Neemia 2

Starea jalnică a Ierusalimului este o consecință directă a decretului lui Artaxerxe, care
spunea că orice operațiune de zidire trebuia să înceteze (Ezra 4:7-23). De aceea, Neemia își riscă
viața apărând o cetate care fusese prezentată regelui ca un cuib de răzvrătire. Chiar și prin faptul
că își arată durerea în prezența regelui, se expune unui mare pericol. Dar preocuparea lui Neemia
pentru poporul său depășește grija față de propria persoană. Dumnezeu răspunde cererii sale.
Spre deosebire de Ezra (Ezra 8:22), pornește în călătoria sa (mai lungă decât a lui Ezra cu 260
km / 200 mi: un total de aproximativ 1760 km / 1100 mile) însoțit de o escortă militară.

Călătoria lui Neemia la Ierusalim

Unele părți din această carte sunt la persoana întâi, fiind citate direct din rapoartele
oficiale ale lui Neemia.

Neemia a fost un om al rugăciunii, acțiunii, curajului și perseverenței. Și un bun patriot.

Primul lui impuls a fost întotdeauna să se roage (Neemia 1:14; Neemia 2:4; Neemia
4:4,9; Neemia 6:9,14). El a petrecut 4 luni în rugăciune înainte de a aduce la cunoștința regelui
cererea sa (Neemia 1:1, Neemia 2:1).

Neemia a fost paharnicul regelui Artaxerxes (Neemia 1:11; Neemia 2:1), o persoană

oficială cu mare importanță și de mare încredere. Artaxerxes a fost regele Persiei (465 – 425 î.
Cr.) fiul lui Xerxes astfel fiul vitreg al Esterei, regina evreică. Estera a devenit regină a Persiei
cam la 60 de ani după ce s-au întors evreii în Ierusalim. Faptul acesta trebuie să le fi conferit
evreilor mare prestigiu la curtea persană. E foarte probabil ca Estera să mai fi fost în viață, ca un
personaj cu mare influență la palat în vremea când Ezra și Neemia s-au dus la Ierusalim.
Presupunem că Esterei i se datora recunoștință pentru amabilitatea lui Artaxerxes față de evrei,
pentru interesul manifestat de acesta în reconstruirea Ierusalimului.

Neemia 2:1-8

În timp ce fiii lui Iuda se aflau în mare necaz și în rușine, Neemia deținea una dintre
pozițiile cele mai de cinste la curte: cea de paharnic al împăratului. Ar fi putut, din egoism, să-și
păstreze acest post avantajos sau chiar să și-l justifice, spunând: «Deoarece am încrederea
împăratului, lângă el voi fi mai de folos poporului meu. Pentru scopul acesta m-a pus Dumnezeu
aici». Dar Neemia nu judecă în felul acesta. Inima lui, asemenea celei a lui Moise altădată, îl
îndeamnă să-și viziteze frații, pe fiii lui Israel (Fapte 7.23). Decât să se bucure de plăcerile de o
clipă ale palatului imperial, el alege „mai degrabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu”
(Evrei 11.25).

Să remarcăm că discuția lui cu Artaxerxes nu este doar precedată (1.11), ci și însoțită (v.
5) de rugăciune. Între întrebarea împăratului și propriul răspuns, Neemia găsește timp să-I
vorbească lui Dumnezeu în inima sa. Numim aceasta «rugăciune-săgeată». Să imităm mai des
acest exemplu și vom vedea, ca și acest slujitor (al Domnului mai degrabă decât al împăratului),
mâna bună a lui Dumnezeu odihnindu-se asupra noastră și asupra a tot ce facem.

Neemia 2:9-20

Neemia a ajuns la Ierusalim având scrisori din partea împăratului. El începe prin a
inspecta zidurile sau, mai degrabă, ceea ce mai rămăsese din ele. Frații lui îi relataseră despre ele
(1.2-3), dar el vrea să evalueze personal extinderea stricăciunilor. Consternarea îl copleșește
înaintea acestei priveliști cu care, în ce-i privește, locuitorii Ierusalimului se obișnuiseră! Fără
nici o îndoială, și noi, creștinii, ne aflăm în pericolul de a înceta să ne mai întristăm de situația de
ruină în care Biserica responsabilă se găsește astăzi. Nici un zid nu o protejează împotriva
invaziei din partea lumii și o astfel de stare servește perfect scopurilor vrăjmașilor ei.

În timpul lui Zorobabel și al lui Ezra, acești vrăjmași ai lui Israel se numeau Bișlam,
Tabeel… Tatnai, Șetar-Boznai și însoțitorii lor. Sub Neemia, Israel se confruntă cu Sanbalat,
Tobia și Gheșem. Diavolul folosește o varietate de lucrători. El își înnoiește mereu «personalul».
Scopul lui însă este întotdeauna același: să mențină poporul lui Dumnezeu în înjosire și în
sclavie.

Neemia știe ce trebuie făcut ca să-i îndemne pe bărbații din Ierusalim. Numele lui
înseamnă: Domnul a mângâiat (sau «Mângâierea Domnului», cap. 1 v.1 notă). El primește acest
răspuns îmbucurător și încurajator: „Să ne ridicăm și să reconstruim!” (v. 18).

Neemia 2:1-3

Într-o zi, pe când îi servea regelui vin, fața sa a trădat durerea din inimă. Întrebarea pe
care i-a adresat-o regele a declanșat un val de teamă în inima lui, știut fiind ca nu-i era îngăduit
nimănui să se înfățișeze cu o mutră posomorâtă în fața regelui (Estera 4:2). Dar Neemia nu
nutrea, desigur, nici un fel de gânduri rele la adresa regelui, nedorindu-i decât binele. Cauza
întristării sale a fost pustiirea în care continua să se afle cetatea ancestrală a strămoșilor săi,
Ierusalimul.

Neemia 2:17-20

Ulterior, i-a convocat pe lideri la o consfătuire, spunându-le ce trebuia făcut și

încurajându-i când le-a spus cum fusese mâna Domnului cu el până în acel punct și cum i-a
vorbit regele. Evreii s-au umplut de bucurie, fiind gata să înceapă lucrările. Dar dușmanii lor,
Sanbalat, Tobia și Gheșem, au luat în râs ideea, încercând să pună bețe în roate proiectului
edilitar prin lansarea unui zvon fals cum că ei s-ar fi răsculat împotriva regelui. Dar Neemia nu s-
a lăsat intimidat. Doar Dumnezeul cerului fusese Cel care le-a făgăduit succes. În plus, oamenii
erau uniți, or, aceasta e o condiție absolut necesară dacă se așteaptă binecuvântarea lui
Dumnezeu (Psalmul 133:1-3).
 După ce află Neemia în ce stare se află Ierusalimul, stă jos, se dedică rugăciunii. Neemia
plânge, ce înseamnă ca inima îi era îndurerată pentru țară. Plângi doar pentru ceea ce îți pasă,
pentru ce îți zbate inima. Sesizăm vreodată ceva dărâmături în predică, închinare, în conducere,
între relații, relațiile liderilor, grupelor, sesizați uneori dărâmături în Trupul lui Hristos ? În
biserica Vocea Adevărului ? Cum s-a comportat Neemia, a stat jos, s-a jelit, la durat de
dărâmăturile lui Israel, l-a durut de lipsa slavei, l-a durut de rușinea care acoperea țara, l-a durut
de vulnerabilitatea orașului care avea zidurile dărâmate, a plâns, s-a rugat, a postit. Vrem trezire
spirituală, cine stă jos? Vrem relații bune, vrem creștere spirituală, vrem o biserică sănătoasă.
Cine se roagă? Cine postește?

Cineva spunea că atunci când vorbim despre trezire spirituală întâlnim patru categorii de
oameni:

1. Oameni care fac lucrurile să se întâmple – Neemia.

2. Oameni care nu știu ce se întâmplă – o parte din popor a fost așa.
3. Oameni care se uită la ce se întâmplă – o altă parte din popor a fost așa.
4. Oameni care se împotrivesc la ce se întâmplă – arabul, amonitul, Tobia, Sanbalat
au fost așa.

Așa se întâmplă în biserică când ceva se întâmplă, avem toate aceste 4 categorii de oameni.
Dumnezeu ne cheamă să fim acești oameni care facem lucrurile să se întâmple.

Ce se întâmplă în capitolul 2? Neemia analizează problema și primește o viziune. Îi spune

împăratului vreau să mă duc în țara părinților mei și să reconstruiesc. Te rog dă-mi libertatea, dă-
mi resursele. Ești împărat ștampilează o hârtie cu care să mă duc la administratorii aceia care nu-
s din neamul meu, sunt arabi, arabii, amoriți ei ne urăsc, dă-mi o hârtie cu autoritate cu care să
mă duc și să le spun împăratul vă obligă să-mi dați permisiunea și ajutorul, dă-mi și un corp de
armată să mă sprijinească și dă-mi resurse împărate că ai de unde. Și Dumnezeu pune pe inima
unui împărat păgân, să-i dea scrisoare de împuternicire, să-i dea un corp de armată care merge cu
el și să-i dea resurse materiale.

Omul acesta primește o viziune, primește resurse, îi motivează și pe alții să se implice, când
vrei să faci trezire, caută pe alții care vor să se implice ca și tine. El organizează lucru, el deleagă
autoritate și el împarte responsabilități. Aceasta a fost viziunea lui Neemia, a analizat problema,
a motivat oamenii, a organizat lucru, a delegat autoritate și a împărțit responsabilități în popor.

Sunt dărâmături în viața personală, sunt dărâmături în familii, sunt dărâmături în lucrarea lui
Dumnezeu. Să ne întrebăm cine din noi vrea să stea jos, să se plângă, să se jelească, să se roage
și să postească?