6:1

Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion, şi la adăpost pe muntele Samariei, vai de mai
marii aceştia ai celui dintâi dintre neamuri, la care aleargă casa lui Israel!

Fără grijă. Într-o stare de mulţumire de sine şi siguranţă închipuită (vezi Isaia 32,9;
Ţefania 1,12). Întrucât regatul de sud dădea şi el e faţă, într-o oarecare măsură această
stare primejdioasă de apatie şi apostazie, Sionul este denunţat şi el (vezi Amos 2,4).

Muntele Samariei. Vezi Amos 3,9; 4,1; vezi comentariul la 1Regi 16,24. Situată pe un
deal, cu

o aşezare care domina câmpia înconjurătoare de mici dimensiuni, puternic fortificată cu

ziduri groase, cetatea Samariei era fără îndoială considerată de locuitorii ei ca aproape
invincibilă. Tăria ei putea cu uşurinţă să le dea un sentiment de încredere acelora care se
încredeau mai mult în fortificaţii materiale, decât în protecţia lui Dumnezeu. Rezistenţa
acelor fortificaţii s-a dovedit prin faptul că puternica oştire a imperiului asirian a avut
nevoie de doi ani (3 ani, după sistemul de calcul inclusiv; vezi Vol. II, p. 136) ca să
captureze Samariei (vezi comentariul la 2Regi 18,9.10).

Mai marii. Ebr. nequbim, „cei distinşi”, conducătorii naţiunii.

Celui dintâi dintre neamuri. Israel purta acest nume falnic deoarece era alesul lui
Dumnezeu, însărcinat de el să ducă restului lumii o cunoaştere a Dumnezeului cerului
(vezi Exod 19,5; 2Samuel 7,23; vezi p. 26-30).

La care. Aceasta se referă la conducătorii naţiunii, chemaţi să ofere poporului călăuzire şi

care, prin urmare, ar fi trebuit să fie modele de neprihănire şi dreptate.

6:2
Treceţi la Calne şi vedeţi, duceţi-vă de acolo până la Hamatul cel mare, şi pogorâţi-vă
în Gat la Filisteni; sunt oare cetăţile acestea mai înfloritoare decât cele două împărăţii
ale voastre, şi este ţinutul lor mai întins decât al vostru?

Calne. Probabil Kullani, modernul Kullanköy, aproape de Arpad (vezi comentariul la

Isaia 10,9; vezi harta din faţa p. 289). Ca împărat al Asiriei, Tiglat-Pileser III pretindea că
a cucerit această cetate.

Hamatul. O cetate importantă din vechime aşezată pe Râul Orontes (vezi comentariul la
Geneza 10,18; vezi harta din faţa p. 289). Tiglat-Pileser III a primit tributul de la Hamat
şi l-a împărţit generalilor săi. Sargon II se laudă că a dezrădăcinat cetatea aceasta.

Gat. Una din cele cinci cetăţi de seamă ale filistenilor (vezi 1Samuel 6,17), lângă Valea
lui Elah (vezi comentariul la 2Regi 12,17). Evident că cele trei cetăţi menţionate în acest
verset sunt citate pentru Israel ca exemple de locuri prospere care mai târziu au fost
nimicite sau subjugate, iar astfel constituie exemple potrivite pentru ce i se va întâmpla şi
Samariei nepocăite. Gatul şi Asdodul au fost amândouă distruse de Ozia, care le-a
dărâmat zidurile (vezi 2Cronici 26,6). Totuşi, Asdodul (Azot) a fost reconstrit, şi este
menţionat mai târziu chiar în vremurile intertestamentale (1Macabei 5,68; 10,84). Gatul
dispare din istorie după distrugerea lui de către Ozia. Amos, un contemporan al lui Ozia,
îl foloseşte ca o ilustraţie izbitoare a sorţii iminente pentru Samaria.

Mai înfloritoare. Profetul îl întreabă pe Israel dacă sunt îndreptăţiţi să se aştepte la o

soartă mai bună decât aceea care revenise cetăţilor Gat, Calne şi Hamat.

6:3
Credeţi că ziua nenorocirii este departe, şi faceţi să se apropie domnia silniciei.

Este departe. Sau „amânaţi departe”. În găteala ei dichisită, naţiunea Israel amâna în
depărtare timpul judecăţii divine. Domnia silniciei. În timp ce Israel amâna ziua
nenorocirii ei, violenţa domnea în mijlocul lor.
6:4
Ei se culcă pe paturi de fildeş, şi stau întinşi a lene pe aşternuturile lor; mănâncă miei
din turmă, şi viţei puşi la îngrăşat.

Paturi de fildeş. Mai degrabă canapele încrustate cu fildeş, pe care bogaţii se întindeau la
mese în luxul şi desfrâul lor. Ca un simplu „păstor şi strângător de smochine” (vezi cap.
7,14), Amos exprimă şocul provocat de viaţa senzuală a claselor superioare din Samaria.

6:5
Aiurează în sunetul alăutei, se cred iscusiţi ca David în instrumentele de muzică.

Alăutei. Vezi comentariul la cap. 5,23.

Ca David. David a dat multă atenţie muzicii şi a făcut planuri amănunţite pentru
promovarea cântărilor corale şi acompaniamentelor instrumentale în cinstea lui
Dumnezeu în cadrul serviciul sanctuarului (vezi 1Cronici 15,16; 23,2-5; 2Cronici 29,25-
30). Ca şi David, apostaţii aceştia erau muzicali, dar spre deosebire de el, cântecul şi
acompaniamentul lor erau înjositoare.

6:6
Beau vin cu pahare largi, se ung cu cel mai bun untdelemn, şi nu se întristează de
prăpădul lui Iosif!

Pahare largi. Ebraicul mizraqim, cupe mari pentru jertfe folosite pentru jertfe de vin şi
pentru stropirea sângelui (vezi Exod 38,3; Numeri 7,13; 1Cronici 28,17; 2Cronici 4,8.22;
Zaharia 14,20). Domnitorii iubitori de lux şi profanatori foloseau aceste cupe la
petrecerile lor, dovedindu-şi astfel lipsa de evlavie şi iubirea de exces (vezi Daniel 5,2-4).

Cel mai bun untdelemn. Poate acela care trebuia folosit numai la serviciile divine (vezi
Exod 30,23-25). Dacă oamenii ar fi avut un adevărat simţ al păcătoşeniei lor, ei s-ar fi
jelit şi s-ar fi abţinut de la ungere (vezi 2Samuel 14,2).

Nu se întristează. Luxul lui Israel înăbuşea ideea suferinţei, deoarece o asemenea gândire
tulbură sentimentul de tihnă. Oamenii se afundaseră atât de mult în senzualitate încât nu
erau îngrijoraţi de dezastrul ce se apropia de Israel. Egoismul păcatului, dă naştere la
două rele, nesocotirea lui Dumnezeu şi nesocotirea oamenilor. Aceasta se vede în
experienţa lui Adam. El L-a nesocotit pe Dumnezeu prin neascultarea de porunca Sa de a
nu mânca din fructul oprit. De asemenea, l-a nesocotit pe om când a aruncat vina
neascultării sale asupra iubitei sale Eva (vezi Geneza 3,1-6.9-12).

Prăpădul lui Iosif. Literal, „zdrobirea lui Iosif”. Necazurile din interiorul regatului de
nord, numit aici „Iosif”, nu prezentau vreun interes prea mare pentru aceia care se dedau
la plăceri desfrânate.

6:7
De aceea vor merge în robie, în fruntea prinşilor de război; şi vor înceta strigătele de
veselie ale acestor desfătaţi.

Vor merge în robie. Versetele 7-11 prezic pedeapsa naţiunii pentru crimele menţionate în
v. 1-6. Lepădaţi de Dumnezeu, israeliţii urmează să meargă în captivitate şi la o ruină
deplină. Distincţia nefericită lui Israel este aceea că ei vor merge „în frunte” sau „mai
întâi” dintre cele două regate care vor merge pe calea aceasta.

Strigătele de veselie. Ebr. mirzach, „o sărbătoare cultică”, adică, o sărbătoare depravată

care era ţinută în cinstea unui idol.

6:8
Domnul Dumnezeu a jurat pe Sine însuşi, şi Domnul, Dumnezeul oştirilor, a zis: Mi-e
scârbă de mândria lui Iacov, şi-i urăsc palatele; de aceea, voi da în mâna vrăjmaşului
cetatea cu tot ce este în ea.

A jurat. Aici Domnul Se adaptează la limbajul şi experienţa omenească (vezi Ieremia

51,14; Amos 4,2).

Dumnezeul oştirilor. Vezi comentariul la Ieremia 7,3; Vol. I, p. 170-173.

Mândria. Ebr. ga’on, „înălţime”, „eminenţă”, sau „mândrie” (vezi comentariul la Ieremia
12,5).

Aici referinţa este clar la acele palate şi la alte edificii care constituiau mândria lui Israel
(vezi Daniel 4,30; vezi comentariul la Osea 5,5). Este un rău destul de mare în a irosi
chiar banii câştigaţi pe cale cinstită pe clădiri pretenţioase, însă israeliţii îşi asiguraseră
luxul şi splendoarea prin necinste, în special prin nedreptăţi faţă de săraci (vezi Amos
2,6.7; 3,10; 4,1). Ura divină faţă de „mândria” şi „palatele” lui Iacov descoperă că
Dumnezeu nu-i urăşte pe oameni, ci de fapt faptele şi lucrările păcătoase ale acestora
(vezi Ezechiel 18,29-32; Osea 11,1-4.8; Ioan 3,16).

Cetatea. Adică, Samaria.

6:9
Şi dacă vor mai rămâne zece oameni într-o casă vor muri.

Zece. Poate o referire la cei „zece” din cap. 5,3, rămăşiţa războaielor purtate în ultima
parte a istoriei lui Israel. Să nu uităm faptul că Israel nu şi-a pierdut prosperitatea printr-
un singur dezastru, ci dezintegrarea naţiunii s-a petrecut treptat (vezi 2Regi 15,19.20.29;
17,5-18).

Vor muri. Chiar dacă aceştia „zece” ar scăpa de la război, ei vor muri de foamete şi
molime în asediul Samariei (vezi 2Regi 17,5).

6:10
Când unchiul său va lua pe cel mort să-l ardă, ridicându-i oasele din casă, şi va
întreba pe cel din fundul casei: Mai este cineva cu tine? Acela va răspunde: Nimeni Iar
celălalt va zice: Tăcere! Căci nu trebuie să pomenim acum Numele Domnului!

Unchiu-său. Sau „ruda unui om”, adică ruda supravieţuitoare cea mai apropiată.

Să-l ardă. Ruda respectivă intră în casă pentru ca să săvârşească ritualurile funerare
pentru corpul celui mort. Unii consideră că aceste ritualuri constau din arderea de tămâie
în apropierea corpului, în timp ce alţii cred că arderea menţionată aici era de fapt o ardere
în crematoriu. În general iudeii îşi îngropau morţii, însă în anumite cazuri era folosită şi
arderea în foc (vezi Levitic 20,14; 1Samuel 31,12). Arderea poate să fi fost necesară
atunci din cauza marelui număr de morţi, din cauza naturii molimei sau din cauză că nu
se putea ajunge la locurile de îngropare din afara cetăţii din cauza asediului. Dacă ruda
apropiată nu putea pune corpul într-un mormânt el era constrâns să-l ardă.

Oasele. Cadavrul.

Fundul. Ebr. yarkethim, „părţile din fund”, „părţile cele mai îndepărtate” sau „părţile cele
mai lăuntrice”. Ruda apropiată este descrisă aici vorbind cu vreun supravieţuitor care se
ascunde într-un cotlon al casei.

Nu trebuie să pomenim. Această interdicţie a fost interpretată în mai multe feluri: 1) ea

izvora dintr-o disperare extremă, supravieţuitorii dându-şi seama că, deoarece aceasta era
o zi a judecăţii, era prea târziu pentru a mai chema Numele Domnului. Ei nu L-au chemat
toată viaţa; ei nu pot să-L cheme acum în faţa morţii. 2) acest „nu” este o indicaţie a
împietririi de inimă şi a necredinţei poporului, care în ciuda nenorocirilor în care se
găsesc nu vor să mărturisească Numele Domnului. 3) că interdicţia exprimă teama că
invocarea numelui sfânt al lui Dumnezeu va face ca ochii Lui să fie îndreptaţi către acest
supravieţuitor şi că şi el va primi pedeapsa cu moartea. 4) că vorbitorul consideră că
Dumnezeu este Autorul tuturor nenorocirilor lor şi de aceea este cuprins de iritare chiar la
simpla menţionare a Numelui Domnului. 5) că din cauza unei reguli sau din cauză că a
proceda astfel ar fi atras ridicolul sau o altă presiune socială asupra celui care ar fi
îndrăznit să „pomenească” Numele Domnului, era preferabil pentru acela care Îl iubea cu
sinceritate pe Domnul şi căuta să asculte de El să evite represiunea ţinându-şi gura. Poate
că un simţământ al disperării din partea israeliţilor supravieţuitori ar constitui cea mai
bună explicaţie pentru această interdicţie, simţământul că nu ar mai sluji la nimic acum
să-L cheme pe Domnul.
6:11
Căci iată că Domnul porunceşte să se dărâme casa cea mare, şi să se facă bucăţi
casa cea mică.

Să se dărâme. Sau „El va lovi”. O repetare şi o confirmare a pedepsei făgăduite anterior

de profet (v. 8).

6:12
Pot caii să alerge pe o stâncă? Sau poate cineva să are marea cu boii, de aţi prefăcut
judecata în otravă, şi roada dreptăţii în pelin?

Stâncă. Porţiunea finală a acestui capitol scoate la iveală lipsa de înţelepciune a acelora
care consideră că în propria lor putere pot să sfideze judecata lui Dumnezeu şi să reziste
duşmanului trimis să-i pedepsească. Caii nu pot galopa în siguranţă pe crestele stâncoase.

Cu boii. Ebr. babbeqarim. Unii cred că acest cuvânt ebraic ar fi trebuit să fie divizat
astfel: bebaqar yam, „cu un bou marea”. Propoziţia atunci ar suna aşa: „va ara cineva
marea cu boii?” Oricum ar fi, ideea este că încercările lui Israel de a scăpa de judecata
iminentă vor fi zadarnice. Un comportament greşit va conduce inevitabil la dezastru
naţional.

Otravă. Ebr. ro’sh, „buruiană otrăvitoare” (vezi comentariul la Psalmi 69,21). Dreptatea a
fost preschimbată în cea mai ucigătoare nedreptate, iar toţi vor suferi urmările
îngrozitoare care vor veni cu siguranţă.

Pelin. Ebr. la’anah, o plantă din genul Artemisia cu un gust foarte amar, (vezi
Deuteronom 29,18; vezi comentariul la Proverbe 5,4). La’anah este de obicei tradus
„pelin” (vezi Amos 5,7). Rodul pervertirii din partea lui Israel a dreptăţii a fost cea mai
amară nedreptate şi fărădelege.

6:13
Vă bucuraţi de lucruri de nimic, şi ziceţi: Oare nu prin tăria noastră am câştigat noi
putere?

Lucruri de nimic. Ebr. lo’dabar. Amos evidenţiază nebunia acelora care îşi pun credinţa
în ceva ce nu există, idolii lor, lăudata lor siguranţă şi puterea cu care se mândreau. Unii
cercetători biblici cred că în aceste versete se fac referiri la nume proprii, Lo’Debar fiind
numele unei localităţi din Galaad (vezi 2Samuel 9,4.5; 17,27).

Tăria. Literal qarnayim, „coarne”. Coarnele sunt un simbol al tăriei (vezi comentariul la
1Regi 22,11). Unii consideră că acest cuvânt este numele unei fortăreţe puternice,
Carnaim, menţionată în 1Macabei 5,26; 2Macabei 12,21. Prin urmare, traducerea RSV
spune aici: „Voi care vă bucuraţi de Lo-Debar, care ziceţi: ‚Nu prin propria noastră tărie
am luat Carnaimul pentru noi?’”.
6:14
De aceea, iată, voi ridica împotriva voastră, casa lui Israel, zice Domnul, Dumnezeul
oştirilor, un neam, care vă va asupri de la intrarea Hamatului până la pârâul pustiei.

Un neam. O referire la asirieni, care ca instrumente ale mâniei lui Dumnezeu (Isaia
10,5.6), vor invada Israelul de la nord, şi anume „de la intrarea Hamatului” o cetate în
Siria superioară (vezi comentariul la Numeri 34,8; Amos 6,2). Compară expresii similare
date cu alte ocazii ca o avertizare că refuzul continuu de a se pocăi va aduce un dezastru
naţional (vezi Isaia 5,26; Ieremia 5,15).

Pustiei. Ebr. ’arabah. ’Arabah este depresiunea care se întinde de la Marea Galileii până
la Golful Aqabah (vezi comentariul la Deuteronom 1,1). Râul sau pârâul Arabah probabil
desemnează un curs de apă care se varsă în capătul de nord al Mării Moarte. Destul de
semnificativ, aceste limite de nord şi de sud marchează teritoriul recâştigat de Ieroboam
II pe vremea apogeului prosperităţii lui Israel (vezi 2Regi 14,25).