriei şi criticii literaturii de autor.
(1907–2000), creator şi îndrumător al Şcolii etnologice de la Bucureşti, cum au
numit-o discipolii lui, a acordat atenţie egală tuturor categoriilor folclorului, în manifestarea lor
sincretică şi în desfăşurarea lor concretă în cadrul colectivităţilor, rurale în special. A iniţiat, între
altele, programul de alcătuire a tipologiilor şi corpus-ului folclorului românesc, tipologii şi corpus-
uri din care au fost tipărite un număr apreciabil de , în celebra Colecţie
doar ca „un microtatat de agrotehnică” menit să-i înveţe şi să-i instruiască pe tinerii ţărani în tehnica
şi desfăşurarea operaţiunilor de cultivare a grâului sau, acelaşi text, văzut doar ca „poezie
descriptivă”, nu mai înseamnă nimic, nu mai are nici un rost, nici o valoare.
În ceea ce ne priveşte, după cum se poate observa şi din aceste pagini sau din cuprinsul altor
lucrări, pentru a ne conforma realităţii etnofolclorice, pentru a respecta de fapt ceea ce se întâmplă
cu adevărat, am optat pentru o sinteză a tuturor direcţiilor cunoscute remodelând şi reaşezând în
palierele cuvenite atât conceptele cât şi metoda de cercetare şi de studiu.
După cum se poate uşor constata, noi folosim foarte des – şi cu o intenţie subliniată –
conceptul de cultură tradiţională, concept care înseamnă mai mult decât numai folclor, numai
etnografie, numai artă populară etc., aşa cum au fost ele practicate în folcloristica sau etnografia
clasică, de până la noi.
Manifestările etnofolclorice, fiecare în parte şi toate la un loc, se caracterizează prin
complexitate şi printr-un sincretism evident. Toate faptele şi fenomenele se desfăşoară însumând, în
una şi aceeaşi manifestare, mai multe categorii de texte: literar, muzical, coreografie, mimică,
recuzită specifică, o anume costumaţie, practici rituale ş.a.m.d. Studiul secvenţial, doar al unei
singure categorii de texte, este benefic, pentru că adânceşte cercetarea şi cunoaşterea, dar, în acelaşi
timp, are marele neajuns că nu poate oferi imaginea ansamblului, a întregului. Nu respectă ceea ce
şi cum se întâmplă în realitate.
În aceste condiţii, manifestările etnologice se cer studiate şi prezentate ca un tot unitar, ca un
edificiu alcătuit din mai multe componente, componente care numai reunite şi integrate întregului
pot contura edificiul. Studiem deci cultura tradiţională din perspectivă etnologică, etnologia
însemnând, în ultimă instanţă, o cercetare multi– şi pluridisciplinară, integratoare.
2. Caractere specifice ale literaturii populare.
.
acestor trăsături specifice – şi încă ale altora pe care nu le-am menţionat acum –
asupra fenomenului etnologic în ansamblu, asupra textului folcloric în special sunt, mai ales, de
fond. Fenomenul sau textul , ceea ce presupune şlefuire, dispariţie sau, după
– ceea ce a ieşit din uzul curent dar se mai păstrează în memoria unor bătrâni, sunt
ultimele etape ale evoluţiei îndelungate ale unui fapt, fenomen sau text. În sfârşit, tot materialul ieşit
din circulaţie şi „uitat” în mediile etnofolclorice dar consemnat în scris cândva alcătuieşte
patrimoniul de extraordinară bogăţie şi valoare, nu numai ştiinţifică, pe care l-am numit
tradiţie, conservatorismul evident al culturii şi civilizaţiei tradiţionale constituie una dintre primele
şi cele mai specifice trăsături ale folclorului, ale etnografiei, ale tuturor celorlalte discipline din
familia ştiinţelor etnologice.
Această trăsătură asigură linia de continuitate a fenomenului etnofolcloric. Aşa se explică
legătura nemijlocită, firească, între aspecte, cunoscute sau presupuse, ale culturii primitive, arhaice
şi cele ale culturii populare până în zilele noastre. Nici tradiţia, nici continuitatea de care vorbeam
nu trebuie absolutizate, pentru că, în mod constant, în cadrul aceluiaşi grup şi în acelaşi timp se
manifestă, concomitent, două tendinţe, şi anume: a) care încearcă să păstreze
tradiţia nealterată, fixată în tipare date o dată pentru totdeauna; b) , care încearcă să
spargă tiparele tradiţiei, să impună renunţarea la unele categorii de manifestări, considerate deja
depăşite şi să introducă noi elemente determinate de schimbările şi evoluţia mentalului de grup sau
colectiv.
Între aceste două tendinţe are loc o luptă acerbă, cauzatoare ale unor stări de criză care, până
la urmă, se vor încheia printr-un compromis: elementul novator va asimila în bună parte şi
elementul tradiţional, astfel încât noul produs va fi construit într-o oarecare măsură utilizându-se
materialul tradiţional.
În această mişcare, în această zbatere factorul determinant, decisiv, este mentalul colectiv,
mental care cunoaşte o evoluţie permanentă, deşi destul de lentă.
Grupurile de vârstă, de sex sau socio-profesionale îşi au, fiecare în parte şi toate la un loc,
rolul lor. Bătrânii şi femeile sunt mai conservatori şi se opun din răsputeri oricăror renunţări sau
schimbări. Tineretul, dimpotrivă, este mai receptiv la nou şi face eforturi uriaşe pentru a-l impune.
De remarcat ar fi faptul că, pe măsura înaintării în vârstă şi mai ales după ce intră în „rândul
oamenilor”, adică se căsătoresc şi îşi întemeiază o familie, foştii tineri novatori trec în tabăra
tradiţionaliştilor şi, acum, ei sunt cei care se opun inovaţiei, dar deja inovaţiile din tinereţea lor au
intrat în fondul tradiţional şi au produs schimbările.
Caracterul tradiţional şi raportul dintre tradiţie şi inovaţie reprezintă una dintre relaţiile
fundamentale, care stau la baza proceselor şi faptelor de folclor şi etnografie etc.
Caracterul colectiv. . Ne stăruie încă tuturor în minte
acum deja celebra precizare cu care Vasile Alecsandri îşi deschidea colecţia de poezii populare:
.
Afirmaţia atât de tranşantă a lui Alecsandri a făcut o carieră strălucită în cultura română şi o
vedem evocată cu o insistenţă îngrijorătoare şi în zilele noastre. Nu vom intra într-o discuţie ce nu-
şi are locul acum şi aici. Dar o precizare se cere de neapărată trebuinţă. Nu Alecsandri a fost cel
care a descoperit şi pus în circulaţie formula amintită. Ea era de uz european şi fusese pusă în circuit
public încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, de cărturarii germani în special. Alecsandri numai
38
a preluat-o şi a transplantat-o pe pământ românesc.
Evoluţia metodei de culegere, intensificarea cercetărilor de teren făcute de persoane
specializate şi clarificările teoretice ce au dominat în tot secolul al XX-lea au dat la iveală o cu totul
altă realitate decât cea expusă cu atâta stăruinţă în perioada aşa-zis romantică. S-a constatat astfel că
grupurile etnofolclorice, colectivităţile mai mari în ansamblul lor, nu funcţionează ca nişte unităţi
amorfe, cu o reală bază nivelatoare, unde indivizii se confundă cu colectivitatea însăşi şi invers.
Grupurile sau colectivităţile, satul dacă vrem, ca unitate de referinţă, sunt alcătuite din
indivizi cu roluri şi rosturi diferite, ocupând fiecare un loc anume. Vom distinge astfel grupuri şi
categorii cu un rol mai activ în viaţa social-economică, magico-religioasă şi culturală, în păstrarea şi
perpetuarea culturii tradiţionale. Aceşti indivizi şi grupuri se deosebesc prin categoriile de vârstă, de
sex, printr-un grad mai mare de capacitate creatoare, prin predilecţia arătată unora sau altora dintre
manifestările etnofolclorice. În cadrul grupurilor există persoane dotate, talentate, înzestrate cu har,
specializate în promovarea uneia sau a alteia dintre categoriile folclorice, etnografice, de artă
populară etc. Nu numai că aceste persoane există, dar ele şi sunt recunoscute ca atare de membrii
grupului, această recunoaştere dându-le legitimitatea. Ca urmare, în cadrul grupurilor şi al
colectivităţilor doar unele persoane vor avea autoritatea necesară de a supraveghea respectarea
tradiţiei, de a organiza şi conduce desfăşurarea unor ritualuri şi manifestări ceremoniale, de a
performa/interpreta repertoriul etnofolcloric.
Între individul creator/performer şi colectivitate se stabileşte un raport de dependenţă
reciprocă. Primul se supune normelor ce funcţionează la nivelul întregii colectivităţi şi îşi
modelează creaţia/interpretarea potrivit aprecierilor grupului întreg care, fie acceptă, fie respinge
intervenţia individuală.
Improvizaţia şi inovaţiile performerului, ale insului creator, ca să fie acceptate şi să capete
drept de cetate, trebuie să răspundă orizontului de aşteptare, dacă nu al întregului grup, cel puţin al
unei bune părţi a lui. De asemenea, individul creator/performer îşi va dovedi intuiţia şi capacitatea
de a introduce noul doar în măsura în care va sesiza o anume modificare în mentalul colectiv sau de
grup şi va acţiona în consens cu această modificare.
Rezumând. Într-un grup există indivizi creatori/performeri recunoscuţi ca atare.
Creaţia/interpretarea lor trebuie să respecte tradiţia şi normele grupului care le poate accepta sau
respinge. La rândul său, grupul, în funcţie de orizontul de aşteptare şi de situaţia la un moment dat a
mentalului colectiv, acceptă inovaţia şi legitimează schimbările, ceea ce determină procesul
evolutiv al fenomenului etnofolcloric.
Caracterul anonim. Interpreţii creatori ai faptului etnofolcloric îşi prezintă textele în mod
public în faţa grupului sau al colectivităţii de care aparţin. În momentul în care colectivitatea
acceptă textul respectiv, acesta devine un bun comun, al tuturor. Astfel se anulează sentimentul de
paternitate. Textul respectiv va fi preluat, reprodus întocmai sau cu modificări, dând în felul acesta
naştere variantelor. Interesant este faptul că, întrebat, fiecare interpret îşi consideră textul ca
aparţinându-i deşi, în fapt, el aparţine tuturor.
Anonimatul este, aşadar, o consecinţă a caracterului oral al creaţiei populare şi o formă de
manifestare a caracterului colectiv al folclorului.
Sunt şi câteva excepţii care, de fapt, nu fac altceva decât să întărească regula. Este cazul
bocitoarelor profesioniste, al autorilor de „verşuri” din armată sau la morţi.
Autorii sunt îndeobşte cunoscuţi, cel puţin în interiorul grupului. Dar nici ei, nici membrii
grupului nu le recunosc dreptul de paternitate tratând textele respective după normele anonimatului.
Caracterul sincretic. În folclor nu există poezie ca poezie. Textul folcloric în versuri se
cântă, adică este însoţit de melodie (cântecul liric, cântecul epic, uneori descântecul, colindul,
inclusiv cel religios), se scandează (pluguşorul, oraţia de nuntă, descântecul), se interpretează
artistic însoţit de mimică, de gestică (proza populară).
Iată deci că, la performarea unui text folcloric contribuie, într-o măsură mai mare sau mai
mică, mai multe fenomene. Acesta este sincretismul folcloric şi el îşi are însemnătatea sa atât pentru
existenţa faptului de folclor şi manifestarea lui concretă, cât şi pentru cercetarea ştiinţifică.
Mai există însă şi un altfel de sincretism. El se referă la participarea unor elemente din cele
mai diverse domenii pentru realizarea unui ceremonial complex, de tipul nunţii, de pildă, unde
39
alături de texte cântate sau scandate vom avea elemente de etnologie juridică şi religioasă, de port
popular-tradiţional, de organizare a alaiului, de daruri, de bucătărie rituală şi tradiţională, de relaţii
de rudenie, de afirmare a instituţiei năşiei, de interdicţii şi sancţiuni, de magie ş.a.m.d.
Caracterul oral. Oralitatea este trăsătura fundamentală, definitorie a tuturor categoriilor
folclorice. Începând cu actul de creaţie propriu-zis, cu cel de performareţ/interpretare şi cu cel de
transmitere de la o categorie de vârstă la alta totul se desfăşoară sub semnul oralităţii, al transmiterii
prin viu grai.
Oralitatea a avut – şi continuă să aibă acolo unde fenomenul încă este viu – consecinţe
extraordinare asupra textului folcloric.
Să amintim câteva. Textul folcloric s-a bucurat de o oarecare stabilitate.
Performerul/interpretul se supunea cenzurii celor care îl ascultau aceştia validând sau nu textul
respectiv. În cazul respingerii de către grup textul în discuţie dispărea din repertoriu. Iată deci o
primă şi decisivă selecţie.
Transmiţându-se oral textul folcloric este preluat şi reprodus de alţi şi alţi performeri. Unii îl
repetă, pur şi simplu, fără nici o modificare. Alţii îl reproduc făcând schimbări de mai mică sau mai
mare însemnătate: elimină unele versuri sau chiar pasaje întregi, adaugă altele. Nu sunt rare cazurile
când modificările sunt de substanţă determinând schimbări de funcţie.
În acest fel ne întâlnim cu unul dintre fenomenele specifice creaţiei folclorice şi anume
apariţia şi . S-a observat că, la unul şi acelaşi performer, fiecare
interpretare este diferită de cea anterioară. Cu atât mai mult diferă textul de la un interpret la altul,
deosebirile luând proporţii în cazul în care performerii aparţin unor generaţii diferite.
Respectând, în principiu, rama generală, ideală, a motivului respectiv, fiecare variantă se
constituie într-un text de sine stătător, cu o personalitate funcţională şi artistică proprie.
Problema variantelor este una dintre cele mai interesante şi cercetarea lor a făcut obiectul a
numeroase studii speciale. Nu vom relua tot ceea ce s-a spus până acum. Vom atrage atenţia însă
asupra unei categorii de variante despre care s-a vorbit prea puţin, sau, mai exact, despre care nu s-
au făcut nici un fel de aprecieri din punctul de vedere pe care îl discutăm. Este vorba despre
variantele care duc, în cele din urmă, la modificări esenţiale ale conţinutului, ale mesajului:
schimbările de funcţie, transferul textului de la o funcţie la alta.
şi , cunoscutele balade, au fost, mai întâi, bocete şi colinde şi abia
mai luăm un exemplu, este un text epic încadrat de specialişti în marea categorie tematică „proba
iubirii”. Cercetările noastre pe un grup mai mare de variante, cărora le-am aplicat şi metoda
comparativă, ne-au dus la concluzia că, iniţial, această baladă era un text ritual–ceremonial de nuntă
cu o funcţie bine determinată: întemeierea unei noi familii şi desprinderea acesteia, foarte tranşantă,
de familiile părinţilor – ai mirelui şi ai miresei.
Caracterul istoric.
.
către o rupere de nivel care să pună cercetarea în situaţia de a pătrunde mai adânc, în profunzime, în
prezentarea şi interpretarea, modernă, integratoare, a obiceiurilor. Se sugerează şi se impune, ca să
rezumăm, o schimbare radicală de metodă, mai adecvată obiectului de studiu şi fenomenului
etnologic aşa cum a existat – ori mai continuă să vieţuiască în unele locuri.
Folcloristica şi etnografia tradiţional-clasică a prezentat şi apreciat obiceiurile potrivit unei
metode care nu se conforma întocmai cu ceea ce oferea şi spunea realitatea. Adică, obiceiul propriu-
zis era prezentat şi interpretat de etnografi, şi bine făceau, dar nu-i interesau şi lăsau deoparte textul
literar-muzical. La rândul lor folcloriştii nu s-au arătat preocupaţi şi interesaţi de obiceiul studiat în
sine, în toată complexitatea sa, cu funcţiile, valenţele şi valorile proprii. Desprindeau din contextul
impunător al obiceiurilor numai textul literar sau numai pe cel muzical. Îl analizau, îl clasificau, îl
ierarhizau pe scara valorică, îl interpretau. Analizau textul folcloric din punctul de vedere al poeziei
ca poezie, potrivit principiilor şi criteriilor de apreciere proprii şi specifice literaturii de autor. Ceea
ce desigur a însemnat o mare pierdere, o amputare am putea zice, atât pentru obiceiul ca obicei cât
şi pentru textele folclorice însoţitoare. citit şi apreciat ca „poezie descriptivă” nu
înseamnă nimic, nu mai are nici o valoare, este o poezie, ca să fim drepţi, neinteresantă, monotonă,
atât de naivă şi de plictisitoare încât te îndeamnă să renunţi, s-o laşi deoparte. Altceva este însă
pus în contextul lui firesc, în condiţiile specifice în care trăieşte şi este performat. Altele
categorie de obiceiuri şi de texte literar-muzicale a fost lăsată sau dată, intenţionat, deoparte. S-a
ajuns până acolo încât cântecele de stea, colindele religioase şi teatrul popular religios, Vicleimul şi
Irozii, au fost eliminate pur şi simplu din rama obiectului de studiu al etnografiei şi al folclorului.
Argumentele aduse, atunci când, totuşi, au fost aduse – lucru foarte rar – în sprijinul acestei poziţii,
rigidă totuşi, sunt mai mult decât îndoielnice. S-a adus acestor obiceiuri şi texte literar-muzicale – în
afara expunerii tranşante, „la vedere”, a concepţiei atee a unora dintre specialişti şi a învinovăţirii de
misticism, credinţe deşarte etc. pe care, date fiind condiţiile nici nu le mai luăm în seamă – s-a adus
deci obiecţia că nu ar fi „anonime” pentru că au fost create, în cele mai multe cazuri, de slujitori ai
bisericii, că nu sunt folclor pentru că nu „aparţin maselor”, că, în sfârşit, n-ar avea nici o valoare de
conţinut sau literar-artistică. Ceea ce, este evident şi valabil în toate cazurile, nu corespunde
realităţii, nu se susţine de această realitate pe care, în nici un fel, nu o putem neglija, înlătura. Nu
spunem un lucru nou atrăgând atenţia asupra faptului că obiceiurile şi folclorul religios se bucură de
o audienţă extraordinară, că sunt acceptate şi practicate, într-un fel sau altul, de toate categoriile
socio-profesionale, de vârstă, de sex etc., din societatea românească, indiferent de faptul că membrii
ei sunt plasaţi la sat, în târguri sau în oraşe. Frecvenţa practicăii obiceiurilor cu funcţie şi caracter
religios spune totul. Trăirea, sentimentul puternic de care sunt străbătute şi pe care îl provoacă, îl
menţin în stare de veghe, este iarăşi un argument tare, de netăgăduit.
Lista exemplelor ar putea continua încă dar ne limităm doar la atât, considerându-le suficiente
pentru ceea ce vrem să spunem.
Etnologia, văzută ca o ştiinţă ce însumează în una şi aceeaşi unitate un obicei în toată
complexitatea existenţei şi desfăşurării lui, abordează fenomenul dintr-o altă perspectivă. O
perspectivă integratoare, eficientă, modernă, adaptată realităţii etnofolclorice. Aceasta este şi
explicaţia, motivaţia şi argumentul sprijinitor pentru care obiceiurile şi folclorul obiceiurilor sunt
prezentate şi apreciate separat, într-un capitol independent, autonom, ca disciplină ştiinţifică de sine
stătătoare a marii familii a ştiinţelor etnologice.
Acum, reluând discuţia, nu am făcut altceva decât să respectăm ordonarea materiei potrivit
canoanelor etnografiei şi folcloristicii tradiţional-clasice, să-i subliniem meritele, să-i observăm
punctele slabe, să aducem amendamentele ce ni s-au părut necesare. Am procedat astfel mai ales
pentru a evalua şi a încerca să valorificăm de extremă importanţă, momentul de vârf deja
atins, condiţiile optime create pentru o rupere de nivel, pentru o nouă abordare, dintr-o altă
perspectivă, perspectiva etnologică.
4. Universul magico-religios.
Universul magico-religios şi cel mitic îşi găseşte în fermece, vrăji şi descântec expresia cea mai
fidelă, cuprinzătoare şi semnificativă, cu straturi autonom prezentate ori suprapuse, de factură arhaică
sau modernă. Descântecele sunt populate de un grup impresionant de spirite şi fiinţe mitice, toate
potrivnice omului şi aducătoare de nenorociri. Singurul personaj, având şi el statut mitic, care îl ajută
pe cel aflat în dificultate este Maica Domnului, mai rar Dumnezeu, Mântuitorul sau unii dintre sfinţi.
Cu o vechime apreciabilă, datând cu multe veacuri înaintea creştinismului şi păstrând esenţa
concepţiilor arhaice, descântecul cunoaşte totuşi o evoluţie, un proces de adaptare la modificările
intervenite, cu scurgerea vremii, în mentalul de grup. Apariţia, impunerea şi generalizarea
creştinismului şi-au pus pecetea şi asupra descântecului. A apărut astfel rugăciunea cu funcţie de
descântec – , de pildă. Vom întâlni, de asemenea, descântecul rugăciune sau, aproape în
toate textele, apelul la mila cerească pentru împlinirea celor dorite. Biserica a fost potrivnică
practicilor descântatului aplicând pedepse canonice persoanelor vinovate. Şi-a creat însă ea înseşi un
set de rugăciuni şi slujbe cu caracter religios având aceleaşi funcţii ca şi descântatul. Ca să înţelegem
toate acestea trebuie să ne adresăm textului biblic. Prezenţa religiosului creştin în descântece este de
42
notorietate, dar este vorba despre un creştinism popular, puţin diferit de cel canonic, oficial. Relaţia
creştin-precreştin, laic-religios etc. va fi mai bine înţeleasă şi apreciată din perspectiva expusă mai sus.
Prima consecinţă a acestei mai corecte înţelegeri va fi aceea a renunţării la unele aprecieri false, fără
susţinere în realitatea etnofolclorică.
este un fenomen complex, bine delimitat, cu trăsături proprii şi o existenţă de sine
urmările acţiunii magice de această factură –, aşadar fermecele au ca obiectiv final aducerea asupra
persoanei vizate a unei neputinţe, a unei nenorociri, de obicei de natură fizică sau psihică.
urmăresc, printr-un complex de acte rituale, să provoace pagube – să ia mana grâului, a
laptelui etc. –, pe de o parte, iar pe de altă parte, să transfere către vrăjitoare sau altă persoană aceste
surse de belşug.
formează categoria cu întrebuinţare cvasigenerală, au un text poetic pe cât de
bogat şi de diversificat pe atât de împlinit artistic şi, de ce nu, peste măsură de modern. Simbolul şi
simbolismul îl caracterizează în primul rând, şi nu numai cel al culorilor unice – negru, roşu, galben.
Descântecele, cele mai numeroase şi mai variate tematic, au ca scop final alungarea unor boli,
vindecarea. Altele pledează pentru obţinerea unor „privilegii”: fata să fie jucată în horă, să fie preţuită
şi iubită de toată lumea, să se căsătorească la vreme şi cu cine îi convine sau îi place etc. Sunt unele
descântece ce urmăresc un scop încă şi mai practic, imediat: câştigarea unui proces aflat pe rol ş.a.m.d.
Doi sunt, în principal, factorii esenţiali care au asigurat descântecului şi descântatului durata din
vremurile arhaice şi până astăzi, circulaţia sa neîntreruptă în toate mediile sociale, încrederea de
neînlăturat în „puterea” lui, în obţinerea rezultatului dorit: magia şi actul magic, practicat întotdeauna
şi peste tot, ca fundament al sentimentului religios propriu umanităţii şi încrederea nelimitată în forţa
Cuvântului, în capacitatea lui, de asemenea magico-religioasă, de a restabili ordinea şi echilibrul în
viaţa socială ori în cea a individului. Pentru ca descântecul şi descântatul să se împlinească, să-şi facă
efectul binefăcător trebuie neapărat ca cei doi participanţi – descântătoarea şi descântatul – să creadă
sincer şi întru totul în forţa şi în capacitatea extraordinară a actului ritual-ceremonial.
Descântecele sunt alcătuite din texte de dimensiuni diferite: de la 1 vers la 400. În general au o
structură comună, alcătuită din câteva episoade ce se succed într-o ordine oarecum logică: începe prin
a relata cum cel descântat s-a sculat dimineaţa bun-sănătos, cum a plecat de acasă, cum „la mijloc de
cale” s-a întâlnit cu fiinţele mitice care i-au inoculat boala, cum se plânge şi se vaită în gura mare, cum
cineva (adeseori Sfânta Maria) îl întreabă ce i s-a întâmplat. Acum are loc intervenţia fiinţei mitice
binevoitoare – în unele texte, ori cea a descântătoarei care roagă, ameninţă, blesteamă pe cei vinovaţi
de răul făcut. Se încheie cu o formulă aproape standard în care se consemnează vindecarea celui atins
de boală.
Când este vorba despre o durere uşoară, trecătoare, persoana în cauză îşi descântă singură. Dar
pentru toate celelalte categorii ale descântatului în fiecare colectivitate se află persoane specializate,
adevărate profesioniste, bune cunoscătoare ale repertoriului, înzestrate cu talent şi har, posesoare
desăvârşite ale unei tehnici dramatice şi actoriceşti ce impresionează. Impresionează deopotrivă pe cel
descântat sau pe intelectualul ce are privilegiul să asiste la un astfel de spectacol. Aceste profesioniste
au un statut special în cadrul grupului. Pe de o parte sunt solicitate şi se bucură de aprecierea şi
încrederea beneficiarilor serviciilor sale, pe de altă parte sunt privite cu teamă, cu frică chiar, fapt
pentru care sunt ocolite, luate în râs şi batjocură, trimise spre marginea spectrului social. Nici biserica
nu are un comportament mai „prietenos”. Ele, descântătoarele, fermecătoarele, vrăjitoarele, ştiu acest
lucru şi se comportă în consecinţă. Este, acest comportament, şi una dintre cauzele pentru care evită
43
sau refuză să conlucreze cu cercetătorii etnologi.
Descântatul ca fenomen şi formele sale concrete de expresie – descântecul, fermecele şi vrăjile
– prezintă un interes ştiinţific, cultural şi artistic major. Magia, mitologia, istoria limbii, lexicografia
îndeosebi, teoria literară sunt principalii şi cei mai avantajaţi beneficiari. este un personaj
mitic, „eroul” unui prezent în credinţe şi descântece. Preluat şi transpus în poezia cultă de
Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu, motivul Zburătorului capătă alte
valenţe, care nu se mai regăsesc în mitul folcloric, cunoaşte o rupere de nivel şi un salt remarcabil al
mesajului, al problematicii, o problematică de idei, oarecum abstractă. Aşa s-a născut şi s-a perpetuat
al Zburătorului. Exemplele de această natură s-ar putea înmulţi dar ceea ce am prezentat
deja credem că este suficient pentru a remarca încă o dată însemnătatea acestui atât de fascinant
subiect.
5. Literatura aforistică şi enigmatică
• Proverbul şi zicătoarea • Cimilitura sau ghicitoarea • Carte de înţelepciune şi norme de
comportament • Expresie concludentă a virtuţilor limbii române • Universal şi autohton.
Proverbele şi zicătorile, toate la un loc şi fiecare în parte, alcătuiesc cartea fundamentală a
înţelepciunii popoarelor lumii. Experienţa omenirii acumulată de-a lungul timpului, observaţiile atente
şi îndelungi asupra unor fapte şi evenimente repetabile, aprecierile şi recomandările în legătură cu
normele de comportament adecvate în cele mai diferite situaţii au fost concentrate în formulări
îndelung şi elegant şlefuite, concise, cristalizate, uşor de reţinut.
Proverbele exprimă, potrivit dicţionarelor, adevărul unei experienţe de viaţă sau învăţătură, sfat
al înţelepciunii practice, populare, comune unui grup social, adevăr expus printr-o formulare
metaforică concentrată şi sugestivă, uneori ritmică sau ritmată.
După origine avem proverbe cu circulaţie internaţională, universală şi proverbe de origine
neaoş românească. Cele din prima categorie au fost extrase şi puse în circuit, în principal, din
literatura religioasă, din Biblie în mod special. Cele formate pe teritoriul românesc îşi au reazemul în
baza etnografică autohtonă, în gândirea, în istoria şi viaţa social-economică a poporului nostru.
Proverbul, ca şi alte categorii etnofolclorice, se caracterizează printr-o bogăţie şi o diversitate
tematică şi formală remarcabilă: se estimează că repertoriul românesc este alcătuit din circa 4 000 de
tipuri, fiecare tip având, la rândul său, mai multe variante.
În forma lui clasică, normală, proverbul este alcătuit din două propoziţii logice, cu intenţia de a
semnala relaţia dintre ele: .
Sunt numeroase şi situaţiile când una dintre propoziţii devine eliptică ori este subînţeleasă:
= Cel care nu e chemat nu are scaun; =
După ce a trecut războiul mulţi viteji se arată etc. În sfârşit, nu în puţine cazuri ambele propoziţii sunt
eliptice, enunţându-se numai cele două aspecte, de obicei antitetice:
ş. a.
În procesul de circulaţie vom întâlni adesea un fenomen interesant: proverbe care devin zicători,
zicători care devin proverbe: - proverb,
– zicătoare.
despre oameni şi aspecte mai proeminente. Comentariul legendei se concentrează în jurul trăsăturilor
neobişnuite, cu vădită predilecţie pentru ciudăţeniile oferite de natură şi de viaţă. Ceea ce este banal,
cotidian intră în fluxul curent al vieţii, netrezind nici un fel de interes dincolo de consemnarea tacită a
faptului obişnuit, mereu identic cu el însuşi, în aceeaşi rubrică cenuşie a cotidianului. Mentalitatea
populară, mai cu seamă cea de grad arhaic, este orientată structural spre perceperea constantă a
realităţii, arătându-se deosebit de sensibilă la aspectele opuse, de obicei la cei doi poli care delimitează
gama realităţii. De aceea, orice aspect izbitor, neconform cu faptul zilnic, reţine dintr-o dată atenţia şi
se lasă speculat în ceea ce are el insolit. Legenda se rezumă, ca prim resort generator, pe curiozitatea
populară, tot atât de veche cât şi omul, avidă de a şti tot ceea ce se petrece în jur, cât ţine întinderea
cosmosului […]. Ca atare suma legendelor ar alcătui […] o enciclopedie a ştiinţei populare, aşa cum
s-a păstrat ea în circuitul oral până la consemnarea în scris de către diferiţi cărturari” (Ibidem, p. 47).
Aceasta este definiţia legendei, acestea sunt motivaţiile şi condiţiile de apariţie şi de proliferare,
acestea sunt, în ultimă instanţă, consecinţele.
Legendele nu au fost create şi nu au circulat numai în colectivităţile folclorice de tip tradiţional,
al celor rurale în speţă. Primele legende consemnate în scris, în operele cronicarilor, provin din
45
mediile curţii feudale sau ale lăcaşurilor religioase: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce sau
Dimitrie Cantemir. Legendele au circulat şi în mediile urbane sau ale târgurilor.
Procesul de creaţie al legendelor este un proces continuu. „Legendele – apelăm din nou la
părerea autorizată a lui Ovidiu Bîrlea – se nasc neîncetat, în felurite modalităţi, după gradul de
evoluţie a mentalităţii creatorului” (Ibidem, p. 51).
Potrivit modului de construire, legendele pot fi clasificate în următoarele tipuri compoziţionale:
a) se caracterizează printr-o „expunere nudă şi redusă a faptelor. Naraţiunea se
desfăşoară linear, pe mici etape, ca într-o dare de seamă cât de cât organizată. Explicaţia poate să
lipsească, interesul rezidând în miezul faptului expus, întrucât acesta ilustrează profilul unui personaj.
Cele mai multe legende istorice sunt structurate după acest tipar compoziţional” (Ibidem, p. 56).
b) „cuprinde legendele mai dezvoltate, deşi cele mai multe uniepisodice, în
care deznodământul catastrofal înscrie şi punctul culminant al naraţiunii. Acţiunea se desfăşoară lin,
linear, pentru ca dintr-o dată să intervină factorul, de obicei neprevăzut, care aduce cu sine
întreruperea firului. Când actantul calcă vreo prescriere a modului de comportare, finalul dramatic nu
mai constituie o surpriză, dimpotrivă, el este aşteptat ca o consecinţă firească. Naraţiunea e dispusă în
două unităţi inegale. Cea dintâi expune antecedentele, fiind o însăilare de aspecte obişnuite, cotidiene,
care au numai rolul de a pregăti finalul, de a-i arăta antecedentele spre a-l face cât mai plauzibil. Cea
de a doua, mai scurtă, începe cu devierea de la firul cotidian, fie prin încălcarea unei oprelişti etc., fie
prin apariţia neprevăzută a fiinţei malefice sau a vreunei catastrofe dezlănţuite de vreun demiurg drept
pedeapsă perpetuă, sau de alt opozant. Ea sfârşeşte prin a consemna ciudăţenia explicată de legendă:
«de atunci …»” (Ibidem, p. 58).
Ceea ce impresionează – şi pune în mare dificultate pe specialişti – este tematica atât de bogată,
de diversificată a legendelor. Potrivit celui mai bun cunoscător al acestei categorii a prozei populare,
Tony Brill (1910-1986), principalele tipuri tematice ale legendei sunt clasificate şi definite astfel:
1. – au în centrul atenţiei crearea şi organizarea lumii;
sărbători legate de alte zile precise, ca şi sărbătorirea unora dintre zilele săptămânii;
4. – categoria care a făcut obiectul unor discuţii aprinse şi
care erau cunoscute şi au circulat în mediile boiereşti şi la curtea voievodală. Unele dintre legende
au fost preluate şi prelucrate de Neculce din cronicile mai vechi ale ţării – din cronica lui Grigore
Ureche, de pildă –, altele au fost preluate din arhiva „vie”, din fondul cu circulaţie orală în vremea lui.
Majoritatea studiilor asupra legendelor lui Neculce au aparţinut istoricilor care, de fiecare
dată, au demonstrat că aceste legende au un temei istoric real, ce se regăseşte şi în documentele
oficiale, de diferite categorii. Legendele lui Neculce, unele dintre ele, au fost puse în valoare şi au
constituit punctul de pornire şi de reazem al unor scriitori din epoca modernă.
Legendele consemnate de Neculce au ieşit de mult din uz, din circulaţia orală. Înregistrările
ulterioare ale unora nu sunt altceva decât rezultatul difuzării lor insistente prin manualele şcolare,
calendare şi almanahuri, antologii.
46
Pentru folcloristică legendele lui Neculce au o importanţă capitală din punct de vedere
ştiinţific, şi anume:
1. este prima colecţie de legende, constituită ca atare, din cultura română;
2. prezintă o parte a repertoriului de asemenea produse care circulau în mediile boiereşti la
începutul veacului al XVIII-lea;
3. atestă existenţa unor fapte folclorice şi în aceste medii, ale ierarhiei din vârful piramidei
sociale, ceea ce dovedeşte că vreme îndelungată literatura populară, ca şi celelalte manifestări
aparţinătoare tuturor disciplinelor din familia ştiinţelor etnologice, alcătuiau un fond comun pentru
întreaga societate românească;
4. aduce argumente convingătoare asupra rolului de excepţie pe care îl poate avea un culegător,
un prelucrător înzestrat cu har, cu talent. Neculce a avut talent şi tocmai datorită ştiinţei lui de a
îmbrăca în forme de artă superioare sâmburele legendar, textele lui au avut ecoul pe care îl cunoaştem,
atât în epocă cât şi, mai ales, după aceea;
5. legendele consemnate de Neculce au ieşit de multă vreme din circulaţia orală, au dispărut ca
fenomen „viu”; au rămas în patrimoniul cultural naţional doar ca documente de epocă consemnate în
scris, conservate în această formă. Sunt, din acest punct de vedere, o contribuţie de excepţie la
cunoaşterea acelui segment pe care l-am numit istoria folclorului.
Cel de-al doilea exemplu se referă la un episod, şi el ieşit din rama întâmplărilor comune,
obişnuite, din viaţa tumultuoasă a ambiţioasei doamne Elisabeta, soţia lui Ieremia Movilă. Am
prezentat pe larg aceste „întâmplări”, inclusiv variantele consemnate în Moldova şi Ţara
Românească şi vestigiile târzii de la mănăstirea Suceviţa, într-un studiu amănunţit, recomandat în
bibliografia cursului.
II. BASMUL este definit ca o naraţiune pluriepisodică, al cărei protagonist este omul (de
obicei adolescent), ajutat de animale sau obiecte cu însuşiri miraculoase, care izbuteşte în cele din
urmă să fie răsplătit în chip maxim, acţiunea fiind verosimilă pentru o mentalitate de tip arhaic.
Definiţia trebuie nuanţată. Într-o categorie anume a basmului, ,
noastre în câteva dintre regiunile ţării. Funcţia cultică se bazează pe credinţa de nestrămutat a celor
mai vechi, dar şi a unora dintre contemporanii noştri, în puterea Cuvântului. Credinţa în puterea
cuvântului, în forţa lui benefică, pentru comparaţie, o întâlnim mult mai vizibil în descântece.
O dată cu evoluţia mentalităţii colective şi datorită uzului, credinţa în forţa cuvântului s-a
tocit, astfel că funcţia cultică a povestitului şi a poveştilor s-a diminuat dispărând până la urmă. A
fost înlocuită cu funcţia didactică, cu aceea de petrecere plăcută a timpului, cu aceea de distracţie şi,
mai apoi, cu funcţia estetică.
Încă o problemă interesantă care ar merita reţinută. Având o vechime respectabilă basmul mai
păstrează încă în alcătuirea sa urme ale unor credinţe, obiceiuri, mentalităţi arhaice. Procesul de
contemporaneizare, de punere a basmului în acord cu evoluţia mentalităţii este unul deja cunoscut,
caracteristic. Aşa se face că, cercetând basmul mai îndeaproape, putem reconstitui diferitele
structuri evolutive.
Pe măsură ce basmul a fost înregistrat şi publicat aria circulaţiei lui orale s-a restrâns. Acum
apare basmul auzit cândva şi „scris pentru a fi citit”. Urmează o nouă etapă, aceea a basmului cult.
Basmul cunoaşte trei tipuri principale: a) basmul fantastic; b) basmul nuvelistic; c) basmul
cu şi despre animale.
are o vechime apreciabilă. Este, totuşi, mai „recent” decât, spre exemplu,
basmele cu şi despre animale. Basmul fantastic s-a constituit ca gen într-o cultură mai evoluată,
preluând însă valori ale culturii primitive.
Elementul miraculos, factorul supranatural predomină.
Povestitorul beneficiază de o mare libertate de creaţie astfel că, respectând tiparele
tradiţionale prestabilite, operează o serie de modificări, modificări menite, în primul rând, să facă
basmul înţeles. Acele elemente de mentalitate străveche care nu mai sunt înţelese sunt eliminate.
47
Pentru a ţine treaz interesul ascultătorilor, povestitorii talentaţi „localizează” unele date,
modernizează anumite fapte şi întâmplări.
Basmul fantastic a exercitat o mare atracţie asupra ascultătorilor din toate mediile folclorice,
fapt ce explică, în bună parte, perenitatea lui, durata de viaţă întinsă pe atâtea milenii, până în zilele
noastre. Aceeaşi atracţie a exercitat-o şi asupra păturii intelectuale, fantasticul popular fiind gustat şi
apreciat aproape unanim. Apropierea scriitorilor de basmul fantastic este uşor de constatat.
În sfârşit, pe măsura evoluţiei mentalităţii şi a restrângerii oralităţii, basmul fantastic trece în cercul
de interes şi în repertoriul destinat copiilor.
nu este altceva decât rezultatul procesului de modernizare şi de
contemporaneizare a basmului fantastic. Elementul realist, punctat foarte puternic cu întâmplări mai
aproape de gradul de înţelegere al povestitorului şi al celor ce îl ascultă, devine preponderent.
Fără însă a renunţa în totalitate la factorul supranatural, la intervenţia forţelor miraculoase.
s-a bucurat de mai puţină atenţie din partea culegătorilor ceea ce
a făcut ca, la un moment dat, să se şi susţină că românii n-au cunoscut şi cultivat această categorie a
prozei populare.
Culegerile date la lumină în ultima vreme, ca şi publicarea unor înregistrări mai vechi arată că
basmele despre animale au avut şi, uneori, continuă să aibă o pondere însemnată în folclorul
românesc.
Basmul cu şi despre animale, ca specie narativă, este foarte vechi. Sursa lui tematică primară
o constituie străvechile mituri şi credinţe totemice ale triburilor de vânători.
Câteva observaţii cu caracter general asupra basmului:
1. basmul este structurat, din punctul de vedere al conţinutului, pe teme şi motive cu circulaţie
universală. Numai forma în care este îmbrăcată tema şi motivul este naţională, reprezintă
expresivitatea limbii române;
2. sunt totuşi şi câteva basme, foarte, foarte puţine, ce aparţin, prin tematică şi formă artistică,
numai românilor. Exemplul cel mai cunoscut este basmul
basme este evidentă, exemplu: Nicolae Filimon, Petre Ispirescu, Ion C. Măldărescu, Dumitru
Stăncescu, G. Dem. Teodorescu; urmează – Creangă, Slavici; metoda culegerii
basmelor „întocmai cum se zic” – Mihai Eminescu, Mihail Canianu; metoda culegerii prin mijloace
mecanice – Ovidiu Bîrlea, Mihail M. Robea, I. Oprişan;
6. exegeza basmului, relevarea virtuţilor sale artistice se face, de regulă, pe texte din categoria
celor auzite cândva şi scrise pentru a fi citite, Ispirescu în mod special. Dacă suntem folclorişti şi
dorim să respectăm toate rigorile ştiinţei normal ar fi ca, pentru analizele noastre, să apelăm la texte
din colecţiile ce publică materiale înregistrate cu mijloace mecanice moderne.
III. SNOAVA este expresia înţelepciunii practice a omului simplu, a modului în care el judecă
viaţa şi lumea înconjurătoare, o înţelepciune manifestată însă prin glumă, prin vorba de duh.
Tematica snoavelor este bogată şi variată – peste 3 000 de tipuri, apreciază Bîrlea.
Snoavele sunt naraţiuni scurte, în cuprinsul cărora dialogul apare frecvent, imprimându-le un
caracter dramatic.
Ciclul cel mai cunoscut – despre Păcală şi Tândală. Aici sunt vizibile straturile mentale.
Avem, de fapt, mai mulţi Păcală.
Snoava este deosebit de mobilă şi de dinamică. Se adaptează foarte uşor realităţii,
evenimentelor, stărilor sociale şi moravurilor contemporane. Un inventar al înregistrărilor din toate
timpurile poate da o imagine asupra mentalului colectiv în evoluţia sa.
48
Snoava cultivă, de regulă, un umor gros, şfichiuitor, neiertător. Umorul fin, elegant ambalat,
este propriu mediilor citadine şi literaturii de autor.
În multe cazuri snoavele au funcţia de a motiva şi explica unele proverbe şi zicători.
IV. POVESTIREA este naraţiunea despre fapte şi întâmplări contemporane. Ea aduce în scenă
întâmplări din viaţa povestitorului sau evenimente la care acesta a fost martor ocular ori despre care
a auzit de la alţii.
Povestirea răspunde nevoii elementare a omului din toate timpurile de a se descătuşa
sufleteşte de impresia puternică a celor întâmplate şi de a transmite o învăţătură. În unele cercetări
termenul este înlocuit cu cel de . Are foarte multe asemănări cu .
Subiectele predilecte sunt cele din viaţa de cazarmă, din război, din prizonierat. Apoi atât de
numeroasele întâmplări dramatice care intervin în viaţa unui om.
Sunt un material de valoare ştiinţifică excepţională pentru cunoaşterea şi studiul opiniei
povestitorilor în legătură cu tot ceea ce-i înconjoară.
Contemporan, în cazul nostru, nu înseamnă numai „din zilele noastre”. Aici sunt înseriate şi
întâmplări din secolii trecuţi consemnate în scris la vremea respectivă.
Tipurile prozei populare amintite nu se găsesc întotdeauna în realitatea etnofolclorică, în stare
„pură”, ideală. Fabulosul şi fantasticul migrează şi spre celelalte tipuri, după cum elementele luate
din realitatea concretă, imediată a povestitorului se deplasează spre basmul fantastic. Vom întâlni de
aceea aşa-numitele , basmul-legendă de pildă.
toate colecţiile, au făcut obiectul unor lucrări speciale, de mare întindere, în care au fost reunite
toate textele cunoscute – din periodice, din colecţii deja publicate, din arhivele de profil. Sunt încă
alte câteva subiecte care îşi aşteaptă cercetătorii competenţi şi dispuşi la un efort deloc neglijabil
pentru a fi puse în valoare la dimensiunea lor reală.
Însemnătatea acestei categorii este dată, în primul rând, de extraordinara circulaţie pe care a
cunoscut-o, la un moment dat, în toate straturile societăţii româneşti: balada se cânta la ospeţele
domneşti sau la cele boiereşti, se cânta în taberele militare în perioadele de răgaz sau la ospeţele
organizate după bătălii, se cânta la masa mare a nunţilor, inclusiv ale celor ţărăneşti, se cânta la
hanuri şi în alte locuri de popas, se cânta în oraşe şi în sate, la ocazii care presupuneau prezenţa
unor interpreţi cunoscători şi un grup, mai mare sau mai mic, de ascultători interesaţi, ei înşişi buni
cunoscători ai repertoriului.
Cel de-al doilea factor care marchează însemnătatea cântecului epic, poate la fel de important
ca primul, dacă nu chiar superior lui, îl constituie subiectul textelor din această categorie
caracterizat prin dinamism, fabulos, desfăşurare plină de neprevăzut, caracter eroic, mesaj ce trece
peste timpuri.
49
Cântecul epic se caracterizează printr-o bogăţie tematică şi o diversitate notabile: repertoriul
românesc al baladelor este alcătuit din circa 300 de tipuri, cunoscute şi înregistrate.
Cântecele epice, în majoritatea cazurilor, cunosc o rotunjire artistică de mare fineţe, multe
dintre ele constituindu-se în adevărate capodopere.
Modul de „zicere”, de interpretare al cântecului bătrânesc este unul specific, realmente
impresionant, cu o forţă de penetrare asupra ascultătorilor extraordinară. Cântecul epic, interpretat
de lăutari talentaţi, se „zice”, ceea ce înseamnă că unele pasaje sunt cântate, altele recitate. De aici o
alternanţă de ritm cu efecte asupra ascultătorului care are vreme să se ridice în sferele înalte ale
mesajului transmis de cântec, dar are şi răgazul necesar spre a se odihni, pentru a reintra, iarăşi, în
stare de extaz, de înălţare spirituală potrivit mesajului conţinut în „povestea” cântecului.
Din câte am văzut cântecul epic este prin excelenţă un , un cântec în care
relaţia interpret-ascultător funcţionează după reguli bine statornicite. Interpretul trebuie să aibă har,
să stăpânească ştiinţa „zicerii” cântecului bătrânesc şi, mai ales, să fie dotat cu acea tehnică
superioară a ştiinţei de a-şi face auditoriul nu doar să asculte, să asiste pasiv, ci să participe efectiv,
cu toată fiinţa sa la acest nemaipomenit spectacol al zicerii cântecului bătrânesc.
Funcţia multiplă a fenomenului este cea care dă întregul tablou al interpretării şi al receptării
baladei populare, al rolului lăutarului interpret, al participării celor ce-l ascultă. Prin această grilă ar
trebui – şi trebuie – să prezentăm cântecul epic, să-l analizăm, să-i relevăm virtuţile. Scos din acest
context, fără a se ţine seama de funcţiile pe care le-am amintit, textul baladei populare îşi pierde
tocmai ceea ce are mai important şi semnificativ, esenţa sa. Analizele de text, aşa cum este el
înregistrat şi publicat în colecţii, adică fără reproducerea încărcăturii emoţionale din timpul
performării fireşti, analizele de text deci devin mai puţin relevante. Facem analiza textului folcloric
ca poezie şi, pentru o asemenea operaţiune, apelăm şi folosim metodele şi instrumentele specifice
literaturii de autor. Literatura de autor este scrisă pentru a fi citită, în timp ce balada populară se
desfăşoară într-o ambianţă specifică, este sincretică, interpreţii şi ascultătorii, deşi au roluri bine
definite, se întâlnesc şi participă efectiv la realizarea actului artistic.
Din păcate, majoritatea studiilor asupra baladei populare sunt realizate doar prin analiza
textului ca text, cu toate neajunsurile ce le atrage după sine o astfel de procedură.
Ar mai fi de adăugat şi altceva. „Balada populară – consideră Ovidiu Bîrlea – este deci o
poveste versificată (şi cântată) despre figuri şi fapte de seamă din trecut, demne de a fi mereu
amintite, foarte probabil menite să explice nimbul strămoşilor veneraţi într-o epocă mai îndepărtată,
greu de precizat, iar în vremurile mai noi, cel puţin din feudalitate, pentru valoarea lor pilduitoare,
prin opunerea contrastantă a «celor buni» faţă de cei «răi şi cumpliţi»” (Ibidem. II. , p. 66). Balada
populară, potrivit unor specialişti, îşi are originea în cultul strămoşilor, performarea ei – periodică şi
repetată – fiind menită să aducă laudă celor de dinainte, să menţină şi să adâncească legăturile cu
cei în viaţă, cu ascultătorii. Strămoşii sunt pildă şi modele, sunt factor întăritor în toate împrejurările
vieţii şi în special în momentele grele, de încercare.
Repertoriul baladei populare, în care vom depista motive, teme şi personaje de circulaţie
universală sau locală, repertoriul baladei aşadar, însumat, va constitui ceea ce specialiştii numesc
„istoria populară”, alta decât istoria ştiinţifică. Istoria populară, ne asigură Ovidiu Bîrlea, „are la
bază jaloane mitice, întrucât acestea se vădesc a fi singurele compatibile cu memoria orală
colectivă” (Ibidem, p. 67).
a stârnit şi ea discuţii numeroase. Se apreciază că este ceva mai
„tânără” decât legenda sau basmul, dar suficient de în vârstă dacă ne gândim la cultul strămoşilor
sau la faptul că existenţa ei este atestată încă din antichitatea clasică greacă, mărturie în acest sens
stând unele referiri foarte clare din şi .
Pentru Europa şi, inclusiv, ţările române momentul de explozie şi înflorire al baladei este
datat în Evul Mediu timpuriu cu prelungiri până în secolul al XVIII-lea în Europa apuseană, până în
secolul al XX-lea în Europa răsăriteană.
Pentru a face oarecare ordine în materialul atât de bogat şi de divers, specialiştii au făcut
eforturi lăudabile pentru clasificarea cântecului epic. Ovidiu Bîrlea, de exemplu, care distinge trei
grupe mari, şi anume: a) balade fantastice; b) balade eroice şi c) balade nuvelistice, inclusiv
.
50
La rândul său, Al. I. Amzulescu, cercetător autorizat al cântecului bătrânesc, căruia i-a dedicat
aproape întreaga viaţă, propune o clasificare general acceptată şi anume:
A. , cu următoarele tipuri: 1. (Gerul, Sâla-Samodiva şi Dălea-
Damian, Scorpia, Trei fraţi cu nouă zmei, Iovan Iorgovan, Şarpele, Antofiţă a lui Vioară ş. c.);
2. ( – turci, tătari: cântecele despre Novăceşti, Doicin bolnavul, Marcu
Toma Alimoş, Mihu copilul, Iancu Jianu, Tunsul, Radu Anghel, Pintea viteazul ş. a.; :
Codreanul şi mocanul, Stan din Bărăgan, Dăian ş. a. m. d.); 3. (Ciobanul, Sora şi zmeii,
Voinicul rănit, Voica, Fata furată de zmei în şezătoare etc.); 2. (Tătarii şi robii,
Aguşiţă, Turc sărac ş. a.); 3. (Bujor, Costea haiducul, Haiducul Niţă etc.);
nefericiţi, Cucul şi Turturica, Iencea Sibiencea, Vălean, Milea ş. a.); (Nevasta vândută,
Soacra rea, Blestemul mamei etc.); 9. (Fata fugită, Sora otrăvind fratele ş. a.).
Tabloul tipologic alcătuit atât de migălos de Al. I. Amzulescu creionează foarte bine structura
tematică a baladei populare, atât de bogată şi de diversificată. Parcurgându-l cu atenţie vom observa
cu uşurinţă existenţa unor straturi succesive, unele cântece bătrâneşti, în special cele din categoria
fantastice, purtând pecetea unei vechimi apreciabile, altele cum sunt cele despre haiduci fiind ceva
mai apropiate de secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, chiar de prima jumătate a celui de-al XX-lea,
în unele cazuri.
Lucrurile se complică şi mai mult dacă avem în vedere un alt fenomen specific cântecului
epic, şi nu numai, şi anume acela al valorii funcţionale care, şi ea, cunoaşte treceri spectaculoase
dintr-o categorie în alta, ceea ce atrage după sine consecinţe de însemnătate ştiinţifică remarcabilă.
Aşa de pildă, ca să luăm câteva cazuri concrete. , ca şi de altfel, au fost
bocet, au fost colind de doliu, au fost cântec epic. Cele trei funcţii enumerate presupun, în mod
obligatoriu, condiţii speciale de interpretare şi de receptare, de ocazie de performare, de manifestare
concretă în mediile etnofolclorice. Să nu uităm, de asemenea, că cele trei categorii funcţionale
aparţin unor genuri şi specii literar-muzicale diferite, ceea ce, iarăşi, complică lucrurile, dar le fac
cu atât mai interesante. Sunt, de asemenea, cântece bătrâneşti sau chiar cântece lirice care parcurg
drumul invers: de la cântec la colindă. Şi, pentru a mai evidenţia încă o situaţie, este bine să
amintim şi faptul că unele cântece bătrâneşti, mai ales în faza lor de disoluţie, devin legende sau
povestiri după cum, iarăşi, sunt cazuri în care legenda sau povestirea stau la temeiul naşterii unor
cântece bătrâneşti. Ca să nu mai vorbim de faptul că, printre altele, balada îşi are
rădăcinile, punctul de pornire în setul atât de bogat al credinţelor şi actelor rituale săvârşite la
ridicarea unui edificiu.
Caracterul fluctuant al unor motive, cum le numea Ovid Densusianu, motivele călătoare în
terminologia curentă, contribuie într-o măsură deloc neglijabilă la închegarea structurii
compoziţionale a unor balade. Prezenţa acestor decupaje bine determinate, de sine stătătoare,
autonome, comune unor cântece bătrâneşti, colinde, basme, legende, cântece lirice, descântece chiar
ridică probleme de mare dificultate în aprecieri, în clasificarea unui text anume într-o categorie sau
alta. Pe de o parte, aceste motive au darul şi, mai ales, rolul de a fi liantul, de a asigura caracterul
unitar al fondului culturii tradiţionale, dincolo de departajările şi arondările pe clase, tipuri şi
categorii pe care le stabilesc specialiştii, într-un efort lăudabil de a crea premise optime studiului.
Discuţiile asupra baladei populare pot continua, subiectul fiind după cum s-a văzut deja
deosebit de generos şi, mai ales, de atractiv.
Ar fi de studiat, ca să dăm câteva posibile repere, dispunerea zonală, structura
compoziţională, elemente ce contribuie la realizarea, la rotunjirea artistică. Şi încă multe altele. Nu
ne va fi greu să facem toate aceste operaţiuni dacă aplicăm, corect şi în cunoştinţă de cauză,
51
principiile şi criteriile de analiză şi de prezentare pe care ni le pune la dispoziţie teoria literaturii.
Principiul de bază al analizei rămâne totuşi valoarea funcţională, modul concret şi complex de
manifestare.
Cântecul epic în versuri, balada populară, cântecul bătrânesc, cântecul din bătrâni sau
cântecul despre bătrâni constituie una dintre categoriile de preţ şi de mare însemnătate ale
patrimoniului etnologic românesc.
Ca şi celelalte fapte, categorii şi fenomene ale culturii tradiţionale, balada populară a fost
specifică şi a răspuns unui anume mental colectiv, a evoluat o dată cu modificările survenite în acest
mental şi în orizontul de aşteptare al grupurilor creatoare şi consumatoare. Schimbările de fond, de
esenţă, ce au intervenit în mentalitatea colectivă şi în orizontul de aşteptare al grupurilor folclorice,
au dus, cum era şi firesc, la o diminuare a practicării cântecului bătrânesc şi, în cele din urmă, la
abandonarea lui, la trecerea lui în patrimoniul documentar-istoric al culturii tradiţionale.
8. Lirica populară sau cântecul propriu-zis
• Prima şi cea mai veche formă de manifestare „artistică” a omului primitiv •
Categoria folclorică cu cel mai ridicat indice de frecvenţă • Un „cântec” al
tineretului • Tematica predilectă a cântecului liric.
Lirica ocupă un loc cu totul special, privilegiat, în folclorul românesc având câteva
caracteristici fundamentale care, în mod bine motivat, îi conferă acest statut de primă însemnătate.
Lirica, consideră cei mai autorizaţi dintre cercetători, este prima şi cea mai veche formă de
manifestare „artistică” a omului primitiv, aceea care, între altele, marchează momentul desprinderii
fiinţei umane de celelalte categorii de vieţuitoare. De aici începe totul şi se continuă în aceeaşi notă
până în zilele noastre.
Copleşit de forţele ce-l înconjurau, speriat şi temător în faţa dezlănţuirii lor, incapabil încă de
a înţelege şi de a se acomoda tuturor stihiilor, tulburat în faţa celor două momente de neexplicat –
naşterea şi moartea, apariţia şi dispariţia fiinţei umane, a celorlalte vieţuitoare – animale şi vegetale,
omul primitiv, ca şi cel modern într-o anume măsură, şi-a manifestat întreaga stare sufletească într-
un mod aparte, propriu, diferit de cel al altor fiinţe, dându-i expresie prin ceea ce mai târziu s-a
numit .
Lirica ocupă un loc privilegiat şi prin ceea ce am putea numi elementul de continuitate
neîntreruptă, de la formele primare ale bocetului sau ale strigătelor de spaimă, de frică şi de durere,
de satisfacţie şi de bucurie până la cele moderne, ale zilelor noastre, mult mai rafinate şi oarecum
specializate în funcţie de sentimentul pe care-l exprimă şi-l aduce la cunoştinţa publică.
Observăm astfel că, cel puţin într-o fază mai veche, lirica era o manifestare cu un caracter
colectiv, cel mai adesea integrată unor acte rituale. Abia mult mai târziu, o dată cu schimbările de
substanţă intervenite în mentalul de grup sau colectiv, dar şi a creaţiei de autor, lirica îşi
reformulează într-o oarecare măsură traseul mutând accentul către individ, devenind astfel
purtătoarea, mesagera stărilor sufleteşti ale unei persoane anume. Nu se merge totuşi atât de departe
ca în literatura scripturală. Vrând-nevrând şi lirica de factură folclorică trebuie să se supună legilor
proprii, definitorii, ale ansamblului culturii tradiţionale, să împărtăşească – şi să ilustreze în acelaşi
timp – cerinţele impuse de caracterele specifice ale folclorului.
Şi încă o observaţie de fond. Lirica domină întreg fenomenul etnofolcloric, lirismul fiind nota
specifică, prezent în toate categoriile literaturii populare, cu o pondere mai mare sau mai mică, dar
peste tot detectabilă. De aici şi existenţa acelor categorii intermediare de texte folclorice, aşezate la
graniţa şi în punctul de întâlnire al unor genuri şi specii. Motivele sau chiar textele numite „lirico-
epice”, de pildă, ilustrează argumentat şi convingător această realitate.
Atunci când am prezentat colindul, proza populară sau cântecul bătrânesc am remarcat, de
fiecare dată, bogăţia şi diversitatea lor tematică de excepţie. Şi nu am exagerat, argumentele
menţionate atunci fiind, după părerea noastră, mai mult decât convingătoare.
Vorbind despre sau , cum îl denumesc etnomuzicologii, ne
vedem puşi în situaţia de a atrage atenţia asupra faptului că această categorie folclorică depăşeşte cu
mult, sub aspectul tematic, atât proza cât şi epica în versuri. Cântecul liric ocupă „o poziţie centrală
ca funcţie şi bogăţie în repertoriul românesc”, constată Ovidiu Bîrlea.
Dar ce este cântecul liric? „[...] cântecul propriu-zis, observă Ovidiu Bîrlea, se delimitează
52
prin profilul său liric, chiar dacă parţial absoarbe şi elemente epice, şi prin faptul că nu e legat de
nici un prilej, putând fi debitat ori de câte ori interpretul simte nevoia descărcării prin cântec”. Iată
deci, deja marcate două dintre caracterele sale specifice: liricul dominant şi neatârnare de o ocazie
anume.
„Mărturiile despre locul central al cântecului liric în viaţa straturilor populare – constata
acelaşi emerit cercetător – evidenţiază perenitatea lui, dar şi caducitatea unei părţi a repertoriului
liric. Însoţind omul în experienţa lui de o viaţă, lirica se vădeşte seismograful cel mai fidel al
sufletului popular în confruntarea lui cu vicisitudinile cotidiene. Unele oglindesc întâmplări
momentane, locale, care nu pot depăşi cercul celor afectaţi, în opoziţie cu altele care exprimă stări
mai largi, sentimente încercate de mai mulţi chiar de-a lungul generaţiilor, acestea alcătuind ceea ce
s-ar putea numi stocul clasic al liricii populare” (Ovidiu Bîrlea, . II. Bucureşti,
prea mare în ansamblul liricii populare. L-am pus la începutul enumerării noastre pentru că textele
ce-i sunt rezervate atestă preţuirea creatorului popular pentru cântec, locul pe care acesta îl are în
viaţa sa spirituală, motivaţia ataşamentului mediilor folclorice pentru categoria în discuţie. Cântecul
despre cântec nu este un program teoretic, aşa cum întâlnim în cazul curentelor sau al modelor
literare unde se lansează celebrele „manifeste”. Cântecul despre cântec este, în primul rând, o
53
justificare a apelului la această expresie de manifestare, o motivaţie foarte limpede a însoţirii dintre
cântăreţ şi cântec, un argument convingător al locului şi rolului pe care cântecul îl are în trăirea
sufletească a interpretului şi, eventual, a ascultătorilor săi. Cântecul, prin însăşi existenţa lui,
acoperă toate palierele vieţii şi simţămintelor atât de diferite, de complexe, de cuprinzătoare sub
raportul tematic. Câteva fragmente antologice ne vor introduce mai temeinic în acest sanctuar:
Cu cât cânt, atâta sînt
Şi-mi mai trece de-un urât,
De câte-am tras pe pământ;
Cu cât cânt, cu-atâta las
Şi-mi mai trece de necaz
Şi-n lume de câte-am tras.
aprinse discuţii şi controverse. Unii cărturari „au încercat să delimiteze ca specie literară,
restrângând-o la poeziile de tonalitate tristă, deprimantă, cu irizări melancolice”, dar toată această
zbatere în vederea definirii doinei şi a specificului său s-a dovedit zadarnică. Textul literar, luat
singur în analiză, nu ajută la o astfel de definire, şi nici la o alta. În mediile folclorice, constată
Ovidiu Bîrlea, „ denumeşte specia muzicală care vehiculează de obicei textele lirice, având
însă o formă neregulată, bazată pe improvizaţie şi recitativ, în opoziţie cu cântecul regulat, perfect
strofic” (Ibidem, p. 168).
Constatăm încă o dată, legătura intimă dintre textul literar şi textul melodic, locul pe care
acesta din urmă îl joacă nu numai în clarificarea unor chestiuni teoretice, cum este cea a definirii
şi a delimitării ei de celelalte categorii şi specii ale cântecului liric. Textul melodic are un rol
Ce se înţelege prin , ce este în fapt ? Răspunsul este greu, dacă nu imposibil de dat.
Dorului i-a fost consacrată – începând de la Dimitrie Cantemir – o literatură de specialitate bogată.
Câte studii, atâtea răspunsuri, atâtea interpretări diferite. Într-un singur punct părerile exprimate
până acum concordă unanim: termenul românesc este intraductibil. , încearcă Ovidiu Bîrlea o
definiţie, este „o comuniune spirituală cu ceea ce are preţ deosebit şi atracţie indestructibilă”
(Ibidem, p. 191). Dorul deţine un loc foarte important în lirica populară, dar îl vom întâlni, în
diversele lui ipostaze, şi în cântecele funebre, şi în cele din repertoriul ceremonial al nunţii. Până şi
în basme, cum ar fi, de pildă, al lui Ispirescu.
Dorul, s-a spus, ocupă locul central în lirica de dragoste. Dar, am adăuga noi, nu numai în
această categorie tematică, ci şi în toate celelalte este la fel de prezent. Distincţia făcută de unii
specialişti între şi , între cântecele de dor şi cântecele de jale este artificială, forţată chiar.
ca sentiment, ca stare sufletească nu este altceva decât o altă ipostază a , una dintre ele,
sau, iarăşi dacă vrem, cântecul de străinătate. Aceste două mari categorii tematice sunt atât de
bogate şi, mai ales, atât de nuanţate şi de diversificate în aria lor de cuprindere încât pot, cu rare
excepţii, să îşi asocieze, să îşi asume aproape întreaga lirică populară. Ar mai fi de adăugat – şi de
atras atenţia – şi asupra faptului că cele două categorii tematice despre care discutăm, cântecul de
dragoste şi cântecul de înstrăinare, vor fi întâlnite nu numai în cântecul propriu-zis, ci şi în poezia şi
în cântecul altor mari categorii ale folclorului, cum ar fi nunta, de pildă. , atât de
frecvent în toate zonele ţării, are ca notă dominantă sentimentul de despărţire, de înstrăinare, de
regret pentru viaţa dusă până atunci de mireasă, de nelinişte, de teamă pentru eventualele greutăţi şi,
mai ales, pentru surprizele ce o aşteaptă în necunoscutul către care porneşte, acela de femeie
căsătorită care urmează să intre într-o nouă familie. Exemplele de acest fel pot fi extinse şi la alte
categorii, mai ales dacă avem în vedere categoria de texte pe care specialiştii o numesc .
Dar să revenim la tematica liricii populare, atât de bogată, şi să încercăm o schiţare a celor
mai importante.
, cântecele de dragoste şi de dor alcătuiesc grupa cea mai mare deţinând mai
mult de jumătate din întreg repertoriul naţional. Nu este vorba numai de latura cantitativă sau de
indicele de frecvenţă, ci şi de calitatea artistică a textelor, multe dintre ele demne de a figura în cele
mai exigente antologii de poezie lirică.
O notă particulară în interiorul grupei cântecelor de dragoste şi de dor o aduce ,
blestem pe care îl vom reîntâlni şi în cântecul epic, şi în basm şi, mai ales, în descântece. Blestemul
este unul dintre subiectele de mare interes, ştiinţific şi cultural-artistic, asupra căruia specialiştii ar
trebui să-şi îndrepte cu precădere atenţia.
alcătuiesc, potrivit opiniei lui Ovidiu Bîrlea, a doua categorie a liricii
populare. Cele mai multe au ca subiect soarta grea a tinerei neveste în casa socrilor.
Le urmează , mai puţine ca frecvenţă, dar ilustrative pentru concepţia
generală a mediilor folclorice asupra destinului implacabil. Este categoria de cântece cea mai
atractivă pentru speculaţii filosofice, dar şi pentru atingerea unor forme superioare de artă.
Grupa are şi ea un anumit indice de frecvenţă, dar şi un pronunţat caracter
caracter istoric, circulaţia lor restrângându-se o dată cu dispariţia fenomenului haiduciei propriu-
zise.
Specialiştii constată şi susţin existenţa unei bogate grupe tematice, şi anume aceea a
, cum ar fi, de pildă,
.
55
vehiculate în cadrul strigăturilor de joc.
Să mai amintim, doar în trecere, , unde ne vom
întâlni foarte des cu una dintre cele mai interesante păsări – , dar şi cu motivul celebru din
BIBLIOGRAFIE
Alexandru DOBRE, ,
Bucureşti, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Institutul de Istorie şi Teorie Literară
„G. Călinescu”, 2004;
Alexandru DOBRE, , Bucureşti, Academia Română. Fundaţia Naţională
*
Valer BUTURĂ, . Cultura materială, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978;
Teofil Teaha, Ioan Şerb, Ioan Ilişiu. Text stabilit de Teofil Teaha, Bucureşti, Editura „Grai şi Suflet - Cultura
Naţională”, 1995;
Tudor PAMFILE, . Studiu etnografic. Ediţie şi introducere de Iordan Datcu,
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Academia Română. Institutul de Istorie şi Teorie Literară
„G. Călinescu”, 2001;
Alexandru DOBRE, , Bucureşti, Academia
Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G.
Călinescu”, 2002;
Colecţii de texte, poetice şi în proză, dramatice, fără de a căror consultare nu vom înţelege nimic.
56