Tehnologia Protezelor Unidentare

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE "VICTOR BABEŞ" TIMIŞOARA
FACULTATEA DE MEDICINĂ DENTARĂ

DISCIPLINA DE PROPEDEUTICĂ ŞI MATERIALE DENTARE
TEHNOLOGIA PROTEZELOR
DENTARE
Volumul I
PROTEZE UNIDENTARE
Meda-Lavinia Negruţiu
Cosmin Sinescu
Marius Leretter
Sorin Lakatos
Mihai Romînu
Liliana Sandu
Zeno Floriţa
Daniela Pop
Adelina Stoia
Lito UMF "Victor Babeş Timişoara

2005
TEHNOLOGIA PROTEZELOR
DENTARE
Volumul I
PROTEZE UNIDENTARE
MEDA-LAVINIA NEGRUŢIU
COSMIN SINESCU
MARIUS LERETTER
SORIN LAKATOS
MIHAI ROMÎNU
LILIANA SANDU
ZENO FLORIŢA
DANIELA POP
ADELINA STOIA
Lito UMF "Victor Babeş Timişoara

2005
AUTOR PRINCIPAL
Şef lucrări Dr. Meda-Lavinia Negruţiu
doctor în ştiinţe medicale
medic primar stomatolog
CO-AUTORI
Asist.Dr.Cosmin Sinescu
medic specialist stomatolog
Conf.Dr.Marius Leretter
Disciplina de Protetică dentară
Asist.Dr.Sorin Lakatos
Prof.univ.Dr.Mihai Romînu
Şeful Disciplinei de Propedeutică şi Materiale Dentare
Liliana Sandu
Specializarea Tehnică Dentară
Disciplina de Tehnologie a Protezelor Unidentare
Zeno Floriţa
Daniela Pop
Adelina Stoia
medic dentist stagiar
CUPRINS
1. Protezele dentare
1.1. Definiţie
1.2. Clasificare
1.3. Câmpul protetic
1.4. Etapele clinico-tehnice de realizare
2. Amprenta şi modelul în protetica fixă
2.1. Amprenta: definiţie, clasificare, tehnici
2.2. Modelul: definiţie, clasificare
2.2.1. Modele monobloc: tehnica de realizare
2.2.2. Modele cu bont mobilizabil: tehnici de realizare
3. Simulatoarele sistemului stomatognat
3.1. Definiţie, clasificare
3.2. Montarea modelelor în simulator
4. Tehnologii de realizare a protezelor parţiale fixe
4.1. Metode şi procedee de prelucrare a metalelor
4.1.1.Topirea şi turnarea
4.1.1.1. Tehnica realizării tiparului
4.1.1.2. Preîncălzirea şi încălzirea
4.1.1.3. Clasificarea procedeelor de turnare
4.1.1.4. Clasificarea aliajelor pentru turnare
4.1.1.5. Topirea
4.1.1.6. Turnarea
4.1.1.7. Defecte de turnare
4.1.2. Sinterizarea
4.1.3. Galvanoformarea
4.2. Polimerizarea
4.3. Prelucrarea maselor ceramice
4.4. Tehnologii alternative
5. Incrustaţiile
5.2. Indicaţii şi contraindicaţii
5.3. Avantaje şi dezavantaje
5.4. Tehnologii de realizare a incrustaţiilor
6. Substituţia coronară
6.1. Dispozitive corono-radiculare
6.1.1. Definiţie, clasificare
6.1.2. Indicaţii şi contraindicaţii
6.1.3. Avantaje şi dezavantaje
6.1.4. Tehnologii de realizare a dispozitivelor corono-
radiculare
6.2. Coroana de substituţie
7. Coroane parţiale
7.1. Avantaje, indicaţii şi contraindicaţii
7.2. Tipuri de coroane parţiale
8. Coroane de acoperire metalice
8.2. Indicaţii şi contraindicaţii
8.3. Tehnologii de realizare a coroanelor metalice turnate
5
9. Coroane jacket
9.2. Coroana jacket polimerică
9.2.1. Indicaţii, contraindicaţii, avantaje şi dezavantaje
9.2.2. Tehnologii de realizare a coroanelor jacket polimerice
9.2.2.1. Realizarea unei coroane jacket din RDC -
tehnica SR Adoro
9.2.2.2. Realizarea unei coroane jacket provizorii
9.3. Coroana jacket ceramică
9.3.1. Indicaţii şi contraindicaţii
9.3.2. Avantaje şi dezavantaje
9.3.3. Tehnologii de realizare a coroanelor jacket ceramice
10. Coroane mixte
10.2. Indicaţii, contraindicaţii, dezavantaje
10.3. Coroana mixtă metalo – polimerică. Etape clinico-tehnice
10.3.1. Macheta componentei metalice a coroanei mixte metalo–polimerice
10.3.2. Realizarea prin turnare a componentei metalice a coroanelor mixte
metalo–polimerice
10.3.3. Principiile de condiţionare a suprafeţelor metalice la coroanele mixte
metalo–polimerice
10.3.4.Confecţionarea componentei fizionomice la coroanele mixte metalo–
polimerice
10.3.4.1.Tehnica clasică
10.3.4.2.Tehnica modernă
10.4. Coroana mixtă metalo – ceramică. Etape clinico-tehnice
10.4.1. Macheta componentei metalice a coroanei mixte metalo–ceramice
10.4.2. Realizarea componentei metalice a coroanelor mixte metalo–ceramice
10.4.2.1. Câteva particularităţi privind morfologiacomponentei metalice
10.4.2.2. Prelucrarea componentei metalice
10.4.2.3. Condiţionarea prin oxidare a componentei metalice
10.4.2.4. Alte posibilităţi de legare a maselor ceramice de componenta
metalică
10.4.2.5. Alternative „nobile” în confecţionarea componentei metalice a
coroanelor mixte metalo – ceramice
10.4.2.5.1. Coroane mixte galvano-ceramice
10.4.2.5.2. Realizarea componentei metalice prin sinterizare
10.4.2.5.3. Coroane mixte cu schelet din titan
10.4.2.5.4. Realizarea componentei metalice prin ambutisare
10.4.2.6. Coroana mixtă metalo – ceramică fenestrată
10.4.2.7. Alte variante de coroane mixte metalo – ceramice
10.4.2.8. Sistemul Golden – Gate
10.4.3. Realizarea componentei fizionomice a coroanelor mixte metalo –
ceramice
10.4.3.1. Sinterizarea maselor ceramice pe componenta metalică
10.4.3.2. Depunerea, modelarea şi arderea straturilor de mase ceramice
10.4.3.3. Erori, cauze şi remedii în tehnologia coroanelor mixte metalo-
ceramice
Bibliografie selectivă
6
ABREVIERI
ABT – Axa balama terminală
ADA – American Dental Association
ADM – Aparat dento-maxilar
AGC – Auro-Galva-Crown
ANSI – American National Standards Institute
ASTM – American Society for Testing and Materials
ATM – Articulaţie temporo-mandibulară
Bis-GMA – 2,2,- bis[4-(2'-hidroxi-3' meta-criloiloxipropil)fenil)propan]
CAD/CAM/– Computer Aided Design – Computer Aided
CAE Manufacturing (Machining) - Computer Aided
Engeneering. Proiectare şi realizare de proteze dentare
asistate de calculator
CFAO – Conception et Fabrication Assistée par Ordinateur
CM – Coroană mixtă
CMGC – Coroană mixtă galvano-ceramică
CMMC – Coroană mixtă metalo-ceramică
CMMP – Coroană mixtă metalo -polimerică
C-O – Cervico-ocluzal
DC – Dispozitiv coronar
DR – Dispozitiv radicular
DCR – Dispozitiv coronoradicular
DIN – Deutsches Institut für Normung
DTD – Dispozitive de transfer directe
DTM – Disfuncţie temporo-mandibulară
DTI – Dispozitive de transfer indirecte
DV – Dimensiune verticală
DVO – Dimensiune verticală de ocluzie
EOS – Extra Oral System (sistem extraoral)
FPD – Fixed partial denture
FRC – Fiber Reinforced Composite(compozit armat cu fibre)
HF – Acid fluorhidric
IM – Intercuspidare maximă
ISO – International Standard Organisation
M-D – Mezio-distal
MMA – Metil metacrilat
MOD – Mezio-ocluzo-distal
7
MU – Model unitar
OH – Ocluzie habituală
ORC – Ocluzia de relaţie centrică
OVS – Opaker Verbung System
PCDMA – Policarbonat-dimetacrilat
PIM – Poziţia de intercuspidare maximă
PMMA – Polimeteacrilat de metil
PP – Poziţie de postură
PPF – Proteză parţială fixă
PPM – Proteză parţială mobilizabilă
PPMP – Proteză parţială mobilizabilă provizorie
PRM – Poziţia de repaus mandibular
RA – Răşini acrilice
RBS – Resin Bonding System
RC – Relaţie centrică
RDC – Răşini diacrilice compozite
RI – Relaţii intermaxilare
RID – Relaţii intermaxilare dinamice
RP – Restaurare protetică
RPF – Restaurare protetică fixă
RPFA – Restaurări protetice fixe adezive
RPI – Restaurare provizorie imediată
RPM – Restaurare provizorie mobilizabilă
RPP – Restaurare protetică provizorie
RS – Relaţii statice
SIC – Sisteme integral ceramice
SNC – Sistem nervos central
SS – Sistem stomatognat
TMS – Thread Mate System
TRE – Temporary Retention Element
UDMA – Uretan dimetacrilat (UEDMA)
V-O – Vestibulo-oral
8
1. PROTEZELE DENTARE
Protezarea fixă este o ramură a proteticii dentare, care se

ocupă de restaurarea dinţilor cu leziuni coronare şi refacerea
continuităţii arcadelor dentare întrerupte, prin piese protetice
(confecţionate în afara cavităţii bucale) din metal, polimeri, materiale
compozite, ceramică şi/sau combinaţii ale acestora (metal – polimeri
şi metal – ceramică, metal – materiale compozite), care nu pot fi
deplasate din cavitatea bucală de către pacienţi.
O restaurare protetică fixă poate deveni o „parte” din ADM,
fiind asimilată şi tolerată perfect de organism sau dimpotrivă, ea
poate provoca pacientului doar disconfort şi iatrogenii. Calitatea
restaurării depinde de elaborarea planului de tratament, cunoştiinţele
şi îndemânarea practicianului pe de–o parte, iar pe de altă parte, de
terenul şi reactivitatea pacientului.
1.1. DEFINIŢIE
Protezele ADM sunt corpuri fizice confecţionate din materiale

aloplastice (metale, ceramică, polimeri), care se inseră pe un câmp
protetic pentru a restaura morfologic şi funcţional ţesuturi sau
segmente modificate patologic sau pierdute.
În cadrul protezelor ADM, protezele fixe deţin o pondere
importantă deoarece au un volum apropiat de al ţesuturilor pe care le
înlocuiesc, au un caracter fix pe perioada funcţionării lor în cavitatea
bucală, transmit forţele masticatorii dento–parodontal sau implanto–
osos, fiind de aceea mult mai apreciate de către pacienţi decât cele
mobilizabile.
Protezele fixe sunt acceptate relativ uşor şi oferă satisfacţii
deosebite, atât pacientului, cât şi medicului. Ele pot transforma o
dentaţie inestetică şi nefuncţională într–una plăcută, confortabilă,
care restabileşte perfect morfologia şi funcţiile alterate.
Restaurările unitare, respectiv protezele unidentare se
utilizează în terapia afecţiunilor coronare de diferite tipuri pentru
reconstituirea, acoperirea sau substituirea coroanelor dentare în
raport cu natura afecţiunii, localizarea şi gradul de afectare. Ele pot fi
folosite şi ca elemente de agregare în cadrul protezelor parţiale fixe
sau ca elemente de ancorare şi sprijin pentru protezele mobilizabile.
9
1.2. CLASIFICARE
Datorită multiplelor variante de proteze unidentare, respectiv
parţiale fixe, a fost necesară sistematizarea acestora. În acest sens,
la ora actuală există mai multe criterii de clasificare care s–au impus:
A. Clasificarea protezelor fixe unitare după tipul de agregare
a) Proteze unidentare cu agregare coronară:
• intracoronară (inlay);
• extracoronară:
- parţială (faţete, coroane parţiale, elemente de agregare
adezive);
- totală (coroane de înveliş);
• intra–extracoronară (onlay).
b) Proteze unidentare cu agregare radiculară (agregarea se
face la nivelul canalului radicular şi a suprafeţei radiculare) –
coroane de substituţie, DCR–uri realizate în laborator.
c) Proteze unidentare cu agregare mixtă corono–radiculară:
- în canalul radicular (pinlay)
- parţial la segmentul păstrat din coroana dentară (pinledge)
d) Proteze unidentare cu agregare adezivă - faţetele
vestibulare
e) Proteze unidentare cu agregare implantară
B. Clasificările protezelor fixe unidentare după volumul
ţesuturilor dure restaurate
a) Restaurări unidentare care reconstituie un volum relativ
redus de ţesuturi dure - incrustaţii de diferite tipuri;
b) Restaurări unidentare indicate în pierderi mai mari de
volum coronar sau în anomalii de formă - faţetele
(laminates, veneers) şi coroanele parţiale.
c) Restaurări unidentare care reconstituie pierderi
considerabile de ţesuturi dure coronare - coroane parţiale
şi de înveliş;
d) Proteze fixe care înlocuiesc coroanele dentare în
totalitate (substituie coroanele dinţilor- se agregă prin pivotul
radicular la rădăcinile dentare - coroane de substituţie.
C. Clasificarea protezelor fixe după tehnologiile de realizare
De–a lungul istoriei protezelor fixe, tehnologiile de elaborare
ale acestora (sau a unor componente) au evoluat în paralel cu
10
dezvoltarea materialelor şi a cuceririlor ştiinţifice din multiple domenii,
tehnica dentară împrumutând şi adaptând o serie de idei şi procedee
industriale.
Protezele fixe se pot realiza prin:
Tehnologii tradiţionale – ambutisare
– turnare
– coacere (arderi succesive)
– polimerizare liniară – la rece
– la cald
– la cald si presiune
– la rece si la cald
Tehnologii moderne – polimerizare reticulară
– la cald şi presiune
– curenţi de aer cald
– fotochimică – în condiţii atmosferice
– în condiţii atmosferice, apoi în vid
– în condiţii atmosferice, apoi căldură + lumină
(vizibilă, incoerentă, stroboscopică)
– galvanizare
– sinterizare
– electroeroziune
D. Clasificarea protezelor fixe unidentare conform indicaţiilor

terapeutice
• Proteze unidentare concepute pentru terapia afecţiunilor
coroanelor dentare:
- distrucţii coronare în suprafaţă şi profunzime prin complicaţii
ale proceselor carioase;
- coroane cu obturaţii voluminoase, cu pereţi de smalţ subţiri
sau subminaţi în iminenţă de fractură;
- procese de uzură dentară;
- distrucţii coronare prin traumatisme;
- leziuni coronare prin distrofii primare sau secundare;
• Proteze unidentare de corecţie a unor anomalii de formă,
volum şi/sau poziţie sau discromii;
• Proteze unidentare utilizate pentru tratamente preprotetice;
• Proteze unidentare elaborate pentru imobilizarea dinţilor;
• Proteze unidentare folosite ca elemente de agregare.
E. Clasificarea protezelor fixe după materialul (materialele) din
care sunt confecţionate: metalice, polimerice, materiale compozite,
metalo–ceramice, metalo–polimerice (acrilice), metalo–compozite,
integral ceramice
11
F. Clasificarea protezelor parţiale fixe (după Körber):
1. După relaţia cu pilierii:
- intercalate (susţinute de dinţi la ambele capete);
- cu extensie (susţinută la un capăt în consolă;
- continuue (peste mai multe breşe – punte totală)
2. După zona topografică:
- la maxilar sau la mandibulă
- în zona laterală
- în zona frontală
3. După modul de fixare:
- fixate la dinţi naturali restanţi
- fixate la stâlpii implantari
- mobilizabile:
- telescopate
- prin diferite sisteme de coroane de substituţie
- prin culisare matrice–patrice
- demontabile (de obicei fixate cu şuruburi)
4. După fizionomie :
- nefizionomice
- imită în totalitate cromatica dentară
- imită doar parţial cromatica dentară
5. După raportul intermediarilor cu creasta alveolară:
- cu atingerea crestei: şea, semişea, tangentă, punctiform
- la distanţă de creastă (suspendate)
6. După modalitatea construcţiei scheletului metalic:
- masive
- scheletizate (armate)
7. După relaţia cu dinţii stâlpi şi zonele topografice:
- intercalată unilaterală
- intercalate bilaterale
- intercalată frontală
- intercalată latero–frontală
- continuă latero–frontală–laterală
- intercalate latero–fronto–laterale
- mobilizabile latero–fronto–laterale (combinate cu o şea extinsă
distal)
12
1.3. CÂMPUL PROTETIC
În general, indiferent de tipul de restaurare, câmpul protetic
este reprezentat de totalitatea ţesuturilor sistemului stomatognat care
au raporturi cu piesa protetică (fig.1.1).
relaţii ocluzale
sprijin dento-parodontal
ţesuturi adaptare marginală

arii de contact
dure
dentare
parodonţiul
coroana dentară marginal
Fig.1.1. Câmpul protetic pentru o coroană de acoperire

În cazul protezelor unidentare, câmpul protetic este
reprezentat de:
- suportul dento-parodontal - dintele afectat de leziunea
coronară şi ţesuturile parodontale (de susţinere şi acoperire)
ale acestuia,
- dinţii antagonişti, care intră în contact cu proteza dentară prin
intermediul relaţiilor ocluzale statice şi dinamice stabilite la un
moment dat
- dinţii vecini - se află în relaţie cu unele tipuri de proteze
dentare prin intermediul ariilor de contact.
În cazul protezelor parţiale fixe la cele enumerate mai sus se
mai adaugă şi mucoasa crestei alveolare de la nivelul breşei
edentate, care intră în contact cu faţa *zona( mucozală) a
elementului (elementelor) intermediar.
1.4. ETAPELE CLINICO-TEHNICE DE REALIZARE

Protezele fixe se realizează printr–o succesiune de etape
clinico–tehnice care se desfăşoară printr–o colaborare profesională
între medicul dentist şi tehnicianul dentar. Etapele clinice se
13
desfăşoară în cabinet, iar cele tehnice în laboratorul de tehnică
dentară. Succesiunea şi derularea lor este specifică pentru fiecare
tip de proteză fixă, în funcţie de particularităţile acestora şi de
materialele din care se execută. Reuşita terapei de restaurare prin
proteze fixe aparţine în egală măsură atât medicului, cât şi
tehnicianului dentar.
În general, succesiunea etapelor clinico-tehnice de realizare a
protezelor fixe este următoarea:
ETAPE CLINICE ETAPE TEHNICE
amprenta model
relaţii intermaxilare
uneori macheta
verificarea machetei
uneori proteza
verificarea protezei
inserarea în cavitatea proteza finită

bucală
Alegerea soluţiilor terapeutice trebuie să fie în concordanţă

atât cu nivelul profesional şi experienţa echipei, cât şi cu dotarea
tehnico–materială a cabinetului şi laboratorului de tehnică dentară.
În cadrul echipei medic/tehnician trebuie să domnească o
atmosferă de încredere reciprocă, în condiţiile unei ierarhizări a
deciziilor dinspre cabinet către laborator. Aceasta nu înseanmă că
doar tehnicianul dentar poate greşi. Atunci când erorile se petrec în
etapele clinice fiind semnalate corect şi la timp de către tehnician (pe
modelul de lucru), ele trebuie luate în considerare şi remediate
prompt. Scopul final al echipei este elaborarea unei restaurări
protetice exacte, care să se integreze morfologic şi funcţional în
cadrul SS fără a provoca iatrogenii.
14
2. AMPRENTA ŞI MODELUL
ÎN PROTETICA FIXĂ
2.1. AMPRENTA: DEFINIŢIE, CLASIFICARE, TEHNICI

Definiţie. Amprenta, în general, reprezintă copia negativă a
unui relief, respectiv în protetica fixa, a elementelor câmpului protetic.
Se înregistreză astfel atât preparaţiile cu maximum de fidelitate, cât
şi rapoartele acestora cu parodonţiul, dinţii vecini şi antagonişti.
Pentru a putea realiza corect o amprentă trebuie îndeplinite
câteva condiţii, şi anume:
• câmpul protetic care se amprentează trebuie să prezinte o
consistenţă cât mai fermă, pentru a putea produce
modificări materialelor de amprentare;
• pentru ca înregistrarea să aibă loc, obiectul de amprentat
nu trebuie să-şi schimbe forma în cursul manoperei;
• materialul de amprentă trebuie să fie plastic în cursul
operaţiunii, respectiv să-şi modifice forma sub acţiunea
obiectului şi să nu mai revină la forma iniţială după
îndepărtarea de pe obiectul de amprentat;
• materialul de amprentă trebuie să păstreze forma
înregistrată, faptul realizându-se prin creşterea
consistenţei acestuia, până la valori care să nu mai
permită modificarea formei sale sub acţiunea factorilor
mecanici externi. Acest proces – de natură exclusiv
chimică – poartă numele de priză – şi are o durată
variabilă, de la material la material.
În protetica fixă, amprentele pot fi utilizate în diferite scopuri:
a. confecţionarea modelelor de lucru, pe care tehnicianul dentar
realizează macheta. Aceste modele permit transferul celor mai
fine detalii ale câmpului protetic în laboratorul de tehnică dentară;
b. obţinerea unor modele de studiu, care uşurează diagnosticul şi
planul de tratament;
c. obţinerea modelelor document, cu ajutorul cărora se pot
demonstra condiţiile iniţiale ale câmpului protetic sau de-a lungul
diferitelor etape de tratament, reprezentând şi un document
medico-legal;
d. realizarea modelelor duplicat, foarte utile în cursul tehnologiilor
moderne de laborator.
15
La ora actuală există multiple tehnici de amprentare, puternic
influenţate de permanenta apariţie de noi materiale, respectiv de
perfecţionarea celor existente:
1. Amprenta convenţională:
- tehnica directă - presupune realizarea machetei protezei direct
în cavitatea bucală a pacientului
- tehnica indirectă - cu diverse materiale de amprentă în diferite
linguri (portamprente) standard sau individuale
2. Amprenta mecanică sau mecano-electronică
- se înregistrează cu ajutorul unor dispozitive speciale -
profilometre - ce urmăresc în cursul "amprentării" suprafaţa machetei
protezei. Informaţiile culese de către aceasta sunt transmise
- direct: unui dispozitiv de frezare (amprenta mecanică);
- indirect: unui computer, reproducând câmpul protetic.
3. Amprenta optoelectronică - amprenta optică
- utilizează proprietăţile ondulatorii şi fotonice ale luminii.
Amprenta convenţională domină şi la ora actuală practica
curentă, amprentele mecanice, mecano-electronice şi opto-
electronice având o extindere mai redusă.
La ora actuală există multiple clasificări ale materialelor de
amprentă, una dintre cele mai corecte fiin cea după consistenţa
materialului după ce s-a realizat amprentarea:
A. Materiale rigide şi semirigide:
● ireversibile: gipsuri, polimeri acrilici, paste ZOE;
● reversibile (termoplastice): compounduri de tip stents;
gutaperca, ceruri, materiale bucloplastice;
B. Materiale elastice:
● revesibile: - hidrocoloizi reversibili de tip agar-agar;
● ireversibile: - hidrocoloizi ireversibili: alginate
- elastomeri de sinteză: polisurfuri;
siliconi - de aditie, de condensare; polieteri;
- poliuretandimetilacrilaţi.
În protetica fixă, gipsurile, cerurile, compondurile stents
aparţin de domeniul trecutului, fiind contemporane cu utilizarea
tehnicilor de amprentare în inel de cupru .
La ora actuală, se utilizează cu precădere doar materiale de
amprentă elastice, siliconii de adiţie şi polieterii fiind preferaţi datorită
proprietăţilor lor lor deosebite în redarea foarte exactă a detaliiilor
16
câmpului protetic, păstrându-şi forma şi dimensiunile mult timp fără
să se deformeze şi permiţând turnarea chiar a mai multor modelel în
aceaşi amprentă.
Fiecare material utilizat prezintă avantaje şi dezavantaje, nici
unul nefiind perfect, dar dacă sunt respectate indicaţiile de utilizare şi
manipulare recomandate de producător, poate asigura obţinerea
unui model suficient de corect, pentru situaţia respectivă.
Pentru aplicarea materialelor de amprentă pe câmpul protetic,
de regulă, se impune utilizarea portamprentelor (lingurilor de
amprentă). În protetica fixă se recurge, la portamprente standard,
confecţionate pe cale industrială din diferite materiale şi de diferite
mărimi (fig.2.1), şi portamprente individuale obţinute în laborator,
de obicei din materiale plastice (RA autopolimerizabile, răşini
termoplastice sau fotopolimerizabile), pentru situaţia clinică
respectivă.
Fig. 2.1. Portamprente standard: a. pentru maxilar; b. pentru mandibulă.

Există portamprente pentru arcadele maxilare şi mandibulare
(fig.2.1). Lingurile standard nu conferă maselor de amprentă o
grosime uniformă cu repercusiuni negative importante (fig.2.2). De
aceea s-a recurs la utilizarea lingurilor individuale.
Fig. 2.2. Diferenţa între o amprentă luată

cu lingură individuală (a), respectiv cu o
portamprentă universală(b) – schemă.
De regulă, grosimea optimă a materialului de amprentă pentru

obţinerea rigidităţii adecvate este de 2-3 mm. Astfel, spaţiul liber între
portamprentă şi dinţi trebuie să fie tot de 2-3 milimetri (există şi
excepţii, de exemplu, polieterii necesită un spaţiu mai mare, de
aproximativ 5 – 6 mm).
17
Metodele actuale de precizie utilizează, pe lângă hidrocoloizii
reversibili de tip agar-agar, de obicei elastomerii de sinteză. Aceştia
se prezintă sub diferite consistenţe (chitoasă, medie, fluidă,
injectabilă), combinându-se în cadrul diferitelor tehnici de amprentare
În protezarea fixă se utilizează mai multe feluri de amprente,
fiecare putându-se executa într-unul sau mai mulţi timpi.
1. Amprentă segmentară (în 2 sau 3 timpi) – vizează un segment
de arcadă, de obicei o hemiarcadă
T1 – amprentă unitară
T2 – amprentă de situaţie (în 3, 2 sau 1 timp);
2. Amprentă globală (în 3, 2 sau 1 timp) - reproduce reliefurile unei
arcade întregi.
Alegerea materialelor şi metodelor de amprentare în
tehnica convenţională se face pe baza anumitor criterii:
– gradul de fidelitate al materialului de amprentă sau a instalaţiilor
moderne de omogenizare şi dozare a materialelor de amprentare;
– intervalul de timp disponibil pentrurealizarea amprentei;
– stabilitatea dimensională a materialului de amprentă;
– particularităţile câmpului protetic în strânsă interrelaţie cu
particularităţile protezei fixe care urmează să fie realizată;
– posibilitatea de conservare şi de obţinere repetată a modelului;
– specificul metodelor şi materialelor de care dispunem pentru
realizarea modelului.
TEHNICI DE AMPRENTARE
Amprentarea într-un singur timp

- monofazică - utilizează un singur material într-o consistenţă unică :
de exemplu alginat, siliconi de adiţie sau polieteri;
- bifazică (a dublului amestec) - presupune aplicarea elastomerului
de consistenţă chitoasă în portamprentă (peste care se mai pune un
strat de elastomer fluid – în varianta sandwich) şi injectarea
simultană a materialului fluid pe câmpul protetic, lingura fiind imediat
inserată în cavitatea bucală. Cele două materiale fac priză simultan,
fiind evitată astfel deformarea elastică a acestora.
Amprenta monofazică cu alginate se utilizează, de obicei,
pentru realizarea modelelor de studiu, modelelor documentare şi/sau
a celor preliminare, respectiv pentru modelele arcadei antagoniste.
18
Materiale şi instrumente necesare:
– compas pentru alegerea portamprentei;
– portamprentă standard;
– material de amprentă (alginat);
– leucoplast;
– anestezie de contact (spray).
Etape de lucru
• măsurarea lăţimii arcadei - cu ajutorul unui compas şi alegerea
portamprentei corespunzătoare
• prepararea alginatului - dozarea pulberii şi apei conform
indicaţiilor producătorului; înglobarea pulberii în apă;
spatularea, prin frecarea amestecului de pereţii bolului timp de un
minut la alginatele cu priză normală şi 35–45 secunde la cele cu
priză rapidă - în final amestecul trebuie să aibe o consistenţă
cremoasă şi aspect neted; nu trebuie să se desprindă de spatula
încărcată.
• încărcarea lingurii standard trebuie să se facă repede.
Materialul se depune în zonele posterioare ale lingurii, pasta fiind
împinsă în părţile anterioare. Suprafaţa alginatului din lingură se
va netezi cu degetele operatorului, înmuiate în apă.
• inserarea portamprentei cu material pe arcadă şi menţinerea ei
ferm pe poziţie, fără compresiune, până la priza finală. Se
recomandă ca amprenta să se menţină pe poziţie încă 2 minute
după priză, pentru optimizarea proprietăţilor fizice ale materialului
• îndepărtarea amprentei - cu o tehnică precisă
• spălarea amprentei cu apă curentă pentru îndepărtarea
resturilor de salivă şi sânge de la suprafaţă, dezinfectarea cu
preparate specifice şi usucarea, după care se toarnă modelul.
În figura 2.3 este reprezentată o amprentă cu alginat.
Fig. 2.3. Amprentă monofazică cu un

singur material (alginat).
19
În cazul că modelul nu poate fi turnat imediat, amprenta va fi
menţinută într-un mediu umed (într-o cutie cu capac amprenta este
învelită fără presiune în şerveţele de hârtie umede). Amprenta nu se
pune cu faţa în jos, deoarece sub greutatea proprie şi a lingurii
standard, se poate deforma. Excesul de alginat nesusţinut de lingură
poate fi tăiat.
Tehnica dublului amestec se pretează atât pentru
elastomaeri de sinteză, cât şi pentru hidrocoloizi reversibili.
Necesar de instrumentar şi materiale
– portamprentă standard;
– adeziv pentru portamprentă;
– elastomer chitos (putty);
– elastomer de consistenţă medie sau fluidă;
– bloc de hârtie, spatulă, eventual dispozitive electromecanice
de omogenizare şi dozare;
– spatulă;
– seringă cu canulă demontabilă.
Etape de lucru
• pensularea portamprentei standard cu adezivi (universal), după
care se lasă la uscat timp de 2 minute;
• îndepărtarea firelor de retracţie, uşoare spălături cu jet de la
sonda de apă-aer şi uscare ulterioară;
• prepararea elastomerului chitos după indicaţiile producătorului;
• exprimarea unei cantităţi de elastomer fluid direct în şanţul
gingival şi pe preparaţie, precum şi pe materialul chitos depus în
portamprentă;
• aplicarea portamprentei încărcate pe câmpul protetic unde va
rămâne aproximativ 5 minute;
• îndepărtarea portamprentei şi examinarea acesteia;
• spălarea amprentei cu jet de apă curentă şi dezinfecţia ei cu
soluţii corespunzătoare materialului utilizat;
• amprentarea cu alginat a arcadei antagoniste şi înregistrarea
raporturilor ocluzale.
Avantajele acestei tehnici sunt legate de întărirea
concomitentă a celor două componente, care împiedică deformarea
elastică a elastomerului chitos de către cel fluid; tensiunile interne
fiind diminuate, prezentând astfel o exactitate mărită (fig.2.4.).
20
a b
c d
Fig. 2.4. Amprentarea prin tehnica dublului amestec (schemă): a. depunerea cu o

seringă a materialului fluid; .b. preparaţia poate fi acoperită integral cu materialul
fluid; c. peste materialul fluid se aplică lingura standard umplută cu materialul
chitos (din aceeaşi familie) preparat de o consistenţă potrivită; d. amprenta, după
dezinserarea din cavitatea.
Ampentarea în doi timpi

Amprenta în doi timpi cuprinde:
- amprenta de corectare (spălare)
- amprenta rigid elastică
- amprenta termoplastică în inel de cupru
Ţinând cont de faptul că ultimele două tehnici sunt rar utilizate
la ora actuală, vom descrie în continuare caracteristicile şi etapele de
realizare a amprentei de corectare (spălare), careutilizează
elastomeri de sinteză în consistenţe diferite, cu viscozitate crescută
şi/sau cu viscozitate scăzută.
Necesar de instrumentar şi materiale
– portamprentă standard
– adeziv pentru portamprentă
– elastomer chitos/cu viscozitate crescută şi elastomer fluid
– bloc de hârtie, spatula, eventual dispozitive electromecanice
de omogenizare şi dozare
21
Etape:
• alegerea şi verificarea portamprentei standard
• pensularea portamprentei cu adeziv special
• inserarea firelor de retracţie în şanţurile gingivale ale preparaţiilor;
• prepararea materialului chitos (bază + catalizator) de obicei
manual în cazul elastomerilor chitoşi şi posibil prin mijloace
electromecanice de omogenizare şi dozare şi inserarea lui în
portamprentă;
• portamprenta cu materialul chitos se aplică pe câmpul protetic.
Ideea de bază a acestui tip de amprentări este obţinerea unui
spaţiu de 1–2 mm între preparaţii şi primul material de
amprentare. După spălarea şi uscarea amprentei acest spaţiu se
poate realiza prin mai multe procedee:
a) pe câmpul protetic sau pe materialul de amprentă chitos
(înainte de inserarea portamprentei cu primul material), se aplică un
tifon sau o folie din plastic conformate pe măsura arcadei;
b) distanţarea se poate obţine şi prin bascularea lingurii în
timpul amprentării;
c) după priza materialului chitos cu un instrument special
sau cu o lamă de bisturiu fin de unică folosinţă, se îndepărtează din
masa siliconului chitos regiunile subintrânde (retentive) şi se
răscroiesc zonele interdentare ale marginilor gingivale ale
preparaţiilor. De asemenea se mai pot crea şanţuri (canale) de
evacuare pentru materialul fluid;
• urmează îndepărtarea firelor de retracţie după care se prepară
materialul fluid (manual sau electromecanic) şi aplicarea pe
suprafaţa amprentei deretentivizate din material chitos
• aplicarea portamprentei (cu ambele materiale) pe arcadă şi
menţinerea ei conform indicaţiilor producătorilor, fără exercitarea
unor presiuni importante pe aceasta;
• îndepărtarea amprentei se face cu o mişcare fermă pentru a nu
produce deformaţii plastice;
• amprentarea arcadei antagoniste şi înregistrarea ocluziei;
• amprentele se verifică, se spală de sânge şi salivă, se
dezinfectează, ulterior se usucă, apoi se trimit în laborator;
turnarea modelului se face în timp util pentru fiecare material în
parte.
22
Amprentele realizate prin tehnica de spălare (fig.2.5) sunt
foarte fidele, deoarece modificările dimensionale din portamprentă s-
au produs cu precădere în primul timp de amprentare.
Deretentivizarea permite ca materialul fluid să fie în strat foarte
subţire, ceea ce atrage după sine modificări dimensionale minime.
a b
c d
Fig.2.5. Amprente de corectare: a. globală maxilară; b. globală mandibulară;

c. segmentară mandibulară (hemiarcadă dreaptă);
d. segmentară maxilară (hemiarcdă dreaptă)
Amprenta opto-electronică
Amprenta opto-electronică a apărut ca o alternativă pentru
tehnica clasică având drept scop eliminarea dezavantajelor pe care
aceasta le presupune prin folosirea materialelor de amprentă: variaţii
23
dimensionale, imposibilitatea păstrării amprentelor un timp
îndelungat, apariţia în timp a fenomenului de îmbătrânire, manipulare
dificilă, erori ce pot apare datorită tehnicii de amprentare.
Amprenta optică elimină parţial (tehnica indirectă) sau total
(tehnica directă) utilizarea materialului de amprentă. Ea presupune
înlocuirea modelului clasic (tradiţional) cu unul virtual ce poate fi
analizat pe monitorul unui computer sau vizualizat ca hologramă.
Această amprentă este folosită în practică la realizarea pieselor
protetice prin tehnici CAD/CAM (fig.2.6).
Fig. 2.6. Amprentă optică a unei cavităţi

pentru realizarea unei incrustaţii prin
tehnici CAD/CAM
Camera de amprentare optică este constituită din sursa de

unde (suficient de puternică pentru a permite obţinerea unor date
utilizabile referitoare la câmpul protetic) şi un senzor digital. Acest
senzor, este un dispozitiv cu semiconductori format dintr-un număr
mare de celule fotosensibile care sunt influenţate de energia
fotonilor. Sensibilitatea la lumină a celulelor senzorului CCD face ca
energia luminoasă să fie transformată într-o matrice de sarcini
electrice. În acest mod are loc conversia în format digital a imaginii,
aceasta putând fi prelucrată de calculator în vederea reconstituirii
tridimensionale a câmpului protetic.
Dintre avantajele amprentei optice amintim timpul necesar
unei amprentări optice care este de maximum 30 de secunde,
comparativ cu timpul de aproximativ 5-10 minute necesar unei
amprente clasice. Amprentarea opto-electronică este o metodă mai
puţin laborioasă şi foarte precisă, permiţând stocarea datelor
referitoare la câmpul protetic pe medii digitale de stocare sau să fie
trimisă la centre specializate unde are loc frezarea piesei protetice
(de exemplu trimiterea prin intermediul internetului) şi nu trebuie uitat
faptul că odată stocate aceste date pot fi reproduse în orice moment.
24
2.2. MODELUL: DEFINIŢIE, CLASIFICARE
Definiţie. Modelul, în general, reprezintă copia fidelă, pozitivă
a unui relief, respectiv în protetica fixa, a elementelor câmpului
protetic, fiind de regulă un corpur fizic confecţionat, din materiale
dure (model tradiţional, analog).
A apărut şi noţiunea de modele virtuale obţinute prin procedee
de modelare numerică, de obicei pe baza unei amprente optice. Au
fost denumite virtuale, deoarece pot fi vizualizate doar pe monitoare,
neexistând ca şi corpuri fizice. Practic, ele rezultă în urma preluării
tridimensionale a câmpului protetic prin diferite metode, datele fiind
stocate, prelucrate şi redate de către un calculator.
În protetica fixă se utilizează mai multe tipuri de modele
tradiţionale : modele de studiu şi/sau documentare (pe care se
pune diagnosticul, se fac evaluāri şi māsurātori), modele de lucru
(pe care se confecţionează viitoarea piesă protetică) şi modele
duplicat.
Orice model fizic este alcătuit din două părţi care formează un
tot unitar: modelul propriu-zis şi soclul. Aceste componente au
funcţii diferite şi pot fi constituite din acelaşi material sau din
materiale diferite, depinzând de piesa protetică şi de tehnologia ei.
Deoarece modelul reprezintă etapa următoare amprentării
câmpului protetic, el trebuie să compenseze coeficientul de
contracţie al materialului de amprentā printr-o dilatare
corespunzătoare. În acest sens, fiecărui tip de material de
amprentare îi corespunde un anumit material de model care
compensează modificările de volum ale amprentei.
Modelelor (pe care se realizează protezele fixe), le sunt
impuse anumite condiţii esenţiale şi utile:
a) condiţii esenţiale:
• exactitate dimensională;
• capacitate de reproducere fidelă a detaliilor;
• duritatea suprafeţelor (rezistenţa la abrazie).
b) condiţii utile:
• manipulare uşoară;
• confecţionare rapidă;
• compatibilitate cu materialele de amprentă.
25
Materialele de amprentare şi cele din care se confecţionează
modele trebuie să fie compatibile din punct de vedere mecanic, fizic
şi chimic.
a) compatibilitatea mecanică:
În amprentele luate cu materiale elastice nu se pot îndesa (fula)
materiale cu viscozitate şi greutate proprie mare: de exemplu, în
amprentele din elastomeri de sinteză sau hidrocoloizi nu se pot
obţine modele din amalgam.
b) compatibilitatea fizică:
• compensarea volumetrică a materialului de model, când
amprenta suferă contracţii sau expansiuni;
• compatibilitatea termică, de exemplu reacţia exotermă a
polimerizării unor răşini deformează un material termoplastic de
amprentare.
c) compatibilitatea chimică. În cazul acestui tip de compatibilitate
există posibilitatea ca materialul de confecţionat model să adere
la cel de amprentă, prin formarea de legături chimice. Dimpotrivă,
este posibilă, de asemenea, împiedicarea reacţiei de priză a
materialului de model la suprafaţa acestuia datorită unor
substanţe inhibante din compoziţia materialului de amprentă (de
exemplu, gipsul nu face priză la nivelul suprafeţei de contact cu
materiatele de amprentă care conţin borax) etc.
Alegerea materialului din care se va confecţiona modelul se
face în funcţie de:
• proprietăţile mecano–fizice şi chimice;
• natura materialului de amprentă;
• tehnologia de realizare a modelului pentru care s-a optat.
Ideal, materialele din care se confecţionează modelele pentru
RPF trebuie să îndeplinească o serie de condiţii după cum urmează:
1. stabilitatea formei şi a volumului;
2. exactitatea (fidelitatea);
3. plasticitatea iniţială;
4. timpul de priză convenabil;
5. consistenţa;
6. rezistenţa la rupere şi presiune şi rezistenţă la abrazie;
7. calitatea suprafeţelor;
8. posibilităţi de corecţie şi/sau adăugare;
9. stabilitate chimică;
10. prelucrabilitate uşoară.
26
CLASIFICARE
Ca şi în cazul amprentelor, există multe încercări de
sistematizare a modelelor:
A. După materialele din care sunt confecţionate:
• gipsuri: - dure–clasa III DIN 13911
- extradure – clasa IV DIN 13911 (Extrahart, Stone
• cimenturi.
• metale: - depuse pe cale galvanică;
- aliaje uşor fuzibile;
- aliaje topite şi pulverizate;
- amalgame.
• polimeri: - răşini acrilice;
- răşini poliuretanice;
- răşini epoxidice cu adaos de umpluturi anorganice;
- răşini epiminice;
• materiale compozite;
• siliconi.
B. După tehnologia de realizare:
• turnate – din gipsuri, mase plastice, aliaje uşor fuzibile;
• îndesate – cimenturi (FOZ, silicat), amalgame;
• galvanizate, pulverizate – din metale/aliaje;
• prin ardere de mase ceramice.
C. După caracterul de fixitate sau posibilitatea de mobilizare a
bontului (bonturilor):
• cu bonturi fixe;
• cu bonturi mobilizabile.
D. După destinaţia modelului:
• document;
• de studiu şi diagnostic;
• de lucru (pentru proteze unidentare, RPF etc) - cu bonturi fixe
sau cu bonturi mobilizabile;
• duplicat.
În cele ce urmează vom descrie doar câteva dintre cele mai

uzuale tehnici de realizare a modelelor de lucru pentru proteze
unidentare, respectiv proteze parţiale fixe.
27
2.2.1. MODELE MONOBLOC: TEHNICA DE REALIZARE
Modelele cu bonturi fixe, care se obţin prin depunerea în

amprentă a gipsurilor dure sau extradure, se practică tot mai rar în
tehnologia protezelor fixe, fiind indicate în special pentru
confecţionarea arcadelor antagoniste. Se numesc „monobloc”
deoarece bonturile şi restul câmpului protetic fac corp comun cu
soclul modelului (fig.2.7).
Fig. 2.7. Model monobloc din gips.
Etape de realizare
1. Pregătirea amprentei: spălare, dezinfecţie, uscare.
2. Pregătirea gipsului dur sau superdur se face respectând raportul
apă/pulbere, conform indicaţiilor producătorului, utilizând vacuum-
malaxorul sau malaxarea manuală, prin metoda saturării
progresive.
3. Amprenta se pune pe masa vibratoare, se toarnă pasta de gips
dinspre marginea amprentei mandibulare, respectiv centrul
amprentei maxilare. Materialul pătrunde în toate detaliile, până se
depăşesc marginile care corespund fundurilor de sac (fig. 2.8 a.).
4. Amprenta se ia de pe masa vibratoare şi se depune pe un suport
timp de aproximativ 20–30 minute, cât durează priza gipsului.
5. Se creează câteva retenţii în baza modelului (fig. 2.8b.).
6. Se prepară o nouă pastă de gips, de acelaşi tip cu precedentul şi
doar în cazuri excepţionale un gips obişnuit.
7. Pasta se depune într-un conformator (corespunzător unui anumit
tip de articulator sau ocluzor), iar o cantitate mică se aplică peste
modelul din amprentă, după care se răstoarnă amprenta peste
conformator (fig. 2.8b.).
28
a
Fig. 2.8. a. Depunerea pastei de gips dur în amprentă, evitând formarea incluziunilor de aer;
b. Obţinerea unui model de lucru monobloc (schemă): portamprenta(1); material de
amprentă (2); gips extradur (3); gips pentru soclu (4); limita dintre modelul propriu-zis şi
soclu (I); retenţii (r); conformatorul (d).
8. După priza gipsului (20–30 minute) se demulează amprenta şi se

îndepărtează conformatorul. Apoi, dacă este necesar, se finiseazā
soclul la aparatul de soclat.
9. Modelul se usucă în cuptor timp de 30–60 minute (la 200°C).
10. Modelele se fixează în ocluzor sau articulator.
2.2.2. MODELE CU BONTURI MOBILIZABILE:

TEHNICI DE REALIZARE
Varianta modelelor cu bonturi mobilizabile este foarte des

adoptată pentru elaborarea protezelor unidentare şi a protezelor
parţiale fixe.
Modelele cu bonturi mobilizabile oferă o serie de avantaje.
Datorită posibilităţii dezinserării bonturilor din ansamblul modelului,
tehnicianul are un acces facil în modelarea feţelor proximale.
Tehnica permite un confort sporit pentru cel ce modelează,
asigurându-i o vizibilitate optimă. În literatura franceză de
specialitate, bontul mobilizabil, ca atare. este denumit „model pozitiv
unitar”, prescurtat, model unitar (MU).
29
Dintre cele mai utilizate modele cu bonturi mobilizabile
amintim pe cele cu bonturi secţionate cu pin sau cu bonturi
secţionate fără pin.
La ora actuală modelele cu bonturi secţionate cu pin
(fig.2.9) pot fi realizate prin mai multe tehnici, dintre care amintim
metoda uzuală (cu pin), procedeul Pindex, tehnica Zeiser, tehnica
Kiefer etc, fiecare cu avantajele şi dezavantajele corespunzătoare.
a b
Fig.2.9. Modele secţionate cu pin: a. cu pin simplu; b. cu pin dublu cu teacă; c. model
realizat prin sistemul Zeiser
În ideea simplificării tehnologiei de realizare şi a reducerii

preţului de cost, la o precizie şi calitate comparabilă au fost elaborate
tehnicile de realizare a modelelor cu bonturi secţionate fără pin.
La ora actuală există pe piaţă mai multe astfel de sisteme, dintre
care amintim: CRACK-WAFER, DI-LOCK, System-TRAY,
Model-SPLIT, ZACK, ACCU-TRAC PRECISION DIE SYSTEM
(fig.2.10), HIGH-TECH etc.
30
Fig.2.10. Model secţionat fără pinuri - sistemul Accu Trac.
Ţinând cont că în laboratoarele de tehnică dentară predomină

metoda uzuală de realizare a modelelor secţionate cu pin
(dowel), vom descrie în continuare succint etapele de realizare:
1. centrarea pinurilor în impresiunile bonturilor din amprentă
până la 13 mm de marginea incizală sau fixarea în aceasta în
cazul pinurilor care prezintă o prelungire distanţatoare. Se pot
utiliza unul sau două pinuri pentru fiecare bont, iar dacă există
mai multe bonturi, pinurile trebuie să fie paralele între ele.
Acest lucru se obţine cu ajutorul unui aparat care prezintă o
plăcuţă de ghidaj în care se găsesc tijele de ghidaj. Acestea
servesc la fixarea pinurilor. Se mai poate utiliza şi o instalaţie
specială ALPHA-PIN (SCHÜTZ DENTAL). Dacă nu posedăm
un paralelograf, putem folosi pinuri ce prezintă o prelungire
subţire sub formă de sârmă care se îndoaie după necesităţi.
Capul respectiv al pinului se centrează în impresiunea
bontului.
2. blocarea şurubului care reglează glisarea plăcuţei, după care
tijele se îndepărtează în vederea turnării modelului.
3. depunerea de gips extradur, care nu va depăşi înălţimea
marginilor amprentei cu mai mult de 3–4 mm. În timpul cât
gipsul se găseşte în faza plastică se introduc pinurile în poziţia
anterior determinată. La extremitatea lor liberă pinurile se pot
solidariza cu o tijă de ceară.
4. după priza materialului se realizează un şanţ de ghidaj şi se
izolează suprafaţa acestuia, iar pinurile se acoperă cu un strat
31
subţire de ceară. La vârful for se fixează fie o sferă de ceară,
fie o tijă cu diametrul de 3–4 mm care serveşte ulterior la
reperarea şi luxarea mai uşoară a pinului din soclul modelului.
5. turnarea soclului dintr-un gips dur, al cărui coeficient de
expansiune la priză este apropiat celui extradur, utilizat
anterior.
6. după priza acestuia se demulează amprenta, iar cu ajutorul
unei pânze de fierăstrău sau al unor aparate tip MODEL-CUT
se secţionează mezial şi distal fiecare bont până la nivelul
soclului. Benzile de metal fixate anterior în amprentă pot uşura
mult această fază.
7. soclul se încălzeşte la o sursă de căldură, după care fiecare
pin se reperează şi se luxează cu un instrument metalic.
În figura 2.11. sunt reprezentate schematic etapele de
realizare a unui model cu bonturi mobilizabile cu pin.
Fig. 2.11. Etape de confecţionare a modelului cu bonturi mobilizabile cu pin: a. turnarea

modelului arcadelor şi poziţionarea pinului la nivelul preparaţiei; b şi c. după izolare se
soclează modelul; d. evidenţierea limitelor preparaţiilor; e. reconstrucţia gingiei cu material
elastic sub amprentă; f. model secţionat cu mască gingivală elastică.
32
MODEL TRAY
\dintre modelele secţionate fără pin abordăm sistemul

Model Tray, care s-a impus în laboratoare de aproximativ 25 de ani.
Realizarea modelului în această variantă este de 3 – 4 ori mai rapidă
decât sistemele corespunzătoare cu pin.
În cadrul acestui sistem se pot achiziţiona diferite mărimi de
conformatoare specifice Model – Tray-ului, care, prin păstrarea
regiunii palatinale, repectiv a celei linguale, controlează expansiunea
gipsului (fig. 2.12).
Fig. 2.12. Sistemul Model - Tray.
Cercetările lui Marxkors R. şi Danner M. asupra modelelor cu

pin în paralel cu cele fără pin, subliniază deplasările bonturilor mobile
în urma reacţiei de priză a gipsului, conform figurii 2.13 a. De
asemenea, aceleaşi probleme apar şi în cazul modelelor cu pinuri
inserate în plăci de suport din material plastic (figura 2.13 b).
33
a
Fig. 2.13.. Deplasările bonturilor mobile: a. în cazul modelelor cu pin (dowel).

b. în cazul modelelor cu pin inserate in suporturi din plastic.
În cazul modelelor fără pin, conform cercetărilor lui Kiefer (2),

expansiunea termică a gipsului începe din zona centrală a acestuia
şi se cifrează la o cincime din expansiunea termică periferică, pentru
modelele mandibulare. La modelele maxilare expansiunea termică
periferică a gipsului este de trei ori mai mare faţă de zonele interne,
cu dezavataje majore pentru păstrarea poziţiei pinurilor, în cazul în
care se utilizează acestea.
Sistemul Model Tray, prin conformatorul de plastic oferit de
producător atenuează erorile datorate expansiunii de priză a gipsului,
deformaţiile apărute fiind mult mai reduse.
Un aspect interesant este legat şi de timpul real de realizare a
modelului în sine. Astfel, după Schönhof, redăm comparativ
intervalele de timp necesare obţinerii câtorva din sistemele de
modelel uzuale (tabelul 2.1).
Metoda Numărul de modele luate în considerare
4 6 8
Timp % Timp % Timp %
Model 7,50 100 7,73 100 9,11 100
Tray
Model cu 11,97 159,6 13,70 177,2 15,50 170,1
Pinuri
Pindex 19,06 254,1 20,39 263,8 23,62 259,3
Zeiser 26,54 353,9 30,56 395,3 34,12 374,5
34
3. SIMULATOARELE SISTEMULUI
STOMATOGNAT
Relaţiile statice şi dinamice dintre componentele sistemului
stomatognat şi corelarea neuro-musculară a acestora sunt factori
responsabili pentru o funcţionalitate fiziologică (normală) sau
patologică (disfuncţională) a SS. Astfel, instrumentele ajutătoare,
cum sunt simulatoarele SS şi dispozitivele de înregistrare şi
transfer a relaţiilor intermaxilare au devenit indispensabile în
practica medicului dentist.
Astăzi nu se poate concepe un plan protetic sau executa o
restaurare protetică fixă fără a avea la dispoziţie şi a cunoaşte
pricipiile de funcţionare ale simulatoarelor SS. Acestea sunt
instrumente care imită parţial sau total mişcările mandibulei şi permit
înregistrarea şi transferarea unor date specifice şi a unor relaţii
intermaxilare de referinţă. Dezvoltarea şi diversificarea acestor
intrumente s-a realizat paralel cu elaborarea diferitelor teorii asupra
ocluziei. Utilizarea lor devine imposibilă pentru acei care nu au
noţiuni elementare de ocluzologie, domeniu care-şi subordonează
aceste instrumente.
Pentru ca un tratament protetic funcţional modern la un
edentat parţial să fie viabil este necesară îndeplinirea a cel puţin trei
deziderate, dintre care două statice şi unul dinamic:
a) montarea modelelor în articulator în concordanţă cu anumite
repere statice ale pacientului, înregistrate cu un arc facial;
b) înregistrarea şi transferul pe articulator a PIM, ca parametru static;
c) programarea pe articulator a parametrilor dinamici, care vor
permite simularea mişcărilor funcţionale ale pacientului, în funcţie de
performanţele instrumentului.
3.1. DEFINIŢIE, CLASIFICARE

Definiţie. Simulatorul este un instrument care reproduce,
mai mult sau mai puţin, toate mişcările mandibulei sau, mai precis,
anumite condiţii mecanice ale acestor mişcări.
Lejoyeux * l-a denumit „simulator al mişcărilor madibulare”,
iar autorii americani „simulator al sistemului stomatognat”
Joseph Lejoyeux – profesor, doctor în ştiinţe odontologice, şeful Disciplinei de protetică

*
dentară, Facultatea de Stomatologie, Paris VII.

35
Noi vom utiliza termenii de „simulator al SS”, sau pur şi
simplu „simulator” sau „articulator”.
Reproducerea cinematicii ATM se face prin reconstrucţia
mişcărilor mandibulare, în prealabil descompuse.
După Leibowitch, articulatorul este un „manechin analog
pacientului”.
Trebuie reţinut că simulatorul este un instrument logic.
Cunoşterea acestei logici permite prevederea rezultatelor mecanice
induse de o modificare a poziţiei modelelor. Articulatoarele nu au fost
construite pentru a monta modelele, conform unei analogii
antropometrice, ci pentru a reproduce anumite mişcări ale
mandibulei. Dintre relaţiile statice simulate pe articulator, interesează
RC şi PIM, ca relaţii de referintă pentru morfologia şi funcţia
sistemului stomatognat.
Necesitatea simulatoarelor SS a apărut din dorinţa de a
armoniza principalele elemente morfologice care participă la
dinamica ocluzală:
• înclinarea pantei tuberculului articular – traiectoria condiliană;
• distanţa intrecondiliană;
• curba planului de ocluzie;
• înclinarea pantei retroincisive;
Există multe încercări de clasificare a simulatoarelor ADM,
cea mai completă fiind cea realizată de Ash * şi Ramfjord **:
A) Simulatoarele cu valori fixe sunt reprezentate de toate
instrumentele la care dimensiunile geometrice sunt fixe, nereglabile:
• ocluzorul (ocludator) (fig.3.1)
- reproduce doar mişcarea de
deschidere-închidere;
- cu ajutorul lui pot fi reproduse
PIM şi DVO;
Fig.3.1. Ocluzor tip Cameron
Major M.Ash, BS, DDS, MS – profesor, Şeful Disciplinei de Ocluzologie, Facultatea de

*
Stomatologie, Universitatea Ann Arbor, Michigan

**
Sigurd P.Ramfjord, LDS, PhD – profesor la Facultatea de Stomatologie, Universitatea Ann
Arbor, Michigan
36
• articulatoarele medii (neprogramabile), de exemplu Gysi
Simplex, I.T.M. (IOR Bucureşti), KSK, Atomic, Atraumatik (DeTrey),
Protar I (KaVo EWL). (fig.3.2) etc.:
Fig. 3.2. Articulatorul mediu Protar I (KaVo EWL).
– reproduc mişcările de deschidere-închidere, propulsie, lateralitate

– valorile fixe sunt: • panta tubercului articular, cu o înclinaţi
medie de 30–34°
• unghiul Bennett – 15–18°
• distanţa intercondiliană ≈104 mm
B. Simulatoarele reglabile individual pot fi articulatoare parţial

programabile (semiadaptabile), total programabile (adaptabile) sau
simulatoare electronice, programabile prin computer.
• Articulatoare parţial programabile (semiadaptabile) –
prezintă în plus faţă de articulatorul mediu posibilitatea de reglare a
unor valori geometrice, ca de exemplu:
• înclinarea pantei retroincisive
• înclinarea pantei tuberculului articular (traiectorie condiliană)
• distanţa de la punctul interincisiv la axa de rotaţie pură
• unghiul Bennett etc.
Exemple de simulatoare parţial programabile: Gysi-Trubyte,
Schröder, Rumpel, Spreng, Denar Mark II, Dentatus ARL, Hanau H2-
0, Whip-Mix, Protar II (KaVo) etc.
În general, se pot deosebi trei tipuri de articulatoare parţial
programabile, în funcţie de conformaţia boxei articulare în
conformitate cu articulaţia naturală (fig3.3 a). La primul tip (fig.3.3 b)
37
Fig.3.3. Conformarea ghidajului condilian la articulatorele parţial programabile, comparativ
cu articulaţia naturală (a): ghidaj condilian liniar (b), ghidaj condilian curb (c).
mişcările de protruzie şi de lateralitate se realizează liniar, deoarece

panta tuberculului articular este conformată liniar, atât în plan sagital,
cât şi în plan frontal şi orizontal. Exemple: SAM 1, Whip-Mix, Denar
Mark II, Hanau, Dentatus.
La cel de-al doilea tip (3.3 c) panta tuberculului articular este
conformată curb, atât în plan sagital, cât şi în plan frontal şi orizontal.
Astfel, mişcările de protruzie şi de mediotruzie vor avea o traiectorie
curbă, fiind reproduse conform parametrilor individuali, înregistraţi pe
pacient. Exemple: SAM 2, Protar II (fig. 3.4)
Fig. 3.4. Articulatorul parţial programabil Protar II (KaVo EWL).
În cazul articulatorului Condylator (fig. 3.5), elaborat de

profesorul Gerber din Zürich, cu variantele „Individual” şi „Vario”,
panta tubercului articular, în plan sagital este iniţial curbă şi ulterior
liniară.
38
Fig. 3.5. Articulatorul parţial programabil Condylator (Gerber): a. vedere de ansamblu;
b. detaliu cu evidenţierea "pantei tuberculului articular".
Al treilea tip de articulatoare parţial programabile se

caracterizează prin faptul că au boxe articulare rigide, frezate în
general, din blocuri de acrilat, conform datelor individuale ale
pacientului. Exemple: TMJ, Panadent etc..
• Articulatoare total programabile (adaptabile) – oferă
posibilitatea individualizării următoarelor elemente:
• înclinarea pantei tuberculului articular
• înclinarea pantei retroincisive
• distanţa de la punctul interincisiv la axa bicondiliană de rotaţie
• distanţa intercondiliană
• orientarea planului de ocluzie în raport cu un plan de referinţă
(planul de la Frankfurt, planul Camper)
• unghiul Bennett, ca particularitate a mişcării de lateralitate
• mişcarea Bennett
• unghiul simfizar.
Dintre simulatoarele total programabile amintim tipurile Stuart,
Denar D5A (fig.3.6), simulatorul Aderer, de Pietro, Stallard etc.
Fig. 3.6. Articulatorul total programabil Denar

D5A (schemă).
39
• simulatoare electronice, programabile prin computer –
oferă posibilitatea modelării din acrilat a articulaţiilor, cu forma,
volumul şi orientarea identice celor naturale. Ele reprezintă un sistem
de înregistrare şi redare electronică a cinematicii mandibulare,
fiind reproduse exact valorile individuale ale tuturor parametrilor
articulari şi ocluzali.
În general, sunt scumpe şi se utilizează mai rar în practică,
chiar şi la ora actuală.
După construcţia simulatoarelor, deosebim două tipuri:
• tipul ARCON – imită articulaţia anatomică. Condilul articular se
află pe braţul inferior al articulatorului. Exemple: Whip-Mix, SAM,
Denar Mark II şi V, Artex AS, AT, Protar etc.
• tipul NON-ARCON (condilian) la care condilul articular se află
pe braţul superior al articulatorului Exemple: Dentatus, Hanau
H2PR, Artex tip S, etc.
Diferenţele între articulatoarele arcon şi non-arcon se pot
vedea în figura 3.7.
Subliniem că:
• într-un articulator arcon ghidajul condilian se deplasează
împreună cu braţul superior,
• în cazul unui articulator non-arcon capul condilian este
cel care se deplasează împreună cu braţul superior
În figura 3.7 sunt schematizate diferenţele existente în plan
sagital între un articulator de tip arcon şi unul de tip non-arcon.
Când se deschide articulatorul condilian (se creşte dimensiunea
verticală) planul de ocluzie (CP) se schimbă, dar panta condiliană
rămâne fixă, în timp ce în cazul articulatorului de tip arcon panta
condiliană este cea care se schimbă.
Fig. 3.7. Diferenţele în plan sagital între articulatoarele de tip non-arcon (a)
şi arcon (b). F – unghi fix; C – unghi variabil; CP – plan ocluzal variabil.
40
În metodele de restaurare care implică şi o creştere a
dimensiunii verticale de ocluzie, nu se recomandă utilizarea unui
articulator semiadaptabil de tip non-arcon, din cauza limitelor ce pot
apărea în restaurarea dentară totală. Nu s-a demonstrat însă că ar
exista vreun avantaj utilizând un articulator de tip arcon, doar dacă
este total programabil, majoritatea articulatoarelor total programabile
fiind de tip arcon. Anumiţi autori sunt de părere că articulatoarele de
tip arcon reproduc mai bine condiţiile fiziologice decât articulatoarele
non-arcon, dar superioritatea clinică a articulatoarelor de tip arcon nu
a putut fi demonstrată. Majoritatea utilizatorilor nu văd diferenţele
practice existente între articulatoarele de tip arcon şi cele de tip
condilian, care pot fi parţial sau total programabile.
3.2. MONTAREA MODELELOR ÎN SIMULATOR

După determinarea şi înregistrarea relaţiilor intermaxilare
statice şi dinamice ale pacientului, în cadrul fazelor clinico-tehnice de
realizare a unei restaurării protetice fixe, se trece la montarea
modelelor (realizate în prealabil) în articulator. Montarea propriu-
zisă se face prin gipsare în conformatoarele sau dispozitivele de
fixare a modelelor pe braţele articulatorului, în funcţie de tipul şi
designul intrumentului utilizat. În general, indiferent de tipul de
articulator utilizat, se începe cu montarea modelului superior, în
funcţie de relaţia dinţi – axă orizontală de transfer înregistrată cu
un arc facial (fig.3.8). Astfel, modelul superior poate fi montat în
raport cu axa balama determinată exact pe pacient sau în funcţie de
axa balama arbitrar aleasă.
Fig.3.8. Reprezentarea schematică a

înregistrării cu arc facial.
41
Modelul inferior se montează în raport cu cel superior în RC
sau în PIM, în funcţie de relaţia determinată şi înregistrată pe pacient
şi transferată în laborator. În figura 3.9 sunt reprezentate schematic
fazele de montare a modelelor în articulator.
Fig. 3.9. Fazele de montare a modelelor în articulator: a. faza 1 – fixarea arcului facial de
transfer pe articulator; b. faza 2 – montarea (gipsarea) modelului superior în raport cu axa
de rotaţie a condililor; c. faza 3 – montarea modelulului inferior în relaţie centrică sau în PIM
faţă de modelul superior.
Montarea prin gipsare fixă a modelului superior de braţul

articulatorului nu permite nici un fel de control asupra corespondenţei
între relaţiile intermaxilare determinate şi înregistrate intraoral
montarea modelelor în articulator şi programarea acestuia, deoarece
înregisrările în ceară, îndiferent de tipul acestora, nu permit
verificarea pe modele a intercuspidării, respectiv a raporturilor dintre
diferitele suprafeţe dentare aflate în contact.
Astfel, Posselt şi ulterior Körber recomandă realizarea unui
soclu de control, metodă utilizată la ora actuală frecvent în
tehnologia protezelor fixe, datorită avantajelor pe care le prezintă.
Astfel, prin împărţirea bazei modelului într-un soclu primar şi unul
secundar se poate verifica corespondenţa ocluzală a modelelor în
planul soclului şi, prin aceasta într-un plan sinoptic de verificare.
42
După plasarea modelului primar în cheia de ceară poziţionată corect
pe modelul inferior montat în prealabil, prin închiderea articulatorului
este posibilă detectarea oricărei devieri a poziţiei modelului inferior
faţă de modelul superior, montat în raport cu axa orizontală de
transfer, respectiv a inadvertenţelor dintre relaţiile reale ale
pacientului şi cele transferate pe articulator. După Körber, soclul de
control (Split-cast) este utilizat, în esenţă pentru:
• verificarea exactităţii montării modelelor în articulator cu ajutorul
unei chei de control din ceară;
• verificarea exactităţii de reproducere a poziţiei modelului inferior
după realizarea unor înregistrări repetate ale PIM, respectiv
relaţiei centrice;
• diagnosticul ORC în cazul unor ghidaje forţate, după
determinarea şi înregistrarea poziţiei de RC fără contact dentar;
• aprecierea devierii mişcării de rotaţie pură în jurul axei
articulatorului faţă de cea în jurul axei funcţionale înregistrată pe
pacient, prin intermediul unui înregistrat de supraînălţare (3–5
mm);
• programarea automată a înclinării, respectiv a unghiului de
înclinare a pantei tuberculului articular, prin intermediul
înregistratului în protruzie;
• verificarea devierii, respectiv a programării unghiului Bennett prin
intermediul înregistratelor în lateraleitate;
• verificarea relaţiilor ocluzale a tuturor restaurărilor protetice, în
general şi în special a protezelor fixe metalo-ceramice şi/sau
suprastructurilor pe implante;
• analiza poziţiei mandibulei în OH, în vederea unui diagnostic
instrumental-funcţional şi după realizarea de restaurări protetice.
Realizarea soclului de control pe modelul superior nu este
complicată; astfel, se reduce la soclator baza modelului până la o
grosime de 5 mm la nivelul adâncimii maxime a palatului. În baza
plană a soclului restant se realizează retenţii prin tăiere sau frezare.
Suprafaţa soclului primar astfel obţinut se izolează şi se trece la
realizarea soclului secundar din gips dur de altă culoare, utilizând
drept conformator o bandă elastică sau adezivă care se fixează în
continuarea soclului primar. Din punctul de vedere al tehnicianului
dentar este foarte avantajoasă utilizarea acestui soclu de control
(Split-cast) în asociere cu un sistem magnetic de prindere a
modelelor de braţele articulatorului.
43
În figura 3.10 este reprezentată schematic verificarea
corectitudinii montării modelelor în articulator prin intermediul unui
soclu de control.
Fig. 3.10. Verificarea montării corecte a modelelor în articulator, prin intermediul soclului de
control: a. corespondenţa dintre intercuspidarea mecanică şi poziţia fiziologică a condililor;
b. soclul de control permite poziţionarea corectă a modelelor atât prin intermediul cheii de
ceară, cât şi prin intercuspidarea mecanică a acestora.
Pentru programarea individuală a articulatoarelor este

nevoie ca modelele să fie în prealabil montate în RC sau în PIM, pe
baza unei înregistrări grafice sau în ceară. După cum am amintit mai
sus, modelele trebuie prevăzute cu un soclu de control.
În general, programarea individuală a articulatorelor se face
pe baza relaţiilor obţinute de la pacient prin:
• înregistrări intraorale,
• înregistrări grafice extraorale,
• înregistrări electronice.
Pe scară largă este utilizată metoda cu înregistrări intraorale,
care nu necesită aparatură complicată şi este economică, permiţând
o programare raţională şi relativ precisă a simulatoarelor.
Programarea articulatoarelor, în esenţă, respectă nişte principii
generale şi parcurge etape de lucru adaptate tipului şi designului
particular al instrumentului.
44
• Programarea unghiului de înclinare al pantei tuberculului
articular
Pentru programarea unghiului de înclinare al pantei
tuberculului articular, respectiv al traiectoriei condiliene este
necesară înregistrarea mişcării de propulsie, respectiv a poziţiei „cap
la cap” în propulsie cu ceară sau alt material de înregistrare (de
exemplu, silicon cu reacţie de adiţie) (fig.3.11). La o mişcare de
propulsie de 5 mm rezultă o inocluzie laterală suficientă pentru a
putea obţine o înregistrare corespunzătoare. Modelele, prevăzute cu
soclu de control, sunt montate în prealabil în articulator (în RC).
Fig.3.11. Programarea pe articulator a înclinării pantei tubercului articular: a. desfacerea

modelului superior din soclul de control (1) şi plasarea înregistrarii în propulsie pe modelul
inferior (2); b. poziţionarea modelului superior în cheia de ceară; c. desfacerea şuruburilor
de reglare şi blocare a pantei tuberculului articular (1 şi 2) şi închiderea braţului superior al
articulatorului; d. plasarea soclului de control pe modelul superior şi reglarea boxelor
articulare la valoarea de înclinare a pantei tubercului articular corespunzătoare poziţiei
mandibulei; e. fixarea şuruburilor de reglare şi blocare a pantei tubercului articular de pe
ambele părţi (1 şi 2); f. repoziţionarea articulatorului în relaţia axială de transfer (PIM şi/sau
RC).
Pe modelul inferior se plasează înregistrarea în ceară a
mişcării de propulsie în care se poziţionează modelul superior primar
(fig.3.11 a, b). În continuare se desfac şuruburile de reglare ale
pantei ghidajului condilian şi braţul superior al articulatorului se
45
deplasează până ce soclul de control se adaptează perfect pe
modelul superior, care este menţinut în înregistrarea propulsiei în
ceară (fig. 3.11 c, d). În această poziţie se învârt boxele articulare
până se simte o rezistenţă, respectiv până ce panta boxei articulare
ajunge în contact cu condilul şi se strâng şuruburile de reglare,
programând astfel valoarea unghiului de înclinare a pantei
tuberculului articular (fig.3.11.e). De multe ori, pacientul nu execută o
mişcare pur protuzivă, ci una uşor latero-protruzivă, de aceea este
bine ca în timpul programării înclinării pantei tuberculului articular,
unghiul Bennett să fie fixat la o valoare medie de aproximativ 20°.
• Programarea unghiului Bennett

Pentru programarea unghiului Bennett pe articulator este
nevoie de înregistrarea poziţiei de „cap la cap” în laterotruzie stângă
şi dreaptă, procedeul fiind acelaşi ca pentru unghiul pantei
tuberculului articular. Pentru înregistrarea poziţiilor de lateralitate,
pacientul îşi poziţionează mandibula sau aceasta va fi ghidată
manual astfel încât dinţii de pe partea lucrătoare care participă la
ghidarea mişcării respective vor ajunge în contact de „cap la cap”, pe
partea nelucrătoare apărând dezocluzia (fig. 3.12). Pe baza
înregistrării poziţiei de lateralitate se va programa pe articulator
amplitudinea mişcării Bennett de pe aceeaşi parte şi unghiul Bennett
de pe partea contralaterală .
Fig. 3.12. Înregistrarea cu ceară a poziţiei de „cap la cap”

în lateralitate dreaptă (a) şi stângă (b).
Unghiul Bennett se măsoară, respectiv se programează pe

articulator pe partea nelucrătoare. Se desfac şuruburile de reglare
pentru unghiul Bennett şi braţul superior al articulatorului se va
deplasa până ce soclul de control se adaptează perfect pe modelul
superior, care este fixat de cel inferior prin intermediul înregistrării în
ceară, a poziţiei de „cap la cap” în laterotruzie. În această poziţie se
mişcă boxele articulare spre stânga şi dreapta, până se simte un joc
46
fără rezistenţă la articulatoarele non-arcon, care semnalează
valoarea unghiului Bennett, ce va fi astfel programată. La
articulatoarele de tip arcon, valoarea unghiului Bennett este
semnalată de momentul de rezistenţă, respectiv de contact între
boxa articulară şi condil.
• Programarea mişcării Bennett
Mişcarea Bennett, executată de condilul părţii lucrătoare,
poate fi înregistrată grafic, extraoral cu pantograful sau electronic.
Poate fi, de altfel, apreciată şi manual, prin palpare. În principiu se
poate spune că unui unghi Bennett de 7° îi corespunde o translaţie
de 0,5 mm pe o parte. O mişcare Bennett mare rezultată în urma
unei înregistrări sau constatată prin palpare, poate fi cauzată de
laxitatea ligamentară. În cazul reabilitărilor protetice trebuie apreciat
dacă valoarea înregistrată este apropiată de valoarea medie
menţionată mai sus. Preluarea unei valori mari, care poate fi
patologică, poate agrava situaţia în urma restaurării protetice.
Programarea pe articulator se face în funcţie de tipul
instrumentului. În general, mişcarea Bennett se programează
arbitrar, pe baza înregistrării poziţiei de „cap la cap” în lateralitate, de
partea lucrătoare. Articulatoarele total programabile posedă
dispozitive de programare exactă sau posibilităţi de adaptare a
boxelor articulare frezate individual.
• Reproducerea ghidajului anterior
De multe ori, în cazul restaurărilor protetice fixe, se pune
problema păstrării ghidajului anterior existent, ceea ce presupune
înregitrarea acestuia înainte de prepararea bonturilor. Aceasta se
poate face prin transferarea directă de pe modelele montate în
articulator, pe baza unei înregistrări cu arc facial sau se înregistrează
la pacient cu un instrument extraoral.
La metoda de copiere după modele, se aplică acrilat
autopolimerizabil pe plăcuţa incizală a articulatorului şi se execută
mişcări cu ghidaj pe incisivi şi canini. Tija de orientare anterioară lasă
în acrilat urme care, după polimerizare, se uniformizează prin
şlefuire.
Trebuie ţinut cont de faptul că, deşi programarea
articulatoarelor respectă în general etapele de lucru prezentate, apar
diferite particularităţi în funcţie de tipul articulatorului (arcon şi non-
arcon) şi de performanţele acestuia (parţial sau total programabil).
47
4. TEHNOLOGII DE REALIZARE A
PROTEZELOR PARŢIALE FIXE
4.1. METODE ŞI PROCEDEE DE PRELUCRARE

A METALELOR
În cursul istoriei, pentru prelucrarea metalelor în tehnologia
protezelor dentare s-au utilizat mai multe procedee, acestea, putând
fi sintetizate în două mari grupe:
1. prelucrarea la cald, care cuprinde
- topirea şi turnarea
- sinterizarea
2. prelucrarea la rece
• metode istorice: laminarea, ştanţarea
• metode moderne:
- galvanoformarea
- electroeroziunea,
- frezarea mecanică - prin copiere
- frezarea computerizată - în cadrul sistemelor CAD/CAM
De asemenea, se cunosc şi procedee combinate, uneori
necesitând ca unele elemente componente ale protezelor dentare
realizate sau nu prin metode diferite, să fie solidarizate între ele. În
acest scop sunt utilizate, de asemenea, mai multe procedee, dintre
care amintim lipirea cu lot, sudura cu plasmă şi sudura cu laser.
Fără a face o incursiune exhaustivă în domeniu, în continuare
vom descrie procedeele tehnologice de prelucrare a metalelor cele
mai cunoscute şi utilizate în laboratoarele de tehnică dentară.
4.1.1.TOPIREA ŞI TURNAREA
Turnarea aliajelor utilizate în tehnologia protezelor dentare

presupune un grad de mare precizie, atât structurală cât şi
dimensională a unor piese unice, de mici dimensiuni şi cu forme
adeseori complexe. Aceste proteze trebuie să reziste de cele mai
multe ori la solicitări importante raportat la secţiunea lor, fapt ce
impune realizarea lor la o calitate de vârf, atât din punct de vedere
macro, cât şi microstructural.
48
Topirea reprezintă procesul fizic de trecere prin încălzire a
aliajului din stare solidă în stare lichidă.
Metalele pure se topesc la o temperatură bine determinată,
întotdeauna aceeaşi la o presiune dată, numită punct de topire. Cu
mici excepţii (platină, titan), în stomatologie se utilizează
preponderent aliaje. Aliajele se topesc într-un interval de temperaturi
numit interval de topire, care depinde de natura şi proporţia
elementelor ce constituie aliajul.
Dintre proprietăţile specifice metalului în stare lichidă, în
procesul de turnare intervin în mod direct viscozitatea şi tensiunea
superficială, influenţând modalitatea şi gradul de umplere a tiparului.
Turnarea reprezintă procesul fizic de "împingere" a metalului/aliajului
topit (aflat în stare fluidă), în cavitatea tiparului, de formă şi
dimensiuni identice cu viitoarea componentă metalică a protezei
dentare respective. Turnarea se face, de regăulă, cu ajutorul unei
forţe centrifuge sau pneumatice, în plan orizontal sau vertical.
Obiectivul tuturor tehnicilor de turnare este de a obţine, după o
machetă de ceară, o piesă proteică fără porozităţi, cu structură
omogenă, adaptată cu precizie la preparaţia dintelui.
Legile turnării
Pentru a putea obţine o turnătură de bună calitate, pregătirea
machetei pentru ambalare trebuie să ţină seama de următoarele
reguli generale:
Fig. 4.1. Design-ul şi calibrarea canalelor de turnare pentru piese protetice mici care
urmează să fie turnate cu o centrifugă orizontală.
1. Aliajul topit trebuie să pătrundă în tipar pe calea cea mai scurtă şi,
pe cât posibil, fără schimbări bruşte ale direcţiei de curgere.
2. Aliajul trebuie să curgă din zonele mai groase ale tiparului spre
cele mai subţiri (fig. 4.1).
49
3. Două zone groase ale machetei separate printr-o zonă mai subţire
trebuie să fie prevăzute cu canale de turnare separate (fig. 4.1).
4. Direcţiile de proiectare a capetelor tijelor plasate pe machetă nu
trebuie să abordeze părţi subţiri din aceasta, regiunile care se
solidifică la urmă (cele mai masive sau care se situează în centrul
de căldură al chiuvetei).
5. Reţeaua de turnare (con, canale, bile) trebuie astfel dimensionată
încât să asigure tiparului rezerva de aliaj topit necesară
compensării contracţiei volumice.
6. Alimentarea tiparului trebuie să se facă în puncte suficient de
numeroase pentru a asigura o bună repartiţie a aliajului topit şi o
umplere cvasiinstantanee.
7. Bilele de contracţie, respectiv canalul intermediar, trebuie plasate
cât mai aproape de machetă (fig. 4.2.).
Fig.4.2. Dispunerea greşită (a) şi corectă (b) a bilelor de contracţie în raport

cu macheta şi conul de turnare
8. Orientarea machetei în chiuvetă se face în funcţie de repartiţia

temperaturii în cursul turnării: în zona cu cea mai ridicată
temperatură vor fi plasate canalele de turnare şi bila de contracţie
sau canalul intermediar, iar macheta se va plasa într-o zonă de
temperatură mai scăzută (între zona cu temperatura cea mai
ridicată şi zona cu temperatura cea mai scăzută), astfel ca
solidificarea să se asigure dinspre tipar spre bilele sau canalul
intermediar.
9. În mod cu totul special, la turnarea centrifugală se va ţine cont ca
orientarea canalelor de turnare să nu contravină forţelor specifice
acestui procedeu (se va ţine cont la pregătirea machetei de sensul
de rotaţie al braţului de centrifugare).
50
4.1.1.1. TEHNICA REALIZĂRII TIPARULUI
Tiparul este o cavitate, incastrată într-un conformator, care

are pereţi rezistenţi din punct de vedere mecanic, ceea ce permite
introducerea sub presiune a metalului şi se realizează prin
ambalarea machetei.
Înainte de a realiza ambalarea propriu-zisă, macheta va fi
pregătită corespunzător:
- detensionare
- aplicarea tijelor de turnare
- aplicarea rezervorului de aliaj.
macheta este prevăzută cu tije de turnare, din următoarele
considerente:
• pentru a crea un canal prin care să fie eliminată ceara,
respectiv introdus aliajul topit în timpul turnării;
• pentru a compensa contracţia de solidificare a aliajului.
Aspectul canalelor de turnare este complex şi depinde de
aparatul şi tehnica de turnare, cantitatea de aliaj, mărimea piesei
turnate şi de experienţa individuală a tehnicianului.
Rolul de bază al canalelor de turnare constă în conducerea
aliajului topit în tipar şi realizarea unei solidificări dirijate, astfel încât
să nu se formeze retasuri în piesa turnată, ci eventual în tijele de
turnare.
Principiile de bază ale realizării sistemului canalelor de turnare
după Hohmann şi Hilscher sunt:
- canalele de turnare trebuie astfel dimensionate încât să asigure
o umplere rapidă şi completă a tiparului (canalele de turnare
scurte şi groase)
- lungimea canalelor de turnare nu trebuie să depăşească 15
mm,deoarece topitura s-ar solidifica înainte de a ajunge în tipar;
- canalul de turnare se fixează astfel ca topitura să curgă dinspre
diametrele mari spre diametrele mici (în zona cea mai groasă a
machetei). Dacă macheta prezintă ea însăşi modificări bruşte ale
diametrului, trebuie asigurată cu mai multe canale de turnare.
Dimensiunea şi forma canalelor de turnare depind de mărimea
piesei turnate. Astfel, în cazul unei coroane de acoperire sunt două
posibilităţi:
1. un canal de turnare cu diametrul de 2 mm prevăzut cu bilă
de contracţie (diametrul de minim 6 mm) la o distanţă de 1,5 mm de
51
machetă. Este important ca bila de contracţie trebuie să se găsească
în centrul de căldură al conformatorului
2. un canal de turnare de 4-5 mm, fără bilă de contracţie
Dacă sunt mai multe coroane, există posibilitatea fixării unei
tije la fiecare machetă sau fixarea machetelor la o tijă intermediară
cu tije secundare cu lungimea de 1,5 mm şi diametrul de 2,5 mm (fig.
4.3.).
Fig. 4.3. Plasarea unui singur canal de

turnare sau a două cu rol de rezervor
de aliaj
Pentru a asigura o pierdere de căldură redusă şi o păstrare

cât mai îndelungată a aliajului în stare fluidă s-a ales forma sferică a
bilei de contracţie explicabilă prin faptul că aceasta este forma
geometrică cu suprafaţa cea mai mică raportată la un volum dat.
Canalele suplimentare de evacuare a gazelor din tipar se
obţin prin fixarea unor fire de ceară, masă plastică sau păr de cal
(diametru 0,5 - 0,7 mm) în machetă (locul cel mai îndepărtat de
punctul de fixare a tijei de turnare) şi la baza pâlniei sau conului de
turnare, într-un număr egal cu cel al tijelor de turnare.
Tija de turnare este ataşată la macheta pâlniei de turnare.
Aceasta este confecţionată industrial din ceară sau mase plastice.
Se alege măimea corespunzătoare pentru piesa respectivă. Ca şi
alternativă amintim conformatorul din cauciuc, prevăzut deja cu conul
de turnare, în care se fixează inelul tiparului
Tehnica plasării tijelor de turnare

• Se ataşează tija la cuspidul funcţional cel mai voluminos al
machetei şi se angulează la pereţii axiali adiacenţi şi suprafaţa
ocluzală într-un unghi de 135º, pentru a facilita umplerea tiparului;
• Se adaugă ceară la zona de ataşare şi se netezeşte pentru a
elimina posibilitatea apariţiei curenţilor turbionari în timpul turnării
aliajului fluid;
• Se înlătură macheta de pe bont, cu atenţie pentru a nu o
distorsiona;
52
• Se aşează tija de turnare la baza conică a conformatorului;
• Se căptuşeşte conformatorul şi se umezeşte hârtia de căptuşit
(dacă este nevoie);
• Se plasează conformatorul peste machetă (trebuie să fie suficient
de mare pentru a acoperi macheta în toate direcţiile cu
aproximativ 5 – 6 mm). Dacă este necesar, tija de turnare poate fi
scurtată sau poate fi ales un conformator mai lung (fig.4.4.)
Fig. 4.4. Plasarea machetelor se face pe aceeaşi rază la o distanţă egală de centrul tiparului
şi la o depărtare minimă de 5 – 6 mm de mufă.
Ambalarea
După realizarea machetei componentei metalice urmează
ambalarea acesteia în vederea confecţionării tiparului şi turnării
aliajului.
Ambalarea reprezintă înglobarea machetei într-un material
refractar compatibil cu aliajul ce urmează a fi turnat.
În practică se cunosc două tehnici de ambalare: tehnica
clasică în doi timpi, cu două mase de ambalat şi tehnica modernă
într-un timp, cu o singură masă de ambalat.
Tehnica clasică de ambalare în doi timpi, cu două mase de ambalat:
• se prepară pasta din masa de ambalat specifică, prin vacuum
malaxare pentru a elimina incluziunile de aer;
• se acoperă prin pensulare şi vibrare întreaga machetă şi
canalul de turnare, realizând un nucleu cu un diametrul de 10
– 15 mm, şi se păstrează în aer 20 – 30 de minute;
53
• În conformatorul de turnare (chiuvetă, mufă( se introduce o
masă de ambalat nespecifică, cu granulaţie mai mare care
este mai economică şi permite eliminarea mai rapid a gazelor
din tipar.
Tehnica modernă, într-un singur timp, cu o singură masă de

ambalat utilizează numai masa de ambalat specifică aliajului:
• omogenizarea în vacuum malaxor a componetelor masei de
ambalat (pulbere şi lichid) (fig 4.5.);
Fig. 4.5. Momentul ambalării propriu-zise: (1)Mufa şi conformatorul din cauciuc al tiparului;
(2) Orificiul de fixare al inelului metalic calibrat; (3) Recipientul de malaxare; (4) Dispozitivul
de omogenizare; (5) Orificiul de absorbţie a aerului.
• acoperirea întregii machete cu masă de ambalat. Se vibrează

continuu şi cu atenţie în timpul aplicării pastei, având grijă să
se acopere, în special suprafaţa internă şi marginile machetei;
• plasarea conformatorului căptuşit cu hârtie minerală în jurul
machetei şi, prin vibrare, se toarnă materialul de ambalat;
• când materialul de ambalat atinge nivelul machetei, se
balansează conformatorul machetei de mai multe ori pentru a
acoperi şi a descoperi macheta, minimalizând astfel captarea
posibilă a aerului (fig 4.5.)
• după ce conformatorul a fost umplut, se aşteaptă întărirea
masei de ambalat (45 – 60 minute);
• dacă este folosită tehnica higroscopică, se plasează
conformatorul în apă la 37ºC timp de o oră, pentru aliajele de
aur 833 ‰ şi aur platinat, 100 de minute pentru aliaje nobile,
40 de minute pentru aliaje de aur 916 ‰.
54
Tipul de masă de ambalat se alege în funcţie de aliajul din
care se va confecţiona piesa metalică, astfel: pentru aliaje nobile se
utilizează mase de ambalat pe bază de sulfaţi, în timp ce pentru
aliaje de Co-Cr (cu punct ridicat de topire) se optează pentru mase
cu lianţi pe bază de fosfaţi sau silicaţi.
Masele de ambalat conţin trei componente de bază:
-masa refractară (care nu se descompune şi nu se
dezintegrează în momentul încălzirii şi turnării), care conţine silice ca
material de bază;
-liantul - un material care face priză şi leagă particulele de
substanţă refractară;
-adaosuri - elemente care influenţează viteza şi expansiunea
de priză.
Toate masele de ambalat prezintă o expansiune de priză şi o
expansiune higroscopică la întărire şi apoi o expansiune termică,
atunci când sunt încălzite pentru a elimina ceara. Combinarea celor
trei tipuri de expansiune este destul de consistentă şi produce un
total de 1,5 până la 2% expansiune înainte de a se face turnarea.
Unele mase de ambalat conţin ingredienţi speciali (de
exemplu acidul oxalic şi sărurile sale) care la încălzire se descompun
şi formează dioxid de carbon. Prezenţa acestuia în cavitatea tiparului
reduce descompunerea sulfatului de calciu, permiţând astfel să se
toarne până la temperaturi de 1315 0C.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească sunt:
- să reproducă pasiv forma detaliată a machetei,
- să furnizeze suficientă rezistenţă pentru a suporta căldura
din timpul topirii cerii şi aliajului topit,
- să sufere o expansiune suficientă pentru a compensa
contracţia de solidificare a aliajului; ideal expansiunea masei
este egală cu contracţia aliajului.
- să prezinte un timp de priză adecvat;
- să fie uşor de manipulat;
- să aibă o granulaţie foarte fină pentru a reda cu maximă
precizie toate detaliile machetei;
- să aibă stabilitate chimică;
- să permită eliminarea gazelor produse după topirea cerii;
- să reziste la presiunea din timpul turnării;
- să nu reacţioneze cu metalul topit.
55
Clasificarea maselor de ambalat În funcţie de liant:
• pe bază de sulfaţi (gipsul) - utilizat pentru aliaje din Au tipurile
II,III,IV. cu temperatura de solidificare de până la 10000C. Sunt
contraindicate pentru aliajele Ag-Pd, care au o afinitate crescută
pentru sulf.
• pe bază de fosfaţi - sunt mult mai rezistente şi suportă
temperaturi mai mari decât cele cu liant pe bază de sulfaţi. Sunt
folosite pentru ambalarea aliajelor cu temperaturi mai ridicate de
topire, de exemplu: Ag-Pd, Au-Pd, Ni-Cr, Co-Cr, aliaje pentru
metalo-ceramică. Sunt stabile până la 14000C.
• pe bază de silicaţi. Pulberea este reprezentată de diferiţi
compuşi pe bază de silice, oxid de magneziu şi substanţe
refractare similare. Lichidul se prezintă în sistem tri-, bi- sau
monocomponent. Indicaţiile maselor de ambalat pe bază de
silicaţi sunt aceleaşi ca şi la masele de ambalat pe bază de
fosfaţi:
 pentru mase ceramice - pentru realizarea pieselor integral
ceramice (de exemplu EMPRESS) sau pentru confecţionarea
modelelor pe care se arde direct ceramică feldspatică sau
armată.
 pentru turnarea titanului sau a aliajului acestuia - prezintă
inerţie chimică în raport cu titanul topit, în compoziţia lor fiind
adăugaţi materialelor pentru tipare au fost adăugaţi oxizi
refractari, cum sunt oxizii de Al, Mg, Zr cu formarea de oxizi
dublii stabili, aşa-numiţii spinelli.
 pentru lipirea cu loturi sunt concepute pentru a avea
expansiunea de priză şi termică mai scăzute decât masele de
ambalat pentru turnare, astfel încât piesele ambalate să nu-şi
modifice poziţia sau dimensiunea în timpul prizei sau încălzirii
masei de ambalat.
4.1.1.2. PREÎNCĂLZIREA ŞI ÎNCĂLZIREA
Preîncălzirea se efectuează pentru eliminarea cerii, uscarea

tiparului şi declanşarea expansiunii termice.
Arderea sau eliminarea cerii este operaţia prin care macheta
este înlăturată, iar în locul ei este creat tiparul în care poate fi
introdus aliajul topit.
Procedeul constă în încălzirea masei de ambalat într-un
cuptor controlat termostatic. Plasarea conformatorului se face cu
56
conul de turnare în jos. Temperatura atinsă de masa de ambalat
determină şi expansiunea termică a tiparului. În continuare se ridică
temperatura cuptorului sau se transferă în alt cuptor unde se atinge
în final o temperatură apropiată de cea de topire a aliajului.
Temperatura de încălzire a tiparului diferă în funcţie de tipul
acestuia. Pentru masele de ambalat cu lianţi pe bază de gips se
aplică un regim termic diferenţiat în funcţie de tipul de priză aplicat.
Dacă expansiunea termică urmează să furnizeze singură
expansiunea de compensaţie, este folosită o tehnică cu temperatură
crescută (650ºC).
Dacă a fost folosită şi tehnică higroscopică (apă la 100ºC),
pentru preîncălzire poate fi folosită o temperatură scăzută (480ºC).
Încălzirea trebuie să fie gradată pentru a permite vaporilor să
se elimine fără ca tiparul să se fisureze. Se separă cu atenţie
macheta canalului de turnare din conformator. Se verifică pâlnia de
turnare şi se înlătură orice resturi de masă de ambalat pentru că
acestea ar putea contamina ulterior restauraţia. Se plasează
conformatorul cu pâlnia în jos, în cuptorul încălzit în prealabil la
325ºC şi se lasă 30 de minute. Prin încălzirea în această poziţie,
majoritatea cerii va curge din tipar, antrenând orice resturi de masă
de ambalat. Se transferă apoi conformatorul într-un cuptor mai cald
(480ºC sau 650ºC) în funcţie de tehnica folosită, unde se ţine timp de
o oră.
Ca o alternativă, conformatorul poate fi plasat într-un cuptor
rece şi încălzit treptat până la temperatura de turnare.
În cazul maselor de ambalat pe bază de fosfaţi temperatura
de încălzire se va situa în jurul valorii de 800 - 9000C sau mai mult.
Cu aceste mase se poate aplica metoda ambalării şi turnării rapide
(Rosenstiel). Astfel în loc de 1 oră pentru priză, tiparul se lasă doar
15 minute pentru priza masei de ambalat. Se consideră că atât este
necesar pentru a se atinge expansiunea maximă de priză. După
această perioadă se introduce alte 15 minute într-un cuptor
preîncălzit la 8150C, pentru eliminarea cerii. Astfel se reduce timpul
total de priză de la 2 – 3 ore (1 oră priza şi 1 -2 ore eliminarea cerii)
la circa 30 – 40 de minute.
57
4.1.1.3. CLASIFICAREA PROCEDEELOR DE TURNARE
Cu excepţia titanului şi a aliajelor sale (care necesită

temperaturi de peste 17000C) temperaturile de topire care trebuie
atinse în tehnica dentară sunt cuprinse în general între 850-14500 C.
În general, procedeele de topire şi turnare a aliajelor dentare
pot fi clasificate după mai multe criterii, între care menţionăm:
Clasificarea după procedeul de turnare:
• turnare statică (gravitaţională);
• turnare centrifugală: - în plan orizontal;
- în plan vertical
• turnarea sub presiune: - de vapori;
- de gaz;
• turnarea prin vacuumare;
• turnarea combinată;
Clasificarea după natura sursei de încălzire (topire):
• cu flacără;
• cu arc electric;
• prin încălzire rezistivă (efect Joule);
• prin inducţie (curenţi de înaltă frecvenţă - CIF);
Clasificarea după mediul de lucru:
• în atmosferă normală (aer)
• în mediu de gaz protector sau amestecuri de gaze;
• în vid;
4.1.1.4. CLASIFICAREA ALIAJELOR PENTRU TURNARE

La ora actuală, aliajele pentru turnare sunt sistematizate în
funcţie de criterii diferite:
a) în funcţie de compoziţia aliajelor se disting două categorii:
• aliaje dentare nobile: cu conţinut crescut de Au, cu conţinut
redus de Au, pe bază de Ag-Pd (cu şi fără Cu), pe bază de Pd
(cu conţinut crescut de Pd, aliaj Pd-Cu şi Pd-Ag);
• aliaje nenobile: pe bază de Ni-Cr, pe bază de Co-Cr, pe bază
de Fe, pe bază de Ti.
b) în funcţie de proprietăţile fizice şi conţinutul în metal nobil (ada) în:
tipul I - moale – pentru incrustaţii ocluzale;
tipul II - mediu – pentru coroane parţiale, elemente de
agregare, coroane turnate, proteze parţiale fixe;
58
tipul III - dur – pentru coroane parţiale (subţiri), proteze parţiale
fixe, coroane turnate;
tipul IV - extadur – pentru bare, casete, coroane, sisteme,
telescoape, proteze scheletate.
Specificaţia nr. 5 ANSI/ADA pentru aliajele dentare a fost
revizuită în 1988, renunţând la referinţele privind compoziţia, datorită
utilizării cu succes a unui număr mare de aliaje cu conţinut în metale
nobile scăzut sau absent. Unele proprietăţi precum rezistenţa şi
gradul de elongare sunt încă specificate pentru cele patru tipuri de
aliaje, iar altele precum compoziţia, duritatea, gradul de topire sunt
cerute pentru a se încadra într-un anumit procentaj stabilit de
fabricant. De exemplu, tipul III are o rezistenţă de 200-340 MPa şi o
elongare de cel puţin 12% în stare încălzită.
Independent de clasificarea menţionată, sunt necesare aliaje
speciale pentru placarea cu ceramică. Ele variază foarte mult în
compoziţie şi de asemenea pot fi clasificate în aliaje nobile şi
nenobile. Toate trebuie să aibă o temperatură de topire cu 150-
2800C mai mare decât aceea a masei ceramice şi capacitatea de a
forma un strat de oxizi ce va furniza o legătură puternică cu
ceramica.
Determinarea cantităţii de aliaj ce trebui topit pentru a
realiza turnarea unei anumite piese protetice nu este o problemă
foarte simplă. Elementele de care trebuie să se ţină seamă în acest
calcul sunt următoarele:
- volumul piesei protetice ce urmează a fi turnate;
- volumul total al reţelei de turnare (canale, bile de contracţie
şi, parţial conul de turnare);
- greutatea specifică (densitatea) aliajului utilizat.
Cantitatea de aliaj astfel determinată trebuie să fie suficientă,
dar nu în exces. În protetica dentară se acordă prioritate reuşitei
turnării sacrificându-se de cele mai multe ori consideraţiile aferente
economiei de aliaj. Această determină un raport mult subunitar între
cantitatea de aliaj topit; se ajunge astfel la rapoarte de 1/2 - 1/5.
Raportând greutatea piesei protetice finite la greutatea machetei,
rezultă, în general, un raport de 10:1 până la 20:1, în funcţie de
greutatea specifică a aliajului.
În tabelul 4.1. se prezintă câteva elemente informative privind
necesarul de aliaj pentru confecţionarea unor piese protetice.
59
Tabelul 4.1. Cantitatea de aliaj necesară realizării diferitelor piese protetice
Greutatea
aproximativă a piesei Cantitatea necesară
Piesa protetică
protetice propriu-zise de aliaj topit (g)
(g)
Incrustaţie (aur)
0,8 - 0,5 2,5 - 3
Cls. I
Incrustaţie cls. a II a 1,5 - 2 4- -5
Incrustaţie MOD (aur) 1,8 - 2,3 5-6
Coroană parţială 1,5 - 2 3-5
Coroană de înveliş 2,5 - 3 5-7
Corp de punte (per
3 - 3,5 6 - 7 per element
element)
Proteză scheletată 10 g (±3) 30
4.1.1.5. TOPIREA
Topirea propriu-zisă a aliajului se poate realiza direct în conul

de turnare într-un creuzet special.
Dacă topirea se face în creuzet, materialul din care este
confecţionat acesta prezintă calităţi deosebite, deoarece nu este
permisă posibilitatea interacţiunii chimice cu aliajul topit. Cele mai
utilizate creuzete sunt cele din ceramică şi cele din grafit.
Creuzetele din grafit rezistă foarte bine la schimbările de
temperatură şi formează cu oxigenul din aer un mediu relativ
protector, din gaze CO/CO2, care limitează formarea oxizilor metalici.
Aceste creuzete sunt indispensabile în cazul topirii prin inducţie a
unor metale sau aliaje care au conductibilitate electrică foarte ridicată
- pe bază de aur, argint sau cupru, de exemplu - şi pentru care
constituie o sursă suplimentară de încălzire. Dezavantajul major al
acestor creuzete constă în arderea lor în timpul încălzirii şi
incompatibilitatea cu aliajele ce conţin componenţi care formează
carburi.
Creuzetele din ceramică se utilizează în general pentru
topirea aliajelor alternative (aliaje care înlocuiesc pe cele clasice cu
conţinut ridicat de aur) şi se fabrică într-o mare varietate în funcţie de
procesul şi instalaţia de topire - turnare.
60
Topirea cu flacără
Flacăra de gaze, ca sursă termică utilizată la încălzirea şi
topirea aliajelor, se obţine prin arderea unui jet de gaze sau vapori
combustibili cu oxigenul. Arderea acestui amestec este dată de o
reacţie chimică exotermă rapidă, care se manifestă într-un spaţiu
limitat şi vizibil.
Temperatura flăcării şi volumul ei depinde de mai mulţi factori:
- viteza de ardere
- puterea calorică a gazului combustibil
- volumul şi natura produşilor rezultaţi prin ardere.
Temperatura maximă a diferitelor flăcări este următoarea:
flacără aer + gaz
gaz metan + aer 15000 C
propan + aer 18000 C
butan + aer 19000 C
acetilenă + aer 24000 C
flacără oxigen + gaz (oxigaz):
gaz metan + oxigen 22000 C
propan + oxigen 25000 C
butan + oxigen 26000 C
acetilenă + oxigen 32700 C
hidrogen + oxigen 21000 C
(flacără oxihidrică)
flacără de vapori de benzină + oxigen 25000C
61
Flacăra de gaz are o structură complexă. De exemplu, flacăra
oxiacetilică prezintă patru zone (fig. 4.6.):
Fig. 4.6. Structura flăcării oxiacetilenice normale: 1. Zona

rece; 2. Nucleul luminos; 3. Zona reducătoare; 4. Flacăra
d ă
zona rece (zona de amestec neaprins);
nucleul luminos unde apare o încălzirea treptată a
amestecului gazos până la temperatura de aprindere. Aici are loc şi
descompunerea parţială a acetilenei în H2 şi C cu formarea unor
particule solide de carbon care, supraîncălzite, strălucesc conturând
cea mai frumoasă parte a flăcări :
flacăra primară (zona reducătoare, zona cu cea mai ridicată
temperatură şi care se utilizează pentru topirea metalului/aliajului,
hidrogenul format având o acţiune reducătoare faţă de oxizii metalici)
în care are loc primul stadiu de ardere a acetilenei cu formare de CO
şi H2;
flacăra secundară (zona oxidantă), în care are loc al doilea
stadiu de ardere a acetilenei; CO şi H2 din flacăra primară se
oxidează pe seama oxigenului din aer şi rezultă un mare volum de
gaze cu care metalul/aliajul topit nu trebuie să ia contact.
Deşi topirea cu flacără este comodă, simplă şi rapidă,
procedeul prezintă şi unele dezavantaje:
- se apreciază cu dificultate temperatura aliajului topit şi se
ajunge uşor la supraîncălziri ce pot determina evaporarea unor
componenţi (compoziţia chimică se modifică);
- eventualele supraîncălziri favorizează dizolvarea gazelor şi a
carbonului în aliajul lichid, crescând pericolul apariţiei unor porozităţi
62
şi al durificării şi fragilizării unor aliaje (cu precădere nenobile) prin
acumulare de carbon;
- oxidarea uneori excesivă a aliajului.
Topirea cu arc electric

Arcul electric este fenomenul care apare în timpul descărcării
electrice stabile, la densităţi mari de curent, între electrozii aflaţi într-
un mediu gazos. El poate fi alimentat cu curent continuu, cu curent
alternativ sau cu curent pulsat.
În tehnica dentară, topirea cu arc electric se utilizează în două
moduri:
- topire cu arc indirect;
- topire cu arc direct.
Pentru topirea cu arc indirect se utilizează căldura degajată de
un arc electric stabilit între doi electrozi din grafit cupraţi la exterior şi
montaţi într-un dispozitiv sub formă de cleşte
Procedeul de topire cu arc indirect şi electrozi de grafit permite
topirea unor metale şi aliaje cu punct de topire relativ ridicat (Ni - Cr,
Co - Cr, oţeluri inoxidabile etc.), dar reprezintă şi o serie de
dezavantaje:
- posibilitatea de supraîncălzire a topiturii;
- atmosfera din zona topiturii este carburată, fapt ce determină
o durificare şi fragilizare a piesei turnate, care prezintă adeseori
impurităţi.
- apariţia în topitură a unor incluziuni de grafit şi cupru
provenite din electrozi.
Topirea cu arc direct se bazează pe formarea arcului electric
între un electrod pe bază de wolfram (aliat cu 1 - 2% thoriu sau
zirconiu), răcit prin curent de apă sau de gaz şi aliajul ce urmează să
fie topit.
Doar metalele sau aliajele mai greu fuzibile (titan şi aliajele din
titan) beneficiază de acest procedeu, datorită instalaţiei mai
complexe.
Topirea prin încălzire rezistivă

Topirea aliajelor prin încălzire cu rezistenţe electrice
(rezistoare) au la bază energia termică degajată la trecerea
curentului electric printr-un conductor cu o rezistivitate relativ ridicată.
Rezistoarele pot fi realizate din aliaje sau metale (aliaje Cr - Ni, Fe-
Cr - Al, Pt, Mo, W ş.a.). Molibdenul şi wolframul se utilizează numai
63
în medii protectoare gazoase sau în vacuum, deoarece se oxidează
foarte uşor în aer.
În principiu, spirele rezistenţei electrice sunt înfăşurate pe un
cilindru din material ceramic refractar, care prin încălzire transmite
căldura unui creuzet aflat în interiorul lui şi în care se găseşte aliajul
destinat topirii.
Materialul din care sunt confecţionaţi rezistorii influentează
temperaturile maxime de utilizare a acestora:
- aliaje Cr - Ni 12000 C
- aliaje Fe - Cr - Al 13000 C
- platină 14000 C
- molibden 20000 C
- wolfram 30000 C
- grafit 20000 C
- siliciură de molibden 17000 C
Topirea prin inducţie

Topirea prin inducţie este un procedeu bazat pe pătrunderea
energiei electromagnetice în piesa situată în câmpul magnetic,
variabil în timp, produs de o bobină prin care trece un curent
alternativ; în piesa metalică se produc curenţi de inducţie (turbionari)
a căror energie se transformă în căldură prin efectul Joule - Lenz.
Cu cât piesele metalice care trebuie încălzite au dimensiuni
mai reduse, cu atât frecvenţa curentului din inductor va trebui să fie
mai mare. Dacă pentru topirea unor cantităţi mari de aliaj în instalaţii
de topire industriale sunt necesare frecvenţe joase sau medii (50 -
100Hz), în instalaţii de laborator pentru topirea aliajelor dentare se
utilizează frecvenţe înalte, de ordinul 1 - 1,5 MHz.
Inductorul acestor instalaţii de laborator are forma unei bobine
cilindrice într-un singur strat din ţeavă de cupru, prin care circulă apă
sub presiune. În acest inductor se introduce un creuzet ceramic -
numit creuzet de protecţie sau creuzet de turnare - care conţine un
creuzet de topire, mai mic, din ceramică sau grafit, în care se află
aliajul destinat topirii. Topirea cantităţilor uzuale în tehnica dentară
are loc foarte rapid, în câteva zeci de secunde.
Topirea prin inducţie sau topirea prin curenţi de înaltă
frecvenţă (CIF) este, din multe puncte de vedere, soluţia ideală în
laboratoarele de tehnică dentară, deoarece prezintă o serie de
avantaje:
64
- topirea este posibilă şi în vid sau în atmosfere de protecţie;
- temperatura topirii metalice poate fi controlată prin pirometrie
fotoelectrică - declanşarea turnării se poate comanda automat;
- încălzirea este relativ rapidă şi eficientă energetic, deoarece
are loc chiar în masa aliajului;
- aliajul topit este puternic agitat în creuzet, având loc o omogenizare
a temperaturilor şi a compoziţiei chimice; fenomenul este determinat
de forţele electromagnetice care acţionează asupra curenţilor
turbionari induşi în volumul aliajului topit (fig. 2.104.).
Procedeul prezintă următoarele dezavantaje:
- încălzirea fiind rapidă, momentul optim pentru turnare este
mai dificil de controlat dacă lipseşte aparatura de pirometrie
fotoelectronică;
- datorită neuniformităţii câmpului magnetic spre capetele
inductorului, aliajul din creuzet poate fi încălzit neuniform (de
exemplu, în cazul mai multor blocuri metalice aflate în poziţii
oarecare în creuzet) şi poate ajunge la supraîncălziri locale; acest
neajuns este însă înlăturat în bună parte prin agitaţia ulterioară a băii
de aliaj topit.
Creuzetele pentru topirea propriu-zisă a aliajului pot fi
ceramice sau din grafit. De obicei se utilizează creuzetele metalice,
cu excepţia cazurilor în care se topesc aliaje pe bază de aur, argint
sau cupru, la care, datorită conductibilităţii electrice foarte ridicate,
încălzirea prin inducţie devine mult mai lentă. În aceste cazuri se
utilizează creuzetele din grafit, care prin încălzirea inductivă proprie,
transmit căldura suplimentară necesară topirii aliajului.
Alegerea momentului optim pentru declanşarea turnării se
bazează pe experienţa operatorului, deoarece la multe instalaţii de
laborator lipseşte dispozitivul automat de control a temperaturii
(costul acestor instalaţii fiind în general foarte ridicat). În principiu,
turnarea trebuie făcută în momentul în care apar caracteristicile
prezentate în tabelul 4.2.
Creuzetele din grafit nu se preîncălzesc. Datorită vitezei mari
de încălzire a aliajului destinat topirii, este necesară preîncălzirea
creuzetelor ceramice la 700 - 8000 C. Menţionăm că topirea unor
cantităţi mari de aliaj (peste 40g, de exemplu) impune încălzirea
discontinuă, pe mai multe intervale de timp, pentru evitarea unor
supraîncălziri locale.
65
Tabelul 4.2. Momentul turnării în cazul topirii prin inducţie.
ALIAJ CARACTERISTICI
aliaje Co - Cr şi alte masa topită este omogenă şi are o culoare
aliaje nenobile uniformă şi clară, de maximă reflectanţă;
stratul superficial începe să se destrame.
metale şi aliaje nobile masa topită are culoare uniformă;
stratul superficial începe să “fisureze”
aAliaje nobile pentru după formarea unei mase topite uniforme se
tehnica metalo - ceramică continuă încălzirea încă 3 - 5 secunde
aliaje pe bază de Au - după formarea unei mase topite uniforme se
Pdpentru tehnica metalo - continuă încălzirea încă 5 secunde, se
ceramică întrerupe cca. 3 secunde, după care se
reîncălzeşte 10 - 12 secunde
4.1.1.6. TURNAREA
Prin turnare se înţelege operaţia de introducere a metalului

sau aliajului lichid în cavitatea tiparului pentru a realiza piesa turnată.
Pentru obţinerea unei piese turnate fără defecte, o importanţă
deosebită o prezintă următoarele elemente:
- fluiditatea aliajului lichid, care reprezintă capacitatea acestuia
de a umple secţiunile subţiri ale cavităţii tiparului; această
caracteristică depinde de compoziţia chimică, temperatura aliajului
de turnare, temperatura tiparului etc. şi se determină experimental
prin turnarea materialului lichid într-un tipar având cavitatea în formă
de spirală cu dimensiuni determinate: lungimea spiralei obţinute
constituie măsura fluidităţii în condiţii date (tabelul 4.2.).
- durata de umplere a tiparului, care trebuie să fie cât mai
redusă şi care depinde, în condiţii normale, de fluiditate şi de forţa de
turnare (forţa de împingere a aliajului topit în tipar);
Turnarea statică (gravitaţională, prin cădere liberă - fig. 4.7. a)
este foarte rar utilizată (cu excepţia confecţionării unor baze din
aluminiu la protezele totale), astfel că utilajele de turnare din
domeniul nostru de activitate se pot grupa în două mari categorii:
- utilaje cu forţă pneumatică (presiune de gaze - fig. 4.7 c);
- utilaje cu forţă centrifugă - majoritatea (fig. 4.7. b).
66
Fig. 4.7. Principiile unor procedee de turnare utilizate în tehnica dentară:
a. turnare statică; b. turnare centrifugală; c. turnare cu vacuum/presiune
4.1.1.7. DEFECTE DE TURNARE
Procedeele de topire şi turnare a aliajelor în tehnologia

protezelor dentare reprezintă etape de laborator pretenţioase, în
cursul cărora pot apare ce pot compromite parţial sau total
integritatea sau performanţele piesei protetice.
Frecvent, pot apare erorişi în cursul etapei de ambalare,
respectiv de realizare a tiparului. Efectul este acelaşi - o piesă
protetică compromisă.
67
Defectele pot fi minime, recuperabile sau majore, când
componenta metlaică a viitoarei proteze trebuie refăcută.
Erori de ambalare
În cursul etapei de ambalar pot interveni o serie de erori care
conduc la compromiterea piesei turnate, cum ar fi:
• priza prea scurtă a masei de ambalat;
• pâlnia de turnare nu este fixată corespunzător în masa de
ambalat;
• interval prea scurt de preîncălzire;
• canale secundare prea scurte sau prea subţiri;
• prea multe canale de turnare;
• canal de turnare ştrangulat;
• canal de turnare cu bilă de contracţie prea mare.
Atunci când macheta nu se realizează pe un model duplicat, în
cursul ambalării pot apare o serie de distorsiuni datorită:
• manipulării greşite a cerii şi machetei (fig. 4.8.);
• expansiunilor de priză şi higroscopice ale masei de ambalat
(modificarea poziţiei pereţilor proximali ai machetei); acest
fenomen este greu de controlat.
Fig. 4.8. Tensiunile interne din machetă

pot cauza deformarea acesteia după
îndepărtarea de pe model, rezultând o
turnătură inexactă.
Defectele de turnare, cauzate în general de nerespectarea

etapelor tehnologice corespunzătoare sau de executarea imprecisă a
acestora, în general, pot fi:
• lipsuri - totale sau parţiale
• plusuri: sferice, lamelare, aciforme - determinate de
modificările apărute în volum şi forma cavităţii tiparului faţă
de cele ale machetei.
• porii şi retasurile (microcavităţi sau microfisuri în structura
piesei turnate)
• supra- sau subdimensionarea
68
4.1.2. SINTERIZAREA
Sinterizarea reprezintă un proces de topire superficială a

unor particule (metalice, ceramice, plastice etc ).
Astfel, componenta protetică respectivă va fi constituită dintr-o
aglomerare de particule, unite doar superficial între ele. Spre
deosebire de turnare, unde particulele se lichefiează în totalitate,
sinterizarea permite realizarea doar a unor piese cu structură mai
puţin densă.
Avantaje:
- temperaturi de prelucrare inferioare intervalului de topire a
materiei prime;
- permite prelucrarea unor materiale în condiţii mai uşoare;
- eliminarea unor etape (machetare, ambalare, turnare).
Dezavantaje:
- structură mai puţin densă;
- proprietăţi mecanice inferioare structurilor turnate;
- porozitate de suprafaţă (condiţii optime pentru dezvoltarea
plăcii bacteriene).
În laboratorul de tehnică dentară se sinterizează uzual mase

ceramice, dar şi unele pulberi metalice din care se realizează
componenta metalică a unor coroane mixte, de exemplu.
Cu toate avantajele pe care le prezintă tehnica turnării, ea are
şi o serie de dezavantaje: timpul lung de realizare şi erorile posibile
din cursul etapelor intermediare. Acestea au determinat găsirea unor
soluţii şi tehnologii alternative, de obicei împrumutate din industrie.
Dintre acestea (care permit obţinerea infrastructurii metalice direct pe
model) amintim: galvanizarea, electroeroziunea, sinterizarea şi
ambutisarea completată cu sinterizare.
Dintre procedeele de sinterizare cunoscute pe piaţă şi
implementate în laboratoarele de tehnică dentară amintim:
SINTERLOY PROCESS (DENPOC, Hacken Sack–New Jersey,
SUA), HERATEC (HERAEUS), DEGUSINT (DEGUSSA).
69
4.1.3. GALVANOFORMAREA
Galvanoformarea reprezintă procesul de disociere

electrolitică a ionilor metalici din soluţiile apoase ale sărurilor lor şi
depunerea (prin suprapunere) la catod, rezultând o piesă protetică
pură din punct de vedere chimic. Ionii metalici ajunşi la catod se
neutralizează cu electronii furnizaţi de curentul continuu şi se
transformă în elemente metalice neutre.
Pentru a nu crea confuzii trebuie să clarificăm termenii utilizaţi
pentru diferitele procese electrochimice:
GALVANIZARE - acoperirea unor piese metalice (protecţie
anticorozivă, creşterea conductibilităţii electrice etc.);
GALVANOFORMARE (GALVANOFORMING)- modelarea unei
piese metalice noi;
GALVANOPLASTIE - reproducerea unui suport (din diferite
materiale) prin depunere pe model sau tipar;
GALVANOSTEGIE - acoperirea pentru protecţie sau înfrumuseţare;
GALVANOTIPIE - depunerea pentru copiere.
În băile galvanice utilizate în laboratorul dentar anodul este
format dintr-o plasă sau tijă din titan acoperit cu platină pentru o mai
bună conductibilitate electrică. Catodul este reprezentat de un model
pregătit special pentru galvanoformare.
Capele galvanoformate au următoarele avantaje comparativ
cu cele turnate:
- adaptare marginală perfectă;
- grad mare de puritate (99,99%);
- absenţa retasurilor, impurităţilor;
- omogenitate structurală;
- duritate mult mai mare 80 – 120 HV;
- structură amorfă extrem de fină.
După arderile ceramice duritatea capei se reduce la
aproximativ 30 HV, dar şi în acest caz mărimea particulelor de aur
galvanic este de câteva ori mai mică decât în cazul unei cape
turnate.
Indicaţii
- restaurări intracoronare: incrustaţii (inlay, onlay);
- coroane parţiale;
- coroane mixte metalo-ceramice şi metalo-polimerice;
70
- proteze parţiale fixe cu un intermediar în zona laterală, în timp
ce în zona frontală mandibulară pot fi incluşi în mod
excepţional doi intermediari;
- proteze parţiale fixe sau proteze telescopate;
- suprastructuri pe implante;
- baze pentru proteze totale;
- coverdenture.
Contraindicaţii
- bonturi preparate tangenţial;
- bonturi cu prag prea îngust sau prea înclinat (ideal prag
rotunjit;
- bonturi preparate cu zone retentive;
- pacient cu ocluzie traumatică sau în zone cu suprasolicitare
ocluzală;
- preparaţii ocluzale cu pante cuspidiene foarte abrupte;
- cimentarea provizorie (placajul ceramic se poate fisura).
Galvanoformarea depinde de următorii parametri de disociere:
- temperatura electrolitului (45 – 65 0C);
- densitatea curentului continuu (0,3 – 1,5);
- pH-ul (8 – 12);
- amestecarea continuă a electrolitului.
Grosimea stratului de aur depus se poate calcula după
formula:
M=cxIxtxn
M = cantitatea disociată de aur
c = echivalentul electrochimic în g/Ah
I = intensitatea curentului în A
t = timpul în ore
n = gradul de acţiune (necunoscut, dar întotdeauna mai mic de 1)
Pentru o proteză unidentară trebuie realizată o şlefuire
reducţională de 1,2 – 1,4 mm pentru a se obţine o grosime de 1 – 1,2
mm pentru placarea cu ceramică.
Etape:
1. Realizarea modelului - din gips clasa a IV-a (superdur); se
realizează un model de lucru cu bonturi mobile, care se
deretentivizează cu ceară, urmând acoperirea cu lac a bonturilor
până la 2 mm de zona cervicală pentru a asigura spaţiul necesar
filmului de ciment.
71
2. Duplicarea bonturilor - cu siliconi de adiţie - se realizează bonturi
duplicate din gips superdur, care se reduc la minim prin frezare;
se sigilează şi durifică suprafaţa bontului cu un lac special.
3. Ataşarea tijei de cupru sau titan -- se forează cu ajutorul unei
freze un canal de 1 mm grosime (tija de Ti de 1,2 mm) şi 2 – 3 mm
lungime (tija de Ti de 3 – 4 mm), tijele de titan fiind preferabile
pentru că nu necesită lipirea cu adezivi ca şi în cazul tijelor din
cupru. Canalul se forează foarte aproape de limita cervicală pentru
a limita pierderile de aur.
4. Acoperirea cu lac conducător - aplicarea lacului pe bază de
argint are rolul de a transforma suprafaţa bontului în catodul băii
galvanice; aplicarea se face într-un singur strat, pensulând lacul şi
de jur împrejurul tijei pentru a face legătura dintre aceasta şi
suprafaţa bontului; în cazul tijelor neizolate se aplică în continuare
un izolator din material plastic.
5. Galvanodepunerea - după legarea tijei de cupru sau titan la
catodul recipientului, se dozează electrolitul (în funcţie de
echivalentul apreciat prin compararea suprafeţei de galvanoformat
din tabel) după care se activează, alegând intensitatea curentului
şi durata de galvanizare (7 sau 9 ore);
6. Dizolvarea gipsului - se face într-o baie cu ultrasunete cu soluţie
pentru îndepărtat gips (de obicei acid azotic). Dizolvarea lacului
de argint se face prin fierberea capei într-o soluţie de 30% acid
azotic. Îndepărtarea lacului este obligatorie pentru a preveni
deformarea marginilor, colorarea masei ceramice, colorarea
gingiei sau colorarea telescopului primar sau secundar;
7. Corectarea marginilor - se face pe modelul de lucru, sub lupă
sau microscop, cu gume siliconice, realizând o reducere în două
planuri: orizontal şi vertical.
8. Placarea cu ceramică - necesită confecţionarea unui bont
duplicat termorezistent (din mase de ambalat fosfatice, silicatice
sau speciale pentru ceramică), urmând sablarea suprafeţei capei
cu Al2O3 de 100 µm la 1 – 2 barr; aplicarea bonding-ului special
pentru ceramică şi depunerea succesivă a straturilor de ceramică,
arderea făcându-se la temperaturile specificate de producător.
9. Placarea cu R.D.C. - presupune sablarea suprafeţei cu Al2O3 (110
– 120 µm, 1 - 2 barr), condiţionarea cu metalprimer (silan) şi
placarea conform indicaţiilor fiecărui producător. A se evita
depăşirea temperaturii de 400 0C în timpul fazelor de placare.
10. Cimentarea în cavitatea bucală - clasică sau adezivă.
72
4.1.4. SOLIDARIZAREA COMPONENTELOR METALICE
ALE PROTEZELOR FIXE
Realizarea unor proteze dentare nu permite obţinerea

întotdeauna de rezultate optime, fie datorită existenţei unor axe de
inserţie diferite de cel sau cele reale, ca urmare a erorilor tehnologice
sau în urma unor accidente. De aceea este extrem de important
realizarea unor protocoale care să permită repoziţionarea corectă a
componentelor acestor proteze dentare, cu obţinerea unor proteze
dentare noi cu caracteristici comparabile cu cele initiale.
Solidarizarea componentelor se poate realiza prin lipire sau
sudare.
Lipirea reprezintă o metodă de solidarizare a unor suprafeţe
metalice prin intermediul unui material intermediar sau lot, care este
de natură diferită faţă de cel din care este confecţionată restaurarea.
Temperatura de topire a lotului trebuie să fie mai mică decât
cea a aliajului din care sunt realizate componentele ce urmează a fi
lipite. Părţile care se unesc nu se topesc în timpul lipirii şi nu prezintă
modificări structurale, spre deosebire de sudură, unde suprafeţele
adiacente se topesc superficial. Condiţia esenţială pentru lipire este
ca suprafeţele de lipit să fie umectate de lotul lichefiat. Impurităţile
sau oxizii de suprafaţă care se formează, pot reduce umectabilitatea
şi să impiedice o lipire reuşită. Rezistenţa legăturii depinde de
umectarea suprafetelor de lipit şi nu de topirea lotului. De
exemplu, lotul poate să se topească, dar să nu curgă în spaţiul de
lipit.
În industria metalurgică se face distincţia între lipirea moale,
la care aliajul are temperatura de topire sub 450°C şi lipirea tare sau
dură, la care aliajul are temperatura de topire peste 450°C. În
medicina dentară, respectiv tehnica dentară se practică mai frecvent
lipirea dură sau tare.
Lipirea tare (dură) se realizează cu loturi pe baza de argint
sau cupru pentru aliajele nenobile, respectiv pe bază de aur, argint
sau cupru pentru aliajele nobile. Ea asigura o legatură rezistentă.
Indicaţiile lipirii în tehnologia protezelor sunt (fig.4.9):
• solidarizarea componentelor protezelor parţiale fixe
metalice din două sau mai multe bucăţi;
• lipirea aliajelor pentru metalo–ceramică, înainte de arderea
ceramicii (lipire preceramică);
73
a b.
Fig. 4.9. Exemple de lipire: a. corectarea defectelor de turnare;

b. refacerea ariilor de contact.
• lipirea aliajelor pentru metalo–ceramică, după arderea

ceramicii (lipire postceramică);
• relipirea unor lipituri anterioare distruse;
• corectarea defectelor de turnare (fig.4.9 a);
• refacerea ariilor de contact proximale (fig.4.9. b);
• lipirea unor componente fracturate a scheletelor protezelor
parţiale mobilizabile;
• lipirea unor componente realizate prin galvanoplastie;
• lipirea unor sisteme speciale de menţinere, sprijin şi
stabilizare de componenta metalică a protezelor scheletate
etc.
Procedee de lipire
A. Solidarizarea elementelor componente ale protezelor partiale
fixe (PPF) din doua sau mai multe bucati
Conectorii reprezinta acele elemente componente ale
protezelor partiale fixe (PPF), care fac legatura intre elementele de
agregare si intermediari. Ei se pot obtine prin turnare, lipire sau
sudura. Turnarea unei singure bucati adesea pare sa simplifice
tehnologia, dar tinde sa creeze mai multe probleme decat conectorii
lipiti, in special in cazul unei machete cu intindere mare.
La fel ca si conectorii turnati, conectorii care urmeaza a fi lipiti
(Fig. 4.10) sunt modelati in forma finala, iar apoi sunt sectionati.
Suprafetele ce urmeaza a fi lipite sunt plane, paralele si separate
printr-un spatiu constant. Acesta permite o lipire uniforma, cu
distorsionari minime. Lotul topit va curge spre zona cu temperatura
cea mai inalta. Cele doua suprafete plane create anterior asigura
temperatura cea mai ridicata in zona conectorului .
74
a b
Fig. 4.10. Sectiune prin conectorii PPF, care evidentiaza plasarea lor:
a. la maxilar in zona frontala; b. la maxilar in zona laterala; c. la mandibula in zona laterala.
Se recomanda ca spatiul sa fie de 0,02–0,25 mm. Cu cat
marimea spatiului creste, cu atat exactitatea lipirii scade. Spatiile
foarte mici pot impiedeca curgerea lotului si sa duca la o unire
incompleta.
Cand PPF sunt solidarizate prin lipire, pozitionarea corecta a
intermediarilor fata de elementele de agregare poate fi dificila. In
acest sens o cheie realizata anterior pe macheta completa, pe
modelul de lucru sau intraoral, este utila.
Alegerea tehnicii de lipire
Lipirea unei PPF metalice cu elemente realizate din aliaj de
aur tip III sau IV necesita utilizarea unui lot cu fuzibilitate redusa.
Este vorba de o lipire conventionala. Prin utilizarea aceluiasi lotul
cu fuzibilitate redusa, elementele de agregare din aur pot fi lipite si
de componente metalo–ceramice. Ca sursa de caldu a se utilizeaza
o flacara cu oxigaz.
Pentru PPF care au elemente de agregare metalo–ceramice,
conectorii lipiti se pot realiza fie inaintea aplicarii ceramicii, cu loturi
inalt fuzibile (aproximativ 1100° C) – lipire preceramica sau dupa
aplicarea ceramicii cu loturi cu fuzibiliate redusa (750° C) – lipire
postceramica. Lipirile preceramice s-au dovedit a fi mai putin
trainice.
Aliajele nenobile sunt greu de lipit deoarece oxideaza.
Aceasta oxidare trebuie controlata cu decapanti speciali, iar
decaparea excesiva duce la incluziuni si conectori slabi. Un studiu a
aratat ca 20% din lipirile postceramice ale aliajelor nenobile au trebuit
sa fie relipite deoarece au fost slabe si s-au rupt la presiune digitala.
Cu experienta insa, si cu respectarea indicatiilor producatorului, este
posibila obtinerea de conectori lipiti solizi si din aliaje nenobile. Cu
toate acestea, datorita dificultatilor, in prezent sunt sustinute
procedurile alternative in realizarea PPF din aliaje nenobile.
75
Lipirea PPF metalice din aur tip III si IV se realizeaza cu
loturi de aur cu titlul de 615–650. Sursa de caldura in cazul lipirii
conventionale este reprezentata de o flacara cu oxigaz sau cuptorul.
Lipirea are avantajul ca simplifica manipularea machetelor,
modelarea si ajustarea individuala a elementelor de agregare, cu
acces la manoperele de finisare.
Odata ce o protez a metalo–ceramica este solidarizat a prin
lipire preceramica, procedeele ulterioare sunt aceleasi ca la
restaurarile realizate dintr-o singura bucata. Un dezavantaj rezulta
din aplicarea ceramicii pe o structura mai lunga, care necesita suport
in timpul arderii, pentru a preveni deformarile la temperaturi inalte.
Incovoierea reprezinta o problema specifica la aliajele pentru
ceramica cu continut inalt de aur, deoarece au un interval redus de
topire. Aliajele cu continut inalt de paladiu sau cele nenobile
realizeaza o incovoiere redusa la topire. Sursa de caldura este o
flacara cu oxigaz.
Lipirea postceramica este necesara atunci cand o PPF
contine componente din aur si componente metalo–ceramice,
deoarece aurul s-ar topi daca este supus temperaturii inalte
necesare pentru arderea ceramicii. De aceea, ajustarile ceramicii si
arderea tuturor straturilor, inclusiv glazurarea, trebuie sa fie incheiate
inainte de lipire. Daca sunt necesare alte corecturi dupa lipire,
ceramica va trebui lustruita. In caz contrar lipitura va trebui distrusa
prin separare, se vor face corecturile componentei ceramice, dupa
care PPF se va relipi. Prin realizarea conectorilor dupa depunerea
masei ceramice, aspectul acestuia poate fi mai natural decat unul
realizat prin lipire preceramica sau prin turnare. Un alt avantaj este
faptul ca nu sunt necesare suporturile obisnuite pentru ardere,
deoarece incovoierea nu este o problema (lungimea elementelor
individuale este mai redusa). Lipirea postceramica se realizeaza fie
in cuptorul de ceramica, fie cu flacara cu oxigaz.
Exista controverse in ceea ce priveste precizia relativa a PPF
turnate dintr-o bucata, lipire preceramica sau postceramica. Un
tehnician adesea va obtine rezultate mai bune cu o anumita tehnica,
dar statisticile actuale sunt conflictuale. Cand evaluam o restaurare
protetica, factorul determinant trebuie s a fie adaptarea elementelor
de agregare. In unele cazuri este imposibil a turnarea unei PPF de
mare intindere cu dimensiuni exacte ale elementelor de agregare si a
spatiilor dintre elemente. In asemenea circumstante, un conector lipit
asigura o precizie mai mare.
76
Testarea lipiturii
Orice conector care se poate rupe sub presiune manuala, nu
este util in cavitatea bucala. Conectorii rupti nu se pot repara in
cavitatea bucala, dupa ce lucrarea a fost fixata. In acest caz intreaga
restaurare trebuie refacuta. De aceea este util sa se faca aceasta
testare.
Incidente şi accidente ale manoperei de lipire a PPF
• daca ceara cu care s-au solidarizat elementele componente nu a
fost corespunzatoare sau s-a supraincalzit, se poate contracta si
se modifica pozitia relativa a elementelor;
• daca lotul nu a fost suficient incalzit, el nu va curge;
• in cazul in care lotul nu curge in timpul lipirii cu flacara, dar
formeaza o bila, incalzirea s-a realizat neuniform; lotul s-a oxidat
si incalzirea in continuare va conduce la topirea scheletului;
• temperaturile prea ridicate duc la obtinerea unor conectori cu
rezistenta scazuta, casanti;
• lotul depus in exces poate sa curga pe suprafetele invecinate;
pentru a impiedica curgerea in locuri nedorite se utilizeaza o
cantitate redusa de antidecapant, care poate fi aplicat in zonele
critice inainte ca ansamblul sa se incalzeasca;
• pot sa apara semne de lipitura incompleta (de exemplu porozitate
evidenta in lot); in acest caz se indeparteaza prin frezare cu un
disc fin, apoi componentele se reambaleaza si se relipesc
Refacerea ariilor de contact proximale
Ariile de contact interdentare pot fi deficiente din diverse
motive. In vederea refacerii acestora, se poate aditiona un lot.
Aceasta manopera se poate realiza usor, in cazul unei resaturari
unidentare.
Necesarul de materiale si instrumente:
- piesa de mana, disc abraziv;
- bec Bunsen;
- pensa pentru lipire;
- decapant, antidecapant, lot.
Tehnologia de refacere a ariilor proximale:
- suprafata ce urmeaza a fi refacuta se finiseaza cu un disc;
- se delimiteaza cu un creion aria care va fi lipita; ea trebuie
sa fie mai intinsa, deoarece se termina pierdut, astfel incat
sa nu apara o denivelare pe suprafata proximala a
coroanei;
77
- se alege o pensa speciala de lipit, astfel ca la mentinerea
coroanei cu pensa, marginile coroanei sa ramana libere;
- se incalzese lent coroana si se aplica decapantul pe aria
ce va fi solidarizata;
- se introduce o bucata de lot, aleasa in functie de marimea
lipiturii, in decapant;
- se plaseaza apoi lotul pe aria ce va fi refacuta;
- se mentine coroana deasupra flacarii, si anume la nivelul
zonei reducatoare, albastre, a flacarii, unde se mentine
pana ce devine incandescenta, permitand topirea si
curgerea lotului;
- se indeparteaza apoi flacara;
- daca aliajul este de aur, se mentine la temperatura
camerei, pana ce aliajul isi pierde stralucirea si apoi se
introduce in apa; daca aliajul este nenobil, se mentine cel
putin 5 minute in aer, panaa o scufunda in apa;
- se sableaza cu oxid de aluminiu si se finiseaza.
Corectarea defectelor de turnare
Trebuie sa stim ca doar unele dintre defectele de turnare pot fi
reparate prin lipire, cum sunt perforatiile de pe fetele axiale sau
depresiunile.
Există şi contraindicatii ale reparării defectelor de turnare prin
lipire, cum sunt:
- defectele marginale, deoarece prin lipire nu se poate realiza o
adaptare marginala corespunzatoare;
- gaurile ocluzale, deoarece exista riscul ca lotul sa curga pe
intreaga suprafata ocluzala.
Lipirea defectelor este o solutie de compromis.
Necesarul de materiale si instrumente:
- piesa de mana,
- bec Bunsen, trepied;
- pensa pentru lipit;
- antidecapant, decapant, lot;
- folie de platina;
- instrumente de modelat;
- ceara de lipit.
Tehnologia de lipire:
1. pentru defectele sub forma de depresiuni
- se demarcheaza aria ce va fi reparata cu antidecapant;
78
- se ia proteza cu pensa speciala, se incalzeste lent si se
aplica decapantul;
- se aplica lotul in zona de lipit si se mentine deasupra
becului Bunsen, pana ce se topeste;
- se indeparteaza de pe flacara si se lasa sa se raceasca,
dupa care se introduce in apa;
- se sableaza cu oxid de aluminiu si se finiseaza.
2. pentru repararea defectelor sub forma de perforatii
- se marcheaza modelul, prin gaura, cu grafit;
- se indeparteaza coroana de pe model si pe zona marcata
se aplica o folie de platina,
- se reaplica coroana pe model si se picura ceara in gaura;
- dupa racirea cerii, coroana se indeparteaza de pe model;
folia de platina serveste ca suport pentru curgerea lotului;
- se toarna masa de ambalat in interiorul coroanei;
- dupa priza masei de ambalat se indeparteaza ceara;
- se aplica antidecapant in jurul zonei care va fi reparata;
- coroana se incalzeste lent;
- se aplica decapant in locul care va fi reparat;
- se continua incalzirea si se alica lotul;
- dupa topirea lotului, se indeparteaza flacara;
- daca e din aur, se lasa sa se raceasca 2–3 minute si apoi
se scufunda in apa;
- se sableaza apoi cu oxid de aluminiu si se finiseaza
suprafata externa;
- folia de platina, care se afla pe interior, trebuie indepartata.
SUDAREA
Sudarea reprezintă metoda de îmbinare a două materiale în
stare plastică sau fluidă, prin fuziunea lor locală, cu sau fără aport de
material. Dacă are loc prin aport de aliaj, acesta din urmă are
aceeasi temperatură de fuziune ca şi elementele de solidarizat.
Clasificarea tipurilor de solidarizare prin sudură se poate face
în funcţie de legatura, care poate fi continuă sau discontinuă.
Suduri cu legături continue:
- sudura autogenă;
- sudura cu arc electric;
- sudura cu plasmă;
- sudura electronică;
- sudura prin explozie.
79
Suduri cu legături discontinue:
- sudura prin rezistenţă electrică;
- sudura cu laser;
- sudura cu ultrasunete.
Sudarea autogenă (cu arzator)
Sudarea autogena este utilizata rar in tehnica dentara, mai
ales pentru solidarizarea inelelor de aur. Ea necesita indemanare din
partea tehnicianului, deoarece temperatura suprafetelor care vor fi
sudate creste rapid si se apropie de punctul liquidus.
Sursa de caldura este in functie de aliajul care va fi sudat.
Astfel pentru otelurile inoxidabile si stelite se utlizeaza flacara
oxihidrica sau oxiacetilenica, pentru aliajele nobile arzatorul cu gaz,
iar pentru aliajele utilizate in tehnologia metalo–ceramica se
utilizeaza alte amestecuri de gaze.
Sudarea cu arc electric
Sursa de caldura in acest caz este reprezentata de un arc
electric de joasa tensiune, care se formeaza intre un electrod si
suprafetele metalice de solidarizat, care degaja o temperatura de
peste 5000° C. Electrodul poate fi consumabil sau neconsumabil,
realizat din material refractar. Tensiunea de la extremitatile arcului
electric este de 30–50 V. Alimentarea arcului se face la curent
alternativ. Schema unui generator cu arc electric este redata in
figura.
Astfel se pot suda aliaje nobile si nenobile. Sudarea se poate
face intr-un mediu protejat, de gaz inert, care poate fi heliu sau
argon. In cazul utilizarii unui electrod refractar, din tungsten,
procedeul se numeste Tungsten Inert Gaz (TIG).
Asocierea unui gaz carbonic cu gaz inert si utilizarea unui
electrod consumabil se realizeaza in cazul procedeului Metal Inert
Gaz (MIG).
Sudarea cu jet de electroni
Sudura cu jet de electroni este o procedura foarte scumpa la
ora actuala si de aceea nu este utilizata in practica. Fuziunea
componentelor este determinata de impactul fasciculului de electroni
la cele doua suprafete apropiate. Concentratia de energie este mult
mai mare decat cea obtinuta cu arcul electric. Puterea dezvoltata
corespunde intensitatii fluxului de electroni. Spre exemplu la o
tensiune de 105 V si un curent de 0,4 A, puterea dezvoltata este de
4x108 W/cm2.
80
Sudarea prin explozie
Sudarea prin explozie, de asemenea, nu este un procedeu
utilizat la ora actuala in practica. Ea se produce sub actiunea unor
atomi metalici, ca urmare a undelor provocate de explozie.
Sudarea prin rezistenţă electrică
Sudarea prin rezistenta electrica este rar utilizata in tehnica
dentara, deoarece exista pericolul topirii suprafetelor care se
sudeaza. Ea se executa cu aparatul de punctat si se utilizeaza la
confectionarea coroanelor din doua bucati pentru solidarizarea
inelului la capac si la solidarizarea provizorie a intermediarilor la
elementele de agregare, in vederea lipirii cu lot.
Caldura degajata se produce pe de o parte prin efect Joule si
pe de alta parte prin presiune, care trebuie sa depaseasca 100 MPa.
Sudarea se face pe puncte, iar marimea punctului depinde de
diametrul electrodului.
Sudarea cu ultrasunete
Teoretic se poate obtine o legatura intermetalica prin
apropierea atomilor din stratul superficial. Pentru aceasta insa sunt
necesare presiuni mari, greu de obtinut practic. Fortele ar putea fi
dezvoltate prin elasticitate si frecare, sub actiunea ultrasunetelor.
Sudarea aliajelor dentare cu laser
Un rol important in sudare il are aportul de energie (caldură),
respectiv gradul de focalizare al acesteia. In cazul sudarii cu laser
incalzirea aliajului este limitata strict la zona sudata, evitandu-se
suprasolicitarea termica a materialului.
Sudarea cu laser reprezinta singura alternativa posibila la ora
actuala, la tehnicile clasice.
Tipuri de laseri indicaţi pentru sudare
Din gama variata de lasere ce ne stau la dispozitie, pentru
sudarea aliajelor dentare nu se pot utiliza decat relativ putine tipuri
(tabelul 4.3). Dintre acestea, laserul cu dioxid de carbon este de
departe cel mai apreciat datorita puterii pe care o dezvolta, atat in
regim pulsatil cat si in regim continuu.
Laserul Nd:YAG este, de asemenea, foarte raspandit,
avantajul fata de laserul cu dioxid de carbon rezida in faptul ca
pentru lungimea de unda de 1,06 µm sunt suficiente lentilele simple
de quarz, in timp ce pentru laserul cu dioxid de carbon (lungimea de
unda de 10,6 µm) se impun lentile din Germaniu, NaCl, KCl sau
oglinzi din metal lustruit.
81
Tabelul 4.3. Datele tehnice (valori maxime) ale celor mai utilizate
lasere pentru sudarea metalelor
Lungime Mod de Putere Energia Lungimea Frecventa Divergenta Diametrul

Tip laser de unda operare (W) impuls impulsului impulsului radiatiei Radiatiei
(µm) (J) (ms) (s-1) (mrad) (mm)
rubin 0,694 pulsatil - 400 3 5 6 16
Nd:sticla 1,06 pulsatil - 100 15 3 12 30
Nd:YAG 1,06 pulsatil - 120 20 10000 15 10
Nd:YAG 1,06 continuu 1800 - - - 20 8
CO2 10,6 pulsatil - 1000 10-3 – CW 25000 10 26
CO2 10,6 continuu 2000 - - - 10 20
Absorbţia radiaţiei laser la nivelul suprafetelor metalice

Pana la densitati de flux energetic de 10 W/cm2, radiatia laser
se supune legilor opticii lineare. Astfel, in functie de lungimea de
unda a radiatiei incidente, are loc un fenomen de reflexie specific
pentru fiecare metal sau aliaj. De exemplu, in cazul aliajelor nobile,
radiatia Nd:YAG va fi reflectata in proportie de 95%. Pentru a suda
cu laser aceste aliaje este nevoie fie de acoperirea superficiala cu un
metal, care nu reflecta asa puternic radiatia, fie marirea densitatii de
flux energetic peste 10 W/cm2, domeniu in care absorbtia de energie
nu se mai supune legilor opticii liniare.
Pentru valori ale densitatii de flux energetic cuprinse intre 106
si 10 W/cm2, apare o topire superficiala a metalului la o adancime
7
de 0,1 pana la 1µm, care transforma aliajul in plasma.

Formarea plasmei pe suprafetele metalice este determinanta
pentru obtinerea unei suduri de calitate si are loc la densitati de flux
energetic cuprinse intre 10 si 10 W/cm2.
Influenţa parametrilor laser asupra morfologiei sudurii
Morfologia sudurii variaza in functie de lungimea de unda,
natura aliajelor, densitatea de flux de energie, dar in special depinde
de modul de functionare – continuu sau pulsatil – al laserului.
Parametrii care se pot modifica la un laser Nd:YAG cu regim
continuu de emisie sunt urmatorii:
- puterea radiatiei;
- viteza de sudare;
- diametrul radiatiei laser.
Puterea radiatiei se poate varia doar in limite relativ reduse,
impuse de fabricant, incat nu are o influenta semnificativa asupra
adancimii sudurii.
82
Pentru a obtine o densitate minima de flux energetic, de 50
kW/cm2 este necesar un diametru al radiatiei laser mai mic de 0,9
mm, la o putere maxima de 400 W. Reducerea diametrului se poate
face pana la o valoare de 0,6 mm (pentru acest tip de laser), ceea ce
genereaza o densitate de flux energetic de 110 kW/cm2, relativ mica
fata de cea minima necesara sudurii.
Din cele expuse mai sus rezulta ca singurul parametru care
poate influenta in mod semnificativ morfologia sudurii ramane viteza
de sudare.
In cazul laserului Nd:YAG, la o densitate maxima de flux
energetic de 110 kW/cm, sudarea are loc in urma conducerii de
caldura. Viteza de sudare, adica intervalul de timp in care probei i se
administreaza caldura, depinde de capacitatea de absorbtie a
caldurii metalului Q = mc (c = caldura specifica, m = masa probei).
Trebuie evidentiat si faptul ca o viteza redusa de sudare nu
inseamna neaparat si o adancime mai mare de sudare. Pentru aliaje
nobile viteza optima de sudare s-a dovedita fi de 10–11 cm/min.
Datorita capacitatii reduse de caldura a aliajelor nenobile, se
dubleaza si viteza de sudare: 20–25 cm/min. Variatii cu 20% ale
acestor parametrii provoaca fie suduri incomplete (viteza prea mare),
fie topiri necontrolabile, care pot compromite intreaga proba.
Respectarea parametrilor enuntati mai sus permite sudarea aliajelor
nobile la o adancime de pana la 0,8 mm, iar a aliajelor nenobile la o
adancime de pana la 2 mm.
In cazul sudarii cu un laser Nd:YAG in regim pulsat se obtine
o densitate de flux energetic de cel putin 10 miliarde de ori mai mare
decat in regim continuu de emisie.
Timpul de expunere este foarte redus. Din acest considerent
conductibilitatea termica a aliajului are un rol secundar. Morfologia
sudurii este influentata in acest caz de urmatorii parametrii: energia
impulsului, lungimea impulsului, frecventa impulsului.
In cazul aplicarii unor energii sau densitati de energie mari nu
se pot generaliza efectele secundare ce apar la nivelul structurii
sudate. Calitatea unei suduri se poate aprecia prin valoarea
factorului p/l (p = profunzimea zonei sudate, l = latimea zonei
sudate). Factorul p/l variaza in functie de natura aliajului, regimul de
functionare si parametrii laserului.
Factorul p/l atinge valori maxime in cazul suprapunerii in
proportie de 60–70% a zonelor topite succesiv. Morfologia sudurii la
MEB difera in functie de natura aliajului.
83
In figura 4.11 a este reprezentat un laser de laborator, destinat
special pentru sudura elementelor componente metalice (titan) ale
protezelor dentare, iar in figura 4.11 b componenta metalică din titan
a unei viitoare proteze parţiale fixe, secţionată, pentru a permite
inserţia corectă pe bonturi şi suduată cu laser.
a b
Fig. 4.11. a. Laserul 65L Titec, Universal Desk LASER Welding Unit, pentru
laboratorul de tehnica dentară. b. Sudura realizata cu laser
Proprietăţile mecanice ale aliajelor sudate cu laser:

Duritatea sudurii dupa Vickers
Duritatea fiecarui tip de aliaj utilizat in este corelata cu
indicatiile specifice aliajului respectiv. In urma sudarii sau lipirii,
aceasta duritate specifica aliajului nu trebuie modificata in mod
semnificativ, evitandu-se astfel generarea unor solicitari nefiziologice
ale ADM.
In cazul sudurilor cu laser in regim continuu sunt analizate
modificarile de densitate separat: pentru aliaje nobile si pentru aliaje
nenobile. In cazul aliajelor nobile duritatea in zona sudata
inregistreaza o scadere cu pana la 20% fata de densitatea aliajului
neprelucrat. De asemenea, datorita regimului continuu de emisie se
inregistreaza o scadere a duritatii si in zonele adiacente liniei de
sudura. In cazul aliajelor nenobile lucrurile se prezinta invers: se
inregistreaza o crestere a duritatii cu pana la 50% fata de aliajul
netratat. Valori mai mari ale duritatii s-au obtinut pentru aliajele din
Co–Cr fata de cele din Ni–Cr. Dupa Dr. G. Kuscher, de la Institutul
de testare a Materialelor din Hanovra (Germania), nu se obtine
intotdeauna o crestere a rezistentei aliajelor nenobile, conform
datelor obtinute in urma testelor de rezistenta la rupere.
Datorita solicitarilor termice reduse regimul pulsat
influenteaza putin sau deloc duritatea sudurii. Astfel in cazul aliajelor
nobile reducerea duritatii este cu maximum 5%. In urma racirii rapide
84
a punctelor suprapuse de sudura, la aliajele nenobile duritatea
inregistreaza valori variabile de-a lungul aceleiasi linii de sudura. In
general se noteaza o crestere a duritatii in medie cu 20%, valorile
maxime atingand chiar 150% din duritatea aliajului neprelucrat.
Rezistenţa la rupere
In timp ce duritatea unei suduri ne asigura date necesare
pentru o prelucrare ulterioara a piesei protetice, rezistenta la rupere
ne edifica asupra durablitatii acesteia.
Factorul determinant asupra rezistentei la rupere, in urma
sudarii cu laser in regim continuu, il reprezinta adancimea maxima
de sudare.
Nu s-a putut evidentia pana acum o corelatie intre viteza de
sudare sau densitatea de flux energetic si rezistenta la rupere a
probelor. Rezistenta la rupere a sudurilor practicate cu laser Nd:YAG
pentru aliaje nobile este de 88–107%, iar pentru aliajele nenobile de
pana la 140% din rezistenta la rupere a aliajelor nesudate. Aceste
valori depind in primul rand de calitatea sudurii (lipsa porozitatilor, a
hiatusurilor, adancimea sudurii), parametrii de sudare avand doar un
rol secundar.
Spre deosebire de sudurile obtinute in regim continuu, in cazul
sudurilor în regim pulsat, parametrii de sudare au un rol
determinant.
Probabilitatea aparitiei defectelor si porozitatilor la nivelul
sudurii creste densitatea de flux energetic. Astfel se explica valorile
reduse ale rezistentei la rupere inregistrate pentru valori mari ale
densitatilor de flux energetic.
Sudarea aliajelor dentare cu plasmă

Procedeele de solidarizare a diferitelor componente metalice
ale protezelor dentare cu plasma, respectiv utilizand un microimpulse
electric au fost elaborate, pentru a permite efectuarea unor suduri la
o calitate similara cu cele realizate cu laser, dar cu un efort financiar
mult scazut.
Aceste sisteme de sudura cu microimpuls, cu aplicabilitate
directa in tehnica dentara, utilizeaza in loc de radiatia laser, energie
electrica. Este posibila repararea si lipirea tuturor aliajelor dentare
conventionale, dar si a titanului, respectiv a componentelor
galvanoformate. Astfel este permisa realizarea de suduri a
urmatoarelor perechi de materiale:
85
•titan pe titan
•aliaje nobile pe aliaje nobile
•aliaje nenobile pe aliaje nobile
•aliaje nobile pe aliaje nenobile.
In figura 4.12 sunt reprezentate etapele de solidarizare prin
sudare cu plasmă a componentei metalice din titan a unei proteze
partiale fixe.
a b
c d
Fig. 4.12. Sudura cu plasma a componentei metalice din titan a unei proteze partiale fixe,
care, pentru a compensa lipsa de paralelitate a bonturilor dintilor stalpi, a trebuit sa fie
sectionata la nivelul intermediarului si relipita in noua pozitie: a. evidentierea sectionarii de la
nivelul intermediarului, unde se va face lipituara; b. aspect după realizarea sudurii cu
plasma; c. aspectul componentei metalice sudate, adaptata pe modelul de lucru - norma V;
d. aspectul componentei metalice sudate adaptată pe modelul de lucru - norma O.
4.2. POLIMERIZAREA
În cadrul procedeelor de obţinere a restaurărilor dentare,

procedeul polimerizării este deopotrivă vechi şi nou, actualitatea lui
fiind dată de noutăţile survenite pe plan tehnologic şi la nivelul noilor
materiale apărute în stomatologie. Putem discuta astfel de restaurări
dentare obţinute prin autopolimerizare, termopolimerizare,
fotopolimerizare şi mecanisme de polimerizare mixtă. Se încearcă
astfel, prin combinarea diferitelor tipuri de polimerizare obţinerea unui
produs final cu proprietăţi superioare. În acest sens, se adaugă
presiunea la termopolimerizare - termo-baropolimerizare sau la
86
fotopolimerizare - foto-baropolimerizare. S-a demonstrat că din punct
de vedere tehnologic, produsul finit are calităţi superioare dacă se în
cadrul mecanismului de fotopolimerizre se beneficiază de actiunea
vacuumului (iniţial), apoi a presiunii, însoţită de căldură - foto-termo-
baropolimerizare.
Specificăm că presiunea nu este un iniţiator al reacţiei de
polimerizare, fiind doar adjuvant şi permiţând realizarea unei
polimerizări înalt calitative, cu o rată de conversie internă ridicată.
Polimerizarea este o reacţie chimică prin care un compus
numit monomer (M) se transformă într-un polimer (structură
macromoleculară, Mn), după schema:
nM (M)n
unde n reprezintă gradul de polimerizare. Din reacţie nu rezultă nici
un alt produs secundar, spre deosebire de reacţia de
policondensare. Monomerul M poate fi o singură substanţă sau mai
multe. În cazul utilizării mai multor tipuri de monomeri, reacţia poartă
numele de copolimerizare şi rezultatul este un copolimer. Copolimerii
sunt utili, având proprietăţi intermediare polimerilor puri.
Gradul de polimerizare clasifică polimerii în oligomeri, unde
gradul de polimerizare are câteva unităţi, şi polimeri înalţi, unde “n”
atinge valori de sute de mii. Doar aceştia din urmă interesează în
stomatologie.
Autopolimerizarea
Autopolimerizarea este o reacţie de polimerizare care are loc
fără ca materialul să necesite un aport energetic extern pentru
iniţierea ei. Aceasta justifică şi termenul ales. Denumită şi
polimerizare chimică (chemopolimerizare), această terminologie
este oarecum improprie, deoarece obţinerea polimerilor în general
este o reacţie chimică. Acest termen poate fi justificat prin faptul că
iniţierea se realizează doar folosind un sistem de substanţe.
Materialele utilizate sunt reprezentate de răşini acrilice
autopolimerizabile şi răşinile diacrilice compozite autopolimerizabile.
Răşinile autopolimerizabile au largi aplicaţii atât în cabinet cât
şi în laboratorul de tehnică dentară, la confecţionarea de proteze fixe
provizorii, coroane şi punţi provizorii prin tehnica directă şi tehnica
indirectă, reparaţii de faţete la coroane mixte etc.
87
Avantajele autopolimerizării sunt date de faptul că nu
necesită o aparatură specială, asigură o polimerizare uniformă,
indiferent de grosimea materialului.
Ca dezavantaje se pot menţiona instabilitatea cromatică,
toxicitatea acceleratorilor aminici, înglobarea aerului în timpul
preparării, omogenizarea incertă, creşterea continuă a viscozităţii
pastei din momentul preparării şi timpul de lucru limitat.
Etapele de realizare a restaurărilor provizorii prin tehnica
directă presupun iniţial obţinerea unui conformator. În cazul
restaurărilor unidentare se utilizează conformatoare din acetat de
celuloză, iar pentru restaurările protetice pluridentare acesta se
obţine prin amprentarea câmpului protetic înainte de prepararea
bonturilor (sau a modelului diagnostic), conformatorul fiind
reprezentat de amprenta respectivă. Conformatoarele se găuresc cu
o sondă dinspre înauntru spre înafară, pentru a nu se crea lipsă de
substanţă în material.
Amprentarea se va face cu materiale de consistenţă crescută,
evitând astfel incidentele ce pot apărea în urma deformării
amprentei. Excesul de material de amprentă este îndepărtat pentru a
conferi o mai bună adaptare la repoziţionarea amprentei pe câmpul
protetic, iar pentru evitarea defectelor în viitoarea restaurare protetică
se îndepărtează materialul de amprentă corespunzător spaţiilor
interdentare.
Pentru o mai bună adaptare a restaurării provizorii este
indicată realizarea unui şanţ în amprentă pe feţele vestibulare şi
orale corespunzătoare dinţilor ce vor fi protezaţi. După polimerizare
excesul de răşină se va îndepărta în etapa de finisare a restaurării.
Realizarea de restaurări protetice provizorii prin tehnica
directă necesită folosirea de răşini care în timpul polimerizării degajă
o cantitate de căldură cât mai redusă şi nu prezintă efecte nocive
asupra organului pulpar şi a ţesuturilor moi adiacente.
Utilizarea conformatoarelor din acetat de celuloză, graţie
transparenţei acestora, dau posibilitatea utilizării şi a răşinilor
fotopolimerizabile sau răşinilor dual. Polimerizarea răşinii este
urmată de conformarea marginilor gingivale ale restaurării,
verificarea adaptării pe câmpul protetic, finisare şi fixare provizorie.
Tehnica combinată de realizare a restaurării protetice
provizorii (RPP) presupune iniţial amprentarea într-o şedinţă
anterioară celei în care se prepară bonturile câmpului protetic. Astfel,
88
partea externă a RPP este finalizată în momentul realizării
preparaţiei dentare.
Se îndepărtează materialul de amprentă corespunzător
şanţului gingival, realizând supradimensionarea marginii cervicale a
restaurării, crescând astfel rezistenţa şi adaptabilitatea acesteia.
Pe suprafata internă a amprentei se depune monomerul
(evitând excesele) în strat subţire, corespunzător dinţilor ce vor fi
restauraţi, cu extindere pe gingia adiacentă.
Polimerul se poate aplica pe suprafaţa amprentei până la
absorbţia în totalitate a monomerului cu ajutorul unui pulverizator.
În urma polimerizării se îndepărtează excesul din zona
marginală conformând atât marginea gingivală a restaurării cât şi
ambrazurile. După prepararea bonturilor se verifică adaptarea părţii
externe a RPP, apoi aceasta este umplută cu răşină şi inserată pe
câmpul protetic.
După polimerizarea stratului intern al răşinii, restaurarea se
îndepărtează de pe câmpul protetic, se elimină excesele de la nivel
marginal, apoi restaurarea se fixează provizoriu.
Tehnica indirectă presupune realizarea RPP în afara cavităţii
bucale. Se amprentează dinţii preparaţi şi breşa edentată şi se
toarnă un model din gips pe care se va confecţiona RPP.
Avantajele acestei tehnici sunt date, în primul rănd, de
protecţia dinţilor preparaţi şi a ţesuturilor adiacente, întrucât nu există
contact cu monomerul rezidual. Se evită astfel posibilele reacţii
alergice.
Astfel amprenta, odată ajunsă în laborator, se toarnă modelul
din gips; după demularea amprentei, se secţionează modelul astfel
încât să se potrivească conformatorul, confecţionat anterior din folie
transparentă sau prin supraamprentarea modelului diagnostic.
Modelul se izolează, iar după uscare, se marchează zona
terminală cu un creion. Uscarea se poate accelera utilizând un jet
uşor de aer.
Umplerea conformatorului cu răşină se face sistematic,
începând de la un capăt şi terminând cu celălalt. Pentru a evita
incluziunile de aer se menţine tot timpul contactul pereţilor seringii cu
răşina. Conformatorul astfel umplut cu răşină se aplică pe model şi
se menţine în contact cât mai intim cu acesta.
Se separă conformatorul de răşina polimerică. De obicei,
răşina rămâne ataşată de suprafaţa modelului. Dacă nu se poate
îndepărta, modelul se poate secţiona cu un disc de carborund.
89
Se secţionează şi se înlătură zona de model corespunzătoare
intermediarilor. Excesul de răşină se îndepărtează cu o freză de
acrilat şi cu un disc de hârtie. Pentru o secţionare cât mai exactă se
poate trasa în prealabil conturul restaurării cu un creion.
Modelarea zonei intermediarilor se face conform design-ului
propriu. Se finisează restaurarea provizorie cu puf, îmbibat cu pastă
pentru finisat răşina, se spală şi se usucă.
Termopolimerizarea
Termopolimerizarea este o reacţie de polimerizare care
necesită pentru iniţiere un aport caloric extern. Temperatura
necesară depinde, în primul rând , de temperatura de descompunere
a iniţiatorului în radicali liberi.
Pentru a obtine căldura necesară procesului de
termopolimerizare se introduce ansamblul model-răşină-chiuvetă
într-o baie de apă adusă la temperatura dorită (maximum 100ºC) cu
ajutorul unei surse de căldură. Temperatura apei este controlată cu
un termometru şi eşalonată în timp. Este esenţial ca regimul termic
să se respecte. Lipsa controlului temperaturii apei atrage după sine
obţinerea unui acrilat cu proprietăţi mecanice precare.
Tehnica clasică de termopolimerizare nu necesită o aparatură
specială. Tiparul este conţinut într-o chiuvetă de polimerizare. Acesta
se va supune obligatoriu acţiunii unei prese pentru a evita
eventualele supraconturări ale piesei finite. Se pot utiliza în aceeaşi
idee şi ringurile.
Termopolimerizarea modernă cu căldură umedă se
deosebeşte de termopolimerizarea clasică prin faptul că aparatura
aferentă asigură pe lângă o încălzire uniformă şi o presiune asupra
sistemului model-răşină-chiuvetă, fără să mai fie necesare ringuri.
Termobaropolimerizatorul este cel mai simplu aparat utilizat
pentru acest tip de termopolimerizare, fiind alcătuit dintr-un dispozitiv
de încălzire, asemănător cu un reşou electric, şi incinta de presiune,
prevăzută cu manometru, termometru şi supapă de siguranţă..
Regimul de termopolimerizare este similar celui practicat prin tehnica
clasică.
Sistemele existente la ora actuală sunt capabile să realizeze
anumite regimuri de polimerizare, cu reglare manuală sau automată
a temperaturii şi presiunii. Dintre acestea putem aminti Ivomat
(Ivoclar - a fost elaborat pentru polimerizarea produselor din gama
C+B), Aquapres (Lang Dental - o incintă special proiectată pentru
90
baropolimerizare "la rece"), Polyquick (Wassermann), Presstherm
(Bego) etc.
Termobaropolimerizarea poate fi utilizată doar în tehnicile
indirecte, mai ales pentru piesele protetice definitive şi mai rar
pentru cele provizorii sau care constituie etape intermediare.
(obţinerea unor componente fizionomice la coroanele şi corpurile de
punte mixte, placarea unui schelet metalic cu RA, în cadrul
coroanelor şi punţilor mixte, realizarea unor incrustaţii din RDC prin
tehnica indirectă, realizarea, mai rar, a unor coroane şi punţi
provizorii, confecţionarea de coroane jacket provizorii).
Avantajele termopolimerizării sunt date de proprietăţile
mecanice superioare ale produsului final faţă de cele obţinute prin
autopolimerizare, scăderea procentului de monomer rezidual cu
creşterea biocompatibilităţii corpurilor realizate, precum şi de
polimerizarea sigură în toată masa materialului.
Dezavanatajele acestui tip de polimerizare sunt reprezentate
de necesitatea unei aparaturi auxiliare, posibilitatea de apariţie a
bulelor cauzate de evaporarea monomerului dacă regimul termic nu
este respectat, un volum mai mare de muncă din partea tehnicianului
dentar precum şi un cost mai ridicat al produselor obţinute.
Fotopolimerizarea
Fotopolimerizarea este polimerizarea iniţiată prin aportul
extern de radiaţie electromagnetică, prin iradiere cu radiaţii UV sau
vizibile (coerente sau incoerente).
În prezent, din punct de vedere al radiaţiei folosite la iniţierea
polimerizării, fotopolimerizarea se prezintă în mai multe generaţii: cu
radiaţie incoerentă (spectru UV şi vizibil), cu radiaţie coerentă (laser),
cu lampă cu generator de plasmă, cu lumină polarizată, cu LED.
Deficienţele sistemelor de fotopolimerizare cu radiaţii incoerente (UV
şi vizibilă) dintre care cele mai importante sunt posibilităţile restrânse
de utilizare în tehnicile indirecte (incrustaţii, coroane jacket, faţete) au
condus la ideea utilizării radiaţiei coerente emisă de generatorii laser.
În timp ce un generator cu halogen în spectrul vizibil are o
emisie incoerentă, policromatică şi pluridirecţională, laserul emite
coerent, monocromatic şi unidirecţional. Penetrabilitatea laserului în
decursul a 2 minute de expunere este de 6 mm, 90% din penetraţie
fiind atinsă după 1 minut.
Generatoarele cu sursă de halogen rămân indicate în situaţiile
în care stratul de răşină compozită nu depăşeşte 1-2 mm, de obicei
91
în cursul tehnicilor directe. În cazul tehnicilor indirecte, unde straturile
de răşină sunt mai groase şi radiaţiile trebuie să penetreze în
anfractuozităţile arhitecturale ale preparaţiilor, se indică
fotopolimerizarea cu laser.
La ora actuală există o mulţime de materiale pe bază de răşini
diacrilice compozite cu utilizare directă, în cabinet, sau destinate
laboratorului. Materialele fotopolimerizabile sunt indicate, printre
altele, şi la confecţionarea unor piese protetice sau a componentelor
fizionomice ale acestora, machetarea cu RDC fotopolimerizabile,
confecţionarea unor proteze fixe provizorii etc.
Avantajul major al fotopolimerizării este acela că
practicianul poate declanşa după preferinţa sa polimerizarea,
asigurând un interval de timp de lucru mult prelungit.
Dezavantajele acestor sisteme sunt date de necesitatea
asigurării de dotări suplimentare, costisitoare, precum şi de faptul că
gradul de polimerizare nu este uniform în toată masa materialului, el
descrescând dinspre suprafaţa iradiată spre profunzime.
4.3. PRELUCRAREA MASELOR CERAMICE

Ceramica a fost primul material artificial creat de om. Istoria
ceramicii dentare este lungă şi fascinantă. La ora actuală pot fi
realizate restaurări protetice utilizând ceramica sinterizată, turnată,
presată sau frezată mecanic. La oricare dintre metodele utilizate,
este indispensabil ca piesele protetice realizate să prezinte o
adaptare foarte precisă. În cazul ceramicii sinterizate, succesiunea
arderilor, regimul acestora ca şi timpii diferă de la o masă ceramică
la alta şi fac obiectul tehnologiei protezelor dentare din ceramică.
Masele ceramice destinate arderii pe aliaje metalice se
prepară sub formă de pastă şi se aplică în straturi succesive pe
scheletul metalic, condensându–se prin diferite metode şi
absorbindu–se excesul de lichid cu o hârtie specială.
Tehnologia arderii ceramicii în vid a determinat obţinerea unui
material dens şi cu transluciditate acceptabilă.
Cu cât numărul arderilor este mai mare, cu atât riscul
apariţiei fisurilor şi fracturilor în placajul ceramic este mai mare.
Diferitele mase ceramice utilizate în tehnologia restaurărilor mixte
sunt bine tolerate, iar din punct de vedere chimic sunt considerate
materiale inerte. Glazurarea lor le asigură o suprafaţă lucioasă, care
nu oferă plăcii bacteriene condiţii de adeziune.
92
Masele ceramice pentru placare se ard la temperaturi mai
joase (aproximativ 900–980 °C) decât cele destinate sistemelor
integral ceramice ceramice. Ele au o rezistenţă scăzută la tracţiune,
de aceea placajul ceramic va fi ferit de astfel de solicitări. Rezistenţa
la tracţiune a interfeţei aliaj–ceramică se cifrează la 125–315 kg/cm2.
La încercările de rupere efectuate, fracturile apar în grosimea masei
ceramice şi nu la interfaţă.
Dacă grosimea componentei metalice este mai mică de
0,3 mm pot apare tensiuni care duc la fisurarea placajului ceramic
(excepţie capa galvanoformată - grosime de 0,2 mm).
În direcţia proprietăţilor cromatice ale maselor de placaj în
ultimele două decenii s–au făcut progrese mari. Fiecare firmă
producătoare a elaborat adevărate „sisteme cromatice”, care
permit obţinerea unor nuanţe şi efecte foarte apropiate de cele ale
dinţilor naturali. Şi transluciditatea maselor ceramice se apropie mult
de cea a smalţului, permiţându–le să reflecte lumina aproape similar
cu acesta.
Arderea maselor ceramice pe componenta metalică a unei
restaurări mixte sau pe un model refractar pentru restaurări integral
ceramice se face în cuptoare speciale.
Modelele noi de cuptoare oferă în camerele lor de ardere o
stabilitate termică deosebită, precum şi posibilităţi sporite de control
al regimului termic. La aceste cuptoare există o constanţă
remarcabilă a reglajelor, existând o independenţă a celor doi
parametri esenţiali: timpul şi temperatura.
Indiferent de tipul cuptorului, în timpul arderii maselor ceramice şi
scheletul metalic al CMMC (la 900–980 °C) au loc o serie de
fenomene:
• în etapa iniţială, de uscare „la gura cuptorului”, lichidul din
pastă se evaporă, iar substanţele organice (lianţii,
coloranţii) ard fără reziduuri, realizând diminuarea spaţiului
dintre particule cu aproximativ 75%;
• în etapa de ardere la 900–980 °C, conform unui regim
termic bine stabilit de fiecare producător, se realizează o
topire superficială a particulelor care le scade tensiunea
superficială, astfel încât ele încep să „curgă”, spaţiile dintre
ele micşorându–se până la dispariţie.
Concomitent, în funcţie de regimul termic aplicat, are loc sau
nu, o creştere a fazei cristaline. Cristalele pot depăşi faza sticloasă în
93
care erau incluse şi să se unească cu cristalele din particulele
învecinate.
Fenomenul de topire superficială a particulelor şi unirea lor
într–o masă compactă se numeşte sinterizare. În urma sinterizării se
diminuează spaţiul interstiţial dintre particule, acompaniată de o
contracţie volumetrică a ceramicii după ardere cu 27% până la 45% .
După arderile succesive se formează o structură chimică
bicomponentă care cuprinde o matrice sticloasă cu incluziuni
cristaline – leucitul, mulitul etc. şi un grad mai mic sau mai mare de
incluziuni gazoase. Este de dorit ca numărul arderilor să fie cât mai
mic.
Sortimentele de pulberi (opaquer–ul, masele pentru dentină,
colet, margini incizale, smalţ etc.) se amestecă cu lichidul
corespunzător în godeuri de porţelan sau pe plăci de sticlă până la
obţinerea unor paste cremoase. Cu ajutorul pensulelor şi a unor
instrumente care fac parte din truse standardizate (Standard–Vita,
Ivoclar etc.), pastele se depun pe suprafeţele metalice într–o anumită
succesiune.
Depunerea este urmată de condensare, care se poate face:
• cu instrumentul „LE CON” care presează masa ceramică pe
scheletul metalic;
• cu hârtie absorbantă care absoarbe excesul de lichid;
• prin vibrare mecanică.
De obicei se utilizează succesiv condensarea manuală şi cea
prin vibrare mecanică, după fiecare strat depus.
În mod obişnuit, în funcţie de tipul masei ceramice sunt
necesare patru sau cinci arderi succesive fără a ţine cont de arderea
stratului intermediar de adeziv (BONDING):
• arderea grundului (opaquer–ului);
• arderea stratului de bază;
• arderea de corecţie;
• glazurarea.
Există tehnicieni experimentaţi şi dotaţi cu un simţ deosebit al
formelor şi culorilor care obţin proteze metalo-ceramice doar după
trei arderi.
A) Depunerea şi arderea opaquer-ului
Rolul stratului opac este :
- să mascheze culoarea aliajului;
- să asigure legătura aliaj/ceramică;
- să redea placajului ceramic culoarea de bază;
94
De obicei este suficientă o singură aplicare, majoritatea
maselor opace având o aderenţă excelentă. În unele tehnologii,
înainte de ardere, opaquer–ul se usucă la gura cuptorului.
Aplicarea opaquer–ului în două straturi, primul foarte subţire şi
al doilea normal ca şi grosime garantează o umectare mai bună a
scheletului metalic de masa ceramică. Uscarea trebuie făcută în timp
pentru a se evita formarea fisurilor şi porozităţilor.
Stratul de opaquer trebuie să acopere în totalitate aliajul. În
caz contrar, pe suprafeţele neacoperite se depune un strat nou,
repetându–se arderea. În final stratul de opaquer ars trebuie să aibă
culoarea alb–gălbuie. Orice zonă gri trădează prezenţa unui strat
prea subţire.
În funcţie de preparaţia dentară şi de conformarea scheletului
metalic în această zonă, depunerea opaquer–ului în zona cervico–
vestibulară prezintă o serie de particularităţi.
Leibowitch contraindică preparaţiile în prag drept şi înclinat,
deoarece acestea pot crea uneori prejudicii estetice şi parodontale.
În cadrul preparaţiilor cervico–vestibulare în chanfrein placajul
ceramic se aplică deasupra infrastructurii metalice, iar depunerea
opacului paragingival devine inestetică şi poate prejudicia
concomitent zona parodontală. Aceste prejudicii se pot manifesta pe
două planuri:
a) retenţie de placă bacteriană, deoarece opaquer–ul nu se
glazurează corect;
b) deficienţe fizionomice prin apariţia unei benzi mai albe
datorită interpunerii opacului între „ceramica fizionomică” şi
aliaj.
Kuwata a propus o tehnică, „Skim Technique”, care elimină
cele două inconveniente. Primul strat de opaquer trebuie să fie foarte
subţire şi să se piardă pe măsură ce se apropie de limita cervicală; al
doilea strat îl va acoperi pe primul cu excepţia unei porţiuni orizontale
a chanfrein–ului.
B) Depunerea, modelarea şi arderea straturilor de mase
ceramice
După arderea opaquer–ului urmează depunerea pastei pentru
dentină şi smalţ (mase principale sau substanţe de bază). De regulă,
o dată cu acestea se poate aplica şi masa de colet (fig. 4.13.).
95
Pastele au consistenţă cremoasă. Ele se depun peste stratul de
opaquer, succesiv, în porţii mari cu ajutorul pensulelor sau al
spatulelor. Recent a fost lansat un dispozitiv care transmite vibraţii
pensulelor (Poreta „S” Pinselvibrator) al firmei M + V Dental GmbH.
Fig. 4.13. Repartizarea straturilor de mase ceramice în funcţie de zonă
Urmează vibrarea şi tamponare cu hârtie absorbantă. Pentru

a compensa contracţiile din cursul arderii, coroana se realizează cu
un volum supradimensionat în toate sensurile (20–25%). Se
schiţează crestele marginale, cuspizii, lobulii de creştere, pantele
cuspidiene etc.
Coroana se pune pe suportul de ardere, poziţionându–se
corect pentru a evita deformarea marginilor cervicale. Preîncălzirea
se face la „gura cuptorului” cel puţin cinci minute. Ceramica depusă
devine după preîncălzire complet albă, semn că apa s–a evaporat,
iar constituenţii organici au ars. Urmează arderea în condiţii de vid
timp de 6–7 minute la 980 °C. Supunerea masei ceramice la prea
multe arderi va provoca o densificare a matricei sticloase
(transformarea structurii amorfe în cristale) caracterizată prin
creşterea coeficientului de expansiune termică şi opacifiere.
Coroana se aduce progresiv la temperatura de ardere care se
menţine constantă pentru scurt timp. După aceasta are loc o răcire
progresivă. După scoaterea coroanei din cuptor, se pot constata o
serie de deficienţe cu privire la forma şi culoarea ei. În această
situaţie, dacă este necesar, se fac o serie de prelucrări cu pietre şi
freze diamantate. După aceste şlefuiri de corectură coroana se
curăţă sub jet de apă. Apoi se execută corectările necesare cu
diferite mase. După arderea de corectură se fac şlefuirile necesare în
vederea obţinerii unor raporturi ocluzale corecte cu antagoniştii.
96
Acest lucru se face, de obicei, beneficiind de serviciile unui
articulator. Adeseori, o serie de corecturi sunt efectuate de către
medic în cavitatea bucală.
Glazurarea
Coroana, care din acest moment corespunde tuturor
exigenţelor, se curăţă prin diferite mijloace de impurităţile de pe
feţele prelucrate. Apoi are loc glazurarea prin aplicarea şi arderea
unui strat final superficial de masă transparentă. Operaţiunea se
desfăşoară timp de trei minute la 930°C (temperatura fiind
întotdeauna mai mică decât cea la care se fac arderile straturilor de
bază) în condiţii atmosferice normale.
Glazurarea nu se desfăşoară în vid pentru că determină
migrarea la suprafaţă a incluziunilor de aer şi ar conferi un aspect
rugos stratului de glazură. Scopul îl constituie crearea peste straturile
depuse a unui strat vitros foarte subţire care să blocheze absorbţia
fluidelor din mediul bucal.
Înainte de glazurare, iar în unele tehnici, chiar în cursul
desfăşurării acestei etape se mai pot face o serie de artificii
cromatice, cu efecte deosebite.
Trebuie evitate tendinţele de a efectua „supraglazurări”.
Acestea creează frecvent imaginea de „dinte fals”, mat, în urma
fenomenului de vitrificare în care creşte foarte mult procentul fazei
cristaline.
După glazurare, interiorul coroanei se poate sabla după ce
placajul ceramic a fost acoperit cu ceară. În final se lustruiesc
marginile metalice.
La ora actuală, în rândul ceramiştilor, în afară de glazurare se
mai practică şi alte metode pentru tratamentul final al placajului
ceramic: glazurarea naturală sau autoglazurarea şi lustruirea.
Stratul ceramic se autoglazurează dacă este menţinut la
temperatura de sinterizare. Mulţi practicieni preferă acest procedeu
susţinând că astfel ceramica îşi păstrează textura şi proprietăţile de
suprafaţă. Glazurarea naturală poate fi efectuată doar în cazul
când nu se fac multe arderi, altfel pierzându-se capacitatea de
autoglazurare.
Lustruirea se poate face cu sisteme siliconice speciale, fiind
indicată doar pe suprafeţe reduse (proximale sau ocluzale). Conform
unor studii efectuate în 1991 de Goldstein rezultă că ceramica
lustruită corect atinge valori calitative ale ceramicii glazurate, fiind
mai puţin abrazivă pe dinţii antagonişti.
97
4.4. TEHNOLOGII ALTERNATIVE
La ora actuală, atât pentru prelucrarea metalelor şi aliajelor,
cât şi a polimerilor şi maselor ceramice, pe lângă procedeele clasice,
consacrate există şi tehnologii alternative, elaborate în ideea
simplificării etapelor de laborator (uneori, chiar eliminării lor),
obţinând un produs finit (proteză dentară) cu proprietăţi superioare.
Amintim astfel, procedeele de sinterizare şi galvanoformare în
tehnologia prelucrării metalelor (vezi cap. 4.12 şi 4.13), sisteme de
frezare computerizată CAD/CAM/CAE, care se pretează atât
metalelor, cât şi maselor plastice şi ceramice, sisteme de injectare
chemo- şi termoplastică a polimerilor, care utilizează şi alte grupe
de materiale decât cele consacrate în tehnologiile convenţionale
(răşini acetalice sau polioximetilenice - POM, răşini poliamidice,
răşini policarbonate etc.), permiţând obţinerea unor restaurări
protetice fixe din mase plastice, fără infrastructură metalică, sisteme
de electroeroziune etc.
4.4.1. SISTEME CAD/CAM/CAE
Dacă până acum câţiva ani tehnologia CAD/CAM/CAE

reprezenta o alternativă de realizare a protezelor dentare dificil de
cuantificat, astăzi ea se înscrie în dotarea uzuală a majorităţii
centrelor de cercetare în domeniu.
În general, sistemele dedicate tehnologiilor protezelor dentare
prezintă următoarele componente: scanare, procesare şi frezare.
Unele dintre acestea sunt completate de cuptoare de ceramizare.
În cadrul procesului de scanare, aceasta se poate realiza atât
direct, în cavitatea bucală, cât şi în afara cavităţii bucale, a modelului
obţinut după o amprentare manuală clasică. Procedeul de scanare
propiru-zis poate fi realizat cu laser sau mecanic. La ora actuală
există studii care subliniază rapiditatea şi calitatea scanării digitale
realizate cu ajutorul radiaţiei laser cât şi studii care menţionează
superioritatea calităţii modelului virtual obţinut după scanarea
mecanică, în ciuda intervalului de timp prelungit. În acest domeniu se
încearcă o hibridizare între cele două modalităţi de scanare, în
funcţie de necesităţile întâlnite.
În tabelul 4.4 sunt reprezentate comparativ caracteristicile
unor sisteme CAD/CAM/CAE diferite, utilizate la realizarea protezelor
dentare.
98
Tabelul 4.4. Sisteme CAD/CAM/CAE
TIPURI DE
MATERIALE
ACHIZIŢIE LOCUL STADIUL DE
SISTEMUL CARE SE INDICAŢII
DATE PROCESĂRII DEZVOLTARE
POT
PRELUCRA
Inlay,
CADIM (ADVANCE Ceramică,
J Mecanică coroane, Laborator Prototip
COMP.) metal
PPF
Inlay,
CERADENT Ceramică, Stadiu de
D Optică coroane, Laborator
(Universităţi) metal dezvoltare
telescop,
Cameră de
Inlay,
CEREC 2 (SIRONA măsurat pe
D Ceramică faţete, Cabinet 09/1994
DENTAL SYSTEM) bază de
coroane
triangulaţie
Cameră de
Inlay,
CEREC 3 (SIRONA măsurat pe
D Ceramică faţete, Cabinet 02/2000
DENTAL SYSTEM) bază de
coroane
triangulaţie
CEREC SCAN Inlay,
Triangulaţie
(SIRONA DENTAL D Ceramică faţete, Cabinet 02/2000
laser
SYSTEM) coroane
Nuclee
CEREC in LAB
Triangulaţie pentru
(SIRONA DENTAL D Ceramică Laborator 04/2001
laser coroane şi
SYSTEM)
PPF
CICERO Inlay,
Laborator/Centru
(ELEPHANT/DEGUSS NL Moaraj Ceramică coroane, Prototip
extern
A) PPF
Nuclee
Ceramică, pentru
DCS (PRECIDENT) D Optică Laborator din 1993
copozit, Ti coroane şi
PPF.
Nuclee
pentru
DECIM (DECIM AB, Ceramică, coroane şi
S/L Optică Centru extern Prototip
IVOCLAR) zirconiu PPF.,
inlay,
coroane
DECSY (OLYMPUS, Ceramică, Inlay,
J Optică Laborator Prototip
NISSAN, SHIZUOKA) metal coroane
Nuclee
pentru
DIGIDENT Ceramică, coroane şi
D Optică Laborator Prototip
(GIRRBACH) metal PPF
coroane,
PPF.
Inlay,
GNi (GC, NIKON, Triangulaţie Ceramică,
J coroane, Laborator Prototip
HITACHI) laser metal
PPF
PROCERA Nuclee
(PROCERA/NOBEL S Mecanică Ceramică pentru Centru extern din 1993
BIOCARE) coroane
Ceramică, Coroane,
DCM Optică Laborator
zirconiu PPF
Nuclee
KATANA Triangulaţie oxid de pentru
J Cabinet/Laborator din 2005
(NORITAKE laser zirconiu coroane şi
PPF.
Procesarea pe calculator a informaţiei obţinută prin scanare

este dedicată realizării modelului virtual al viitoarei proteze dentare,
99
utilizând bazele de date existente în cadrul sistemului utilizat.
Sistemele CAD/CAM/CAE mai vechi necesită realizarea design-ului
tridimensional al protezei în absenţa acestor baze de date, ceea ce
reduce exactitatea adaptării protezei şi creşte timpul acordat
procesării. Pentru toate variantele există posibilitatea de adaptare –
modificare voluntară a modelului virtual în funcţie de doleanţele
utilizatorului.
Frezarea este realizată diferit. Unele sisteme prezintă blocurile
de material de frezat (ceramică, polimeri sau titan) fixe şi o freză sau
un sistem de freze care acţionează asupra acestora. Frezele pot fi
fixe sau prezintă posibilitatea de rotire în funcţie de complexitatea
sistemului.
4.4.2. ELECTROEROZIUNEA
Electroeroziunea are aplicaţii industriale de peste 50 de ani.

Ideea utilizării acestei tehnici este legată de analiză fulgerelor, o
formă de descărcare electrică dar naturală. La sfârşitul anilor 1700,
Sir Josep Priestij a examinat fenomenul de descărcare electrică şi
efectele sale erosive asupra substraturilor electric conducătoare.
După cel de-al doilea război mondial, fraţii Lazarenko, de
origine rusă, au prezentat prima lor maşină de electroeroziune.
Mulţumită progrsului în tehnologie din anii 1950 – 1970, tehnica
electroeroziunii a devenit o metodă din ce în ce mai importantă în
industrie. De o insemnătate majoră a fost descoperirea tranzistorilor,
care astfel au permis creşterea vitezei şi a calitătii tehnicii
menţionate.
Implicarea computerelor au dezvoltat tehnologia
electroeroziunii, permiţând obţinerea unor piese din ce în ce mai
complexe.
Procedeul constă în modelarea materialului de bază într-un
mediu lichid favorabil, datorită unei serii continue de descărcări
electrice între un electrod şi blocul care urmează a fi prelucrat
(materialul de bază).
Procedeul poate implica un singur electrod sau doi electrozi.
În cazul unui singur electrod, acesta va determina forma finală a unei
proteze dentare, urmând ca adaptarea ei ocluzală sau cervicală (în
funcţie de axul ales) să fie realizată prin procedee de tip
CAD/CAM/CAE.
100
În cazul implicării a doi electrozi, aceştia (de obicei realizaţi
din grafit) vor reprezenta câte o jumătate din negativul protezei, în
aşa fel încât în momentul unirii celor doi electrozi, aceştia să închidă
între ei forma finală a protezei considerate.
Ambele situaţii ridică problema obtinerii electrozilor la un nivel
ridicat de acurateţe, deoarece aceştia vor dezvolta forma finală a
protezei dentare.
Tehnologia este încă în plină dezvoltare şi are aplicaţii şi în
implantologie, la pasivarea adaptării lucrărilor protetice pe implante.
Această metodă recunoaşte două variante principale –
prelucrarea prin penetrare (în cadrul căreia se folosesc electrozi de
atac de forme specifice) şi prelucrarea prin decupare cu ajutorul
unui fir, forma dorită fiind obţinută fie prin deplasarea piesei de
prelucrat, fie prin deplasarea firului – electrodului. Procedeul
electroeroziunii prin penetrare a fost comercializat de Krupp încă din
1989, fără însă a cunoaşte un real succes, mai ales datorită greutăţii
echipamentelor necesare.
În paralel s-au dezvoltat două procedee de prelucrare prin
electroeroziune a intradosului coroanelor cu ajutorul electrozilor din
grafit obţinuţi prin prelucrări mecanice, în Scandinavia (sistemul
Procera – Nobel Pharma) şi în Japonia.
Cele două metode presupun măsurarea (cuantificarea) formei
ce trebuie obţinută la nivelul modelului prin palpare mecanică
(metoda scandinavă) sau prin laser (metoda japoneză).
Acestă formă este reprodusă prin negativ la nivelul electrozilor
de lucru din grafit prin prelucrare mecanică cu comandă numerică.
Faţa exterioară a coroanelor este fie prefabricată şi se va
adapta la necesităţile specifice, fie se prelucrează prin metode
mecanice cu comandă numerică (CAD/CAM), fie, de asemenea, prin
electroeroziune.
Sistemul de decupare cu fir prin electroeroziune a fost
preconizat mai ales pentru prelucrarea ataşelor ortodontice şi a unor
sisteme speciale, permiţând obţinerea de piese de mare
complexitate. Combinarea celor două variante ale tehnicii
electroeroziunii permite obţinerea de configuraţii care pot satisface
cele mai pretenţioase cerinţe clinice, la o calitate deosebită a
materialului.
Unul din avantajele electroeroziunii este preluat în medicina
dentară sub forma pasivării adaptării coroanelor pe bonturi sau a
mezostructurii pe infrastructură implantară (fig. 4.14.).
101
a b
c d
e f
Fig. 4.14. a. Instalaţia de electroeroziune; b. montarea modelului pentru eroziune. c Modelul

pregătit pentru electroeroziune pentru pasivarea unor coroane dentare; d. pentru o
mezostructură; e. Adaptare marginală a unei coroane dentare inserată pe un stâlp implantar
după pasivare; f. a unei mezostructuri.
Pentru acest tip de electroeroziune sunt utilizate trei serii de

electrozi. Prima serie este inserată în locul implantelor analoge şi a
stâlpilor implantari. Activarea lor se face timp de circa 8 minute până
la 20 de minute. Pentru al doilea ciclu se înlocuiesc electrozii utilizaţi
cu o altă serie nouă, activarea lor fiind situată între 3-5 minute şi 8
minute. În final, a treia etapă de electroeroziune, care are rol de
finisare a zonelor erodate, presupune utilizarea celei de a treia serii
de electrozi care sunt activaţi între 1 – 2 minute şi 8 minute.
102
5. INCRUSTAŢIILE
Restaurarea dinţilor cu leziuni coronare se poate face atât prin

tehnici directe, cât şi indirecte. Evoluţia ambelor procedee în
ultimele decenii a fost marcată de o diversificare fără precedent a
materialelor dentare, care a atras după sine tehnologii noi.
Alegerea unui anumit tip de material şi design al restaurării,
cât şi a tehnologiei de realizare depinde de mai mulţi factori:
1. Dacă distrucţia coronară suferită de dintele afectat este
mare, astfel încât structurilor restante trebuie să li se
asigure rezistenţă şi protecţie, atunci se va prefera o
restaurare indirectă, metalică, ceramică sau mixtă, în locul
obturaţiilor din amalgam sau compozit.
2. Aspectul estetic depinde de gradul de vizibilitate al dintelui
ce urmează să fie restaurat. Alegerea tipului de restaurare
depinde şi de spiritul critic şi pretenţiile pacientului.
3. Controlul plăcii este esenţial în alegerea tipului de
restaurare coronară. Atâta timp cât pacientul nu prezintă o
igienă bucală satisfăcătoare, controlabilă, nu se va indica o
restaurare indirectă.
4. În privinţa retenţiei, coroanele de înveliş metalice sunt fără
îndoială cele mai retentive. Problema retenţiei se pune în
cazul dinţilor scurţi, sau în cazul dinţilor stâlpi ai unei
proteze parţiale mobilizabile.
5. Aspectul financiar trebuie luat în considerare, deoarece în
situaţia când nu există un for (respectiv o societate de
asigurări, guvernul, armata, etc) care să suporte costul şi
pacientul trebuie să scoată bani din buzunar, varianta
terapeutică aleasă trebuie să fie în deplin consens cu
posibilităţile financiare ale acestuia.
Restaurările coronare se clasifică în două mari categorii: –
intracoronare şi extracoronare.
Restaurările indirecte se realizează atât în cabinet, cât şi în
laboratorul de tehnică dentară necesitând parcurgerea unor etape
clinico-tehnice specifice, în funcţie de tipul de restaurare şi materialul
(materialele) din care se confecţionează
103
Definiţie: Incrustaţiile sunt proteze unidentare care se
utilizează în tratamentul leziunilor coronare pentru restaurarea
morfologiei şi funcţiei afectate de procese carioase şi/sau fracturi. Ele
reprezintă o alternativă la obturaţiile plastice, dar au şi unele indicaţii
protetice, respectiv ca elemente de agregare a protezelor parţiale
fixe de mică întindere şi solicitare.
CLASIFICAREA INCRUSTAŢIILOR
Se face o distincţie între diferitele tipuri de incrustaţii, deşi în
cursul restaurărilor complexe demarcarea nu mai este atât de netă :
1. inlay sau incrustaţie intracoronară (fig.5.1 a)
2. onlay sau incrustaţie extracoronară (fig.5.1 b)
3. inlay–onlay
4. pinlay (inlay cu crampoane)
3. Inlay sau incrustaţia intracoronară

La acest tip de restaurare intracoronară retenţia se realizează
prin încastrarea într–o cavitate preparată astfel încât ea să fie
autoretentivă. Cimentul perfectează coaptarea dintre suprafeţele
cavităţii şi a incrustaţiei, îmbunătăţind astfel retenţia, dar mai ales
împiedicând percolarea fluidelor.
4. Onlay sau incrustaţie extratisulară

În situaţia când restaurarea trebuie să asigure protecţia ţesuturilor
restante, prin acoperirea suprafeţei ocluzale, se realizează aşa
numita incrustaţie extratisulară sau onlay. Cea mai frecventă
indicaţie o constituie leziunile mezio– ocluzo–distale, dar nu doar
acestea.
5. Inlay–onlay
Este o restaurare în care se combină în proporţii diferite
trăsături ale celor două tipuri de incrustaţii.
4. Pinlay–urile
Sunt incrustaţii cu crampoane, utilizate ca elemente
suplimentare de retenţie .
104
Fig.5.1. Tipuri diferite de incrustaţii: a. inlay; b. onlay.
5.2. INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII
INDICAŢII
Restaurările intracoronare indirecte, respectiv incrustaţiile se
indică în următoarele situaţii:
• în edentaţii reduse, mai ales frontale;
• în edentaţiile laterale pentru agregarea unor proteze fixe
de mică întindere
• la tineri ca suport pentru menţinătoare de spaţiu până la
protezarea definitivă;
• în edentaţiile parţiale întinse, restaurate cu proteze
mobilizabile scheletate, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de
sprijin şi stabilitate.
• şine fixe de imobilizare în parodontitele marginale;
a) inlay–urile ca elemente de agregare se indică atunci când

pot fi preparate cavităţi de clasa a II–a de mărime medie, creasta
marginală şi suprafaţa opusă fiind păstrate intacte (fig.5.2 a).
105
a b
Fig.5.2. a. Preparţie tipică pentru inlay, ca element de agregare.
b) Onlay–urile se indică în următoarele situaţii:

– leziuni coronare întinse, cu cuspizi vestibulari şi/sau
orali intacţi;
– molari trataţi endodontic, care au pereţii vestibulari şi
orali sănătoşi, iar ţesuturile restante trebuie protejate;
– când istmul reprezintă jumătate sau mai mult din
dimensiunea coronară vestibulo–orală.
În figura 5.2 b este reprezentată o preparţie tipică pentru
onlay.
c) Pinlay–urile se indică în cavitaţile de clasa a V–a şi a II–a,
când pereţii acestora nu oferă suficientă retenţie prin fricţiune sau
când incrustaţia trebuie să acopere o suprafaţă mare.
CONTRAINDICAŢII
Contraindicaţiile incrustaţiilor ca elemente de agregare se
suprapun peste contraindicaţiile generale a acestuit tip de restaurări
protetice fixe:
• Pacienţi cu indice de intensitate a cariei crescut;
• Igienă deficitară;
• Leziuni coronare extinse (când se indică metoda substituţiei
coronare);
• La tineri, când există riscul deschiderii camerei pulpare;
• Element de agregare în edentaţii intercalate, extinse, cu
excepţia situaţiilor menţionate la indicaţii.
106
5.3. AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE
Avantajele şi dezavantajele incrustaţiilor sunt specifice, în
funcţie de materialul din care sunt confecţionate. Astfel, putem avea
incrustaţii metalice, ceramice, din RDC sau mixte, metalo-polimerice
sau metalo-ceramice.
Incrustaţiile metalice se realizează din aliaje nobile şi
titan. Aurul fiind moale şi ductil, poate fi turnat cu multă precizie şi
prin brunisarea după cimentare se poate obţine o adaptare marginală
optimă. Supuse testelor de rezistenţă, aliajele de aur evidenţiază o
elasticitate considerabilă. Dacă solicitarea aplicată depăşeşte limita
elastică, la nivelul aliajului poate apărea o deformare permanentă,
dar restaurarea nu se fracturează.
Titanul este un metal „exotic” din care în ultimii ani se
confecţionează şi incrustaţii mult mai ieftine ca cele din aliaje nobile.
Avantajele incrustaţiilor din aliaje nobile comparativ cu
obturaţiile din amalgam sunt:
• economia de ţesuturi dure dentare la nivelul istmului, datorită
rigidităţii metalului;
• îmbunătăţirea adaptării marginale, prin brunisarea efectuată
după cimentarea incrustaţiei;
• refacerea unei morfologii ocluzale funcţionale optime, prin
modelarea extrabucală, în raport cu antagoniştii;
• refacerea perfectă a zonelor de contact interdentar, a crestelor
marginale şi a ambrazurilor
• nu colorează ţesuturile dentare.
Faţă de tehnicile directe de reconstituire a coroanelor dentare
cu materiale compozite, cele indirecte, de realizare a incrustaţiilor
din RDC, respectiv metodele semidirecte prezintă următoarele
avantaje:
• adaptare marginală îmbunătăţită;
• realizarea în condiţii optime a ariei de contact;
• realizarea unei suprafeţe ocluzale funcţionale;
• posibilitatea unei prelucrări şi lustruiri optime.
Dezavantajele sunt reprezentate de timpul de lucru mai lung,
necesitatea unor materiale şi echipamente mai scumpe faţă de
tehnicile directe. Ca atare şi preţul de cost este mai mare.
Sistemele de inlay– onlay–uri ceramice pot fi realizate
utilizând ceramica sinterizată, turnată, presată sau frezată mecanic.
107
La oricare dintre metodele utilizate, este indispensabil ca
piesele protetice realizate să prezinte o adaptare foarte precisă.
Aceasta contribuie în mare măsură la fiabilitatea colajului şi la
perenitatea restaurării. Adaptarea marginală şi precizia conexiunii
dento–protetice a inlayurilor şi onlayurilor presupun o muncă
minuţioasă în cadrul fiecărei etape, precum şi o cunoaştere
pertinentă a tehnologiilor şi materialelor utilizate.
Incrustaţiile ceramice pot fi clasificate în două mari categorii:
metalo–ceramice şi integral ceramice.
Avantajele inlay–urilor/onlay–urilor ceramice sunt:
• estetica deosebită;
• menţinerea sănătăţii parodontale;
• rezistenţa la uzură;
• radioopacitatea;
• adaptarea marginală bună;
Dezavantajele inlay–urilor ceramice
• timp de lucru îndelungat;
• necesitatea unor echipamente speciale;
• preţul de cost ridicat;
• posibilitatea fracturării în timpul fazelor de laborator;
• posibilitatea uzurii arcadei antagoniste;
• corecturile ocluzale după cimentare pot duce la pierderea
culorii şi translucidităţii iniţiale.
5.4. TEHNOLOGII DE REALIZARE A INCRUSTAŢIILOR

Reconstituirile cu ajutorul incrustaţiilor presupun o deosebită
acurateţe în toate fazele clinice şi tehnice. Orice eroare, de la
prepararea cavităţii şi până la cimentare poate să compromită actul
terapeutic. Incrustaţiile nu tolerează aproximaţiile. Rezultatele
deficienţelor sunt mai evidente decât la obturaţiile plastice. De aceea
se spune că decât o incrustaţie proastă mai bine o obturaţie bună
Etapele clinico–tehnice de realizare a incrustaţiilor
metalice sunt următoarele:
- prepararea cavităţii pentru incrustaţie, cu particularităţi specifice
pentru fiecare tip de cavitate (fig. 5.3 a)
108
- amprentarea, prin tehnica de spălare cu siliconi cu reacţie de
adiţie, sau cu gume polieterice în linguri individuale;
- turnarea modelului, realizarea machetei şi turnarea incrustaţiei;
- prelucrarea şi lustruirea;
- adaptarea şi cimentarea incrustaţiei, urmată de brunisare, pentru
perfectarea adaptării marginale (la incrustaţiile din aliaje nobile)
(fig. 5.3 b).
Fig.5.3. a. Preparaţii pentru diferite tipuri de incrustaţii metalice; b. incrustaţiile metalice

inserate în cavitatea bucală, după perfectarea adaptării marginale
Etapele clinico–tehnice de realizare a incrustaţiilor din compozit

1. Prepararea cavităţii pentru inlay–urile de compozit se face fie
îndepărtând vechea obturaţie de amalgam, exerând dentina
ramolită şi creând o nouă cavitate, fie abordând o cavitate
carioasă la nivelul unui dinte posterior nepreparat.
În cazul cavităţilor profunde este necesară aplicarea unui liner
sau a unui material de obturaţie de bază care să asigure protecţia
109
pulpară. Urmează etapa finisării preparaţiei. Se va îndepărta tot
materialul de obturaţie de bază de la nivelul marginilor cavităţii şi
toate unghiurile se vor rotunji.
Tot în prima etapă clinică este necesară realizarea unor
obturaţii provizorii, de preferat din răşini fotopolimerizabile.
2. Amprentarea se face cu polieteri sau siliconi cu reacţie de adiţie,
deoarece, pentru a putea realiza restaurări perfect adaptate, se
impune o precizie foarte mare în redarea şi menţinerea tuturor
detaliilor preparaţiilor.
Etapele de laborator constau în:
3. turnarea modelului,
4. modelarea şi fotopolimerizarea inlay–ului,
5. prelucrare şi lustruire.
6. Cimentarea - etapă clinică trebuie să fie adezivă.
Modelul de lucru, cu bonturi mobilizabile, se va turna din gips
extradur. Fiecare bont va fi secţionat cu un disc diamantat foarte
subţire pentru a diminua riscul deteriorării la nivel proximal.
După trasarea limitelor preparaţiei cu un creion cerat, fixat cu
spray adeziv foarte fin, se începe aplicarea straturilor de material
compozit. În prealabil vecinii şi antagoniştii trebuie izolaţi cu o
peliculă fină de lac separator, care va fi foarte bine uscat.
Depunerea straturilor de compozit (fig. 5.4.) începe cu
mascarea estetică a planşeului pulpar, putând exista două situaţii:
- dacă fundul cavităţii relevă o coloraţie saturată exagerat este
indicat să se utilizeze un strat de pastă opacă cu rol de reductor de
luminozitate, care va atenua influenţa coloraţiilor subiacente, fără să
opacifieze exagerat incrustaţia.
- dacă planşeul preparaţiei nu prezintă nici o coloraţie prea
intensă, se va aplica o peliculă periferică de transparent, pentru a
exploata la maximum fenomenul de difuziune a culorii spaţiului
periodontal prin intermediul rădăcinii şi proiectarea acesteia la nivel
coronar. Rolul acestei pelicule de transparent este de a face să
circule lumina şi nu de a o capta, favorizând estetica finală.
Urmează apoi depunerea pastelor de bază, cu nuanţe mai
intense, care trebuie bine localizate spre centrul inlay–ului, pentru a
evita o colorare generală prea închisă a acestuia. Apoi se depun
straturile de pastă cervicală, cu opacitate crescută, de care depinde
saturaţia generală a incrustaţiei.
110
Fig. 5.4. Depunerea straturilor succesive de compozit
Cu pasta de dentină se va modela inlay–ul până aproape de

forma şi dimensiunile finale, verificând permanent raporturile
proximale şi ocluzale în articulator. Straturile de dentină se depun
astfel încât să rămână spaţiu suficient pentru aplicarea pastelor
translucide şi de smalţ.
Fiecare strat de pastă nu trebuie să depăşească o grosime de
1 mm şi trebuie polimerizat timp de 3 minute într–o incintă de foto–
termo–polimerizare. După fiecare polimerizare, rămâne la suprafaţă
un film dispersat, la nivelul căruia datorită expunerii în atmosferă de
oxigen este inhibată polimerizarea. Acesta este esenţial pentru
crearea unei legături chimice cu stratul următor.
După polimerizarea straturilor de dentină, acestea trebuie
acoperite cu două straturi de transparent. O peliculă de transparent
cu transluciditate crescută se aplică peste toată suprafaţa de dentină
pentru sublinierea formei acesteia, iar a doua peliculă de transparent
cu transluciditate scăzută se va aplica la nivel interproximal, pentru
definitivarea ariilor de contact cu dinţii vecini. Graţie acestui material,
lumina va traversa zonele interproximale, nuanţele dinţilor adiacenţi
fiind captate prin mimetism, facilitând integrarea piesei protetice în
totalitatea arcadei.
În final se aplică un strat de pastă de smalţ, opalescentă,
capabil să transmită o fluorescenţă naturală, fiind responsabil de
buna difuziune a luminii în această zonă.
Eventualele individualizări (pete de decalcifiere, marmoraţii),
pot fi realizate cu pastele speciale de individualizare.
111
Fazele clinico–tehnice de realizare a incrustaţiilor ceramice
1. Prepararea cavităţii pentru incrustaţiile ceramice

Conceptul de inlay ceramic agregat adeziv este relativ nou.
Menţinerea restaurării strict intracoronar va reduce potenţialul de
uzură şi solicitarea de ansamblu. Forţele excesive, în cazul când
interfaţa ceramică–dinte este situată în zona de maxim stress ocluzal
pot determina uzura cimentului compozit şi potenţial fracturarea
smalţului la nivelul marginilor cavităţii. În acest caz se preferă
realizarea de onlay–uri.
Grosimea acceptabilă pentru inlay–urile ceramice este
cuprinsă între 1–2,5 mm, cel mai important fiind să fie uniformă.
Premiza de bază în realizarea preparaţiilor pentru inlay–uri
ceramice este conservarea pe cât posibil a structurilor restante,
restaurarea formei, funcţiei şi a rezistenţei structurilor dentare şi
păstrarea în timp a acestor caracteristici.
2. Amprentarea şi realizarea restaurărilor provizorii

Se preferă realizarea restaurărilor provizorii înainte de
amprentare. Există trei metode de bază pentru realizarea
restaurărilor provizorii: directă, indirectă şi o combinaţie direct–
indirectă.
Metoda directă–indirectă utilizează un conformator din
polipropilenă sau o amprentă din alginat în care se va introduce
răşina autopolimerizabilă şi se va aplica deasupra preparaţiilor,
urmând să se polimerizeze endobucal. Se va prelucra restaurarea
provizorie, după care se adaptează endobucal, se va lustrui şi fixa cu
un ciment fără eugenol. Această metodă este indicată cu predilecţie
în cazul unor restaurări multiple (mai mult de două cavităţi).
Metoda directă este mai simplă, fiind de elecţie în cazul
restaurărilor unidentare. Restaurarea provizorie se va confecţiona
după amprentare şi constă în aplicarea stratificată a răşinii diacrilice
compozite, după ce în prealabil cavitatea a fost izolată cu un strat de
vaselină. Aplicarea şi fotopolimerizarea compozitului se va face în
acelaşi mod ca şi în cazul obturaţiilor, dar fără tratamentul adeziv
prelabil al smalţului şi dentinei.
Metoda indirectă constă în confecţionarea în laborator a
restaurărilor provizorii.
112
Amprentarea se face cu materiale de precizie, de preferinţă
siliconi cu reacţie de adiţie utilizând tehnica de spălare (fig. 5.5). De
mare precizie este şi tehnica cu polieteri în lingura individuală, dar
aceasta impune o şedinţă suplimentară.
Fig.5.5. Amprentă de spălare cu siliconi de adiţie a preparaţiei pentru un inlay ceramic
În cazul cavităţilor cu componentă cervicală (clasa a II-a

Black) este absolut necesară lărgirea temporară a şanţului gingival
înainte de amprentare, folosindu–se şnururi impregnate cu soluţii
astringente.
Alegerea culorii este o etapă importantă, care se recomandă
să fie făcută de medic, împreună cu tehnicianul dentar, cerând şi
acordul pacientului. În cazul inlay–urilor ceramice se preferă
alegerea unei nuanţe puţin mai deschise, fiind mai uşor ca printr–un
ciment compozit să se închidă culoarea restaurării finale, decât
culoarea inlay–ului să fie mai închisă şi să se urmărească
deschiderea culorii printr–un ciment mai deschis.
3. Confecţionarea inlay–ului ceramic în laborator

Metoda cea mai veche şi mai des folosită constă în arderea
ceramicii pe un model unitar din material refractar, utilizându–se
ceramică feldspatică. Principalul avantaj al acestei metode este că
nu necesită echipament special, dar este greoaie şi necesită mult
timp.
Modelul de lucru se va turna din masa refractară. Ulterior, în
aceeaşi amprentă se va turna încă un model din gips superdur, pe
care se va face adaptarea ocluzală, marginală şi proximală a
113
viitorului inlay. Pentru turnarea modelului refractar este indicat să se
utilizeze în laborator sisteme secţionate fără pin (de exemplu,
sitemele Accu–Trac sau Model Tray), deoarece permit repoziţionarea
rapidă şi optimă a fiecărui element, după separarea bontului mobil.
Pentru realizarea modelului duplicat este indicată o masă
refractară de granulaţie foarte fină, care să prezinte o precizie
deosebită a formei şi o stabilitate mare în timpul arderilor. Calitatea
acestui material depinde direct proporţional de modul de preparare,
respectiv de respectarea cu stricteţe a indicaţiilor producătorului.
Depunerea maselor ceramice începe cu mascarea estetică a
fundului cavităţii.
Succesul unui inlay poate fi apreciat doar după inserarea
acestuia în cavitate. Pentru a obţine un efect cât mai natural, masele
ceramice se aplică stratificat, în profunzime fiind dispuse nuanţele
cele mai saturate, iar la suprafaţă cele mai clare. Efectul estetic
depinde de respectarea celor trei parametri ai culorii, astfel:
- culoarea şi saturaţia prin pigmenţii utilizaţi pentru zona
radiculară şi dentină;
- luminozitatea, prin variaţiile grosimii şi ale opacităţii smalţului
care are rol de filtru al luminii, smalţul fiind incolor.
În aprecierea efectului estetic final intervine şi o a patra
dimensiune– transluciditatea optică, care influenţează toţi parametrii
culorii şi la rândul ei este influenţată de aceştia.
În cazul inlay–urilor ceramice straturile de opac şi cel de
dentină definesc prin pigmenţii lor culoarea reconstituirii şi o parte a
saturaţiei acesteia. Masele de smalţ (incizale) sunt responsabile de
luminozitatea reconstituirii, iar masele transparente au rol de
difuziune a luminii, dar în egală măsură şi de scădere a gradului de
saturare a culorii.
După depunerea maselor de opac, dentină şi smalţ,
respectând principiile culorii enunţate mai sus, se face arderea
acestor straturi conform regimului termic indicat de producătorul
maselor ceramice. Ulterior se depune un strat pelicular de masă
transparentă, care se va infiltra perfect şi se va adapta la marginile
preparaţiei (fig.5.6).
114
Fig.5.6. Depunerea stratutilor de ceramică, cu evidenţierea
unei adaptări marginale perfecte
Îndepărtarea masei refractare de pe inlay este o etapă

delicată. Astfel, incrustaţia va fi acoperită în exces cu ceară de
modelat de duritate medie, resturile de masă refractară de la nivelul
intradosului îndepărtându-se prin sablare cu particule sferice de
sticlă. Urmează funcţionalizarea inlay-ului, pe model, în articulator,
îndepărtând eventualele zone de contacte premature sau interferenţe
ocluzale.
Glazurarea presupune o ardere economică, care se face după
adaptarea şi echilibrarea ocluzală.
Urmează fazele de lustruire mecanică cu polipanturi cu
granulaţii succesiv descrescânde şi cu pastă de lustruit.
Inlay–ul se analizează sub lupă pentru a putea fi detectate
eventualele imperfecţiuni ce pot fi corectate. Dacă nu se constată
defecte vizibile, se poate trece la etapa de cimentare adezivă a
incrustaţiei.
115
6. SUBSTITUŢIA CORONARĂ
Substituţia coronara presupune înlocuirea coroanei naturale

a dintelui (distursă) cu o restaurare protetică agregată la rădăcină
printr–un dispozitiv corono-radicular (DCR). Acestuia i se distinge
un segment radicular (DR) şi unul coronar (DC), sub formă de bont
dentar, peste care se va agrega o coroană de acoperire.
Atunci când dispozitivul coronar este de forma şi aspectul final
al unei coroane dentare întreg ansamblul poartă numele de coroană
de substituţie.
Una dintre condiţiile de reuşită a restaurărilor protetice prin
metoda substituirii este starea ţesuturilor dure radiculare, care
trebuie să fie nealterate şi să depăşească (pe cât posibil) rebordul
gingival.
6.1. DISPOZITIVE CORONO-RADICULARE

Alegerea procedeului de restaurare la un dinte tratat
endodontic este dictat de gradul de distrucţie coronară şi de tipul
dintelui. Tradiţional, un dinte depulpat cu distrucţie coronară
importantă primeşte un dispozitiv radicular (DR) pentru consolidare,
respectiv pentru agregarea reconstituirii coronare şi un dispozitiv
coronar (DR) pentru protecţie, permiţând agregarea pe acesta a unei
coroane de acoperire.
6.1.1. DEFINIŢIE, CLASIFICARE
Dispozitivul corono-radicular, prin definiţie, reprezintă o

reconstituire unidentară intermediară, care nu reface în totalitate
integritatea unui dinte, pentru aceasta fiind necesară acoperirea lui
cu o altă proteză unidentară, de tipul unei coroane de înveliş.
După cum am amintit deja, un DCR este alcătuit din porţiunea
radiculară (dispozitivul radicular), care de regulă reprezintă 2/3 din
lungimea rădăcinii şi 1/3 din grosimea acesteia şi dispozitivul coronar
(DC), care are formă de bont dentar, caracteristic dintelui pentru care
se realizează (fig.6.1.).
116
Fig. 6.1. a. Lungimea ideală a DCR–ului este de 2/3 din cea a rădăcinii,
iar grosimea de 1/3. b. Dispozitivele scurte, pe lângă că nu au retenţie suficientă,
pot provoca fracturi ale pereţilor radiculari, prin faptul că forta rezultantă (R)
este mai mare decâr forţa aplicată (F).
În cazul molarilor, respectiv a dinţilor pluriradiculari, cu
rădăcini/canale divergente, designul DCR-ului va fi diferit, în funcţie
de posibilitatea realizări preparaţiei. Se vor executa DCR-uri din mai
multe bucăţi, cu zăvor (fig.6.2).
Fig. 6.2.. DCR din două bucăţi pe pluriradiculari (cu zăvor)
CLASIFICARE
În literatura de specialitate există multiple sistematizări ale

DCR-urilor. Noi le vom prezenta pe cele mai uzuale. Astfel, în fucnţie
de tehnologia de realizare, distingem DCR-uri:
117
• realizate în cabinet/laborator prin:
• tehnica directă
• tehnica indirectă
• tehnici combinate
• prefabricate
După materialul din care sunt realizate avem:
• DCR-uri metalice - prefabricate din titan sau turnate din
diferite aliaje
• DCR-uri nemetalice - din compozit, armate cu fibre
(de carbon, de sticlă, de polipropilenă )
- cu nucleu din ceramică pe bază de oxid
de aluminiu sau oxid de zirconiu
După modul de fixare în canalul radicular:
• prin înşurubare (DCR prefabricate)
• prin cimentare - clasică sau adezivă
6.1.2. INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII
Substituţia coronară se indică, în general, în următoarele

situaţii:
1. leziuni coronare întinse de etiologie carioasă sau traumatică.
2. discromii, urmare a tratamentelor endodontice incorecte sau
coloraţiilor profesionale (cu Pb, Bi, tetracicline etc.), mai ales la
dinţii frontali;
3. anomalii de poziţie care nu beneficiază de tratament ortodontic.
Prin modificarea angulaţiei coronoradiculare, coroana artificială
poate fi integrată în arcadă, îmbunătăţind aspectul fizionomic şi
raporturile ocluzale;
4. anomalii de formă şi volum care nu mai pot fi corectate prin
coroane de înveliş, agregarea extracoronară fiind insuficientă;
5. dinţi abrazaţi, la care lungimea coroanei (sub 3 mm) nu oferă
condiţii de retenţie şi stabilitate unei coroane de înveliş;
6. dinţi stâlpi scurţi cu tratament endodontic. Indicaţia include şi
dinţii vitali, la care în urma preparării bontului pentru CM sau
jacket din porţelan, deschiderea camerei pulpare este inevitabilă;
7. În protezările scheletate când se indică fixarea pe un dinte a
unui anumit mijloc special de sprijin, menţinere şi stabilizare.
118
Contraindicaţiile sunt legate de imposibilitatea preparării
canalului radicular conform cerinţelor impuse de retenţia
intraradiculară şi de protejarea structurilor dure restante.
6.1.3. AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE
În acest subcapitol ne vom referi la avantajele şi

dezavantajele DCR-urilor realizate în laborator şi cimentate în
canalul radicular.
Avantajele DCR-urilor realizate în laborator se concretizează
în adaptarea lor perfectă la canalul radicular, comparativ cu DCR-
urile prefabricate, permiţând realizarea unor restaurări protetice cu
rezistenţă mecanică crescută. Îndeosebi atunci când există forţe
ocluzale de intensitate crescută, când dintele va fi stâlp pentru o
proteză parţială fixă sau dacă prezintă fisuri vizibile, se va recurge la
restaurarea prin DCR realizat în laborator.
Dezavantaje:
• plasarea unui DR constituie o procedură adiţională;
• preparaţia dentară pentru un DR îndepărtează în plus ţesuturi
dure;
• în cazul când DR eşuează în ceea ce priveşte retenţionarea
materialului pentru DC, restaurarea ulterioară a dintelui va fi
dificilă;
• DR complică sau face imposibil un viitor tratament endodontic.
6.1.4. TEHNOLOGII DE REALIZARE A DISPOZITIVELOR

CORONO-RADICULARE
DCR-urile se pot realiza prin tehnici directe, în cabinet, când

se prepară canalul radicular, se adaptează un DR prefabricat din
diferite materiale, se cimentează adeziv şi se face reconstituirea
coronară, de formă şi dimensiune finală, utilizând materiale de
obturaţie, de obicei prin tehnici adezive.
Tehnicile indirecte de realizare a DCR-urilor presupun
prepararea canalului radicular corespunzător pentru realizarea DR,
amprentarea preparaţiei, turnarea modelului de lucru şi realizarea
DCR-ului în laborator, urmând în final cimentarea acestuia în
cavitatea bucală.
119
În cazul tehnicilor combinate (directe-indirecte), după
definitivarea preparaţiei, se realizează amprenta-macheta DCR-ului
(de obicei şi porţiunea radiculară şi cea coronară) în cabinet, de
regulă din răşini autopolimerizabile sau ceară de inlay, machetă care
va fi trimisă în laborator, unde urmează ambalarea, realizarea
tiparului, topirea-turnarea aliajului, dezambalarea, prelucrarea şi
finisare dispozitivului, acesta fiind trimis în cabinet pentru cimentare.
Subliniem faptul că se scurtează timpul de lucru prin eliminarea
etapelor de amprentare şi de realizare a modelului de lucru,
evitându-se şi eventualele erori care pot apare în aceste faze.
Dezavantajul major este reprezentat de faptul că, dacă dintr-
un motiv oarecare nu a ieşit turnătura, neavând model de lucru,
trebuie rechemat pacientul şi repetate toate etapele.
Etapele de realizare a unui DCR prin tehnica indirectă
1. Realizarea preparaţiei şi amprentarea acesteia;
2. Realizarea modelului de lucru, de preferat din gips superdur
(fig.6.3 a);
3. Identificarea marginilor preparaţiei pe modelul de lucru;
4. Izolarea preparaţiei radiculare şi zonele preparaţiei dentare ce vor
veni în contact cu macheta din ceară;
5. Alegerea unei bare de sârmă care va reprezenta suportul
machetei din ceară; aceasta se va prepara cu instrumentarul
rotativ în vederea obinerii unui relief retentiv;
6. Aplicarea cerii în canalul radicular şi pe bara de sârmă; bara de
sârmă se încălzeşte uşor, să se ramolească ceara depusă pe ea;
şi se inseră în canalul radicular până la contactul cu modelul de
ghips în zona apicală;
7. Se lasă ca ansamblul să se răcească şi apoi se îndepărtează de
pe model;
8. Se completează cu ceară eventualele zone negative sau dacă se
fracturează ansamblul;
9. Repoziţionarea ansamblului în canalul radicular din modelul de
lucru;
10. Realizarea cu ceară de inlay a machetei bontului coronar şi
definirea marginilor machetei;
11. pregătirea machetei pentru ambale - realizarea machetei pentru
canalul de turnare şi rezervorul de aliaj;
12. Prepararea masei de ambalat conform indicaţiilor producătorului
şi ambalarea machetei, în vederea realizării tiparului;
120
13. Preîncălzirea şi încălirea tiparului;
14. Topirea şi turnarea aliajului;
15. După răcirea turnăturii se dezambalează DCR-ul turnat, se
secţionează tija de turnare şi se prelucrează corespunzător
(fig.6.3. b);
16. Adaotarea DCR-ului pe modelul de lucru (fig.6.3. c)
17. Finisarea corespunzătoare a dispozitivului corono-radicular cu
freze metal, polipanturi, gume etc.;
18. Sablarea dispozitivului corono-radicular şi dezinfectarea lui
19. Cimentarea în cabinet a DCR-ului.
a b
c
Fig.6.3. Etape de realizare a DCR-ului în labortor: a. modelul de lucru; b. DCR-ul turnat,
după prelucrare şi finisare; c. adaptarea DCR-ului pe modelul de lucru.
În figura 6.4 este reprezentat etapizat principiul de realizare a

unui DCR, care urmează să fie acoperit de o coroană de înveliş.
121
a b c
Fig. 6.4. Principiul de realizare a unui DCR, acoperit ulterior de o coroană de înveliş:
a. modelul de lucru, cu reproducerea preparaţiei radiculare; b. DCR-ul turnat şi coroana
de acoperire - tip jacket polimeric (provizorie); c. DCR-ul adaptat pe preparaţie (pe
modelul de lucru); d. aplicarea coroanei de acoperire (tip jacket polimeric) peste DCR.
6.2. COROANA DE SUBSTITUŢIE

Coroana de substituţie este o restaurare protetică
unidentară formată din DR, prevăzut cu plăcuţă, inel şi DC sub formă
de casetă sau semicasetă. Cele două componente pot fi turnate
împreună sau separat (fig. 6.5.).
Componenta metalică a coroanei de substituţie se toarnă din
aliaje mai rigide care conferă rezistenţă mecanică DR (inclusiv
inelului), de exemplu:
- aliaje de Au cu Pt–Ir, rigide şi greu prelucrabile
- aliaje de Au 833‰+12% Pt şi 750‰+12% Pt
- aliaje Cr–Co cu modul de elasticitate mare, dar cu prelucrare
mai dificilă decât la aliajele de Au
122
Dispozitivul coronar este prevăzut cu o casetă în care se
aplică o faţetă fizionomică de RA, RDC sau ceramică.
Fig. 6.5. Componentele unei

coroane de substituţie: a–DR;
b–inel; c–plăcuţă; d–nituri
pentru retenţia faţetei; e–
faţetă; f–casetă; g–retenţii
pentru acrilatul modelat în
laborator sub formă de faţetă
Faţetele de ceramică au mai mult o valoare istorică, RA şi

RDC şi ceramica arsă pe casetă înlocuindu–le aproape în totalitate.
Faţetele din ceramică erau prevăzute cu crampoane lungi din platină,
care se solidarizează cu caseta prin nituire, cimentare, sau
crampoane butonate din aur care se cimentează într–un lăcaş creat
în casetă în faza de machetă. O altă formulă de faţete din ceramică
sunt cele prevăzute pe faţa palatinală cu un şanţ care culisează pe o
proeminenţă a casetei. Sunt faţetele Steel interşanjabile, care
permiteau înlocuirea faţetei. La celelalte tipuri de faţete înlocuirea era
deosebit de dificilă.
Ceramica se poate arde şi strat cu strat. Dispozitivul coronar
în loc de faţetă poate fi un bont pe care se arde ceramică.
Adaptarea DR urmăreşte aceleaşi obiective ca la orice
coroană turnată. Dificultatea suplimentară este legată de adaptarea
simultană a DR a inelului şi a capacului. Coroana de substituţie se
adaptează şi se cimentează în aceeaşi şedinţă.
123
În figura 6.6 este reprezentat etapizat principiul de realizare a
unei coroane de substituţie.
a b
c d.
Fig.6.6. Principiul de realizare a unei coroane de substituţie: a. preparaţie radiculară
(model de lucru); b. componenta metalică - coronar sub formă de casetă; c. coroana de
substituţie finită, pe model - vedere dinspre proximal; d. coroana de substituţie finită, pe
model - vedere dinspre oral
Spre deosebire de coroana de substituţie „monobloc”,

substituţia coronară realizată printr–o coroană de înveliş pe un DCR
turnat poate fi considerată o „coroană de substituţie din două părţi”.
Coroana de substituţie monobloc a rămas azi de interes istoric
pentru majoritatea cazurilor.
Sistemul DCR asociat cu o coroană de înveliş oferă mai multe
avantaje faţă de coroana de substituţie (fig. 6.7):
- DCR-ul este distinct de restaurarea finală (orice tip de
coroană de înveliş). Coroana este confecţionată, adaptată şi
cimentată pe bontul artificial la fel ca pe un bont preparat la nivelul
unui dinte natural.
124
- adaptarea marginală a restaurării nu este condiţionată de
adaptarea DR. Se evită combinarea principiilor de retenţie intra– şi
extracoronară.
Fig. 6.7. Comparaţie între DCR asociat cu o coroană de înveliş (a)

şi coroană de substituţie (b)
- restaurarea finală va fi adaptată pe un bont conceput şi

realizat conform necesităţilor clinice.
- în cazul când dintele depulpat este folosit ca stâlp de punte
axul intraradicular de inserţie nu trebuie paralelizat cu axul de inserţie
al celorlalţi dinţi stâlpi. Se evită astfel coroane de substituţie cu DR
prea scurte.
- DCR-ul poate fi confecţionat astfel încât să fie păstrate
ţesuturile dentare coronare care sunt sănătoase.
- dacă este necesar un DR, alegerea nu se limitează doar la
cele turnate; se pot folosi şi DR prefabricate.
- restaurarea protetică unidentară poate fi înlocuită la nevoie,
fără ca DR să fie afectat. În cazul coroanelor de substituţie
îndepărtarea DR al acesteia întâmpină dificultăţi deosebite mergând
până la compromiterea rădăcinii.
125
7. COROANE PARŢIALE
Restaurările extracoronare reclamă sacrificii mai
importante de ţesuturi dure dentare, realizându–se aproape
exclusiv prin tehnici indirecte care implică laboratorul de tehnică
dentară.
Restaurările extracoronare sunt dominate de coroanele de
înveliş (de acoperire). Există foarte multe situaţii clinice când
suprafeţele vestibulare ale dinţilor sunt integre şi/sau acceptabile din
punct de vedere estetic, fiind compromise doar celelalte suprafeţe. În
aceste cazuri se indică coroanele parţiale 3/4 sau 4/5.
Coroanele parţiale sunt proteze unidentare care pot fi
utilizate ca atare sau ca elemente de agregare (mai ales meziale) în
restaurarea edentaţiilor reduse. Principalele caracteristici ale
coroanelor parţiale sunt:
- păstrează o bună parte din particularităţile estetice ale dintelui
natural;
- nu necesită preparaţii intempestive;
- permit verificarea ulterioară a vitalităţii dintelui;
- limitele marginale ale coroanei sunt plasate în zone de
autocurăţire;
În ordinea frecvenţei, coroana parţială se indică pe canin,
premolar şi incisivul central superior. Se pot aplica şi pe molari
dacă este cazul.
7.1. AVANTAJE, INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII

Indicaţiile şi avantajele care pledează pentru o astfel de
restaurare protetică parţială se pot sistematiza după cum urmează:
- prin menţinerea suprafeţei vestibulare se obţine un efect
fizionomic deosebit, dublat de păstrarea vitalităţii pulpare;
- sacrificiul de ţesut dur dentar este mai redus comparativ cu o
coroană de înveliş sau cu o incrustaţie tip MOD, care
presupune o adâncime ocluzală considerabilă;
- creşterea rezistenţei la fractură a dintelui prin protejarea
metalică a ţesuturilor dentare restante (foarte important în
cazul unor distrucţii coronare);
126
- cu ajutorul coroanelor parţiale se pot uşor reconstitui (ca şi în
cazul coroanelor de înveliş) contactele ocluzale şi proximale;
- inserarea se face uşor şi clar în poziţia corectă datorită
nervurilor, a pinurilor şi a pragurilor cervicale;
- datorită retenţiei optime (fig. 7.1.) şi a poziţiei de inserare
foarte bine definită indicaţiile coroanei parţiale se extind ca
element de agregare în edentaţii reduse sau ca ancoră în
protezarea mobilizabilă.
Fig. 7.1. a. Retenţia unei coroane parţiale este direct proporţională cu gradul de încercuire
axială a preparaţiei, maximul fiind atins de coroanele de înveliş. b. Retenţia poate fi
crescută prin realizarea de şanţuri pe suprafeţele laterale şi pe suprafaţa ocluzală.
- coroana parţială se află în contact limitat cu marginea

gingivală, micşorându–se prin aceasta riscul iritaţiei
parodontale;
- prin solidarizarea mai multor coroane parţiale se realizează
sisteme de contenţie pentru imobilizarea dinţilor în boala
parodontală.
Contraindicaţiile se referă la următoarele situaţii:
- dacă există un indice de carie mare şi/sau igienă
necorespunzătoare;
- coroane cu dimensiuni cervico–ocluzale reduse, care
periclitează retentivitatea coroanei, distrucţii coronare
importante; nu pe canini maxilari cu pante incizale lungi, cu
feţe meziale şi distale scurte, care nu oferă suprafaţă
suficientă pentru crearea şanţurilor;
- dinţi devitalizaţi, cu modificarea cromaticii, dinţi cu distrofii,
displazii de smalţ, modificări de culoare sau cu alte defecte
vizibile pe faţa vestibulară;
- element de ancorare în zona cu solicitare ocluzală importantă
sau în cadrul unor punţi extinse;
127
- condiţii tehnico–materiale necorespunzătoare;
- în toate situaţiile când prevalează factorul fizionomic, având în
vedere că vizibilitatea marginilor metalice ale coroanei parţiale
nu poate fi evitată în totalitate;
- când nu se poate realiza un paralelism între axul de inserţie al
coroanei parţiale şi ceilalţi stâlpi ai unei proteze parţiale fixe;
- volumul mai mare al camerei pulpare, în special la tineri,
contraindică utilizarea coroanei parţiale, deoarece crearea în
adâncime a şanţurilor poate să pericliteze vitalitatea pulpară;
- tipul ocluziei reprezintă un factor important, putând să ducă, în
cazuri nefavorabile, la descimentarea coroanei parţiale. În
astfel de situaţii este indicat să se mărească adâncimea
şanţurilor şi să se reacopere marginile incizale şi ocluzale ale
dinţilor cu metal, renunţându–se parţial la aspectul fizionomic.
7.2. TIPURI DE COROANE PARŢIALE

Forma conceptivă a coroanelor parţiale a evoluat de la simpla
coroană fenestrată până la formele foarte precise, actuale (turnate)
care presupun prepararea unor şanţuri ocluzale respectiv a unor
puţuri parapulpare şi a unui prag circular care constituie mijloacele
principale de retenţie coronară.
După numărul suprafeţelor coronare acoperite diferenţiem
următoarele tipuri de coroane parţiale:
1. Coroanele parţiale 1/2; sunt specifice zonei frontale
acoperind suprafaţa orală până la nivelul marginii incizale şi
jumătate din suprafeţele proximale;
2. Coroanele parţiale 3/4; acoperă în totalitate suprafeţele
proximale ale dinţilor laterali, suprafaţa orală şi suprafaţa
ocluzală până la nivelul cuspizilor vestibulari. Suprafaţa
vestibulară integră rămâne complet vizibilă;
3. Coroanele parţiale 4/5; sunt specifice pentru dinţii laterali
acoperind în plus faţă de coroana parţială 3/4 şi marginea
ocluzală a suprafeţei vestibulare. Au un pronunţat caracter
retentiv;
4. Coroanele parţiale 7/8; sunt indicate la molarii superiori,
acoperind toate suprafeţele, în afară de jumătatea mezială a
suprafeţei vestibulare care constituie porţiunea fizionomică a
restaurării.
128
Suprafeţele şlefuite sunt acoperite de restaurarea care
formează un semicilindru şi se sprijină pe un prag semicircular. Ca
mijloace de retenţie sunt menţionate şanţurile şi puţurile
parapulpare în care pătrund nervurile respectiv pinurile coroanei
parţiale tip pinledge.
Ideea utilizării coroanelor parţiale este aceea de a păstra
„placajul natural” al dintelui. Pornind de la această idee nu este
incorectă includerea în cadrul coroanelor parţiale a demodatelor
coroane fenestrate (Belkin sau Basket crown).
Ca şi etape clinico-tehnice de realizare enumerăm:
- realizarea preparaţiei, specifică pentru tipul de coroană ales;
- amprenta - cu materiale şi tehnici de precizie şi înregistrarea
relaţiilor intermaxilare;
- realizarea în laborator a modelului de lucru şi montarea
acestuia într-un simulator al SS;
- realizarea funcţională a machetei de ceară;
- ambalarea machetei şi realizarea tiparului;
- preîncălzirea şi încălzirea tiparului,
- topirea, turnarea aliajului;
- dezambalarea şi prelucrarea scheletului obţinut
- adaptarea pe model şi finisarea protezei
- cimentarea în cavitatea bucală
În comparaţie cu coroanele de înveliş totale, coroanele
parţiale prezintă numeroase avantaje:
- conservarea ţesuturilor dentare printr–o preparare mai
economicoasă şi păstrarea aspectului estetic conferit de
culoarea, forma şi transluciditatea smalţului feţei vestibulare.
- marginile coroanei parţiale, se găsesc în zone accesibile
permiţând finisarea lor şi igienizarea de către pacient.
- cea mai mare parte a marginilor coroanei parţiale nu se găsesc
în vecinătatea imediată a şanţului gingival, reducându–se
astfel riscul iritaţiilor parodontale.
- adaptarea pe bont, în cursul fixării, se face cu mai multă
uşurinţă, deoarece nu apare efectul hidraulic ca la coroana totală.
- controlul adaptării se poate face prin inspecţie la nivelul
marginilor vizibile.
- se poate testa vitalitatea pulpei, faţa vestibulară fiind accesibilă.
Avantajele menţionate indică coroana parţială ca o alternativă
a coroanei totale în situaţiile clinice ce pot evita acoperirea totală şi
nu pretind o prea mare retenţie şi rezistenţă mecanică.
129
8. COROANE DE ACOPERIRE METALICE
Acoperirea coronară totală apelează la coroana de înveliş
care se agregă la suprafeţele coroanei dentare pe care o acoperă în
totalitate. Coroanele de înveliş prezintă ponderea cea mai mare atât
în rândul protezelor unidentare, cât şi în rândul elementelor de
agregare a protezelor parţiale fixe. Realizându–se din diverse
materiale şi apelând la tehnologii diferite, pot rezulta o multitudine de
tipuri de coroane de acoperire: metalice, nemetalice (polimerice,
compozite, ceramice) şi mixte.

Denumirea de „coroane de înveliş” se referă la faptul că ele
acoperă în totalitate suprafeţele preparate ale unui bont natural sau
ale unui bont artificial, parte componentă dintr–un DCR. Există însă o
variantă a coroanelor de înveliş care nu respectă principiul de
acoperire totală a suprafeţelor dentare. Această variantă este
cunoscută sub numele de coroană ecuatorială. Ea acoperă faţa
ocluzală şi toate feţele axiale până la nivelul ecuatorului anatomic.
În funcţie de tehnologia de realizare, coroanele de acoperire
metalice pot fi:
• turnate - cu grosime totală
- cu grosime dirijată,
• ştanţate (procedeu istoric care se practică azi izolat)
• din două bucăţi, obţinute printr–un procedeu combinat
(ştanţarea inelului axial şi turnarea capacului ocluzal)
8.2. INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII

Indicaţiile coroanelor de înveliş metalice se pot grupa în două
categorii: în scop de refacere morfofuncţională a unei coroane
dentare afectate şi în scop profilactic, respectiv în scop protetic;
a. Indicaţii în scop de refacere morfofuncţională şi
profilactice:
• dinţi cu distrucţii coronare întinse sau cu obturaţii multiple,
pentru consolidarea mecanică a acestora;
130
• oricând pierderile de substanţă dură dentară nu mai pot fi
reconstituite prin obturaţii, incrustaţii sau coroane parţiale;
• pentru prevenirea proceselor de uzură dentară datorită,
fricţiunii exercitate de elementele de menţinere şi stabilizare a
protezelor mobilizabile;
• ca mijloc de prevenţie a cariilor secundare, circulare, de colet
şi multiple precum şi în bruxism pentru stoparea proceselor de
autodistrugere a ţesuturilor dure dentare;
• pentru refacerea ariilor de contact când spaţiul interdentar
este de 2 mm (se va confecţiona o coroană) sau mai mare de
2 mm (când se vor realiza două coroane pe dinţi vecini);
• în zonele de sprijin pe structuri dure dentare cu rezistenţă
scăzută la boala carioasă pentru a conferi o anumită protecţie
mecanică;
• în abrazii patologice, pentru reconstituirea şi consolidarea
reliefului ocluzal;
• în fracturi de cuspizi şi pereţi ai dinţilor din zona de sprijin;
• în reconstituirea morfologiei dentare în zonele de sprijin
pentru refacerea şi menţinerea DVO;
• pentru refacerea reliefului ocluzal şi a planului de ocluzie în
terapia disfuncţiilor mandibulare după efectuarea
coronoplastiilor.
b. Indicaţii în scop protetic:
• ca elemente de agregare în protezarea fixă;
• ca elemente de ancorare în protezarea mobilizabilă;
• în scop de imobilizare (ca elemente ale şinelor de contenţie)
Contraindicaţiile coroanelor de înveliş metalice vizează
următoarele situaţii:
• pe dinţi cu parodonţiul marginal afectat, până la rezolvarea
şi/sau finalizarea terapiei parodontale;
• pe dinţi cu mobilitate dentară avansată;
• pe dinţi cu tratamente endodontice incorecte şi/sau cu
patologie periapicală;
• în pierderi mari de substanţă dură care nu mai oferă retenţia
necesară acestui tip de restaurări protetice şi nici nu mai pot fi
refăcuţi prin DCR–uri;
• pe dinţi cu modificări de poziţie peste 30° faţă de câmpul
ocluzal, care sunt supuşi unor solicitări anormale permanente;
131
• pe dinţi cu resorbţii alveolare care ating treimea apicală;
• pe dinţi izolaţi fără antagonişti;
• dinţi foarte scurţi, care după preparare nu mai prezintă
premize suficiente de retenţie
• la pacienţi cu afecţiuni generale care nu suportă şedinţe lungi
de preparări
8.3. TEHNOLOGII DE REALIZARE A COROANELOR

METALICE TURNATE
Ţinând cont de faptul că resturările protetice integral metalice

de tipul coroanei ştanţate şi a celei din două bucăţi ţin de domeniul
trecutului, vom prezenta în continuare doar etapele de realizare a
coroanei de înveliş metalice turnate.
Coroanele turnate se pot confecţiona atât din aliaje nobile cât
şi din aliaje nenobile şi titan. Dacă o coroană turnată are pereţi de
grosime inegală, ea este cunoscută sub numele de coroană cu
grosime totală; iar dacă pereţii sunt egal dimensionaţi, ea este
denumită coroană cu grosime dirijată.
Coroana turnată cu grosime totală se poate obţine prin diferite
tehnici de machetare: picurare, răcire gradată, adiţie sau
ambutisarea unui disc din material plastic (fig 8.1.).
Fig 8.1. Coroană de înveliş metalică cu

grosime totală: cei doi cuspizi de sprijin
au o grosime
e 1,5 mm. iar cuspizii de ghidaj 1mm.
Coroanele turnate cu grosime totală au pereţii laterali de

dimensiuni mari şi neuniforme, având feţele interioare în contact
intim cu bontul dentar. Între suprafeţele bontului şi feţele interne ale
coroanei apare fricţiunea, care–i determină o stabilitate eficientă.
Variaţiile de temperatură sunt transmise în totalitate bontului, ablaţia
ei efectuându–se cu dificultate.
132
Coroanele turnate cu grosime dirijată au pereţi laterali de
dimensiuni egale (aproximativ 30 µm), contactul cu bontul
realizându–se în zona coletului (pe o înălţime de 2 mm.) şi pe
suprafaţa ocluzală (fig. 8.2.)
Fig. 8.2. Reprezentare schematică

a etapelor de realizare a unei
coroane turnate cu grosime dirijată
prin adaptarea unei machete
prefabricate: 1. adaptarea şi
scurtarea marginilor; 2. fixarea
stopului ocluzal; 3. adaptarea
marginală intimă pe aproximativ
1/3 din bont; 4. macheta ambalată;
5. datorită grosimii ocluzale
reduse nu se indică adaptări
şi/sau retuşuri ale stopurilor după
turnare.
Între suprafaţa internă a coroanei şi bont există un spaţiu care

va fi ocupat de cimentul de fixare, ceea ce diminuează transmiterea
bruscă a variaţiilor termice din cavitatea bucală. Ablaţia acestui tip de
coroane se face relativ uşor, faţă de cel cu grosime totală.
Coroanele cu grosime dirijată consumă o cantitate mai mică
de aliaj şi se indică atât ca proteze unidentare, cât şi ca elemente de
agregare pe dinţii din zona de sprijin, mai ales pe bonturile cu gabarit
cervico–ocluzal mai mare.
Cea mai indicată preparaţie dentară pentru coroanele de înveliş
metalice este cea în chanfrein, cu pereţi axiali uşor convergenţi spre
ocluzal.
Modelele cu bonturi mobile se vor deretentiviza prin prepararea
unui şanţ circular cu o freză globulară dedesubtul pragului, după care
se trece la machetare. O metodă precisă de obţinere a machetei din
133
ceară este adaptarea pe bont a unei folii termoplastice. Bontul mobil
se presează peste folia termoplastică încălzită, într–o masă chitoasă.
După răcire se îndepărtează folia internă – cu rol de
menţinător de spaţiu – şi se reduce marginal cu 2 mm. Adaptarea se
face cu ceară, după care se definitivează modelajul ocluzal şi axial
după regulile tehnicii adiţiei. Rolul foliei interne este de a compensa
contracţia foliei termo–plastice, care survine în timpul răcirii.
Avantajul metodei constă în faptul că folia termoplastică rigidizează
macheta, care, nearmată se poate deforma relativ uşor. De
asemenea, grosimea foliei asigură viitoarei coroane turnate o
grosime minimă necesară realizării unei bune rezistenţe mecanice.
După turnarea machetei, aceasta se dezambalează, se
secţionează tija (tijele) de turnare, se sablează, finisează şi
lustruieşte. Coroana se dezinfectează, apoi i se verifică adaptarea (în
cele trei sfere: cervicală, ocluzală şi proximală) pe bont.
Retentivitatea restaurării turnate pe bont trebuie să fie asigurată prin
fricţiune şi doar completată prin cimentul de fixare. Imposibilitatea
inserării complete a coroanei pe bont se poate datora inexactităţilor
preparaţiei, surplusurilor metalice din interiorul coroanei, contactului
cu convexităţile feţelor meziale şi/sau distale ale dinţilor vecini.
Decelarea zonelor (din interiorul coroanei) care interferează prematur
cu bontul se făcea prin înnegrire cu negru de fum sau prin marcare
cu creioane speciale a interiorului protezei. Azi, de cele mai multe ori
se recurge la produşi pe bază de siliconi.
Pe scurt, etapele de realizare a coroanelor turnate sunt
următoarele:
1. realizarea preparaţiei şi amprentei; înregistrarea relaţiilor
intermaxilare
2. realizarea în laborator a modelului de lucru, cu bonturi
mobilizabile, din gips superdur
3. inspecţia modelului pentru identificarea eventualelor defecte,
montarea modelelor într-un simulator şi verificarea contactelor
dento-dentare pe modele în ocluzie;
4. programarea articulatorului corespunzător relaţiilor transmise din
cabinet;
5. marcarea terminaţiei preparaţiei dentare pe modelul cu bont
mobil, deretentivizarea prin prepararea unui şanţ circular cu o
freză globulară dedesubtul pragului şi aplicarea sealer-ului de
ghips, care se lasă să se usuce pe model;
134
6. dacă există recomandarea medicului îna cest sens, se aplică
lacul de separator (pentru spaţiere); până la 1 mm de marginile
preparaţiei şi se lasă să se usuce pe model;
7. aplicarea materialului de izolare pe bont şi pe antagoniştii
acestuia;
8. realizarea machetei
- pentru coroana turnată cu grosime totală - depunerea cerii pe
bont în contact intim cu acesta; se îndepărtează ceara care a
depăşit marginea preparaţiei; macheta se îndepărtează de pe
model cu ajutorul foliei de cauciuc şi se analizează în vederea
depistării defectelor negative sau pozitive; dacă acestea
există, sunt remediate;
- pentru coroana turnată cu grosime dirijată - realizarea cu
ajutorul ponsonului a inelului de ceară; aplicarea lui pe model
(bont); dacă linia coletului este sinuasă, se realizează
adaptarea inelului din ceară profilată în zona cervicală;
realizarea închiderii marginale cervicale; adaptarea în zona
cervicală se face intim cu bontul pe o suprafaţă de aproximativ
1,5 mm - 2 mm; personalizarea inelului de ceară în funcţie de
cerinţele morfologice ale dintelui în cauză; realizarea unui
capac tot din ceară profilată, ce va avea un punct de contact
cu suprafaţa ocluzală a bontului pentru a împiedica înfundarea
acestuia; lipirea capacului de inel prin picurare de ceară;
aplicarea cerii prin adiţie pe feţele proximale, vestibulo-orale şi
ocluzală în vederea definitivării morfologiei dintelui considerat;
îndepărtarea machetei coroanei cu grosime dirijată de pe
model cu ajutorul unei folii de cauciuc (izolator termic pentru
împiedicarea deformării machetei datorate căldurii corpului
uman).
9. reinserarea machetei pe model şi realizarea adaptării ocluzale
funcţională, în articulator, în vederea obţinerii unor contacte
echilibrate
10. verificarea adaptării în timpul mişcărilor de lateralitate dreapta şi
stânga, precum şi în propulsie şi îndepărtarea eventualelor
interferenţe;
11. verificarea adaptării proximale şi poziţionarea corectă a ariilor de
contact cu vecinii, mezial şi distal;
12. pregătirea machetei pentru ambalare, prin curăţare, detensionare,
aplicare tijelor de turnare şi a rezervorului de aliaj;
13. ambalarea machetei şi realizarea tiparului;
135
14. preîncălzirea şi încălzirea tiparului;
15. topirea turnarea aliajului; răcirea corespunzătoare a tiparului
16. dezambalarea turnăturii, prelucrarea
17. adaptarea coroanei pe model, finisarea şi lustruirea acesteia
18. sablarea intradosului coroanei şi dezinfecţia acestia, înainte de a
fi trimisă în cabinet;
19. verificarea adapării în cavitatea bucală şi fixarea coroanei turnate,
de obicei cu cimenturi clasice.
Verificarea coroanei turnate atât pe model, cât şi în cavitatea
bucală trebuie făcută cu mare atenţie, îndeosebi în cele trei zone
cheie: marginal (cervical), axial, respectiv proximal şi ocluzal
În figurile 8.3 şi 8.4 sunt reprezentate pe scurt etapele de
laborator de realizare a unei coroane turnate.
a b
c d
e f
Fig.8.3. Etape de realizare a unei coroane turnate: a. modelul de lucru cu bont mobil,
b. machieta pregătită pentru ambalare; c. tiparul; d. topirea aliajului în creuzet;
e. alegerea momentului optim de turnare; f. turnarea.
136
a b c
d
Fig.8.4. Etape de realizare a unei coroane turnate: a. turnătura după dezambalare
şi sablare; b. coroana lustruită pe bontul mobil; c. adaptarea pe model a coroanei
turnate;d. coroana finită - aspect dinspre ocluzal şi intrados
Deficienţele în adaptarea marginală pot apare datorită
greşelior de modelaj în laborator.
Macheta nu trebuie să prezinte o adaptare marginală perfectă
în zona cervicală deoarece în urma prelucrării şi finisării poate
rezulta o treaptă pozitivă. Probabil că acesta ar fi motivul pentru care
mulţi proteticieni renumiţi în gândirea profilactică au renunţat la
preparaţiile cu prag în favoarea celor tangenţiale. Numai că tocmai la
acest gen de preparaţie se pot decela (chiar după finisarea
coroanelor turnate), zone preparate descoperite. Pentru a compensa
acest neajuns, după finisarea machetei, aceasta se îngroaşă
intenţionat în zona marginală, pentru a avea de unde reduce prin
prelucrare şi finisare.
Verificarea adaptării axiale urmăreşte ca restaurarea să nu
fie prea largă şi să refacă corect ariile de contact cu dinţii vecini.
Designul suprafeţelor proximale trebuie să ţină cont de vârsta
pacientului. La tineri, papilelor interdentare voluminoase trebuie să le
corespundă ambrazuri corespunzătoare. La vârstnici sau la pacienţi
la care papilele au dispărut prin tratamente parodontale repetate,
spaţiul interproximal nu va fi închis prin supraconturare, ci dimpotrivă,
se pot realiza chiar uşoare subconturări ce permit accesul periuţelor
interdentare. La nivel ocluzal coroana va restabili corect stopurile
ocluzale fără prematurităţi şi interferenţe.
137
9. COROANE JACKET
Coroanele de acoperire (de înveliş) nemetalice sunt

restaurări provizorii sau de durată, estetice, care pot fi realizate din
mase ceramice, polimeri, respectiv din materiale compozite (polimeri
armaţi cu umpluturi anorganice de diferite tipuri sau cu fibre).
Primele coroane de acoperire fizionomice realizate au fost
cele ceramice, arse pe folie de platină. Ulterior, după introducerea
maselor plastice în tehnologia protezelor dentare au apărut
coroanele de înveliş polimerice, care s-au dovedit însă a avea mai
mult rol provizoriu, şi la ora actuală predominând coroanele ceramice
ca restaurări de durată, fiind însă preferate sistemele integral
ceramice, cu tehnologii aditive sau substractive.

Coroanele jacket sunt reprezentate de coroanele de înveliş
(de acoperire) realizate exclusiv din materiale fizionomice (ceramică,
polimeri.
Din punct de vedre tehnologic, respectiv al materialului din
care se realizează, coroanele jacket pot fi:
• polimerice
- provizorii - prefabricate din - PMMA
- r. policarbonate
- r. epiminice
- realizate în laborator din - PMMA, RDC
- de durată, din - RDC
- polisticle
- ceromeri
- policarbonatdimetacrilat (PCDMA)
• ceramice - sinterizate - pe folie de platină sau pe model
refractar
- turnate
- presate
- frezate mecanic
- realizate prin sisteme CAD/CAM/CAE
- realizate prin sono- sau electroeroziune
138
9.2. COROANA JACKET POLIMERICĂ
Primele coroane jacket polimerice au fost cele acrilice, care

în anii 1940–1950 au fost în mare vogă. Erau ieftine, se prelucrau
uşor, aveau efect estetic bun şi o tehnologie simplă. Ele s–au impus
lejer în zona frontală, dar foarte repede au început să apară
defectele acestor coroane: porozitate, coeficient ridicat de dilatare
termică, modul de elasticitate scăzut. Coroanele de înveliş acrilice
provoacă iritaţii mecanice şi chimice parodonţiului marginal, suferă în
timp modificări cromatice, se perforează rapid, se fracturează şi
descimentează cu uşurinţă de pe bont. Ele nu păstrează stopurile
ocluzale, drept urmare antagoniştii migrează, putând apare disfuncţii
mandibulare.
Datorită calităţilor lor precare, coroanele de înveliş acrilice
sunt folosite la ora actuală doar ca restaurări provizorii.
9.2.1. INDICAŢII, CONTRAINDICAŢII, AVANTAJE

ŞI DEZAVANTAJE
Indicaţiile coroanelor jacket polimerice se referă în primul

rând la restaurări provizorii - coroane prefabricate din răşini
policarbonate, PMMA, răşini epiminice sau coroane realizate prin
metode directe (în cabinet) sau indirecte (în laborator) din răşini
acrilice sau RDC. Apare şi inidicaţia de realizare a restaurărilor
provizorii de durată (pe termen mai lung), cu menţinere în cavitatea
bucală timp de 2-5 ani.
Utilizarea coroanelor jacket polimerice ca şi restaurări
protetice de durată, se recomandă doar dacă sunt realizate din
RDC microhibride, polisticle, ceromeri etc., materiale cu structură mai
compactă şi rezistenţă mecanică crescută, prezentând în acelaşi
timp o estetică deosebită.
Contraindicaţiile coroanelor jacket polimerice rezultă în urma
dezavantajelor multiple (enumerate anterior), îndeosebi ale celor
realizate din acrilat. Deşi RDC prezintă rezistenţă mecanică crescută
şi proprietăţi fizionomice superioare RA, se pune totuşi întrebarea
păstrării stopului ocluzal, în funcţie de tipul antagonistului.
Dintre avantaje amintim în primul rând tehnologia simplă şi
relativ ieftină, prelucrarea uşoară şi efectul fizionomic iniţial foarte
bun.
139
9.2.2. TEHNOLOGII DE REALIZARE A COROANELOR
JACKET POLIMERICE
9.2.2.1. REALIZAREA UNEI COROANE JACKET DIN RDC -

TEHNICA SR ADORO
Dezvoltarea chimiei polimerilor a permis elaborarea de

materiale înalt calitative, cu proprietăţi mecanice şi fizionomice
deosebite, permiţând realizarea, pentru zona frontală de coroane
jacket din RDC cu rol de reastaurare definitivă.
Un astfel de material compozit este SR Adoro, elaborat de
firma Vivadent-Ivoclar (Liechtenstein). Este vorba de o RDC pe bază
de Bis-GMA, dimetacrilat alifatic şi trietilenglicoldimetacrilat
(TEGDMA), cu microumplutură anorganică în procent de 65%.
Calitatea şi dimensiunea particulelor de umplutură anorganică, de
10-30 µm, îi oferă rezistenţa mecanică deosebită, fiind de tipul
(fig.9.1): particule de sticlă - de regulă sticlă bariu-aluminosilicatică,
particule de SiO2, oxizi amestecţi, particule radiopace - de exemplu,
triflorura de yterbiu, particule de copolimeri - în principiu, materiale
compozite polimerizate şi măcinate.
a b c
Fig.9.1. Tipuri de particule de umplutură anorganică din materialul SR Adoro: a. particule de

sticlă; b. particule de SiO2; c. particule de copolimeri.
SR Adoro este un compozit foto-termo-baropolimerizabil, în

cuptorul Lumamat 100 sau Targis Power upgradat, sub sursa de
lumină de halogen, presiune de 4 bari şi temperatură de 104ºC, timp
de 25 minute. Straturile de pastă aplicate se vor prepolimeriza cu
lampa Quick timp de 20 secunde.
Materialul SR Adoro se prezintă în trei paste de bază: dentină,
smalţ şi Add On (pastă de completare, adiţionare). Pe lângă acestea,
au fost elaborate şi paste liner, paste "stains" (de colorare - pentru
individualizări) şi paste opaquer.
140
Proprietăţile fizico-mecanice ale materialului sunt similare cu
cele ale altor produse din aceeaşi categorie de pe piaţă, respectiv
comparabile cu cele ale ţesuturilor dure dentare, mai exact ale
dentinei umane. In tabelul 9.1 sunt date aceste valori, atât pentru
sortimentele de bază, comparativ cu cerinţele ISO 10477, respectiv
ISO 4049.
Tabelul 9.1 Proprietăţi fizice ale pastelor de bază SR Adoro
SR Adoro SR Adoro SR Adoro
ISO 10477 ISO 4049
Dentină Smalţ Add On
Rezistenţă la 120 ± 10 100 ± 10
130 ± 10 ≥ 50 ≥ 100
încovoiere (MPa)
Modul de 7000 ± 7000 ± 7000 ±
- -
elasticitate (MPa) 500 500 300
Duritate Vickers
490 ± 10 480 ± 10 500 ± 14 - -
(MPa)
Absorbţie de apă
3 17 ± 1 17 ± 1 17 ± 1 ≤ 32 ≤ 40
(µg/mm )
Solubilitate în
1 ± 0.7 1 ± 0.7 1 ± 0.7 ≤5 ≤ 7,5
apă (µg/mm )
3
Adâncime de
polimerizare ≥ 2 mm ≥ 2 mm ≥ 2 mm 1,0-2,0 mm 1-1,5 mm
(mm)
Indicaţiile materialului SR Adoro sunt următoarele:

• restaurări fără schelet, cimentate adeziv
- inlay-uri, onlay-uri, coroane parţiale, faţete
- coroane jacket frontale
• placarea scheletelor din fibră de sticlă (Vectris), cu cimentare
adezivă
- coroane de zonă frontală şi posterioară
- proteze parţiale fixe din trei elemente, de zonă frontală
şi/sau laterală, agregate sau nu pe incrustaţii
• placarea scheletelor din fibră de sticlă (Vectris), cu cimentare
convenţională - restaurări provizorii de lungă durată
• placarea scheletelor metalice, cu cimentare convenţională
Etapele clinico-tehnice de realizare a unei coroane jacket

frontale din SR Adoro
• clinic - realizarea preparţiei - cu terminaţie în chanfrein
• clinic - etalarea şanţului gingival şi luarea amprentei - de
preferat cu materiale cu fidelitate crescută (siliconi cu reacţie
de adiţie sau polieteri), prin tehnica de spălare sau tehnica
dublului amestec
141
• clinic - înregistrarea relaţiilor intermaxilare
• clinic -realizarea restaurării provizorii
• tehnic - realizarea modelului de lucru, de preferat din gips
superdur, clasa a IV-a, cu bont mobil (fig.9.2 a, b)
• tehnic - montarea modelelor în articulator, în concordanţă cu
relaţiile intermaxilare înregistrate pe pacient
• tehnic - demarcarea preparaţiei şi aplicarea unui lac pentru
durificarea gipsului (fig.9.2 b)
• tehnic - izolarea bontului (fig.9.2 c) - în strat dublu - primul
strat se aplică din abundenţă pe toate suprafeţele, având grijă
în special la eventualele margini ascuţie (margini incizale) şi
se lasă să se usuce timp de 3 minute, după care urmează
aplicarea celui de-al doilea strat, subţire, care se lasă la rândul
lui la uscat, de asemenea, timp de 3 minute
• tehnic - izolarea modelului dinţilor vecini (fig.9.2 d) şi
antagonişti (fig. 9.2 e)
• tehnic - aplicarea unui strat de liner pe toată suprafaţa bontului
- în grosime de 150 µm, fotopolimerizarea acestuia timp de
20 secunde cu lampa Quick dinspre fiecare suprafată
accesibilă, urmând îndepărtarea cu un bureţel a stratului
superficial a cărui polimerizare a fost inhibată de oxigen
a b c
d e
Fig.9.2. Etape tehnice de realizare a unei coroane jacket din SR Adoro: a. modelul de
lucru, înainte de secţionarea bontului mobil; b. demarcarea preparaţiei; c. izolarea
bontului; d. izolarea modelului dinţilor vecini; e. izolarea modelului dinţilor antagonişti.
142
• tehnic - aplicarea straturilor de dentină - marginal - dentină de
culoare mai închisă (Deep Dentin), respectiv incizal modelând
lobulii de creştere şi eventual, aplicarea de paste "stains",
pentru individualizare (fig.9.3. a, b)
• tehnic - aplicarea straturilor de opale şi a celor de smalţ,
completând forma coroanei, pe cât posibil cu redarea
transparenţei incizale (fig.9.3 c, d)
• tehnic - fiecare strat aplicat se prepolimerizează cu lampa
Quick timp de 20 secunde dinspre fiecare suprafaţă accesibilă
a b
c d
Fig.9.3. Aplicarea pastelor SR Adoro strat cu strat: a. depunerea stratului de dentină

cervical; b. conformarea lobulilor de creştere; c. depunerea strturilor de smalţ;
d. definitivarea formei coroanei.
• tehnic - aplicarea unui gel transparent, pentru protecţia

stratului superficial (fig.9.4 a) şi polimerizarea finală (fig.9.4. b)
în cuptorul Lumamat 100 sau Targis Power Upgrade, cu
programul corespunzător (1 sau 3), timp de 25 minute, sub
lumină de halogen, la o presiune de 4 bari şi temperatură de
104ºC.
143
a b
Fig.9.4. a. Aplicarea unui gel transparent pentru evitarea contaminării stratului
superficial cu oxigen; b. fixarea bontului cu coroana în incinta de polimerizare.
• tehnic - după polimerizare, are loc echilibrarea ocluzală în

articulator, respectiv finisarea şi lustruirea coroanei cu
polipanturi, perii şi pufuri, respectiv paste speciale de lustruit,
aspectul final al coroanei prezentând un efect estetic deosebit
(fig.9.5).
• clinic - după verificarea adaptării în cavitatea bucală (cervical,
proximal, ocluzal), se recomandă realizarea unei cimentări
adezive.
b c
Fig.9.5. a. Instrumentarul rotativ recomandat pentru lustruire; b. aspectul final al
coroanei jacket adaptată pe model - dinspre vestibular; c. aspectul final al coroanei
jacket adaptată pe model - dinspre oral
144
Prin tehnica de depunere strat cu strat direct pe model (pe
bontul mobil) sau "step by step" se pot realiza coroane jacket din
orice RDC existentă pe piaţă şi destinată în acest scop. Există astfel
sisteme de RDC, polisticle, ceromeri etc., care se pretează acestei
tehnici, cu menţiunea respectării particularităţilor caracteristice
fiecărui sistem în parte, respectiv a indicaţiilor de realizare date de
producător.
9.2.2.2. REALIZAREA UNEI COROANE JACKET PROVIZORII
Coroanele de înveliş acrilice au apărut cu mai bine de 65 de

ani în urmă, pentru zona frontală impunându-se relativ uşor datorită
faptului că erau ieftine, se prelucrau uşor, aveau efect estetic bun şi
o tehnologie simplă.
În acea vreme au apărut diverse opinii referitor la înlocuirea
maselor ceramice de către răşinile acrilice. Foarte repede însă
defectele acestor coroane au început să apară: porozitate, coeficient
ridicat de dilatare termică, modul de elasticitate scăzut. Coroanele de
înveliş acrilice provoacă iritaţii mecanice şi chimice parodonţiului
marginal, suferă în timp modificări cromatice, se perforează rapid, se
fracturează şi descimentează cu uşurinţă de pe bont. Ele nu
păstrează stopurile ocluzale, drept urmare antagoniştii migrează,
putând apare disfuncţii mandibulare.
Datorită calităţilor lor precare, coroanele de acoperire
acrilice sunt folosite la ora actuală doar ca restaurări provizorii.
Uneori, schimbate la 6 luni pot fi folosite la adolescenţi ca restaurări
de temporizare până în momentul când se poate realiza un prag
pentru o coroană de înveliş ceramică sau metaloceramică.
Preparaţia de elecţie pentru a obţine o bună toleranţă
parodontală şi o grosime suficientă a marginii coronare este
preparaţia cu prag drept (1 mm). Din păcate, însă, în practică se
întâlnesc prea des preparaţiile tangenţiale, deoarece coroanele
acrilice se pot prelucra şi finisa marginal în bizou. Pe de altă parte nu
se pot adapta corect la prag datorită contracţiei mari din cursul
polimerizării.
Există totuşi situaţii depistate în clinică, când aceste coroane
(cu toate dezavantajele lor) au persistat mai mult de 5–6 ani pe bont,
prin bizotarea şi lustruirea marginilor coroanelor, obţinându–se
adaptări acceptate de parodonţiu. Pentru o adaptare mai bună,
145
închiderea marginală poate fi îmbunătăţită prin căptuşire cu acrilat
autopolimerizabil (după asigurarea protecţiei pulpară şi parodontale).
Etape de realizare
- realizarea preparaţiei (care va asigura o grosime de 1,5–2mm
coroanei),
- amprentarea câmpul protetic
- realizarea în laborator a modelului de lucru cu sau fără bonturi
mobile
- confecţionarea machetei din ceară
- ambalarea machetei - orizontal sau vertical într–un tipar din
gips dur.
- eliminarea cerii şi izolarea tiparului
- prepararea pastei de acrilat şi introducerea ei în tipar cu o
spatulă, în fragmente mici. Luciul feţei vestibulare se obţine
prin aşezarea unei folii de celofan înainte de închiderea
chiuvetei peste pasta de acrilat. Este greşită introducerea
direct în tipar a pulberii şi lichidului separat, cu toate că
procedând astfel se pot obţine efecte cromatice optime.
- închiderea şi presarea chiuvetei, pentru eliminarea surplusului
de material;
- polimerizarea acrilatului, conform regimului termic indicat de
producător.
Macheta din ceară a coroanei se poate obţine prin
• adiţie de ceară
• răcire progresivă urmată de adiţie
• plastifiere şi substracţie.
Obţinerea machetei prin adiţie de ceară presupune:
- izolarea modelului/bontului mobil;
- depunerea cerii fluide prin picurare;
- după conturarea machetei se modelează fiecare suprafaţă în
parte ;
- se realizează adaptarea marginală;
- în dreptul punctelor de contact se modelează uşor în exces
(fig. 9.6.).
146
Fig. 9.6. La frontali, zonele de contact cu vecinii sunt plasate foarte aproape de incizal. Aria
de contact distală se situează mai spre cervical decât cea mezială.
Metoda răcirii progresive a cerii presupune:

- izolarea modelului de lucru/bontului mobil;
- introducerea succeisvă a bontului într-un recipient cu ceară
topită;
- solidificarea progresivă a cerii având ca rezultat obţinerea unei
cape de 0,3 -0,5 mm grosime;
- peste capă se picură ceară conform tehnicii de adiţie descrisă
anterior;
- modelarea machetei;
- realizarea punctelor de contact şi a adaptării marginale;
- forma finală este obtinută prin răzuire.
Macheta coroanei obţinută prin plastifiere şi susbstracţie

presupune:
- izolarea modelului de lucru/bontului mobil;
- plastifierea unui paralelipiped de ceară şi plasarea lui pe bont;
- excesul de ceară este îndepărtat prin tăiere cu spatula;
- modelarea feţelor şi a zonelor punctelor de contact precum şi
adaptarea marginală;
Urmează ambalarea machetei - aceasta este umplută cu o

pastă de gips dur (acelaşi din care s-a realizat şi modelul) în vederea
obţinerii viitorului tipar
Ambalarea machetei se poate face în două modalităţi: vertical
(ambalare verticală) şi orizontal (ambalare orizontală).
Tiparul este alcătuit din două părţi care se ansamblează .
147
Conformatorul (chiuveta) în care se face ambalarea este
alcătuit din două părţi, fiecare parte fiind constituită dintr-un inel şi un
capac. Toate componentele se pot ansambla într-o singură poziţie.
Ambalarea orizontală (fig.9.7) cuprinde următoarele etape:

- îndepărtarea machetei de pe model;
- introducerea pastei de ghips în interiorul machetei;
- se umple o jumătate de conformator cu pastă de ghips;
- inserarea orizontală a machetei în pasta de ghips din
jumătatea inferioară a conformatorului; macheta rămâne cu
faţa vestibulară neacoperită de ghips;
- după priza ghipsului (30 de minute) jumătatea de conformator
se izolează în apă timp de 10 minute;
- se asamblează inelul celei de a doua jumătăţi a
conformatorului;
- se introduce pasta de ghips până la umplerea întregului
ansamblu;
- se asamblează capacul;
- pe durata prizei ghipsului, conformatorul este păstrat într-o
presă (30 minute);
- după scoaterea din presă conformatorul este păstrat timp de 5
minute într-un vas cu apă fierbinte;
- conformatorul este desfăcut în cele două jumătăţi;
Fig. 9.7. Ambalarea orizontală: macheta şi bontul se găsesc în aceeaşi

parte a conformatorului (chiuvetei.
148
- ceara plastifiată este îndepărtată din conformator;
- spălarea conformatorului cu un jet de aburi sub presiune;
- controlul cavităţilor tiparului;
Prin această tehnică în jumătate de conformator avem tiparul
fetei orale şi a fetelor proximale, iar în cealaltă jumătate tiparul feţei
vestibulare.
Avantajele ambalării orizontale sunt reprezentate de
posibilitatea dozării culorilor şi de repartizarea nuanţelor de pastă
acrilică la nivelul feţei vestibulare (fig. 9.8., fig. 9.11.).
Dezavantajele ambalării orizontale sunt legate de izolarea
neuniformă a pereţilor tiparului, îndepărtarea dificilă a cerii din tipar
(zona cervico-orală) cu consecinte pentru rezultatul final,
introducerea pastei de acrilat sub bontul de ghips se face cu
dificultate.
a b
Fig. 9. 8. După îndesarea masei de dentină, culoarea de bază se înlocuieşte în zona

cervico-vestibulară cu masă cervicală, după care se realizează cu masă incizală
o zonă transparentă gradată (a) sau cu nucleu mai opac (b).
De asemenea, bontul de ghips se poate fractura la

introducerea şi presarea acrilatului în tipar. Nu trebuie uitat că o
manipulare incorectă a conformatorului de tipul asamblării incorecte
sau presării insuficiente a celor două jumătăţi de conformator au ca
efect o creştere a grosimii feţei vestibulare a coroanei.
Ambalarea verticală (fig.9.9) se face respectând următorii

timpi:
- macheta se îndepărtează de pe model;
- se introduce pasta de gips în interiorul machetei;
- se umple o jumătate de conformator cu pastă de ghips;
149
Fig. 9.9. Tehnica ambalării verticale: bontul rămâne într-o parte a conformatorului,
iar în cealaltă tiparul viitoarei coroane.
- introducerea verticală a machetei, cu marginea incizală în jos,

până la marginea cervicală;
- după priza gipsului (30 de minute) se izolează ansamblul;
- se asamblează inelul celei de a doua jumătăţi a
conformatorului;
- se introduce pasta de gips până la umplerea întregului
ansamblu, pe masa vibratorie;
- se asamblează capacul;
- pe durata prizei ghipsului, conformatorul este menţinut într-o
presă (30 minute);
- după scoaterea din presă conformatorul este păstrat timp de 5
minute într-un vas cu apă fierbinte;
- conformatorul este desfăcut în cele două jumătăţi;
- ceara plastifiată se îndepărtează din conformator;
- spălarea conformatorului cu un jet de aburi sub presiune;
- controlul tiparului;
Prin această metodă de ambalare se obţine într-o jumătate de

conformator cavitatea tiparului iar în cealaltă jumătate bontul artificial
(fig.9.9.).
Avantajele ambalării verticale sunt date de izolarea uniformă
şi fără dificultate a pereţilor tiparului, îndepărtarea uşoară a cerii din
150
tipar şi absenţa riscului de fracturare a bontului în momentul
introducerii pastei de acrilat.
Dezavantajele ambalării verticale sunt reprezentate de
imposibilitatea repartizării nuanţelor cromatice şi îngroşarea marginii
cervicale în situaţia unei asamblări insuficiente a celor două jumătăţi
de conformator. De asemenea, este mai dificilă adaptarea cervicală
a coroanei, datorită contrcţiei la polimerizare a acrilatului (fig.9.10).
Fig. 9.10. Datorită contracţie acrilatului adaptarea marginală a coroanei jacket este mai
dificilă. Unii autori recomandă machetarea pe un bont duplicat, la care se afundă pragul
cervical prin frezarea gipsului. Ulterior coroana uşor prea lungă se adaptează din aproape în
aproape pe modelul de lucru. De asemenea trebuie evitate supraconturarea sau
subconturarea pragului drept.
După ambalarea machetei şi realizarea tiparului, urmează

izolarea acestuia şi introducerea pastei de acrilat.
În cazul ambalării verticale se introduce întâi pasta pentru
marginea incizală şi apoi pasta pentru restul coroanei, iar pentru
ambalarea orizontală se depune în tipar întâi culoarea de bază,
aplicată pe faţa orală. Apoi se depune culoarea predominantă a feţei
vestibulare, după care se acoperă cu folie de celofan. Sunt
asamblate cele două jumătăţi ale conformatorului şi presate. Ulterior
se redeschide tiparul pentru aplicarea culorilor specifice feţei
vestibulare, aceasta presupunând aplicarea a două secţiuni oblice,
una în zona cervicală şi alta în zona incizală. În locul acrilatului
secţionat şi îndepărtat se aplică pasta cu nuanţa corespunzătoare
(fig.9.11).
151
Fig. 9.11. Posibilităţi de dispunere gradată a nuanţelor de dentină şi smalţ
la nivelul feţei vestibulare în cazul ambalării orizontale.
Conformatorul este presat timp de 15 minute la 2 atmosfere,

după care este menţinut într-un inel metalic pe parcursul procesului
de polimerizare.
Urmează dezambalarea coroanei prelucrarea şi lustruirea
acesteia. Se verifică adaptarea pe bont şi pe model. Coroana este
transferată în cabinet, unde, după adaptare în cavitatea bucală,
urmează fixarea acesteia cu cimenturi clasice.
Datorită proprietăţilor mecanice slabe este indicat ca pe timpul
inserţiei coroanei jacket acrilice (care se confecţionează cu titlul de
coroană provizorie până la realizarea unei restaurări definitive)
să nu existe stop incizal/ocluzal cu antagoniştii şi nici chiar contacte
în timpul mişcărilor mandibulare (fig. 9.12.)
Fig.9.12. Datorită friabilităţii incizale, coroana jacket acrilică este

indicat a se „scoate” din ocluzie – atât static cât şi dinamic.
152
Termopolimerizarea pastei se face după un protocol care
asigură obţinerea unei coroane cu un procentaj mic de monomer
rezidual nepolimerizat.
Polimerizarea amestecului pulbere/lichid se pote realiza numai
în momentul când s-a atins stadiul 3, de cocă. Polimerizarea
amestecului în stadiul 2 are următoarele consecinţe, ca urmare a
faptului că monomerul şi agentul de reticulare nu au pătruns în perla
de PMMA polimerizat liniar:
- rezultă două faze distincte: perlele formate din PMMA
polimerizat liniar şi o fază interstiţială (între perle) cu o structură
tridimensională, reticulară - PMMA şi agentul de reticulare, astfel
- produsul final va fi foarte sensibil la fracturare. Liniile de
fractură se propagă preferenţial la interfaţa dintre perle şi faza
reticulară interstiţială. De aceea trebuie aşteptată obligatoriu
formarea stadiului 3, în care monomerul şi agentul de reticulare au
difuzat în toată grosimea perlelor, pe care le vor plasticiza. În urma
polimerizării rezultă o structură amorfă, omogenă, cu reţele
interpenetrate de polimeri (RIP).
În mod obişnuit, tehnica de lucru este următoarea: pasta de
acrilat aflată în stadiul 3 se îndeasă sau se injectează în tipar (din
gips dur sau superdur). Ansamblul tipar / mufă aflat sub presiune
într-o piesă se introduce într-o baie de apă/aburi. Polimerizarea este
indusă şi condusă prin încălzirea continuă a acestei băi.
Temperatura trebuie crescută până la un punct în care s-au produs
suficient de mulţi radicali benzoilperoxidici, pentru a anihila efectul
inhibitor al oxigenului şi pentru a declanşa formarea prin adiţie a
lanţurilor de polimeri.
Dacă se ridică prea rapid temperatura, vor apare o multitudine
de centre de polimerizare, cu formarea a numeroase lanţuri
polimerice mici, care formează în final o structură cu grad înalt de
reticulare. Rezultă un polimer cu duritate redusă. O polimerizare mai
înceată determină formarea unui număr mai mic de lanţuri, care au o
masă moleculară mult mai mare. Astfel, creşterea progresivă a
vîscozităţii pastei permite un acces mai uşor al monomerului şi
agentului de reticulare la formare lanţurilor şi a structurii reticulare.
Monomerul şi agentul de reticulare nepolimerizaţi au un nivel foarte
mic la acrilaţii termopolimerizabili, care sunt astfel mai duri şi mai
rezistenţi la fracturare. Prezenţa unei cantităţi mari de monomer
rezidual şi de agent de reticulare nepolimerizat, prin acţiunea lor de
plastifiere determină proprietăţi mecanica nefavorabile. Dificultatea
153
unei polimerizări optime rezidă tocmai în aplicarea unui regim termic
corect.
Încălzirea pastei de acrilat peste temperatura de 100 0C
determină formarea unor porozităţi interne a produsului de
polimerizare. De aceea, apa trebuie încălzită suficinet de lent.
În figura 9.13. este reprezentat un regim termic al apei, care
corespunde unei polimerizări satisfăcătoare a pastei de acrilat: se
ridică temperatura apei la 65 oC, se introduce tiparul, menţinându-se
constantă temperatura băii timp de aproximativ 60 de minute. În
continuare se ridică progresiv temperatura la 100 oC în cursul a 60
de minute.
Fig. 9.13. Regim de polimerizare cu rezultate bune în ceea ce priveşte

structura finală a PMMA-ului
Cunoscându–se că polimerizările industriale oferă o calitate

superioară acrilatelor, a fost lansată o tehnologie în care coroanelor
de acrilat li se adaptează faţete acrilice prefabricate. Acestea au o
structură mai densă şi o stabilitate cromatică mai bună. Faţeta se
alege în prealabil (dimensiune şi culoare corespunzătoare). Ea se
adaptează pe model, apoi se confecţionează o machetă parţială de
ceară pe feţele proximale şi pe cea orală. Urmează ambalarea,
dezambalarea şi prelucrarea restaurării.
După anii ’80 au fost lansate pe piaţă răşini acrilice cu
polimerizare reticulată, din care se pot realiza coroane de de
154
acoperire prin modelare directă pe model. Polimerizarea se face în
aparate speciale (termobaropolimerizatoare), gen miniautoclave cu
vapori de apă sau cu glicerină sub presiune. Pasta de acrilat se
depune pe bontul mobil strat cu strat, apoi se modelează cu spatula.
Depunerile succesive se fac cu scopul de a obţine o cromatică
corespunzătoare. Această tehnologie exclude o serie de etape de
laborator cum ar fi: machetarea, tiparul, dezambalarea, etc.
menţinăm că, deşi calitatea acestor acrilate este superioară, totuşi
restaurările realizate au doar rol provizoriu, chiar dacă pe o durată
mai lungă, în primul rând datorită nepăstrării stopului ocluzal.
În cadrul posibilităţilor de realizare a coroanelor jacket
provizorii amintim şi tehnicile directe, de adaptarea direct pe bont a
unei coroane prefabricate (din policarbonat, RA, răşini epoxidice sau
RDC), respectiv, luarea unei amprente-conformator înainte de
realizarea preparaţiei şi ulterior, depunerea în acel conformator a
pastei polimerice (RA, RDC) şi aplicarea pe câmpul protetic (după
vaselinarea în prealabil a bontului) până la polimerizarea finală a
materialului, urmând prelucrarea şi adaptarea acesteia. Drept
conformator pot fi utilizate şi cape de celuloid prefabricate.
9.3. COROANA JACKET CERAMICĂ

Ceramica a fost primul material artificial creat de om. Istoria
ceramicii dentare este lungă şi fascinantă. În cadrul acestei istorii
zbuciumate presărate cu evenimente deosebite, anul 1887/1888 este
unul de referinţă. Atunci Land brevetează coroana jacket şi inlay–ul
din ceramică arse pe folie de platină, prima publicaţie făcând–o în
1903. Ulterior Brill, Ilg şi Fehr au dezvoltat tehnologia de realizare a
acestui tip de coroană, iar descrierea arderii în vid (Gatzka 1949) a
ceramicii a influenţat–o decisiv.
9.3.1. INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII
Indicaţiile coroanei jacket ceramice

- Fracturi ale marginilor incizale când fizionomia şi funcţia nu mai
pot fi refăcute cu materiale plastice de restaurare coronară.
- Leziuni carioase proximale de amploare care în decursul anilor
au fost restaurate de repetate ori cu obturaţii.
- Discromii ale frontalilor indiferent de etiologie.
155
- Discromii post tratamente endodontale care nu pot fi rezolvate
prin tratamente de albire.
- Anomalii de formă şi poziţie care nu pot fi rezolvate prin
tratament ortodontic.
- Îmbunătăţirea aspectului fizionomic în special la o serie de
profesii (artişti, profesori, avocaţi), unde metalo–ceramica nu
satisface.
Contraindicaţiile coroanei jacket ceramice:

- pacienţi tineri la care, camera pulpară fiind voluminoasă, există
riscul lezării pulpei;
- la sportivi unde există riscul fracturării traumatice a coroanei;
- în ocluzii adânci acoperite, deoarece nu se poate asigura
suficient spaţiu între bont şi dinţii antagonişti;
- în ocluzii cap la cap care rezultă în urma uzurii marginilor
incizale. Însăşi uzura denotă de obicei exercitarea de forţe
musculare mari de obicei parafuncţionale (bruxism). În cazul
unor rapoarte constituţionale atitudinea poate fi mai nuanţată
şi nu de contraindicaţie categorică;
- dinţii scurţi, la care contactul coroanei cu antagoniştii s–ar face
pe suprafeţe nesusţinute de bont;
- dinţii frontali care prezintă strangulări cervicale ce nu permit
conformarea corectă a pragului gingival;
- molarii reprezintă o contraindicaţie pentru coroanele din mase
ceramice tradiţionale, care nu rezistă la solicitările funcţionale din
zona laterală a arcadei dentare;
- dinţii depulpaţi trebuie restauraţi în prealabil sau reconstituiţi cu
DCR;
- coroana jacket ceramică nu poate fi folosită ca element de
agregare în cazul unei proteze parţiale fixe.
9.3.2. TEHNOLOGII DE REALIZARE A COROANELOR

JACKET CERAMICE
După cum am mai amintit, primele coroane jacket ceramice au

fost cele arse pe folie de platină, care pretind o preparaţie terminală
sub formă de prag circular care formează cu pereţii axiali un unghi de
90º. Lăţimea pragului este de 1 mm, el fiind paralel cu vârful crestei
gingiei libere.
156
În principiu, un bont dentar preparat cu prag drept circular se
amprentează, iar apoi se realizează un model cu bont mobil, pe care
se adaptează folia de platină pirosită şi netezită.
Folia se presează cu degetul pe faţa vestibulară a bontului,
apoi se înfăşoară pe faţa orală, se îndepărtează excesul. Urmează
fălţuirea, folia fiind „nivelată” pe toate feţele astfel încât să se
adapteze bine pe bont (fig. 9.14.).
Fig. 9.14. Etapele de adaptare a foliei de platină pe bontul mobil.
Urmează degazarea matricei de platină (1200–1300˚C) timp

de 10 min, după care se începe depunerea masei de grund
(0,30 mm), de dentină, supradimensionată cu 25–30%, a maselor
ceramice de corectură şi în sfârşit a stratului de glazură (700˚C
aproximativ 2 min.).
Succesiunea arderilor, regimul acestora ca şi timpii diferă de
la o masă ceramică la alta.
Sfera jacketului ceramic s–a lărgit odată cu posibilitatea
eliminării suportului de platină. Astăzi există o multitudine de variante
care permit elaborarea de coroane integral ceramice
În ultimii ani odată cu dezvoltarea maselor ceramice
moderne (ceramici armate, ceramică aluminoasă, pe bază de oxid
de zirconiu, ceramică cu conţinut crescut de leucit etc.), SIC tind să
se impună în restaurarea leziunilor coronare (în special sub formă de
proteze unidentare).
Restaurările integral ceramice pot fi realizate prin (vezi
cap.4.4):
• sinterizarea pulberii de ceramică pe matrice din platină
(atunci când acestea se îndepărtează) sau pe model refractar;
• prelucrarea mecanică a unor lingouri prefabricate din
ceramică;
157
• prelucrarea în stare plastică a blocurilor de ceramică prin
injectare (la temperatură scăzută sau la temperatură înaltă) şi prin
turnare;
• infiltrarea cu o sticlă a unei structuri poroase (de exemplu
Al2O3).
Sistemele integral ceramice prezintă o serie de avantaje faţă
de sistemele metalo-ceramice: estetică mai bună, biocompatibilitate,
conductibilitate termică mai redusă, stabilitate chimică.
În ultimii ani s-a pus accentul pe îmbunătăţirea parametrilor
mecanici ai SIC, a efectelor fizionomice (seturi speciale pentru
individualizarea restaurărilor), a închiderii marginale, a comportării în
mediul bucal, cât şi a adeziunii la structurile dure dentare.
Pentru masele ceramice folosite fără infrastructură metalică
este foarte important:
• să prezinte cât mai puţine microfisuri, nu numai la
suprafaţă (ca şi în cazul determinării rezistenţei la încovoiere) ci şi în
masa materialului.
• să conţină cristale dispuse cât mai omogen pentru a
împiedica propagarea fisurilor (ca de exemplu nodurile din lemn care
împiedică propagarea fracturilor la încerecarea de despicare a unui
buştean).
O metodă de încorporare a unor astfel de cristale-obstacole
în ceramică constă în crearea sau adaosul de particule cristaline
care formează o legătură puternică cu matricea sticloasă. Fracturile
se propagă mai uşor în matricea sticloasă, dar se opresc sau
deviază la întâlnirea particulelor cristaline.
Cel mai simplu mod de a crea particule cristaline în matricea
sticloasă este generarea la temperatuă înaltă a unor nuclee de
cristalizare. De exemplu cristalele de leucit (K2O-Al2O3-4SiO2) „cresc”
din feldspat potasic – ortoză (K2O-Al2O3-6SiO2).
Dacă materiale oxidice cu punct de topire ridicat şi rezistenţă
crescută sunt măcinate fin şi amestecate în sticla topită, ca particule
cristaline, numele materialului de armare este deobicei inclus în
numele ceramicii (ex. ceramică armată cu Al2O3 sau ceramică
aluminoasă).
O altă metodă de creştere a rezistenţei ceramicii se bazează
pe compactarea cristalelor. De exemplu ZrO2 suferă o transformare
de la o structură tetragonală la una monociclică în timpul trecerii de
la o temperatură înaltă la una scăzută. Prin încorporarea unor astfel
de cristale (cu diametru mediu de 2 µm) se diminuează în timpul
158
realizării restaurării protetice (sinterizarea masei ceramice), apariţia
de microfisuri care mai târziu pot fi locul de iniţiere al fracturilor.
Ceramicile cu o rezistenţă crescută permit o grosime mai
redusă a materialului, deci şi un sacrificiu mai redus de ţesuturi
dure dentare fără afectarea durabilităţii restaurărilor dentare. Unii
autori afirmă că se poate obţine combinaţia optimă între rezistenţă şi
estetică printr-o dimensionare corespunzătoare a miezului opac (cu
proporţie scăzută de fază sticloasă, având deci o rezistenţă crescută
şi o transluciditate scăzută) şi masele ceramice de placaj (cu o
proporţie mai mare de fază sticloasă, deci cu o transluciditate mai
mare şi o rezistenţă mai scăzută).
Odată cu diversificarea şi îmbunătăţirea proprietăţilor
mecanice, estetice şi biologice ale ceramicii dentare prin dezvoltarea
maselor ceramice moderne, coroana de înveliş integral ceramică,
sau jacketul ceramic a cunoscut o relansare, fiind considerată la ora
actuală datorită proprietăţilor estetice deosebite, şi a
biocompatibilităţii ca alternativa cea mai nobilă pentru restaurarea
unor leziuni coronare nu doar în zona frontală.
Coroana integral ceramică se indică în situaţiile când există
cerinţe estetice deosebite (dictate de profesie, statut social etc.), iar
dinţii prezintă leziuni extinse situate pe feţele proximale şi/sau
vestibulare restaurate prin tehnici directe (ex. obturaţii cu RDC).
Bonturile dentare trebuie să prezinte o rezistenţă suficientă pentru a
asigura suportul viitoarei coroane, în caz contrar se preferă
confecţionarea unui DCR
Datorită rezistenţei mecanice mai reduse a ceramicii,
solicitările ocluzale trebuie să fie distribuite cât mai favorabil. Aceasta
presupune în general o situare a contactelor într-o zonă în care
ceramica este suportată de structurile dentare, cum ar fi de exemplu
în treimea medie a feţei orale a incisivilor superiori.
Contraindicaţiile coroanelor integral ceramice se referă la
situaţiile când se poate aborda o soluţie mai conservativă sau când
solicitările ocluzale sunt defavorabile. Ele se realizează mai rar în
zona laterală, unde forţele ocluzale crescute precum şi cerinţele
estetice mai reduse impun ca tratament de elecţie CMMC sau
coroana turnată. În zona frontală raporturile ocluzale defavorabile
sau imposibilitatea realizării unui prag circular de minimum 1 mm
indică de asemenea CMMP sau CMMC în detrimentul coroanelor
integral ceramice.
159
Principalele avantaje ale coroanelor integral ceramice
constau în estetica superioară, translucenţa apropiată de cea a
structurilor dure dentare şi răspunsul tisular bun datorat
biocompatibilităţii ceramicii şi lipsei scheletului metalic. Lipsa
subtratului metalic permite totodată şi realizarea unei preparaţii mai
conservative pe faţa vestibulară comparativ cu tehnica mixtă metalo-
ceramică, în schimb implică o reducere semnificativă a feţelor
proximale şi orală, în vederea asigurării unei grosimi uniforme a
stratului de ceramică.
Dintre dezavantajele unei coroane integral ceramice
menţionăm rezistenţa ei mecanică mai redusă datorită lipsei
scheletului metalic. De asemenea în vederea realizării pragului
circular este necesar un sacrificiu important de ţesuturi dure dentare
pe toate feţele. Aceasta datorită rezistenţei mai reduse a ceramicii
care necesită o grosime uniformă la colet de minimum 1 mm.
Comparativ cu preparaţia pentru o CMMC, în special pe feţele
proximale şi orale, coroana integral ceramică este o soluţie
terapeutică mai puţin conservativă, care pentru a putea fi realizată
trebuie să îndeplinească cu rigurozitate regulile preparaţiei.
Dificultăţi mai pot fi întâmpinate şi în obţinerea unei adaptări
corecte a restaurării la preparaţie. Astfel de situaţii pot fi adeseori
observate la un dinte cu o distrucţie coronară extinsă sau în cazul
când după ablaţia unei restaurări protetice anterioare bontul restant
nu permite realizarea unei preparaţii pentru o coroană integral
ceramică. Situaţiile amintite implică realizarea de preparaţii atipice
care pot afecta negativ rezistenţa viitoarei restaurări protetice.
Indicaţia coroanelor integral ceramice ca elemente de
agregare pentru o restaurare protetică fixă este limitată,
restrângându-se doar la edentaţiile reduse (maxim un element
intermediar) cu solicitări ocluzale minime. Această limitare se
datorează rezistenţei la încovoiere reduse a maselor ceramice, fapt
ce impune realizarea unor conectori de grosimi considerabile, cu
impact negativ asupra aspectului estetic final prin reducerea
ambrazurii cervicale, fapt ce are repercursiuni şi asupra papilei
interdentare cu posibile afectări parodontale.
Pentru a se evita confuziile, cât şi pentru folosirea unei
nomenclaturi comune (deşi SIC reprezintă încă un domeniu restrâns
în medicina dentară) s-au impus mai multe clasificări ale acestora.
Cea mai uzitată le împarte în două clase în funcţie de tehnologia
folosită la realizarea restaurării protetice:
160
• Tehnici aditive
1. depunere de straturi succesive de ceramică (tehnica
stratificării)
Sisteme: Optec HSP (Jeneric/Pentron, SUA), Vitadur (Vita,
Geramnia), Duceram LFC (Ducera, Germania)
2. turnare
Sisteme: Cerapearl (Kyocera Bioceram), Dicor (DeTrey/
Dentsply, Germania/SUA),
3. infiltrare şi sinterizare (fig. 9.15)
Sistem: InCeram (Vita, Germania)
4. injectare (presare) la temperatură scăzută sau înaltă
Sisteme: IPS Empress (Ivoclar, Liechtenstein), Cerestore
(Coors Biomedical, SUA), Optec OPC (Jeneric/Pentron, SUA),
Cerapress (Schmidseder, Germania).
• Tehnici substractive
1. strunjire (frezaj);
Sisteme: Cerec (Sirona, Cermania), Celay (Mikrona
Technologie, Elveţia).
2. electroeroziune.
Restaurările ce se pot realiza cu SIC sunt: coroane de
acoperire - tip jacket atât în zona frontală, cât şi în zona de sprijin,
inlay-uri, onlay-uri, faţete ceramice, proteze parţiale fixe integral
ceramice.
Fig. 9.15. Reprezentarea

schematică a etapelor de
realizare a unei coroane integral
ceramice prin sistemul In
Ceram: a. nucleul finalizat
(infiltrat şi sinterizat);
b. depunerea stratului de
dentină; c. stratul de smalţ;
d. restaurarea integral ceramică
finalizată (pe secţiune se
observă topografia straturilor).
161
10. COROANE MIXTE
Coroana mixtă este o restaurare unidentară care acoperă în

totalitate bontul dentar, fiind constituită dintr–o componentă
metalică (scheletul sau suportul metalic) şi o componentă
fizionomică care acoperă componenta metalică, mascând–o parţial
sau în totalitate (placajul).
După Karlheinz Körber: componenta fizionomică a unei CM
(indiferent de natura ei) trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
• să asigure funcţia de sprijin;
• să evite modificarea raporturilor ocluzale;
• să menţină neschimbate contactele ocluzale din timpul
deglutiţiei;
• să stimuleze funcţional dinţii antagonişti;
• să nu perturbe reflexele neuromusculare de control ale
funcţiei ocluzale.
În cadrul protezelor fixe, CM deţin o poziţie privilegiată, tocmai
datorită utilizării lor frecvente atât ca mijloace terapeutice izolate de
refacere coronară (proteze singulare sau restaurări unitare) cât şi ca
elemente de agregare în cadrul unor punţi dentare.
Coroanele mixte intră şi în componenţa aparatelor de
imobilizare, fiind des folosite ca elemente de ancorare sau sprijin
pentru protezele mobilizabile. Aceste restaurări unidentare, au fost
denumite în trecut „coroane cu incrustaţie vestibulară”.
Aliajele metalice din care se confecţionează componenta
metalică asigură acestor proteze rezistenţă, iar placajele
fizionomice le conferă aspectul estetic. Prezenţa în cadrul aceleiaşi
construcţii protetice a două materiale de natură diferită justifică
denumirea de coroane mixte.
De–a lungul timpului au apărut tehnologii şi materiale noi cu
proprietăţi deosebite. Amintim în acest sens posibilitatea elaborării
capelor metalice din titan sau a celor realizate prin galvanizare şi
sinterizare, care elimină o serie de etape convenţionale de laborator.
Interesante sunt şi reactualizările unor metode „istorice” de
confecţionat componenta metalică a unei CM.
Dintre acestea, ambutisarea, mai sofisticată şi combinată cu
sinterizarea aliajelor (în cazul tehnologiei Ceplatec a lui Shorer şi
162
Whiteman), ne duce cu gândul la butada că „nu tot ce este vechi este
şi depăşit”.
Confecţionarea scheletului metalic prin frezare asistată pe
calculator (sistemele Sopha, DentiCad, Alldent, etc.) reprezintă o altă
noutate tehnologică. În viitor, componenta metalică tinde să fie
înlăturată, prin apariţia sistemelor „integral polimerice” (sistemul
Targis–Vectris) şi integral ceramice (Optec OPC, Dicor, Cerapearl,
Cerestore ş.a.).
Penetrarea RDC în laboratoarele de tehnică dentară, din care,
cu ajutorul unei aparaturi specifice, se pot confecţiona componentele
fizionomice ale multor coroane mixte, reprezintă un alt moment de
referinţă.
Astăzi, materialele care conferă efectul estetic al coroanelor
mixte aderă de componenta metalică a acestora prin retenţie
mecanică şi/sau prin mecanisme fizico–chimice. De altfel, această
ultimă modalitate de „legătură” utilizată şi la coroanele mixte metalo–
polimerice, reprezintă o altă noutate în domeniu.
Până nu de mult, mecanismele de legare fizico–chimice erau
specifice doar coroanelor metalo–ceramice, fiind mult superioare
sistemelor clasice de legare (macro– şi micromecanice).
În prezent, prin extinderea legăturii fizico–chimice şi la interfaţa
coroanelor metalo–plastice, au apărut proteze unidentare noi cu
proprietăţi fizico–chimice şi biologice net superioare celor clasice.
Polisticlele reprezentate de ARTGLASS (KULZER) şi
BELLEGLASS HP (Belle) reprezintă o alternativă hibridă nouă, atât
ca şi concepţie de material, cât şi ca proprietăţi.
Deoarece performanţele acestor noi CMMP se apropie de
cele ale CMMC, dar la un preţ de cost mai redus şi cu o tehnologie
mult mai rapidă şi simplă, s–a declanşat o adevărată competiţie între
cele două tipuri de CM.
A construi şi insera o CM, indiferent de destinaţia ei, obligă o
anumită preparare a bontului, conservarea sau refacerea relaţiilor
normale de ocluzie, alegerea unor materiale compatibile, care să
realizeze o cât mai bună legare la interfaţă.
163
10.1. CLASIFICARE, COMPONENTE
Diversificarea posibilităţilor actuale de realizare a CM face

dificilă clasificarea acestui gen de proteză unidentară.
În cele ce urmează, prezentăm câteva variante de clasificare,
în funcţie de mai multe criterii:
A) După aspect:
Placajul acoperă scheletul metalic:
• parţial
• în totalitate
B) După materialul din care se confecţionează componenta
fizionomică:
• CM metalo–ceramice
• CM metalo–polimerice: - CM metalo–acrilice
- CM metalo–diacrilice (compozite)
C) După procedeul tehnologic de realizare a componentei
metalice, deosebim CM al căror schelet rezultă prin:
• turnare • din aliaje nobile
• din aliaje nenobile
• din titan pur sau aliaje de titan
• ambutisare (ştanţare)
• sinterizare • Heratec Sintertechnik (HERAEUS)
• Degusint (DEGUSSA)
• Sinterloy (DENPAC)
• ambutisare şi sinterizare (tehnica foliilor)
•Sunrise (TANAKA DENTAL)
•Ultralite (SandWDental–med)
•Ceplatec (CEPLATEC)
• galvanizare • AGC (WIELAND)
• Gammat (GRAMM DENTAL)
• Platamic (IPM PLATAMIC MARKETING
DENTAL (TECHNOLOGIE)
• Helioform HF600 (HAFNER)
• PRECIANO (HERAEUS KULZER)
• prin frezare • Sopha – CAD / CAM – System
(SOPHA BIOCOCEPT)
• FutureDent (BEGO)
• diGIDENT (GIRRBACH DENTAL)
164
• DCS–System (GIRRBACH DENTAL)
• EVEREST (KAVO)
• LAVA (3MESPE)
• PROCERA (NOBEL BIOCARE)
• CEREC in LAB (SIRONA)
• etkon
• Cad.esthetics (Ivoclar/Vivadent)
D) După procedeul de realizare a componentei fizionomice,
există CM ale căror componente se obţin prin:
• sinterizare
• polimerizare
1. Termopolimerizare
– clasică cu căldură umedă
– modernă cu căldură umedă şi presiune
(Ivomat – Ivoclar)
– modernă cu căldură uscată
(Pyro–Convector – Ivoclar)
2. Fotopolimerizare (Dentacolor XS – Kulzer)
3. Fototermobaropolimerizare (Spectramat, Ivomat,
Lumamat 100 – Ivoclar)
E) În funcţie de modalitatea de retenţie a componentei
fizionomice la scheletul metalic, există CM cu:
• retenţie mecanică: macro– şi microretenţii (CMMP – clasică)
• retenţie micromecanică şi adeziune fizico–chimică (CMMC şi
CMMP)
• retenţie macro– şi micromecanică asociate cu mecanisme de
adeziune fizico–chimică rezultată în urma condiţionării
suprafeţelor metalice (CMMP) prin: silicatizare, oxidare,
silanizare, metalizare, cositorire, tratarea cu agenţi de
cuplare cu grupare activă – COOH care determină formarea
punţilor de hidrogen.
Coroanele mixte însumează atât avantajele coroanelor de

înveliş, cât şi pe cele ale coroanelor jacket polimerice sau ceramice.
Avantajul major din care derivă indicaţiile lor îl reprezintă
combinarea rezistenţei mecanice a coroanelor metalice de
înveliş cu aspectul fizionomic al coroanelor jacket.
Coroanele mixte sunt constituite dintr–o componentă metalică,
de obicei turnată, care acoperă, în general, în întregime bontul
165
dentar şi asigură agregarea la acesta şi o componentă fizionomică,
polimerică sau ceramică.
Componenta metalică poate fi realizată din diferite aliaje şi are
grosimi diferite: 0,35–0,5 mm pentru CMMC şi 0,25–0,4 mm pentru
CMMP. Excepţie face CMGC la care componenta metalică, obţinută
prin galvanizare, are o grosime de 0,2 mm şi scheletele realizate prin
sinterizare, cu grosimi de 0,25–0,30 mm. Componenta metalică mai
poate fi realizată şi prin ambutisare din cape de 51, 58 sau 78 µm.
Aceste cape se acoperă în diferite zone cu ,,nervuri” obţinute prin
sinterizare. Scheletul metalic conferă protezei unidentare rezistenţă,
suprafeţele lui fiind prevăzute cu mijloace mecanice de retenţie
(absente la CMMC), uneori elemente de protecţie pentru
componenta fizionomică.
Când CM este element de agregare, pe una sau pe ambele
suprafeţe proximale, proteza unidentară urmează să fie conectată cu
corpul de punte.
Componenta fizionomică poate fi polimerică sau ceramică şi
are grosimi diferite: 0,8–2 mm pentru CMMC şi maxim 1,2 mm pentru
CMMP. Prin grosimea şi opacitatea sa, această componentă trebuie
să împiedice transparenţa scheletului metalic sau a macroretenţiilor
(mai ales în cazul CMMP).
Pentru stabilirea corectă a raporturilor dintre componenta
metalică şi cea fizionomică există trei criterii de evaluare:
• conservarea morfologiei dentare;
• conservarea stabilităţii zonelor funcţionale, mai ales ocluzale;
• realizarea unei rezistenţe corespunzătoare.
Din respectarea celor trei criterii, rezultă alte condiţii pentru
fiecare componentă în parte. Astfel:
Componenta metalică (fig 10.1. a.):
• acoperă în totalitate bontul dentar, cu unele excepţii pentru
CMMC;
• protejează, de obicei, limita cervicală a bontului;
• delimitează componenta fizionomică;
• asigură morfologia suprafeţelor ocluzale, respectiv, a
marginii incizale (cu unele excepţii valabile mai ales pentru CMMC);
• reconstituie ariile proximale de contact (cu unele excepţii la
CMMC).
Componenta fizionomică (fig. 10.1.):
• conferă un aspect estetic CM;
166
Fig. 10.1.. Componenta metalică şi componenta fizionomică a coroanelor mixte
metalo–plastice (a, b, c, d) şi a coroanelor mixte metalo–ceramice(e, f, g, h).
• nu participă întotdeauna la realizarea ariilor proximale de

contact, a suprafeţelor ocluzale şi a marginii incizale (cu unele
excepţii);
• prin detaliile de relief pozitiv şi negativ realizate
(convexităţi,şanţuri de descărcare etc.), contribuie la menţinerea
troficităţii fiziologice a parodonţiului marginal;
167
O importanţă deosebită o reprezintă zona de interfaţă dintre
cele două componente ale CM, de rezistenţa acestei legături
depinzând succesul pe termen lung cu acest tip de proteze
unidentare (fig.10.2.).
Fig. 10.2. Macheta unei coroane mixte: I. cele trei zone ,,fierbinţi" ale unei machete:
1 – cervicală, 2 – proximală. 3 – ocluzală. II. Secţiune orizontală printr–o coroană mixtă:
A – metalo–polimerică; B – metalo–ceramică.
În cazul CMMC, legătura între componenta metalică şi placajul

ceramic este de tip fizico–chimic, prin intermediul forţelor Van der
Waals intermoleculare sau forţe de asociaţie care apar între
moleculele diferitelor faze, precum şi legăturile covalente, ionice şi
metalice care se formează între stratul de oxizi metalici de pe
suprafaţa aliajului şi oxizii prezenţi în compoziţia maselor ceramice.
Lansarea unor agenţi de cuplare – ceramic bonding agents duce la
îmbunătăţirea acestei legături metalo–ceramice.
În cazul CMMP, legătura între componenta metalică şi cea
fizionomică se poate face mecanic, prin intermediul macro– şi/sau
microretenţiilor realizate la nivelul componentei metalice sau prin
condiţionarea fizico–chimică a acesteia. În acest sens au fost
elaborate diferite sisteme, în scopul de a realiza o legătură aliaj–
polimer cât mai rezistentă: SILICOATER şi SILICOATER MD,
precum şi KEVLOC şi SILOC (HERAEUS–KULZER), ROCATEC şi
VISIO–GEM (ESPE), OVS şi TRIAD K + B (DeTREY/ DENTSPLY),
SEBOND MKV, 4 META etc.
168
În dorinţa de a elimina dezavantajele condiţionate de această
interfaţă dintre aliaj şi placajul fizionomic au fost create SIC şi
sistemele „integral polimerice”, la care dispare practic componenta
metalică. Viitorul va confirma dacă CM vor fi eliminate sau nu din
practica curentă de către aceste sisteme.
10.2. INDICAŢII, CONTRAINDICAŢII, DEZAVANTAJE

Coroanele mixte au indicaţii majore la dinţii frontali şi
premolari, dar adeseori ele pot fi utilizate şi în zonele laterale distale
ale arcadelor (cu precădere la maxilar), la anumiţi pacienţi.
Trebuie precizat că, destul de frecvent, efectul fizionomic
realizat de CM este inferior unei coroane jacket ceramice sau
polimerice şi mult sub efectul coroanelor integral ceramice.
Coroanele mixte sunt indicate atât ca elemente unitare
(singulare), restaurând morfologic şi funcţional un singur dinte cu
diferite leziuni coronare, cât şi ca elemente de agregare în cadrul
unor punţi dentare. În edentaţile laterale ele sunt preferate ca
element de agregare mezial, dar pot fi utilizate şi ca elemente distale
(de la caz la caz, în funcţie de topografia breşei şi de particularităţile
situaţiei clinice).
Aproape toate tipurile de leziuni coronare pot beneficia de
restaurări utilizând coroane de înveliş mixte. Chiar leziunile coronare
întinse în suprafaţă şi profunzime, care compromit total integritatea
coroanelor dentare se refac într–un prim timp prin DCR, bontul
coronar rezultat fiind ulterior acoperit de o coroană mixtă.
Coroanele mixte pot intra în componenţa diferitelor şine de
imobilizare şi participă frecvent la elaborarea protezărilor
compozite (hibride).
Coroanele mixte sunt preferate coroanelor de înveliş ceramice,
mai ales când, prin preparaţia orală a bontului, nu se poate obţine un
spaţiu suficient între acesta şi dinţii antagonişti.
Adesea se preferă ca element de agregare o CM în detrimentul
unei coroane de substituţie (chiar în situaţiile clinice cu indicaţii care
pledează pentru ambele proteze unidentare) din raţiuni care ţin cont
de ablaţia mai uşoară a primelor.
Una dintre cele mai frecvente indicaţii ale CM se referă la dinţii
oralizaţi. În aceste cazuri, sacrificiile de substanţă dură de la nivelul
feţelor vestibulare ale dinţilor respectivi sunt minime. CM sunt
169
indicate în cazul prezenţei ocluziilor adânci acoperite şi la
reconstituirea dinţilor frontali inferiori la care pragul circular,
indispensabil confecţionării coroanelor jacket ceramice, este
contraindicat.
Contraindicaţiile CM se referă la pacienţi tineri (sub 20 de ani)
datorită volumului mare al camerei pulpare precum şi la unii adulţi la
care depulparea prealabilă a dintelui implică o serie de riscuri (de
moment sau de perspectivă) pentru pacient.
Dintre dezavantajele CM amintim:
- agregarea lor mai slabă faţă de coroanele de înveliş
metalice turnate, datorită retentivităţii mai precare conferite de
bonturile preparate pentru CM;
- pretind sacrificii mari de ţesuturi dure dentare, cu precădere
la nivelul feţei vestibulare, care implică depulpări prealabile. Dacă
acestea nu se fac, pot apare complicaţii pulpare consecutive;
- uneori apare fenomenul de separare la interfaţa dintre cele
două materiale care alcătuiesc CM şi care se manifestă prin apariţia
fisurilor, fracturilor şi, în final, prin desprinderea componentei
fizionomice (mai ales la CMMP);
- placarea în totalitate a scheletului metalic cu masă ceramică
poate împiedica uneori perfectarea raporturilor ocluzale, după
cimentare;
- confecţionarea suprafeţelor ocluzale ale unei CMMP din
răşini acrilice „clasice” este o greşeală, deoarece uzura prematură a
acestora antrenează denivelări ale planului ocluzal. În acest sens,
nici RDC nu au convins în timp.
10.3. COROANA MIXTĂ METALO-POLIMERICĂ. ETAPE

CLINICO-TEHNICE
În general, etapele clinico-tehnice de realizare a unei CMMP
sunt următoarele, putând prezenta particularităţi caracteristice, în
funcţie de tehnologia specificăde realizare:
• clinic - examinarea pacientului, stabilirea diagnosticului şi a
indicaţiei terapeutice
• clinic - realizarea preparaţiei
• clinic - amprentarea câmpului protetic
170
• clinic - protecţia bontului - realizarea restaurării provizorii
• tehnic - realizarea modelului de lucru, de preferat din gipsuri
superdure, cu bont mobilizabil
• tehnic - montarea modelului înntr-un simulator
• tehnic - realizarea machetei componentei metalice
• tehnic - ambalarea machetei, realizarea tiparului, turnarea
componentei metalice
• tehnic - dezambalarea, prelucrarea componentei metalice,
adaptarea ei pe modelul de lucru
• clinic - verificarea adaptării componentei metalice în cavitatea
bucală
• tehnic - condiţionarea componentei metalice în vederea realizării
legăturii la interfată cu placajul polimeric
• tehnic - confecţionarea faţetei polimerice
• tehnic - prelucrarea şi finisarea componentei fizionomice
• tehnic - verificarea adaptării coroanei pe model
• clinic - verificarea adaptării coroanei în cavitatea bucală
• tehnic - lustruirea finală a coroanei şi sablarea intradosului,
pregătind coroana pentru cimentare
• clinic - cimentarea coroanei în cavitatea bucală
10.3.1. MACHETA COMPONENTEI METALICE A COROANEI

MIXTE METALO–POLIMERICE
Pentru asigurarea retenţionării răşinilor acrilice clasice (tip

PMMA – răşini cu polimerizare liniară), pentru mărirea suprafeţei de
contact şi obţinerea unei retenţii mecanice suplimentare pentru unele
tehnici care utilizează răşini diacrilice compozite, macheta viitoarei
componente metalice trebuie să prezinte elementele ilustrate în
figura 10.3.
Fig. 10.3. Coroana mixtă metalo–polimerică,

secţiune V–O: 1. componenta metalică
acoperă în totalitate bontul dentar; 2.
porţiunea metalică protejează pragul gingival;
3. încercuirea marginală de la nivelul marginii
incizale; 4. macroretenţii sub formă de
hemisfere; 5. componenta fizionomică din
răşină acrilică sau diacrilică; 6. colereta care
protejează bizoul pragului gingival.
171
Prin diferite procedee se aplică pe faţa vestibulară a machetei de ceară o
serie de macroretenţii. Unele vor fi realizate extemporaneu, altele sunt
prefabricate.
Macroretenţiile
Pentru retenţia polimerilor, pe lângă încercuirea marginală
(caseta vestibulară) sunt utilizate diferite sisteme de macroretenţii:
perlele, ansele, butonii, solzii de peşte, plasele, cavităţile
retentive, cristalele etc.
A) Retenţia perlată
În 1985, CEDIA PROMOTION comercializează după ideea lui
Miara bile calcinabile de 0,1 mm pentru retentivizarea punţilor
adezive. Cu peste zece ani înainte (1974) Rochette utiliza în acelaşi
scop perle de 0,4 mm. Astăzi, mai multe firme produc retenţii perlate.
Dintre acestea amintim firma IVOCLAR – Liechtenstein şi BREDENT
– Germania, la noi ASTAR (Cluj–Napoca). Dimensiunile la care se
livrează sunt: 0,2; 0,4; 0,6 şi 0,8 mm. Există mai multe procedee de
aplicare a sistemelor perlate. Unul dintre acestea este şi cel
preconizat de firma ESPE, denumit VISIO–GEM.
În figura 10.4 este reprezentat schematic principiul de realizare
a unei îmbinări adezive cu retenţie perlată.
Fig.10.4. Schema unei îmbinări

adezive cu elemente retentive de tip
perlat: a. suprafaţa metalică sablată şi
prevăzută cu bile de retenţie; b. zona
retentivă subecuatorială de adeziv; c.
Linia de fractură a adezivului ; d. zona
neretentivă supraecuatorială.
B) Butonii, ansele şi alte forme de retenţii

Există o multitudine de variante retentive prefabricate, produse
de nenumărate firme. Ele sunt confecţionate din ceară şi mai ales din
mase plastice. Destinaţia lor este diferită. Foarte multe dintre ele pot
fi utilizate în retenţionarea componentei fizionomice polimerice.
Dintre acestea, butonii şi ansele sunt cel mai des utilizate în
construcţia machetei CMMP. Firma RENFERT GmbH & Co oferă în
acest sens o gamă variată.
172
C) „Solzii de peşte”
Solzii de peşte se realizează cu un bisturiu fin sau cu un alt
instrument tăios prin crestarea peretelui vestibular al machetei
componentei metalice. Se obţin astfel mai multe secţiuni cu direcţie
incizo–cervicală. Porţiunea de ceară secţionată se depărtează spre
vestibular (fig. 10.5.). Se crează astfel o suprafaţă retentivă în care
este ,,prins” polimerul. Crearea acestor solzi reprezintă o tehnică mai
delicată, fiind rezervată tehnicienilor cu ,,două mâini drepte”.
Fig. 10.5. ,,Solzii de

peşte" şi ansele radiale
de la nivelul încercuirii
marginale reprezintă
mijloace excepţionale
de macroretenţie.
D) Plasele
Sistemul de retenţie sub formă de plase este o modalitate
care se practică foarte des în ultimul deceniu la elaborarea machetei
unei CMMP. Plasele prefabricate sunt confecţionate din ceară sau
materiale plastice. Din acest punct de vedere se evidenţiază firmele
RENFERT şi DENTAURUM, care pun la dispoziţie o serie de
variante de retenţii sub formă de plase. După turnarea componentei
metalice, sablarea acestor macroretenţii conduce la îmbunătăţirea
considerabilă a adeziunii polimerilor la aceste structuri.
E) Firele şi ansele de nylon sau ceară

Aceste macroretenţii sunt foarte des utilizate în cursul
machetării componentei metalice a unei CMMP. Ele se prezintă sub
forme şi calibre diferite, aplicându–se de obicei la nivelul marginilor
incizale sau ale suprafeţelor ocluzale ale ,,casetei” vestibulare în
care polimerii inseraţi sunt reţinuţi. În multe cazuri pot fi asociate cu
retenţia perlată.
173
F) Cristalele solubile şi insolubile
Cristalele, modalitate de retenţie mai recentă, funcţionează
asemănător cu zonele subecuatoriale ale perlelor, dar de două ori
mai eficient. Există numeroase firme care comercializează acest
sistem de retenţie, printre ele se numără şi BREDENT. Firma
menţionată realizează cristale cu dimensiuni de 0,2; 0,5 şi 0,8 mm,
care se lipesc pe faţa vestibulară a machetei din ceară cu ajutorul
unui adeziv. Acesta dizolvă parţial cristalul, după care îl imobilizează
puternic. După ambalare şi turnare, aceste cristale se transformă
într–un relief pronunţat retentiv situat pe suprafaţa vestibulară a
scheletului metalic.
În afara sistemului descris mai sus care realizează un relief
pozitiv, există şi un alt tip de cristale, care permit obţinerea unui relief
retentiv negativ. Acest gen de cristale se aplică pe faţa vestibulară a
machetei de ceară unde se înfundă uşor. Fiind hidrosolubile, ele se
pot dizolva sub acţiunea unui jet de apă. În locul lor apărând
microcavităţi retentive – Bonding Traps, favorizând astfel
retenţionarea polimerilor.
În 1983, Moon şi Knapp au experimentat cristale de NaCl care
se dizolvă uşor prin spălare.
G) Cavităţile retentive
În faza de machetare a unei CMMP se mai pot obţine o serie de
retenţii sub formă de cavităţi. Ele se realizează pe suprafaţa
vestibulară a machetei prin săparea în ceară cu ajutorul unor spatule
fine a unor cavităţi retentive. Acest tip de relief negativ este realizat
adeseori în laboratorul de tehnică dentară datorită simplităţii lui.
Pretinde însă o grosime mai mare a stratului de ceară în zona
vestibulară (fig. 10.6.).
Fig. 10.6. a. Secţiune V–O printr–o

machetă a unei CMMP (schemă).
Cavităţi retentive pe faţa vestibulară.
174
În afara macroretenţiilor, polimerii pot fi retenţionaţi şi prin
forma scheletului metalic. În general, la toate tipurile de CMMP,
macheta scheletului metalic se modelează în zona vestibulară sub
formă de casetă, adică prezintă o încercuire marginală a
componentei fizionomice asemănătoare falţului de la ceas, care
menţine sticla. Există tehnici, care pun un accent mai mare pe retenţiile
ce rezultă din morfologia scheletului decât pe macroretenţiile de adaos.
Prezentăm în continuare două dintre acestea: coroana Mathé modificată şi
sistemul ATR.
Coroana Mathé modificată
Coroana preconizată de Julius Mathé se utilizează rar în prezent şi
doar în forma ei modificată. Autorul a conceput–o astfel încât
componenta ei fizionomică să acopere în întregime scheletul metalic,
care se prezintă sub forma unei cape. Varianta construcţiei
originale nu conservă stopurile ocluzale. Nici modificările aduse
acestei coroane nu rezolvă problema. Totuşi, în varianta modificată
pentru dinţii frontali superiori (fig. 10.7.), zona orală de receptare este
metalică.
Fig. 10.7. Coroana Mathé

modificată: a. pentru zona frontală
se remarcă o dedublare a peretelui
metalic oral necesar conservării
stopului ocluzal; b. pentru zona
laterală se remarcă prezenţa unei
insule metalice în centrul feţei
ocluzale; c. comparaţie între
posibilităţile de retenţie a
scheletului metalic la o coroană tip
Mathé (1) şi la o coroană care
prezintă casetă vestibulară (2).
175
Sistemul ATR
Sistemul ATR (Atraumatic Rehabilitation) a fost preconizat
de Red Fenbacher şi constă dintr–o trusă cu elemente prefabricate
pentru machetare, care se pot adapta pe bonturi. Sistemul ATR (fig.
2.32.) prezintă pe scurt următoarele caracteristici:
• are forma unei incrustaţii MOD, cu trei pereţi: mezial, ocluzal
şi distal (fig.10.8.);
• pereţii proximali vin în contact cu bontul numai în treimea de
colet, în timp ce peretele ocluzal se sprijină pe bontul dentar doar
prin intermediul unei prelungiri (cep) (fig. 10.8.);
• componentele machetei sunt confecţionate dintr–o răşină
care arde fără reziduuri;
• de–a lungul marginilor vestibulare şi orale, sistemul ATR
prezintă un şanţ care retenţionează materialul fizionomic;
• ATR asigură o izolare termică a bonturilor dentare vitale prin
interpunerea componentei fizionomice între ATR şi bont;
• sistemul ATR reconstituite zonele funcţionale ,,fierbinţi” ale
CM, în timp ce masa plastică asigură aspectul fizionomic.
Sistemul poate fi aplicat şi la corpurile de punte unde nu mai
este descris.
Fig. 10.8. Sistemul ATR – reprezentare schematică
176
10.3.2. REALIZAREA PRIN TURNARE A COMPONENTEI
METALICE A COROANELOR MIXTE METALO–POLIMERICE
În elaborarea protezelor parţiale fixe se utilizează de peste un

secol diferite aliaje. Aliajele clasice cu un conţinut mare de aur au
deţinut mult timp hegemonia în elaborarea acestor piese protetice.
Debutul perioadei aliajelor nobile a fost marcat de Philbrook
prin 1898. La scurt timp (în 1907), Taggart a pus bazele stiinţifice ale
turnării lor de precizie.
Numărul mare al aliajelor care există şi se comercializează la
ora actuală a necesitat elaborarea unor clasificări riguroase,
unanim acceptate. Redăm în continuare clasificarea prezentată de
Siebert într–o monografie consacrată. Conform acestei clasificări,
pentru confecţionarea protezelor parţiale fixe se deosebesc doar
două grupe de aliaje, fiecare conţinând câteva subgrupe. Clasificarea
a fost realizată pe baza unor testări şi analize efectuate de
Kollmannsperger şi Helfmeier în 1983. Iată această clasificare:
A) Aliaje nobile
– cu un conţinut crescut de aur;
– cu un conţinut redus de aur;
– pe bază de argint–paladiu;
– pe bază de paladiu (paladiu–argint şi paladiu–cupru).
B) Aliaje nenobile (fără conţinut de metale nobile)
– pe bază de nichel–crom;
– pe bază de cobalt–crom;
– pe bază de fier;
– pe bază de titan.
Dintre aliajele nenobile folosite în protezarea conjunctă, la loc
de frunte se află cele pe bază de Ni–Cr aliajele titanului care au
trecut de etapa de cercetare.
10.3.3. PRINCIPIILE DE CONDITIONARE A SUPRAFETELOR

METALICE LA COROANELE MIXTE METALO–POLIMERICE
În tehnologiile devenite ,,clasice” din ultimele decenii,

scheletul metalic al unei CMMP, odată turnat, este prelucrat şi
pregătit pentru îndesarea unei mase acrilice termopolimerizabile
(după o machetare prealabilă).
Scheletul metalic prevăzut cu macroretenţii este sablat, apoi
acoperit cu un lac opacizant, care are menirea să mascheze
177
transparenţa aliajului, după care se aplică în tipar masa acrilică, de
obicei cu polimerizare liniară. Aceasta nu se ,,leagă” de componenta
metalică decât mecanic şi nicidecum fizico–chimic.
În urmă cu aproximativ două decenii au fost lansate tehnicile
de modelare liberă, directă, a unor mase acrilice moderne (Biodent
K+B, Palaferm, Ivoclar etc.) direct pe scheletul metalic, polimerizarea
efectuându–se cu ajutorul unei aparaturi speciale, gen miniautoclave,
la 120 °C, sub o presiune de aproximativ 6 atm., timp de 30–40 min.
Materialele mai sus amintite, în esenţă tot RA, dar cu structuri
modificate, se depun pe suprafeţele vestibulare ale scheletului
metalic, strat cu strat, urmărind obţinerea unor efecte cromatice
optime. Această tehnică a reprezentat un pas înainte deoarece a
eliminat fazele: de machetare şi ambalare.
Tehnologiile actuale pretind, pe lângă prezenţa
microretenţiilor, o serie de tehnologii suplimentare, obligatorii pentru
asigurarea legării chimice a RDC. Aceste materiale au pătruns şi în
laboratoarele de tehnică dentară şi implicit în tehnologia CM.
Pentru asigurarea unei legături chimice a componentei
fizionomice la scheletul metalic, suprafaţa acestuia trebuie pregatită
într–un anumit mod, în funcţie de natura chimică a materialului
fizionomic, precum şi în funcţie de aliajul utilizat. În general,
macroretenţiilor realizate deja în etapa de machetare, li se adaugă
retenţii obţinute prin sablare sau gravaj acid, după care scheletul
metalic este supus unor operaţii diferite cum ar fi oxidarea,
silanizarea, metalizarea, cositorirea, ceramizarea sau arderea unor
silicaţi.
Vom parcurge pe scurt câteva tehnici de actualitate pentru
realizarea unor legături durabile la interfaţa aliaj–polimer în cadrul
coroanelor şi corpurilor de punte mixte, metalo–plastice.
Tehnica Silicoater
În prezent există două variante SILICOATER (Kulzer)–
procedeul vechi, şi SILICOATER MD–care include şi un cuptor în
care se oxidează suprafeţele ce urmează a fi placate.
Tehnica Silicoater (KULZER) se bazează pe posibilitatea
realizării unui strat silico–organic la suprafaţa sablată în prealabil a
scheletului metalic. Acest strat (SiOx–C), uşor poros, depus prin
piroliză, se leagă de componenta metalică printr–o legătură extrem
de stabilă chiar în mediu umed, aspect foarte important pentru
condiţiile din cavitatea bucală. Peste acest strat se aplică un silan
178
compatibil cu polimerul utilizat pentru placarea coroanei. Existenţa
unor resturi organice asigură stratului de SiOx–C un grad de
elasticitate, ce poate compensa contracţia opaquer–ului respectiv a
RDC de placaj.
Avantaje şi dezavantaje
Tehnicile Silicoater şi Silicoater MD prezintă o serie de
avantaje atât pentru pacient cât şi pentru echipa medic–tehnician
dentar. Aceste tehnici asigură:
• o legătură rezistentă aliaj–polimer, durabilă în timp, fără
instalarea dehiscenţelor, fisurilor, fracturilor şi pierderii
faţetelor, datorită existenţei legăturilor ionice, forţelor Van der
Waals; formarea punţilor de oxigen este foarte rară;
• posibilitatea utilizării unei game largi de aliaje, atât nobile cât
şi nenobile;
• un efect fizionomic optim şi datorită faptului că aliajul nu
transpare, chiar la o grosime mai redusă a componentei
fizionomice;
• stabilitate cromatică în timp;
• indicaţii lărgite privind coroanele mixte, telescopate, corpurile
de punte mixte, protezele scheletate, punţile adezive etc.;
• retenţie minimă de placă dentară datorită calităţii şi structurii
materialelor componentei fizionomice;
• efectele fizionomice sunt durabile în timp.
În cadrul Disciplinei de Tehnologie a Protezelor Dentare din

cadrul UMF Timişoara, se lucrează cu ambele tehnici – atât cu
SILICOATER cât şi cu SILICOATER MD, încă din anul 1995.
De–a lungul timpului, au fost constatate şi unele dezavantaje:
• Tehnica este greoaie, necesitând un timp suplimentar de
lucru.
• Manoperele sunt pretenţioase, orice abatere de la protocolul
de lucru putând compromite calitatea stratului adeziv.
• Stratul de silicat organic nu este vizibil cu ochiul liber (cel mai
important motiv pentru marginalizarea din păcate a
procedeului de către mulţi tehnicieni dentari). Singura
posibilitate de a verifica existenţa stratului silicatic este proba
apei: picătura de apă nu umectează suprafaţa silicatică,
179
puternic hidrofobă, scurgându–se sub formă de perle de pe
suprafaţa scheletului metalic.
Tehnica Rocatec
Tehnica ROCATEC, lansată de firma ESPE, a apărut ca o
replică la tehnica SILICOATER a firmei KULZER
Principiul metodei se bazează pe realizarea unor legături
micro–mecanice şi chimice între suprafaţa metalică şi răşina
diacrilică compozită prin intermediul unui strat silanizat de sticlă
ceramizată. ROCATEC prezintă o serie de avantaje faţă de
SILICOATER:
• tehnica este mai simplă;
• stratul de sticlă ceramizată este decelabil macroscopic;
• procedeul se desfăşoară la temperatura camerei;
• preţul de cost este relativ mai scăzut.
Procedeul OVS
Sistemul OVS (Opaker–Verbund–System) a fost propus şi
realizat de firma DeTrey–Dentsply.
Scopul elaborării a fost optimizarea legăturii dintre aliaje
nobile şi polimeri, unul dintre avantajele sale majore fiind simplitatea
de aplicare. Spre deosebire de alte sisteme, necesită realizarea de
macroretenţii.
Principiul metodei se bazează pe asigurarea unei legături
micromecanice şi chimice între aliaj şi polimer prin intermediul
unui strat de oxid de staniu.
În cadrul procedeului OVS morfologia îmbinării aliaj–polimer
are următoarea dispunere: aliaj sablat, oxid de staniu, silan, RDC.
Această îmbinare împiedică apariţia dehiscenţelor, respectiv a
desprinderilor componentelor fizionomice, care se formează la
îmbinările convenţionale aliaj–polimer datorită unor degradări
structurale şi cromatice ale polimerilor.
Sistemul OVS, ca şi alte procedee moderne din aceeaşi
„familie” are indicaţii largi: CM, corpuri de punte mixte, restaurări
protetice adezive, atele de imobilizare, proteze scheletate etc.
Sistemele Sebond MKV, 4–Meta şi Resin–Bonding–System

În afară de tehnicile SILICOATER, SILICOATER–MD şi
metoda ROCATEC, care apelează la silani ca agenţi de cuplare, au
fost lansate recent tehnici care se bazează pe apariţia altor răşini
180
adezive: SEBOND MKV, 4–META şi RBS. Aceste procedee
necesită, de asemenea, o suprafaţă metalică oxidată la care polimerii
aderă prin intermediul unor punţi de hidrogen, diferite de punţile de
oxigen realizate de silani cu stratul de silicaţi sau ceramică (fig 2.34.).
Sistemul SEBOND MKV al firmei SCHÜTZ–DENTAL
utilizează răşina perfluoralchil–metacrilat. Prin gruparea carboxil,
aceasta formează punţi de hidrogen cu straturile de oxihidrat de la
suprafaţa aliajului, iar grupările hidrofobe resping apa, respectiv
fluidul bucal. Sistemul este indicat pentru toate tipurile de aliaje
dentare, pentru orice răşină K + B pe bază de acrilaţi sau metacrilaţi.
Firma Schütz–Dental a elaborat o răşină K + B, ELCEBOND CCV,
care se poate utiliza împreună cu sistemul SEBOND MKV.
ELCEBOND. Este o RDC fotopolimerizabilă cu microumplutură pe
bază de poliuretan–dimetacrilat (40%), umplutura anorganică (52%)
fiind constituită din silice pirolitică.
Sistemul 4–META a fost propus de Tanaka în 1981 şi
utilizează drept agent de cuplare metacriloiloxietil–trimelitanhidrida,
care prezintă o grupare terminală hidrofobă – metacrilul şi o grupare
hidrofobă – anhidratul.
Grupările metacril terminale resping apa prevenind astfel
percolarea fluidului bucal, colorarea şi desprinderea în final a
componentei fizionomice de pe aliaj. Ele participă la derularea
reacţiilor de adiţie tot prin intermediul grupărilor terminale metacril din
opaquer şi din RDC.
Tanaka şi colaboratorii, folosind retenţii sferice cu diametru de
200 µm, au obţinut rezultate satisfăcătoare din punct de vedere al
retenţiei polimerului la aliaj şi a vizibilităţii marginale minime.
Tanaka a sugerat un tratament termic al opaquer–ului (adeziv)
ce conţine monomerul 4–META.
Brazilay a încercat un tratament propriu, folosind răşina 4–
META/MMA–TBB fotopolimerizabilă ca legătură între răşină
compozită şi aliaje.
Matsumura şi Nakabayashi descriu un tratament propriu cu
răşină opaquer 4–META/MMA–TBB, ce conţine dioxid de titan şi un
adeziv – monomerul 4–META. Opaquer–ul a fost placat pe suprafaţa
unui aliaj de Co–Cr cu conţinut crescut în crom. Totuşi, această
răşină nu realizează o legătură suficientă între răşinile compozite şi
aliajele nobile.
Resin–Bonding System (RBS) elaborat de firma ISODENT
se utilizează de mulţi ani în Germania şi alte 14 ţări cu rezultate
181
mulţumitoare. El a apărut ca o replică simplă şi ieftină la procedeele
SILICOATER, ROCATEC, OVS etc. care necesită dotări speciale de
aparatură, deci eforturi financiare considerabile.
Sistemul RBS, care utilizează un cianoacrilat, îmbunătăţeşte
legarea suprafeţelor metalice de majoritatea răşinilor acrilice şi
diacrilice termo– sau fotopolimerizabile.
RBS se prezintă în sistem bicomponent, lichid/pulbere.
Lichidul este un etil cianoacrilat stabilizat, iar pulberea conţine
anhidride, stearaţi metalici şi diferiţi sulfaţi.
Testul lui Schwickerath certifică rezistenţa legăturii aliaj–
polimer la o forţă de încovoiere a componentei metalice mai mare de
300 µm, RBS formând un strat elastic care amortizează variaţiile
dimensionale ale celor două materiale.
Sistemul Siloc
Pentru a compensa deficienţele sistemului de legătura Kevloc
utilizat îndeosebi la placarea scheletului metalic cu polisticlă şi care
prezintă ca dezavantaj faptul că odată cu creşterea temperaturii
scade vizibil rezistenţa adeziunii placajului la scheletul metalic,
recent firma HERAEUS–KULZER a elaborat un nou sistem de
legătură metal–polimer.
Sistemul de legătură Siloc asigură o legătură chimică şi
micromecanică între materialul de placare polimeric (Artglass,
Dentacolor) şi scheletul metalic. Tehnica Siloc a fost creată pentru a
realiza un strat intermediar care să acopere scheletul metalic şi care
să crească rezistenţa legăturii dintre materialul de placare şi aliaj.
Temperatura necesară activării stratului de legătură este generată de
iradierea indirectă a căldurii în camera de activare a instalaţiei Siloc.
10.3.4. CONFECTIONAREA COMPONENTEI FIZIONOMICE LA

COROANELE MIXTE METALO–POLIMERICE
Timp de patru decenii, începând cu anii '50, în ,,caseta

vestibulară” a componentei metalice prelucrate, se macheta din
ceară viitoarea componentă fizionomică. Urma ambalarea, de obicei
orizontală, apoi locul cerii era luat de o pastă acrilică
termopolimerizabilă.
Alteori, în această casetă se adapta şi se fixa ulterior o faţetă
polimerică prefabricată.
182
Astăzi, această tehnologie devenită clasică, poate fi
socotită pe drept cuvânt perimată, deoarece prezintă mai multe
dezavantaje: tehnică laborioasă, rezistenţă mecanică redusă la
interfaţă şi aspect cromatic discutabil.
Imediat după ce prima perioadă („optimistă”) de existenţă a
RA s–a încheiat, carenţele acestor materiale au fost rând pe rând
dezvăluite. Ca răspuns a urmat o perioadă de perfecţionare şi
optimizare a proprietăţilor lor fizico–chimice. În prezent RA tind să
fie eliminate din tehnologia CMMP şi a intermediarilor metalo–
polimerici, în locul lor insinuându–se RDC, mult superioare din toate
punctele de vedere. RDC au provocat mutaţii semnificative în
tehnologia CMMP, reactualizând derby–ul acestora cu CMMC.
Graţie progreselor chimiei polimerilor în general şi a celor
realizate în studiul fenomenelor la interfaţa a două materiale
heterogene, este posibil ca tot ceea ce socotim în prezent ,,tehnică
de vârf” şi ,,material deosebit de valoros” să devină în scurt timp
clasic sau depăşit.
10.3.4.1.TEHNICA CLASICĂ
Tehnica clasică utilizează o răşină acrilică

termopolimerizabilă, care se leagă la substratul metalic doar prin
retenţii de tip macromecanic. Polimetilmetacrilatul (PMMA) este o
răşină neşarjată (neîncărcată, conţinând doar faza continuă) cu
polimerizare liniară.
Proprietăţile RA sunt departe de cele necesare unui material
ideal de placare. Ele nu aderă la suprafeţele metalice decât prin
intermediul macroretenţiilor. Răşinile acrilice au un coeficient mare
de contracţie liniară la polimerizare care se cifrează la 0,53%, în
structura lor putându–se evidenţia o serie de porozităţi.
Unul dintre cele mai semnificative dezavantaje ale RA este
coeficientul mare de dilatare termică (aproximativ 81 x 10–6/K) faţă
de cel al substratului metalic (aproximativ 14 x 10–6/K). Astfel, în
urma unor variaţii mari de temperatură apar la nivelul interfeţei forţe
de forfecare (tangenţiale).
RA prezintă un modul de elasticitate scăzut şi o rezistenţă
mică la abrazie, nepermiţând menţinerea stopurilor ocluzale şi a
DVO. Aceste răşini prezintă modificări volumetrice importante
datorită unei absorbţii mari de apă, cu efecte secundare asupra
cromaticii şi stabilităţii lor la interfaţă. Monomerul în general şi
183
monomerul rezidual (nepolimerizat din răşină întărită, circa 2–5%)
prezintă o toxicitate crescută, ceea ce contraindică plasarea
componentei acrilice în apropierea şanţului gingival sau a crestei
edentate.
Pe baza cercetărilor lui Masuhara, a apărut răşina acrilică
PALAKAV (KULZER), ulterior lansându–se pe piaţă tipuri similare
cum ar fi ORTHOMITE ADHESIVE (ROCKY MOUNTAIN DENTAL
PRODUCTS, SUA). Seturile comerciale conţineau monomer MMA,
polimer PMMA, catalizator tri–n–butil–bor (C4H9)3B şi un agent de
cuplare 3–metacril–oiloxipropil–1–trimetoxisilan. Principala noutate
în aceste sisteme sunt compuşii tri–n–alchil–bor care înlocuiesc
peroxizii organici (de obicei peroxidul de benzoil) utilizaţi la iniţierea
polimerizării radicalice a MM.
Deşi tipurile mai noi de RA sunt mult superioare primelor
produse din anii 1950–1960, performanţele lor au fost depăşite de
RDC.
10.3.4.2. TEHNICA MODERNA
Prezentul subcapitol tratează exclusiv etapa de aplicare a

răşinilor diacrilice compozite, consecutiv depunerii stratului reactiv de
silani sau de alţi adezivi (coupling sau bonding agents).
Tehnica modernă de confecţionare a componentelor
fizionomice ale CMMP utilizează cu predilecţie RDC. Din rândul lor
s–a desprins o grupă cu destinaţie aparte – laboratorul de tehnică
dentară. Caracteristic pentru sistemele actuale de placare (pe bază
de RDC.) este depunerea răşinii pe scheletul metalic condiţionat, în
straturi succesive prin modelaj direct (fig. 10.9.). Modelajul este liber,
fiind eliminată complet etapa de machetare a componentei
fizionomice. Pe parcursul modelajului, straturile de RDC. suferă de
obicei o prepolimerizare, la sfârşit se realizează polimerizarea finală
la parametri superiori, în incinte specifice fiecărui sistem în parte.
Cele mai răspândite sisteme la ora actuală sunt cele
fotopolimerizabile care combină lumina albastră (λ=460 nm.)–
continuă sau stroboscopică– cu presiune şi/sau vid, respectiv
temperatură (de exemplu, sistemul SR Adoro - Ivoclar-Vivadent). Cu
toate acestea, densitatea şi gradul de polimerizare finală a răşinilor
termo–baropolimerizabile sunt superioare răşinilor fotopolimerizabile.
În afară de RDC se mai utilizează pentru placare şi răşinile
policarbonate, polisticle, ceromerii, tehnica fiind asemănătoare cu
184
depunerea straturilor succesive de material, la realizarea unei
coroane jacket polimerice (vezi .cap.9.2.2.1)
Fig. 10.9. Secţiune V–O printr–o coroană mixtă metalo–polimerică: 1.–RDC opacă ;
2.–Schelet metalic din aliaje nobile sau nenobile, sablat şi prevăzut cu macroretenţii
suplimentare; 3.–RDC pentru smalţ; 4.–RDC pentru zona incizală; 5.–RDC pentru
dentină; 6.–RDC pentru zona coletului.
10.4. COROANA MIXTĂ METALO–CERAMICĂ.

ETAPE CLINICO-TEHNICE
În general, etapele clinico-tehnice de realizare a unei CMMC

sunt următoarele, putând prezenta particularităţi caracteristice, în
funcţie de tehnologia specificăde realizare:
• clinic - examinarea pacientului, stabilirea diagnosticului şi a
indicaţiei terapeutice
• clinic - realizarea preparaţiei
• clinic - amprentarea câmpului protetic
• clinic - protecţia bontului - realizarea restaurării provizorii
185
• tehnic - realizarea modelului de lucru, de preferat din gipsuri
superdure, cu bont mobilizabil
• tehnic - montarea modelului înntr-un simulator
• tehnic - realizarea machetei componentei metalice
• tehnic - ambalarea machetei, realizarea tiparului, turnarea
componentei metalice
• tehnic - dezambalarea, prelucrarea componentei metalice,
adaptarea ei pe modelul de lucru
• clinic - verificarea adaptării componentei metalice în cavitatea
bucală
• tehnic - oxidarea componentei metalice în vederea realizării
legăturii la interfată cu placajul ceramic
• tehnic - aplicarea şi arderea strturilor succesive de ceramică
• clinic - verficarea în cavitatea bucală a coroanei în stadiu de
biscuit (pişcot) - nelazurată
• tehnic - prelucrarea şi finisarea componentei fizionomice,
glazurarea
• tehnic - verificarea adaptării coroanei pe model
• clinic - verificarea adaptării coroanei în cavitatea bucală
• tehnic - sablarea intradosului, pregătind coroana pentru cimentare
• clinic - cimentarea coroanei în cavitatea bucală
10.4.1. MACHETA COMPONENTEI METALICE A COROANEI

MIXTE METALO–CERAMICE
Restaurările metalo–ceramice sunt constituite dintr–o capă

sau schelet metalic turnat, care se adaptează intim pe bontul dentar
şi placajul ceramic sinterizat pe componenta metalică. Aceasta din
urmă poate fi concepută sub forma unei cape foarte subţiri sau,
dimpotrivă, să arate ca o coroană turnată din care s–au tăiat anumite
zone.
Aceste părţi lipsă vor fi completate de ceramică care are rolul
de a masca culoarea metalului şi de a reface din punct de vedere
fizionomic viitoarea coroană.
Macheta componentei metalice a CMMC se deosebeşte
fundamental de cea a CMMP. Redăm succint particularităţile
acestei machete:
1. Macroretenţiile sunt contraindi-cate (fig.10.10.).
186
Fig. 10.10. Machetarea diferită a scheletului metalic al CMMC faţă de cel al CMMP
2. Suprafaţa machetei va fi cât mai netedă, fără denivelări şi

rugozităţi.
3. Grosimea viitorului schelet metalic va fi de aproximativ 0,3
mm (aliajele extradure pot avea o grosime şi de 0,2 mm) şi va trebui
să asigure un spaţiu uniform componentei ceramice, de 1–1,2 mm,
pentru a nu apare tensiuni în grosimea acesteia şi pentru ca aliajul
să nu transpară. Grosimea minimă a placajului este de 0,7 mm.
4. Retenţiile care rezultă din morfologia scheletului metalic
sunt contraindicate (fig. 10.10.), tranziţia de la metal la ceramică
trebuie să se facă prin suprafeţe line, convexe, iar limita metal–placaj
în unghi de 90º.
5. Pentru a asigura o grosime suficientă masei ceramice,
limita marginală metal–ceramică se face în unghiuri de 90º şi nu
ascuţite ca la CMMP. Astfel, se previn fisurile, fracturile şi
desprinderile masei ceramice de pe scheletul metalic (fig. 10.10.).
6. Machetele coroanelor care se aplică pe dinţii frontali nu au
margine incizală, aceasta va consta doar din masa ceramică.
8. Între forma bontului dentar şi morfologia machetei există o
strânsă interdependenţă (fig. 10.11.).
Pentru a mări gradul de transluciditate, masele ceramice
conţin foarte puţin sau nu conţin deloc caolin. Astfel, porţelanul
dentar se comportă mai mult ca o sticlă decât ca un porţelan
adevărat.
187
Fig. 10.11. Interrelaţii bont/machetă în elaborarea unei CMMC: a. prag circular;
b. preparaţie mixtă (V – prag, O – tangenţială); c. preparaţie mixtă (V – prag şi O –
chanfrein).
Sticla rezistă foarte bine la compresiune şi foarte puţin la tracţiune. În

consecinţă prin „design”–ul capei sau scheletului metalic trebuie să
asigurăm un suport eficient placajului ceramic în zona ocluzală, incizală şi a
unghiurilor meziale şi distale.
Apar mai multe situaţii:
- Prag circular de 1,3–1,5 mm lăţime, care circumscrie
bontul dentar. Este preparaţia uzuală care permite o placare totală a
scheletului metalic.
- Sacrificiul de ţesuturi dure este mare şi de obicei se impune
devitalizarea, ceea ce reduce valoarea mecanică a bontului (fig.
10.11. a).
- Prag în zona vestibulară şi terminaţie în muchie de cuţit
în zona orală. Sacrificiile de ţesuturi – oral – sunt minime, dar apar
dezavantajele preparaţiilor tangenţiale (fig. 10.11. b).
- Prag vestibular şi în chanfrein oral (fig. 10.11. c).
- Chanfrein circular (fig. 10.12.). Este preparaţia ideală atât
din punct de vedere al sacrificiilor de ţesuturi dure cât şi al adaptării
marginale a CMMC. Dacă nu se reuşeşte modelarea unei margini
metalice subţiri, din motive de rezistenţă (fig. 10.12.) macheta
componentei metalice se va modela mai gros în această zonă (fig.
10.12.), putând fi mascată de parodonţiul de înveliş.
- Când nu se reuşeşte o preparaţie cu prag sau în chanfrein
se poate încerca o preparaţie circulară în muchie de cuţit sau
tangenţială (fig. 10.13.).
188
Fig. 10.12. Interrelaţii bont (cu terminaţie în chanfrein) – macheta unei CMMC:
a. cu margine metalică foarte subţire în zona vestibulară; b. cu margine metalică
mai groasă pentru asigurarea unei rezistenţe mai mari; c. posibilitatea ca gingia
să mascheze această coleretă marginală mai groasă
Fig. 10.13. Preparaţia tangenţială sau în muchie de cuţit (indicată mai rar la CMMC) atrage
după sine o morfologie aparte a machetei: a) ceramica cervicală nesusţinută de scheletul
metralic; plasarea incorectă a joncţiunii la nivel incizal. b) componenta metalică formează o
coleretă marginală protejând vestibular masa ceramică.
În figura 10.13. a este ilustrată o modelare greşită a machetei,

deoarece pentru tehnicile de ardere tradiţionale, masa ceramică nu
se poate adapta perfect pe bont, la nivel cervical. În plus, sub
acţiunea componentelor orizontale ale forţelor ocluzale pot apare la
acest nivel fisuri sau chiar fracturi.
9. Componenta metalică nu va ajunge niciodată până la
marginea incizală, respectiv marginea vestibulară a suprafeţei
ocluzale (fig. 10.13. b), deoarece aceasta va transpare prin masa
ceramică, cu efecte fizionomice negative consecutive.
189
10. În general, ca şi la CMMP, componenta metalică va
reconstitui toate zonele funcţionale ale coroanei: suprafeţe ocluzale,
proximale şi uneori, din mai multe raţiuni, şi suprafeţele orale.
11. Există posibilitatea acoperirii (placării) suprafeţei orale în
zona frontală, dar trebuie ţinut cont de câteva situaţii, în special
asigurarea unei zone de 3 mm de aliaj neplacat, care să asigure un
suport suficient masei ceramice. Plasarea joncţiunii metalo–ceramice
în zona stopului ocluzal va avea drept consecinţă fracturarea marginii
incizale a componentei ceramice (fig. 10.14. a). La grupul frontal
superior joncţiunea se va situa la 2,5 mm spre cervical sau incizal
faţă de stopul ocluzal, în situaţia unei ocluzii psalidodonte (fig. 10.14.
b şi c).
Fig 10.14. Plasarea joncţiunii metalo–ceramice în funcţie de topografia stopului ocluzal a)

Coincidenţa joncţiunii cu zona receptoare poate genera fracturarea masei ceramice
incizale;b) Joncţiunea situată spre incizal; c) Joncţiunea localizată spre cervical.
La canin, dacă există protecţie canină (ghidaj canin, cuspid

protected occlusion) şi la incisivi, în situaţia unei ocluzii adânci, se
preferă o suprafaţă orală complet metalică. Un studiu efectuat de
Jacobi şi colab. relevă că abrazia ceramicii glazurate la nivelul
dinţilor antagonişti este de 40 de ori mai mare decât a aliajelor
nobile.
12. În zona laterală (de sprijin) faţa ocluzală se va acoperi cu
ceramică doar atunci când sunt satisfăcute următoarele condiţii:
• Ocluzia să fie normală.
• Existenţa unui spaţiu interocluzal de cel putin 1,4 mm.
190
• Componenta metalică să poată fi inserată pe bontul dentar
fără a întâmpina o rezistenţă deosebită.
• Stopurile ocluzale să poată fi reproduse foarte exact. Atunci
când suprafaţa ocluzală este metalică, joncţiunea va fi plasată cu 2,5
mm către vestibular faţă de stopul ocluzal primar, cuspizii vestibulari
ai dinţilor laterali inferiori (fig. 10.15. a).
La o suprafaţă ocluzală total ceramică joncţiunea se
deplasează pe faţa orală la 2,5 mm de marginea ocluzală a acestei
feţe (fig. 10.15. b).
Fig. 10.15. Posibilităţi de joncţiune aliaj–ceramică în zona de sprijin: a) de obicei se preferă

suprafeţele ocluzale şi orale metalice; b) uneori ceramica poate fi extinsă ocluzal şi oral
13. Indiferent de forma bontului dentar, macheta componentei

metalice trebuie să asigure o grosime uniformă masei ceramice (fig.
10.16.).
Fig. 10.16. CMMC – secţiune V–O. Componenta metalică compensează neregularităţile

bontului dentar, iar componenta ceramică are o grosime uniformă.
Macheta scheletului metalic se poate obţine şi prin modelarea

cerii pe o capă din mase plastice termoformate. Tehnica are o tradiţie
de aproape 25 de ani, fiind indicată ca mijloc de antrenament pentru
tinerii tehnicieni sau în laboratoare mici cu volum redus de lucru.
191
Folia de plastic se aplică intim pe bontul mobil (prin
termoformare) după care se acoperă în totalitate cu ceară modelată
corespunzător viitoarei coroane (fig. 10.17. a). Ulterior se eliberează
de ceară zonele care vor fi placate cu ceramică (fig. 10.17. b).
Avantajul major al tehnicii constă în obţinerea unei grosimi
uniforme a scheletului metalic şi reducerea riscului de deformare a
machetei în momentul îndepărtării de pe bontul mobil.
Fig. 10.17. a.Acoperirea capei termoformate cu ceară până la obţinerea formei viitoarei
reconstituiri metalo–ceramice. b. Îndepărtarea cerii cu ajutorul instrumentului P. K. Thomas
Nr.4 din zonele care vor fi placate cu ceramică.
Tehnica Inzoma
Tehnica INZOMA este un procedeu pus la punct de firma
IVOCLAR şi se bazează pe principiul enunţat de Shore: ceramica
atinge valori maxime ale rezistenţei mecanice, dacă se arde pe un
substrat metalic cu suprafeţe concave.
Dezavantajul major al acestei tehnici constă în pericolul migrării
incluziunilor de aer la suprafaţa placajului ceramic în cazul când nu
s–a efectuat o condensare suficientă a pastei ceramice în interiorul
scheletului metalic. Pentru a evita acest fenomen nedorit este
indicată sinterizarea acestei mase ceramice înainte de arderea
stratului opac.
Sistemul Probond
Sistemul PROBOND a fost pus la punct de firma RENFERT
(1989), componenta metalică a CMMC constând dintr–o plasă care
acoperă bontul în totalitate şi care înlocuieşte capa clasică.
Faţă de componenta metalică tradiţională, sistemul asigură o
economie de aliaje nobile între 40 şi 60%.
192
10.4.2. REALIZAREA COMPONENTEI METALICE
A COROANELOR MIXTE METALO–CERAMICE
Coroanele metalo–ceramice combină rezistenţa şi acurateţea

aliajului turnat cu estetica maselor ceramice. Utilizarea frecventă a
CMMC în ultimii 30 de ani este rezultatul progreselor care s–au făcut
în acest domeniu. La ora actuală se înregistrează, în ţările cu o
economie avansată, o tendinţă de a indica refacerea cu metalo–
ceramică şi în situaţiile când o restaurare protetică mai puţin invazivă
ar îndeplini cu succes aceleaşi cerinţe funcţionale şi fizionomice. În
acest sens, un studiu efectuat în 1986 de Christensen la un număr
de 80 de stomatologi relevă că 70% dintre aceştia indică refacerea
cu CMMC a dinţilor posteriori la 70–100% din cazuri, în timp ce
aceeaşi practicieni preferă coroane parţiale sau turnate din
aliaje nobile pentru premolarii sau molarii proprii!
Metalo–ceramica pretinde utilizarea unor aliaje speciale,
elaborate de producători exclusiv în acest scop. În acest sens există
o compatibilitate între diferite aliaje şi anumite mase ceramice.
Până de curând, componenta metalică a unei CMMC se putea
realiza doar prin turnare. În ultimii ani s–au impus şi alte procedee,
dintre care amintim galvanizarea şi sinterizarea. Cu toate că
tehnicile de realizare a scheletului metalic tind să se diversifice
continuu, turnarea reprezintă încă procedeul de elecţie pentru
obţinerea componentei metalice a unei CMMC. Scheletul metalic
turnat trebuie să prezinte o grosime cât mai redusă, cel puţin din
considerente de economie tisulară.
Unul din aspectele importante asupra căruia revenim este
acela că stopurile ocluzale nu trebuie să se situeze niciodată pe
joncţiunea aliaj–ceramică, ci la o distanţă oarecare de aceasta.
Clasic, după cum am mai amintit, scheletul metalic al CMMC se
realiza prin turnare din aliaje nobile, nenobile şi, mai recent, din titan.
Alternative ,,nobile” de realizare a scheletelor metalice a CMMC sunt
reprezentate de galvanizare, sinterizare, ambutisare şi tehnici de
frezare CAD/CAM, fiecare cu avantaje şi dezavantaje, pe care le
vom prezenta pe scurt în continuare.
• Schelete metalice turnate
A) Din aliaje nobile
La aceste sisteme metalo–ceramice turnate, scheletul metalic
are o grosime de cel puţin 0,3 mm. Deoarece metalele nobile nu
oxidează, toate aceste aliaje trebuie să conţină elemente cu potenţial
193
oxidant, pentru a permite obţinerea unei legături stabile de masele
ceramice care vor fi arse pe acest schelet.
De curând au fost elaborate aşa–numitele sisteme low–
fusing, în cadrul cărora, pe un schelet metalic dintr–un aliaj cu
conţinut crescut în aur se vor arde mase ceramice cu temperatura
joasă de sintetizare. Avantajul major al acestor sisteme este
reprezentat de faptul, că la o temperatură scăzută de ardere a masei
ceramice (650–700°C), scheletul metalic este supus unor deformări
termice minime.
B) Din aliaje nenobile

Din punct de vedere tehnologic, realizarea unei CMMC cu
schelet metalic turnat din aliaje nenobile nu diferă prea mult de
confecţionarea unei CMMC cu schelet metalic turnat din aliaje nobile.
În cazul aliajelor nenobile este necesară utilizarea unei mase
de ambalat cu coeficient crescut de expansiune. Pe aceste schelete
metalice vor fi arse mase ceramice convenţionale (temperatură de
ardere 900–980°C). Deoarece aliajele nenobile au un coeficient de
dilatare termică mai crescut, trebuie respectate anumite particularităţi
în fazele de depunere şi ardere a masei ceramice, pentru a evita
apariţia fisurilor datorate tensiunilor interne ale scheletului metalic.
Aceste fisuri pot apare şi la câteva ore sau zile de la arderea masei
ceramice.
C) din Titan
Datorită biocompatibilităţii sale crescute şi a preţului de cost
scăzut, în ultimii ani, titanul a câştigat tot mai mult teren în tehnologia
coroanelor şi protezelor parţiale fixe mixte. În general, titanul poate fi
prelucrat prin turnare, frezare şi electroeroziune.
Datorită reactivităţii sale crescute cu oxigenul şi a intervalului de
topire ridicat, pentru turnarea titanului sunt necesare instalaţii
speciale, cu mediu protejat. Masele ceramice care vor fi arse pe un
schelet metalic din titan au o temperatură de sintetizare scăzută şi un
coeficient de dilatare termică adaptat celui al titanului, pentru a nu
apare fisuri la nivelul placajului ceramic.
• Schelete metalice realizate pe cale galvanică

În cadrul tehnicii de galvanizare se realizează prin
electroformare o capă de aur cu puritate crescută. Rezistenţa acestei
cape este determinată de durata procesului de galvanizare. Aurul se
194
depune prin galvanizare, strat cu strat, uniform pe toate suprafeţele
bontului pe care s–a pensulat un lac conductibil de argint, nefiind
posibile individualizări morfologice. Uneori, depunerea metalului în
zona marginală nu poate fi controlată exact, obţinându–se o grosime
mai mare decât în rest. Acest exces va fi ulterior redus individual, cu
ajutorul instrumentarului rotativ.
Coroanele galvano–ceramice au, în esenţă, o rezistenţă
mecanică inferioară faţă de CMMC clasice, dar experienţa clinică a
arătat că oferă o stabilitate suficientă atât în zona frontală, cât şi
laterală, au un efect fizionomic şi o biocompatibilitate crescută şi
realizează o închidere marginală mai bună.
Câteva sisteme de galvanizare existente pe piaţă la ora actuală
sunt AGC, Gammat, Helioform HF 600, Preciano.
• Schelete metalice realizate prin sinterizare

În cazul tehnicii de sinterizare se depune pulbere (pilitură) de
aliaj pe bontul duplicat realizat din masa refractară şi se arde într–un
cuptor convenţional de ars ceramica. Pe scheletul metalic sinterizat
se vor arde, în continuare mase ceramice convenţionale. Unii
producători, în funcţie de tipul de lucrare protetică care se va realiza,
propun diferite tipuri de aliaje sinterizabile.
Acestea diferă prin duritate, culoare, proprietăţi fizice şi prin
condiţiile de ardere a masei ceramice pe scheletul metalic.
CMMC cu schelet metalic sinterizat sunt indicate atât pentru
zona frontală, cât şi pentru cea laterală.
• Schelete metalice realizate prin ambutisare

Ambutisarea reprezintă o tehnică de prelucrare la rece a
aliajelor metalice. Pe modelul de gips se va adapta, iniţial prin
fălţuire, o folie de aliaj nobil, cu conţinut crescut de aur. Stratul extern
al acestei folii este format dintr–un aliaj de aur cu interval scăzut de
topire, care prin sinterizare ulterioară va permite obţinerea unei cape
bine adaptate pe bont. Cele mai cunoscute sisteme sunt: Sunrise®,
Ultralite® şi Ceplatec®. Principiul de bază al acestor sisteme este
acelaşi, diferă însă foliile utilizate, care pot fi formate dintr–un singur
strat de aliaj sau din straturi diferite, succesive. În cadrul sistemului
Sunrise®, folia utilizată este formată dintr–un aliaj de Au–Pt şi are o
grosime de 50 µm. La acest procedeu, stabilitatea capei se obţine
prin presarea foliei pe bontul mobil într–un dispozitiv special de
ambutisare cu o presiune de aproximativ 14 MPa.
195
Pe scheletele metalice obţinute prin ambutisarea unor folii de
aliaj cu conţinut crescut de aur se pot arde mase ceramice
convenţionale. Adaptarea pe bont a acestor coroane este foarte
precisă, de asemenea, şi efectul fizionomic este superior CMMC
clasice.
• Scheletele metalice realizate prin frezare computerizată

La realizarea scheletelor metalice prin frezare computerizată
din blocuri de material confecţionate industrial pot fi utilizate aliaje,
respectiv metale pure, care în condiţii normale sunt foarte greu de
turnat şi prelucrat în laboratorul de tehnică dentară (de exemplu,
titanul). Aceste tehnici de frezare computerizată, prin intermediul
sistemelor CAD/ CAM cuprind, în general trei faze de lucru:
• culegerea informaţiei (dimensiuni, volum, caracteristici
morfologice) despre viitoarea piesă de frezat (în cazul nostru
scheletul metalic al unei CMMC;
• proiectarea viitoarei piese de frezat cu ajutorul sistemului
CAD;
• frezarea propriu–zisă a scheletului metalic dintr–un bloc de
aliaj, cu ajutorul sistemului CAM.
Scheletele metalice astfel obţinute pot fi placate cu mase
ceramice convenţionale.
Avantajul sistemelor CAD/CAM este reprezentat de eliminarea
etapelor de machetare, ambalare şi turnare a scheletului metalic,
obţinându–se o piesă cu o adaptare foarte precisă pe bont.
10.4.2.1. CATEVA PARTICULARITĂŢI PRIVIND MORFOLOGIA

COMPONENTEI METALICE
Coroana mixtă metalo–ceramică trebuie să răspundă la trei

imperative: fizionomic, ocluzo–funcţional şi rezistenţă mecanică.
Faţă de aceste imperative practicianul va adopta o atitudine
diferenţială pentru zona frontala şi cea de sprijin.
În legătură cu morfologia machetei scheletului metalic există o
serie de similitudini între variantele propuse de Weiss (pentru aliaje
nenobile), Asami Tanaka (pentru aliaje de Pd–Ag) şi McLean, pentru
care absenţa pasajului fluxului luminos prin zonele proximale este
responsabil de aspectul ,,fără viaţă” caracteristic unor CMMC (fig.
10.18. a, b, c). Ceramica dentară este însă, în general, un material
mai dur decât smalţul, ceea ce poate genera prejudicii antagoniştilor
196
naturali mai ales la pacienţii cu parafuncţii. În acest sens Leibowitch
şi Perlmutter prezintă două variante de protecţie metalică pe feţele
orale ale frontalilor superiori (fig. 10.18. e şi f). În situaţia în care
CMMC este element de agregare, soluţiile lui McLean devin
nerealizabile. În fig. 10.18, g, h, i, j, se pot urmări morfologiile
proximale ale machetelor CMMC ca element unitar şi ca element de
agregare. În zona de sprijin există mai multe posibilităţi de machetare
a componentei metalice.
Fig. 10.18. Macheta componentei metalice a CMMC în zona frontală. Variante morfologice:
a) aripioara metalică opreşte şi reflectă fluxul luminos; b) traiectul luminos nu mai este oprit;
c) secţiune orizontală (McLean) care permite trecerea luminii; d) secţiune V–O, linia
punctată marchează conturul proximal de degajare (McLean); e) sprijin ocluzal în formă de
“U”; f) această morfologie permite prelungirea pe aliaj a traiectului ghidajului anterior, cu
efecte benefice asupra translucidităţii în zonele proximale; g) macheta unei CMMC ca
element unitar (sectiune V–O); h) macheta unei CMMC ca element de agregare; i) macheta
unei CMMC ca element unitar cu protecţie ocluzală metalică; j) aceeaşi protecţie ocluzală
metalică la o CMMC – element de agregare.
197
Astfel Hobo şi Shillingburg, ca şi Miller sunt adepţii realizării
unor suprafeţe ocluzale metalice (fig. 10.19. a, c). Pe de altă parte
McLean şi Harter au prezentat soluţii originale ,,mai fizionomice” (fig.
10.19. d).
Fig. 10.19. Posibilităţi de machetare a componentei metalice în zona de sprijin: a) suprafeţe

ocluzale predominant metalice (aliaje nobile); b) profilul machetei unui premolar maxilar,
pentru o placare extinsă; c) soluţie propusă de Shilingburg şi Hobo la premolarii mandibulari
mai ales când antagoniştii prezintă morfologia ocluzală de la poziţia “a”; d) soluţie de
compromis între asigurarea rezistenţei mecanice şi fizionomie propusă de Harter.
Macheta scheletului metalic al unei CMMC, de regulă, trebuie

astfel conformată încât să îndeplinească următoarele obiective:
• susţinerea masei ceramice;
• asigurarea stabilităţii scheletului metalic;
• respectarea cerinţelor fizionomice;
• conturarea marginală;
• realizarea unei treceri corecte aliaj–ceramică.
198
Susţinerea masei ceramice
În cadrul tehnologiei metalo–ceramice, având în vedere
proprietăţile fizice ale masei ceramice pe bază de feldspat, aceasta
trebuie susţinută corespunzător de componenta metalică. Macheta
scheletului metalic trebuie conformată astfel încât solicitările ocluzale
funcţionale să fie repartizate uniform, astfel încât să nu apară fracturi
şi/sau fisuri la nivelul placajului ceramic (fig. 10.20.).
Fig. 10.20. Dacă scheletul metalic

nu susţine cores–punzător placajul
ceramic, acesta se va fractura sub
acţiunea forţelor ocluzale în
zonele extreme.
În acest sens, forma, mărimea şi poziţia cuspizilor, cât şi

grosimea placajului ceramic influenţează direct rezistenţa la
solicitările mecanice ale acestuia. Astfel, la nivel ocluzal, respectiv
incizal, cuspizii (marginile incizale) trebuie să fie susţinuţi
corespunzător de scheletul metalic (fig. 10.21.).
Condiţionat de refacerea stopurilor ocluzale la nivelul crestelor
marginale, în zona proximală ,,gulerul” scheletului metalic trebuie
conformat interdentar spre incizal, respectiv ocluzal în aşa fel încât să
ofere o susţinere eficientă crestelor marginale.
A B
Fig. 10.21. A.Conformare greşită (a) şi corectă (b) a scheletului metalic la o CMMC din
zona frontală; B. Fig. 2.51. Conformare greşită (a) şi corectă (b) a scheletului metalic la o
CMMC din zona frontală
199
În condiţii normale, trecerea aliaj–ceramică în zonele proximale
se face la aproximativ 1 mm sub aria de contact, restaurarea
acesteia făcându–se la nivelul placajului ceramic (fig. 10.22.).
Fig.10.22. Conformare proximală greşită (a) şi corectă (b) a machetei la o CMMC

din zona laterală.
Când bontul este preparat cu prag drept, scheletul metalic

trebuie să se sprijine pe acest prag, oferind o susţinere eficientă a
ceramicii în această zona şi permiţând în acelaşi timp realizarea unei
închideri marginale optime. Terminaţia marginală a scheletului metalic
trebuie să fie plasată exact la limita dintre porţiunea rotunjită şi cea
orizontală a pragului drept.
Asigurarea stabilităţii scheletului metalic

În timpul solicitărilor ocluzale funcţionale, asupra scheletului
metalic acţionează forţe de presiune, încovoiere şi forfecare.
Deoarece masa ceramică nu tolerează decât foarte puţin eventualele
torsiuni ale scheletului metalic, acesta trebuie să fie astfel conformat,
încât să ofere o rezistenţă eficientă faţă de forţele care acţionează la
acest nivel. Astfel, macheta scheletului metalic trebuie să aibă un
design şi o grosime în concordanţă cu cerinţele fizionomice şi
funcţionale, specifice fiecărei situaţii clinice în parte. De asemenea,
în timpul fazelor de ardere a ceramicii, scheletul metalic este supus
unor solicitări termice intense, care, dacă macheta nu a fost corect
concepută şi nu are o grosime suficientă, pot duce la deformarea
200
scheletului, cu compromiterea adaptării pe bont şi/sau a închiderii
marginale.
Respectarea cerinţelor estetice

Aspectul fizionomic al unei CMMC este în strictă dependenţă cu
morfologia bontului dentar, confomarea şi extinderea scheletului
metalic spre vestibular şi pe feţele proximale şi rosimea placajului
ceramic .
Pentru a putea realiza o CMMC cu aspect fizionomic optim,
trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
• preparaţia marginală a bontului să fie sub forma de chanfrein,
cu prag drept, cu prag drept circular sau cu prag cu bizou de
1–1,2 mm (fig. 10.23.);
• grosimea scheletului metalic, în funcţie de proprietăţile fizice
ale aliajului utilizat, să fie de 0,2–0,4 mm;
• grosimea minimă a placajului ceramic trebuie să fie de 0,8
mm. La ora actuală se indică , pentru a permite transmisia optimă a
razelor luminoase, ca scheletul metalic să se reducă cât mai mult
posibil, renunţându–se uneori la coleretă, dar fără a periclita
rezistenţa mecanică a acestuia.
Fig. 10.23. Conformarea terminaţiei marginale a CMMC în funcţie de preparaţia dentară:

A. preparaţie cu prag drept; B. preparaţie în chanfrein;
C. preparaţie cu prag cu bizou. a. schelet metalice; b. placajul ceramic;
c. masa ceramică cervicală; D preparaţie cu prag drept circular
Conturarea marginală
Conturarea marginală a scheletului metalic, respectiv
adaptarea marginală a CMMC pe bontul dentar are o influenţă
directă asupra stării de sănătate a parodonţiului marginal. O
eventuală supraconturare a restaurării duce la acumularea de placă
201
bacteriană. Încă din faza de concepere a planului de tratament
trebuie avut în vedere ca tipul de coroană indicată să fie compatibil
cu posibilităţile de realizare a preparaţiei cervicale a bontului.
Realizarea preparaţiei cervicale a scheletului metalic trebuie în aşa
fel executată, încât să se obţină un contur continuu între bont,
colereta metalică şi placajul ceramic (fig. 10.24.).
Fig.10.24. Adaptarea unei CMMC pe o preparaţie cu prag cu bizou: a) corect – contur

continuu între dinte, colereta metalică şi placajul ceramic; b) infraconturarea scheletului
metalic; c) supraconturarea scheletului metalic şi infraconturarea placajului ceramic.
Trecerea aliaj–ceramică
Trecerea între scheletul metalic şi placajul ceramic trebuie să
fie clar definită. Îndeosebi în zona proximală, unde accesul
instrumentelor de igienizare este dificil. Trebuie să existe o linie de
demarcaţie ascuţită, pentru a permite o lustruire optimă atât a
suprafeţei metalice, cât şi ceramice. Pe cât posibil, unghiul dintre
colereta metalică de susţinere şi ceramică trebuie să fie de 90°.
Dacă trecerea aliaj–ceramică nu este clar definită, la conturarea
placajului ceramic sau în faza de lustruire finală poate fi foarte uşor
descoperit stratul de opaquer sau, la acest nivel putând apare ulterior
fisuri care vor duce, în final, la desprinderea placajului ceramic.
O atenţie deosebită trebuie acordată trecerii aliaj–ceramică în
zona de contact interdentar, respectiv trebuie respectate ghidajele
anterior şi canin.
Astfel, stopul ocluzal nu se face la zona de trecere aliaj–
ceramică. El trebuie realizat exclusiv, fie pe metal, fie pe ceramică.
De asemenea, suprafaţa de ghidaj anterior, respectiv canin trebuie
202
conformată fie din ceramică, fie din metal. Dacă ghidajul se face pe
zona de trecere metal–ceramică, va duce aproape constant la
fracturarea componentei ceramice (fig.10.25).
A B
Fig. 10.25. A-a) Stopul ocluzal plasat incorect, pe zona de trecere aliaj–ceramică, cu
fractura componentei ceramice; b) stopul ocluzal refăcut corect, exclusiv pe ceramică; B-
Ghidajul anterior, respectiv canin trebuie refăcut exclusiv pe scheletul metalic (a) sau pe
placajul ceramic (b), fără atingerea zonei de trecere aliaj–ceramică.
10.4.2.2. PRELUCRAREA COMPONENTEI METALICE
După dezambalare, scheletele metalice se sablează atent şi

se decapează. Deoarece nu toţi oxizii de la suprafaţa componentei
metalice turnate sunt îndepărtaţi astfel, aceasta trebuie prelucrată şi
mecanic.
Prelucrarea suprafeţelor care urmează a fi placate se face în
aceste cazuri cu freze dure din oţel (carbid–tungsten, carbid–
wolfram+cobalt ca liant) sau diamantate. Pentru a nu fi înglobate pe
suprafeţele metalice, pulberile care rezultă din aceste prelucrări
trebuie continuu aspirate.
Se va păstra o singură direcţie de manipulare a frezelor;
utilizarea gumelor este interzisă. Nu sunt indicate nici măcar
pietrele ce conţin lianţi pe bază de ceramică, deoarece în loc să
îndepărteze impurităţile, le înglobează în suprafeţele metalice (fig.
10.26.).
O serie de impurităţi pot fi îndepărtate şi cu ajutorul jetului de
aburi. Urmează o decapare cu acid fluorhidric timp de 15 minute,
după care scheletul se fierbe în apă distilată. Din acest moment
este interzis orice contact al piesei cu mâinile, manipularea ei
făcându–se cu o piesă Péan.
203
Fig. 10.26. Prelucrarea corectă
şi atentă este esenţială înainte
de aplicarea masei ceramice:
a) modul corect, în acelaşi sens
de prelucrare;
b) prelucrarea multidirecţională
duce la înglobarea de impurităţi
la nivelul suprafeţei metalice
Unii autori recomandă ca spălarea componentei metalice să

se facă în alcool 92% (se va evita soluţia de alcool izopropilic 70%,
care conţine uleiuri minerale şi aromatice care pot contamina
suprafaţa aliajului).
Sablarea se efectuează cu particule de corindon (αAl2O3 –
50µm). O serie de particule rămân inclavate în suprafaţa metalică şi
realizează astfel legături chimice cu oxizii de siliciu din componenţa
maselor ceramice.
Alumina (Al2O3) reprezintă materia primă utilizată pentru
obţinerea corindonului, care este un oxid foarte dur ce rezultă prin
calcinarea trihidratului de alumină, iar faza de alumină depinde doar
de regimul de temperatură utilizat.
10.4.2.3. CONDITIONAREA PRIN OXIDARE A COMPONENTEI

METALICE
Pentru asigurarea unei legături strânse între suprafaţa metalică

şi placajul din ceramică, trebuie creat un strat intermediar de oxizi,
atât la suprafaţa scheletelor confecţionate din aliaje nobile, cât şi a
204
celor nenobile. Aceasta se realizează prin aducerea în stare de
incandescenţă a scheletului metalic la o temperatură de 960–980°C,
în prezenţa aerului, timp de 8–10 minute pentru aliaje nobile şi la
1035°C timp de ½ minut pentru aliajele nenobile. După atingerea
valorii termice amintite, scheletul metalic se scoate din cuptor şi se
răceşte sub un clopot de sticlă.
Prin aducerea în stare de incandescenţă a componentei
metalice se urmăreşte:
• Anihilarea tensiunilor interne din structura aliajelor.
• Evidenţierea porozităţilor şi impurităţilor care migrează spre
suprafaţă putând fi uşor îndepărtate prin frezaj sau sablare. După
aceea se realizează o nouă oxidare a aliajului.
Concentraţia optimă de oxizi la suprafaţa aliajului este
evienţiată prin culoarea mai închisă a acesteia. O nuanţă prea
închisă indică prezenţa unui strat prea gros de oxizi metalici.
Grosimea acestui strat poate fi diminuată prin introducerea
componentei metalice în HCl 20% timp de 10 minute.
Există aliaje, de exemplu, DEGUCAST U, DEGUBOND 4 şi
PORS–on 4 la care stratul de oxizi trebuie să rămână intact. Altele,
cum ar fi VERNINOR, DEVA – 4, DEGUPAL U şi BOND–on 4 se
resablează cu Al2O3 (cu particule de 50 µm).
Prezenţa în cantităţi mari a oxizilor de crom (cel mai frecvent
Cr2O3) din aliajele de Ni–Cr modifică local coeficientul de contracţie
al maselor ceramice, favorizând apariţia fracturilor şi fisurilor la
interfaţă în timpul fazelor de răcire ale unei CMMC. Legăturile slabe
metalo–ceramice ale aliajelor de Ni–Cr–Mo cu un conţinut mare de
siliciu (aproximativ 3,8%) se datorează formării la interfaţă a unor
silicaţi fragili. În unele aliaje de Ni–Cr, beriliul are rolul de a regla
formarea straturilor de oxizi. Numeroase studii relevă însă caracterul
carcinogenetic al beriliului.
Pentru a nu pierde din umectabilitatea şi reactivitatea stratului
de oxizi metalici, după realizarea acestuia se trece imediat la faza
următoare, de ardere a primului strat de ceramică. În timpul arderii
primului strat (grundul sau opaquer–ul) au loc la interfaţă multiple
reacţii chimice care au drept rezultat difuzarea unor componente
ceramice spre aliaj şi invers, concomitent cu formarea unor legături
între oxizii metalici şi oxizii de siliciu .
Anumiţi oxizi metalici (de exemplu Ag2O) produc o colorare
neplăcută a maselor ceramice. Problema este pe larg dezbătută în
literatura de specialitate. Cea mai simplă soluţie este utilizarea unor
205
aliaje fără argint sau a unor mase ceramice care nu reacţionează cu
oxizii de argint.
10.4.2.4. ALTE POSIBILITATI DE LEGARE A MASELOR

CERAMICE DE COMPONENTA METALICA
În afara stratului intermediar de oxizi, devenit de acum o

modalitate „clasică” de legare a maselor ceramice de scheletul
metalic au fost descrise şi testate cu succes şi alte posibilităţi. Dintre
acestea, lansarea unor agenţi de cuplare – CERAMIC BONDING
AGENTS – reprezintă un important pas înainte. De cele mai multe ori
aceştia sunt constituiţi din pulberi pe bază de aur şi particule
ceramice cu aspect spongios.
Aplicarea acestor agenţi de legătură elimină etapa de oxidare
a aliajului prin aducerea lui la incandescenţă. Ei se aplică direct pe
suprafaţa scheletului metalic (sablată şi curată), care urmează să fie
placată.
Tehnica se utilizează cu precădere la aliajele nobile unde s–au
înregistrat, comparativ cu tehnica „clasică”, creşteri ale puterii
legăturii aliaj–ceramică.
În cazul aliajelor nenobile puterea legăturii depinde mult de tipul
aliajelor şi de agentul de legare utilizat. Pe suprafeţele aliajelor
nenobile (de exemplu Ni–Cr) care urmează a fi placate se poate
galvaniza un strat de aur (0,02–0,03mm) peste care se aplică un
agent de legătură cum ar fi IVOCLAR INZOMA P990, după care se
ard straturile de masă ceramică.
Agenţii de legătură au următoarele proprietăţi:
• asigură o legătură puternică între aliaj şi ceramică, la
interfaţa dintre acestea;
• realizează legături covalente cu masa ceramică;
• constituie un strat tampon între cele două materiale
heterogene reducând, foarte mult forţele tangenţiale sau de forfecare
care apar la interfaţă în cursul unor variaţii termice sau sub acţiunea
forţelor ocluzale.
În Disciplina de Propedeutică şi Materiale Dentare a UMF
Timişoara a fost utilizat cu succes Chrom–Kobalt–Bonding elaborat
de firma BREDENT, pe schelete metalice confecţionate din WIRON
88 pe care s–au ars mase ceramice VITA. Pentru coroanele
galvano-ceramice noi aplicăm produsul BLENDGOLD NEU
(HERAEUS KULZER) format din pulbere de aur, halogenuri de aur şi
206
particule ceramice. În urma sinterizării se obţine o interdifuziune la
suprafaţa substructurii metalice inoxidabile, care asigură o legătură
puternică cu placajul ceramic. Blendgold Neu se poate aplica şi pe
aliajele nenobile utilizate frecvent pentru restaurările metalo-
ceramice (Co-Cr, Ni-Cr), îmbunătăţind spectaculos aspectul
fizionomic, în special pe suprafaţa vestibulară în zona cervicală.
În literatura de specialitate au apărut date cu privire şi la alte
preparate care îmbunătăţesc legarea ceramicii de scheletul metalic,
Astfel, firma Degussa a lansat produsele DECK–GOLD (normal) şi
DECK–GOLD (fin) care se prezintă sub formă de paste şi au un
conţinut crescut de aur. Ele sunt compatibile cu toate aliajele nobile
destinate tehnicii metalo–ceramice, elaborate de firma Degussa.
Pentru infrastructurile din titan, în cadrul disciplinei de
Propedeutică şi Materiale Dentare se utilizează următorii agenţi de
cuplare : VITATITANKERAMIK-BONDER, TRICERAM-BONDER,
Ti22-BP(Bonding Porcelain) (NORITAKE).
Progresele şi succesele realizate în domeniul CMMP datorită
utilizării RDC au trezit la realitate adepţii CMMC. Au început să apară
şi în domeniul tehnologiei CMMC o serie de noutăţi atât în ceea ce
priveşte elaborarea componentei metalice, cât şi a celei ceramice.
Dintre aceste noi tehnici, amintim galvanizarea, sinterizarea
şi ambutisarea, procedee prin care se pot obţine componentele
metalice ale CMMC.
10.4.3. REALIZAREA COMPONENTEI FIZIONOMICE

A COROANELOR MIXTE METALO–CERAMICE
Masele ceramice destinate arderii pe aliaje metalice se

prepară sub formă de pastă şi se aplică în straturi succesive pe
scheletul metalic, condensându–se prin diferite metode şi
absorbindu–se excesul de lichid cu o hârtie specială.
Tehnologia arderii ceramicii în vid a determinat obţinerea unui
material dens şi cu transluciditate acceptabilă.
Cu cât numărul arderilor este mai mare, cu atât riscul
apariţiei fisurilor şi fracturilor în placajul ceramic este mai mare.
Diferitele mase ceramice utilizate în tehnologia CM sunt bine
tolerate, iar din punct de vedere chimic sunt considerate materiale
inerte. Glazurarea lor le asigură o suprafaţă lucioasă, care nu oferă
plăcii bacteriene condiţii de adeziune.
207
Masele ceramice pentru placare se ard la temperaturi mai joase
(aproximativ 900–980 °C) decât cele destinate coroanelor jacket
ceramice. Ele au o rezistenţă scăzută la tracţiune, de aceea placajul
ceramic va fi ferit de astfel de solicitări. Rezistenţa la tracţiune a
interfeţei aliaj–ceramică se cifrează la 125–315 kg/cm2. La
încercările de rupere efectuate, fracturile apar în grosimea masei
ceramice şi nu la interfaţă.
Dacă grosimea scheletului metalic este mai mică decât 0,3 mm
pot apare tensiuni care duc la fisurarea placajului ceramic.
În direcţia proprietăţilor cromatice ale maselor de placaj în
ultimele două decenii s–au făcut progrese mari. Fiecare firmă
producătoare a elaborat adevărate „sisteme cromatice”, care
permit obţinerea unor nuanţe şi efecte foarte apropiate de cele ale
dinţilor naturali. Şi transluciditatea maselor ceramice se apropie mult
de cea a smalţului, permiţându–le să reflecte lumina aproape similar
cu acesta.
10.4.3.1. SINTERIZAREA MASELOR CERAMICE

PE COMPONENTA METALICĂ
Arderea maselor ceramice pe scheletul metalic al unei CMMC

sau pe scheletul unor intermediari se face în cuptoare speciale.
Modelele noi de cuptoare oferă în camerele lor de ardere o
stabilitate termică deosebită, precum şi posibilităţi sporite de control
al regimului termic. La aceste cuptoare există o constanţă
remarcabilă a reglajelor, existând o independenţă a celor doi
parametri esenţiali: timpul şi temperatura.
Indiferent de tipul cuptorului, în timpul arderii maselor ceramice
şi scheletul metalic al CMMC (la 900–980 °C) au loc o serie de
fenomene:
• în etapa iniţială, de uscare „la gura cuptorului”, lichidul din
pastă se evaporă, iar substanţele organice (lianţii, coloranţii) ard fără
reziduuri, realizând diminuarea spaţiului dintre particule cu
aproximativ 75% (fig. 10.27.);
• în etapa de ardere la 900–980 °C, conform unui regim
termic bine stabilit de fiecare producător, se realizează o topire
superficială a particulelor care le scade tensiunea superficială, astfel
încât ele încep să „curgă”, spaţiile dintre ele micşorându–se până la
dispariţie (fig. 10.27.).
208
Fig. 10.27. Reprezentarea schematică a procesului de sinterizare:a) masa ceramică
modelată cu spaţii largi între particule, umplute cu lichid de modelat, lianţi şi coloranţi
organici; b) prin densificare (cu instrumente, prin vibrare mecanică şi tamponare), se
micşorează spaţiile dintre particule; c) prin uscare la gura cuptorului spaţiile diminuă cu
aproximativ 75%; d) topirea superficială a particulelor şi unirea într–o masă compactă.
Concomitent, în funcţie de regimul termic aplicat, are loc sau

nu, o creştere a fazei cristaline. Cristalele pot depăşi faza sticloasă în
care erau incluse şi să se unească cu cristalele din particulele
învecinate.
Fenomenul de topire superficială a particulelor şi unirea lor
într–o masă compactă se numeşte sinterizare * (fig. 10.27.). În urma
sinterizării se diminuează spaţiul interstiţial dintre particule,
acompaniată de o contracţie volumetrică a ceramicii după ardere cu
27% până la 45% .
După arderile succesive se formează o structură chimică
bicomponentă care cuprinde o matrice sticloasă cu incluziuni
cristaline – leucitul, mulitul etc. şi un grad mai mic sau mai mare de
incluziuni gazoase. Este de dorit ca numărul arderilor să fie cât mai
mic (fig. 10.28.).
Fig. 10.28. Masă ceramică fazică:

a) înainte de ardere; b) după ardere
*
Sinterizare (sintar – cuvânt vechi german: cenuşă incandescentă) – procedeu de lipire a pulberilor
metalice, ceramice etc. în urma încălzirii şi presării lor. Noţiunea de sinterizare nu caracterizează
exclusiv fuziunea particulelor de ceramică, fiind, de asemenea utilizată pentru descrierea fenomenelor
ce au loc între particulele de metal din cadrul unor tehnici mai recente de elaborare a componentei
metalice a CMMC (vezi procedeul Heratec).
209
10.4.3.2.1. DEPUNEREA, MODELAREA ŞI ARDEREA
STRATURILOR DE MASE CERAMICE
Sortimentele de pulberi (opaquer–ul, masele pentru dentină,

colet, margini incizale, smalţ etc.) se amestecă cu lichidul în godeuri
de porţelan sau pe plăci de sticlă până la obţinerea unor paste
cremoase. Cu ajutorul pensulelor şi a unor instrumente care fac parte
din truse standardizate (Standard–Vita, Ivoclar etc.), pastele se
depun pe suprafeţele metalice ale CM sau a intermediarilor într–o
anumită succesiune.
Depunerea este urmată de condensare, care se poate face:
• cu instrumentul „LE CON” care presează masa ceramică pe
scheletul metalic;
• cu hârtie absorbantă care absoarbe excesul de lichid;
• prin vibrare mecanică.
De obicei se utilizează succesiv condensarea manuală şi cea
prin vibrare mecanică, după fiecare strat depus.
În mod obişnuit, în funcţie de tipul masei ceramice sunt
necesare patru sau cinci arderi succesive fără a ţine cont de arderea
stratului intermediar de adeziv (BONDING):
• arderea grundului (opaquer–ului);
• arderea stratului de bază;
• arderea de corecţie;
• glazurarea.
Există tehnicieni experimentaţi şi dotaţi cu un simţ deosebit al
formelor şi culorilor care obţin CMMC doar după trei arderi.
A) Depunerea şi arderea opaquer-ului
Rolul stratului opac este :
• să mascheze culoarea aliajului;
• să asigure legătura aliaj/ceramică;
• să redea placajului ceramic culoarea de bază;
De obicei este suficientă o singură aplicare, majoritatea
maselor opace având o aderenţă excelentă. În unele tehnologii,
înainte de ardere, opaquer–ul se usucă la gura cuptorului.
Aplicarea opaquer–ului în două straturi, primul foarte subţire şi
al doilea normal ca şi grosime garantează o umectare mai bună a
scheletului metalic de masa ceramică. Uscarea trebuie făcută în timp
pentru a se evita formarea fisurilor şi porozităţilor.
Stratul de opaquer trebuie să acopere în totalitate aliajul. În caz
contrar, pe suprafeţele neacoperite se depune un strat nou,
210
repetându–se arderea. În final stratul de opaquer ars trebuie să aibă
culoarea alb–gălbuie. Orice zonă gri trădează prezenţa unui strat
prea subţire.
În funcţie de preparaţia dentară şi de conformarea scheletului
metalic în această zonă, depunerea opaquer–ului în zona cervico–
vestibulară prezintă o serie de particularităţi.
Leibowitch contraindică preparaţiile în prag drept şi înclinat,
deoarece acestea pot crea uneori prejudicii estetice şi parodontale
(fig. 10.29. A).
Fig. 10.29. Limita cervico–vestibulară aliaj–ceramică: A. preparaţie în prag drept (a) şi

înclinat (b) cu efecte inestetice şi care favorizează afectarea parodonţiului marginal;
B. preparaţia cervicală chamfer (en conge) oferă condiţii parodontale mult mai favorabile; C.
posibilităţi de aplicare a opaquer–ului: a) expunerea paragingivală a opaquer–ului crează
prejudicii fizionomice şi parodontale; b), c), d) „SKIM TECHNIQUE" a lui Kuwata, care
înlătură condiţiile de mai sus (a).
211
În cadrul preparaţiilor cervico–vestibulare în chanfrein placajul
ceramic se aplică deasupra infrastructurii metalice, iar depunerea
opacului paragingival devine inestetică şi poate prejudicia
concomitent zona parodontală (fig. 10.29. C–a). Aceste prejudicii se
pot manifesta pe două planuri:
a) retenţie de placă bacteriană, deoarece opaquer–ul nu se
glazurează corect;
b) deficienţe fizionomice prin apariţia unei benzi mai albe
datorită interpunerii opacului între „ceramica fizionomică” şi aliaj.
Kuwata a propus o tehnică, „Skim Technique”, care elimină cele
două inconveniente (fig. 10.29. C–b). Primul strat de opaquer trebuie
să fie foarte subţire şi să se piardă pe măsură ce se apropie de limita
cervicală (fig. 10.29. C–c); al doilea strat îl va acoperi pe primul cu
excepţia unei porţiuni orizontale a chanfrein–ului.
B) Depunerea, modelarea şi arderea straturilor de mase

ceramice
După arderea opaquer–ului urmează depunerea pastei pentru
dentină şi smalţ (mase principale sau substanţe de bază). De regulă,
o dată cu acestea se poate aplica şi masa de colet (fig. 10.30.).
Fig. 10.30. Repartizarea straturilor de mase ceramice în funcţie de zonă
Pastele au consistenţă cremoasă. Ele se depun peste stratul

de opaquer, succesiv, în porţii mari cu ajutorul pensulelor sau al
spatulelor. Recent a fost lansat un dispozitiv care transmite vibraţii
pensulelor (Poreta „S” Pinselvibrator) al firmei M + V Dental GmbH.
Operaţiunea este urmată de vibrare cu instrumentul Le Con,
Roach (fig. 10.31.) şi tamponare cu hârtie absorbantă. Pentru a
compensa contracţiile din cursul arderii, coroana se realizează cu un
volum supradimensionat în toate sensurile (20–25%).
212
Fig. 10.31. Vibrarea masei ceramice cu instrumentul ROACH
Se schiţează crestele marginale, cuspizii, lobulii de creştere,

pantele cuspidiene etc.
Coroana se pune pe suportul de ardere, poziţionân-
du–se corect pentru a evita deformarea marginilor cervicale.
Preîncălzirea se face la „gura cuptorului” cel puţin cinci minute.
Ceramica depusă devine după preîncălzire complet albă, semn că
apa s–a evaporat, iar constituenţii organici au ars. Urmează arderea
în condiţii de vid timp de 6–7 minute la 980 °C.
Supunerea masei ceramice la prea multe arderi va provoca o
densificare a matricei sticloase (transformarea structurii amorfe în
cristale) caracterizată prin creşterea coeficientului de expansiune
termică şi opacifiere.
Coroana se aduce progresiv la temperatura de ardere care se
menţine constantă pentru scurt timp. După aceasta are loc o răcire
progresivă. După scoaterea coroanei din cuptor, se pot constata o
serie de deficienţe cu privire la forma şi culoarea ei. În această
situaţie, dacă este necesar, se fac o serie de prelucrări cu pietre şi
freze diamantate. După aceste şlefuiri de corectură coroana se
curăţă sub jet de apă. Apoi se execută corectările necesare cu
diferite mase. După arderea de corectură se fac şlefuirile necesare în
vederea obţinerii unor raporturi ocluzale corecte cu antagoniştii.
Acest lucru se face, de obicei, beneficiind de serviciile unui
articulator. Adeseori, o serie de corecturi sunt efectuate de către
medic în cavitatea bucală.
213
Glazurarea
Coroana, care din acest moment corespunde tuturor
exigenţelor, se curăţă prin diferite mijloace de impurităţile de pe
feţele prelucrate. Apoi are loc glazurarea prin aplicarea şi arderea
unui strat final superficial de masă transparentă. Operaţiunea se
desfăşoară timp de trei minute la 930°C (temperatura fiind
întotdeauna mai mică decât cea la care se fac arderile straturilor de
bază) în condiţii atmosferice normale.
Glazurarea nu se desfăşoară în vid pentru că determină
migrarea la suprafaţă a incluziunilor de aer şi ar conferi un aspect
rugos stratului de glazură.
Scopul acestei operaţiuni îl constituie crearea peste straturile
depuse a unui strat vitros foarte subţire care să blocheze absorbţia
fluidelor din mediul bucal.
Înainte de glazurare, iar în unele tehnici, chiar în cursul
desfăşurării acestei etape se mai pot face o serie de artificii
cromatice, cu efecte deosebite.
Trebuie evitate tendinţele de a efectua „supraglazurări”.
Acestea creează frecvent imaginea de „dinte fals”, mat, în urma
fenomenului de vitrificare în care creşte foarte mult procentul fazei
cristaline.
După glazurare, interiorul coroanei se poate sabla după ce
placajul ceramic a fost acoperit cu ceară. În final se lustruiesc
marginile metalice.
La ora actuală, în rândul ceramiştilor, în afară de glazurare se
mai practică şi alte metode pentru tratamentul final al placajului
ceramic: glazurarea naturală sau autoglazurarea şi lustruirea.
Stratul ceramic se autoglazurează dacă este menţinut la
temperatura de sinterizare. Mulţi practicieni preferă acest procedeu
susţinând că astfel ceramica îşi păstrează textura şi proprietăţile de
suprafaţă. Glazurarea naturală poate fi efectuată doar în cazul
când nu se fac multe arderi. Altfel se pierde capacitatea de
autoglazurare.
Lustruirea se poate face cu sisteme siliconice speciale (de
exemplu TRULUSTER, BASSELER USA sau Porcelain Adjustment
Kit, SHOFU DENTAL CORP.), fiind indicată doar pe suprafeţe
reduse (proximale sau ocluzale). Conform unor studii efectuate în
1991 de Goldstein rezultă că ceramica lustruită corect atinge valori
calitative ale ceramicii glazurate, fiind mai puţin abrazivă pe dinţii
antagonişti.
214
10.4.3.3.ERORI, CAUZE SI REMEDII IN TEHNOLOGIA
COROANELOR MIXTE METALO-CERAMICE
Coroanele mixte metalo-ceramice au o tehnologie de

confecţionare care implică mai multe etape a căror desfăşurare şi
cronologie este riguroasă. Posibilitatea apariţiei unor erori,
consecinţa unor cauze izolate sau sumate, este mult mai frecventă
decât la celelalte coroane mixte.
Erorile pot fi de concepţie sau de execuţie. La baza acestor
erori stau pe lângă o indicaţie de tratament şi/sau o tehnică greşită
de amprentare, aplicarea unor tehnologii necorespunzătoare sau
executate neglijent şi utilizarea unor materiale degradate sau
necorespunzătoare.
În cele ce urmează vom enumera o serie de erori ce pot apare
în cursul elaborării unei CMMC şi în special pe cele legate de etapele
de laborator.
1. Lipsa de adaptare a componentei metalice la preparaţia

marginală se manifestă prin apariţia unor hiatusuri în ambele sensuri
- axial şi transversal.
Cauze:
- izolarea bontului cu un strat prea gros de lac;
- machetarea cu ceri cu punct de topire ridicat şi
care la răcire suferă o contracţie mare;
- deformarea machetelor la îndepărtarea de pe
bont (când nu se utilizează modelul duplicat)
Remedii:
- utilizarea unor lacuri izolatoare
corespunzătoare (de exemplu ISOCERA – BEGO).
- machetarea cu ceri cu interval de topire
scăzută (CERVIKAL WACHS-BEGO).
- evitarea modelării unor margini subţiri la
macheta viitoarei componente metalice.
2. Porozităţi şi plusuri prezente pe suprafaţa scheletului

metalic după turnare.
Cauze:
- impurităţi în grosimea sau pe suprafaţa
machetei;
215
- poziţionarea greşită a tijelor de turnare şi/sau
supraîncălzirea aliajelor;
Remedii:
- curăţirea modelului înainte de machetare.
- amplasarea tijelor de turnare secundare la
nivelul suprafeţelor incizo(ocluzo) –orale ale machetei.
Ele vor avea un diametru de 2,5 mm şi o lungime totală
de 30 mm. Tija intermediară (orizontală) trebuie să fie
situată întotdeauna în centrul mufei (chiuvetei).
3. Minusuri în zona cervicală a scheletului metalic

Cauze:
- aplicarea pe MU a lacului izolator în strat prea
gros;
- dacă bonturile sunt retentive, la îndepărtarea
machetei pot apare fracturi ale acesteia;
Remedii:
- strat de lac izolator aplicat corect.
- utilizarea unor ceri elastice.
- bonturile să aibă o formă neretentivă.
4. Plusurile sferice în interiorul coroanei

Cauze:
- incluziuni de aer în masa de ambalat;
- vibrarea insuficientă în momentul ambalării;
Remedii:
- înainte de ambalare, macheta se pensulează
cu soluţie detensionantă corespunzătoare masei de
ambalat (de exemplu AUROFILM-BEGO).
- canalele de turnare trebuie să formeze cu
macheta un unghi de 70 -80 0. Astfel, macheta este
puţin înclinată faţă de nucleul de turnare.
- malaxarea masei de ambalat să se facă în
vacuum – malaxor.
5. Adaptarea precară a scheletului metalic pe model

Cauze:
- bontul mobil nu are o poziţie unică în cadrul
modelului;
216
- macheta se poate deforma la îndepărtarea de
pe model;
- utilizarea unor mase de ambalat
necorespunzătoare;
Remedii:
- verificarea poziţiei unice a bontului mobilizabil.
- atenţie la îndepărtarea machetei; ea se poate
preîncălzi timp de 10 minute la 20 – 30 0C.
- utilizarea unor mase de ambalat fără gips,
lianţii fiind numai pe bază de fosfaţi.
6. Colorarea în verde-gălbui a placajului ceramic după

arderi
Cauze:
- difuzare oxizilor metalici de pe suprafaţa
scheletului metalic în masa ceramică;
Remedii:
- după fiecare ardere sau şlefuire de corecţie se
spală sub jet de apă.
7. Porozităţi în placajul ceramic

Cauze:
- schelet metalic cu porozităţi şi/sau acoperit cu
impurităţi;
- aplicarea incorectă a opaquer-ului şi a
celorlalte straturi (dentină, smalţ etc);
Remedii:
- îndepărtarea prin şlefuire la turaţii înalte a
porozităţilor şi impurităţilor de pe suprafaţa scheletului
metalic.
- în cursul depunerilor straturilor de mase
ceramice se va evita formarea incluziunilor de aer.
- opaquer-ul se aplică în satrat dublu:
- primul strat este subţire şi se depune
pe suprafaţa metalică curăţată în prealabil cu
acetat de etil.
- al doilea strat va acoperi toate zonele
neacoperite de primul strat.
217
- straturile de grund, dentină şi smalţ nu se ard
la temperaturi mai mici sau mai mari decât cele
prescrise.
8. Pete pe suprafaţa placajului ceramic

Cauze:
- ca urmare a unor tehnici de manipulare
neglijente, în masele de dentină şi smalţ sunt înglobate
resturi de mase de opaquer;
- pentru şlefuirile de corectură au fost utilizazte
pietre cu impurităţi, murdare sau de calitate inferioară
(care nu se abrazează);
Remedii:
- după aplicarea opaquer-ului se spală plăcuţa
pentru omogenizare/pensula şi se schimbă recipientul
cu apă distilată.
- utilizarea unor freze de calitate superioară:
- cu granulaţie mică (specifice pentru
prelucrarea ceramicii);
- diamantate;
- cu lianţi ceramici;
- modelarea exactă a reliefurilor anatomice şi a
zonelor funcţionale înainte de ardere, deoarece redarea
morfologiei după ardere (prin şlefuire) este de obicei
însoţită de apariţia fisurilor, a fracturilor sau a alterărilor
cromatice.
9. Porozităţi la interfaţa metalo-ceramică

Cauze:
- un strat prea gros de opaquer poate genera la
nivelul interfeţei apariţia unor porozităţi fine, vizibile în
special după şlefuirile de corecţie sau glazurare;
Remedii:
- nivelarea stratului de opaquer imediat după
prima ardere deoarece acesta trebuie să aibă o
grosime uniformă.
- tijele de turnare (respectiv canalele de turnare)
nu se vor amplasa niciodată la viitoarea limită
aliaj/ceramică.
218
10. Eşecuri cromatice
Cauze:
- masele ceramice nu reproduc culoarea dintelui
modelat din cheia de culori;
- opaquer-ul a fost depus în strat prea gros şi nu
mai există spaţiu pentru masa dentinară şi de smalţ;
- preparaţia vestibulară a fost parcimonioasă,
opaquer-ul prea gros şi straturile de bază prea subţiri;
- alegerea unei nuanţe greşite pentru opaquer;
- straturile ceramice prea subţiri în zona
cervicală (şi datorită unor preparaţii tangenţiale);
- nerespectarea nuanţelor uşor mai închise din
zonele proximale;
- aplicarea ceramicii în straturi neuniforme;
- arderi de corectură mai numeroase;
- vid incomplet;
Remedii:
- de obicei culoarea dintelui din cheia de culori
corespunde cu dintele natural, dar fiindcă masele
ceramice se aplică în straturi subţiri, placajul ceramic
are de regulă o nuanţă mai deschisă: de aceea în
situaţii cu dubii se preferă alegerea unei nuanţe mai
închise.
- să nu supradimensioneze grosimea stratului
de opaquer.
- pentru a putea reda cromatica, straturile de
dentină şi smalţ trebuie să fie mult mai groase decât
opaquer-ul. Regula este valabilă mai ales pentru zonele
cervicale şi proximale.
- dacă exigenţele cromatice nu se pot satisface
(în cazul unor preparaţii vestibulare insuficiente), se va
sugera medicului realizarea unei noi preparaţii
vestibulare.
- în masele de opaquer se pot introduce insule
de culoare care imită diferite defecte cromatice ale
dintelui natural: roşu, maro închis, galben maroniu, iar
incizal albastru – violet.
- după arderi de corecţie repetate masele
ceramice pierd din luciu. Dacă sunt necesare mai multe
arderi de corecţie acestea trebuie realizate la
219
temperaturi succesiv inferioare cu 100C. De obicei nu
este necesară decât o singură ardere de corecţie
- în condiţii de vacuum insuficient masele
ceramice se deschid la culoare. În aceste condiţii se
vor verifica indictoarele de vacuum şi pompa de vid.
11. Transparenţă insuficientă în zona incizală

Cauze:
- morfologie greşită a scheletului metalic;
Remedii:
- situarea joncţiunii în afara zonei de contact cu
antagoniştii, la cel puţin 1,5 – 2 mm de aceasta.
12. Suprafeţe ceramice rugoase

Cauze:
- nerespectarea temperaturilor de ardere
prescrise de fabricant;
Remedii:
- respectarea temperaturilor de ardere.
- poziţionarea CM în cuptor astfel încât să
primească din toate părţile o căldură uniformă
13. Fisuri, fracturi şi dehiscenţe în masa ceramică

Cauze:
- lipsa de compatibilitate dintre aliaje şi masele
ceramice;
- incluziunile de aer nesesizabile din opaquer
iau amploare în decursul arderilor de corecţie şi duc la
formarea fisurilor şi fracturilor;
- masă dentinară prea uscată;
- grosimi neuniforme ale straturilor de ceramică;
- răcirea bruscă după arderi;
- inserarea cu presiune a CMMC pe model sau
pe bont în cazurile în care nu există o adaptare
perfectă a acesteia (presiune –strat de metal elastic –
ceramică rigidă – fractură);
- prelucrarea cu instrumentar rotativ care
generează o căldură excesivă.
220
Remedii:
- utilizarea de aliaje şi mase ceramice
compatibile;
- condensarea corectă a maselor ceramice evită
formarea incluziunilor de aer.
- conţinutul corespunzător de lichid al pastelor.
- machetarea corectă a scheletului metalic
asigură o grosime uniformă a placajului ceramic care în
zonele incizală şi cervicală nu este bine să depăşească
1,5 – 2,0 mm.
- după arderi răcirea trebuie făcută lent,
aşezarea sub clopot de sticlă făcându-se doar atunci
când aliajul este incandescent.
- inserarea pe model sau pe bont se face fără
manevre brutale.
14. Fisuri şi fracturi pe suprafaţa placajului ceramic

(diferite de cele situate în profunzime)
Cauze:
- paste ceramice prea umede sau prea uscate;
- condensare insuficientă;
- uscare şi preîncălzire prea rapide.
Remedii:
- respectarea consistenţei pastelor.
- depunerea pastelor cu pensule de calibru
mare (nr.4).
- condensare corectă.
- uscare şi preîncălzire lente.
15. Desprinderea placajului ceramic sau a unor părţi din

acesta
Cauze:
- legarea slabă la interfaţa aliaj/ceramică prin
utilizarea unor aliaje şi mase ceramice incompatibile;
- prelucrarea scheletului metalic cu instrumentar
inadecvat;
- regimuri termice incorecte în cursul arderilor;
- margini metalice subţiri sau care se termină
pierdut;
- placaj ceramic subţire în zona marginală;
221
- stopuri ocluzale pe zona de joncţiune aliaj-
ceramică;
- deformare elastică la scheletele metalice
subdimensionate;
- strat prea gros de oxizi;
Remedii:
- utilizarea aliajelor şi a maselor ceramice
compatibile;
- prelucrarea exclusiv cu freze carbid-tungsten
sau cu pietre cu granulaţie mică şi putere medie de
abrazie.
- înainte de aplicarea opaquer-ului scheletul
metalic se sablează (presiunea jetului de aer fiind de
0,4 – 0,5 MPa) şi se curăţă cu acetat de etil.
- masele ceramice nu se supraîncălzesc şi nu
se ard la temperaturi mai mici decât cele indicate.
- machetarea corectă a scheletului metalic.
- stratul de oxizi să nu fie mai gros decât 1 -
2µm. oxidarea poate fi exclusă într-o serie de
tehnologii.
16. După ciclurile de ardere CMMC nu se mai adaptează pe

model
Cauze:
- deformarea scheletelor metalice gracile sub
acţiunea temperaturilor ridicate din cursul arderilor
succesive;
Remedii:
- înainte de fiecare ardere se verifică dacă
scheletul nu este tensionat.
222
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Albers H.F. – Tooth coloured restaurations: a syllabus for

selection placement and finishing. Ed. California, USA, 1980.
2. Andersson M, Razzog M – Procera: A new way to achieve an all–
ceramic crown.
3. Bakk J – Fogtehnika, Müszaki Könyvkiadó, Budapest, 1979.
4. Baumgartner H., Dengel P., Maunz M. – Mit Vita In-Ceram zu
mehr als nur einem ästhetischen Erfolg, Quintessenz Verlags-
GmbH, 2002.
5. Bennet R . J., Bayley L.F.– Bonding to Dicor laminate venners.
J.Dent.Rest., 1986, 65, p. 314.
6. Besimo E. – Protetikai pillér az anatómiai korona elvesztése után,
Quintessenz, Fogtechnika, nr. 6, 2002.
7. Biederman J.D.– Direct composite resin inlays. J. Prosth.Dent.
1989, 62, p. 245–252.
8. Bishop B.M.– A heat and pressure cured composite inlay system:
clinical evaluation. Int Prosthodont.J., 1989, 3, p. 35–41.
9. Blatz B.M., Sadan A., Kern M. – Adhäsive Befestigung
silikatkeramischer Restaurationen, Quintessenz, nr. 8, 2002.
10. Boralvi S. – Le procėdė In–Ceram, rėalitės et perspectives. Les
cahiers de prothese, 1993, 82, p. 19.
11. Bösch H, Baldauf G – Die Keramikfensterkrone. Quintessenz
Zahntech. 11, p. 215–224, 1985.
12. Bouman P. – IMAGINE h.e. design-kerámia – egy korszerű
rendszer, Quintessenz, Fogtechnika, nr. 2, 2002.
13. Bowen R.L., Nemoto K. Rapson J.E.– Adhesive bonding of
various materials to hard tissue: Force developing în composite
material during hardening.J. Am.Dent.Assoc., 1983, 106, p. 475–
477.
14. Bratu D, Leretter M, Romînu M, Negruţiu M – Coroana Mixtă.
Ed.I, Editura Helicon, 1992.
15. Bratu D, Leretter M, Romînu M, Negruţiu M, Fabricky M –
Coroana Mixtă. Ed.II, Editura Helicon, 1998.
223
16. Bratu D, Mikulik L, Munteanu D – Tehnici adezive în
stomatologie. Ed. Facla, Timişoara, 1982.
17. Bratu D, Nussbaum R, Biris Ligia, Bratu E, Fabricky M, Goguta
Luciana, Jivanescu Anca, Leretter M, Matekovits Ghe,
Marcauteanu Corina, Negrutiu Meda, Pricop Nicoleta, Rominu M,
Sarbu I, Sabou Raluca, Sandu Liliana, Sinescu C, Soicu S,
Trandafirescu M, Tudurescu F, Uram–Tuculescu S. Bazele clinice
si tehnice ale protezarii fixe. Editura Signata, Timisoara, 2001.
18. Bratu D, Nussbaum R, Biris Ligia, Bratu E, Fabricky M, Goguta
Luciana, Jivanescu Anca, Leretter M, Matekovits Ghe,
Marcauteanu Corina, Negrutiu Meda, Pricop Nicoleta, Rominu M,
Sarbu I, Sabou Raluca, Sandu Liliana, Sinescu C, Soicu S,
Trandafirescu M, Tudurescu F, Uram–Tuculescu S. Bazele clinice
si tehnice ale protezarii fixe. Editura Medicală, Bucureşti, 2003.
19. Bratu D. şi colab. –Materiale Dentare (vol. III), Ed. Helicon
Timişoara, 1994.
20. Bratu D., Carmen Colojoară, Leretter M., Diana Ciosescu, Uram-
Ţuculescu S., Romînu M. – Materiale Dentare în Laboratorul de
Tehnică Dentară, Editura Helicon, 1994.
21. Bratu D., Ciosescu D., Uram–Tuculescu S., Leretter M., Romînu
M.– Curs de materiale dentare. vol II, 1991.
22. Bratu D., Deac V., Diana Ciosescu – Topirea şi turnarea aliajelor
dentare, Editura LITO UMFT, 1994.
23. Bratu D., Fabricky M. – Sisteme integral ceramice . Ed.Helicon,
1998
24. Bratu D., Leretter M., Uram–Ţuculescu S., – Megafills: the next
generation of dental restauration. Second Congress of the Balkan
Stomatological Society, Belgrade, april 2–5, 1997
25. Bratu D., Uram–Ţuculescu S., Leretter M., Românu M.,–Aliaje pe
bază de cupru în stomatologie. Rev. Naţ. de stomatologie, vol I,
Nr. 4–5, 1998.
26. Bratu D., Uram–Ţuculescu S., Leretter M., Romînu M.,–Aliaje pe
bază de cupru în stomatologie. Rev. Naţ. de stomatologie, vol I,
Nr. 4–5, 1998.
27. Bratu. D., Uram-Ţuculescu S. – Amprenta şi modelul în
protezarea fixă, Editura Signata, 2001.
28. Bredenstein J. – Esthetik-Mask, Dental Labor, nr. 6, 2002.
29. Bredenstein J. – Polyglas – Brűcke, Dental Labor, nr. 8, 2002.
30. Bretz G. – Vom guten Provisorium zum besseren Endresultat,
Dental Labor nr. 1, 2002.
224
31. Bruno J. – Keramikveneers – ästhetisch und funktionell,
Quintessenz Verlags-GmbH, 2002.
32. Buchholz A., Hilger J.T. – Symbiose aus Gold und
Vollkeramikinlay, Quintessenz Verlags-GmbH, 2002.
33. Bücking W. – Die adhäsive Inlay-Onlay-Brűcke, Quintessenz, nr.
3, 2002.
34. Bücking W. – Die passgenaue provisorische Brűcke,
Quintessenz, nr. 5, 2002.
35. Bukiet F., Gonthier S., Tirlet G. – Die geklebte partielle
Restauration, Eine alternative Methode zur Rekonstruktion
devitaler Zähne, Quintessenz, nr. 5, 2002.
36. Caesar E. – Die Nichtmetalle in der Zahntechnik, Verlag Neuer
Merkur GmbH, München, 1998.
37. Caesar M.H. – Inlays und Onlays aus Dentalkeramik, Dental
Labor, nr. 7, 2002.
38. Caesar M.H. – Provisorische Kronen und Brűcken I, Dental
Labor, nr. 5, 2002.
39. Caesar M.H. – Provisorische Kronen und Brűcken II, Dental
Labor, nr. 6, 2002
40. Canai R., Hersec E – Autoradiographic determination of marginal
leakage of a pressed glass ceramic inlay, Journal of Oral Rehab,
24; 1997; p. 705–708.
41. Candio S.J. –The direct resin inlay: clinical protocol. Oral Health
1990, 80, p. 9–15.
42. Carpenter MA, Goodkind RJ – Effect of varying surface texture on
bond strength of one semi–precious and non–precious ceramo–
alloy. J Prosthet Dent 42:86; 1976.
43. Charles T. Smith, J. Schuman, Waletha Wasson –Biomechanical
criteria for evaluating prefabricated post–and–core systems: A
guide for the restorative dentist, Quintessence Int, 1998, 29,
p.305–312.
44. Chira I, Borzea D, Scurtu A, Crăciun F – Restaurări ceramo–
metalice din aliaj „Romtecos” şi produsul mecanic „Biodent”.
Stomatologia (Bucureşti), XXVI, 1979, 3, p. 213–218.
45. Christensen G., Vogl S. – A two year clinical compasison of six
inlay systems (Abs.2360), J.Dent.Rest. 1991, 70, p. 561–564.
46. Christensen GJ – The use of porcelain fused–to–metal
restorations in current dental practice. A survey. J Prosthet Dent
56, p. 1–3; 1986.
225
47. Ciucchi B., Bouillaguet S., Holz J. – Proximal adaptation and
marginal seal of posterior composite resin restaurations placed
with direct and indirect techniques. Quintessence Int, 1990, 21, p.
663–669.
48. Colojoară Carmen, Miron Mariana, M. Leretter – Laserii în
Stomatologie, Actualităţi şi perspective, “DA&F Spirit”, Timişoara,
1998.
49. Craig R.G.– Restorative Dental Materials. ed.7, 1980. St Louis,
CV Mosby Co
50. Daniel Ziskind, Ami Schmidt, Zvia Hirschfeld – Forced eruption
technique: Rationale and clinical report, J Prosthet Dent, 1998,
Vol. 79, No. 3, p. 246–248,.
51. Del Castillo E, Thompson VP – Electrolytically etched
nonprecious alloys: Resin bond and laboratory variables. J Dent
Res 186, 1982, 61(Special Issue–A), p. 186–192.
52. Deppe H., Horch H.H. – CO2 Lasertherapie periimplantärer
Infektionen, Quintessenz, nr. 2, 2002.
53. Derand T. – Stress analysis of a cemented resin bonded
porcelain inlays Dent.Mat., 1991, 7, p. 21–44
54. Diedrichs G., Rosenhain P. – Galvanoforming, Verlag Neuer
55. Dietzschold K. – Abnehmbare Titan-Galvano-Restauration,
Dental Labor, nr. 5, 2002.
56. Dollansky S. – Galvanoteleskope, Dental Labor, nr. 5, 2002.
57. Donly K, Jensen M, – A clinical comparison of resin composite
inlay and onlay posterior restorations and cast gold restorations
at 7 years; Quintessence Int, vol.30, No3, 1999, p 163–168.
58. Dorsch P. – Harmonie von Keramik und Legierung . Termisches
Verhalten im Vergleich. Dent Lab , 1986, 34, p. 1343–1348.
59. Douglas W.H., Fields R.P. – Polimerisation shrinkage of posterior
composite resins and its possible influence on postoperative
sensibility. Journal of Dentistry, 17, 1991, p.103.
60. Dunn B, Reisbick MH – Adherence of ceramic coatings on
chromium–cobalt structures. J Dent Res 1976, 55, p. 328–332;
1976.
61. Dupuis V., Laviole O.– Scellement des pieces prothetiques au
ciment verre ionomere: imperatifs clinique. Revue d’odonto–
stomatologie, 1997, 26/1, p. 49–56.
62. Duret F., Blouin J.L., Duret B.– CAD–CAM în dentistry.
J.Am.Dent.Assoc, 1988; 117, p. 715–720.
226
63. Düsterhus Th. –Untersuchungen über den zervikalen Randschluß
von Gußkronen an extrahierten, überkronten Zähnen. Med. Diss.
Münster, 1980.
64. Eckfeld A., Transson B., Soderland B. – Wear resistance of some
prosthodontic materials în vivo. Acta Odontol. Scandinavica,
1993, 51, p. 99–102.
65. Eichner K. –Abdruck oder Abformung von präparierten Zähnen?
Dtsch. zahnärztl. Z., 1972, Z. 27, p. 589.
66. Eichner K: Metallkeramik in der zahnärztlichen Prothetik. C.
Hanser Verlag, München, 1979.
67. Erdmann P. – Untersuchungen über den marginalen Randscluß
von Band– und Gußkronen an extrahierten überkronten Zähnen.
Med. Diss. Münster, 1972.
68. Exbrayat P., Couble M. L., Magloire H., Hartmann D. J. –
Evaluation of the biocompatibibility of a Ni–Cr–Mo dental alloy
with human gingival explant culture in vitro: Morphological study,
immunodetection of fibronectin. and collagen production.
Biomaterials, 1987, 8, p. 385–392.
69. Eystein Ruyter I. – Types of resin based inlays materials and their
properties. Int Dent J, 1992, 27, p. 58–63.
70. Ferracane J.L. – Current trends în dental composites. Rev. Oral.
Med 1995, 6, p. 302–318.
71. Fetzer W., Bratu D., Meda Negruţiu - Simulatoarele ADM şi
Principiile Funcţionale ale Ocluziei, Editura Helicon, 1996.
72. Finke M. P. – Cergo- die vollkeramische, Erweiterung des
Golden-Gate-System, Quintessenz Verlags-GmbH, 2002.
73. Fleissgarten R. – Ästhetische Restauration eines OK-
Frontzahnes, Quintessenz Verlags-GmbH, 2002.
74. Fleissgarten R.–Totalsanierung durch vollkeramische
Einzellkronen, Quintessenz Verlags-GmbH, 2002.
75. Freitag J.R. – Das Kompositinlay– eine Alternative zu bewahrten
Fullungsmaterialien. Dental Labor , 1991, 39, p. 189–192.
76. Gadau C. – Kerámiahéj-ellátás az IMAGINE h.e. design
kerámiával, Quintessenz, Fogtechnika, nr. 2, 2002.
77. Garber A., Goldstein R. – Porcelain & composite inlays & onlays.
Esthetic posterior restorations. Quintessence Books, 1994.
78. Gavelis JR, Lim SB, Guckes AD, Morency JD, Sozio RB – A
comparison of the bond strength of two ceramomental systems. J
Prosthet Dent 48, p. 424–428, 1982.
227
79. Geis–Gerstorfer J., Sauer K. H., Weber H. – In vitro–
Korrosionsuntersuchungen zum Massenverlust von
Nichtedellmetal–Legierungen. Dtsch. zahnärztl Z., 1985, 40, p.
87–91.
80. Geis–Gerstorfer J., Sauer K. H., Weber H., Päßler K. –
Untersuchungen zum Massenverlust von EM–, MEM– und Pd–
Basis– Legierungen. Dental Labor, 1989, 37, p. 1605–1609.
81. Gemalmaz D, Ozcan M, Yoruc B – Marginal adaptation of a
sintered ceramic inaly stystem before and after cementation; J
Oral Rehab,24, 1997; p. 646–651.
82. Gettleman L.– Status report on low gold content alloys for fixed
prostheses. J Am Dent Assoc 1980, 100, p. 237.
83. Gojowy T. – Kézművesség és ipari előállitás, Hogyan műkődik
egy CAD/CAM frézcentrum, Quintessenz, Fogtechnika, Nr.3,
2002.
84. Goldstein GR, Barnard BR, Penugonda B – Profilometer, SEM,
and visual assessment of porcelain polishing methods. J Prosthet
Dent 65, p. 627–634; 1991.
85. Gotsch W. – Finesse All-Ceramic – eine Keramik für alle Fälle (II),
86. Gotsch W. – Finesse All-Ceramic – eine Keramik für alle Fälle
(III), Quintessenz Verlags-GmbH, 2002.
87. Grossmann D.G.– Cast glass ceramics. Dental Clin.North.Am.,
1985, 29, p. 725–739.
88. Guzman A, Moore Keith B – Wear resistance of four luting agents
as a function of marginal gap distance, cement type and
restorative material. The Int J of Prosth; vol10, No 5, 1997, p.
415–425.
89. Hahn R. – Les ceramiques de haute performance: un avenir sans
adhesif. Revue d’odonto–stomatologie, 1995, 24/4, p. 337–346.
90. Hanning M. ,Schmeisser R. – Esthetic posterior restorations
utilizing the double inlay technique: A novel approach în esthetic
dentistry. Quintessence Int., 1997, 28/2, p. 79–82.
91. Harter J CL – Études des Rélations entre les Céramo–Métallique
et Dentine. Act. Odonto. Stom., 84, p. 431–446; 1968.
92. Hassanreisoglu U., Sonmez H. – Microleakage of direct and
indirect composite inlays. Dent Mater.1989, 5, p. 388–391.
93. Herrmann D. – Allergien auf zahnärztliche Werkstoffe. In: Voß R.
und Meiners H. (Hrsg): Fortschritte und Zahnärzlichen Prothetik
und Werkstoffkunde, Bd. 4, Hanser, München, 1989.
228
94. Heurich T. Brief J., Marmulla R, Hasfeld S. –
Computerunterstűtzte Implantologie; Anwenderbericht űber das
System Implant3D, Quintessenz, nr. 8, 2002.
95. Hildebrand H. F., Veron C., Martin P. – Nickel, Chromium, cobalt
dental alloys and allergic reactions:An overwiew. Biomaterials,
1989, 10, p. 545–548.
96. Hoag EP, Dwyer TG – A comparative evaluation of three post and
core techniques, , J Prosthet Dent, 1982, 47, p.177–181.
97. Hobo S, Shillingburg H – Porcelain fused to metal framework
design in dental porcelain: the state of the art, p 195, Los
angeles, California. H. Yamada Ed. U.S.C. School of Dentistry,
1977.
98. Hohmann A, Hielscher W – Lehrbuch der Zahntechnik. Band I,
Quintessnz Verlag GmbH, 1989.
99. Hohmann A., Hielscher W. – Lehrbuch den Zahntechnik Band,
Quintess 1989.
100. Hohmann A., Hielscher W. – Lehrbuch der Zahntechnik,
101. Holzner S. – Perfection schaffen, ZWP Special, Zahnarzt,
Wirtschaft, Praxis, 2001.
102. Hugo B. – Form- und Stellungskorrekturen bei Frontzähnen
mittels Komposit, Quintessenz, nr. 3, 2002.
103. Hunter AJ et al. – Effects of post placement on an
endodontically treated teeth, J Prosthet Dent, 1989, 62, p.166.
104. Hupfauf L. – Festsitzender Zahnersatz, 3–Auflage, Urban–
Schwartzenberg München–Wien–Baltimore, 1993.
105. Ieremia L., Bratu D., Negrutiu Meda - Metodologia de
examinare in protetica dentara, Ed.Signata, Timisoara, 2000
106. Inokoshi S., Meerbeek.B., Willems G. – Marginal accuracy of
CAD–CAM inlays made with the original and the updated
software. J Dent., 1992, 29, p. 171–178.
107. Inokoshi S., Meerbeek.B., Willems G. – Marginal accuracy of
CAD–CAM inlays made with the original and the updated
software. J Dent., 1992, 29, p. 171–177.
108. Inoue K, Teachi M. – A study on composite resin inlay. J Dent
Research, 1988, 67, p. 222–227.
109. Jacobi R, Shillingburg HT, Duncanson MG – A comparison of
the abrasiveness of six ceramic surfaces and gold. J Prosthet
Dent 66, p. 303–309; 1991.
229
110. Jacobi R, Shillingburg HT, Duncanson MG – A comparison of
the abrasiveness of six ceramic surfaces and gold. J Prosthet
Dent 66, p. 303–309; 1991.
111. Jinoian V. – Inlays–Onlays–Facetten. Moglichkeiten în der
Keramiktechnik. Dental Labor 1987, 35, p. 838–888.
112. Jochen DG, Caputo AA, Matyas J – Effect of metal surface
treatment on ceramic bond strength. J Prosthet Dent 55: p. 186–
188; 1986.
113. Kaesche H. – Die Korrosion der Metalle. Springer, Berlin
1979.
114. Kaiser M – Die Anfertigung von Heratec–Kronen. Quintessenz
Zahntech., 5, p. 535–544, 1987.
115. Kamposiora P, Papavasiliou G – Stress concentration în all–
ceramic posterior fixed partial dentures. Quintessence Int, vol.27,
No 10, 1996; p. 701–706.
116. Kappert H. F. – Das spezielle Problem der PdCu–
Legierungen. Phillip J., 1993, 9, p. 411–413.
117. Kappert H. F. – Metallegierungen in der Zahnheilkunde.
Zahnärzt Mitt, 1992, 82, p. 46–54.
118. Kappert H. F. – Untersuchung an Silberlegierungen–
Gelbliche Einfärbung birgt nachteile in sich. Dent Lab, 1987, 35,
p. 485–494.
119. Kappert H. F. – Verarbeitungsprobleme bei Palladium– und
NEM–Legierungen.In: G. Siebert (Hsrg): Denatllegierungen in der
zähnartzlichen Prothetik.Technologie –Klinik–Biocompatibilität.
Hanser München, 1989, S 21–111.
120. Kappert H. F. – Vergleich zwischen Palladium–Legierungen
und NEM–Legierungen. Phillip J., 1986, 3, p. 142–148.
121. Karapetian V.E., Noack M.J., Zőller J.E. – Front- und
Seitenzahnersatz mit Cerec®-Kronen auf Einzelzahnimplantaten,
122. Klaus D., Walther E. – Im Dialog mit der Kombi-Prothetik, Teil
I, Dental Labor nr. 8, 2002.
123. Klaus G – Galvanotechnik – Elektroformung, die Alternative
zur Gusstechnik. Quintessenz Zahntechnik, 14, 10, p. 1109–
1122, 1988.
124. Knibb PJ – Methods of clinical evaluation of dental restorative
materials. J Oral Rehab, 24; 1997, p. 109–123.
125. Ko CC et al. – Effects of posts on dentin stress distribution in
pulpless teeth, J Prosthet Dent, 1992, 68, p. 421.
230
126. Körber K – Zahnärztliche Prothetik. 3, Neue neubearbeitete
Auflage. Georg Thieme Verlag, Stuttgart, 1985.
127. Körner G., Hoβfeld H. – Fallbeispiel, ZWP Special, Zahnarzt,
128. Körner T – Untersuchungen zur Verbundfestigkeit zwischen
Verblendkunststoffen und Metallen. Inaug Diss Univ Marburg,
1979.
129. Kovarik RE et al. – Fatigue life of three core materials under
simulated chewing conditions, J Prosthet Dent, 1992, 68, p.584.
130. Krejci I., Guntert A., Lutz F. – Bond strenght of resin inlay–
onlay up to 12 month în situ. Quintessence Int. 1994, 25, p. 403–
411.
131. Krejci I., Lutz F. – Marginal adaptation and fit of adhesive
ceramic inlays. J.Dent.1993, 12, p. 39–42.
132. Kuwata M – Gingival margin design of abutments for ceramo–
metal restauration. Quintessence Dent. Technology n°9, p. 19–
24, n°10, p. 27–38, 1979; n°1, p. 19–28, n°2, p. 25–32, °3, p. 19–
25, 1980.
133. Kuwata M – Theory and practice for ceramo–metal
restaurations. 1980
134. Laitko H – Disziplingenese als Objekt vergleichender
Untersuchung. Prämissen und Fragen zum Symposion: „Zur
Herausbildung wissenschaftlicher Disziplinen”. Dez. In Rostock.
Wiss. Hist. Mschr. H8, 7–18, 1982.
135. Lakatos S., Burda C., Sinescu C., Negruţiu Meda - Shade
matching of titanium porcelain, Timişoara Medical Journal, vol.55,
nr.1, p. 74-79, 2005
136. Lakatos S., Romînu M., Floriţa Z., Ianeş C., Negruţiu Meda -
Marginal fit of porcelain veneers on titanium copings: an in vitro
study. Quintessence International
137. Lakatos S., Rominu M., Florita Z., Meda Negrutiu - Efectul
sablarii asupra adeziunii titan-ceramica, Revista Nationala de
Stomatologie, Chirurgie Maxilo-faciala si Chirurgie Orala, Vol.1, 3,
pg.36-40, Bucuresti, 2003
138. Lakatos S., Romînu M., Floriţa Z., Negruţiu Meda - The
Mikroleakage between titanium and veneering materials,
Timişoara Medical Journal, vol.54, nr.1, p. 77-80 2004
139. Lakatos S., Rominu M., Negrutiu Meda, Florita Z. - The
microleakage between alloy and polymeric materials in veneer
crowns, Quintessence International, vol.34, nr.4, 2003
231
140. Lambrecht P. – Alternative a l’amalgam: les restoration par
composites peuvent–elles resoudre le probleme? Revue
d’odonto–stomatologie 1995, 24/4, p. 283–304.
141. Lang N. P., Gerber C., Hofstetter H. – Der Interdentalraum–
Problemzone f.d. rekonstruktive Zahnheilkunde II. Quintess.
zahnärztl. Lit., 1981, 32, p. 1271.
142. Lang N. P., Kiel R. A., Anderhandeln K. – Clinical and
microbiological effects of subgingival restorations with
overhanging or clinically perfect margins J. Clin. Periodontol.
1983, 10, p. 563.
143. Lang R., Rosentritt M., Handel G. – Die provisorische
Versorgung, Quintessenz, nr. 1, 2002.
144. Lehmann K. M., Hellwig E. – Einführung in die restaurative
Zahnheilkunde, Urban–Schwartzenberg München–Wien–
Baltimore, 1993.
145. Leibowitch R – Indications des couronnes céramo–métallique
unitaires. Actualités Odonto–stomat., p. 85–122, 1969.
146. Leibowitch R – Preparation d’une incisive centrale maxillaire
destinée à recevoir une courronne métalo–céramique. Cah.
Prothèse, 6, p. 35–49, 1976.
147. Leibowitch R, Samama Y, Ollier J, Lagneaux F – Données
actuelles sur les formes de contours des infrastructures céramo–
métalliques. Les Cahiers de Prothèse nr. 36, p. 111–140, 1981.
148. Leinfelder K.F. – New developments în resin restorative
systems, JADA 128; p. 573–578, 1997.
149. Leinfelder K.F., Price W.G. –Low gold alloys: a laboratory and
clinician evaluation. Quint.Dent.Technol 1981, 5, p. 483.
150. Lendenmann U. - SR Adoro - Wissenschaftliche
Dokumentation, Ivoclar Vivadent AG, Forschung und
Entwicklung, Wissenschaftlicher Dienst, 2003
151. Leretter M. – Procedee de laborator în protezarea fixă, Editura
Eurobit, Timişoara, 2002.
152. Leretter M. – Procedee de laborator în protezarea fixă, Lito
UMF Timişoara, 2002.
153. Leretter M. – Tehnologia protezelor unidentare, Editura
Eurobit, Timişoara 2002.
154. Leretter M. – Tehnologia protezelor unidentare, Lito UMF
Timişoara 2002.
155. Levy H – La finition céramique vestibulaire. Prothése Dentaire,
nr. 31, 13–17, 1989.
232
156. Liberman R., Ben Amar A. – Marginal seal of composite inlays
using different polimerisation techniques. J. Oral Rehabilit.1997,
24, p. 26–29.
157. Linde R. – Der inzisale Saum, Teil I, Dental Labor, nr. 4, 2002
158. Linde R. – Der inzisale Saum, Teil II, Dental Labor, nr. 5,
2002.
159. Linde R. – Der inzisale Saum, Teil III, Dental Labor, nr. 6,
2002
160. Linde R. – Der inzisale Saum, Teil IV, Dental Labor, nr. 7,
2002
161. Lindigkeit J. – Werkstoffkunde und Technologie. In: Siebert G.
K. (Hsrg): Denatllegierungen in der zähnartzlichen
Prothetik.Technologie –Klinik–Biocompatibilität. Hanser München,
1989, S 221–275.
162. Linne M. – Mehr Ästhetik durch Vollkeramik, Quintessenz
Verlags-GmbH, 2002.
163. Livaditis G, Thompson VP – Etched casting: an improved
retentive mechanism for resin – bonded retainers. J. Prosth. Dent.
47, p. 52–58, 1982.
164. Lotzmann U. – Die Prinzipien der Okklusion, Verlag Neuer
165. Lovdahl PE, Nicholls JI – Pin–retained amalgam cores vs.
cast–gold dowel–cores, J Prosthet Dent, 1977, 38, p.507.
166. Luthardt R., Rudolph H., Sandkuhl O., Walter M. – Der richtige
Werkstoff, ZWP Special, Zahnarzt, Wirtschaft, Praxis, 2001.
167. Macchi R.L., Craig R.G. – Physical and mechanical properties
of composite restorative materials. JADA, 1989, 8, p. 914–920.
168. Maier D.A. – Vollkeramik in der täglichen Anwendung, Dental
Labor, nr. 7, 2002.
169. Maierhofer A. – Veneers – eine Zahnsubstanz erhaltende
Alternative ?!, Quintessenz Verlags-GmbH, 2002.
170. Markula K – Das Cottbusser Verblend– und Verbundsystem.
Stomatol. Der ddr. 34, p. 698–707, 1984.
171. Marxkors R, Meiners H – Taschenbuch der Zahnärztlichen
Werkstoffkunde – 3. Auflage, Carl Hanser Verlag, München,
Wien, 1988.
172. Mathe G – Eine neue Methode zur Anfertigung facettierter
Kronen. Schweiz.Mschr. Zahnheilk 12, p. 1187–1202, 1953.
173. Mayer M. – Keine Ästhetik ohne Funktion, Quintessenz
Verlags-GmbH, 2002.
233
174. McLean J – The science and art of dental ceramics. Vol. I and
II. Chicago. Berlin. Quintesence Publishing Co., 1979 şi 1980.
175. McLean J – Wissenschaft und Kunst der Dentalkeramik.
Quintessenz Verlag. Berlin, 1978.
176. McLean J.W. – Dental-Keramik Vorträge und Diskussionen
anläβlich des 1. Internationalen Keramik-Symposiums,
177. Mehl A. - CAD/CAM in der Zahnheilkunde Stand und
Perspektiven, ZWP Special, Zahnarzt, Wirtschaft, Praxis, 2001.
178. Mehl A. – Technologische Grundlagen und Klassifizierungen,
ZWP Special, Zahnarzt, Wirtschaft, Praxis, 2001.
179. Mehl A. – Von den Anfängen bis heute, ZWP Special,
Zahnarzt, Wirtschaft, Praxis, 2001.
180. Mehl. A. – Zukunftsperspektiven, ZWP Special, Zahnarzt,
181. Miller L – Framework design in ceramo–metal restauration.
Dent Clin North Am, 21:699, 1977.
182. Miller L. – Les sistemes cėramiques: cliniques et
esthėtique.Les cahiers de prothese 1993, 82, p. 15–21.
183. Milot P., Stein RS – Root fracture in endodontically treated
teeth related to post selection and crown design, J Prosthet Dent,
1992, 68, p. 428–435.
184. Min–Kai Wu., Yesim Pehlivan, Evangelos G. Kontakiotis, Paul
R. Wesselink – Microleakage along apical root fillings and
cemented posts, J Prosthet Dent, 1998,Vol. 79, No. 3, p. 264–
269.
185. Moore D., Johnson W. – A comparison of amalgam
microleakage with a 4 META liner and copal varnish. The Int J of
Prosth, Vol.8, No5, 1999, p.461–466.
186. Mormann W., Brandestini M. – Posibilities of realisations of
esthetic reconstructions for the cuspid theets. Clinic odontologia
1992, 13, p. 26–32.
187. Mormann W., Schug J. – Computer designed inlays after 5
years in situ: clinical performance and scanning electron
microscopic evaluation. J Am.Dent.Assoc., 1997, 128, p. 47–53
188. Munteanu D, Işfan A, Bratu D – High performance liquid
cromatographic separation of Bis–GMA; Oligomers and isomers
in dental restaurative materials. CROMATOGRAPHIA, 23, 6, p.
412–418, 1987.
234
189. Muschalik M. – Der Natur am nähesten, Quintessenz Verlags-
GmbH, 1982.
190. Musil R, Tiller HJ – Der Kunstoff–Metall Verbund in der
Zahnärztlichen Prothetik. VEB Johann Ambrosion Barth, Leipzig,
1988.
191. Nakamura Y, Anusavice K – Marginal distorsion of thermally
invompatible metal ceramic crowns with overextended margins.
The Int J of Prosth, vol.11, No 4, 1998, p. 325332.
192. Natt G., Marx R. – Metallfreie Frontzahnbrücken aus
Hochleistungskeramik, Quintessenz Verlags-GmbH, 2002.
193. Naumann M. – Adhäsive Restauration endodontisch
behandelter Zähne mit Hilfe glasfaserverstärkter Kompositstifte,
194. Naylor WP – Introduction to Metal Ceramic Technology.
Chicago, Quintessence Publishing Co, p. 33–34; 1992.
195. Negrutiu Meda, Rominu M., Fabricky M. – Targis-Vectris, un
sistem de realizare a restaurarilor protetice conjuncte fara
infrastructura metalica, Revista Asociaţiei pentru Cercetare
Multidisciplinară din Zona de vest a României, pg.217-224,
ed.Sudura, Timisoara, 1999
196. Negrutiu Meda, Rominu M., Lakatos S., Florita Z., Schinteie
Daniela - Rezistenta la percolare a interfetelor Targis/Vectris
comparativ cu Targis/Targis-Link/aliaj Co-Cr , Revista Nationala
de Stomatologie, Chirurgie Maxilo-faciala si Chirurgie Orala,
Vol.II, 2, pg.64-70, Bucuresti, 2004
197. Negrutiu Meda, Rominu M., Stroia M., Perianu Laura - Targis
– Vectris – Aspecte clinico-tehnice. Revista Asociaţiei pentru
Cercetare Multidisciplinară din Zona de Vest a României, CD-
Rom, ed.Sudura, Timisoara, 2001
198. Negrutiu Meda, Sinescu C., Fabricky M., Topala F., Uram-
Tuculescu S.- Metode de inregistrare si simulare in laborator a
rapoartelor intermaxilare. Revista Asociaţiei pentru Cercetare
Multidisciplinară din Zona de Vest a României, pg.220-229,
ed.Mirton, Timisoara, 2000
199. Negruţiu Meda, Sinescu C., Pop Daniela, Floriţa Z., Stoia
Adelina - Obtaining face-bow registration with Whip-Mix face-bow,
Revista Asociaţiei pentru Cercetare Multidisciplinară din Zona de
Vest a României, CD-Rom, ed.Sudura, Timişoara, 2004
200. Noack M., Roulet J.F. – Survival rates and modes of failure of
Dicor inlays after 4 years. J.Dent.Rest., 1994, 73, Abstr. Nr.759.
235
201. Nolte A. – Ästhetische Ergebnisse in der Veneertechnik mit
Creation, Quintessenz Verlags-GmbH, 2002
202. Noorth R. – Dental materials:1991 literature review.
J.Dent.1992, 21, p. 5–30.
203. Nussbaum R. – Afecţiunile coronare ale dinţilor şi tratamentul
lor protetic, Lito IMT, 1986.
204. Nussbaum R. – Probleme de cariologie. Lito IMF Timisoara,
1979.
205. O’Doherty M – Die SINTERLOY–TECHNIK Keramik –
Gerüste aus Metall–Pulver. Dental Labor 37, 9, p. 1253–1257,
1989.
206. O’Neal S.J., Leinfelder K.F. – Evaluating interfacial gaps for
esthetic inlays. JADA, 1993, 124, p. 48.
207. Owens B, Halter T –– Microleakage of tooth colored
restorations wit a beveled gingival margin, Quintessence Int , vol
29, No6, 1998, p. 356–359.
208. Pampel M.- Az implantációs műcsonk poziciójának átvitele,
Quintessenz, Fogtechnika, nr. 4, 2002.
209. Pässler K, Bespelmeyer F, Ohnmacht P, Sernetz F –
Einflüsse auf Qualität und Eigenschaften von dentalen
Titangüssen. Dental Magazin 4, p. 42–50, 1991.
210. Pearson G.P., Jacobsen P.H. – Conservative dentistry, an
integrated approach. Ed. Churchil Livingstone 1990.
211. Perelmuter S – La reconstruction occlusale et le procédé
céramo–métalliques. Techniques céramo–métalliques. Paris J
Prélat Editeur, 249–294, 1980.
212. Petschauer R – Klinisch–experimentelle Untersuchung mit
dem Verblendplast Superpont C+B unter besomderer
Berücksichtigung der hydraulisch – pneumatischen
Heisspolimerisation und des Metall–Plast–Verbundsystems. Med
Diss Berlin, 1981.
213. Peumans M, Van Meerbeeck B – Five years clinical
performance of porcelain veneers, Quintessence Int; vol.29, No
4;1998, p. 211–221.
214. Peutzfeld A., Asmussen E. – A comparison of accuracy and
gap formation for three inlay–onlay techniques. Operative
Dentistry 1990, 15, p. 129–133.
215. Pohling J. – Hand in Hand: Auf gewohnte Zusammenarbeit
setzen, ZWP Special, Zahnarzt, Wirtschaft, Praxis, 2001.
236
216. Polleter H. - Az esztétikus műanyag leplezés; A modern
leplező műanyagokkal nem kell szégyenkezni, Quintessenz,
Fogtechnika, nr. 2, 2002.
217. Polleter H.- Dem Licht auf der Spur, Teil I, Dental Labor, nr. 5,
2002.
218. Polleter H.- Dem Licht auf der Spur, Teil II, Dental Labor, nr.
5, 2002.
219. Polleter H. – Kunst oder Alltags-Technik ?, Dental Labor nr. 2,
2002.
220. Pospiech P., Schweiger J – Zirkoniumoxid und
Galvanoforming – eine ideale Ergänzung?, Dental Labor nr. 7,
2002.
221. Pospiech P., Schweiger J., Meinen J. – Vom Zirkonoxigerűst
zur Lava-Vollkeramik, Dental Labor nr. 1, 2002.
222. Powers J.M. – Lifetime prediction of dental material, an
engineering approach. J.of Oral rehab 1995, 65, p. 35–41.
223. Prelipceanu Felicia, Doroga Olga – Protetică dentară, Ed Did
şi Pedagogică, 1985.
224. Preston J.D. – Perspektiven der Dentalkeramik. Berichte vom
Vierten Internationalen Keramik-Symposium, Quintessenz
Verlags-GmbH, 1989.
225. Prindl S. – Galvano-Kombinationsarbeit, Dental Labor, nr. 6,
2002.
226. Pröbster L., Engel E., Masula B. – Klinische Langzeit studie
von adhäsiven Veneer-Restaurationen aus IPS-Empress-
Keramik, Quintessenz Verlags-GmbH, 1982.
227. Rathke A. – HIP-verstärktes Zirkonoxid, Dental Labor nr. 3,
2002.
228. Rau G., Ströbel R. – Die Metalle in der Zahntechnik, Verlag
Neuer Merkur GmbH, München, 1999.
229. Reichart P. – Keine Implantate für Raucher ?, Quintessenz,
nr. 4, 2002.
230. Reiss B. - CAD/CAM – Entwicklung – das spannende Rennen,
Zahnartzt, Wirtschaft, praxis, 2001.
231. Reuling N., Wisser W., Jung A. – Realease and detection of
dental corrosion products in vivo: development of an experimental
model in rabbits. J. Biom. Mat. Res. 1990, 24, p. 979–991.
232. Rîndaşu I. – Proteze dentare vol.I, Ed. A III-a, Editura
Medicală, Bucureşti 2000.
237
233. Rivault MA – Couronnes a incrustation vestibulaire.
Couronnes céramo–métalliques. Inlays–Onlays de substitution.
Libr Maloine, Paris, 1972.
234. Rominu M., Bratu D., Florita Z., Lakatos S., Ianes C., Negrutiu
Meda – Materiale Dentare. Principii teoretice si consideratii
clinice, ed.Brumar, Timisoara, 2003
235. Romînu M., Bratu D., Lakatos S., Floriţa Z. – Polimerizarea în
sromatologie, Editura Brumar, 2000.
236. Romînu M., Mateikovits Ghe., Bratu D. – Klinikai tapasztalatok
az örlöfogak felszinén hasznalatos Beta–Quartz–Mega Blokktöné
sekkel. Fogorvosi Szemle 92, 1999, p. 273–280
237. Rosenstiel St., Land M. F., Fujimoto J. – Contemporary Fixed
Prosthodontics, Third Ed., Mosby, 2001.
238. Rosenstiel St., Land M. F., Fujimoto J. – Contemporary Fixed
Prosthodontics, Third Ed., Mosby, 2001.
239. Ross If – Fracture susceptibility of endodontically treated
teeth, J Endod, 1980, 6, p. 560–565.
240. Roulet J.F., Herder S. – Bonded ceramic inlays. Quintessence
Publishing Chicago 1991, p.90.
241. Sabattini V.B., Botta U. – Konstrucktionstechnik für
vollkeramische Kronen und Brücken, Quintessenz Verlags-
GmbH, 2002.
242. Sasaki S. – A fluor-apatitok mágikus világa, Quintessenz,
Fogtechnika, nr. 3, 2002.
243. Schaller C. – Umfangreiche prothetische Sanierung unter
besonderer Berűcksichtigung der gingivalen Ästhetik,
244. Schärer P., Strub J., Belser U. – Schwerpunkte der modernen
kronen- und brückenprotetischen Behandlung, Quintessenz
Verlags-GmbH, 1979.
245. Schmidseder A. – Vollkeramische Restaurationen mit dem
Cerapress-Verfahren, Quintessenz Verlags-GmbH, 2002.
246. Schoofs R., Pack G., Pack N. – Alle reden von
Qualitätssteigerung – wir auch, Quintessenz Verlags-GmbH,
2002.
247. Schwickerath H – Die In – Ceram Aluminiumoxid – Keramik
ein innovativer dentalkeramischer Werkstoff. Dent Labor, 1989,
37, p. 1597–1599.
238
248. Schwickerath H. – Eigenschaften und Verhalten von
aufbrennfähigen Palladium und Nicht–edelmetall (NEM)–
Legierungen. Phillip J., 1989, 6, p. 357–367.
249. Seemann R., Bizhang M. – Ästhetische und soziale
Gesichtspunkte des Rauchens, Quintessenz, nr. 7, 2002.
250. Seijo J.R. – Der nicht alltägliche Patientenfall: die In-Ceram-
Klebebrücke, Quintessenz Verlags-GmbH, 2002.
251. Shaini,F., Shortall A.C. – Clinical performance of porcelain
laminate veneers. A retrospective evaluation over a period of 6
years, Journal of oral Rehab, 24, p. 553–559, 1998.
252. Shaini,F., Shortall A.C. – Clinical performance of porcelain
laminate veneers. A retrospective evaluation over a period of 6
years, Journal of oral Rehab, 24, p. 553–559, 1997.
253. Shell J, Nielson J – Study of the bound between gold alloys
and porcelain. J Dent Res 1962, 41, p. 1424–1428.
254. Shillingburg H, Hobo S, Fisher D – Preparation Design and
Marginal Distorsion in Porcelain Fused to Metal Restaurations. J
Prosth Dent 1973, 29, p. 276.
255. Shillingburg TH jr., Hobo S., Whitsett DL – Fundamentals of
fixed prosthodontics. Sec. Ed. Quintessence Publ. Co. Inc.,
Chicago, 1996.
256. Siebert G. K. (Hsrg): – Denatllegierungen in der
zähnartzlichen Prothetik.Technologie –Klinik–Biocompatibilität.
Hanser München, 1989.
257. Simonsen R, Van Thompson, Barrack G – Etched cast
Restaurations: Clinical and Laboratory Techniques. Quintessence
Publ. Co. Inc. 1983, Chicago, Berlin, Rio de Janeiro, Tokio.
258. Singer F – Die amerikanische Standardmethode der
Verblendkrone und ihre klinisch–ästhetische Bedeutung.
Zahnmed. Im Bild. 1961, 4, p. 73–73.
259. Sorensen JA, Engelman MJ – Ferrule design and fracture
resistance of endodontically treated teeth, J Prosthet Dent, 1990,
63, p.529.
260. Sorensen JA, Martinoff JT – Clinically significant factors in
dowel design, J Prosthet Dent, 1984, 52, p.28.
261. Sorensen JA, Martinoff JT – Intracoronal reinforcement and
coronal coverage: a study of endodontically treated teeth, J
Prosthet Dent, 1984, 51, p.780.
262. Spang W. – Finanzierung – aber wie ?, ZWP Special,
Zahnarzt, Wirtschaft, Praxis, 2001.
239
263. Speeger A. – All-in-one: Finesse Ceramic und All-Ceramic,
264. Spreafico R. – Restaurations au composites des dentes
posteriores. Revue d’odonto–stomatologie 1995, 24/4, p. 273–
282.
265. Stelea O., Panaite St., Morariu C. – Metalurgie stomatologică
şi biomateriale, Ed. Apollonia, Iaşi, 2000.
266. Steyern P.V., Jőnsson O., Nilner K. – 5-Jahres – Evaluation
dreigliedriger vollkeramischer (In-Ceram-) Seiten zahnbrűcken,
267. Strub J.R., Türp J.C., Witkowski S., Hürzeler M.B., Kern M. –
Curriculum Prothetik. Band II (Artikulatoren, Äesthetik,
Werkstoffkunde, Festsitzende Prothetik), Quintessenz Verlags-
GmbH, 1999.
268. Strub JR, Türp JC, Witkowski S, Hürzeler MB, Kern M –
Curriculum Prothetik Band I–III. Berlin, Quintessenz Verlag –
GmbH, 1994.
269. Sulaiman F, Chai J, Jameson L – A comparison of the
marginal fit of In– Ceram, IPS Empress and Procera crowns , The
Int J of Prosthodontics, vol10, No 5, 1997, p. 478–484.
270. Suttor D. – Blik in die Werkstoffkunde, ZWP Special, Zahnarzt,
271. Suttor D. – LAVA ® - das neue System von 3M ESPE fűr
vollkeramische ZrO2-Kronen- und Brűckengerűste, Quintessenz,
nr. 8, 2001.
272. Tai Y, De Long R, Goodkind RJ, Douglas WH – Leaching of
nickel, chromium and beryllium ions from base metal alloy in an
artificial environment. J Prosthet Dent 68: p. 692–697.
273. Takeshige F., Kawai K., Torii M. – Effect of heating on phisical
properties of composite resin. J Dent Rest 1990, 69, (Abstr.
1609).
274. Tanaka K., Tairo M., – Residual monomers of a set visible –
light aered dental resine composite when immersed in water, J
Oral Rehab., 1992, 61; p. 1180–1183.
275. Tanaka T, Atsutz M, Uchiyama Y, Kawashima I – Pitting
corrosion for retaining acrylic resin facings. J Prosth Dent 1979,
42, p. 282–291.
276. Tatarciuc Monica Silvia, Panaite Ş. – Tehnologia protezelor
dentare, Editura Venus, 2001.
240
277. Thompson VP – Electrolytic etching modes of various
nonprecious alloys for resin bonding. J Dent Res G1 (Special
issue A), 1982, p. 186–191.
278. Thompson VP, Livaditis GJ – Etched casting acid etched
composite bonded posterior bridges. Pediatric Dent, 1982, 4, 1, p.
38–43.
279. Thordrup M., Isidor F. – Comparison of marginal fit and
microleakage of ceramic and composite inlays. J.Dent 1994, 22,
p.147–153.
280. Tidehag P, Gunne J, – A 2 year clinical follow –up study of
IPS Empress ceramic inlays; The Int J of Prosth, vol.8, No 5,
1995, p 456–460.
281. Torbjörner A. et al. – Survival rate and failure characteristics
for two post design, J Prosthet Dent, 1995, 73, p. 439.
282. Travis, Martin – In vitro microleakage around posterior
composite restoration and posterior composite inlays, Journal of
Dental Research, 1993, 72, 18(abstr.105).
283. Uebe H.D. – Handbuch des Kronen und Brükenersatzes,
Verlag Neuer Merkur GmbH, München, 1996.
284. Uram-Ţuculescu S, Bratu E., Lakatos S. – Titanul în
stomatologie, Editura Signata, 2001.
285. Uram-Ţuculescu S. – Instrumente, Dispozitive şi Aparate în
Laboratorul de Tehnică Dentară, Editura Helicon 1996.
286. Vinci D., Pisa V. Y. – Vom Provisorium zur definitiven
Versorgung, Quintessenz Verlags-GmbH, 2002.
287. Vőlkl L. - Cercon® - das CAM-Vollkeramiksystem von
Degussa Dental, Quintessenz, nr. 8, 2001.
288. Wanek W. – Okklusale Funktionselemente aus Presskeramik,
289. Weber H. – Edelmetallfreie (NEM) Kronen, Brücken und
Geschiebeprothetik, Quintessenz Verlags-GmbH, 2002
290. Weber H. – Über das Abriebverhalten verschiedener
Dentallegierungen. Med Diss, Freiburg 1990.
291. Wendt S.L., Leinferder K.F. – The clinical evaluation of heat–
treated composite resin inlays. J.Am Dent.Assoc. 1990, 120,
p.177–179
292. Wichnalek N. – Viaszmintázatok korlátlan gyártása, A speedy
Wax dublirtechnika, Quintessenz, Fogtechnika, nr. 2, 2002.
293. Wilson A.D., Mc Lean J.W. – Glass ionomer cement.
Quintessence books, Chicago 1988, QP, p.57
241
294. Singer R, Bryant R – Three–year evaluation of computer–
machined ceramic inlays:Influence of luting agent, Quintessence
Int, , vol.29,No 9, 1998, p573–582
295. Wirtz J. – Klinische Material und Werkstoffkunde, Quintess
Verlags– GmbH Berlin, Chicago etc,. 1993.
296. Wirtz J., Schmidli F., Steinemann S, Wall R. –
Aufbrennkeramik in Spaltkorrosiontest. Schweiz Monatsschr
Zahnheilk, 1987, 97, p. 571–590.
297. Wirz J., Bischoff H. – Titan in der Zahnmedizin. Quintessenz
Verlag–GmBH Berlin, 1999.
298. Yamamoto M., Miyoshi Y., Kataoka S. – Grundlagen der
Ästhetik. Konturierungstechniken für Metallkeramik-Zahnersatz.,
242

Tehnologia Protezelor Unidentare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tehnologia Protezelor Unidentare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE "VICTOR BABEŞ" TIMIŞOARA

FACULTATEA DE MEDICINĂ DENTARĂ

Lito UMF "Victor Babeş Timişoara

Lito UMF "Victor Babeş Timişoara

Protezarea fixă este o ramură a proteticii dentare, care se

Protezele ADM sunt corpuri fizice confecţionate din materiale

D. Clasificarea protezelor fixe unidentare conform indicaţiilor

ţesuturi adaptare marginală

Fig.1.1. Câmpul protetic pentru o coroană de acoperire

1.4. ETAPELE CLINICO-TEHNICE DE REALIZARE

ETAPE CLINICE ETAPE TEHNICE

inserarea în cavitatea proteza finită

Alegerea soluţiilor terapeutice trebuie să fie în concordanţă

2.1. AMPRENTA: DEFINIŢIE, CLASIFICARE, TEHNICI

Fig. 2.1. Portamprente standard: a. pentru maxilar; b. pentru mandibulă.

Fig. 2.2. Diferenţa între o amprentă luată

De regulă, grosimea optimă a materialului de amprentă pentru

Amprentarea într-un singur timp

Fig. 2.3. Amprentă monofazică cu un

Fig. 2.4. Amprentarea prin tehnica dublului amestec (schemă): a. depunerea cu o

Ampentarea în doi timpi

Fig.2.5. Amprente de corectare: a. globală maxilară; b. globală mandibulară;

Fig. 2.6. Amprentă optică a unei cavităţi

Camera de amprentare optică este constituită din sursa de

În cele ce urmează vom descrie doar câteva dintre cele mai

Modelele cu bonturi fixe, care se obţin prin depunerea în

Fig. 2.7. Model monobloc din gips.

8. După priza gipsului (20–30 minute) se demulează amprenta şi se

2.2.2. MODELE CU BONTURI MOBILIZABILE:

Varianta modelelor cu bonturi mobilizabile este foarte des

În ideea simplificării tehnologiei de realizare şi a reducerii

Ţinând cont că în laboratoarele de tehnică dentară predomină

Fig. 2.11. Etape de confecţionare a modelului cu bonturi mobilizabile cu pin: a. turnarea

\dintre modelele secţionate fără pin abordăm sistemul

Fig. 2.12. Sistemul Model - Tray.

Cercetările lui Marxkors R. şi Danner M. asupra modelelor cu

Fig. 2.13.. Deplasările bonturilor mobile: a. în cazul modelelor cu pin (dowel).

În cazul modelelor fără pin, conform cercetărilor lui Kiefer (2),

3.1. DEFINIŢIE, CLASIFICARE

Joseph Lejoyeux – profesor, doctor în ştiinţe odontologice, şeful Disciplinei de protetică

dentară, Facultatea de Stomatologie, Paris VII.

Fig.3.1. Ocluzor tip Cameron

Major M.Ash, BS, DDS, MS – profesor, Şeful Disciplinei de Ocluzologie, Facultatea de

Stomatologie, Universitatea Ann Arbor, Michigan

Fig. 3.2. Articulatorul mediu Protar I (KaVo EWL).

– reproduc mişcările de deschidere-închidere, propulsie, lateralitate

B. Simulatoarele reglabile individual pot fi articulatoare parţial

mişcările de protruzie şi de lateralitate se realizează liniar, deoarece

Fig. 3.4. Articulatorul parţial programabil Protar II (KaVo EWL).

În cazul articulatorului Condylator (fig. 3.5), elaborat de

Al treilea tip de articulatoare parţial programabile se

Fig. 3.6. Articulatorul total programabil Denar

3.2. MONTAREA MODELELOR ÎN SIMULATOR

Fig.3.8. Reprezentarea schematică a

Montarea prin gipsare fixă a modelului superior de braţul

Pentru programarea individuală a articulatoarelor este

Fig.3.11. Programarea pe articulator a înclinării pantei tubercului articular: a. desfacerea

• Programarea unghiului Bennett

Fig. 3.12. Înregistrarea cu ceară a poziţiei de „cap la cap”

Unghiul Bennett se măsoară, respectiv se programează pe

4.1. METODE ŞI PROCEDEE DE PRELUCRARE

Turnarea aliajelor utilizate în tehnologia protezelor dentare

Fig.4.2. Dispunerea greşită (a) şi corectă (b) a bilelor de contracţie în raport