►4◄

Ecoturismul – principala formă

de manifestare a turismului durabil
4.1 Ecoturismul - teorie şi practică
Odată cu intrarea în noul mileniu, devenim tot mai conştienţi de complexitatea, fragilitatea şi valoarea inestimabilă
a planetei noastre. In acelaşi timp, turismul tinde să devină o expresie tot mai populară a acestei conştiinţe. Datorită
evoluţiei transporturilor şi tehnologiei informaţiei, tot mai multe zone îndepărtate au devenit accesibile, fapt ce a contribuit
la o ascensiune rapidă a turismului în arii naturale.
Devine tot mai evident că dezvoltarea turismului în arii naturale sensibile, în absenţa unui management
corespunzător, poate prezenta o ameninţare pentru integritatea ecosistemelor şi a comunităţilor locale. Un număr tot mai
mare de vizitatori în zone fragile din punct de vedere ecologic poate duce la o degradare puternică a mediului. De
asemenea, comunităţile locale şi cultura indigenă pot fi influenţate negativ de afluxul crescut de vizitatori străini cu un stil
de viaţă modern. În plus, schimbările climatice, instabilitatea economică şi condiţiile politico-sociale pot face din turism o
afacere riscantă, mai ales în zonele puternic dependente de această activitate economică.
Partea bună este că aceeaşi ascensiune a turismului creează numeroase oportunităţi atît pentru conservare cît şi
pentru bunăstarea comunităţilor locale. Ca răspuns la interesul crescut pentru cunoaşterea naturii, dar şi la semnalele de
alarmă venite din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, s-a conturat treptat o nouă etică a călătoriei numită ecoturism.

Ecoturismul poate furniza veniturile atît de necesare pentru protejarea parcurilor naţionale şi a altor arii
naturale, venituri care nu ar putea fi obţinute din alte surse. De asemenea, ecoturismul poate constitui o alternativă
viabilă de dezvoltare economică pentru comunităţile cu puţine activităţi generatoare de venit. Mai mult, ecoturismul
poate spori nivelul de educaţie şi conştiinţă al turiştilor, transformându-i în susţinători entuziaşti ai conservării
mediului natural şi cultural.

Ecoturismul îşi trage rădăcinile din mişcarea de conservare a biosferei, el dovedindu-se o sursă importantă de venituri
pentru ariile naturale care aveau nevoie de protecţie.

Ecoturismul poate fi privit aşadar, mai întâi ca o oportunitate de afaceri, apoi ca un concept cu
principii, studiat de cercetători şi organizaţii guvernamentale încă de la sfârşitul anilor '80 şi ca un segment
de piaţă în plină evoluţie, fiind o formă a turismului în arii naturale.

Cercetările întreprinse în Kenya în anii '70 au arătat că beneficiile economice ale turismului în arii sălbatice au
depăşit cu mult vânătoarea, activitate care a si fost interzisă în anul 1977. La începutul anilor '80 pădurile tropicale şi recifele
de corali au devenit subiectul unor nenumărate studii ştiinţifice şi filme documentare. Acest interes a condus la apariţia
unor mici afaceri locale axate mai ales pe ghidarea cercetătorilor şi reporterilor în zone sălbatice. Treptat, aceste afaceri au
devenit prospere în ţări ca Ecuador şi Costa Rica, şi o adevărată industrie a început să se dezvolte pentru a satisface nevoile
unor grupuri mici de turişti, în principal naturalişti şi iubitori ai vieţii sălbatice.
La începutul anilor '80, întreprinzătorii din turismul bazat pe atracţii naturale au început să prospere în întreaga
lume, odată cu interesul tot mai mare pentru mediu şi pentru călătoriile în aer liber. Apariţia unor echipamente de
călătorie şi campare tot mai performante a favorizat acest fenomen.
Unele companii şi-au dat seama că ar putea avea iniţiativa de a conserva mediul prin sponsorizarea unor
grupări locale de conservare sau prin colectare de fonduri. Curând, ei au învăţat că instruind şi angajând localnici
pentru a conduce afacerea aveau numai de câştigat şi în acelaşi timp puteau oferi populaţiei locale beneficii importante.
Touroperatorii care vând produse turistice în Insulele Galapagos, Costa Rica, Kenya şi Nepal sunt printre
primii care au avut astfel de iniţiative şi pot fi consideraţi pionieri ai ecoturismului, deşi nu au avut la îndemână un set
de principii, aşa cum le cunoaştem în prezent.

4.1.1 Conceptul de ecoturism

Există multe trăsături asociate cu ideea de ecoturism, printre care: durabilitate, responsabilitate,
protejare, conservare, atitudine prietenoasă faţă de mediu şi nu în ultimul rând „verde", un cuvânt la modă
pentru această nouă industrie. De aici şi numeroase confuzii între ecoturism şi termeni ca: turism durabil,
turism responsabil, turism alternativ, turism verde, geoturism. Dacă termenul de turism durabil a fost
clarificat pe larg în alt capitol, vom încerca în continuare să aducem lumină şi în cazul celorlalţi termeni
menţionaţi.
Termenul de „turism responsabil" atrage atenţia asupra faptului că cea mai mare parte a
activităţilor turistice nu sunt responsabile: populaţia locală este exploatată, resursele naturale şi culturale nu
sunt respectate şi ocrotite. Termenul este folosit adesea ca echivalent al turismului durabil şi sugerează faptul
că toţi cei implicaţi într-o activitate turistică, turişti sau prestatori, trebuie să adopte o atitudine responsabilă
faţă de destinaţia turistică. O variantă asemănătoare este „turismul conştient", care încurajează o înţelegere
mai profundă a naturii, oamenilor şi locurilor.
Un alt termen întâlnit adesea este cel de „turism alternativ". Problema în Acest caz este că termenul se defineşte
prin ceea ce nu este, adică turismul tradiţional. Turiştii nu îşi descriu interesele ca fiind alternative, iar serviciile
sau destinaţiile pe care le aleg sunt tot cele care îi motivează de obicei: natura, religia, educaţia, aventura etc.
Intenţia şi în acest caz nu este de a desemna o nouă formă de turism ci de a sugera un alt fel de comportament, o
mentalitate alternativă celei predominante în turismul clasic.
Termenul „turism verde" este folosit de obicei ca o versiune neacademică a turismului durabil.
Societatea „Naţional Geografic" a lansat termenul de „geoturism", ca fiind: „forma de turism care sprijină sau
îmbunătăţeşte caracteristicile geofizice ale unui spaţiu - mediul înconjurător, cultura, estetica, patrimoniul şi bunăstarea
locuitorilor".

A. Definirea ecoturismului

Pe măsură ce ecoturismul se dezvoltă şi câştigă popularitate, apar diferite obstacole care vor trebui surmontate.
Problema unei definiţii specifice este unul dintre ele. Dificultatea provine din faptul că ecoturismul nu poate fi descris doar
prin activitatea desfăşurată, aşa cum se întâmplă cu alte forme de turism (turism de aventură, turism balnear, turism de
afaceri etc).

Ecoturismul incorporează întotdeauna activităţi diverse în mijlocul naturii (drumeţii, ascensiuni montane,
observarea vieţuitoarelor în habitatul lor natural etc), dar poate include şi activităţi culturale. Ecoturismul are şi
o importantă componentă educaţională, este o şansă de a învăţa respectul pentru natură şi pentru cultura locală,
iar pentru unii o şansă de auto-reflecţie inspirată de frumuseţea împrejurimilor. Un alt aspect caracteristic
ecoturismului este obţinerea beneficiilor pentru comunitatea locală. Aceasta înseamnă angajarea personalului de
pe plan local, aprovizionarea cu produse locale, implicarea localnicilor în luarea deciziilor şi organizarea
activităţilor turistice.

Una dintre primele definiţii ale ecoturismului întâlnite în literatura de specialitate este cea dată în anul 1988, în
cadrul Programului din Belize iniţiat de Rio Bravo Conservation &Management Area: „ecoturismul este o forma de turism
cu impact scăzut asupra mediului, bazat pe aprecierea acestuia şi unde se depune un efort conştient în vederea reinvestirii
unei părţi adecvate din venituri pentru conservarea resurselor pe care se bazează. Este o formă de turism durabil şi care
asigură beneficii populaţiei locale".
Societatea Internaţională de Ecoturism (TIES) a elaborat în 1991 o definiţie mai succintă: „călătoria
responsabilă în arii naturale, care conservă mediul şi susţine bunăstarea populaţiei locale."
In 1996, Uniunea Mondială pentru Conservare formulează propria definiţie astfel: ecoturismul este
călătoria responsabilă faţă de mediu în zone, naturale relativ nealterate, cu scopul aprecierii naturii (şi a oricăror atracţii
culturale trecute şi prezente), care promovează conservarea, are un impact negativ scăzut şi asigură o implicare socio-
economică activă şi aducătoare de beneficii pentru populaţia locală”

Lista definiţiilor ar putea continua, pentru că fiecare organizaţie sau autor a încercat să impună o
variantă proprie. Deşi anumite detalii variază, majoritatea definiţiilor ecoturismului reflectă o formă
distinctă de turism, care întruneşte patru criterii de bază. Putem reprezenta aceste criterii într-un mod
sugestiv prin patru cercuri parţial suprapuse, aşa cum se observă în figura 2.
 Se desfăşoară în
spaţii naturale şi
culturale

Implică măsuri
de conservare În

Încurajează
implicarea
comunităţii
Susţine bunăstarea
localnicilor

Figura 2 Criteriile de bază ale ecoturismului

Dacă un proiect sau produs turistic îndeplineşte toate aceste criterii, atunci ne aflăm cu siguranţă
în faţa unui produs ecoturistic autentic, însă acest lucru se întâmplă destul de rar în practică.
Multitudinea definiţiilor şi lipsa unui sistem unitar de acreditare duc la diferite interpretări din
partea celor implicaţi. Chiar dacă ei sunt de acord asupra criteriilor de bază, ponderea acestora în
produsul turistic este diferită. Spre exemplu, proiectele întreprinse de unele grupuri de conservare pot
avea strategii de protejare a mediului foarte eficiente, dar tind să înlăture participarea locală, neglijează
acţiunile de marketing şi dau dovadă de o slabă cunoaştere a industriei turistice. Pe de altă parte, mari
firme de turism oferă vacanţe în natură care sunt foarte profitabile, dar fără a întreprinde acţiuni de
conservare şi fără a implica populaţia locală în organizarea produsului turistic. Desigur, nu putem spune
că serviciile turistice care nu includ toate cele patru componente au întotdeauna o calitate scăzută,
spunem doar că nu reprezintă o activitate Ecoturistică.
Ca o concluzie şi, totodată, reprezentând punctul de vedere al specialiştilor catedrei de turism-
servicii din ASE, vom spune că:

„ecoturismul este o formă de turism desfăşurată în arii naturale, al cărui scop îl

reprezintă cunoaşterea şi aprecierea naturii şi culturii locale, care presupune măsuri
de conservare şi asigură o implicare activă, generatoare de beneficii pentru populaţia
locală".

B. Principiile ecoturismului

• Ecoturismul este o componentă a domeniului turismului durabil. în figura 3 se poate observa

locul ecoturismului în procesul evoluţiei spre forme de turism durabil.

Figura demonstrează, de asemenea, faptul că ecoturismul este o versiune durabilă a turismului în arii naturale,
incluzînd în acelaşi timp şi elemente ale turismului rural şi cultural. Ecoturismul este, prin definiţie, o formă de turism
care respectă principiile dezvoltării durabile. Totuşi, este important să menţionăm faptul că toate formele de turism şi
toate activităţile turistice ar trebui să tindă spre o dezvoltare durabilă. începînd cu planificarea şi dezvoltarea
infrastructurii turistice şi terminând cu activitatea de marketing, toate operaţiunile turistice trebuie să aibă în vedere
criterii durabile din punct de vedere economic, social, cultural şi de mediu.Întrucît ecoturismul a fost iniţial doar o idee
şi nu o disciplină, multe organizaţii l-au promovat fără a-i cunoaşte principiile de bază. Eforturi pentru stabilirea unor
principii şi criterii de acreditare recunoscute pe plan internaţional au fost iniţiate încă din anul 1990, dar procesul a
evoluat foarte încet, dată fiind diversitatea domeniilor, experienţelor, regiunilor implicate. Este recomandat ca fiecare
regiune în care se practică ecoturismul să dezvolte propriul sistem de principii, linii directoare şi criterii de
certificare, bazate pe materialele disponibile pe plan internaţional.
 Turism de afaceri

Turism durabil
Turismul în concepţia clasică

Turism de litoral

Turism balnear

Turism rural

Turism în arii naturale

ECOTURSM
Turism cultural

Figura 3 Ecoturismul ca formă a turismului durabil

Sursa: Adaptat după Megan Epler Wood, Ecotourism:Principles, Practices and Polices for Sustainability, UNEP,
2002
Societatea Internaţională de Ecoturism a sintetizat rezultatele tuturor dezbaterilor din 1991 pînă în prezent într-un
set de principii redate mai jos, care au fost acceptate şi preluate de tot mai multe organizaţii, guverne, firme private,
universităţi şi comunităţi locale.
Pentru a ajuta operatorii din ecoturism să obţină performanţe maxime respectând principiile enunţate, sunt
necesare linii directoare specifice. Ele oferă soluţii practice pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă, o arie
largă de recomandări pe care un turist responsabil, un om de afaceri sau un proprietar de teren le vor putea aplica pentru a
selecta un sejur turistic, pentru a construi o cabană sau pentru a organiza un program ecoturistic .
Societatea Internaţională de Ecoturism a publicat în 1993 un set de recomandări: „Ecotourism Guidelines for Tour
Operators", care au fost acceptate de către reprezentanţi ai industriei turistice, ONG-uri şi specialişti din întreaga lume.
Următorul pas şi cel mai dificil în atingerea standardelor ecoturismului este implementarea unui sistem de
acreditare. Acreditarea în industria Ecoturistică presupune colectarea de la firme a datelor privind performanţa socială şi de
mediu şi apoi verificarea acestora. Dificultatea provine din specificul operatorilor din ecoturism, care sunt de dimensiuni
reduse şi foarte dispersaţi în spaţiu. Mulţi dintre ei sunt situaţi în ţari sau regiuni slab dezvoltate, unde serviciile de
monitorizare şi chiar sistemele de comunicaţii sunt ineficiente sau lipsesc. Eforturile de acreditare au fost iniţiate de
Australia, care a lansat în anul 1994 un program de cercetare, iar în 1996 un program de acreditare cu specific ecoturistic la
nivel federal, singurul de acest fel din lume.
 Principiile ecoturismului

• Minimizarea impactului negativ asupra naturii şi culturii, impact ce ar putea distruge destinaţia turistică.
• Educarea turistului cu privire la importanţa conservării.
• Sublinierea importanţei unor operatori responsabili, care să coopereze cu populaţia şi cu autorităţile locale,
în vederea satisfacerii nevoilor comunităţii.
• Furnizarea de fonduri pentru conservare şi pentru managementul ariilor naturale protejate.
• Accentuarea necesităţii unei zonări turistice regionale şi a planificării fluxurilor de turişti pentru regiunile
sau ariile naturalele vor deveni destinaţii ecoturistice.
• Necesitatea utilizării studiilor sociale şi de mediu, precum şi a unor programe de monitorizare pe termen
lung, pentru evaluarea şi minimizarea impactului.
• Lupta pentru maximizarea beneficiilor economice ale ţării gazdă, ale comunităţilor şi firmelor locale şi mai
ales ale locuitorilor din zona ariilor naturale şi protejate. -
• Asigurarea unei dezvoltări a turismului care nu depăşeşte o anumită limită a schimbării din punct de vedere
social şi al mediului, limită determinată de cercetători în colaborare cu rezidenţii.
• Utilizarea unei infrastructuri dezvoltate în armonie cu mediul natural şi cultural, minimizând utilizarea
combustibililor fosili şi conservând vegetaţia şi fauna locală.
Sursa: Megan Epler Wood, Ecotourism:Principles, Practices and Polices for Sustainability, 2002
Participanţii la Summit-ul Mondial al Ecoturismului, desfăşurat la Quebec în mai 2002, au recunoscut faptul că
ecoturismul respectă principiile turismului durabil referitoare la impactul economic, social şi de mediu, formulând în plus
câteva principii specifice:
• Ecoturismul contribuie activ la conservarea patrimoniului natural şi cultural.
• Ecoturismul include comunităţile locale în activităţile de planificare, dezvoltare şi operare şi
contribuie la bunăstarea lor.
• Ecoturismul implică explicaţii complete şi interesante pentru vizitatori, privind resursele naturale şi
culturale.
• Ecoturismul este destinat în special vizitatorilor individuali precum şi grupurilor organizate de mici
dimensiuni.

4.2.2 Ecoturismul ca segment de piaţă

Ecoturismul este o industrie mică, dar care se extinde rapid, în cadrul unei nişe guvernate de forţele şi de
legile pieţei. El a fost promovat iniţial ca fiind echivalent cu turismul în arii naturale, iar lipsa politicilor sociale
şi de mediu din unele ţări, firme şi destinaţii a condus la o confuzie generală în privinţa sensului ecoturismului
ca segment de piaţă. Astfel s-a simţit nevoia unor linii directoare specifice şi a unor sisteme de acreditare bazate
pe criteriile dezvoltării durabile, iar discuţiile referitoare la aceste probleme sunt în plină desfăşurare.
Figura 4 prezintă locul ecoturismului în cadrul pieţei turismului. El apare ca o subpiaţă a turismului în
arii naturale şi în acelaşi timp avînd legături puternice cu turismul cultural şi rural.

Piaţa turistică

Turism Turism în arii Turism de Turism de Turism

Turism rural
cultural naturale litoral afaceri balnear

Turism în
Turism de
Ecoturism medii Campare
aventură
sălbatice

Figura 4 Ecoturismul ca segment de piaţă

În viziunea lui P. Eagles, turismul în arii naturale este acea formă a turismului în care activităţile desfăşurate
sunt dependente de caracteristicile cadrului natural. El are la bază două componente fundamentale: un nivel calitativ
ridicat al mediului înconjurător şi oferirea unor servicii specifice.
Programul de Acreditare pentru Ecoturism şi Turism în Natură din Australia a inclus în definiţia turismului în
natură şi componenta durabilă. Putem anticipa că pe măsură ce criteriile de certificare turistică vor fi acceptate şi
implementate la nivel global, această definiţie va fi şi singura acceptată: „Turismul care pune accent pe cunoaşterea
zonelor naturale şi care asigură utilizarea durabilă a resurselor naturale."
întrucât tot mai mulţi turişti şi-au manifestat dorinţa de a-şi petrece timpul liber în mijlocul naturii, segmentul de
piaţă a devenit suficient de vast pentru a permite fragmentarea sa în patru nişe distincte: ecoturism, turism de aventură,
turism în medii sălbatice şi camparea , diferenţiate în funcţie de motivaţia principală a călătoriei. Fiecare dintre aceste
segmente are un echipament specializat, necesităţi informaţionale distincte, impact diferit asupra mediului.
Turismul de aventură (cel mai puţin orientat spre principii ecologice) este călătoria în locuri noi şi palpitante
cu intenţia de a căuta aventura. Turiştii care practică această formă de turism nu urmează un program fix, preferând
spontaneitatea şi incertitudinea. Turismul de aventură include adesea activităţi cum ar fi: alpinism, scufundări sub-
acvatice, ciclism extrem, kayak-canoe etc, necesitând rezistenţă şi abilităţi fizice. Deşi acest tip de turism se desfăşoară
de obicei în mijlocul naturii, el implică puţin sau deloc protejarea şi conservarea mediului.
 Turismul în medii sălbatice înseamnă călătoria în locuri neatinse de om, nepoluate, pentru a cunoaşte şi a te
bucura de natură, pentru a observa animalele, păsările şi peştii în mediul lor natural. Aceste călătorii implică utilizarea
unor mijloace de locomoţie nepoluante ca mersul cu bicicleta, cu barca, cu animale de, acţiune, pe jos. Acest tip de
călătorie trezeşte interesul pentru frumuseţile naturii, dar contribuie puţin la conservarea echilibrului fragil al naturii.
Camparea presupune călătoria într-un spaţiu aflat undeva între civilizaţie şi sălbăticie, de cele mai multe ori cu
familia sau prietenii şi folosind uneori ca mijloc de locomoţie automobilul (car-camping) . Motivaţia principală este
relaxarea în mijlocul naturii, dar utilizarea automobilului indică o lipsă a preocupării pentru protejarea mediului.
Ecoturismul se deosebeşte de turismul în natură prin accentul pus pe conservare, educare, responsabilitate şi
implicarea activă a comunităţii locale. Un! turist în arii naturale poate merge să observe comportamentul păsărilor, însă
un ecoturist va merge să privească păsările însoţit de un ghid local şi va sta în cabana unui localnic, contribuind astfel la
prosperitatea economiei locale.
Fiecare dintre aceste produse turistice specializate a atins niveluri diferite de maturitate în cadrul
ciclului de viaţă al produsului. Eagles (1995) afirma că ecoturismul şi turismul de aventură se găsesc în prima
fază a ciclului, cu un număr mic de consumatori, dar cu o creştere rapidă. Turismul în zone sălbatice a atins
pragul de maturitate, aceasta din cauza nivelului redus de exploatare pe care îl cere, iar camparea înregistrează
un număr mare de participanţi, dar popularitatea sa este în declin. Acest model (prezentat în figura 5) se
manifestă pe piaţa nord americană şi cu siguranţă nu este valabil în orice colţ al lumii. De aceea, se impune un
studiu mai larg asupra conceptului de specializare a pieţei turistice şi asupra celui de ciclu de viaţă al
produselor turistice, mai ales în zonele cu potenţial ridicat pentru dezvoltarea turismului în natură.
Turism în medii sălbatice

Consum

Turism de aventură

Ecoturism

Figura 5 Ciclul de viaţă al produsului ecoturistic comparativ cu celelalte produse specializate ale turismului în natură
Dimensiunile pieţei ecoturistice

Întrucât se defineşte prin obiectivele sale de conservare a naturii şi sprijinire a populaţiei locale,
ecoturismul este greu de cuantificat. De aceea, pînă acum nu s-au realizat studii riguroase pentru a
determina câţi turişti în arii naturale sunt într-adevăr motivaţi de principiile ecoturismului. Ecoturismul este
studiat în ansamblu, ca turism în natură, ducând la estimări false asupra dimensiunilor pieţei. Cercetările
privind turismul în arii naturale arată că 50% din numărul total de turişti îşi doresc să viziteze o zonă
naturală în timpul vacanţei, ceea ce ar putea include şi un scurt popas într-un parc naţional. Este un
segment larg, dar foarte diferit de cel motivat de dorinţa de a învăţa despre viaţa sălbatică şi cultură cu un
ghid local, de a sprijini dezvoltarea locală durabilă.
O estimare nu foarte precisă arată că sosirile internaţionale de ecoturişti au atins 7% din piaţa turistică
(Lindberg, 1997), sau aproximativ 45 milioane persoane în 1998, aşteptându-se o creştere de pînă la 70 milioane
în 2010. Cele mai apreciate destinaţii ecoturistice au înregistrat în ultimul deceniu creşteri impresionante ale
numărului de vizitatori în arii protejate şi în alte zone naturale. Deşi simpla vizitare a unui parc naţional sau arie
protejată nu reprezintă ecoturism, ci turism în natură, evoluţia numărului de vizitatori din aceste zone este un
indicator şi pentru tendinţele din ecoturism. Cercetările întreprinse la începutul anilor '90 au înregistrat o creştere
masivă a turismului în parcuri naţionale pe principalele pieţe ecoturistice, indicând o schimbare a preferinţelor
turiştilor, de la destinaţiile europene tradiţionale, la o gamă mai largă de destinaţii în arii naturale, majoritatea în
ţări cu economie slab dezvoltată. Spre exemplu, numărul vizitatorilor străini în parcurile naţionale din Costa Rica
a crescut de la 65.000 în 1982 la 273.000 în 1991 - o creştere anuală de 30%. În tabelul următor sunt prezentate
alte ţări care au înregistrat rate mari de creştere a numărului de turişti în arii naturale în perioada 1990-1999.
Ratele de creştere a numărului de vizitatori în arii naturale
Tabelul 1
Ţara Număr de vizitatori Creştere Creştere medie
1990 1999 totală anuală
Africa de Sud 1.029.000 6.026.000 486% 19,3%
Costa Rica 435.000 1.027.000 136% 9,0%
Indonezia 2.178.000 4.700.000 116% 8,0%
Belize* 88.000 157.000 78% 6,0%
Ecuador 362.000 509.000 41% 3,5%
Botswana* 543.000 740.000 36% 3.1%
*Datele sunt disponibile numai pînă în anul 1998, Sursa: WTO, Taurism Highlights 2000, 2000.

Deşi Europa este o piaţă turistică importantă, statisticile europene nu oferă informaţii clare
privind turismul în arii naturale. Cercetările arată că europenii caută mai mult turismul rural din Europa
decît turismul în arii naturale, pentru că mediul înconjurător este puternic antropizat, existând puţine
zone sălbatice comparativ cu celelalte continente. Nord europenii sunt cei care manifestă un interes
deosebit pentru turismul cu înalte standarde ecologice. Un studiu australian (Blamey 1998) referitor la
sursele cererii pentru turismul în arii naturale a demonstrat că un procent important (71%) din turiştii
interesaţi de natură provin din Europa (Elveţia, Germania, Suedia, Norvegia, Finlanda), depăşind orice
altă piaţă emiţătoare, inclusiv Statele Unite şi Canada.
Cu ocazia desemnării anului 2002 ca An Internaţional al Ecoturismului, Organizaţia Mondială a
Turismului a iniţiat studii de piaţă în unele ţări europene, iar rezultatele vor fi în curând la dispoziţia
celor interesaţi. Viitoarele cercetări de piaţă trebuie să facă diferenţa dintre turismul în natură şi
ecoturism. Acesta din urmă necesită instrumente de cercetare mai sofisticate, care să examineze nu doar
activităţile la care consumatorii participă ci şi stilul lor de viaţă, disponibilitatea de a plăti pentru
produse turistice durabile.

Profilul ecoturistului

Cunoaşterea unui profil al ecoturistului va fi extrem de utilă organizatorilor de programe turistice

pentru acest segment de piaţă. Pînă în prezent, un studiu amplu realizat pe piaţa turistică nord americană
ne oferă o caracterizare a turistului în arii naturale, prezentată mai jos.

Profilul de piaţă al turistului în arii naturale

Caracteristici sociodemografice:
• Vârsta — 35-54 ani, variind în funcţie de activităţile desfăşurate şi de alţi factori cum ar fi costul călătoriei.
 • Sexul - 50% femei şi 50% bărbaţi, dar s-au constatat diferenţe clare în funcţie de activităţile desfăşurate.
• Ecoturiştii tind să aibă un nivel al venitului mai ridicat decît cel al turiştilor în general.
• Educaţia — nivel ridicat de educaţie, 82% fiind absolvenţi de studii superioare
• Afiliere — mulţi ecoturişti sunt suporteri sau membri ai unor organizaţii bazate pe natură.
• Publicaţii - Ecoturiştii sunt interesaţi de publicaţiile orientate spre natură şi activităţi în aer liber
Caracteristici ale călătoriei:
• Durata călătoriei - variază în funcţie de destinaţie, activităţi desfăşurate, dar durata preferată
de 50% dintre turiştii experimentaţi (care au fost în cel puţin o călătorie „Ecoturistică") este de
8-14 zile
• Cheltuieli - Ecoturiştii tind să cheltuiască mai mult decît turistul mediu, plătind sume considerabile pe
echipamente, cotizaţii, reviste, donaţii. 26% dintre ei au declarat că ar fi dispuşi să cheltuiască 1000 - 1 500
USD pentru o călătorie în care să beneficieze de servicii de calitate.
• Componenţa grupului - o majoritate de 60% dintre turiştii experimentaţi au declarat că preferă să
călătorească în cuplu, 15% cu familia, iar 13% preferă să călătorească singuri.
• Surse de informare - Ecoturiştii acordă mare încredere recomandărilor celorlalţi (prieteni, familie), dar şi
diferite forme de materiale scrise reprezintă surse importante de informaţii. De asemenea, experienţa proprie
din călătorii anterioare joacă un rol decisiv în alegerea destinaţiei. Internetul devine tot mai utilizat pentru
planificarea vacanţelor ecoturistice, dar mulţi ecoturişti sunt suficient de experimentaţi pentru a-şi
organiza singuri călătoria.
Motivaţii şi preferinţe:
• Motivaţiile călătoriei - Natura (flora, fauna, relieful) este principala motivaţie a ecoturiştilor. Ei nu vor
numai să o vadă, ci şi să o experimenteze şi să înveţe despre ea. Ei sunt interesaţi şi de istorie, de alte
culturi, le place să participe la diverse activităţi în aer liber şi apreciază oportunitatea de a întâlni oameni
noi.
• Activităţi preferate - Ecoturiştii participă la o gamă foarte largă de activităţi, de la observarea şi înţelegerea
naturii (vizitarea parcurilor naţionale, observarea vieţii sălbatice), la activităţi orientate mai mult sau mai
puţin spre aventură şi activităţi cu specific cultural - istoric. Ei sunt în căutarea noului, a unor experienţe
care să le îmbogăţească viaţa.
• Modalităţi de cazare - Ecoturiştii preferă facilităţi de cazare cu confort mediu sau chiar de bază, cum sunt
cortul, cabana, motelul, pensiunea sau hanul.
ecoturismul a fost definit în acest studiu ca fiind călătoria orientată spre natură, aventură, cultură.
Studiul a avut în vedee atît turismul intern cît şi cel internaţional.

Un rol important în educarea ecoturiştilor îl reprezintă elaborarea unor coduri de comportament,

cum ar fi cel elaborat de autoritatea de turism din provincia canadiană Quebec.
Acest cod arată turiştilor ce trebuie şi ce nu trebuie să facă pentru practicarea corectă a
ecoturismului. El este mai mult decît un cod etic general care se întâlneşte frecvent în parcurile din
Statele Unite. Pe lîngă limitarea impactului negativ al omului în arealul natural, codul de conduită
promovează şi protejarea patrimoniului cultural şi natural. Inspirat după documentul numit EcoRoute al
Uniunii pentru Conservarea Naturii din Quebec, el se adresează tuturor celor care practică ecoturismul şi
vizitează zone naturale.

Cod de comportament al ecoturistului

Pregătirea voiajului:
• alegerea unui agent de turism sau a unei organizaţii care se preocupă de minimizarea
impactuluiactivităţii turistice asupra mediului;
• alegerea unui promotor sau a unei agenţii de turism care oferă o şedinţă de pregătire despre modul
cumtrebuie să se comporte la locul de destinaţie sau să folosească echipamentele în vederea
protejăriimediului înconjurător;
• informarea în legătură cu habitatul natural şi cu valorile culturale ale zonei;
• adaptarea comportamentului propriu şi a codului de conduită la valorile zonei vizitate.
Respectarea următoarelor reguli:
• interdicţia accesului în zone nepermise publicului;
• respectarea marcajelor;
• informarea tour-operatorilor, autorităţilor şi vizitatorilor asupra încălcării oricărei regulicare poate
afecta habitatul natural şi cultural.
Respectarea florei, faunei şi a habitatului lor:
• deplasarea cu calm, fără a se perturba mediul natural;
• păstrarea unei distanţe considerabile faţă de animale pentru a nu le deranja;
• evitarea hrănirii animalelor;
• neintervenirea în habitatul natural;
• evitarea zonelor în care se găseşte un număr mare de animale;
• interzicerea ruperii plantelor sau mutării animalelor;
• evitarea cumpărării de plante sau animale care sunt pe cale de dispariţie sau se găsesc în număr mic
într-un anume areal.
 Reducerea propriului impact asupra mediului:
• adoptarea unui comportament care vizează reducerea tuturor tipurilor de poluare (chimică, biologică,
vizuală, olfactivă şi sonoră);
• favorizarea deplasărilor în grupuri mici; .
• conştientizarea impactului acţiunilor proprii asupra mediului;
• menţinerea echipamentului motorizat în stare bună;
• utilizarea unui echipament nepoluant sau slab poluant;
• alegerea unor produse durabile, biodegradabile şi reutilizabile;
• depozitarea reziduurilor în zone strict amenajate pentru acest scop;
• favorizarea transportului cu mijloace care nu au sau au un impact minim asupra mediului.
Respectarea comunităţilor locale:
• aprecierea unicităţii populaţiei din zona vizitată;
• respectarea cutumelor, tradiţiilor locale şi diferenţelor culturale;
• deschiderea spre învăţare;
• susţinerea economiei locale prin achiziţionarea de produse şi servicii;
• respectarea intimităţii oamenilor şi a proprietăţii private;
• adaptarea la cultura locală;
• adoptarea unui comportament respectuos faţă de ceilalţi vizitatori. .:

Tendinţele pieţei ecoturistice

Organizaţia Mondială a Turismului consideră că ecoturismul, alături de turismul cultural şi
turismul de aventură vor avea cea mai spectaculoasă evoluţie în secolul 21. Una dintre cele mai importante
tendinţe care influenţează cererea pentru ecoturism este fenomenul de îmbătrânire a populaţiei în ţările
dezvoltate, mai ales
în acele ţări unde este centrată cererea pieţei ecoturistice internaţionale: America de Nord, Europa de Nord
şi mai puţin Japonia. International Expeditions, una dintre cele mai mari companii ecoturistice din
America de Nord previzionează că pînă în anul 2010 numărul clienţilor ecoturişti va spore considerabil,
ca urmare îmbătrânirii populaţiei americane .
Altă tendinţă care alimentează creşterea ecoturismului este preferinţa călătorilor de a alege
vacanţe cu tentă educativă, care să le îmbogăţească existenţa (Mass, 1995). Dorinţa de a învăţa şi de a trăi
experienţa naturii este influenţată de cel puţin trei factori majori: schimbarea atitudinii faţă de mediu, care
se bazează pe recunoaşterea interdependenţei dintre specii şi ecosisteme; dezvoltarea educaţiei de mediu în
clasele primare şi gimnaziale; dezvoltarea mijloacelor mass-media pe teme de mediu.
Tendinţa de depersonalizare a locului de muncă şi mediul de viaţă ultra-tehnologizat contribuie
de asemenea la o creştere a cererii pentru vacante ecoturistice.
Evoluţia ascendentă a ecoturismului este influenţată şi de dorinţa tot mai mare a societăţii urbane,
„dependentă de birouri" de a fi mai activă. Într-un raport din 1997 privind turismul de aventură, Asociaţia
Industriei Călătoriilor din America (TLA) a constatat că aproximativ jumătate din populaţia Statelor Unite
a participat în ultimii cinci ani la diverse forme de „călătorie activă", incluse în sfera ecoturismului sau
turismului de aventură. Această tendinţă este determinată de dorinţa oamenilor de a-şi depăşi limitele, de
a-şi menţine condiţia fizică, dar şi de nevoia de a petrece un timp de calitate cu prietenii sau în familie.
Aceste tendinţe indică nu numai o creştere a cererii pentru ecoturism, dar şi o transformare a
acestuia, dintr-o nişă de piaţă, într-un segment principal. Dacă iniţial ecoturismul se adresa turiştilor
experimentaţi, cu niveluri de venit şi educaţie ridicate, clientela sa se extinde acum, pentru a include o
gamă largă de venituri, studii şi experienţe de călătorie.
Pe măsură ce oamenii vor învăţa să cunoască şi să iubească planeta noastră, conservarea
resurselor ei naturale va deveni o preocupare sinceră a unui procent tot mai mare din populaţia lumii.
Ecoturismul poate şi va avea o contribuţie inestimabilă la educarea turiştilor interni şi internaţionali pe de
o parte şi a populaţiei locale gazdă pe de altă parte.
Şansa unui schimb autentic de valori între vizitatori şi gazde, redescoperirea importanţei
tradiţiilor pentru valoarea materială şi spirituală a unei destinaţii nu pot fi ignorate. Dacă o experienţă
Ecoturistică poate ajunge cu adevărat la minţile şi inimile oaspeţilor şi gazdelor, convingându-i că efortul
lor de conservare a mediului este important, şansele realizării unei dezvoltări durabile în mileniul trei sunt
puţin mai mari.
 4.1.3 Ecoturismul ca oportunitate de afaceri
Ecoturismul a apărut iniţial ca o oportunitate de afaceri, creată de interes tot mai mare pentru soarta
planetei. La prima vedere, cele două preocupări sunt incompatibile şi totuşi, o afacere ecoturistică poate avea
succes pe termen lung dacă este o afacere responsabilă, care respectă legile pieţei şi ale dezvoltăгii durabile
deopotrivă.
Ecoturismul este puternic dependent de angajamentul întreprinzătorilor aplicarea unui set unic de
standarde de operare, standarde care au evoluat permanent în ultimii zece ani. Faptul că nu există un organism de
reglementare nivel internaţional şi că standardele în domeniul ecoturismului sunt destul de dificil de evaluat, a
permis operatorilor şi guvernelor să promoveze ecoturismul în mod necontrolat. Numeroase afaceri şi organizaţii
au încercat să profite de popularitatea termenului de „ecoturism", folosindu-1 pentru a-şi promova produsele, dar
fără a le respecta cele mai simple principii sau în unele cazuri, aceste principii au fost greşit înţelese. Această
problemă, cunoscută sub denumirea de „Greenwashing" a creat prejudicii ecoturismului. pentru că a adus
dezamăgirea şi neîncrederea în rîndul iubitorilor acestei forme de turism.
Conferinţele internaţionale, seminariile şi publicaţiile apărute în ultimii au avut un rol important în educarea
ecoturistică a operatorilor şi guvernelor, însă înţelegerea greşită a termenului rămîne încă o problemă.
în urma dezbaterilor ce au avut loc în cadrul Summit-ului Mondial al Ecoturismului (Quebec, 2002),
participanţii au formulat o serie de recomandări adresate guvernelor, sectorului privat, organizaţiilor non-
guvernamentale, institutelor de cercetare, agenţiilor de dezvoltare şi comunităţilor locale. Prezentăm, în continuare
cele mai importante recomandări care vizează sectorul privat (agenţii de turism şi touroperatori, proprietari ai
unităţilor de cazare şi alimentaţie ai echipamentelor de agrement şi ai terenurilor de interes ecoturistic etc):
• afacerile ecoturistice trebuie să fie profitabile pentru toţi stakeholderii. implicaţi deopotrivă:
proprietari, investitori, manageri şi angajaţii comunităţi locale şi organizaţii de conservare din ariile naturale în care
acestea se desfăşoară;
• conceperea, dezvoltarea şi conducerea afacerilor trebuie să ducă la minimizarea efectelor negative, să
contribuie pozitiv la conservarea ecosistemelor fragile şi a mediului în general, să aducă beneficii directe
comunităţilor locale;
• întreprinzătorii trebuie să se asigure că designul, planificarea, dezvoltarea şi operarea facilităţilor
ecoturistice încorporează? principiile durabilităţii cum ar fi integrarea armonioasă în peisaj, conservarea apei,
energiei, materialelor neregenerabile şi accesul tuturor categoriilor de populaţie fără discriminare;
• să coopereze cu organizaţiile guvernamentale şi non-guvernamentale implicate în protejarea ariilor
naturale şi conservarea biodiversităţii, asigurându-se că operaţiunile ecoturistice se desfăşoară în concordanţă cu
planurile de management şi cu reglementările din zona respectivă, astfel încât să minimizeze orice efect negativ şi
să acţioneze pentru creşterea calităţii produsului ecoturistic şi a contribuţiei financiare la conservarea resurselor
naturale;
• să utilizeze în desfăşurarea afacerii mai mult materiale şi produse locale, precum şi resurse umane şi
logistice locale, pentru a menţine autenticitatea produsului ecoturistic şi pentru a creşte proporţia din beneficii care
rămîne în comunitate. Pentru a realiza acest lucru, operatorii privaţi trebuie să investească în instruirea forţei de
muncă locale;
• să colaboreze activ cu reprezentanţii comunităţii locale, pentru a se asigura că elementele de cultură
tradiţionale sunt descrise şi valorificate cu respect, că personalul şi turiştii sunt corect informaţi cu privire la
tradiţiile, obiceiurile şi istoria locale;
• să promoveze în rîndul clienţilor un comportament etic faţă de
destinaţia ecoturistică vizitată, de exemplu prin educaţie de mediu sau încurajând contribuţii voluntare, pentru a
sprijini iniţiativele comunitare de conservare:
• să-şi diversifice oferta prin dezvoltarea unei game largi de activităţi turistice la o destinaţie dată şi prin
extinderea operaţiunilor în alte destinaţii, pentru a evita supraaglomerarea, care ar ameninţa
durabilitatea pe termen lung a activităţii. În acest scop, operatorii privaţi trebuie să respecte şi să
contribuie la implementarea unor sisteme de management a impactului vizitatorilor în
destinaţiile ecoturistice;
• să asigure o distribuire echitabilă a veniturilor din ecoturism între turoperatori, furnizorii locali
de servicii, comunităţile locale prin instrumente corespunzătoare şi alianţe strategice;
• să formuleze politici de dezvoltare durabilă pe care să le implementeze în toate sectoarele
afacerii.
Date fiind aceste recomandări, este clar că dezvoltarea unei afaceri ecoturistice necesită, încă din faza de
concepere şi pînă la operarea propriu-zisă, satisfacerea unei combinaţii de factori ce reflectă importanţa mediului
natural şi a comunităţii locale. Un alt aspect esenţial pentru succesul pe termen lung al unei iniţiative ecoturistice îl
reprezintă timpul. Ecoturismul reprezintă de cele mai multe ori o sursă de venit alternativă pentru populaţia locală,
o activitate nouă, diferită de cele-cu care era obişnuită. Pentru ca această idee să fie înţeleasă şi acceptată de toate
sectoarele societăţii locale, este nevoie de timp şi răbdare din partea tuturor părţilor implicate.

4.2 Experienţa internaţională în planul organizării ecoturismului

Deşi fenomenul turistic în sine a cunoscut consacrarea mondială de cîteva decenii bune, ecoturismul face
primii paşi pe calea afirmării ca model fundamental al unei dezvoltări controlate, echilibrate, durabile. Ecoturismul
este o formă a turismului conştient şi responsabil faţă de natură, de comunitate şi valorile ei, faţă de înşişi turiştii.
În ciuda timpului relativ scurt (aproximativ 10 ani) de cînd s-a conturat la nivel mondial, ecoturismul
cunoaşte de la an la an noi dimensiuni, implicând un număr din ce în ce mai mare de persoane. Intr-o lume în care
globalizarea este o realitate de necontestat, ecoturismul devine un mijloc de eliminare teoretică a frontierelor
tradiţionale ale statelor* şi de cunoaştere a cît mai multor zone remarcabile prin cadrul natural şi prin cultură.

4.2.1 Organisme implicate în susţinerea activităţilor ecoturistice

Pe măsura extinderii ecoturismului, s-a simţit nevoia organizării unor structuri bine definite, care sa poată
permite o cît mai bună penetrare a acestuia în rîndul comunităţilor. În consecinţă, au luat naştere o serie de
organisme care se ocupă strict de această problematică. Pe lîngă acestea, în cadrul unor organizaţii deja consacrate
au început să se înregistreze preocupări distincte vizînd ecoturismul.
Aceste structuri, indiferent de natura lor, joacă un rol major în procesul definirii ecoturismului ca o
modalitate reală pentru conservarea şi dezvoltarea comunităţilor în spiritul durabilităţii.
Rolul fundamental al unei organizaţii de ecoturism este de a contribui la minimizarea efectelor negative
ale ecoturismului şi la maximizarea celor pozitive.
Principalele considerente din care ia naştere un organism axat pe probleme . de ecoturism sunt:
administrarea resurselor (naturale şi culturale); colectarea şi diseminarea informaţiilor despre ecoturism; conferirea
unei puteri pe piaţă sporite prin asocierea micilor tour operatori; existenţa unor interese de tip economic într-o
anumită comunitate.
Interesul organizaţiilor implicate în domeniul ecoturismului se poate îndrepta în una sau mai multe din
următoarele direcţii:
• cercetare;
• reglementare;
• standardizare (definirea unor coduri de practici, acordarea de atestate, elaborarea de ghiduri);
• dezvoltarea economică a domeniului (prin obţinerea unor rezultate pozitive de către firmele de profil);
• consultanţă;
• educarea consumatorilor şi a prestatorilor;
• formularea şi implementarea unor politici;
• atragerea de fonduri pentru comunităţile locale şi pentru conservarea biodiversităţii;
• dezvoltarea unor instrumente şi strategii manageriale.
La nivel mondial există o serie de organisme care sunt specializate în problematica ecoturismului, dar şi
altele care, deşi nu sunt exclusive, ating totuşi prin preocupările lor şi acest domeniu. Fiecare dintre ele acţionează
după posibilităţi, pe o arie mai mare sau mai mică. De reţinut este faptul că ele există, şi chiar dacă sunt într-o fază
de debut, pot constitui premisele creării unor organizaţii puternice, care să implice cît mai mulţi stakeholderi din
sfera relativ nouă a ecoturismului.
Cea mai importantă organizaţie este Societatea Internaţională de Ecoturism (TIES). Aceasta a luat fiinţă
în 1990, urmărind, încă din prima zi, "să asiste cît mai multe asociaţii profesionale care se străduiesc să facă din
ecoturism un mijloc util în activitatea de conservare şi dezvoltare durabilă" (Megan Wepler Wood - preşedinte şi
fondator). TIES numără în prezent circa 1600 de membri din 110 ţări (fie persoane fizice, fie asociaţii, organizaţii
etc.) avînd înscrise următoarele obiective pe termen lung: desfăşurarea unor programe educaţionale şi traininguri,
furnizarea de informaţii tuturor celor interesaţi, elaborarea unor coduri în domeniu, crearea unei reţele
internaţionale instituţionale şi profesionale, cercetarea şi dezvoltarea unor modele economice.
Obiectivele TIES sunt ambiţioase, dar concretizarea lor nu este imposibilă, ţinînd cont de faptul că sunt
reunite o serie de personalităţi în domeniu şi că posibilităţile de extindere sunt practic nelimitate.
O serie de state şi-au creat propriile societăţi de ecoturism. Dintre acestea amintim pe cea din Australia şi
din Japonia care desfăşoară activităţi susţinute vizînd aspecte multiple ale ecoturismului.
Ecoturism Australia (EA) a fost fondată în 1991, ca o asociaţie non-profit, incluzînd societăţi care
administrează spaţii de cazare, tour operatori, agenţii de turism, manageri ai ariilor protejate, studenţi şi profesori,
consultanţi, asociaţii regionale şi locale, toate avînd punct comun preocuparea pentru dezvoltarea şi promovarea
industriei ecoturismului. Este remarcabil faptul că, în viziunea statului australian, ecoturismul însuşi poate fi văzut
ca o ramură economică distinctă. Obiectivul general al EA este „de a fi lideri în asistarea activităţilor de ecoturism
pentru a deveni durabile, viabile economic şi : responsabile din punct de vedere social şi cultural".
Pe lîngă aspectele care ţin de desfăşurarea generală a turismului de tipul eco în sfera durabilităţii (obiectiv prioritar
pentru orice organizaţie de acest tip), Ecoturism Australia şi-a concentrat activitatea şi pe elaborarea unor programe
de acreditare. Este vorba despre NEAP - Programul de Acreditare pentru Ecoturism şi Turism în Natură şi
Programul de Atestare Ecoguide.
NEAP este, de departe, centrul preocupărilor asociaţiei. Aplicat iniţial doar în Australia, programul vizează
identificarea şi etichetarea adevăratului turism de tipul eco şi în natură. Actualmente el este exportat în întreaga
lume sub denumirea de Standardul Internaţional pentru Ecoturism.
Scopul acestui program este de a certifica produse care se bazează pe principiile ecoturismului, fiind o
garanţie pentru o prestaţie corespunzătoare şi din punctul de vedere al durabilităţii. NEAP acreditează produse şi nu
companii, circumscrise unuia din următoarele trei domenii: cazare, circuite, obiective turistice.
Programul Ecoguide are un domeniu de activitate mai restrâns, el atestând anumite capacităţi ale ghizilor
care deservesc programe din sfera ecoturismului sau turismului în natură. Este o completare a NEAP dar cu
centrarea pe persoane fizice.
O altă organizaţie care se remarcă la nivel de stat este Societatea de Ecoturism din Japonia (JES),
înfiinţată în 1998. Ideile exprimate de membri săi sunt o combinaţie între practic şi durabil, ecoturismul fiind
văzut ca o activitate care necesită o viziune mai largă a practicanţilor şi o înţelegere mai profundă.
Pornind de la alegerea logo-ului ca fiind caracterul chinezesc Kanji pentru „pădure", JES dezvoltă o
adevărată filozofie despre importanţa acestui sector vegetal la nivelul planetei. În opinia societăţii, ecoturismul nu
poate exista doar prin simpla întâlnire dintre cererea şi oferta turistică. Este nevoie de cel puţin cinci elemente
pentru realizarea unui produs ecoturistic, elemente care trebuie să coexiste în baza unui respect reciproc:
comunitatea locală, guvernul, cercetătorii, turiştii şi industria turistică. Succesul sau eşecul ecoturismului depinde
de oamenii implicaţi, pentru că numai ei pot decide modul în care valorifică atracţiile locale, înţelegând şi
importanţa conservării lor pentru generaţiile viitoare.
Societatea de Ecoturism din Japonia admite că au existat şi o serie de eşecuri în rîndul ofertanţilor niponi,
eşecuri legate de implementarea ecoturismului. De aceea, asociaţia se consideră încă în faza de început, avînd
nevoie de o cooperare la nivel mondial. In acest sens, ecoturismul apare ca un mijloc din ce în ce mai relevant de
cunoaştere a cît mai multor culturi şi de însuşire a experienţelor diverselor organizaţii. Aceste experienţe sunt
cunoscute atît de promotorii ecoturismului şi, pe măsura adaptării lor la situaţiile locale, şi de către publicul larg.
Încercarea de clasificare şi justificare a localizării organizaţiilor ecoturistice la nivel mondial s-ar solda cu
un eşec, pe de o parte deoarece ecoturismul este încă într-o fază incipientă ca organizare, iar pe de altă parte
deoarece acestea sunt răspîndite în întreaga lume, neuniform, chiar pe teritoriile unor state mai puţin dezvoltate
din punct de vedere economic. Ca exemplu în acest sens amintim Societatea de Ecoturism din Kenya (ESOK) şi
Societatea de Ecoturism din Pakistan (ESP).
ESOK a fost fondată în scopul definirii cît mai concrete a politicilor şi standardelor turistice încercând să
reunească operatorii din industria turistică, comunităţile gazdă şi pe cei care se ocupă de conservarea diferitelor
obiective.
În sens propriu, ţelul ESOK este de a promova Kenya ca destinaţie turistică prin punerea în valoare a
turismului durabil, a ecoturismului, prin valorificarea conştientă şi controlată a atracţiilor pe care se bazează
turismul, precum şi prin implicarea comunităţilor şi a celor care au obligaţia conservării patrimoniului.
Asia este reprezentată cu succes la nivel de organizaţii ce promovează ecoturismul şi de către societatea de profil
din statul Pakistan. Membra a TDBS, ESP are 400 de membri cu drepturi depline, 1200 de membri cu anumite
drepturi şi 6 membri principali. Ea se concentrează pe activităţi de promovare a ecoturismului în special în zonele
montane mai sărace. Turismul este văzut Ca o posibilitate reală de creştere a veniturilor şi de relansare economică.
De asemenea are în vedere distribuirea de materiale de specialitate pentru cei interesaţi şi oferă consultanţă la
cerere. Ca organism abilitat ESP oferă pachete de servicii în Pakistan pentru familii, cercetători, studenţi sau elevi în
scopul înţelegerii de către aceştia a importanţei culturii, patrimoniului şi vieţii oamenilor din zonele montane în
special. Invitaţia lansată întregii lumi de către ESP se rezumă în propoziţia "Veniţi şi alăturaţi-vă nouă pentru a
ajuta natura care este viitorul nostru".
Faptul că ecoturismul poate fi promovat şi de către organizaţii care nu implică neapărat întregul teritoriu al
unui stat este dovedit de societăţi cum ar fi Societatea de Ecoturism din Saskatchewan (ESS, din Canada) sau
Asociaţia de Ecoturism din Virginia (VETA, din S.U.A.). Remarcabil este interesul şi conştientizarea de către
grupuri restrânse de oameni a importanţei fenomenului turistic sub forma sa eco şi încercarea de a extinde aceste
acţiuni pe o arie cît mai mare.
ESS promovează şi susţine atît dezvoltarea industriei ecoturistice din zona Saskatchewan cît şi protejarea şi
perpetuarea ecosistemelor naturale şi culturale. Organizaţia aspiră spre: respectarea reală a naturii şi a valorilor
reale; întâmpinarea dorinţelor clienţilor dar niciodată pe seama distragerii mediului înconjurător; atingerea celor mai
înalte standarde de etică, onestitate şi integritate; sensibilizarea faţă de diferitele culturi locale şi respectul pentru
acestea; generarea unor experienţe personale care determină o conştientizare a importanţei mediului natural;
alocarea unei părţi din fondurile obţinute din activitatea ecoturistică pentru prezervarea resurselor; respectarea
comunităţilor locale; colaborarea, crearea unui spirit de echipă şi a respectului între partenerii implicaţi în activităţi
ecoturistice; libertatea de acţiune a membrilor concordantă cu standardele şi valorile societăţii.
Dintre iniţiativele demne de luat în considerare ale ESS, amintim Programul de Acreditare Horizons care
certifică obiective şi afaceri centrate pe respectarea principiilor ecoturismului. Dintre avantajele programului pentru
ofertanţii de produse turistice remarcăm: acordarea de asistenţă în vederea îndeplinirii condiţiilor pentru certificare;
suport pentru diversificarea unei afaceri existente sau atracţii spre domeniul ecoturismului; idei de promovare şi
dezvoltare a unei afaceri în sfera ecoturismului; oportunitatea promovării unei adevărate afaceri ecoturistice;
promovarea pe site-ul societăţii.
Ca organism regional, Asociaţia de Ecoturism din Virginia (VETA) are trei obiective fundamentale:
protejarea resurselor naturale , din regiune; dezvoltarea, şi promovarea unei adevărate industrii ecoturistice în statul
Virginia; promovarea unor experienţe sigure, de calitate, pentru ecoturişti.
Apariţia şi dezvoltarea în ultimii ani a Internetului a permis apariţia unui nou model de colectare şi
distribuire a informaţiilor din orice domeniu. Astfel, iubitori ai naturii din Europa s-au reunit şi au creat un site
cuprinzător numit Eco-Tour, sub girul Comisiei Europene. Site-ul este extrem de util pentru cei interesaţi de lumea
ecoturismului: produse oferite, tipuri de obiective, materiale scrise. Acestea se regăsesc în mai multe limbi şi sunt
accesibile pentru toată lumea.
Eco-Tour se defineşte ca un centru al informaţiilor pentru toţi utilizatorii de internet care doresc să-şi planifice o
vacanţă respectând cerinţele de conservare şi protejare a mediului înconjurător. Site-ul reuneşte informaţii despre
ofertanţii de
locuri de cazare (hoteluri şi alte forme), regiuni şi staţiuni turistice, produse, turistice şi numeroase modele întâlnite în
diferite ţări.
În cadrul Uniunii Europene, ecoturismul este văzut ca un factor economic important în special în zonele
rurale şi de aceea, interacţionând cu agricultura, poate contribui cu succes la dezvoltarea comunităţilor locale. Eco-
Tour este pe de o parte interesat să ofere micilor întreprinzători din acest domeniu o posibilitate reală de
promovare la nivel mondial şi pe de altă parte să arate consumatorilor interesaţi diferite variante pentru petrecerea
unor vacanţe de tip eco.
Tot o consecinţă a existenţei Internetului este şi apariţia de data mai recentă (mai 2000) a site-ului
societăţii greceşti Ecoclub. Acesta se vrea a funcţiona ca o casă de "clearing" pentru ecoturism. Scopul este
promovarea ecoturismului în întreaga lume, prin punerea în legătură a celor două părţi: consumatorii şi ofertanţii
de produse ecoturistice. De remarcat este faptul că site-ul oferă posibilitatea lansării unor întrebări şi aflării unor
răspunsuri pertinente din parte specialiştilor în domeniu. Moto-ul clubului este „In Natura Unitas" înţelegând prin
aceasta necesitatea unei unităţi ,,în, cu şi pentru natură".
Merită să mai amintim reţeaua europeană Ecotrans, care, deşi nu are preocupări exclusive de ecoturism,
reuneşte organizaţii neguvernamentale şi consultanţi din 12 state europene (Germania, Austria, Portugalia, Grecia,
Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Olanda, Franţa, Italia, Spania, Elveţia). Aceştia urmăresc să promoveze o bună
practică a turismului durabil. Numele de Ecotrans include două principii de bază: pe de o parte legătura dintre
ecologie şi economie şi pe de altă parte transferul liber de know-how în domeniu.
Alte organizaţii sunt: Ecobrasil, Asociation Ecuatoriana de Ecoturismo, The Fiji Ecotourism
Association, The Swedish Ecotourism Society, Asociaţia de Ecoturism din Estonia, Ecological Tourism în
Europe.
Preocupări în aria ecoturismului sunt înregistrate şi la nivelul Organizaţiei Mondiale a Turismului
(WTO), cea mai puternică organizaţie din turism. Aceasta numără peste 130 de membri şi a participat la 511
misiuni şi 126 proiecte pe tot globul. De cea mai mare susţinere au beneficiat continentele Africa şi Asia . Dacă se
va urmări aceeaşi structură continentală a interesului OMT şi în sfera ecoturismului acest lucru va fi un factor
pozitiv deoarece continentele menţionate au un imens potenţial în acest domeniu. Pe de altă parte ar constitui un
mijloc palpabil de ridicare a nivelului de trai în special în zonele extrem de sărace.
Implicaţii în activitatea ecoturistică la nivel mondial se mai înregistrează din partea Naţiunilor Unite prin
Programului Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP).
Pe lîngă aceste organisme există în cadrul politicilor guvernamentale ale; statelor anumite strategii care
vizează domeniul ecoturismului. Multe dintre direcţii au avut o strânsă legătură cu Anul Internaţional al
Ecoturismului.
Preocupări pentru ecoturism se înregistrează şi la nivelul învăţământului. Astfel, în cadrul Universităţii
Griffith din Australia funcţionează Centrul Internaţional de Cercetări în Ecoturism. In România merită
amintită şi iniţiativa unui profesor din Suceava care a pus bazele Grupului Ecologist Ecotouring.

4.2.2 Anul 2002 — Anul Internaţional al Ecoturismului

Declararea de către Naţiunile Unite a anului 2002 drept Anul Internaţional al Ecoturismului certifică pe de
o parte amploarea fenomenului ecoturistic căpătat, în ultimii ani, iar pe de altă parte accentuează preocupările
înregistrate la nivel mondial pentru înţelegerea şi adoptarea de către toate statele a unei poziţii pro ecoturism.
Şi dacă în urmă cu cîteva decenii turismul a fost văzut ca o activitate propulsatoare şi generatoare de venituri
pentru numeroase state (amintim micile ţări insulare care practic trăiesc din turism). În mileniul trei oamenii trebuie să-
şi îndrepte privirile spre ecoturism, văzut ca sursă sigură de control asupra multor aspecte ale vieţii. Ne referim în primul
rând la mediul înconjurător, apoi la ansamblul atracţiilor turistice, la comunităţile locale, la veniturile pe care le generează, la
 efectul multiplicator. Abordarea şi aplicarea corectă a ecoturismului nu înseamnă altceva decît o planificare riguroasă şi
raţională în vederea obţinerii unor beneficii şi asigurării existenţei fluxurilor turistice timp de mai multe generaţii.
Cea mai importantă acţiune legată de Anul Internaţional al Ecoturismului a fost Summitul Mondial de
Ecoturism care s-a desfăşurat în oraşul canadian Quebec în perioada 19-22 mai 2002 cu sprijinul Oficiului de
Turism local şi al
comisiei Canadiene de Turism, sub egida Organizaţiei Mondiale a Turismului (WTO) şi a Programului Naţiunilor
Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP). În intervalul 19-22 mai 2002, aici s-au reunit peste 1000 de
participanţi din 132 de
state din sectorul public, privat sau neguvernamental. Summitul a reprezentat cununarea cu succes a celor 18
întâlniri preparatorii desfăşurate în anii 2001 şi 2002, care au implicat peste 3000 de participanţi reprezentând
guvernele
naţionale sau locale, incluzînd administratori de turism, mediu sau oameni de afaceri din domeniul ecoturismului
şi parteneri ai acestora, precum şi organizaţii guvernamentale, instituţii de învăţământ, consultanţi, organizaţii
neguvernamentale şi reprezentanţi ai comunităţilor locale.
Obiectivele principale ale summitului au fost:
• sublinierea rolului ecoturismului în cadrul dezvoltării durabile;
• schimbul de informaţii referitoare la modalităţi de planificare durabilă, dezvoltare, management şi
marketing ecoturistic;
• înţelegerea cît mai profundă a impactului social, economic şi asupra mediului al ecoturismului;
• stabilirea unor mecanisme şi scheme pentru a monitoriza şi controla impactul ecoturismului;
• prezentarea experienţelor membrilor comunităţilor locale legate de proiecte şi afaceri de ecoturism;
• convingerea guvernelor, a sectorului privat şi a organizaţiilor neguvernamentale pentru utilizarea
ecoturismului ca metodă în procesul dezvoltării durabile şi în conservarea resurselor naturale şi culturale;
• găsirea de modalităţi de încurajare a unui comportament cît mai responsabil al tuturor celor care
acţionează în domeniul ecoturismului, incluzînd organismele publice oficiale, sectorul privat şi angajaţii acestora
precum şi turiştii înşişi;

• definirea noilor domenii de colaborare internaţională în scopul contribuirii la dezvoltarea durabilă şi

la răspândirea managementului ecoturistic în toată lumea.

Aceste obiective au fost atinse prin intermediul prezentărilor susţinute, care au început cu rapoartele de
la Conferinţele Regionale desfăşurate înaintea summitului şi au continuat, structurat pe patru mari teme:

tema A - Planificarea ecoturistică şi dezvoltarea producţiei: provocarea durabilităţii;

tema B - Monitorizarea şi standardizarea în ecoturism: evaluarea progresului prin intermediul

durabilităţii; tema C - Marketingul şi promovarea ecoturismului: atingerea unui consum durabil;

tema D - Costuri şi beneficii în ecoturism: o distribuţie durabilă între toţi stakeholderii.

Informaţiile furnizate au încercat să atingă cît mai multe probleme care sunt circumscrise sferei
ecoturismului. Laitmotivul acestor prezentări a fost de departe interferenţa dintre ecoturism şi dezvoltarea
durabilă. Altfel spus, ecoturismul nu poate fi privit şi explicat altfel decît prin prisma dezvoltării durabile. Mai
mult decît atît, trebuie expandată însăşi ideea de turism la durabilitate. Altfel se riscă o epuizare a resurselor, o
degradare a mediului şi a comunităţilor locale concomitent cu valorile culturale aferente acestora.
 Declaraţia de la Quebec reprezintă documentul final care ţine seama de informaţiile furnizate în timpul
procesului preparatoriu dar şi de discuţiile din cadrul summitului. Ea este rezultantă a dialogului susţinut între
toţi factorii implicaţi şi nu se constituie într-un document de negociere. Scopul principal este de a fixa o agendă
preliminară şi o serie de recomandări pentru dezvoltarea activităţilor ecoturistice în contextul dezvoltării durabile.
Participanţii au cerut în mod expres Naţiunilor Unite ca această declaraţie precum şi alte rezultate obţinute în
urma summitului să fie diseminate cu prilejul Summitului Mondial privind Dezvoltarea Durabilă de la
Johannesburg (26 August- 4 Septembrie 2002)

Principalele concluzii legate de documentul de la Quebec sunt:

• ecoturismul îmbracă principiile turismului durabil, dar se distinge de acesta prin aspecte legate de
comunitatea locală, interpretarea pentru vizitatori a unei anumite destinaţii, numărul de vizitatori;
• turismul are un impact complex asupra mediului înconjurător, generând atît costuri dar şi beneficii;
• interesul turiştilor pentru călătoriile în areale naturale (terestre sau acvatice) a crescut în ultimul timp;
• ecoturismul contribuie la creşterea veniturilor din turism, dar şi a efectelor sociale pozitive;
• la nivel mondial, există un număr mare de areale naturale cărora le corespunde o diversitate
culturală specifică, rezultată în special prin perpetuarea în timp a tradiţiilor şi obiceiurilor;
• fondurile alocate în lume pentru conservarea şi managementul biodiversităţii sunt insuficiente;
• multe din zonele propice ecoturismului sunt locuite de oameni săraci, care nu au o stare de sănătate
corespunzătoare şi o educaţie adecvată; adesea ei nu beneficiază de mijloacele de comunicare şi
infrastructura necesară;
• în condiţiile unui management corect aplicat, formele diferite de turism, şi în special ecoturismul, pot
constitui o reală oportunitate economică pentru populaţia locală şi cultura lor, dar şi pentru o prezervare
a resurselor naturale în folosul generaţiilor viitoare;
• practicarea unui turism necontrolat în zonele naturale şi rurale deteriorează mediul, ameninţă flora şi
fauna, poluează zonele marine şi de coastă, afectează calitatea apei; de asemenea, desconsideră
comunităţile locale şi erodează tradiţiile culturale;
• dezvoltarea eco turismului trebuie să ţină cont de teren şi de proprietarii acestuia; comunităţile locale au
dreptul să protejeze arealele dorite în măsura în care ele sunt considerate locuri tradiţionale sau chiar
sacre;
• planificarea joacă un rol major în dezvoltarea activităţii şi trebuie armonizată cu interesele comunităţii
locale (implicarea conştientă a membrilor acesteia);
• întreprinderile mici şi mijlocii sunt parteneri cheie în sfera ecoturismului; adesea ei operează într-un
climat care nu oferă suport financiar şi de marketing pentru eco turism;
• pentru supravieţuirea firmelor de mici dimensiuni este necesară realizarea unor cercetări de piaţă,
utilizarea
unor instrumente de creditare adecvate turismului, adoptarea unor soluţii tehnice speciale;
• discriminarea de orice tip dintre oameni trebuie eliminată, iar consumatorii şi ofertanţii de produse
ecoturistice trebuie priviţi cu respect;
• turiştii au o anumită responsabilitate faţă de destinaţia vizitată şi faţă de mediul înconjurător prin însăşi
alegerea făcută, comportament şi activităţi desfăşurate în spaţiul respectiv şi de aceea este important să fie
informaţi
asupra calităţii şi sensibilităţii destinaţiilor.

In final sunt formulate o serie de recomandări către următoarele categorii: a) guverne şi autorităţi locale şi
naţionale; b) sectorul privat; c) organizaţii neguvernamentale, asociaţii comunitare, instituţii academice şi de
cercetare;
• organizaţii interguvernamentale şi instituţii financiare, agenţii de dezvoltare;
• comunităţi locale.