Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
1Descriere
o 1.1Raza de acțiune
o 1.2Legătura nucleară
2Istorie
3Forța nucleară ca reziduu al forței tari
4Potențialele nucleon-nucleon
o 4.1De la nucleoni la nuclee
o 4.2Potențiale nucleare
5Note
6Bibliografie
Descriere[modificare | modificare sursă]
În timp ce forța nucleară este asociată de obicei cu nucleonii, această forță se resimte, mai
general, între hadroni sau particule compuse din quarkuri. La distanțe mici între nucleoni (mai
puțin de ~0,7 fm între centrele lor, în funcție de alinierea spinului) forța devine una de respingere,
ceea ce ține nucleonii la o anumită distanță medie, chiar dacă aceștia sunt de diferite tipuri.
Această respingere rezultă din forța excluziunii Pauli pentru nucleoni identici (cum ar fi doi
neutroni sau doi protoni). O forță de excluziune Pauli apare și între quarkurile de același tip în
nucleoni, când nucleonii sunt diferiți (de exemplu un proton și un neutron).
Istorie[modificare | modificare sursă]
Forța nucleară a fost în centrul fizicii nucleare încă de când s-a născut acest domeniu în 1932,
prin descoperirea neutronului de către James Chadwick. Scopul tradițional al fizicii nucleare este
de a înțelege proprietățile nucleelor atomice în termeni de interacțiuni „goale” între perechi de
nucleoni sau forțe nucleon-nucleon (forțe NN).
La câteva luni după descoperirea neutronului, Werner Heisenberg[8][9][10] și Dmitri
Ivanenko[11] propuseseră modele proton-neutron ale nucleului.[12] Heisenberg a abordat descrierea
protonilor și a neutronilor din nucleu prin mecanica cuantică, o abordare care nu era deloc
evidentă la vremea respectivă. Teoria lui Heisenberg despre protonii și neutronii din nucleu a fost
un „pas important către înțelegerea nucleului ca sistem mecanic cuantic”.[13] Heisenberg a
introdus prima teorie a forțelor de schimb nuclear care leagă nucleonii. El considera că protonii și
neutronii sunt stări cuantice diferite ale aceleași particule, adică nucleoni diferențiați prin valoarea
numerelor lor cuantice nucleare de izospin(d).
Unul dintre cele mai vechi modele ale nucleului a fost modelul picăturii de lichid(d) dezvoltat în anii
1930. O proprietate a nucleelor este că energia de legătură medie pe nucleon este aproximativ
aceeași pentru toate nucleele stabile, lucru similar cu o picătură de lichid. Modelul picăturii de
lichid trata nucleul ca o picătură de lichid nuclear incompresibil, cu nucleoni care se comportă ca
moleculele într-un lichid. Modelul a fost propus inițial de George Gamow și apoi dezvoltat
de Niels Bohr, Werner Heisenberg și Carl Friedrich von Weizsäcker. Acest model rudimentar nu
explica toate proprietățile nucleului, dar explica forma sferică a majorității nucleelor. Modelul a
dat, de asemenea, previziuni bune pentru energia nucleară de legătură(d) a nucleelor.
În 1934, Hideki Yukawa a făcut cea mai veche încercare de a explica natura forțelor nucleare.
Conform teoriei sale, bosonii masivi (mezonii) mediază interacțiunea dintre doi nucleoni. Deși, în
lumina cromodinamicii cuantice (QCD), teoria mezonului nu mai este percepută ca fundamentală,
conceptul de schimb de mezoni (unde hadronii erau tratați ca particule elementare ) continuă să
reprezinte cel mai bun model funcțional pentru un potențial cantitativ NN. Potențialul Yukawa
(numit și potențial Coulomb) este un potențial de forma:
unde g este o constantă de scalare a amplitudinii, adică amplitudinea potențialului, μ este
masa particulei Yukawa, r este distanța radială față de particulă. Potențialul este monoton
crescător, ceea ce înseamnă că forța este întotdeauna una de atracție. Constantele sunt
determinate empiric. Potențialul Yukawa depinde doar de distanța dintre particule, r, deci
modelează o forță centrală.
Pe parcursul anilor 1930, un grup de la Universitatea Columbia condus de I.I. Rabi a
dezvoltat tehnici de rezonanță magnetică pentru a determina momentele magnetice ale
nucleelor. Aceste măsurători au condus la descoperirea în 1939 a faptului
că deuteronul avea și moment cuadripol electric(d).[14][15] Această proprietate electrică a
deuteronului interferea cu măsurătorile făcute de grupul Rabi. Deuteronul, compus dintr-un
proton și un neutron, este unul dintre cele mai simple sisteme nucleare. Descoperirea a
însemnat că forma fizică a deuteronului nu este simetrică, ceea ce oferea o perspectivă
valoroasă asupra naturii forței nucleare care lega nucleonii. În special, rezultatul a arătat că
forța nucleară nu era o forță centrală, ci avea și un caracter tensorial.[1] Hans Bethe a
identificat descoperirea momentului cuadripol al deuteronului drept unul dintre evenimentele
importante din anii formatori ai fizicii nucleare.[14]
Din punct de vedere istoric, misiunea de a descrie fenomenologia forțelor nucleare a fost una
formidabilă. Primele modele cantitative semiempirice au apărut la mijlocul anilor 1950,[1] cum
ar fi potențialul Woods-Saxon(d) (1954). Au existat progrese substanțiale în ceea ce privește
experimentele și teoria referitoare la forța nucleară în deceniile anilor 1960 și 1970. Un model
influent a fost potențialul Reid (1968). [1]
În ultimii ani, experimentatorii s-au concentrat pe subtilitățile forței nucleare, cum ar fi
dependența ei de sarcină, valoarea exactă a constantei de cuplare πNN, îmbunătățirea
analizei defazajului, datele NN de înaltă precizie, potențialele NN, împrăștierea NN la
energii intermediare și înalte, și încercările de a obține forța nucleară din QCD.
O animație a interacțiunii. Cercurile duble colorate sunt gluoni. Anticulorile sunt afișate
conform acestei diagrame ( versiune mai mare).
Aceeași diagramă ca cea de mai sus, dar în care sunt reprezentate quarkurile individuale
constituente, pentru a ilustra modul în care interacțiunea fundamentală tare dă naștere forței
nucleare. Liniile drepte sunt quarkuri, în timp ce buclele multi-colorate sunt gluoni (purtătorii
forței fundamentale). Alți gluoni, care leagă protonul, neutronul și pionul „în zbor”, nu sunt
reprezentate.
Forța nucleară este un efect rezidual al forței fundamentale tari sau a interacțiunii tari.
Interacțiunea tare este forța de atracție care leagă particulele elementare numite
„quarkuri” pentru a forma ele însele nucleonii (protoni și neutroni). Această forță mai
puternică este mediată de particule numite gluoni. Clasa gluonilor ține împreună
quarkurile prin sarcina de culoare(d), care este analogă sarcinii electrice, dar mult mai
puternică. Quarkurile, gluonii și dinamica lor sunt în mare parte limitate la interiorul
nucleonilor, dar influențele reziduale se extind puțin dincolo de limitele nucleonului, dând
naștere forței nucleare.
Forțele nucleare care apar între nucleoni sunt similare cu forțele din chimie dintre atomii
sau moleculele neutre numite forțe London. Astfel de forțe între atomi sunt mult mai
slabe decât forțele electrice de atracție care țin atomii înșiși împreună (adică care leagă
electronii de nucleu) și raza lor de acțiune între atomi este mai scurtă, deoarece acestea
apar dintr-o distribuție ușor eterogenă a sarcinilor din interiorul atomului per ansamblu
neutru. În mod similar, chiar dacă nucleonii sunt formați din quarkuri în combinații care
anulează majoritatea forțelor gluonice (ei sunt „neutri în raport cu culoarea”), unele
combinații de quarkuri și gluoni se fac totuși simțite în exteriorul nucleonilor sub formă de
câmpuri de forță nucleară cu rază scurtă de acțiune care se extind de la un nucleon la un
alt nucleon din apropiere. Aceste forțe nucleare sunt foarte slabe în comparație cu forțele
directe între gluoni („forțele de culoare” sau forțele tari) din interiorul nucleonilor, iar
forțele nucleare se extind doar pe o distanță de câteva diametre nucleare, scăzând
exponențial cu distanța. Cu toate acestea, ele sunt suficient de puternice pentru ține
împreună neutronii și protonii pe distanțe scurte și pentru a depăși respingerea electrică
dintre protoni din nucleu.
Uneori, forța nucleară este numită forța tare reziduală, spre deosebire de interacțiunile
tari care rezultă din QCD. Această formulare a apărut în anii 1970, când se formula
domeniul QCD. Înainte de aceasta, forțele nucleare tari făceau referire la potențialul
inter-nucleon. După verificarea modelului quarkurilor(d), interacțiunea tare a ajuns să fie
echivalentă cu QCD.