Iona 1:1

1. Iona. Cu privire la identitatea lui Iona vezi p. 995.

Amitai. Numele este derivat din ebr. ’emeth, însemnând „credincioşie” sau „adevăr”. Amitai este
menţionat doar aici şi în 2Regi 14,25.

Iona 1:2
2. Răutatea ei. Naum numea Ninive, „cetatea vărsătoare de sânge, plină de minciună, plină de
silnicie şi care nu încetează să se dedea la răpire.” (Naum 3,1; comp. v. 19). Totuşi, cetatea nu era într-o
situaţie fără speranţă. Ea „nu era cu totul dedată la rău” (PK 215).

S-a suit. Această expresie sau una asemănătoare este folosită cu privire la păcatele lumii antediluviene
(Geneza 6,5.11) şi cu privire la locuitorii Sodomei şi Gomorei (Geneza 18,20.21). În ambele cazuri, timpul de
probă era pe punctul de a se încheia. Poate acesta era acum şi cazul Ninivei (vezi comentariul la Daniel 4,17).

Până la Mine. Compară Geneza 18,20.21. Dumnezeu păstrează un raport pentru fiecare naţiune.
Fiecare are timpul ei de probă. El caută să câştige supunerea tuturor oamenilor şi să obţină conlucrarea
popoarelor la îndeplinirea planului cerului.

Iona 1:3
3. S-a sculat. Iona s-a sculat, dar nu ca să asculte de Dumnezeu, ci tocmai pentru a nu-L asculta.
Ca şi tânărul bogat, el nu voia să-şi supună propria voinţă voinţei lui Dumnezeu (Matei 19,21.22). Ca şi
„mulţi” din „ucenicii” Domnului, a socotit porunca lui Dumnezeu „prea de tot” de suportat şi, ca şi ei, a
considerat că cel puţin în cazul acesta el nu va umbla „cu El” (Ioan 6,60.66). Profetul nu a înţeles că atunci
când Dumnezeu aşează o povară asupra oamenilor ca să fie purtată după plăcerea Lui, El îi şi întăreşte ca să o
poarte. Fiecare poruncă a lui Dumnezeu este însoţită şi de puterea de a o împlini. Profetul a făcut greşeala de
a nu pune „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” (Matei 6,33). Din cauză că nu i-a plăcut
misiunea pe care era însărcinat să o împlinească era gata să se despartă de lucrarea lui Dumnezeu, punându-se
astfel într-o poziţie în care, dacă nu ar fi fost intervenţia harului divin, ar fi putut să-şi piardă sufletul.

Tars. În general se consideră că Tars era clasicul Tartessus de pe coasta de sud a Spaniei. El era
proverbial pentru bogăţia lui şi făcea un comerţ extins de export cu cetatea feniciană Tir şi cu alte ţări cu
argint, fier, cositor şi plumb (vezi Ezechiel 27,12). În acel loc îndepărtat şi activ Iona nădăjduia să scape de
datoria lui şi să înăbuşe glasul conştiinţei.

De la Faţa. Literal „de dinaintea feţei Domnului.” Cât de imposibilă este o astfel de încercare (vezi
Psalmi 139,7-12)!

La Iafo. Acelaşi cu Iafo din zilele noastre, pe ţărmul mării cam la 54,5 km. nord-vest de Ierusalim şi
una din cele mai vechi cetăţi ale lumii. A fost unicul port de vreo oarecare importanţă aparţinând iudeilor.
Prin Iafo a fost adus la Ierusalim lemnul pentru Templul lui Solomon (vezi 2Cronici 2,16), precum şi acela
pentru refacerea lui (vezi Ezra 3,7).

Iona 1:4
4. Un vânt năpraznic. Domnul nu l-a părăsit pe Iona măcar că profetul încerca să fugă de El.
Printr-o serie de „necazuri şi ciudate providenţe”, El a căutat să producă o schimbare în atitudinea şi purtarea
lui Iona (vezi PK 266, 267).

Observaţi mijloacele simple şi naturale cu ajutorul cărora Dumnezeu Şi-a adus la îndeplinire voia –
vântul (cap. 1,4), un peşte mare (cap. 1,17), durere (cap. 2,10), un curcubete (cap. 4,6), un vierme (cap. 4,7),
vântul şi soarele (cap. 4,8).

Să se sfărâme. Propoziţia poate fi tradusă „şi corabia credea că se va sfărâma.” Dacă se adoptă
traducerea aceasta avem aici de-a face cu un exemplu de personificare.

Iona 1:5
 5. La Dumnezeul lui. Nu este identificată naţionalitatea şi religia marinarilor. Unii erau probabil
fenicieni, alţii poate de diverse naţionalităţi, reprezentând astfel o varietate de religii.

Unelte. Ebr. kelim, „vase”, „recipiente”, „echipament”. Nu este sigur dacă încărcătura, ca şi
echipamentul, a fost aruncată peste bord.

Fundul. Ebr. yakah, „partea din spate”, adesea folosit în sensul de partea cea mai depărtată.

A adormit dus. Ebr. radam „a sforăi”, „a fi într-un somn adânc”. Nu este dată cauza somnului adânc al
lui Iona.

Iona 1:6
6. Cârmaciul. Literal, „marinarul şef”. Cuvântul pentru „marinar” vine de la o rădăcină care
înseamnă „a lega”, rădăcină de la care derivă şi cuvântul „funie”. Deşi nu se spune, se presupune că Iona a
răspuns cererii.

Iona 1:7
7. Tras la sorţi. Corăbierii simţeau că unul trebuie să fi provocat mânia zeilor. Domnul a intervenit
în metoda lor de a determina vinovatul, aşa că „sorţul a căzut pe Iona”.

Cu privire la chestiunea dacă este bine sau rău a se trage la sorţi, vezi comentariul la Ezechiel 21,21

Iona 1:8
8. Spune-ne. Această serie de întrebări scurte oferă un tablou viu al încordării care domnea pe
bordul acelei corabii lovite.

Iona 1:9
9. Evreu. Numele prin care erau adesea desemnaţi israeliţii de către cei care nu erau din neamul lor
(Geneza 39,14; 40,15; 41,12; Exod 1,16; 2,7; 3,18; 1Samuel 4,6). Cu privire la derivarea numelui vezi
comentariul la Geneza 14,13.

Domnul. Ebr. Yahweh, numele personal al lui Dumnezeu (vezi Vol. I, p. 171, 172). Termenul
„Dumnezeu” (ebr. Elohim) este un nume generic pentru divinitate, iar „Domnul” (ebr. ’Adonai) este un titlu.
Cuvântul ’elohim este folosit adesea şi pentru dumnezei falşi (Exod 18,11; etc.). Numele Yahveh Îl
desemnează astfel în mod special pe adevăratul Dumnezeu.

Dumnezeul cerurilor. Vezi Geneza 24,7; Daniel 2,37.44.

Care a făcut. Una din trăsăturile distinctive prezentate pentru a arăta superioritatea adevăratului
Dumnezeu (Ieremia 10,10-12).

Nu ştim dacă marinarii cunoşteau puterea Dumnezeului lui Iona printr-o familiarizare anterioară cu El
(vezi Exod 15,13-16; Iosua 5,1; 1Samuel 4,5-9). Dar, în împrejurările date, fiind ameninţaţi cu moartea
imediată şi fără îndoială interpretând caracterul lui Iehova prin intermediul propriilor concepţii păgâne, ei au
fost de-a dreptul îngroziţi.

Iona 1:10
10. Pentru ce ai făcut lucrul acesta? Mai degrabă o exclamaţie decât o cerere de informaţii.

Iona 1:11
11. Ce să-ţi facem? Sau „Ce să facem?”. Iona era probabil singurul care Îl cunoştea pe Iehova şi
care era familiarizat cu mijloacele prin care se putea ispăşi o ofensă.

Iona 1:12
12. Aruncaţi-mă. Nu este clar dacă Iona a vorbit aici din inspiraţie divină. În orice caz, acţiunea lui
a fost bărbătească. El a ales să nu-i implice şi pe alţii în ruina sa. Iona era întristător de lipsit de curaj moral
(v. 2 şi 3), dar nu şi de cel fizic.

Iona 1:13
13. Oamenii aceştia vâsleau. Sau „Vâsleau cu tărie”. Poate că anumite îndoieli existau cu privire la
faptul dacă Dumnezeul lui Iona cerea o măsură atât de extremă.

La uscat. Se obişnuia ca vasele maritime să navigheze în apropiere de ţărm; astfel corabia nu era
departe de uscat.

Iona 1:14
14. Doamne. Sau „Te rugăm, Doamne”. Marinarii se temeau ca nu cumva să-L supere şi mai mult
pe Iehova dându-l morţii pe unul din închinătorii Lui. Rugăciunile lor erau îndreptate nu către dumnezeii lor,
ci către Iehova.

Iona 1:15
15. Furia mării s-a potolit. Compară Matei 8,26. Liniştea a venit deodată; de aceea corăbierii au
recunoscut-o ca o intervenţie divină.

Iona 1:16
16. Frică de Dumnezeu. Atât de vădită a fost puterea Domnului asupra naturii în episodul acesta şi
atât de izbitoare fusese împlinirea cuvintelor lui Iona (v. 12), încât nu este de mirare că marinarii au reacţionat
aşa cum au făcut-o.

Au adus Domnului o jertfă. Oamenii au făcut ceea ce în cunoştinţa lor mărginită au crezut că este cel
mai bine.

Iona 1:17
17. A trimis. Sau „Pregătise”. Ebr. manah, „a rândui”. Cuvântul este tradus astfel în Daniel 1,5.10

Un peşte mare. Raportul nu spune dacă peştele a fost creat pentru ocazia aceea sau dacă Domnul a
folosit o specie existentă capabilă de a înghiţi un om. Speculaţia în privinţa aceasta este lipsită de sens. Specia
peştelui nu este identificată. Ebraica foloseşte termenul generic pentru „peşte”. În referirea din Noul
Testament la această experienţă în Matei 12,40, peştele este desemnat prin gr. ketos, „monstru marin”, deşi
KJV îl traduce prin „balenă”. LXX zice ketos la Iona 1,17.

Trei zile şi trei nopţi. Lungimea timpului cuprinsă în această expresie a dat naştere la multe discuţii,
întrucât Domnul Isus a declarat: „Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa
şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului.” (Matei 12,40). Se poate demonstra cu uşurinţă
că potrivit uzanţei ebraice, expresia nu înseamnă în mod necesar trei zile depline de 24 de ore fiecare,
totalizând 72 de ore. Pentru o discuţie a problemei, vezi comentariul la Matei 12,40.

În ebraică şi LXX, v. 17 constituie primul verset al cap. 2.

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 1

Una din cele mai vechi cetăţi asiriene a fost Ninive, asirianul Ninua. Conform raportului biblic, ea a fost
fondată de către Nimrod (vezi comentariul la Geneza 10,11). Dovezile arheologice atestă şi ele marea ei
vechime. De mai multe ori în istoria ei, cetatea a servit drept capitală a Imperiului Asirian. Ea a atins apogeul
importanţei sale în timpul perioadei imperiale dintre secolele al IX-lea şi al VII-lea î.Hr., îndeosebi în cursul
domniei regelui Sanherib, care a făcut-o cea mai deosebită cetate a vremii sale. Din descrierea pe care acesta
o face cu privire la aşezarea ei generală şi cu privire la palatele ei se poate obţine un tablou clar al anticei
metropole. Începând cu 612 î.Hr., când babilonienii şi mezii au distrus Ninive cu desăvârşire, cetatea zace în
ruine. Chiar şi locul aşezării ei a fost uitat până când a fost redescoperit pe la mijlocul secolului al XIX-lea
(vezi Vol. I, p. 109).

Ninive se afla pe malul răsăritean al râului Tigru, faţă în faţă cu Mosulul de astăzi. În vechime râul
curgea pe lângă zidul apusean al cetăţii, constituind în felul acesta o protecţie în plus dinspre partea aceea. De
atunci şi-a schimbat cursul, iar acum curge cam la trei sferturi de milă spre apus de vechea lui matcă.

Două movile de ruine din interiorul suprafeţei Ninivei cuprind principalele palate şi temple ale cetăţii
antice. Una dintre ele este Nebi Yunus, sub care este îngropat palatul lui Esarhadon. Cealaltă movilă,
Kuyunjik, conţine ruinele palatelor lui Sanherib şi Asurbanipal. Nebi Yunus aproape că nu a fost atinsă de
arheologi. Pe locul acesta se află un sat precum şi mormântul musulman tradiţional al profetului Iona, lucru
care îl pune pe arheolog în imposibilitatea de a deranja movila aceasta. Kuyunjic pe de altă parte, a văzut mai
multe expediţii. Lucrul pe movila aceasta a fost început în 1890 de către Botta. Părţi din palatele lui Sanherib
şi Asurbanipal au fost scoase la iveală de atunci. În palatul lui Asurbanipal Layard şi Rassam au găsit o
bibliotecă imperială de vreo 20.000 de tăbliţe de lut, care constituie acum una dintre comorile principale ale
Muzeului Britanic. Aceste texte au oferit informaţii numeroase cu privire la istoria, cultura şi religia vechilor
popoare ale Mesopotamiei.

Mărimea vechii Ninive poate fi stabilită destul de precis, din cauză că zidurile cetăţii sunt clar vizibile
chiar în starea lor ruinată. În formă de ridicături prelungite, întrerupte de goluri unde fuseseră aşezate porţile,
zidurile acestea pot fi văzute de la o mare depărtare. Lungimea lor totală măsoară cam 12 km., iar suprafaţa
de 663,7 hectare încercuită creează pe hartă înfăţişarea unui triunghi neregulat şi alungit (vezi p. 1002).

O prismă octogonală de lut de la Sanherib, care a mărit cetatea după timpul lui Iona, descrie activitatea
de construcţie a acestui împărat şi numeşte 15 porţi ale cetăţii, 7 aflându-se în zidurile de la sud şi de la est, 3
în zidul nordic şi 5 în zidul vestic. În cursul săpăturilor sale, Henry Layard a găsit una din porţile de la nord
într-o stare de conservare relativ bună. Poarta era flancată de tauri colosali, pe care el i-a lăsat în poziţia lor
originală. Vizitatorii încă îi mai pot vedea acolo. Două movile în zid, acoperind turnuri de pază, ating o
înălţime de 18,3 m. Zidul răsăritean, uşor curbat, era lung de aproape 5,1 km., cel apusean de 4,3 km., cel
nordic de 1,9 km., iar cel sudic de 0,8 km. Zidul, potrivit cu descrierea lui Senacherib, avea o grosime de
circa 12,2 m. şi o înălţime de circa 18,3 m. Dinspre răsărit, Ninive era apărată nu doar de zidurile sale, ci în
plus de diferite diguri de pământ mergând în paralel, ale căror rămăşiţe sunt încă vizibile.

Unii au apreciat că populaţia care trăia între zidurile cetăţii se ridica la 160.000 de persoane. Câţi
locuiau în afara cetăţii nu se ştie. Mulţi comentatori au interpretat referirea din Iona 4,11 la cele 120.000 de
persoane care nu puteau să deosebească dreapta de stânga ca aplicându-se numai la copiii mici. Astfel, ei au
estimat populaţia totală a Ninivei de al 600.000 la 2.000.000 de persoane. Întrucât o populaţie atât de
numeroasă n-ar fi putut trăi în interiorul cetăţii, ei au inclus în Ninivele lui Iona „cetatea lui Sargon”, acum
Khorsabad, la 19,2 km. nord-est de Ninive, şi Calah, numit acum Nimr?d, la sud de Ninive, la confluenţa
râurilor Zab cel Mare şi Tigru. Totuşi, aceste cetăţi, deşi aparţineau Asiriei constituiau unităţi aparte, având
propriile ziduri de protecţie şi propria administraţie, în plus nefiind niciodată incluse în Ninive în vechile
rapoarte istorice.

În consecinţă, unii comentatori moderni, care consideră că cei „o sută două zeci de mii de oameni” din
cap. 4,11 se referă doar la copii şi că scriitorul se referă doar la cetatea Ninive propriu-zisă, privesc cartea ca
fiind o ficţiune. În lumina mărimii reale a cetăţii poate că este cel mai bine să se interpreteze cap. 4,11 ca
referindu-se la oameni incapabili să deosebească binele de rău (vezi comentariile de acolo). Dacă 120.000 a
fost intenţionat ca o aproximaţie a populaţiei totale a cetăţii propriu-zise, aceasta ar fi o cifră rezonabilă, dacă
facem o comparaţie cu Mosulul modern, doar cu puţin mai mare până la expansiunea lui care a început
începând cu Primul Război Mondial.

Afirmaţia făcută în cap. 3,3 că „Ninive era o cetate foarte mare, cât o călătorie de trei zile”, probabil
înseamnă că un om avea nevoie de trei zile ca să acopere întreg teritoriul ei umblând în sus şi în jos pe uliţele
ei, dacă dorea să ajungă la toţi oamenii care trăiau în interiorul zidurilor sale.

De asemenea, textul care spune că „Iona a început să pătrundă în cetate cale de o zi, strigând”, din cap.
3,4, nu poate să însemne că el a mers o zi întreagă până ce a ajuns la un loc din cetate unde şi-a început
lucrarea de avertizare. Textul acesta poate fi înţeles ca referindu-se la începutul lucrării lui Iona şi la
proclamarea soliei sale în cursul primei zile, al cărei rezultat a fost că „oamenii din Ninive au crezut în
Dumnezeu.” (cap. 3,5).
 Mai departe ar trebui să ţinem cont de faptul că pentru un israelit palestinian, Ninive era o cetate care
nu se putea compara ca mărime cu nici un alt oraş al Asiei de Apus pe care l-ar fi cunoscut. Samaria, capitala
regatului lui Israel, cuprindea numai 7,7 hectare, iar nici un alt oraş al Palestinei nu era mai mare, cu excepţia
Ierusalimului (vezi Nota Adiţională la Neemia 3). Pentru oamenii care veneau din ţinutul acela, Ninive care
cuprindea aproape 40,5 hectare, era „o cetate foarte mare.”

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 MH 473

1–3PK 266

4–8PK 267

9–17PK 268

Ninive şi împrejurimile

Iona 2:1
1. Iona s-a rugat. Rugăciunea descrie experienţa lui Iona pe când se afla în pântecele peştelui. Ea
recunoaşte izbăvirea ca pe un fapt împlinit. Pasajele care vorbesc despre rugăciunea ascultată şi despre
izbăvire sunt probabil expresii ale puternicei credinţe în izbăvire a lui Iona şi ale asigurării divine care poate i
se va fi dat că viaţa lui avea să fie cruţată.

În rugăciunea lui Iona există aluzii la anumiţi Psalmi. Cei mai mulţi învăţaţi moderni atribuie acestor
psalmi o dată postexilică; ca urmare, ei au atribuit o dată postexilică şi cărţii lui Iona. Totuşi, aceia care susţin
că autorii acestor psalmi au fost preexilici (vezi introducerea la psalmii în cauză; de asemenea Vol. III, p.
617), nu au nici o dificultate în ce priveşte datarea cărţii lui Iona în timpul sau înainte de timpul lui Ieroboam
II (vezi p. 995), când, potrivit cu 2Regi 14,25, a trăit Iona. Aluziile arată că Iona, ca un israelit evlavios, era
familiar cu limbajul psalmilor.

Ori de câte ori sunt în nevoie copiii lui Dumnezeu au privilegiul scump de a apela la El pentru ajutor.
Indiferent cât de nepotrivit ar fi locul, urechea îndurătoare a lui Dumnezeu este deschisă la strigătul lor.
Oricât de pustiu şi întunecat ar fi locul, el poate fi transformat într-un templu veritabil prin rugăciunea
copilului lui Dumnezeu.

Iona 2:2
2. În strâmtorarea mea. Compară strigătul psalmistului (Psalmi 18,6; 120,1). Ca şi fiul risipitor
(Luca 15,17), Iona, în starea lui nenorocită şi disperată, „şi-a venit în fire”, pentru a recunoaşte deplina lui
vulnerabilitate, nebunia lui demonstrată în răzvrătirea împotriva voinţei lui Dumnezeu şi nevoia lui după
izbăvirea divină.

M-a ascultat. Compară Psalmi 50,15; 107,6.

Locuinţei morţilor. Ebr. she’ol, locuinţa figurată a celor morţi (vezi comentariul la Proverbe 15,11).

Mi-ai auzit glasul. Vezi comentariul la v. 1.

Iona 2:3
3. Mă aruncasei. Sau, „m-ai aruncat”.

În adânc. Iona oferă o descriere poetică vie a experienţei sale chinuitoare.

Valurile. Compară Psalmi 42,7; 88,6.7.

Iona 2:4
4. Ziceam. Compară Psalmi 31,22.

Iarăşi voi vedea. LXX pune aceasta în forma unei întrebări: „Oare voi mai privi eu din nou spre
Templul Tău cel sfânt?” O schimbare în vocalizare duce la aceleaşi cuvinte şi în ebraică. Întrebarea pare
preferabilă întrucât contextul arată că la punctul acesta nădejdea nu se fixase.

Templul Tău cel sfânt. Compară 1Regi 8,30; Psalmi 18,6; 28,2; Daniel 6,10.

Iona 2:5
5. Viaţa. Ebr. nephesh, aici probabil în sensul de „viaţă” (vezi comentariul la Psalmi 16,10). Adică,
apele l-au împresurat aproape până acolo ca să-i ia viaţa (comp. Psalmi 69,1.2).

Papura s-a împletit. Este îndoielnic dacă limbajul extrem de poetic de aici ar trebui să fie interpretat
literal în felul acesta. Iona descrie soarta cuiva aruncat în adâncuri şi astfel cu un dramatism viu îl descrie
împodobit cu un turban de ierburi marine.

Iona 2:6
6. La temeliile. Literal, „despărţiturile”, probabil însemnând temeliile.

Pământului. Ebr. ’eret, care este tradus de obicei cu „ţară”, mai degrabă decât cu „pământ”. Iona poate
că aici se gândeşte la ţinutul she’ol (vezi comentariul la v. 2), care îşi trage zăvoarele înapoia acelora care
intră acolo. Lui i se părea că urma să fie acolo „pe vecie”. Lucrul acesta nu implică faptul că Iona nu credea
într-o înviere viitoare. Cuvântul tradus aici „pe vecie”, le’olam, denotă un timp care se extinde în viitorul
nedefinit. Uneori înseamnă veşnicie; alteori durata este limitat de împrejurări (vezi comentariul la Exod 21,6).
LXX îl ataşează pe le’olam la „zăvoare”: „M-am pogorât în pământ, ale cărui zăvoare sunt bariere veşnice.”

Din groapă. Ebr. shachath, „groapă”, adesea folosit sinonim cu <I>she’ol pentru a simboliza tărâmul
celor morţi (vezi comentariul la Proverbe 15,11).

Iona 2:8
8. Idoli deşerţi. Sau „Deşertăciuni mincinoase”. Iona contrastează fericita lui experienţă cu soarta
acelora care se închină la idoli (vezi Psalmi 31,6).

Îndurare. Ebr. chesed (vezi Nota Adiţională la Psalmul 36). După unii, Iona se referă la unicul
Dumnezeu adevărat; după alţii, se referă la faptele de bunătate şi de iubire ale lui Dumnezeu pe care le arată
faţă de toţi oamenii (vezi Psalmi 145,8.9; Isaia 55,3; Fapte 14,15-17).

Iona 2:9
9. Jertfe. Vezi Psalmi 50,14; Eclesiastul 5,4.5.

Mântuirea. Compară Psalmi 3,8; Apocalipsa 7,10

Iona 2:10
10. A vorbit. Dumnezeu stăpâneşte fiinţele pe care le-a creat. Cunoaşterea acestui fapt
fundamental ne întăreşte împotriva falselor teorii despre Dumnezeu, care ori Îl fac supus legilor naturale ori Îl
fac o parte inseparabilă, ineluctabilă a naturii însăşi. Concepţia biblică despre Dumnezeu este că El este
Creatorul naturii, Acela care, separat de ea, dirijează şi susţine universul, Cel care este deasupra tuturor
lucrurilor (vezi Iov 38; 39; Psalmul 19; Coloseni 1,12-17; Apocalipsa 14,7).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 PK 268

3–9PK 269
Iona 3:1
1. A doua oară. Fără să-l mustre pentru dezertarea anterioară a lui Iona, Domnul repetă
însărcinarea de a le predica ninivitenilor. Fără să mai cedeze înclinaţiilor omeneşti, Iona ascultă fără întârziere
de chemarea cerească şi fără să mai zăbovească pleacă spre Ninive.

Iona 3:2
2. Scoală-te şi du-te. Din cauza repetării acestor cuvinte (vezi cap. 1,2), unii învăţaţi biblici
consideră că este probabil că atunci când Iona a fost eliberat din „peştele cel mare”, el s-a dus la Ierusalim
pentru a „aduce jertfe” şi pentru a împlini juruinţele la care s-a făcut aluzie în rugăciunea lui de mulţumire
(cap. 2,9). Aceasta este pură presupunere.

În vremurile de atunci, o corabie care călătorea de la Iafo la Tars urma probabil linia ţărmului Palestinei
către nord. Dacă întâmplarea cu peştele cel mare a avut loc pe la începutul călătoriei, se poate ca Iona să se fi
aflat mult mai aproape de Ninive, decât atunci când se îmbarcase (vezi comentariul la cap. 1,3; vezi harta, p.
994).

Vesteşte. Sau „Predică”. Ebr. qara’, cuvântul tradus „strigă” în cap. 1,2.

Pe care ţi-o voi da. Însărcinarea dată lui Iona este aceea dată oricărui propovăduitor al cuvântului.
Numai cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie vestit de la amvon, şi nu cuvântul omului (vezi 2Timotei 4,1.2).
Sufletele neliniştite şi îngrijorate din lumea noastră plină de necazuri de astăzi tânjesc să primească sfat de la
Dumnezeu, nu părerile şi filozofiile lipsite de conţinut şi nesigure ale unor oameni la fel de supuşi greşelii ca şi
ei. Ei preferă un: „Aşa zice Domnul”, unui „Aşa zice un om”.

Iona 3:3
3. Iona s-a sculat. Profetul era acum dispus să îndeplinească însărcinarea dată lui de Dumnezeu în
aceeaşi măsură în care mai înainte fusese gata să fugă de ea.

Foarte mare. Ebr. le’lohim, literal, „pentru Dumnezeu”, un mod idiomatic de a arăta extrema mărime.
Cu privire la dimensiunile cetăţii vezi Nota Adiţională la capitolul 1.

Iona 3:4
4. Cale de o zi. Nu trebuie să deducem din această afirmaţie că Iona a mers timp de o zi întreagă
înainte de a-şi începe predica. Afirmaţia este probabil raportul predicării din prima zi. Fără îndoială că imediat
ce a pătruns în cetate, Iona a început să-şi vestească solia lui de avertizare.

Încă patruzeci de zile. Nu este nevoie să se presupună că aceste cuvinte constituiau textul complet al
soliei lui Iona. Ele constituiau, totuşi, tema dominantă a avertizării lui.

Nimicită. Ebr. haphak, cuvânt folosit în Geneza 19,21.25.29 pentru a descrie nimicirea Sodomei.

Iona 3:5
5. Au crezut în Dumnezeu. Cu privire la fundalul posibil, interpretat de unii ca ajutând la succesul
predicării lui Iona, vezi p. 995, 996.

Saci. Un material aspru de culoare închisă ţesut din păr de capră şi purtat în timp de doliu şi de
nenorocire (vezi Daniel 9,3; Matei 11,21; Luca 10,13).

Iona 3:6
6. Împăratului. Posibil Adad-Nirari III (vezi p. 996). Simţământul de întristare şi pocăinţă pare să
se fi născut în chip spontan în inima oamenilor fără vreo poruncă regală oficială (v. 5). Este un spectacol
remarcabil acela de a-l vedea pe un domnitor al celui mai puternic imperiu al timpului său că se smereşte „în
cenuşă” ca urmare a predicării unui profet străin. Ce mustrare pentru conducătorii şi cetăţenii îngâmfaţi ai lui
Israel, care au refuzat stăruitor să-şi smerească inima sub impactul unei lucrări profetice mai extinse şi
continue (vezi 2Regi 17,7-18).
Iona 3:7
7. Să se dea de ştire. Când valul penitenţei şi al smeririi care a pornit de la popor a ajuns la
împărat, el a confirmat postul printr-un decret oficial. Mai marii lui erau alături de el în darea acestui decret,
arătând că duhul lor era în aceeaşi stare ca şi a lui în criza aceasta.

Şi vitele. Un decret straniu, dar trebuie să ne amintim că era dat de un împărat păgân, care fusese
luminat numai parţial. Un obicei asemănător este povestit în cartea apocrifă Iudita, scrisă probabil în secolul al
II-lea î.Hr.: „Atunci întreg Israelul strigă către Dumnezeu cu mare râvnă şi se smeri cu înfocare. Atât ei cât şi
femeile şi copiii lor, vitele şi străinii şi simbriaşii şi robii cumpăraţi se încinseră cu sac peste coapsele lor.”
(Iudita 4,9.10). Herodot raportează că la un anumit prilej, Perşii şi-au tăiat şi părul lor şi părul (coamele şi
cozile?) cailor şi vitelor lor de povară într-un timp de doliu general (ix, 24). Dar în ce măsură practicile
acestea vor fi reflectat obiceiurile asiriene, nu ştim.

Iona 3:8
8. Să se întoarcă. Adică, oamenii. Faptele religioase exterioare sunt lipsite de valoare spirituală
dacă nu sunt însoţite de o reformă sinceră, lăuntrică a caracterului.

Asuprire. Compară Amos 3,10.

Iona 3:9
9. Cine ştie? Este îndoielnic că Iona va fi dat vreo făgăduinţă despre o posibilă inversare a
decretului divin. Mânia lui cu prilejul cruţării cetăţii (cap. 4,1) arată că el nu făcuse aşa ceva. Cu toate acestea
el era extrem de conştient de caracterul îndurător al lui Dumnezeu (cap. 4,2).

Iona 3:10
10. Se întorceau. Compară Matei 12,41; vezi PK 363.

Dumnezeu S-a căit. Dumnezeu nu Se schimbă, aşa cum se întâmplă cu împrejurările (vezi Ieremia
18,7-10; Ezechiel 33,13-16). Avertizările Lui cu privire la judecată sunt adesea, de fapt, profeţii condiţionale
(vezi comentariul la Ezechiel 25,1). Pentru o discuţie a modului în care Dumnezeu Se căieşte vezi
comentariul la Geneza 6,6; 1Samuel 15,11. Dumnezeu vorbeşte oamenilor în termenii propriei lor experienţe.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 PK 269

1–5PK 339, 363

3 PK 265

3–9PK 270

3–10LS 62

4 1T 56

9 5T 78

10 PK 271; PP 97

Iona 4:1
1. N-a plăcut deloc. Cea dintâi propoziţie sună literal: „A fost rău pentru Iona, un mare rău”.
Capitolul 4 înfăţişează un contrast izbitor între nerăbdarea inimii omeneşti şi îndelunga răbdare a lui
Dumnezeu. Lui Iona lucrul acesta nu numai că nu i-a plăcut de loc, ci i-a produs o indignare extremă faptul că
„Dumnezeu S-a căit de răul pe care îl hotărâse” (cap. 3,10). În loc să se bucure că harul lui Dumnezeu îi
iertase pe ninivitenii pocăiţi, el i-a îngăduit mândriei sale egoiste şi păcătoase să-l umple de nemulţumire.
Deoarece ceea ce prezisese el nu s-a întâmplat, avea impresia că urma să fie privit ca un profet mincinos.
Reputaţia era pentru el de o mai mare valoare decât toate sufletele din capitala asiriană. Poate că a mai
considerat şi că cunoaşterea viitorului de către Domnul urma să fie discreditată printre păgâni datorită
profeţiei neîmplinite.

S-a mâniat. Mila lui Dumnezeu faţă de niniviteni (cap. 3,10) l-a înfuriat pe Iona. Deşi aceeaşi milă
divină îi cruţase propria viaţă atunci când el a fost neascultător, a fost plin de invidie când Dumnezeu a
arătat-o şi faţă de alţii.

Iona 4:2
2. S-a rugat. Cât de deosebite erau împrejurările acestei rugăciuni, comparate cu acelea din cap. 2
şi cât de deosebit duhul care a stârnit-o! Acolo se ruga pentru viaţă; aici pentru moarte. Acolo era smerit; aici
este mâniat.

Iona 4:3
3. Ia-mi viaţa. Cât de deosebită este cererea adresată de Iona lui Dumnezeu de aceea a lui Moise,
care, în adevăratul spirit de lepădare de sine, era dispus ca numele lui să fie şters pentru ca poporul său
vinovat să poată trăi (vezi Exod 32,31.32). Iona a lăsat loc unei descurajări complete.

Iona 4:4
4. Te mânii. Mânia lui Iona era născută cu totul din egoism, nu dintr-o indignare nobilă ca aceea
care L-a determinat pe Isus să-i alunge din Templu pe schimbătorii de bani (vezi Ioan 2,13-17). Prin duhul lui
pripit, profetul s-a privat de o mare binecuvântare (vezi Proverbe 14,29; 16,32).

Iona 4:5
5. Până va vedea. Unii au sugerat că Iona a interpretat întrebarea: „Bine faci tu că te mânii?” (v.
4), ca implicând că în graba lui judecase greşit intenţia divină, şi că prin urmare încă mai exista o posibilitate
ca Ninive să fie distrusă; alţii, că Iona poate să fi crezut că pocăinţa oamenilor din Ninive nu a fost sinceră şi
că până la urmă Dumnezeu tot avea să-i pedepsească. Mai degrabă este posibil ca reacţia lui să fi reflectat
atitudinea şi insistenţa lui încăpăţânată ca Dumnezeu să împlinească ceea ce El ameninţase.

Iona 4:6
6. A făcut. Ebr. manah, „a rândui”.

Curcubete. Ebr. qiqayon, o plantă necunoscută. S-au propus diferite identificări, ca de pildă planta de
ricin, o varietate de castravete, etc. Planta a crescut în mod miraculos şi nu este necesar să o identificăm cu
vreo plantă cunoscută pentru faptul că are o creştere rapidă, deşi ar fi putut să fie o varietate bine cunoscută
în regiunile acelea, probabil neidentificata Kukkănitu din akadiană.

Mânia. Ebr. ra’ah, un cuvânt general reprezentând răul, nefericirea, necazul, mizeria. Indispoziţia lui
Iona nu era atât de mult fizică, cât mintală şi spirituală datorit supărării, umilinţei şi dezamăgirii pe care el le
simţea.

Iona 4:7
7. A adus. Sau „A pregătit”. Vezi comentariul la v. 6.

S-a uscat. Cât de adesea se întâmplă în viaţa omului ca atunci când o nouă zi de bucurie şi fericire pare
să înceapă, vreun vierme al nefericirii sau al întristării vine să schimbe nădejdea în disperare!

Iona 4:8
8. A făcut. Vezi comentariul la v. 6.

Uscat. Ebr. charishith, un cuvânt care apare doar aici şi care probabil înseamnă „arzător” sau
„înăbuşitor”.

Iona 4:9
 9. Bine fac. Profetul îşi apără cu nerăbdare şi încăpăţânare mânia şi hotărârea de a muri.
Dumnezeu căuta să stimuleze înlăuntrul săuo atitudine rezonabilă.

Iona 4:10
10. Ţie îţi este milă. „Ţie” este accentuat în ebraică. Iona, profetul mincinos şi lipsit de simpatie,
era gata să arate milă şi să cruţe un curcubete lipsit de importanţă şi de mică valoare pentru care el nu
depusese vreo muncă sau osteneală, dar nu era gata să arate aceleaşi simţăminte faţă de oamenii din marea
cetate Ninive. LXX redă prima parte a versetului în felul următor: „Şi Domnul a zis: ‚Tu ai avut milă de
curcubete, pentru care nu ai suferit şi nici nu l-ai crescut.’”

Iona era mâniat pentru faptul că Dumnezeu nu voia să-i nimicească pe niniviteni (v. 1 şi 4) şi s-a mâniat
când Dumnezeu a îngăduit ca acel curcubete să se usuce (v. 9). Cât de distorsionat este simţul valorilor! Lui
Iona îi păsa mai mult de curcubete decât de oamenii Ninivei.

Iona 4:11
11. Să nu-Mi fie milă. Ebr. chus, „a-i părea rău de”, „a arăta milă faţă de”. Chus este tradus „îţi
este milă”, în v. 10.

O sută două zeci de mii. Cu privire la populaţia Ninivei, vezi Nota Adiţională la capitolul 1.

Care nu ştiu să deosebească. Unii au aplicat expresia aceasta la copilaşii care nu erau suficient de mari
ca să determine care mână era mai puternică şi mai folositoare. Dacă se presupune că aceşti copilaşi alcătuiau
o cincime din populaţie, Ninive ar fi fost un oraş cu circa 600.000 de locuitori. Cifra aceasta este imposibil de
mare şi nu poate fi împăcată cu mărimea cunoscută a vechiului oraş. Mai degrabă expresia „nu ştiu să
deosebească” pare metaforică, desemnându-i pe aceia care posedau o cunoaştere imperfectă a binelui şi a
răului. Dacă expresia urmează să fie privită ca literală, atunci se va avea în vedere Ninive împreună cu
împrejurimile ei (vezi Nota Adiţională la capitolul 1).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 LS 78

1–3PK 271

2 SC 10; 5T 649

4–11PK 272