1

Când oamenii se gândesc la Iona

Când oamenii se gândesc la Iona, adesea primele trăsături care le vin în

minte sunt cele negative — încăpăţânarea lui şi neascultarea de care a
dat dovadă în unele ocazii. Dar aceasta nu este nici pe departe imaginea
completă a personalităţii lui. Să ne amintim că Iona a fost ales ca profet
de Dumnezeu. Dumnezeu nu i-ar fi încredinţat lui Iona o
responsabilitate atât de grea dacă acesta nu ar fi fost un om loial şi
drept.

Biblia oferă câteva detalii despre mediul din care provenea Iona şi
despre cadrul în care şi-a desfăşurat activitatea. (Citeşte 2 Regi 14:25.)
El s-a născut în Gat-Hefer, situat la patru kilometri de oraşul Nazaret,
unde, circa opt secole mai târziu, Iisus Hristos avea să-şi petreacă cea
mai mare parte a vieţii sale de pe pământ.  
Iona a slujit pe timpul regelui Ieroboam al II-lea, în regatul celor zece
triburi ale lui Israel. Vremea profetului Ilie trecuse de mult, iar
succesorul său, Elisei, murise în cursul domniei tatălui lui Ieroboam.
Deşi Dumnezeu îi folosise pe aceşti slujitori pentru a înlătura din Israel
închinarea la Baal, naţiunea se îndepărta acum din nou de El. Regatul se
afla sub influenţa unui rege care ‘făcea ce era rău în ochii lui Dumnezeu
(2 Regi 14:24). Prin urmare, serviciul de profet al lui Iona nu era deloc
uşor sau plăcut. Totuşi, el l-a îndeplinit cu fidelitate.

Într-o zi însă, viaţa lui Iona s-a schimbat radical. El a primit o misiune de
la Dumnezeu pe care a considerat-o foarte dificilă. Ce i-a cerut
Dumnezeu să facă?

„Scoală-te, du-te la Ninive!“

Dumnezeu îi poruncise să meargă  spre est, iar el s-a îndreptat cât mai

spre vest. Cert este că el a fugit. A coborât spre coastă, ajungând în
portul Iope, şi s-a îmbarcat pe o corabie cu destinaţia Tarsis, Iona se
îndepărta cu 3 500 de kilometri de Ninive. O asemenea călătorie, tocmai
spre celălalt capăt al Mării cea Mare, putea dura până la un an! Cât de
hotărât era Iona să nu se ducă unde îl trimisese
Dumnezeu! (Citeşte Iona 1:3.)
 2

L-am putea socoti deci pe Iona laş? N-ar trebui să ne pripim să-l
judecăm. După cum vom vedea în continuare, el a dat dovadă de un
curaj remarcabil. Totuşi, Iona, la fel ca noi toţi, era un om imperfect şi se
lupta cu multe slăbiciuni (Ps. 51:5). Cine dintre noi nu a încercat
sentimente de teamă?
 
Uneori ni se pare greu, dacă nu chiar imposibil, să facem ce pretinde
Dumnezeu. Poate că ne sperie ideea de a depune mărturie despre
Regatul lui Dumnezeu, aşa cum se cere din partea adevăraţilor creştini
(Mat. 24:14). Cât de uşor putem uita adevărul profund exprimat de Iisus:
„La Dumnezeu toate sunt posibile“! (Mar. 10:27)

Dacă ni se întâmplă şi nouă din când în când să pierdem din vedere

această asigurare, atunci îl putem înţelege mai bine pe Iona. Însă care
au fost consecinţele deciziei lui de a fugi?

Dumnezeu îşi disciplinează profetul neascultător.

Să ni-l imaginăm pe Iona îmbarcându-se, după cât se pare, pe o corabie
comercială feniciană, şi privind cum căpitanul şi membrii echipajului
lucrează de zor pentru a ieşi cu vasul din port. Apoi, în timp ce linia
ţărmului se pierde în zare, Iona speră, probabil, că a scăpat de
primejdie. Dar, brusc, vremea se schimbă.

Vântul începe să bată cu putere, tulburând marea până în adâncuri şi

dezlănţuindu-i furia. Valuri care ar umili chiar şi navele moderne par a
se înălţa până la cer. Cât de mică şi de fragilă este corabia pierdută în
tumultul talazurilor ce creează văi uriaşe! Dar va mai rezista ea mult?
Oare îşi dă seama Iona în aceste momente că Dumnezeu este cel care
„a stârnit pe mare un vânt năprasnic“, după cum a consemnat el însuşi
mai târziu? Nu putem şti. Însă, auzindu-i pe marinari cum strigă către
zeii lor după ajutor, Iona este sigur că aceştia nu-i pot salva (Lev. 19:4).
Potrivit relatării sale, „corabia era în pericol de naufragiu“ (Iona 1:4).
Cum se mai poate ruga Iona Dumnezeului dinaintea căruia a fugit?

Simţindu-se neputincios, el coboară în partea cea mai de jos a corabiei,

se aşază şi cade într-un somn adânc.  Când îl găseşte, căpitanul îl
trezeşte şi-l îndeamnă să se roage dumnezeului său, la fel ca toţi ceilalţi.
Convinşi că furtuna trebuie să fi fost stârnită de o forţă supranaturală,
marinarii aruncă sorţii pentru a vedea din cauza cui a venit peste ei
această nenorocire. Pe măsură ce sorţii îi elimină unul câte unul pe cei
 3

de la bord, Iona este din ce în ce mai îngrijorat. Curând, adevărul iese la

iveală. Dumnezeu face ca sorţii să cadă asupra lui Iona, arătând astfel
clar că a adus furtuna din cauza neascultării acestui om. (Citeşte Iona
1:5–7.)

Atunci Iona le povesteşte totul. El este un slujitor al lui Dumnezeu,

Dumnezeul atotputernic, pe care l-a supărat, fugind de misiunea
încredinţată şi punându-le astfel tuturor viaţa în pericol. Marinarii îl
ascultă înmărmuriţi. În ochi li se citeşte groaza.

Îl întreabă ce să-i facă pentru a salva corabia şi pentru a scăpa cu viaţă.

Ce le răspunde el? Poate că se cutremură la gândul de a pieri în apele
reci ale mării zbuciumate. Dar cum să-i lase pe aceşti oameni să aibă
parte de aşa o moarte când ştie că stă în puterea lui să-i salveze?

Prin urmare, el îi îndeamnă: „Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare, iar marea

se va potoli faţă de voi! Fiindcă ştiu că din cauza mea a venit această
furtună puternică peste voi“ (Iona 1:12).

Sunt acestea cuvintele unui laş? Nicidecum!

Dumnezeu trebuie să se fi bucurat mult văzând curajul şi spiritul de

sacrificiu al lui Iona în asemenea clipe de coşmar! Aici vedem cât de
puternică îi era credinţa. Cu toţii o putem imita punând binele altora mai
presus de al nostru (Ioan 13:34, 35). Suntem dispuşi să ne dăruim în
folosul cuiva care are nevoie de ajutor fizic, emoţional sau spiritual?
Când acţionăm astfel, îi bucurăm nespus de mult inima lui Dumnezeu.

Se pare că şi marinarii au fost impresionaţi de cuvintele lui Iona,

deoarece la început nu au vrut să-l arunce peste bord. Dimpotrivă, au
făcut tot posibilul pentru a răzbi prin furtună. Dar în zadar!  Vijelia era de
nepotolit! Văzându-se fără scăpare, ei l-au implorat pe Dumnezeu,
Dumnezeul lui Iona, să le arate îndurare şi l-au aruncat pe profet în mare
(Iona 1:13–15).

Dumnezeu îi arată îndurare lui Iona

Iona cade în apele furioase. Probabil că se luptă din răsputeri să rămână

la suprafaţă şi priveşte cum corabia se îndepărtează repede, croindu-şi
drum prin valurile spumegânde. Talazurile îl sorb însă în adâncurile
mării. Se scufundă din ce în ce mai mult, simţind că nu mai are nicio
speranţă.
 4

Mai târziu, Iona şi-a descris trăirile din acele clipe. În minte i se
derulează fulgerător scene din viaţa sa. Se gândeşte cu durere că nu va
mai vedea splendidul templu al lui Dumnezeu din Ierusalim. Simte cum
coboară în inima mării, iar algele se împletesc în jurul lui. Se cufundă
până la temeliile munţilor, unde se pare că-şi va găsi
sfârşitul. (Citeşte Iona 2:2–6.)

Dar iată! Se apropie ceva — o formă întunecată, o făptură uriaşă. Îl

pândeşte din umbră, apoi ţâşneşte spre el ca o săgeată. Îşi deschide
gura imensă şi-l înghite cu totul! Dumnezeu „a trimis un peşte mare ca
să-l înghită pe Iona“
 
Gata! S-a sfârşit! Însă, spre uimirea lui, e încă în viaţă. N-a fost strivit,
mâncat sau sufocat. Deşi se află în ceea ce ar fi putut să devină
mormântul său, Iona are încă suflare de viaţă. Un sentiment de veneraţie
îi încălzeşte inima. Fără îndoială, Dumnezeul său este cel care „a trimis
un peşte mare ca să-l înghită“ (Iona 1:17). 

Trec minute, apoi ore întregi. Acolo, într-o beznă de nepătruns, Iona îşi
pune gândurile în ordine şi se roagă lui Dumnezeu. Rugăciunea sa,
consemnată integral în capitolul doi al cărţii ce-i poartă numele,
dezvăluie multe lucruri despre profet. Ea arată că Iona cunoştea foarte
bine Scripturile, întrucât a făcut deseori referire la cartea Psalmii.
Totodată, ea scoate la iveală o calitate cu adevărat preţioasă:
recunoştinţa.

În încheierea rugăciunii, Iona spune: „Îţi voi aduce jertfe şi cuvinte de

mulţumire. Voi împlini făgăduinţa pe care am făcut-o. Salvarea este a lui
Dumnezeu!“ (Iona 2:9).

În acel loc neobişnuit — „înăuntrul peştelui“ —, Iona a învăţat că

Dumnezeu îi poate salva oricând pe slujitorii săi, oriunde s-ar afla ei.
Chiar şi acolo, Dumnezeu a fost alături de slujitorul său şi l-a salvat
(Iona 1:17). Numai El putea păstra în viaţă un om trei zile şi trei nopţi în
burta unui peşte mare.

Este bine să ne amintim şi noi că Dumnezeu este ‘Dumnezeul în a cărui

mână este suflarea noastră’ (Dan. 5:23). Lui îi datorăm fiecare suflare,
fiecare clipă a vieţii! Îi suntem  recunoscători? Şi cum altfel, decât prin
ascultare, ne-am putea dovedi recunoştinţa?
 5

Ce putem spune despre Iona? A învăţat el să-şi dovedească

recunoştinţa faţă de Dumnezeu prin ascultare? Cu siguranţă.

După trei zile şi trei nopţi, peştele l-a adus la ţărm şi „l-a vărsat . . . pe
uscat“ (Iona 2:10). Iona nici măcar n-a fost nevoit să înoate până la mal!
Bineînţeles, el a trebuit să-şi dea seama singur unde se află şi să
meargă mai departe. Dar nu după mult timp, recunoştinţa i-a fost pusă
la încercare. În Iona 3:1, 2 citim: „Apoi cuvântul lui Dumnezeu a venit la
Iona a doua oară, zicând: «Scoală-te, du-te la Ninive, oraşul cel mare, şi
anunţă acolo ceea ce-ţi spun»“. Ce avea să facă Iona?

El nu a ezitat. Relatarea spune: „Iona s-a sculat şi s-a dus la Ninive,

după cuvântul lui Dumnezeu “ (Iona 3:3). Într-adevăr, Iona a dat dovadă
de ascultare. Este clar, aşadar, că învăţase din propriile greşeli. Acesta
este un alt aspect în care trebuie să imităm credinţa sa. Toţi păcătuim
sau facem greşeli (Rom. 3:23). Însă ne descurajăm sau învăţăm din ele,
străduindu-ne să ascultăm din nou de Dumnezeu şi să-i slujim?

Cu siguranţă, Dumnezeu l-a răsplătit pe Iona pentru ascultarea sa. De

pildă, se pare că Iona a aflat ulterior că toţi cei de pe corabie
supravieţuiseră. Furtuna a încetat de îndată ce, la îndemnul său,
marinarii l-au aruncat în apă. Drept urmare, aceşti oameni ce se
închinau la zei falşi „au început să se teamă foarte mult de Dumnezeu “,
simţindu-se îmboldiţi să-i aducă o jertfă (Iona 1:15, 16).

O răsplată şi mai mare avea să vină mult mai târziu. Iisus a arătat că

timpul cât Iona a stat în burta peştelui a prefigurat perioada în care Fiul
omului urma să stea în Şeol, sau în mormânt. (Citeşte Matei 12:38–
40.) Când va fi înviat pe pământ, Iona va fi încântat să afle că Iisus a
făcut această comparaţie (Ioan 5:28, 29).

Dumnezeu doreşte să-ţi ofere şi ţie binecuvântări. Vei învăţa, asemenea

lui Iona, din greşeli? Vei asculta de Dumnezeu şi vei da dovadă de
spirit de sacrificiu, la fel cum a făcut profetul?

IONA avea suficient timp să se gândească. În faţă îi stătea o călătorie de

peste 800 de kilometri, ce putea dura mai bine de o lună. Mai întâi,
trebuia să aleagă între rutele mai lungi, dar mai sigure şi cele mai
scurte, dar primejdioase. Apoi era nevoit să-şi croiască drum prin
nenumărate văi şi trecători. Probabil că trebuia să ocolească Deşertul
Sirian, să treacă peste ape mari, învolburate, precum Eufratul, şi să
 6

înnopteze printre străini, în oraşe şi sate din Siria, Mesopotamia şi

Asiria. În timpul călătoriei sale, se gândea cu teamă la Ninive, oraşul de
care se apropia cu fiecare pas pe care îl făcea.
 
Iona ştia bine că nu se putea întoarce şi nu putea fugi de misiunea
primită. Mai încercase asta o dată. Aşa cum am văzut în capitolul
anterior, Dumnezeu l-a învăţat cu răbdare o lecţie importantă provocând
o furtună pe mare şi salvându-l în mod miraculos prin intermediul unui
peşte uriaş. Trei zile mai târziu, peştele l-a lăsat la ţărm teafăr şi
nevătămat. Uluit de ceea ce se întâmplase, Iona era de data aceasta
hotărât să asculte de Dumnezeu (Iona, capitolele 1 şi 2).

Când Dumnezeu i-a poruncit a doua oară să se ducă la Ninive, Iona a

ascultat, pornind în anevoioasa călătorie spre est.  (Citeşte Iona 3:1–3.) 

Dar în ce măsură s-a lăsat profetul corectat de Dumnezeu? A devenit el

alt om? De pildă, Dumnezeu îi arătase îndurare prin faptul că l-a salvat
de la înec, nu l-a pedepsit pentru răzvrătirea lui şi i-a dat din nou
posibilitatea să-şi îndeplinească misiunea. A învăţat Iona să fie şi el
îndurător cu alţii? În general, oamenilor imperfecţi le este greu să înveţe
să manifeste îndurare. 

Iona nu privea oraşul Ninive la fel ca Dumnezeu. Biblia spune: „Ninive

era un oraş mare înaintea lui Dumnezeu“ (Iona 3:3). În cartea Iona,
Dumnezeu îl numeşte de trei ori „Ninive, oraşul cel mare“ (Iona
1:2; 3:2; 4:11). De ce era important pentru Dumnezeu acest oraş?

Ninive era un oraş vechi, fiind printre primele întemeiate de Nimrod

după Potop. Se întindea pe o suprafaţă vastă şi cuprindea, din câte se
pare, mai multe oraşe. De fapt, unui om îi lua trei zile să-l parcurgă pe
jos de la un capăt la altul (Gen. 10:11; Iona 3:3). Ninive era impresionant.
Se mândrea cu temple impozante, edificii măreţe şi ziduri masive. Însă
nu acestea îl făceau important în ochii lui Dumnezeu. Ceea ce conta
pentru el erau oamenii, oraşul având o populaţie foarte mare pentru
vremea aceea. Deşi niniviţii erau răi, lui Dumnezeu îi păsa de ei.
Dumnezeu consideră viaţa omului valoroasă şi el ştie că fiecare se
poate căi şi poate învăţa să facă binele.
Iona ajunge în cele din urmă la Ninive. Poate gândul că se află într-un
oraş cu peste 120 000 de locuitori îl intimidează şi mai mult.  Merge cale
de o zi, pătrunzând în inima acestei metropole aglomerate. Probabil
 7

caută un loc central, de unde să-şi răspândească mesajul. Dar cum

vorbeşte el cu niniviţii? A învăţat asiriana? A făcut oare Dumnezeu un
miracol, punând această limbă pe buzele profetului? Nu ştim.

E posibil ca Iona să-şi rostească mesajul în ebraică, limba sa maternă,

iar cineva să-l traducă. În orice caz, mesajul său este simplu şi
nepopular: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus!“ (Iona 3:4).

Iona transmite mesajul nu o dată, ci de mai multe ori. Astfel, profetul

dovedeşte o credinţă şi un curaj extraordinare, calităţi de care creştinii
de azi au nevoie mai mult ca oricând.

Mulţi niniviţi se opresc şi ascultă ce are Iona de spus. Fără îndoială că el

s-a aşteptat la o reacţie ostilă, ba chiar violentă. Totuşi, se petrece un
lucru uluitor: Oamenii iau în seamă avertismentul! Mesajul lui Iona se
răspândeşte cu iuţeala fulgerului. Curând, întregul oraş vorbeşte despre
sfârşitul prezis. (Citeşte Iona 3:5.) Bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei,
tineri şi bătrâni, cu  toţii se căiesc de faptele lor rele şi postesc. Vestea
despre această mişcare populară ajunge în scurt timp la urechile
regelui.

Şi regele reacţionează la mesajul lui Iona şi începe să se teamă de

Dumnezeu. Se ridică de pe tron, îşi dă jos veşmântul regal, se îmbracă
în pânză de sac, asemenea supuşilor săi, şi chiar ‘se aşază în cenuşă’.
Apoi, împreună cu ‘mai marii săi’, nobilii, regele emite un decret prin
care postul se transformă dintr-o mişcare populară spontană într-o
acţiune oficială. El porunceşte ca toţi să se îmbrace în pânză de sac, de
la om la animalul domestic.  Regele recunoaşte cu umilinţă că poporul
se face vinovat de răutate şi violenţă şi îşi exprimă speranţa că
Dumnezeu se va îndura de ei dacă se vor căi. El spune: „Cine ştie dacă
adevăratul Dumnezeu . . . nu se va întoarce din mânia lui aprinsă, ca să
nu pierim?“ (Iona 3:6–9).

Unii critici nu cred că niniviţii şi-ar fi putut schimba atât de repede

atitudinea. Însă unii biblişti consideră că această reacţie nu era
neobişnuită având în vedere caracterul superstiţios şi nestatornic al
oamenilor aparţinând unor astfel de culturi din timpurile antice. În plus,
ştim că aceşti critici se înşală deoarece chiar Iisus Hristos a făcut
referire la căinţa oamenilor din Ninive. (Citeşte Matei 12:41.) Iar IIsus ştia
despre ce vorbea, căci a trăit în ceruri şi a fost martor la acel eveniment
(Ioan 8:57, 58).
 8

Adevărul este că n-ar trebui niciodată să credem că oamenii nu se pot

căi, indiferent cât de păcătoşi ni s-ar părea. Doar Dumnezeu poate citi
inima unui om.

Cum a reacţionat Dumnezeu când niniviţii s-au căit?

Iona a scris mai târziu: „Adevăratul Dumnezeu a văzut lucrările lor, că

se întorseseră de la calea lor rea. Şi adevăratului Dumnezeu i-a părut
rău de nenorocirea pe care spusese că o va aduce asupra lor şi n-a mai
adus-o“ (Iona 3:10).

Însemna aceasta că judecata lui Dumnezeu cu privire la Ninive era

greşită? Nicidecum. Biblia spune că dreptatea lui Dumnezeu este
perfectă. (Citeşte Deuteronomul 32:4.) Dumnezeu pur şi simplu îşi
potolise mânia, de altfel îndreptăţită. El a observat că locuitorii oraşului
se căiseră. Prin urmare, nu a mai considerat necesar să-i pedepsească.
Ce dovadă de îndurare!
Dumnezeu nu este câtuşi de puţin un Dumnezeu sever, rece şi aspru,
dimpotrivă, este rezonabil, adaptabil şi îndurător. El nu-i pedepseşte pe
cei răi fără să-i avertizeze mai întâi prin reprezentanţi umani. Şi aceasta
pentru că vrea ca ei să reacţioneze la fel ca niniviţii: să se căiască şi să-
şi schimbe căile (Ezec. 33:11).

Iată ce i-a spus Dumnezeu profetului Ieremia: „Oricând voi vorbi

împotriva unei naţiuni sau împotriva unui regat, spunând că o voi
smulge din rădăcină, o voi dărâma şi o voi distruge, dacă naţiunea
aceea împotriva căreia am vorbit se va întoarce de la răutatea ei, atunci
şi mie îmi va părea rău de nenorocirea pe care mă gândisem s-o aduc
asupra ei“ (Ier. 18:7, 8).
 
A fost falsă profeţia lui Iona? Nu, deoarece şi-a îndeplinit menirea: toţi
cei avertizaţi şi-au schimbat comportamentul. Dacă niniviţii aveau să se
întoarcă la căile lor nelegiuite, Dumnezeu urma să execute asupra lor
aceeaşi judecată. Şi exact aşa s-a întâmplat mai târziu (Ţef. 2:13–15).

Cum a reacţionat Iona văzând că distrugerea nu a venit când s-a

aşteptat el? Biblia relatează: „Lui Iona nu i-a plăcut deloc lucrul acesta
şi s-a aprins de mânie“ (Iona 4:1). El chiar s-a rugat Celui Atotputernic
pe un ton plin de reproş, ca şi cum l-ar fi certat. Ar fi trebuit să rămână
acasă, pe pământul lui. A ştiut el de la bun început că Dumnezeu n-avea
 9

de gând să-i distrugă pe niniviţi! De aceea şi fugise spre Tarsis. Apoi i-a
cerut lui Dumnezeu să-i ia sufletul; mai bine să moară decât să
trăiască. (Citeşte Iona 4:2, 3.)
 
De ce s-a supărat Iona? Nu putem şti tot ce i-a trecut prin minte. Ştim
însă că el proclamase un mesaj de judecată împotriva niniviţilor. Aceştia
l-au crezut şi, prin urmare, n-avea să vină  nicio distrugere. I-a fost
cumva teamă să nu fie ridiculizat sau să nu fie considerat un profet
fals? Cert este că Iona nu s-a bucurat când poporul s-a căit şi nici când
Dumnezeu şi-a arătat îndurarea. Din contră, se pare că el s-a afundat tot
mai mult în amărăciune, şi-a plâns de milă şi s-a simţit rănit în propriul
orgoliu. Dar, în marea sa îndurare, Dumnezeu a văzut dincolo de reacţia
nepotrivită a profetului său. În loc să-l pedepsească pentru lipsa lui de
respect, Dumnezeu i-a pus cu blândeţe o singură întrebare pentru a-l
îndemna la reflecţie: „Pe drept te-ai aprins tu de mânie?“ (Iona 4:4). A
răspuns Iona la întrebare? Biblia nu ne dezvăluie.

 
Este uşor să-l judecăm pe Iona, dar să ne amintim că nu este ceva
neobişnuit ca oamenii imperfecţi să nu fie de acord cu Dumnezeu. Poate
unii consideră că Dumnezeu ar fi trebuit să împiedice o anumită
tragedie, că ar fi trebuit să-i pedepsească imediat pe cei răi sau chiar că
ar fi trebuit să pună deja capăt acestui sistem. Exemplul lui Iona ne
conştientizează că, ori de câte ori nu suntem de acord cu Dumnezeu,
punctul nostru de vedere trebuie corectat, nu al Său.
 
Supărat, Iona pleacă din Ninive, dar nu se duce acasă, ci se îndreaptă
spre est, spre munţi, de unde poate privi oraşul. Îşi face un adăpost şi
aşteaptă să vadă ce se va întâmpla cu Ninive. Poate încă speră că va
vedea distrugerea oraşului. Cum îl va învăţa deci Dumnezeu pe profetul
său neînduplecat să fie îndurător?

În timpul nopţii, Dumnezeu face să crească o curcubetă. Când se

trezeşte, Iona vede planta care-i face umbră cu frunzele ei mari. Faţa i se
înseninează. E mult mai bună decât mica lui colibă! Iona ‘se bucură
foarte mult’, crezând probabil că apariţia ei miraculoasă e un semn al
binecuvântării şi al aprobării divine. Totuşi, Dumnezeu nu vrea doar să-l
ferească de arşiţă şi să-i potolească mânia nejustificată. Dumnezeu vrea
să-i sensibilizeze inima. De aceea, face şi alte miracole. Trimite un
vierme ca să atace planta, astfel încât aceasta să se ofilească. Apoi
 10

stârneşte „un vânt dogoritor de la est“, iar Iona aproape leşină din
cauza căldurii. Se posomorăşte şi-l imploră încă o dată pe Dumnezeu
să-i ia viaţa (Iona 4:6–8).

Dumnezeu îl întreabă din nou pe Iona dacă pe drept s-a aprins de mânie,
de data aceasta din cauza curcubetei. În loc să se căiască, Iona se
justifică: „Pe drept m-am aprins de mânie, până la moarte!“. Acum este
momentul ca Dumnezeu să-i explice clar cum trebuie să privească
lucrurile (Iona 4:9).

Dumnezeu îl ajută pe Iona să ajungă el însuşi la concluzia corectă,

spunându-i că lui îi pare rău de o biată plantă apărută peste noapte, pe
care nu el a sădit-o şi nu el a făcut-o să crească. Apoi Dumnezeu îl
întreabă: „Şi mie să nu-mi pară rău de Ninive, oraşul cel mare, în care
sunt peste o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să
deosebească dreapta de stânga lor, ca să nu mai punem la socoteală
multele animale de acolo?“ (Iona 4:10, 11). 
Înţelegem, aşadar, cât de profundă a fost lecţia pe care i-a dat-o
Dumnezeu lui Iona? Profetul n-a făcut nimic pentru acea curcubetă.
Dumnezeu însă era Dătătorul vieţii niniviţilor şi le purta de grijă, aşa
cum se îngrijeşte de toate fiinţele de pe pământ. Cum era posibil ca
pentru Iona o plantă să fie mai valoroasă decât viaţa a 120 000 de
oameni şi a animalelor lor? Oare nu pentru că Iona permisese ca
gândirea lui să devină egoistă? La urma urmei, lui îi părea rău de
curcubetă doar pentru că-i fusese de folos. Iar înainte, când se supărase
din cauză că oraşul nu fusese distrus, nu cumva mânia lui avea la bază
tot motive egoiste, precum dorinţa orgolioasă de a nu-şi pierde
credibilitatea înaintea niniviţilor, de a se fi dovedit profet adevărat?
Relatarea despre Iona ne poate ajuta să ne autoexaminăm cu
sinceritate. Cine dintre noi nu are astfel de tendinţe egoiste? Cât de
recunoscători suntem pentru că Dumnezeu ne învaţă cu răbdare să fim
mai altruişti, să avem mai multă compasiune şi mai multă îndurare,
imitându-l astfel pe El!

A învăţat profetul ceva din lecţia pe care i-a dat-o Dumnezeu?

Cartea sa se încheie cu întrebarea pusă de Dumnezeu, al cărei ecou se

aude de peste veacuri. Răspunsul este însăşi cartea Iona. Potrivit
dovezilor, ea a fost scrisă chiar de profet. Să ni-l imaginăm ajuns cu
bine acasă şi aşternând în scris această relatare. Anii au trecut peste el,
 11

iar acum e mai înţelept, mai umil. Îl vedem clătinând din cap cu părere
de rău în timp ce, mânuind condeiul, îşi istoriseşte greşelile. Cât de
răzvrătit a fost, cât de îndărătnic şi de neîndurător! Fără îndoială, Iona a
învăţat o lecţie importantă, pe care Dumnezeu i-a dat-o cu înţelepciune.
A învăţat să fie îndurător. Vom fi şi noi îndurători? (Citeşte Matei 5:7.)

Rugaciunea lui Iona pentru izbavire.

Si Dumnezeu a dat porunca unui peste mare sa inghita pe Iona. Si a stat

Iona in pantecele pestelui trei zile si trei nopti.

Atunci s-a rugat Iona din pantecele pestelui catre Domnul Dumnezeul
lui, zicand:

"Strigat-am catre Domnul in stramtorarea mea, si El m-a auzit; din

pantecele locuintei mortilor catre El am strigat, si El a luat aminte la
glasul meu!

Tu m-ai aruncat in adanc, in sanul marii si undele m-au inconjurat; toate

talazurile si valurile Tale au trecut peste mine.

Si gandeam: Aruncat sunt dinaintea ochilor Tai! Dar voi vedea din nou
templul cel sfant al Tau!

Apele m-au invaluit pe de-a intregul, adancul m-a impresurat, iarba marii
s-a incolacit in jurul capului meu;

Ma coborasem pana la temeliile muntilor, zavoarele pamantului erau

trase asupra mea pentru totdeauna, dar Tu ai scos din stricaciune viata
mea, Doamne Dumnezeul meu!

Cand se sfarsea in mine duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte, si la

Tine a ajuns rugaciunea mea, in templul Tau cel sfant!

Cei ce slujesc idolilor deserti dispretuiesc harul Tau;

Dar eu Iti voi aduce Tie jertfe cu glas de lauda si toate fagaduintele mele
le voi implini, caci mantuirea vine de la Domnul!"

Si Domnul a dat porunca pestelui si pestele a aruncat pe Iona la tarm!

12