CONTRACTE SPECIFICE TURISMULUI

Secțiunea I - Contractul de comercializare a pachetelor de servicii turistice

I.Noțiune, natură juridică și particularități

1. Noțiune

Vânzarea serviciilor turistice este una din cele mai vechi și încă cea mai răspândită formă de
activitate a agenților și agențiilor de turism.
Dacă inițial agenții de turism/agențiile de voiaj nu au fost altceva decât ceea ce le spune
numele, respectiv agenți (mandatari) care acționau în numele turistului contractând pentru el
servicii turistice cu prestatorii acestora, ulterior, după un anumit moment de dezvoltare a
industriei turistice, agențiile de turism s-au transformat în creatori de produse turistice. Practic
contractau diferite servicii turistice cu prestatorii lor fără ca în prealabil să aibă o comandă/cerere
din partea unui turist, apoi grupau două sau mai multe astfel de servicii turistice pe care le
ofereau turiștilor la un preț global (forfetar).
Această grupare de două sau mai multe servicii turistice (cel mai clar exemplu este
îmbinarea unor servicii de transport și de cazare) a intrat în limbajul turistic sub denumirea de
„pachet de servicii turistice”. Denumirea a fost apoi consacrată de dreptul Uniunii Europene, mai
precis de Directiva 90/314/CEE privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite1.
Acestă directivă a apărut în contextul în care legislațiile interne ale statelor membre privind
pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite, prezentau multe neconcordanțe, iar
practicile naționale în acest domeniu difereau considerabil, astfel că s-a constatat la acel moment
că această situație împiedică libera prestare a serviciilor turistice și denaturează concurența între
operatorii din diverse state membre. Pe de altă parte, încă de atunci (1990) sistemul de pachete
turistice reprezenta o parte fundamentală a turismului, astfel că era firească dorința Comunităților
Europene de a stimula dezvoltarea și productivitatea acestui sector, iar concretizarea acestei
1
Directiva Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite
nr.90/314/CEE a fost publicată în Jurnalul Oficial nr. L 158/59 din 23.06.1990.
dorințe s-a făcut prin adoptarea unor norme comune, adoptate în vederea creării unei dimensiuni
comunitare a acestui segment al industriei turistice. S-a estimat că o astfel de reglementare nu
numai că ar aduce avantaje cetățenilor Comunității care ar cumpăra pachete organizate pe baza
acestor norme, dar ar atrage și turiști din afara Comunității, interesați de avantajele standardelor
garantate de aceste pachete.2
Recent, reglementarea europeană a fost revizuită, iar o nouă directivă a luat locul vechii
directive din 1990. Directiva (UE) 2015/2302 privind pachetele de servicii de călătorie și
serviciile de călătorie asociate3 a fost adoptată la Strasbourg, 25 noiembrie 2015, având stabilit ca
termen de transpunere în legislațiile statelor membre data de 1 ianuarie 2018. Deasemenea,
directiva 90/314/CEE este abrogată începând cu 1 iulie 2018, iar actele cu putere de lege și actele
administrative necesare pentru conformarea cu noua directivă, trebuia să fie adoptate de statele
membre și să fie aplicate începând cu aceeași dată de 1 iulie 2018.
Această nouă directivă a fost rezultatul unui lung proces de analiză, în care s-a constatat că
piața de servicii turistice a suferit transformări majore de la adoptarea Directivei 90/314/CEE. Pe
lângă lanțurile de distribuție tradiționale, internetul a devenit un mediu din ce în ce mai important
prin intermediul căruia sunt oferite sau vândute servicii de călătorie. În prezent, serviciile de
călătorie sunt combinate nu numai sub forma pachetelor prestabilite tradiționale, ci și, adesea,
într-un mod personalizat. Multe dintre respectivele combinații de servicii de călătorie se încadrau
într-o „zonă juridică neclară” sau nu făceau obiectul Directivei 90/314/CEE.
Directiva 90/314/CE devenise așadar un act normativ european în bună măsură depășit de
realitățile lumii actuale, mai ales de cele din domeniul turismului. La apariția ei, în 1990,
structura pieței serviciilor de călătorie era mult mai simplă decât devenise un deceniu și jumătate
mai târziu, iar internetul nici măcar nu exista. Dealtfel, chiar în raportul Comisei din 1999
privind punerea în aplicare a directivei4 se subliniază câteva dintre neajunsurile acesteia:
prevederi minimale de armonizare prevăzute de aceasta, marjă largă de apreciere acordată
statelor membre, înclusiv în ceea ce privește partea responsabilă contractual, precum și
ambiguități în textul acesteia.
Noua directivă și-a propus să adapteze domeniul de aplicare al protecției ținând cont de
aceste evoluții, să sporească transparența și să îmbunătățească nivelul de securitate juridică în
beneficiul călătorilor și al comercianților.
În dreptul național român, Directiva (UE) 2015/2302 a fost transpusă prin Ordonanța
Guvernului nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate,
precum și pentru modificarea unor acte normative.5
2
A se vedea preambulul Directivei 90/314/CEE.
3
Directiva (UE) 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind pachetele
de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a
Directivei 2011/83/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului și de abrogare a Directivei 90/314/CEE a
Consiliului, publicată în Jurnalui Oficial al UE nr. L 326 din 11.12.2015.
4
Report on the implementation of Directive 90/314/EEC on package travel and holiday tours in the domestic
legislation of EC Member States - SEC(1999) 1800 final.
5
Ordonanța Guvernului nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate,
precum și pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 728 din 23 august 2018.
 Vom analiza așadar în prezenta secțiune contractul care se încheie între agenția de turism și
turist, și care are ca obiect comercializarea unui pachet de servicii turistice creat pentru sau
cumpărat de cel din urmă.
Prin urmare, putem înțelege contractul de comercializare (vânzare) a pachetelor de
servicii turistice ca fiind acel contract prin care o persoană (vânzătorul) se obligă să furnizeze
un pachet de servicii turistice altei persoane (cumpărătorul), care, la rândul său, se obligă să
plătească un preț.
Pachetele de servicii turistice sunt definite de O.G. nr.2/2018 ca fiind6 „combinația a cel
puțin două tipuri diferite de servicii de călătorie destinate aceleiași călătorii sau vacanțe, dacă
este îndeplinită una dintre următoarele condiții:
a) serviciile respective sunt combinate de un singur comerciant, inclusiv la cererea
călătorului sau în conformitate cu selecția acestuia, înainte de a se încheia un contract unic cu
privire la toate serviciile;
b) în cazul în care se încheie contracte separate cu furnizori individuali de servicii de
călătorie, serviciile respective îndeplinesc una dintre următoarele condiții:
(i) sunt achiziționate de la un singur punct de vânzare și au fost selectate înainte de
acceptarea efectuării plății de către călător;
(ii) sunt oferite, vândute sau facturate la un preț forfetar sau total;
(iii) sunt promovate sau vândute sub denumirea de „pachet” sau sub o denumire similară;
(iv) sunt combinate după încheierea unui contract prin care un comerciant acordă călătorului
dreptul să aleagă dintr-o selecție de diferite tipuri de servicii de călătorie;
(v) sunt achiziționate de la comercianți diferiți prin procese de rezervare online asociate în
care numele călătorului, detaliile de plată și adresa de e-mail se transmit de la comerciantul cu
care se încheie primul contract către un alt comerciant sau alți comercianți, iar contractul se
încheie cu acest din urmă comerciant sau cu acești comercianți în cel târziu 24 de ore după

6
În mod similar și Directiva (UE) 2015/2302 definește pachetul ca fiind „o combinație a cel puțin două tipuri
diferite de servicii de călătorie destinate aceleiași călătorii sau vacanțe, cu condiția ca:
(a) serviciile respective să fie combinate de un singur comerciant, inclusiv la cererea călătorului sau în
conformitate cu selecția acestuia, înainte de a se încheia un contract unic cu privire la toate serviciile; sau
(b) indiferent dacă se încheie contracte separate cu furnizori individuali de servicii de călătorie, serviciile
respective să fie:
(i) achiziționate de la un singur punct de vânzare și serviciile respective să fi fost selectate înainte de acceptarea
efectuării plății de către călător;
(ii) oferite, vândute sau facturate la un preț forfetar sau total;
(iii) promovate sau vândute sub denumirea de „pachet” sau sub o denumire similară;
(iv) combinate după încheierea unui contract prin care un comerciant acordă călătorului dreptul să aleagă dintr-
o selecție de diferite tipuri de servicii de călătorie; sau
(v) achiziționate de la comercianți diferiți prin procese de rezervare online asociate în care numele călătorului,
detaliile de plată și adresa de e-mail se transmit de la comerciantul cu care se încheie primul contract către un alt
comerciant sau alți comercianți, iar contractul se încheie cu acest din urmă comerciant sau cu acești comercianți în
cel târziu 24 de ore după confirmarea rezervării primului serviciu de călătorie.”
confirmarea rezervării primului serviciu de călătorie”.
Noțiunea de „serviciu de călătorie” este definită de art. 3 alin.1 pct.1 din Directiva
2015/2302 ca reprezentând:
(a) transportul de pasageri;
(b) cazarea care nu face parte intrinsecă din transportul de pasageri și care este realizată în alt
scop decât cel rezidențial;
(c) închirierea de autoturisme, de alte autovehicule sau de motociclete care necesită un
permis de conducere de categoria A;
(d) orice alt serviciu turistic care nu este parte intrinsecă a unui serviciu de călătorie în
înțelesul celor de mai sus.7
Serviciile de călătorie asociate se constituie din „cel puțin două tipuri diferite de servicii de
călătorie achiziționate în scopul aceleiași călătorii sau vacanțe, care nu constituie un pachet și
care duc la încheierea unor contracte separate cu furnizorii individuali de servicii de călătorie,
dacă un comerciant facilitează una dintre următoarele variante:
a) selectarea separată și plata separată de către călători a fiecărui serviciu de călătorie cu
ocazia unei singure vizite sau a unui singur contact cu punctul său de vânzare;
b) achiziționarea, într-un mod personalizat, a cel puțin unui serviciu de călătorie suplimentar
de la un alt comerciant, în cazul în care se încheie un contract cu acest alt comerciant cel târziu în
24 de ore de la confirmarea rezervării primului serviciu de călătorie”8.
Așadar, prezenta secțiune are în vedere exclusiv contractul de comercializare a pachetelor de
servicii turistice în înțelesul expus mai sus, statuat de Directiva 2015/2302 și O.G. nr.2/2018,
căci numai acesta face obiectul acestei reglementări speciale. Alte pachete de servicii turistice,
care nu îndeplinesc condițiile precizate mai sus, vor avea același regim juridic ca și serviciile
turistice ce fac în mod individual obiectul contractelor încheiate între agențiile de turism și turiști
și nu se supun cerințelor și rigorilor speciale din O.G. nr.2/2018, ci vor rămâne guvernate de
legea generală, de prevederile Codului civil referitoare la contracte și la prestarea de servicii,
eventual și de prevederile altor legi speciale.
Chiar Directiva 2015/2302 prevede în mod explicit 9 că nu este considerat pachet de
servicii de călătorie acel pachet compus din numai unul din serviciile menționate la lit.a)-c) de
mai sus și unul sau mai multe servicii menționate la lit.d) dacă este îndeplinită oricare din
următoarele condiții:
- serviciile menționate la lit.d) nu reprezintă o proporție semnificativă a valorii

7
O definiție similară se regăsește și în O.G. nr.2/2018, care precizează, în ceea ce privește închirierile, că
acestea au în vedere „închirierea de autoturisme, de alte autovehicule în înțelesul secțiunii 2 cap. I pct. 3 lit. a) din
Reglementările privind omologarea de tip și eliberarea cărții de identitate a vehiculelor rutiere, precum și
omologarea de tip a produselor utilizate la acestea - RNTR 2, aprobate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice,
transporturilor și locuinței nr. 211/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau de motociclete în
conformitate cu art. 6 pct. 22 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile
publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru care este necesar un permis de conducere;”.
8
A se vedea art.3 pct.16 din O.G. nr.2/2018.
9
A se vedea art. 3 pct.2 alin. ultim din Directiva UE 2015/2302.
combinației10 și nu sunt prezentate ca fiind și nu reprezintă în alt fel o caracteristică esențială a
combinației;
- sunt selectate și achiziționate doar după începerea executării unui serviciu de călătorie
menționat la litera a), b) sau c).

2. Natura juridică

Asupra naturii juridice a contractului ce are ca obiect pachetele de servicii turistice a existat
o amplă dezbatere în literatura juridică occidentală, mai ales în cea franceză.
Problema a apărut odată cu Directiva 90/314/CEE, care a introdus în dreptul comunitar
expresia „vânzare a pachetelor de servicii turistice”, luând astfel naștere un nou tip de contract
special.
La prima vedere, expresia este derutantă întrucât, ca regulă de drept, un serviciu nu se poate
decât presta, nu și vinde.
Au fost autori care au respins fățiș folosirea expresiei „vânzare de servicii turistice” sau
„vânzare de călătorii”, arătând că acestea constituie un abuz de limbaj deoarece contractul nu are
ca obiect un bun, ci un serviciu, iar serviciul nu poate face obiectul unei vânzări. 11 S-a propus
astfel ca la nivel doctrinar să se repare „eroarea” legiuitorului de denumire a acestui contract și să
folosească exprimări care să reflecte natura reală a contractului, de intermediere în prestarea de
servicii, respectiv contract de mandat12 sau de antrepriză13.
Alți autori au susținut că legiuitorul european a făcut o „alegere”, iar nu o greșeală,
denumind operațiunea juridică drept una de „vânzare” și dând naștere unui raport juridic inspirat
din vânzarea de bunuri de larg consum.14
În ciuda faptului că doctrina franceză a îmbrățișat în mod dominant prima opinie 15,
Curtea de Casație a Franței a pronunțat multe hotărâri în care a denumit acest contract ca fiind
unul de „vânzare” a serviciilor turistice sau pachetelor de servicii turistice.16
10
Se consideră că serviciile turistice prevăzute la lit. d) formează o parte semnificativă a valorii pachetului sau a
serviciului de călătorie asociat dacă reprezintă cel puțin 25% din valoarea combinației. A se vedea pct.18 din
expunerea de motive a Directivei UE 2015/2302 și art.4 alin.3 din O.G. nr. 2/2018..
11
A se vedea René Savatier, La vente de service, Ed. Dalloz, Paris, 1971, pag. 223, citat de Christophe
Lachièze, Droit du tourisme, Ed. LexisNexis, Paris, 2014, pag.79.
12
Potrivit art. 2.009 Cod civil român, mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să
încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant.
13
Art. 1.851 din Codul civil român definește contractul de antrepriză ca fiind acea convenție prin care
antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un
anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț.
14
A se vedea Christophe Lachièze, Les agents de voyages, Ed. LexisNexis, Paris, 2007.
15
Pentru o analiză amplă și explicații a se vedea și Pierre Py, Droit du tourisme, ediția a V-a, Ed. Dalloz, Paris,
2002, pag. 293.
16
Spre exemplu, Curtea de Casație a Franței, secția comercială, prin decizia din 17.12.2013 pronunțată în
dosarul nr.12-25.365 a stabilit că „forma scrisă nu este o condiție de validitate a contractului de vânzare a
pachetelor turistice”. A se vedea Christophe Lachièze, Droit du tourisme, Ed. LexisNexis, Paris, 2014, pag.79, nota
de subsol.
 Așadar, trebuie admis că, din perspectiva legiuitorului european, pachetele de servicii
turistice sunt asimilate bunurilor, iar această ficțiune juridică este în măsură să justifice
încadrarea contractului privitor la pachetele de servicii turistrice în categoria vânzărilor.
Pentru această soluție se oferă și explicații mai mult decât rezonabile: pachetele de servicii
turistice sunt organizate în avans și propuse ulterior clienților, ca veritabile „produse”.
În plus, acest „produs” are caracteristicile unui bun consumptibil, care, în concesecință,
poate face obiectul vânzării, având o existență autonomă inițial, dar epuizându-se prin însăși
realizarea călătoriei turistice.17
Deasemenea poziția pe care se află turistul, care nu are decât de ales între mai multe pachete
de servicii turistice care i se oferă, este mult mai apropiată de cea a unui cumpărător decât de cea
a unui beneficiar de lucrări, care transmite antreprenorului o comandă exactă prin care îi cere
executarea unei anume lucrări.
În fine, diversele servicii care intră în componența unui pachet turistic (transport, cazare,
alimentație) își pierd autonomia și se încorporează în noul produs care se formează și care se
supune regulilor care reglementează vânzarea pachetelor de servicii turistice, similare celor care
privesc vânzarea bunurilor de consum.

3. Particularități

Codul civil român prevede în Cartea V, Titlul II, Capitolul I regulile generale aplicabile
contractelor, arătând la art. 1167 că acestea se supun regulilor generale din acest capitol, iar
regulile particulare privitoare la anumite contracte sunt prevăzute în codul civil sau în legi
speciale.
Prin urmare, în România, vom aplica și contractului de vânzare a pachetelor turistice regulile
generale stabilite de Codul civil român referitoare la condițiile esențiale pentru validitatea
contractului.18 Dealtfel, chiar în noua directivă europeană se menționează explicit 19 că ea nu
afectează dreptul intern general al contractelor precum normele privind valabilitatea, formarea
sau efectele unui contract, în măsura în care aspectele dreptului general al contractelor nu sunt
reglementate de directiva în cauză.
Evident că regimul juridic aplicabil vânzării de pachete de servicii turistice (astfel cum este
17
În acest sens, Élise Poillot, Droit européen de la consommation et uniformisation du droit des contrats, Ed.
L.G.D.J, Paris, 2006, pag. 374.
18
Potrivit art. 1.179 Cod civil, „Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimțământul părților;
3. un obiect determinat și licit;
4. o cauză licită și morală.
În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancțiunea
prevăzută de dispozițiile legale aplicabile.”
19
A se vedea art. 2 alin.3 din Directiva UE 2015/2302.
el reglementat de directiva europeană și de actul normativ de transpunere a ei în dreptul intern)
conține și derogări de la dreptul comun în materia contractelor.
Avem în vedere, mai întâi, libertatea pe care o are vânzătorul de pachete turistice de a
modifica unilateral contractul, care este o veritabilă excepție de la principiul forței obligatorii a
contractului.20
Apoi, o altă derogare cel puțin la fel de importantă, constă în răspunderea „de plin drept” pe
care o are vânzătorul pachetului turistic (fie ca vânzarea se realizează direct de turoperator, fie că
se realizează prin agenții detailiste 21), care se angajează personal față de cumpărător să execute
întocmai toate obligațiile născute din contractul de vânzare a pachetelor de servicii turistice. Nu
are nicio importanță dacă vânzătorul prestează el însuși toate sau o parte din serviciile turistice
incluse în pachet ori dacă obligațiile contractuale asumate sunt îndeplinite de un terț.
Deasemenea este irelevantă și încadrarea acestor obligații contractuale ca fiind, după regulile
dreptului comun, obligații de rezultat sau de mijloace.
Doctrina juridică franceză a arătat că răspunderea vânzătorului pachetului de servicii este
obiectivă și autonomă în raport de cea a prestatorului serviciilor turistice respective. Astfel,
atunci când turistul se cazează la un hotel în baza unui contract de vânzare de pachete turistice,
operatorul de turism are o obligație de rezultat în privința securității turistului, chiar dacă hotelul
nu este ținut decât de o obligație de mijloace.22

20
Acest principiu se întemeiază pe prevederile art. 1.270 Cod civil, care are ca denumire marginală „Forța
obligatorie” și următorul conținut:
„ Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.
Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege.”
21
În capitolul IV secțiunea III am analizat statutul agențiilor de turism detailiste, care, în realitate, nu sunt
altceva decât mandatari profesioniști, respectiv agenți de vânzări ai operatorului de turism (touroperatorului sau
agenției organizatoare, cum mai este denumit în noua directivă).
22
A se vedea Christophe Lachièze, Droit du tourisme, Ed. LexisNexis, Paris, 2014, pag.81.

II.Obiectul contractului de vânzare a pachetelor de servicii turistice

1. Pachetele de servicii turistice

În dreptul român, transpunerea primei directive europene (90/314/CE) privitoare la

comercializarea de pachete de servicii turistice s-a făcut prin Ordonanța Guvernului nr.
107/1999, care se aplica pachetelor de servicii turistice vândute sau oferite spre vânzare pe
teritoriul României, indiferent de locul de realizare al acestora. După apariția noii directive
2015/2302, O.G. nr. 107/1999 a fost inițial modificată și a constituit în continuare actul normativ
național de transpunere a directivei privitoare la comercializarea pachetelor de servicii turistice.
 Recent, a fost adoptată Ordonanța Guvernului nr. 2/2018, care constituie o transpunere
integrală a directivei, fiind abrogată vechea reglementare națională, respectiv O.G. nr. 107/1999.
Art.3 din Directiva 2015/2302 definește noțiunea de „pachet de servicii turistice” în forma
expusă mai sus, după ce articolul 2 al său prevede explicit că ea nu se aplică:
a) pachetelor și serviciilor de călătorie asociate care durează mai puțin de 24 de ore, cu
excepția situației în care acestea includ cazare peste noapte;
(a) pachetelor oferite și serviciilor de călătorie asociate facilitate ocazional și pe o bază
nonprofit și numai unui grup restrâns de călători;
(b) pachetelor și serviciilor de călătorie asociate achiziționate în temeiul unui acord general
pentru organizarea unei călătorii de afaceri, încheiat între un comerciant și o altă persoană fizică
sau juridică acționând din motive legate de activitatea sa comercială, afacerea, meseria sau
profesia sa.
Din definițiile de mai sus extragem criteriile în funcție de care se determină încadrarea
unui pachet de servicii turistice în obiectul acestei reglementări a Uniunii Europene și respectiv
în obiectul de reglementare al O.G. nr.2/2018:
1) Pachetul trebuie să conțină o combinație a cel puțin două tipuri de servicii turistice din
cele patru posibile (transport de pasageri, cazare, închirieri auto-moto și alte servicii turistice);
2) Cele două sau mai multe tipuri de servicii să fie destinate aceleeași călătorii sau vacanțe;
3) Atunci când contractul se încheie cu un singur comerciant, serviciile turistice trebuie să fi
fost combinate de acel comerciant înainte de a se încheia un contract unic cu privire la toate
acestea;
4) Când se încheie contracte separate cu furnizori individuali de servicii de călătorie,
serviciile trebuie să îndeplinească cel puțin una din condițiile prevăzute de art.3 pct.2 lit.b) din
Directiva UE 2015/2302.
5) Această combinație trebuie să fie vândută sau oferită spre vânzare la un preț global;
6) Serviciile turistice trebuie să depășescă durata a 24 de ore sau să includă o noapte de
cazare;
7) Serviciile încluse în pachet sau cele asociate să nu fie facilitate ocazional și pe o bază
nonprofit și numai unui grup restrâns de călători;
8) Serviciile încluse în pachet sau cele asociate să nu fie achiziționate în temeiul unui acord
general pentru organizarea unei călătorii de afaceri.
Dacă una sau mai multe din aceste condiții nu este indeplinită, acel pachet turistic nu se
supune prevederilor O.G. nr.2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de
călătorie asociate.
 Literatura juridică din statele Europei occidentale, unde dreptul turismului era format ca
ramură distinctă de drept mai înainte chiar și de apariția Directivei 90/314/CE a analizat la
momentul respectiv actul normativ comunitar și a constatat o serie de ambiguități înclusiv în
privința determinării ariei lui de aplicare. Noua Directivă 2015/2302 a clarificat multe din
ambiguitățile reglementării anterioare, însă unele comentarii pe marginea unora dintre condițiile
mai sus enumerate merită a fi reținute:

a. Pachetul trebuie să conțină o combinație a cel puțin două din cele patru categorii de
servicii turistice mai sus arătate.
Cu privire la această condiție nu au existat neclarități, serviciile turistice care trebuie să se
regăsească în pachet fiind clar arătate în actul normativ. Subliniem doar că nu este suficient să
existe două servicii turistice de același tip (din aceeași categorie), cum ar fi, spre exemplu,
transport aerian și transport terestru de pasageri, ci trebuie ca serviciile de turism combinate să
aparțină unor categorii diferite de servicii.

b. Combinarea serviciilor să fie destinată aceleași călătorii sau vacanțe.

Nu constituie așadar un pachet de servicii în înțelesul O.G. nr.2/2018 o combinație de
servicii ce urmează a fi prestate în perioade diferite de timp, sau în locuri care nu pot fi asociate
astfel încât să poată constitui o călătorie sau vacanță unică.
De asemenea, este exclusă și situația în care serviciile contractate sunt în aceeași perioadă de
timp și se referă la aceeași destinație turistică, dar au beneficiari diferiți.

c. Serviciile turistice trebuie să fi fost combinate de un singur comerciant înainte de a se

încheia un contract unic cu privire la toate acestea.
Combinarea serviciilor se poate face atât din inițiativa comerciantului, cât și la cererea
călătorului sau în conformitate cu o selecție făcută de acesta dintr-o multitudine de oferte.
Această clarificare adusă de noua reglementare este binevenită deoarece marii touroperatori
internaționali își formulează oferta comercială astfel încât să lase turiștilor cât mai multe opțiuni
de personalizare a vacanței pe care și-o doresc. Se evită astfel realizarea acelei „combinații” de
servicii turistice anterior publicării catalogului sau broșurii turistice și se preferă prezentarea
ofertei pe categorii de servicii turistice, lăsând turiștilor o marjă cât mai largă de a realiza ei înșiși
această combinație. Se oferă, spre exemplu, mai multe modalități de transport (aerian, rutier,
individual) către destinația turistică, precum și mai multe posibilități de cazare în acea destinație,
„combinația” nefiind încă realizată, ci lăsată pe seama turistului, pentru o cât mai mare
conformare a conținutului pachetului turistic cu dorințele turistului.
Legiuitorul britanic, spre exemplu, a prevăzut chiar și în legea de transpunere a vechii
directive că împrejurarea realizării combinației între două sau mai multe servicii turistice chiar
de către turist nu va duce la altă calificare decât cea de „combinație prestabilită”.
Totodată, este important ca acest proces de alegere și combinare a mai multor servicii
turistice să fie prealabil încheierii unui singur contract de comercializare, care să le includă pe
toate cele care compun pachetul astfel format.
Luarea ca reper pentru definirea noțiunii de „combinație de servicii turistice” a momentului
încheierii contractului de vânzare a pachetului turistic pare soluția optimă, deși și această ridică
unele semne de întrebare.
Astfel, sunt și situații în care „combinația” de servicii turistice se face înainte de plecarea în
călătoria turistică, după încheierea contractului inițial, care se completează eventual cu un act
adițional. Se supun aceste situații legislației referitoare la comercializarea pachetelor de servicii
de călătorie? Sunt frecvente cazurile în care turistul contractează cu operatorul de turism un
singur serviciu turistic sau, chiar dacă sunt mai multe, ele nu satisfac cerințele Directivei pentru a
se considera ca sunt un „pachet turistic”, iar ulterior solicită și cumpărarea altui serviciu turistic,
care este de natură să constituie împreună cu primul/primele servicii turistice achiziționate un
pachet turistic în înțelesul directivei.
Exemplu clasic este acela în care turistul cumpără doar un bilet de avion, iar ulterior solicită
și cazare în localitatea de destinație.
Într-o astfel de situație ne aflăm în ipoteza vânzării unui pachet turistic sau în cea a vânzării a
două servicii turistice distincte ?
S-a răspuns la această întrebare arătându-se că astfel de situații, totuși rare, se încadrează în
ipoteza prestabilirii combinației de servicii turistice înainte de încheierea contractului întrucât
prin expresia „încheierea contractului” trebuie să se înțeleagă ultima formă a lui, așadar cea care
include și serviciile turistice solicitate de turist și adăugate ulterior în contract.
 În actuala reglementare și această neclaritate care a lăsat loc dezbaterilor doctrinare și
jurisprudențiale a fost rezolvată prin prevederile art. 4 alin.1 din O.G. nr. 2/2018, unde se arată că
o combinație de servicii de călătorie în care serviciile de transport/cazare/închirieri auto sunt
combinate cu unul sau mai multe servicii turistice care nu se încadrează în niciuna din cele trei
categorii nu constituie un pachet dacă aceste din urmă servicii sunt selectate și achiziționate doar
după începerea executării unuia din serviciile de călătorie menționate la art. 3 pct. 15 lit. a), b)
sau c), respectiv transport/cazare/închirieri auto.
Per a contrario, alte combinații de servicii turistice vor constitui un pachet, chiar dacă sunt
realizate după începerea executării unui serviciu turistic de transport, cazare sau închirieri auto.

d. Chiar și când se încheie contracte separate cu furnizori individuali de servicii de

călătorie, pentru ca aceste servicii să constituie un „pachet” este necesar să fie îndeplinite
următoarele condiții:

-serviciile să fi fost achiziționate de la un singur punct de vânzare și să fi fost selectate

înainte de acceptarea efectuării plății de către călător;
„Punct de vânzare” înseamnă orice spațiu mobil sau imobil în care se desfășoară o activitate
comercială cu amănuntul sau un site de vânzare cu amănuntul sau un alt instrument similar de
vânzare online, inclusiv atunci când site-urile de vânzare cu amănuntul sau instrumentele de
vânzare online sunt prezentate călătorilor sub forma unui instrument unic, inclusiv un serviciu
prin telefon.

- serviciile turistice să fie oferite, vândute sau facturate la un preț forfetar sau total;
Dacă prețul pachetului turistic nu este unul global (forfetar), nu are nicio importanță câte și
ce servicii turistice compun pachetul.
Prețul global sau forfetar nu trebuie înțeles ca o sumă aritmetică a serviciilor turistice
comandate de un turist. Această cerință a vânzării sau oferirii spre vânzare a serviciilor turistice
componente ”la un preț forfetar”, aplicabil întregului pachet, trebuie înțeleasă coroborat cu
cerința prestabilirii combinației de servicii turistice.
 Și în cazul în care doar unul din serviciile turistice ce intră în componența pachetului este
contracost, iar celălalt sau celelalte sunt gratuite, ne vom afla în ipoteza unui pachet turistic cu
preț forfetar.

e. Serviciile turistice trebuie să depășească durata a 24 de ore sau să includă cazare peste
noapte.
Cele două condiții au caracter alternativ, chiar dacă este greu de imaginat că sunt concepute
pachete turistice cu o durata a serviciilor mai mare de 24 de ore și care să nu includă și o cazare
peste noapte.
In cazul în care contractul de servicii turistice include, spre exemplu, asigurare de călătorie și
un zbor de 16 ore cu escală, întîrzierea aeronavei din cauza unei defecțiuni și depășirea în acest
fel a duratei minime de 24 de ore nu transforma pachetul de servicii turistice contractat într-unul
care să se supună prevederilor Directivei 2015/2302.
Deasemenea, împrejurarea că turistul își petrece noaptea la bordul aeronavei nu poate fi
considerată cazare peste noapte, spre a satisface această condiție impusă pachetelor de servicii
turistice. În schimb, dacă pachetul a inclus, pe lângă alt serviciu turistic, și transport cu o navă
maritimă, cu cazare asigurată la bordul acelei nave (cușetă sau spațiu special destinat pentru
dormit), pachetul se va supune reglementărilor directivei.

2. Rezervările făcute la comanda turistului

Am arătat în cele ce preced că, la nivel doctrinar, în țările occidentale se agrease chiar înainte
de apariția Directivei 2015/2302 că momentul în funcție de care se stabilește dacă o combinație
de servicii turistice este „prestabilită” sau nu îl reprezintă momentul încheierii contractului.
Sub imperiul vechii Directive 90/314/CE s-a pus problema de a ști dacă prevederile acesteia
sunt aplicabile și în situațiile în care turistul însuși participă la realizarea combinației de servicii
turistice, rezultând un pachet turistic à la carte.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a analizat situația într-o cauză în care o instanță
portugheză i-a adresat o serie de întrebări preliminare în legătură cu interpretarea acestei
Directive. În hotărârea pronunțată, Curtea a arătat că noțiunea de „pachet” folosită în art. 2 alin.1
din Directivă trebuie interpretată în sensul că include și vacanțele organizate de agenția de turism
la cererea turistului și în conformitate cu specificațiile arătate de consumator sau de de un grup
de consumatori”.
Această hotărâre a CJUE este importantă și din altă perspectivă. După cum s-a arătat în
literatura juridică britanică, răspunderea operatorului de turism pentru pachetele de servicii
turistice este justificată prin aceea că el este realizatorul lor, el este cel care a analizat și stabilit
că toate serviciile turistice incluse în pachet vor fi prestate turistului conform celor agreate. Ori,
dacă turoperatorul nu mai este cel care asamblează piesele componente ale pachetului, ci chiar
turistul, cum se mai justifică păstrarea răspunderii turoperatorului pentru executarea intocmai a
contractului ?
Cert este că prin interpretarea dată de Curtea europeană, în înțelesul noțiunii de pachete
turistice au fost incluse și cele realizate prin contribuția turistului sau, uneori, exclusiv de către
acesta.
Turoperatorul este pus în situația de a încheia sau nu contractul pentru un pachet de servicii
astfel creat de către turist. Din momentul în care își exprimă acordul pentru vânzarea pachetului
în forma dorită de turist, devine deplin responsabil, ca și în situația în care combinarea serviciilor
turistice ar fi fost făcută de el însuși.
Vacanțele à la carte (dacă îndeplinesc și celelalte condiții) sunt așadar supuse aceluiași
regim ca și pachetele de servicii turistice.
În prezent, Directiva 2015/2302 precizează la art. 3 pct.2, definind noțiunea de „pachet” că
acesta înseamnă o combinație a cel puțin două tipuri diferite de servicii de călătorie care sunt
combinate de un comerciant, atât din proprie inițiativă cât și la cererea călătorului sau în
conformitate cu selecția acestuia.

B. Vacanțele cumpărate de un profesionist

În legătură cu vacanțele cumpărate de un profesionist se pune întrebarea dacă pot fi și ele

încadrate în categoria pachetelor de servicii turistice și dacă beneficiază de prevederile O.G.
nr.2/2018, bineînțeles atunci când întrunesc toate condițiile cerute de legislația aplicabilă.
 O.G. nr. 107/1999 după ce arăta la art.2 pct.2 că, în înțelesul acestui act normativ, contract de
comercializare a pachetului de servicii turistice înseamnă „acordul de voință dintre agenția de
turism și turist”, după numai cateva rânduri renunța la definirea noțiunii de „turist” și o introduce
pe cea de „consumator”, deși acesta nu părea a fi parte a contractului, oferind pentru înțelesul
acesteia o explicație cel puțin laconică: „orice persoană sau grup de persoane fizice constituite în
asociații care cumpără sau se angajează să cumpere pachetul de servicii turistice - contractant
principal - sau orice persoană în numele căreia contractantul principal se angajează să cumpere
pachetul de servicii turistice - alți beneficiari - sau orice persoană în favoarea căreia contractantul
principal ori alți beneficiari cedează pachetul de servicii turistice - cesionarul.”.
În versiunea în limba română a Directivei 90/314/CE se definea contractul de comercializare
a pachetelor de servicii turistice ca fiind „acordul dintre consumator și organizator și/sau
detailist…”.
Mai mult decât atât, numai în expunerea de motive a Directivei 90/314/CE termenul de
„consumator” era folosit de 21 de ori, rezultând în mod neechivoc că această normă juridică se
înscria în seria măsurilor luate de Uniunea Europeană (Comunitatea Europeană la acel moment)
pentru protecția consumatorilor.
Ori, în Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii, noțiunea de „consumator” este definită ca fiind „orice persoană fizică ce, în cadrul
contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara
activității sale profesionale;”.
Prin urmare, s-a pus în mod firesc întrebarea dacă Directiva 90/314/CE este aplicabilă și
contractelor de vanzare a pachetelor de servicii turistice încheiate între un operator de turism în
calitate de vânzător și un cumpărător care nu poate fi considerat, în înțelesul dreptului UE, ca
fiind un consumator.
Răspunsul oferit de doctrina juridică franceză a fost că prevederile legale referitoare la
comercializarea pachetelor de servicii turistice se aplică si atunci cînd operatorul de turism
contractează cu un profesionist.
Însă această soluție juridică s-a întemeiat pe faptul că în Codul francez al turismului se
definea contractul de comercializare a pachetelor turistice ca fiind încheiat între operatorul de
turism și „cumpărător”, astfel că s-a admis că neexistînd o limitare la categoria „consumatorilor”,
legislația specifică este aplicabilă și contractelor încheiate de profesioniști, în calitate de
cumpărători ai pachetelor de servicii turistice.
Noua Directivă UE 2015/2302 a adus lămuriri și în acestă privință statuând la art. 2 alin.1
litc.c) că sunt excluse din sfera ei de aplicare doar pachetele și serviciile de călătorie asociate
achiziționate în temeiul unui acord general pentru organizarea unei călătorii de afaceri,
încheiat între un comerciant și „o altă persoană fizică sau juridică acționând din motive legate de
activitatea sa comercială, afacerea, meseria sau profesia sa”.
Dealtfel, pct.7 din expunerea sa de motive facilitează o mai bună înțelegere a sferei sale de
aplicare, precizând că „Majoritatea călătorilor care achiziționează pachete sau servicii de
călătorie asociate sunt consumatori în înțelesul dreptului Uniunii privind consumatorii. În același
timp, nu este întotdeauna ușor să se facă deosebirea între consumatori și reprezentanții
întreprinderilor mici sau profesioniștii care rezervă călătorii în legătură cu activitatea lor
comercială sau profesională, prin aceleași canale de rezervare ca și consumatorii. Astfel de
călători necesită adesea un nivel similar de protecție. Spre deosebire de aceștia, există societăți
sau organizații care fac rezervări de călătorie pe baza unui acord general, încheiat adesea pentru
numeroase servicii de călătorie pentru o perioadă specificată, de exemplu cu o agenție de voiaj.
Acest din urmă tip de servicii de călătorie nu necesită nivelul de protecție prevăzut pentru
consumatori. În consecință, prezenta directivă ar trebui să se aplice persoanelor care călătoresc
în scop profesional, inclusiv membrilor profesiilor liberale, sau lucrătorilor care desfășoară o
activitate independentă sau altor persoane fizice, atunci când acestea nu fac rezervări de
călătorie în baza unui acord general. Pentru a evita confuzia cu privire la definiția termenului
„consumator” utilizată în alte elemente ale legislației Uniunii, persoanele protejate în temeiul
prezentei directive ar trebui denumite „călători”.”
O.G. nr.2/2018, ținând cont de aceste recomandări, a utilizat în teminologia sa noțiunea de
„călător”, definit ca fiind „orice persoană care dorește să încheie un contract sau care are
dreptul să călătorească pe baza unui contract încheiat în condițiile prezentei ordonanțe;”.
III.Formarea contractului de vânzare a pachetelor de servicii turistice

Ordonanța Guvernului nr. 2/2018 este actul normativ care reglementează într-o manieră
specială, dedicată, formarea și, vom vedea în cele ce urmează, și executarea contractului de
comercializare a pachetelor de servicii turistice.
 În zona proximă a acestei reglementări vom găsi legislația privind protecția consumatorului
și, în cele din urmă, prevederile Codului civil aplicabile contractelor, în general.
La formarea contractului de vânzare a pachetelor de servicii turistice se parcurge o etapă
precontractuală (de informare), iar apoi etapa încheierii propriu zise a contractului. Le vom
analiza în această ordine.

1. Informarea prealabilă încheierii contractului

Stabilirea unei relații contractuale între operatorul de turism sau agenția de turism
organizatoare și turist debutează prin parcurgerea unei etape de informare. O serie de informații,
prevăzute în lege, sunt furnizate de operatorul de turism turistului, în mod obligatoriu. Nu există
niciun impediment ca, în afară de cele expres prevăzute de lege, părțile să își solicite sau să își
transmită și alte informații.
Cap.II din O.G. nr. 2/2018 reglementează această obligație de informare a turistului, care
există atât în etapa precontractuală, cât și în cea ulterioară încheierii contractului.
În etapa precontractuală, adică înainte ca un turist (călător) să își fi asumat un contract
privind un pachetul de servicii de călătorie sau a oricărei oferte corespunzătoare, agenția de
turism organizatoare are obligația de a furniza călătorului două categorii de informații:
 O serie de informații standard, care nu sunt particularizate pentru o anume ofertă
turistică sau pentru un anume pachet de servicii turistice și care se regăsesc în partea A sau B,
după caz, din anexa nr. 1 a O.G. nr.2/2018.
 O serie de informații referitoare la ofertă sau pachetul de servicii turistice.
Acestea se regăsesc în conținutul art. 5 din O.G. nr.2/2018. Nu toate informațiile acolo
menționate trebuie furnizate călătorului, ci numai cele aplicabile pachetului de servicii turistice
de care este interesat turistul sau care se propune acestuia de agenția organizatoare. Așadar,
această categorie de informații precontractuale care, după caz, ar trebui să fie furnizate
călătorului include:
a) principalele caracteristici ale serviciilor de călătorie:
(i) destinația (destinațiile) călătoriei, itinerariul și perioadele sejurului, cu datele
corespunzătoare și, în cazul în care cazarea este inclusă, numărul de nopți incluse;
(ii) mijloacele de transport, caracteristicile și categoriile acestora, locurile, datele și orele de
plecare și de întoarcere, duratele și locurile opririlor intermediare și ale legăturilor de transport.
În cazul în care nu este încă stabilită ora exactă, agenția de turism organizatoare și, după caz,
agenția de turism intermediară informează călătorul cu privire la ora aproximativă de plecare și
de întoarcere;
(iii) locația, principalele caracteristici și, după caz, categoria turistică a unităților de cazare
conform normelor din țara de destinație;
(iv) serviciile de masă oferite;
(v) vizitele, excursiile sau alte servicii incluse în prețul total convenit al pachetului;
(vi) dacă nu este clar din context, faptul că oricare dintre serviciile de călătorie vor fi
furnizate călătorului ca parte a unui grup și, în acest caz, în măsura posibilului, dimensiunea
aproximativă a grupului;
(vii) dacă posibilitatea călătorului de a beneficia de alte servicii turistice depinde de
comunicarea orală efectivă, limba în care vor fi furnizate serviciile respective;
(viii) situația în care călătoria sau vacanța este adaptată în general pentru persoanele cu
mobilitate redusă și, la cererea călătorului, informații precise privind gradul de adecvare a
călătoriei sau vacanței, luând în considerare nevoile călătorului;
b) denumirea comercială și sediul social ale agenției de turism organizatoare și, dacă este
cazul, ale agenției de turism intermediare, precum și numerele de telefon și, după caz, adresele
de e-mail ale acestora;
c) prețul total al pachetului, inclusiv taxele și, dacă este cazul, toate comisioanele, tarifele,
penalitățile de încetare și alte costuri suplimentare sau, atunci când aceste costuri nu pot fi
calculate în mod rezonabil anterior încheierii contractului, o indicație cu privire la tipul de
costuri suplimentare pe care călătorul ar putea să fie obligat să le suporte în continuare;
d) modalitățile de plată, inclusiv orice sumă sau procentaj din preț care urmează să fie
achitate sub formă de avans și calendarul pentru achitarea soldului sau garanțiile financiare care
urmează să fie achitate sau furnizate de călător;
 e) numărul minim de persoane necesar pentru ca serviciile din pachet să poată fi executate și
termenul înainte de începerea executării pachetului până la care este posibilă încetarea
contractului, dacă nu se întrunește acest număr;
f) informații generale despre cerințele legate de pașaport și vize, inclusiv termenele
aproximative de obținere a vizelor și informații referitoare la formalitățile legate de sănătate în
țara de destinație;
Sublinem aici diferența fundamentală dintre cele două categorii de informații care sunt
menționate împreună, la aceeași literă a articolului 5 din O.G. nr.2/2018, anume regimul vizelor
și formalitățile legate de sănătate.
Informațiile referitoare la formalitățile legate de sănătate au în vedere faptul că sunt state
care nu permit intrarea pe teritoriul lor decât dacă turistul face dovada efectuarii unor vaccinuri
sau care, alteori, supun turistul unor controale medicale la trecerea frontierei etc.
În privința cerințelor legate de pașaportul său și viza de acces pe teritoriul statutului în care
urmează să se desfășoare călătoria turistică, în turismul internațional sunt și operatori de turism
care nu doar că furnizează turistului aceste informații, dar îi oferă suplimentar și îndeplinirea
integrală sau parțială a formalităților necesare pentru obținerea vizei turistice. Sigur că operatorul
de turism poate acționa ca mandatar al turistului și îndeplini pentru acesta formalitățile
administrative necesare, însă nu trebuie confundată obligația de furnizare a informațiilor legate
de pașapoarte și viză cu obligația de a întreprinde demersurile pentru obținerea ei și, cu atât mai
puțin, a și obține această viză turistică. Aceasta din urmă nu urmă nu poate fi asumată de agenția
de turism, întrucât depinde de consulatul sau reprezentanța diplomatică a statului căruia i se
solicită, iar obligația de a face demersurile pentru obținerea ei există numai dacă și în măsura în
care parțile au agreat-o contractual. În lipsa unei alte mențiuni exprese în contract, turistul poate
dovedi prin orice mijloc de probă asumarea de către turoperator sau agenția de turism a obligației
de îndeplinire a procedurilor administrative necesare pentru obținerea vizei turistice.
Jurisprudența franceză consemnează și spețe în care a fost analizată această problematică.
Spre exemplu, Curtea de Apel din Paris a decis că există o prezumție că operatorul de turism și-a
asumat obligația mai sus amintită în ipoteza în care a primit de la turist pașaportul acestuia. Într-
un alt caz, Curtea de Apel din Orléans a decis că există o prezumție de asumare de către agenția
de turism a obligației de îndeplinire a formalităților administrative necesare obținerii vizei
turistice pentru turist, motivând că în prețul afișat se arăta că este „totul inclus”.
 Tot cu privire la documentele de călătorie și lipsa unei răspunderi a agenției de turism în
cazul unor neconformități ale acestora s-a pronunțat și Curtea Supremă Federală din Germania.
Reclamanta în cauza dedusă judecății a rezervat un pachet de vacanță în SUA, organizat de
agenția de turism pârâtă. Ea trebuia să călătorească în S.U.A. împreună cu soțul ei și cu fiica ei în
19 mai 2013. În ianuarie 2013 ea a solicitat noi pașapoarte pentru fiica ei și ea însăși, care i-au
fost eliberate și trimise prin poștă de autoritatea germană competentă. Cu toate acestea, deoarece
autoritatea emitentă a pașapoartelor nu primise nicio confirmare a livrării (primirii pașatoartelor
de către reclamantă și fiica sa), a presupus că pașapoartele s-au pierdut și, prin urmare, le-a
declarat nule și neavenite. Cu toate acestea, reclamanta nu a fost informată despre această
situație. Când reclamanta și familia ei s-au prezentat la îmbarcare, au fost refuzate din cauza
documentelor de călătorie nevalabile ale reclamantei și fiicei sale. Ulterior a solicitat restituirea
întregului preț plătit pentru vacanță de la agenția de turism organizatoare care însă nu i-a restituit
decât o parte din prețul pachetului turistic. În aceste condiții a inițiat un proces în instanța de
judecată împotriva agenției de turism. Cererea reclamantei de rambursare integrală a prețului a
fost respinsă în toate instanțele judecătorești. Curtea Supremă din Germania (BGH) a confirmat
soluția afirmând că evenimentul face parte din sfera de risc a reclamantei și nu poate fi
considerat "forță majoră". Este în exclusivitate responsabilitatea fiecărui călător să producă
documente de călătorie valabile.
g) informații privind posibilitatea călătorului de a înceta contractul oricând înainte de
începerea executării pachetului, cu plata unei penalități de încetare corespunzătoare sau, după
caz, a penalităților de încetare standardizate solicitate de agenția de turism organizatoare;
h) informații privind asigurarea facultativă sau obligatorie care să acopere costurile încetării
contractului de către călător sau costurile de asistență, inclusiv taxele de repatriere, în caz de
accident, de boală sau de deces.
Obligația de furnizare a acestor două categorii de informații precontractuale (cele standard și
cele adaptate pachetului de servicii turistice) incumbă agenției de turism organizatoare
(turoperatorului), dacă aceasta vinde sau oferă spre vânzare pachetul de servicii turistice în mod
direct călătorului sau agenției intermediare care vinde sau oferă spre vânzare pachetele turistice
în calitate de intermediar al turoperatorului.
Obligația de informare subzistă și în cazul contractelor privind pachetele de servicii de
călătorie încheiate prin telefon.
 Deasemenea, chiar și atunci când agenția de turism organizatoare sau agenția de turism
intermediară urmează să încheie contractul cu un călător ale cărui date le sunt transmise de un alt
comerciant, acestea trebuie să se asigure că, înainte de asumarea de către călător a contractului
sau a oricărei oferte corespunzătoare, acesta a primit informațiile menționate mai sus, dacă și în
măsura în care acestea sunt relevante pentru serviciile de călătorie ce fac obiectul contractului.
Pentru a-și putea îndeplini obligația de informare, agenția de turism trebuie să primească din
partea comerciantului informațiile necesare
Informațiile vor fi furnizate într-un mod clar, inteligibil și bine evidențiat, iar atunci când
aceste informații sunt furnizate în scris, ele trebuie să fie și lizibile. Subliniem aici că, față de
vechea reglementare, nu mai este așadar obligatoriu ca informațiile precontractuale să fie
furnizate în scris. Totuși, agenției de turism îi incumbă sarcina de a proba că și-a îndeplinit
obligațiile de informare. Prin urmare, din această perspectivă, în continuare rămâne utilă forma
scrisă a informării.
Pe lângă informațiile arătate în cuprinsul art. 5 din O.G. nr.2/2018, agenția de turism mai
trebuie să informeze turistul și, atunci când e cazul, în legătură cu identitatea transportatorului
aerian care va furniza acest serviciu, in cadrul pachetului turistic oferit spre vânzare. Această
obligație de informare a pasagerului în legătură cu identitatea transportatorului aerian nu este
prevăzută în Directiva nr. 2015/2302, ci alt act normativ al Uniunii europene.
Cu toate acestea, sunt și legislații naționale mai bine structurate și cu o nivel de coroborare a
reglementărilor mult mai ridicat, care au inclus acestă obligatie a informării turistului în legătură
cu identitatea companiei aeriene și în actul normativ care reglementează comercializarea
pachetelor de servicii turistrice.
Regulamentul (CE) nr. 2111/2005 prevede la art.11 obligativitatea ca, în momentul
rezervării, contractantul de transport aerian să informeze pasagerul cu privire la identitatea
transportatorului (transportatorilor) aerian (aerieni) efectiv(i), indiferent de modalitatea de
efectuare a rezervării.
Dacă la momentul rezervării încă nu se cunoaște identitatea transportatorului
(transportatorilor) aerian (aerieni) efectiv(i), contractantul de transport aerian ia măsuri pentru
informarea pasagerului cu privire la numele transportatorului (transportatorilor) aerian (aerieni)
care se preconizează că va opera zborul sau zborurile în cauză.
În cazul în care transportatorul (transportatorii) aerian (aerieni) efectiv(i) se modifică după
rezervare, contractantul de transport aerian, indiferent de motivul schimbării, ia imediat toate
măsurile necesare pentru a asigura informarea pasagerului cu privire la această modificare cât
mai curând posibil.
În toate cazurile, pasagerii sunt informați în momentul înregistrării sau la îmbarcare, în cazul
în care nu este necesară înregistrarea pentru un zbor de legătură.
Potrivit alin.4 al art.11 din acest regulament, operatorul turistic sau transportatorul aerian,
după caz, asigură informarea contractantului de transport aerian relevant cu privire la identitatea
transportatorului (transportatorilor) aerian (aerieni) efectiv(i) de îndată ce aceasta este cunoscută,
în special în cazul modificării acestei identități.
Un vânzător de bilete este exonerat de răspundere în cazul în care nu a fost informat cu
privire la identitatea transportatorului aerian efectiv.
Mai întâi sublinem că regulamentul, ca izvor de drept al Uniunii europene, are aplicare
directă în statele membre, apoi dorim să subliniem că cerința de informare se referă la
„transporatorul aerian efectiv”. Sublinierea este necesară deoarece transporatorul aerian
contractant poate fi diferit de cel care realizează efectiv zborul și transportă pasagerii la
destinație.
Situația, destul de des întâlnită în aviația civilă, se produce prin subcontractarea transportului
aerian și poartă denumirea de „codes share” (en.). Pe scurt, două sau mai multe companii aeriene
pot încheia un acord prin care se stabilește că una (unele) dintre ele va (vor) comercializa sub
indicativul său (lor) de zbor servicii de transport aerian care vor fi prestate de o altă companie
aeriană. Pentru astfel de zboruri făcute în „codes share” trebuie făcută acea distincție între
transportatorul contractual și transportatorul efectiv, care execută în realitate prestația.

2. Obligația turistului de a se informa

Deși nu este menționată în mod explicit în legislația aplicabilă vânzării de pachete turistice o
astfel de obligație, totuși în practica judiciară a unor state în care turismul este mult mai dezvoltat
și, implicit, litigiile în legătură cu acest domeniu sunt mai numeroase, s-a conturat conținutul
unei obligații de facto pe care o are turistul, de a se informa el însuși, de a solicita informații în
legătură cu unele aspecte care ies din marja normalului, a cotidianului.
Agentul de turism își îndeplinește obligația de informare a turistului luând în considerare
așteptările obișnuite, pe care le are un turist „mediu”. Atunci când turistul are așteptări care
exced normalului sau care are nevoi speciale ori care sunt neaștepate pentru pachetul turistic sau
serviciile turistice care îl compun, trebuie să îi aducă aceasta la cunoștiința agentului de turism
sau organizatorului respectivului pachet turistic. În caz contrar, răspunderea agentului de turism
pentru nesatisfacerea unor nevoi ale turistului pe durata sejurului sau a deplasării este exclusă.
Pe de altă parte, turistul care are astfel de nevoi speciale sau așteptări extravagante ori
neobișnuite trebuie să îl informeze pe touroperator sau agenția de turism intermediară pentru ca
aceștia să fie în măsură să îi confirme sau nu că serviciile turistice incluse în pachet îi satisfac sau
nu cerințele.
Spre exemplu, nevoile speciale pe care le au persoanele cu handicap, dimensiunile
neobișnuite ale bagajelor (cum sunt instrumentele muzicale mari) nu pot fi anticipate de agentul
de turism și revine turistului însuși obligația de a-l informa pe organizatorului pachetului turistic
în legătură cu astfel de situații. Acesta din urmă nu are o obligație de informare absolută, ci una
limitată la așteptările normale ale turiștilor.
Așadar, pentru nevoile sau așteptările turiștilor care depășesc limita normalului, le revine
acestora sarcina de a obține informațiile relevante, în legătură cu (in)aptitudinea pachetului
turistic de a le satisface aceste cerințe.
În aceeași categorie se înscriu și informațiile referitoare la regimul primirii de animale de
companie în mijloacele de transport și în spațiile de cazare. Agentul de turism nu are obligația să
furnizeze astfel de informații, ci revine turistului obligația de a le solicita atunci când sunt
importante pentru el.

3. Valoarea juridică a informațiilor precontractuale

Potrivit prevederilor Directivei (UE) 2015/2302, cea mai mare parte a informațiilor
precontractuale obligatorii sunt parte integrantă a contractului privind pachetul de servicii de
călătorie.
 Fac excepție de la acest regim juridic următoarele:
- denumirea comercială și sediul social ale agenției de turism organizatoare și, dacă este
cazul, ale agenției de turism intermediare, precum și numerele de telefon și, după caz, adresele
de e-mail ale acestora;
- informațiile generale despre cerințele legate de pașaport și vize, inclusiv termenele
aproximative de obținere a vizelor și informații referitoare la formalitățile legate de sănătate în
țara de destinație.
Toate celelalte informațiii (prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. a), c), d), e) și g) din O.G.
nr.2/2018) nu pot fi modificate decât prin acordul explicit al părților contractante.
Numai înainte de încheierea contractului privind pachetul de servicii de călătorie este
posibilă modificarea lor, iar într-o astfel de situație agenția de turism organizatoare și, după caz,
agenția de turism intermediară transmit călătorului toate modificările cu privire la informațiile
precontractuale într-un mod clar, inteligibil și bine evidențiat.

4. Sancțiunea nerespectării obligației de informare

În Ordonanța Guvernului nr. 2/2018 se prevede că omisiunea furnizării oricăreia din

informațiile precontractuale obligatorii prevăzute de art.5 constituie contravenție, dacă nu a fost
săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiune.
Sancțiunea aplicabilă este amenda de la 4000 la 20000 lei.
În plus, turistul căruia nu i-au fost furnizate toate informațiile impuse de lege și din cauza
acestei omisiuni nu a avut o imagine corectă asupra pachetului de servicii turistice achiziționat
are posibilitatea să ceară fie rezoluțiunea contractului, fie despăgubiri în temeiul răspunderii
civile contractuale.
O „sancțiune” specială este prevăzută de art. 6 alin.2 din O.G. nr. 2/2018, care prevede că în
situația în care agenția de turism organizatoare și, după caz, agenția de turism intermediară nu au
îndeplinit cerințele în materie de informare cu privire la comisioanele, tarifele, penalitățile de
încetare sau alte costuri suplimentare înainte de încheierea contractului privind pachetul de
servicii de călătorie, călătorul nu suportă respectivele comisioane, tarife, penalități de încetare
sau alte costuri.
 5. Condițiile încheierii contractului

a. Condiții de formă

Reglementarea europeană a contractului de comercializare a pachetelor de servicii turistice

nu impune o anumită formă a acestui contract.
Nici din definiția legală a acestui tip de contract, nici din reglementarea lui prin actul
normativ intern nu se deduce o anumită formă cerută ad validitatem.
Cu toate acestea, după cum vom vedea, se deduce mai ales din formulările articolelor din
O.G. nr.2/2018 că este avantajoasă încheierea contractului în formă scrisă.
Actul normativ european arată doar că acesta este „un contract referitor la un pachet în
ansamblul său sau, în cazul în care pachetul este executat în temeiul unor contracte separate,
toate contractele aplicabile serviciilor de călătorie cuprinse în pachet;”, fără nicio altă precizare.
În dreptul intern contractul privind pachetul de servicii de călătorie este definit în același
mod ca și în actul normativ european.
Concluzionând putem spune că toate textele de lege conduc spre concluzia că acest tip de
contract este un contract consensual, așadar care se încheie solo consensu.
Această concluzie se fundamentează pe prevederile art. 7 alin.1 din O.G. nr.2/2018, unde se
arată că „Limbajul folosit în contractele privind pachetele de servicii de călătorie este simplu și
inteligibil și, în cazul contractelor scrise, textul este lizibil.” Rezultă așadar că se pot încheia și
contracte nescrise, care trebuie să aibă un anumit limbaj inteligibil, iar cele care se încheie în
formă scrisă trebuie să fie și lizibile.
Mai departe, tot art. 7 alin.1 din același act normativ impune ca „La încheierea contractului
privind pachetul de servicii de călătorie sau ulterior, fără întârzieri nejustificate, agenția de
turism organizatoare sau agenția de turism intermediară pune la dispoziția călătorului un
exemplar sau o confirmare a contractului pe un suport durabil.„ Așadar, la momentul înheierii
contractului nu este neapărat necesar ca acesta să se regăsească pe un suport durabil, ci este
posibil ca această cerință să fie îndeplinită și ulterior, fără a fi afectată valabilitatea contractului.
În fine, mai precizează norma sus amintită și că are dreptul călătorul de a solicita o copie pe
suport hârtie în cazul în care contractul privind pachetul de servicii de călătorie a fost încheiat în
prezența fizică simultană a părților. Se deduce așadar că cerința legiuitorului este ca, atunci când
părțile sunt prezente, să se transcrie pe suport de hârtie conținutul acordului de voințe.
În mod similar, și în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale, se furnizează
călătorului un exemplar sau confirmarea contractului privind pachetul de servicii de călătorie pe
suport hârtie sau, în cazul în care călătorul este de acord, pe un alt suport durabil.

b. Condiții de fond

Contractul privind pachetul de servicii de călătorie trebuie să aibă un conținut minimal

obligatoriu, care se regăsește în art. 7 alin.3 din O.G. nr.2/2018.
Informațiile obligatorii care trebuie să se regăsească în contract pot fi grupate în următoarele
categorii:
1. Informațiile obligatorii oferite călătorului și în etapa precontractuală.
Aceste informații sunt prevăzute de art. 5 alin.1 din O.G. nr.2/2018 și le-am menționat și noi
în cele ce preced.
Subliniem aici cerința ca, atunci când turistul încheie contractul cu o agenție intermediară,
aceasta este obligată să menționeze în contract denumirea și sediul agenției de turism
organizatoare. Aceasta deoarece, după cum vom vedea, turistul intră într-un raport juridic nu cu
agenția intermediară, ci cu agenția organizatoare, iar aceasta din urmă are întreaga răspundere a
executării obligațiilor contractuale.
Pe de altă parte, prestatorii direcți de servicii turistice, spre exemplu hotelierii, care intră în
contact cu turiștii și le prestează nemijlocit serviciile turistice, au contractat cu turoperatorul și,
prin urmare, nu cunosc decât numele acestuia, nu și al agențiilor intermediare care vând pachete
de servicii turistice în numele lui. Iar în eventualitatea în care turistul întâmpină orice fel de
probleme în relația cu acesta, este firesc să știe cine este touroperatorul și să poată lua legătura
direct cu acesta.
2. Cerințele speciale ale călătorului pe care agenția de turism organizatoare le-a acceptat.
3. Informații cu privire la răspunderea agenției de turism organizatoare.
În contract trebuie să se prevadă că turoperatorul este răspunzător pentru executarea
corespunzătoare a tuturor serviciilor de călătorie incluse în contract și, deasemenea, că este
obligat să acorde asistență în cazul în care călătorul se află în dificultate.
4. Denumirea entității responsabile de protecția în caz de insolvență și datele de contact ale
acesteia, inclusiv sediul social, și, după caz, denumirea autorității competente desemnate de
statul membru în cauză în scopul respectiv și datele de contact ale acesteia.
Această cerință este prevăzută întocmai de art.7 alin.3 lit.d) din O.G.nr.2/2018. Ea reproduce
textul art. 7 alin.2 lit.c) din Directiva UE 2015/2302. Numai că, directiva europeană oferă cadrul
general de reglementare, iar statelor membre le revine sarcina de a îl concretiza, prin adaptarea
lui la specificul juridic național și la sistemul administrației publice din acel stat.
Prin urmare este de neînțeles menținerea în formularea Ordonanței Guvernului României a
aceleeași exprimări vagi și impersonale. Dacă pentru textul directivei este logică utilizarea
expresiei „denumirea autorității competente desemnate de statul membru în cauză”, pentru textul
unui act normativ elaborat și adoptat chiar de Guvernul României lipsa indicării exacte a
autorității în cauză și a datelor ei de contact sunt de neînțeles. Devine astfel necesar ca actele
subsecvente de aplicare a O.G.nr.2/2018 să conțină aceste informații.
Cât privește entitatea responsabilă cu protecția în caz de insolvență a agenției organizatoare,
aceasta poate fi, după caz, emitentul unei scrisori de garanție bancară, al unei polițe de asigurare,
un fond de garantare a pachetelor de călătorie sau alta entitatea care emite alte instrumente de
garantare. Denumirea și datele de contact ale unei astfel de entități aflate în relație contractuală
cu turoperatorul și asigură protecția turiștilor în caz de insolvență a acestuia trebuie menționate în
contract.
Codul turismului din Franța impune nu doar menționarea în contract a emitentului poliței de
asigurare în caz de insolvabilitate, ci și indicarea riscurilor asigurate, precum și cuantumul
maxim al despăgubirilor care vor fi plătite de asigurător în cazul producerii riscului asigurat,
incluzându-se și răspunderea civilă profesională a turoperatorului și a agenției de turism
intermediare.
 5. Datele de contact ale reprezentantului local al agenției de turism organizatoare, ale unui
punct de contact sau ale altui serviciu care permite călătorului să contacteze rapid agenția de
turism organizatoare.
Este necesar a se menționa numele, adresa, numărul de telefon, adresa de e-mail și, dacă este
cazul, numărul de fax și orice alte date care permit călătorului să comunice eficient cu
reprezentantului local al agenției de turism organizatoare, să solicite asistență atunci când se află
în dificultate sau să reclame orice neconformitate sesizată în timpul executării pachetului.
6. Informații privind obligația călătorului de a comunica orice neconformitate pe care o
constată pe parcursul executării pachetului.
Călătorul este obligat să informeze, fără întârzieri nejustificate, agenția de turism
organizatoare în legătură cu orice neconformitate pe care o constată pe parcursul executării
contractului.
7. Informații care permit inrtarea în contact cu minorul care călătorește neînsoțit.
Aceste date de contact trebuie să permită contactul direct cu minorul sau cu persoana
responsabilă de acesta în locul în care minorul este cazat.
8. Informații privind procedurile interne de soluționare a reclamațiilor disponibile și
informații privind mecanismele de soluționare alternativă a litigiilor.
Ordonanța Guvernului nr. 38/2015 reglementează soluționarea alternativă a litigiilor dintre
consumatori și comercianți, stabilind organizarea și funcționarea entităților SAL (Soluționare
Alternativă a Litigiilor), precum și procedura aplicabilă.
Deasemenea, Regulamentul (UE) nr. 524/2013 stabilește și el proceduri de soluționare
online a litigiilor în materie de consum.
Având în vedere aceste reglementări speciale, contractul ar trebui să prevadă și entitatea
SAL la care este afiliat comerciantul (turoperatorul) și privind platforma de soluționare online a
litigiilor în temeiul Regulamentului (UE) nr. 524/2013.
9. Informații privind dreptul călătorului la transferul contractului către un alt călător.
Turistul are dreptul să transfere contractul către o altă persoană, în anumite condiții
specificate de art.10 din O.G. nr.2/2018.
 c. Sancțiunea nerespectării condițiilor cerute la încheierea contractului

Legiuitorul român a prevăzut o sancțiune contravențională principală si mai multe

sancțiuni complementare.
Sancțiunea principală în cazul nerespectării cerințelor legale privitoare le conținutul minimal
al contractului este amenda de la 4000 la 20000 de lei, potrivit art. 27 alin.1 lit.a) din O.G.
nr.2/2018.
Deasemenea, alin.3 al aceluiași articol prevede că odată cu aplicarea sancțiunii
contravenționale principale agentul constatator poate aplica una sau mai multe dintre următoarele
sancțiuni contravenționale complementare:
a) respectarea imediată a clauzelor contractuale care au fost încălcate;
b) restituirea sumelor încasate fără temei legal, într-un termen de maximum 15 zile;
c) repararea deficiențelor constatate prin procesul-verbal, în termenul prevăzut în procesul-
verbal.
Prima dintre sancțiunile complementare menționate de O.G. nr.2/2018 are totuși o nuanță
redundantă deoarece, fiecare parte a unui contract, deci și turoperatorul, are obligația de a
respecta toate clauzele acelui contract și de a executa toate obligațiile asumate, fără ca acest lucru
să fie stabilit ca o „sancțiune complementară”. Dealtfel, dacă turoperatorul nu își îndeplinește
obligația încălcată nici după aplicarea sancțiunii complementare prevăzute la lit.a), rolul
oganului constatator încetează.
De aceea, sunt importante „sancțiunile” prevăzute de Codul civil pentru ipoteza neexecutării
întocmai a obligațiilor contractuale asumate.
Ar fi fost așadar benefic ca emitentul O.G. nr.2/2018 să se preocupe mai ales de
reglementarea consecințelor particulare ale nerespectării obligațiilor în cazul contractelor de
comercializare a pachetelor de servicii turistice și de stabilire a unor norme de reparare a
prejudiciului suferit de turist.
Trebuie totuși avut în vedere faptul că cerințele de formă și de fond ale contractului de
comercializare a pachetelor turistice nu vizează numai formarea valabilă a acordului de voință al
părților și conținutul obligațiilor asumate, ci sunt generate mai ales de necesitatea de a oferi
consumatorului cât mai multe informații, pentru ca acesta să fie în măsură să exprime un
consimțământ liber și neechivoc, neviciat prin dol.
În consecință, nefurnizarea prealabilă a tuturor informațiilor și neincluderea în contract a
tuturor mențiunilor obligatorii poate constitui, în anumite condiții, o viciere prin dol a
consimțământului turistului, care poate duce la anularea contractului.
În plus, în funcție de informațiile care lipsesc (din informarea precontractuală sau din
clauzele contracuale), pot interveni și sancțiuni punctuale de natură civilă.
Spre exemplu, neinformarea turistului asupra faptului că realizarea pachetului de servicii
turistice necesită un număr minim de persoane, duce fie la obligarea turoperatorului de a
organiza călătoria turistică indiferent de numărul de persoane, fie la plata de despăgubiri către
turist.
Lipsa uneia sau unora din informațiile (pre)contractuale și sancțiunea aplicabilă în astfel de
caz a fost analizată și în doctrina franceză, acolo unde dreptul turismului este individualizat ca
ramură distinctă de drept de mai multe decenii.
Într-o primă fază s-a considerat ca neincluderea în contractul de comercializare a pachetelor
turistice a tuturor informațiilor obligatorii se sancționează cu nulitatea absolută. S-a motivat
această soluție prin scopul reglementării europene, anume protecția consumatorilor. Ori, în
domeniul dreptului consumatorului, neinformarea sau informarea incorectă a consumatorului
este sancționată cu nulitatea contractului de comercializare, aceasta asigurând protecția cea mai
eficace a consumatorului. De aceea, dintr-o perspectivă consumeristă, s-a considerat ca nulitatea
absolută trebuie sa opereze și în cazul contractului de comercializare a pachetelor turistice.
Numai că încheierea acestui tip de contract nu este un atribut exclusiv al consumatorului, în
înțelesul normelor europene al acestei noțiuni, ci ea se poate face și de profesioniști, de societăți
comerciale etc. Astfel că nulitatea contractului pare o sancțiune de o duritate nejustificată.
În plus, în cei 26 de ani de la prima lui reglementare europeană, contractul de comercializare
a pachetelor turistice a ieșit din umbra pachetelor normative de protecție a consumatorului și a
dobândit o existență de sine stătătoare, în materia dreptului turismului.
De aceea, și în Franța s-a schimbat practica judiciară în ultimii ani, iar neincluderea
informațiilor mai sus enumerate în contractul de comercializare a pachetelor turistice nu mai
poate duce la constatarea nulității contractului ci, cel mult, la anularea lui pentru vicierea
consimțământului, în unele hotărâri judecătorești considerându-se că lipsa uneia/unora din
elementele obligatorii determină o prezumție de dol, care pote fi răsturnată de operatorul de
turism prin orice mijloc de probă.