CAPITOLUL 4.

ECOTURISMUL – PRINCIPALA FORMĂ

DE MANIFESTARE A TURISMULUI DURABIL

Obiective

După ce veţi studia acest capitol veţi putea:

™ să definiţi ecoturismul.
™ să explicaţi legătura dintre ecoturism şi turism durabil.
™ sa enumerati conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o afacere ecoturistica
™ să enumeraţi principiile ecoturismului.
™ să caracterizaţi ecoturismul ca sub-segment de piaţă al turismului în arii naturale.
™ să conturaţi profilul de piaţă al turistului în arii naturale.
™ să identificaţi rolul fundamental al unei organizaţii de ecoturism.
™ spune care sunt domeniile de interes ale unei organizaţii ecoturistice.
™ cunoaşte principalele organizaţii care au ca domeniu de activitate ecoturismul.
™ afla informaţii despre Summitul Mondial al Ecoturismului (unde şi când a avut loc, ce s-a
discutat).
™ şti ce reprezintă Declaraţia de la Québec şi ce conţine.

Câteva clarificări conceptuale şi terminologice

Activităţi ecoturistice – activităţile incluse într-un sejur ecoturistic cu scopul de a antrena

turiştii şi care sunt coordonate de un ghid (interpret).
Camparea – călătoria într-un spaţiu aflat undeva între civilizaţie şi sălbăticie, de cele mai
multe ori cu familia sau prietenii şi folosind uneori ca mijloc de locomoţie automobilul (car-camping).
Ecoturismul – „călătoria responsabilă în arii naturale, care conservă mediul şi susţine
bunăstarea populaţiei locale.” (Societatea Internaţională de Ecoturism )
Greenwashing – folosirea abuzivă a particulei „eco” sau „verde”, fără a respecta cerinţele
conservării mediului şi responsabilităţii socio-culturale.
Servicii ecoturistice – servicii de transport, cazare, alimentaţie, ghizi, care au un impact
minim asupra mediului biologic şi cultural local şi promovează o mai bună înţelegere a acestuia.
Stakeholders – Persoane sau organizatii implicate şi influenţate de o anumită decizie:
investitori, acţionari, tour-operatori, manageri de parcuri naţionale, comunităţi locale etc.
Turismul în arii naturale – „turismul care pune accent pe cunoaşterea zonelor naturale şi
care asigură utilizarea durabilă a resurselor naturale.”(Programul Naţional de Acreditare Ecoturistică
din Australia)
Turismul de aventură – călătoria în locuri noi şi palpitante (de obicei în mijlocul naturii) cu
intenţia de a căuta aventura. Adesea el include activităţi ca: alpinism, scufundări sub-acvatice, ciclism
extrem, kayak-canoe, etc.
Turismul în medii sălbatice – călătoria în locuri neatinse de om, nepoluate, pentru a
cunoaşte şi a te bucura de natură, pentru a observa animalele, păsările şi peştii în mediul lor natural.

4.1. Ecoturismul între teorie şi practică

Odată cu intrarea în noul mileniu, devenim tot mai conştienţi de complexitatea, fragilitatea şi
valoarea inestimabilă a planetei noastre. În acelaşi timp, turismul tinde să devină o expresie tot mai
populară a acestei conştiinţe. Datorită evoluţiei transporturilor şi tehnologiei informaţiei, tot mai
multe zone îndepărtate au devenit accesibile, fapt ce a contribuit la o ascensiune rapidă a turismului în
arii naturale.
Devine tot mai evident că dezvoltarea turismului în arii naturale sensibile în absenţa unui
management corespunzător poate prezenta o ameninţare pentru integritatea ecosistemelor şi a
comunităţilor locale. Un număr tot mai mare de vizitatori în zone fragile din punct de vedere ecologic
poate duce la o degradare puternică a mediului. De asemenea, comunităţile locale şi cultura indigenă
pot fi influenţate negativ de afluxul crescut de vizitatori străini cu un stil de viaţă modern. În plus,
schimbările climatice, instabilitatea economică şi condiţiile politico-sociale pot face din turism o
afacere riscantă, mai ales în zonele puternic dependente de această activitate economică.
Partea bună este că aceeaşi ascensiune a turismului creează numeroase oportunităţi atât pentru
conservare cât şi pentru bunăstarea comunităţilor locale. Ca răspuns la interesul crescut pentru
cunoaşterea naturii, dar şi la semnalele de alarmă venite din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, s-a
conturat treptat o nouă etică a călătoriei numită ecoturism. Ecoturismul poate furniza veniturile atât
de necesare pentru protejarea parcurilor naţionale şi a altor arii naturale, venituri care nu ar putea fi
obţinute din alte surse. De asemenea, ecoturismul poate constitui o alternativă viabilă de dezvoltare
economică pentru comunităţile cu puţine activităţi generatoare de venit. Mai mult, ecoturismul poate
spori nivelul de educaţie şi conştiinţă al turiştilor, transformându-i în susţinători entuziaşti ai
conservării mediului natural şi cultural.
Ecoturismul îşi trage rădăcinile din mişcarea de conservare a biosferei, el dovedindu-se o
sursă importantă de venituri pentru ariile naturale care aveau nevoie de protecţie. Cercetările
întreprinse în Kenya în anii 70 au arătat că beneficiile economice ale turismului în arii sălbatice au
depăşit cu mult vânătoarea, activitate care a şi fost interzisă în anul 1977. La începutul anilor 80,
pădurile tropicale şi recifele de corali au devenit subiectul unor nenumărate studii ştiinţifice şi filme
documentare. Acest interes a condus la apariţia unor mici afaceri locale axate mai ales pe ghidarea
cercetătorilor şi reporterilor în zone sălbatice. Treptat, aceste afaceri au devenit prospere în ţări ca
Ecuador şi Costa Rica, şi o adevărată industrie a început să se dezvolte pentru a satisface nevoile unor
grupuri mici de turişti, în principal naturalişti şi iubitori ai vieţii sălbatice.
La începutul anilor 80, întreprinzătorii din turismul bazat pe atracţii naturale au început să
prospere în întreaga lume, odată cu interesul tot mai mare pentru mediu şi pentru călătoriile în aer
liber. Apariţia unor echipamente de călătorie şi campare tot mai performante a favorizat acest
fenomen. Unele companii şi-au dat seama că ar putea avea iniţiativa de a conserva mediul prin
sponsorizarea unor grupări locale de conservare sau prin colectare de fonduri. Curând, ei au învăţat că
instruind şi angajând localnici pentru a conduce afacerea aveau numai de câştigat şi în acelaşi timp
puteau oferi populaţiei locale beneficii importante. Touroperatorii care vând produse turistice în
Insulele Galapagos, Costa Rica, Kenya şi Nepal sunt printre primii care au avut astfel de iniţiative şi
pot fi consideraţi pionieri ai ecoturismului., deşi nu au avut la îndemână un set de principii, aşa cum le
cunoaştem în prezent.
Ecoturismul poate fi privit aşadar, mai întâi ca o oportunitate de afaceri, apoi ca un concept
cu principii, studiat de cercetători şi organizaţii non-guvernamentale încă de la sfârşitul anilor ’80 şi
ca un segment de piaţă în plină evoluţie, fiind o formă a turismului în arii naturale

4.1.1. Conceptul de ecoturism

Există multe trăsături asociate cu ideea de ecoturism, printre care: durabilitate,

responsabilitate, protejare, conservare, atitudine prietenoasă faţă de mediu şi nu în ultimul rând
„verde”, un cuvânt la modă pentru această nouă industrie. De aici şi numeroase confuzii între
ecoturism şi termeni ca: turism durabil, turism responsabil, turism alternativ, turism verde, geoturism.
Dacă termenul de turism durabil a fost clarificat pe larg în capitolul precedent, vom încerca în
continuare să aducem lumină şi în cazul celorlalţi termeni menţionaţi.
Termenul de „turism responsabil” atrage atenţia asupra faptului că cea mai mare parte a
activităţilor turistice nu sunt responsabile: populaţia locală este exploatată, resursele naturale şi
culturale nu sunt respectate şi ocrotite. Termenul este folosit adesea ca echivalent al turismului durabil
şi sugerează faptul că toţi cei implicaţi într-o activitate turistică, turişti sau prestatori, trebuie să adopte
o atitudine responsabilă faţă de destinaţia turistică. O variantă asemănătoare este „ turismul
conştient”, care încurajează o înţelegere mai profundă a naturii, oamenilor şi locurilor.
Un alt termen întâlnit adesea este cel de „turism alternativ”. Problema în acest caz este că
termenul se defineşte prin ceea ce nu este, adică turismul tradiţional. Turiştii nu îşi descriu interesele
ca fiind alternative, iar serviciile sau destinaţiile pe care le aleg sunt tot cele care îi motivează de
obicei: natura, religia, educaţia, aventura, etc. Intenţia şi în acest caz nu este de a desemna o nouă
formă de turism ci de a sugera un alt fel de comportament, o mentalitate alternativă celei
predominante în turismul clasic.
Termenul „turism verde” este folosit de obicei ca o versiune neacademică a turismului
durabil.
Societatea „National Geografic” a lansat termenul de „geoturism”, ca fiind: „forma de turism
care sprijină sau îmbunătăţeşte caracteristicile geofizice ale unui spaţiu – mediul înconjurător, cultura,
estetica, patrimoniul şi bunăstarea locuitorilor.”

Definirea ecoturismului
Pe măsură ce ecoturismul se dezvoltă şi câştigă popularitate, apar diferite obstacole care vor
trebui surmontate. Problema unei definiţii specifice este unul dintre ele. Dificultatea provine din faptul
că ecoturismul nu poate fi descris doar prin activitatea desfăşurată, aşa cum se întâmplă cu alte forme
de turism (turism de aventură, turism balnear, turism de afaceri, etc.). Ecoturismul incorporează
întotdeauna activităţi diverse în mijlocul naturii (drumeţii, ascensiuni montane, observarea
vieţuitoarelor în habitatul lor natural, etc.), dar poate include şi activităţi culturale. Ecoturismul are şi
o importantă componentă educaţională, este o şansă de a învăţa respectul pentru natură şi pentru
cultura locală, iar pentru unii o şansă de auto-reflecţie inspirată de frumuseţea împrejurimilor. Un alt
aspect caracteristic ecoturismului este obţinerea beneficiilor pentru comunitatea locală. Aceasta
înseamnă angajarea personalului de pe plan local, aprovizionarea cu produse locale, implicarea
localnicilor în luarea deciziilor şi organizarea activităţilor turistice.
Una dintre primele definiţii ale ecoturismului întâlnite în literatura de specialitate este cea dată
în anul 1988, în cadrul Programului din Belize iniţiat de Rio Bravo Conservation &Management
Area: „ecoturismul este o forma de turism cu impact scăzut asupra mediului, bazat pe aprecierea
acestuia şi unde se depune un efort conştient în vederea reinvestirii unei părţi adecvate din venituri
pentru conservarea resurselor pe care se bazează. Este o formă de turism durabil şi care asigură
beneficii populaţiei locale.”
Societatea Internaţională de Ecoturism (TIES) a elaborat în 1991 o definiţie mai succintă:
„călătoria responsabilă în arii naturale, care conservă mediul şi susţine bunăstarea populaţiei
locale.”
În 1996, Uniunea Mondială pentru Conservare formulează propria definiţie astfel:
„Ecoturismul este călătoria responsabilă faţă de mediu în zone naturale relativ nealterate, cu scopul
aprecierii naturii (şi a oricăror atracţii culturale trecute şi prezente), care promovează conservarea,
are un impact negativ scăzut şi asigură o implicare socio-economică activă şi aducătoare de beneficii
pentru populaţia locală.”
Lista definiţiilor ar putea continua, pentru că fiecare organizaţie sau autor a încercat să
impună o variantă proprie. Deşi anumite detalii variază, majoritatea definiţiilor ecoturismului reflectă
o formă distinctă de turism, care întruneşte patru criterii de bază. Putem reprezenta aceste criterii într-
un mod sugestiv prin patru cercuri parţial suprapuse, aşa cum se observă în figura nr. 2.
Dacă un proiect sau produs turistic îndeplineşte toate aceste criterii, atunci ne aflăm cu
siguranţă în faţa unui produs ecoturistic autentic, însă acest lucru se întâmplă destul de rar în practică.
Multitudinea definiţiilor şi lipsa unui sistem unitar de acreditare duc la diferite interpretări din partea
celor implicaţi. Chiar dacă ei sunt de acord asupra criteriilor de bază, ponderea acestora în produsul
turistic este diferită. Spre exemplu, proiectele întreprinse de unele grupuri de conservare pot avea
strategii de protejare a mediului foarte eficiente, dar tind să înlăture participarea locală, neglijează
acţiunile de marketing şi dau dovadă de o slabă cunoaştere a industriei turistice. Pe de altă parte, mari
firme de turism oferă vacanţe în natură care sunt foarte profitabile, dar fără a întreprinde acţiuni de
conservare şi fără a implica populaţia locală în organizarea produsului turistic. Desigur, nu putem
spune că serviciile turistice care nu includ toate cele patru componente au întotdeauna o calitate
scăzută, spunem doar că nu reprezintă o activitate ecoturistică.
 Se desfăşoară în spaţii
naturale şi culturale

Încurajează
Implică măsuri implicarea
de conservare comunităţii
locale

Susţine bunăstarea
localnicilor

Figura nr. 2. Criteriile de bază ale ecoturismului

Ca o concluzie şi, totodată, reprezentând punctul de vedere al autorilor, vom spune că

“ecoturismul este o formă de turism desfăşurată în arii naturale, al cărui scop îl reprezintă
cunoaşterea şi aprecierea naturii şi culturii locale, care presupune măsuri de conservare şi
asigură o implicare activă, generatoare de beneficii pentru populaţia locală”.

Principiile ecoturismului
Ecoturismul este o componentă a domeniului turismului durabil. În figura nr. 3 se poate
observa locul ecoturismului în procesul evoluţiei spre forme de turism durabil. Figura demonstrează,
de asemenea, faptul că ecoturismul este o versiune durabilă a turismului în arii naturale, incluzând în
acelaşi timp şi elemente ale turismului rural şi cultural.
Ecoturismul este prin definiţie o formă de turism care respectă principiile dezvoltării durabile.
Totuşi, este important să menţionăm faptul că toate formele de turism şi toate activităţile turistice ar
trebui să tindă spre o dezvoltare durabilă. Începând cu planificarea şi dezvoltarea infrastructurii
turistice şi terminând cu activitatea de marketing, toate operaţiunile turistice trebuie să aibă în vedere
criterii durabile din punct de vedere economic, social, cultural şi de mediu.
Întrucât ecoturismul a fost iniţial doar o idee şi nu o disciplină, multe organizaţii l-au
promovat fără a-i cunoaşte principiile de bază. Eforturi pentru stabilirea unor principii şi criterii de
acreditare recunoscute pe plan internaţional au fost iniţiate încă din anul 1990, dar procesul a evoluat
foarte încet, dată fiind diversitatea domeniilor, experienţelor, regiunilor implicate. Este recomandat ca
fiecare regiune în care se practică ecoturismul să dezvolte propriul sistem de principii, linii directoare
şi criterii de certificare, bazate pe materialele disponibile pe plan internaţional.
Societatea Internaţională de Ecoturism a sintetizat rezultatele tuturor dezbaterilor din 1991
până în prezent într-un set de principii redate mai jos, care au fost acceptate şi preluate de tot mai
multe organizaţii, guverne, firme private, universităţi şi comunităţi locale.
 Turismul durabil
Turism de afaceri

Turismul în concepţia clasică

Turism de litoral

Turism balnear

Turism rural

ECOTURISM
Turism în arii naturale

Turism cultural

Figura nr. 3. Ecoturismul ca formă a turismului durabil

Sursa: Adaptat după Megan Epler Wood, Ecotourism:Principles, Practices and Polices for Sustainability,
UNEP, 2002

Participanţii la Summit-ul Mondial al Ecoturismului , desfăşurat la Quebec în mai 2002, au

recunoscut faptul că ecoturismul respectă principiile turismului durabil referitoare la impactul
economic, social şi de mediu, formulând în plus câteva principii specifice25:
• Ecoturismul contribuie activ la conservarea patrimoniului natural şi cultural.
• Ecoturismul include comunităţile locale în activităţile de planificare, dezvoltare şi operare şi
contribuie la bunăstarea lor.
• Ecoturismul implică explicaţii complete şi interesante pentru vizitatori, privind resursele
naturale şi culturale.
• Ecoturismul este destinat în special vizitatorilor individuali precum şi grupurilor organizate de
mici dimensiuni.

Pentru a ajuta operatorii din ecoturism să obţină performanţe maxime respectând principiile
enunţate, sunt necesare linii directoare specifice. Ele oferă soluţii practice pentru atingerea
obiectivelor de dezvoltare durabilă, o arie largă de recomandări pe care un turist responsabil, un om
de afaceri sau un proprietar de teren le vor putea aplica pentru a selecta un sejur turistic, pentru a
construi o cabană sau pentru a organiza un program ecoturistic26.
Societatea Internaţională de Ecoturism a publicat în 1993 un set de recomandări: „Ecotourism
Guidelines for Tour Operators”, care au fost acceptate de către reprezentanţi ai industriei turistice,
ONG-uri şi specialişti din întreaga lume.

25
www.ecotourism2002.org
26
The Ecotourism Society, Ecotourism Guidelines for Nature Tour Operators, 1993
 Principiile ecoturismului

• Minimizarea impactului negativ asupra naturii şi culturii, impact ce ar

putea distruge destinaţia turistică.
• Educarea turistului cu privire la importanţa conservării.
• Sublinierea importanţei unor operatori responsabili, care să
coopereze cu populaţia şi cu autorităţile locale, în vederea
satisfacerii nevoilor comunităţii.
• Furnizarea de fonduri pentru conservare şi pentru managementul
ariilor naturale protejate.
• Accentuarea necesităţii unei zonări turistice regionale şi a planificării
fluxurilor de turişti pentru regiunile sau ariile naturale ce vor deveni
destinaţii ecoturistice.
• Necesitatea utilizării studiilor sociale şi de mediu, precum şi a unor
programe de monitorizare pe termen lung, pentru evaluarea şi
minimizarea impactului.
• Lupta pentru maximizarea beneficiilor economice ale ţării gazdă, ale
comunităţilor şi firmelor locale şi mai ales ale locuitorilor din zona
ariilor naturale şi protejate.
• Asigurarea unei dezvoltări a turismului care nu depăşeşte o anumită
limită a schimbării din punct de vedere social şi al mediului, limită
determinată de cercetători în colaborare cu rezidenţii.
• Utilizarea unei infrastructuri dezvoltate în armonie cu mediul natural
şi cultural, minimizând utilizarea combustibililor fosili şi conservând
vegetaţia şi fauna locală.

Sursa: Megan Epler Wood, Ecotourism:Principles, Practices and Polices

for Sustainability, 2002

Următorul pas şi cel mai dificil în atingerea standardelor ecoturismului este implementarea
unui sistem de acreditare. Acreditarea în industria ecoturistică presupune colectarea de la firme a
datelor privind performanţa socială şi de mediu şi apoi verificarea acestora. Dificultatea provine din
specificul operatorilor din ecoturism, care sunt de dimensiuni reduse şi foarte dispersaţi în spaţiu.
Mulţi dintre ei sunt situaţi în ţări sau regiuni slab dezvoltate, unde serviciile de monitorizare şi chiar
sistemele de comunicaţii sunt ineficiente sau lipsesc. Eforturile de acreditare au fost iniţiate de
Australia, care a lansat în anul 1994 un program de cercetare, iar în 1996 un program de acreditare cu
specific ecoturistic la nivel federal, singurul de acest fel din lume.
 Acreditarea ecoturistică în Australia – Studiu de caz

Programul de Acreditare pentru Ecoturism şi Turism în Natură (NEAP) este

o iniţiativă a asociaţiei Ecoturism Australia (EA) şi a Reţelei Australiene a
Operatorilor din Turism (ATON), răspunzând nevoii de a identifica operatorii de
turism în natură şi ecoturism autentici. Programul oferă asigurarea că un produs
turistic acreditat se bazează pe cele mai bune practici de management al mediului
şi reprezintă o garanţie a calităţii. Eligibilitatea pentru acreditare se bazează pe
următoarele opt principii:
1. Accent pe natură: Pune accent pe contactul direct cu natura, în moduri
care să ducă la o mai bună înţelegere şi apreciere.
2. Interpretare: Integrează oportunităţi de înţelegere a naturii în fiecare
experienţă.
3. Durabilitatea de mediu: Aplică cele mai bune practici pentru un turism
durabil din punct de vedere ecologic.
4. Contribuţia la conservare: Contribuie în mod pozitiv la conservarea
permanentă a zonelor naturale.
5. Implicarea comunităţilor locale: Contribuie în mod constant la
bunăstarea comunităţilor locale.
6. Componenta culturală: Protejează, explică şi implică diferitele culturi
locale.
7. Satisfacţia consumatorilor: îndeplineşte în mod consecvent aşteptările
consumatorilor.
8. Marketing responsabil: Acţiunile de marketing sunt precise şi conduc la
aşteptări realiste.
Fiecare dintre aceste principii se reflectă în criterii de evaluare specifice,
care stabilesc trei niveluri de acreditare: turism în natură, ecoturism şi ecoturism
avansat.
NEAP se bazează pe principiul îmbunătăţirii continue. O secţiune integrală
a programului o reprezintă reevaluarea şi îmbunătăţirea criteriilor la fiecare trei ani.
Următoarea reevaluare este programată pentru anul 2003.

Sursa: www.ecotourism.org.au/neap.cfm

4.1.2. Ecoturismul ca segment de piaţă

Ecoturismul este o industrie mică, dar care se extinde rapid, în cadrul unei nişe guvernate de
forţele şi de legile pieţei. El a fost promovat iniţial ca fiind echivalent cu turismul în arii naturale, iar
lipsa politicilor sociale şi de mediu din unele ţări, firme şi destinaţii a condus la o confuzie generală în
privinţa sensului ecoturismului ca segment de piaţă. Astfel s-a simţit nevoia unor linii directoare
specifice şi a unor sisteme de acreditare bazate pe criteriile dezvoltării durabile, iar discuţiile
referitoare la aceste probleme sunt în plină desfăşurare.

Figura nr. 4 prezintă locul ecoturismului în cadrul pieţei turismului. El apare ca o subpiaţă a
turismului în arii naturale şi în acelaşi timp având legături puternice cu turismul cultural şi rural.
 Piaţa turistică

Turism Turism Turism în Turism Turism de Turism

cultural rural arii naturale de litoral afaceri balnear

Ecoturism Turism de Turism în medii Campare

aventură sălbatice

Figura nr. 4. Ecoturismul ca segment de piaţă

Sursa: Adaptat după Megan Epler Wood, Ecotourism:Principles, Practices and Polices for
Sustainability, 2002 şi Eagles P., International Ecotourism Management, 1997

În viziunea lui P. Eagles, turismul în arii naturale este acea formă a turismului în care
activităţile desfăşurate sunt dependente de caracteristicile cadrului natural. El are la bază două
componente fundamentale: un nivel calitativ ridicat al mediului înconjurător şi oferirea unor servicii
specifice.
Programul de Acreditare pentru Ecoturism şi Turism în Natură din Australia a inclus în
definiţia turismului în natură şi componenta durabilă. Putem anticipa că pe măsură ce criteriile de
certificare turistică vor fi acceptate şi implementate la nivel global, această definiţie va fi şi singura
acceptată: ”Turismul care pune accent pe cunoaşterea zonelor naturale şi care asigură utilizarea
durabilă a resurselor naturale.”27
Întrucât tot mai mulţi turişti şi-au manifestat dorinţa de a-şi petrece timpul liber în mijlocul
naturii, segmentul de piaţă a devenit suficient de vast pentru a permite fragmentarea sa în patru nişe
distincte: ecoturism, turism de aventură, turism în medii sălbatice şi camparea28, diferenţiate în funcţie
de motivaţia principală a călătoriei. Fiecare dintre aceste segmente are un echipament specializat,
necesităţi informaţionale distincte, impact diferit asupra mediului.

Turismul de aventură (cel mai puţin orientat spre principii ecologice) este călătoria în locuri
noi şi palpitante cu intenţia de a căuta aventura. Turiştii care practică această formă de turism nu
urmează un program fix, preferând spontaneitatea şi incertitudinea. Turismul de aventură include
adesea activităţi cum ar fi: alpinism, scufundări sub-acvatice, ciclism extrem, kayak-canoe, etc.,
necesitând rezistenţă şi abilităţi fizice. Deşi acest tip de turism se desfăşoară de obicei în mijlocul
naturii, el implică puţin sau deloc protejarea şi conservarea mediului.
Turismul în medii sălbatice înseamnă călătoria în locuri neatinse de om, nepoluate, pentru a
cunoaşte şi a te bucura de natură, pentru a observa animalele, păsările şi peştii în mediul lor natural.
Aceste călătorii implică utilizarea unor mijloace de locomoţie nepoluante ca mersul cu bicicleta, cu
barca, cu animale de tracţiune, pe jos. Acest tip de călătorie trezeşte interesul pentru frumuseţile
naturii, dar contribuie puţin la conservarea echilibrului fragil al naturii.
Camparea presupune călătoria într-un spaţiu aflat undeva între civilizaţie şi sălbăticie, de cele
mai multe ori cu familia sau prietenii şi folosind uneori ca mijloc de locomoţie automobilul (car-
camping)29. Motivaţia principală este relaxarea în mijlocul naturii, dar utilizarea automobilului indică
o lipsă a preocupării pentru protejarea mediului.
Ecoturismul se deosebeşte de turismul în natură prin accentul pus pe conservare, educare,
responsabilitate şi implicarea activă a comunităţii locale. Un turist în arii naturale poate merge să

27
www.ecotourism.org.au/neap.cfm
28
Eagles, P., International Ecotourism Management, www.ahs.uwaterloo.ca, 1997
29
Idem 4
observe comportamentul păsărilor, însă un ecoturist va merge să privească păsările însoţit de un ghid
local şi va sta în cabana unui localnic, contribuind astfel la prosperitatea economiei locale.

Fiecare dintre aceste produse turistice specializate a atins niveluri diferite de maturitate în
cadrul ciclului de viaţă al produsului. Eagles (1995) afirma că ecoturismul şi turismul de aventură se
găsesc în prima fază a ciclului, cu un număr mic de consumatori, dar cu o creştere rapidă. Turismul în
zone sălbatice a atins pragul de maturitate, aceasta din cauza nivelului redus de exploatare pe care îl
cere, iar camparea înregistrează un număr mare de participanţi, dar popularitatea sa este în declin30.
Acest model (prezentat în figura nr.5) se manifestă pe piaţa nord americană şi cu siguranţă nu este
valabil în orice colţ al lumii. De aceea, se impune un studiu mai larg asupra conceptului de
specializare a pieţei turistice şi asupra celui de ciclu de viaţă al produselor turistice, mai ales în zonele
cu potenţial ridicat pentru dezvoltarea turismului în natură.

Consum

Turism în medii sălbatice

Turism de aventură

Ecoturism
Campare (auto)

Timp

Figura nr. 5. Ciclul de viaţă al produsului ecoturistic comparativ cu

celelalte produse specializate ale turismului în natură
Sursa: Eagles, P., International Ecotourism Management, www.ahs.uwaterloo.ca, 1997

Dimensiunile pieţei ecoturistice

Întrucât se defineşte prin obiectivele sale de conservare a naturii şi sprijinire a populaţiei
locale, ecoturismul este greu de cuantificat. De aceea, până acum nu s-au realizat studii riguroase
pentru a determina câţi turişti în arii naturale sunt într-adevăr motivaţi de principiile ecoturismului.
Ecoturismul este studiat în ansamblu, ca turism în natură, ducând la estimări false asupra
dimensiunilor pieţei. Cercetările privind turismul în arii naturale arată că 50% din numărul total de
turişti îşi doresc să viziteze o zonă naturală în timpul vacanţei, ceea ce ar putea include şi un scurt
popas într-un parc naţional. Este un segment larg, dar foarte diferit de cel motivat de dorinţa de a
învăţa despre viaţa sălbatică şi cultură cu un ghid local, de a sprijini dezvoltarea locală durabilă.
O estimare nu foarte precisă arată că sosirile internaţionale de ecoturişti au atins 7% din piaţa
turistică (Lindberg, 1997), sau aproximativ 45 milioane persoane în 1998, aşteptându-se o creştere de
până la 70 milioane în 201031. Cele mai apreciate destinaţii ecoturistice au înregistrat în ultimul
deceniu creşteri impresionante ale numărului de vizitatori în arii protejate şi în alte zone naturale. Deşi
simpla vizitare a unui parc naţional sau arie protejată nu reprezintă ecoturism, ci turism în natură,
evoluţia numărului de vizitatori din aceste zone este un indicator şi pentru tendinţele din ecoturism.
Cercetările întreprinse la începutul anilor ’90 au înregistrat o creştere masivă a turismului în parcuri
naţionale pe principalele pieţe ecoturistice, indicând o schimbare a preferinţelor turiştilor, de la
destinaţiile europene tradiţionale, la o gamă mai largă de destinaţii în arii naturale, majoritatea în ţări
cu economie slab dezvoltată. Spre exemplu, numărul vizitatorilor străini în parcurile naţionale din
30
Idem 4
31
Wood, Megan Epler, Ecotourism: Principles, Practices and Polices for Sustainability, p.20
Costa Rica a crescut de la 65.000 în 1982 la 273.000 în 1991 – o creştere anuală de 30%. În tabelul
următor sunt prezentate alte ţări care au înregistrat rate mari de creştere a numărului de turişti în arii
naturale în perioada 1990 – 1999.

Tabelul nr. 1. Ratele de creştere a numărului de vizitatori în arii naturale

Număr de vizitatori Creştere Creştere
Ţara
1990 1999 totală medie anuală
Africa de Sud 1.029.000 6.026.000 486% 19,3%
Costa Rica 435.000 1.027.000 136% 9.0%
Indonezia 2.178.000 4.700.000 116% 8.0%
Belize* 88.000 157.000 78% 6.0%
Ecuador 362.000 509.000 41% 3.5%
Botswana* 543.000 740.000 36% 3.1%
*Datele sunt disponibile numai până în anul 1998
Sursa: WTO, Tourism Highlights 2000, 2000.

Deşi Europa este o piaţă turistică importantă, statisticile europene nu oferă informaţii clare
privind turismul în arii naturale. Cercetările arată că europenii caută mai mult turismul rural din
Europa decât turismul în arii naturale, pentru că mediul înconjurător este puternic antropizat, existând
puţine zone sălbatice comparativ cu celelalte continente. Nord europenii sunt cei care manifestă un
interes deosebit pentru turismul cu înalte standarde ecologice. Un studiu australian (Blamey 1998)
referitor la sursele cererii pentru turismul în arii naturale a demonstrat că un procent important (71%)
din turiştii interesaţi de natură provin din Europa (Elveţia, Germania, Suedia, Norvegia, Finlanda),
depăşind orice altă piaţă emiţătoare, inclusiv Statele Unite şi Canada.32
Cu ocazia desemnării anului 2002 ca An Internaţional al Ecoturismului, Organizaţia Mondială
a Turismului a iniţiat studii de piaţă în unele ţări europene, iar rezultatele vor fi în curând la dispoziţia
celor interesaţi. Viitoarele cercetări de piaţă trebuie să facă diferenţa dintre turismul în natură şi
ecoturism. Acesta din urmă necesită instrumente de cercetare mai sofisticate, care să examineze nu
doar activităţile la care consumatorii participă ci şi stilul lor de viaţă, disponibilitatea de a plăti pentru
produse turistice durabile.

Profilul ecoturistului
Cunoaşterea unui profil al ecoturistului va fi extrem de utilă organizatorilor de programe
turistice pentru acest segment de piaţă. Până în prezent, un studiu amplu realizat pe piaţa turistică nord
americană33 ne oferă o caracterizare a turistului în arii naturale, prezentată mai jos.

32
Megan Epler Wood, Ecotourism: Principles, Practices and Polices for Sustainability, UNEP, 2002
33
http://srmwww.gov.bc.ca
 Profilul de piaţă al turistului în arii naturale

Caracteristici sociodemografice:
• Vârsta – 35-54 ani, variind în funcţie de activităţile desfăşurate şi de alţi factori cum
ar fi costul călătoriei.
• Sexul – 50% femei şi 50% bărbaţi, dar s-au constatat diferenţe clare în funcţie de
activităţile desfăşurate.
• Ecoturiştii* tind să aibă un nivel al venitului mai ridicat decăt cel al turiştilor în
general.
• Educaţia – nivel ridicat de educaţie, 82% fiind absolvenţi de studii superioare
• Afiliere – mulţi ecoturişti sunt suporteri sau membri ai unor organizaţii bazate pe
natură.
• Publicaţii – ecoturiştii sunt interesaţi de publicaţiile orientate spre natură şi activităţi
în aer liber
Caracteristici ale călătoriei:
• Durata călătoriei – variază în funcţie de destinaţie, activităţi desfăşurate, dar durata
preferată de 50% dintre turiştii experimentaţi (care au fost în cel puţin o călătorie
„ecoturistică”) este de 8-14 zile
• Cheltuieli – Ecoturiştii tind să cheltuiască mai mult decât turistul mediu, plătind
sume considerabile pe echipamente, cotizaţii, reviste, donaţii. 26% dintre ei au
declarat că ar fi dispuşi să cheltuiască 1000 – 1500 USD pentru o călătorie în care
să beneficieze de servicii de calitate.
• Componenţa grupului – o majoritate de 60% dintre turiştii experimentaţi au declarat
că preferă să călătorească în cuplu, 15% cu familia, iar 13% preferă să
călătorească singuri.
• Surse de informare – Ecoturiştii acordă mare încredere recomandărilor celorlalţi
(prieteni, familie), dar şi diferite forme de materiale scrise reprezintă surse
importante de informaţii. De asemenea, experienţa proprie din călătorii anterioare
joacă un rol decisiv în alegerea destinaţiei. Internetul devine tot mai utilizat pentru
planificarea vacanţelor ecoturistice, dar mulţi ecoturişti sunt suficient de
experimentaţi pentru a-şi organiza singuri călătoria.
Motivaţii şi preferinţe:
• Motivaţiile călătoriei – Natura (flora, fauna, relieful) este principala motivaţie a
ecoturiştilor. Ei nu vor numai să o vadă, ci şi să o experimenteze şi să înveţe
despre ea. Ei sunt interesaţi şi de istorie, de alte culturi, le place să participe la
diverse activităţi în aer liber şi apreciază oportunitatea de a întâlni oameni noi.
• Activităţi preferate – Ecoturiştii participă la o gamă foarte largă de activităţi, de la
observarea şi înţelegerea naturii (vizitarea parcurilor naţionale, observarea vieţii
sălbatice), la activităţi orientate mai mult sau mai puţin spre aventură şi activităţi cu
specific cultural - istoric. Ei sunt în căutarea noului, a unor experienţe care să le
îmbogăţească viaţa
• Modalităţi de cazare – Ecoturiştii preferă facilităţi de cazare cu confort mediu sau
chiar de bază, cum sunt cortul, cabana, motelul, pensiunea sau hanul.

* ecoturismul a fost definit în acest studiu ca fiind călătoria orientată spre natură, aventură,
cultură. Studiul a avut în vedere atât turismul intern cât şi cel internaţional .

Sursa: HLA and ARA Consulting, Ecotourism – Nature/Adventure/Culture: Alberta

and British Columbia Market Demand Assessment, 1994
 O caracterizare extrem de plastică a ecoturistului, a preferinţelor sale de vacanţă comparativ
cu turistul obişnuit este realizată chiar de un ecoturist veritabil şi prezentată mai jos:

“Vă voi împărtăşi opinia mea în ceea ce priveşte diferenţa dintre ecoturism şi turism
din punctul de vedere al călătorului:
Ecoturistul vrea să experimenteze ceva sălbatic...ceva neatins...ceva natural şi
nealterat. Ecoturiştii vor să vadă vulcanii erupând sau cum trăiesc broaştele ţestoase sau
pădurea tropicală atunci când plouă – nu vor un autobuz care să-i lase la locul atracţiei şi
să-i ia o oră mai târziu. Ei ar merge mai degrabă pe jos o oră şi jumătate, ar călări un cal
sau ar vâsli într-o canoe pentru a ajunge la destinaţie.
Cu precizarea că nu am vizitat niciodată acest loc minunat, voi folosi o vacanţă în
Hawaii ca exemplu pentru a ilustra diferenţa: Vacanţa unui turist tipic în Hawaii este o
săptămână la un mare hotel, o excursie de o zi cu autocarul sau cu o maşină închiriată
pentru a consuma un film foto la un vulcan sau la o fermă de ananas, întoarcerea seara la
hotel, unde grăsani bronzaţi purtând nişte pantaloni scurţi de prost gust sorb băuturi
alcoolice la barul de noapte, în timp ce privesc dansul hula al frumoaselor femei
polineziene.
Un ecoturist în Hawaii va evita marile hoteluri şi va prefera să-şi instaleze cortul la
poalele unui vulcan sau va sta la o cabană mică şi liniştită cu capacitatea de 15 locuri,
unde „stăpâna casei” serveşte masa ca în familie, fie va merge trei zile pe insulele din
apropiere pentru a observa păsările. Cu siguranţă el va fi echipat cu binoclu şi hărţi şi va fi
încântat mai degrabă de potecile înguste şi noroioase, decât de drumurile asfaltate.
Ecoturiştii preferă ghizi care trăiesc în satele din zonă şi care ştiu să vorbească
puţin engleza cu un accent fermecător. Ei trebuie să ştie numele a cel puţin 4387 specii de
păsări şi plante (şi bine înţeles să ştie să le identifice), să prezinte vizitatorilor gustări, fructe
şi legume locale, plante pe care indigenii le folosesc în scop medicinal sau de recreere, să
ştie o mulţime de lucruri despre istoria locală şi despre fenomenele naturii (ce plante
mănâncă diferite animale, cum afectează sezonul ploios comportamentul animalelor şi cum
se reflectă acesta în miturile şi legendele locale). De asemenea, ecoturiştii vor să audă
uneori cum indiferenţa oamenilor ameninţă mediul local, astfel încât să poată clătina din cap
şi să spună cu un ton grav: tţ tţ, oare când vor învăţa oamenii cum să se comporte?”
Un rol important în educarea ecoturiştilor îl reprezintă (Alice, un ecoturist
elaborarea care
unor coduri se confesează)
de comportament, cum ar

Sursa: http://csf.colorado.edu/bioregional/jul98/0020.htm

Un rol important în educarea ecoturiştilor îl reprezintă elaborarea unor coduri de

comportament, cum ar fi cel elaborat de autoritatea de turism din provincia canadiană Québec. Acest
cod arată turiştilor ce trebuie şi ce nu trebuie să facă pentru practicarea corectă a ecoturismului. El
este mai mult decât un cod etic general care se întâlneşte frecvent în parcurile din Statele Unite. Pe
lângă limitarea impactului negativ al omului în arealul natural, codul de conduită promovează şi
protejarea patrimoniului cultural şi natural. Inspirat după documentul numit ÉcoRoute al Uniunii
pentru Conservarea Naturii din Québec, el se adresează tuturor celor care practică ecoturismul şi
vizitează zone naturale.
 Cod de comportament al ecoturistului

Pregătirea voiajului
- alegerea unui agent de turism sau a unei organizaţii care se preocupă de
minimizarea impactului activităţii turistice asupra mediului.
- alegerea unui promotor sau a unei agenţii de turism care oferă o şedinţă de
pregătire despre modul cum trebuie să se comporte la locul de destinaţie sau să
folosească echipamentele în vederea protejării mediului înconjurător.
- informarea în legătură cu habitatul natural şi cu valorile culturale ale zonei.
- adaptarea comportamentului propriu şi a codului de conduită la valorile zonei
vizitate.

Respectarea următoarelor reguli

- interdicţia accesului în zone nepermise publicului
- respectarea marcajelor
- informarea tour-operatorilor, autorităţilor şi vizitatorilor asupra încălcării oricărei
reguli care poate afecta habitatul natural şi cultural

Respectarea florei, faunei şi a habitatului lor

- deplasarea cu calm, fără a se perturba mediul natural
- păstrarea unei distanţe considerabile faţă de animale pentru a nu le deranja
- evitarea hrănirii animalelor
- neintervenirea în habitatul natural
- evitarea zonelor în care se găseşte un număr mare de animale
- interzicerea ruperii plantelor sau mutării animalelor
- evitarea cumpărării de plante sau animale care sunt pe cale de dispariţie sau se
găsesc în număr mic într-un anume areal

Reducerea propriului impact asupra mediului

- adoptarea unui comportament care vizează reducerea tuturor tipurilor de poluare
(chimică, biologică, vizuală, olfactivă şi sonoră)
- favorizarea deplasărilor în grupuri mici
- conştientizarea impactului acţiunilor proprii asupra mediului
- menţinerea echipamentului motorizat în stare bună
- utilizarea unui echipament nepoluant sau slab poluant
- alegerea unor produse durabile, biodegradabile şi reutilizabile
- depozitarea reziduurilor în zone strict amenajate pentru acest scop
- favorizarea transportului cu mijloace care nu au sau au un impact minim asupra
mediului

Respectarea comunităţilor locale

- aprecierea unicităţii populaţiei din zona vizitată
- respectarea cutumelor, tradiţiilor locale şi diferenţelor culturale
- deschiderea spre învăţare
- susţinerea economiei locale prin achiziţionarea de produse şi servicii
- respectarea intimităţii oamenilor şi a proprietăţii private
- adaptarea la cultura locală
- adoptarea unui comportament respectuos faţă de ceilalţi vizitatori

Sursa: Tourisme Québec, www.bonjourquébec.com

 Tendinţele pieţei ecoturistice
Organizaţia Mondială a Turismului consideră că ecoturismul, alături de turism cultural şi
turism de aventură vor avea cea mai spectaculoasă evoluţie în secolul 21. Una dintre cele mai
importante tendinţe care influenţează cererea pentru ecoturism este fenomenul de îmbătrânire a
populaţiei în ţările dezvoltate, mai ales în acele ţări unde este centrată cererea pieţei ecoturistice
internaţionale: America de Nord, Europa de Nord şi mai puţin Japonia. International Expeditions, una
dintre cele mai mari companii ecoturistice din America de Nord previzionează că până în anul 2010
numărul clienţilor ecoturişti va spori considerabil, ca urmare a îmbătrânirii populaţiei americane34 .
Altă tendinţă care alimentează creşterea ecoturismului este preferinţa călătorilor de a alege
vacanţe cu tentă educativă, care să le îmbogăţească existenţa (Mass, 1995). Dorinţa de a învăţa şi de a
trăi experienţa naturii este influenţată de cel puţin trei factori majori: schimbarea atitudinii faţă de
mediu, care se bazează pe recunoaşterea interdependenţei dintre specii şi ecosisteme; dezvoltarea
educaţiei de mediu în clasele primare şi gimnaziale; dezvoltarea mijloacelor mass-media pe teme de
mediu35. Tendinţa de depersonalizare a locului de muncă şi mediul de viaţă ultra-tehnologizat
contribuie de asemenea la o creştere a cererii pentru vacanţe ecoturistice.
Evoluţia ascendentă a ecoturismului este influenţată şi de dorinţa tot mai mare a societăţii
urbane, „dependentă de birouri” de a fi mai activă. Într-un raport din 1997 privind turismul de
aventură, Asociaţia Industriei Călătoriilor din America (TIA) a constatat că aproximativ jumătate din
populaţia Statelor Unite a participat în ultimii cinci ani la diverse forme de „călătorie activă”, incluse
în sfera ecoturismului sau turismului de aventură. Această tendinţă este determinată de dorinţa
oamenilor de a-şi depăşi limitele, de a-şi menţine condiţia fizică, dar şi de nevoia de petrece un timp
de calitate cu prietenii sau în familie.
Aceste tendinţe indică nu numai o creştere a cererii pentru ecoturism, dar şi o transformare a
acestuia, dintr-o nişă de piaţă, într-un segment principal. Dacă iniţial ecoturismul se adresa turiştilor
experimentaţi, cu niveluri de venit şi educaţie ridicate, clientela sa se extinde acum, pentru a include o
gamă largă de venituri, studii şi experienţe de călătorie.36

Pe măsură ce oamenii vor învăţa să cunoască şi să iubească planeta noastră, conservarea

resurselor ei naturale va deveni o preocupare sinceră a unui procent tot mai mare din populaţia lumii.
Ecoturismul poate şi va avea o contribuţie inestimabilă la educarea turiştilor interni şi internaţionali pe
de o parte şi a populaţiei locale gazdă pe de altă parte. Şansa unui schimb autentic de valori între
vizitatori şi gazde, redescoperirea importanţei tradiţiilor pentru valoarea materială şi spirituală a unei
destinaţii nu pot fi ignorate. Dacă o experienţă ecoturistică poate ajunge cu adevărat la minţile şi
inimile oaspeţilor şi gazdelor, convingându-i că efortul lor de conservare a mediului este important,
şansele realizării unei dezvoltări durabile în mileniul trei sunt puţin mai mari.

4.1.3. Ecoturismul ca oportunitate de afaceri

Ecoturismul a apărut iniţial ca o oportunitate de afaceri, creată de interesul tot mai mare
pentru soarta planetei. La prima vedere, cele două preocupări sunt incompatibile şi totuşi, o afacere
ecoturistică poate avea succes pe termen lung dacă este o afacere responsabilă, care respectă legile
pieţei şi ale dezvoltării durabile deopotrivă.
Ecoturismul este puternic dependent de angajamentul întreprinzătorilor în aplicarea unui set
unic de standarde de operare, standarde care au evoluat permanent în ultimii zece ani. Faptul că nu
există un organism de reglementare la nivel internaţional şi că standardele în domeniul ecoturismului
sunt destul de dificil de evaluat, a permis operatorilor şi guvernelor să promoveze ecoturismul în mod
necontrolat. Numeroase afaceri şi organizaţii au încercat să profite de popularitatea termenului de
„ecoturism”, folosindu-l pentru a-şi promova produsele, dar fără a respecta cele mai simple principii

34
Williams Lake Forest District Tourism Opportunities Study, după Hein, 2000, http://srmwww.gov.bc.ca
35
Williams Lake Forest District Tourism Opportunities Study, după Eagles and Higgins, 1998,
http://srmwww.gov.bc.ca
36
Idem
sau în unele cazuri, aceste principii au fost greşit înţelese. Această problemă, cunoscută sub
denumirea de „greenwashing” a creat prejudicii ecoturismului, pentru că a adus dezamăgirea şi
neîncrederea în rândul iubitorilor acestei forme de turism.
Conferinţele internaţionale, seminariile şi publicaţiile apărute în ultimii ani au avut un rol
important în educarea ecoturistică a operatorilor şi guvernelor, însă înţelegerea greşită a termenului
rămâne încă o problemă.
În urma dezbaterilor ce au avut loc în cadrul Summit-ului Mondial al Ecoturismului (Ouébec,
2002), participanţii au formulat o serie de recomandări adresate guvernelor, sectorului privat,
organizaţiilor non-guvernamentale, institutelor de cercetare, agenţiilor de dezvoltare şi comunităţilor
locale. Prezentăm în continuare cele mai importante recomandări care vizează sectorul privat37
(agenţii de turism şi touroperatori, proprietari ai unităţilor de cazare şi alimentaţie, ai echipamentelor
de agrement şi ai terenurilor de interes ecoturistic etc.):
™ afacerile ecoturistice trebuie să fie profitabile pentru toţi stakeholderii implicaţi deopotrivă:
proprietari, investitori, manageri şi angajaţi, comunităţi locale şi organizaţii de conservare din ariile
naturale în care acestea se desfăşoară;
™ conceperea, dezvoltarea şi conducerea afacerilor trebuie să ducă la minimizarea efectelor
negative, să contribuie pozitiv la conservarea ecosistemelor fragile şi a mediului în general, să aducă
beneficii directe comunităţilor locale;
™ întreprinzătorii trebuie să se asigure că designul, planificarea, dezvoltarea şi operarea
facilităţilor ecoturistice încorporează principiile durabilităţii cum ar fi integrarea armonioasă în
peisaj, conservarea apei, energiei, materialelor neregenerabile şi accesul tuturor categoriilor de
populaţie fără discriminare;
™ să coopereze cu organizaţiile guvernamentale şi non-guvernamentale implicate în protejarea
ariilor naturale şi conservarea biodiversităţii, asigurându-se că operaţiunile ecoturistice se desfăşoară
în concordanţă cu planurile de management şi cu reglementările din zona respectivă, astfel încât să
minimizeze orice efect negativ şi să acţioneze pentru creşterea calităţii produsului ecoturistic şi a
contribuţiei financiare la conservarea resurselor naturale;
™ să utilizeze în desfăşurarea afacerii mai mult materiale şi produse locale, precum şi resurse
umane şi logistice locale, pentru a menţine autenticitatea produsului ecoturistic şi pentru a creşte
proporţia din beneficii care rămâne în comunitate. Pentru a realiza acest lucru, operatorii privaţi
trebuie să investească în instruirea forţei de muncă locale.
™ să colaboreze activ cu reprezentanţii comunităţii locale, pentru a se asigura că elementele de
cultură tradiţională sunt descrise şi valorificate cu respect, că personalul şi turiştii sunt corect
informaţi cu privire la tradiţiile, obiceiurile şi istoria locale;
™ să promoveze în rândul clienţilor un comportament etic faţă de destinaţia ecoturistică
vizitată, de exemplu prin educaţie de mediu sau încurajând contribuţii voluntare, pentru a sprijini
iniţiativele comunitare şi de conservare;
™ să-şi diversifice oferta prin dezvoltarea unei game largi de activităţi turistice la o destinaţie
dată şi prin extinderea operaţiunilor în alte destinaţii, pentru a evita supraaglomerarea, care ar
ameninţa durabilitatea pe termen lung a activităţii. În acest scop, operatorii privaţi trebuie să respecte
şi să contribuie la implementarea unor sisteme de management a impactului vizitatorilor în destinaţiile
ecoturistice;
™ să asigure o distribuire echitabilă a veniturilor din ecoturism între turoperatori, furnizorii
locali de servicii, comunităţile locale prin instrumente corespunzătoare şi alianţe strategice;
™ să formuleze politici de dezvoltare durabilă pe care să le implementeze în toate sectoarele
afacerii.

Date fiind aceste recomandări, este clar că dezvoltarea unei afaceri ecoturistice necesită, încă
din faza de concepere şi până la operarea propriu-zisă, satisfacerea unei combinaţii de factori ce
reflectă importanţa mediului natural şi a comunităţii locale. Un alt aspect esenţial pentru succesul pe
termen lung al unei iniţiative ecoturistice îl reprezintă timpul. Ecoturismul reprezintă de cele mai
multe ori o sursă de venit alternativă pentru populaţia locală, o activitate nouă, diferită de cele cu care

37
Ouébec Declaration on Ecotourism, www.ecotourism2002.org
era obişnuită. Pentru ca această idee să fie înţeleasă şi acceptată de toate sectoarele societăţii locale,
este nevoie de timp şi răbdare din partea tuturor părţilor implicate.

“Laguna de la Lagarto Lodge”- O poveste de success

Studiu de caz
“ Am sosit în Costa Rica în 1974 ca director executiv la o bancă internaţională şi
niciodată, nici în cele mai caudate vise, nu m-am gândit că voi rămâne permanent aici şi voi fi
proprietarul unui hotel în junglă în partea de nord, în cea mai nedezvoltată regiune a ţării.
Iată cum a început totul…din trecut, de când familia mea deţinea o fermă în estul
Germaniei, unde am crescut şi de unde, datorită celui de-al doilea război mondial a trebuit să plec
ramânând cu visul de a deţinea o bucată mare de pământ pe care să o numesc după bunul meu
plac. Acest vis s-a materializat în 1981, când am avut prilejul să cumpăr 110 hectare de pădure
tropicală în partea nordică a Costa Ricăi, într-o zonă numită Boca Tapada, aproape de Nicaragua,
la 12 Km sud de râul San Juan şi 2 Km de râul San Carlos.
Iniţial nu am ştiut ce destinaţie să-i dau acestui pământ unde vara se putea ajunje doar cu
un automobil cu tractiune intregrală, iar în sezonul umed călare. M-am gândit să-l transform într-
un pământ agricol, să tai pădurea şi să plantez diverse: ananas, piper, arbuşti de cacao ş.a. la
vremea aceea cuvântul “ecologie “ nu prea fusese auzit în Costa Rica şi nici nu prea existau
restricţii împotriva despăduririi.
La o petrecere, în timp ce discutam cu un prieten despre destinaţia terenului deţinut,
acesta mi-a mărturisit că făcea parte dintr-o mişcare ecologistă aşa încât m-a sfătuit să nu
despăduresc zona, ci să construiesc câteva căi de acces şi o casă. În 1989, am decis să
construiesc o casă, a cărei terasă să aibă vedere la o lagună din apropiere. În acel timp nu exista
electricitate şi deranjându-mă zgomotul unui generator, am instalat panouri solare. După 2 ani de
comentarii favorabile din partea cunoscutilor ce m-au vizitat, am decis să măresc casa şi să încep
o afacere. Am fost foarte norocos că o mare agentie de turism germană a inclus vila mea în
programul lor de Vizitare a Costa Ricăi, trimiţându-mi în fiecare săptămână câte un grup de 25 de
turişti ce stăteau 2 nopti, încasările astfel obtinute acoperindu-mi cheltuielile de întreţinere.
Începutul a fost greu, mai ales datorită accesului greoi în zonă, însă turiştii nu au fost deranjaţi,
dimpotrivă au adorat împrejurimile tropicale şi liniştea neîntreruptă. În următorii 2 ani am
îmbunătăţit accesul în zonă şi m-am împrietenit cu localnicii din Boca Tapada. Am mai cumpărat
180 de hectare de pământ, am înfiinţat o herghelie de cai şi am plantat 22 de hectare cu palmieri.
4.2. Experienţa
Între timp internaţională
vila s-a transformat într-un în planul
hotel organizării
ce este vizitat deecoturismului
peste 1000 de turişti anual,
mulţi dintre ei provenind din Europa, dar şi din Japonia şi Australia. Impactul economic a făcut ca
această regiune să se dezvolte şi oamenii să înţeleagă ce inseamnă de fapt ecologia şi
ecoturismul. Hotelul a devenit primul angajator dintr-o regiune ce nu oferă locuri de muncă.
Hotelul a ajutat la crearea unor locuri de muncă şi în mod indirect: a ajutat un localnic să-şi
cumpere două bărci cu care turiştii se plimbă pe râurile învecinate, ulterior acesta plătindu-şi
datoria, iar la confluenta celor două râuri s-a dezvoltat un mic restaurant. Bucătarul Adolfo, un
refugiat din Nicaragua a fost îndrăgit de un turist german ce l-a invitat în Germania pentru a duce
bucătăria costaricană şi pe vechiul continent. Ghidului local Oscar i s-a plătit un sejur în SUA, de
unde s-a întors un bun vorbitor de limba engleză, dar şi un excelent ghid pentru admirarea
păsărilor(birdwatching). Cu ajutorul unui club din SUA, am sponsorizat 5 şcoli din zonele cu copii
săraci şi am adus 4 dentişti pentru a face o campanie oferind servicii stomatologice gratuite.
Într-un final am convins Compania de Electricitate să conecteze satul şi hotelul la reţeaua
de electricitate. Au fost îmbunătăţite drumurile. În prezent, localnicii mă consultă pentru tot felul de
proiecte ce au ca scop crearea unor noi locuri de muncă. Acum sunt mândri că Boca Tapada este
trecută pe toate hărţile din ghidurile turistice internationale şi ca apar chiar şi în programele TV
internaţionale.
Suntem mândri că am dovedit că turismul poate contribui la dezvoltarea unei zone sărace
şi izolate şi am arătat că menţinerea şi protejarea pădurii tropicale pentru generaţiile viitoare este
mai profitabilă decât distrugerea acesteia cu toată fauna şi flora sa exuberantă”.

Deşi fenomenul turistic în sine a cunoscut consacrarea mondială de câteva decenii bune,
ecoturismul face primii paşi pe calea afirmării ca model fundamental al unei dezvoltări controlate,
echilibrate, durabile. Ecoturismul este o formă a turismului conştient şi responsabil faţă de natură, de
comunitate şi valorile ei, faţă de înşişi turiştii.
În ciuda timpului relativ scurt (aproximativ 10 ani) de când s-a conturat la nivel mondial,
ecoturismul cunoaşte de la an la an noi dimensiuni, implicând un număr din ce în ce mai mare de
persoane. Într-o lume în care globalizarea este o realitate de necontestat, ecoturismul devine un mijloc
de eliminare teoretică a frontierelor tradiţionale ale statelor∗ şi de cunoaştere a cât mai multor zone
remarcabile prin cadrul natural şi prin cultură.

4.2.1. Organisme implicate în susţinerea activităţilor ecoturistice

Pe măsura extinderii ecoturismului, s-a simţit nevoia organizării unor structuri bine definite,
care să poată permite o cât mai bună penetrare a acestuia în rândul comunităţilor. În consecinţă, au
luat naştere o serie de organisme care se ocupă strict de această problematică. Pe lângă acestea, în
cadrul unor organizaţii deja consacrate au început să se înregistreze preocupări distincte vizând
ecoturismul.
Aceste structuri, indiferent de natura lor, joacă un rol major în procesul definirii ecoturismului
ca o modalitate reală pentru conservarea şi dezvoltarea comunităţilor în spiritul durabilităţii.
Rolul fundamental al unei organizaţii de ecoturism este de a contribui la minimizarea
efectelor negative ale ecoturismului şi la maximizarea celor pozitive.38
Principalele considerente din care ia naştere un organism axat pe probleme de ecoturism sunt:
administrarea resurselor (naturale şi culturale); colectarea şi diseminarea informaţiilor despre
ecoturism; conferirea unei puteri pe piaţă sporite prin asocierea micilor tour operatori; existenţa unor
interese de tip economic într-o anumită comunitate.
Interesul organizaţiilor implicate în domeniul ecoturismului se poate îndrepta în una sau mai
multe din următoarele direcţii:
- cercetare;
- reglementare;
- standardizare (definirea unor coduri de practici, acordarea de atestate, elaborarea de
ghiduri);
- dezvoltarea economică a domeniului (prin obţinerea unor rezultate pozitive de către
firmele de profil);
- consultanţă;
- educarea consumatorilor şi a prestatorilor;
- formularea şi implementarea unor politici;
- atragerea de fonduri pentru comunităţile locale şi pentru conservarea biodiversităţii;
- dezvoltarea unor instrumente şi strategii manageriale.

La nivel mondial există o serie de organisme care sunt specializate în problematica

ecoturismului, dar şi altele care, deşi nu sunt exclusive, ating totuşi prin preocupările lor şi acest
domeniu. Fiecare dintre ele acţionează, după posibilităţi, pe o arie mai mare sau mai mică. De reţinut
este faptul că ele există, şi chiar dacă sunt într-o fază de debut, pot constitui premisele creerii unor
organizaţii puternice, care să implice cât mai mulţi stakeholderi∗ din sfera relativ nouă a
ecoturismului.
Cea mai importantă organizaţie este Societatea Internaţională de Ecoturism (TIES).
Aceasta a luat fiinţă în 1990, urmărind, încă din prima zi, „ să asiste cât mai multe asociaţii
profesionale care se străduiesc să facă din ecoturism un mijloc util în activitatea de conservare şi
dezvoltare durabilă” (Megan Wepler Wood – preşedinte şi fondator). TIES numără în prezent circa
1600 de membri din 110 ţări (fie persoane fizice, fie asociaţii, organizaţii etc.) având înscrise
următoarele obiective pe termen lung: desfăşurarea unor programe educaţionale şi traininguri,
∗
De exemplu crearea unor parcuri naţionale pe teritoriul a două state
38
Halpenny, E., Ecotourism – Related Organisations în Weaver, D. (ed.), The Encyclopedia of Ecotourism
CABI, Wallingford, 2000
∗
Toţi cei implicaţi şi influenţaţi de o anumită decizie: investitori, acţionari, tour-operatori, manageri de parcuri
naţionale, comunităţi locale etc.
furnizarea de informaţii tuturor celor interesaţi, elaborarea unor coduri în domeniu, crearea unei reţele
internaţionale instituţionale şi profesionale, cercetarea şi dezvoltarea unor modele economice.
Obiectivele TIES sunt ambiţioase, dar concretizarea lor nu este imposibilă, ţinând cont de
faptul că sunt reunite o serie de personalităţi în domeniu şi că posibilităţile de extindere sunt practic
nelimitate.
O serie de state şi-au creat propriile societăţi de ecoturism. Dintre acestea amintim pe cea din
Australia şi din Japonia care desfăşoară activităţi susţinute vizeazând aspecte multiple ale
ecoturismului.
Ecoturism Australia (EA) a fost fondată în 1991, ca o asociaţie non-profit, incluzând
societăţi care administrează spaţii de cazare, tour operatori, agenţii de turism, manageri ai ariilor
protejate, studenţi şi profesori, consultanţi, asociaţii regionale şi locale, toate având punct comun
preocuparea pentru dezvoltarea şi promovarea industriei ecoturismului. Este remarcabil faptul că, în
viziunea statului Australian, ecoturismul însuşi poate fi văzut ca o ramură economică distinctă.
Obiectivul general al EA este „de a fi lideri în asistarea activităţilor de ecoturism pentru a deveni
durabile, viabile economic şi responsabile din punct de vedere social şi cultural”.
Pe lângă aspectele care ţin de desfăşurarea generală a turismului de tipul eco în sfera
durabilităţii (obiectiv prioritar pentru orice organizaţie de acest tip), Ecoturism Australia şi-a
concentrat activitatea şi pe elaborarea unor programe de acreditare. Este vorba despre NEAP –
Programul de Acreditare pentru Ecoturism şi Turism în Natură şi Programul de Atestare Ecoguide.
NEAP este, de departe, centrul preocupărilor asociaţiei. Aplicat iniţial doar în Australia,
programul vizează identificarea şi etichetarea adevăratului turism de tipul eco şi în natură.
Actualmente el este exportat în întreaga lume sub denumirea de Standardul Internaţional pentru
Ecoturism.
Scopul acestui program este de a certifica produse care se bazează pe principiile
ecoturismului, fiind o garanţie pentru o prestaţie corespunzătoare şi din punctul de vedere al
durabilităţii. NEAP acreditează produse şi nu companii, circumscrise unuia din următoarele trei
domenii: cazare, circuite, obiective turistice.
Programul Ecoguide are un domeniu de activitate mai restrâns, el atestând anumite capacităţi
ale ghizilor care deservesc programe din sfera ecoturismului sau turismului în natură. Este o
completare a NEAP dar cu centrarea pe persoane fizice.

O altă organizaţie care se remarcă la nivel de stat este Societatea de Ecoturism din Japonia
(JES), înfiinţată în 1998. Ideile exprimate de membri săi sunt o combinaţie între practic şi durabil,
ecoturismul fiind văzut ca o activitate care necesită o viziune mai largă a practicanţilor şi o înţelegere
mai profundă.
Pornind de la alegerea logo-ului ca fiind caracterul chinezesc Kanji pentru „pădure”∗, JES
dezvoltă o adevărată filozofie despre importanţa acestui sector vegetal la nivelul planetei. În opinia
societăţii, ecoturismul nu poate exista două prin simpla întâlnire dintre cererea şi oferta turistică. Este
nevoie de cel puţin cinci elemente pentru realizarea unui produs ecoturistic, elemente care trebuie să
coexiste în baza unui respect reciproc: comunitatea locală, guvernul, cercetătorii, turiştii şi industria
turistică. Succesul sau eşecul ecoturismului depinde de oamenii implicaţi, pentru că numai ei pot
decide modul în care valorifică atracţiile locale, înţelegând şi importanţa conservării lor pentru
generaţiile viitoare.
Societatea de Ecoturism din Japonia admite că au existat şi o serie de eşecuri în rândul
ofertanţilor niponi, eşecuri legate de implementarea ecoturismului. De aceea, asociaţia se consideră
încă în faza de început, având nevoie de o cooperare la nivel mondial. În acest sens, ecoturismul apare
ca un mijloc din ce în ce mai relevant de cunoaştere a cât mai multor culturi şi de însuşire a
experienţelor diverselor organizaţii. Aceste experienţe sunt cunoscute atât de promotorii ecoturismului
şi, pe măsura adaptării lor la situaţiile locale, şi de către publicul larg.

Încercarea de clasificare şi justificare a localizării organizaţiilor ecoturistice la nivel mondial

s-ar solda cu un eşec pe de o parte deoarece ecoturismul este încă într-o fază incipientă ca organizare,
iar pe de altă parte deoarece acestea sunt răspândite în întreaga lume, neuniform, chiar pe teritoriile
∗
de menţionat că 70% din teritoriul Japoniei este acoperit de păduri
unor state mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic. Ca exemplu în acest sens amintim
Societatea de Ecoturism din Kenya (ESOK) şi Societatea de Ecoturism din Pakistan (ESP).
ESOK a fost fondată în scopul definirii cât mai concrete a politicilor şi standardelor turistice
încercând să reunească operatorii din industria turistică, comunităţile gazdă şi pe cei care se ocupă de
conservarea diferitelor obiective.
În sens propriu, ţelul ESOK este de a promova Kenya ca destinaţie turistică prin punerea în
valoare a turismului durabil, a ecoturismului, prin valorificarea conştientă şi controlată a atracţiilor pe
care se bazează turismul, precum şi prin implicarea comunităţilor şi a celor care au obligaţia
conservării patrimoniului.
Asia este reprezentată cu succes la nivel de organizaţii ce promovează ecoturismul şi de către
societatea de profil din statul Pakistan. Membră a TIES, ESP are 400 de membri cu drepturi depline,
1200 de membri cu anumite drepturi şi 6 membri principali. Ea se concentrează pe activităţi de
promovare a ecoturismului în special în zonele montane mai sărace. Turismul este văzut ca o
posibilitate reală de creştere a veniturilor şi de relansare economică. De asemenea are în vedere
distribuirea de materiale de specialitate pentru cei interesaţi şi oferă consultanţă la cerere. Ca
organism abilitat ESP oferă pachete de servicii în Pakistan pentru familii, cercetători, studenţi sau
elevi în scopul înţelegerii de către aceştia a importanţei culturii, patrimoniului şi vieţii oamenilor din
zonele montane în special. Invitaţia lansată întregii lumi de către ESP se rezumă în propoziţia „Veniţi
şi alăturaţi-vă nouă pentru a ajuta natura care este viitorul nostru”.

Faptul că ecoturismul poate fi promovat şi de către organizaţii care nu implică neapărat

întregul teritoriu al unui stat este dovedit de societăţi cum ar fi Societatea de Ecoturism din
Saskatchewan (ESS, din Canada) sau Asociaţia de Ecoturism din Virginia (VETA, din S.U.A.).
Remarcabil este interesul şi conştientizarea de către grupuri restrânse de oameni a importanţei
fenomenului turistic sub forma sa eco şi încercarea de a extinde aceste acţiuni pe o arie cât mai mare.
ESS promovează şi susţine atât dezvoltarea industriei ecoturistice din zona Saskatchewan cât
şi protejarea şi perpetuarea ecosistemelor naturale şi culturale. Organizaţia aspiră spre: respectarea
reală a naturii şi a valorilor reale; întâmpinarea dorinţelor clienţilor dar niciodată pe seama distrugerii
mediului înconjurător; atingerea celor mai înalte standarde de etică, onestitate şi integritate;
sensibilizarea faţă de diferitele culturi locale şi respectul pentru acestea; generarea unor experienţe
personale care determină o conştientizare a importanţei mediului natural; alocarea unei părţi din
fondurile obţinute din activitatea ecoturistică pentru prezervarea resurselor; respectarea comunităţilor
locale; colaborarea, crearea unui spirit de echipă şi a respectului între partenerii implicaţi în activităţi
ecoturistice; libertatea de acţiune a membrilor concordantă cu standardele şi valorile societăţii.
Dintre iniţiativele demne de luat în considerare ale ESS, amintim Programul de Acreditare
Horizons care certifică obiective şi afaceri centrate pe respectarea principiilor ecoturismului. Dintre
avantajele programului pentru ofertanţii de produse turistice remarcăm: acordarea de asistenţă în
vederea îndeplinirii condiţiilor pentru certificare; suport pentru diversificarea unei afaceri existente
sau atracţii spre domeniul ecoturismului; idei de promovare şi dezvoltare a unei afaceri în sfera
ecoturismului; oportunitatea promovării unei adevărate afaceri ecoturistice; promovarea pe site-ul
societăţii.

Ca organism regional, Asociaţia de Ecoturism din Virginia (VETA) are trei obiective
fundamentale: protejarea resurselor naturale din regiune; dezvoltarea, şi promovarea unei adevărate
industrii ecoturistice în statul Virginia; promovarea unor experienţe sigure, de calitate pentru
ecoturişti.

Apariţia şi dezvoltarea în ultimii ani a Internetului a permis apariţia unui nou model de
colectare şi distribuire a informaţiilor din orice domeniu. Astfel, iubitori ai naturii din Europa s-au
reunit şi au creat un site cuprinzător numit Eco-Tour, sub girul Comisiei Europene. Site-ul este
extrem de util pentru cei interesaţi de lumea ecoturismului: produse oferite, tipuri de obiective,
materiale scrise. Acestea se regăsesc în mai multe limbi şi sunt accesibile pentru toată lumea. Eco-
Tour se defineşte ca un centru al informaţiilor pentru toţi utilizatorii de Internet care doresc să-şi
planifice o vacanţă respectând cerinţele de conservare şi protejare a mediului înconjurător. Site-ul
reuneşte informaţii despre ofertanţii de locuri de cazare (hoteluri şi alte forme), regiuni şi staţiuni
turistice, produse turistice şi numeroase modele întâlnite în diferite ţări.
În cadrul Uniunii Europene, ecoturismul este văzut ca un factor economic important în special
în zonele rurale şi de aceea, interacţionând cu agricultura, poate contribui cu succes la dezvoltarea
comunităţilor locale. Eco-Tour este pe de o parte interesat să ofere micilor întreprinzători din acest
domeniu o posibilitate reală de promovare la nivel mondial şi pe de altă parte să arate consumatorilor
interesaţi diferite variante pentru petrecerea unor vacanţe de tip eco.
Tot o consecinţă a existenţei Internetului este şi apariţia de dată mai recentă (mai 2000) a site-
ului societăţii greceşti Ecoclub. Acesta se vrea a funcţiona ca o casă de “clearing” pentru ecoturism.
Scopul este promovarea ecoturismului în întreaga lume, prin punerea în legătură a celor două părţi:
consumatorii şi ofertanţii de produse ecoturistice. De remarcat este faptul că site-ul oferă posibilitatea
lansării unor întrebări şi aflării unor răspunsuri pertinente din parte specialiştilor în domeniu. Moto-ul
clubului este „În Natura Unitas” înţelegând prin aceasta necesitatea unei unităţi „în, cu şi pentru
natură”.

Merită să mai amintim reţeaua europeană Ecotrans, care, deşi nu are preocupări exclusive de
ecoturism, reuneşte organizaţii neguvernamentale şi consultanţi din 12 state europene (Germania,
Austria, Portugalia, Grecia, Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Olanda, Franţa, Italia, Spania,
Elveţia). Aceştia urmăresc să promoveze o bună practică a turismului durabil. Numele de Ecotrans
include două principii de bază: pe de o parte legătura dintre ecologie şi economie şi pe de altă parte
transferul liber de know-how în domeniu.

Alte organizaţii sunt: Ecobrasil, Asociatión Ecuatoriana de Ecoturismo, The Fiji

Ecotourism Association, The Swedish Ecotourism Society, Asociaţia de Ecoturism din Estonia,
Ecological Tourism în Europe.
Preocupări în aria ecoturismului sunt înregistrate şi la nivelul Organizaţiei Mondiale a
Turismului (WTO), cea mai puternică organizaţie din turism. Aceasta numără peste 130 de membri
şi a participat la 511 misiuni şi 126 proiecte pe tot globul. De cea mai mare susţinere au beneficiat
continentele Africa şi Asia39. Dacă se va urmări aceeaşi structură continentală a interesului OMT şi în
sfera ecoturismului acest lucru va fi un factor pozitiv deoarece continentele menţionate au un imens
potenţial în acest domeniu. Pe de altă parte ar constitui un mijloc palpabil de ridicare a nivelului de
trai în special în zonele extrem de sărace.
Implicaţii în activitatea ecoturistică la nivel mondial se mai înregistrează din partea Naţiunilor
Unite prin Programului Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP).
Pe lângă aceste organisme există în cadrul politicilor guvernamentale ale statelor anumite
strategii care vizează domeniul ecoturismului. Multe dintre direcţii au avut o strânsă legătură cu Anul
Internaţional al Ecoturismului.
Preocupări pentru ecoturism se înregistrează şi la nivelul învăţământului. Astfel, în cadrul
Universităţii Griffith din Australia funcţionează Centrul Internaţional de Cercetări în Ecoturism. În
România merită amintită şi iniţiativa unui profesor din Suceava care a pus bazele Grupului Ecologist
Ecotouring.

4.2.2 Anul 2002 – Anul Internaţional al Ecoturismului

Declararea de către Naţiunile Unite a anului 2002 drept Anul Internaţional al Ecoturismului
certifică pe de o parte amploarea fenomenului ecoturistic căpătată în ultimii ani, iar pe de altă parte
accentuează preocupările înregistrate la nivel mondial pentru înţelegerea şi adoptarea de către toate
statele a unei poziţii pro ecoturism.
Şi dacă în urmă cu câteva decenii turismul a fost văzut ca o activitate propulsatoare şi
generatoare de venituri pentru numeroase state (amintim micile ţări insulare care practic trăiesc din
turism), în mileniul trei oamenii trebuie să-şi îndrepte privirile spre ecoturism, văzut ca sursă sigură de
control asupra multor aspecte ale vieţii. Ne referim în primul rând la mediul înconjurător, apoi la

39
Bran Florina, Simon Tamara, Puiu Nistoreanu, Ecoturism, Ed. Economică, Bucureşti 2000, pag.43
ansamblul atracţiilor turistice, la comunităţile locale, la veniturile pe care le generează, la efectul
multiplicator. Abordarea şi aplicarea corectă a ecoturismului nu înseamnă altceva decât o planificare
riguroasă şi raţională în vederea obţinerii unor beneficii şi asigurării existenţei fluxurilor turistice timp
de mai multe generaţii.
Cea mai importantă acţiune legată de Anul Internaţional al Ecoturismului a fost Summitul
Mondial de Ecoturism care s-a desfăşurat în oraşul canadian Québec în perioada 19-22 mai 2002 cu
sprijinul Oficiului de Turism local şi al Comisiei Canadiene de Turism, sub egida Organizaţiei
Mondiale a Turismului (WTO) şi a Programului Naţiunilor Unire pentru Mediul Înconjurător
(UNEP). În intervalul 19-22 mai 2002, aici s-au reunit peste 1000 de participanţi din 132 de state din
sectorul public, privat sau neguvernamental. Summitul a reprezentat încununarea cu succes a celor 18
întâlniri preparatorii desfăşurate în anii 2001 şi 2002, care au implicat peste 3000 de participanţi
reprezentând guvernele naţionale sau locale, incluzând administratori de turism, mediu sau oameni de
afaceri din domeniul ecoturismului şi parteneri ai acestora, precum şi organizaţii neguvernamentale,
instituţii de învăţământ, consultanţi, organizaţii interguvernamentale şi reprezentanţi ai comunităţilor
locale40.
Obiectivele principale ale summitului au fost41:
- sublinierea rolului ecoturismului în cadrul dezvoltării durabile;
- schimbul de informaţii referitoare la modalităţi de planificare durabilă, dezvoltare, management
şi marketing ecoturistic;
- înţelegerea cât mai profundă a impactului social, economic şi asupra mediului al ecoturismului;
- stabilirea unor mecanisme şi scheme pentru a monitoriza şi controla impactul ecoturismului;
- prezentarea experienţelor membrilor comunităţilor locale legate de proiecte şi afaceri de
ecoturism;
- convingerea guvernelor, a sectorului privat şi a organizaţiilor neguvernamentale pentru
utilizarea ecoturismului ca metodă în procesul dezvoltării durabile şi în conservarea resurselor
naturale şi culturale;
- găsirea de modalităţi de încurajare a unui comportament cât mai responsabil al tuturor celor
care acţionează în domeniul ecoturismului, incluzând organismele publice oficiale, sectorul
privat şi angajaţii acestora precum şi turiştii înşişi;
- definirea noilor domenii de colaborare internaţională în scopul contribuirii la dezvoltarea
durabilă şi la răspândirea managementului ecoturistic în toată lumea;

Aceste obiective au fost atinse prin intermediul prezentărilor susţinute, care au fost început cu
rapoartele de la Conferinţele Regionale desfăşurate înaitea summitului şi au continuat, structurat pe
patru mari teme: tema A: Planificarea ecoturistică şi dezvoltarea producţiei: provocarea durabilităţii;
tema B: Monitorizarea şi standardizarea în ecoturism: evaluarea progresului prin intermediul
durabilităţii; tema C: Marketingul şi promovarea ecoturismului: atingerea unui consum durabil; tema
D: Costuri şi beneficii în ecoturism: o distribuţie durabilă între toţi stakeholderii.
Informaţiile furnizate au încercat să atingă cât mai multe probleme care sunt circumscrise
sferei ecoturismului. Laitmotivul acestor prezentări a fost de departe interferenţa dintre ecoturism şi
dezvoltarea durabilă. Altfel spus, ecoturismul nu poate fi privit şi explicat altfel decât prin prisma
dezvoltării durabile. Mai mult decât atât, trebuie expandată însăşi ideea de turism la durabilitate.
Altfel se riscă o epuizare a resurselor, o degradare a mediului şi a comunităţilor locale concomitent cu
valorile culturale aferente acestora.

Declaraţia de la Québec reprezintă documentul final care ţine seama de informaţiile furnizate
în timpul procesului preparatoriu dar şi de discuţiile din cadrul summitului. Ea este rezultantă a
dialogului susţinut între toţi factorii implicaţi şi nu se constituie într-un documnet de negociere.
Scopul principal este de a fixa o agendă preliminară şi o serie de recomandări pentru dezvoltarea
activităţilor ecoturistice în contextul dezvoltării durabile. Participanţii au cerut în mod expres
Naţiunilor Unite ca această declaraţie precum şi alte rezultate obţinute în urma summitului să fie

40
Declaraţia de la Québec
41
Conform broşurii de prezentare a summitului
diseminate cu prilejul Summitului Mondial privind Dezvlotarea Durabilă de la Johannesburg (26
August- 4 Septembrie 2002).
Principalele concluzii legate de documentul de la Québec sunt:
- ecoturismul îmbracă principiile turismului durabil, dar se distinge de acesta prin aspecte legate
de comunitatea locală, interpretarea pentru vizitatori a unei anumite destinaţii, numărul de vizitatori;
- turismul are un impact complex asupra mediului înconjurător, generând atât costuri dar şi
beneficii;
- interesul turiştilor pentru călătoriile în areale naturale (terestre sau acvatice) a crescut în ultimul
timp;
- ecoturismul contribuie la creşterea veniturilor din turism, dar şi a efectelor sociale pozitive;
- la nivel mondial, există un număr mare de areale naturale cărora le corespunde o diversitate
culturală specifică, rezultată în special prin perpetuarea în timp a tradiţiilor şi obiceiurilor;
- fondurile alocate în lume pentru conservarea şi managementul biodiversităţii sunt insuficiente;
- multe din zonele propice ecoturismului sunt locuite de oameni săraci, care nu au o stare de
sănătate corespunzătoare şi o educaţie adecvată; adesea ei nu beneficiază de mijloacele de comunicare
şi infrastructura necesară;
- în condiţiile unui management corect aplicat, formele diferite de turism, şi în special
ecoturismul, pot constitui o reală oportunitate economică pentru populaţia locală şi cultura lor, dar şi
pentru o prezervare a resurselor naturale în folosul generaţiilor viitoare;
- practicarea unui turism necontrolat în zonele naturale şi rurale deteriorează mediul, ameninţă
flora şi fauna, poluează zonele marine şi de coastă, afectează calitatea apei; de asemenea,
desconsideră comunităţile locale şi erodează tradiţiile culturale;
- dezvoltarea ecoturismului trebuie să ţină cont de teren şi de proprietarii acestuia; comunităţile
locale au dreptul să protejeze arealele dorite în măsura în care ele sunt considerate locuri tradiţionale
sau chiar sacre;
- planificarea joacă un rol major în dezvoltarea activităţii şi trebuie armonizată cu interesele
comunităţii locale (implicarea conştientă a membrilor acesteia);
- întreprinderile mici şi mijlocii sunt parteneri cheie în sfera ecoturismului; adesea ei operează
într-un climat care nu oferă suport financiar şi de marketing pentru ecoturism;
- pentru supravieţuirea firmelor de mici dimensiuni este necesară realizarea unor cercetări de
piaţă, utilizarea unor instrumente de creditare adecvate turismului, adoptarea unor soluţii tehnice
speciale;
- discriminarea de orice tip dintre oameni trebuie eliminată, iar consumatorii şi ofertanţii de
produse ecoturistice trebuie priviţi cu respect;
- turiştii au o anumită responsabilitate faţă de destinaţia vizitată şi faţă de mediul înconjurător
prin însăşi alegerea făcută, comportament şi activităţi desfăşurate în spaţiul respectiv şi de aceea este
important să fie informaţi asupra calităţii şi sensibilităţii destinaţiilor.
În final sunt formulate o serie de recomandări către următoarele categorii: a) guverne şi
autorităţi locale şi naţionale; b) sectorul privat; c) organizaţii neguvernamentale, asociaţii comunitare,
instituţii academice şi de cercetare; d) organizaţii interguvernamentale şi instituţii financiare, agenţii
de dezvoltare; e) comunităţi locale.
 Conturarea unei politici ecoturistice pentru Amazonul brazilian -

Studiu de caz

Brazilia, denumită frecvent „gigantul adormit” este cea mai mare ţară din America
Latină, având peste 8 milioane de kmp. Jumătate din suprafaţa sa este acoperită de
păduri umede (în special cele din zona Amazonului şi Atlanticului). Dispune de peste
8000 de km de coastă tropicală cu mii şi mii de insule şi plaje neexploatate.
În ciuda acestor atracţii naturale extraordinare la mijlocul anilor 90 Brazilia
înregistra sub 2 milioane de vizitatori străini anual realizând un venit de 1,8 miliarde
dolari. Balanţa turistică a devenit tot mai deficitară pe măsură ce locuitorii statului au
început să facă deplasări în străinătate şi să cheltuie peste 5 miliarde de dolari anual.
Atunci, la nivel naţional s-a pus problema relansării interesului pentru industria turistică
(atât prin atragerea de valută de la turiştii străini cât şi prin crearea de noi locuri de
muncă).
Boomul generat la nivel mondial de ecoturism a deschis drumuri şi în Brazilia.
Conceptul nu a fost însă îmbrăţişat corespunzător iar guvernul a format o divizie specială
care să se asigure că iniţiativa ecoturistică nu subminează credibilitatea naţiunii.
Liniile directoare pentru o politică naţională în domeniul ecoturismului au fost
fundamentate prin efortul comun al Ministerului Mediului şi Ministerului Industriei,
Comerţului şi Turismului. Procesul a implicat o participare masivă din partea ONG-urilor,
tour operatorilor, managerilor de parcuri naţionale, departamentului de Protejare a
Pădurilor şi Vieţii Sălbatice. De asemenea s-a avut în vedere o analiză atentă a
experienţei altor state. Aceste direcţii au constituit un punct de plecare pentru dezvoltarea
politicilor regionale pe tot cuprinsul ţării, politici adaptate fiecărui ecosistem. În acest punct
Oficiul Naţional de Turism (EMBRATUR) a luat o decizie înţeleaptă: a plasat
responsabilitatea gestionării Politicii Ecoturistice, Ministerului Mediului.
Presiunea internaţională pentru o dezvoltare durabilă în zona Amazonului a făcut
din ecoturism o modalitate de realizare a acestui obiectiv. Stabilirea unui prim set de
politici regionale ecoturistice a devenit impetuos necesară.. Peste 15 organizaţii
guvernamentale şi neguvernamentale, la nivel local, regional şi naţional au fost impicate
în implementarea politicii ecoturistice în regiunea Amazonului. Cheia succesului a
constituit-o dăruirea tuturor celor implicaţi în această activitate.
Câteva programe au fost implementate ca rezultat al acestui efort: Puncte
Strategice de Planificare în fiecare din cele nouă state scăldate de Amazon (în vederea
delimitării arealelor ecoturistice); Planificare şi training în arealele indigene (în rezervaţiile
indiene), cu publicarea unui ghid de practicare a ecoturismului în acea zonă, ghid scris şi
redactat strict de populaţia locală; Program de evaluare a resurselor, în scopul adoptării
ecoturismului ca o alternativă la creşterea veniturilor pescarilor, culegătorilor de alune şi
de cauciuc natural.
Jumătate din fondurile au fost alocate pentru dezvoltarea infrastructurii generale,
pregătirea forţei de muncă, monitorizarea programului şi controlul calităţii. Cealaltă
jumătate a fost direcţionată spre finanţarea întreprinderilor private şi îmbunătăţirea
facilităţilor existente pentru a se potrivi noii politicii de ecoturism. Finanţarea micilor
afaceri comunitare se înscrie tot în această categorie de fonduri.

Sursa: www.ecotourism.org/textfiles/brazil.txt
 De reţinut la final:

™ Ecoturismul s-a dezvoltat rapid în ultimele decenii. Deşi are potenţialul de a influenţa pozitiv
mediul natural şi social în care se desfăşoară, el poate fi la fel de dăunător ca şi turismul de
masă, dacă nu este organizat corespunzător.
™ Deşi anumite detalii variază, majoritatea definiţiilor ecoturismului reflectă o formă distinctă de
turism, care întruneşte patru criterii de bază: se desfăşoară în spaţii naturale şi culturale ,
implică măsuri de conservare, încurajează implicarea comunităţii locale şi susţine bunăstarea
localnicilor.
™ Ecoturismul poate fi privit şi ca o oportunitate de afaceri. O afacere ecoturistică poate avea
succes pe termen lung dacă este o afacere responsabilă, care respectă legile pieţei şi ale
dezvoltării durabile deopotrivă.
™ Ecoturismul este o versiune durabilă a turismului în arii naturale, incluzând în acelaşi timp şi
elemente ale turismului rural şi cultural. Pe lângă principiile turismului durabil la care subscrie,
ecoturismul are şi principii specifice: contribuie activ la conservarea patrimoniului natural şi
cultural; include comunităţile locale în activităţile de planificare, dezvoltare şi operare şi
contribuie la bunăstarea lor; implică explicaţii complete şi interesante pentru vizitatori, privind
resursele naturale şi culturale; este destinat în special vizitatorilor individuali precum şi
grupurilor organizate de mici dimensiuni.
™ Ecoturismul este o nişă de piaţă în cadrul turismului în arii naturale, care a înregistrat o creştere
impresionantă în ultimele decenii. El tinde să devină un segment de piaţă independent, sub
influenţa unor factori precum: fenomenul de îmbătrânire a populaţiei, preferinţa călătorilor de a
alege vacanţe cu tentă educativă, care să le îmbogăţească existenţa, dorinţa lor de evadare în
mijlocul naturii, de a fi activi şi de a petrece un timp de calitate cu prietenii sau familia etc..
™ Organizaţiile locale, regionale, naţionale şi internaţionale, indiferent de forma de organizare, au
un rol determinant în promovarea şi răspândirea ecoturismului în întreaga lume.
™ Deşi este un domeniu relativ nou, ecoturismul are deja câteva organizaţii importante prin
contribuţia adusă la nivel mondial, cum ar fi: Societatea Internaţională deEcoturism (TIES),
Ecoturism Australia (EA), Societatea de Ecoturism din Japonia (JES).
™ Anul 2002, în calitate de An Internaţional al Ecoturismului, a generat o serie de activităţi la nivel
mondial, dintre care cele mai importante au fost conferiţele regionale şi Summitul Mondial al
Ecoturismului. În cadrul acestuia s-a relevat faptul că ecoturismul constituie o modalitate clară
pentru implementarea reală a dezvoltării durabile. Lucrările s-au finalizat cu Delaraţia de la
Québec, document ce sintetizează rolul şi impactul ecoturismului asupra mediului înconjurător,
comunităţilor locale, activităţii economico-sociale în genral şi formulează o serie de recomandări
pentru părţile implicate.

Întrebări de autoevaluare

1. Definiţi ecoturismul, folosind cele patru criterii de bază.

2. Care sunt principiile ecoturismului ?
3. Explicaţi legătura dintre ecoturism, turism în arii naturale şi turism durabil
4. Prezentaţi ciclul de viaţă al produsului ecoturistic comparativ cu celelalte produse
specializate ale turismului în natură.
5. Care sunt trăsăturile principale ale turistului în arii naturale?
6. Care sunt principalii factori ce determină evoluţia ascendentă a pieţei ecoturistice ?
7. Care sunt direcţiile spre care îşi poate îndrepta activitatea o organizaţie de ecoturism?
8. Care sunt principalele organizaţii care acţionează în sfera ecoturismului?
9. Care sunt obiectivele principale ale Summitului Mondial de Ecoturism din 2002?
10. Ce presupune Declaraţia de la Québec şi către cine sunt formulate recomandările?
 Anexă
Calendarul evenimentelor ecologice
Ziua Evenimentul Aniversat
02 Februarie Ziua Mondială a Zonelor Umede, Conveţia Ramsar
15 Martie - 15 Aprilie Luna Pădurii
22 Martie Ziua Mondială a Apei
23 Martie Ziua Mondială a Meteorologiei
01 Aprilie Ziua Păsărilor
17 Aprilie Ziua Mondială a Sănătăţii
22 Aprilie Ziua Pămîntului
24 Aprilie Ziua Mondială a Protecţiei Animalelor de Laborator
10 Mai Ziua Păsărilor şi Arborilor
15 Mai Ziua Internaţională de Acţiune pentru Climă
24 Mai Ziua Europeană a Păsărilor
05 Iunie Ziua Mediului
08 Iunie Ziua Mondială a Oceanelor
17 Iunie Ziua Mondială pentru Combaterea Deşertificării
21 Iunie Ziua Soarelui
11 Iulie Ziua Mondială a Populaţiei
09 August Ziua Internaţională a Grădinilor Zoologice şi Parcurilor
16 Septembrie Ziua Internatională a Stratului de Ozon
18 Septembrie Ziua Mondială a Geologilor
23 Septembrie Ziua Mondială a Curăţeniei
25 Septembrie Ziua Internaţională a Mediului Marin
26 Septembrie Ziua Mondială a Munţilor Carpaţi
01 Octombrie Ziua Mondială a Habitatului
04 Octombrie Ziua Mondială a Animalelor
08 Octombrie Ziua Mondială pentru Reducerea Dezastrelor Naturale
16 Octombrie Ziua Internaţională a Alimentaţiei
17 Octombrie Ziua Internaţională pentru Eradicarea Sărăciei
31 Octombrie Ziua Internaţională a Mării Negre
08 Noiembrie Ziua Internaţională a Zonelor Urbane
10 Decembrie Ziua Mondială Drepturilor Omului
14 Decembrie Ziua Internaţională de Protest Împotriva Reactoarelor Nucleare
29 Decembrie Ziua Internaţională a Biodiversităţii