Metode de învăţare la disciplina Religie

Prof. Pașcu Constantin

Colegiul Economic „Ion Ghica”, Bacău

1
 Introducere

Definiţia metodei poate fi abordată în funcţie de unghiurile diferite de vedere sub

care ea poate fi privită. O abordare etimologică ne arată că, în învăţământ ca şi în cercetarea
ştiinţifică, metoda îşi păstrezi semnificaţia ei originara, dedusă din grecescul „methodos”,
(odos - cale; metha = către, spre), care înseamnă cale, drum ce trebuie urmat pentru atingerea
unor scopuri determinate în prealabil, unul dintre acestea fiind descoperirea sau aflarea
adevărului1. Metodele de învăţământ constituie căi, modalităţi de lucru folosite în procesul
didactic pentru informarea, formarea, verificarea şi aprecierea progresului şcolar al elevilor.
Analizată în întreaga ei complexitate „metoda de învăţământ are semnificaţia unei
tehnici ce încorporează în sine elemente de programare (a secvenţelor, operaţiilor,
componentelor); elemente de comandă sau de dirijare a activităţilor elevului şi de legătură
retroactivă (feedback)”2.
Privită sub raport funcţional şi structural, metoda este considerată ca fiind „un
ansamblu organizat de procedee sau moduri de realizare practică a operaţiilor care conduc în
mod programat şi eficace la realizarea scopurilor sau obiectivelor propuse”3.
Profesorul Ioan Cerghit consideră că „metodele de învăţământ prezintă, vehiculează
şi ajută la (re)descoperirea, învăţarea cunoaşterii existente la un moment dat. Metoda are un
caracter polifuncţional, ea poate participa simultan sau succesiv la realizarea mai multor
obiective instructiv-educative”4. Complexitatea demersului educativ religios a determinat
abordarea şi combinarea unei multitudini de metode de învăţământ.
Utilizarea metodelor în educaţia creştină este dependentă de măsura în care acestea
pot contribui la atingerea finalităţilor activităţii educative religioase. „Metodele şi tehnicile
reclamă o aplicaţie care să fie întotdeauna în serviciul credinţei prin fidelitatea faţă de
învăţătura divină şi prin respectarea ordinii naturii, respectiv a legilor dezvoltării psihice a
copiilor, astfel încât adevărurile de credinţă să poată fi nu doar înţelese, ci şi primite” 5.
Utilizarea unei metodologii didactice nu se poate realiza plenar decât într-un sistem aflat în
rezonanţă cu pedagogia divină, la care se raportează şi pe care o valorifică în contexte
educaţionale diferite.
Educaţia reprezintă pentru Sfinţii Părinţi un demers complex, care necesită un efort
susţinut din partea educatorilor, asemănaţi cu luptătorii din arenă, care se antrenează şi luptă
1
Cf. Carmen-Maria Bolocan, Sfintele Evanghelii – modele pedagogice, Editura Fides, Iași, 2008, p. 57.
2
Ioan Cerghit, Metode de învăţământ, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 12.
3
Ibidem.
4
Ibidem, pp. 12-15.
5
Constantin Cucoş, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Editura Polirom, Iași, 2009, pp. 228-229.

2
după reguli stricte: „Suntem, dar, luptători, trebuie să ne luptăm după lege. Există multe lupte
şi cel ce astăzi a fost biruit, mâine se ridică. Se îndreaptă mai întâi spre răsplată, iar apoi spre
cunună. Oare luptătorul are vreme de odihnă odată ce şi-a înscris numele în luptă?”6.
Atât lipsa de implicare, cât şi atenţia exagerată pentru realizarea educaţiei pot avea
consecinţe nefaste. Întrucât metodele didactice vizează abordarea diferită a conţinutului în
perspectiva atingerii finalităţilor educaţiei religioase, preocuparea dascălilor Bisericii pentru
utilizarea acestora în cadrul strategiilor educaţionale este lesne de înţeles.
În mod evident, în perioada de început a creştinismului nu exista un sistem
metodologic, structurile şi formulările în acest domeniu au devenit „clasice” abia după
dezvoltarea pedagogiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Cu toate acestea, o analiză a textelor
biblice şi patristice evidenţiază în mod clar faptul că metodele utilizate în învăţământul actual
se regăsesc în educaţia religioasă desfăşurată încă de la începutul creştinismului, fapt în
măsură să contribuie la demonstrarea paternităţii creştine a pedagogiei moderne7.

Metode de învăţare la disciplina Religie

Lectura
Lectura este o activitate de descifrare integrativă a unui text, de înţelegere a textului
citit, de examinare şi apreciere a calităţii unui text, prilej al unor acţiuni intelectuale cât mai
eficiente. Ca tehnică fundamentală de muncă intelectuală, lectura (munca cu cartea)
îndeplineşte funcţii multiple: a) de culturalizare, b) de învăţare propriu-zisă (de instruire şi
autoinstruire) şi c) de informare şi documentare etc8.
Privită în perspectiva dinamicii culturii contemporane şi a cerinţelor educaţiei pe tot
parcursul vieţii, cartea continuă să întruchipeze ideea de păstrare şi transmitere a spiritualităţii
omeneşti, de tezaur al valorilor culturale ale umanităţii; ea rămâne un simbol al memoriei vii a
omenirii, înregistrând şi conservând fapte şi idei, simţăminte şi atitudini, expresii ale
inteligenţei şi sensibilităţii geniului uman. Nu există nici un domeniu al cunoaşterii şi acţiunii
omeneşti care să nu se materializeze în litera de aur a cărţii.
Cartea şcolară se afirmă nu numai ca un mijloc individualizat de studiu şi de
cultivare, ci şi de organizare socializată a învăţării, căci de lectură se pot lega, în mod firesc,
forme colective de activitate: joc didactic, dramatizare, discuţii sau dezbateri în comun,
6
Sfântul Ambrozie cel Mare, Episcopul Mediolanului, Despre pocăinţă, trad. Andreea Stănciulescu, Editura
Cartea Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. l 14.
7
Cf. Dorin Opriş, Dimensiuni creştine ale pedagogiei moderne, ediţia a II-a, Editura Sf. Mina, Iaşi, 2010, pp. 191-192.
8
Cf. Ioan Cerghit, op. cit., p. 174.

3
cercetare în echipe etc. Privim deci lectura nu numai prin sine şi pentru sine, ci şi pentru ceea
ce poate ea să însemne pentru alte activităţi, în corelaţie cu alte forme de lucru.
Cu toate aceste avantaje evidente, în ultima perioadă, metodele întemeiate pe
primatul cuvântului scris nu au fost scutite de unele critici, dimpotrivă, ele au devenit mai
numeroase şi din ce în ce mai aspre. În principiu, se consideră că „ştiinţa livrescă”, „noţiunile
livreşti”, găsite de-a gata în cărţi, bazate pe autoritatea exagerată a manualelor şi a cursurilor,
contribuie la formarea unei culturi pasive, că aceste achiziţii „...rămân sterile atât pentru
rezolvarea problemelor practice, cât şi pentru dezvoltarea ulterioară a gândirii”9.
Experienţa arată că cel puţin în anumite lecţii, munca directă cu manualul poate lua
locul expunerii profesorului, lăsând elevii să-şi însuşească materia, prin efort propriu; să
studieze textul în clasă, în mod independent, iar profesorul să intervină cu explicaţii doar în
momentele dificile, să ofere explicaţii şi material ajutător, să aducă informaţii de ultimă oră,
să ajute în mod diferenţiat pe cei care întâmpină unele dificultăţi. În epoca exploziei
informaţionale, lectura rămâne nu numai o activitate strict literar-culturală şi o metodă
esenţială de învăţare (instruire), ci tinde, în mod necesar, să devină şi o tehnică indispensabilă
de informare şi de documentare, operaţiuni absolut utile în activitatea omului modern,
evoluţie de care pedagogia modernă nu poate să nu ţină seama.
Simpla iniţiere a elevilor în cunoaşterea şi folosirea curentă a diferitelor tehnici de
lectură, în funcţie de specificul materiei şi de sarcinile concrete de învăţare, ca şi
îmbunătăţirea calitativă a cărţilor, a manualelor şi a cursurilor tipărite puse în circulaţie, încă
nu rezolvă toate problemele care ţin de creşterea eficienţei textului tipărit în sistemul pregătirii
şcolare. Aşa cum remarcă B. Schwartz, „...există o adevărată prăpastie între a şti să citeşti şi a
şti să înveţi, a şti să exploatezi lecturile, adică să te slujeşti cum trebuie de acest mijloc
specific care este textul tipărit”10. De aceea, a vorbi despre modernizarea muncii cu cartea (cu
manualul) înseamnă a avea în vedere, în acelaşi timp şi o educare a capacităţii de lectură, a
unei atitudini active în timpul lecturii şi o însuşire treptată a unor deprinderi corecte şi
complexe de autoinstruire prin lectură.

Lectura explicativă
Lectura explicativă, prima şi principala formă a acestei metode, este utilizată la
clasele mici şi constă în citirea textului din manual însoţită de explicaţiile profesorului şi de
9
Hans Aebli, Didactica psihologică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973, p. 46.
10
B. Schwartz, Educația mâine, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976, p. 157.

4
prezentarea materialului intuitiv adecvat. Urmează discutarea conţinutului textului cu
desprinderea ideilor principale şi adâncirea sensului noţiunilor întâlnite, prin fixarea
cunoştinţelor, apreciere, asociere şi generalizare11.
Pentru folosirea eficientă a lecturii explicative se impune respectarea anumitor
cerinţe: citirea să fie corectă şi conştientă; explicaţiile să lege cunoştinţele anterioare de cele
noi şi să fie însoţite de material intuitiv; la religie, citirea şi explicaţiile să urmărească
înţelegerea evenimentelor, a dogmelor, a învăţăturilor de credinţă, a noţiunilor noi, iar nu
explicarea figurilor de stil sau memorarea unor pasaje.
În lectura explicativă se parcurg următoarele etape:
1. pregătirea clasei în vederea înţelegerii lecţiei. Se face prin actualizarea unor
cunoştinţe care vor fi folosite în lecţie, prin încadrarea lor într-o succesiune logică sau
istorică. în această etapă, profesorul va explica unele cuvinte sau expresii care urmează să
apară în lecţie şi au importanţă mare pentru înţelegerea textului;
2. citirea textului din manual. Se va face de către profesor pe fragmente sau integral
(dacă este scurt sau dacă fragmentarea împiedică valorificarea laturii educative a textului).
După citirea integrală sau a câte unui fragment al lecţiei, profesorul va explica cuvintele sau
expresiile noi pe care nu le-a explicat la începutul lecturii, valorificând cunoştinţele
anterioare, experienţa de viaţă a elevilor şi materialul intuitiv pe care îl are la dispoziţie. Elevii
pot fi antrenaţi în explicarea cuvintelor noi, prin folosirea dicţionarelor. Dacă este necesar,
cuvintele sau expresiile explicate vor fi scrise pe tablă şi apoi de către elevi în caiete, pentru
ca ele să fie însuşite şi utilizate corect în vorbirea curentă;
3. analiza textului din manual. Profesorul o va face pe înţelesul elevilor, folosind
numai cuvinte cunoscute de către elevi din lecţia respectivă şi din cele anterioare;
4. formularea ideilor principale (începând cu clasa a III-a). Acestea vor fi scrise de
către profesor pe tablă, iar de către elevi, în caiete;
5. recitirea textului în întregime. Este necesară mai ales în cazul în care textul a fost
citit pe fragmente. Dacă timpul rămas din oră nu mai permite lectura în totalitate a textului, se
pot citi numai fragmentele mai importante;
6. povestirea conţinutului lecţiei după ideile principale. În această etapă, profesorul
urmăreşte fixarea noilor cunoştinţe, urmând ca povestirea lecţiei să se facă după ideile
principale (planul de idei).

11
Cf. S. Șebu, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 104.

5
 Parcurgerea acestor etape trebuie să fie urmată de aprecierea, asocierea şi
generalizarea cunoştinţelor, urmărindu-se astfel formarea caracterului religios-moral al
elevilor12.

Luarea notițelor
În strânsă legătură cu lectura explicativă este luarea notițelor care îi ajută pe elevi să
își dezvolte capacitatea de a sintetiza și de a reține informațiile principale în urma lecturării și
analizării unui text; dar și capacitatea de a dezvolta și explica o idee principală în momentul
recitirii notițelor. De asemeni, luarea notițelor îi ajută pe elevi să urmărească firul logic al
unui text, facilitând astfel concentrarea și dezvoltarea intelectului. Exprimarea în scris este un
alt element ce rezidă din această metodă, forțându-l totodată pe tânărul învățăcel să se
folosească de informațiile dobândite anterior.
Un avantaj al luării notițelor este și acela că, în vederea pregătirii pentru evaluare,
elevul are posibilitatea de a recapitula și reîmprospăta, într-un timp relativ scurt, foarte multe
informații. Dezavantajul acestei metode ar fi că elevii ar putea pierde din vedere amănunte și
informații prețioase ale textului studiat ceea ce ar putea duce la o învățare mediocră și
minimalistă.
O altă formă a luării notiţelor este activitatea prin care reţinem informaţii atunci
când ascultăm un vorbitor, care poate fi profesorul de la şcoală sau de la universitate, un
instructor, un specialist, o persoană care ţine o conferinţă etc. Luarea notiţelor este utilă pentru
memorarea informaţiilor, dar şi pentru referiri ulterioare la cursurile sau conferinţele
înregistrate în acest mod. Notiţele se pot lua în două moduri: o primă posibilitate include un
proces în două etape: înregistrare şi prelucrare; a doua posibilitate se referă la înregistrarea
şi prelucrarea concomitent a informaţiilor.
O înregistrare eficientă presupune rapiditate şi acurateţe. Rapiditatea se obţine prin
formarea unor deprinderi şi exersarea acestora până când devin automatizate, iar acurateţea se
obţine prin dezvoltarea capacităţii de comprehensiune. Câteva reguli care pot fi de folos
pentru eficientizarea înregistrării sunt: abrevierile şi prescurtările, schemele, numerotările,
marcarea cuvintelor cheie, evidenţierea conţinutului prin aranjarea în pagină, folosirea
culorilor.

Studiu individual
De munca cu cartea se leagă, de cele mai multe ori, şi studiul individual, inclusiv cel

12
Cf. Ibidem, pp. 104-105.

6
independent sau autonom. Acesta fiind considerat cea de-a doua metodă tradiţională de
învăţare. O metodă reînnoită şi revigorată astăzi de „lectura cărţii electronice”, a surselor
audiovizuale, care împreună cu „lectura clasică” devin principalele modalităţi de susţinere a
studiului individual cu caracter independent.
Aşa cum s-a mai relatat, în condiţiile actuale şi în perspectivă, studiul individual
capătă o importanţă covârşitoare; el face parte integrantă din „ziua de lucru” a
elevului/studentului, fie că aceasta se consumă în timpul destinat învăţării în incinta şcolii, fie
acasă. Este o modalitate de învăţare dintre cele mai apreciate, mai utile, mereu în actualitate şi
personalizată, căci fiecare are coeficientul său de asimilare şi stilul propriu de muncă
intelectuală independentă.
Această metodă devine indispensabilă în pregătirea lecţiilor, lucrărilor scrise,
proiectelor, examenelor, concursurilor; în activităţile de perfecţionare, de specializare; în
satisfacerea cerinţelor proprii de cultivare ori de educare a anumitor calităţi spirituale13.
Studiul individual îşi are legile lui de desfăşurare care trebuie luate în consideraţie de
fiecare individ. Şi anume:
- studiul nu poate fi decât activ, în sensul angajării gândirii independente şi a
libertăţii de a opera transferuri de cunoştinţe, de a pune probleme, de a emite ipoteze şi de
a găsi soluţii, de a descoperi idei. Este activ, prin urmare, în măsura în care implică
operaţii logice de analiză şi sinteză, de inducţie şi deducţie, descompuneri în unităţi logice
şi reconstrucţii, asociaţii şi înţelegere, prelucrări şi atribuiri de semnificaţii, combinaţii
creative şi atitudine critică;
- studiul implică memorare. Ceea ce în mod obişnuit numim „lipsă de memorie”,
nu este altceva decât lipsa unei educaţii de folosire a memoriei. în acest sens este de luat în
consideraţie faptul că memoria înregistrează structuri, ansambluri organizate de cunoştinţe
sau constelaţii de amintiri. Ca urmare, cunoştinţele, faptele se vor fixa cu atât mai uşor în
memorie, cu cât ele se vor integra în astfel de construcţii coerente, fapt care cere un efort
de ordonare sau ierarhizare a cunoştinţelor, a ideilor de reţinut.
- în fine, studiul individual cere continuitate în munca intelectuală, fluxul
continuităţii fiind considerat o lege „de aur” a eficienţei acestui efort intelectual, precum şi
- cunoaştere de sine, cunoaşterea propriei psihologii. Cu sublinierea că munca
independentă devine ea însăşi un bun prilej de autocunoaştere14.

13
Cf. Ioan Cerghit, op. cit., p. 184.
14
Cf. Ibidem, pp. 184-186.

7
 Activitatea suplimentară
Activitatea suplimentară se efectuează acasă, după ce elevii şi-au format anumite
deprinderi de muncă independentă. La religie, activitatea suplimentară cuprinde: citirea
notiţelor şi completarea lor din manual; asimilarea cunoştinţelor; învăţarea unor rugăciuni,
poezii şi cântări religioase; căutarea, transcrierea şi învăţarea unor versete din Sfânta
Scriptură; transcrierea unor fragmente din manual; răspunsuri la întrebări; alcătuirea unor
conspecte; confecţionarea de material didactic; explicarea unor proverbe etc.
La clasele mici, conţinutul activităţii suplimentare este simplu şi va avea un volum
redus pentru ca elevii să o efectueze cu plăcere şi fără ajutorul părinţilor. Profesorul verifică
activitatea suplimentară, dar nu o notează, întrucât nu mai este obligatorie15.

Lectura și interpretarea textului biblic

Una dintre metodele de învăţare specifice disciplinei Religie este lectura și
interpretarea textului biblic. Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu revelat oamenilor, este
colecţia cărţilor sfinte ale Vechiului şi Noului Testament, scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt
de către autori aleşi de Dumnezeu.
Pentru a arăta că în Sfânta Scriptură avem „cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6,
68), Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă să citim textul sfânt (Ioan 5, 39), făcând şi El acest
lucru în sinagoga din Nazaret (Luca 4, 16-21).
Citirea Sfintei Scripturi este foarte veche şi a fost întotdeauna urmată de explicarea
textului biblic, care se face pe baza regulilor fixate de Ermineutica biblică şi cu ajutorul
Exegezei biblice. „Ermineutica biblică este disciplina teologică ce oferă regulile ce ne permit
descoperirea şi descifrarea adevăratului sens al unui text din Sfânta Scriptură. Ermineutica
biblică are trei părţi: Noematica (teoria sensurilor), Euristica (descoperirea înţelesului) şi
Proforistica (expunerea înţelesului sau sensului descoperit). Exegeza biblică ne dă explicarea
textului aşa cum autorul l-a înţeles. Nu trebuie să se facă o exegeză falsă prin ajungerea la text
după interesul personal, ci din text să se extragă adevărul şi astfel să se ajungă la actualizarea
lui la condiţiile timpului şi societăţii”16.
Necesitatea interpretării Sfintei Scripturi este dată de importanţa obiectului ei,
Revelaţia divină, şi este arătată de Sfântul Apostol Petru care ne atenţionează că epistolele
Sfântului Apostol Pavel conţin „unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi
neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare”(II Petru 3,16).
15
Cf. S. Șebu, op. cit., p. 107.
16
Ibidem, p. 108.

8
 Domnul Iisus Hristos şi Apostolii Săi au cunoscut modul în care evreii interpretau
Vechiul Testament. După întoarcerea din robia babilonică, nemaicunoscând limba ebraică în
care au fost scrise cărţile Vechiului Testament, ascultau textul sfânt în templu sau în sinagogi,
citirea fiind urmată de traducere şi de interpretare.
Odată cu scrierea cărţilor Noului Testament, a apărut necesitatea interpretării corecte
a textului. Primele reguli contra interpretării libere a Sfintei Scripturi au fost formulate de
Sfântul Apostol Petru care a explicat că Apostolii au vestit puterea Domnului Iisus Hristos, nu
luându-se „după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri. (...) Şi avem
cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte. (...) Aceasta ştiind mai
dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că
niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au
grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru l,16; 19; 20-21).
În Sfânta Scriptură găsim anumite versete care se cer interpretate în sens tipic. În
aceste versete este vorba despre:
- persoane (Adam este tipul sau prefigurarea lui Adam cel Nou - Hristos: „a împărăţit
moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui
Adam care este chip al Celui ce avea să vină” (Romani 5, 14);
- lucruri (mana este prefigurarea Sfintei Euharistii, jertfele vechi testamentare erau
prefigurarea jertfei supreme aduse de Hristos). Sfântul Apostol Pavel, interpretând ritualul
aducerii jertfelor sângeroase din timpul Vechiului Testament le spune evreilor: „...Duhul
Sfânt ne lămureşte că drumul către Sfânta Sfintelor nu era să fie arătat, câtă vreme cortul întâi
mai sta în picioare, care era o pildă pentru timpul de faţă şi însemna că darurile şi jertfele ce
se aduceau n-aveau putere să desăvârşească cugetul închinătorului. Acestea erau numai
legiuiri pământeşti - despre mâncăruri, despre băuturi, despre felurite spălări - şi erau porunci
până la vremea îndreptării. Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut
prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta; El a
intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi
sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evrei 9, 8-12);
- evenimente (izbăvirea lui Noe şi a familiei lui din potopul de apă este prefigurarea
botezului: „Iar această mântuire din apă închipuia botezul care vă mântuieşte astăzi şi pe
voi”(I Petru 3, 21);
- prescripţii legale (dispoziţia de a nu zdrobi oasele mielului pascal este prefigurarea
faptului că Domnul Iisus Hristos a murit pe cruce fară să-I fie zdrobit vreun os).

9
 De-a lungul timpului, în interpretarea Sfintei Scripturi a fost luat în considerare şi
sensul anagogic sau profetic. Anumite texte sunt interpretate în sens profetic: „Din Egipt am
chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1); „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu
pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună
pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. Iată, casa voastră vi se lasă pustie” (Matei 23, 37).
În perioada clasică a patristicii creştine, lectura şi interpretarea Sfintei Scripturi au
avut şi un important rol apologetic, ca alternativă la textele filosofi ei antice, încă dominantă
în epocă. Interpretarea textului biblic a condus uneori la polemici între creştini şi chiar la
mişcări reformatoare în acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că esenţial este efortul
de a identifica sensul corect al unui text biblic, pentru valoarea pe care acesta o are în
progresul spiritual personal: „E o mare binefacere dumnezeiască faptul că unele locuri din
dumnezeiasca Scriptură sunt foarte clare, iar unele neclare, pentru ca prin unele să ne întărim
în credinţă şi dragoste şi din pricina multor neînţelegeri să nu cădem în necredinţă şi
deznădejde, iar prin altele să fim îndemnaţi spre căutare şi osteneală ca să scăpăm de mândrie
şi să dobândim smerenia, prin ceea ce nu putem pătrunde” 17. Este evidentă invitaţia la o
lectură „înţelegătoare” a Bibliei.
Sfântul Chiril al Alexandriei prezintă valoarea lecturii biblice ca imagine a
preocupărilor pentru viaţa veşnică, a dorinţei de a cerceta învăţăturile lui Hristos: „«Cercetaţi
Scripturile», a spus Hristos poporului iudeu (Ioan 5, 39), arătând foarte limpede că nu poate
ajunge cineva la viaţa veşnică, de nu va scormoni ca pe o comoară litera legii, căutând în ea
mărgăritarul ascuns, adică pe Hristos [...] Şi niciun lucru nu va fi de o trebuinţă egală pentru
cei ce laudă viaţa fără prihană şi se hotărăsc să dobândească cele ce sunt mai bune şi mai
înalte ca toate şi să-şi umple mintea cu lumina dumnezeiască, ca acela de-a se adânci în
cuvinte de necuprins ale lui Dumnezeu şi de a-şi face Sfânta Scriptură ca pe un sfeşnic, după
Psalmistul care strigă, zicând: «Sfeşnic picioarelor mele este legea Ta» (Psalm 118, 705)”18.
Sfântul părinte adaugă că o bună înţelegere a Scripturii presupune cunoaşterea înţelesului pe
care predecesorii exegeţi l-au dat unui text, mai ales atunci când sensul este greu de
descoperit. Adesea, înţelesul se descoperă deplin doar în starea de contemplaţie.
Comuniunea cu Dumnezeu prin învăţăturile descoperite de El autorilor biblici face
din lectura biblică şi un demers formativ şi formator. Astfel, valoarea acestei activităţi
religioase rămâne actuală cu cea prezentată de Părinţii Bisericii, chiar dacă preocuparea
17

Sfântul Ioan Gură de Aur, în Grădina de flori duhovniceşti, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 21.
18
Sfântul Chiril al Alexandriei, Glafire la Cărţile lui Moise, în „Scrieri”, Partea a doua, trad. Dumitru Stăniloae,
colecţia P.S.B., vol. 39, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992,
p.7.

10
pentru cunoaşterea şi interiorizarea valorilor transmise prin Sfânta Scriptură s-a diminuat după
dezvoltarea literaturii creştine, iar ulterior după apariţia literaturii de inspiraţie religioasă.

Concluzii

Procesul de învățare începe cu fixarea obiectivelor învățării, continuă cu alegerea

metodelor de către profesor astfel încât materia de învățat să ajungă la elevi în modul cel mai
potrivit și se încheie cu însușirea materiei de învățat de către elev cu ajutorul acelorași sau a
altor metode didactice, întrucât simpla prezență la oră nu îl ajută pe elev să acumuleze și să își

11
însușească informații și convingeri la nivelul necesar astfel încât să se poată ajuta de aceste
cunoștințe și pe viitor. Învățarea începe în timpul orei, prin implicarea directă a elevului în
procesul de predare, în sensul că el trebuie să răspundă cerințelor profesorului, spre exemplu,
în lecturarea unui text, formularea ideilor principale, rezolvarea unor exerciții, implicarea în
activitățile impuse de metodele moderne care se aplică prin lucrul individual, de cooperare,
sau pe grupe.
Tot în timpul desfășurării procesului de predare-învățare, elevul se poate ajuta de
metoda luării notițelor pentru a-și sistematiza materia de învățat facilitându-și activitatea
individuală de acasă. Procesul de învățare care continuă prin activitatea individuală a elevului,
desfășurat acasă, are nevoie obligatorie de asemeni de utilizarea unor metode didactice.
Elevul poate utiliza în acest proces diverse metode precum lectura, lectura explicativă
(utilizând în acest scop și alte materiale sau notițele luate în timpul explicațiilor suplimentare
ale profesorului), exercițiul, lectura suplimentară (lecturarea unor texte sau articole mai ample
pe aceeași temă) care are menirea de a dezvolta elevului o viziune de ansamblu asupra temei,
favorizând totodată crearea conexiunilor cu alte teme și informații), metoda Kwl, metoda
SINELG, organizatorul grafic, etc.
Strategiile eficiente ale învăţării trebuie să fie ele însele învăţate de la clasele mici, pe
tot parcursul procesului educaţional.
În fine, calitatea și rezultatele procesului de predare-învățare sunt măsurate cu
ajutorul evaluării și autoevaluării, procese ale demersului educativ care au nevoie de asemeni
să fie realizate cu ajutorul metodelor didactice specifice, după cum vom vedea în continuare.

Bibliografie

1. Aebli, Hans, Didactica psihologică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973

2. Bolocan, Carmen-Maria, Sfintele Evanghelii – modele pedagogice, Editura Fides, Iași,
2008
3. Cerghit, Ioan, Metode de învăţământ, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura

12
 Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
4. Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Editura Polirom,
Iași, 2009

5. Opriş, Dorin, Dimensiuni creştine ale pedagogiei moderne, ediţia a II-a, Editura Sf.
Mina, Iaşi, 2010

6. Sfântul Ambrozie cel Mare, Episcopul Mediolanului, Despre pocăinţă, trad. Andreea
Stănciulescu, Editura Cartea Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004
7. Schwartz, B., Educația mâine, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976
8. Sfântul Ioan Gură de Aur, în Grădina de flori duhovniceşti, Editura Bunavestire,
Bacău, 1997

9. Sfântul Chiril al Alexandriei, Glafire la Cărţile lui Moise, în „Scrieri”, Partea a doua,
trad. Dumitru Stăniloae, colecţia P.S.B., vol. 39, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992

10. Șebu, S., Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000

13