Arta gotică este un stil în arta medievală, care s-a dezvoltat în nordul Franței

din arta romanică în secolul 12, și a dispărut odată cu Renașterea (jurul anului
1500). Arta gotică este diferită de cea romanică prin tendința liniilor verticale,
prin căutarea echilibrului în locul stabilității maselor. Termenul a fost introdus
în anul 1550 de Giorgio Vasari, care făcea aluzie peiorativă la tribul germanic al
goților, ca prototip pentru o cultură inferioară, „barbară”.

Centrele orașelor din Transilvania sunt dominate cel mai adesea de construcții
sacrale în stil gotic (Cluj, Sibiu, Mediaș, Sighișoara, Brașov, Sebeș, Bistrița,
Reghin) ș.a.m.d. Exemple ilustrative în acest sens sunt Biserica Sfântul Mihail din
Cluj, Catedrala Evanghelică din Sibiu, Biserica Sf. Margareta din Mediaș, Biserica
Evanghelică din Bistrița ș.a.

În arhitectură, stilul gotic este caracterizat prin înălțarea zidurilor și a

deschiderilor din acestea pentru a da impresia de ridicare spre cer, impresie
realizată și cu ajutorul unor coloane de sprijin plasate în afara incintelor
acoperite, precum și prin arcuri care se întretaie deasupra golurilor sub un unghi
ascuțit la partea lor superioară.

Arta gotică nu s-a manifestat doar în domeniul arhitecturii, ci și în cel al

artelor plastice (pictură, sculptură). Deschizătoare de drumuri a fost Statuia
Sfântului Gheorghe, operă a meșterilor clujeni Martin și Georg, prima statuie
ecvestră turnată în bronz în evul mediu (comandată la 1373 pentru palatul imperial
din Praga).