• Secolul I - Primul dispozitiv care poate fi asimilat unei turbine cu abur este eolipila lui Heron din

Alexandria, în Egipt.[1][2][3][4] Aburul se forma în cazanul de jos, urca prin interiorul țevilor de
susținere a sferei și se destindea în niște ștuțuri fixate pe ea. Reacțiunea creată de jeturile de
abur puneau în mișcare sfera.
• 1551 - Taqi al-Din din Egiptul otoman descrie un dispozitiv de învârtit o frigare.[5]

Dispozitivul lui Giovanni Branca, considerat prima turbină cu abur cu acțiune.

Stampă din 1629.

• 1629 - Italianul Giovanni Branca descrie o turbină acționată de abur. Aburul destins într-o țeavă
(„paiul” din gura statuetei) lovea paletele punând în mișcare discul. Este considerată prima
turbină cu acțiune.
• 1883 - Inginerul suedez Gustaf de Laval inventează ajutajul care-i poartă numele, cu care obține
viteze supersonice ale aburului. Cu ajutorul acestui tip de ajutaj realizează o turbină cu acțiune cu
o singură treaptă.[1][7] În ajutaj aburul se destindea complet, înainte de a intra în palete, ca
urmare carcasa turbinei nu era sub presiune, rezultând turbine simple, ieftine și care puteau
folosi abur de presiune relativ înaltă.
• 1884 - Englezul Charles Parsons construiește și brevetează prima turbină cu reacțiune
multietajată (cu mai multe trepte), asemănătoare cu cele din zilele noastre.[8] Ea antrena un
dinam și livra o putere de 7,5 kW. Brevetul este preluat de americanul George Westinghouse,
care construiește turbine mult mai mari. Încă în timpul vieții lui Parsons s-au atins puteri de
10.000 de ori mai mari decât puterea primei sale turbine.
• 1896 - Americanul Charles Curtis realizează prima turbină cu acțiune multietajată cu trepte de
viteză (roata Curtis).[8]
• 1896 - Francezul Auguste Rateau brevetează prima turbină cu acțiune multietajată cu trepte de
presiune,[8] urmare a punerii la punct a teoriei turbinelor cu abur. Construcția propriu-zisă a
acestor turbine, destinate industriei miniere este finalizată în anul 1902.[9] Aceste turbine cu
acțiune sunt prototipurile marilor turbine cu acțiune de astăzi.

1897 - Sir Charles Algernon Parsons face o demonstrație foarte spectaculoasă când, la parada organizată
cu ocazia jubileului Reginei Victoria, iahtul său, Turbinia, propulsat de turbine cu abur cu puterea de 1500
kW a apărut în mod neașteptat și a defilat cu viteza de 64 km/h, uimind asistența. [10]

• 1903 - Slovacul Aurel Stodola, profesor la ETH Zürich scrie tratatul Die Dampfturbinen (Turbinele
cu abur), un manual de referință pentru generațiile viitoare, valabil și astăzi. [11]
• 1912 - Suedezii Fredrik și Birger Ljungström realizează prima turbină multietajată radială, fără
stator (turbina cu reacțiune totală).[12]

Principiul de funcționare[modificare | modificare sursă]

Turbină monoetajată. Componente: Camera de admisie a aburului (gri), ajutajele (bej), paletele (portocaliu), discul și
arborele (verde).

Aburul, cu presiune și temperatură ridicată este destins în paletele statorului, numite și ajutaje, până la o
presiune mai mică. Energia aburului, caracterizată prin entalpie este transformată în energie cinetică.
Aburului cu viteză mare i se schimbă direcția de curgere cu ajutorul unor palete, rezultând o forță care
acționează asupra paletelor, forță care creează un moment asupra rotorului. Acesta se rotește cu o
anumită viteză unghiulară, livrând la cuplă putere sub formă de lucru mecanic în unitatea de timp

• viteza la care este accelerat aburul prin destindere este:

o {\displaystyle c_{1}={\sqrt {2\,h_{t}}} (m/s)

 o unde ht este căderea (diferența) totală de entalpie, exprimată în (kJ/kg) într-o
transformare izoentropică pornind din starea inițială a aburului și până la presiunea
finală;

• viteza tangențială a paletelor (adică în direcția în care ele se mișcă momentan) este:

o {\displaystyle u=\pi \,D\,n}

o unde D este diametrul mediu al rotorului în dreptul paletelor, în (m), iar n este turația
rotorului, în (rot/s);

• randamentul la palete maxim se obține la un raport x1 = u/c1 de 0,5 pentru turbinele cu acțiune și
de 1,0 pentru turbinele cu reacțiune;

rezultă că la o anumită cădere de entalpie disponibilă, trebuie realizat un anumit produs D n. La căderi de
entalpie mari, care asigură randamente termice mari ale ciclului, rezultă sau diametre, sau turații prea
mari. După modul cum s-a rezolvat această problemă au apărut diverse soluții tehnice, care duc la
clasificarea turbinelor după cum urmează.