Limbi și simboluri

Limbile oficiale folosite în cadrul Societății Națiunilor erau franceza, engleza[37] și spaniola (din

1920). Societatea avea în vedere adoptarea limbii esperanto ca limbă de lucru și încuraja
folosirea acesteia, însă niciuna din opțiuni nu a fost adoptată.[38] În 1921, Lord Robert Cecil a
propus introducerea limbii esperanto în școlile statelor membre și s-a cerut elaborarea unui
studiu pe acest fapt.[39] Când raportul a fost prezentat, doi ani mai târziu, se recomanda predarea
limbii esperanto în școli, propunerea fiind acceptată de 11 delegații.[38] Opoziția cea mai
puternică a venit din partea delegatului francez Gabriel Hanotaux pentru a proteja limba
franceză, argumentând că este deja limba internațională.[40] Datorită acestei opoziții, propunerea
nu a fost adoptată.[41]
În 1939, a apărut o emblemă semioficială: două stele cu cinci colțuri în cadrul unui pentagon
albastru. Acestea simbolizau cele cinci continente și cele cinci rase globale. Deasupra și
dedesubtul emblemei se afla numele în engleză (League of Nations), respectiv în franceză
(Société des Nations).[42]

Principalele instituții

Palatul Națiunilor, Geneva, sediul central al Societății Națiunilor din 1929 pana la dizolvarea
acesteia.
Articole principale: Curtea Permanentă de Justiție Internațională și Lista liderilor Societății
Națiunilor.
Principalele instituții structurale ale Societății au fost: Adunarea; Consiliul și Secretariatul
Permanent (condus de Secretarul General și cu sediul la Geneva). Aceasta aveau două aripi
importante în: Curtea Permanentă de Justiție Internațională și Organizația Internațională a
Muncii. Pe lângă acestea, au existat mai multe agenții și comisii auxiliare.[43] Bugetul fiecărei
instituții era alocat de Adunare (Societatea era sprijinită financiar de statele membre).[44]
Relațiile dintre Adunare și Consiliu nu erau definite în mod explicit, iar, cu puține excepții,
competențele lor erau în mare parte asemănătoare. Fiecare organ putea face față oricărei
probleme, în sfera de competență a Societății, care putea afecta pacea mondială. Probleme și
sarcini deosebite se puteau îndrepta la Consiliu sau la Adunare. Informațiile se puteau transmite
de la un organ la altul.[45]
Unanimitatea a fost necesară pentru adoptarea deciziilor atât a Adunării, cât și a Consiliului, cu
excepția problemelor de procedură și a altor cazuri specifice, precum admiterea noilor membri.
Acest regulament general în cea ce privește unanimitatea a fost recunoașterea suveranității
naționale. Societatea căuta soluții de acord comun și nu prin dictate. Totuși, în cazurile
disputelor, acordul părților nu necesita unanimitate.[46]
Secretariatul
Secretariatul permanent, înființat la sediul Societății la Geneva, cuprindea o colectivitate de
experți în diferite sfere sub conducerea Secretarului General.[47] Principalele sectoare ale
Secretariatului erau: politic, financiar și economic; sectorul de tranzit; sectorul minorităților și
administrației (Saar și Danzig); sectorul de mandate; sectorul pentru dezarmare; sectorul
sănătății; sectorul social (traficul de femei și copii); sectorul Biroul Internațional și Cooperarea
Intelectuală; sectorul legal și sectorul de informații. Fiecare sector era responsabil pentru întreaga
activitate oficială a secretariatului legată de domeniul aparte și se ocupa cu organizarea tuturor
întrunirilor și conferințelor, funcționând ca serviciul civil al Societății. În 1931, numărul
personalului era de 707.[48]