Lecţia – formă de bază a organizării procesului de învăţământ

Lecţia reprezintă principala formă a organizării activităţii educaţionale. Din punct de

vedere etimologic, termenul provine din latinescul "lectio", care înseamnă lectura cu voce tare şi
audiere, citire din manual şi memorare de texte de către elevi.
Majoritatea definiţiilor întâlnite în literatura de specialitate analizează lecţia ca pe o
formă a activităţii desfăşurate în clasă, sub îndrumarea unui cadru didactic, într-un interval de
timp precis determinat, pe baza cerinţelor cuprinse în programă şi potrivit orarului şcolar.
Paralel cu acest criteriu organizatoric ce stă la baza definiţiilor lecţiei, din punct de
vedere al conţinutului ei, aceasta apare ca un sistem de idei articulate logic şi didactic, în
conformitate cu cerinţele psihopedagogice, referitoare la predarea-asimilarea cunoştinţelor,
verificarea, evaluarea şi notarea rezultatelor, deci “o unitate logică. didactică şi pedagogică”.
Miron Ionescu argumentează aspectul de “formă de bază” al lecţiei în contextul procesului de
învăţământ prin aceea că în cadrul ei:
 conţinutul cunoştinţelor este împărţit în unităţi mici, organizate, ce urmează să fie asimilate
într-un interval de timp destinat lecţiei respective.
 cunoştinţele se succed logic organizat, conform ritmului de muncă adecvat elevilor.
 succesiunea logică dă posibilitatea profesorului să utilizeze, organizat, o tehnologie didactică
corespunzătoare, pentru a asigura activitatea de învăţare a elevilor.
 asigură organizat, îmbinarea muncii frontale, grupale şi individuale prin activitatea comună a
elevilor.
Pe baza acestor caracteristici este oferită o definiţie mai cuprinzătoare lecţiei, având în
vedere mai multe criterii. Astfel, lecţia e definită ca “o unitate didactică fundamentală”, o formă
a procesului de învăţământ prin intermediul căreia o cantitate de informaţie este percepută şi
asimilată activ de elevi, într-un timp determinat, pe calea unei activităţi intenţionate, sistematice,
cu autoreglare, provocând în sfera biopsihică a acestora o modificare în sensul formării dorite.
În acest fel lecţia apare ca un “program didactic”, adică un sistem de cunoştinţe,
obiective operaţionale, procedee de lucru în stare să activeze elevii.
Lecţia, pe lângă faptul că asigură însuşirea sistematică a bazelor ştiinţelor, formează
capacităţi de aplicare în practică a celor însuşite; dezvoltă forţele de cunoaştere şi creaţie, spiritul
de observaţie, curiozitatea epistemică, atenţia voluntară, imaginaţia creatoare, memoria logică,
gândirea abstractă; exersează capacităţile intelectuale şi afective ale elevului, contribuie la
formarea şi consolidarea sentimentelor şi convingerilor, a trăsăturilor pozitive de caracter, forme
adecvate de comportament; asigură un sistem de relaţii între profesori şi elevi precum şi
desfăşurarea unor activităţi pedagogice menite să stimuleze performanţele învăţării. Cu alte
cuvinte lecţia devine eficientă în măsura în care îi ajută pe elevi să-şi însuşească noţiuni, să
surprindă relaţii între obiecte şi fenomene, să emită ipoteze, să rezolve probleme, să elaboreze
modele, planuri, fişe, teze, rezumate, conspecte, să formuleze concluzii, să folosească dialogul,
munca de laborator, cabinet, atelier etc
Tip şi variantă de lecţie
Pedagogia clasifică lecţiile în funcţie de sarcina didactică dominantă pe care trebuie să o
îndeplinească fiecare lecţie. Prin sarcină didactică se înţelege obiectivul principal urmărit de
lecţie, adică ce trebuie să realizeze profesorul şi elevul în cadrul lecţiei (comunicarea şi
asimilarea de cunoştinţe, formarea de deprinderi şi priceperi, sistematizarea, verificarea,
evaluarea, stabilirea unor forme pozitive de comportament etc.).
În cadrul unei lecţii, profesorul realizează de obicei mai multe sarcini didactice
(comunică, sistematizează, verifică), dar una din aceste sarcini constituie obiectivul principal şi
determină structura lecţ iei, tipul acesteia; ea este considerată drept sarcină fundamentală.
Tipurile de lecţie nu trebuie privite ca nişte tipare rigide, inflexibile în proiectarea şi desfăşurarea
lecţiilor, ci ca nişte scheme flexibile, orientative, cadre largi care pot fi modificate în funcţie de
condiţiile concrete în care se desfăşoară.
Pe baza tipurilor fundamentale de lecţii, fiecare profesor poate construi variante. Prin
variantă se înţelege “structura concretă a unei lecţii, impusă, pe de o parte, de tipul căruia îi
aparţine, iar pe de altă parte de factorii variabili care intervin”.
Factorii variabili care intervin pot fi determinaţi de:
 conţinutul lecţiei;
 obiectivele operaţionale ale ei;
 pregătirea anterioară a elevilor;
 strategiile şi mijloacele folosite;
 locul pe care lecţia îl ocupă în sistemul de lecţii;
 particularităţile procesului de învăţare;
 mărimea colectivului de elevi;
 formele muncii cu elevii (frontale, pe grupe, individuale);
 locul unde se desfăşoară lecţia (clasă, laborator, atelier, teren agricol etc.);
 nivelul dezvoltării psihice a elevilor;
 stilul de predare al profesorului etc.
Datorită acestor factori în cadrul fiecărui tip vor putea fi concepute o multitudine de variante,
fiecare având structura proprie, formată dintr-o serie de etape sau secţiuni de lucru.
Etapele sau secţiunile de lucru se numesc, în perspectiva modernă asupra lecţiei,
evenimentele instruirii, care au scopul “de a stimula şi întreţine realizarea optimă a procesului
învăţării”. În funcţie de tip şi variantă se poate reprezenta simbolic diversitatea tipurilor şi
variantelor de lecţii.
Tipuri de lecţii
 Lecţia de comunicare (transmitere) şi asimilare a cunoştinţelor;
 Lecţia de formare a deprinderilor şi priceperilor;
 Lecţia de recapitulare şi sistematizare;
 Lecţia de verificare şi apreciere;
 Lecţia mixtă