Motorul cu

abur

Motorul cu abur este un motor cu

ardere externă care produce lucru
mecanic utilizând energia termică a
aburului. Aburul este produs sub presiune
într-un generator de abur, prin fierbere, şi
se destinde într-un agregat cu cilindri în
care presiunea aburului produce lucru
mecanic deplasând liniar un piston,
mişcare care de cele mai multe ori este
transformată în mişcare de rotaţie cu
ajutorul unui mecanism bielă-manivelă.
Căldura necesară producerii aburului se
obţine prin arderea unui combustibil sau
prin fisiune nucleară.
Istoria motorului cu aburi începe în secolul I î.Hr. când matematicianul grec Heron din
Alexandria a descris eolipila, primul motor cu abur rudimentar. În următoarele secole cele
câteva motoare cu abur cunoscute erau, asemenea eolipilei, doar dispozitive experimentale
folosite de inventatori pentru a demonstra proprietăţile aburului. O turbină cu abur
rudimentară a fost descrisă de Taqi al-Din în anul 1551 şi de Giovanni Branca în anul 1629.
Jeronimo de Ayanz y Beaumont a primit, în 1606, brevete pentru 50 de invenţii
propulsate de abur, inclusiv o pompă pentru desecarea minelor inundate. Denis Papin, un
refugiat hughenot, a realizat lucrări folositoare la digestorul cu abur în 1679 şi a folosit pentru
prima dată un piston pentru a ridica greutăţi în anul 1690.
Primul dispozitiv comercial propulsat de puterea aburului a fost o pompă de apă
dezvoltată de Thomas Savery în anul 1698. Acesta a folosit un sistem de vidare pentru a ridica
apa din pământ, apoi a folosit presiunea aburului pentru a o ridica şi mai sus. Motoarele mici
erau eficiente, dar modelele mai mari erau problematice, acestea dovedind că aveau o înălţime
de ridicare limitată şi erau predispuse la explozii ale boilerelor. Au fost folosite în câteva mine,
staţii de forare şi pentru a propulsa roţile de apă folosite la maşinăriile de textile. O proprietate
atractivă a motorului lui Savery a fost costul scăzut. Au continuat să fie produse până la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, un asemenea motor fiind încă operaţional în anul 1820.
Primul motor comercial care a avut succes, în sensul că putea genera putere şi o
transmitea unei maşini, a fost motorul atmosferic inventat de către Thomas Newcomen în jurul
anului 1712.
Inventatorul s-a folosit de tehnologiile descoperite de Savery şi Papin, dar motorul său
era oarecum ineficient, iar în multe cazuri a fost folosit doar pentru pomparea apei. Motorul
funcţiona prin crearea unui vid parţial prin condensarea aburului sub un piston dintr-un
cilindru. A fost folosit la drenarea apei din mine la adâncimi care până atunci erau imposibile şi
la furnizarea apei pentru propulsarea roţilor de apă din fabrici, iar apa ce trecea de roată
ajungea într-un rezervor de unde îşi relua ciclul.
În anul 1720 Jacob Leopold a descris un motor cu abur de mare presiune cu doi cilindri. Invenţia
a fost publicată în lucrarea sa ''Theatri Machinarum Hydraulicarum''. Motorul folosea două
pistoane de plumb care
furnizau o mişcare continuă la o
pompă de apă. Fiecare piston
era ridicat de presiunea
aburului şi se întorcea la poziţia
iniţială prin forţa gravitaţională.
Cele două pistoane foloseau o
valvă rotativă comună
conectată direct la un boiler cu
abur.

Următorul pas major s-a produs atunci când James Watt a

dezvoltat (între anii 1763 — 1775) o versiune îmbunătăţită a motorului lui Newcomen,
adăugându-i un condensator separat.
Primele motoare ale lui Boulton şi Watt foloseau pe jumătate din cărbunele pe care le folosea
versiunea îmbunătăţită a lui John Smeaton. Watt a continuat să-şi îmbunătăţească motorul,
modificându-l pentru a furniza o mişcare rotativă adecvată pentru propulsarea maşinăriilor din
fabrici. Acest lucru a permis ca fabricile să poată fi construite departe de râuri şi a accelerat
ritmul Revoluţiei Industriale.

În jurul anului 1800 Richard Trevithick şi, independent, Oliver Evans în 1801, au introdus
motoare ce foloseau abur la presiuni mari. Trevithick şi-a obţinut patentul în anul 1802. Aceste
motoare erau mult mai puternice decât motoarele anterioare cu cilindri şi puteau fi realizate
îndeajuns de mici pentru aplicaţii de transport. Din acel moment dezvoltările şi îmbunătăţirile
tehnologice în tehnicile de fabricare au rezultat în proiectarea unor motoare mai eficiente care
puteau fi mai mici, mai rapide sau mai puternice, depinzând de aplicaţia dorită.
Motorul cu aburi a devenit foarte răspândit înainte de
invenţia motorului electric sau a motorului cu combustie
internă, fiind folosit în diferite aplicaţii: în fabrici, în
construcţii, în transport (locomotivele cu abur), în
transportul marin (motoarele navelor) şi în producerea
curentului electric (astăzi o mare parte a energiei electrice
este produsă de turbinele cu abur).

Deşi motoarele cu aburi nu mai sunt la fel de răspândite

pentru uzul comercial, câteva companii încă exploatează şi
experimentează potenţialul unui astfel de motor, ca o
alternativă la motoarele cu combustie internă. Compania
Energiprojekt AB din Suedia a realizat progrese în folosirea
materialelor moderne pentru valorificarea puterii aburului.
Eficienţa motorului cu abur a celor de la Energiprojekt a
depăşit cu 27-30% eficienta motoarelor cu
presiune mare. Motorul suedezilor este un motor
în cinci cilindri, într-un singur pas, cu abur
superîncălzit, ce consumă aproximativ 4 kg de
abur/kWh.