Bacterioze

1.Tuberculoza

Tuberculoza este o afecțiune contagioasă potențial fatală dacă este lăsată netratată. Afectează mai ales
plămânii și se crede că este una dintre cele mai vechi boli, apărând încă din perioada Egiptului Antic.
Hipocrate credea, în jurul anului 460 î.Hr., că ftizia, așa cum a fost numită o bună perioadă de timp, era
cea mai răspândită boală din zona Greciei.

Dovezile arheologice ale tuberculozei sunt date de prezența bacteriei Mycobacterium tuberculosis în
fosilele unui bizon care a trăit acum mai bine de 15.000 de ani. Primele succese în tratarea tuberculozei
apar în jurul anului 1910, iar vaccinul BCG (Bacillus Calmette-Guérin), denumit după numele doctorilor
care au lucrat la descoperirea sa, a fost folosit pentru prima oară în 1921.

Cauze

Factori de risc

Transmitere

Simptome

Tipuri

Diagnostic

Tratament

Prevenție

Cauze

Tuberculoza este cauzată de bacteria_ Mycobacterium tuberculosis_, întâlnită și sub denumirea de M.

tuberculosis.

Factori de risc

În teorie, orice persoană poate dobândi tuberculoza, însă anumiți factori cresc probabilitatea de infecție
bacteriană. Printre aceștia se află:

Un sistem imunitar slăbit, pe fondul unor afecțiuni sau al urmării anumitor tratamente medicamentoase.
Afecțiuni ca SIDA, diabet, unele forme de cancer, chimioterapia, medicamentele pentru prevenirea
respingerii organelor transplantate, malnutriția sau vârsta înaintată pot crește probabilitatea de infecție
pe fondul problemelor imunitare;
Vacanțele în anumite zone ale lumii - anumite zone de pe glob au tulpini mult mai rezistente la
medicamente. Pe lista acestora se află Africa, Asia, America Latină, zona Caraibelor, estul Europei, Rusia;

Consumul excesiv de alcool, fumatul sau folosirea de droguri;

Locul de muncă sau domiciliul - dacă intri în contact cu bolnavi de tuberculoză, există un risc mai mare
de infecție. Locuirea în case neigienizate sau neracordate la apă poate reprezenta un alt factor de risc.

Transmitere

Tuberculoza se transmite aproape exclusiv prin aer, prin picături de salivă eliminate de bolnav prin tuse,
strănut sau vorbit. Afecțiunea nu se transmite prin contactul cu haine sau obiecte folosite de bolnav.

Din fericire, la câteva zile după începerea tratamentului, bolnavii nu mai sunt contagioși. Foarte
important de știut este că tuberculoza nu se transmite prin alimente sau băuturi, toaletă, sărut sau
strângerea mâinii.

Simptome

În general, simptomele tuberculozei diferă în funcție de localizarea bolii și de tipul său. De regulă, în
cazul tuberculozei pulmonare, cea mai frecventă formă a bolii, apar următoarele simptome:

lipsa apetitului sau pierderea în greutate, aparent fără motiv;

febră;

transpirație pe timpul nopții;

oboseală extremă;

tuse care persistă mai mult de trei săptămâni;

mucus care poate conține sânge;

dificultăți respiratorii care se agravează în timp.

Atunci când tuberculoza se localizează în afara plămânilor, de exemplu, la nivelul nodulilor limfatici, al
oaselor, al sistemului digestiv, al vezicii urinare, al aparatului reproducător sau chiar al sistemului nervos,
pot apărea simptome precum:
dureri abdominale;

durere și pierderea mobilității în zona - oaselor/articulațiilor afectate;

stare de confuzie;

dureri de spate;

sânge în urină;

dureri de cap persistente;

convulsii.

Tipuri

În funcție de localizare, există tuberculoză pulmonară, cea mai frecvent întâlnită, tuberculoză renală și
tuberculoză pleurală. Acestea din urmă nu sunt, în general, contagioase.

De asemenea, în funcție de stadiul bolii, există tuberculoză latentă și tuberculoză activă. Tuberculoza
latentă apare atunci când ești infectat cu bacteria M. tuberculosis, însă nu apar simptome, iar boala nu
este contagioasă. Dacă se transformă într-o formă activă, tratamentul este esențial pentru a preveni
răspândirea infecției. Se estimează că, la nivel global, aproximativ două miliarde de oameni au
tuberculoză latentă.

Prin comparație, tuberculoza activă se manifestă prin simptome și este contagioasă. Forma activă poate
apărea la câteva săptămâni de la infecția cu bacteria M. tuberculosis sau chiar la câțiva ani distanță.

TBC 2

Diagnostic

Pentru o diagnosticare corectă, este nevoie, în primul rând, de un examen fizic realizat de un medic
specialist. Acesta va verifica nodulii limfatici, pentru a vedea dacă sunt umflați și va folosi un stetoscop
pentru a asculta sunetele realizate de plămâni în timpul respirației. De multe ori, însă, pentru a confirma
sau pentru a vedea despre ce tip de tuberculoză este vorba, doctorul va recomanda și o serie de
investigații:

Testul cutanat - doctorul va injecta o substanță numită tuberculină-PPD pe partea interioară a brațului.
Timp de 48-72 de ore, vei fi examinat pentru a vedea dacă apare o umflătură în locul injecției. O
umflătură roșie solidă înseamnă că ai tuberculoză;
Testul de sânge - este folosit pentru a confirma sau a respinge tuberculoza activă sau latentă. Prin acest
test, se măsoară reacția sistemului imunitar la bacteria M. tuberculosis. Un singur test de sânge este
suficient dacă ai un risc mai mare de infecție sau dacă testul cutanat a fost negativ;

Teste de imagistică - acestea vor fi recomandate dacă testul cutanat este pozitiv. Testele cu raze X sau
computerul tomograf arată, în cazul persoanelor cu tuberculoză, câteva pete albe pe plămâni sau
anumite schimbări pulmonare, în cazul tuberculozei active.

Tratament

De regulă, cazurile de tuberculoză sunt tratate prin luarea de medicamente. În cazul tuberculozei active,
tratamentul constă în luarea unor antibiotice pe o perioadă de cel puțin 6-9 luni. Durata tratamentul
depinde de starea de sănătate, vârstă, precum și de localizarea infecției.

Pentru cazurile de tuberculoză latentă, sunt recomandate, de regulă, 1-2 medicamente, în timp ce
tuberculoza activă sau formele rezistente necesită mai multe medicamente în același timp. Printre cele
recomandate pacienților cu tuberculoză se află izoniazida, rifampicina, etambutol sau pirazinamida.

Dacă ai tuberculoză rezistentă la medicamente, sunt recomandate antibiotice din familia

fluorochinolonei, amikacină sau capreomicină, pe o perioadă de 20-30 de luni.

Pentru a te vindeca, este vitală urmarea întocmai a tratamentului. Chiar dacă nu vei mai fi contagios
după 1-2 săptămâni, este foarte important să urmezi întregul tratament recomandat de medicul
specialist. Întreruperea acestuia sau sărirea peste anumite doze poate face ca resturile de bacterie din
organism să devină rezistente la medicamente și astfel să apară o formă mai periculoasă de tuberculoză.

În cazurile foarte grave, se apelează la toracoplastie, îndepărtarea unei coaste sau porțiuni de coaste,
pentru a pune în repaus plămânul bolnav sau chiar se îndepărtează plămânul cu totul. De aceea, este
foarte important să mergi la doctorul imediat ce observi simptomele tuberculozei. Vindecarea este
posibilă, însă trebuie să te prezinți timpuriu la medic.

Prevenție

Cea mai eficientă modalitate de a preveni tuberculoza este vaccinarea cu vaccinul BCG. Următoarea
măsură este evitarea zonelor aglomerate și nesanitare, spălarea pe mâini, precum și evitarea
persoanelor infectate.
Tuberculoza poate fi o boală periculoasă doar dacă este lăsată netratată. Dacă ești atent la simptome și
mergi la doctor, manifestările acestei afecțiuni vor dispărea în doar câteva săptămâni.

2.Lepra

Lepra (sau boala Hansen) este o boală infecțioasă gravă cunoscută din antichitate, provocată de
Mycobacterium leprae sau Mycobacterium lepromatosis. Principalele forme ale bolii se bazează pe
numărul de bacterii prezente: paucibacilare și multibacilare.[2] Cele două forme se diferențiază prin
numărul de pete ușor depigmentate prezente, formele paucibacilare având mai puțin de cinci pete, iar
formele multibacilare având mai mult de cinci pete.[2] Diagnosticul este confirmat prin identificarea de
bacili acido-rezistenți într-o biopsie a pielii sau prin detectarea de ADN prin reacția de polimerizare în
lanț.[2] Lepra este mai des întâlnită la persoanele care locuiesc în condiții de sărăcie și se crede că este
transmisă prin picături respiratorii.[2] Nu este foarte contagioasă.[2]

Există o organizație internațională pentru combaterea leprei ILEP - International Federation of Anti-
Leprosy Associations care caută eradicarea bolii pe glob, lucru dificil din cauza timpului de incubație lung
[3].

În România mai există boala în delta Dunării, în Tichilești o localitate în județul Tulcea, Dobrogea se află
singurul sanatoriu (spital) unde mai conviețuiesc cei bolnavi de lepră.

Cuprins

1 Istoric

2 Simptome

3 Tratament

4 Cercetare

5 Note

6 Legături externe

7 Vezi și

Istoric

Boala este cunoscută din vechime, fiind amintită deja în primele izvoare scrise din istorie. Cercetările mai
recente au stabilit că locul de origine a bolii este Africa de est. De aici boala s-a extins în Europa și Asia
ajungând în India.
În Vechiul Testament, partea Leviticus (cartea 3-a a lui Moise), boala este descrisă amănunțit în capitolul
XIII vers. 1-46. De menționat că aici lepra nu este considerată ca o boală diferită de alte boli
dermatologice ca Lupus erythematodes (boală de piele cu o etilogie necunoscută), sau „Lupus vulgaris”
(tuberculoză dermică), cauza fiind necunoscută datorită cunoștințelor medicale puține din acel timp.

Noile infecții cu lepră (2003)

La fel boala este amintită în Roma și Grecia antică. O preocupare deosebită cu această boală a fost în
timpul lui Cicero. Mai târziu prin secolele VII și VIII boala este răspândită în rândul populației langobarde
(popor germanic din nordul Italiei). Prin secolul IX și XI boala este amintită în Würzburg, Bremen sau
colonia de leproși (Leprosorium) din Aachen.

Conform specialiștilor, lepra probabil nu exista în Grecia dinaintea lui Hristos[4] și sunt voci care afirmă
că nu exista nici în Israelul dinaintea lui Hristos.[5][6]

Cruciadele fiind considerate ca unul din factorii importanți care au determinat răspândirea bolii în Evul
Mediu, boala atinge un apogeu în secolul XIII și dispare la sfârșitul secolului al XVI-lea, lăsând bolnavii cu
forma cronică de lepră.

Lepra este considerată azi o boală care se poate transmite numai în condiții igienice deficitare, stare de
subnutriție care determină o slăbire a sistemului imun.

Fenomenul de contaminare era deja cunoscut de la epidemiile de pestă, ceea ce a determinat izolarea
leproșilor în colonii, evitându-se contactul cu bolnavii, neținând seama de cei contaminați care erau în
perioada de incubație a bolii.

Lepra se extinde în zona Caraibelor și pe continentul american prin colonizarea Americii[7] și comerțul
cu sclavi. O extindere mare a bolii are loc în secolul XIX în Norvegia, atingând cifra de 2800 de leproși. În
această perioadă este descoperit de medicul norvegian Hansen agentul etiologic.

Plăci cutanate eritematoase (forma nespecifică)

Simptome
Inițial, infecțiile nu prezintă niciun simptom și, în general, rămân asimptomatice timp de 5 până la 20 de
ani.[8] Printre simptomele care apar, se numără granuloame ale nervilor, ale tractului respirator, ale
pielii și ale ochilor.[8] Aceasta poate conduce la absența capacității de a simți durere și, astfel, la
pierderea extremităților din cauza rănirilor repetate.[2] De asemenea, printre simptome se mai numără
și slăbiciunea musculară și vederea încețoșată.[2]

Lepra este o boală cu o evoluție cronică, semnele de boală variază mult de la un pacient la altul, la
congresul internațional de combatere a leprei din anul 1953 s-a făcut categorisirea formelor de boală:

lepra nedefinită (prima fază cutanată eritematoasă)

lepra tuberculoasă (căderea părului, apar inflamații nodulare pe traiectul nervilor, descompuneri de
țesuturi)

lepra bordeline (formă instabilă, fiind definită de starea imună, care trece în forma gravă)

forma de lepră gravă (forma contagioasă, apar pete roșiatice, brune, „cap de leu”, inflamații pe traiectul
sistemul limfatic și nervos, descompunerea de țesuturi cu tumefieri și ulcerații. Aceste procese se pot
extinde în mușchi, oase tendoane și organe, moartea fiind produsă de infecțiile secundare bacteriene.

Tratament

Azi lepra este o boală care se poate trata, costul tratamentului este o problemă încă nerezolvată în țările
în curs de dezvoltare. Primul pas important în combaterea bolii a fost făcut în anul 1873 de medicul
Gerhard Armauer Hansen prin descoperirea agentului cauzal. După o cercetare timp de patru ani a bolii
(1884-1888) de către medicul dermatolog german Eduard Arning (1855-1936) dovedește faptul că lepra
este o boală transmisibilă, timp de 20 de ani boala neputând fi tratată. Descoperirea sulfamidelor
(Gerhard Domagk), urmat de terapia cu sulfonamida Archie Cochrane, Dapson (DDS) (1947) este un pas
important în tratamentul infecțiilor.

Rezultatele tratamentului sunt influențate de starea imună a bolnavului, de forma și evoluția bolii. În
funcție de diagnostic (lepromintest) durata tratamentului poate fi de o lună sau poate dura ani întregi.

Lepra poate fi tratată.[8] Tratamentul leprei paucibacilare presupune administrarea de dapsonă și

rifampicină pe o perioadă de 6 luni.[2] Tratamentul formei de lepră multibacilară presupune
administrarea de rifampicină, dapsonă și clofazimină pe o perioadă de 12 luni.[2] Aceste tratamente
sunt oferite gratuit de Organizația Mondială a Sănătății.[8] De asemenea, se pot administra o serie de
antibiotice.[2]
Cercetare
Până în prezent nu s-a reușit cultivarea bacteriei în laborator (vitro), însă din anul 1960 s-a reușit
inocularea M. leprae la animale din familia Dasypodidae (furnicar, leneș), care nu se îmbolnăvesc din
cauza temperaturii corporale mai scăzute. Din anul 1971 aceste animale sunt folosite în scopul
producerii unui vaccin antilepros.

3.Sifilis

Ce este sifilisul?

Sifilisul este o boală cu transmitere sexuală determinată de infecția cu bacteria Treponema pallidum
care poate determina complicații severe în cazul în care nu este administrat tratamentul adecvat.

Cum se transmite sifilisul?

Modul de transmitere este prin contact sexual neprotejat (vaginal, oral, anal) sau prin contact direct cu
leziunea deschisă (șancru) sau cu alte tipuri de leziuni care apar deobicei în stadiul secundar al bolii și de
la mamă la făt (pe durata sarcinii sau al nașterii).

Cum se manifestă sifilisul?

Sifilisul prezintă 4 stadii de evoluție, fiecare dintre acestea având simptomatologie specifică.

Sifilisul primar

Se manifestă prin apariția unor răni (șancre) dure și nedureroase la locul de pătrundere a infecției în
corp, după aproximativ 3 săptămâni de la expunerea la infecție. Leziunile sunt de obicei nedureroase și
pot trece neobservate. Durata leziunilor între 3 – 6 săptămâni, indiferent dacă se administrează
tratament sau nu.

Sifilisul secundar

Prezența unei erupții la 4 – 10 săptămâni după apariția șancrului. Leziunile sunt mici de culoare roșiatică,
pot fi prezente și la nivelul mucoaselor. În acest stadiu, infecția este foarte contagioasă. Erupția dispare
de la sine, fără administrarea unui tratament. Vindecarea nu înseamnă că persoana infectată s-a
vindecat sau că nu mai este contagioasă.

Sifilisul latent

În stadiul latent, nu există semne sau simptome a bolii. În cazul în care nu v-a fost administrat un
tratament adecvat, infecția poate rămâne în corpul dumneavoastră pe o durată de ani.
Sifilisul terțiar

Majoritatea persoanelor netratate, nu dezvoltă sifilisul terțiar. Dar, atunci când acesta devine manifest
poate afecta diferite organe și sisteme (inimă, vase sanguine, sistemul nervos și creierul). Sifilisul terțiar
este o afecțiune foarte severă și apare după 10 – 30 de ani de la momentul infectării și leziunile
provocate pot fi fatale.

Neurosifilis și sifilisul ocular

Fără tratament, sifilisul se poate răspândi la nivel cerebral și la sistemul nervos (neurosifilis) sau ocular
(sifilis ocular). Acest lucru se poate întâmpla în timpul oricărui stadiu descris mai sus.

Simptome neurosifilis

Dureri severe de cap

Dificultăți în coordonarea mișcărilor musculare

Paralizie

Amorțeală

Demență

Simptome sifilis ocular

Acuitatea vizuală scăzută care se poate transforma în orbire.

Există tratament pentru sifilis?

Da, sifilisul este o boală cu transmitere sexuală care se poate vindeca prind administrarea unui
tratament antibiotic adecvat.

Am urmat tratamentul, mă pot infecta din nou?

În urma infecției cu Treponema pallidum, organismul nu dezvoltă anticorpi, astfel există riscul de vă
reinfecta.

Cum se poate preveni sifilisul?

Folosiți prezervativul

Abstinență sexuală

Relație monogamă în care ambii parteneri au fost testați

4.Ciuma

Ciuma este o boală infecțioasă gravă, cunoscută la nivel global și sub denumirea de „moartea neagră”.

Denumirea de „moartea neagră” provine din mortalitatea foarte ridicată a acestei boli, care variază între
30-60%. Primele informații despre ciumă au apărut în secolul 14, când se estimează că a ucis aproximativ
50 milioane de oameni, conform Centrului Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile.

Ciuma sau pesta este larg răspândită în multe țări din Africa, Asia, America și fostele țări Sovietice.
Distribuția geografică a ciumei este strâns legată de cea a rozătoarelor infectate care se găsesc pe toate
continentele (exceptând Australia) în zonele tropicale, subtropicale și în cele temperate mai calde.

Epidemii de ciumă s-au înregistrat în mod continuu din 1990, dar cele mai afectate țări sunt Madagascar,
Republica Democratică Congo și Peru.

Cum se transmite ciuma

Boala este cauzată de o bacterie numită Yersinia Pestis, care poate fi găsită în animale mici și puricii din
blana acestora.

Printre principalele metode de transmitere a acestei boli se numără ciupiturile de la puricii infectați, dar
poate fi transmisă și prin contact direct sau chiar prin inhalarea unor material infectate.

Simptomele ciumei la om

Persoanele infectate cu bacteria care provoacă ciuma dezvoltă simptome asemănatoare cu cele ale
gripei, după o perioadă de incubație de 3-7 zile: apariția bruscă a febrei, frisoane, durere de cap și a
corpului, slăbiciune, greață și vomă.

Există 3 tipuri de ciumă infecțioasă în funcție de calea de transmitere: bubonică, septicemică și

pneumonică.

Ciuma bobonică, transmisă prin ciupitura puricilor infectați, este cea mai comună și este cea care a
primit denumirea de „moartea neagră” în Evul Mediu.
Bacteriile se instalează în nodulii limfatici, care devin inflamați și dureroși, iar în stadiile avansate ale
bolii, aceștia se transformă în „bube” care supurează.

Ciuma septicemică apare în cazul în care infecția se răspândește direct în sânge, fără a forma bube, și
poate fi întâlnită și în cazurile avansate ale ciumei bubonice.

Ciuma pneumonică este cea mai gravă formă de ciumă și apare de obicei ca o complicație a celei
bubonice.

Diagnosticul și tratamentul ciumei

Diagnosticarea cea mai eficientă este prin recoltarea și testarea lichidului din bube sau a sângelui.

În ceea ce privește tratamentul, în prezent, ciuma poate fi combătută prin antibiotice, dar în cazul în
care rămâne netratată duce la deces.

Există și un vacin care protejează împotriva ciumei, dar acesta este recomandat persoanelor care intră în
contact frecvent cu surse de contaminare, precum personalului din laboratoare.

Ultima epidemie din România – Ciuma lui Caragea

În România, ultima epidemie de ciumă, denumită „Ciuma lui Caragea”, a izbucnit în anul 1812 și a durat
între doi și trei ani, conform unibuc.ro.

Epidemia a purtat această denumire deoarece a izbucnit la două zile după ce domnitorul fanariot Ioan
Gheorghe Caragea și-a început domnia în Țara Românească. Cel mai afectat oraș a fost Bucureștiul.

„În timpul «ciumei lui Caragea» au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în
toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu
o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de
ciumă era un om mort”, scria academicianul Ion Ghica, conform historia.ro.
Un caz de ciumă bubonică, raportat în China

Autorităţile locale dintr-un oraş din regiunea autonomă chineză Mongolia Interioară au emis o alertă,
duminică, la o zi după ce un spital a raportat un caz suspect de ciumă bubonică.

Avertismentul de duminică a venit după raportarea a patru cazuri de ciumă în Mongolia Interioară în
noiembrie anul trecut, dintre care două de ciumă pneumonică, o formă letală.

Comitetul pentru sănătate din oraşul Bayannur a emis o alertă de nivelul trei, a doua cea mai scăzută
dintr-un sistem cu patru niveluri, care interzice vânarea şi consumul animalelor ce ar putea transmite
această boală.

Focarul de ciumă bubonică din China este „bine gestionat” şi nu prezintă un risc ridicat, a declarat marţi
purtătoarea de cuvânt a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS).

Cazurile de ciumă nu sunt neobişnuite în China, însă focarele au devenit din ce în ce mai rare. În
perioada 2009-2018, China a raportat 26 cazuri şi 11 decese din această cauză.

5.Tetanosul

etanos și vaccinul antitetanos

Tetanosul este o boală infecțioasă care poate provoca moartea. Bacteria regăsită printre altele în sol și
în praful stradal ajunge în piele prin răni cauzate prin tăiere, sfâșiere, mușcături sau julituri sau chiar și
prin cele mai mici zgârieturi și se multiplică în corp, eliberând substanţa toxică tetanos care cauzează
boala. Simptomatologia deosebit de gravă este caracterizată de crampele musculare, care în cazul
spasmelor musculaturii gâtului pot duce la asfixiere.

Tetanosul, fatal în 40-50% din cazuri, este determinat de bacilul Clostridium tetani, manifestat printr-o
infecţie localizată la nivelul porţii de intrare şi prin hiperexcitabilitate neuromusculară consecutivă
difuzării exotoxinei bacteriene (tetanospasmina) în organism. Tetanosul neonatal este şi mai grav, cu
fatalitate între 50-90%, iar supravieţuitorii pot dezvolta sechele neurologice severe şi retard în
dezvoltare.

Clostridium tetani este un bacil anaerob, gram-pozitiv, sporulat, sensibil la căldură şi la prezenţa
oxigenului. Produce două toxine: tetanolizina şi tetanospasmina. Sporii sunt răspândiţi în sol şi în
intestinele animalelor, sunt foarte rezistenţi la căldură, uscăciune, fierbere,dezinfectante. Sunt distruşi
prin autoclavare>15 minute.
Tratamentul tetanosului este dificil, mai mult de jumătate din bolnavi decedează. Bolnavii,
supraviețuitori după suportarea bolii, nu au protecție contra tetanosului și necesită a fi imunizați pentru
prevenirea unei îmbolnăviri repetate. Vaccinarea și revaccinările ulterioare pe parcursul vieții sunt unica
măsură înalt eficientă de prevenție a tetanosului.

Cum are loc infectarea prin tetanos?

Tetanosul nu se transmite de la o persoană la alta. Boala apare doar la persoanele neimunizate ca

urmare a infectării unei plăgi cutanate, adesea apreciată ca neesențială, produsă de orice obiect
înțepător-tăietor murdar cu sol contaminat (cuie, ace, ghimpi, așchii, foarfece, cuțit etc., etc.) sau prin
zgârieturi, mușcături de animale. Ca poartă de intrare a bacilului tetanic pot servi și plăgile cauzate de
arsuri, îngheț. Nou-născutul poate fi infectat în cazul când cordonul ombilical este tăiat cu un instrument
nesteril și /sau pe el se aplică un pansament nesteril.

Semne și simptome

Simptomele tetanosului se manifestă de la câteva zile la câteva săptămâni de la contaminare. Perioada

de incubație este între 7 și 10 zile. Semnele caracteristice tetanosului: contractură puternică la nivelul
musculaturii feței, gâtului, toracelui, spatelui și abdomenului, prezența crizelor de spasm generalizat, cu
afectarea într-o mai mică măsură a picioarelor și mâinilor.

Primele simptome ale bolii: contractură musculară care blochează maxilarele, contractura mușchilor
gâtului și abdomenului, dificultăți la înghițire.

Simptome ulterioare: spasme musculare severe, contractură musculară generalizată, tulburări grave ale
sistemului nervos autonom.

Alte simptome ale tetanosului care se pot instala sunt:

febra/ frisoane însoțite de transpiraţia excesivă

ritmul cardiac accelerat

hipertensiunea arterială

dificultăţi de respiraţie

pneumonia
fracturi osoase

leziuni cerebrale

Diagnostic

meningita, encefalita și rabia pot fi confundate cu tetanosul

abces alveolar

intoxicația cu stricnina

tetania din hipocalcemii

reacții la unele medicamente

Tetanos neonatal

Tetanosul care apare în timpul sarcinii sau în ultimele 6 săptămâni de sarcină se numește tetanos
matern, iar tetanosul care debutează în primele 28 zile de viață se numește tetanus neonatal. Persoane
de toate vârstele se pot îmbolnăvi de tetanos, dar boala este în mod particular frecventă și severă la
nou-născuți și mamelor lor, dacă mamele nu sunt protejate de tetanos prin vaccinare cu toxoid tetanic.
Tenanosul necesită tratament într-un spital de referință. Tetanosul neonatal, care este cel mai grav și
fatal, este mai frecvent în zone rurale, greu de ajuns, unde nașterile au loc la domicilul gravidei, fără
proceduri sterile adecvate și într-un mediu impropriu.

Vaccin anti-tetanos

Vaccinare

Vaccinarea antitetanică este obligatorie deoarece boala nu imunizează, toxina fiind slab imunogenă.
Imunizarea contra tetanosului se efectuează gratuit copiilor și adulților la medicul de familie. Prin
vaccinare şi conduită postexpunere adecvată, această patologie poate fi stăpânită până la eliminare.
Pentru atingerea acestui obiectiv, acoperirea vaccinală populaţională pentru componenta antitetanică
trebuie să fie de peste 95%. Expunerea la o doză infectantă mare (plagă cu potenţial tetanigen, naştere
cu posibilitatea infectării bontului ombilical, în lipsa unei conduite aseptice), poate depăşi imunitatea
conferită de vaccinările anterioare, astfel încât se impune luarea unor măsuri preventive suplimentare.

În prezent, pe lângă vaccinurile asociate, se practică şi vaccinarea antitetanică simplă doar cu anatoxină
tetanică purificată şi adsorbită (VTA). La adulţi se recomandă a se realiza cu bivaccinul dT, eventual cu
trivaccinul dTpa pentru a conferi protecţie concomitentă şi pentru alte 1-2 patologii.

În general se recomandă vaccinarea sugarilor și a copiilor mici împotriva virusului tetanos, difteriei, tusei
convulsive, , paraliziei infantile și hepatitei B. Pentru protecţie împotriva acestor 6 boli este foarte utilă
vaccinarea cu un vaccin combinat. Astfel scade numărul injecțiilor necesare iar respectarea calendarului
de vaccinări devine mai simplă și mai clară.

Tratament

Primul pas în cazul unei infecții tetanice contactată prin intermediul unei plăgi este tratamentul local:
curățarea corectă a plăgii, extragerea de corpi străini dacă este necesar, aplicare soluție antiseptică.

Tratamentul general este reprezentat de administrare de anatoxină ATPA, penicilină, ser antitetanic sau
imunoglobuline. Pe lângă tratamentul etiologic se mai face și un tratament simptomatic ce are ca scop
stoparea contracturilor musculare: doze mari de barbiturice și benzodiazepine, mai ales când infecția
tetanică este generalizată.

Măsuri preventive

Educarea populației asupra necesității imunizării complete cu vaccin tetanic (cuprinsă în Calendarul de
vaccinare sau recomandată pentru recuperarea imunităţii specifice la gravide, adulţii neprotejaţi sau
unele categorii de personae la risc profesional), precum şi în privinţa pericolului rănilor înțepate și
plăgilor închise cu potențial tetanigen și necesitatea profilaxiei active și/sau pasive după rănire.

Imunizarea activă cu vaccin tetanic, care asigura protecție durabilă pentru cel puțin 10 ani dacă este
efectuată după schema recomandată în Calendarului de vaccinări, după care o singură doză de rapel
(programat sau de necesitate) determină niveluri ridicate şi protective de imunitate specifică.

6.Holera

Holera este o boală infecțioasă bacteriană[3] foarte gravă, care afectează în mod deosebit intestinul
subțire. Boala se manifestă prin tulburări digestive ca o diaree gravă, vomitări excesive, care duc la o
deshidratare rapidă a bolnavului (exicose), prin pierdere de electroliți (substanțe minerale).

Cu toate că boala evoluează frecvent atipic, poate fi recunoscută ușor prin mortalitatea ridicată de 85 %
la izbucnirea bolii, ca ulterior acest indice de letalitate să scadă între 20 și 70 % la cazurile netratate.

Răspândirea holerei pe glob (2004)

Simptome

După o perioadă de incubație între 2-3 zile urmează de obicei trei stadii de evoluție:

Stadiul de vomitare, fecalele fiind moi, cu aspect de orez [4], apar rar colici [5]

Stadiul de deshidratare (exicoză), hipotermie [6], apar riduri, față suptă cu oase proeminente

Stadiul general grav, cu febră, abatere, dezorientare, comă cu erupții cutanate. În cazul complicațiilor
apar forme de pneumonie, parotidită și septicemie[7]

S-a observat că persoanele cu grupa „0” sanguină sunt mai predispuse la îmbolnăvire.

Diagnostic

La stabilirea diagnosticului se ține cont de evoluția bolii, certificată prin identificarea[8] vibrionului
holeric în fecale sau în coținutul vomitat.

Agentul etiologic

Vibrionul holeric văzut la microscop electronic

Vibrionul holeric (tipul O395 wt) văzut la microscop electronic

Holera este cauzată de vibrionul holeric, Vibrio cholerae, care produce toxina holerică, aceasta fiind
cauza diareii[9]

bacteria a fost prima oară descrisă în anul 1854 de Filippo Pacini,

în același an John Snow descrie episodul de holeră din Londra[10]

Robert Koch cultivă vibrionul în anul 1883 împreună cu Fischer și Georg Gaffky.

Holera apare frecvent în țările sărace, unde nu se pot respecta regulile de igienă:

apa de băut infectată, fiind cauza principală a îmbolnăvirilor

canalizarea deficitară, determinând infiltrarea apei de canal în apa de băut

bacilul fiind prezent prin fecale în apele curgătoare, stătătoare sau pești

în țările industriale datorită respectării regulilor de igienă, holera apare foarte rar și sporadic[11]
Istoric

Boala este semnalată deja pe Valea Gangelui prin anul 600 î.Hr. India. Prin secolul XVIII sunt cazuri de
epdemie de holeră[12]

În secolul XIX a izbucnit o epidemie gravă de holeră în Londra.[13]

În Viena sunt semnalate mai multe epidemii de holeră.[14]

În „Războiul Crimeii” (1853-1856) mor în ambele tabere mai mulți soldați din cauza holerei decât pe
câmpul de luptă.

Prin 1892 epidemia de holeră din Afganistan, se extinde în Rusia, în portul Hamburg izbucnește în același
an o epidemie mare (8 600 de morți).[15]

Ultima epidemie mare de holeră a avut loc în anul 1991 în Peru de unde s-a extins în America Latină (400
000 de cazuri).

Tratament

Cel mai important obiectiv al tratamentului este rehidratarea organismului prin administrare pe cale
orală de soluții ce conțin glucoză, carbonat de sodiu, clorură de sodiu și clorură de potasiu[16].

Antibioticele folosite sunt:

Fluorochinolone, de tipul ciprofloxacinei

Azitromicină

Alte medicamente folosite:

Sulfamide (în profilaxie Sulfadoxină)

Chimioterapice

Ca măsuri de profilaxie se recomandă respectarea regulilor standard de igienă, asigurarea cu apă

potabilă , eventual acțiuni de vaccinare pe cale orală.