Geocronologie

CUPRINS
1 Fundamentarea fizico – matematica a geocronologiei………… 2

1.1. Radioactivitatea naturala …………………………………………. 2
1.2. Legile dezintegrarii radioactive ………………………………...... 13
2. Metode de datare geocronologica ………………………………. 32
2.1. Metoda Rubidiu – Strontiu ……………………………………….. 32
2.2. Metoda Uraniu – Plumb ............................................................ 39
2.2.1. Diagrame de tip “Concordia” ……………………………………. 40
2.2.2. Izocrone ……………………………………………………………. 42
2.3. Metoda Toriu – Plumb ……………………………………………. 46
2.4. Metoda Potasiu – Asgon ........................................................... 48
2.5. Metoda Argon – Argon …………………………………………… 50
2.6. Metoda Samariu – Neodimiu …………………………………….. 54
2.7. Metoda urmelor de fisiune nucleara …………………………….. 58
2.7.1. Formarea urmelor de fisiune …………………………………….. 58
2.7.2. Gravarea urmelor de fisiune nucleara ………………………….. 62
2.7.3. Tehnici de numarare a urmelor de fisiune nucleara …………... 63
2.7.3.1. Metoda populatiei …………………………………………………. 64
2.7.3.2. Metoda detectorului extern ………………………………………. 66
2.7.3.3. Metoda re-gravarii si re-slefuirii ………………………………….. 68
2.7.4. Populatii detritice ………………………………………………….. 69
2.7.5. Deteriorarea calitatii urmelor de fisiune nucleara ……………… 72
2.7.6. Utilizarea urmelor de fisiune nucleara pentru analiza
miscarilor de ridicare si subsidenta ……………………………... 75
3. Varsta Pamantului ………………………………………………… 77
Bibliografie selectiva ………………………………….……………………………. 85
Geocronologie Victor Mocanu
1. FUNDAMENTAREA FIZICO - MATEMATICA A

GEOCRONOLOGIEI
1.1. Radioactivitatea naturala
Radioactivitatea se poate defini ca fenomenul prin care un element chimic se

transforma spontan intr-un element diferit, emitand o radiatie nucleara, indiferent
de tipul litologic in care elementul se afla cantonat in acel moment. Exista mai
multe tipuri de transformari radioactive, acestea depinzand de natura transformarii
elementului respective. Lor le corespund diferite tipuri de radiatii. Acesta este un
proces statistic si deci este imposibil de anticipat dezintegrarea atomilor individuali.
Radioactivitatea a fost descoperita in anul 1896 de catre omul de stiinta francez

Henri Becquerel in timpul unor experimente de rutina cu materiale fosforescente.
Aceste materiale stralucesc in intuneric dupa ce au fost supuse actiunii luminii si
se credea ca stralucirea era produsa in tuburile catodice de catre razele X ce
puteau avea eventual legatura cu fosforescenta. In consecinta Becquerel a
incercat sa infasoare o placa fotografica in hartie neagra si a plasat pe aceasta
diferite minerale fosforescente. Toate rezultatele au fost negative cu exceptia
-2-
sarurilor de uranium. In acest ultim caz rezultatul a fost o profunda albire a placii.
Curand insa a devenit clar ca inegrirea placii nu avea nimic de-a face cu
fosforescenta pentru ca placa se inegrea cand mineralul era pastrat in intuneric.
Chiar si sarurile de uranium, nefosforescente, si chiar uraniul metalic inegreau
placa. Era clar vorba despre o noua forma de radiatie care putea penetra prin
hartie si genera inegrirea placii.
La inceput se parea ca noua radiatie era similara cu cea descoperita recent, razele
X. Cercetarile ulterioare ale lui Becquerel, Marie Curie, Pierre Curie, Ernest
Rutherford si altii au dus la decoperirea faptului ca radioactivitatea era cu mult mai
complicat. Au fost evidentiate diverse tipuri de de dezintegrari. Rutherford a fost
insa acela care a inteles ca acest fenomen respecta aceeasi lege exponentiala
aproximativa.
Particulele alfa sunt oprite complet de o foaie de hartie iar particulele beta de catre
o placa de aluminiu. Radiatia gama insa poate fi insa oprita de obstacole
semnificative cum ar fi o placa groasa de plumb (fig. 1).
Din punctual de vedere al radiatiei radioactive s-a demonstrat ca o astfel de emisie

poate fi divizata in trei categorii de componente. In lipsa unor termeni mai potriviti,
au fost utilizate literele din alfabetul grecesc, alfa, beta si gama. Din analiza
directiei fortelor electromagnetice s-a evidentiat deasemenea ca radiatia alfa este
purtatoarea unei energii pozitive, radiatia beta a unei energii negative iar radiatia
gama este neutra. S-a demostrat deasemenea ca particulele alfa sunt mult mai
masive decat particulele beta. Prin trecerea particulele alfa printr-o membrana
subtire din sticla si captand aceste raze intr-un tub s-a putut studia spectrul de
emisie al gazului rezultat iar in final s-a demostrat ca particula alfa este de fapt
nucleul de heliu. Un alt experiment a dovedit smilitudinea dintre radiatia beta si
razele catodice; ambele sunt de fapt jeturi de electroni plasate intre radiatia gama
si radiatia X, ambele reprezentand radiatii electromagnetice de energie mare.
-3-
Fig. 1. Particulele alfa sunt complet

oprite de o coala de hartie, particulele
beta de o foita de aluminiu, iar radiatia
gama de un bloc de plumb.
Desi cele mai commune forme de

dezintegrare sunt alfa, beta si gama, s-au descoperit si alte tipuri de dezintegrari.
Curand dupa descoperirea neutronului (1932), Enroco Fermi a ajuns la concluzia
ca reactii de dezintegrare specifice, foarte rare, duc la nasterea unor neutroni sub
forma unor particule de dezintegrare. S-a descoperit apoi si emisia de protoni
izolati din unele elemente. Curand dupa descoperirea pozitronului in radia
cosmica s-a inteles faptul ca acelasi proces functional in deja clasia radiatie beta
poate sa genereze emisie de pozitroni ca si in cazul electronilor negativi. Fiecare
dintre cele doua tipuri de radiatie actioneaza in sensul transformarii unui nucleu
spre starea in care raportul neutroni / protoni are cea mai mica energie de
combinatie.
S-au descoperit si alte tipuri de dezintegrari radioactive care emit particule deja
cunoscute dar mecanismele arau complet noi. Un exemplu este conversia interna
care genereaza electroni si, uneori, emisie de fotoni de energie inalta desi nu
implica nici dezintegrare beta si nici gama.
S-a descoperit inca demult ca numeroase alte elemente chimice in afara uraniului
au izotopi. O cercetare sistematica a radioactivitatii totale a zacamintelor de
-4-
uranium i-au sugerat lui Marie Curie sa izoleze un nou element, poloniu, si sa
separe noul element (radiu) de bariu. Similaritatea chimica a celor doua elemente
le-ar face altfel foarte greu de evidentiat.
Pericolul radioactivitatii si radiatiilor nu a fost imediat inteles. Efectele acute ale

radiatiei au fost observate pentru prima data odata cu folosirea razelor X de catre
inginerul electrician sarbo-croato-american Nikolas Tesla care si-a iradiat
intentionat degetele cu raze X in anul 1896. Acesta a publicat observatiile arsurilor
rezultate, desi le-a atribuit mai repede ozonului decat razelor X. Ranile s-au
vindecat repede, din fericire.
Efectele genetice ale ale iradierii (incluzand efectul asupra imbolnavirii de cancer)
au fost recunoscute mult mai tarziu cand Herman J. Muller a publicat (1927)
studiile sale privind efectele gentice, acestea aducandu-I premiul Nobel in anul
1947.
Neutronii, protonii dar si alte particule sunt dirijati de cateva interactiuni. Fortele
nucleare puternice care nu sunt observabile la scara macroscopica reprezinta cele
mai puternice forte la distante subatomice. Forta electrostatica este deasmenea
semnificativa. Intercatiunile dintre aceste forte sunt extreme de complexe. Unele
configuratii ale particulelor din nuclei au proprietatea ca, daca acestea sunt
deplasate destul de putin, particulele cad pe un nivel energetic inferior. Analogia
utilizata in literatura americana este cu suprafetele acoperite de zapada de la
munte. Pana la o limita, frecarea dintre cristalele de zapada poate suporta
greutatea zapezii. Cand este atinsa valoarea critica, orice mic deranjament poate
duce la scaderea pe un nivel de energie potentiala scazut si apare avalansa.
Un astfel de eveniment de numeste dezintegrare si necesita o energie de activare

specifica. In cazul avalansei, energia apare ca o perturbare generata de o sursa
din afara sistemului, desi aceasta energie poate fi cu adevarat mica. In cazul
nucleilor atomici, aceasta perturbare apare de la fluctuatiile din vacuum. Un nucleu
(sau orice sistem excitat in energia cuantica) poate deveni instabil in mod spontan.
-5-
Transformarile rezultate determina afectarea structurii nucleului. O astfel de reactie

reprezinta de fapt o reactie nucleara, deosebita de reactia chimica ce implica
schimbari in aranjamentul electronilor externi ai atomului.
Unele reactii nucleare implica surse externe de energie, sub forma coliziunii cu
particule externe. Aceastea insa nu sunt dezintegrari clasice. Ele reprezinta mai
curand un exemplu de reactie nucleara indusa. Fisiunea nucleara si fuziunea
reprezinta reactii nucleare induse.
Fisiunea nucleara este cunoscuta si sub denumirea de fisiune atomica. Reprezinta

un process in care nucleul unui atom se fragmenteaza in doi sau mai multi nuclei
mai mici, sub forma unor produse de fisiune. Deci fisiunea este o forma de
transmutatie elementara. Produsele secundare ce pot aparea includ neutroni si
protoni liberi sub forma de radiatie gama, dar si alte fragmente nucleare cum ar fi
particulele alfa si beta. Fisiunea elementelor grele reprezinta o reactie exoterma si
poate elibera cantitati insemnate de energie utila sub forma de radiatii gama.
Fisiunea poate fi privita si sursa de energie cinetica transferata fragmentelor
(incalzind materialul cand are loc fisiunea).
Fisiunea nucleara produce energia necesara centralelor nuclearo-electrice si

genereaza activarea armelor nucleare. Fisiunea este utila ca sursa energetica
deoarece unele materiale (denumite combustibili nucleari) nu numai ca genereaza
neutroni ca parte a procesului de fisiune dar si declanseaza fisiunea la impactul cu
un neutron liber. Combustibilii nucleari pot fi parte a reactiilor chimice in lant care
elibereaza energii la un nivel controlat intr-un reactor nuclear sau la un nivel practic
incontrolabil in cazul armelor nucleare.
Fuziunea nucleara este procesul prin care nuclei multipli se unesc pentru a forma
un nucleu mai mare. Acest proces este insotit de eliberarea sau absorbtia de
energie, functie de masele nucleilor implicate. Nucleii de fier si nichel au cea mai
mare valoare a energiei pe nivel si deci sunt cei mai stabili. Fuziunea dintre doi
nuclei mai usori decat cei de fier si nichel in general elibereaza energie in timp ce
-6-
fuziunea nucleilor mai grei decat cei de fier sau nichel absoarbe energie. Procesul
are caracter invers pentru fisiunea nucleara.
Particulele alfa. Acestea au fost descoperite in anul 1899 de catre Rutherford, in

timp se preocupa de studiul uraniului. Particula alfa este identica de fapt cu
nucleul de Heliu, avand doi protoni si doi neutroni. Este o particula caracterizata de
energie mare, sarcina pozitiva +2 generata de cei doi protoni. Particulele alfa au
viteza in aer de aproximativ douazeci de ori mai mica decat viteza luminii, functie
de energia fiecarei particule in parte. Aparitia emisiei de particule alfa depinde de
conditiile in care se dezvolta fenomenul. Cand raportul neutronilor / protoni din
nucleu este prea mic, anumiti atomi pot re-echilibra balanta prin emisie de particule
alfa. Spre exemplu poloniu-210 are 126 neutroni si 84 protoni, un raport de 1,5/1.
Urmare a dezintegrarii radioactive prin emisie de particule alfa, acest raport devine
124 neutroni la 82 protoni, deci 1,51/1. Atomii care emit particule alfa sunt in
general de dimensiuni foarte mari (avand si numere atomice mari). Emitatorii de
particule alfa au numere atomice de minim 82 (plumbul), cu unele exceptii. Sunt
numeroase surse radioactive ce emit radiatii alfa, atat naturale cat si rezultate ale
activitatilor umane (tabelul 1).
Tabelul 1. Sursele de radiatii alfa
SURSA DE PARTICULE ALFA NUMARUL ATOMIC
Americiu 241 95
Plutoniu 236 94
Uraniu 238 92
Toriu 232 90
Radiu 226 88
Radon 222 86
Plutoniu 210 84
In timpul emisiei nucleii se afla intr-o stare energetica instabila. Are loc o
schimbare in interiorul nucleului instabil si sunt particule alfa, generand un produs
de dezintegrare. In acest caz atomul respectiv pierde doi protoni si doi neutroni.
-7-
Pierderea de particule alfa schimba atomul intr-un nou element (numarul de

protoni fiind cel care determina elementul). Spre exemplu poloniul-210 este o
sursa de radiatie alfa. In timpul dezintegrarii radioactive el pierde doi protoni si
devine atomul de plumb-206 care este stabil (neradioactiv).
Particulele alfa au cateva utilizari la scara industriala:

- Radiu-226 este utilizat la tratarea cancerului prin injectarea de cantitati
reduse in masa tumorala;
- Poloniul-210 este utilizat la eliminarea statica in morile de hartie. Datorita
sarcinii lor positive, particulele alfa atrag electronii pierduti si astfel se
reduce sarcina statica;
- Detectoarele de fum utilizeaza particulele alfa emise de de Americiu-241
pentru a ajuta la generarea unui current electric. Particulele alfa lovesc
moleculele de aer intr-o incinta. Ionii incarcati pozitiv si electronii incarcati
negativ care rezulta genereaza un curent prin curgerea lor intre doua placi
incarcate pozitiv si negativ din interiorul camerei. Cand particulele de fum
penetreaza in camera se ataseaza fluxului de particule incarcate si intrerup
acest flux. Curentul este astfel intrerupt si se declanseaza alarma in cladirile
de birouri, avioane etc.
Cele mai multe particule alfa apar in stare naturala. Spre exemplu particulele alfa
sunt generate de Uraniu-238, Radiu-226 si alti membri ai seriei uraniului. Aceste
particule sunt prezente in cantitati variabile in aproape toate tipurile de roci, soluri
si apa.
Expunerea mediului si a omului la radiatia alfa creste semnificativ cand solurile si

formatiunile litologice sunt perturbate de extractia mineralelor. Resturile de
uranium, urmare a extractiei prin activitati miniere, au concentratii ridicate de
uraniu si radiu. Ajunse la suprafata pot sa scape in aer sau sa penetreze solul prin
scurgerile de apa. Procedeele specifice mineritului pentru prelucrarea zacamintelor
de fosfati (utilizate pe scara larga in industria ingrasamintelor chimce) genereaza
acumulari de gips fosfatic in care este mentionat radiu concentrat.
-8-
Particulele alfa nu ajung prea departe in mediu. Odata emise, ele se deplaseaza
relativ incet datorita sarcinii electrice si masei lor mari. Pierd energia in aer relativ
repede. Deoarece nu sunt radioactive, odata cu pierderea energiei, particulele alfa
atrag electroni liberi si se transforma in heliu. Puterea lor de penetrare este
minima, chiar si o foaie de hartie sau partea exterioara a pielii umane este
suficienta pentru a stopa deplasarea particulelor alfa (fig. 1).
Din punct de vedere formal, dezintegrarea alfa este caracterizata de emisia unei
particule α din nucleu (este vorba de fapt de nucleul de heliu) si transformarea
acelui nucleu intr-unul diferit, conform legii:
A
Z M → ZA−−24 N + 24He (1)
Particulele beta. Henri Becquerel este creditat in lumea stiintei cu descoperirea

particulelor beta. In anul 1900 el a aratat ca particulele beta sunt identice cu
electronii ce au fost cunoscuti cu putin timp inainte prin descoperirea lui Joseph
John Thompson.
Particulele beta au sarcina electrica -1. Ele au masa mai mare de 549 milioane de
ori decat masa unitatii atomice de masa (AMU = Atomic Mass Unit), care este cca.
1/2.000 din masa protonului sau a neutronului. Viteza particulelor beta individuale
depinde de cata energie au si variaza in limite largi.
Emisia de particule beta apare cand raportul neutroni / protoni din nucleu este prea
mare. In aceasta situatie, un neutron in exces se transforma intr-un proton si un
neutron. Protonul ramane in nucleu iar electronul este expulzat cu energie mare.
Acest proces determina descresterea numarului de protoni cu unu. Numarul de
protoni din nucleul unui atom determina natura elementului, transformarea de tip
neutron in proton schimband radionuclidul intr-un element diferit. Emisia de radiatie
gama insoteste destul de frecvent emisia de particule beta. Cand expulzarea de
-9-
particule beta nu elibereaza nucleul de energia suplimentara, nucleul emite

energia ramasa sub forma unui foton gama.
Dezintegrarea technetiului-99 care are prea multi neutroni pentru a fi stabil, este un
exemplu de radiatie beta. Un neutron din nucleu se transforma intr-un proton si o
particula beta. Nucleu expulzeaza particula beta si ceva radiatie gama. Noul atom
pastreaza aceeasi masa atomica dar numarul de protoni creste la 44. Noul atom
devine ruteniu. Alte exemple de emitatori beta sunt fosfor-32, tritiu, carbon-14,
strontium-90 si plumb-210.
Emisiile de particule beta au aplicatii numeroase in diagnoza, si tratamentul

medical (iodul-131, fosforul-32, strontiul-90, tritiul, carbonul-14).
Particulele beta se deplaseaza cativa metri in aer si sunt usor oprite de materiale
solide. Cand o particula beta pierde energie aceasta are comportament ca orice alt
electron pierdut. In mediul inconjurator sau in diverse corpuri, acesti electroni sunt
captati de un ion pozitiv.
Dezintegrarea β este caracterizata de emisia unei particule β din nucleu (este

vorba de electronul negativ sau electron pozitiv si a unui neutrino sau
antineutrino. Aceasta se petrece conform legilor:
n 0 → p + + e − +ν (2)
si respectiv
n 0 → p + + e + +ν (3)
in care ν reprezinta neutrino iar ν antineutrino.
Reactia proton – neutron explica emisia sau captarea electronului :
- 10 -
p + + e− → n + ν (4)
p + + e + → n +ν (5)
Este posibil ca intreaga energie eliberata in cadrul unei dezintegrari radioactive sa

fie cedata particulei care a fost emisa, dar se poate intampla ca ca energia sa fie
impartita intre respectiva particula si nucleu rezultat. In acest ultim caz nucleu
primeste energie suplimentara, El se numeste izomer. Energia este cedata sub
forma de radiatie electromagnetica ce se numeste radiatie gama.
Unitatea in sistem international (SI) pentru masurarea radioactivitatii este

Becquerelul (Bq). Daca o anume cantitate de material produce o dezintegrare la
fiecare secunda, aceasta are activitatea de un Bq. Din moment ce fiecare esantion
rezonabil de material radioactive contine multi atomi, un Becquerel reprezinta o
activitate foarte mica. Gigabecquerel reprezinta un ordin de marime frecvent. Un
curie (definit initial ca radioactivitatea unui gram de radiu pur) este egal cu 37
gigabecquerel (GBq).
Radiatia gama. Descoperirea radiatiei gama este atribuita fizicianului francez Henri
Becquerel. Putin inainte, Roentgen descopea razele X iar Becquerel a afirmat ca
uraniul emite un fel de lumina invizibila similara cu razele X. El a numit acest
fenomen “fosforescenta metalica”. De fapt el a descoperit radiatia gama ce era
emisa de radiu-226 care este parte a lantului de dezintegrare a uraniului si care
apare de obicei impreuna cu acesta. Radiatia gama este o radiatie ionizanta de
energie foarte mare. Fotonii gama au de 10.000 mai multa energie ca fotonii in
domeniul vizibil al spectrului electromagnetic. Fotonii gama nu au masa si nici
sarcina electrica, ei fiind energie electromagnetica pura.
Datorita energiei lor mari, fotonii gama se deplaseaza cu viteza luminii si pot
parcurge sute de km prin aer inainte de a isi consuma energia. Pot penetra prin
multe tipuri de materiale. De obicei este necesar sa se utilizeze materiale foarte
- 11 -
dense ca plumbul pentru a putea incetini sau stopa fotonii gama. Lungimea lor de
unda este foarte mica: 0,003 – 0.0003 nm.
Radiatia gama si radiatia X, la fel ca lumina vizibila, infrarosie si ultravioleta sunt

parte a spectrului electromagnetic. In acest timp razele gama si X au cam acelasi
tip de periculozitate dare difera ca origine. Radiatia gama isi are originea in nucleu
iar razele X in campul electronilor ce inconjoara nucleul sau sunt generate pe cale
mecanica.
Emisia de radiatie gama apare cand nucleul unui atom radioactiv are prea multa
energie. De obicei urmeaza emisia de particule beta. Un exemplu de dezintegrare
radioactiva prin radiatie gama este dat de izotopul de cesiu-137 care permite
transformarea neutronului intr-un proton si o particula beta. Protonul suplimentar
transforma atomul in bariu-137. Nucleul expulzeaza particula beta, dar acesta
ramane cu destula energie si emite si un foton gama pentru a deveni mai stabil.
Tabelul 2. Modalitatile de dezintegrare radioactiva
Modul de dezintegrare Particule participante Nucleul rezultant

Dezintegrari cu emisii de nucleu:
Dezintegrare alfa O particular alfa (A=4, Z=2) (A-4, Z-2)
emisa de nucleu
Emisia de proton Un proton expulzat de nucleu (A-1, Z-1)
Emisia protonica dubla Protoni expulzati simultan din (A-2, Z-2)
nucleu
Fisiunea spontana Dezintegrarea nucleului in doi -
sau mai multi nuclei mici, plus
alte particule
Modele de dezintegrare beta:
Dezintegrare beta Nucleul emite un electron si un (A, Z+1)
negativa antineutrino
Emisie de pozitron si Nucleul emite un pozitron si un (A, Z-1)
dezintegrare beta neutrino
pozitiva
Dubla dezintegrare beta Nucleul emite doi electroni si doi (A, Z+2)
antineutrino
Dubla captura de Un nucleu absoarbe doi electroni (A, Z-2)
- 12 -
electron orbitali si emite doi neutrino –

nucleul rezultant este lasat intr o
stare excitata si instabila
Emisie de pozitron Nucleul absoarbe un electron de (A, Z-2)
pe orbital, emite un pozitron si
doi neutrino
Dubla emisie de Nucleul emite doi pozitroni si doi (A, Z-2)
pozitroni neutrino
Tranzitia intre stari ale aceluiasi nucleu:
Dezintegrare gama Nucleul excitat emite foton de (A, Z)
energie inalta (radiatie gama)
Conversia interna Nucleul excitat transfera energie (A, Z)
unui electron orbital care este
expulzat din atom
Radionuclizii care emit radiatii gama sunt cele mai frecvente utilizate surse de
radiatie. Puterea de penetrare a fotonilor gama are aplicatii multiple. Cu toate
acestea, desi radiatia gama penetreaza numeroase materiale, nu le transforma in
materiale radioactive. Cei mai utilizati radioniuclizi sunt cobaltul-60, cesiul-137 si
technetiul-99m. Cobaltul-60 este utilizat mai ales la sterilizarea echipamentului
medical, pasteurizarea anumitor produse alimentare si a unor condimente si la
tratamentul cancerului. Cesiul-137 este utilizat la tratamentul cancerului,
masurarea si controlul fluxului de lichide in procese industriale, investigatiile
geofizice de sonda, determinari de densitate a solului in cazul constructiilor de
orice fel, asigurarea nivelului de umplere la impachetarea mancarii,
medicamentelor si a altor produse. Technetiul-99m reprezinta cel mai utilizat izotop
in diagnoza medicala. El este un precursor cu timp de injumatatire mai redus decat
a technetiului-99. Exista diferite forme chimice care sunt utilizate la determinarea
imaginilor creierului, a splinei si rinichilor si la studiul fluxului sangvin. In industrie,
utilizarea cobaltului-60 si a cesiului-137 poate imbunatati caracteristicile fizice ale
materialelor. Spre exemplu, expunerea la radiatie gama creste semnificativ
rezistenta unor materiale din lemn sau plastic. Materialele tratate se pot utilize la
acoperirea podelelor in zonele cu trafic foarte ridicat din supermagazine,
aeroporturi si hoteluri deoarece rezista la frecare si rupere dar se si intretin usor.
- 13 -
Radiatia gama se deplaseaza cu viteza luminii si exista doar atat timp cat au
energie. Cand energie s-a consumat, indiferent de mediul in care acestea au
existat (aer sau in solide), inceteaza sa mai existe. La fel se intampla si in cazul
razelor X.
Modalitatile de dezintegrare radioactive sunt multiple. Radionuclizii pot suferi

numeroase reactii diferite. Ele sunt sintetizate in tabelul 2, in care nucleul are
sarcina pozitiva (numar atomic) Z si masa atomica A.
1.2. Legile dezintegrarii radioactive
Trebuie mentionat faptul ca dezintegrarea oricarui atom radioactiv este un process

in intregime statistic si este total independent de atomii invecinati sau conditiile
fizico-chimice ale atomului. Singurul factor de care depinde dezintegrarea
radioactiva este reprezentat de structura nucleului. Aceasta se traduce prin aceea
ca fiecare atom de un anumit tip are aceeasi probabilitate de dezintegrare in
unitatea de timp. Aceasta probabilitate se numeste constanta de dezintegrare (λ) si
are valori diferite pentru fiecare izotop. Daca se presupune ca ca exista un numar
de atomi “ N ” la momentul “ t ” iar variatia numarului de atomi pe parcursul
intervalului de timp “ ∆t ” este “ ∆N ”, atunci exprimarea matematica ia forma:
δN = −λNδt (6)
Prin trecerea la limita, δN → 0 si δt → 0 , iar ecuatia (6) devine:
dN
= −λ N (7)
dt
Din aceste motive rata de dezintegrare dN/dt este direct proportionala cu numarul
de atomi prezenti in reactie. Prin integrarea ecuatiei generice (7) se obtine:
ln N = −λt + c (8)
- 14 -
in care “ c ” reprezinta o constanta de dezintegrare. Daca se presupune ca in

starea initiala, la momentul “ t = 0 ” exista un numar “ N0 “de atomi prezenti, atunci
constanta de integrare devine:
c = ln N 0 (9)
In consecinta, ecuatia (8) se rescrie:
N = N 0 e − λt (10)
Dezintegrarea radioactiva dN/dt este uneori denumita si activitate, “ A ”. Ecuatia

(7) se mai poate scrie in termini de activitate in loc de “ N “, si ia forma:
A = A0 e − λt (11)
care devine o varianta pentru ecuatia (10). Sa presupunem ca la momentul initial

in system sunt prezenti “ N0 ” atomi radioactivi. Timpul de injumatatire (“ T 1/2”) este
durata necesara pentru ca jumatate din numarul initial de atomi sa se
dezintegreze. De aceea, daca inlocuim “ N ” cu “ N0 / 2 ” in ecuatia (10), aceasta
devine:
N0
= N 0 e −λT1 / 2 (12)
2
sau
1 0,693
T1 / 2 = ln 2 ≅ (13)
λ λ
Fie cazul unui atom radioactiv initial care se dezintegreaza pana in starea stabila
denumita stare finala. Dupa un anumit timp “ t ”, raman N = N0 – D atomi initiali iar
ecuatia (10) se poate rescrie sub forma:
- 15 -
Tabelul 3. Schemele de dezintegrare radioactiva pentru izotopii cu utilizare freceventa in geocronologie*
VALOAREA ACTUALA
IZOTOPUL INITIAL IZOTOPUL FINAL PRODUSE DE CONSTANTA DE TIMPUL DE A GENERARII
DEZINTEGRARE DEZINTEGRARE INJUMATATIRE (an) RADIOACTIVE DE
(1/an) CALDURA (W / kg)
238U 206Pb 8α + 6β 1,55 x 10-10 4468 x 106 9,4 x 10-5
235U 207Pb 7α + 4β 9,85 x 10-10 704 x 106 5,7 x 10-4
232Th 208Pb 6α + 4β 4,9 5 x 10-11 14010 x 106 2,7 x 10-5
87Rb 87Sr β 1,42 x 10-11 48800 x 106
147Sm 143Nd α 6,54 x 10-12 106000 x 106
40K 40Ca β 4,96 x 10-10 1400 x 106 1250 x 106 2,8 x 10-5
40Ar Captura de electron 5,81 x 10-11 11900 x 106
39Ar 39AK β 2,57 x 10-3 269
176Lu 176Lu β 1,94 x 10-11 35000 x 106
187Re 187Os β 1,52 x 10-11 45600 x 106
14C 14N β 1,21 x 10-4 5730
* Valori sintetizate din multiple surse publicate in perioada 1977 - 2006
16
N 0 − D = N 0 e − λt (14)
in care “D” reprezinta numarul de atomi finali (toti acestia din urma avand originea
in atomii initiali) prezenti la momentul “ t ”. De aceea:
D = N 0 (1 − e − λt ) (15)
Din cauza faptului ca nu se poate masura direct “ N0” ci doar “ N ”, ecuatia (10)
poate fi utilizata la rescrierea ecuatiei (15):
D = N (e λt − 1) (16)
Aceasta ultima relatie exprima relatia dintre numarul de atomi finali “ D ” si numarul
atomilor initiali “ N ”, ambleme marimi fiind determinate la momentul “ t ”. Aceasta
inseamna ca “ t ” se poate in sfarsit determina utlizand relatia logaritmica:
1 ⎛ D⎞
t= ln⎜1 + ⎟ (17)
λ ⎝ N⎠
Aceste ecuatii permit calcularea probabilitatii ca orice atom sa supravietuiasca un

timp “t”. Procentul real al atomilor care supravietuiesc depinde direct de fluctuatia
statistica. Aceasta este in general foarte mica deoarece “ N0 ” si “ N ” sunt in de
obicei numere foarte mari. In practica, determinarean rapoartelor “ D/N ” se face cu
utilizarea unui spectrometru de masa. Acest instrument, este scump si cu grad
foarte ridicat de tehnologie. Principiul sau functional, indiferent de firma
constructoare, este prezentat in continuare.
17
Spectrometrul de masa. Principiul de baza este destul de simplu: daca cun corp se
deplaseaza in linie dreapta si exista o forta laterala aplicata la un moment dat,
traiectoria se va curba in mod evident. Abaterea va depinde de masa corpului aflat
in deplasare, viteza acestuia si de tipul si marimea fortei laterale. Atomul poate
avea traiectoria afectata de un camp magnetic extern daca atomul este
transformat intr-un ion. Particulele incarcate electric sunt afectate de campul
magnetic dar particulele neuter raman deafectate. Se remarca patru etape diferite
in utilizarea unui spectrometru de masa: (1) ionizarea, (2) accelerarea, (3)
schimbarea traiectoriei si (4) detectarea.
Diagrama spectrometrului de masa, indiferent de firma constructi\oare, este

prezentata in fig. 2.
a) Ionizarea. Atomul este ionizat prin ciocnirea unuia sau a mai multor
electroni pentru obtinerea unui ion pozitiv. Acest proces este aplicabil chiar
pentru atomi de la care ne-am astepta sa rezulte ioni negative (clorina) sau
sa nu formeze niciodata ioni (argon). Spectrometrele de masa lucreaza doar
cu ioni pozitivi!
Esantionul trece prin camera de ionizare. Bobina incalzita electric cedeaza

electroni care sunt atrasi spre capcana electronica (care este de fapt o placa
incarcata pozitiv). Particulele din esantion (atomi sau molecule) sunt astfel
bombardate cu un jet de electroni. Unele din ciocniri sunt suficient de puternice
pentru a elimina unul sau mai multi electroni din esantion, generand astfel ioni
pozitivi. Cei mai multi dintre ionii pozitivi vor avea sarcina +1 deoarece electronii
pozitivi sunt mult mai dificil de eliminat dintr-un ion deja pozitiv. Acesti ioni pozitivi
sunt evacuati fortat in instrument de catre un repetitor care este reprezentat de o
alta placa metalica ce are o sarcina pozitiva minima (fig. 3).
18
Accelerator
Ionizator
Electromagnet
Spre pompa
vacuum
Esantionul
vaporizat
Schimbarea
traiectoriei
Fig. 2. Diagrama
spectrometrului de Detector Amplificator
masa.
Inregistrator
capcana de electroni
sistem de indepartare a
ionilor de ioni electroni
electroni
Esantion vaporizat
Ioni pozitivi
Bobina incalzita
electric
Fig. 3. Ionizarea in spectrometrul de masa
Placa intermediara Placa finala la tensiune 0 V
Camera de ionizare la
+10.000 V
Jet de ioni
Fig. 4. Accelerarea ionilor in spectrometrul de masa
19
b) Accelerarea. Ionii sunt accelerati astfel incat au energie cinetica egala.
Ionii pozitivi sunt indepartati de camera de ionizare care are un caracter extrem
pozitiv si trec prin trei porti, ultima la 0 volti. Poarta din mijloc are o tensiune
intermediara. Toti ionii sunt accelerati si incoroporati in jetul de ioni.
c) Schimbarea traiectoriei. Traiectoria ionilor este schimbata prin actiunea unui

camp magnetic, depinzand de masele acestora. Cu cat masa ionilor este
mai mica, cu atat schimbarea este mai dramatica. Schimbarea traiectoriei
depinde si de numarul de sarcini positive ale ionului (cati electroni au fost
anulati in primele etape). Cu cat sarcina ionica este mai mare cu atat
traiectoria este schimbata mai abrupt.
Electromagnet
Jet de ioni Jet de ioni C

amestecati
Jet de ioni A Jet de ioni B
Fig. 5. Schimbarea traiectoriei in spectrometrul de masa
Diferiti ioni sufera schimbari de traiectorie prin intermediul campului magnetic.

Gradul de schimbare al traiectoriei depinde de masa ionului (ionii mai usori sufera
schimbari abrupte), sarcina ionului (ionii cu doua sau mai multe sarcini pozitive
sufera schimbari mai dramatice decat cei cu o singura sarcina pozitiva). Acesti doi
factori se combina in asa-numitul raport masa / sarcina. Acest raport este dat de
20
simbolul m/z. Daca este sa exemplificam, un ion cu masa 28 si sarcina +1 are

raportul masa / sarcina egal cu 28. Un ion masa 56 si sarcina +2 are raportul masa
/ sarcina egal tot cu 28. In figura 5, jetul de ioni A este cel mai afectat de
schimbarea traiectoriei. El contine ioni cu cel mai mic raport masa / sarcina. Jetul
de ioni C are traiectoria cea mai putin afectata, continand ioni cu cel mai mare
raport masa / sarcina.
d) Detectarea. Raza ionica ce trece prin spectrometru este detectata pe cale

electrica.
Este important ca ionii generati in camera de ionizare sa aiba un parcurs liber prin
spectrometru, fara a atinge moleculele de aer. Doar ionii din jetul B ajung la
detectorul de ioni (fig. 6). Ceilalti intra in coliziune cu peretii unde se asociaza cu
electronii si astfel se neutralizeaza. Ei sunt eventual evacuati din spectrometrul de
masa prin intermediul pompei vacuum.
Jet de ioni B
ion pozitiv
electroni
Cutie metalica
Legatura cu amplificatorul
Fig. 6. Detectarea ionilor in spectrometrul de masa
Cand un ion ciocneste cutia metalica, sarcina sa este neutralizata de un electron

care se desprinde din metal si ajunge la ion Aceasta genereaza spatiu liber printre
electronii din metal iar electronii din cablu se deplaseaza pentru a umple golul
respectiv. Fluxul de electroni din cablu este detectat sub forma unui curent electric
21
ce poate fi amplificat si inregistrat. Cu cat sosesc mai multi ioni, cu atat intensitatea
curentului electric va fi mai mare.
Detectarea altor ioni. Intrebarea care se pune este cum ar putea fi detectati alti
ioni, ca spre exemplu cei ce fac parte din jeturile A si C care s-au “pierdut” in
interiorul spectrometrului? Spre exemplu jetul de ioni A a suferit cea mai ampla
schimbare de traiectorie si are cea mai mica valoare a raportului m/z. Pentru a
aduce acest jet spre detector ar trebui sa existe o schimbare de traiectorie mai
mica, deci sa se foloseasca eventual un camp magnetic mai putin intens (forta
laterala redusa).
Rezultatele masuratorilor efectuate cu spectrometrul de masa sunt prezentate sub

forma unor diagrame simplificate denumite “diagrame deget” (fig. 7). Ele prezinta
curentul relativ generat de ioni cu rapoarte masa/sarcina.
Abundenta
relativa
Fig. 7. Exemplu de diagrama spectrometricade tip “deget”
Uneori marimea de pe axa verticala este denumita si “intensitate relativa”. Oricum

aceasta (sau “abundenta relativa”) au aceeasi semnificatie: curentul electric
inregistrat la detector, deci numarul de ioni care a ajuns la detector. Cu cat acest
curent este mai intens, cu atat abundenta ionica este mai mare. Din fig. 7 rezulta
22
clar ca cel mai comun ion este cel cu raportul masa/sarcina egal cu 98. Alti ioni au
valori ale raportului masa/sarcina de 92, 94, 95, 96, 97 sau 100. Molibdenul este
constituit din 7 izotopi diferiti. Presupunand ca toti ionii au sarcini +1, rezulta ca
masele celor sapre izotopi ai carbonului 12 au valorile de 92, 94, 95, 96, 98 si 100.
In ce priveste determinarea varstelor geologice, primul cercetator care a incercat

sa utilizeze dezintegrarea radioactiva a fost a fost Ernest Rutherford care, ajutat de
colegii sai de la McGill University din Montreal, Canada, a dezvoltat metoda datarii
rocilor utilizand principiile radioactivitatii naturale. Cercetatorii au masurat
acumularile de heliu (particulele α) rezultate din dezintegrarea radioactiva a
uraniului. Mai tarziu ei au sugerat ca evaluarea acumularilor de plumb ar putea
reprezenta o metoda mai buna.
Simpla aplicare a ecuatiilor de tip (17) nu reprezinta neaparat modul de

determinare a varstelor. In cele mai multe cazuri au existat probabil concentratii
initiale de atomi de tip final in esantionul analizat si deci presupunerea ca toti
atomii rezultati rezprezinta efectul dezintegrarii radioactive a atomilor initiali nu este
corecta. In plus insa, sistemele mineralogice sunt rareori inchise, asa cum trebuie
in general presupus in geocronologie. In general, in diversele etape de evolutie a
esantioanelor analizate, au existat schimburi de atomi de tip initial sau final cu
mediul inconjurator. Este deci recomandat sa se utilizeze nu una ci cateva metode
pentru estimarea varstei “ t ”. Daca rezultatele se incadreaza in limitele erorii
analitice se poate aprecia ca estimarile au fost concordante. In cazul varstelor
discordante trebuie luata in considerare posibilitatea ca sistemul mineralogic sa nu
fi fost inchis si / sau sa fi putut fi prezenti atomi de tip final inca din stadiile initiale.
Deci in general trebuie sa se faca o evaluate complexa a generarii si evolutiei rocii.
Varsta rezultata din aplicarea acestor metode, “ t ”, nu este neaparat varsta
formatiunii sau rocii analizate. Aceasta valoare ar putea foarte bine sa fie legata de
momentul cristalizarii rocii sau a ultimului eveniment metamorphic ce a determinat
incalzirea rocii pana la temperature ce permite aparitia si dezvoltarea anumitor
schimbari chimice. Timpul de injumatatire al izotopului radioactiv ce trebuie utilizat
23
la estimarea varstei rocii trebuie sa fie comparabil cu varsta esantionului. In caz

contrar determinarea rapoartelor D/N din ecuatia (17) devine imposibila.
In tabelul 3 sunt prezentate produsele de dezintegrare radioactive, timpii de

injumatatire si constantele de dezintegrare pentru izotopii radioactivi cei mai
frecvent utilizati in datarea rocilor si formatiunilor geologice. Se mai mentioneaza si
generarea radioactiva de caldura pentru patru dintre izotopii care repreznta sura
de baza pentru imensa majoritate a caldurii interne radioactive din interiorul
Pamantului. Practic toate produsele de dezintegrare radioactiva (cu exceptia
partculelor neutrino care insotesc fiecare dezintegrare) contribuie la caldura
generala a planetei noastre. Particulele neutrino interactioneaza asa de putin cu
materia ca ajung sa penetreze intreg Pamantul si apoi se departeaza de acesta. O
exemplificare spectaculoasa a formidabilei puteri de penetrare a particulelor
neutrino este reprezentata de faptul ca dupa explozia de tip supernova din Marele
Nor Magellanic din data de 23.02.1987 care a avut loc in partea sudica a cerului,
particulele neutrino au fost detectate in emisfera nordica, in S.U.A. si Japonia,
dupa ce au traversat Pamantul (fig. 8).
Fig. 8. Marele Nor Magellanic (Observatorul astronomic Kuiper)

24
Schemele de dezintegrare radioactive sunt de fapt destul de complicate. In general

are loc o serie complexa de dezintegrari pana cand se ajunge la nuclidul final
87
stabil. Dintre izotopii radioactivi utilizati frecvent in datarile radiogenice, Rb si
147
Sm sufera dezintegrari simple in procesul de transformare in nuclidul final stabil,
cu eliberare de particule β si respectiv α (a se vedea si tabelul 3). In cazul celor
mai multe dintre celelalte serii este vorba despre o serie de dezintegrari. De
87 87
aceea ecuatia (17) se aplica direct doar in cazul dezintegrarilor Rb -> Sr si
respectiv 147Sm -> 143Nd.
Seriile lungi de dezintegrari radioactive ce se dezvolta in cazul uraniului si toriului

se pot descrie ca o serie de ecuatii similare cu (17). Sa presupunem ca un izotop
radioactiv se dezintegreaza in seriile X1, X2,…., Xn, iar izotopul Xn este nuclidul
final stabil. Fie N1, N2,…., Nn-1, D, si fie constantele de dezintegrare λ1, λ2,…., λ n-1.
In aceste conditii, ecuatia (7) se poate aplica in mod separat fiecarei dezintegrari in
parte, membre a seriei de dezintegrari generale, dupa cum urmeaza:
dN
= −λ N
dt
dN1
= −λ1 N1 + λN
dt
dN 2
= −λ2 N 2 + λ1 N1 (18)
dt
...
dD
= −λn −1 N n −1
dt
Solutia generala a acestui sistem de ecuatii este cu mult mai complicata decat
ecuatia (10). In cazul izotopului de rang “ i ” din cadrul lantului de dezintegrari
trebuia sa implice functii exponentiale de la nuclidul initial pana la izotopul de rang
“i” inclusiv. Acest algoritm este cunoscut in fizica nucleara drept “relatia lui
Bateman”. In cazul seriilor de dezintegrare ale uraniului si toriului, timpul de
25
injumatatire pentru prima dezintegrare este mai mare cu multe ordine de marime
decat in cazul seriilor subsecvente (λ << λ1,…, λn-1). In acest caz solutia ecuatiei
(18) este destul de simpla:
N = N 0 e − λt
λ
Ni = N (i = 1, …, n-1) (19)
λi
(
D = D0 1 − e − λt )
In consecinta, in cazul schemelor simple de dezintegrare, varsta este data de

40
ecuatia (17). Dezintegrarea K este destul de complexa. Acesta se poate
40 40
dezintegra in Ca prin eliberare de radiatie β sau prin captura de electron in Ar.
40
Fie “N” numarul de atomi K la momentul “ t ” si “ DC ”, respectiv “ DA ” numarul de
atomi 40Ca, respectiv 40Ar. In aceste conditii, ecuatia (7) se poate scrie sub forma:
= −(λ A + λC )N
dN
(20)
dt
40
unde “λA“si “λC” reprezinta constantele de dezintegrare pentru Ca si respectiv
40
Ar. In aceste conditii ecuatia (10) devine
N = N 0 e − (λ A + λC )t (21)
Cresterea numarului de atomi de 40Ar, “ dDA / dt” va fi data de relatia:
dD A
= −λ A N (22)
dt
iar cea a de atomi de 40Ca, “dDC / dt” va fi data de relatia:
dDC
= − λC N (23)
dt
26
Daca se substituie expresia lui “ N “din relatia (21) in relatia (22) se obtine:
dD A
= λ A N 0 e −(λ A + λC )t (24)
dt
Solutia ecuatiei (24) se obtine in consecinta:
λ A N 0 −(λ +λ )t
DA = − e +c C
(25)
λ A + λC
in care “ c ” este o constanta de integrare.
Daca se presupune ca DA=0 la momentul t=o, atunci c = λAN0 /( λA+λC) si in

consecinta:
DA = −
λA N0
λ A + λC
[
1 − e − (λ A + λC )t
] (26)
Utilizand ecuatia (21) pentru eliminarea lui N0, se poate exprima raportul numarului
atomilor de 40Ar si 40K la momentul “t” in termen ai marimii dezintegrarii radioactive:
DA
N
=−
λA
λ A + λC
[
e (λ A + λC )t − 1 ] (27)
In sfarsit, daca se incearca determinarea varstei esantionului, “ t ”, aceasta va fi

data de relatia:
1 ⎡ ⎛ λ + λC ⎞ DA ⎤
t= ln ⎢1 + ⎜⎜ A ⎟⎟ ⎥ (28)
λ A + λC ⎣ ⎝ λ A ⎠ N ⎦
27
40
In cazul in care s-a utilizat dezintegrarea Ca, ecuatiile (24) – (28) au forma
identica, doar ca trebuiesc utilizati termenii “ DC ” si “λC” in loc de “DA” si “λA”,
40 40
corespunzator dezintegrarii in Ca si nu in Ar. Analiza dezintegrarii K in Ca nu
este de fpat utilizata in geocronologie din cauza exceptionalei raspandiri a Ca in
natura, rezultand o determinare incorecta a produselor de dezintegrare din 40K.
Este insa necesara luarea in calcul si analizarea unui numar mare de factori in
legatura cu metodele de datare si selectarea celor mai potrivite esantioane ce pot
fi utilizate pentru a sti exact care dintre metodele de datare radioactiva este mai
potrivita in fiecare caz in parte.
Prima chestiune ce trebuie avuta in vedere se refera la ordinul de marime al

varstei ce urmeaza a fi determinate. Este de dorit ca schema de dezintegrare
radioactiva utilizata sa aiba timpul de injumatatire de acelasi ordin de marime ca
varsta esantionului. Aceasta presupunere garanteaza idea ca numarul de atomi ai
nuclidului final are acelasi ordin de marime ca numarul atomilor nuclidului initial
(ecuatia 16). Daca timpul de injumatatire este cu mult mai mare sau cu mult mai
mic decat varsta esantionului analizat, raportul dintre numarul de atomi finali si cei
initiali este sau foarte mic sau foarte mare si deci foarte dificil de determinat (cu
spectrometrul de masa). Din acest punct de vedere, utilizarea metodei uranium –
plumb pare a fi cea mai potrivita metoda de datare radioactiva pentru rocile si
formatiunile gelogice tinere, in general neogene sau chiar mai recente. Timpii de
injumatatire ai celorlalte dezintegrari nu sunt ideali dar sunt folositi in lipsa unor
metode mai potrivite. Trebuiesc masurate cantitati foarte mici de nuclizi finali si
este nevoie de analize minutioase in cazul oricarei metode radiogenice. In cazul
esantioanelor cu varste foarte mici (cum ar fi probele prelevate in arheologie, de
cateva mii de ani) se folosesc metode ce au timpi de injumatatire foarte mici, ca in
cazul Carbonului 14.
Alegerea metodei de datare radioactiva trebuie sa tina cont si de alti doi factori
foarte importanti: numarul de elemente de tip initial si final prezente in proba, si
daca aceasta a facut parte dintr-un sistem mineralogic ce poate fi considerat
28
inchis. In mod evident, un esantion care nu a continut niciodata samariu nu poate fi

analizat cu rezultate corecte utilizand metoda samariu – neodimiu. In cazul
metodei potasiu – argon este necesar ca aceasta sa poate fi utilizata in cazul celor
mai multe tipuri litologice deoarece potasiul este un element foarte raspandit in
natura. Tabelul 4 prezinta o estimare generala a concentiei elementelor radioactive
in unele din cele mai raspandite roci de la suprafata planetei nostre si din crusta /
mantaua superioara.
Tabelul 4. Estimare generala a concentratiei de elemente radioactive si elemente

finale comune in roci
U Th Pb K Rb Sr Sm Nd
(ppm) (ppm) (ppm) (ppm) (ppm) (ppm) (ppm) (ppm)
Granitoide 4 15 20 3,5 200 300 8 44

Bazalte 0,5 1 4 0,8 30 470 10 40
Ultramafite 0,02 0,08 0,01 0,01 0,5 50 0,5 2
Argile 4 12 20 2,7 140 300 10 50
In formularea ecuatiilor (6) – (28) s-a presupus ca nu exista pierderi sau castiguri
de atomi initiali sau finali cu exceptia dezintegrarilor radioactive (adica esantionul a
facut parte dintr-un sistem mineralogic inchis). Din pacate aceasta presupunere
este falsa pentru cele mai multe dintre rocile si formatiunile geologice care
trebuiesc datate in geostiinte. Spre exemplu, plumbul generat pe cale radioactiva
(denumit in general plumb radiogenic) se depune uneori alaturi de uraniu in rocile
aflate in proces de racire, ambele elemente fiind transportate prin intermediul
fluidelor de natura hidrotermala. Cantitatea suplimentara din elemental final care
este prezenta in roca ar genera o supraestimare a varstei esantionului. In acelasi
40
sens argonul (element in stare gazoasa) este generat prin dezintegrarea K. Este
putin probabil ca argonul sa fi fost prezent in roca initiala. Dar el nu poate fi retinut
in roca / formatiunea geologica pana la racirea sub temperatura de inchidere
(valori de cca. 280 + 400 in cazul biotitului si cca. 530 + 400 in cazul hornblendei).
Aceste aprecieri nu au caracter bine fundamentat pentru ca temperaturile exacte
29
depind intr-o masura insemnata de conditiile locale. In aceste conditii varsta

determinata prin metoda argon – argon nu reprezinta varsta intruziunii ci timpul de
cand mineralele ce intra in componenta granitului s-au racit pana cand s-a atins
temperatura de inchidere. Daca esantionul de granit ar fi reincalzit la temperaturii
de peste cea de inchidere atunci argonul s-ar pierde din sistem. In consecinta o
datare utilizand metoda potasiu – argon va genera un rezultat care de fapt
semnifica varsta pana la momentul in care a avut loc ultima racire de sub
temperatura de inchidere. In tabelul 5 sunt prezentate temperaturile de inchidere
rezultate din aplicarea diferitelor metode radiogenice de datare.
Tabelul 5. Temperaturile de inchidere in cazul unor minerale
Mineralul Temperatura de inchidere (0C)

Metoda Potasiu – Argon
Horblenda 530 + 40
Biotit 280 + 40
Muscovit ~ 350
Microclin 115 + 15 (segment pe platou)
110
Metoda Uraniu – Plumb
Zircon > 750
Monazita > 650
Sfen > 600
Alanit > 600
Apatit ~ 350
Metoda Rubidiu - Strontiu

Biotit > 750
Muscovit > 650
Apatit, feldspar ~ 350
Urmele de fisiune
Zircon 175 – 25
Sfen 200 + 40
Apatit 105 + 10
In realitatea geologica, problema relatiei dintre temperatura de inchidere a unui

mineral si istoria racirii acestuia este insa foarte complicata. Sunt necesare studii
30
ale elementelor de termodinamica avansata pentru fiecare sistem mineralogic in

parte. Se defineste in acest fel coeficientul de difuzie “ D ” ca fiind
⎛ E ⎞
⎜− ⎟
D = D0 e ⎝ RT ⎠
(29)
in care “ D0 “ reprezinta valoarea coeficientului de difuzie in cazul unui mineral in

conditii de temperatura tinzand spre infinit, “ R “ este constanta universala a
gazelor (definita prin legea gazelor ideale PV = nRT, cu “ P “ reprezentand
presiunea, “ V “ volumul, “ n “ numarul moleculelor de gaz si “ T “ temperatura,
“ R “ fiind definita si drept constanta lui Boltzman, R = kNA cu “NA “ reprezentand
Numarul lui Avogadro) iar “ E “ este energia de activare a procesului de difuzie.
Relatia (29) este cunoscuta si sub denumirea de ecuatia lui Aarhenius.
Coeficientul de difuzie este in mod evident dependent in mod dramatic de
temperatura (fig. 9). Variatii foarte mici de temperatura genereaza variatii de un
ordin de marime ale coeficientului de difuzie. Se mai cunoaste in literatura de
specialitate o alta expresie pentru temperatura de inchidere (“ Tc “ denumita uneori
si temperatura de blocare):
⎡ ⎤
E ⎢ AD0 RTC2 ⎥
= ln ⎢− ⎥ (30)
RTC ∂T
⎢ a2E T =TC
⎥
⎣ ∂t ⎦
in care " Tc " este temperatura de inchidere, " a " este dimensiunea caracteristica a
cristalului, " A " este un factor geometric ce depinde de geometria sistemului iar
∂T
T =TC este schimbarea temperaturii la temperature de inchidere. Solutia acestei
∂t
ecuatii se gaseste prin substitutie. Este necesar sa se ia in consideratie toti acesti
factori pentru interpretarea sistematicii izotopice a unui mineral. Din pacate
aceasta este o problema delicata iar uneori sunt necesare detalii privind istoria
termica si chimica a crustei si mantalei.
31
Temperatura
Tc
tc Timp
Fig. 9. Relatiile dintre inchiderea geocronologica a unui mineral si istoria racirii
acestuia. Graficul de la partea superioara reprezinta relatia dintre coeficientul de
difuzie si scaparea aproximativa a produsilor radiogenici. Tc reprezinta
temperatura de inchidere ce se atinge la momentul tc. Fiecare element mineralogic
dintr-o roca are un set de coeficienti de difuzie care rezulta intr-o paleta de
temperaturi de incidere ce se ating la diverse momente.
2. METODE DE DATARE GEOCRONOLOGICA
2.1. METODA RUBIDIU - STRONTIU
Din tabelul 3 se selecteaza izotopii initiali si respectiv finali ai seriei de dezintegrare

analizate. Prin particularizarea ecuatiei (16) se obtine:
[ 87
Sr ] =[
a
87
]( )
Rb a e λt − 1 (31)
32
in care [87Sr]a reprezinta numarul de atomi de 87Sr determinati in prezent; la fel si in

cazul [87Rb]a. In natura insa, strontiul apare in roci pe cale naturala independent
de rubidiu. Deci presupunerea ca toti atomii [87Sr]a au aparut ca rezultat al
87
dezintegrarii radioactive a nuclidului Rb nu este corecta. In consecinta, ecuatia
(31) trebuie modificata dupa cum urmeaza:
[ 87
Sr ] =[
a
87
] [
Sr 0 + 87
](
Rb a e λt − 1 ) (32)
in care [87Sr]0 reprezinta numarul de atomi de 87

Sr care au existat in esantionul
87
analizat la momentul inceperii dezintegrarii radioactive in cazul Rb. In stare
naturala, strontiul are patru izotopi cu masele atomice de 84, 86, 87 si respectiv
88, care au gradul de raspandire in natura de respectiv 0,6%, 10%, 7% si 83%. La
85 87
randul sau, rubidiul are si el doi izotopi, Rb si respectiv Rb, cu o raspandire in
natura de 72 si respectiv 28%.
Izotopul de strontiu 86 nu reprezinta produsul nici unei dezintegrari radioactive. In

consecinta se poate face presupunerea ca intreaga cantitate de strontiu-86
determinata in acest moment in roca este egala cu cea existenta in faza initiala:
[ 87
Sr ] =[
a
87
Sr ]
0 (33)
Prin normalizarea ecuatiei (32) cu valoarea [86Sr]a se obtine:
[ Sr ] = [ Sr ] + [ Rb] (e
87 87 87
λt
−1 ) (34)
[ Sr ]a [ Sr ] [ Sr ]
a 0 a
86 86 86
a a
[ Sr ] = [ Sr ] + [ Rb] (e
87 87 87
λt
−1 ) (34’)
[ Sr ] [ Sr ] [ Sr ]
a 0 a
86 86 86
a 0 a
Aceasta este ecuatia unei linii drepte care are intersectia cu axa OY data de
[87Sr]0/[86Sr]0 si panta (eλt -1). Daca se determina rapoartele [87Sr]a/[86Sr]a si
33
[87Rb]a/[86Sr]a pentru mai multe minerale din cadrul rocii analizate (fig. 10) si se
reprezinta grafic, va rezulta o dreapta de regresie (exemplificata in figura 11) care
poarta denumirea generica de izocrona. Panta liniei rezultate va fi (eλt -1), ceea ce
permite determinarea timpului (presupunand ca se cunoaste constanta de
dezintegrare " λ " din cadrul tabelului 3). Se mai pot utiliza seturi de probe ce au
continuturi variabile de rubidiu si strontiu, din orice locatie accesibila apartinand
provinciei geologice investigate.
Intersectia cu axa si respectiv panta izocronei se pot obtine prin aplicarea metodei
celor mai mici patrate. Valoarea intersectiei izocronei cu axa OY se numeste
“raport initial” si este prezentata in text ca [87Sr]0/[86Sr]0. Linia dreapta la care
facem referinta este denumita in literature de specialitatre “izocrona intregii roci”.
Modul in care se face reprezentarea datelor si graficele utilizate in metoda Rb – Sr
sunt prezentate in figurile 10 si 11. Aceasta metoda presupune ca raportul izotopic
initial al strontiului a fost acelasi pentru toate mineralele prezente in esantionul
analizat . Se poate deci accepta ca varsta “ t ” se poate determina fara a face
presupuneri asupra [87Sr]0, cantitatea initiala a strontiului-87.
Metoda rubidiu – strontiu a inceput sa fie aplicata pe scara larga la inceputul anilor
’60 din cauza avantajelor oferite de metoda si in special datorita faptului ca
masuratorile se puteau efectua relativ usor cu spectrometrul de masa.
Principalul dezavantaj al metodei este reprezentat de faptul ca atat rubidiul cat si

strontiul sunt elemente mobile si de aceea pot fi usor transportate in afara
complexului litologic prin intermediul diferitelor procesele chimice. In plus,
cantitatea de rubidiu si strontiu prezenta in natura nu este asa de mare, aceste
elemente nu apar in mod abundant. Este mai ales necesar sa se ia in considerare
timpul de injumatatire al izotopului de rubidiu in cazul rocilor calcaroase si a
ultramafitelor.
34
1,000
*
*
*
0,900 *
Sr / 876Sr
*
87
*
0,800
*
*
0,700
0 20 40 60 80 100
87 876
Rb / Sr
Fig. 10. Reprezentarea rezultatelor determinarilor izotopice prin metoda Rb – Sr.

Fiecare punct de pe diagrama reprezinta coordonatele celor doua rapoarte
izotopice determinate pentru fiecare esantion in parte
In mod evident se poate trage concluzia ca nu toate rocile sunt potrivite pentru
determinarea varstelor absolute folosind metoda la care facem referire. In plus
trebuie avut in vedere ca timpul de injumatatite al izotopului radioactiv de 87Rb este
foarte mare (vezi tabelul 3) si deci rocile foarte tinere nu pot fi datate cu aceasta
tehnica.
35
1,000
*
*
*
0,900 *
Sr / 876Sr
y = mx + n
*
87
*
0,800
*
* Raportul initial
0,700
0 20 40 60 80 100
87 876
Rb / Sr
Fig. 11. Intersectia dreptei de regresie cu axa OY va da valoarea initiala a

raportului izotopic al strontiului, iar panta acelei drepte varsta.
Raportul izotopic initial [87Sr]0/[86Sr]0 reprezinta un indicator pretios asupra

posibilitatii ca esantionul sa fi fost rezultat al retopirii rocilor de natura crustala sau
sa fi avut originea la adancimi mai mari. Din cauza valorii foarte mici a constantei
de dezintegrare " λ " (1,42 x 10-11 1/an), produsul " λt " este mult mai mic decat
unitatea pentru practic toate varstele geologice. De aceea se apreciaza in general
ca ecuatia (34) poate fi bine aproximata prin urmatoarea relatie:
[ Sr ] = [ Sr ] + [ Rb]
87 87 87
λt (35)
[ Sr ] [ Sr ] [ Sr ]
a 0 a
86 86 86
a 0 a
36
Cand se reprezinta grafic valorile [87Sr]a/[86Sr]a functie de varsta “ t “, ecuatia (35)

este o linie dreapta cu panta λ[87Rb]0/[86Sr]0 iar intersectia cu axa OY va fi data de
[87Sr]0/[86Sr]0. In acest mod se evidentiaza cresterea cantitatii de strontiu in timp.
Esantioane ce au provenit din mantaua de varsta Arhaica au avut raportul initial de
cca. 0,700 si se crede ca la formarea Pamantului valoarea acestui raport a fost de
0,699. Aceste cifre au fost determinate prin investigarea varstelor unor meteoriti
care au aceeasi varsta cu Pamantul. Acest tip de raport izotopic determinat in
ultimii ani are o valoare medie de 0,704 pentru bazaltele tinere de origine oceanica
care isi au originea in manta. Se crede ca aceasta crestere de la 0,699 la 0,704 se
87
poate atribui acumularii de Sr rezultat din dezintegrarea radioactiva a izotopului
87
Rb. Aceste valori sunt in concordanta cu valoarea medie a raportului izotopic
riubidiu – strontiu care, pentru manta, este de 0,03. Linia OA din cadrul diagramei
din fig. 12 este cunoscuta drept “linia de crestere a mantalei”. Se presupune ca
topiturile care ulterior au intrat in compunerea rocilor crustale au avut acelasi raport
izotopic initial al strontiului ca mantaua in momentul in care topiturile respective s-
au separate din aceasta. Din cauza faptului ca raportul izotopic mediu rubidiu -
strontiu pentru rocile crustale este mai mare decat pentru manta (in general intre
0,05 si 1,0, in comparatie cu 0,03), raportul izotopic al strontiului pentru rocile
crustale (“curba de crestere crustala”) are aspect mult mai abrupt decat in cazul
crubei de crestere pentru manta. Ecuatia (35) permite calcularea curbelor de
crestere tinand cont de valoarea raportului izotopic mediu rubidiu – strontiu,
bineinteles cu acceptarea proportiilor izotopice aproximative. Figura 12 prezinta
curbele de crestere crustala pentru rocile care si-au avut originea in manta si s-au
desprins din aceasta acum 3000 si respective 500 Ma, cu rapoarte izotopice
rubidiu – strontiu de 0,10 si respective 0,5. Raportul izotopic al strontiului
determinat in prezent pentru astfel de roci ar trebui sa fie cu mult mai mare decat
0.704.
37
0,740
*
0,720
Sr / 876Sr
87
A
0,700
O
Raportul initial
4000 2000 0
Varsta (Ma)
Fig. 12. Curba de crestere a strontiului pentru manta si crusta. Linia groasa OA
reprezinta curba de crestere a mantalei. Curbele de crestere ale crustei sunt
reprezentate pentru roci care au fost generate in manta acum 3000 si respectiv
500 milioane ani. Raportul izotopic mediu pentru crusta este de cca. 0,10 (liniile
continue) si 0,50 (liniile intrerupte).
Daca se retopeste o roca de origine crustala atunci roca rezultata va avea raportul
87
initial Sr/86Sr corespunzand raportului 87
Sr/86Sr al rocii sursa la momentul topirii.
In mod evident aceasta valoare trebuie sa fie mai mare de 0,704, poate chiar mai
mare ca 0,710. De aceea valoarea raportului initial reprezinta o metoda excelenta
de determinare a originii unora din rocile analizate astazi la suprafata Pamantului
sau provenind din carote. In figura 13 prezentam rezultatele unei astfel de analize
pe roci din categoria sergotitelor din Bazinul Los Angeles (California), impreuna cu
analiza abaterii standard (dupa Wiesmann et al., 2006).
38
Fig. 13. izocrona rubidiu-strontiu pentru sergotitele din Bazinul Los Angeles
(Wiesmann et al., 2006)
2.2. METODA URANIU – PLUMB
238 206
Pentru cazul particular al dezintegrarii izotopului initial de U in Pb, ecuatia
(16) se particularizeaza dupa cum urmeaza:
[ 206
] [
Pb = 238
U ] (e
a
λ 238 t
)
−1 (36)
iar ecuatia (17) ce permite determinarea timpului va avea expresia:
t=
1 ⎡
ln ⎢1 +
[206
Pb a ⎤]
λ238 ⎣ [ ]
U a ⎥⎦
238
(37)
39
235
Dezintegrarea celuilalt izotop de uraniu, U in 207Pb va da ecuatii asemanatoare:
[ 207
] [
Pb = 235
U ] (e
a
λ 5t
)
−1 (38)
si respectiv
t=
1 ⎡
ln 1 +
[ 207
Pb a ⎤ ]
λ 5 ⎢⎣ [ 235
U a ⎥⎦] (39)
In relatiile (36) – (39), constanta de dezintegrare capata indicele 238 si respectiv

235, functie de tipul izotopului de uranium (-238 sau respectiv -235) a carei
dezintegrare se analizeaza. In cazul in care sunt disponibile esantioane care
provin din sisteme mineralogice inchise, care nu au avut deloc plumb initial, prin
aplicarea metodei de datare uraniu-plumb se va putea obtine o anumita varsta a
probei. O alternativa la ecuatia (38) pentru determinarea varstei este sa facem
raportarea relatiilor (38) si (36), dupa cum urmeaza:
[ 207
Pb a] [
=
235
U ] eλ 235t − 1
[ ] [ ] (40)
a
207
Pb a 238
U a eλ 238t − 1
in care raportul [207Pb]a / [206Pb]a reprezinta raportul radiogenic actual al al

207
Pb la 206Pb. Raportul determinat in prezent [235U]a / [238U]a este constant si egal
cu 1 / 137,88. El este presupus a fi independent de varsta si istoria tectonica a
esantionului analizat. Ecuatia (40) poate fi in consecinta folosita la estimarea
timpului ” t ” din analiza unei singure probe daca se determina raportul plumbului.
Cel mai potrivit mineral pentru astfel de determinari folosind metoda uraniu –
plumb este zirconul deoarece nu are afinitate fata de uraniu iar produsii de
dezintegrare ai acestuia cristalizeaza practic fara plumb initial si are o larga
raspandire in natura.
40
2.2.1. Diagramele de tip “Concordia”
Din pacate este foarte frecvent cazul rocilor care nu provin din locatii ideale si au
plumb initial, au pierderi / castiguri de uraniu si / sau plumb si deci necesita
aplicarea de metode alternative de datare. Reprezentarea grafica ideala a
raportului [206Pb]a / [238U]a functie de raportul [207Pb]a / [235U]a din ecuatia (40)
este cunoscuta in literature de specialitate drept “Diagrama Concordia”. Toate
punctele de pe aceasta curba au varste concordante determinate prin metoda
238
uraniu – plumb, ca spre exemplu varsta absoluta obtinuta prin variantele U -
206 235 207
Pb si respectiv U- Pb. Daca un sistem a fost inchis pentru uraniu si plumb
dar si alte elemente din schema de dezintegrare inca de la formarea sa, si daca se
aplica in mod corect o corectie pentru plumb initial , atunci prin aplicarea metodelor
238 206 235 207
U - Pb si respectiv U - Pb se vor abtine varste concordante iar
reprezentarea grafica a rapoartelor izotopice se va face direct pe curba Concordia.
Daca insa se obtin varste discordante, prin utilizarea curbei Concordia se
determina varste ce estimeaza destul de bine nu numai varsta propriu-zisa a
esantionului ci si momentul la care a aparut evenimentul perturbator.
Sa presupunem ca fenomenul de cristalizare a esantionului a aparut acum “ t ” ani

si ca acum “ t’ ” ani a avut loc un eveniment perturbator care a permis sistemului
sa piarda plumbul. Se presupune ca din momentul “ t’ “ sistemul a ramas apoi
inchis. Daca din cauza acestui eveniment perturbator au fost eliminate fractiuni de
207 206
Pb si respectiv de Pb egale cu cele in care aceste elemente au existat in
roca, atunci rapoartele [206Pb]a / [238U]a si [207Pb]a / [235U]a se vor reprezenta de-
a lungul unei linii drepte denimta “diagrama Discordia”. Aceasta va uni punctele
corespunzand momentelor “ t ” si “ t’ “ de pe diagrama teoretica “Concordia” (fig.
14).
41
t
0,5 3000 Ma
2000 Ma
Pb / 238U
a
b
S
206
1000 Ma
t’
0
0 207 10
Pb / 235U
Fig. 14. Diagrama “Concordia” definita in concordanta cu ecuatia (40). Linia groasa
continua care uneste punctele “ t ” si “ t’ ” se numeste Discordia. O proba care a
cristalizat acum “ t ” ani in urma, apoi a pierdut plumbul si s-a inchis acum “ t’ ” ani
va avea rapoartele plumb – uraniu plasate pe aceasta linie. O proba care este
plasata in punctul S a pierdut a/b din plumbul sau in timpul unor evenimente
geologice perturbatoare. Dupa Fowler, 1990.
Pozitia oricarui esantion pe aceasta linie dreapta depinde in mod direct de

cantitatea de plumb pe care esantionul a pierdut-o in cadrul evolutiei mineralogice.
Orice acumulare sau pierdere de uraniu de catre esantion schimba imediat pozitia
probei pe curba dar nu duce la schimbarea intersectiei liniei cu linia Concordia si,
in consecinta, nu determina schimbarea valorilor lui “ t “ si respectiv “ t’ “.
Pierderile de uraniu se vor reprezenta pe prelungirea liniei deasupra curbei
Concordia iar castigurile de uraniu duc la schimbarea pozitie sub aceasta linie.
Daca are loc o pierdere cu caracter continuu a plumbului (spre exemplu prin
difuzie) prin comparatie cu pierederea brusca intr-un singur eveniment perturbator,
rapoartele izotopice se vor reprezenta in continuare pe o linie dreapta. Cu toate
acestea “ t “ va reprezenta in continuare momentul cristalizarii dar “ t’ “ va fi o
valoare fictiva, fara o semnificatie anume. Din aceasta cauza trebuiesc cunoscute
42
foarte bine conditiile stratigrafice si mai ales istoria eroziunii si acumularii de

sedimente in formatiunea geologica din care s-a prelevat esantionul, in plus fata de
intelegerea contextului evolutiiei zonei respective. Meodele Concordia si respectiv
Discordia permit abordarea cu success a datarii rocilor alterate in diverse forme in
cadrul evolutiei lor mineralogice si tectonice.
2.2.2. Izocrone
Izotopii plumbului sunt 204, 206, 207 si respectiv 208. Ei apar in stare naturala si
numai unul dintre ei (204) este de natura neradiogenica. In cadrul ecuatiilor (36) –
(39) se presupune ca intreaga cantitate de plumb prezenta in dezintegrare
reprezinta un rezultat al dezintegrarii radioactive a uraniului. Cu toate acestea
ecuatiile mentionate se pot normaliza si corecta pentru cantitatea initiala de plumb
(necunoscuta), in acelasi mod in care s-a procedat pentru strontiul initial in cadrul
metodei rubidiu – strontiu:
[ 206
] [
Pb a
=
206
] [
Pb 0
+
238
] (
U a λ238 t
)
−1
[ 204
] [
Pb a 204
] [
Pb 0 204
]
Pb a
e (41)
si respectiv:
[ 207
] [
Pb a
=
207
] [
Pb 0
+
235
] (
U a λ235t
−1 )
[ 204
] [
Pb a 204
] [
Pb 0 204
]
Pb a
e (41’)
De aceea izocronele uraniu – plumb pot fi reprezentate in aceeasi forma ca in

cazul metodei rubidiu – strontiu. In cazul metodei uraniu – plumb se mentioneaza o
problema delicata, si anume faptul ca rapoartele izotopice se masoara foarte greu
cu precizia necesara determinarii varstelor absolute. In plus insa, metoda este
uneori inaplicabila din cauza pierderilor masive de uraniu care sunt destul de
43
frecvente in natura, acest element fiind deosebit de mobil si deci usor de mobilizat
in sensul deplasarii sale in afara formatiunilor in care s-a format (vezi fig. 16).
Din ecuatiile (41) si respectiv (41’) se obtine:
[ 207
Pb a
−
] [ 207
]
Pb 0
[ 204
Pb a ] [ 204
] [
Pb 0
=
235
U ] (e λ235t
−1 )
[ ] [ ] [ ] (e )
a
λ238t
(42)
206
Pb a 206
Pb 0 238
U −1
−
[ ] [ ]
a
204 204
Pb a Pb 0
[207
Pb a
−
] [
207
Pb 0 ]
[204
Pb a ] [ 204
Pb 0
=
]1 (
e λ235 t − 1 )
[206
Pb a
−
] [
206
] (
Pb 0 137,88 e λ238 t − 1 ) (42’)
[204
Pb a ] [
204
Pb 0 ]
[ 206
]
Pb 0
Aceasta este ecutia unei linii drepte care trece prin punctele de coordonate
[ 204
]
Pb 0
si
[ 207
Pb a ] 1 e λ235t − 1 ( )
respectiv
[ 204
Pb a ]
si are panta egala cu
137,88 e λ238t − 1
.
( )
[
207
]
Pb a
De aceea, in momentul in care se reprezinta grafic valorile
[ 204
]
Pb a
functie de
[ 206
Pb 0 ]
valorile
[ 204
Pb 0 ]
se obtine o linie dreapta denumita izocrona plumb – plumb (fig.
17). O izocrona de tip plumb – plumb ofera sansa determinarii unei valori de
incredere pentru “ t ‘ in cazul in care toate probele analizate au avut aceleasi
rapoarte izotopice initiale si au avut caracter mineralogic inchis pentru uraniu si
plumb (cel putin pana de foarte curand).
44
*
50
*
* *
*
40
Pb / 204Pb
*
*
* *
208
30
20
0 40 60 80 100 120
232 204
Th / Pb
Fig. 15. Izocrona toriu plumb in cazul unui esantion de tip granitic. Distributia
destul de neuniforma a datelor sugereaza faptul ca roca a pierdut si/sau a castigat
probabil cantitati variabile de toriu. Dar din cauza faptului ca distributia este
extrem de neregulata se concluzioneaza ca, la scara rocii, cantitatea de toriu
pierduta/castigata nu a fost cu adevarat insemnata.
Figurile 15, 16 si 17 prezinta cam aceleasi probleme care se intalnesc in

momentul in care se utilizeaza schemele de dezintegrare radioactiva ale uraniului
si toriului dar sugereaza si unele modalitati prin care se pot obtine informatii in
ciuda exceptionalei mobilitati a uraniului si toriului.
45
50
Pierderi de Uraniu
*
40
*
*
Pb / 204Pb
30
* *
* *
* *
* * *
206
20
* *
* * * *Izocrona de referinta: t = 2,79 x 109 ani
10
0
0 4 8 12 16 20
238 204
U/ Pb
Fig. 16. Izocrona uranium – plumb in cazul unui esantion de tip granitic. In acest
caz distributia punctelor corespunzatoare rapoartelor izotopice ale diferitelor
esantioane este foarte neuniforma, din cauza cantitatii mari de uraniu pierduta de
roca. Daca nu s-ar fi pierdut nici o cantitate de uraniu atunci punctele ar fi fost
distribuite uniform pe izocrona de referinta de 2,79 miliarde de ani. Dar pierderi de
uraniu au generat reprezentarea punctelor la stanga izocronei de referinta, asa
cum sugereaza sageata. Cantitatea de uraniu pierduta de fiecare roca poate fi
insa estimata daca se presupune raportul 206Pb / 204Pb si izocrona ar fi
238 204
determinate corect. Raportul U / Pb poate fi comparat cu valorile
caracteristice prezentului geologic. In acest fel se poate estima cantitatea de
uraniu care a fost retinuta in fiecare roca in parte.
46
20
**
*
19
*
18
*
*
17 *
Pb / 204Pb
*
*
* Izocrona de referinta: t = 2,79 + 0,08 x 109 ani
207
16
*
*
15
14
15 20 25 30 35 40 45 50
206
Pb / 204Pb
Fig. 17. Izocrona plumb – plumb pentru aceleasi esantioane grantice ca in cazul
figurilor 15 si 16. Punctele corespunzatoare diferitelor analize izotopice efectuate
pe probele analizate au dat o panta rezultanta de 0,1911, ceea ce corespunde
unei varste estimate de 2,79 miliarde de ani.
2.3. METODA TORIU - PLUMB
Pentru fundamentarea acestei metode se porneste de la aplicarea ecuatiei

generale (16) in cazul particular al dezintegrarii radioactive a toriului (tabelul 3). Se
obtine ecuatia:
[ 208
] [
Pb = ](
Th a eλt − 1
232
) (43)
Folosind izotopul neradioactiv al plumbului (in mod similar cu metora uraniu –

plumb din capitolul precedent) 204Pb si tinand de la bun inceput cont de cantitatea
47
*
5 * *
*
4
*
Pb / 238U
*
3
*
*
206
2
*
2,8 x 109
*
1
* *
Concordia
2,0 3,0 4,0
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
207
Pb / 235U
Fig. 18. Diagrama Concordia. Pierderile insemnate de uraniu au drept efect

reprezentarea grafica a punctelor deasupra curbei Concordia. Datele se aliniaza
pe o dreapa care se numeste Discordia. Aceasta trece prin origine si intersecteaza
diagrama Concordia in dreptul varstei de 2,8 miliarde de ani. Acest rezultat este in
buna concordanta cu izocrona plumb – plumb pierderile importante de rezultatele
generate de varsta obtinuta pe izocrona plumb – plumb si cu pierderile de uraniu
ce au aparut ca rezultat al alteratiilor recente.
208
initiala de Pb care a existat eventual in proba inca de la formarea acesteia, se
poate rescrie ecuatia (43) sub forma:
[ 208
Pb a] [
=
208
Pb 0] [
+
232
](
Th a λ t
e −1 )
[ 204
Pb a] [ 204
Pb 0] [ 204
]
Pb a
(44)
48
Intocmirea izocronei toriului permite determinarea varstei “ t “ si a raportului initial

[ 208
]
Pb 0
[ 204
]
Pb 0
(vezi fig. 15). Ca o varianta de abordare a acestei probleme, daca se are
la dispozitie o estimare a raportului izotopic initial al plumbului, prin utilizarea

ecuatiei (44) se poate determina o valoare directa a timpului “ t “ dintr-un singur
esantion. Utilizarea izocronelor toriu – plumb pot fi de mai mare succes decat in
cazul izocronelor uraniu – plumb deoarece toriul si plumbul tind sa fie pierdute din
sistem cu mai mare greutate decat uraniul. Cu toate acestea, datorita faptului ca
toriul are timpul de injumatatire cu mult mai mare decat uraniul, metoda nu este
foarte potrivita pentru datarea radioactiva a rocilor tinere.
2.4. METODA POTASIU - ARGON
39 40 41
In stare naturala, potasiul are trei izotopi: K, K si K. Raspindirea lor in mediul
ambiental este de respectiv 93%, 0,012% si 6,7%. In aceste conditii ecuatia (26)
se rescrie sub forma:
[ 40
] [ K ] ⎛⎜⎜ λ λ+ λ ⎞⎟⎟[e(
Ar a = 40
a
A λ A + λC )t
−1 ] (45)
⎝ A C ⎠
Daca se ia in calcul si existenta in roca a carei varsta se incearca a fi determinata

40
a unei cantitati initiale din izotopul Ar inseamna ca la momentul “ t “ se determina
40
o cantitate de Ar care este data de relatia:
[ 40
] [
Ar a = 40
] [ K ] ⎛⎜⎜ λ λ+ λ ⎞⎟⎟[e(
Ar 0 + 40
a
A λ A + λ C )t
−1 ] (46)
⎝ A C ⎠
36
In general se utilizeaza izotopul Ar (care nu are caracter radiogenic) pentru a
normalize ecuatia (46) si se obtine:
49
[
40
Ar a] [
=
40
] [ K ] ⎛⎜ λ ⎞⎟[e(
Ar 0
+
40
λ A + λC )t
−1 ]
[ ] [ ] [ Ar ] ⎜⎝ λ + λ ⎟⎠ (47)
a A
36 36 36
Ar a Ar 0 a A C
Utlizand ecuatia (47) se poate construi o izocrona ce va permite in final
determinarea varstei probei “ t “ si raportul initial

[ 40
]
Ar 0
[36
]
Ar 0
(vezi fig. 19).
5000
*
*
4000
*
*
Ar / 36Ar
3000
*
40
2000
*
*
1000
* *
0 1 2 3 4 x 107
40
K / 36Ar
Fig. 19. Izocrona generala de tip potasiu – argon pentru un esantion de tuf (cenusa
vulcanica) prelevat din Defileul Olduvai (Tanzania) unde s-au evidentiat unele din
cele mai vechi (daca nu cumva chiar cele mai vechi) resturi de hominide. Varsta
acestor depozite devine extreme de importanta in aceste conditii iar metodele
radiogenice raman suverane pentru preciziile necesare in aceste conditii.
In mod normalse poate face presupunerea ca raportul initial

[ 40
]
Ar 0
[ 36
]
Ar 0
a fost de 295,5
adica exact valoarea care se poate determina in prezent in atmosfera. In acest fel rezulta o
valoare acceptabila pentru varsta chiar in conditiile utilizarii unei singure probe (roca sau
50
mineral). De aceea metoda este extrem de interesanta si atractiva pentru specialistii in

datarea formatiunilor foarte tinere. In plus insa, tinand cont de valoarea foarte mica a
40
timpului de injumatatire a izotopului K si de larga sa raspandire in natura in
comparatie, spre exemplu, cu alti iziotopi ce pot fi utilizati in geocronologie, metoda
devine de prim rang pentru datarea rocilor/formatiunilor foarte tinere. Din pacate
apar insa si probleme din cauza faptului ca argonul este un gaz si de aceea se
creaza conditii deosebit de favorabile pentru pierderea sa din sistemele
mineralogice. In cazul argonului temperatura de inchidere ia valori intre 100 si
6000C. In consecinta, daca se utilizeaza minerale diferite, se vor obtine si varste
diferite. Cu toate acestea metoda este deosebit de interesanta pentru analizarea
istoriei termice a rocilor si formatiunilor geologice.
2.5. METODA ARGON - ARGON
36 38 40
In stare naturala, argonul are trei izotopi: Ar, Ar si Ar. Raspindirea lor in
mediul ambiental este de respectiv 0,34%, 0,06% si respectiv 99,6%. Utilizarea
metodei argon – argon depinde de posibilitatea bombardarii intr-un reactor nuclear
39
a izotopului de K cu neutroni rapizi si in acest fel sa poate fi produsi izotopii de
39
Ar. Reactia nucleara se poate scrie sub forma:
39
K + n→39Ar + p (48)
In ecuatia de mai sus, " n " semnifica neutronul iar " p ", protonul. O proba care
trebuie analizata din punct radiogenic va fi intai de toate bombardata cu neutroni
rapizi si apoi incalzita treptat in vacuum. La fiecare palier de temperatura se
masoara raportul izotopic 40Ar / 39Ar al gazul care se pierde, utilizand spectrometrul
39
de masa. Izotopul Ar este instabil si se dezintegreaza in potasiu 39. Timpul sau
de injumatatire este insa destul de lung fata de durata necesara analizelor pentru
39
ca izotopul Ar sa fie considerat stabil.
51
Cantitatea de 39Ar prezenta in cadrul esantionului dupa ce acesta a fost bombardat

39
cu neutroni rapizi va fi proportionala cu cea de K existenta inainte de
bombardarea cu neutroni rapizi in reactorul nuclear:
[
39
]
Ar a = c 39 K [ ] a (49)
In relatia (49), “ c “ reprezinta o constanta de proportionalitate care este functie de

durata iradierii probei, energia neutronilor utilizati in iradiere si sectiunea
transversala de captura pentru aceasta reactie.
40
Numarul de atomi radiogenici Ar prezenti in interiorul esantionului se poate
determina cu ajutorul ecuatiei (45). De aceea, daca se utilizeaza metoda
substitutiei [ecuatiile (44) si (40)], raportul 40Ar / 39Ar se poate determina astfel:
[ 40
Ar ] =
1 [40 K ]a ⎛ λA
⎜⎜ [
⎞ (λ A + λ C )t
⎟⎟ e ]
−1
[ ] [ ]
a
(50)
⎝ λ A + λC
39
Ar a c 39 Ar a ⎠
[ 40
]
Ar a 1 [40 K ]a e(λ A + λC )t − 1
=
( )
[ 39
]
Ar a c 39 Ar a [ D ] (50’)
in care
1 1 [40 K ]a ⎛ λ A ⎞
= ⎜ ⎟⎟ (50’’)
[
D c 39 Ar a ⎜⎝ λ A + λC ] ⎠
Daca se are la dispozitie un esantion standard, de varsta cunoscuta “ t “ si se

bombardeaza cu neutroni rapizi in acelasi timp cu esantionul studiat, se poate
40 39
determina marimea “ D “. Masuratorile raportului Ar / Ar pentru cazul
esantionului standard vor da:
[ 40
]
Ar a
S
(
1 [40 K ]a e(λ A + λC )t S − 1
= 39
)
[ 39
Ar ]
S
a
[
c Ar a ] D
(51)
52
in care indexul “ S “ reprezinta asocierea cu proba standard. Daca se rescrie

ecuatia (51) se obtine:
D= e ( (λ A + λC )t S
− 1)
[ 40
]
S
Ar a
(52)
[ 39
Ar ]
S
a
Daca se reintroduce valoarea lui “ D ” din ecuatia (52) in ecuatia (50) se obtine,
prin rearanjare:
[40
] = (e(
Ar a λ A + λC )t
−1 )[ 40
]
Ar a
S
(53)
[ Ar ] (e )[ Ar ]
( λ A + λC )t S
39
a
−1 39 S
a
40
In cadrul ecuatiei (53) se pot face corectii pentru prezenta Ar si se poate
determina varsta esantionului “ t “ din aceasta ecuatie.
Rapoartele izotopice se masoara la fiecare valoare a palierului de temperatura si

astfel se poate calcula cate o valoare a varstei pentru fiecare din aceste valori
termice. Daca proba analizata a fost inchisa inca de la formare atat pentru potasiu
cat si pentru argon, varstele determinate la fiecare palier de temperature vor fi
identice. In general insa are loc o pierdere de argon din cele mai multe minerale si
in acest fel se obtine un adevarat spectru de varste a carui interpretare poate da
totusi o imagine generala asupra istoriei termice a esantionului.
Aceasta metoda mai are un minus important, si anume acela ca in proba poate fi
40
prezent un exces de Ar. In acest caz particular se pot obtine valori “anomale” de
varsta. Mai este o problema generata de faptul ca esantioanele alcatuite din
40
particule foarte fine pot pierde Ar in cantitate mare in timpul bombardamentului
cu neutroni deoarece acest izotop se pierde din esantion in timpul reactiei.
53
2.6. METODA SAMARIU - NEODIMIU
Samariul si neodimiul sunt pamanturi rare. Cu toate acestea, sfidand denumirea,

apar intr-o varietate mare de roci si formatiuni geologice. Constanta de
147 143
dezintegrare pentru seria Sm -> Nd este foarte mica (a se vedea tabelul 3).
Metoda este foarte utila pentru datarea formatiunilor foarte vechi dar se poate
utiliza si la datarea esantioanelor mai tinere. Prin aplicarea ecuatiei (16) in cazul
particular al dezintegrarii 147Sm -> 143Nd se obtine:
[143
] [
Nd a = 143
] [
Nd 0 + 147
](
Sm a eλt − 1 ) (54)
Ca si in celelalte metode se face apel la unul dintre izotopii neodimiului care nu are
caracter radioactiv (exista un total de sapte astfel de izotopi in natura). In acest caz
144
este vorba de Nd care este utilizat la normalizarea ecuatiei (54). In acest caz se
va obtine:
[ 143
Nd ] =[ 143
Nd ] +[ 147
](
Sm a λt
e −1 )
[ ] [ ] [ ] (55)
a 0
144 144 144
Nd a Nd 0 Nd a
Derularea metodologiei clasice de datare radioactiva permite obtinerea timpului

“ t “ si a raportului initial al neodimiului. Este insa necesar echipament de foarte
mare precizie din cauza concentratiei foarte mici a acestor izotopi (in general sub
10 ppm). Valorile medii ale raportului

[
147
]
Sm a
sunt de cca. 0,1 – 0,2. In acest fel,
[
144
]
Nd a
ca si in ncazul metodei rubidiu – strontiu (a se vedea capitolul 2.1), raportul
[143
Nd ]
izotopic initial
[ ] poate oferi o sugestie privind originea rocii/formatiunii
0
144
Nd 0
geologice din care provine esantionul analizat. Avantajul acestei metode consta in
principal in aceea ca samariul si neodimiul au caractersitici chimice similare si sunt
afectat foarte putin de procese cum ar fi alterarea sau metamorfismul. In
54
consecinta, chiar in cazul in care sistemul mineralogic nu a fost inchis pentru

rubidiu si strontiu se poate aplica cu success metoda samaru – neodimiu. Trebuie
insa mentionat ca in cazul rocilor vulcanice, rezultatele obtinute din aplicarea
metodei samariu – neodimiu pot reflecta intr-o masumra insemnata contaminarea
topiturii magmatice pe parcursul miscarii ei ascendente prin rocile invecinate. In
mod firesc, astfel de rezultate sunt foarte dificil de interpretat in termeni geologici
sau radiogenici.
Dezintegrarea de tip beta a reniului in osmiu (187Re -> 187Os) si a lutetiului in hafniu
(176Lu -> 176
Hf) semnifica faptul ca acesti izotopi pot fi foarte bine utilizati pe post
87 87 147
de geocronomotere in acelasi mod ca dezintegrarile Rb -> Sr si Sm ->
143 [
143
Nd ]
Nd. Raportul izotopic
[
144
Nd ]
este deasemenea crescator in timp. Se poate
[143
Nd ]
modela dependenta raportului
[144
Nd ]
functie de timp prin aplicarea ecuatiei (55)
[
147
Sm ]
si facand presupunerea ca raportul isotopic
[
144
Nd ]
al Pamantului este acelasi ca in
cazul meteoritilor de natura condritica. Pentru meteoritii din aceasta clasa,

[
147
Sm ]
valoarea medie actuala a raportului isotopic
[
144
Nd ]
este de 0,1967 iar valoarea
[ 147
Sm]
medie actuala a raportului izotopic
[ 144
Nd]este de 0,512638. Acest raport izotopic
[
146
Nd]
este normalizat cu raportul isotopic de referinta
[
144
Nd]=0,7219. La diferite
laboratoare geocronologice din lume sunt utilizate valori usor diferite datorita
tehnicilor de calibrare a metodelor chimice utilizate. Aceasta este una din marile
probleme a specialistilor care utilizeaza metoda Sm – Nd. In consecinta ecuatia
(55) se poate rescrie sub forma:
[143
Nd ] =[ 143
Nd ] −[ 147
](
Sm a λt
e −1 ) (56)
[ ] [ ] [ ]
0 a
144 144 144
Nd 0 Nd a Nd a
55
[143
Nd ] = 0,512638 − 0,1967 e λt − 1 ( )
[ ] (56’)
a
144
Nd a
Modelul mantalei primitive denumit “Rezervorul Uniform Condritic” este unul

acceptat ca standard in geochimia izotopica. Acest model este bine descries de
147
ecuatia (56). Din cauza valorii mari a timpului de injumatatire a izotopului Sm,
reprezentarea grafica a raportului isotopic

[143
Nd ] functie de timp este o linie
[144
Nd ]
dreapta (fig. 20). Raportul izotopic initial
[ 143
Nd ] pentru izocronele samariu –
[ ]
0
144
Nd 0
neodimiu sufera frecvent abateri de la modelul rezervorului uniform conderitic. Se

defineste astfel parametrul εNd (epsilon Nd) ca find:
⎡
⎢
[
143
Nd ] ⎤
⎥
[ ]
0
⎢ 144
Nd ⎥
ε Nd =⎢ 0
− 1⎥ x10 4 (57)
⎢ [ 143
Nd ] RUC
0 ⎥
⎢
⎣ [ 144
Nd ]
RUC
0
⎥
⎦
in care
[
143
Nd ] reprezinta raportul isotopic al izocronei samariu – neodimiu pentru
[ ]
0
144
Nd 0
izocrona ansamblului intregii roci iar

[ 143
Nd ] RUC
0
reprezinta raportul initial al
[ 144
Nd ]
RUC
0
neodimiului pentru modelul rezervorului uniform condritic (RUC) asa cum a fost
definit prin intermediul ecuatiei (56) la momentul “ t “ dat de izocrona intregii roci.
Asa cum se observa in figura 20, o roca ce si-a avut originea in rezervorul uniform
condritic (RUC) ar trebui sa aibe un raport initial egal cu cel al raportului RUC-ului
pentru acea varsta si, in consecinta, o valoare εNd = 0. In realitate insa, prin topirea
partiala a rezorvorului uniform condritic, acesta are valori epsilon negative si deci o
roca ce provine din topirea rocilor crustale vechi are o valoare epsilon genativa (εNd
< 0). In acelasi mod trebuie rationat si daca roca ar avea originea in reziduul ramas
56
dupa ce rezervorul uniform condritic a fost partial topit iar topitura ramasa va avea
valori epsilon positive (εNd > 0). O astfel de sursa este in general denumita
“saracita ” (termenul original in limba engleza: depleted mantle) deoarece este
saraca intr-un numar important de elemente cu ioni litofili mari (termenul original in
limba engleza: large ion lithophile) cum ar fi rubidiul. Ecuatiile (55) si (56) sunt
folosite impreuna la determinarea unui model de varsta “ T ” care are semnificatia
de timp scurs din momentul in care neodimiul din esantion a avut acelasi raport
izotopic ca rezervorul uniform condritic (spre exemplu de cand roca s-a separat din
mantaua rezervorului uniform condritic). Rezultatul va reprezenta o varsta ce are
semnificatie corecta numai daca raportul izotopic samariu – neodimiu al intregii
roci nu a fost modificat din momentul separarii din mantaua rezervorului uniform
condritic. Cu toate acestea, raportul samariu – neodimiu este destul de putin
sensibil la evenimente perturbatoare majore ca metamorfismul. De aceea valoarea
obtinuta, “ T ”, se poate utilize cu precautii la estimarea varstei. Ecuatia (55) ofera
posibilitatea determinarii raportului initial al neodimiului pentru intreaga roca,
conform relatiei:
[143
Nd ] =[ 143
Nd ] −[147
](
Sm a λT
e −1) (58)
[ ] [ ] [ ]
0 a
144 144 144
Nd 0 Nd a Nd a
Din ecuatiile (56) si (56’), raportul izotopic al neodimiului pentru modelul

rezervorului uniform condritic acum “ T ” ani va fi:
[143
Nd ] RUC
0
(
= 0,512638 − 0,1967 e λT − 1 ) (59)
[144
Nd ]
RUC
0
daca se egaleaza aceste doua expresii si se rearanjeaza termenii in mod

convenabil se poate obtine in final valoarea timpului “ T ”:
57
[ 143
Nd a] − 0,512638
1
T = ln{
[ 144
Nd a] + 1}
λ [147
Sm a ]
− 0,1967
(60)
[144
Nd a ]
0,516 Rezervorul uniform condritic
0,514
Reziduu
0,512 Manta
Nd / 144Nd
0,510
Topitura
143
0,508
0,506 Crusta
0,504
0 1000 2000 3000 4000
Varsta (Ma)
Fig. 20. Evolutia izotopica a neodimiului pentru modelul Rezervorului Uniform

Condritic al mantalei primitive. Linia continua corespunzatoare rezervorului este
definita prin intermediul ecuatiei (56). Daca rezervorul a suferit o topire partiala
147
Sm [ ]
acum 3400 Ma, fractiunea topita (linia intrerupta) are un raport izotopic 144
Nd
mai
[ ]
mic (si in consecinta un raport izotopic
[ 143
Nd ] mai mic decat pentru rezervorul
[ 144
Nd ]
[
147
Sm]
uniform condritic. Reziduul solid (linia punctata) are un raport izotopic
[
144
Nd]mai
mare (si deci un raport isotopic

Nd [
143
]
mai mare decat rezervorul uniform
Nd [
144
]
condritic). Acesta este motivul pentru care esantioanele corespunzatoare mantalei
reziduale se vor plasa deasupra curbei rezervorului uniform condritic (epsilon
pozitiv) iar esantioanele ce isi au originea in crusta se vor reprezenta sub aceasta
dreapta (epsilon negativ).
58
Daca esantionul analizat si-a avut originea in mantaua saracita in loc de rezervorul
uniform condritic, estimarea facuta prin utilizarea ecuatiei (60) va da rezultate mai
mici decat realitatea. Este deci necesara o deosebita grija la estimarea varstelor si
sa se tina cont de cat mai multe aspecte de detaliu privind originea si chimismul
rocilor analizate.
2.7. METODA URMELOR DE FISIUNE NUCLEARA
“Urmele de fisiune” nu reprezinta nuclizi radiogenici in sensul clasic al termenului.

Ele reprezinta cicactrici lasate de produsele de fisiune care sunt de fapt un fel
aparte de nuclizi radiogenici. Frecventa urmelor de fisiune in probele geologice
creste odata cu timpul la fel ca la un izotop radiogenic. Datarea folosind metoda
urmelor de fisiune a fost pentru intaia data dezvoltata doar ca o tehnica de datare
pentru aplicatii geologice generale. Sensibilitatea metodei la variatii termice (un
mare dezavantaj in faza initiala a utilizarii acestei metode) a devenit un aspect
foarte important in determinarea istoriei racirii si proceselor de ingropare sau
exhumare.
2.7.1. Formarea urmelor de fisiune
Izotopul de uraniu-238 (care sufera o serie complexa de dezintegrari radioactive

pana ajunge sa se descompuna in izotopul stabil de plumb-206) este deasemenea
afectat de “fisiunea nucleara spontana”. Aceasta se refera la dezintegrarea
nucleului sau in doua fragmente mari dar inegale, cu eliberare de doi sau trei
neutroni si o energie considerabila, de cca. 150 -200MeV. Cei doi nuclizi rezultati
primesc aceasta energie sub forma de energie cinetica. Ei se deplaseaza cca. 7 m
in directii opuse si lasa o singura urma prin mediul respectiv, ce atinge cca. 15 m
lungime. Urmele de fisiune se observa doar in materialele izolatoare. Fragmentul
rezultat in urma fisiunii genereaza ionizarea atomilor de-a lungul acelei urme prin
captarea de electroni (fig. 21 a). Ionii incarcati pozitiv se mentin la o anumita
distanta unii de altii generand o zona cilindrica ce este de fapt un domeniu cu
59
structura deranjata (fig. 21 b). In replica, aceasta cauzeaza un stress de relaxare in

matricea inconjuratoare. In acest fel apare o zona cu extindere de cca. 10 nm (fig.
21 c) care se poate detecta cu ajutorul microscopului electronic. Conductorii nu
prezinta urme de fisiune deoarece deplasarea libera a electronilor in reteaua lor
structuarala neutralizeaza stricaciunile zonei incarcate.
a) Ionizare b) Deplasare c) Relaxare si

electrostatica deformareelastica
Fig. 21. Ilustrarea schematica a proceselor de formare a urmelor de fisiune

nucleara intr-un solid cristalin izolator . Dupa Fleischer et al. (1975).
In momentul in care este iradiata dinspre suprafata, zona afectata poate fi in mod
preferential dizolvata de acizii minerali si in acest fel se va genera un “tub” foarte
subtire. Acesta insa va putea fi largit prin gravarea chimica ce va genera un canal
ce poate fi usor observat prin analiza la microscopul electronic. Fisiunea spontana
a atomilor de uraniu dispersi pot genera urme de tip “fosil” in minerale. Densitatea
acestora poate fi utilizata la datarea probelor geologice cu varsta semnificativa in
acest domeniu. Fleischer et al. (in anul 1965) au analizat probe minerale utilizand
aceasta metoda (fig. 22).
60
109
****
Zircon, apatit, mica, hornblenda
***
*
Uraniu, mica
**
* ** *
106
Varsta, ani
3
10
*
** * Sticla sintetica
0 1
* Uraniu, mice
103 106 109

Varsta obtinuta din datare cu metoda urmelor de fisiune nucleara
Fig. 22. Comparatie intre varstele determinate prin analiza urmelor de fisiune
nucleara cu cele obtinute din analize paleontologice sau alte metode radioactive
Dupa Fleischer et al. (1965a).
238
Price and Walker (1963) au demonstart ca fisiunea spontana a U a fost singura
sursa importanta de urme in cele mai multe materiale cu origine naturala. Fisiunea
238
indusa a U prin neutroni naturali termici poate fi ignoarata la fel ca fisiunea
uraniului generat de radiatia cosmica indusa, dupa cum urmeaza:
DR = [ 238
]
U a (e λt − 1) (61)
in care " λ " este constanta de dezintegrare in cazul 238U.
238
Numarul de dezintegrari ale U prin fisiune spontana, D S, ce apar pe parcursul
intervalului de timp “ t “ este deci:
61
λS
DS =
λ
[ 238
]
U a (e λt − 1) (62)
in care " λS "reprezinta constanta de dezintegrare pentru fisiunea spontana a 238U.
Daca se considera suprafta lustruita a unui esantion mineral care urmeaza a fi

datat si daca se presupune ca in prezent acesta are [238U]a atomi de 238
U distribuiti
238
relativ uniform in volumul probei, numarul de dezintegrari radioactive ale U ,
238
" D R ", in timpul “ t “ este dat de ecuatia (16) dupa U. Pentru a fi posibil sa se
utilizeze ecuatia (62) in vederea determinarii timpului “ t “ trebuiesc numarate
urmele vizibile de fisiune. In plus insa trebuie estimata proportia de urme de fisiune
produse in esantionul de datat care au traversat suprafata lustruita si care sunt
vizibile si de aceea numarabile dupa ce esantionul a fost iradiat. Trebuie in plus
determinata marimea [238U]a.
Din fericire nu este absolut necesar sa se efectueze analize absolute deoarece un

235
alt izotop al uraniului, si anume U poate fi determinat sa sufere fisiune nucleara
prin absorbtia neutronilor lenti. O astfel de fisiune indusa reprezinta sursa generarii
235
de energie in reactoarele nucleare si bombele atomice. Fisiunea indusa a U se
realizeaza prin plasarea probei in reactorul nuclear si bombardarea acesteia cu
neutroni lenti pe parcursul unor durate determinate (de ordinul orelor). In acest fel
se va putea calibra numarul de urme pe unitatea de suprafata (marime denumita
“densitate de urme”).
2.7.2. Gravarea urmelor de fisiune nucleara
Unele materiale naturale sunt utilizabile in determinarea varstelor folosind metoda

fisiunii nucleare. Fleischer and Price (1964a) au testat aceste materiale cu diferite
solutii acide sau alkaline pentru a determina cea mai eficienta cale de observare a
urmelor de fisiune nucleara. Derularea corecta a procesului de gravare depinde
direct de compozitia matricii minerale dar si de natura, concentratia si temperatura
62
acidului. Se poate obtine astfel o surprinzatoare variatie a modului de prezentare a

urmelor gravate in diferite materiale (fig. 23).
a b c
Fig. 23. Diverse tipuri de urme de fisiune nucleara generate de aceeasi sursa
(252Cf) in diferite tipuri de materiale: a) felspati, b) sticla artificiala, c) policarbonati.
Prin amabilitatea Laboratorului de Geocronologie, Universitatea din Graz.
Geometria urmei gravate depinde de intensitatea gravarii de-a lungul; axei de

gravare (fig. 24a). O problema importanta in numararea corecta a urmelor este
data de separarea nu totdeauna usoara a urmelor, unele de altele.
O alta sursa de nesiguranta este generata de urmele care rareori sunt inregistrate
pe suprafata de gravare. Spre exemplu urmele care sunt aproape tangentiale la
aceasta suprafata pot fi eliminate complet prin gravare (fig. 24 b). Alte urme nu
intersecteaza suprafata gravata originala dar sunt supuse atacului general asupra
suprafetei in timpul gravarii. Dar toate acestea sunt aspecte ale unor analize
statistice sofisticate.
63
a
Suprafata originala
Suprafata gravata
Urma gravata
Urma pierduta in timpul gravarii
b
Suprafata gravata
Fig. 24. Reprezentarea simplificata a dezvoltarii urmelor de fisiune nucleara

a) perpendicular pe suprafata, si b) tangential la aceasta. Prin amabilitatea
Laboratorului de Geocronologie, Universitatea din Graz.
In general se apreciaza ca metoda de datare a varstelor radiogenice folosind

metoda urmelor de fisiune nucleara este aplicabila functie de continutul in uraniu
al rocii/formatiunii respective. Daca se accepta valoarea densitatii de 100 urme /
cm2 ca limita superioara pentru o estimare rezonabila, atunci spectrul de minerale
care se poate data folosind aceasta tehnica nu este foarte mare (fig. 25).
2.7.3. Tehnici de numarare a urmelor de fisiune nucleara
Presupunerile facute in metoda datarii cu urme de fisiune nucleara trebuiesc

analizate cu atentie. Prima dintre acestea a fost ca numararea urmelor induse este
efectuata pe materiale identice. Se utilizeaza cateva metode experimentale pentru
acest scop. Abordari diferite sunt potrivite pentru fiecare metoda in parte.
64
0.1 10 urme/cm2
Domeniul in care
Continutul in uraniu al esantionului, in ppm
metoda datarii
1 folosind urmele de
fisiune nucleara
este INAPLICABILA
Apatit
10
100 urme/cm2
100
Domeniul in care
Zircon
metoda datarii
Sticla de uraniu
1000
folosind urmele de
fisiune nucleara
este APLICABILA
10000
107 urme/cm2
0 102 104 106

Domeniul de datare, in ani
Fig. 25. Diagrama pentru prezentarea domeniului de aplicabilitate a analizei
diferitelor tipuri de roci prin metoda urmelor de fisiune nucleara functie de
continutul in uraniu (dupa Wagner, 1998).
2.7.3.1. Metoda populatiei
Acest termen a fost utilizat de Naeser (1979) dar chiar inainte de acesta au fost alti
cercetatori care au efectuat estimari ale numarului de urme cu aceasta tehnica.
Termenul se refera la faptul ca urmele spontane si induse sunt numerate in diferite
categorii sau subpopulatii care sunt presupuse a fi reprezentative pentru intreaga
roca analizata. Aceasta porneste de la distributia presupusa omogena a uraniului
in diferitele categorii / subpopulatii. Aceasta tehnica s-a dovedit de succes in
datarea spre exemplu a apatitului dar nu a dat rezultate satisfacatioare la datarea
65
sfenului sau zirconului in care uraniul are o distributie foarte variabila atat in
interiorul granulelor minerale cat s intre acestea.
Proba bruta
Se adauga standarde
Iradiere in
reactor
Polizare
HF
Gravare
Numarare
ρS ρI
Determinarea dozei de neutroni
Calcularea varstei
Fig. 26. Schema pentru ilustrarea metodei populatiei in cadrul datarii folosind
metoda urmelor de fisiune Dupa Naeser and Naeser (1984).
Pentru aplicarea metodei populatiei, esantionul se separa in doua fragmente (fig.

26). Unul din fragmente este iradiat cu neutroni termali in acelasi mod ca proba
standard. Atat urmele spontane cat si cele induse sunt inregistrate spatial. De
66
aceea, dupa iradierea probei induse, ambele fragmente sunt montate in rasini
epoxy polizate, lustruite si gravate in conditii identice. Acest procedeu pune in
evidenta o suprafata interna a materialului dar sterge orice urma superficiala
generate de particulele de uraniu existente in praf. Se determina densitatea de
urma in ambele probe. Se calculeaza densitatea pentru urmele induse prin
scaderea densitatii spontane de urma (proba neiradiata) din densitatea totala
(proba iradiata).
Metoda populatiei trebuie testata din punct de vedere statistic prin determinarea
densitatii de urme in cat mai multe granule din fiecare fragment. O varianta a
acestei tehnici este aplicabila cand avem la dispozitie o proba de dimensiuni
considerabile si prin taiere se pot obtine doua fete practice identice prin esantion.
Aceasta varianta a fost utilizata prima oara pentru analiza muscovitului.
In analiza apatitului s-a descoperit ca este avantajos ca proba sa fie intai de toate
incalzita pentru a sterge toate urmele spontane generate de miscarea termica. In
acest fel densitatea de urma indusa se poate determina direct din proba iradiata.
Dar si acest procedeu poate genera probleme de datare deoarece poate afecta
proprietatile de gravare ale probei iradiate si genera erori sistematice de numarare
a urmelor.
2.7.3.2. Metoda detectorului extern
In cadrul acestei tehnici se determina continutul in uraniu al probei care se doreste

a fi datata prin generarea de pulsuri intr-un detector extern si numararea acestora.
Proba este polizata si gravata dupa care o o placa a detectorului este plasata in
contact intim cu suprafata gravata. Aceasta operatiune trebuie efectuata intr-un
mediu perfect curat pentru a exclude efectul particulelor de praf ce pot contine
uraniu. In varianta clasica detectorul extern este format dintr-o mica sau plastic (de
tip lexan). Dupa iradiere detectorul extern este inlaturat de pe esantion, gravat si
se numara urmele (fig. 27).
67
Proba bruta
Separare minerala
HF
Fixare in epoxy
Se adauga standarde
Polizare si gravare
Detector de
urme
ρS
ρS ρI Numarare
Determinarea dozei de neutroni
Calcularea varstei
Fig. 27. Reprezentare schematica a metodei detectorului extern in cadrul metodei

de datare a urmelor de fisiune nucleara. Numararea urmelor se face dupa iradiere.
68
Avantajul folositii detectorului extern este reprezentat de faptul ca atat urmele

spontane cat si cele induse sunt generate de acelasi esantion material. Cu toate
acestea metoda se poate aplica la determinarea varstelor chiar in probe in care
uraniul este distribuit foarte eterogen. Principalul dezavantaj al metodei este ca
urmele spontane si cele induse sunt inregistrate in conditii geometrice diferite (fig.
28). Urmele spontane sunt generate in interiorul rocii si de aceea pot fi generate de
atomii de uraniu atat deasupra cat si sub planul de gravare (geometrie sperica). In
schimb urmele induse in detectorul extern sunt generate la suprafata materialului
analizat si sunt din aceasta cauza caracterizate de frecventa redusa la jumatate
(geometrie semisferica).
Detector
extern
U U U U U U Material ce va
fi eliminat
U U U U
Suprafata
gravata
U U U U U U
Material cu urme de uraniu
Geometrie 4B Geometrie 2B
Fig. 28. Schema pentru ilustrarea diferentei dintre formarea urmelor in geometria
2D si respectiv 4D.
2.7.3.3. Metoda re-gravarii si re-slefuirii
Tehnica re-gravarii este cumva asemenatoare cu cea a detectorului extern prin

aceea ca proba este iradiata dupa lustruire, gravare si numararea urmelor
spontane. Cu toate acestea, esantionul este re-gravat si se numara din nou urmele
pentru determinarea densitatii de urme prin scadere. In cadrul metodei externe,
urmele se formeaza cu o eficienta de 50% - geometrie 2B. Dezavantajul metodei
69
este ca urmele de fisiune spontana se vor largi dupa a doua gravare si pot acoperi
unele din urmele induse. Iata de ce metoda nu este foarte acceptata.
Tehnica re-slefuirii este o imbunatatire a metodei re-gravarii si da rezultate similare

cu metoda atat de populara a “imaginii in oglinda”. Proba este slefuita, gravata si
se determina densitatea de urme spontane. Dupa iradiere este re-slefuita pentru a
se descoperi o noua interfata cu geometrie 4B. Aceasta este apoi gravata si se
determina densitatea de urme prin diferenta. Metoda are dezavantajul ca atat
urmele spontane cat si cele induse sunt inregistrate in aceeasi geometrie iar
urmele spontane nu sunt foarte mult marite prin dubla gravare. Nici suprafata
contaminata in timpul iradierii nu reprezinta o problema. Urmele spontane si cele
induse nu sunt generate de exacxt acelasi material dar cele doua suprafete
gravate sunt atat de apropiate una de alta ca neomogenitatea urnaiului la
ansamblul rocii nu poate influenta in mod semnificativ rezultatele. Dezavantajul
este ca gravarea se face in doua etape diferite si eficienta poate fi usor diferita.
2.7.4. Populatiile detritice
Unul din avantajele metodei detectorului extern este cel ca numararea urmelor
permite determinarea separata a varstei din fiecare granula a populatiei analizate
(avantaj de altfel si la metoda re-slefuirii). Aceast avantaj este important daca in
cazul esantionul se presupune ca se vor determina varste diferite pe fiecare
granula in parte, asa cum este de obicei cazul rocilor sedimentare cu sursa
neomogena. Dar dispersia rezultatelor poate fi luata in consideratie la prezentarea
rezultatelor.
Rezultatele aplicarii metodei urmelor de fisiune in cazul particulelor detritice

independente se pot prezenta sub forma histogramelor. O estimare cantitativa este
posibila in cazul in care fiecarei granule analizate i se asociaza o eroare astfel
incat datele pot fi prezentate ca o functie probabilistica de densitate. Aceasta este
70
o insumare a distributiei de tip Poisson a varstelor pentru fiecare determinare

individuala. Fig. 29 prezinta o astfel de diagrama pentru probe de zircon prelevate
din depozitele El Ocote din Mexic. Acestea prezinta o distributie bimodala a
distributiei varstelor (Kowallis et al., 1986). Primul maxim corespunzand varstei
mai mici sugereaza plasarea acesteia la momentul in care sedimentele au fost din
nou implicate in procese tectonice (“re-worked”). Aceasta valoare este in buna
concordanta cu estimarile biostratigrafice efectuate pe baza analizei materialului
fosil. In acest fel este argumentata in mod evident metoda populatiei pentru
datarea folosind metoda urmelor de fisiune nucleara in cazul acestei formatiuni. O
mediere a celor doua maxim ar da in mod evident o valoare de varsta fara nici un
sens.
30 de granule detritice de zircon

Probabilitatea relativa
0,5
0
0 10 20 30 40 50
Varsta (Ma)
Fig. 29. Reprezentarea probabilitatii densitatii functie de varsta obtinuta prin

metoda urmelor de fisiune pe probe de zircon detritic din formatiunea El Ocote,
Mexic. Dupa Kowallis et al. (1986).
Una din probleme reprezentarii densitatii probabile este ca punctele provenind din
datari individuale nu se pot prezenta clar astfel ca unele comonente importante dar
cu pondere mica in distributia de date pot fi dominate de alte date. Pentru a
rezolva aceasta problema Galbraith (1988) a introdus o diagrama de tip izocrona
pentru reprezentarea datelor determinate pe particule individuale ale unui esantion
eterogen. Aceasta diagrama are caracter radial si este dedicata seturilor de dare
71
de fisiune nucleara cu grad mare de raspandire din cauza variatiei varstelor

fragmentelor detritice sau varstelor diferite de racire. Aceasta diagrama difera de
alte izocrone utilizate in geologie prin aceea ca cele doua variabile reprezentate
grafic sunt varsta aparenta dedusa din analiza urmelor de fisiune a fiecarei granule
si respectiv eroarea standard pentru fiecare particula (fig. 30a). Panta fiecarei
tendinte reprezinta varsta medie a suitei de granule analizate. Aceasta varsta
poate fi indicata pe un fragment de arc de calibrare. In practica este mai potrivit sa
se medieze panta in pozitie orizontala si sa aleaga axa y pe o scara mai lunga, de
la -2 la +2 (fig. 30b). Varsta fiecarui individ este apoi determinata incepand de la
punctul zero pe axa y, prin norul de puncte, pentru calibrarea arcului varstelor (pe
scara logaritmica).
16
2,5 Log (varsta)
4
a b 500
2,0
[ Log (varsta) / eroarea standard ]
Log (varsta) / eroarea standard
1,5 2
12
400
normalizata
8 0 Varsta (Ma)
300
4 -2
200
150
0 -4
0 2 4 6 8 0 2 4 6 8
1 / eroarea standard 1 / eroarea standard
Fig. 30. Variatiile pe reprezentarile radiale in cazul granulelor individuale datate cu

metoda urmelor de fisiune pe esantioane eterogene. a) date primare, b)
normalizare. Dupa Galbraith (1988).
O alta modalitate de prezentare a datelor a fost sugerata de Walter (1989). Se fac

evaluari suplimentare asupra calitatii datarii folosind metoda urmelor de fisiune
nucleara daca datele initiale (densitatile de urma spontane functie de cele induse)
s-ar plota pentru fiecare granula. Aceasta ar duce la construirea unei izocrone (fig.
72
31) in care panta fiecarei linii de corelare este proportionala cu varsta. Linia trece
prin origine (acolo unde corespunde unei granule cu un continut nul in uraniu).
Liniaritatea fiecarei linii de corelatie se poate utiliza la evaluarea influentei erorilor
analitice sistematice sau a perturbatiilor geologice asupra varstei mai potrivite.
30 granule detritice de zircon

600
Urme spontane / granula
400 25,5 + 2,6 Ma
200
4,4 + 0,9 Ma
0
0 500 1000
Urme induse / granula
Fig. 31. Diagrama izocronei urmelor de fisiune spontane functie de cele induse
pentru granule individuale de zircon din formatiunea El Ocote, Mexic. Dupa Walter
(1989).
2.7.5. Deteriorarea calitatii urmelor de fisiune nucleara
Urmele de fisiune nucleara nu isi pastreaza calitatea in timp. Aceasta se poate

deteriora in anumite conditii particulare. Initial s-a crezut ca este vorba despre
efectul bombardamentului cu electroni in timpul microscopiei. Dar cea mai
73
importanta cauza a deteriorarii in timp a calitatii urmelor de fisiune ramane

temperature inalta. In timpul procesului ionii deplasati din urma deteriorata isi pierd
sarcina si revin pe pozitia lor normala. Dupa aceea urma nu mai este favorabila
atacului acidului.
Urmare a unor experimente privind deteriorarea calitatii urmelor de fisiune

nucleara executate pe diverse mice s-a dovedit ca deteriorarea avanseaza odata
cu acumularea unor segmente distribuite neuniform de-a lungul urmei. Cercetari
de mare detaliu din ultimii ai (laboratoarele Los Alamos) sugereaza ca urmele se
scurteaza odata cu deteriorarea. In consecinta scade si probabilitatea ca urmele
sa intersecteze suprafetele libere in timpul procesului de gravare. De aceea se
graveaza mai putine urme si scade densitatea de urme (fig. 32).
Suprafata
interna sau
fractura
Fig. 3. Ilustrarea efectului scurtarii urmelor de fisiune nucleara. Urmele mai lungi
ofera sanse mai mari de a fi detctate si numerate. Dupa Laslett et al. (1982).
Roci diferite au grade diferite de rezistenta la degradarea urmelor de fisiune

nucleara. In plus exista o relatia timp – temperatura pentru acest proces. Cu
74
cat temperatura este mai ridicata, cu atat timpul necesar degradarii urmelor de
fisiune este mai mic. Aceasta relatie are forma:
t = Ae kT
(63)
in care “ t “ reprezinta timpul rezultat prin analiza urmei deteriorate, “ A “ este o

constanta instrumentala, “ E “ este energia de activare, “ k “ este constanta lui
Boltzmann iar “ T “ este temperatura. S-au efectuat studii amanuntite pentru
determinarea acestei relatii si a modului de prezentare a curbelor pentru diferite
minerale. S-a observat ca procesul de degradare depinde de timp. Grade diferite
de degradare in materiale diferite definesc linii diferite pentru relatiile lui Boltzmann
atunci cand sunt reprezentate pe un grafic tip Aarhenius: timpul functie de
temperatura (fig. 33). Conurile liniilor de degradare reprezinta dovada existentei
spectrului de energie de activare pentru degradarea urmelor in acelasi tip de
mineral. Deci avansarea procesului de degradare (determinat indirect prin
reducerea numarului de urme detectabile) devine din ce in ce mai greu de studiat.
De obicei se prefera compararea diferitelor minerale care au suferit acelasi procent
de degradare, de obicei 50%.
Daca se compara avansarea degradarii urmelor de fisiune pentru urmele

proaspete si urmele spontane care au fost degradate partial in natura se observa
ca odata cu cresterea temperaturii urmele proaspete se pierd initial foarte rapid dar
la o anumita valoare a temperaturii acestea devin practic constante.
75
2.7.6. Utilizarea urmelor de fisiune nucleara pentru analiza

miscarilor de ridicare si subsidenta
Este bine cunoscuta in literatura de specialitate utilitatea datarii folosind metoda

urmelor de fisiune nucleara in cazul apatitului, mai ales pentru studii tectonice.
Spre exemplu se poate remarca faptul ca urmele de fisiune pe apatitele din Alpi nu
respecta gradele de metamorfism sau limitele diferitelor terenuri dar sugereaza o
excelenta corelare cu relieful topografic (fig. 34). Aceste rezultate reprezinta datari
ale momentelor de racire din metamorfismul alpin datorita miscarilor tectonice de
ridicare din ultimile cateva milioane de ani.
Temperatura (0C)
650 575 350 275
100% 50% 100%
106
0%
50%
Timpul (minute)
104 Apatit
0%
102
Sfen
1
1,0 1,4 1,8
Varsta (Ma)
Fig. 33. Diagrama Aarhenius a avansarii degradarii urmelor de fisiune nucleara in

sfen si apatit. Dupa Naeser and Faul (1969).
76
Daca se poate calcula o temperatura de blocare pentru apatitele din Alpi atunci
rata miscarii de ridicare din fig. 34 ar putea fi transformata in rata a racirii. Apar
doua probleme importante: prima se refera la experimentele de laborator care
sugereaza ca blocarea apare intr-un domeniu de temperatura si nu la o valoare
unica, fixata. A doua problema este reprezentata de faptul ca acest domeniu de
temperatura depinde la randul lui de intensitatea racirii. S-au efectuat estimari ale
acestor valori la nivelul de 100 – 120 0C, la o rata a racirii de 200C/Ma estimate din
analize utilizand metoda de datare radioactiva Rb – Sr pe probe de biotit.
Prin combinarea rezultatelor obtinute datand aceleasi proba prin metoda urmelor
de fisiune pe apatite cu metodele K – Ar si Rb – Sr pe biotit, K – Ar pe muscovit,
Rb – Sr si U – Pb pe monazit s-au putut stabili rate de racire pentru Alpi valabile
pentru ultimii 35 Ma (fig. 35). Rezultatele sugereaza ca in Alpii Centrali (Ticino si
Gotthard) rata racirii a fost destul de uniforma dar in est (Bergell) s-a diminuat in
timp ce in vest (Simplon si Monte Rosa) s-a accentuat in ultimile cateva milioane
de ani. Aceste concluzii sunt concordante cu rezultatele din fig. 34 si sugereaza ca
Alpii au suferit ridicari geografice diferentiate in timp.
Temperaturile minime si maxime ale platoului vor depinde de varsta bazinului de

sedimentare. Fiecare bazin are propria evolutie a ratei de ingropare a sedimentelor
(fig. 36). Cazul ideal este atunci cand sedimentele care intra in componenta
formatiunilor provin din areale vulcanice invecinate si au varsta zero la momentul
depunerii. Un astfel de caz ideal este cel al Bazinului Otway din Australia de SE.
In cadrul analizei urmelor din apatite mai apare un factor de complicare, si anume
ca temperatura de degradare este dependenta direct de compozitie. S-au efectuat
analize ale urmelor de fisiune pe apatite individuale dintr-un singur orizont din
Bazinul Otway (foraj) in care temperatura actuala este 920C. Aceste conditii rezulta
din ingroparea succesiva pe parcursul a peste 120 Ma. Granulele de apatit cu clor
au dat cele mai apropiate rezultate de varsta ingroparii, dar apatitele cu fluor au
dat varste egale cu zero (fig. 38). De aceea se compara rezultatele din astfel de
probe cu analize de laborator.
77
3 Simplon
0,5 mm/an
0,2 mm/an
2 Gotthard
Altitudinea (km)
Bergell
Monte
Rosa
1
0,9 mm/an Ticino

0,4 mm/an
0
0 4 8 12 18
Varsta din urme de fisiune (Ma)
Fig. 34. Varstele din urme de fisiune functie de altitudinea topografica pentru
apatitele din Alpi si valorile determinate ale miscarii de ridicare. Dupa Wagner et al.
(1977).
3. VARSTA PAMANTULUI
Unele din primele estimari ale varstei Pamantului ca planeta au fost total gresite.
Georadioactivitatea ofera tehnica necesara unor determinari cantitative ce permit
estimarea cu precizie remarcabila a varstei rocilor si formatiunilor geologice si deci
si a planetei Pamant in particular. In plus, georadioactivitatea ofera explicatiile
78
600
U-Pb - monazita 530
Rb-Sr - muscovit 500
Simplon
Ticino
400
Temperatura (0C)
K-Ar - muscovit 350

Rb-Sr, K-Ar - muscovit 300
Monte
Rosa
200
Gotthard Urme de fisiune - apatit 120
Bergell
0
30 20 10 0
Varsta (Ma)
Fig. 35. Istoria racirii in diferite regiuni din Alpi pornind de la momentul scurs de la
inchiderea sistemelor mineralogice pentru diferite elemente. Temperaturile de
blocare sunt prezentate in partea dreapta. Dupa Wagner et al. (1977).
0
ThedeZona fara
effective
gradare a
annealing
urmelor
Fig. 36. Variatia varstei determinate din analiza
Adancime de ingropare
re urmelor de fisiune nucleara functie de adancimea

ada
d egr elor de ingropare a bazinului de sedimentare. Dupa
e
ad urm
Zon iala a Naeser (1979b); Naeser et al. (1989).
a rt
p
Zona de degradare totala a urmelor
0 Varsta aparenta din urme de fisiune

79
Eilson
Otway Basin
10-4 Los Alamos
Timpul de degradare (ani)
Probe din aflorimente
10-4
Experimente de laborator
0-50% pierderi de urme

50-100% pierderi de urme
1 2 4
100 / T(K)
Fig. 37. Diagrama Aarhenius pentru degradarea urmelor de fisiune in apatite din
Bazinul Otway si diferite alte locatii, plus experimente de laborator. Dupa Gleadow
and Duddy (1981).
necesare pentru intelegerea unei parti importante din caldura generata pe cale
naturala in interiorul planetei noastre.
Prima metoda radioactiva utilizata la datarea varstelor absolute si care a limitat

semnificativ spectrul discutiilor sterile in geostiinte a fost acumularea de particule
" α " (nuclei de heliu) in minerale ca rezultat al dezintegrarii radioactive a uraniului.
In anul 1905 Rutherford a raportat varste de 500 milioane ani pentru mineralul de
uraniu testat. In acelasi an, Baltwood (inspirat de Rutherford) a utilizat proportia
relativa a uraniului si plumbului dintr-un esantion in scopul datarii acesteia.
80
150
Varsta din urme de fisiune (Ma)
Varsta depozitionarii
100
50
1 0,2 0,4 0,6
Numari de atomi de Cl pe unitate de formula
Fig.38. Reprezentarea varstelor deduse din urmele de fisiune in apatitele

individuale din gresii ale Bazinului Otway, Australia, pentru a arata dependenta
compozitionala de degradarea urmelor. Dupa Green et al. (1985).
Cele mai vechi roci de la suprafata Pamantului se gasesc in esantioane provenite

din scuturi continentale vechi (cratoane) care formeaza nucleul zonelor
continentale. Printre formatiunile cele mai vechi cunoscute la suprafata Pamantului
se numara rocile supracrustale ale seriei metamorfozate si deformate de Isua
(Groenlanda). Pentru esantioane prelevate din acel mediu s-a raportat varsta de
3770 + 42 Ma pentru activitatea intrusiva. Metoda utilizata a fost samariu –
neodimiu, rezultatul obtinut prin aplicarea metodei complementare uraniu – plumb
fiind foarte apropiata, 3769 + 11 Ma. Mineralul utilizat pentru datare a fost zirconul.
Roci chiar mai vechi au fost prelevate din regiunea Yellowknife din centrul-
81
nordvestul Canadei. Rocile vulcanice de tip felsic din cadrul formatiunii Duffer din
cadrul subgrupului de Pilbara (Australia de Vest) au fost datate 3452 + 16 Ma prin
utilizarea tehnicii uraniu – plumb pe zircon. Date extreme de interesante sunt
raportate in zona Jack Hills din blocul Yilgarn, Australia de Vest, unde s-au
prelevat esantioane de zircon. Desi foarte rare, aceste cristale au fost datate 4200
Ma (si fara nici un dubiu 3500 Ma). Tot in acea zona, profesorul Bob Bidgeon de la
Universitatea Tehnologica Curtin din Perth a raportat varsta de 4400 Ma pentru
esantioane isolate de zircon. Este evident ca planeta noastra este mai veche decat
aceste roci. Cunostintele actuale, moderne, privitoare la varsta Pamantului provin
de la analizarea izotopilor de plumb din componenta unor meteoriti. Se cunoaste in
literature de specialitate si este acceptat un model privind evolutia planetei Pamant
bazat pe evolutia in timp a plumbului. Acest model poarta numele de Holmes –
Houtermans care, independent unul de altul, au avansat de fapt in fundamentarea
unor idei prezentate initial de Holmes si Rutherford. Modelul presupune ca in
momentul in care s-a format Pamantul componenta acestuia era omogena iar
distributia uraniului, toriului si plumbului era uniforma in toata planeta. Curand insa
Pamantul a inceput sa se diferentieze si astfel au inceput sa se separe geosferele.
Aceste subsisteme erau de fapt protonucleul si protomantaua de astazi. Fiecare
dintre aceste geosfere avea propriile caracteristici ale rapoartelor izotopice ale
uraniului. Dupa aceasta separare valoarea raportului izotopic uraniu / plumb a
inceput sa se schimbe in fiecare geosfera doar ca rezultat al dezintegrarii
radioactive a uraniului si toriului pana la formarea izotopilor astabili ai plumbului.
Acest model presupune ca sistemele au evoluat in regim inchis. In final s-au format
minerale de plumb ca galena, plumbul separandu-se de intreaga cantitate de
uraniu si toriu. Din acest motiv rapoartele izotopice au in prezent aceleasi valori pe
care le-au avut si la formarea Pamantului. Aplicand ecuatia (42) acestui model se
obtine:
[ 207
]
Pb a
−
[ 207
]
Pb 0
[ 204
]
Pb a [ 204
]
Pb 0
=
1 (
e λ235T − e λ235t )
[ 206
]
Pb a
−
[ 206
] (
Pb 0 137,88 e λ238T − e λ238t ) (64)
[ 204
]
Pb a [ 204
]
Pb 0
82
In relatia de mai sus “ T “ are semnificatia de varsta a Pamantului ca planeta, “ t “

este timpul scurs de la formarea mineralului de plumb analizat. Indicele “a” se
refera la masuratorile effectuate pentru determinarea rapoartelor izotopice ale
uraniului in momentul actual, iar indicele “ 0 “ se refera la valorile rapoartelor
izotopice primordiale din momentul formarii Pamantului, acum “ T “ ani. Relatia
(64) poarta denumirea de ecuatia Holmes – Houtermans. Necunoscutele sunt T,
[ 207
]
Pb 0
si
[ 206
]
Pb 0
. Din aceata cauza, daca avem la dispozitie cel putin trei
[ 204
]
Pb 0 [ 204
]
Pb 0
minerale de plumb a caror varsta absoluta este cunoscuta si rapoartele izotopice
ale plumbului din diferite geosfere, este posibil sa se determine varsta Pamantului
si raportul isotopic primordial din ecuatia (64). Din pacate insa, crusta terestra a
avut o istorie foarte complexa. In plus, in cea mai mare parte (daca nu in
totalitate!), rocile analizate nu au facut parte din sisteme mineralogice inchise
pentru uraniu. Deci in practica determinarea varstei Pamantului “ T “ nu se poate
face cu precizie satisfacatoare pe probe prelevate in mod clasic. Cu toate acestea
meteoritii satisfac criteriul modelului Holmes – Houtermans. Se considera ca eu ai
avut o origine comuna cu planeta noastra dar si cu si asteroizii si ca au ramas sub-
sisteme separate din momentul separarii lor la momentul formarii Pamantului.
Meteoritii reprezinta fragmente de comete si asteroizi care lovesc Pamantul. Au

marimi foarte variabile, de la dimensiunile particulelor de praf in sus si pot fi
clasificati in trei grupe importante: meteoriti condritici, meteoriti acondritici si
meteoriti din fier. Condritele reprezinta cel mai frecvent tip de meteorit, alcatuind
cca. 90% dintre toti meteoritii observati care cad la suprafata Pamantului. Meteoritii
condritici sunt alcatuiti din condrule (sfere mici din sticla cu o compozitie de tip
silicat). Acest lucru sugereaza faptul ca materialul din care sunt constituite
condrulele a fost incalzit rapid si apoi racit la fel de rapid si ulterior coagulat in
corpuri mai mari. Acondritele sunt silicati cristalini care nu contin condrule si practic
nici faze metalice. Condritele si acondritele formeaza meteoritii stancosi. Unii dintre
meteoritii condritici, denumiti in continuare “condrite carbonatice” reprezinta cei mai
putin metamorfozati meteoriti dar retin cantitati semnificative de apa si alte
substante volatile. Compozitia lor este apropiata de cea a nebuloasei solare initiale
83
din care s-a format sistemul nostrum solar. De aceea acesti meteoriti reprezinta o
exceptionala sursa de informatii privind compozitia initiala a nebuloasei iar studiul
lor este de nepretuit pentru intocmirea modelelor chimice cum este cel al
Rezervolului Uniform Condritic RUC. Un asteroid care a fost afectat de topire
partiala si diferentiere chimica in crusta, manta formata din silicati si nucleul
predominant din fier, se fragmenteaza in metoriti stancosi si meteoriti din fier.
Metoritii stancosi, compusi in special din olivina si piroxeni (minerale din categoria
silicatilor) sunt din acest motiv similari cu crusta si mantaua terestra in timp ce
meteoritii din fier sunt constituiti din aliaje de fier si nichel care se crede ca ar fi
principalii constituenti ai nucleului terestru. Troilitul, o faza sulfuroasa din fier (FeS)
este prezent in meteoriti. Troilitul contine plumb dar practic nu are deloc uraniu sau
toriu. Actuala compozitie izotopica a troilitului (cu plumb) este considerata
apropiata de compozitia primordiala. Acesta este motivul pentru care rapoartele
izotopice ale plumbului in cazul meteoritilor pot fi utilizate ca in ecuatiile (42) si
(64), cu t = 0. Meteoritii sunt sisteme inchise. In consecinta se vor putea construi
izocrone plumb – plumb (fig. 16):
[ 207
]
Pb a
−
[ 207
Pb 0 ]
[ 204
]
Pb a [ 204
Pb 0
=
]
1 (
e λ235T − 1 )
[ 206
]
Pb a
−
[ 206
] (
Pb 0 137,88 e λ238T − 1 ) (65)
[ 204
]
Pb a [ 204
Pb 0 ]
Aceasta este ecuatia unei linii drepte care trece prin punctual de coordonate
[ 207
Pb 0]si respectiv
[ 206
]
Pb 0
si are panta
1 ( )
e λ235T − 1
. De aceea, reprezentand
[ 204
Pb 0] [ 204
]
Pb 0 ( )
137,88 e λ238T − 1
grafic raportul isotopic al plumbului in cazul meteoritilor:

[ 207
]
Pb a
si respectiv
[ 204
]
Pb a
[ 206
]
Pb a
se poate determina valoarea “ T “ din panta dreptei care trece printre
[ 204
]
Pb a
puncte. Inca in anul 1956 Patterson a facut astfel de determinari utilizand trei
meteoriti stancosi si doi de fier. Valoarea obtinuta a fost de 4540 Ma (vezi fig. 39).
Nenumaratrele masuratori efectuatre ulterior pe probe din meteoriti au dat
84
rezultate foarte apropiate, de 4560 + 10 Ma pentru meteoriti si, automat, pentru

Pamant.
60
50
40
Pb / 204Pb
30
Meteoriti stancosi
207
20 Meteoriti de fier
Sedimente oceanice
10 tinere
0 10 20 30 40 50 60 70
206
Pb / 204Pb
Fig. 39. Izocrona plumb – plumb pentru meteoriti si sedimente recente de origine
oceanica. Panta liniei drepte da varsta de 4540 + 70 Ma pentru meteoriti. Raportul
izotopic al plumbului in cazul sedimentelor oceanice neconsolidate tinere se
plaseaza pe aceeasi linie si sugereaza ca meteoritii si Pamantul au aceeasi varsta
si au continut initial de plumb de aceeasi compozitie izotopica. Dupa Faure, 1986.
Acceptand o valoare pentru izotopul primordial al plumbului obtinuta din studiul

meteoritilor (plumbul din meteoritul de fier din Canionul Diavolului (langa Craterul
Barringer, Arrizona) este utilizat frecvent deoarece este cel mai putin radiogenic
dintre toti meteoritii cu plumb) si aceasta inseamna ca ecuatia (64) poate fi aplicata
probelor terestre. Daca se cunoastre varsta unei probe “ t “ din alte metode
radiogeneice, “ T “ se poate obtine din rapoartele izotopice actuale ale plumbului.
Estimarile varstei “ T “ efectuate cu aceasta metoda sunt in buna concordonta cu
varstele obtinute din analiza meteoritilor.
85
Daca meteoritii si Pamantul au varste identice si initial au continut plumb de

aceeasi compozitie izotopica, atunci raportul izotopic mediu al plumbului terestru ar
trebui sa se reprezinte grafic tot pe izocrona plumbului din meteoriti. Din pacate nu
este usor de obtinut plumb terestru mediu insa sedimente oceanice recente care
au surse multiple ofera o estimare buna. Rapoartele izotopice ale unor astfel de
sedimente se reprezinta grafic pe izocrona plumbului (fig. 39), confirmand ca
varsta Pamantului este intr-adevar similara cu varsta meteoritilor si ca au avut
aceleasi rapoarte izotopice primordiale. Utilizand metoda rubidiu – strontiu pentru
datarea meteoritilor s-au obtinut rezultate in clasa 4550 Ma (cu raportul initial de
0,699). Rezultatele datarilor meteoritilor de fier sunt similare.
.
Ideea ca meteoritii si Pamantul au aceeasi varsta genereaza concluzia ca prin
“varsta Pamantului” nu se intelege varsta planetei solide ci momentul cand parti
ale sistemului solar s-au constituit in corpuri ceresti separate.
4. BLIOGRAFIE SELECTIVA
Bhandari, N. Bhat, S. G., Rajogopalan, G., Tamhane, A. S. and Venkatavaradan, V. S. (1971).

Fission fragment lengths in apatite: recordable track lengths. Earth Planet. Sci. Lett. 13, 191-9.
Bigazzi, G. (1967). Length of fission tracks and age of muscovite samples. Earth Planet. Sci. Lett.
3, 434-8.
Briggs, N. D., Naeser, C. W. and McCulloh, T. H. (1981). Thermal history of sedimentary basins by
fission-track dating. Nucl. Tracks 5, 235-7 (abstract).
Carlson, W. D. (1990). Mechanisms and kinetics of apatite fission-track annealing. Amer. Miner. 75,
1120–39.
Corrigan, J. (1991). Inversion of apatite fission track data for thermal history information. J.
Geophys. Res. 96, 10 347–60.
Crowley, K. D., Cameron, M. and Schaefer, R. L. (1991). Experimental studies of annealing of

etched fission tracks in fluorapatite. Geochim. Cosmochim. Acta 55, 1449–65.
Dakowski, M. (1978). Length distributions of fission tracks in thick crystals. Nucl. Track Det. 2, 181-
9.
Duddy, I. R., Green, P. F. and Laslett, G. M. (1988). Thermal annealing of fission tracks in apatite 3.
Variable temperature behaviour. Chem. Geol. (Isot. Geosci. Sect.) 73, 25–38.
86
Fleischer, R. L. and Hart, H. R. (1972). Fission track dating: techniques and problems. In: Bishop,
W., Miller, J. and Cole, S. (Eds), Calibration of Hominoid Evolution. Scottish Academic Press, pp.
135-170.
Fleischer, R. L. and Price, P. B. (1964a). Techniques for geological dating of minerals by chemical
etching of fission fragment tracks. Geochim. Cosmochim. Acta 28, 1705-14.
Fleischer, R. L. and Price, P. B. (1964b). Glass dating by fission fragment tracks. J. Geophys. Res.
69, 331-9.
Fleischer, R. L., Price, P. B., Symes, E. M. and Miller, D. S. (1964). Fission track ages and track-
annealing behaviour of some micas. Science 143, 349)51.
Fleischer, R. L., Price, P. B. and Walker, R. M. (1965a). Tracks of charged particles in solids.
Science 149, 383-93.
Fleischer, R. L., Price, P. B. and Walker, R. M. (1965b). Effects of temperature, pressure, and
ionization on the formation and stability of fission tracks in minerals and glasses. J. Geophys. Res.
70, 1497)502.
Fleischer, R. L., Price, P. B. and Walker, R. M. (1968). Charged particle tracks: tools for
geochronology and meteor studies. In: Hamilton, E. and Farquhar, R. M. (Eds), Radiometric Dating
for Geologists. Wiley Interscience, pp. 417-435.
Fleischer, R. L., Price, P. B. and Walker, R. M. (1975). Nuclear Tracks in Solids. University of
California Press, 605 p.
Fowler, C.M.R. (1990). The solid Earth. Cambridge University Press, 472 pp
Galbraith, R. F. (1988). Graphical display of estimates having differing standard errors.

Tectonometrics 30, 271–81.
Gallagher, K. (1995). Evolving temperature histories from apatite fission-track data. Earth Planet.
Sci. Lett. 136, 421–35.
Gleadow, A. J. W. and Duddy, I. R. (1981). A natural long-term track annealing experiment for
apatite. Nucl. Tracks 5, 169-74.
Gleadow, A. J. W., Duddy, I. R., Green, P. F. and Lovering, J. F. (1986). Confined fission track
lengths in apatite: a diagnostic tool for thermal history analysis. Contrib. Mineral. Petrol. 94, 405-15.
Gleadow, A. J. W., Duddy, I. R. and Lovering, J. F. (1983). Apatite fission-track analysis as a

paleotemperature indicator for hydrocarbon exploration. Aust. Petrol. Explor. Soc. J. 23, 93–102.
Green, P. F. (1981). ‘Track-in track’ length measurements in annealed apatites. Nucl. Tracks 5,
121-8.
Green, P. F., Duddy, I. R., Gleadow, A. J. W. and Tingate, P. R. (1985). Fission-track annealing in
apatite: track length measurements and the form of the Arrhenius plot. Nucl. Tracks 10, 323-8.
Green, P. F., Duddy, I. R., Gleadow, A. J. W., Tingate, P. R. and Laslett, G. M. (1986). Thermal
annealing of fission tracks in apatite. 1. A qualitative description. Chem. Geol. (Isot. Geosci. Sect.)
59, 237–53.
87
Green, P. F., Duddy, I. R., Laslett, G. M., Hegarty, K. A., Gleadow, A. J. W. and Lovering, J. F.
(1989). Thermal annealing of fission tracks in apatite 4. Quantitative modelling techniques and
extension to geological timescales. Chem. Geol. (Isot. Geosci. Section- 79, 155-82.
Green, P. F. and Durrani, S. A. (1977). Annealing studies of tracks in crystals. Nucl. Track Det. 1,
33-9.
Green, P. F., Laslett, G. M. and Duddy, I. R. (1993). Mechanisms and kinetics of apatite fission-
track annealing– Discussion. Amer. Miner. 78, 441–5.
Hejl, E. (1995). Evidence for unetchable gaps in apatite fission tracks. Chem. Geol. (Isot. Geosci.
Sect.) 122, 259–69.
Hurford, A. J. (1990). Standardization of fission track calibration: recommendation by the Fission

Track Working Group of the I.U.G.S. Subcommission on Geochronology. Chem. Geol. (Isot.
Geosci. Section) 80, 171-8.
Hurford, A. J. and Carter, A. (1991). The role of fission track dating in discrimination of provenance.
In: Morton, A. C., Todd, S. P. and Haughton, P. D. W. (Eds) Developments in Sedimentary
Provenance Studies. Geol. Soc. Spec. Pub. 57, 67-78.
Hurford, A. J., Fitch, F. J. and Clarke, A. (1984). Resolution of the age structure of the detrital zircon
populations of two Lower Cretaceous sandstones from the Weald of England by fission track
dating. Geol. Mag. 121, 269-77.
Hurford, A. J. and Green, P. F. (1982). A users’ guide to fission track dating calibration. Earth
Planet. Sci. Lett. 59, 343-54.
Hurford, A. J. and Green, P. F. (1983). The . age calibration of fission-track dating. Isot. Geosci. 1,
285-317.
Kowallis, B. J., Heaton, J. S. and Bringhurst, K. (1986). Fission-track dating of volcanically derived
sedimentary rocks. Geology 14, 19-22.
Lal, D., Rajan, R. S. and Tamhane, A. S. (1969). Chemical composition of nuclei of Z > 22 in
cosmic rays using meteoritic minerals as detectors. Nature 221, 33-7.
Laslett, G. M., Galbraith, R. F. and Green, P. F. (1994). The analysis of projected fission track
lengths. Rad. Meas. 23, 103–23.
Laslett, G. M., Gleadow, A. J. W. and Duddy, I. R. (1984). The relationship between fission track
length and track density in apatite. Nucl. Tracks 9, 29-37.
Laslett, G. M., Green, P. F., Duddy, I. R. and Gleadow, A. J. W. (1987). Thermal annealing of
fission tracks in apatite, 2. A quantitative analysis. Chem. Geol. (Isot. Geosci. Section) 65, 1-13.
Laslett, G. M., Kendall, W. S., Gleadow, A. J. W. and Duddy, I. R. (1982). Bias in measurement of
fission-track length distributions. Nucl. Tracks 6, 79)85.
Maurette, M., Pellas, P. and Walker, R. M. (1964). Etude des traces fission fossiles dans le mica.
Bull. Soc. Franc. Miner. Cryst. 87, 6)17.
Naeser, C. W. (1979a). Fission-track dating and geological annealing of fission tracks. In: Jager, E.
and Hunziker, J. C. (Eds), Lectures in Isotope Geology. Springer-Verlag, pp. 154-69.
88
Naeser, C. W. (1979b). Thermal history of sedimentary basins: Fission-track dating of subsurface

rocks. In: Scholle, P. A., and Schluger, P. R. (Eds), Aspects of Diagenesis. Soc. Econ. Paleontol.
Mineral. Spec. Pub. 26, pp. 109-12.
Naeser, C. W. (1981). The fading of fission tracks in the geologic environment) data from deep drill
holes. Nucl. Tracks. 5, 248)50 (abstract).
Naeser, C. W. and Faul, H. (1969). Fission track annealing in apatite and sphene. J. Geophys. Res.
74, 705-10.
Naeser, C. W., Zimmermann, R. A. and Cebula, G. T. (1981). Fission-track dating of apatite and
zircon: an inter-laboratory comparison. Nucl. Tracks 5, 65-72.
Naeser, N. D. and Naeser, C. W. (1984). Fission-track dating. In: Mahaney, W. C. (Ed.), Quaternary
Dating Methods. Developments in Paleontology and Stratigraphy 7. Elsevier, pp. 87-100.
Naeser, N. D., Naeser, C. W. and McCulloh, T. H. (1989). The application of fission-track dating to
the depositional and thermal history of rocks in sedimentary basins. In: Naeser, N. D. and
McCulloh, T. H. (Eds), Thermal History of Sedimentary Basins. Springer-Verlag, pp. 157-80.
Price, P. B. and Walker, R. M. (1962a). Chemical etching of charged particle tracks in solids. J.
Appl. Phys. 33, 3407-12.
Price, P. B. and Walker, R. M. (1962b). Observation of fossil particle tracks in natural micas.
Nature 196, 732-4.
Price, P. B. and Walker, R. M. (1963). Fossil tracks of charged particles in mica and the age of
minerals. J. Geophys. Res. 68, 4847-62.
Reimer, G. M., Storzer, D. and Wagner, G. A. (1970). Geometry factor in fission track counting.
Earth Planet. Sci. Lett. 9, 401-4.
Silk, E. C. H. and Barnes, R. S. (1959). Examination of fission fragment tracks with an electron
microscope. Phil. Mag. 4, 970-2.
Storzer, D. and Poupeau, G. (1973). Ages plateaux de mineraux et verres par la methode des
traces de fission. C. R. Acad. Sci. Paris 276, 137-)9.
Storzer, D. and Wagner, G. A. (1969). Correction of thermally lowered fission track ages of tektites.
Earth Planet. Sci. Lett. 5, 463-8. CHECK THIS!
Storzer, D. and Wagner, G. A. (1982). The application of fission track dating in stratigraphy: a
critical review. In: Odin, G. S. (Ed.), Numerical Dating in Stratigraphy. Wiley, pp. 199-221.
Wagner, G. A. (1978). Archaeological applications of fission-track dating. Nucl. Track Det. 2, 51-63.
Wagner, G. A. (1988). Apatite fission-track geochrono-thermometer to 60 oC: projected length

studies. Chem. Geol. (Isot. Geosci. Section) 72, 145-53.
Wagner, G. A. and Hejl, E. (1991). Apatite fission-track age-spectrum based on projected track-
length analysis. Chem. Geol. (Isot. Geosci. Section) 87, 1-9.
Wagner, G. A. and Reimer, G. M. (1972). Fission-track tectonics: the tectonic interpretation of

fission track apatite ages. Earth Planet. Sci. Lett. 14, 263-8.
89
Wagner, G. A., Reimer, G. M. and Jager, E. (1977). Cooling ages derived by apatite fission-track,
mica Rb)Sr and K)Ar dating: the uplift and cooling history of the Central Alps. Mem. Inst. Geol. Min.
Univ. Padova 30, 1-27.
Walter, R. C. (1989). Application and limitation of fission-track geochronology to Quaternary

tephras. Quat. Int. 1, 35-46.
Wendt, A. S., Vidal, O. and Chadderton, L. T. (2002). Experimental evidence for the pressure
dependence of fission track annealing in apatite. Earth Planet. Sci. Lett. 201, 593–607.
90

Geocronologie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Geocronologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

1 Fundamentarea fizico – matematica a geocronologiei………… 2

1. FUNDAMENTAREA FIZICO - MATEMATICA A

1.1. Radioactivitatea naturala

Radioactivitatea se poate defini ca fenomenul prin care un element chimic se

Radioactivitatea a fost descoperita in anul 1896 de catre omul de stiinta francez

Din punctual de vedere al radiatiei radioactive s-a demonstrat ca o astfel de emisie

Fig. 1. Particulele alfa sunt complet

Desi cele mai commune forme de

Pericolul radioactivitatii si radiatiilor nu a fost imediat inteles. Efectele acute ale

Un astfel de eveniment de numeste dezintegrare si necesita o energie de activare

Transformarile rezultate determina afectarea structurii nucleului. O astfel de reactie

Fisiunea nucleara este cunoscuta si sub denumirea de fisiune atomica. Reprezinta

Fisiunea nucleara produce energia necesara centralelor nuclearo-electrice si

Particulele alfa. Acestea au fost descoperite in anul 1899 de catre Rutherford, in

Tabelul 1. Sursele de radiatii alfa

SURSA DE PARTICULE ALFA NUMARUL ATOMIC

Pierderea de particule alfa schimba atomul intr-un nou element (numarul de

Particulele alfa au cateva utilizari la scara industriala:

Expunerea mediului si a omului la radiatia alfa creste semnificativ cand solurile si

Particulele beta. Henri Becquerel este creditat in lumea stiintei cu descoperirea

particule beta nu elibereaza nucleul de energia suplimentara, nucleul emite

Emisiile de particule beta au aplicatii numeroase in diagnoza, si tratamentul

Dezintegrarea β este caracterizata de emisia unei particule β din nucleu (este

in care ν reprezinta neutrino iar ν antineutrino.

Reactia proton – neutron explica emisia sau captarea electronului :

Este posibil ca intreaga energie eliberata in cadrul unei dezintegrari radioactive sa

Unitatea in sistem international (SI) pentru masurarea radioactivitatii este

Radiatia gama si radiatia X, la fel ca lumina vizibila, infrarosie si ultravioleta sunt

Tabelul 2. Modalitatile de dezintegrare radioactiva

Modul de dezintegrare Particule participante Nucleul rezultant

electron orbitali si emite doi neutrino –

Modalitatile de dezintegrare radioactive sunt multiple. Radionuclizii pot suferi

1.2. Legile dezintegrarii radioactive

Trebuie mentionat faptul ca dezintegrarea oricarui atom radioactiv este un process

Prin trecerea la limita, δN → 0 si δt → 0 , iar ecuatia (6) devine:

in care “ c ” reprezinta o constanta de dezintegrare. Daca se presupune ca in

In consecinta, ecuatia (8) se rescrie:

Dezintegrarea radioactiva dN/dt este uneori denumita si activitate, “ A ”. Ecuatia

care devine o varianta pentru ecuatia (10). Sa presupunem ca la momentul initial

Tabelul 3. Schemele de dezintegrare radioactiva pentru izotopii cu utilizare freceventa in geocronologie*

* Valori sintetizate din multiple surse publicate in perioada 1977 - 2006

Aceste ecuatii permit calcularea probabilitatii ca orice atom sa supravietuiasca un

Diagrama spectrometrului de masa, indiferent de firma constructi\oare, este

Esantionul trece prin camera de ionizare. Bobina incalzita electric cedeaza

Placa intermediara Placa finala la tensiune 0 V

Fig. 4. Accelerarea ionilor in spectrometrul de masa

b) Accelerarea. Ionii sunt accelerati astfel incat au energie cinetica egala.

c) Schimbarea traiectoriei. Traiectoria ionilor este schimbata prin actiunea unui

Jet de ioni Jet de ioni C

Jet de ioni A Jet de ioni B

Fig. 5. Schimbarea traiectoriei in spectrometrul de masa

Diferiti ioni sufera schimbari de traiectorie prin intermediul campului magnetic.

simbolul m/z. Daca este sa exemplificam, un ion cu masa 28 si sarcina +1 are

d) Detectarea. Raza ionica ce trece prin spectrometru este detectata pe cale

Fig. 6. Detectarea ionilor in spectrometrul de masa

Cand un ion ciocneste cutia metalica, sarcina sa este neutralizata de un electron

Rezultatele masuratorilor efectuate cu spectrometrul de masa sunt prezentate sub

Fig. 7. Exemplu de diagrama spectrometricade tip “deget”

Uneori marimea de pe axa verticala este denumita si “intensitate relativa”. Oricum

In ce priveste determinarea varstelor geologice, primul cercetator care a incercat

Simpla aplicare a ecuatiilor de tip (17) nu reprezinta neaparat modul de

la estimarea varstei rocii trebuie sa fie comparabil cu varsta esantionului. In caz

In tabelul 3 sunt prezentate produsele de dezintegrare radioactive, timpii de