APEDUCTELE ROMÂNIEI

Apeductul este denumirea data unui sistem de construcţii şi instalaţii de

transportarea apei de la locul de captare pana la acel consum.
Cele mai vechi apeducte sunt menţionate în istorie, de istoricul grec
Semiramis. In acel timp existau apeducte în Orientul Apropiat ca şi în Orientul
Indepărtat în China, Iranul de vest.
Astfel se mai pot aminti resturile apeductului din Palmyra şi de pe insula
Samos din secolul VI, care sunt reprezentate prin canale subterane ce conduceau
apa potabilă de la un izvor spre localităţile antice.
O rezolvare ingenioasă au găsit romanii la apeductele care traversau zone cu
relief dificil. Așa este cazul apeductului din Aspendos (Turcia), care traversa o vale
adȃncă. Apa curgea abrupt printr-un apeduct de la o cotă mai înaltă spre vale, de
unde era condusă mai departe printr-un apeduct care urca versantul opus (la o cotă
mai mică) pe principiul vaselor comunicante, de unde era condusă în continuare
spre Aspendos.

O perfecționare a construcției acestor apeducte are loc în timpul romanilor,

conductele de apă erau din plumb, lemn, sau canale din piatră.
 Un apeduct din vremea lui Constantin Brâncoveanu a fost descoperit la
Târgoviște de câțiva muncitori. Apeductul datează din anii 1700 și prin intermediul
său era alimentată cu apă Curtea Domnească și Mitropolia orașului
În zilele noastre, cele mai mari apeducte au fost construite în Statele Unite
ale Americii pentru a furniza apă marilor orașe. Apeductul Catskill transportă apa
orașului New York pe o distanță de 190 km, iar în vest, Apeductul "Colorado River
Aqueduct", ce aprovizionează orașul Los Angeles din râul Colorado are aproape
400 km lungime și apeductul "California Aqueduct", ce se întinde de la delta râului
Sacramento-San Joaqin până în lacul Perris are 714,7 km.

DE CE AU FOST NECESARE APEDUCTELE? În Antichitate, oraşele

erau de obicei construite în apropierea unor surse importante de apă, iar Roma n-a
făcut excepţie. Iniţial, râul Tibru şi izvoarele şi fântânile din zonă au furnizat
suficientă apă. Însă, începând cu secolul al IV-lea î.e.n., Roma s-a extins cu
rapiditate şi, ca urmare, a crescut şi nevoia de apă.

Întrucât puţini aveau apă curentă în locuinţă, romanii au construit sute de băi
publice şi private. Prima baie publică din Roma a fost alimentată de apeductul
Aqua Virgo, dat în folosinţă în anul 19 î.e.n. Constructorul lui, Marcus Agrippa, un
prieten apropiat al lui Caesar Augustus, şi-a folosit o mare parte din uriaşa avere
pentru întreţinerea şi extinderea sistemului de alimentare cu apă a Romei.

Construcţia şi întreţinerea apeductelor

Ce imagine vă vine în minte când auziţi expresia „apeduct roman”? Vă gândiţi la
acele structuri arcuite înalte ce se pierd în zare? De fapt, arcele alcătuiau mai puţin
de 20% din lungimea conductelor, care în mare parte erau subterane. Graţie acestui
proiect mult mai economic, apeductele erau mai puţin expuse eroziunii şi aveau un
impact mai mic asupra terenurilor şi a zonelor locuite. De exemplu,  apeductul
Aqua Marcia, finalizat în 140 î.e.n., a avut o lungime de 92 km, segmentul de arce
însă fiind de doar 11 km.

Înainte de a construi un apeduct, inginerii evaluau calitatea sursei de apă

examinând limpezimea şi gustul apei, dar şi debitul sursei respective. De
asemenea, ei observau starea de sănătate a localnicilor care consumau acea apă.
Odată ce sursa era aprobată, topografii calculau traseul şi înclinaţia corecte ale
conductei, precum şi dimensiunile acesteia, mai precis diametrul şi lungimea.
Mâna de lucru era asigurată de sclavi. Totuşi, întrucât apeductele se construiau în
ani de zile, acestea erau foarte costisitoare, mai ales dacă erau necesare şi arce.