Evreii

Teme studiate:
 Regatul Hașmoneilor
 Războaiele dintre Evrei și Romani
 Diaspora Evreilor
 Antisemitism
Etimologic, cuvântul „evreu” provine din cuvântul ebraic „ivri”, traducându-se prin „a
trece”. Acest cuvânt este legat de strămoșul poporului evreu, Avraam, care a venit în ținutul
Cannaan de „dincolo (ivri) de râu” (râul este Eufrat, dar după alte interpretări ar putea fi
Iordanul). Așezarea grupului de semii nomazi conduși de Avraam în regiunea Siriei de astăzi
a avut loc la începutul mileniului al II-lea î. Hr.
O denumire mai veche a poporului evreu era cea de israeliți. Cuvântul israelit (de
obicei, pronunțat după forma slavică „izraelit”) provine tot din limba ebraică și înseamnă „fiii
lui Israel”. Israel este un personaj biblic – Iacob – care a primit numele de Israel după ce s-a
luptat cu Dumnezeu. Israel înseamnă „cel ce s-a luptat cu Dumnezeu”.
Mai există o denumire dată evreilor, aceea de „iudei”, care se folosește astăzi mai
mult în limbajul bisericesc creștin și în textele legate de evreii care au trăit înaintea dărâmării
Templului din Ierusalim din anul 70 d. Hr. Denumirea de „israelian” desemnează astăzi pe
cetățenii statului modern Israel și nu este sinonimă cu termenul istoric de israelit.
Zona geografică unde s-a format poporul evreul se află între Egipt, Babilon, curpinde
deșerturile Arabiei și este mărginită de dealurile Asiei Mici și de ținutul antic Canaan (azi
Israelul modern, teritoriile palestine actuale, Iordania și Libanul). Evreii descind (a avea
originea din...) din vechiul popor Israel care, în jurul anului 1451 î. Hr. s-a stabilit în ținutul
Canaan, situat între coasta de est a Mării Mediterane și râul Iordan.
Patriarhul (cuvântul patriarh provine din greacă cu semnificația de „părinte
conducător”) Iacob a primit numele de Israel („cel ce se luptă cu Dumnezeu”, iar cei
doisprezece fii ai săi sunt strămoșii celor doisprezece seminții (Triburi) cunoscute ca fiind
„fiii lui Israel”. Aceștia sunt: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon, Dan, Gad, Neftali,
Așer, Iosif și Beniamin.
În timpul unei foamete, Patriarhul Iacob și fiii săi au părăsit Canaanul și s-au așezat în
ținutul Goshen, situat în nordul Egiptului. Aici descendenții celor 12 seminții au fost
transformați în sclavi de către egipteni, fiind nevoiți să accepte să fie conduși de către Faraon.
Conform referatului biblic, Yahve a trimis pe proorocul Moise, un om din tribul lui Levi, să
elibereze israeliții din robia egipteană.
Descendenții celor 12 seminții (triburi) ale lui Israel au cucerit Țara Făgăduinței și,
după o perioadă, au format un regat condus de regele Saul (1025 – 1013 î. hr.). Lui Saul i-a
urmat la conducere regele David (1013 – 973 î. Hr.). Acesta a cucerit orașul Salem (Șalem),
căruia i-a dat numele de Ierusașim, devenind capitala evreilor. Fiul lui David, Solomon (973
– 933 î. Hr.), a construit Templul din Ierusalim destinat a fi unic în viața religioasă a evreilor.
După moartea lui Solomon, statul a fost împărțit în 2 regate, Iudeea și Israel.
În anul 733 î. Hr., Tiglath Pileser, regele Asiriei, a cucerit Israelul și l-a pustiit,
exilând o mare parte din populație. În anul 586 î. Hr., Iudeea este și ea cucerită împreună cu
Ierusalimul de către regele babilonian Nabucodonosor. Și el a exilat, de asemenea, o mare
parte din populație. În pofida acestor timpuri tragice, evreii își păstrează identitatea de neam
prin religie și nutresc speranța venirii unor timpuri favorabile revenirii în patrie, unde să
poată trăi liber și eventual să reconstruiască Ierusalimul și Templul.
În jurul anului 539 î. Hr., împăratul persan Cyrus cucerește Babilonul și îngăduie
popoarelor surghiunite (exilate) să se întoarcă în țările lor. Majoritatea evreilor s-au întors
astfel în Israel și au refăcut Templul și Ierusalimul. Revenirea evreilor în ținuturile lor de
baștină s-a petrecut în mai multe etape. Anul 445 î. Hr. marchează finalul repatrierii
majorității evreilor.