UNIVERSITATEA MARITIM ăCONSTAN A

FACULTATEA DE ELECTROMECANICA NAVALA

SPECIALIZAREA TEHNOLOGII SI SISTEME DE
TELECOMUNICATII

PROIECTăDEăDIPLOM

Îndrum tor, Absolvent,

Prof. Dr. Ing. Dragomirescu Ovidiu Sima George Valentin

CONSTAN A

2014
 UNIVERSITATEA MARITIM ăCONSTAN A
FACULTATEA DE ELECTROMECANICA NAVALA
SPECIALIZAREA TEHNOLOGII SI SISTEME DE
TELECOMUNICATII

STUDIU PRIVIND ANTENELE FOLOSITE IN

CADRUL STA IILOR DEăBAZ ăGSM

Îndrum tor, Absolvent,

Prof. Dr. Ing. Dragomirescu Ovidiu Sima George Valentin

CONSTAN A

2014
Introducere....................................................................................................... 5
Capitolul 1. Radia iiăelectromagnetice,ăno iuniăgenerale.............................7
1.1 Noțiuni generale ....................................................................................... 7
1.2 Câmpul electric ........................................................................................ 8
1.3 Câmpul magnetic ..................................................................................... 9
1.4 Ecuațiile lui Maxwell ............................................................................... 9
1.4.1 Legea de inducție a lui Faraday......................................................... 9
1.4.2 Legea lui Ampère generalizată ........................................................ 10
1.4.3 Legea lui Gauss pentre câmpuri electrice ....................................... 10
1.4.4 Legea lui Gauss pentru câmpuri magnetice .................................... 10
1.η Radiația elementului de curent .............................................................. 11
Capitolul 2. Antene. Tipuri de antene.......................................................17
2.1 Parametrii antenelor ............................................................................... 17
2.1.1 Diagrama de radiație ....................................................................... 17
2.1.2 Directivitatea ................................................................................... 18
2.1.3 ωâștigul ............................................................................................ 18
2.1.4 Puterea efectivă radiată izotrop ....................................................... 19
2.1.5 Deschiderea lobului principal la -3dψ și raportul față-spate........... 19
2.1.6 Impedanța de intrare și rezistența de radiație .................................. 20
2.1.7 ωoeficientul de reflexie, atenuarea prin reflexie și raportul de undă
staționară................................................................................................... 21
2.2 Antena dipol în /2 ................................................................................ 21
2.2.1 Distribuția de curent ........................................................................ 22
2.2.2 Diagrama de radiație ....................................................................... 23
2.2.3 Directivitatea, rezistența de radiație și câștigul ............................... 24
2.3 Arii de antene ......................................................................................... 25
2.3.1 Principiul de multiplicare a diagramei de radiație .......................... 27
2.3.2 Arii unidimensionale uniforme ....................................................... 27
2.3.3 Arii bidimensionale uniforme ......................................................... 30
Capitolul 3. Anteneăfolositeăinăcadrulăsta iilorădeăbaz ............................. 33
3.1 Antene omnidirecționale ........................................................................ 33
3.1.1 Antene omnidirecționale cu montare laterală ................................. 33
3.1.2 Antene omniditecționale cu câștig .................................................. 35
3.2 Antene direcționale ................................................................................ 36
3.2.1 ωâștigul obținut prin focalizare orizontală ...................................... 36
3.2.2 Arii de antene cu radiație longitudinală (End-fire) ......................... 36
3.2.3 Arii de antene cu radiație transversală (ψroadside) ........................ 37
3.2.4 Sisteme de antene ............................................................................ 38
Capitolul 4. Caracterizarea tehnicilor folosite în GSM ............................. 40
4.1 Diversitatea ............................................................................................ 40
4.1.1 Diversitatea spațială ........................................................................ 41
4.1.1.1 Stații de bază omnidirecționale ................................................. 41
4.1.1.2 Stații de bază cu acoperire sectorială ........................................ 42
 4.1.2 Diversitatea polarizării .................................................................... 42
4.1.2.1 Polarizarea pe orizontală și pe verticală ................................... 43
4.1.2.2 Polarizarea +45º/-45º ................................................................ 44
4.2 Antene de interior .................................................................................. 45
Capitolul 5. Anteneăpanou.ăModelareăşiăsimulareăcuăajutorulă
programului NEC .......................................................................................... 46
5.1 Prezentarea teoriei programului NEC .................................................... 46
η.1.1 Ecuația integrală a câmpului electric (EFIE) .................................. 46
5.1.2 Ecuația integrală a câmpului magnetic (MFIE) .............................. 48
η.1.3 Ecuația hibridă EFIE – MFIE.......................................................... 49
η.1.4 Soluții numerice .............................................................................. 50
5.2 Proiectarea unei antene panou ............................................................... 52
5.2.1 Date de proiectare. Stabilirea configurației antenei ........................ 52
5.2.2 Proiectarea unei antene panou cu reflector infinit .......................... 56
Concluzii ......................................................................................................... 61
Bibliografie ..................................................................................................... 62

4
Introducere

ωomunicațiile pe căi electrice au început odată cu introducerea telegrafiei în anul

1844 și a telefoniei în anul 1878. În aceste sisteme semnalul electric este transmis prin
perechi de fire metalice care fac legătura între emițător și receptor. În perioada de timp în
care aceste sisteme au fost dezvoltate, bazele teoretice ale radiației electromagnetice erau
elaborate de către André-Marie Ampère (1820), Michael Faraday (1831) și James ωlerk
Maxwell (1864).

Primul experiment de succes ce implică o antenă a fost condus de către fizicianul

german Heinrich Rudolf Hertz. În anul 1888 acesta a construit un sistem ce producea și
detecta unde radio (figura 0.1). Intenția experimentului era să demonstreze existența
radiației electromagnetice.

Figura 0.1 Schema mecanismului folosit de H.R.Hertz în experimentul său

Informația din experimentul lui Hertz era, defapt, sub formă binar digitală, prin
aprinderea și stingerea unei scântei. Acest lucru este considerat ca fiind primul sistem radio
digital, ce constă în două dintre cele mai cunoscute antene: antena dipol și antena buclă.
Din acest motiv antena dipol se mai numește antenă Hertz.

În 18λ1, Nikola Tesla îmbunătățește mecanismul lui Hertz (figura 0.2), pentru ca în
18λ3 să demonstreze o metodă a iluminării unor lămpi fosforescente fără a utiliza cabluri
electrice, iar în 18λθ să transmită un semnal electromagnetic pe o distanță de 48 km.

În 1897, Guglielmo Marconi reușește transmiterea unui cod Morse pe o distanță de

6 km, pentru ca în 1901, folosindu-se de mecanismul lui Tesla, acesta să realizeze
transmisia unui semnal electromagnetic peste Oceanul Atlantic între Poldhu (Marea
ψritanie) și St. Johns (Canada). Antenele monopol au fost folosite des de către Marconi în
experimentele sale, de acea mai sunt denumite și antene Marconi.

5
 Figura 0.2 „Sistemul de iluminat electric” a lui Tesla

În 1982, CEPT (European Conference of Postal and Telecommunications

Administrations) a creat GSM (Global System for Mobile Communications, inițial Groupe
Spécial Mobile) pentru a dezvolta un sistem de telefonie mobilă ce poate fi folosit în
Europa.

În 1987, un acord multilateral pentru dezvoltarea unui sistem de telefonie celulară

comun a fost semnat de către 13 țări europene.

În 1989, GSM a fost preluat de către ETSI (European Telecommunications

Standards Institute), pentru ca în 1990 să apără primele specificații referitoare la acest
sistem, iar în 1991 să fie lansată prima rețea GSM în Finlanda.

Dezvoltarea continuă a rețelei și creșterea numărului de abonați pe plan mondial a

dus, printre altele, la creșterea numărului și dezvoltarea performanțelor antenelor folosite
în rețeaua GSM.

6
Capitolulă1.ăRadia ii electromagnetice,ăno iuniăgenerale

1.1 Noțiuni generale

O undă radio (figura 1.1) este caracterizată de următorii parametriiμ
- amplitudinea vârf la vârf - U - reprezintă distanța dintre punctul de maxim și cel
de minim al undei și se măsoară în volți [V];
- frecvența - f - reprezintă numărul de repetiții sau cicluri complete într-o perioadă
dată de timp și se măsoară în hertzi [Hz];
- lungimea de undă - - reprezintă distanța dintre două puncte ale undei care
oscilează în fază și se măsoară în metri [m].
Produsul · f este o constantă ( 3·108 m/s ) și reprezintă viteza de propagare a
undei, c.


c
(1.1)
f

Figura 1.1 Parametrii unei unde radio

Din teoria antenelor se știe că eficiența transmisiei energiei sub formă de unde
electromagnetice a unui sistem radiant este destul de mare numai dacă lungimea de undă a
radiației este comparabilă cu înălțimea efectivă a antenei. Pe de altă parte, energia radiată
de antene se propagă în mod diferit, în functie de frecvență.

Domeniul în care este posibilă propagarea undelor electromagnetice în spațiul liber

se numește domeniul radiofrecvențelor (tabelul 1.1) și este cuprins între 3 kHz și 300 GHz.

Limita inferioară a domeniului - 3 kHz - este dată de necesitatea ca lungimea de

undă să fie comparabilă cu dimensiunile fizic realizabile ale antenei precum și cu distanțele
dintre două antene.

La limita superioară - 300 GHz - absorbția moleculelor din spațiul liber este foarte
mare ceea ce face ca undele electromagnetice să fie puternic atenuate.

7
Tabelul 1.1 Împărțirea spectrului radiofrecvențelor

Frecven a Lungimeaădeăund Banda

3 – 30 kHz 100 – 10 km VLF
30 – 300 kHz 10 – 1 km LF
0,3 – 3 MHz 1 – 0,1 km MF
3 – 30 MHz 100 – 10 m HF
30 – 300 MHz 10 – 1 m VHF
0,3 – 3 GHz 1 – 0,1 m UHF
3 – 30 GHz 100 – 10 mm SHF
30 – 300 GHz 10 – 1 mm EHF

1.2 Câmpul electric

Câmpul electric este definit ca fiind forța (măsurată în Newtoni - N) raportată la
sarcină (măsurată în Coulombi - C). Cu ajutorul acestei definiții și folosind legea lui
Coulomb, câmpul electric, E, creat de un singur punct de sarcina Q la o distanță r este:

V

E 
 F
r̂  
Q
Q 4r 2 m
(1.2)

unde:

- F este forța electrică dată de legea lui Coulomb: F   r̂ ;

 Q1 Q 2
4r 2
- r̂ este un vector de-a lungul direcției r, care este de asemenea și direcția câmpului
electric;
- ε este permitivitatea electrică a materialului măsurată în Farad supra metru (F/m);
- ε 0 = 8,85419 · 10-12 F/m.

Produsul dintre permitivitate și câmpul electric se numește inducția câmpului

electric, D, ce măsoară cât flux electric trece printr-o suprafată unitară:

 C 
D  E  2 

m 
(1.3)

Câmpul electric, E, este în relație cu densitatea de curent J (Amper pe metru pătrat -

2
A/m ), un alt parametru important, dupa legea lui Ohm. Relația dintre acești doi parametrii
poate fi exprimată ca fiindμ

J  E
 
(1.4)

unde σ reprezintă conductivitatea măsurată în Siemens pe metru (S/m).

8
1.3 Câmpul magnetic
În timp ce sarcinile electrice generează câmp electric, curenții generează câmp
magnetic. Câmpul magnetic, H, este un vector de câmp ce formează bucle închise în jurul
firelor parcurse de curenți electrici sau în jurul magneților. Câmpul magnetic al unui vector
de curent I este dat de legea lui Biot-Savart:

 I  r̂ A

H  m 
4r 2
(1.5)

ωa și câmpul electric, câmpul magnetic exercită o forță pe o sarcină electrică, dar

spre deosebire de câmpul electric, aplică forța numai pe o sarcină aflată în mișcare, iar
direcția forței este ortogonală față de câmpul magnetic și față de viteza sarcinii:

F  Qv  H
  
(1.6)

unde:
- v este vectorul viteză al sarcinii electrice Q, măsurat în m/s;
- este permeabilitatea magnetica a materialului, măsurată în Henry supra metru
(H/m);
- 0= 4·π·10-7 H/m.

Inducția câmpului magnetic va fiμ

B  H[T]
 
(1.7)

1.4 Ecuațiile lui Maxwell

Ecuațiile lui Maxwell sunt un set de ecuații prezentate pentru prima dată în anul
18θ4 de către James ωlerk Maxwell. Acestea descriu relațiile dintre câmpul electric,
câmpul magnetic, sarcina electrică și curentul electric. Deși aceste ecuații, individuale, nu
aparțin lui Maxwell, el este cel care le-a derivat din nou în concordanță cu propriul lui
model turbionar molecular de linii de forță Faraday, și a fost primul care le-a grupat
într-un set coerent de ecuații. Cel mai important, a introdus a doua ecuație în Legea lui
Ampère. Această a doua ecuație este derivata în timp a câmpului electric și se numește
curent de deplasare Maxwell. Varianta modificată a legii lui Ampère de către Maxwell face
posibilă combinația seturilor de ecuații pentru a deriva ecuația undei electromagnetice.

1.4.1 Legea de inducție a lui Faraday


E 
 dB
(1.8)
dt

  
unde:
-  X̂  Ŷ  Ẑ este un operator vector;
x y z

9
 -   se numeste rotor;
-   se numeste divergență.

Această ecuație arată că forța electromotoare indusă este proporțională cu rata cu

care se schimbă fluxul magnetic printr-o spirală; adică, mișcând un conductor (cum ar fi un
fir metalic) printr-un câmp magnetic se produce o tensiune electrică. Tensiunea rezultată
este direct proporțională cu viteza de mișcare a conductorului. De aici se vede că un câmp
magnetic variabil în timp va genera un câmp electric; iar în cazul în care câmpul magnetic
nu este variabil în timp, acesta NU va genera câmp electric.

1.4.2 Legea lui Ampère generalizată


H  J 
  dD
(1.9)
dt

Această ecuație a fost modificată de către Maxwell prin introducerea curentului de


dD
deplasare . Înseamnă că un câmp magnetic apare în momentul în care un condesator se
dt
încarcă sau se descarcă; împreună cu legea lui Faraday, Maxwell a reușit să derive ecuațile
undei și arătând că viteza undei calculate este aceeași cu viteza luminii, Maxwell a
concluzionat că undele de lumină sunt de fapt unde electromagnetice. Această ecuație arată
că atât curentul cât și câmpul electric variabil în timp pot genera un câmp magnetic.

1.4.3 Legea lui Gauss pentre câmpuri electrice

D  

(1.10)

unde ρ este densitatea de sarcină.

Aceasta este aplicația electrostatică a teoremei generalizate a lui Gauss, ce dă

relația de echivalență dintre orice flux, electric sau gravitațional, ce „curge” din orice
suprafață închisă și rezultatul surselor interne, cum ar fi sarcini electrice sau mase închise
într-o suprafață închisă. Rezultă că nu este posibil să se formeze un câmp electric într-o
buclă închisă. Din moment ce D = εE rezultă că sarcinile (ρ) pot genera câmpuri electrice.

1.4.4 Legea lui Gauss pentru câmpuri magnetice

B  0

(1.11)

Această ecuație arată că divergența câmpului magnetic este întotdeauna zero, ceea
ce înseamnă că liniile de câmp magnetic sunt bucle închise; rezultă că integrala din B pe o
suprafață închisă este zero. Pentru un câmp magnetic armonic în timp (un câmp dependent
de timp printr-un factor ej t, unde este frecvența unghiulară și t este timpul), se pot folosi
următoarele relații:

D = εE, ψ = H, J = σE (1.12)

10
pentru a scrie ecuațiile lui Maxwell astfelμ

  E  j    H (1.13)

  H  J  j    E (1.14)


E 

(1.15)

H  0 (1.16)

1.η Radiația elementului de curent

Se numește radiator elementar de curent, un element presupus filar și de lungime

infinitezimală, parcurs de un curent de amplitudine constatantă de-a lungul său. Studierea
radiației elementului de curent este importantă deoarece orice antenă poate fi împarțită în
elemente de curent, câmpul electromagnetic radiat de antenă într-un punct din spațiu fiind
suma contribuțiilor tuturor elementelor de curent care o compun.

Sistemul de coordonate utilizat este, în general, cel sferic (figura 1.2).

Figura 1.2 Sistemul de coordonate sferic

În acest caz exprimarea operatorilor diferențiali se realizează cu ajutorul

parametrilor Lamé:

h1 = 1 (1.17 a)
h2 = r (1.17 b)
h3 = rsin (1.17 c)

11
 Figura 1.3 ωalculul elementului de suprafață în sistem de coordonate sferic

ds  r 2 sin dd (1.18)

dv  r 2 sin drdd (1.19)

Întrucât avem simetrie sferică, la calculul lui  2 în coordonate sferice, derivatele

în raport cu și φ vor fi nule; utilizând parametrii Lamé, ecuația Helmholtz va avea
următoarea formăμ

1  2 A z
 k 02 A z   0 I z
r r r
2
r (1.20)

 2
 k 02   0
r 2 (1.21)

  rAz  Ce  jk0r (1.22)

e  jk0 r
Az  C (1.23)
r
Impunând condiția la limită, soluția ecuației Helmholtz pentru potențialul
elementului vector devine:

e  jk0 r
A z   0 Idz
4r
'
(1.24)

A  Az a z
 
(1.25)

Această expresie permite utilizarea relației dintre câmpul electric/câmpul magnetic

și potențialul electric/potențialul magnetic vectorial și permite să exprimăm componenta
câmpului electromagnetic radial.

12
 Figura 1.4 Sistem de coordonate sferic cu vectori

a z  a r cos  a  sin 
  
(1.26)

Calculul rotorului în coordonate sferice:

B    A  0 H
  
(1.27)

H A
 1 
0
(1.28)

  
h1a r h 2a  h 3a 
  
A 
 1
h 1h 2 h 3 r   (1.29)

h 1A r h 2A h 3A 

unde h1, h2 și h3 sunt cosinuși directori

 jk 0 r  jk 0 r
A   0 Idz cosa r   0 Idz sin a   A r a r  A  a 
 ' e  ' e   
4r 4r
(1.30)

13
 ra  sin 
  
ar ra 

    0 Idz'
A  
 1
r 2 sin  r   4
e  jk0r
e  jk0r sin 
r cos
0

 0 Idz '  e  jk0r 

  jk 0 e  jk 0 r
sin   sin  a 
4r  r 

 Idz' sin   1   jk r 
H  jk 0  e 0 a 
4r  r
(1.31)

Se observă că elementul de curent radiază o singură componentă de câmp


magnetic, după direcția versorului a  , ceea ce confirmă faptul că liniile câmpului
magnetic create de un conductor parcurs de un current variabil în timp sunt linii închise în
jurul acestuia.

  E   j0 H
 
(1.32)

  H  J  j0 E
  
(1.33)

   H
  1 
j0
În spațiul liberμ J 0 E (1.34)

ra  sin 
  
ar ra 
  
E
 1 1
j0 r sin 
2
r  
0 0 r sin H 

E
 
   
 
  

j0 r 2 sin    
1
r
a r r sin H  a  r sin H  (1.35)


r sin H    r H  cos  sin  H  
   

14
 
r sin H    sin  H   r H  
r  r 
(1.36)

H  H a 
 
(1.37)

 jk 0 1   jk0r   k 02 jk 0 1   jk0r 
E cos 2  3 e a r  sin    2  3 e a 
 jz 0 Idz ' jz 0 Idz '
2k 0  r r  4k 0  r r r 

E  E r a r  Ea 
  
(1.38)

Câmpul electric are două componente, una radială și una tangențială.

Figura 1.5 Componentele câmpului electric și magnetic

 20  r 
k 02 k 1
Dacă distanța r este foarte mare astfel încât spunem că ne
r r k0
aflăm în câmp îndepărtat. ωondiția de câmp îndepărtat pentru elementul de curentμ

r  1,5

ωând ne aflăm în câmp îndepărtat, termenii invers proporționali cu r2 și r3 din

expresiile lui E si H devin neglijabili în comparație cu termenii invers proporționali cu r.
Prin urmare, în acest caz, câmpul electric va avea o singură componentă, E .

E 0 sin e  jk0r a   E  a 
 jz Idz ' k 0  
4r
(1.39)

15
 H sin e  jk0 r a   H  a 
 jIdz ' k 0  
4r
(1.40)

Aceste componente de câmp care sunt invers proporționale cu r se numesc câmp de

radiație al antenei; doar aceste componente transportă energie la distanță; termenii invers
proporționali cu r2 și r3 reprezintă componentele de câmp reactiv care corespund din punct
de vedere fizic energiei reactive înmagazinate în câmp electric și magnetic în spațiul din
jurul antenei. Aceste componente nu participă la transportul de energie la distanță prin
radiație.

 Z 0  120  377
E
(1.41)
H

unde Z0 reprezintă impedanța de undă a spațiului liber.

Se remarcă faptul că în câmp îndepărtat elementul de curent radiază o undă sferică

transversal electromagnetica (T.E.M), deoarece raportul între E și Hφ este constant și egal
cu Z0, iar E și Hφ sunt perpendiculare între ele și ambele perpendiculare pe direcția de
propagare. Aceasta reprezintă direcția produsului vectorial dintre câmpul electric și câmpul
magnetic, iar vectorul proporțional cu acest produs poartă numele de vector Poynting și
reprezintă, din punct de vedere fizic, densitatea de putere transportată de unda
electromagnetică. Definiția generală a acestui vector esteμ

S  Re E  H a r
 1   
2

S
2 4r 
1 1
2
 
k 02 Z 0 I dz ' sin 2 
2
(1.42)

Figura 1.θ Direcția de propagare a undei

16
Capitolul 2. Antene. Tipuri de antene
Antena este un dispozitiv reciproc ce are rolul de a transforma semnalul electric de
înaltă frecvență ce se propagă prin cabluri în unde electromagnetice care se propagă în
spațiul liber (la emisie), respectiv de a converti energia undelor electromagnetice din
spațiul liber în semnale electrice (la recepție). Prin definiție, antena este un dispozitiv pasiv
(nu amplifică semnalul).

2.1 Parametrii antenelor

2.1.1 Diagrama de radiație

Reprezintă diagrama puterii/câmpului radiat în funcție de un unghi la o distanță
fixată ce trebuie să fie destul de mare pentru a putea fi considerat câmp îndepartat.
Diagrama de radiație 3D a elementului de curent este ilustrată în figura 2.1 A; pe această
diagramă se vede cel mai bine distribuția câmpului radiat în funcție de unghiul și φ în
spațiu. În cazul diagramelor 3D, în locul sistemului de coordonate plane polare se face o
reprezentare în coordonate sferice; variind atât , cât și φ, se obține un corp tridimensional.
De obicei caracteristica de radiație se normeaza la valoarea sa maximă. Din nefericire, în
practică durează foarte mult și este greu de măsurat diagrama 3D a unei antene.

Figura 2.1 Diagrama de radiație a elementului de curentμ tridimensională (A) și

bidimensională în planul H (ψ), respectiv planul E (ω)

Majoritatea antenelor au anumite elemente simetrice, deci, în realitate, cele mai

importante sunt diagramele de radiație în cele două planuri principale: E și H. Planul E
este cel în care se află câmpul electric E, iar planul H cel în care se află câmpul magnetic
H. În cazul în care elementul de curent este ideal, câmpul electric este E iar câmpul

17
magnetic este Hφ, astfel diagrama în planul E este câmpul E măsurat în funcție de când
unghiul φ și distanța sunt fixe, în timp ce diagrama în planul H este câmpul E măsurat în
funcție de φ când unghiul și distanța sunt fixe. Diagramele elementului de curent în
planurile E (la φ = 0), respectiv H (la φ = π/2) sunt ilustrate în figura 2.1 B, respectiv C.

Evident, această antenă are o diagramă omnidirecțonală în planul H; acesta este un

lucru de dorit în cazul multor antene mobile din moment ce antena nu este sensibilă la
orientare. Trebuie specificat faptul că diagrama în planul H este o masură a câmpului
electric și nu a celui magnetic.

Când diagramele sunt construite pe o scală logaritmică (în dB), câmpul normalizat
și diagrama de putere sunt identice din moment ce 10log(P/Pmax) este egal cu
20log(E/Emax). De aceea în practică se folosește, de obicei, acest tip de diagrame, ușurând
vizualizarea detaliilor despre câmp sau putere pe o scară dinamică largă (mai ales anumiți
lobi secundari minori). În cazul în care câmpul electric are mai mult de o componentă
trebuie făcută diagrama pentru fiecare în parte.

2.1.2 Directivitatea
Directivitatea măsoară concentrația de putere radiată într-o anumită direcție. Este
definită ca raport între intensitatea radiației pe o anumită direcție dată de antenă și
intensitatea radiației medii (toate direcțiile). Intensitatea radiației medii este egală cu
puterea radiată totală împarțită la 4π; dacă direcția nu este specificată, se ia implicit direcția
de radiație maximă. Matematic, directivitatea poate fi scrisă ca fiind:

U,  4U,  4U, 

D  
U, av  Ud
(2.1)
Pt


unde Pt este puterea radiată totală măsurată in W și U este intensitatea radiației măsurată în
W/unitate unghi solid.

U  r 2Sav (2.2)

2.1.3 ωâștigul

În practică, puterea totală de intrare la o antenă poate fi obținută cu ușurință, dar

puterea totală radiată de antenă este greu de obținut. Câștigul este definit ca fiind raportul
între intensitatea radiației într-o anumită direcție de la antenă înmulțită cu 4π și puterea
totală de intrare acceptată de antenă. Dacă direcția nu este specificată, se presupune
direcția în care radiația este maximă.

4U
G (2.3)
Pin

unde U este intensitatea radiației (W/unitate unghi solid) iar Pin este puterea totală de
intrare acceptată de antenă (W). Trebuie specificat că puterea de intrare poate fi diferită de
puterea de intrare acceptată de antenă când linia de alimentare nu este ajustată cu antena. În

18
principiu linia de alimentare este ajustată în funcție de antenă, iar când coeficientul de
reflexie Г = 0 rezultă că eficiența cu care se face ajustarea este de 100%. În funcție de
directivitate, câștigul poate fi scris ca fiind:

G D  e D
Pt
(2.4)
Pin

unde e este factorul de eficiență al radiației antenei și se poate scrie ca fiindμ

e 
Pt
(2.5)
Pin

Acest factor de eficiență are în considerație atât pierderile în conductor cît și pe cele
în dielectric, dar nu și diferența de impedanță dintre linia de alimentare și antenă.

2.1.4 Puterea efectivă radiată izotrop

ωâștigul unei antene este, de multe ori, încorporat într-un parametru numit putere
efectivă radiată izotrop (EIRP - effective isotropic radiated power) și se definește ca fiind
cantitatea de putere ce ar fi fost radiată de o antenă izotropică pentru a produce densitatea
de putere de vârf observată în direcția pe care antena are câștig maximμ

EIRP  Pt G (2.6)

unde Pt este puterea totală radiată; unitatea de măsură este dψi (decibel izotrop). Avantajul
exprimării în funcție de EIRP este acela că pierderile dintre antena emițătoare și cea
receptoare pot fi obținute ușor ca raport între EIRP transmis și EIRP recepționat.

2.1.5 Deschiderea lobului principal la -3dB și raportul față-spate

Lobul principal reprezintă zona de radiaţie maximă (lobul cu energia cea mai mare)
a caracteristicii de radiaţie. Lobii secundari (laterali) sunt lobi de putere mai mică, dispuşi
pe alte direcţii faţă de lobul principal. Aceşti lobi reprezintă energia radiată pe direcţii
nedorite şi nu pot fi complet eliminaţi. Nivelul lobilor secundari reprezintă un parametru
important ce caracterizează diagrama de radiaţie. Acest parametru este definit ca diferenţa
dintre puterea lobului principal şi cea a lobilor secundari şi este exprimat în decibeli. Lobul
secundar aflat pe direcţia diametral opusă faţă de cel principal se numeşte lob posterior (în
cazul antenelor direcționale).

Deschiderea lobului principal la -3dB (HPBW - Half-Power BeamWidth) este

definit de punctele de pe diagrama orizontală și verticală, în care puterea de radiație este
jumătate din cea corespunzătoare direcției principale de radiație. Aceste puncte se numesc
și puncte la -3dB.

Raportul faţă-spate al unei antene reprezintă raportul dintre cantitatea de energie

radiată pe direcţia principală (lobul principal) şi cea radiată în direcţia opusă (lobul

19
posterior). Acest parametru trebuie să aibă valori ridicate, ceea ce înseamnă că în direcţia
nedorită este radiată o cantitate minimă de energie.

2.1.6 Impedanța de intrare și rezistența de radiație

Impedanța de intrare a antenei Za se definește ca fiind impedanța antenei la
terminalele acesteia, sau ca raportul dintre tensiune și curent la terminalele acesteia și se
scrie astfel:

Za   R a  jX a
Vin
(2.7)
I in

Figura 2.2 Impedanța de intrare a unei antene

unde Vin și Iin reprezintă tensiunea și curentul de intrare în antenă. Impedanța de intrare
este un număr complex; partea sa reală este formată din două componente:

Ra  Rr  RL (2.8)

unde Rr este rezistența de radiație și RL este pierderea pe rezistență a antenei. Rezistența de

radiație este echivalentă cu rezistența ce ar disipa aceeași cantitate de putere cât radiază
antena atunci când curentul este egal cu cel de intrare la terminale.

Rr 
2Pt
(2.9)
I in2

unde Pt este puterea totală radiată. Dacă antena este conectată direct la o sursă de
impedanță ZS:

ZS  Z*a  R a  jXa (2.10)

În realitate, antena este conectată la o linie de transmisiune scurtă cu o impedanță

caracteristică standard de η0 sau 7η Ω.

20
2.1.7 Coeficientul de reflexie, atenuarea prin reflexie și raportul de undă
staționară
Adaptarea impedanței este foarte importantă; din moment ce antena poate fi
considerată ca fiind o sarcină către o linie de transmisiune, coeficientul de reflexie,
atenuarea și raportul de undă staționară (VSWR - Voltage Standing Wave Ratio) pot fi
folosite pentru a analiza comportamentul sarcinii pe linia de transmisiune.

Coeficientul de reflexie:

Za  Z0

Za  Z0
(2.11)

Atenuarea prin reflexie:

L RT  20lg    20 lg
Za  Z0
Za  Z0
(2.12)

Raportul de undă staționară (raport între 1 si ∞)μ

1 
VSWR 
1 
(2.13)

În general, la o antenă LRT > 10 dB sau VSWR < 2. Pentru antenele folosite în
telefonia mobilă aceste valori suntμ VSWR < 3 sau LRT > 6 dB.

2.2 Antena dipol în /2

Antena dipol este una dintre cele mai simple și mai des folosite antene. Aceasta
poate fi considerată ca fiind o structură ce a evoluat dintr-o linie de transmisiune pe 2 fire,
deschisă la capete, prin îndepartatea conductoarelor. Pentru a putea analiza și proiecta o
antenă trebuie să cunoaștem distribuția de curent, ceea ce duce la o determinare ușoară a
celorlalți parametrii (diagrama de radiație, impedanță, câstig etc.). În cazul dipolului în /2
lungimea fiecărui conductor este aproximativ egală cu un sfert din lungimea de undă.

Figura 2.3 Dipol în /2 în gama de frecvență 1 – 3 GHz (UHF)

21
 Figura 2.4 Evoluția unui dipol în /2 dintr-o linie de transmisiuni

2.2.1 Distribuția de curent

Pentru o linie de transmisiune (deschisă la capete), coeficientul de reflexie la capăt
este 1. Distribuția de curent pe o asemenea linie se poate scrie ca fiind:

 1
Iz, t   Re   
A1e jt z   A1e jt z    Z2 A1 sin t sin z 
 Z0 
(2.14)
0

Aceasta este o undă stabilă cu vârfuri în z = /4 + n /2 (n număr întreg). Dacă

dipolul este foarte subțire, distributia de curent poate fi aproximată de această ecuație.
Alegând originea axelor de coordonate în centrul dipolului curentul poate fi exprimat
astfel:

Iz   I 0 sin   z  
 l 
 2 
(2.15)

unde l este lungimea dipolului, β = k0 = 2π/ este constanta de defazare a undei, iar I0 este
curentul maxim posibil pe linie. În cazul în care l = /2:

Iz  I 0 cosk 0 z (2.16)

22
 Figura 2.η Distribuția de tensiune (A) și de curent (B)

2.2.2 Diagrama de radiație

 
Câmpul electric:

cos cos 
E  E a  
jI 0 Z 0  jk0r 2 a
2r sin 
e  (2.17)

Câmpul magnetic:

 
cos cos 
H
E
H  a   0 e  jk0r
jI 2 a
2r sin 
 (2.18)
Z0

Figura 2.θ Distribuția câmpului electric (A) și magnetic (ψ)

ωaracteristica de radiațieμ

 
cos cos 
F,    2 
E
max E  sin  (2.19)
 ,

23
 Figura 2.7 Diagrama de radiație în planul H (A) și planul E (B)

2.2.3 Directivitatea, rezistența de radiație și câștigul

Densitatea medie de putere:

  
cos cos  
 

2

Sav  Re E  H *   2 
2
1 I 0 Z0
8 r  sin  
(2.20)
 
2 2
2
 

Intensitatea radiațieiμ

  
 cos cos  
2

U  r 2 Sav   2 
2
I0 Z0
8  sin  
(2.21)
 
2

 

Puterea radiatăμ

  
 cos cos  
2

Pr  0 2 0       sin dd  36,565I

I Z 2 
2

8 sin 
2
 
2
(2.22)
 
0
0 0

 

24
 Directivitatea:

  
 cos 2 cos  
2

D,   1,64  
 sin  
(2.23)
 
 

Rezistența de radiațieμ

Pr   R a  73,13
2
R a I0
(2.24)
2

ωâștigulμ

G i  maxD(, )  10lg1,64  2,15dBi (2.25)

, 

2.3 Arii de antene

Antena dipol este o antenă foarte simplă, adecvată de folosit atunci când este
necesară o diagramă de radiație aproximativ omnidirecțională. Cu toate acestea, antena are
un câștig foarte scăzut. În sistemele de comunicații este important schimbul de informație
între două puncte fixe iar pentru acest lucru este necesar ca antena să aibă directivitate mai
mare. Aceasta caracteristică se poate obține prin aranjarea mai multor dipoli într-o arie.

O directivitate mai bună va determina un câstig mai mare al antenei. Ariile simple
de antene sunt construite pentru a genera caștiguri cuprinse între 10 și 1η dB, cu mult peste
câștigul unei antene dipol în /2.

O creștere a caștigului de 10 ori permite ca puterea de transmisie să fie redusă de 10

ori pentru a obține același semnal la recepție. Dacă, suplimentar, antena receptoare are un
câștig de 10dB, se poate realiza o reducere de încă 10 ori a puterii, performanța fiind
relativ aceeași. Aparent creșterea câștigului unei antene are avantaje semnificative.

Pentru a stabili metoda de bază folosită pentru analiza ariilor de antene, se va

considera aria prezentată în figura 2.8. Aria se compune din N antene identice, cu aceeași
orientare, dar excitate cu amplitudini relative Ci, și faze αi. Poziția antenei „i” este dată de
poziția vectorului „ri”.

25
 Figura 2.8 Arie de N antene

Vom lua câmpul electric radiat de antena considerată drept referință (cea situată în
origine):

Er   f , 
e  jk0 r
4r
(2.26)

unde f( ,φ) descrie diagrama de radiație a câmpului electric pentru antena elementară
folosită în arie.

Într-o zonă mai îndepartată a câmpului radiat, unde |r| >> ri, caracteristicile de
radiație ale tuturor antenelor din arie pot fi considerate ca fiind paralele. Distanța de la
antena „i” la punctul de interes din câmp îdepărtat este Ri = r - arri.

Câmpul îndepărtat produs de antena „i” va suferi o defazare de propagare cu k0arri

mai mică decât a antenei de referină (această antenă nu este neaparat prezentă în arie; ea
servește ca referință pentru comparația câmpurilor radiate de către antenele din arie).
Câmpul rezultant al tuturor antenelor din arie se va exprima:

Er   f ,  C e
e  jk0r N
ji  jk0a r ri

4r i 1
i (2.27)

În această expresie s-a folosit aproximarea Ri ≈ r în cadrul factorului de

amplitudine 1/r. Chiar dacă Ri și r pot diferi prin mai puțin de 1‰, aceasta diferență poate
reprezenta o distanță de câteva lungimi de undă, deci această aproximare nu poate fi
folosită pentru funcțiile exponențiale. O diferență de o lungime de undă corespunde unei

26
schimbări de fază de 360°. Aceste diferențe de fază au o foarte mare importanță în
controlul interferențelor ce duc la formarea unei caracteristici de radiație directive.

2.3.1 Principiul de multiplicare a diagramei de radiație

Dacă se studiază expresia (2.27) se observă că aceasta reprezintă produsul dintre
câmpului radiat de către antena de referință și factorul de arie dat de relațiaμ

F,    C i e ji  jk0a r ri

N

i 1
(2.28)

Directivitatea este proporțională cu1θπ2r2|E|2 și de aici va rezultaμ

D,   f ,  F, 

2 2
(2.29)

Această formulă exprimă principiul foarte important al multiplicării diagramei de

radiație; acest principiu spune că diagrama de radiație a unei arii de antene este produsul
dintre diagrama de radiație a unei antenei luată individual și funcția diagramă a ariei.
Aceasta din urmă este funcție de poziția antenei în arie și de amplitudinea complexă
relativă a excitației acesteia.

Acest principiu se bazează pe ipoteza că toate antenele din arie au aceeași diagramă
de radiație. În general, această presupunere nu este corectă deoarece distribuția de curent
pe o antenă este afectată de cuplajul mutual cu obiectele învecinate, adică celelalte antene
din arie. În acest fel, elementele situate la marginea ariei vor fi influențate într-un mod
diferit decât cele din centrul ariei; însă de cele mai multe ori modificările ce apar în
diagramele de radiație ale fiecărei antene sunt suficient de mici pentru a putea fi neglijate.

Comportamentul general al ariilor de antene poate fi prezis cu o acuratețe bună

dacă se consideră că principiul multiplicării diagramei de radiație este valabil.

În studiul antenelor se pune accentul pe factorul de arie, deoarece într-o arie cu o

directivitate mare antenele au, în general, o diagramă de radiație largă, astfel, pentru o
directivitate mare o contribuție importantă revine factorului de arie.

2.3.2 Arii unidimensionale uniforme

În figura 2.9 este prezentată o arie în linie de N+l elemente care, din motive de
calcul, vom presupune că sunt dipoli au lungimea egală cu /2 și se află la o distanță d față
de dipolii învecinați. Fiecare antenă este excitată cu aceeași amplitudine constantă C = I0
dar cu o schimbare progresive a fazei de la element la element, astfel încât αn = nαd. Pentru
această arie se va aplica ecuația (2.28) din care va rezulta ecuația (2.30):

F,   I 0  e jnd  jk0nd cos 

N

n 0
(2.30)

27
unde este unghiul dintre vectorul ar și axa ariei, în cazul nostru x.

Figura 2.λ Arie unidimensională de N+1 dipoli în /2

rn  nda x  a r  rn  nd cos  ndsin  cos (2.31)

Relația (2.31) ne arată dependența factorului de arie de și φ. Această relație

reprezintă o serie geometrică cu suma dată de relațiaμ


1  w N 1
w 
N

1 w
n
(2.32)
n 0

Folosind relația (2.32) putem aflaμ

1  e j( N 1)(   k 0 cos  ) d
F  I0 
1 e j(   k 0 cos  ) d

N 1 
sin  (  k 0 cos )d 
 F  I0e
j   k 0 cos  d
 2 
N

sin   k 0 cos   

 d
2
(2.33)

 2

Diagrama de radiație a ariei va fiμ

 N 1 
sin  (  k 0 cos)d 
F  I0  2 
sin   k 0 cos  
 d (2.34)

 2

28
 Pentru studiul factorului de arie este convenabilă introducerea unei noi variabile u
dată de relațiaμ

u  k 0 d cos (2.35)

și u0 data de:

u 0  d (2.36)

Astfel, factorul de arie va avea expresia:

N 1
(u  u 0 )]
Fu   I 0
sin[
u  u0
2
(2.37)
sin( )
2

Această funcție se comportă asemănator funcției (sin u)/u, cu excepția faptului că

este periodică. În figura 2.10 factorul de arie dat de relația (2.37) este funcție de u. Cel mai
mare maxim se obține când u = -u0 și când (u + u0)/2 = mπ, unde m este un număr întreg.
Acest maxim are o valoare egală cu (N + 1)I0 ce corespunde unei adunări în fază a
câmpului radiat de către toți cei N+1 dipoli.

Figura 2.10 Factorul unei arii unidimensionale uniforme

 3
Maximele de valori mai mici se numesc lobi secundari, cel mai mare dintre ei apare
la distanța u 
N 1
de -u0. Acești lobi secundari au o amplitudine egală cu 2/3π, sau
0,21, din cea a lobului principal când N ≥ 8. Există N-1 lobi secundari între 2 lobi
principali adiacenți.

29
 ωa funcție de u, diagrama ariei se repetă la intervale de 2π pe axa u. Din moment ce
u  k 0 d cos , gama de valori a lui u corespunzătoare spațiului fizic sau regiunii vizibile
variază în intervalul [-k0d ; k0d]. Rezultă că regiunea vizibilă corespunde unei valori a lui u
egală cu ±2πd/ 0 de fiecare parte a lui u = 0. În general, în practică, ne dorim ca un singur
lob principal să apară în regiunea vizibilă, ceea ce necesită alegerea unui d suficient de mic
astfel încât între limitele ±2πd/ 0 să nu existe un alt lob principal.

Se numește arie de antene cu radiație transversală (broadside array), aria a cărei

radiație maximă este îndreptată perpendicular pe axa ei ( = 0); se numește arie de antene
cu radiație longitudinală (end-fire array) aria a cărei radiație maximă este îndreptată
longitudinal de-a lungul axei ariei ( = λ0º). Pentru o valoare dată a frecvenței, distanța d și
faza progresivă φ0 poate fi controlată pentru a obține una din aceste tipuri de arieμ
- pentru arie cu radiație transversalăμ φ0 = 0;
- pentru arie cu radiație longitudinalăμ φ0 = ±2πd/ 0.

2.3.3 Arii bidimensionale uniforme

O arie bidimensională de dipoli în /2 este reprezentată in figura 2.11. Această arie
este alcătuită dintr-un număr de (N+1)(M+1) dipoli poziționați astfelμ N+1 dipoli de-a
lungul axei x și M+1 dipoli de-a lungul axei z. Se presupune că antenele au aceeași
amplitudine a excitației, dar o modificare progresivă a fazei de-al lungul axelor x și z.
Astfel faza elementului de arie de indici m și n este dată deμ ejnαd+jmβd.

Figura 2.11 Arie bidimensională de (N+1)(M+1) dipoli în /2

Aria descrisă poate fi considerată ca fiind alcătuită din M+1 arii unidimensionale.
Astfel, utilizând principiul multiplicării diagramei de radiație, factorul ariei bidimensionale
va fi produsul factorului ariei pentru cele M+1 antene aliniate de-a lungul axei z cu factorul
ariei pentru cele N+1 elemente aliniate de-a lungul axei x. Vom avea:

30
  N 1
sin  k 0 d sin  cos  d  sin  M  1 k 0 d cos  d 
F,   I 0    2 
sin  k 0 sin  cos    sin  k 0 cos  
2
d  d 
(2.38)

2  2 

unde am folosit relatiile:

a r  a x  sin  cos

a z  a r  cos

Dacăμ

u  k 0 d sin  cos u 0  d

v  k 0 d cos v 0  d

Relația (2.38) va deveniμ

 N 1
sin  u  u 0  sin  M  1 v  v 0 
F  I0  2   2 
 u  u 0   v  v0 
sin   sin  
(2.39)

 2   2 

Factorul de arie are un prim maxim pentru u = -u0 și v = -v0, ceea ce determină și
direcția în spațiu a razei principale de radiație. Dacă α = β = 0, această direcție este
perpendiculară pe planul ariei de antene, de-a lungul axei ±y. Alegând valori potrivite
pentru α și β, această rază poate fi îndreptată în orice direcție. Dacă faza elementelor ariei
este controlată prin introducerea unor defazoare pe linia de alimentare a fiecărui element,
controlul direcției razei poate fi obținut în mod electronic, astfel că raza poate baleia orice
sector unghiular dorit. Ariile de acest tip se numesc arii de antene comandate în fază.

În cazul unei arii de antene cu radiație transversală, lățimea lobului in planele xy și

xz se obține fixând valorileμ

N 1 M 1
u   și v  
2 2

Se vor obține expresiile:

BW xy
2 0

N  1d (2.40)

31
 2 0
BW yz 
M  1d (2.41)

Lățimea lobului în oricare dintre cele două plane este invers proporțională cu
lungimea ariei în acel plan. Într-un mod similar lățimea lobului la -3dB poate fi calculată
folosind expresiile:

BW1 / 2 xy 
2,65 0
N  1d
(2.42)

2,65 0
BW1 / 2 yz 
M  1d
(2.43)

Directivitatea va fi:

4 8,83N  1M  1d 2

D   8,83 2
2BW1 / 2 xy BW1 / 2 yz
A
0 0
2 (2.44)

unde A = (N+1)(M+1)d2 reprezintă suprafața ocupată de aria de antene. Se observă că

directivitatea este direct proporțională cu suprafața masurată în lungimi de undă la pătrat,
proprietate caracteristică tuturor antenelor.

Este interesant de urmărit schimbarea lățimii lobului pe măsură ce distanța față de

aria de antene crește. Dacă se presupune ca β = 0 și se alege αd = -k0dcos 0, atunci
direcția razei face un unghi 0 cu axa x în planul xy. Pentru valori ale lui φ apropiate de 0
se poate folosi dezvoltarea în serie Taylor a:

k 0 dcos  cos 0 

pentru a obțineμ

k 0 dcos  cos 0    k 0 d sin  0    0 

N  1u  u 0 
Astfel în momentul în care se face egalitatea    pentru
2
obținerea lățimii lobului, va rezulta:

N 1
 k 0 d sin  0    0    
2

și de aiciμ

4 2 0
2    0  2  
N  1k 0 d sin  0 N  1d sin  0
(2.45)

32
relație ce reprezintă rezultatul dorit.

Aria bidimensională de antene produce un singur lob pe fiecare partea a planului

ariei, dacă d < 0 pentru radiația transversală și d < 0/2 pentru radiația logitudinală. Dacă d
este prea mare, vor apărea mai mulți lobi de fiecare parte a planului ariei.

Capitolul 3. Antene folosite in cadrul sta iilor deăbaz

3.1 Antene omnidirecționale

Antenele omnidirecționale sunt fie monopoli (cu plan de masă) – figura 3.1 A, fie
dipoli – figura 3.1 B. În primul caz, planul de masă se poate realiza sub forma unor
conductori radiali.

Figura 3.1 Exemplu de antene omnidirecționale

3.1.1 Antene omnidirecționale cu montare laterală

Nu întotdeauna este posibilă montarea unei astfel de antene în vârful unui stâlp
deoarece această poziție nu este mereu disponibilă; acest inconvenient va duce la montarea
antenelor omnidirecționale pe laterala unui stâlp (figura 3.2). În urma acestei montari,
diagrama de radiație în plan orizontal va suferi o modificare semnificativă.

33
 Figura 3.2 Antenă omnidirecțională cu montată lateral

Distanța față de stâlp are o importanță deosebită în ceea ce privește caracteristica de

radiație. Dacă distanța este /4, atunci se ajunge la o caracteristica de radiație cu offset
(figura 3.3 A) iar dacă distanța dintre stâlp și antenă este de /2 va rezultata o diagramă de
radiație bidirecțională (figura 3.3 ψ).

Figura 3.3 ωaracteristică de radiație cu offset (A) si bidirecțională (ψ)

34
3.1.2 Antene omniditecționale cu câștig
Dipolii în /2 despre care s-a discutat până acum radiază aceeași putere în toate
direcțiile. Se poate observa că o mare parte din energie este radiată (HPψW = 78º) în sus și
în jos, astfel că o mare parte din putere este pierdută în plan orizontal. Prin aranjarea mai
multor dipoli pe axa verticală cu o distanță /2 între ele, lățimea lobului la -3dB (HPBW)
poate fi redusăμ

Figura 3.4 Reducerea HPψW si creșterea câștigului

35
3.2 Antene direcționale

3.2.1 ωâștigul obținut prin focalizare orizontală

Un câștig mai mare poate fi obținut prin micșorarea diagramei de radiație în plan
orizontal în cazul în care antena nu este omnidirecțională. Prin răspândirea energiei
exstente într-un semicerc (180º) se poate obține un câștig de 3dψ; câștigul poate ajunge la
θdψ dacă aceeași energie este radiată într-un unghi de 90º.

Figura 3.5 Diagrame orizontale de radiație teoretice

3.2.2 Arii de antene cu radiație longitudinală (End-fire)

Antena Yagi și cea log-periodică sunt exemple de astfel de antene.

Antenele Yagi sunt foarte comune datorită metodei simple și ieftine de construcție.
Totuși, antenele Yagi sunt doar câteodată potrivite pentru aplicațiile profesionale. Câștigul
și banda de frecvență a acestor antene sunt dependente între ele, ceea ce reprezintă un
dezavantaj din punct de vedere electic. Construcția fizică a antenei nu este adecvată unor

36
condiții climatice extreme, gheața și zăpada având o influență puternică asupra diagramei
de radiație.

Figura 3.θ Antena Yagi și diagrama de radiație a acesteia în planul polarizării

(A) și perpendicular pe planul polarizării (ψ)

Antenele log-periodice sunt mai folosite deoarece acestea sunt mai puțin sensibile
la îngheț, iar diagrama sa de radiație este constantă într-o bandă largă de frecventă și
conține mai puțini lobi secundari. Aceste antene se folosesc în general când este nevoie de
o anumită diagramă de radiație.

Figura 3.7 Antena log-periodică și diagrama de radiație a acesteia în planul polarizării

(A) și perpendicular pe planul polarizării (ψ)

3.2.3 Arii de antene cu radiație transversală (ψroadside)

Antena panou și cea cu reflector unghiular sunt exemple de astfel de antene.

Antenele panou sunt realizate din mai mulți dipoli montați în fața unui reflector
astfel încât câștigul să crească atât în plan orizontal cât și în plan vertical. Acest tip de
antenă este foarte potrivit pentru combinații de dipoli. Una dintre antenele cu 6 dipoli
poartă numele de „zwölfer-Feld” (panou cu 12 dipoli) ceea ce poate fi puțin derutant.
Teoretic placa reflectoare poate fi înlocuită cu un al doilea set de dipoli (prin efect de
imagine) ce radiază în antifază; sunt numerotați și dipolii virtuali, și de aici numele de
panou cu 12 dipoli.

37
 Figura 3.8 Antena panou și diagrama de radiație a acesteia

Reflectorul unei antene cu reflector unghiular este, după cum ne sugerează și

numele, înclinat înspre partea frontală. Unghiul ales influentează lățimea lobului principal
la -3dB (HPBW) în planul E (orizontal în acest caz) și are o valoare obișnuită de 90°.

Figura 3.9 Antena cu reflector unghiular și diagrama de radiație a acesteia

3.2.4 Sisteme de antene

Aplicațiile speciale, pentru care nu este suficientă o singură antenă, sunt realizate
de cele mai multe ori prin combinații de antene. Combinația se realizează din mai multe
antene simple și un sistem de distribuție (distribuitor de putere și cablu de conexiune). De
multe ori o combinație este realizată în scopul obținerii unui câștig mai mare sau a unei
game largi de caracteristici de radiație în plan orizontal prin variația numărului de antene,
înclinația față de planul orizontal, distanța dintre dipoli, variația fazei sau a puterii.

Se poate realiza inclusiv o diagramă cvasi-ominidirectională. Numărul de antene

necesare crește cu diametrul turnului. De exemplu este nevoie de 8 antene panou la
frecvența de λ00MHz pentru un stâlp cu un diametru de aproximativ 1,5m. Radiația
omnidirectională nu este continuă, ci se obține prin combinarea caracteristicilor de radație
ale mai multor antene.

38
 Figura 3.10 Exemple de sisteme de antene

Calculul unor asemenea diagrame de radiație se realizeaza prin adunarea

amplitudinii și fazei pentru fiecare antenă în parte. Amplitudinea ficarei diagrame poate fi
citită din anexă, dar faza este cunoscută doar de producător. Faza reprezintă cel mai
important factor pentru calcule, deoarece o analiză estimativă folosind doar amplitudinea
poate duce la rezultate total greșite.

39
Capitolul 4. Caracterizarea tehnicilor folosite în GSM

4.1 Diversitatea
Diversitatea este folosită pentru a mări nivelul semnalului de la unitatea mobilă la
stația de bază (uplink). Problema aceastei căi este aceea că telefonul mobil funcționează la
putere mică și cu o antenă scurtă. Diversitatea se aplică la receptorul stației de bază.

Un semnal transmis ajunge la sursă foarte rar pe drumul cel mai scurt. Semnalul
recepționat este de cele mai multe ori o combinație între unde electromagnetice directe și
reflectate. Undele reflectate au faze și caracteristici de polarizare diferite.

Figura 4.1 Propagarea undelor pe căi multiple datorită reflexiilor

ωa rezultat poate apărea o amplificare sau, în cazuri extreme, o anulare a

semnalului în anumite zone. Este cunoscut faptul că, puterea semnalului recepționat poate
varia între 20 și 30 dB pe o distanță de numai câțiva metri.
Operațiunile pe străzi înguste sunt deseori posibile numai prin folosirea reflexiilor.
Aceste reflexii din clădiri, stâlpi sau vegetație sunt foarte comune deoarece comunicațiile
mobile folosesc cu precădere polarizarea verticală.

40
4.1.1 Diversitatea spațială
Acest sistem este alcătuit din două antene de recepție amplasate la o distanță una
față de cealaltă. O antenă are o anumită putere a semnalului, cu maximul și minimul
specifice ariei respective, iar cealaltă are o putere complet diferită față de prima, cu toate
că sunt plasate la câțiva metrii una față de cealaltă. Ideal este ca minimul unei antene să fie
complet compensat de maximul celeilalte. Îmbunatațirea în ceea ce privește nivelul
semnalului prin această metodă se numește câștig în diversitate.

Figura 4.2 Metoda câștigului în diversitate

Ambele antene funcționează separat pe căi de recepție diferite, din care semnalul
cel mai mare pe canal și antenă este ales de stația de bază. Este de preferat să existe o
separare în planul orizontal (diversitate pe orizontală). Rezultatele diversitații pe verticale
sunt considerate mai slabe.

4.1.1.1 Stații de bază omnidirecționale

Figura 4.3 Stație de bază omnidirecțională

41
 Aceste stații sunt alcatuie din trei anteneμ
- o antenă de emisie (Tx);
- două antene de recepție (Rx).

Antena de emisie este montată mai sus și între cele două antene de recepție pentru a
obține o caracteristică omnidirecțională mai clară. Influențele între cele trei antene sunt
reduse (izolație mai bună). ωele două antene de recepție sunt poziționate la o distanță de
12-20 una față de cealaltă pentru a se obține un câștig în diversitate de 4-6dB.

4.1.1.2 Stații de bază cu acoperire sectorială

Stațiile de bază omnidirecționale sunt în principal instalate în regiuni cu un număr
scăzut de utilizatori. Din motive de capacitate, celula de comunicație este împărțită în trei
sectoare de 120° în zonele urbane. Antenele direcționale, de exemplu cele panou, sunt
concepute să acopere aceste sectoare. Toate cele trei antene dintr-un sector pot fi montate
la aceeași înalțime deorece antenele direcționale au o izolație mai bună decât cele
omnidirecționale.

Figura 4.4 Stație de bază cu acoperire sectorială

4.1.2 Diversitatea polarizării

Fenomenele de reflexie ce au loc în zonele urbane nu au toate aceeași polarizare,
existând și componente orizontale. În plus, un telefon mobil nu este niciodată ținut exact în
sus ceea ce înseamnă că sunt posibile și polarizări între planele vertical și orizontal. Din
acest motiv este logic să fie folosite și aceste semnale. Diversitatea spațială folosește două

42
antene polarizate vertical ca receptori și compară nivelul semnalului. Polarizarea variată
folosește două antene polarizate ortogonal și compară semnalele rezultate.

4.1.2.1 Polarizarea pe orizontală și pe verticală

Dipolii celor două sisteme de antene sunt polarizați pe orizontală, respectiv pe
verticală. Nu este necesară o separare specială, ceea ce înseamnă că dipolii polarizați
diferit pot fi montați împreună. Se poate obține o izolație suficientă și dacă dipolii se
suprapun într-o singură unitate pentru ca antena polarizată dual sa nu aibă dimensiuni mult
mai mari decât cele ale unei antene polarizată normal.
Ca rezultat apar urmatoarele avantaje:
- sunt necesare doar două antene pe sectorμ una orizontal/vertical pentru o
polarizare variată și una vertical pentru emisie (figura 4.5).

Figura 4.η Sistem de acoperire sectorială cu două antene

Figura 4.θ Sistem de acoperire sectorială cu o singură antenă

43
 - spațiul pe orizontală dintre cele două antene este minim, antenele putând fi
montate și una deasupra celeilalte pe același stâlp. Acest lucru face ca întregul sector să fie
foarte compact.
- dacă, în plus, calea verticală a antenei polarizată dual este alimentată
printr-un duplexor pentru emisie și recepție, atunci nu va mai fi nevoie decât de o antenă
pentru sector (figura 4.6). În consecința, toate cele trei sectoare pot fi alimentate de la
același stâlp.

ωâștigul în diversitate din zonele urbane este același cu cel obținut prin diversitatea
spațiala (4-6dB).

4.1.2.2 Polarizarea +45º/-45º

Figura 4.θ Antenă cu polarizare +45°/-45° (DUP = duplexor,

MC = multicuplor)

Se pot folosi și dipoli așezați la +45°/-45° în locul celor orizontali și verticali

(0°/90°). În acest caz se obțin două sisteme identice care se pot descurca atât cu
componentele polarizate pe orizontală cât și cu cele polarizate pe verticală. Această
combinație are avantaje în zonele plane deoarece componentele orizontale sunt mai puține

44
datorită reflexiilor mai puține. Un alt avantaj este acela că ambele sisteme de antene pot fi
folosite la emisie. Experimentele au arătat că polarizarea orizontală are rezultate mult mai
slabe decât cea verticală la emisie.

Două canale emițătoare ce folosesc antene orizontale/verticale sunt combinate

printr-un cuplor de 3dB pe calea verticală. Ca urmare jumătate din puterea ambelor canale
se pierde.

4.2 Antene de interior

De obicei este dificil să alimentăm interiorul unor clădiri cu o acoperire radio de
înaltă frecvență. Geamurile și pereții de beton armat blochează undele electromagnetice.
Prin urmare, aeroporturile, stațiile de metrou, clădirile de birouri sau magazinele sunt
foarte des alimentate de rețeaua proprie de putere scăzută printr-un repetator ce este
conectat la stația de bază cea mai apropiată. Antene speciale de interior sunt montate în
diferite încăperi sau pe coridoare într-un design cat mai discret pentru a se încadra perfect
în ambient. De exemplu există antene omnidirecționale de bandă largă ce se pot monta pe
tavan. Dacă se folosește în asociere cu splitere de bandă largă se poate realiza chiar o rețea
internă care poate acoperi mai multe servicii de comunicație. Antenele direcționale sunt
extrem de subțiri și pot fi montate pe pereți (antene patch).

Figura 4.6 Antena patch de interior

45
Capitolul 5. Antene panou. Modelareă şiă simulare cu ajutorul
programului NEC

5.1 Prezentarea teoriei programului NEC

Programul NEC (Numerical Electromagnetics ωode) folosește două ecuaţii
integrale pentru spațiul liberμ ecuaţia integrală a câmpului electric (EFIE - Electric Field
Integral Equation) și ecuaţia integrală a câmpului magnetic (MFIE - Magnetic Field
Integral Equation), pentru a modela răspunsul electromagnetic al unor structuri generale.
Fiecare ecuaţie are avantaje în cazul unor tipuri de structuri particulare. EFIE este potrivit
pentru volume conductoare mici și foarte mici descompuse în fire subţiri, în timp ce MFIE,
care nu se poate aplica în cazul firelor subţiri, este util pentru structuri voluminoase, în
special acelea care au suprafeţe netede mari. EFIE poate fi de asemenea folosită pentru a
modela suprafeţe și este preferată în cazul structurilor subţiri, unde există o distanţă mică
de separare între feţele frontierei volumului. Deși EFIE este specializat pentru modelarea
firelor subţiri, programul poate modela și volume, discretizând frontiera într-o grilă de fire,
cu un succes rezonabil pentru câmpul îndepărtat, dar cu o precizie variabilă pentru câmp
apropiat. Pentru structurile care le conţin pe amândouă, fire și suprafeţe, EFIE și MFIE
sunt cuplate. Această combinaţie de EFIE și MFIE a fost propusă și folosită de Albertsen,
Hansen și Jensen la Universitatea Tehnica din Danemarca, deși detaliile soluţiei lor
numerice diferă de cele din NEω. Deducerea riguroasă a EFIE și MFIE folosite în NEC
aparţine lui Pogio și Miller.

5.1.1 Ecuația integrală a câmpului electric (EFIE)

Forma EFIE folosită în NEω rezultă dintr-o reprezentare integrală pentru câmpul

electric a distribuţiei unui curent volumic J :

E r       
   jn   '

 '
4k V
J r G r , r dV ' (5.1)

    
unde:

G r , r '  k 2 I   g r , r '
 

gr , r '     '

 jk r  r '
 
  e
r, r

k   00

0
n  Z0 
0

46
și dependenţa de timp este dată de ej t. I este diada identitate x̂x̂  ŷŷ  ẑz . Când

distribuţia curentului este concentrată la suprafaţa unui corp perfect conductor, ecuaţia
(5.1) devine:

E r       
   jn   '
J S r  G r , r ' dA '

4k S
(5.2)

 
unde JS reprezintă densitatea superficială de curent. Punctul de observație r este
restricționat astfel încât să fie în afara suprafeței S, pentru ca r  r ' . Dacă r se apropie, la
  
limită, de suprafața S, ecuația (η.2) devineμ

E r      
v.p. J S r '  G r , r ' dA '
   jn   
4k
(5.3)

 
S

unde utilizarea valorii integralei principale v.p.

 
este indicată, deoarece g r , r ' este
nemărginită.

O ecuaţie integrală pentru curentul indus în S de un câmp incident E I poate fi
obţinut din ecuaţia (5.3) și condiţia pe frontieră pentru r  S,

 


n̂r   ES r   E I r   0
    
(5.4)

n̂r  - vectorul unitate normal la suprafaţă în r ;

 
unde
 
E S - câmpul datorat curentului indus JS .

  

Substituind ecuaţia (5.3) pentru E S duce la ecuaţia integrală:

 n̂r   E I r  
    jn 

n̂r   v.p. J S r '  k 2 I   g r , r ' dA '
  
4k
(5.5)
S

Integrala vectorială din ecuaţia (5.5) poate fi redusă la o ecuaţie scalară când
suprafaţa conductoare S este de forma unui fir subţire cilindric, făcând astfel rezolvarea
mai ușoară.

Ipotezele aplicate pentru un fir subţire, cunoscută ca aproximarea firului subţire,

sunt după cum urmeazăμ
a) ωurenţii transversali pot fi neglijaţi faţă de curenţii axiali din fir
b) Variaţia circumferenţială a curentului axial poate fi neglijată
c) Curentul poate fi reprezentat printr-un filament pe axa firului
d) ωondiţia pe frontieră privind câmpul electric trebuie să fie aplicată numai
în direcţia axială.

Aceste aproximări în mod larg folosite sunt valabile atâta timp cât raza firului este
mult mai mică decât lungimea de undă și mult mai mică decât lungimea firului. O
alternativă de mijloc pentru EFIE, bazat pe o aproximare extinsă a firului subţire la care

47
condiţia c) este mai lejeră, este de asemenea definită în NEω pentru fire care au o raza prea
mare pentru aproximarea firului subţire.

Din ipotezele a), b) şi c), curentul superficial J S r  pe un fir de rază a poate fi

 

înlocuit de un curent filar I astfel încât:

Isŝ  2aJ S r 



unde s - parametrul distanţă de-a lungul axei firului în r

ŝ - vectorul unitate tangent la axa firului în r .

Ecuația η.η va deveniμ

 n̂r   E I r  
    jn 
4k


 
n̂r    I s '  k 2 ŝ '   ' g r , r ' ds '
   
 s 
(5.6)
L

unde integrarea se face pe lungimea firului.

Aplicarea condiţiei pe frontieră în direcţia axială reduce ecuaţia (η.6) la ecuaţia

scalarăμ

 ŝ  E I r      k ŝ  ŝ   
2   ' '
   jn
g r , r ds
4k L  ss ' 
I s' 2 '
(5.7)

 
Deoarece r ' se referă la un punct în s ' pe axa firului, iar r este un punct în s pe
suprafaţa firului, r  r '  a și integrandul este mărginit.
 

5.1.2 Ecuația integrală a câmpului magnetic (MFIE)

MFIE este dedusă din reprezentarea integrală a câmpului magnetic generat de

distribuţia superficială de curent JS ,

H S r       
J S r   ' g r , r ' dA '
  1  ' 
4 S
(5.8)


unde derivarea se face în raport cu variabila de integrare r ' .
 
Dacă JS este curent indus de un câmp incident extern H I , atunci câmpul magnetic
total din interiorul suprafeţei unui conductor perfect trebuie să fie zero. Prin urmare, pentru
un r în interiorul suprafeţei S,

H I r   H S r   0
   
(5.9)

48
 
unde H I - câmpul incident în absenţa structurii radiante

H S - câmpul reradiat dat de ecuaţia (5.8).
 

r0 , dinspre interiorul suprafeţei, de-alungul normalei n̂ r0  . ωomponenta superficială a

Ecuaţia integrală pentru JS poate fi obţinută făcând r să se apropie de punctul superficial
 

ecuaţiei (5.9), înlocuind H S din (5.8), este atunci:

 
   J S r   g r , r dA
 n̂r0   H I r0   n̂r0   lim  
    1  ' '  '

4 0 S
'
r  r

unde n̂ r0  - vectorul normal direcţionat spre exterior în r0 .

 

Limita poate fi evaluată folosind un rezultat din teoria potenţialului care conduce la
ecuaţia integralăμ

 n̂r0   H I r0    J S r0  

   1 
2
1
4
  
   

v.p. n̂r0   J S r '   ' g r0 , r ' dA '  (5.10)
S

Pentru soluţia din NEω, această ecuaţie integrală vectorială este rezolvată prin
descompunerea în două ecuaţii scalare de-a lungul vectorilor ortogonali superficiali t̂ 1 și
t̂ 2 unde:

t̂ 1 r0   t̂ 2 r0   n̂r0 

  

Folosind identitatea u  v  w   u  v  w și observând că t̂ 1  n̂  t̂ 2

     
și
t̂ 2  n̂  t̂ 1 , ecuaţia scalară poate fi scrisă astfelμ

2
1
4
  
   

t̂ 2 r0   H I r0    t̂ 1 r0   JS r0   v.p. t̂ 2 r0   JS r '   ' g r0 , r ' dA '
   1   
 (5.11)

    
S

 t̂ 1 r0   H I r0    t̂ 2 r0   J S r0   v.p. t̂ 1 r0   J S r '   ' g r0 , r ' dA '
   1    1     
4
(5.12)
2 S

Aceste două componente sunt suficiente întrucât nu există componente normale în

ecuaţia (5.10).

η.1.3 Ecuația hibridă EFIE – MFIE

Programul NEω folosește EFIE pentru fire subțiri și MFIE pentru suprafețe. Pentru

firele, cu integrala pentru ES r  , ce se întind pe toată structura. Integrala din ecuația (η.7)
o suprafață formată și din fire și din suprafețe, r din ecuația (η.7) este restricționat la
 

este folosită pentru fire, în timp ce o formă generalizată a ecuației (η.η) trebuie folosită

pentru suprafețe. De asemenea, r0 este limitat la suprafețe în ecuațiile (η.11) și (η.12), cu

49
integralele pentru HS r  ce se întind pe toată structura. Integralele cuplate ce rezultă sunt,
 

pentru r la suprafețele cu fireμ

 ŝ  E I r      k ŝ  ŝ   
2   ' '
   jn
g r , r ds 
4k L  ss ' 
I s' 2 '

   
jn   '  2
4k Sl
 
JS r  k ŝ   ' g r , r ' dA '
s 
 

(5.13)


și pentru r la suprafețele fără fireμ

1
4

  
 
t̂ 2 r   H I r    t̂ 2 r    I s ' ŝ '   ' g r , r ' ds '  t̂ 1 r   J S r  
   1   
2

   
L

 v.p. t̂ 2 r   JS r '   ' g r , r ' dA '

1    
4
(5.14)
Sl

și

 t̂ 1 r   H I r  
   1
4

   
 
t̂ 1 r    I s ' ŝ '   ' g r , r ' ds '  t̂ 2 r   J S r  
1   
2

    
L

 v.p. t̂ 1 r   J S r '   ' g r , r ' dA '

1    
4
(5.15)
Sl

Simbolul 
L
reprezintă integrala pe fire, iar 
Sl
reprezintă integrala pe suprafețe fără fire.

η.1.4 Soluții numerice

Ecuaţiile integrale (5.13), (η.14) și (η.1η) sunt rezolvate numeric în NEC aplicând o
formă a metodei momentelor.

Metoda momentelor se aplică unei ecuaţii generale cu operator linear,

Lf  e (5.16)

unde f - un răspuns necunoscut;

e - o excitaţie cunoscută;
L - un operator liniar (un operator integral în cazul de faţă).

Funcţia necunoscută poate fi dezvoltată într-o sumă de funcţii de bază,fj , astfel:

50
 f    jf j
N

(5.17)
j1

Efectuând produsul scalar între ecuaţia (η.1θ) şi un set de funcţii pondere |wi|, se
obţine un sistem de ecuaţii pentru coeficienţii αj:

 w i , Lf  w i , e ; i  1,...,N (5.18)

Datorită liniarităţii operatorului L ecuaţia (5.17) în care se înlocuieşte f conduce la:

  w i , Lf j  w i , e ; i  1,...,N
N

j1
j

Această ecuaţie poate fi scrisă în formă matriceală caμ

GA  E (5.19)

unde:

G ij  w i , Lf j 

Aj  j

E i  w i , e 

Soluţia este atunci:

A  G1 E

Pentru soluţia ecuaţiei (5.13), (η.14) și (η.1η), produsul scalar este definit astfel:

 f , g   f  r g  r dA
 
S

unde integrarea se face pe suprafaţa structurii. Sunt posibile mai multe alegeri pentru
funcţiile pondere {wi} și funcţiile de bază {fj}. Când wi = fj, procedura este cunoscută ca
metoda Galerkin. În NEω funcţiile de bază și funcţiile pondere sunt diferite, pentru wi fiind
ales un set de funcţii deltaμ

w i r   r  ri 
  

unde ri  este un set de puncte pe suprafaţa conductoare. Procedura este echivalentă cu

eșantionarea ecuaţiilor integrale, fiind cunoscută ca metoda co-locaţiei punctelor. Firele
sunt divizate în segmente mici rectilinii, cu un punct eșantion în centrul fiecărui segment,

51
în timp ce suprafeţele sunt aproximate de un set de faţete cu un punct eșantion în centrul
fiecărei faţete (suprafeţe elementare).

Alegerea funcţiilor de bază este foarte importantă pentru o soluţie eficientă și


precisă. În NEω suportul lui fi este restricţionat la o subsecţiune a suprafeţei lângă ri .
Această alegere simplifică evaluarea integralei produsului scalar și asigură că matricea [G]
va fi bine condiţionată. Pentru N finit, suma lui fj nu poate egala în mod exact o distribuţie
generală de curent, deci funcţiile fi ar trebui alese cât mai aproape posibil de distribuţia
reală de curent. Prin natura funcţiilor Green din ecuaţiile integrale, alegerea funcţiilor
elementare este mult mai critică pentru fire decât pentru suprafeţe.

5.2 Proiectarea unei antene panou

η.2.1 Date de proiectare. Stabilirea configurației antenei

Datele de proiectare sunt:

- Gama de frecvențeμ 902 – 928 MHz;

- Dimensiunile antenei panou:
- D = 737 mm;
- d = 267 mm;
- h = 178 mm;
- Polarizare verticală;
- ωâștigμ > 12 dψi;
- VSWR: < 2;
- HPBW în plan vertical (E): < 30º;
- HPBW în plan orizontal (H): ≈ 60º;
- Raport față-spate: > 13dB.

ψanda de lucru pentru antena panou aleasă este cuprinsă între λ02 și λ28 Mhz.
Frecvența centrală este de λ1η MHz și corespunde unei lungimi de undă = 0,327λ m.

Antena este alcătuită din θ dipoli de lungime /2 = 0,1639 m, amplasați ca în figura

η.1, aflați la o distanță /8 = 0,0409 m în fața unui reflector. Distanța pe orizontală între doi
dipoli este /2 = 0,1θ3λ m, iar cea pe verticală este /4 = 0,081λ m.

Antena panou va fi alimentată printr-un cablu coaxial, cu impedanță de η0 Ω,

conectat în punctul AB. Linia care leaga antenele 3 și 4, respectiv η și θ de punctul de
excitație are o lungime totală = 0,327λ m (3 /4 + /4), iar cea care leagă antenele 1 și 2
de punctul de excitație este /4 = 0,081λ m.

Pentru a putea modela antena cu ajutorul simulatorului NEω și pentru a putea

determina impedanța caracteristică a dipolilor și liniilor de transmisiuni, schema de
interconectare a dipolilor din figura η.1 va fi echivalată folosindu-se simetria structurii și
faptul că anumite puncte din structură sunt echipotențiale.

52
 d

Zc1 Zc1

/2
3 4

Zc2 3 /4

Zc1 Zc1
B

D 1 2
A

Zc2 3 /4 /4

Zc1 Zc1

5 6

/4 /4

/2

Figura 5.1 ωonfigurația antenei

53
 În capitolul 2 am aflat că un dipol poate fi echivalat ca în figura η.2μ

Figura 5.2 Echivalarea unui dipol

Orice linie de transmisiuni având lungimea egală cu (2n + 1) /4 se numește

inversor de impedanță (n fiind un număr întreg). Impedanța de intrare într-o linie de
transmisiuni este:

ZS  jZ C tgl
Z in  Z C
Z C  ZS tgl
(5.1)

2
- 

unde = constanta de defazare a undei;
- l = lungimea liniei de transmisiuni.

Dacă l = (2n + 1) /4 atunci tg(βl) = (2n + 1)π/2, iar formula impedanței de intrare
(5.1) va deveni:

Zin 
ZC2
(5.2)
ZS

Circuitul de alimentare al dipolilor poate fi echivalat ca în figura 5.3:

Figura 5.3 Echivalarea circuitului de alimentare a dipolilor

54
 În cazul nostru ZS = Ra și ZC = ZC1; astfel, impedanța de intrare în linie va deveniμ


Z C2 1
Zin 0 (5.3)
Ra

Z1  Zin0 || Zin0  
Zin0 Zc21
(5.4)
2 2R a

Lungimea liniei de transmisiuni pe verticală, de impedanță caracteristică ZC2, între

punctul de alimentare și liniile de transmisiuni de impedanță caracteristică ZC1
corespunzătoare dipolilor 3 și 4, respectiv η și θ este 3 /4, deci și aceasta se va comporta ca
un inversor de impedanțăμ

Z in1  Z in 2 
Z C2 2
(5.5)
Z1

Impedanța totală a circuitului de alimentare al dipolilor va fi:

Z AB  Zin1 || Z1 || Zin 2 
Z C4 2

 C12
(5.6)
2 Z4
2Z C2
4R a

Pentru un transfer maxim de putere, impedanța totală a circuitului de alimentare a

dipolilor va avea, deasemenea, valoarea de 50 Ω. Pentru a afla impedanțele caracteristice
ale liniilor de transmisiuni folosite este nevoie de valoarea rezistenței de radiație a
dipolilor. În capitolul 2 am aflat că rezistența de radiație a dipolului de lungime /2 în
spațiul liber este Ra = 73,13 Ω. Valoarea rezistenței de radiație a unui dipol de lungime /2
în prezența unui reflector este însă diferită de această valoare și se va determina cu ajutorul
programului NEC.

Se va proiecta o antenă dipol de lungime /2 aflat la o distanță /8 de planul

reflector utilizând programul următorμ

CM Antena dipol simpla cu plan de masa infinit

CE
GW 1 9 -0.0768 0 0.04 0.0768 0 0.04 .0001
GS 0 0 1
GE 1 -1 0
GN 1
EX 0 1 5 0 1 0
FR 0 26 0 0 902 1 1
RP 0 360 1 1000 0 0 1.00000 1.00000
RP 0 1 360 1000 90 0 1.00000 1.00000
EN

55
 Figura η.4 Impedanța reală și imaginară în funcție de frecvență

Se observă că, la rezonanță (Xa = 0) rezistența de radiație va lua valoarea Ra = 2λΩ.

Introducând această valoare în ecuația (η.θ) se va obțineμ

Z AB   50
Z C4 2


(5.7)
2 Z C4 1
2Z C2
3364

Vom da impedanței caracteristice ZC2 valoarea de 50 Ω (valoarea impedanței

caracteristice a unui cablu coaxial), și astfel va rezulta ZC1 ≈ 143 Ω.

Pentru realizarea practică a antenei, linia de transmisiuni de impedanță

caracteristică ZC2 = 50 Ω poate fi constituită dintr-un cablu coaxial, iar linia de
transmisiuni de impedanță caracteristică ZC1 = 143 Ω poate fi constituită dintr-o linie
microstrip.

5.2.2 Proiectarea unei antene panou cu reflector infinit

Se va porni prin proiectarea rețelei de dipoli de lungime /2 situată la o distanță /8
în față unui reflector de dimensiuni teoretic infinite. Programul NEω este următorulμ

CM Retea de dipoli cu plan de masa infinit

CE
GW 1 9 -0.0768 -0.082 0.04 0.0768 -0.082 0.04 .0001
GW 2 9 -0.0768 0.082 0.04 0.0768 0.082 0.04 .0001
GW 3 9 0.1692 -0.082 0.04 0.3228 -0.082 0.04 .0001
GW 4 9 0.1692 0.082 0.04 0.3228 0.082 0.04 .0001
GW 5 9 -0.3228 -0.082 0.04 -0.1692 -0.082 0.04 .0001
GW 6 9 -0.3228 0.082 0.04 -0.1692 0.082 0.04 .0001
GS 0 0 1

56
GE 1 -1 0
GN 1
EX 0 1 5 0 1 0
EX 0 2 5 0 1 0
EX 0 3 5 0 1 0
EX 0 4 5 0 1 0
EX 0 5 5 0 1 0
EX 0 6 5 0 1 0
FR 0 26 0 0 902 1 1
RP 0 360 1 1000 0 90 1.00000 1.00000
EN

Figura η.η Reprezentarea grafică a modelului NEω simplificat al antenei cu reflector infinit

Figura η.θ Impedanța reală și imaginară în funcție de frecvență a unuia din cei θ dipoli

57
 Se observă o creștere a rezistenței de radiație la rezonanță de la 2λ Ω în cazul unui
singur dipol, la aproximativ 41 Ω odată cu montarea dipolului în antena panou.
Introducând această valoare a rezistenței de radiație în formula (η.θ) și păstrând valoarea
ZC2 = η0 Ω vom obține pentru ZC1 o valoare de aproximativ 170 Ω, valoare care se poate
obține, deasemenea, cu ajutorul unei linii microstrip.

Diagramele de radiație bidimensionale în plan orizontal, respectiv vertical pentru

antena panou cu reflector infinit vor fi:

Figura η.7 Diagrama de radiație în plan H la frecvența de λ1η MHz

58
 Figura η.8 Diagrama de radiație în plan E la frecvența de λ1η MHz

Figura 5.9 Analiza diagramelor de radiație în plan H (A), respectiv plan E (B)

59
 Raportul de undă staționară (VSWR) este reprezentat în figura 5.10:

Figura η.10 Raportul de undă staționară pentru antena panou cu reflector infinit

60
Concluzii
Sistemul radiant proiectat este destinat echipamentelor de celulă GSM, operând în
gama de frecvențe λ02 - λ28 MHz. Aceasta constă într-o rețea de θ dipoli polarizați
vertical de lungime /2, plasată în fața unui reflector finit la o distanță /8 de acesta.
Dipolii sunt alimentați printr-un ansamblu de linii de transmisiuni format din cabluri
coaxiale, de impedanțe caracteristice ZC2 = η0 Ω și lungime 3 /4 pentru dipolii 3,4,η și θ
respectiv 0 pentru dipolii 1 și 2, și linii microstrip, de impedanțe caracteristice ZC1 = 192 Ω
și lungime /4 pentru toți cei șase dipoli. Parametrii liniei microstrip sunt:

- W = 0,5 mm;
- t = 0,005 mm;
- h = 5 mm;
- εr = 2.5.

Figura η.1η Reprezentarea grafică a unei linii microstrip

Proiectarea s-a realizat cu ajutorul programului NEC. S-a pornit prin modelarea și
simularea unei arii de dipoli situați în fața unui reflector de dimensiuni teoretic infinite. La
frecvența centrală de λ1η MHz, câștigul obținut în acest caz este de 14,λ74 dψi, care se
încadrează în datele de proiectare, iar lățimea unghiului la -3dB (HPBW) este de 52º în
plan orizontal (H), respectiv de 24º în plan vertical (E). HPψW în planul E se încadrează în
datele de proiectare, pe când HPBW în planul H este prea mic. Despre un raport față-spate
nu se poate discuta, deoarece datorită dimensiunilor teoretic infinite ale reflectorului nu va
exista radiație în spatele acestuia. Raportul de undă staționară (VSWR) are valori apropiate
de 2 la frecvențe mici, iar pe măsură ce frecvența crește, acest raport scade până la valori
apropiate de 1.

61
Bibliografie

1. R.E. Collin - „Antennas and Radiowave Propagation”, McGraw-Hill Inc., New

York, 1985.
2. G.J. Burke, A.J. Poggio - „Numerical Electromagnetics ωode - Method of Moments
– Part II”, Lawrence Livermore Laboratory, California, 1981.
3. Ed. Nicolau - „Antene și Propagare”, Editura Didactică și Pedagogică, ψucurești,
1982.
4. C.A. Balanis - „Antenna Theory - Analysis and Design - Second Edition”, John
Wiley and Sons Inc., 1997
5. S.R. Saunders, A.A. Zavala - „Antennas and Propagation for Wireless
Communication Systems - Second Edition”, John Wiley and Sons, Ltd., 2007.
6. www.kathrein.com - Basic Antenna.
7. www.wikipedia.org - Electromagnetics.

62