FRACTURILE OASELOR LUNGI

DATE GENERALE
FRACTURA ESTE DEFINITĂ CA O SOLUȚIE DE CONTINUITATE LA NIVELUL
OSULUI PRODUSĂ ÎN URMA UNUI TRAUMATISM VIOLENT.
Fracturile se produc datorită acțiunii asupra osului a unor forțe exterioare ce depășesc limitele de
rezistență ale acestuia. Majoritatea apar în urma unor traumatisme de intensitate crescută, dar pot
fi cauzate și de un stres repetitiv sau de fragilitate anormală a osului.
UNEORI, O FRACTURĂ POATE SĂ APARĂ DUPĂ UN TRAUMATISM DE
INTENSITATE MICĂ, DAR CARE ACȚIONEAZĂ ASUPRA UNUI OS FRAGILIZAT
DATORITĂ UNOR AFECȚIUNI PREEXISTENTE (OSTEPOROZĂ, TUMORI OSOASE,
OSTEITE ETC.)
Fracturile se clasifică în INCOMPLETE (=întreruperea unei corticale) și COMPLETE
(=întreruperea ambelor corticale) cu sau fără DEPLASAREA FRAGMENTELOR, cu două sau
mai multe fragmente osoase. Această clasificare este în funcție de calitatea osului și severitatea
traumatismului.
Datele epidemiologice au evidențiat o distribuție bimodală a fracturilor la bărbați și unimodală la
femei: astfel, la grupa de vârstă sub 20 de ani, incidența fracturilor la bărbați este peste 25‰/an
și la femei sub 6‰/an, crescând mai apoi la 66‰/ an la bărbații peste 70 de ani și 80‰/an la
femeile de aceeași vârstă. Incidența cea mai scăzută a fracturilor la bărbați apare la grupa de
vârstă între 50-60 ani, iar la femei între 30-40 de ani.
În producerea unei fracturi sunt implicate forțe exterioare care depășesc limitele de rezistență ale
acestuia. Producerea unei fracturi este legată de existența unor factori extrinseci și intrinseci.
1. FACTORII EXTRINSECI
 Vârsta – apar mai frecvent între 20-40 de ani (persoane active, expuse
traumatismelor la muncă, sport etc.)
 O altă categorie ca frecvență este cea a persoanelor vârstnice (osteoporoză
de ex.)
 La copii, oasele prezintă o elasticitate crescută și fracturile sunt mai rar
întâlnite
 Sexul masculin – afectat preponderent și incidența este crescută la tineri și
după vârsta de 70 de ani
 Regiunile anatomice mai expuse – diafiza tibială în cursul accidentelor de
circulație (pietoni, motocicliști) sau epifiza distală a radiusului ori extremitatea
proximală a femurului (mai ales la vârstnici)

2. FACTORI INTRINSECI
 Capacitatea de absorbție a energiei = o parte din forța traumatică poate fi
absorbită de țesuturile moi (în special musculatura aflată în contracție)
 Mărimea și geometria osului – forțele se distribuie pe o suprafață crescută
dacă osul este mare prin urmare sunt mai rezistente.
 Rigiditatea și elasticitatea - osul prezintă o anumită rigiditate și limită de
deformare elastică, care este mai mare la copii în comparație cu adulții. Osul
 poate suporta un maxim de solicitare înainte de a se fractura. Maximul acesta
variază în funcție elasticitate.
 Densitatea – rezistența osului este direct proporțională cu densitatea sa. Când
densitatea osului scade, fracturile pot fi produse de forțe de intensitate redusă.
 Rezistența la oboseală sau stres – supus unor cicluri repetate de încărcare, la
un moment dat osul se va rupe, chiar dacă mărimea fiecărui ciclu este mult
sub limita de rezistență a osului. Prin efect cumulativ, solicitările repetate vor
depăși în final rezistența acestuia.
Fracturile se produc prin mecanism direct sau indirect.
1. Mecanismul direct acționează la nivelul unde se aplică forța
traumatică reprezentată de compresie, strivire sau șoc violent.
a. De cele mai multe ori apar leziuni ale părților moi cu
posibila deschidere a focarului de fractură.
b. Tipul fracturii și gradul de afectare a țesuturilor moi
depind de mărimea zonei de impact, intensitatea și
durata de acțiune a forței traumatice.
2. Mecanismul indirect sunt cele mai frecvente.
a. Forța traumatică produce deformarea osului, cu apariția
unei fracturi la distanță de locul de acțiune al acesteia,
ceea ce explică faptul că leziunile părților moi sunt mai
reduse la nivelul focarului de fractură.
Forțele aplicate indirect asupra osului sunt următoarele:
- Flexia = forța este aplicată la una dintre extremitățile osului cu exagerarea sau redresarea
curburii fiziologice »»» fractura apare în zona de maximă curbură și are traiect oblic
- Tracțiunea = smulgerea unui fragment osos la punctele de inserție tendinoasă sau
ligamentară (ex. smulgerea spinei iliace de inserția mușchiului drep anterior)
- Compresia în axul longitudinal = duce la fracturi cu traiect oblic ale extremităților oaselor
lungi
- Torsiunea în axul longitudinal, o extremitate fiind fixată = se produc fracturi spiroide ale
diafizei care se pot transforma în fracturi cominutive prin apariția unui al treilea fragment
Fracturile de stres apar în cazul unui os normal supus unor suprasolicitări repetate. Sunt
frecvente la persoanele care urmează programe de exerciții fizice intense și interesează, în
special, colul metatarsianului II sau III. Deși mărimea forței de încărcare nu depășește limita
de rezistență a osului, apar deformări minime ce inițiază procesul de remodelare osoasă, cu
resorbție și formare de țesut osos nou. Expunerea repetată la stres conduce la o resorbție
accelerată, ceea ce fragilizează zona și predispune la fracturi. O situație similară apare și la
pacienții cu afecțiuni inflamatorii cronice tratate cu corticosteroizi. Fracturile pe os patologic
pot fi produse de forțe de intensitate normală, în condițiile în care structura osului este
fragilizată de anumite afecțiuni metabolice (osteoporoză, osteogeneză imperfectă, boala
Paget, etc.) sau leziuni osteolitice (chisturi osoase, infecții, metastaze, etc.). Localizarea cea
mai frecventă este regiunea subtrohanteriană a femurului.
SIMPTOMATOLOGIE

Anamneza relevă episodul traumatic și incapacitatea funcțională ulterioară de a folosi

membrul respectiv. Întotdeauna sunt importante vârsta și mecanismul de producere al
leziunii. NU ÎNTOTDEAUNA SEGMENTUL ASUPRA CĂRUIA ACȚIONEAZĂ FORȚA
TRAUMATICĂ COINCIDE CU SEDIUL FRACTURII (ex. traumatism la nivelul
genunchiului poate determina fractura rotulei, condililor femurali, diafizei femurale). Dacă se
dovedește că traumatismul a fost de intensitate scăzută, trebuie de luat în calcul existența de
os patologic.

Fracturile membrului inferior, fracturile deschise, polifracturile sau la politraumatizați, de

regulă, apar și manifestări generale manifestate prin PALOARE, ANXIETATE, AGITAȚIE,
HIPOVOLEMIE, DIPSNEE, COMĂ, fenomene ce pot evolua rapid către starea de șoc.

La examenul local amanunțit trebuie palpat întregul membru afectat, inclusiv articulațiile
supra și subiacente. Istoricul medical al bolnavului (traumatisme anterioare, intervenții
chirurgicale, medicație utilizată, stil de viață) este important, în special pentru pregătirea
preoperatorie.
Durerea, impotența funcțională, edemul local și hematoamele sunt simptomele cele mai
frecvente, însă insuficiente pentru a diferenția o fractura de o leziune exclusivă de părți moi.

La inspecție, regiunea traumatizată prezintă tumefacție și deformare locală datorită deplasării

fragmentelor, cu scurtarea segmentului respectiv. Mai târziu, apar echimozele, uneori
caracteristice (echimoza brahio-toracică Hennequin în fracturile humerusului proximal).
ÎNTOTDEAUNA INSPECTĂM INTEGRITATEA ȚESUTULUI CUTANAT, PRECUM ȘI
CULOAREA TEGUMENTELOR.

Regiunea de interes se palpează într-o manieră moderată și ajută la identificarea punctelor

dureroase. Pentru oasele situate imediat sub piele (ulnă, tibie) se poate observa întreruperea
 continuității osoase. Crepitațiile osoase sau mobilitatea anormală sunt semne importante ale
unei fracturi. Palparea poate fi foarte dureroasă și poate agrava leziunile existente dacă nu se
practică cu blândețe.

Leziunile vasculare și nervoase periferice trebuie evaluate înainte și după instituirea

tratamentului. În cazul traumatismelor severe se impune examinarea coloanei vertebrale și a
bazinului.

Semnele de probabilitate sunt prezente și în alte leziuni (contuzii, entorse, luxaţii), fiind
reprezentate de:
- durere vie, intensă, în punct fix;
- echimoză, care în cazul segmentelor osoase acoperite de mase musculare, apare tardiv și
uneori la distanță, prin fuzarea sângelui de-a lungul tecilor musculare;
- deformarea regiunii (poziţia vicioasă) se datorește deplasării fragmentelor, dar poate
apare și în cazul unei luxații sau hematom voluminos;
- scurtarea regiunii are valoare diagnostică mare dacă se produce între cele două
extremități osoase; localizată în vecinătatea unei articulații poate sugera o luxație;
- impotența funcțională este un semn frecvent întâlnit în fracturi, dar apare și în contuzii
sau luxații.

Semnele de certitudine atestă prezenţa fracturilor, având o valoare diagnostică:

- mobilitatea anormală este prezentă în fracturile complete și lipsește în cele incomplete;
- crepitaţiile osoase se percep odată cu mobilitatea anormală;
- întreruperea continuităţii osoase, apreciată prin palpare;
- netransmiterea mişcărilor spre segmentul distal este un semn de fractură completă.

EXAMNIĂRILE IMAGISTICE

1. RADIOLOGIA

Radiografia este criteriu absolut necesar pentru stabilirea diagnosticului de certitudine, pentru
localizarea, traiectul și tipul de deplasare.

De reținut următoarea regulă

 a. DOUĂ INCIDENȚE = se vor efectua cel puțin câte o radiografie în incidență antero-
posterioară și latero-laterală (ADICĂ ÎN PLANURI PERPENDICULARE)
b. DOUĂ ARTICULAȚII = se impune această regulă pentru a identifica eventualele leziuni
articulare asociate (SE RECOMANDĂ INCLUDEREA ARTICULAȚIILOR SUPRA- ȘI
SUBIACENTE ÎN SERIA DE RADIOGRAFII)
c. DOUĂ SEGMENTE = la copil, prezența cartilajelor de creștere poate crea confuzie în
depistarea unei eventuale fracturi. Pentru comparație este necesară o radiografie a
segmentului de membru controlateral.
d. DOUĂ LEZIUNI = traumatismele mai produc deseori leziuni ale mai multor segmente.
Se impune evaluarea atentă mai ales a fracturilor cunoscute ca fiind complicate cu alte
leziuni osoase.
e. DOUĂ EXAMINĂRI = unele fracturi sunt dificil de observat după episodul traumatic,
dar devin evidente după 7-10 zile dpdv radiografic. (de ex. fracturile de stres)

2. IMAGISTICA SPECIALĂ

a. Computer Tomografia – NU se face de rutină în evaluarea fracturilor, însă este de valoare

când este vorba despre leziuni la nivelul coloanei vertebrale și bazinului.
b. Rezonanța Magnetică – utilă în precizarea gradului de compresie al măduvei spinării în
fracturile de coloana vertebrală, cât și în diagnosticul leziunilor ligamentare și alte
țesuturi moi.

ÎN URMA EXAMENULUI CLINIC ȘI RADIOLOGIC, DIAGNOSTICUL DE

FRACTURA TREBUIE SĂ INCLUDĂ LOCALIZAREA FRACTURII, TRAIECTUL
SĂU, DEPLASĂRILE DE FRAGMENT (dacă există), GRADUL DE COMINUȚIE,
STABILITATEA FOCARULUI ȘI GRADUL DE LEZARE A PĂRȚILOR MOI.

EVOLUȚIA UNEI FRACTURI

DE REȚINUT! Tratarea corectă și la timp a fracturilor determină o evoluție favorabilă

spre consolidare solidă.

1. Evoluția clinică – durerea și edemul dispar, însă deficitul funcțional se ameliorează

progresiv. Restabilirea integrală a activității segmentului afectat are loc în 4-12
săptămâni, dar variază în funcție de tipul de fractură și de osul afectat.
2. Evoluția radiologică – la 7-10 zile pe radiografie se observă lărgirea traiectului de
fractură și extremitățile osoase devin estompate datorită resorbției. La 3-4 săptămâni,
între fragmente apare CALUSUL (descris ca opacitate fusiformă sau globulară) care
crește treptat și înglobează fragmentele fracturate unindu-le în acest fel. În timp, prin
remodelarea calusului, forma și structura inițială a osului sunt refăcute total sau parțial.

COMPLICAȚII

1. GENERALE
a. Embolia pulmonară găsoasă – va determina insuficiență respiratorie acută prin
mecanism direct (=emboli grăsoși mobilizați de la nivelul focarului de fractură)
 sau indirect (= tulburările de metabolism conduce la formarea unor particule de
grăsime cu risc crescut de embolizare pulmonară)
b. Tromboza venoasă – apare, mai degrabă, la pacienții polifracturați sau după
imobilizări prelungite (peste 10 zile). RISC MAI MARE ÎN FRACTURILE DE
BAZIN SAU DE MEMBRU INFERIOR. Se impune tratamentul cu anticoagulant
(de ex. heparină cu greutate moleculară mică)
c. Coagularea intravasculară diseminată – evenimentele traumatice de intensitate
mare produc tulburări de coagulare
d. Bronhopneumonia – poate fi fatală, mai ales în cazul pacienților vârstnici și tarați
e. Exacerbarea unor afecțiuni preexistente – diabet zaharat, adenom de prostată,
insuficiență cardiacă.
2. LOCALE
a. Leziunile vasculare – mai frecvente în cazul fracturilor cu deplasări semnificative
ale fragmentelor osoase (mai ales la genunchi, cot, diafiză femurală și humerală).
Vasul poate fi comprimat, contuzionat sau chiar secționat fie în urma
traumatismului fie în urma deplasării secundare a unui fragment oso.
i. Semnele unei leziuni vasculare în cadrul unei fracturi:
 Absența sau diminuarea pulsului periferic comparativ cu membrul
indemn
 Tegumente palide, reci
 Dureri musculare și parestezii în sectorul afectat
 Zone de necroză cutanată (semn tardiv).
b. Sindromul de compartiment = afecțiune care pune în pericol viabilitatea
membrului sau chiar viața pacientului. Apare mai des în urma strivirii membrului
afectat. Reprezintă un aspect particular de ischemie prin creșterea presiunii într-un
spațiu închis cu compromiterea circulației și funcției țesuturilor.
i. Semnele sindromului de compartiment sunt:
 Durere profundă și permanentă accentuată de mobilizare
 Aspectul cianotic al extremităților
 Pulsul periferic diminuat
 Parestezii locale (în funcție de nervii afectați prin strivire)
c. Leziunile nervoase – mai frecvente în fracturile diafizei humerale (nervul radial),
cotului (nervul ulnar) sau genunchiului (nervul sciatic popliteu extern), precum și
în cazul luxațiilor coxo-femurale asociate cu fractura acetabulului (nervul sciatic).
Tratamentul leziunilor nervoase implică reducerea imediată a fracturii și o
explorare a nervului afectat, cu evaluări repetate pentru a observa reluarea
funcției.
d. Leziunile viscerale – mai frecvent în fracturile de bazin (rupturi de vezică, uretră)
sau în fracturile costale (pneumotorax)
e. Leziunile cutanate
f. Deschiderea unei fracturi este cea mai gravă complicație LOCALĂ imediată.
Apare cel mai frecvent la nivelul gambei.
g. Întârzierea în consolidare – complicație TARDIVĂ și repreintă depășirea
intervalului de timp estimat pentru vindecarea unui anumit os. În apariția acesteia
sunt implicați o serie de factori biologici și biomecanici – scăderea aportului
 sanghin local, lezarea de părți moi, deperiostarea extinsă, imobilizarea redusă sau
ineficientă, osteosinteza prea rigidă ori asocierea unui proces infecțios.
h. Consolidarea vicioasă = sudarea fragmentelor osoase într-o poziție anormală cu
unghiulație, decalaj sau scurtare. Este cauzată de o reducere imperfectă sau
instabilă a fracturii.
i. Necroza osoasă – cauzată de alterarea vascularizației în anumite regiuni
predispuse la ischemie (cap femural, cap humeral etc.)
j. Artroza post-traumatică – apare secundar denivelărilor suprafețelor articulare care
modifică biomecanica și duc la o distribuție iengală de forțe.

TRATAMENTUL FRACTURILOR

PRIMUL AJUTOR

 Presupune măsuri ce diminuează durerea și previn apariția unor leziuni secundare

produse de mobilitatea excesivă a fragmentelor.
 Imobilizarea se poate obține prin fixarea membrului superior la torace cu ajutorul unei
eșarfe sau a membrului inferior sănătos prin intermediul unui bandaj
 Se poate recurge la mijloace improvizate (baston, umbrelă) pentru imobilizare până la
spital
 Imobilizarea urmărește prevenția leziunilor de părți moi și facilitarea transportului
pacientului cu reducerea riscului de embolie.
 Plăgile deschise trebuie acoperite cu cel mai curat material avut la dispoziție
 Pacientul trebuie transportat de urgență la un centru de traumatologie unde se va efectua
tratamentul propriu-zis al fracturii
 ATENȚIE la pierderile de sânge – RISC DE ȘOC HIPOVOLEMIC la care se poate
adăuga șocul neurogen (determinat de durerea violentă) mai ales în cazul fracturilor
femurale sau multiple.

PRINCIPII DE TRATAMENT

 Reducerea fragmentelor pe cât posibil în poziție ANATOMICĂ

 Imobilizarea fragmentelor reduse până la obținerea consolidării
 Restabilirea rapidă a funcției articulare

Alegerea modalității de tratament (ortopedic sau chirurgical) trebuie să aibă în vedere localizarea
și tipul de fractură, cominuția și deplasarea fragmentelor, starea tegumentelor, vârsta pacientului
și posibilitățile la acel moment.

TRATAMENTUL ORTOPEDIC

= reducerea și imobilizarea fracturilor prin mijloace NESÂNGERÂNDE

- Este recomandat în majoritatea fracturilor cu deplasare CU UNELE EXCPEȚII (fracturi
de claviculă, fracturile cu deplasare moderată la copil)
- Reducerea ortopedică este mai ușoară dacă se face mai aproape de momentul producerii
fracturii (tumefacția locală și contractura musculară pot îngreuna manevrele)
 - Se recomandă a se efectua sub anestezie locală
- Se poate realiza manual prin tracțiunea extemporanee, progresivă, căreia i se opune o
contraextensie efectuată de un ajutor, urmată de imprimarea fragmentului distal a unei
forțe inverse celor produse de forța traumatică
- Se poate realiza cu instrumente cu ajutorul extensiei transscheletice
- Imoblizarea se paote realiza prin mijloace diferite, cel mai frecvent fiind utilizat aparatul
gipsat circular sau atela gipsată, însă prezintă câteva dezavantaje:
o Disconfortul creat de menținerea acesteia pe perioade lungi de timp
o Riscul de compresie datorat unui aparat gipsat prea strâmt
o Tulburări de circulație, escare, atrofie musculară, dureri articulare
o Pierdea alinierii fragmentelor prin lărgirea aparatului odată cu remiterea edemului
- Imobilizarea se mai poate realiza cu ajutorul diferitelor bandaje, mai ales pentru membrul
superior (bandajul toraco-brahial).
- Tracțiunea continuă
- Ortezele funcționale = imobilizează segmentul osos fracturat, dar permite mobilizarea
articulațiilor învecinate.

TRATAMENTUL CHIRURGICAL
Reducerea sângerândă (deschisă) are avantaj prin faptul că reducerea fracturii reușește să
pună în poziție anatomică fragmentele osoase, ÎNSĂ TRANSFORMĂ O FRACTURĂ
ÎNCHISĂ ÎNTR-UNA DESCHISĂ CU RISC DE INFECȚIE. Reducerea chirurgicală impune o
întârziere în procesul de consolidare.
Este indicată în:
- reducerile închise cu rezultate nesatisfăcătoare datorită dificultății în manipularea
fragmentelor osoase sau interpoziției de părți moi;
- fracturile intraarticulare, care necesită o reducere anatomică;
- fracturi cu smulgeri osoase și deplasarea la distanță a fragmentului.
FIXAREA INTERNĂ SAU OSTEOSINTEZA
Se face prin mijloace de materiale de osteosinteză (oțel inoxidabil, titan sau aliaje – materiale
bine tolerate de organism). Indicațiile majore ale osteosintezei sunt reprezentate de:
 fracturile ireductibile pe cale ortopedică
 fracturile instabile după reducere
 fracturile cu consolidare lentă
 fracturile pe os patologic
 fracturile la politraumatizați
ENTORSELE

= Afecțiune traumatică a articulației provocată de executarea bruscă și violentă a unor mișcări

care depașesc amplitudinea fiziologică a acesteia. În consecință , ia nastere o intindere a
ligamentelor si a capsulei articulare care poate merge pana la ruperea acestora. Apar mai des la
varstnici si sportivi neantrenati.

SIMPTOMATOLOGIE
• DURERE VIE pe una din fetele articulatiei (externa la glezna , interna la genunchi si
cot);
 - la palpare se descopera locuri mai dureroase care corespund locurilor de insertie
a ligamentelor ce au fost fortate sau smulse
- durerea dispare in cateva zile dar la varstnici poate persista timp indelungat
• IMPOTENTA FUNCTIONALA – imposibilitatea partiala sau totala de a executa
miscari in articulatia respectiva din cauza durerii
• ECHIMOZA (vanataia)– apare doar cand s-au produs smulgeri de ligamente si rupturi
de vase
• EDEMUL LOCAL – determinat de prezenta lichidelor in regiunile periarticulare
• HEMARTROZA – sange in cavitatea articulara( in artic.genunchiului ); se pune in
evidenta prin apasarea rotulei pe artic.genunchiului , dupa ce a fost fixata masa
tendinoasa de deasupra si de sub rotula cu ambele maini ; rotula apasata pe o articulatie in
care exista lichid , intampina o rezistenta specifica si este impinsa inapoi , semn numit
soc rotulian ; in loc de sange , in articulatie se poate acumula un lichid clar: hidrartroza
(apa in articulatii )
• MOBILITATE ANORMALA IN ARTICULATII- se constata tardiv dupa accident ;
apare mai ales cand articulatia cu entorsa nu a fost imobilizata si arata ca s-au produs
rupturi ligamentare importante care dau laxitate articulatiei ; o entorsa incorect tratata
poate determina o artroza in articulatia respectiva , caracterizata prin limitarea
mobilitatii articulatiei si dureri care se intensifica odata cu inaintarea in varsta
Clasificare (dupa severitate )
• Gradul 1 (entorsa usoara )- se rupe un nr.mic de fibre ligamentare si se traduce
clinic prin prezenta unor puncte dureroase dar fara mobilitate articulara anormala
• Gradul 2 (entorsa medie ) – se rupe un nr.important de fibre ; la durere se adauga
impotenta functionala si reactia articulara
• Gradul 3 (entorsa grava ) – se rupe complet ligamentul ; la simptomatologie se
adauga echimoza si mobilitatea anormala ; in functie de amplitudinea acestei laxitati ,
entorsele grave se impart la randul lor in 3 tipuri :
• Tipul 1- cand suprafetele articulare se indeparteaza pana la 5 mm
• Tipul 2- suprafetele articulare se indeparteaza intre 5-10 mm
• Tipul 3- suprafetele articulare se indeparteaza > 10 mm

INVESTIGATII
• Radiografia standard- necesara pt.a descoperi o fractura articulara asociata sau o
smulgere ligamentara
• Artrografia
EVOLUTIE
• Entorsele usoare se vindeca in 21 zile si articulatia isi recapata total functionalitatea
• Entorsele medii se vindeca in 4-5 saptamani
• Entorsele grave bine tratate se vindeca in cateva luni cu o recuperare functionala buna
• Entorsele grave netratate se complica ; apare imediat sinovita si mai tarziu osteoporoza
si artroza
TRATAMENT

Obiectiv - cicatrizarea ligamentara de calitate in entorsele recente ; acesta incepe imediat dupa
ruptura printr-un proces inflamator ; in a 2-a zi apare un tesut conjunctiv de reparatie care este
complet dezvoltat in saptamana a 3-a; ligamentul rupt isi recapata calitatile mecanice intre 3-18
luni de la accident
• intr-o entorsa usoara :
• se combate durerea prin infiltratie cu 10-50 ml Novocaina1% a punctelor
dureroase
• pentru combaterea edemului se adauga solutie de Hidrocortizon , Hialuronidaza
sau alfa-chemotripsina
• daca durerile sunt importante , calmarea lor se face prin imobilizarea articulatiei
timp de 3-10 zile intr-o fasa obisnuita sau un bandaj elastic
• intr-o entorsa medie :
• se combate durerea prin imobilizare cu aparat gipsat 3-5 saptamani
• se incepe reeducarea chiar in aceasta prioada si se continua dupa suspendarea
imobilizarii prin miscari sistematice in articulatie pentru recapatarea supletei
totale a acesteia
• daca este lichid in articulatie se va face punctie evacuatoare daca acesta nu se
resoarbe singur
• intr-o entorsa grava :
• la adultul tanar – tratament chirurgical
• la varstnici – imobilizare cu aparat gipsat
• reeducare precoce si indelungata pentru a evita redorile , atrofia si a imbunatati
stabilitatea articulara
• ELECTROTERAPIA
Electroterapia consta în aplicatii terapeutice ale următoarelor tipuri de curenti,pentru
efectul antialgic, antiinflamator:
• curent galvanic
• curenti de joasa frecventa
• curenti de medie frecventa
• laser
• ultrasunet
• TERMOTERAPIA
Termoterapia locala pentru controlul durerii si cresterii compliantei tesuturilor  moi in
vederea instituirii programului de kinetoterapie.
• KINETOTERAPIA 
 LUXATIILE

= Luxatia este o afectiune traumatica de gravitate mare care consta in deplasarea permanenta a
extremitatilor articulare, antrenand o modificare a raporturilor anatomice.

SIMPTOMATOLOGIE
• durere vie care nu cedeaza la calmante obisnuite
• impotenta functionala
• deformarea regiunii
• atitudine vicioasa
• echimoza si hematom
• hemartroza si hidrartroza
• compresiunile vasculare sau nervoase- pot da gangrene in teritoriul neirigat, pareze sau
paralizii musculare , insensibilitate in segmentul inervat

INVESTIGATII
• radiografia din 2 incidente – este utila pentru a arata pozitia in care se gasesc segmentele
luxate si pentru a depista o eventuala fractura

COMPLICATII
• infectia (posibila dupa luxatia deschisa sau operata)
• interesare vasculo- nervoasa
• necroza uneia din epifize
 • luxatia recidivanta
• redoarea – limitarea mobilitatii articulatiei luxate prin aderente intraarticulare sau
extraarticulare
• artroza

EVOLUȚIE – variaza in functie de articulatia interesata, de existenta sau nu a complicatiilor dar

si in functie de tratamentul aplicat

TRATAMENT

• reducerea luxatiei – consta in readucerea in articulatie a celor 2 capete osoase , pe

aceeasi cale pe care s-a facut luxatia; se face de urgenta si sub anestezie (“nu trebuie sa
existe un rasarit sau un apus de soare inainte ca luxatia sa fie redusa “); exista 2 metode:
• conservatoare – se face extensia segmentului luxat si contraextensia pe celalalt
segment apoi se aplica o presiune pe segmental luxat care este astfel reintrodus in
articulatie pe aceasi cale pe unde a iesit; daca luxatia s-a redus corect , durerile
dispar aproape complet ; obligatoriu se face o radiografie de control
• chirurgicala - pentru luxatiile vechi,ireductibile si uneori pentru cele instabile :
• in luxatiile vechi - se elibereaza extremitatea luxata si se goleste cavitatea articulara
pentru a face posibila reducerea
• in luxatiile ireductibile – se indeparteaza interpozitia (tendonul care se opune reducerii )
• imobilizare articulatiei pentru 2-3 saptamani dupa reducere
• reeducarea functionala – este obligatorie prin mobilizare precoce si prin proceduri de
balneofiziokinetoterapie:
• curentii diadinamici, curentii Trabert, curentul galvanic, curentii interferentiali, undele
scurte, microundele, ultrasunetul
• caldura locala este cunoscuta ca un bun mijloc de ameliorare a durerilor ; pentru
grabirea procesului de vindecare locala, se indica aplicatia la 2-3 zile interval, a cate unei
sedinte de diapulse + masaj local
• dus subacval - un mijloc eficace in reducerea proceselor aderentiale si in ameliorarea
mobilitatii articulare