1

Capitolul I
ABORDĂRI CONCEPTUALE: PARTENERIAT EDUCAȚIONAL ȘCOALĂ- FAMILIE
1.1 Repere teoretice -parteneriat educaționaL
Termenul de parteneriat, reprezintă o modalitate, formală sau informală prin intermediul
căruia două sau mai multe părți se combină pentru a implementa cu succes un scop comun.
Dicționarul limbii română definește parteneriatul ca asocierea a doi sau mai mulţi parteneri sau
sistemul care asociază parteneri din punct de vedere politic, economic şi social. În literatura de
specialitate cercetătorii G. Bulat, M. Dilion, A. Cara, L. Cuzneţov, L. Orîndaş, N. Globu (2018,
pp. 7-8 ) menționează faptul că, ajutorul și susținerea reciprocă pe care și-l pot oferi partenerii
sunt componentele esențiale ce lipsesc în noțiunea dată de DEX. Pentru dezvoltarea unor acțiuni
durabile, în cadrul unui parteneriat ca să aducă profit,părțile implicate își unesc
resursele( resurse umane, financiare,concepții, experiențe, aptitudini, etc.) ca să se îndeplinească
obiectivele comune. Doar prin acţionarea spre realizarea aceluiaşi scop (aceloraşi scopuri),
asocierea eforturilor şi resurselor constituie premisa esențială şi forţa care contribuie la
realizarea parteneriatelor eficiente, dar eficacitatea va fi asigurată cu pretextul ca performanţa
colectivă să fie mai mare decât strădaniile individuale ale părților.
Resursele cu care oricare intră în procesul de colaborare reprezintă elementul central al
parteneriatelor care sunt:de natură intelectuală, umană, financiară, care se completează reciproc
în cadrul colaborării, cu scopul succedarii parteneriatelor eficiente.
Calea cea mai ideală, de la care pornește crearea unui parteneriat este cea a egalității între
participanți, ce au același statut.http://ise.md/uploads/files/1553681678_mono_pe.pdf
În dependență de careva factori, parteneriatele se clasifică în următoarele categorii: după
obiectivele urmărite, după forma de realizare/desfășurare; după modalitatea de asigurare
financiară, după durata desfășurării, după părțile implicate, după părțile implicate. Cercetarea
categoriilor de parteneriate menționate mai sus, constată autorii (pp. 8-11), prezidă imaginea
comună ce ține de parteneriatul authentic (sigur, adevărat) și principiile fundamentale pe
care se construiesc:

Egalitatea - respectul reciproc între parteneri indolent de mărimea organizaţiei, forma de

proprietate şi alţi indicatori organizaţionali.

Dialogul-important pentru a ajunge la scopul propus. Nicio parte nu poate să predomine, să

impună sau să controleze.

Transparenţa -menținută prin dialog (format pe principii de egalitate), cu accent pe consultări

anticipate şi pe schimbarea informaţiilor. Creșterea nivelului încrederii între parteneri depinde de
comunicarea și transparența, împreună cu transparența financiară. Parteneriatul în care sunt
create oportunități pentru a-și exprima opinia, oferind acces la un complex de perspective este
cel autentic, fiind mai degrabă unul multivocal decât univocal.
 2

Orientarea spre rezultat Toate acțiunile din cadrul parteneriatelor trebuie orientate spre pași
concreți bazați pe fapte reale. Lucrul dat are nevoie de coordonare îndreptată spre succes, cu
sprijinul capacităților eficiente și competențelor operaționale veridice.

Responsabilitatea este un principiu general, dar în domeniile umanitare devine o obligaţie etică
accentuată a părţilor de a-şi realiza sarcinile într-un mod responsabil, relevant şi adecvat, în
condiţii de integritate. Părţile trebuie să se asigure că îşi asumă angajamente pentru anumite
scopuri doar dacă dispun de mijloace, competenţe, abilități să realizeze angajamentele respective.
Prevenirea unor eventuale eşecuri trebuie, de asemenea, să fie un efort constant.

Complementaritatea vizează beneficiile pe care le oferă în cadrul parteneriatului diversitatea,

dacă se bazează pe avantajele comparative ale părţilor şi completează reciproc contribuţiile
(idem, pp. 11-12).

Cercetătorii remarcă că, pentru asigurarea unui parteneriat autentic (sigur, adevărat) este nevoie
de respectarea unor precondiţii şi reguli reciproc acceptate şi mutual favorizate amănunțite în
anexa 1.

Experienţele de transformare, înfățișează un alt aspect care definește parteneriatul autentic, c

se desfășoară la diferite niveluri:

1. Transformarea personală, care afectează indivizii implicaţi în interacţiunea în cadrul

parteneriatului.

2. Transformarea instituţională, care poate influenţa schimbări în politicile şi sistemele

instituţionale.

3. Transformarea comunitară, în cazul parteneriatelor orientate spre/destinate consolidării

capacităţii comunităţii/comunităţilor.

4. Transformarea cunoştinţelor, inclusiv a modului în care sunt generate, utilizate şi valorizate

cunoştinţele.

5. Transformarea practicilor, crearea „băncilor de bune practici” şi „practici etice”.

În așa fel , PRECIZĂM că, experienţele de transformare a parteneriatului autentic (sigur,

adevărat) sunt vizibile în cazul examinării analizei comparative a celor două procese conexe –
colaborarea şi parteneriatul (ibidem, p. 13).
 3

Cu viziunea respectivă am tins să explicăm conceptul de parteneriat educațional. În anii „80 –

90” ai secolului trecut când accentul se punea pe implicarea părinţilor în organizarea şi
desfăşurarea activităţilor recreative, seratelor festive, astăzi în pedagogia contemporană, ce cere
ca familia să fie implicată într-un ansamblu de acţiuni sistematice, care ar permite părinţilor să
cunoască specificul procesului instructiv-educativ şi să înveţe a deveni părinţi eficienţi. Astfel,
conceptul de parteneriat educaţional este unul central şi denotă abordarea de tip curricular,
flexibilă şi deschisă a problemelor educative, reliefând interrelaţiile agenţilor educaţionali în
ansamblul complexităţii lor, menţionează L. Cuzneţov (2008, p. 146).

În această circumstanță, parteneriatul educaţional este forma de colaborare, de

comunicare şi de cooperare la nivelul procesului educațional dintre cadrele didactice
(comunitatea socială) şi părinţi. Parteneriatul educaţional, presupunând o unitate de cerinţe,
opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii educaţionali, se aplică la nivelul tuturor relaţiilor
enumerate mai sus. Relaţia dintre părinţi şi profesori/învăţători implică ieşirea din frontierele
şcolii şi determină o altă abordare a profesiei didactice. În pedagogia tradiţională, relaţia
respectivă era tratată ca o „colaborare dintre şcoală şi familie”. Prin colaborare între şcoală şi
familie se presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de
acţiune când este vorba de interesul copilului. Astăzi dimensiunile acestei relaţii s-au extinse
datorită extinderii conceptului de colaborare la cel de comunicare prin cooperare şi
colaborare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat care le cuprinde pe toate şi exprimă, în
plus, şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor educative (E.Vrasmaş, 2008, pp.
221-222).

Astfel, învăţătorul va avea sarcina să captiveze părinții părinţii în şcoală, să-i implice în
activitatea şcolii, să-i instruiască în modalitatea de derulare a procesului educaţional, să-i
familiarizeze pe copii cu viaţa socială, în modul acesta se creează condiţii prielnice pentru un
parteneriat educaţional real, în primul rând cu familia, apoi cu comunitatea. C. Narly (1996) este
de părerea că autoritatea decisivă asupra educației meru a fost familia, ei îi datorăm virtuţile
neamului, şi ne avertizează că familia mai are încă un cuvânt de spus în educaţie,fiindcă în fond
ea este creatorul copilului și este capabilă mai bine decât oricine altul să cunoască şi să apere
opinia proprie al copilului.

Pentru exercitarea eficientă a funcţiei educative, familia trebuie să dispună de o anumită cultură,
de un nivel intelectual adecvat, valori morale, etice şi un cadru economic decent de viaţă (L.
Cuznețov, 2004, p. 12).
 4

Odată cu schimbările sociale, în ultimile decenii, colaborarea școlii cu familia devine extrem de
actuală. Într-o unitate de învățământ școlară există o rețea complexă de relații. Este dovedit că
aceste relații au o capacitate extrem de mare de influențare a educației copiilor, atât în direcție
pozitivă, cât și în direcție negativă. Cele însemnate relații sunt:-relaţiile dintre profesor/învăţător
şi elev; − relaţiile interindividuale (dintre elevi, dintre profesori/învăţători, dintre
profesori/învăţători şi specialişti care sprijină şcoala, dintre profesori/învăţători şi personalul
administrativ al şcolii etc.); − relaţiile dintre profesori/învăţători şi părinţi; − relaţiile dintre
profesori şi învăţători; − relaţiile dintre profesioniştii care sprijină dezvoltarea copilului împreună
cu părinţii şi profesorii/ învăţătorii, reprezintă cele mai importante relații

Literatura de specialitate clarifică două dimensiuni principale ale implicării reciproce a şcolii şi
familiei în educaţia copilului identificate de mai mulţi cercetători (A. Băran-Pescaru, M.
Agabrian, A. L. Cuznețov, M. Braghiș, V. Milea, I. Gordon et.al.): dimensiunea relaţiei familie–
şcoală; dimensiunea relaţiei părinte–copil; dimensiunea relaţiei profesor/învăţător-părinţi.

În legătură la relaţia profesor/învăţător-părinţicu, E. Stănciulescu (1997), afirmă că,

colaborarea şi cooperarea şcolii cu părinţii sunt prielnice ambilor factori dacă satisfac condiţiile
unei comunicări eficiente şi dacă se ţine seamă de dimensiunea umană: - nivelul studiilor celor
doi participanţi: al cadrului didactic şi al părinţilor; - momentul ales pentru colaborare; -
dificultăţile întâmpinate de copil în activitatea şcolară.

Învățătorii sunt obligați să se raporteze la categoriile socio-profesionale și la cultura din care

provin părinţii. Acestea urmăresc dezvoltarea copilului în viața şcolară, structura familiei,
competenţele ei parentale şi problemele specifice ei. Pentru îmbunătățirea parteneriatului dintre
profesori şi părinţi se iau în considerație mai multe elemente cum ar fi:- percepţiile şi
reprezentările fiecăruia faţă de educaţia copilului; - atitudinea care îi caracterizează pe ambii
parteneri educativi; - caracteristicile unităţii de învăţământ; calitatea relaţiei celor doi participanţi
în cadrul colaborării; - caracteristicile familiei; - modul de comunicare, cooperare şi colaborare
dintre parteneri (E.Vrasmaş, 2008, p. 223).

În prezent parteneriatul şcoală-familie, capătă noi valori, M. Dragomir (2000) precizează

faptul că, în relaţia cu şcoala, părintele parcurge şapte paşi:

1) părintele „învaţă“ – se documentează despre modalitatea de conducere şi organizare a

procesului instructiv-educativ;

2) părintele ajută –susține şcoala în desfășurarea unor activități şi proiecte;

 5

3) părintele devine un suport al imaginii pozitive despre şcoală – însușește importanţa şcolii în
formarea copilului său şi are o'gândire pozitivă în raport cu şcoala;

4) părintele devine o sursă de informaţie complementară – comunică învățătorului sau

dirigintelui informaţii despre starea de sănătate, despre problemele afective a copilului și mai cu
seamă despre conduită acestuia în familie;

5) părintele devine o sursă educaţională –îl susține și oferă ajutor în munca asiduă pentru
asimilarea noilor deprinderi, astfel participă activ la educaţia propriului copil;

6) părintele ca profesor – oferă informația necesară pentru raportarea valorică a copiilor săi;

7) părintele – iniţiator al schimbărilor din şcoală –este privilegiat totodată obligat să ceară
adaptarea şcolii la cerinţele societăţii contemporane, părintele are posibilitatea să recomande
careva schimbări care să contribuie la dezvoltarea individuală sau colectivă a copilului.

http://tribunainvatamantului.ro/relatia-scoala-familie-in-contextul-actual/

Implicarea părinților în diferite forme de lucru pot duce la apariția unor bariere, pentru a le
evita autoarea A. Băran-Pescaru (2004) expune câteva modalități: 1. Comunicarea deschisă
profesor-părinte; 2. Oferirea de informații utile; 3. Evitarea constrângerilor de timp și resurse;
4.Relațiile pozitive profesor-părinte.

După părerea autoarei, în cadrul unui parteneriat, cadrele profesioniste trebuie să respecte
următoarele principii:

1. Confidențialitatea, care înfățișează constrângerea de a tăinui problemele familiei și a

informațiilor cunoscute;

2. Respectul individualității -orișicare familie este în drept să fie respectat și ascultat;

3. Sinceritatea cere o imagine cât mai clară și mai reală a problemelor întâmpinate, comunicările
cu părinții și abordarea cât mai obiectivă a situațiilor;

4. Nediscriminarea raportează respectul identității etnice, culturale, religioase, sociale a

familiilor.

CONCHIDEM: întrucât în susținerea părinților, în prezent au fost editate diverse suporturi

informative ca: articole, ghiduri ce înfățișează instrucțiuni, recomandări și reflecții despre
modalități de a obține o comunicare mai eficientă cu profesorii, însă cadrelor didactice, din
 6

motivul tipologiei instituției, a specificului comunității locale, a facilităților ofertei curriculare la

hotărârea școlii sau a posibilităților materiale etc., nu se pot oferi idei și remedii unice, din
această perspectivă, orice învățător și manager școlar se află mereu în căutarea,
identificarea unor modele și practici ce i-ar oferi referințe sugestive și noi concepții.

http://www.asociatia-profesorilor.ro/studiu-privind-implicarea-familiei-in-educatia-copilului-si-
relatia-dintre-familie-si-scoala.html