Ambalarea si etichetarea moderna a marfurilor alimentare

Vizite: ? Nota: ?

z4l11ln

6.1 Ambalajul -; factor al calitatii si competitivitatii alimentelor procesate

Dezvoltarea si perfectionarea activitatii in domeniul tehnicii si economiei ambalajelor se impune astazi

ca o necesitate obiectiva datorita dezvoltarii si diversificarii productiei si a consumului de bunuri, sporirii
participarii la schimburile internationale, introducerii pe scara tot mai larga a cuceririlor tehnico-
stiintifice contemporane, precum si promovarii formelor rapide si eficiente de servire in comert.

Ambalajele sunt considerate astazi un element de strategie a intreprinderii in comercializarea

produselor sale, drept pentru care, scopul conducerii in procesul de ambalare este acela de a dirija
activitatea in sensul obtinerii unor ambalaje cat mai corespunzatoare pentru fiecare din produsele ce se
intentioneaza a se comercializa.

Pentru ca un ambalaj sa fie corespunzator, el trebuie sa indeplineasca o serie d e conditii indispensabile

promovarii cu succes a unui produs ambalat pe piata, conditii care presupun performante, atat sub
aspect obiectiv, material (protectie fizico- mecanica, chimica), cat si sub aspect subiectiv, legat de
motivatia cumparatorilor, de preferintele lor.

Pe langa faptul ca indeplineste functia de protectie si conservare, ambalajul usureaza manipularea,

transportul, depozitarea si desfacerea produselor, precum si promovarea vanzarilor.

In acelasi timp, ambalajul constituie un important element economic, cu implicatii profunde asupra
folosirii rationale si eficiente a resurselor de materii prime si materiale in sfera productiei si circulatiei
bunurilor.

Problemele de ambalare sunt deosebit de complexe datorita diversificarii materialelor folosite, varietatii
produselor ce trebuie ambalate, multimii metodelor si masinilor de ambalare si de confectionare a
ambalajelor, numarului mare al accesoriilor de protectie si prezentare si diversitatii conditiilor de
transport.

Ambalajele au o contributie foarte importanta datorita faptului ca procesul de productie si de circulatie

se considera incheiat in momentul in care marfurile s-au realizat ca valoare de schimb si s au verificat ca
valoare de intrebuintare.

Ambalarea produselor constituie, alaturi de procesul de transport si de depozitare, o conditie prealabila

a realizarii actelor de vanzare -;cumparare a marfurilor. Procedeul ambalarii prezinta implicatii
complexe, care incep cu productia, deoarece ambalarea este o faza intrinseca a p rocesului de productie
si continua pana la procesul de consum, care are loc la beneficiar.
Pe parcursul procesului complex: productie -;circulatie -;consum, produsul alimentar poate fi supus
actiunii unor factori interni si externi, a caror prezenta genereaza uzura fizica si morala.

„Uzura fizica” a marfurilor se refera la degradarea marfu rilor ca urmare a actiunii factorilor fizici,
chimici, biologici etc. In ceea ce priveste „uzura morala”, aceasta se refera la scaderea interesului
consumatorilor, ceea ce duce la incetinirea pro cesului de vanzare. Sub acest aspect, ambalajul
reprezinta unul dintre factorii care au menirea de a crea conditii in ceea ce priveste franarea uzurii fizice,
dar si a celei morale. Temeinicia acestei afirmatii este justificata si de faptul ca ponderea alimentelor
care se ambaleaza a crescut continuu si are tendinta sa se extinda din ce in ce mai mult pe masura
dezvoltarii cercetarilor tehnico -;stiintifice in acest domeniu. Preambalarea alimentelor a devenit o
necesitate sociala tot mai evidenta a societatii moderne, alimentatia oamenilor ajungand sa depinda
aproape exclusiv de hrana preparata partial sau integral de o industrie consacrata acestui scop1.

Ambalajul trebuie sa reduca la minimum posibil pagubele provenite din riscurile de manipulare,
incarcare, descarcare, transport, depozitare, distributie sau cauzate de factorii climatici, chimici, fizici,
biologici etc.

Alaturi de caracteristicile functionale, care asigura pastrarea calitativa si cantitativa a produselor,

ambalajul trebuie sa corespunda si din punct de vedere economic.

Cele supradimensionate, grele, cu consum mare d e material si manopera, cu finisaje pretentioase si

costisitoare, de constructie complicata si care nu contribuie la imbunatatirea protectiei continutului sau
la inlesnirea manipularii sau distributiei, trebuie excluse.

Sub aspect economic, ambalajul poate fi apreciat ca un produs finit oarecare, cu o anumita destinatie, in
care s-au investit importante cheltuieli materiale si de productie.

In concluzie, un ambalaj ideal trebuie sa protejeze bine produsul, sa fie usor si ieftin, iar caracteristicile
sale tehnice trebuie sa faciliteze operatiile de manipulare, transport si stocare si totodata sa reprezinte,
prin modul in care este conceput, un instrument eficient de marketing.

Pentru a raspunde acestor exigente, proiectarea ambalajelor produselor alimentare tr ebuie sa

urmareasca:

• Conservarea si pastrarea intacta a calitatii produselor contra actiunii factorilor interni si externi.
Aceasta se refera la conservarea calitatii produsului alimentar prin protectia lui

impotriva factorilor externi ai mediului: umiditate relativa a aerului, particule de praf, radiatii
ultraviolete, microorganisme, temperatura, socuri mecanice etc. Care, pe langa actiunea lor directa, pot
crea conditii favorabile si pentru actiunea unor factori interni in masa produsului. Materialul din care se
realizeaza ambalajul, sistemul si forma constructiva pot determina efecte diferite de la o grup a la alta
de marfuri alimentare. De aceea, pastrarea intacta a calitatii marfii presupune compatibilitate intre
produs si ambalaj (ambalajul sa nu influenteze negativ produsul in urma unor reactii chimice);

• Rationalizarea procesului de manipulare, depozitare, transport si distributie, avand in vedere numarul

mare de operatiuni de manipulare la care sunt supuse marfurile si ambalajele lor pe parcursul circuitului
lor logistic;

• Promovarea desfacerii produselor pe piata. Pentru indeplinirea cu succes a acestei functii, ambalajul
trebuie sa atraga atentia cumparatorului prin forma, culoare si grafica adecvata, sa fie usor de
recunoscut, sa sugereze o idee precisa despre produs. De asemenea, preambalarea marfurilor
alimentare trebuie sa tina cont de necesitatea dozarii alimentelor in unitati de masa sau de volum
vandabile, de exigentele ridicate de consumatori fata de comoditatea in manipulare si utilizare, precum
si fata de nevoia de informare a acestora asupra functionalitatii si conditiilor de pastrare a produselor.

Caracteristicile estetice ale ambalajelor au o mare importanta in actul de vanzare; ele trebuie sa-i
convinga pe consumatori de calitatea produselor. Forma de p rezentare conteaza aproape in aceeasi
masura ca si produsul in sine. De aceea, ambalajul trebuie sa cr eeze imaginea calitatii produsului
conferita de soliditate, greutate redusa, durabilitate si eficienta in utilizare, iar conceptia estetica de
ansamblu sa promoveze produsul, sa puna in valoare marca, sa permita o rapida si corecta citire, fara sa
dea nastere la confuzii.

Conjunctura actuala a influentat si tendintele in dezvoltarea ambalajelor.

Astfel, se tinde spre simplificarea acestor a si ameliorarea calitatii, determinate de criza de materii
prime, energie si materiale, de problemele ecologice si exigentele consumatorilor. In general, se
apreciaza ca trebuie creat un astfel de ambalaj pentru produsul alimentar care sa permita

indeplinirea in cele mai bune conditii a tuturor functiilor sale. Specialistii in domeniu combat ideea unei
economii pe seama ambalajelor, atunci cand functiile de protectie, de rationalizare, de promovare si
estetice nu pot fi indeplinite in mod corespunzator.

In tarile dezvoltate, cu traditie indelungata in producerea ambalajelor, ambalajul este considerat ca o

parte integranta a produselor de inalta calitate. Consumatorii sunt dispusi sa plateasca mai mult pentru
a avea un produs mai bun, pentru un asemenea produs, modul de ambalare, ambalajul in sine, avand o
importanta deosebita. De altfel, in costul produsului ambalat, costul ambalajului variaza de la mai putin
de 5% din valoarea produsului pana la 6…10% sau chiar

15% din acesta. Exceptie fac produsele de lux, la care costul ambalajului se poate ridica la

30…50% din costul produsului. Realizarea unui ambalaj presupune efectuarea unor cheltuieli directe (p
roiectare, crearea functiilor estetice, materiale, manopera si utilaje), cat si cheltuieli indirecte (tr
ansport, manipulare, depozitare). Ca in orice alta activitate, si in fabricarea ambalajelor se urmareste
obtinerea unei eficiente tehnice, economice si sociale cat mai ridicate, mai ales in conditiile in care
ambalajul a devenit el insusi un produs ca atare.

Schimbarile in structurile de distributie, dezvoltarea autoservirii, deplasarea catre zonele periferice ale
oraselor, logistica informatiei au ajutat nu numai la imbunatatirea functiei tehnologice a ambalajului, dar
au intarit functiile comerciale si de marketing.

Ambalajul si-a dezvoltat propria retorica, multiplicand semnele de recunoastere pentru a convinge
consumatorul intr-un timp extrem de scurt ca produsul respectiv este mai bun decat cel al concurentei.

Principalele dezvoltari ale ambalajului (atractivitatea si diversitatea prezentarii,

imbunatatirea conditiilor de depozitare si usurinta manipularii, mai buna informare a consumatorului)

au constituit motorul dezvoltarii materialelor si proceselo r de ambalare.

O succinta abordare a celor mai raspandite tehnici si metode de ambalare a produselor alimentare se
prezinta astfel:
• ambalarea colectiva (gruparea mai multor unitati de produs intr-un singur ambalaj). Se aplica pe scar a
larga „fardelarea” pentru obtinerea unor pachete paralelipipedice paletizate de malai, zahar, f aina, or
ez etc.;

• ambalarea portionata (cantitatea de produs se stabileste pentru o singura folosire). Se pot ambala
astfel: produsele neperisabile (zahar, biscuiti, cafea, sare) pentru care se impune pastrarea gustului si
aromei si protectie impotriva umiditatii si aerului, precum si produsele perisabile (unt, branzeturi
fermentate);

• ambalarea in recipiente (sticle pentru lichide alimentare, cutii din hartie si carton sau din materiale
complexe pentru fluide si semifluide);

• ambalarea tip aerosol (ambalarea sub presiune a produselor). Utilizarea aerosolilor in domeniul
alimentar este de data mai recenta, fiind preconizata pentru substante aromatizante, creme, inghetata,
sosuri, maioneze, branzeturi topite, mustar etc.;

• ambalarea sub vid (eliminarea aerului din ambalajul impermeabil la gaz in care s-a plasat produsul). Se
urmareste suprimarea oxigenului pentru produse sensibile la actiunea acestuia: carne, branzeturi,
mezeluri, vanat, pasari etc.;

• ambalarea in atmosfera controlata (inchiderea produsului intr-un ambalaj impermeabil la gaz in care
gazele de referinta si vaporii de apa au suferit modificari si sunt controlate selectiv). Procedeul este mai
putin intalnit in practica comerciala;

• ambalarea in atmosfera modificata (inchiderea produsului intr-un ambalaj in care atmosfera din
interior este modificata). Atmosfera modificata utilizeaza azotul, dioxidul de carbon sau oxigenul, iar
alegerea gazului protector depinde de natura produsului si de posibilele deteriorari ale acestuia. Se
foloseste mai ales pentru produse sub forma de bucati, pulberi, granule (condimente, supe in pulberi,
ceai, lapte praf, alimente pulverulente pentru sugari, produse refrigerate). Desi oxigenul este evitat in
procesul ambalarii, poate fi utilizat drept component in amestecul gazos (de ex emplu, la ambalarea
carnii are rolul de a mentine culoarea rosie specifica si de a evita aparitia germenilor patogeni anaerobi).

• ambalarea in pelicula aderenta (aplicarea pe suprafata produselor, prin pulverizare, a acetogliceridelor

sau emulsiilor de adezivi ce formeaza dupa uscare un str at aderent, rezistent si impermeabil). Se aplica
in domeniul alimentar pentru branzeturi.

• ambalarea aseptica (introducerea unui produs sterilizat destinat comercializarii intr-un ambalaj
sterilizat, in conditii aseptice). Ambalarea aseptica a produselor alimentare este o tehnologie ce
garanteaza securitatea microbiologica a alimentelor, fara ca acestea sa-si piarda calitatile nutritive si
organoleptice. Pot fi ambalate aseptic produse lichide, vascoase, pulverulente sau solide: lactate,
semipreparate culinare, bauturi, sucuri, diferite mancaruri (indeosebi pentru copii), precum si alte
produse care impun conditii igienice deosebite pentru un timp de pastrare indelungat.

• ambalarea in folii contractibile (foliile contractibile „imbraca” produsele solide de forma regulata sau
neregulata, individuale sau in grupuri, ce pot fi manipulate ca o singura unitate, prin asezarea pe o placa
suport). Este o metoda de larga utilizare si cu un ritm de dezvoltare rapid. Ca varianta, ambalarea tip
„Skin” este un pro cedeu de ambalare sub vid, ce urmareste obtinerea unei permeabilitati ridicate fata
de oxigen
(ceea ce permite, de exemplu, pastrarea aspectului carnii prin formarea oximioglobinei), precum si o
mai buna prezentare a produselor;

• ambalarea in folii extensibile (foliile contractibile sunt concurate de foliile extensibile care pot indeplini
aceleasi functii, fara a fi necesara tr ecerea produselor ambalate in folii, prin tunele de contr actie). In
unele tari, se r ealizeaza in mod curent preambalarea unor produse alimentare ca: branzeturi, carne si
preparate din carne, legume si fructe, pasari taiate, in astfel de folii.

In ceea ce priveste materialele de ambalat propriu-zise, acestea se bucura de opinii diferite din
perspectiva celor trei functii principale indeplinite de ambalaj: de protectie, de transport, de promovare.

Cartonul este usor, lesne de transportat, se imprima fara dificultati si ocupa putin loc, dar se poate
deforma in timpul transportului si depozitarii. S-au obtinut variante de carton imbunatatit: impermeabil
si rezistent la rupturi si umiditate. Principalul domeniu in care s-au facut progrese importante este cel al
ambalarii unor lichide alimentare (lapte, bauturi racoritoar e).

Lemnul, material traditional, si-a pierdut locul pe care-l ocupa ca ambalaj de transport, dar are o larga
intrebuintare in domeniul paletizarii.

Tabla, utilizata in special in domeniul conservelor alimentare, se preteaza tot mai mult in asociere cu
capace de aluminiu. Se constata o retinere a cumparatorilor in alegerea produselor ambalate in tabla
datorita faptului ca nu poate fi vazut continutul, cat si impresiei ca acest material da un anumit gust
produsului alimentar cu care vine in contact direct. Tabla face obiectul cercetarilor cu privire la
procedeele contra coroziunii, la compatibilitatea cu alte materiale.

Aluminiul este usor si se preteaza foarte bine la imprimare. Este usor de prelucr at si are o larga
raspandire in domeniul produselor alimentare.

Sticla este inerta din punct de vedere chimic, impermeabila, transparenta, inodor a, igienica, se spala si
se sterilizeaza cu usurinta. Continua sa fie destul de grea, este fragila si rezista destul de greu la
diferente mari de temperatura. Ca rezultat al cercetarilor intense, butelia de sticla de 1l a scazut in
greutate de la 730g la 380g, butelia de 33 dl de la 250g la 170 g, iar rezistenta sticlei creste constant;
exista perspective ca sticla sa devina mai usoara in urmatorii ani, in mod cert cu 10 -20% si poate chiar
cu 30-50%.

Foliculele celulozice favorizeaza, datorita po rozitatii lor , un anumit schimb de umiditate

intre produs si mediul inconjurator, ceea ce le face utile pentru ambalarea painii, a carnii, in general a
produselor proaspete.

Materialele plastice sunt usoare si impermeabile, tind sa devina un inlocuitor al sticlei.

Aparitia lor a revolutionat industria de ambalaje a produselor alimentare, proces care continua si in
prezent, obtinandu-se noi astfel de materiale. Sunt destul de ieftine, prezinta transparenta, stabilitate la
culoare, flexibilitate si rigiditate. Ca dezavantaje, un ele materiale plastice degaja, la ardere, vapori
corozivi si inca nu s-au rezolvat problemele de sterilizare a acestora.

Preocupari evidente sunt indreptate catre crearea materialelor complexe de ambalaj, multiplicarea si
combinarea confectiilor de ambalaje, de mare eficacitate si cu un consum specific tot mai mic de
material de ambalaj pe unitatea de masa a produsului alimentar comercializat.
Utilizarea unui singur tip de material tinde sa devina ceva exceptional, deoarece pare exclus ca acesta sa
poata indeplini toate exigentele de ordin tehnic, comercial si mai ales psihologic, care se cer unui
ambalaj corespunzator. In fun ctie de natura materialului suport, foliile complexe se clasifica in:

• materiale complexe pe baza de carton si hartie;

• materiale complexe pe baza de materiale plastice,

• materiale complexe pe baza de aluminiu.

Cerintele de calitate pentru foliile complexe sunt: impermeabilitate fata de vaporii de apa si fata de
gaze, rezistenta mecanica, protectie impotriva luminii, rezistenta la actiunea produselor agresive,
rezistenta la temperaturi inalte, etanseitate, sudabilitate s.a. De pilda, materialele complexe pe baza de
pelicule celulozice raspund unor cerinte de calitate legate de transparenta, impermeabilitate la grasimi,
posibilitati de sudura la cald. Filmul celulozic / polietilena, caracterizat prin impermeabilitate la vapori de
apa, se utilizeaza la ambalarea produselor higroscopice, a pastelor fainoase, pentru ambalarea sub vid
sau in atmosfera modificata (la cafea, fructe uscate, peste).

Materialele complex e pe baza de carton (ce se caracterizeaza prin existenta in principal a cartonului
acoperit cu ceruri sau cu materiale plastice) au ca par ametri calitativi: impermeabilitate fata de vaporii
de apa, rezistenta la frecare, impermeabilitate fata de grasimi si capacitate de termosudare. Complexul
carton / polietilena este folosit pe scara larga la ambalarea produselor alimentare, iar cartonul casurat
cu polietilena asociat cu folie de aluminiu este materia prima ce serveste la confectionarea formelor
tetraedrice, paralelipipedice destinate lichidelor alimentare sterilizate UHT (sistemul de ambalare de tip
Tetra -; Pak).

Materialele complexe pe baza de materiale plastice de tip polietilena / poliamida se utilizeaza la

ambalarea produselor lichide, a celor congelate, a mezelurilor, iar cele de tip poliester / polietilena
pentru ambalarea produselor sub vid, a produselor lichide sau solide sensibile la oxidare.

Procedeele moderne de sterilizare la temperatura inalta si timp redus au condus la necesitatea realizarii
unor materiale complexe rezistente la temperatura (135ºC). Acestea contin polipropilena si poliamida
sau poliester cu sau fara insertie de folie de aluminiu, ca de exemplu

Aluthen HP (poliester / aluminiu / polipropilena), Combithen HPA (poliamida / polipropilena).

Cerintele de calitate pe care trebuie sa le indeplineasca aceste complexe sunt: termosudabilitate,

bariera fata de oxigen (in scopul asigurarii unei durate mai mari de conservare), permeabilitate la vapori
de apa, care se poate reduce prin asociere cu filme de aluminiu2.

Pornind de la constatar ea ca un singur material de ambalaj nu poate raspunde tuturor cerintelor unui
produs sau altul, tot mai multi producatori de ambalaje au ajuns la concluzia ca acestea trebuie asociate,
obtinandu-se ambalaje complexe. Este cazul companiei suedeze Tetra -;

Pak, care a conceput ambalaje pentru produse alimentare fluide si lichide (vin, bere, precum si frisca,
creme, budinci).

In domeniul produselor zaharoase, firma Nicholaus Rosenberg a realizat materiale moderne pentru
ambalarea produselor de cofetarie (Extruphan: pelicula de celuloza + pelicula etansa PE), a ciocolatei,
produselor de caramelaj, inghetatei (adeziv Quickseal pentru etansarea la rece + hartie), a napolitanelor,
batoanelor de ciocolata, inghetatei s.a. (folie de aluminiu + hartie + adeziv pentru etansarea la rece) etc.
Materialele complexe, ca si cele „bariera” (fata de vaporii de apa, gaze, substante volatile, radiatii
ultraviolete, microorganisme)3 prezinta dezavantaje in ceea ce priveste reciclarea, iar consumatorii
zilelor noastre sunt foarte sensibili fata de mediu. De aceea, dupa 1990, pe piata ambalajelor s-au
afirmat o serie de materiale substitutive, cu proprietati de inalta bariera fata de apa, grasimi, ceruri.

Un asemenea material este Scotchban-;ul, care nu modifica reciclabilitatea hartiei si cartonului si nici
biodegradabilitatea. Impregnarea cu Scothban se realizeaza pe o singura fata a materialului suport
(pentru inghetata, biscuiti) sau pe ambele fete (material recomandat pentru produse alimentare cu
concentratie ridicata de uleiuri, grasimi).

In SUA, s-a pus la punct tehnolo gia depunerii sticlei pe materiale plastice, obtinandu-se materiale cu
proprietati bariera pentru gaze, arome, umiditate, capabile sa suporte procesul de sterilizare. Numele
comercial al materialului este „ceramis” si are multe aplicatii in domeniul alimentar (indeosebi pentru
produse zaharoase). Substratul de material plastic este reciclabil complet si chiar prin incinerare nu
polueaza mediul.

S-au creat noi materiale celulozice care raspund celor mai severe cerinte ale ecologistilor.

Plecand exclusiv de la plante cu crestere anuala s-a creat hartia de ambalaj ECO -; ECO, care satisface
exigentele consumatorilor, prezentand o totala compatibilitate cu produsul ce se ambaleaza si, in acelasi
timp, este biodegradabila.

Fara indoiala, exemplele de mai sus demonstreaza ca materialele pentru ambalaje sunt alese nu numai
in functie de gradul de satisfacere a cerintelor consumatorilor privind calitatea, siguranta, comoditatea
si costul, ci si in functie de efectul lor asupra mediului. In acest sens, statele membre ale UE au prevazut:

• promovarea ambalajelor standard care faciliteaza reutilizarea lor;

• favorizarea productiei de ambalaje reduse, volumul si necesarul ambalajelor fiind limitate la

maximum, dar cu asigurarea functiilor de conservare si protectie a produselor ambalate si a acceptarii
lor de catre consumatori;

• eliminarea discriminarilor dintre ambalajele noi si cele recuperate;

• fabricarea de produse specifice care permit utilizarea de ambalaje obtinute din materiale reciclate.

Statele membre UE vor exclude de pe piata ambalajele care nu sunt r ecuperabile sau reciclabile.
Instrumentele economice care promoveaza recuper area ambalajelor si a deseurilor provenite de la
acestea sunt adoptate in functie de specificul fiecarei tari, iar gestionarea deseurilor,

imbunatatirea tehnicilor de reciclare si utilizarea in acelasi domeniu sau in altul a materialelor reciclabile
sunt probleme comune tuturor statelor Uniunii Europene.

Se impune, bineinteles, educatia riguroasa a consumatorilor, ca si adoptarea unor legi, a unor norme
sanitare clare care sa asigure protectia acestora, in conditiile in care relatia complexa produs

-; ambalaj -; mediu -; consumator a dobandit noi valente in ultimii ani.

Ambalajele nu trebuie sa constituie surse de periclitare a sanatatii consumatorilor, prin interactiunea pe

care o pot declansa in contact cu produsele, in special cu cele alimentare. Drept pentru care, legislatia
europeana cu privire la materialele si obiectele destinate a veni in contact cu marfurile alimentare este
cuprinzatoar e.
In tara noastra, in cadrul Normelor igienico-sanitare pentru alimente, aprobate prin Ordinul

Ministerului Sanatatii nr. 975 aprilie 19984 se mentioneaza:

- materialele din care se confectioneaza ambalajele sa aiba grad ridicat de stabilitate fizico -; chimica,
care sa nu permita cedarea, in timpul utilizarii, a substantelor straine peste limitele admise;

- cernelurile si colorantii folositi la imprimarea si colorarea materialelor de ambalaj care vin in contact cu
produsul alimentar sa fie avizate de Ministerul Sanatatii;

- nu este admis contactul direct al alimentelor cu partea colorata sau imprimata a ambalajului;

- ambalajul sa nu confere toxicitate produsului alimentar cu care vine in contact;

- ambalajul sa nu influenteze caracteristicile organoleptice, fizico -; chimice sau valoarea nutritiva a

produsului alimentar cu care vine in contact in timpul prelucrarii, manipularii, transportului sau pastrarii
acestuia.

6.2 Exigente actuale ale etichet arii bunurilor alimentare

Comertul si societatea umana au evoluat influentandu-se recipro c. De-a lungul istoriei, perioadele d e
inflorire, de crestere economica si sociala, au insemnat si importante schimburi comerciale, atat in
interiorul tarilor, regiunilor, continentelor,cat si in exteriorul lor. In aceasta lunga evolutie a comertului,
se desprinde o practica ce starneste din ce in ce mai mult interes: activitatea de etichetare. Nu pot trece
neobservate eforturile unor state, ale unor institutii guvernamentale sau neguvernamentale, ale unor
asociatii pentru protectia consumatorilor si ale pr oducatorilor, ale comerciantilor si distribuitorilor,
depuse pentru cercetarea, analizarea, perfectionarea, standardizarea, legiferarea etichetei.

Eticheta poate fi o simpla bucata de hartie atasata produsului sau un desen complex care este parte
integranta a ambalajului. Chiar daca se prefera o eticheta mai simpla, legea obliga ca aceasta sa contina
anumite informatii.

Etichetele indeplinesc o serie de functii. Ele fac ca produsele sau marcile sa fie identificabile, cum este
cazul numelui Sunkist marcat pe portocale. Eticheta poate ajuta la clasificarea produselor; astfel,
compotul de piersici este marcat cu literele A, B sau C, in functie de categoria de calitate in care se
incadreaza. Eticheta poate descrie produsul si, in sfarsit, eticheta poate promova produsul prin
intermediul imaginilor atractive pe care le contine. Unii autori impart etichetele in : etichete de
identificare, etichete de clasificare, etichete de prezentare si etichete de promovare.

Cu timpul, etichetele se demodeaza, fiind necesara innoirea lor. De exemplu, eticheta bauturii
racoritoare Orange Crush a fost in intregime schimbata in momentul in care etichetele folosite de
concurenti incepusera sa contina imaginea unor fructe proaspete, cu scopul de a obtine cresterea
vanzarilor. Orange Crush a creat o eticheta folosind, pentru a sugera prosp etimea, simboluri noi si culori
mai vii5.

Orice incercare de studiere a evolutiei etichetei si etichetarii poate sa porneasca din antichitate si sa
ajunga pana in zilele noastre. In aceasta evolutie pot fi retinute cateva momente de referinta:

• perioada antica, in timpul careia eticheta si semnul producatorului constituiau elemente diferite,
separate; formele pe care le imbraca sunt picto gr amele, ideogramele, monogramele care faceau parte
comuna cu obiectul (caramizi, elemente de aductiune a apei, amfore, alte produse din metal si
ceramica);

• perioada renascentista, caracterizata printr-o dezvoltare fara precedent a civilizatiei umane, precum si
prin intense schimburi comerciale in interiorul tarilor si in exteriorul lor; utilizarea etichetei devine
importanta, avand rolul de a particulariza produse similare realizate de producatori diferiti (se etichetau
astfel picturi, sculpturi, gravuri, produse artizanale,dar si ban ale obiecte de uz casnic);

• perioada moderna, in care eticheta devine tot mai importanta in derularea operatiunilor comerciale,
continutul sau informativ imbogatindu-se si aparand astfel etichetarea moderna.

Cresterea gradului de prelucrare a produselor, diversificarea sortimentului de marfuri, evolutia

ambalajului si nevoia de reclama pe de o parte, iar pe de alta parte aparitia hartiei ca ambalaj si a
mijloacelor ieftine de imprimare grafica au dat un impuls perfectionarii etichetei. In prezent, cu ajutorul
acesteia, cumparatorul poate afla o multime de informatii despre p rodus, fara a depune eforturi. Simpla
exemplificare este graitoare: ajuta la identificarea produsului, precizeaza sortimentul, grupa de
sortimente, numele producatorului (prin numirea sa sau prin aplicarea marcii), permite depistarea
principalelor caracteristici de calitate, a clasei de calitate a produsului, precizeaza materiile prime,
evidentiaza componentele valorice, numarul de calorii, indica greutatea produsului

(masa acestuia) pe unitatea de ambalaj, stabileste domeniile de utilizare, unele restrictii in folosirea
produsului, prezinta posibilitatea de mentinere sau intretinere a calitatilor sale, permite cunoasterea
termenului de garantie, a conditiilor de pastrare pentru mentinerea calitatii si indeplinirea functiilor,
evidentiaza legalitatea fabricarii produsului si punerea la dispozitia consumatorului.

Ca urmare fireasca a dezvoltarii civilizatiei umane, a cresterii nevoii pentru informari cat mai exacte, cat
mai oneste, in evolutia etichetei se manifesta o tendinta de specializare. Acest lucru se poate observa la
produsele textile, la marfurile din sticla si ceramica, la cele chimice.

Domeniul in care s-a manifestat puternic eticheta specializata este, insa, cel al produselor destinate
consumului alimentar.

Abordarea etichetei si etichetarii produselor alimentare a impus elaborarea unor norme, a unor
reglementari ale urmatoarelor organisme internationale:

1. Comisia Codex Alimentarius care recomanda aplicarea prevederilor “Normelor generale

internationale pentru etichetarea produselor alimentare preambalate” publicate prima data in

C.A.C./R.S.-1 din 1969, text revizuit ulterior (CODEX STAN .1-1985) si publicat in vol.VI-Ed.

2 al Comisiei si Suplimentul 1 al acestuia C.A.C./Vol.VI-Ed.2 pentru etichetare, continand:

Þ Standardul general pentru etichetarea alimentelor preambalate (text revizuit) CODEX STAN . 1-1985;

Þ Standardul general pentru etichetarea aditivilor alimentari-CODEX STAN.107 1981;

Þ Ghiduri Codex de etichetare:

Ø Ghid general pentru afirmatii -; C.A.C./G.L. 1- 1979;

Ø Ghid pentru etichetarea nutritionala C.A.C./G.L. 2-1985;

Ø Ghid pentru declararea datei de preambalare pentru uzul comitetelor Codex;

Ø Amendament la Standardul General Codex pentru etichetarea marfurilor alimentare preambalate -;

Suplimentul 1 la C.A.C./vol .VI, Ed.2.

Comitetul Codex pentru etichetarea produselor alimentare precizeaza in cuprinsul acestor recomandari
ca: o etichetarea cuprinde totalitatea fiselor, marcilor, imaginilor sau altor materiale descriptive scrise,
imprimate, stantate, gravate sau aplicate pe ambalajul unei marfi alimentare sau alaturat lui; o eticheta
aplicata pe produsul preambalat nu va trebui sa descrie sau sa prezinte produsul alimentar intr-un mod
fals, inselator, mincinos sau susceptibil de a crea o imagine eronata cu privire la caracteristicile sale sau
intr-o maniera capabila sa-l determine pe cumparator sau consumator sa presupuna ca acest produs
este inrudit cu altul; o mentiunile obligatorii ale etichetei unui produs alimentar preambalat se refera la:
denumire, lista ingredientelor (reprezentand toate adaosurile alimentare utilizate in fabricarea sau
prepararea unui produs alimentar si prezente in produsul finit), continutul net, numele si adresa
fabricantului, ambalatorului, distribuitorului, importatorului, exportatorului sau vanzatorului, tara de
origine, datarea, lotul din care provine produsul; pe langa acestea, aspecte privind valoarea nutritiva a
produsului alimentar respectiv, precum si alte informatii suplimentare, cum ar fi tratamentul cu raze
ionizante pentru produsele alimentare iradiate (domeniu in care Comisia Codex Alimentarius a conceput
Standardul general pentru alimente iradiate -; CODEX STAN. 106-1983, publicat in vol. XV -; Ed .1).

2. Centrul de Comert International C.N.U.C.E.D. / G.A.T.T recomanda urmatoarele mentiuni constitutive:

ü numele si adresa fabricantului;

ü descrierea produsului (eventual insotita de o ilustratie);

ü lista ingredientelor (componenta retetei) care intra in alcatuirea produsului;

ü tara de origine;

ü clasa de calitate ( sau dupa calibrari d aca este cazul);

ü instructiuni de manipulare, pastrare si utilizare;

ü data fabricatiei, in clar sau cod uzual.

3. Uniunea Europeana, prin Directiva 79/112/C.E.E. (aparuta in 1978 si reactualizata ulterior) referitoare
la etichetarea, prezentarea si reclama produselor alimentare pentru vanzare catre consumatorul final
care, pe parcursul mai multor ample articole, se refera la:

• campul de aplicare a prezentei directive (respectiv produsele alimentare destinate consumatorilor

finali, dar si aprovizionarii restaurantelor, spitalelor, cantinelor);

• conditiile necesare pentru o etichetare, prezentare si reclama corecte (evitarea inducerii in eroare a
cumparatorului in privinta naturii, identitatii, cantitatii, calitatii, termenului de valabilitate, originii sau
provenientei, metodei de fabricatie a p rodusului, ca si atribuirii unor proprietati pe care produsul
alimentar nu le poseda, a unor caracteristici speciale atunci cand toate produsele alimentare similare au
aceleasi caracteristici, a unor insusuiri terapeutice sau preventive);

• mentiuni obligatorii ce trebuiesc declarate prin etichetare (cu privire la numele de vanzare al
produsului, la lista ingredientelor, la cantitatea neta si data durabilitatii minime, la conditiile de pastrare
si utilizare).
4. Organizatia Internationala de Metrologie Legala (O.I.M.L.) care a elaborat “Recomandarile

O.I.M.L. 79/1994 privind informatiile etichetelor produselor preambalate”, in scopul asigurarii

uniformitatii controlului metrologic.

Firmele producatoare de marfuri alimentare acorda o atentie crescanda etichetei, care s-a transformat
ea insasi intr-un produs si pentru obtinerea careia sunt necesare activitati de cercetare a opiniei
consumatorului, de proiectare, de realizare, de lansare pe piata. Prin utilizarea unor tehnici speciale de
captare a interesului cumparatorului asupra elementelor constitutive ale etichetei, producatorul le pune
in evidenta, intr-o maniera statica sau dinamica, astfel incat produsul sa fie remarcat, individualizat si
dorit de consumator. Eticheta trebuie sa-i ofere acestuia informatiile necesare, suficiente, verificabile si
usor d e comparat, care sa permita alegerea acelor produse ce corespund cel mai bine nevoilor si
posibilitatilor sale financiare.

In perioada anilor ’70, consumatorul a descoperit un nou element, uneori chiar in cadrul etichetei,
alteori constituind o eticheta separata pe produs, individualizata in ceea ce s-a denumit eticheta
nutritionala.

De ce a aparut ca necesara declararea valorii nutritive a marfurilor alimentare?

Perfectionarea continua a normelor de nutritie pe plan national si international si preocuparea pentru

asigurarea unor alimente salubre, care sa raspunda, in acelasi timp, cat mai bine cerintelor metabolice
ale organismului uman (diferentiate dupa specificul fiziologic al segmentelor prestabilite de
consumatori), au determinat aparitia unor standarde internationale de r ecomandare pentru o serie de
produse alimentare elaborate de catre Comisia Codex Alimentarius. “Standardele internationale
recomandate pentru alimentele d estinate sugarilor si copiilor de varsta mica”

(C.C.A./R.S. 72/74) din 1976 au reprezentat startul in solutionarea acestei probleme.

In cadrul acestor standarde, pentru prima data, apare recomandarea ca pe etichetele alimentelor
destinate segmentelor respective de copii sa se declare valoarea nutritiva sub forma:

1. valorii energetice (exprimata in kcal sau kJ si prin numarul de grame de protide, glucide si lipide
furnizate de 100 g aliment sau per portie sugerata) si

2. cantitatii totale pentru fiecare substanta minerala si vitamina existenta in 100 g produs sau intr-o
portie sugerata6.

Valoarea nutritiva reprezinta o preocupare constanta nu numai a stiintelor legate de nutritia omului, ci si
a stiintelor implicate in productia si comercializarea alimentelor. Meritul de a realiza si de a patenta o
eticheta nutritionala (in 1972) revine unei mari societati de comert cu alimente din

Olanda (firma Albert Heijn) care, printr-o reprezentare grafica originala, a reusit sa exprime si sa
comunice consumatorilor gradul de satisfacere al necesarului zilnic in substan te chimice cu valoare
biologica.

In prezent, firme din diverse tari ale lumii, inclusiv din tara noastra, cauta modalitati cat mai expresive
de declarare a valorii nutritive, atat pentru produsele destinate copiilor, altor segmente de consumatori
cu metabolism sensibil, pentru produsele dietetice, cat si pentru alimentele de consum curent si
generalizat.
In evolutia etichetei nutritionale, continutul informational a fost in permanenta imbogatire, acest lucru
fiind determinat de diversi factori educationali, sociali, economici. S-a pornit de la cele trei elemente
energetice (proteine, glucide, lipide) si valoarea energetica conferita de acestea produsului etichetat. Cei
“4 mari CODEX”, asa cum au fost denumite elementele mentionate mai sus, apareau pe etichetele
nutritionale ale produselo r alimentare comercializate in Republica

Federala Germana, Tarile de Jos si Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, la sfarsitul anului
1989.

Regatul Unit s-a remarcat prin activitatea sa de avangarda cu privire la sistemul etichetarii nutritionale.
Astfel, inca din 1987, la nivel national, erau prevazute (conform legii) trei modele informative:

1. cu cei “ 4 mari CODEX”;

2. cu cei “4 mari CODEX” + acizii grasi saturati;

3. cu cei “4 mari CODEX” + acizii grasi saturati + fibrele alimentare.

Datorita acestei prezentari aprofundate a elementelor constitutive (sunt indicate componente ale
lipidelor si glucidelor), Marea Britanie a avut de facut modificari minore in sistemul declararii valorii
nutritive in momentul aplicarii Directivei 90/496/C.E.E. in spatiul comunitar.

Conform acestui document adoptat in 1990 de catre Consiliul Comunitatii Europene, la

indemnul Comisiei Codex Alimentarius, se recunoaste dreptul consumatorilor de a sti nu numai

ingredientele ce sunt continute de alimentele cumparate, ci si profilul lor nutritiv.

Sistemul introdus de Directiva C.E.E. 90/496 consimte la utilizarea mai multor modele de etichetare
nutritionala, in incercar ea d e a stopa inscrierea pe eticheta a unor elemente nepotrivite.

Astfel, C.E.E. considera ca nutritionale informatiile ce privesc in primul rand valoarea energetica, precum
si urmatoarele componente: proteine, glucide, lipide, fibre alimentare, sodiu, vitamine si saruri minerale
(modelul nr.1 de etichetare nutritionala).

Modelul nr.1

Informatiile nutritionale prev azute de Directiva 496/90/C.E.E.:

Valoarea energetica a alimentului

Proteine

Glucide

Lipide

Fibre alimentare

Sodiu

Vitamine si saruri minerale

Vitaminele si sarurile minerale listate in document sunt:

Vitamina A

Vitamina D

Vitamina E

Vitamina C

Tiamina

Riboflavina

Niacina

Vitamina B6

Acid folic

Vitamina B12

Biotina

Acid Pantotenic

Calciu

Fosfor

Fier

Magneziu

Zinc

Iod

Astazi, anumite informatii nutritionale trezesc o atentie deosebita consumatorului (de pilda, referirile la
grasimi, colesterol, zahar). Din acest motiv, etichetarea nutritionala, nu numai ca devine obligatorie, dar
trebuie realizata si cat mai complet (vezi grupul 2 de nutrienti al modelului nr.2 de etichetare
nutritionala).

Modelul nr.2

Grupele de nutrienti prevazute de Directiva 496/90/C.E.E.:

Grupul 1 Grupul 2

Valoare energetica

Valoare energetica

Proteine Proteine

Glucide Glucide

Grasimi Grasimi
Acizi grasi saturati

Fibre alimentare

Sodiu

In plus, etichetarea nutritionala poate raporta si cantitatile uneia sau mai multora dintre substantele
prevazute in modelul nr.3.

Modelul nr.3

Substante facultative prevazute de Directiva 496/90/C.E.E.:

Amidon

Polialcooli

Acizi grasi mononesaturati

Acizi grasi polinesaturati

Colesterol

Vitamine si saruri minerale (listate in documentul directivei)

Aceste declaratii se cer completate cu valorile cantitatilor diferitelor componente glucidice

(model nr.4) sau lipidice (model nr.5).

Modelul nr.4

Declararea marimii cantitatii diferitelor componente glucidice:

Glucide...grame din care: zaharuri...grame polialcooli… grame amidon…grame

Modelul nr. 5

Declararea marimii cantitatii diferitelor componente lipidice:

Grasimi...grame din care: saturate...grame monosaturate…grame polinesaturate…grame colesterol…

miligrame

Modelul nr. 6 evidentiaza unitatile de masura utilizate pentru exprimarea elementelor etichetei
nutritionale.

Modelul nr. 6

Unitatile de masura pentru valoarea nutritiva

Modul de exprimare a nutrientilor

Valoare energetica ............. kcal si kj

Proteine .............................. grame

Glucide ............................... grame

Lipide (fara colesterol) ....... grame

Fibre alimentare .................. grame

Colesterol ............................ miligrame

Vitamine si saruri minerale...grame sau miligrame

In cazul vitaminelor si sarurilor minerale, precizarea lor in document este ex acta, in sensul ca pe
eticheta pot fi indicate numai cele prevazute in lista anexei directivei.

Valorile cantitatilor in care se gasesc nutrientii trebuie sa se refere la cele prezente in aliment

in momentul cumpararii. Ele se pot referi chiar si la produsul gata de consum, cu conditia furnizarii unor
suficiente informatii privitoare la modul de preparare.

Sistemul introdus de Directiva C.E.E. 496/90 are un caracter voluntar, in sensul ca firmele producatoare
si de comercializare en-detail nu sunt obligate sa rapo rteze toti constituentii nutritionali , dar daca se
decid sa faca acest lucru, trebuie respectate prescriptiile comunitare. Statele membre ale Uniunii
Europene au luat masuri pentru a se conforma prezentei directive. Astfel,

incepand cu 30 iunie 1993, s-a cazut de acord privitor la utilizarea materialelor de confectionare si a
etichetelor potrivit dispozitiilor documentului. Pana la 1 octombrie 1994, indicarea in cadrul etichetei
nutritionale a zaharurilor, acizilor grasi nesaturati, a fibrelor alimentare si a sodiului nu a fost obligatorie,
datorita presiunilor ex ercitate de catre un ele tari ( Olanda, Danemarca).

Dincolo de dispozitiile legale obligatorii, eticheta nutritionala este acceptata ca o necesitate sociala si
tinde sa devina un instrument de marketing valoros aflat la indemana producatorilor si comerciantilor
de alimente. Multi dintre acestia au reusit sa gaseasca compozitii grafice sugestive ale etichetei,
informatiile prevazute fiind usor de receptat, vizibile, usor de comparat. Mai mult decat atat, unele
firme au facut un pas inainte in sensul mentionarii, alaturi de valoarea energetica si principalii nutrienti,
a cantitatilor recomandate de proteine, vitamine si substante minerale pe zi sau pe meniu.

Atunci cand produsul este destinat unui anumit segment de consumatori, nominalizat in normele de
nutritie, este posibil ca valoarea nutritiva sa se exprime prin intermediul gradului de satisfacere zilnica a
necesarului fiziologic al grupei (dupa modelul gradului de acoperire calculat pentru un meniu zilnic- vezi
figura 6.1.).

Pancakes, syrup and butter

% of recommended daily intake

0 20 40 60 80 1 00 calories 452 fat 9g cholesterol 45mg sodium

3-4 inch pancakes, 1tps butter, 4 tbsp syrup

Figura 6. 1 Modelul gradului de acoperire a necesarului fiziologic zilnic

(dupa rev. “Consumer Reports”, ianuarie ’92, pag.58)

Nota: se recomanda 2000kcal, 67 g grasime (30% din valoarea energetica), 300 mg sodiu ca valori medii
zilnice necesare grupei de populatie femei.
Etichetarea nutritionala ofera intreprinderilor o oportunitate marita de a vinde si de a garanta
consumatorilor un comportament alimentar corect. Tot mai multe persoane au devenit constiente de
importanta actului alimentar, iar etichetarea nutritionala le poate oferi posibilitatea alegerii hranei si
asumarea propriilor decizii in acest sens.

Datorita acestui aspect, mass-media si institutiile guvernamentale si neguvernamentale, nationale si

internationale pot contribui la cresterea convingerii in importanta etichetei nutritionale la ameliorarea
alimentatiei si, implicit, a starii de sanatate a populatiei.

In S.U.A. se desfasoara o ampla campanie de educatie nutritionala, adr esata publicului lar g, pentru
dezvoltarea constiintei consumatorului si incurajarea schimbarilor pozitive in obiceiurile de hranire. In
cadrul acestor eforturi, o componenta integrata o reprezinta etichetarea nutritionala.

Reglementarile F.D.A.7 (United States Departement of Health and Human Services) in ceea ce priveste
etichetarea, declararea continutului nutritiv al produselor prelucrate si ambalate au fost stabilite inca
din 1973 si aveau un caracter facultativ.

In 1989, Food and Drugs Administration impreuna cu Departamentul pentru Agricultura al

S.U.A. (United States Departement of Agriculture) au efectuat un studiu pentru a determina opiniile
consumatorilor, producatorilor de alimente si specialistilor din domeniul sanatatii cu privire la
etichetarea nutritionala, la nivelul intregii tari. Rezultatul studiului a determinat formularea de
propuneri de reglementari privind etichetarea nutritionala pentru circa 90% din p rodusele pr elucr ate
si vandute in S.U.A. Aceste reglementari au constituit Documentul Educatiei si Etichetarii

Nutritionale (Nutrition Labelling and Education Act).

Pentru finalizarea acestor reglementari, a fost studiata literatura stiintifica privitoare la relatia regim-
sanatate in scopul de a se stabili recomandarile medicale ce pot fi acceptate pe etich eta.

Tinand cont de punctele de vedere ale diferitelor grupuri de protectie a consumatorilor, ale
producatorilor din industria alimentara si ale altor organisme specializate, reglementarile au fost
revizuite si adoptate, intrand in vigoare incepand cu 1994.

Documentul este alcatuit din 23 de reguli care pot fi clasificate in: reguli privind termenii utilizati; reguli,
referitoare la continutul etichetei si declararea ingredientelor; reguli, privind produsele alimentar e ce
necesita etichetare nutritionala; r eguli ce priv esc recomandarile medicale.

Food and Drugs Administration a stabilit criterii pentru utilizarea unor termeni ca “liber”,

“redus”, “scazut”, “sarac”, “foarte sarac”, “ridicat”, “mai putin”, “usor”, “modificat”, “imbogatit”.

De exemplu, un produs alimentar etichetat “redus in calorii” trebuie sa aiba cu cel putin 25% calorii mai
putin la o portie decat o portie de produs stabilita drept referinta.

Pentru a focaliza atentia cumparatorilor asupra celor mai importanti factori din punct de vedere al
sanatatii publice, numarul nutrientilor acceptati pe eticheta este limitat. Ceea ce este foarte important
pentru consumatori este inscrierea, alaturi de cantitatea absoluta a nutrientului, si a valorii procentuale
indicand contributia acestuia in contextul regimului zilnic.

Reglementarile cu privire la continutul etichetei nutritionale se refera si la aspectul grafic.

Aceasta trebuie sa permita identificarea cu usurinta a informatiilor nutritionale in cadrul ambalajului, sa
aiba o forma simpla, sa permita compararea calitatii nutritionale a diverselor alimente.

Potrivit documentului, pentru aproximativ 90% din alimentele prelucrate in S.U.A. se cere informarea
nutritionala. Ramane voluntara etichetarea nutritionala pentru fructe, legume pro aspete, produse
crude -; peste, organe.

Recomandarile medicale prezinta interes datorita importantei lor, dar si datorita ineditului lor. Sunt
permise recomandarile medicale inscrise in tabelul nr.6.1. Ele trebuie astfel formulate incat
consumatorul sa poata intelege relatia nutrient-stare de sanatate-importanta nutrientului in regimul
zilnic.

Politica etichetarii nutritionale implementate in S.U.A. determina formarea unui sistem national uniform
de informatii de care beneficiaza atat consumatorii, cat si producatorii.

Tabel 6.1 Informatii referitoare la sanatate admise in etichetarea alimentara a S.U.A.

Caracteristicile alimentare Informatii

Exprimarea modelului informational referitoare la sanatate -; reducerea riscului la:

Continut ridicat de calciu; continutul de fosfor nu depaseste continutul in calciu

Osteoporoza Exercitiile regulate si dieta cu calciu suficient ii vor ajuta pe adolescenti si adulti

Sodiu scazut

Hipertensiune Dietele reduse in sodiu pot micsora riscul unei presiuni ridicate a sangelui

Grasimi scazute Cancer Dezvoltarea cancerului depinde de multi factori: o dieta redusa

in grasime poate reduce riscul unor cancere

Grasimi saturate scazute; colesterol scazut

Boli ale inimii In timp ce multi factori afecteaza bolile de inima, dietele scazute in grasime saturata si
colesterol pot reduce riscul acestor imbolnaviri

Sursa: USDA

Fiecare tara po ate sa-si stabileasca propriul necesar p entru furnizarea informatiilor nutritionale prin
eticheta alimentelor, in functie de propriile prioritati. Se spera ca aceste prioritati sa includa ca interes
major educarea consumatorilor in intelegerea si folosirea etichetei alimentelor, in sensul imbunatatirii
sanatatii lor si realizarii celor mai mari beneficii pentru sanatate.

Intr-un tratat de sinteza privind experienta Bancii Mondiale, Berg (1987) citeaza ca exemplu programul
indonezian de ameliorare a nutritiei, din jurul anilor `80, care a demonstrat ca este posibila o ameliorare
a starii nutritionale a unei populatii prin virtutile comunicatiei.

Nu gresim daca afirmam ca un aspect semnificativ al comunicarii nutritionale il reprezinta etichetarea

produsului. Precaderea pentru transmiterea mesajului informational prin mijloace vizuale catre
consumatori isi are, de altfel, o justificare bine fundamentata in psihopedagogie : din totalul
informatiilor percepute prin intermediul organelor de simt ale omului, 73% sunt receptate prin vaz, 11%
prin auz, 3.5% prin miros, 11% prin gust si 1.5% prin senzatii tactile.

Ca mijloc de comunicare intre industrie, comert si consum, etichetarea corecta si cuprinzatoare a

produselor alimentare repr ezinta o baza utila de date:

• pentru consumator; utilitatea rezida nu numai in respectarea dreptului de optiune pentru un produs
sau altul, ci si in educarea individului in calitate de cumparator, inclusiv prin constientizarea efectului pe
care alimentul il are pentru propria sa piata metabolica (piata biologica a organismului);

• pentru agenti economici; (firme care produc, importa sau exporta bunuri alimentare) reprezinta o
modalitate de masurare a pulsului pietei, de cunoastere a reactiilor consumatorilor, dar si un stimulent
in realizarea unor produse superioare calitativ. Producatorii si comerciantii de produse alimentare sunt
pusi in situatia de a-si reconsidera si modela strategia si politica manageriala pentru a raspunde noilor
exigente privind etichetarea bunurilor alimentare, exigentelor privind protectia consumatorului,
criteriilor si normativelor de performanta internationala . Luarea in considerare a acestor noi
coordonate cu vocatie universala contribuie, in mod decisiv, la cresterea competitivitatii produselor lor
si la cresterea capacitatii lor concurentiale, cu rezultate pozitive din punct de vedere financiar.

Necesitatea reglementarii etichetarii produselor alimentare este o problema de interes public, intrucat
vizeaza protectia consumatorului din punct de vedere biolo gic, economic si social.

In acelasi timp, se constituie ca o bariera in calea comercializarii produselor alimentare

necorespunzatoare calitativ, a produselor pirat si a celor falsificate, cu efecte ben efice nu numai in sfera
consumului, dar si in cea a productiei. De aceea, solutii privind etichetarea bunurilor alimentare regasim
in „Principiile directoare pentru protectia consumatorilor” (vezi Rezolutia

Adunarii Generale O.N.U. nr.39/248 din 1985 ), in Codul de deontologie al comertului international cu
bunuri alimentare (vezi documentul Comisiei Codex Alimentarius R.C.P. 20/1979, rev. 1/1985), ca si in
reglementarile exprese internationale si nationale.

In Romania s-au creat conditiile aparitiei germenilor unei miscari sociale si stiintifice pentru alinierea din
punct de vedere legislativ la normele europene in domeniul etichetarii produselor alimentare. Cel mai
important document este Hotararea Guvernului nr.784 din 23 septembrie 1996 privind etichetarea
produselor alimentare, modificata si completata prin Hotararea Guvernului nr.

953/1999 si Ordonanta Guvernului nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare.

Conform acestor acte normative: o toate mentiunile etichetei trebuie sa fie redactate in limba romana,
lizibil si inteligibil

(exceptie fac marcile de fabrica si de comert, denumirile de firme si denumirile de produse tipice
cunoscute publicului larg); o eticheta reprezinta orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau
ilustrat, care contine elemente de identificare a produsului si care insoteste p rodusul cand acesta este
prezentat pentru vanzare sau este aderent la amb alajul acestuia; o informatiile inscrise pe eticheta nu
trebuie sa-i induca in eroare pe consumatori in privinta caracteristicilor produsului alimentar, a naturii,
identitatii, proprietatilor, compozitiei, calitatii durabilitatii, originii, provenientei metodelor de fabricatie
sau in privinta unor efecte sau proprietati pe care produsul nu le poseda; o etichetarea este aplicarea
etichetei sau inscrierea elementelor de id entificare pe produs, pe ambalajul de vanzare si se refera la
acesta; o etichetele produselor alimentare preambalate trebuie sa cuprinda in mod obligatoriu
urmatoarele elemente de identificare: denumirea produsului, numele si adresa fabricantului, a
importatorului, a distribuitorului si a celui care ambaleaza produsul, termenul de valabilitate sau data
durabilitatii minimale si conditiile de pastrare, conservare si folosire, continutul net, lotul de origine sau
de provenienta (daca omiterea acestuia ar putea crea confuzii in randul consumatorilor), concentratia
alcoolica (pentru bauturile la care este mai mare de 1,2%), ingrediente folosite (cu unele exceptii),
valoarea nutritiva si energetica pentru produse alimentare speciale sau produse alimentare pentru
sugari si copii de varsta mica.

Denumirea p rodusului trebuie sa corespunda naturii, genului, speciei, sortului sau proprietatilor
alimentului ori materiilor prime utilizate in fabricatie. Ea trebuie sa includa informatii privind starea
fizica a alimentului ori tratamentele speciale la care a fost supus (ref rigerare, congelare, afumare,
concentrare).

Marca de fabrica, comerciala sau denumirile fanteziste nu pot inlocui denumirea produsului.

Pe produsele tratate cu radiatii ionizante se va inscriptiona „Tratat prin ionizare” sau „Tratat cu radiatii
ionizante”.

Produsele la care, prin conserv are, se utilizeaza un gaz avizat sanitar vor contine indicatia

„Ambalat in atmosfera protectoar e”.

Cantitatea neta se va inscrie in unitati de volum pentru produsele lichide si in unitati de masa pentru
celelalte, indicar ea cantitatii nete nefiind obligatorie pentru: alimentele vandute cu bucata, produsele
care pot inregistra pierd eri de volum sau masa si care sunt vandute la numar si cantarite

in fata cumparatorului, produsele a caror cantitate este mai mica de 5 g sau de 5 ml. De asemenea, se
vor inscrie si tolerantele pozitive si negative.

Durabilitatea minimala, respectiv data pana la care alimentele isi pastreaza caracteristicile de calitate in
conditii de depozitare corespunzatoare, se indica clar prin data zilei, lunii si anului. Data va fi precedata
de mentiunea „A se consuma de preferinta inainte de…”, indicandu-se ziua, luna si anul sau „A se
consuma de preferinta pana la sfarsitul…” indicandu-se luna si anul sau numai anul.

Pentru produsele cu grad ridicat de perisabilitate, termenul de valabilitate, precedat de mentiunea

„expira la data de…”, va indica ziua, luna si anul.

Aceste mentiuni vor fi urmate de indicarea conditiilor de pastrare si conservare.

Produsele alimentare scutite de indicarea termenului de valabilitate sunt: fructele si legumele

proaspete; bauturile alcoolice cu continut de alcool mai mare de 10%; painea, produsele de panificatie,
patiserie si cofetarie care, prin natura lor, sunt consumate in mai putin de 24 de ore; otetul de
fermentatie; sarea de bucatarie, cu ex ceptia sarii iodate; zaharul si mierea de albine, produsele
zaharoase care sunt alcatuite aproape in totalitate din zahar aromatizat si/sau colorat; guma de
mestecat si produsele similare de mestecat; dozele de gheata alimentara.

In ceea ce priveste lista ingredientelor, aceasta va fi precedata de mentiunea „Ingrediente”.

Toate ingredientele vor figura fie pe ambalaje, fie pe etichetele produselor alimentare preambalate, sub
denumirea si in ordinea descrescato are a importantei lor cantitative.
Eticheta trebuie sa contina si informatii despre valoarea nutritiva sau energetica globala pentru
produsele alimentare speciale, destinate unor persoan e care, din motive de sanatate, trebuie sa aiba o
alimentatie speciala. Acestea sunt:

• cu continut redus de hidrati d e carbon;

• lipsite de zahar;

• cu inlocuitor de zahar;

• cu continut imbogatit de proteine;

• lipsite de glucide;

• cu continut imbogatit de celuloza.

Tot in categoria alimentelor speciale se incadreaza si cele destinate sugarilor si copiilor de varsta mica.

Produsele alimentare prezentate spre vanzare nepreambalate vor avea inscrise in imediata apropiere
denumirea produsului. Data fabricatiei si termenul de valabilitate pentru aceste produse se vor inscrie
pe ambalajul sau recipientul ce contine produsul, in documentele comerciale insotitoare, precum si pe
afisul de prezentare a produsului.

Etichetarea produselor agroalimentare ecologice se face conform Ordonantei Guvernului nr.

34/2000. Pe eticheta acestor produse se vor mentiona: numele si adresa producatorului; denumirea
produsului, inclusiv metoda de productie ecologica; numele si marca organismului de inspectie si
certificare; conditiile de pastrare; termenul minim de valabilitate; interzicerea depozitarii in acelasi
spatiu a produselor ecologice alaturi de alte produse.

Conform dreptului consumatorilor de a fi informati in mod complet, corect si precis asupra

caracteristicilor esentiale ale produselor si serviciilor oferite de catre agentii economici, Ordonanta

Guvernului nr. 21 din 1992 privind protectia consumatorilor8, capitolul IV „Informarea si educarea
consumatorilor” stipuleaza: informarea consumatorilor despre produsele oferite se realizeaza prin
elemente de identificare si caracterizare ale acestora, care se inscriu la vedere, dupa caz, pe produs,
eticheta, ambalaj de vanzare sau carte tehnica, instructiuni de folosire ori altele asemenea, ce

insotesc produsul, in functie de natura acestuia; informatiile trebuie sa fie inscrise in limba romana,
indiferent de tara de origine a produsului; trebuie sa fie complete, corecte, precise si explicite si sa
cuprinda denumirea produsului, marca producatorului, cantitatea, pretul, termenul de garantie sau
valabilitate si, dupa caz, principalele caracteristici tehnice si calitative, compozitia, eventualii aditivi sau
ingredienti folositi, eventualele riscuri previzibile, contraindicatii si modul de utilizare, de manipulare, de
conservare sau de pastr are, precum si alte caracteristici ale diferitelor categorii de produse; la
produsele alimentare preambalate se mentioneaza si valoarea nutritiva.