BĂRBAŢI CARE AU RENUNŢAT

LA HOMOSEXUALITATE
Articolele prezentate au fost publicate iniţial pe site-ul
www.contracurentului.com.

Traducerea şi tehnoredactarea: www.contracurentului.com

Pentru informaţii sau sugestii

ne puteţi scrie la adresa admin@contracurentului.com.
 ADEVĂRATA DRAGOSTE TE SCHIMBĂ
MIKE ENSLEY

Am crescut într-un oraş mic, ca fiu al unui pastor baptist

din sud. Am fost crescut cu Evanghelia, iar familia noastră a
rămas, prin harul lui Dumnezeu, neafectată de abuzul de
substanţe sau de violul sexual, părinţii mei nu au divorţat
niciodată şi nici măcar nu s-au despărţit. Dacă cineva nu ar fi
trebuit să dezvolte niciodată o orientare homosexuală, eu eram
acela. Dar am dezvoltat o astfel de orientare.
Tatăl meu era un pastor minunat şi oricine din biserica
noastră ar spune că era omul cel mai iubitor şi mai darnic pe
care l-au cunoscut. Era un pastor atât de grozav, încât uneori îşi
punea familia pe locul doi. Adevărul este că m-a iubit mereu,
dar în inima mea credeam că iubea pe oricine altcineva mai mult
decât pe mine.
Pe lângă aceasta, m-am simţit întotdeauna diferit de alţi
băieţi, izolat din cauză că nu puteam să joc jocurile lor sau să mă
port dur. Tânjeam după acceptarea lor, dar ei îmi adresau doar
jigniri îngrozitoare. Mă învinovăţeam şi mă uram pe mine
însumi. Mă retrăgeam în cărţi şi în lumea fanteziei interioare,
unde aveam prieteni care mă iubeau.
La începutul liceului am hotărât să mă reinventez. Am
ridicat greutăţi în mod obsesiv şi m-am tuns scurt. Am reuşit
să-mi schimb exteriorul, dar înăuntru tot mă durea şi tot nesigur
eram. Într-o zi, la sală, un adolescent mai mare mi s-a arătat
într-un mod sexual. Deşi a fost o experienţă înspăimântătoare şi
confuză, am simţit şi o încântare ciudată, pe care nu mi-o
puteam explica.
Mica lume a fanteziei mele a început să devină ciudată.
Curând am înţeles cu groază că deveneam de fapt „poponar”,
precum îmi spuseseră dintotdeauna băieţii de la şcoală. M-am
rugat fierbinte lui Dumnezeu să-mi îndepărteze sentimentele,
dar nu a făcut-o. Mă simţeam prea ruşinat pentru a cere ajutorul

-3-
cuiva, aşa că am încercat în secret să le fac să dispară. În cele din
urmă, am obosit să mă simt atât de singur.
Când eram în anul întâi la liceu, o prietenă mi-a dezvăluit că
era lesbiană. Deodată, am simţit o eliberare pe care nu o mai
cunoscusem niciodată. În sfârşit, puteam spune cuiva despre
lupta mea secretă. Din nefericire, pentru mine mărturisirea nu a
făcut decât să deschidă calea către stilul de viaţă homosexual.
Prin prietena mea, am fost prezentat altor homosexuali şi am
fost expus la idealurile lor. Am descoperit pornografia, pentru
care aveam un interes plin de pasiune. În inima mea ştiam că
nu-L ascultam pe Dumnezeu, dar simţeam că m-a părăsit şi că
mă ura din cauză că eram homosexual, deci ce altceva puteam
face?
Viaţa homosexuală mi-a oferit prima senzaţie de intimitate
şi acceptare pe care am avut-o vreodată. Ce surpriză minunată a
fost să întâlnesc bărbaţi interesaţi de mine şi dornici să-mi arate
afecţiune! Nu a trecut mult până am devenit activ sexual cu alţi
bărbaţi.
Între timp, părinţii mei au descoperit viaţa mea secretă şi au
încercat să-i pună capăt. M-au dus la terapeuţi creştini, dintre
care cei mai mulţi erau de partea mea! Îmi amintesc de un
consilier creştin care nu a vrut să mă mai primească după prima
întâlnire; a spus că m-am născut homosexual şi că asta era. Dar
părinţii mei nu au vrut să accepte asta. În cele din urmă, m-au
dus la New Creation Ministries din Fresno, ca să vorbesc cu
Donna, o fostă lesbiană. Uram ideea, dar undeva, în interiorul
meu, se găsea un băieţel care nu vroia să fie homosexual.
Chiar în timp ce mergeam la consiliere şi la grupuri de
suport, am intrat mai adânc în viaţa de homosexual. Am devenit
din ce în ce mai promiscuu şi m-am implicat în comportamente
cu risc crescut, cu oameni pe care de-abia îi cunoşteam. Am
devenit deziluzionat de viaţa homosexuală, înţelegând că nu-l
voi găsi niciodată „pe cel ales” şi că nu vom trăi niciodată
împreună până la adânci bătrâneţi. Surprinzător, acest adevăr
mi-a fost spus de multe ori, de mulţi parteneri pe termen lung
pe care îi cunoşteam personal. Îi cunoşteam fiindcă m-au
-4-
întâlnit în baruri homosexuale, la petreceri sau pe internet şi
m-au luat acasă la ei ca să mă culc cu ei. Am trăit efectiv în acest
fel mod de la şaisprezece la douăzeci şi unu de ani, mizerabil,
dar crezând cu adevărat că nu exista nimic altceva pentru mine.
Într-o zi, pe când mă aflam într-un loc unde mă duceam „să
pierd vremea”, simţindu-mă dezgustat de mine însumi, dar şi
deznădăjduit de jalnic, am fost dintr-odată copleşit de prezenţa
Domnului. Am auzit o voce în inimă, spunându-mi că Isus mă
urmase acolo, chiar în acel loc dezgustător de păcătos, şi vroia
să mă întorc cu El. Descoperirea adevăratelor Lui sentimente
faţă de mine a reprezentat începutul unei schimbări lente, dar
inevitabile în mintea mea. Ştiam că meritam ceva mai bun şi,
pentru prima dată, am îndrăznit să cred că viaţa mi se putea
schimba.
La obiceiurile păcătoase îmi era greu să renunţ, fiindcă erau
mai mult decât nişte simple obiceiuri; sexul era modul în care
făceam faţă vieţii! A trebuit să mă confrunt cu durerea trecutului
şi să resping minciunile pe care le crezusem despre mine însumi.
A trebuit să încep să învăţ să am relaţii sănătoase. Ceea ce
reprezintă un proces dificil, care continuă până în ziua de astăzi.
Este atât de greu să mă împrietenesc cu alţi bărbaţi! Uneori
cel mai mic lucru poate să-mi declanşeze vechile nesiguranţe şi
să-mi provoace răni adânci. Dar ştiu că acestea sunt aduse la
suprafaţă pentru ca Domnul să le poată vindeca. Alteori m-am
luptat cu atracţia faţă de prietenii mei. Dar de fiecare dată
Domnul m-a ajutat să trec peste răspunsurile automate, pentru a
cultiva o prietenie reală cu omul real din spatele înfăţişării.
Uneori bărbaţii nu par interesaţi să mă lase să le fiu prieten,
iar aceasta, de asemenea, mă doare. În toate circumstanţele,
învăţ că numai Isus este „alesul”, cel mai bun prieten al meu,
iubitul meu întotdeauna credincios şi că El va avea grijă de toate
nevoile mele, în ciuda a orice.
Totuşi, am avut dezamăgiri. Mergeam la o biserică destul de
mare, când am început prima dată să ies cu adevărat din stilul
meu de viaţă şi vroiam un mentor. Când i-am spus pastorului de
tineret cu ce mă luptam, a zis că n-o va face. Directorul
-5-
misiunilor noastre pentru bărbaţi mi-a spus, de asemenea, că nu
credea că cineva din biserică va vrea să o facă. Am fost devastat.
Am părăsit acea biserică, dar în numai câteva zile am întâlnit pe
cineva care m-a invitat la o altă biserică, unde am întâlnit un om
evlavios, căruia nu i-a fost teamă să fie mentorul şi prietenul
meu, ceea ce a rămas până în ziua de faţă.
Iar toată lumea vrea să ştie: „Îţi plac fetele?” Răspunsul meu
este: „Voi ajunge acolo când va trebui!” Mulţi nu sunt
impresionaţi să audă aşa ceva. Nu trebuie să fiţi impresionaţi de
mine, ci de dragostea, harul şi puterea lui Dumnezeu. Nu
heterosexualitatea este ţinta, ci sfinţenia. Şi ajung la ea!
Mai mult decât orice, relaţia mea cu Isus mă schimbă din
interior în exterior. La prima conferinţă Exodus la care am fost,
un străin mi-a spus că Dumnezeu mă iubea „ca şi cum nu ar
avea deloc alţi copii”. Ceea ce nu ştia acel străin, era că adânc,
înăuntrul meu, simţisem întotdeauna că Dumnezeu mă iubea
numai fiindcă trebuia s-o facă, asta era treaba Lui ca Dumnezeu
(aşa simţeam, într-adevăr, cu privire la tatăl meu, pastorul). Este
doar un exemplu despre cum dragostea lui Isus a desfiinţat
minciunile care mi-au rănit atât de adânc identitatea.
Umblând zilnic în intimitate tot mai profundă cu El şi în
intimitate adevărată cu alţi bărbaţi, experimentez biruinţă asupra
luptei mele. În curând voi sărbători patru ani de libertate. Ieşirea
din Egipt nu s-a întâmplat peste noapte şi nu s-a încheiat încă.
Dar Dumnezeu îmi arată puterea Lui de a face imposibilul în
viaţa mea. El îl vindecă pe băieţelul însingurat dinăuntru meu,
reclădind masculinitatea mea distrusă şi oferind har unui fiu
imperfect.
Astăzi sunt proaspăt consilier licenţiat la misiunea
New Creation Ministries din Fresno, făcând pentru alţii ceea ce
Donna a făcut pentru mine. Le ofer un loc sigur tinerilor care se
confruntă cu homosexualitatea, pentru a se deschide şi a fi cine
sunt ei cu adevărat, un loc unde pot auzi adevărul, care este
însoţit de o mare speranţă pentru ei! Simt, de asemenea, o
chemare puternică de a duce Evanghelia la comunitatea
homosexuală. În fiecare an, când au parade şi festivaluri,
-6-
prietenii mei şi cu mine suntem acolo, oferind gustări şi
spunându-le oamenilor vestea bună a lui Dumnezeu. Nu că
„mai bine te-ai schimba”, ci că bunul Dumnezeu al schimbării
iubeşte pe fiecare şi face imposibilul!
[Mike Ensley, True Love Changes You. Copyright ©
Mike Ensley. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul
care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

ADEVĂRATELE ASPECTE SPIRITUALE ALE SIDA

PAUL DIAMOND

Aceasta este povestea unui bărbat care s-a confruntat cu

homosexualitatea şi SIDA.
Paul a fost unul dintre primii noştri clienţi, el contactând
prima dată misiunea noastră în 1977. Primele lui scrisori nu
reflectau în vreun fel ceea ce avea să urmeze. Scriind din casa lui
din Oklahoma, Paul părea entuziasmat de umblarea lui cu
Hristos, de căsnicia lui şi de eforturile lui de a începe o misiune
a foştilor homosexuali. Apoi scrisorile lui au încetat brusc.
Câţiva ani mai târziu, Paul a apărut la uşa misiunii
Love In Action. Îşi părăsise soţia, se mutase în San Francisco şi
intrase în stilul de viaţă homosexual. Acum dorea să-şi rededice
viaţa lui Hristos.
Fiind un om agresiv, sincer şi sensibil, Paul se dedica din
toată inima oricărei cauze pe care o urma. În timpul petrecut la
Love In Action şi la biserica Church of the Open Door din
San Rafael, California, Paul a intrat în misiune şi a produs o
impresie profundă asupra tuturor celor care îl cunoşteau.
Dar când dorinţa de a se întoarce la vechiul lui stil de viaţă îl
biruia, dispărea. De două sau de trei ori s-a întors la Domnul
pentru o scurtă perioadă.
În 1984, Paul l-a vizitat pe directorul nostru,
Frank Worthen, într-un moment în care se gândea să se
întoarcă la Domnul. Frank a vorbit cu Paul până noaptea târziu,

-7-
avertizându-l cu privire la „noua” boală care îi lovea pe bărbaţii
homosexuali.
Paul s-a dus acasă, promiţând să ţină cont de ce i-a spus
Frank. În ziua următoare, l-a sunat pe Frank ca să-i comunice
decizia lui: avea să rămână în stilul de viaţă homosexual.
Cu aproximativ două lui înainte de moartea lui, pe data de
15 iulie 1985, Paul s-a întors pentru ultima dată la Domnul.
Deşi din punct de vedere fizic era slăbit din cauza luptei de şase
luni cu sarcomul Kaposi şi cu alte infecţii, Dumnezeu l-a folosit
pe Paul în mod uimitor. Chiar înainte de a fi spitalizat pentru
ultima oară, Paul a scris un mic articol despre SIDA şi l-a adus
la biroul Love In Action. Pe când se afla în spital, cineva din
personalul nostru a bătut la maşină ce a scris el despre SIDA,
iar apoi a multiplicat.
Soţia directorului nostru, Anita, i-a adus copiile lui Paul, care
s-a bucurat să le împartă de pe patul de spital. Ceea ce urmează
este articolul lui Paul despre SIDA...
Căci mânia Lui ţine numai o clipă, dar îndurarea Lui ţine toată
viaţa: seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia. (Psalmul 30:5)
SIDA a devenit criza de sănătate numărul unu în lume, iar
datele medicale arată că epidemia devine mult mai gravă, în loc
ca situaţia să se îmbunătăţească.
Revista Life a publicat un articol despre SIDA în numărul
său din iulie 1985, în care scria: „SIDA este o epidemie care
poate schimba modul în care trăieşte America.”
De ce a devenit SIDA o asemenea problemă? Ar trebui să
învăţăm ceva din toate acestea? Haideţi să privim cu onestitate
SIDA, din punct de vedere creştin.
Epidemia SIDA este rezultatul păcatului homosexual şi
heterosexual. Nu putem să ignorăm faptul că de-a lungul
istoriei, Dumnezeu a îngăduit ca anumite nenorociri să cadă
asupra creaţiei Sale. Există exemple în Biblie în care Dumnezeu
a intervenit în treburile omului şi a spus: „Până aici! Petrecerea
s-a încheiat.” (Parafraza îmi aparţine.) Uneori mergem prea
departe, chiar şi pentru Dumnezeu, crezând că suntem infailibili
în orice alegem să facem.
-8-
 Dacă suntem sinceri faţă de noi înşine, vom vedea că nu
suntem infailibili. Facem greşeli şi avem nevoie de Persoana lui
Isus Hristos pentru a ne vindeca vieţile.
Am făcut o greşeală teribilă cu patru ani în urmă. Am decis
să părăsesc Biserica şi să mă arunc din nou în stilul de viaţă
homosexual. M-am întors la şcoală şi am obţinut o diplomă de
asistent medical, şi am simţit că deveneam cu adevărat bogat şi
aveam succes.
Chiar înainte de a absolvi şcoala medicală, SIDA a început
să apară în spitale. A fost multă isterie printre profesioniştii din
domeniul medical. Tot ce ştiam sigur era că numeroşi tineri, cei
mai mulţi dintre ei bărbaţi homosexuali, mureau de o moarte
îngrozitoare, în floarea vârstei.
La doi ani după ce am început să lucrez ca asistent, am fost
diagnosticat cu SIDA. La început, nu mi-a trecut deloc prin
minte că Dumnezeu ar putea îngădui să mi se întâmple aşa ceva
pentru a mă aduce aproape de El.
După o luptă de şapte luni cu fiecare etapă agresivă a bolii,
am realizat cât de mult îmi lipsea Hristos în viaţă. L-am întrebat
pe Dumnezeu dacă mă primeşte înapoi şi am primit ca răspuns
un „da” răsunător. „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui
Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi
asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de
voi.” (1 Petru 5:6-7) Acest verset îmi arată că şi dacă am SIDA,
lui Dumnezeu tot Îi pasă de mine.
Dacă ai SIDA sau o stare preliminară declanşării SIDA şi
eşti un creştin care se poticneşte, Dumnezeu te vrea înapoi în
turma Sa. El ne caută cu stăruinţă şi nu putem scăpa de
dragostea Lui.
Odată ce Îl acceptăm pe Hristos ca Domnul şi Mântuitorul
nostru personal, suntem morţi faţă de păcat şi vii numai pentru
noua viaţă în Hristos. Nu există nimic şi nimeni care ne-ar putea
satisface cu adevărat, fiindcă ştim deja Adevărul. „Căci, dacă
este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus:
iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17) Cere-I

-9-
lui Dumnezeu călăuzire. Sunt convins că îi iubeşte foarte mult
pe copiii Lui cu SIDA.
Vindecarea spirituală este mult mai importantă decât
vindecarea fizică. „De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar
dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru
dinăuntru se înnoieşte din zi în zi.” (2 Corinteni 4:16)
Trebuie să vrem să-I îngăduim lui Dumnezeu să aibă
suveranitate deplină în viaţa noastră. Uneori Domnul ne cere să
aşteptăm după El. Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci tot ce putem
face este să aşteptăm.
Nu vom avea nimic de câştigat întrebându-L de ce trebuie
să aşteptăm. Nu există nimic în Biblie care să ne confirme că
Dumnezeu ar trebui să ne explice ceva nouă. El are dreptul
suveran de a ne cere să aşteptăm pentru că este Dumnezeul
nostru, iar gândurile Lui sunt mult presus de gândurile noastre.
Când ne confruntăm cu o boală care ne ameninţă viaţa, o
capcană a duşmanului nostru, Satan, este să încerce să ne
convingă să căutăm vindecare fizică.
Desigur, cred că este voia lui Dumnezeu ca unii care au
SIDA şi care se întorc la Hristos să experimenteze vindecarea
fizică. Dar ştiu, de asemenea, sigur că toţi vom cunoaşte
vindecarea spirituală interioară pe care numai Hristos o poate
oferi. Este vital să înţelegem acest adevăr spiritual cât mai
devreme în umblarea noastră cu El. Sunt atât de multe situaţii în
care Dumnezeu ne cere să aşteptăm ca gloria Lui să fie revelată.
Aceasta nu înseamnă că ne oprim din creşterea spirituală – în
niciun caz!
Acesta este timpul când creşterea noastră ar trebui să facă
parte mai mult ca oricând din viaţa noastră. Acesta este
momentul în care Dumnezeu ne va arăta curajul pe care ni l-a
dat în interior prin Duhul Sfânt. Este timpul în care credinţa
noastră şi duhul nostru sunt întărite.
„Te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o
urmezi.” (Psalmul 32:8)
Amintiţi-vă, Îl putem iubi pe Hristos numai prin ascultare
de El. „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15)
- 10 -
 Ne închinăm unui Dumnezeu care Se aşteaptă să respectăm
un standard în viaţa noastră. El este un Dumnezeu iubitor,
îndurător şi Îşi va disciplina copiii. „Fiule, nu dispreţui
mustrarea Domnului şi nu te mâhni de pedepsele Lui. Căci
Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe
care-l iubeşte!” (Proverbe 3:11-12) Chiar cu SIDA în viaţa
noastră, Dumnezeu tot vrea să facă lucruri minunate în noi şi
prin noi. „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui
pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va
netezi cărările. Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul
şi abate-te de la rău! Aceasta va aduce sănătate trupului tău şi
răcorire oaselor tale.” (Proverbe 3:5-8)
Promisiunile lui Dumnezeu şi dragostea Lui desăvârşită
pentru noi valorează mai mult decât ne-ar putea oferi vreodată
lumea. „Căci toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru,
pentru ca harul mare, căpătat prin mulţi, să facă să sporească
mulţumirile spre slava lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 4:15)
Hristos a înviat! Pacea să fie cu voi!”
[Paul Diamond, The True Spiritual Aspects of AIDS.
Copyright © Paul Diamond. Tradus şi publicat cu permisiune.]

AJUNSESEM LA CAPĂTUL PUTERILOR

SAMUEL DAVIS

La cincisprezece ani după ce am fost mântuit, am început să

îngădui ca gândurile să-mi alunece înapoi la plăcerile trecute,
interzise ale homosexualităţii. Îngăduind tot mai mult minţii
mele să întreţină astfel de fantezii, o nemulţumire sâcâitoare a
început să supureze în mine. Nu a trecut mult până ce am fost
copleşit de un sentiment al lipsei de valoare. Simţeam că
ajunsesem la capătul puterilor. Dintr-odată, se părea că nu mai
am niciun control, lăsându-mi mintea să hoinărească la nesfârşit
în teritoriul înainte interzis al poftei din trecut.
Chiar dacă ştiam că Domnul „îl iubeşte pe păcătos, dar
urăşte păcatul”, am devenit plin de ură faţă de mine însumi şi
m-am văzut ca o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Viitorul meu
- 11 -
părea atât de lipsit de speranţă, încât am început să mă gândesc
la sinucidere. Am căutat ajutor la pastorul meu, deschizându-mi
sufletul înaintea lui. Mi-a spus despre un loc din Kentucky
numit Pure Life Ministries. M-am gândit: „Ei bine, cel puţin
numele sună bine. Am nevoie de ei, altfel este posibil să mă
întorc la stilul de viaţă homosexual sau să-mi pun capăt vieţii.”
Primul lucru pe care l-am observat când am intrat ca intern
în programul de la Pure Life Ministries, a fost sentimentul
profund al prezenţei Domnului care învăluia proprietatea. Am
învăţat, de asemenea, repede că nu eram singur în lupta pe care
o duceam. M-am dus acolo hotărât să mă lupt cu
homosexualitatea, indiferent de cost. Ceea ce am aflat a fost că
Domnul avea să-mi ceară să renunţ complet la voia mea, dacă
vroiam să găsesc adevărata biruinţă. Părea o cerere imposibilă,
dar când am ales să cred că mă va ajuta, mi-a arătat modul în
care puteam să renunţ la ea: să trăiesc pentru alţii, să umblu în
îndurare.
Isus a început să mă ajute să-i văd pe alţii prin ochii Lui.
Mi-a dat o nouă perspectivă despre viaţă, ca şi pace şi
mulţumire, care îmi lipsiseră atâţia ani. Sentimentul lipsei de
valoare de care mă lăsasem copleşit a dispărut şi o viaţă nouă a
izvorât în sufletul meu. Am învăţat cum să trăiesc în mod
practic Cuvântul lui Dumnezeu şi cum să restaurez relaţia mea
personală cu Domnul. Pe lângă lucrurile practice exterioare pe
care le-am învăţat la Pure Life, comunicarea zilnică pe care o am
cu Isus este cea care mă ţine cu adevărat departe de păcat.
Aşteptând în El, descopăr că este credincios ca să mă păstreze
curat. Voi fi întotdeauna recunoscător că Domnul a folosit
Pure Life Ministries pentru a aduce restaurare în viaţa mea şi în
relaţia mea cu El.
[Samuel Davis, I had come to the end of my rope. Copyright ©
Pure Life Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Misiunea
poate fi contactată la adresa: Pure Life Ministries, 14 School St.,
Dry Ridge, Kentucky 41035, USA, telefon: (01)888.PURELIFE
sau (01)859.824.4444, site: www.purelifeministries.org.]

- 12 -
 ALEGE CUI VEI SLUJI!
MARIO BERGNER

Stăteam întins pe patul de spital, simţindu-mă pustiu şi plin

de teamă. În ultimele treisprezece luni, sănătatea mea intrase
într-un declin drastic. De la prima boală venerică din ianuarie
1982, până la internarea mea de acum (februarie 1983) din
cauza candidozei, avusesem douăsprezece simptome
înspăimântătoare. În mintea mea, evenimentele din cei doi ani
de când devenisem activ sexual arătau înspre o singură direcţie:
SIDA.
În acea seară, în timp ce stăteam întins pe pat, am atins uşor
crucea care îmi atârna la gât. „Isuse”, m-am rugat, „ce am făcut?
Te-am căutat la vârsta de paisprezece ani şi din nou la
optsprezece ani, dar niciodată nu am primit vindecare pentru a
fi eliberat de homosexualitate. De ce, Doamne?”
Nu am primit niciun răspuns. Dar am primit o viziune.
Uimit, priveam două scene care se desfăşurau simultan, pe
ecrane suspendate, la înălţime. Ecranul din stânga mă arăta
într-o cameră de spital, ca pe un homosexual tratat de SIDA.
Ecranul din dreapta arăta conturul capului şi umerilor
Domnului, o lumină puternică strălucind în spate. Apoi Duhul
Domnului mi-a zis: „Vreau să-ţi vindec întreaga fiinţă, nu numai
trupul. Alege!” Am ales ecranul care Îl arăta pe Domnul.
Camera s-a umplut de prezenţa lui Dumnezeu. Am rămas fără
grai.
Devreme, în dimineaţa următoare, a intrat o infirmieră şi
mi-a luat un test final de sânge, înainte de biopsia programată
din măduva spinării. Au trecut câteva ore. Apoi medicul a intrat
în salon. Perplex, mi-a spus că ultimul test de sânge a găsit o
creştere a celulelor albe în sânge. Drept rezultat, amâna biopsia.
După alte cinci zile, mi-au dat drumul. După următoarea vizită
la spital, o săptămână mai târziu, m-am întors la lucru.
Când am ales viaţa în viziunea pe care am primit-o la spital,
Dumnezeu m-a vindecat de boala fizică. Dar nu ştiam pe deplin

- 13 -
că pornisem pe un drum care, în cele din urmă, avea să mă ducă
la părăsirea homosexualităţii.
Când am venit prima dată la Cristos, la vârsta de paisprezece
ani, am fost copleşit de bucurie. Cândva, în decursul acelui an,
am dat de cuvântul „homosexual” într-o revistă. Acum aveam
un nume pentru sentimentele sexuale care se dezvoltau în mine.
În toamna anului 1977, am intrat la Universitatea Wisconsin
din Milwaukee. Unul dintre profesorii mei era homosexual
declarat şi îmi sprijinea din plin talentul actoricesc.
Apoi, la vârsta de douăzeci şi unu de ani, m-am mutat la
New York City, după ce am reuşit la audiţia de interpretare
pentru admiterea la un program de teatru. Am ieşit complet din
„ascunzătoare” cu privire la homosexualitatea mea şi am ajuns
să recunosc deschis că eram homosexual. Mă bucuram de un
sentiment de libertate pe care nu îl mai cunoscusem niciodată.
Şi am descoperit că profesorul meu homosexual de la
Universitatea Wisconsin se mutase şi el la New York City. Prietenia
mea cu el şi cu iubitul lui a înflorit, iar ei au devenit mentorii
mei. Destul de ciudat, am primit de la ei încurajarea şi susţinerea
de care avusesem întotdeauna nevoie din partea tatălui meu.
Apoi m-am mutat la Boston şi am început să întreţin regulat
contacte sociale în baruri homosexuale. Activitatea sexuală şi
consumul de droguri şi alcool, pe care cu câţiva ani în urmă nu
le-aş fi luat nicidecum în considerare, au devenit parte a vieţii
mele.
Într-o seară de toamnă, mă plimbam împreună cu o prietenă
lesbiană pe străzile mărginite de castani din Cambridge. Când
ne-am apropiat de o biserică, am auzit un cor de muzică gospel
alcătuit din persoane de culoare, cântând tare un cântec despre
sângele lui Isus. Muzica era fascinantă; ne-am oprit şi am
ascultat. Prezenţa lui Isus umpluse mica biserică. Aproape că
mi-au dat lacrimile. De mulţi ani nu mai simţisem prezenţa lui
Dumnezeu.
Până în octombrie 1982, realităţile dure ale stilului de viaţă
homosexual deveniseră deja evidente pentru mine, iar
sentimentul iniţial de uşurare de care mă bucurasem când
- 14 -
ieşisem „din ascunzătoare” cu homosexualitatea mea dispăruse
deja. Între timp, gândul la trecutul meu creştin ajunsese să mă
umple de durere. Mă simţeam din ce în ce mai lipsit de speranţă
şi tot mai deprimat. Credeam în continuare că Isus este
Dumnezeu şi mă simţeam deprimat fiindcă nu trăiam conform
standardelor creştine.
Într-o noapte, pe când mă întorceam acasă de la un bar
homosexual, am strigat la Dumnezeu: „Aş fi mai bine dacă
mi-ai da pace!” Apoi mi-a trecut prin minte un verset din Biblie:
„Nicidecum m-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.”
(Evrei 13:5)
Cu încăpăţânare, I-am spus lui Dumnezeu: „Renunţ la Tine
acum, în casa scării!” şi am intrat în coridorul lung care ducea la
apartamentul meu. Deodată, ochii mi s-au deschis şi am văzut
sute de demoni năpustindu-se asupra mea. Îngrozit, am alergat
înapoi în casa scării şi am zis: „Nu am vrut să spun asta,
Doamne! Nu vreau să Te părăsesc; să sufăr cu Tine este mai
bine decât alternativa de a suferi fără Tine.” Am aruncat o
privire înapoi spre coridor. Nevăzând nimic, m-am dus cu
prudenţă la apartamentul meu, am închis uşa în urma mea şi am
încercat să uit de cele întâmplate.
Într-o altă noapte, mă aflam într-un bar homosexual,
sorbind dintr-o băutură. Deodată, am auzit un glas spunând:
„Mă vei ajuta să eliberez aceşti oameni.” Am privit repede în
jur, dar nu era nimeni în spatele meu. Prompt, am mai cerut un
Martini. Am plecat de la barul principal şi am traversat podeaua
aglomerată de dans, aşezându-mă lângă un difuzor mare. Deşi
urechile îmi vibrau cu putere datorită muzicii, am auzit din nou
glasul, chiar şi mai clar: „Mă vei ajuta să eliberez aceşti oameni.”
Ştiam că era glasul lui Dumnezeu, iar teama mi-a cuprins inima.
În lunile următoare, Dumnezeu a continuat să aranjeze cu
răbdare circumstanţele din viaţa mea, pentru a-mi arăta
consecinţele stilului meu de viaţă. În timp ce îmi apărea fiecare
simptom al SIDA, teama şi lipsa de speranţă creşteau în mine.
Apoi a venit viziunea de la spitalul din Boston, când L-am luat
de mână şi am păşit din întuneric în lumina Sa incredibilă.
- 15 -
 După ieşirea din spital, am sunat-o pe sora mea Annelyse şi
i-am povestit despre vindecarea mea fizică. Ea urma la biserică
un curs pentru adulţi ţinut de Leanne Payne şi mi-a trimis prin
poştă un exemplar al cărţii Leannei, The Broken Image [Imaginea
frântă]. Am depus eforturi să nu cred vindecările documentate în
carte, nefiind încă pregătit să părăsesc homosexualitatea.
Apoi m-am mutat în Ohio, pentru a lucra acolo ca profesor.
Am avut puţine oportunităţi să întâlnesc alţi homosexuali şi am
sfârşit prin a deveni singur şi deprimat. Am început să realizez
că Dumnezeu îmi cerea să aleg între El şi homosexualitate.
Pentru prima dată, am luat serios în considerare posibilitatea că
homosexualitatea poate fi schimbată total prin credinţa în
Isus Cristos.
Când s-a apropiat iarna, sora mea m-a sunat şi m-a invitat la
cursul Leannei Payne. După aceea, nu L-am mai putut tăgădui
pe Dumnezeu. Dacă vroia să-mi schimbe orientarea
homosexuală, eram dornic să Îl las. Am fost de acord cu orice
cerea şi am fost sincer înaintea Lui.
Apoi am vizitat o biserică din apropierea locuinţei mele.
Când predicatorul a făcut chemarea la altar pentru oricine vroia
să se împace cu Dumnezeu, m-am dus în faţă. Un pastor asociat
a venit lângă mine şi mi-a şoptit: „Ştii că numele tău este scris în
cartea vieţii Mielului?” Trupul îmi tremura. „Nu, am făcut prea
multe păcate.” „Nu contează; pocăieşte-te doar de păcatele
tale.”
Cu lacrimi de amărăciune, m-am pocăit de toate păcatele
mele, inclusiv de homosexualitate. Apoi conducătorii s-au rugat
să fiu umplut cu prezenţa lui Dumnezeu. Ca o rafală puternică
de vânt din cer, Duhul Sfânt a coborât în profunzimea fiinţei
mele. Toate temerile şi frica din stomac mi-au dispărut, iar din
ochi au început să-mi curgă lacrimi de bucurie. În mine
începuse marea lucrare de vindecare a lui Dumnezeu.
Când am luat în considerare posibilitatea vindecării, am fost
de acord înaintea lui Dumnezeu să nu mă mai implic în
activitate homosexuală. După ce m-am pocăit de poftă, am
aruncat toate revistele pornografice pe care le aveam. Iar când
- 16 -
venea ispita, am învăţat să mă întreb: „Ce vreau să iau de la
acest bărbat? Ce aspect din masculinitatea mea, cu care nu sunt
conectat, simbolizează el?”
Într-o zi de vineri, cursurile au fost anulate. Aveam două
zile întregi până duminică dimineaţa, când puteam să am
părtăşie cu alţi creştini. Mă simţeam singur şi ştiam că, dacă aş fi
ieşit din apartament, cu siguranţă aş fi avut o cădere sexuală.
În acea dimineaţă, pe când mă rugam, L-am auzit pe
Dumnezeu spunându-mi: „Te iubesc, Mario.” Ştiam că dacă
reuşeam să nu cad până duminică dimineaţa, trupul meu nu
avea să mai fie niciodată devorat de o ispită homosexuală atât
de puternică. Am lipit o bucată de leucoplast pe partea
interioară a uşii din faţă şi pe fâşia de lemn decorativ din jurul
uşii. Apoi I-am promis lui Dumnezeu că nu voi rupe sigiliul
până duminică dimineaţa.
În următoarele două zile, ispita şi neliniştea s-au dezlănţuit.
Împreună cu Cristos, am înfruntat singurătatea, neliniştea, ispita
sexuală şi părăsirea, pe care înainte nu fusesem niciodată capabil
să le înfrunt. A fost un punct de cotitură. În săptămâna
următoare am dobândit o înţelegere puternică despre Cristos
care trăia în mine. Este o realitate care continuă să-mi
influenţeze viaţa în fiecare zi.
[Mario Bergner, Choose Whom You Will Serve. Copyright
© Mario Bergner. Tradus şi publicat cu permisiune. Mario este
tatăl a cinci copii. Este autorul cărţii Setting Love in Order:
Hope and Healing for the Homosexual şi fondatorul misiunii
creştine Redeemed Lives. Poate fi contactat la adresa:
Redeemed Lives International, P.O. Box 451, Ipswich,
Massachusetts 01938, USA, telefon: (01)978.356.0404, site:
www.redeemedlives.org.]

- 17 -
 BĂRBATUL DIN OGLINDĂ
SY ROGERS

Imaginaţi-vă – eu să fiu căsătorit!

Era o zi de bucurie şi de sărbătoare, de împărtăşire a
dragostei între familie şi prieteni. Lângă mine se afla soţia mea,
femeia pe care o iubeam. Dar specială cum era, nunta noastră
avea o semnificaţie mult mai adâncă.
Într-o vreme nu aş fi crezut pentru nimic în lume că o
asemenea împlinire ar fi fost posibilă pentru mine. Cu numai
trei ani în urmă, eram pierdut în căutarea identităţii mele,
căutând cu disperare dragoste şi acceptare. Eram transsexual –
sau cel puţin aşa spunea psihiatrul meu. Deşi din punct de
vedere fizic eram bărbat, mă simţeam „prizonier” în trupul care
nu trebuia. Eram obsedat de dorinţa de a-mi schimba sexul
exterior şi de a-mi conforma trupul cu cea care credeam că
eram în realitate – atât mintal, cât şi emoţional. M-am convins
pe mine însumi şi am încercat din greu să-i conving pe alţii că
pentru mine, operaţia de schimbare de sex era necesară, ca să
pot avea o viaţă împlinită.
Uitându-mă la filme în copilărie, am observat că fata era
întotdeauna obiectul atenţiei şi afecţiunii eroului. Mă durea
inima când mă gândeam: „Aş vrea să fiu aşa.” Ani de zile mai
târziu, urma să trăiesc fantezia din copilărie şi să devin „ca o
femeie”, în speranţa de a fi în sfârşit iubit cu adevărat.
Prima jumătate a vieţii mele a fost ca un lagăr de
concentrare emoţională: mama mea alcoolică a fost omorâtă
într-un accident de maşină când eu aveam patru ani. Înainte de
aceasta, fusesem molestat sexual de un „prieten” de familie.
După moartea mamei, am fost despărţit de tatăl meu timp de
un an. Trăiam într-un vid emoţional. Identitatea şi siguranţa
mea ca băiat erau lăsate neconfirmate şi nehrănite. Mai târziu, la
şcoală, am fost permanent ridiculizat, am fost respins şi abuzat
fizic din cauza manierelor mele efeminate. Deşi am încercat să
mă „conformez” normei, am fost continuu etichetat ca un
homosexual şi un bărbat ratat. Nu e de mirare că aveam
- 18 -
probleme. Ca adolescent, nu mă identificasem încă drept
homosexual. Totuşi, eram desigur conştient de atracţia mea faţă
de cei de acelaşi sex şi simţeam teamă şi ruşine. Câţiva ani mai
târziu, când m-am implicat, în cele din urmă, în mediul
homosexual, am simţit aşa o uşurare! M-am simţit acceptat şi
înţeles. În sfârşit, aparţineam unui loc. A fost grozav pentru un
timp. Nu după mult, trăiam palpitant şi periculos, şi
înconjurându-mă întotdeauna de oameni care să-mi confirme şi
să-mi consolideze viaţa de homosexual.
În cele din urmă, am fost staţionat în Hawaii. Acolo am
arătat un interes total pentru latura întunecată, cufundându-mă
în mediul homosexual. Mulţi homosexuali sunt maturi şi
responsabili, dar eu, ca mulţi alţii, nu eram. Am ajuns să mă
implic în prostituţia cu minori, în abuzul de droguri şi în viaţa
de stradă, uneori periculoasă.
Dar am şi obosit din cauza stilului de viaţă homosexual în
care eram implicat. În spatele faţadei de acceptare şi a
promisiunii de a fi iubit, am văzut mulţi oameni nefericiţi, cinici
şi disperaţi. Toţi căutau evazivul „partener perfect” care să-i
împlinească. Cuplurile care susţineau că sunt îndrăgostite
constituiau adesea obiectul invidiei şi al îndoielii. „Cât va dura
de data asta? Este posibil ca aceasta să fie tot ce înseamnă
viaţa?” mă întrebam eu. Cei mai mulţi dintre prietenii mei
homosexuali spuneau că ne-am născut homosexuali – nu ne
puteam schimba. Unii credeau chiar că Dumnezeu îi crease
homosexuali.
După o călătorie de câteva luni în Orient, am aflat că doi
dintre cei mai apropiaţi prieteni homosexuali ai mei frecventau
o „biserică homosexuală” – Biserica Comunităţii Metropolitane
(MCC) din Honolulu. Înfiinţată în Los Angeles în 1968, MCC le
urează bun venit, în mod deschis, homosexualilor şi
interpretează Biblia pentru a zugrăvi un Dumnezeu care
binecuvântează relaţiile homosexuale monogame.
Pe vremea aceea nu eram prea interesat de Dumnezeu, dar
mi-a plăcut ideea unei religii care să-mi aprobe sexualitatea.
Până în acel moment oamenii religioşi, deşi adesea sinceri,
- 19 -
păreau să-mi ofere doar un mesaj al condamnării. Credeam că
Dumnezeu îi iubeşte pe heterosexuali. În cele din urmă, cei doi
prieteni homosexuali ai mei au devenit primul cuplu masculin
„căsătorit” în statul Hawaii. Eu am fost unul dintre cavalerii de
onoare la nunta lor.
În primăvara anului 1977, mi-am încheiat serviciul militar
activ şi m-am întors în oraşul meu natal. Câteva luni mai târziu,
am primit o scrisoare de la prietenii mei homosexuali – „cuplul
căsătorit” din Hawaii. Mă înştiinţau că mariajul lor luase sfârşit
şi că renunţaseră la stilul de viaţă homosexual şi la identitatea
homosexuală. Acum erau creştini. Spuneau că învăţăturile
bisericii homosexuale nu erau adevărate, dar că puteam găsi
adevărul eu însumi în Biblie. Sperau că voi înţelege şi încheiau
adăugând că se rugau pentru mine. Nu mai auzisem niciodată
aşa ceva. „Ce trădători!” am gândit eu.
Ieşirea mea din viaţa homosexuală a început prin încercarea
mea de a dobândi dragostea masculină, devenind femeie prin
schimbare de sex. Deşi, în cele din urmă, nu am recurs la
operaţie, urmam terapie cu hormoni şi trăiam ca femeie cam de
un an şi jumătate. Totuşi, am înţeles că operaţia nu-mi putea
rezolva cu adevărat problemele şi nu-mi putea garanta că voi
primi dragoste. Înţelegând că nu-mi condusesem prea bine viaţa
pe cont propriu, în cele din urmă, am început să-L caut cu
sinceritate pe Dumnezeu. M-am întors la Biblie, ştiind că voi
afla răspunsul acolo.
„Veniţi acum să ne judecăm”, zice Domnul. „De vor fi
păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de
vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna. Dacă veţi voi şi veţi
asculta, veţi mânca roadele cele mai bune ale ţării; dar dacă nu
veţi voi şi vă veţi răzvrăti, veţi fi înghiţiţi de sabie, căci gura
Domnului a vorbit.” (Isaia 1:18-20)
Când am citit acest verset, am fost zdrobit. Amărăciunea,
vina şi ruşinea pentru anii pierduţi ai vieţii mele s-au revărsat şi
am plâns la piciorul patului. Mi-am recunoscut eşecul şi vina
înaintea lui Dumnezeu şi am strigat la El: „Dumnezeule, nu pot

- 20 -
schimba ceea ce sunt, dar vreau să fiu schimbat! Ştiu că ai
putere. Fă-mă bărbatul care vrei Tu să fiu!”
Să fiu plăcut lui Dumnezeu, să fiu iubit şi nu respins de El,
era tot ce vroiam. Când mi-am predat viaţa în mâinile Lui,
încrezându-mă în El, „omul vechi” a murit şi „noul eu” s-a
născut! Ce mi se întâmplase? Nu eram sigur, dar mă simţeam
bine. Liniştit. Curat. Iertat. Şi încrezător că Dumnezeu va fi
acum cu mine, pentru a mă ajuta să trăiesc o viaţă în mod clar
diferită.
Credinţa mea reaprinsă în Dumnezeu a fost cea care m-a
condus pe un drum nou, ceea ce altădată credeam că era
imposibil pentru mine. Nu că încercam să nu mai fiu
homosexual. Nu ştiam „cum” sau dacă era posibil. Dar eram
doritor să mă opresc din a-mi trăi viaţa punând condiţii. În
schimb, i-am predat viaţa mea lui Dumnezeu, în condiţiile Lui.
Acestea se întâmplau în ianuarie 1980.
Pe atunci, prietenii mei homosexuali credeau că am
înnebunit. Au zis că mă voi întoarce în baruri într-o săptămână,
o lună, un an. Nu m-am întors niciodată. Dar nu a fost uşor.
Am trecut printr-o mulţime de lupte la început, dar, ca în cazul
eforturilor care merită, perseverenţa a meritat. Astăzi mă bucur
foarte mult de oportunitatea de a depăşi problemele din trecut.
Mă bucur că sunt soţ din 1982, şi că sunt tată. Nu este o dovadă
că nu sunt homosexual, dar este dovada unei vieţi pe care nu
am crezut-o vreodată posibilă. Procesul de recuperare a avut
nevoie de timp şi de efort, şi de încurajare, şi de
responsabilitatea prietenilor mei, care m-au sprijinit. Mai
important, recuperarea a depins de dorinţa mea de a coopera cu
Dumnezeu. De-a lungul anilor şi în întreaga lume, orice om pe
care l-am cunoscut personal sau care ştiu că a învins
homosexualitatea, a reuşit ca o consecinţă directă a unei vieţi
încredinţate lui Dumnezeu şi umblării cu Hristos. Deşi nu-mi
voi trăi niciodată viaţa ca şi cum nu aş fi fost nicicând
homosexual, sunt capabil să trăiesc depăşind faptul că am fost
homosexual.

- 21 -
 Fiind cel mai dur critic al meu, uneori este dificil pentru
mine să percep schimbările pe care Dumnezeu le-a făcut în
viaţa mea. Poate că nu voi atinge niciodată standardul nerealist
al societăţii pentru masculinitate. Dar acum trăiesc după un set
diferit de valori – privesc la Isus. El este exemplul meu, ţinta
mea finală şi obiectul dorinţei mele.
În peste un deceniu de trăire a unei vieţi noi, pline de
provocări, dar satisfăcătoare, am avut oportunitatea unică de a
călători prin lume şi de a sluji celor zdrobiţi sexual. Am întâlnit
multe sute (dacă nu mii) de bărbaţi şi femei care au învins
diferite tulburări sexuale. Mult mai mulţi se află „în procesul de
recuperare”, o expresie care cred că descrie cu acurateţe
triumful neîntrerupt al lui Dumnezeu în vieţile celor împăcaţi cu
El. Cum s-a spus adesea: „Dumnezeu primeşte glorie şi din
proces – nu doar din rezultatul final.” A deveni creştin este doar
începutul!
Într-o seară, pe când mă pregăteam de culcare, Domnul a
vorbit inimii mele, spunându-mi: „Priveşte în oglindă! Spune-Mi
ce vezi.” Am privit o clipă şi am spus: „Văd o creaţie nouă!” El
a zis: „Da, dar priveşte din nou.” Am făcut-o, iar apoi am spus:
„Văd un copil al Regelui – un slujitor al lui Isus – şi frumuseţe
din rămăşiţele vieţii mele din trecut.” Dar ştiam că nu acestea
erau răspunsurile pe care le căuta El. Ce încerca să-mi spună
Domnul? M-am uitat din nou în oglindă. „Ce vezi, fiule?” În
cele din urmă, am înţeles. „Văd că bărbatul, bărbatul din oglindă
– sunt eu.”
[Sy Rogers, The Man in The Mirror. Copyright © Sy Rogers.
Tradus şi publicat cu permisiune. Modul dramatic în care Sy a
învins homosexualitatea a fost făcut cunoscut pe şase
continente, în numeroase publicaţii şi în interviurile sale din
mass-media. Sy a fost gazda unor emisiuni de televiziune şi
radio care abordau în mod specific recuperarea din probleme
sexuale. El şi soţia lui, Karen, sunt căsătoriţi din anul 1982 şi au
o fiică. Mai multe informaţii despre Sy sunt disponibile pe
site-ul www.syrogers.com. Articolul în limba engleză este publicat
pe site-ul www.exodusglobalalliance.org.]
- 22 -
 BIRUIND RĂNIREA PROVOCATĂ DE MAMĂ
DAN HITZ

Dragi prieteni,
Cât de des v-aţi rezolvat problemele din viaţă, gândindu-vă
în mod repetat la ele pentru a le înţelege mai bine, şi aţi
recunoscut că vă confruntaţi din nou cu o problemă pe care
credeaţi că aţi rezolvat-o? Sunt uimit de câte ori, când mi se
slujeşte în rugăciune, sunt condus înapoi la o amintire, iar
primul meu răspuns este: „Credeam că m-am ocupat deja de
asta!” Uneori rămânem tăcuţi şi ne întrebăm ce ne-a scăpat, din
moment ce Domnul trebuie să ne aducă „înapoi în jurul acestui
munte”. În loc să avem impresia că ne-a scăpat ceva, ar fi mai
bine să realizăm că Domnul ne iubeşte prea mult ca să ne lase
acolo unde ne aflăm. El vrea să ne aducă la un nivel mai
profund al vindecării. În cea mai mare parte a timpului suntem
mulţumiţi cu statu-quoul şi privim cum lucrează Dumnezeu în
viaţa noastră ca pe un semn că este furios pe noi. În acele
momente, Domnul îndepărtează, pur şi simplu, un alt strat al
cepei pentru a revela un nivel mai profund al durerii şi a ne
aduce la un nivel mai profund de vindecare. Precum a remarcat
unul din membrii echipei noastre Living Waters: „Întotdeauna
plângi când cureţi o ceapă!”
Luna aceasta m-am simţit îndemnat să vă încurajez să
acceptaţi acest proces. Unii prieteni din misiune mi-au cerut să
scriu o mărturie despre învingerea rănii provocate de mamă.
„Nicio problemă”, m-am gândit. „Dumnezeu a făcut o mare
lucrare vindecându-mă de rănirea pe care mi-a provocat-o
mama.” Sunt sigur că Domnul a chicotit la mine, când am
început să-mi scriu mărturia, iar El a început, cu dragoste, să
îndepărteze un alt strat al cepei mele. M-am trezit privind lung
la computer timp de câteva ore şi găsind numeroase scuze
pentru a opri proiectul. În sfârşit, am început să scriu şi am
simţit o durere incredibil de mare ieşind la suprafaţă, privind
înapoi în trecut. Învăţ deci să accept procesul şi să-mi aduc
durerea la Isus, când apare iar la suprafaţă.
- 23 -
 Într-o întâlnire de rugăciune pentru vindecare, Domnul a
continuat să îndepărteze noul strat de ceapă şi mi-a arătat emoţii
dureroase care fuseseră întotdeauna prezente, dar rămăseseră
cumva nedesluşite. Am început să înţeleg cum mi-am închis o
parte din inimă când am fost molestat pe când eram doar un
băieţel. Domnul a început să-mi slujească la un nivel mai
profund al adevărului şi îndurării, descoperind şi vindecând
durerea şi teama pe care le îngropasem. Acceptasem durerea din
cauză că trupul meu răspunsese la atingerea păcătoasă, dar
Domnul mi-a explicat, cu blândeţe, că trupul nostru este
construit ca să răspundă la atingere. Nu eram rău fiindcă trupul
meu a răspuns la lucrurile pe care mi le făcuse abuzatoarea mea.
El m-a asigurat că eram în siguranţă dacă acceptam din nou
bucuria inocenţei. Renunţasem la acea bucurie fiindcă am
presupus, în mod greşit, că datorită ei mă molestase mama mea.
Acum pot să-mi accept sexualitatea la un nivel mai profund, ca
pe un dar minunat de la Dumnezeu, răscumpărat la cruce.
Sunt atât de recunoscător pentru îndurarea lui Dumnezeu
faţă de noi şi pentru dorinţa Lui de a ne vindeca complet! Dacă
ai fost chinuit de o durere emoţională de care credeai că te-ai
ocupat deja, să nu cazi în capcana duşmanului de a te simţi
condamnat. Recunoaşte nivelul mai profund al durerii ca pe o
oportunitate de a-L întâlni pe Mântuitor la cruce şi de a primi o
revelaţie mai profundă a răscumpărării Sale. Apelează la creştini
siguri, de încredere, care să-ţi fie alături pe drumul dureros pe
care îl ai de străbătut şi care să te ducă la Isus. Dacă tu sau
cineva cunoscut ţie aveţi nevoie de ajutor, apelează
Reconciliation Ministries la 586.739.5114 şi află despre consilierea
individuală şi slujirea în rugăciune. Lasă-ne să fim alături de tine,
în timp ce Domnul te aduce la un nivel mai profund al
vindecării şi păcii!
În Cristos,
Dan Hitz, Director la Reconciliation Ministries din Michigan
Încă îmi amintesc că mă uitam la televizor şi l-am auzit pe tata
spunându-i mamei: „Ar trebui să-ţi poată da o injecţie care să facă vocile

- 24 -
să plece...” Au ieşit din casă şi s-au întors mai târziu. Viaţa, aşa cum o
ştiam eu, nu avea să mai fie niciodată aceeaşi.
Era o zi tipică. Eu eram un copilaş atipic. Mama mea şi cu mine
intram în maşină, ducându-ne la magazin. Mama mi-a spus că obrajii îmi
erau prea palizi, m-a dus înapoi în casă şi mi-a pus dezinfectant pe faţă.
Mi-a făcut obrajii roşii. Mi-a făcut şi ochii să-mi ardă. Am plâns. Nu le
pun tuturor copiilor mamele dezinfectant pe faţă ca să le facă obrajii
frumoşi şi roşii?
Să cresc având-o pe mama în preajmă a fost ca şi cum aş fi
crescut în Zona crepusculară [serial de televiziune american creat
în genurile ştiinţifico-fantastic, groază, fantezie, dramă, thriller
psihologic, n. trad.]. Cum separă cineva straniul de realitate când
realitatea este stranie? Cum ştie un copil mic ce este normal şi
ce nu este normal? Mama suferea de schizofrenie paranoidă.
Lucrurile erau stranii, dar nu tot timpul. Uneori minele de teren
dispăreau, dacă tulburai apele. Alteori nu dispăreau. Uneori ceea
ce cauza explozii într-o zi, nu le provoca în ziua următoare.
Apoi din nou... poate că...
Andy Comiskey compară rănirea provocată de mamă cu faptul
de a avea o inimă ca un filtru. Indiferent cât de multă dragoste
se toarnă în ea, nu are capacitatea de a o reţine. În lucrarea
Living Waters, el scrie: „Lipsa maternală se poate exprima
printr-o sete puternică, haotică de interacţiune cu femeile, care
la ambele sexe poate să devină erotizată. Ea poate, de asemenea,
să alimenteze dependenţe emoţionale puternice, caracterizate de
ţinere strânsă, apucare, tendinţe «infantile». Unii simt golul ca pe
o singurătate terorizantă, un abis emoţional însoţit de
sentimente de părăsire. Alţii definesc starea ca pe o goliciune
profundă, având un sentiment scăzut al existenţei sau cu lipsa
lui.” (p. 26)
Andy Comiskey are dreptate. Rănirea provocată de mamă
este profundă. Ea este, în acelaşi timp, un gol fără fund şi un
recipient sub presiune al durerii. Poţi încerca să alungi golul prin
deconectare emoţională sau suprarealizare... prin păcat sau prin
perfecţionism inspirat religios. Dacă nu aducem rănirea
provocată de mamă la Isus, golul dureros rămâne.
- 25 -
 Rănirea pe care mi-a provocat-o mama a fost profundă şi a
început din pântece. M-am născut având un sentiment de
respingere. Ca adult, am avut probleme cu modelele de
autoritate din viaţa mea şi deseori îmi spuneam: „Ei nu ştiu ce
să facă cu mine.”
Înainte de a intra la grădiniţă, mama m-a molestat pe când
mă îmbăia. Am făcut faţă închizându-mi „întrerupătoarele
circuitului emoţional” din inimă. În altă ocazie, îmi amintesc că
m-a chemat în timp ce făcea baie. Când am întrebat-o ce vroia,
mi-a răspuns că vroia doar să-mi arate cum arată o femeie goală.
Încă îmi amintesc cum am ieşit din baie şi am privit fix în colţul
sufrageriei noastre. Ce face un băieţel cu informaţii pe care nu a
avut niciodată intenţia să le primească?
La câţiva ani după incidentele din cadă mă aflam acasă la un
prieten, iar el mi-a arătat o revistă pornografică a tatălui său.
M-am înroşit! Am întors capul de frică. Nu aşa face toată
lumea? Prietenul meu a râs de mine. Cred că nu orice băieţel îşi
întoarce capul de frică din cauza imaginii unei femei goale.
Încă îmi amintesc ziua când tata a dus-o pe mama la spital
pentru injecţia care se presupunea că „face vocile să plece”. Nu
a funcţionat. Am avut parte de numeroase perioade cu mult
comportament anormal – ţipete, uşi trântite, plânsete – iar apoi
mama se ducea, în sfârşit, la spital. Un zombie venea acasă în
vizită. Vorbea realmente lent şi se mişca efectiv ţeapăn. Ochii îi
străluceau. Făcea comentarii bizare despre lucruri sfinte, care se
presupunea că sunt sigure. Forţele demonice care o controlau
erau atente să-L aducă pe „Dumnezeu” în ecuaţie. Ziua în care
mama a manifestat o manifestare demonică ciudată în biserică a
fost ziua în care m-am prăbuşit sub greutatea ruşinii şi mi-am
închis inima faţă de Dumnezeu şi poporul Lui. Pe atunci eram
la începutul adolescenţei şi aş fi putut într-adevăr să apelez la
suportul comunităţii. Un alt dezastru al rănii provocate de
mamă.
M-am luptat cu atracţii faţă de persoanele de acelaşi sex din
şcoala generală, deşi îmi amintesc că în şcoala elementară îi
studiam pe băieţi pe terenul de joacă. Cea mai dureroasă rană a
- 26 -
mea a venit mai târziu, în liceu. Mama trecea printr-un episod
psihotic/demonic deosebit de rău şi ne-a atras pe tatăl meu şi
pe mine într-un uragan. În mijlocul furtunii, a ameninţat că va
întreţine relaţii sexuale cu mine şi s-a aşezat în faţa mea. Am
roşit. Prin harul lui Dumnezeu, tata a fost capabil să ne calmeze
pe amândoi, dar răul fusese deja făcut. Din acel moment, toate
femeile au devenit periculoase. Aveam nevoie disperată de
cineva care să mă protejeze, deci am declarat că toţi bărbaţii
erau siguri. În mod conştient, am pus adevărul pe raft când mi-
am adus aminte că tatăl unui prieten de-al meu era şi el bolnav
mintal. Nu ştiam cum să supravieţuiesc fără să modelez
propria-mi realitate. Am decis, de asemenea, că nu mă voi
căsători niciodată, fiindcă dacă soţia mea ar fi fost la fel de
anormală ca mama, aş fi avut o cădere emoţională şi nu ar mai fi
fost speranţă pentru mine.
La audierea pentru competenţa mintală a mamei mele,
avocatul acuzării şi avocatul apărării erau tată şi fiu. Avocatul
care o apăra pe mama lua apărarea comportamentul ei demonic.
Avea dreptul să-şi trăiască viaţa aşa cum considera ea potrivit?
Îmi amintesc că eram amorţit când am depus mărturie.
Cunoşteam povestea violenţei, halucinaţiilor, încercării de a da
foc casei... Mama a izbucnit în lacrimi, a ţipat că minţeam şi a
declarat că nu mai eram fiul ei. Asistentele au mângâiat-o, în
timp ce o scoteau din sală. Eu am rămas acolo singur. Nimeni
nu m-a mângâiat pe mine.
Am încercat să-mi umplu golul din inimă prin fantezii
homosexuale compulsive şi autosatisfacere. Scopul meu în viaţă
era să-l găsesc pe „domnul Potrivit” şi să trăiesc fericit pentru
totdeauna. Teatrul liceului mi-a oferit o scurtă alinare temporară
a realităţii. Când poftele, fanteziile şi întâlnirile homosexuale au
eşuat în a mă satisface, am apelat la mâncare penttu a-mi amorţi
durerea. Anorexia m-a făcut să ajung la 56 de kilograme şi tot
eram prea gras pentru „domnul Potrivit”. Înfometarea s-a
transformat în îndopare şi purgare, petrecându-mi următorii trei
ani încercând să-mi umplu golul prin bulimie. Andy Comiskey
avea dreptate când a scris: „Unii simt golul ca pe o singurătate
- 27 -
terorizantă, un abis emoţional însoţit de sentimente de părăsire.
Alţii definesc starea ca pe o goliciune profundă, având un
sentiment scăzut al existenţei sau cu lipsa lui.” (p. 26)
Dar Dumnezeu...
Îmi amintesc ziua de 24 iunie 1984, când I-am cerut lui
Isus Cristos să intre în inima mea. Groapa fără fund din sufletul
meu a început să se închidă. Isus Cristos a umplut goliciunea pe
care încercam să o umplu cu mâncare şi, din ziua aceea, nu
m-am mai îndopat. La început nu am fost gata să-mi dezvălui
inima înaintea Lui. Ar fi fost nevoie de prea multă încredere.
Ştiam cum să-mi ţin circuitele emoţionale închise. Cum să ridic
ziduri emoţionale. Dar Domnul ne iubeşte destul demult ca să
lucreze în inimile noastre într-un ritm pe care să-l acceptăm şi
care să ne ajute să învăţăm să ne încredem în El câte un pas o
dată. Relaţia mea cu Cristos a fost extrem de timidă în anii de
început. Îmi citeam Biblia, mă închinam, absorbeam învăţătura
şi făceam toate lucrurile creştine potrivite, dar nu L-am lăsat să
pătrundă prea adânc în sufletul meu. M-am rugat să mă supun
voii Lui şi ca El să facă tot ce era nevoie pentru a mă face
asemenea Lui, dar nu I-am permis accesul în profunzimea
durerii mele.
Domnul nu ne violează graniţele personale – voinţa noastră
liberă – ne întâlneşte acolo unde ne aflăm. A lucrat în inima
mea cât de profund L-am lăsat eu, câte un pas o dată. Treptat, a
început să mă redefinească. Pierdeam identificarea cu abuzul
din trecut, cu mama mea bolnavă mintal şi cu păcatul meu.
Începeam să mă identific cu El – acceptat de Dumnezeu Tatăl
şi devenind întocmai ca Fiul Său Isus. Domnul a început să-mi
vindece teama de femei şi mi-a adus o frumoasă cea mai bună
prietenă, care a devenit soţia mea. Marianne şi cu mine am
învăţat să păşim împreună prin munţii şi văile vieţii, crescând în
dragostea pe care o avem unul faţă de celălalt şi faţă de
Domnul. Soţia mea şi cu mine realizăm că nu ne putem repara
unul pe celălalt. Numai Isus poate face asta. Ea nu este
răspunsul la problemele mele. Eu nu sunt răspunsul la
problemele ei. Aceasta ne eliberează ca să-L căutăm pe Domnul
- 28 -
unul pentru celălalt şi ca să ne bucurăm de binecuvântările
relaţiei noastre mai din plin.
Să devenim mai mult ca Cristos nu este ceva automat. Nici
învingerea rănii provocate de mamă nu este. Trebuie să ne
deschidem inima faţă de Isus, singurul care poate cu adevărat să
răscumpere ceea ce este pierdut în viaţa noastră. Cel mai mare
pas în vindecare l-am făcut când Domnul şi cu mine am început
să ne luptăm cu durerea profundă pe care o aveam încă
înrădăcinată în inimă. Aveam ziduri defensive destul de
puternice în suflet şi le foloseam ca să evit durerea. Le foloseam
ca să-L ţin pe Dumnezeu departe de spaimele inimii mele, unde
credeam că trebuia să fiu întotdeauna pe cont propriu. După ani
de căsătorie şi de misiune, am început să dau drumul tăriei pe
care o foloseam ca să ignor durerea şi să sprijin zidurile. Ele au
început să se năruie în ziua în care am strigat la Domnul şi am
recunoscut că tot ce făcusem ca să mă repar nu funcţionase.
I-am îngăduit cu adevărat permisiunea să facă aşa cum vedea El
potrivit. Zidurile s-au năruit şi mai mult când I-am îngăduit să
păşească alături de mine în viaţa mea dureroasă, am admis că
încă mă durea, mi-am dus durerea la cruce şi am acceptat
învierea Lui aducătoare de viaţă în domeniile zdrobite ale inimii
mele. El a început să mă conecteze cu comunitatea la un nivel
mai profund. Parte din vindecarea mea a avut loc prin
Living Waters, parte prin rugăciunea de vindecare şi parte prin
consilierea tradiţională. Şi mai multă vindecare a avut loc când
am umblat în ascultare şi în relaţie cu Mântuitorul meu.
Când am participat la trainingul Living Waters, cineva care se
ruga mi-a dat cuvântul că Domnul vroia să-mi zdrobească
sentimentul de autosuficienţă. Atât de mulţi ani crezusem
minciuna că „eram pe cont propriu” şi că nimeni nu avea să mă
protejeze, încât nu ştiam cum să trăiesc fără ea. Prin multiple
întâlniri de slujire, Domnul mi-a arătat că întotdeauna a fost şi
întotdeauna va fi cu mine. Acum puteam să încep să demolez
zidurile defensive pe care le ridicasem pentru autoprotecţie, în
ziua în care tata a dus-o pe mama la spital pentru o injecţie care
„să facă vocile să plece”. Domnul este protecţia mea.
- 29 -
Întotdeauna a fost şi întotdeauna va fi. Acum pot să învăţ să
interacţionez în siguranţă cu lumea din jur, ştiind că Isus este
cetăţuia mea.
Am continuat să las garda jos, să-mi recunosc durerea şi
să-L întâlnesc pe Domnul în mijlocul ei. L-am întâlnit, prin
rugăciunea de vindecare, în amintirea cu mama mea
molestându-mă. Mama, care ar fi trebuit să fie cea mai sigură
persoană din viaţa mea, a fost cea mai periculoasă. O baie care
ar fi trebuit să mă facă curat, a adus pângărire. Când ne rugam,
am putut să-L simt pe Isus curăţindu-mă de teamă şi ruşine, în
timp ce mă ştergea, mă învelea într-un prosop şi mă ţinea
aproape de El. Mâinile Lui erau în locurile potrivite. Domenii
moarte din bucăţica inimii mele care îi aparţinea băieţelului au
revenit la viaţă, şi am început să învăţ să am din nou încredere
în oameni şi să-mi accept sexualitatea. Isus este protectorul
meu.
Într-o altă întâlnire de rugăciune pentru vindecare, ne-am
rugat cu privire la momentul când mama mi s-a arătat goală în
cadă. Când I-am cerut lui Isus să-mi arate alte amintiri legate de
acea experienţă, am revăzut momentul când prietenul meu mi-a
arătat paginile de mijloc ale revistei pornografice a tatălui său şi
am roşit. Am plâns când partenerul meu de rugăciune m-a
întrebat ce mi-a furat mama în ziua când mi s-a arătat goală. Am
realizat că mama îmi furase aprecierea inerentă pentru feminin
pe care Domnul a plănuit să existe în inima fiecărui bărbat. Da,
pornografia este păcătoasă, dar orice băieţel ar fi trebuit să fie
intrigat, nu îngrozit de imaginea unei femei goale. Prin întâlnirea
de rugăciune, Domnul a restaurat cu adevărat aprecierea mea
pentru trupul feminin.
Domnul mi-a vindecat multe răni provocate la audierea
pentru competenţa mintală a mamei mele. Nu mai sunt amar
faţă de asistentele care au mângâiat-o pe mama, pe mine
lăsându-mă acolo singur. Am iertat sistemul legal şi echipa
tată/fiu de avocaţi ai acuzării/apărării. Mai mult decât orice, pot
să accept că sunt un fiu al lui Dumnezeu Tatăl, care mă iubeşte

- 30 -
şi mă acceptă chiar şi când mama mea mă părăseşte. Cel mai
important, sunt fiul Lui.
Acum pot să accept Trupul lui Cristos ca familia mea, chiar
şi cu toate imperfecţiunile şi provocările lui. Domnul mi-a
vindecat multe întărituri create când mama a avut manifestarea
demonică la biserică. Cuplul care m-a dus cu maşina acasă nu
m-a judecat – gândind că sunt şi eu nebun pentru că aveam o
mamă bolnavă mintal. Mi-au oferit compasiune când m-au dus
cu maşina acasă şi au încercat să folosească umorul ca să mă
ajute să mă simt mai bine. L-am iertat pe preotul care a refuzat
să vină la noi acasă ca să se roage pentru mama când l-am
chemat, implorându-l să ne ajute. Simt compasiune pentru el
acum, recunoscând că era copleşit şi îi lipsea educaţia necesară
dat fiind gravitatea stării mamei mele. La urma urmei, în cele
din urmă, a venit, iar mama a sfârşit prin a se interna în ziua
aceea. Doar că, în amărăciunea mea, nu am văzut contribuţia
lui. Binele evlavios şi răul demonic coexistă în lume astăzi.
Plinătatea şi zdrobirea coexistă în Trupul lui Cristos astăzi.
Dragostea lui Isus ne ajută să-i iertăm pe cei zdrobiţi şi să
celebrăm întregul.
Puterea lui Dumnezeu a dărâmat întăriturile create în ziua
când mama a avut episodul demonic în bucătărie şi a ameninţat
că va întreţine relaţii sexuale cu mine. Când am început să am
tot mai multă încredere în Domnul, El a păşit alături de mine,
pas cu pas, pe drumul traumatizant pe care îl aveam de
străbătut. Mi-a arătat că nu eram o „minunăţie fără coloană
vertebrală”, cum mă descrisesem întotdeauna a fi, ci că
rămăsesem specific în casă ca să-l protejez pe tata, în caz că
mama avea să devină iar violentă. El mi-a arătat că de fapt
mama nu s-a aşezat în faţa mea, ci în faţa tatălui meu. Mi-a
arătat că El m-a păstrat în siguranţă în mijlocul furtunii şi că
toate forţele iadului nu m-au putut distruge, pentru că El este
tăria mea. El nu mi-a dat „un duh de frică, ci de putere, de
dragoste şi de chibzuinţă.” (2 Timotei 1:7) Mi-a arătat că, deşi
nu orice femeie este periculoasă şi nu orice bărbat este sigur, El
este destul de puternic ca să mă conducă în luptă şi să mă
- 31 -
poarte în siguranţă la biruinţă. Din fericire, Dumnezeu m-a
eliberat ca să-mi preţuiesc şi să-mi apreciez soţia mai mult, fără
filtrul temerii de femei între noi.
Ştiu, de asemenea, că Dumnezeu mi-a „întocmit rinichii” şi
m-a „ţesut în pântecele mamei mele”. (Psalmul 139:13) El mi-a
arătat o imagine a mamei ţipând la tata fiindcă o lăsase
însărcinată cu mine. Am recunoscut înfăţişarea neajutorată a
chipului tatălui meu, pe care o văzusem de atâtea ori când nu
ştia ce să facă. Am văzut-o pe mama ridicându-şi pumnii de
mânie pentru a-i coborî apoi asupra stomacului, amortizând
lovitura în ultima clipă, ca să nu mă rănească înăuntrul
pântecelui ei. Am recunoscut originea gândului: „Ei nu ştiu ce
să facă cu mine”, dar atunci am auzit inima lui Dumnezeu
spunând: „Eu te-am vrut şi ştiu ce să fac cu tine.” Acum pot să
mă odihnesc în identitatea mea în Cristos, ştiind că El mă
iubeşte mult şi S-a bucurat în ziua naşterii mele. Acum pot să
stau în autoritatea mea în Cristos şi să-mi ocup locul de drept în
Trupul Lui.
La sfârşitul unei intense întâlniri de rugăciune pentru
vindecare, i-am spus partenerului meu de rugăciune că vreau să
mă rog ca să-I cer lui Dumnezeu să mă facă bărbatul care aş fi
fost dacă nu aş fi avut o mamă demonizată care suferea de
schizofrenie paranoidă. Rugăciunea mea nu a trecut dincolo de
prima propoziţie. Domnul mi-a arătat că, prin restaurarea din
traumele pe care le-am îndurat, m-a făcut un bărbat al lui
Dumnezeu chiar mai bun decât aş fi fost dacă nu aş fi avut
parte de durere. Când umblăm cu Cristos în restaurare, suntem
atraşi mai aproape de inima Lui şi învăţăm mai multe despre
dragostea Lui pentru noi, decât am putea cunoaşte în orice alt
mod. Când ne predăm Lui, primim biruinţa Lui.
Domnul are mult mai multă vindecare la dispoziţie pentru
mine, continuând să pătrundă în inima mea cu dragoste şi să
atingă locurile ascunse ale durerii. Învăţ tot mai mult să mă
încred în inima lui Dumnezeu Tatăl, ca să mă înveţe lucrurile pe
care mama mea şi tatăl meu nu au reuşit să mă înveţe. Învăţ să
am încredere în El tot mai mult, în timp ce El continuă să
- 32 -
vindece rănirea provocată de mama în părţile mai ascunse ale
inimii mele. Dumnezeu este dragoste, iar scopul Lui pentru
viaţa noastră este transformarea noastră completă după chipul
Fiului Său. Călătoria nu este uşoară, dar răsplata este de
nepreţuit.
Dacă suferi din cauza unei răni provocate de mamă, strigă la
Isus şi caută ajutorul unor creştini de încredere ca să-ţi fie
alături în drumul către restaurare pe care îl ai de străbătut.
Domnul are să-ţi dea mult mai mult în călătoria ta cu El. Vei
învăţa mai multe despre harul şi tăria Lui decât ţi-ai fi putut
imagina vreodată.
[Dan Hitz, Reconciliation Ministries Newsletter for June 2012,
Overcoming the Mother Wound. Copyright © 2012
Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Dan
este Director la Reconciliation Ministries din Michigan, o misiune
care îi ajută pe bărbaţi, femei şi adolescenţi să învingă
problemele sexuale şi relaţionale. A fost ultimul dintre cei cinci
copii ai familiei, trăind detaşat emoţional de tatăl său şi având o
mamă care suferea de schizofrenie paranoidă. Acest articol s-a
adresat efectelor emoţionale ale trăirii într-un mediu predictibil
doar prin impredictibilitate, arătând puterea lui Isus Cristos de a
vindeca durerea profundă din suflet datorate rănii provocate de
mamă.]

CĂUTÂND DRAGOSTE ŞI ACCEPTARE

GAME MCKRAE

Am crescut în ceea ce din afară părea a fi o familie creştină

normală din clasa mijlocie. Eram cel mai mic dintre cei doi
copii, mereu în umbra surorii mele mai mari, care excela la
toate. Eu, pe de altă parte, păream să mă lupt cu toate.
Mama mea şi tatăl meu erau oameni buni, care frecventau
biserica, unde ne duceau şi pe noi, copiii în fiecare duminică şi
miercuri. Eu spuneam despre noi ca eram „baptişti de balcon”,
deoarece acolo stăteam întotdeauna când mergeam la biserică.
Eram în biserică cam de fiecare dată când uşile erau deschise,
- 33 -
până am împlinit doisprezece ani. Din nefericire, nici părinţii
mei, nici altcineva din biserica noastră, nu au discutat vreodată
cu mine despre ce înseamnă să-L cunoşti pe Isus sau pe
Dumnezeu.
Tata era un bărbat foarte sigur pe sine, cu interese în afara
familiei. Mama era, în primul rând, liderul şi cea care se îngrijea
de noi în copilărie, cea care îi cerea constant tatălui meu să mă
implice în viaţa lui. Când a încercat, el a descoperit că nu-i
împărtăşeam interesul pentru sporturi, iar relaţia noastră nu s-a
dezvoltat. Având păreri complet opuse în privinţa felului în care
trebuiau să mă crească, părinţii mei se aflau într-o stare de
permanentă nesiguranţă atunci când tata era acasă. Fiindcă îmi
era teamă de confruntare, rămâneam de obicei departe de casă
cât de mult puteam. Când părinţii mei aveau certuri mari, tatăl
meu pleca zile întregi. Mă simţeam abandonat şi nedorit,
neavând o înclinaţie reală către condiţia a fi băiat sau tânăr
bărbat.
Nu am corespuns de fapt niciodată. Părinţii mă întrebau de
ce nu puteam fi mai mult ca sora mea. Ea citea mult, excela la
şcoală şi sporturi, şi era foarte populară. În timp ce mă temeam
de mama şi aveam resentimente faţă de sora mea, ştiam mai
multe şi îmi era teamă mai puţin de fete decât de băieţi, care
erau foarte evazivi cu mine. Tot ce ştiam despre băieţi şi
bărbaţi, erau lipsa de interes şi respingerea pe care mi le arătau
băieţii cu care veneam în contact.
Mai târziu, părinţii m-au mutat la o şcoală particulară, unde
sora mea fusese mutată în anul anterior. Imediat, băieţii de
acolo mi-au arătat clar că nu eram dorit. Din cauză că nu eram
foarte sigur pe mine, îmi adresau cuvinte înjositoare ca „homo”
şi „fetiţă”, şi mi-au dat o nouă poreclă, „Mc Gay”. În cei şapte
ani care au urmat am fost cunoscut ca frăţiorul Mariei, până ce
m-am întors la şcoala publică, din cauza stării financiare a
părinţilor mei şi a notelor mele în scădere.
De la o vârstă fragedă, i-am privit pe ceilalţi băieţi cu invidie.
Mă întrebam dacă sunt homosexual, din moment ce atât de

- 34 -
mulţi băieţi de la şcoală spuneau că sunt, şi mă uitam
întotdeauna la ei cu o mare veneraţie.
Când aveam cincisprezece ani, părinţii mei au divorţat.
Oscilând între cei doi părinţi, când aveam optsprezece ani am
decis să plec de acasă.
Un an mai târziu, la nouăsprezece ani, în 1988, am aflat că
un vecin de-al meu era homosexual. Nu avusesem prilej înainte,
dar mi-am spus că, dacă mi se va face vreodată o propunere
indecentă, o voi accepta. El mi-a arătat curând tot ce avea de
oferit viaţa homosexuală. Nu fusesem niciodată atât de confuz.
Mintea îmi spunea că era ceea ce dorisem dintotdeauna, iar
trupul şi sufletul îmi spuneau că era greşit. El m-a introdus
repede în toată pornografia la care puteam avea acces pe atunci
şi m-a dus la barul homosexual local. Când am intrat în
încăpere, toţi ochii au fost asupra mea. Am devenit instantaneu
dependent. Toată atenţia şi acceptarea pe care le dorisem
vreodată, erau acolo pentru mine.
Nu după mult treceam de la o relaţie la alta. Deşi aveam
uneori relaţii care păreau îmbucurătoare şi satisfăcătoare, ele nu
durau niciodată, în timp ce altele îmi dădeau sentimentul că
eram un prostituat. Îmi amintesc că i-am spus unui prieten:
„Am un gol uriaş în viaţa mea pe care se pare că nu-l pot
umple.” Vroiam să fiu iubit şi acceptat, dar, în cea mai mare
parte a timpului, tot ce primeam era faptul de a fi folosit.
De multe ori, m-am întrebat în minte dacă aş putea intra în
rai ca homosexual sau dacă vroiam cu adevărat să trăiesc ca
homosexual tot restul vieţii. Mortalitatea şi viitorul cântăreau
greu în mintea mea. Nu eram sigur că vroiam să îmbătrânesc
lângă un bărbat sau, şi mai rău, singur şi să renunţ la orice
speranţă pentru familia pe care aş fi putut-o avea.
Roy, un prieten de-al meu, Deneen, soţia lui, şi cu mine
făceam afaceri împreună. Ea era gravidă pe vremea aceea. Asta
m-a făcut să mă gândesc la familie. Într-o seară, Deneen m-a
întrebat dacă aş vrea să mă căsătoresc vreodată şi să am copii.
Nu am ştiut ce să răspund. Nu ştiam pe vremea aceea că soţul ei

- 35 -
şi ea credeau că sunt homosexual, dar se rugau pentru mine şi
mă iubeau în ciuda părerii lor.
Curând după aceea, ne-am dus la Tampa pentru o
conferinţă. În acea noapte de vineri a început Furtună în Deşert
(eliberarea de către Statele Unite şi de către Coaliţie a
Kuweitului invadat de Irak). Organizatorii au cerut ca oricine
vroia să vină se roage pentru trupele noastre, să o facă atunci,
fiindcă urmau să ceară ca mâna lui Dumnezeu să fie înaintea lor.
Am fost cu adevărat copleşit de eveniment, fiindcă Dumnezeu
lucra asupra mea. În acea duminică a fost o slujbă la biserică, ca
parte a conferinţei. Oamenii se ridicau, povestind despre
încercările prin care trecuseră şi cum Dumnezeu fusese
întotdeauna prezent ca să-i scape. Îmi amintesc că, în timp ce
cântam cântece de laudă, am văzut speranţă şi pace în ochii
oamenilor. Erau speranţa şi pacea pe care le căutasem cu atâta
disperare. La sfârşitul slujbei de la biserică, au întrebat cine vroia
să-şi predea viaţa lui Cristos. Am coborât primul; şi în acea zi de
24 februarie 1991, m-am născut din nou în Cristos. Am
descoperit că golul pe care încercasem să îl umplu, putea fi
umplut numai de Cristos. Am găsit ce căutam nu în braţele unui
bărbat homosexual, ci în braţele iubitoare ale lui Isus Cristos.
Când m-am întors, i-am sunat pe mama şi pe tatăl meu şi
le-am cerut să vină la mine. Erau îngroziţi; credeau că le voi
spune că am SIDA. I-am invitat să ia loc şi le-am povestit cum
I-am cerut lui Cristos să vină în inima mea. Am plâns toţi
împreună. Apoi le-am scris tuturor prietenilor mei din stilul de
viaţă homosexual şi le-am povestit despre noua mea relaţie cu
Cristos şi cum nu m-aş putea niciodată întoarce la acel fel de
viaţă. Nu ştiam cum Îl voi urma pe Cristos afară din
homosexualitate. Ştiam doar că o voi face, indiferent de cost.
Am auzit că o misiune locală Exodus are o conferinţă la care
m-am dus, iar mai târziu am fost implicat în grupul de sprijin pe
care îl ofereau. Îmi citeam Biblia, mergeam la biserică şi citeam
orice carte despre homosexualitate la care aveam acces. Ştiam că
nu m-am născut homosexual. În Geneza, capitolul 1, Biblia ne
spune că Dumnezeu l-a creat pe om, bărbat şi femeie, şi că ne-a
- 36 -
creat după chipul Său. Aşa că, dacă nu m-am născut astfel, am
învăţat să fiu aşa şi puteam învăţa şi să ies din homosexualitate.
Credeam că Dumnezeu mă putea vindeca de trecut.
Învăţasem să dezvolt relaţii sănătoase cu alţi bărbaţi. Am
realizat că era ceea ce avusesem nevoie şi ceea ce îmi dorisem
tot timpul. Prin dezvoltarea relaţiei cu Cristos şi cu câţiva
bărbaţi sfinţi, am fost capabil să-mi împlinesc multe nevoi.
Dumnezeu a făcut o mare lucrare în viaţa mea, dar
Dumnezeu a făcut o mare lucrare şi în viaţa familiei mele. Fiind
creştini de mulţi ani, s-au maturizat mult în credinţa lor. Sunt cu
adevărat printre cei mai buni oameni din viaţa mea şi mare parte
din ceea ce sunt astăzi se datorează lor.
După cinci ani lungi şi dificili de la părăsirea stilului de viaţă
homosexual, am întâlnit-o pe Julie, la biserica la care mergeam
şi la care continui să merg şi astăzi. Era frumoasă şi nu puteam
înţelege de ce era interesată de bine, dar, din fericire pentru
mine, era. Am ieşit împreună şi după aproape un an eram
logodiţi, iar pe 27 ianuarie 1996 ne-am căsătorit. Acum avem
doi copii, un băiat puternic şi o fetiţă frumoasă. În cei cinci ani
în care am ajuns în acel punct şi ca parte a căsătoriei noastre,
Dumnezeu a făcut o lucrare în viaţa mea. Nu a fost uşor, dar a
meritat totul ca să ajung acolo unde mă aflu astăzi – un om
împlinit al lui Dumnezeu.
În februarie 1999, am fondat Truth Ministries. Simţisem
chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa mea la începutul relaţiei
mele cu Cristos. Nu aş fi visat niciodată că Domnul avea să mă
aducă atât de departe şi în punctul în care mă aflu astăzi.
Îmi amintesc cum era când trăiam singur, luptându-mă cu
gânduri şi dependenţe în homosexualitate şi în identitatea mea
homosexuală, şi mă gândesc ce ar fi putut să însemne ele pentru
viitorul meu. Am dorit atât de mult să am pe cineva cu care să
vorbesc, care să mă îndrepte în direcţia cea bună. Din acest
motiv m-a adus Dumnezeu unde sunt astăzi.
[Game McKrame, Looking for Love and Acceptance. Copyright
© Game McKrame. Tradus şi publicat cu permisiune. Game
este fondator şi Director Executiv la Truth Ministries, care a luat
- 37 -
fiinţă în 1999. El, soţia sa, Julie, şi cei doi copii ai lor locuiesc în
Spartanburg, Carolina de Sud. Game este disponibil pentru
consiliere în doi şi pentru a oferi instruire în grupuri mici sau la
conferinţe. Poate fi contactat pe profilul său de pe Facebook.
Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la
Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

CĂUTÂND UN TATĂ
FRANK WORTHEN

Când aveam treisprezece ani, pastorul meu m-a luat în

biroul său. „Frank”, m-a anunţat el, „eşti homosexual.” Nu
aveam idee ce vroia să spună, de aceea mi-a explicat atracţia faţă
de persoanele de acelaşi sex. Apoi mi-a explicat că homosexualii
sunt diferiţi de ceilalţi oameni.
Mă simţisem „diferit” de ani de zile. Viaţa mea de familie nu
fusese fericită. M-am născut în 1929 – anul în care a început
marea depresiune economică. Mulţi membri de familie s-au
mutat în casa noastră ca să supravieţuiască. Tatăl meu şi-a luat o
a doua slujbă noaptea, ca să plătească facturile, dar nu reuşea să
facă rost de suficienţi bani. Am devenit o familie plină de
amărăciune, supărată şi de multe ori am fugit în pod ca să evit
certurile zilnice care se dezlănţuiau în jurul meu.
Nu voi uita niciodată prima zi la şcoală. Mama a stat toată
ziua cu mine, să vadă dacă voi fi bine, iar învăţătoarea i-a spus:
„Băiatul dumneavoastră este diferit de toţi ceilalţi băieţi.” Nu
arătam niciodată interes pentru sporturi şi nu m-am potrivit
niciodată cu adevărat cu ceilalţi băieţi.
Puţin după ce am împlinit treisprezece ani, unchiul meu m-a
dus la o prezentare ştiinţifică locală, sponsorizată de Institutul
Biblic Moody. A fost prima mea expunere la Cuvântul lui
Dumnezeu. Am simţit dragostea lui Dumnezeu în acea noapte
şi, în secret, L-am primit pe Cristos în viaţa mea.
În anul care a urmat, au avut loc mai multe traume. Tatăl
meu a murit, iar unchiul meu care îmi era atât de drag, a fost
arestat pentru activitate homosexuală. Apoi a venit un pastor
- 38 -
nou în biserica mea şi a preluat rolul tatălui în viaţa mea. Era tot
ce visasem cu privire la un tată, dar şi-a dat seama de atracţia
mea în creştere faţă de persoanele de acelaşi sex şi m-a încurajat
să-i dau curs. De fapt a găsit chiar un potenţial partener
masculin pentru mine – un bărbat obez, mai în vârstă, pentru
care nu aveam niciun interes.
După absolvirea liceului, m-am îndrăgostit de o tânără. A
fost prima mea prietenă adevărată şi am hotărât să mă
căsătoresc cu ea. Dar când am cerut-o în căsătorie, a răspuns:
„Sunt numai două lucruri în viaţă pe care le iubesc. Unul sunt
caii, iar celălalt, femeile.” Am fost zdrobit. Când m-am dus la
pastorul meu, mi-a spus: „Frank, am încercat să-ţi spun de ani
de zile că eşti homosexual.” Apoi mi-a explicat că fusesem atras
de acea femeie pentru calităţile ei masculine.
Îmi amintesc cum coboram treptele bisericii în acea zi.
„Doamne”, m-am rugat, „el este omul Tău. Accept ce a spus
despre homosexualitatea mea.” Nu mult după aceea, am avut
prima experienţă homosexuală. A fost începutul a peste
douăzeci de ani de implicare în relaţii homosexuale.
De-a lungul anilor, mulţi oameni au intrat şi au ieşit din viaţa
mea. Dar viaţa era foarte diferită de imaginea frumoasă pe care
o zugrăvise pastorul meu. Au existat unele momente de plăcere
şi speranţă, dar mai mult singurătate şi disperare. Sexul era zeul
vieţii mele; nimic altceva nu conta.
Au trecut mulţi ani. M-am ascuns de Dumnezeu şi am
ridiculizat Biserica, dar în inima mea ştiam că El mă chema
înapoi la El. Tinereţea mea începea să se ofilească, iar fiecare an
aducea tot mai puţină fericire.
Apoi Michael, unul dintre angajaţii mei de la lucru, a devenit
creştin. Viaţa lui s-a schimbat în faţa ochilor mei şi mi-am
amintit de tinereţea mea, când fusese o asemenea binecuvântare
să-L cunosc pe Isus şi să fiu în biserică. Contrastul dintre acel
tânăr minunat şi viaţa mea plină de poftă m-a sfâşiat pe
dinăuntru.
Ştiam că viaţa mea homosexuală era greşită, dar simţeam că nu am
putere să mă schimb. Apoi am auzit despre un loc pentru
- 39 -
homosexuali din San Francisco, care funcţiona în întuneric
total. Am devenit obsedat de acel loc şi am hotărât să mă duc
acolo. Pe 24 mai 1973 am decis că voi merge acolo.
Deodată mintea mea s-a întors în vremea morţii tatălui meu,
când aveam treisprezece ani. Mă rugasem lui Dumnezeu: „Tatăl
meu s-a dus. Te rog, fii Tatăl meu pentru tot restul vieţii mele.”
Am simţit că fusese cu mine până atunci. Dar a merge în acel
loc al întunericului părea cea mai rea respingere a Lui.
M-am trezit apelând la Michael şi spunând: „Te rog, ia-mă
cu tine la biserica ta – chiar acum!” Când am îngenuncheat la
altar, am mărturisit toate lucrurile rele pe care le făcusem în
trecut.
Multe gânduri îmi treceau prin minte. Toţi prietenii mă vor
respinge. Cum aş fi putut să renunţ vreodată la sex? Imposibil!
Dar în timp ce mă rugam, m-am simţit eliberat pe dinăuntru,
după douăzeci de ani de păcat.
Am început să frecventez biserica lui Michael, iar după
câteva luni, el mi-a sugerat să înregistrez pe bandă ce făcea
Dumnezeu în viaţa mea. După ce am lucrat la înregistrare luni
de zile, am început să-i fac publicitate într-un ziar local
„subteran”, unde bărbaţii homosexuali găseau parteneri sexuali.
În primul an, aproximativ şaizeci de oameni mi-au scris, cerând
înregistrarea.
Apoi Domnul m-a îndemnat să spun unui pastor local
despre misiunea mea. În acea zi a luat naştere numele
Love In Action şi au început întâlniri de grup. Apoi am descoperit
că existau alte misiuni similare. Şaizeci şi doi dintre noi s-au
întâlnit pentru un weekend de părtăşie în septembrie 1976 în
zona Los Angeles şi au numit mica noastră reţea Exodus. Era un
timp palpitant, care îţi dădea fiori, pentru a fi implicat în acest
tip de misiune.
Dumnezeu a început să aducă alţi membri ai personalului
care să mi se alăture. Curând primeam sute de scrisori din toată
lumea.
Au mai trecut zece ani şi mă simţeam din ce în ce mai
inconfortabil cu viata de celibatar. Eram singur şi am început să
- 40 -
mă rog pentru o soţie. Cam cu un an şi jumătate mai târziu,
m-am oprit în Los Angeles să o văd pe prietena mea,
Barbara Johnson, care asigura servicii pentru părinţii
homosexualilor. Ea m-a trimis la Disneyland cu o femeie pe
care o întâlnisem pentru puţin timp, o singură dată înainte.
Acea zi la Disneyland s-a dovedit a fi cea mai mare distracţie
pe care o avusesem în ani de zile. Femeia, Anita Thomas, a
făcut o mulţime de glume şi mi-a plăcut întru totul compania ei.
Mai târziu, Barbara m-a sunat să-mi spună că şi Anita s-a
bucurat de acea zi cu mine.
O femeie mă place cu adevărat, m-am gândit cu încântare.
Presupun că am făcut ce trebuie! Câteva luni mai târziu, Anita a
vizitat Love In Action şi s-a îndrăgostit de misiunea mea, de
personalul meu, de biserica mea – de tot!
Curând, Anita şi cu mine ne întâlneam în San Luis Obispo,
la jumătatea distanţei dintre casa ei de lângă Los Angeles şi casa
mea din zona San Francisco. Ştiam că relaţia noastră devenea
serioasă; în curând vorbeam despre căsătorie. În noiembrie
1984, când Anita şi cu mine am schimbat jurămintele de
căsătorie, Barbara Johnson – „peţitoarea” noastră din spatele
scenei – stătea în rândul din faţă, cu un zâmbet larg pe faţă. De
atunci, căsnicia a fost mult mai bună decât cele mai mari
aşteptări ale mele.
În 1990 Dumnezeu ne-a condus pe Anita şi pe mine la
Manila, unde am fondat Bagong Pag-asa. După patru ani, am
încredinţat misiunea liderilor naţionali şi ne-am întors în
California, unde am întemeiat o nouă misiune pentru foştii
homosexuali, în San Rafael, după ce Love In Action s-a mutat în
Tennessee.
Cred că homosexualitatea este o „căutare de înlocuire a
tatălui”. Mulţi ani am căutat susţinerea masculină, dar am căutat
numai în locuri greşite. Când mi-am încredinţat viaţa deplin lui
Dumnezeu, El a devenit Tatăl iubitor pe care nu l-am găsit
niciodată. Şi El mi-a dat o „familie” minunată de fraţi şi surori
în Cristos, în toată lumea.

- 41 -
 Sunt, de asemenea, recunoscător pentru viaţa nouă pe care
Domnul mi-a dat-o. M-am luptat cu homosexualitatea peste patru
decenii, dar Isus Cristos m-a eliberat.
[Frank Worthen, Looking For A Father. Copyright ©
Frank Worthen. Tradus şi publicat cu permisiune. Fondator al
Love In Action, Frank Worthen a sărbătorit anul trecut 40 de ani
de misiune pentru homosexuali. New Hope Ministries este o
continuare a lucrării lui Frank Worthen şi a soţiei lui, Anita,
fiind o misiune centrată pe Cristos, care îi ajută pe cei care se
luptă cu homosexualitatea să renunţe la stilul lor de viaţă şi să-şi
accepte adevărata identitate în Isus Cristos. Datele de contact
ale misiunii sunt: New Hope Ministries, P.O. Box 10246,
San Rafael, California 94912-0246, USA, telefon:
(01)415.453.6475, site: www.newhope123.org.]

CÂNDVA HOMOSEXUAL
JOHAN VAN DE SLUIS

M-am născut în 1938 şi am trăit ca homosexual de la vârsta

de cincisprezece ani până la douăzeci şi opt de ani. Conform
Dr. Van Emde Boaz, un cunoscut sexolog olandez, eram un
homosexual înnăscut. Am crescut într-o familie creştină şi din
fragedă copilărie am tânjit după pace cu Dumnezeu. Pacea cu
El m-a părăsit când am început să trăiesc o viaţă de
homosexual. Am frecventat baruri şi saloane de dans
homosexuale şi mi-am ales homosexuali ca prieteni. Am avut,
de asemenea, o relaţie homosexuală cu un bărbat care a durat
trei ani.
Aş fi putut continua acest stil de viaţă încă mulţi ani, dar am
descoperit treptat că nici acea relaţie de trei ani nu m-a făcut
mai fericit. Am început să realizez că pentru mine stilul de viaţă
homosexual însemna lipsă de armonie şi sterilitate. Ultimul an al
acelei prietenii a fost un an de conflicte interioare. Simţeam că
stilul meu de viaţă nu se potrivea cu convingerile mele religioase
şi aveam certuri frecvente cu prietenul meu.

- 42 -
 Am început să mă gândesc că vroiam să ies din acea relaţie
şi, în cele din urmă, i-am pus capăt. În retrospectivă, pot spune
că Dumnezeu este Cel care mi-a arătat că stilul meu de viaţă nu
era după voia Lui. Ani de zile nu înţelesesem asta. Totuşi, la un
moment dat, am hotărât că vroiam să ascult mai mult de El,
decât de cei care încercau să mă convingă că nu era nimic greşit
să am o relaţie sexuală cu un bărbat care îmi era prieten,
caracterizată de dragoste şi fidelitate.
O creaţie nouă
Apoi am intrat în legătură cu creştini, iar după un timp am
dorit să fiu botezat. După slujba de botez, câţiva credincioşi
s-au rugat pentru schimbarea orientării mele sexuale,
punându-şi mâinile peste mine. Din acel moment, am început să
cred că eram liber. Totuşi, în dimineaţa următoare mă simţeam
la fel de homosexual ca întotdeauna. Am intrat în panică şi am
sunat nişte prieteni, un cuplu căsătorit, care fuseseră printre cei
care se rugaseră pentru mine. Mi-au spus că eram cu adevărat
liber şi că puteam începe să o cred, chiar dacă emoţiile îmi
transmiteau un mesaj diferit. Mi-au atras atenţia asupra câtorva
cuvinte din Biblie: „Căci dacă este cineva în Hristos, este o
făptură nouă; cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au
făcut noi.” (2 Corinteni 5:17)
De atunci, am perseverat în credinţă şi am fost liber cu
adevărat. Vechea mea natură păcătoasă este acum răstignită
împreună cu Hristos. (Romani 6:6) Ca rezultat, în decursul
timpului, percepţia mea asupra sinelui interior şi a naturii mele a
început să se schimbe. Se reducea totul la puterea sugestiei? Nu,
era vorba de puterea credinţei în Dumnezeu şi în promisiunile
Sale. M-am implicat activ în acest proces. A trebuit să învăţ să
mă disociez de prietenii mei homosexuali din trecut; am rupt
orice legătură cu ei. Am încetat, de asemenea, să merg în locuri
care îmi aminteau în mod atât de viu de trecutul meu. Am
realizat, de asemenea, că trebuia să arunc tot ce îmi amintea de
viaţa din trecut, precum cărţi şi fotografii. Simţeam că nu eram
destul de radical, în asprimea cu care tratam cu influenţele din
trecutul meu păcătos.
- 43 -
 În special la început, riscul căderii a fost foarte mare,
deoarece un timp îndelungat personalitatea mea s-a aflat în
procesul de vindecare. Sufletul îmi fusese rănit şi avea nevoie să
fie vindecat. Cu toate acestea, procesul nu a constat numai în
scăparea de lucruri negative. În acelaşi timp, trăind cu Hristos,
mi s-a deschis o lume cu totul nouă. Eram o făptură nouă, ceea
ce mă făcea deosebit de fericit. Experimentarea acestui fapt mi-
a fost de mare ajutor în lupta cu sentimentele homosexuale. Am
descoperit, de asemenea, că nu tot ce etichetasem drept
„homosexual” era greşit. De exemplu, am realizat că bunul meu
gust pentru îmbrăcăminte şi mobilă etc. nu era legat de
sentimentele homosexuale şi nu era păcătos.
Cu cât îmi reveneam şi înaintam în heterosexualitate, cu atât
mai puţin aveam nevoie de alţi bărbaţi pentru a compensa
deficienţa în dezvoltarea mea personală. Uneori se mai întâmpla
ca vederea unui bărbat să-mi provoace sentimente de admiraţie
şi o anume satisfacţie. Într-un asemenea moment, aveam nevoie
de el pentru a mă vedea pe mine însumi ca bărbat complet. Dar
treptat am început să mă simt întru totul bărbat, bazându-mă pe
relaţia mea cu Hristos. Nu mai aveam nevoie să mă identific cu
alţi bărbaţi pentru asta. Mai mult, mi-au apărut dorinţe
heterosexuale.
M-am rugat ca Dumnezeu să mă călăuzească în aşa fel încât
să mă îndrăgostesc spontan de o femeie. La cinci ani după ce
am rupt legătura cu stilul de viaţă homosexual şi după ce
sentimentele mele au început să se schimbe, m-am căsătorit.
Aceasta s-au întâmplat cu mai bine de treizeci şi doi de ani în
urmă. Soţia mea şi cu mine avem trei copii, o fiică şi doi fii. În
viaţa mea de căsnicie am experimentat că heterosexualitatea este
mult mai plină de satisfacţii decât stilul de viaţă homosexual.
Povestea vieţii mele a fost publicată mai în detaliu într-o
carte olandeză intitulată Ik ben niet meer zo şi în broşura
Eens homofiel, tradusă, de asemenea, în engleză cu titlul
Cândva homosexual.
Din anul 1969, am ajutat homosexuali; în primii cinci ani în
casa mea, iar din 1975 am lucrat ca lider de proiect (Director) la
- 44 -
EHAH (Ajutor Evanghelic Pentru Homosexuali). În ultimii treizeci
şi doi de ani, mai mult de o mie de oameni cu probleme
homosexuale au fost ajutaţi de mine şi de membrii personalului
de la EHAH. Din februarie 2003 m-am retras din activitate.
Am fost, de asemenea, Preşedinte, iar acum sunt membru în
comitetul de conducere al organizaţiei Onze Weg (Calea noastră),
promovând interesul pentru foştii homosexuali în biserici şi în
societate, şi explicând cum poate fi părăsit stilul de viaţă
homosexual. La fiecare trei luni distribuim o revistă cu articole
relevante pe diferite teme privind sexualitatea.
În 1982, câţiva colegi au luat iniţiativa să înceapă
Exodus Europe, după ce au fost la conferinţa
Exodus North America din Las Vegas. După aceea am fost
membru în comitetul de conducere şi Preşedinte la
Exodus Europe timp de câţiva ani.
Exodus International ne-a ajutat să ieşim dintr-o poziţie mai
degrabă izolată şi, de la înfiinţarea sa până in prezent, am găsit
încurajator să fiu membru al Exodus.
[Johan van de Sluis, Once A Homosexual. Copyright ©
Johan van de Sluis. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul
în limba engleză este publicat pe site-ul
www.exodusglobalalliance.org. Pentru ajutorul care nu mai este
disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

CE NE FACE SĂ PĂSTRĂM TĂCEREA?

JEFF JOHNSTON

Cred că este imperios necesar să proclamăm în arena

seculară adevărul vindecării de homosexualitate. Care sunt
motivele pentru care noi (ca foşti homosexuali) păstrăm
tăcerea? Pentru unii, motivul este teama. Ce vor crede despre
mine? Dacă vor râde de povestea mea? Cum mă va prezenta
mass-media? Dacă nu mă vor crede? Sunt destul de vindecat?
Cum îmi va afecta familia?

- 45 -
 În afară de teamă, cred că mare parte din ceea ce m-a
motivat pe mine să tac a fost ruşinea. Îmi era ruşine de
zdrobirea şi păcatul meu. Am depus atâtea eforturi să
corespund în biserică şi în lumea bărbaţilor, iar acum trebuia să
dezvălui luptele mele tuturor?
Nu numai ruşinea, dar şi mândria este implicată aici.
Mândria mea nu vroia să admită faţă de alţii că mă luptam cu
homosexualitatea. Dar mă făcuse să depun mărturie înaintea
comitetelor de la Maryland General Assembly; să-mi spun povestea
în faţa membrilor Congresului la Capitol, Statele Unite; să
protestez la Convenţia Americană de Psihiatrie; şi să accept ca
povestea mea fie relatată pe două pagini în The Baltimore Sun.
Atât de multe, ca să trăiesc „o viaţă normală, liniştită”. Ca să fiu
sincer, nu am făcut-o fiindcă am căutat oportunităţi, ci am ales
să spun „da” când au apărut oportunităţile. De fiecare dată când
îmi spun povestea, resping un alt asalt al fricii, ruşinii sau
mândriei.
Un ultim motiv care ne face să păstrăm tăcerea este faptul
că ne simţim copleşiţi. Ce pot face eu ca să influenţez o întreagă
cultură? Din fericire, nu sunt responsabil pentru asta. Dar pot
să fac lucruri mici: să scriu o scrisoare unui editor, să telefonez
unei reţele iresponsabile de televiziune şi să vorbesc când alţii
denigrează vindecarea.
Aş putea să scriu un întreg articol sau chiar o carte pe
această temă, dar ajunge să spun că toate dovezile sunt de
partea noastră. La fiecare nivel – fizic, emoţional şi spiritual –
comportamentul homosexual este distructiv. Spunând adevărul
despre homosexualitate salvăm literalmente vieţi.
Nu toţi suntem chemaţi sau dăruiţi să lucrăm în mass-media
sau politică, nu toţi suntem chemaţi la misiune cu program
întreg, dar ar trebui ca mai mulţi să vorbim pe această temă.
Cred că Dumnezeu ne cheamă să ieşim în faţă mai mulţi ca să
ne spunem povestea, să spunem ce ştim despre caracterul
distrugător al comportamentului homosexual şi despre
restaurarea lui Dumnezeu – cum ne-a schimbat Dumnezeu.

- 46 -
 Mai mulţi dintre cei care se luptă cu homosexualitatea, mai
mulţi părinţi, mai mulţi membri de familie. Toţi suntem chemaţi
să ne implicăm în lumea din jurul nostru, să spunem adevărul în
dragoste unei lumi care suferă. Nimeni nu este mai bun decât
noi pentru asta. Dacă nu noi, atunci cine?
[Jeff Johnston, What Keeps Us Silent? Copyright ©
Jeff Johnston & Regeneration Ministries. Tradus şi publicat cu
permisiune. Misiunea poate fi contactată la adresele:
Regeneration – Baltimore, P.O. Box 9830, Baltimore, Maryland,
21284-9830, USA, telefon: (01)410.661.0284, e-mail:
info@RegenerationMinistries.org sau Regeneration – Northern
Virginia, telefon: (01)703.591.HOPE(4673), site:
www.regenerationministries.org.]

CE ŞTIU ACUM, CA FOST HOMOSEXUAL

NEAL

1. Aşa m-am născut şi nu mă pot schimba, fiindcă

este ceva genetic.
Am crezut pe deplin această minciună. Am citit o mulţime
de cărţi pentru a găsi răspuns la întrebările mele, ca bărbat care
am ajuns să am atracţii faţă de cei de acelaşi sex. Majoritatea
cărţilor spuneau că nu este posibil să te schimbi şi că nu există
vindecare. La un moment dat, m-am întrebat... dacă ar exista un
medicament care să mă vindece, chiar l-aş lua? Da. Dar tot ce
ştiam din cărţile pro-homosexualitate era că este o trăsătură
înnăscută şi că trebuia să mă accept aşa cum eram. Uram cu
adevărat faptul că eram homosexual, dar când nu poţi repara
ceva, trebuie să trăieşti cu acel lucru. Deci m-am mulţumit cu
răspunsul găsit într-o carte scrisă pentru tinerii homosexuali.
Când cineva mă întreba ce anume credeam eu că mă făcuse să
fiu homosexual, răspundeam: „Norocul”, iar cele mai multe
studii publicate în revistele pro-homosexualitate afirmau că
existau dovezi că era implicată o componentă genetică.
2. Am încredere în ce îmi spun cei din comunitatea
homosexuală, fiindcă afirmă că le pasă de mine.
- 47 -
 Nu chiar. Am descoperit curând că eram diferit de alţi
homosexuali şi de lesbiene. Doream, într-adevăr, să îmi aduc
contribuţia pentru ca să existe mai multă toleranţă şi acceptare
pentru homosexuali în societate, dar eram întotdeauna respins
de prietenii mei homosexuali şi lesbiene când afirmam că nu
este normal să fii homosexual. Norma este heterosexualitatea.
Când uniunile între persoane de acelaşi sex au fost legalizate
în 1989 în Danemarca (prima ţară din lume care a făcut asta),
m-am bucurat alături de prietenii mei. Acum homosexualii şi
lesbienele aveau aceleaşi drepturi precum cuplurile
heterosexuale. Ce şi-ar fi putut dori mai mult? Aveam drepturi
egale. Dar unii homosexuali, care nu erau creştini sau nu aveau
nicio credinţă religioasă, au spus că acum trebuia să luptăm
pentru dreptul de a încheia căsătorii în biserică. Le-am zis că
eram împotrivă. Căsătoria în biserică este ceva sfânt şi sacru
pentru mine, şi este numai pentru un bărbat şi o femeie. Mi se
părea nenatural ca doi bărbaţi să se căsătorească într-o biserică.
Ar fi fost un sacrilegiu.
O, am fost foarte dispreţuit de cei din organizaţia
pro-homosexualitate, care erau vocali când îşi făceau cunoscute
părerile! Îmi tot repetau că mai aveam mult până să mă accept
cu adevărat aşa cum eram. Am descoperit că în orice organizaţie
există atitudinea: dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră.
Dacă nu făceam ce spuneau ei, trebuia să plec.
De asemenea, nu voiam să particip la parada
homosexualilor. Nu simţeam că aş fi avut ceva în comun cu
travestiţii (transgenderii), iar comportamentul sexual ostentativ
mi se părea respingător. Să defilez într-o paradă cu bărbaţi
îmbrăcaţi în femei şi cu perverşi sexuali care nu doreau altceva
decât să-i şocheze pe oameni – nici gând! Ei bine, diversitatea
este bună, gândeam eu, dar la paradele homosexualilor nu este
loc pentru homosexualul obişnuit. Şi mi se părea că paradele le
făceau mai mult rău homosexualilor şi lesbienelor, arătând toate
stereotipurile.
Eram, de asemenea, foarte activ în educaţia pentru relaţii
sexuale sigure. Uneori ridicam obiecţii la cerinţa de a fi prea
- 48 -
grafic atunci când le vorbeam unor tineri de paisprezece,
cincisprezece ani despre sexul sigur. De asemenea, voiam să
accentuez că nu există sex sigur. Sexul sigur poate reduce riscul
bolilor cu transmitere sexuală, dar există întotdeauna un risc.
Dar tovarăşii mei homosexuali au obiectat.
Deci nu pot subscrie la afirmaţia că comunităţii
homosexuale îi pasă de mine. Dacă nu făceam ce spuneau ei,
trebuia să plec.
Dar ceea ce m-a dezamăgit cu adevărat la homosexuali a
fost superficialitatea şi obsesia lor pentru tineri. Şi că era ceva
absolut normal să ai două sute de parteneri sexuali în fiecare an.
Mie mi se părea greşit. Când am început să-mi schimb viaţa
acum cinci ani, l-am întrebat pe colegul meu de cameră (un
culturist umflat de steroizi) dacă nu şi-ar fi dorit să întâlnească
pe cineva special pe care să-l iubească. Un iubit. I-am spus că
probabil avusese cam două mii cinci sute de parteneri sexuali
până atunci, dar oare nu vroia ceva mai mult decât sex? S-a uitat
la mine foarte uimit şi mi-a răspuns că nu este posibil să găseşti
un iubit, că va prinde tot ce-i pică şi că se va distra în timp ce îl
aştepta pe Făt-Frumos. I-am zis că mă îndoiam că îl va găsi pe
Făt-Frumos în felul în care trăia.
3. Nu pot să mai cred în Dumnezeu sau în Biserică,
fiindcă ei nu mă acceptă.
Ştiam prea bine ce îmi spunea Biblia despre
homosexualitate. Eram osândit şi condamnat. Credeam în
Isus Hristos. Nu puteam decât să sper că voi avea parte de
îndurare în ziua judecăţii. Pentru mine, creştinii erau
heterosexişti şi plini de judecată. Mă simţeam ca un lepros sau
ca un samaritean. Niciun creştin nu s-ar fi apropiat de mine la
mai puţin de doi metri.
Condamnarea şi oprobiul erau tot ce primeau homosexualii
din partea bisericilor, aşa că, deşi Îl iubeam pe Isus şi ştiam că şi
El mă iubea, nu aveam de gând să merg la o biserică pentru a
mă închina Lui, atât timp cât aş fi aflat printre ipocriţi care nu
erau deloc ca Hristos. Acolo nu se găsea ajutor pentru cei ce
vroiau să părăsească homosexualitatea.
- 49 -
 Am văzut şi că homosexualii şi lesbienele erau mereu atacaţi
verbal şi făcuţi ţapi ispăşitori de către creştini. Oricum, nu exista
niciun Dumnezeu. Dacă ar fi existat cu adevărat un Dumnezeu,
nu m-ar fi lăsat să fiu homosexual. Aşa cum îmi spuseseră unii
prieteni creştini, ei bine, Dumnezeu mă făcuse aşa. Cred că
majoritatea celor cu un anumit trecut religios şi cu o anumită
educaţie religioasă, care au atracţie faţă de cei de acelaşi sex,
găsesc aproape imposibil să-şi pună în acord convingerile
religioase cu sentimentele. Unii aleg să trăiască o viaţă de
celibat, cred că nu se vor schimba în această viaţă şi că este o
provocare ca oricare alta. Chiar îi admir pe aceşti oameni.
4. Terapia reparativă dăunează.
Acum vreo opt ani am văzut un film documentar despre
Exodus. Era făcut de pro-homosexuali. Filmul arăta cum Exodus
ajunsese într-un orăşel din Norvegia, iar unii tineri homosexuali
s-au sinucis. A fost cel mai cumplit documentar pe care l-am
văzut vreodată. Se afirma că homosexualii nu se pot schimba şi
că fanaticii creştini nu au ruşine când le spun homosexualilor
să-şi reprime sentimentele şi să pretindă că sunt heterosexuali.
Filmul arăta un cuplu homosexual îngrozitor, care se căsătorise
(un fost homosexual şi o fostă lesbiană). Nu aveau copii şi
arătau foarte deprimaţi. Filmul spunea de fapt – probabil că
oamenii aceştia glumesc! Ce glumă oribilă! Numai nişte
homosexuali care se urăsc pe ei înşişi ar încerca să se schimbe.
Ideea că homosexualii se vor sinucide dacă au de-a face cu
vreuna dintre aşa-numitele misiuni ale foştilor homosexuali îmi
fusese profund imprimată de către comunitatea homosexuală şi
este repetată de fiecare activist cu care discuţi despre
posibilitatea schimbării. Activiştii spun că este mult mai bine să
te accepţi aşa cum eşti şi să fii tu însuţi, decât să încerci să fii
ceva ce nu eşti.
Cred că principalele prejudecăţi despre terapia reparativă şi
foştii homosexuali sunt următoarele:
 Schimbarea nu este posibilă. Dacă mai am atracţii
homosexuale, nu m-am schimbat. Dacă schimbarea este
posibilă, atunci atracţiile mele faţă de persoanele de sex opus
- 50 -
trebuie să fie la fel de puternice şi cu aceleaşi caracteristici
emoţionale ca atracţiile mele faţă de persoanele de acelaşi sex.
 Cei care s-au schimbat nu fac decât să-şi reprime
sentimentele de atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex; nu a
avut loc nicio schimbare reală, ei doar se prefac.
 Dacă nu pot să am erecţie doar uitându-mă la o femeie,
nu mă pot schimba niciodată, aşa că de ce să mai încerc?
 Cei ce apelează la terapia reparativă se vor sinucide.
 Nu vei fi niciodată fericit fiind ceva ce nu eşti.
În ciuda tuturor acestor mituri răspândite de comunitatea
homosexuală, pot spune că anii în care am apelat la terapia
reparativă au meritat efortul. Mi-am vindecat o mulţime de răni.
Mi-a luat mult timp şi a fost un proces, nu un eveniment. Aşa
cum spunea şi fostul homosexual Sy Rogers, nu spui
„hocus-pocus” şi orice dorinţă homosexuală îţi dispare din
minte. Însă acum nu mai doresc şi nu mai tânjesc după un
bărbat care să mă iubească. Sunt atras de femei.
Uneori sunt atras de un bărbat, dar ştiu că nu voi fi fericit
lăsându-mă în voia unor asemenea sentimente. Mi-am
încredinţat viaţa în grija lui Dumnezeu şi simt că Duhul Sfânt
mă îndrumă şi mă mângâie. Nu există piedici care să nu poată fi
depăşite. Cred că va mai trece mult până când lumea, în general,
va şti că îţi poţi schimba orientarea sexuală. Activiştii
homosexuali pledează că nu aşa stau lucrurile şi chiar
răspândesc o mulţime de minciuni în acest sens, în încercarea
disperată de a se ţine strâns de identitatea pe care şi-au
construit-o cu atâta efort. Nu este uşor să-ţi schimbi identitatea
şi să renunţi la concepţiile tale greşite.
Ce mă ajută cel mai mult este dragostea creştinilor adevăraţi.
Îmbrăţişări şi încurajare. Ce mă dă înapoi sunt prejudecăţile şi
ideile greşite despre cei care au atracţii faţă de persoanele de
acelaşi sex. Iar dacă simt că cineva este împotriva
homosexualilor, pur şi simplu tac şi nu-l mai ascult. Este o
reacţie instinctivă, prin care mă protejez ca să nu fiu rănit. Dacă
iubim pe toată lumea aşa cum face Hristos, toţi avem de
câştigat.
- 51 -
 Într-un fel, astăzi mă simt înşelat de activiştii homosexuali.
M-au minţit. Eram mult mai mult decât atracţiile mele. Nu mai
cred că m-am născut aşa. Nu am găsit fericire în stilul de viaţă
homosexual, deşi chiar am încercat. Am găsit dragoste, dar
relaţiile între persoane de acelaşi sex au în general viaţă scurtă.
[What I Know Now That I’m Ex-Gay. Copyright ©
Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi
publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost
publicat pe site-ul www.pfox.org. Pentru ajutorul care nu mai este
disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

CEA DE A DOUĂZECI ŞI CINCEA ANIVERSARE A

CĂSĂTORIEI NOASTRE
DAN HITZ

Soţia mea, Marianne şi cu mine am sărbătorit recent a

douăzeci şi cincea aniversare a căsătoriei noastre. Ne bucurăm
amândoi de bunătatea Mântuitorului nostru de a ne aduce
împreună şi de a ne ţine împreună în numeroasele suişuri şi
coborâşuri prin care am trecut ca şi cuplu. În ciuda provocărilor
de care am avut parte în viaţă, Marianne era cea mai bună
prietenă a mea când m-am căsătorit cu ea şi rămâne cea mai
bună prietenă a mea până în ziua de astăzi. A rămas alături de
mine în vremurile bune şi în cele rele, în victorii şi înfrângeri. Îi
sunt cu adevărat mulţumitor Domnului Isus Cristos pentru
îndurarea şi harul Lui.
Doresc să îi mulţumesc personal lui Tom Cole, fostul
Director al acestei misiuni, şi echipei de conducere de la
Reconciliation Ministries, care mi-au fost alături în mare parte din
călătoria mea spre vindecare, care s-a intensificat în 1999.
În acea perioadă mă aflam într-o vale majoră din viaţa mea.
Lupta cu atracţia faţă de persoanele de acelaşi sex şi problemele
emoţionale pe care le îngropasem ajunseseră la punctul
culminant. Am fost mântuit în 1984, dar luptele interioare
ajunseseră în punctul în care nu mai eram în stare să suport
- 52 -
stresul şi lupta dinăuntru împotriva homosexualităţii, care se
amplifica înăuntrul meu. Eram plin de ură faţă de mine însumi
şi îmi îndreptam mânia înspre familie. Emoţional mă
scufundam.
În acel punct, am intrat ca participant în programul
Living Waters şi, în sfârşit, am început să mă ocup de durerea
emoţională pe care o îngropasem de ani de zile. Domnul m-a
întâlnit prin programul Living Waters, iar după aceea, când mi s-a
slujit prin rugăciune şi consiliere. Când mi-am înfruntat temerile
în prezenţa lui Cristos alături de fraţii şi surorile care obţinuseră
biruinţă, ispitele, ura de sine şi durerea au fost înlocuite cu
iertare, curăţire şi tărie. Am învăţat cine sunt în Isus Cristos la
un nivel mult mai profund. Acum umblu în libertatea pe care a
dobândit-o El pentru mine. Prin vindecarea pe care am primit-o
prin Reconciliation Ministries, am devenit un soţ şi un tată mult
mai bun.
Reconciliation Ministries şi cu mine suntem foarte mulţumitori
pentru rugăciunile şi suportul vostru financiar, care ne permite
să continuăm să le ducem celor în suferinţă mesajul speranţei şi
vindecării prin puterea lui Isus Cristos.
Războiul cultural pentru adoptarea şi promovarea
homosexualităţii se dezlănţuie cu furie. Dacă m-aş fi dus la un
terapeut secular în timpul crizei mele din 1999, poate că mi s-ar
fi spus – cum li s-a spus altora – să accept „adevăratul meu
sine” de bărbat homosexual şi să divorţez de soţia mea. Dacă aş
fi făcut-o, i-aş fi devastat pe soţia şi copiii mei şi aş fi pierdut
vindecarea pe care mi-a adus-o Domnul de atunci. Ar fi fost cu
adevărat o pierdere.
Deşi cred că cei din comunitatea terapeutică seculară şi din
bisericile pro-homosexualitate au cu adevărat intenţia de a-i
ajuta pe cei care se luptă cu homosexualitatea să se accepte şi să
trăiască o viaţă mai liniştită, nu îi putem ajuta cu adevărat
îngăduindu-le să adopte păcatul. Este nevoie să ajungem la ei în
dragoste, pentru a-i ajuta să se întâlnească cu Isus Cristos la un
nivel mai profund, să se pocăiască şi să accepte cine declară El
că sunt ei. Este nevoie să păşim alături de ei pentru a-i echipa ca
- 53 -
să trăiască o viaţă în Cristos bazată pe Biblie. Aceasta este
adevărata dragoste. Aceasta este adevărata vindecare.
În Cristos,
Dan Hitz, Director la Reconciliation Ministries din Michigan
[Dan Hitz, Reconciliation Ministries Newsletter for
November 2011. Copyright © 2011 Reconciliation Ministries.
Tradus şi publicat cu permisiune.]

CEA MAI PROFUNDĂ DORINŢĂ A MEA

DARRYL L. FOSTER

Absenţa tatălui meu m-a lăsat tânjind după un bărbat care să mă

ţină în braţe şi să-mi spună că mă iubeşte.
Când mă priveam în oglindă, când eram copil, tot ce
vedeam era un băiat fără putere, timid, plin de teamă, dezgust
de sine şi durere. Nu mă puteam raporta la băieţii de vârsta mea
decât într-un singur mod. Şi acela era un secret adânc şi
întunecat. Speram că nimeni nu-l va descoperi niciodată.
M-am născut într-o familie care aparţinea Bisericii. În
tradiţia religioasă a americanilor de origine africană, generaţiile
familiei implicate în biserică erau un semn de onoare. Biserica
era locul unde, în ciuda greutăţilor pe care le înfruntau din cauza
presiunilor din afară – în special rasismul – negrii se puteau
simţi speciali.
Din nefericire, nu l-am întâlnit pe tatăl meu până la vârsta
de 7 ani. Ne-a dat mie şi fratelui meu câţiva dolari şi a plecat iar;
nu l-am mai văzut alţi şase ani. Pe vremea aceea eram plin de
furie şi ură, din cauză că ne-a părăsit cu nepăsare.
„Îi spunem tati?” m-a întrebat frăţiorul meu.
„Nu, îi vom spune doar domnule”, am răspuns eu. Chiar şi
cuvântul „domnule” suna distant pentru mine. Când l-am văzut
atunci, ne-a mângâiat pe cap şi ne-a oferit câţiva dolari. De data
aceea, am refuzat banii; îl uram atât de mult, încât nu mi-ar fi
păsat nici dacă ne-ar fi oferit o mie de dolari.
Lipsa unui tată sau chiar a unei imagini a tatălui a avut un
efect foarte rău asupra mea; mi-a apărut o dorinţă profundă ca
- 54 -
un bărbat să mă ţină în braţe şi să-mi spună că mă iubeşte. Mai
mult decât orice, vroiam să aud pe cineva spunând că jignirile
pe care mi le adresau oamenii – ca „fetiţă” şi „fată” nu erau
adevărate; aveam nevoie să ştiu că eram un băiat obişnuit, ca
oricare altul.
În schimb, am primit multă respingere din partea băieţilor.
Fraţii mei erau superatleţi; sâmbăta toţi băieţii din vecinătate se
adunau să joace baschet. Dar eu eram lăsat pe dinafară.
„Vreau să joc!” am strigat într-o zi.
Un băiat mi-a aruncat: „Fetiţă! Numai bărbaţii pot juca acest
joc!”
Apoi am auzit vocea fratelui meu: „Nu vrem ca fetele să se
joace cu noi. De ce nu te duci acasă să te joci cu celelalte fete?”
Au izbucnit toţi în râs în timp ce mă retrăgeam, plângând cu
amar. Cât de mult tânjeam după un tată care să mă ia în braţe şi
să mă asigure că sunt băiatul lui cel mare şi puternic! Dar m-am
întors şovăitor la o casă goală şi rece, ştiind că nu voi fi
niciodată ca ceilalţi băieţi.
Biserica era singurul meu refugiu. În biserică mă simţeam ca
oricine altcineva. Nimeni nu mă poreclea; de fapt vocea mea
bună mi-a câştigat o oarecare recunoaştere.
Dar mă luptam constant cu gânduri homosexuale. În
mijlocul închinării triumfătoare, sufeream. Biserica noastră
credea puternic în eliberare; oricare era problema ta, cineva
putea să-şi pună mâinile peste tine şi să se roage – şi problema
era rezolvată. Poate că dorinţele homosexuale mă vor părăsi într-o zi,
gândeam eu.
Eram confuz. În timp ce spuneau că Dumnezeu putea face
orice, aceasta nu se aplica homosexualităţii. Despre
homosexualitate, în Biserica creştinilor de culoare se vorbea
numai în şoaptă, în particular.
În acel punct al vieţii mele nu mă consideram homosexual;
ştiam doar că aveam atracţie faţă de bărbaţi. Ce trebuia să fac?
Cu cine puteam vorbi?
Apoi a venit o experienţă traumatică cu Ray (nu este numele
lui real), un tânăr liniştit, care frecventa biserica mea. În acea
- 55 -
vreme eram în anul I la liceu; el era cu trei ani mai în vârstă
decât mine. Mama făcea curăţenie în biserică în fiecare
săptămână, iar eu mergeam cu ea să o ajut. Într-o sâmbătă, după
ce am terminat, m-a lăsat acolo, cerându-mi să verific toate
uşile, ca să mă asigur că erau încuiate.
Am fost surprins să-l descopăr pe Ray în spatele bisericii,
lângă un dormitor folosit pentru a-i caza pe evangheliştii în
vizită.
„Darryl, poţi veni aici?” a spus el. Când am făcut-o, m-a
înşfăcat, m-a împins pe pat şi a încercat să aibă contact sexual
cu mine. A părut să dureze ore, dar s-a terminat în câteva
minute. Am aşteptat până noaptea, apoi m-am furişat acasă şi
mi-am aruncat toate hainele, ca nimeni să nu afle ce se
întâmplase. În acea noapte am ştiut că toate zvonurile despre
mine erau adevărate; eram homosexual.
În următorii trei ani am fost nevoit să suport obsesia
neobosită a lui Ray pentru mine. Din fericire n-am făcut
niciodată sex. Când în sfârşit am părăsit dezgustat biserica, am
plecat de acasă şi m-am aruncat cu capul înainte în stilul de viaţă
homosexual. Vederea unor bărbaţi dansând împreună şi
sărutându-se în public mă făcea să mă simt atât de bine.
Simţeam că, în sfârşit, eram în locul căruia îi aparţineam.
Eram nou pe scena homosexuală; curând toţi se întrebau
cine sunt şi cu cine mă întâlnesc. Am mers la petreceri în case,
la orgii, am devenit obsedat de capsule de amil-nitril (un drog
stimulant) şi am început să beau. Eram ca un puşti într-un
magazin de dulciuri, fără părinţi prin preajmă!
În anul 1982 mi-am ascuns homosexualitatea ca să mă alătur
Armatei. Am călătorit prin toată lumea; oriunde, întotdeauna,
găseam un bărbat cu care să mă culc. Am trecut prin perioade
de depresie adâncă, când m-am simţit atât de singur încât
vroiam să mor. Când am ieşit din depresie, sexul era la ordinea
zilei. Am dezvoltat o atitudine dură faţă de alţii, chiar faţă de
iubiţii mei. Oamenii existau ca să-mi dea plăcere; când eram
epuizat, renunţam la ei.

- 56 -
 Nimeni nu mă putea opri, nici măcar Dumnezeu. „Nu-mi
pasă dacă mă duc în iad!”, I-am spus. Dar tot nu eram fericit.
Mă chinuiau gânduri care acum ştiu că veneau de la Satan: Poţi
găsi parteneri sexuali oricând vrei, dar niciunul dintre ei nu te
iubeşte. Era tragic, dar adevărat. După ani de zile de sex
homosexual, mă simţeam tot neiubit şi lipsit de valoare.
În timpul Săptămânii Patimilor din anul 1990, am început să
mă simt disperat din cauza vieţii. Nu puteam să scap de
gândurile suicidare, care ajunseseră acum în stadiul de plan.
M-am prăbuşit în faţa televizorului şi l-am deschis. Când a
apărut imaginea, am văzut o privelişte uimitoare; un Bărbat
bătut rău, târând o cruce grea din lemn pe străzile unui oraş.
Deodată, Omul S-a oprit şi S-a uitat la mine, în timp ce sângele
I se prelingea pe faţă. Apoi a spus: „Am făcut toate acestea doar
pentru tine.” Când am realizat că îmi vorbise Isus, am început
să plâng necontrolat.
„Doamne”, m-am rugat, „cum poţi să mă iubeşti, după
lucrurile îngrozitoare pe care le-am făcut?” Şi am început să-I
spun, dar El m-a oprit şi a insistat: „Dar te iubesc.” Când mi-am
predat viaţa Lui, gloria Domnului a coborât peste mine. Din
acel moment, am ştiut că puterea păcatului – inclusiv puterea
homosexualităţii – a fost frântă în viaţa mea.
S-a întâmplat cu şapte ani în urmă. Desigur, când am pornit
pe drumul vindecării totale, am avut de înfruntat multe
probleme. Dumnezeu m-a îndreptat către o biserică unde am
stat cinci ani, ajungând al doilea pastor asistent.
Furia, ura şi dorinţele sexuale nepotrivite dispăruseră.
Totuşi, mai aveam multe temeri: Voi fi acceptat în biserică? Îşi
vor da seama bărbaţii de trecutul meu homosexual? Eram cu
adevărat liber?
În următorii câţiva ani, Dumnezeu Şi-a dovedit credincioşia,
îngăduindu-mi să clădesc prietenii cu bărbaţi evlavioşi, care
m-au iubit fără prejudecăţi. Ei n-au realizat, dar Dumnezeu i-a
folosit ca să mă vindece de sentimentul lipsei de valoare.
Am întâlnit o femeie la biserică şi am devenit prieteni. În
anul următor, Dumnezeu mi-a confirmat în multe feluri că
- 57 -
aparţineam unul celuilalt. Ştiam că Dumnezeu mă crease ca să
iubesc o femeie; aveam o dorinţă profundă pentru o tovărăşie
de o viaţă. Înainte de a o cere în căsătorie pe Dee, i-am spus
despre trecutul meu. „Iubitule”, a răspuns ea, „nu contează,
fiindcă te iubesc pentru cine eşti în clipa de faţă.” Nunta noastră
a avut loc pe 24 octombrie 1992.
Dumnezeu a folosit-o mult pe soţia mea pentru a face
minuni în procesul meu de vindecare. Ea a fost de neînlocuit ca
să-I aud glasul, ca să-mi fac mărturia publică, pentru ca alţii să o
audă şi să fie eliberaţi.
Mai mult decât orice, Isus m-a asigurat că niciodată nu mă
va lăsa, nici nu mă va părăsi (Evrei 13:5). Nu a fost o călătorie
uşoară, dar pentru că Dumnezeu este dragoste, sunt şi voi
continua să fiu pe deplin bărbat. Cele mai profunde dorinţe ale
mele de dragoste şi de a aparţine cuiva, au fost împlinite prin
Isus Cristos şi familia Sa, Biserica.
[Darryl L. Foster, My Deepest Desire. Copyright © Witness
Freedom Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.
Darryl L. Foster este Director Executiv la Witness Freedom
Ministries, o misiune creştină care oferă ajutor americanilor de
culoare care vor să renunţe la comportamentul homosexual.
Darryl L. Foster poate fi contactat la info@witnessfortheworld.org,
dlf4christ@yahoo.com, site: www.witnessfortheworld.org/contact.html.]

CINE SUNT EU?

BOB RAGAN

Nu am devenit familiar cu cuvântul „homosexual” până nu

am ajuns la liceu. Ştiam totuşi că descria sentimentele pe care le
avusesem în copilărie.
Atracţiile şi sentimentele faţă de persoanele de acelaşi sex
fuseseră prezente în viaţa mea de când îmi aminteam. Am
presupus că aşa m-am născut şi că acele sentimente defineau
cine eram ca persoană. Nu am auzit discuţii despre
homosexualitate în copilărie şi am ales să nu discut despre
sentimentele mele cu nimeni. A fost începutul sentimentului de
- 58 -
izolare şi singurătate care urma să mă chinuiască în anii care
aveau să vină.
Un eveniment semnificativ a avut loc când eram în anul
întâi la liceu. În acel an am fost expus la pornografia
homosexuală. Până în ziua de astăzi mă pot vedea pe mine
însumi şi efectul pe care imaginile le-au avut asupra mea. Nu mă
puteam opri să mă uit la ele. Trupul îmi tânjea să fie atins, ţinut,
să fie cumva în legătură cu bărbaţii din imagini. Nu-mi puteam
lua ochii de la imagini, iar evenimentul a întărit un gând în
mintea mea: „Eşti homosexual.”
Când reflectez la viaţa mea, văd acum că, de fiecare dată
când duşmanul îmi oferea o viaţă contrafăcută, Dumnezeu a
fost întotdeauna prezent ca să-mi arate adevărul, realul. La fel
cum atracţiile mele faţă de persoanele de acelaşi sex creşteau,
aveam şi cunoştinţă despre Dumnezeu, aşa cum este ea arătată
prin creaţia Sa din jurul nostru. Aveam o sete în mine să-L
cunosc pe Dumnezeu, la fel cum aveam o sete să cunosc
bărbaţi.
Ştiam despre Dumnezeu, dar nu Îl cunoşteam în mod
personal. Îmi amintesc cum, la vârsta de cincisprezece ani, am
strigat la El după ajutor, într-un moment de nelinişte şi
disperare din cauza dependenţei de autosatisfacere şi
pornografie. El mi-a auzit strigătul. În acelaşi an în care am fost
introdus în pornografie, un preot franciscan m-a luat la cina
Bărbaţilor de Afaceri ai Evangheliei Depline, unde mi-a fost
prezentat Isus. Inima mea parcă plutea când viaţa şi Duhul Lui
au pătruns în mine. Inima mea a recunoscut că aceea era calea
pe care o căutam. I-am cerut lui Isus să fie Mântuitorul meu,
dar atunci nu L-am făcut cu adevărat Domnul vieţii mele.
Confruntarea cu adevărul lui Dumnezeu
În următorii câţiva ani am fost implicat în „mişcarea lui
Isus” de la începutul anilor ’70. În colegiu am aparţinut unei
comunităţi creştine de casă şi îmi amintesc şi acum de părtăşia
noastră preţioasă, de vremurile uimitoare de laudă şi închinare şi
de învăţătura minunată. Atunci am devenit familiar cu pasajele

- 59 -
din Scriptură care condamnă comportamentele sexuale în afara
căsătoriei heterosexuale.
În conştiinţa mea eram de acord cu adevărul lui Dumnezeu
cu privire la comportamentul homosexual. Totuşi, pentru a face
faţă sentimentelor puternice, mi-am închis inima.
Neconfruntându-mă cu sentimentele, m-am pus într-o în
poziţie de robie faţă de ele. Necunoscând pe nimeni care trăia
liber de homosexualitate, sentimentele mele de însingurare şi
izolare s-au adâncit.
Din cauză că nu Îl făcusem pe Isus Domn al vieţii mele,
dorind să-L urmez indiferent de cost, m-am îndepărtat de El. În
1976, am început să mă întâlnesc cu un bărbat pe care îl
cunoşteam. Găsindu-l pe „domnul Potrivit”, am fost gata să mă
stabilesc într-o relaţie pe viaţă. Dar relaţia „pe viaţă” a durat
numai şase ani.
Compromisul
Fiindcă nu puteam să am ceea ce credeam că vreau, mi-am
compromis viaţa. Acum eram dornic să mă implic sexual cu
bărbaţi care nu căutau o relaţie dedicată. Eram dornic să merg la
cluburile de striptease şi, în ameţeala alcoolului, să-mi înec
amărăciunile şi visele pierdute. Treceam prin viaţă uitând de
tulburarea mea interioară. I-am privit pe alţi bărbaţi doar ca pe
nişte obiecte pentru a-mi satisface apetitul sexual.
În timp ce îmi iroseam viaţa în comunitatea homosexuală
din Washington, D.C., ignoram în mod voit marea goliciune pe
care o vedeam în jur. Ignoram că barurile erau pline în principal
de bărbaţi sub patruzeci de ani. Numai la barurile de striptease
şi la librăriile pentru adulţi am văzut mulţimea „mai în vârstă”.
Treceam cu vederea că orice relaţie pe termen lung pe care o
întâlneam nu era ceea ce eu consideram a fi ceva sănătos. Deşi
exista între parteneri un anumit gen de dragoste, detectam, cu
consecvenţă, şi o goliciune.
În toate acestea, Dumnezeu era încă implicat. Cumva, ştiam
că aştepta să mă întorc la El. În 1986 inima mea începuse să
tânjească din nou după El.
Teologia pro-homosexualitate
- 60 -
 M-am dus la o librărie homosexuală şi am cumpărat o carte
care susţinea că Scripturile aprobă comportamentul
homosexual. Vroiam să fiu convins că homosexualitatea era
acceptabilă şi că mii de ani de interpretare şi tradiţie se datorau
ignoranţei.
Chiar şi având o dorinţă puternică de a mă lăsa convins, îmi
amintesc că am râs de felul în care erau reinterpretate
Scripturile. Nu era nevoie de mare pricepere ca să vezi că
încercau să justifice comportamentul imoral, şi nu scopurile mai
importante ale lui Dumnezeu.
Setea mea spirituală a continuat să crească, dar m-am abătut
de la cale. Am început să investighez mişcarea New Age. M-am
cufundat în astrologie şi în alte domenii. Apoi, pe când eram
târât mai aproape de marginea întunericului, braţul puternic al
lui Dumnezeu a ajuns la mine de sus şi m-a salvat.
În luna octombrie a anului 1986, am întâlnit la
San Francisco un bărbat care avea un trecut foarte similar cu al
meu. Deşi pe vremea aceea credeam amândoi că ne-am născut
homosexuali, doream o relaţie profundă cu Dumnezeu. În
1987, mi-am rededicat viaţa Domnului. De data aceea am vrut
ca Isus să fie cu adevărat Domnul vieţii mele, în special al
sexualităţii mele.
Neştiind ce altceva să fac, am găsit o biserică în Pagini Aurii,
într-o carte de telefon locală. După o vizită într-o duminică, am
programat o întâlnire cu unul dintre pastori şi mi-am făcut
cunoscută povestea. Sunt atât de recunoscător că, deşi a
recunoscut că nu avea idee cum să mă consilieze, a spus că mă
iubeşte şi că vrea să fiu parte a bisericii sale. Dumnezeu Îşi avea
mâna asupra mea.
Am vrut să mă implic în acea biserică, iar El m-a pus alături
de luptători în rugăciune. Mai multe cupluri m-au înconjurat cu
dragoste, chiar dacă, din cauza mândriei şi a temerii de
respingere, nu le-am făcut cunoscută lupta mea. Apoi, într-o
perioadă de luptă intensă, în ianuarie 1998, în cele din urmă am
cedat şi am împărtăşit povestea mea unui cupluri. Ce

- 61 -
binecuvântat am fost când ei m-au iubit pur şi simplu, s-au
rugat pentru mine şi nu m-au respins!
Două zile mai târziu m-am dus la o librărie creştină şi i-am
destăinuit proprietarului lupta mea. Am cumpărat nişte cărţi pe
care le avea şi, în sfârşit, am înţeles că nu m-am născut
homosexual. M-a cuprins un sentiment uimitor de pace. Era
cam ora două şi jumătate dimineaţa, astfel încât singura
persoană pe care o puteam suna era prietenul meu din
San Francisco, unde era numai unsprezece şi jumătate noaptea!
Două săptămâni mai târziu am auzit despre Regeneration, o
misiune din apropiere, pentru bărbaţi şi femei care se luptă cu
homosexualitatea nedorită, şi am început să frecventez grupul
lor de sprijin din Virginia de Nord, care începuse cu numai trei
luni mai înainte.
Ce bucurie să găsesc pe alţii ca mine, căutând o cale de a-şi
prelucra şi înţelege sentimentele homosexuale! Ce remarcabil să
aflu că atât de mulţi biruiseră în lupta „foarte excitantă, dar şi
foarte înspăimântătoare”!
Prin învăţăturile pe care le-am primit, am ajuns să înţeleg
câteva rădăcini ale nesiguranţei mele ca bărbat. Am ajuns să văd
că atracţiile homosexuale erau înrădăcinate într-o nevoie
legitimă pe care o erotizasem. Mă legam sexual de bărbaţi
pentru a umple nevoia de afirmare a masculinităţii mele.
Blocasem sursa afirmării în copilărie.
Cine sunt în Cristos
Deşi înţelegerea problemelor de bază era necesară în proces,
adevărul de bază, care a făcut o diferenţa reală, a fost faptul de a
şti cine sunt în Cristos. Aveam o sete de Scripturi ca niciodată
înainte. Pe când eram absorbit de cartea Romani, Duhul Sfânt
mi-a descoperit adevărul că natura umană veche, vechiul om,
era nu numai răstignit, ci şi mort şi îngropat. Nu mai trăiam eu,
ci Cristos trăia în mine. (Romani 6)
Am început să văd că eram o creaţie nouă.
(2 Corinteni 5:17) Până la urmă, nici ispitele, nici sentimentele
nu defineau cine eram ca persoană. Apariţia unei atracţii sau a
unui sentiment homosexual nu însemna: „Sunt homosexual.”
- 62 -
Simţeam ispita, dar puteam să mă împotrivesc ei şi să umblu în
libertate!
Am început, de asemenea, să am o relaţie cu Dumnezeu ca
„Ava” al meu, un cuvânt intim similar cu „tătic” în limba biblică
originală. El a fost singura sursă pentru împlinirea nevoile mele.
Mulţi ani am fost confuz cu privire la identitatea mea şi am
centrat-o pe sexualitate. Acum, fiind creştin, pot să văd clar
adevărul: relaţia mea cu Dumnezeu este temelia identităţii mele.
Având siguranţa de a-L cunoaşte pe Tatăl meu ceresc, nu mai
am motive să fiu confuz vreodată.
[Bob Ragan, Who Am I? Copyright © Bob Ragan &
Regeneration Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Bob
a fost Director la Regeneration – Northern Virginia.]

CONDUS LA APE VII

ANDY COMINSKEY

Copilăria a devenit o amintire dragă pentru mine. Părinţii

mei erau iubitori, mediul nostru, plăcut, iar criza majoră părea să
fie vărsatul de vânt sau la ce instrument urma să cânt în
orchestra şcolii. Ca episcopalieni, am învăţat ritualurile şi
crezurile Bisericii, dar nu am învăţat multe despre mântuire.
(Când spun „noi”, mă refer la cei doi fraţi mai mari ai mei şi la
sora mea mai mică, între noi toţi fiind o diferenţă de doi ani.)
În ceea ce mă priveşte pe mine, a existat ceva diferit. Îmi
amintesc de o dorinţă timpurie şi neobişnuită pentru lucruri
„feminine”, precum joaca în casă, în loc de jocul de-a războiul,
mânuirea mai degrabă a unei pensule, decât a unei bâte de
baseball. Se instala ambiguitatea de a nu fi destul de sigur de
mine însumi în rolul de fetiţă sau de băieţel. Cu vârsta, situaţia a
devenit mai complicată. Viaţa nu era mizerabilă, era doar
confuză. Eram tot mai sensibil la remarcile despre masculinitate
sau despre lipsa ei. Odată cu pubertatea a venit înţelegerea unei
alte diferenţe: dorinţele mele sexuale erau îndreptate către băieţi.
A fost un secret greu de purtat în primii ani de liceu,
îndeosebi când termenul „homo” avea conotaţia unei sorţi mai
- 63 -
rele decât moartea. Cuvintele urâte care mi se aruncau au
continuat, ca şi lupta interioară. Identitatea mea devenea tot mai
neclară. Nu înţelegeam ce deveneam sau de ce deveneam.
Liceul nu a făcut prea multă lumină asupra problemei, până am
întâlnit alţi câţiva care purtau aceeaşi luptă. Am început să
frecventăm lumea discotecilor din Hollywood, crezându-ne
foarte şic. Până să ajungem la absolvire, eram deja gata să
adoptăm stilul de viaţă homosexual.
Un prieten de-al meu şi cu mine ne-am mutat împreună în
zona „ghetoului homosexual” din Long Beach, dar curând toată
treaba mi s-a părut epuizantă şi dezumanizantă. Barurile, plajele
şi petrecerile păreau să creeze un gol mai mare, în loc să umple
un gol. Sexualitatea ajungea pe primul loc în viaţa tuturor, iar eu
deveneam preocupat de înfăţişarea mea, pierzând din vedere
standardele morale pe care le învăţasem în copilărie. Spirala pe
care coboram s-a accelerat. După ce am fost violat de o bandă,
după ce am fost bătut şi am suferit în câteva rânduri de boli
venerice, am decis să-mi reevaluez mişcarea „de eliberare” şi
să-mi predau viaţa lui Cristos. Apăruse o mare nevoie, pe care
nimic din cele ce vedeam nu o putea satisface.
Apoi cei doi fraţi mai mari ai mei au afirmat că au devenit
creştini. La început am fost sceptic. Oamenii îmi aruncau
întotdeauna bucăţele de dogmă şi eram ca şi vaccinat. Dar
nevoia era mare, iar când un prieten bun de liceu a revenit în
viaţa mea născut din nou şi plin de pace şi bucurie, nu am ezitat.
În luna noiembrie a anului 1976, mi-am predat viaţa lui Cristos
la un concert şi, în ignoranţa mea, am jurat să trăiesc pentru
Isus.
Dobândisem o cochilie greu de spart. Nu drogurile, alcoolul
şi sexul erau principalul obstacol, ci perspectiva socială. Colegul
meu de cameră şi prietenii mei homosexuali credeau că eram tot
mai capricios, în timp ce eu aveam propriile mele probleme,
acomodându-mă cu subcultura creştină. Cea mai importantă
parte a problemei era o temelie spirituală nesigură, datorată în
parte mândriei şi lipsei de sensibilitate a unor tovarăşi de
credinţă ai mei. Dar casa mea era aproape, aşa că m-am mutat
- 64 -
înapoi şi am depus un efort şi mai mare pentru a avea părtăşie şi
a ajunge la alţii în Numele lui Cristos. A funcţionat încet, dar
sigur.
Luptele sexuale m-au lovit, dar nu m-au înfrânt. Cred că de
la început am fost conştient că dacă homosexualitatea era
greşită, atunci Dumnezeu îmi va da biruinţă. Uneori, tensiunea
dintre natura mea umană păcătoasă şi Duh părea aproape de
nesuportat. Dar de fiecare dată când, în loc să renunţ, L-am
căutat pe Dumnezeu, a urmat biruinţa. Autosatisfacerea a fost o
uşurare la început, dar a devenit apoi o povară, din cauză că nu
făcea decât să menţină dorinţa de care vroiam să fiu eliberat.
Eram departe de a fi curat, dar îmi devenise clar de la bun
început că voi fi condus ori de Dumnezeu, ori de apetitul meu
sexual. Am fost nevoit să fac o alegere. Faptul că L-am ales pe
El mi-a dat tăria şi harul de a mă desprinde de ceea ce mă ţinea
legat.
După doi ani în Long Beach, m-am transferat la
Universitatea din California (Los Angeles), unde Dumnezeu m-a
îndreptat către o casă creştină de părtăşie. Cincizeci de oameni
într-o clădire mică, toţi având un trecut denominaţional diferit,
ce oportunitate de a creşte! Dumnezeu a schimbat multe păreri
greşite pe care le aveam despre heterosexuali şi m-a considerat
chiar potrivit pentru a fi capelanul casei, ca şi liderul câtorva
misiuni pentru cei care nu erau membri într-o biserică.
Într-o zi, pe când depuneam mărturie în campus, am întâlnit
câţiva membri ai unei biserici locale care mi-au spus despre
întâlnirile lor de grup cu foşti homosexuali. Deşi nu m-am
alăturat părtăşiei lor, speranţa de a mă implica într-o misiune
pentru homosexual a luat naştere.
În vara anului 1979, am participat la un proiect de misiune
pentru cei care nu erau membri într-o biserică la Hope Chapel, o
biserică penticostală din Hermosa Beach, California, unde am
avut şansa să-mi depun mărturia. De atunci, au început să se
deschidă uşile pentru a le sluji homosexualilor.
Între timp, Domnul Se ocupa de mine. În toamna aceea am
întâlnit-o pe Annette, o fată plină de căldură şi răbdătoare, care
- 65 -
mi s-a oferit, în ciuda trecutului meu. Mi-a cucerit inima şi m-a
învăţat ce înseamnă dragostea responsabilă între două persoane,
ceva necontestat de independenţa mea „evlavioasă” anterioară.
Ne-am dezvoltat mult împreună şi am devenit implicaţi în
Vineyard Christian Fellowship, o biserică independentă similară cu
bisericile Calvary Chapel ale lui Chuck Smith. Povara mea pentru
homosexuali s-a adâncit şi, în calitate de consilier al bisericii, am
avut câteva oportunităţi de a le sluji. După ce mi-am făcut
cunoscută mărturia înaintea bisericii în vara anului 1980, am
fost chemat de câteva ori să consiliez homosexuali, ceea ce i-a
îndemnat pe responsabilii bisericii să-mi sugereze să încep un
grup de suport al foştilor homosexuali. În octombrie a luat
fiinţă Desert Stream, un studiu biblic pentru creştinii care doreau
să învingă homosexualitatea.
Dezvoltarea misiunii Desert Stream a fost treptată, ceea ce a
permis punerea unei temelii solide. În şase luni, am consiliat şi
ucenicizat cam cincisprezece persoane; la sfârşitul anului, cam
treizeci. Din cauza numărului de membri în creştere, am început
o serie de zece săptămâni cu ceea ce am găsit a fi cele mai
practice şi mai importante chestiuni de luat în considerare în
tranziţia de la homosexualitate. Alături de studiul biblic
continuu şi de seria respectivă, consilierea noastră faţă în faţă a
devenit tot mai solicitantă, şi astfel am fost ales pastor asistent
la Vineyard.
Annette şi cu mine suntem căsătoriţi de aproape şapte ani.
Am crescut prin comunicare sinceră şi prin chemarea lui
Cristos, care ne măreşte capacitatea de a iubi dincolo de ceea ce
putem noi. În acest proces, amândoi ne maturizăm cu privire la
intenţiile Lui. Pentru mine, aceasta înseamnă să Îl las pe
Dumnezeu să mă scape de concepţiile greşite pe care le-am avut
despre identitatea mea sexuală şi să mă elibereze, astfel încât să
stau drept şi ferm, ca un om al lui Dumnezeu. Pe această
temelie, nicio îndoială sau ispită nu poate răsturna lucrarea pe
care a început-o Dumnezeu.
„Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul...” „El
este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la
- 66 -
vremea lui şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe, duce
la bun sfârşit.” (Ieremia 17:7; Psalmul 1:3)
[Andrew Comiskey, Led to the Living Waters. Andrew este
fondator şi Director Executiv la Desert Stream, o misiune
creştină care oferă ajutor celor care vor să renunţe la
comportamentul homosexual, şi autorul cărţii Pursuing Sexual
Wholeness. Misiunea poate fi contactată la adresa:
Desert Stream Ministries, 706 Main Street, Grandview,
Missouri 64030, USA, telefon: (01)866.359.0500,
(01)816.767.1730, site: www.desertstream.org.]

CUNOSCÂND DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU

Nu am ales să fiu homosexual, nici nu m-am născut

homosexual. În schimb, atracţia mea faţă de bărbaţi s-a
dezvoltat pe parcursul mai multor ani, numeroşi factori
contribuind la dezvoltarea sa.
Când eram copil nu realizam că tatăl meu mă iubea. Era
plecat la lucru timp îndelungat şi nu îl vedeam prea mult, astfel
încât nevoile mele de dragoste şi de susţinere din partea celor de
acelaşi sex nu erau împlinite. Deşi tatăl meu nu a vrut să mă
rănească, mă simţeam respins şi am început să mă izolez
emoţional de el.
În copilărie, stăteam de obicei pe tuşă la activităţile băieţilor.
De la grădiniţă până în clasa a douăsprezecea, am locuit departe
de şcoală şi de colegii mei de clasă, ceea ce mi-a limitat
prieteniile şi activităţile după orele de şcoală. Chiar şi la şcoală,
lipsa mea de interes şi de talent pentru sporturi mă făcea să joc
pe partea de teren îndepărtată de poartă sau în poziţii
asemănătoare la ora de gimnastică. Datorită mutărilor noastre
frecvente, am schimbat şcoala de cinci ori, la trei şcoli stând un
an sau mai puţin. Era greu să-mi fac prieteni, când toţi ceilalţi
copii se cunoşteau deja de câţiva ani.
În alte privinţe, faptul că trăiam la periferia vieţii se datora
abuzului sexual, care în viaţa mea a constat în mângâierile unui
„prieten de familie” adult, pe când aveam cinci ani, şi în violarea
- 67 -
mea de către trei băieţi de aceeaşi vârstă, la începutul
adolescenţei.
Abuzul m-a învăţat să-mi fie teamă de bărbaţi. Mi-a distrus
personalitatea şi sentimentul redus de masculinitate pe care îl
mai aveam. Mesajul pe care l-am primit a fost că eram murdar,
bun doar pentru a fi folosit de alţii.
Abuzul m-a învăţat, de asemenea, că modalitatea de a fi
aproape de un bărbat presupune să fii implicat sexual cu el.
Pubertatea, debutând în mijlocul tuturor acestor evenimente,
mi-a sexualizat şi mai mult nevoia emoţională de dragoste şi
susţinere. De când îmi amintesc am avut fantezii sexuale numai
cu bărbaţi.
La începutul liceului, câţiva băieţi – îndeosebi unul pe nume
Jimmy – îmi spuneau deseori „homo”. Am înţeles că era ceva
defavorabil, dar nu ştiam exact nici ce însemna cuvântul, nici că
era folosit pentru a-mi descrie dorinţele.
Numai cu câteva luni înainte de a nouăsprezecea aniversare
a zilei mele de naştere, am înţeles că acest cuvânt,
„homosexual”, se aplica gândurilor şi dorinţelor mele. A fost un
mare şoc pentru mine şi am devenit destul de deprimat. Eram
irascibil şi dormeam mult. Când cineva mă întreba: „Ce mai
faci?”, refuzam să răspund. În două ocazii, am vrut să mă
sinucid.
Într-un anumit sens, eram acelaşi. Dar în alt sens, aveam
acum eticheta lipită de mine. Am realizat că gândurile sexuale
din mintea mea erau diferite de cele ale celor mai multor
bărbaţi. Nu mai eram „eu”.
Le-am spus celor mai apropiaţi doi prieteni ai mei ce se
întâmpla. Mark mi-a răspuns că ştia deja şi că şi el era
homosexual. Richard şi cu mine stăteam în bucătărie când i-am
spus, într-o noapte târziu, părinţii mei dormind sus. A fost un
moment foarte dificil. Îmi amintesc că ţineam un pahar strâns
în mână, tremurând de teamă şi emoţie. Când, în sfârşit, am fost
în stare să vorbesc, Richard nu a fost surprins să audă că mă
confruntam cu homosexualitatea şi m-a sprijinit foarte mult.

- 68 -
 Mi-a fost de ajutor să am atât un prieten care ştia prin ce
treceam, fiindcă se afla într-o situaţie asemănătoare, cât şi un
prieten heterosexual care mi-a rămas alături. Cei mai mulţi
prieteni faţă de care am devenit deschis, de-a lungul anilor, cu
privire la homosexualitatea mea au fost de fapt creştini
heterosexuali şi numai doi au reacţionat negativ. Restul au
continuat să mă iubească şi să se raporteze la mine ca înainte de
a afla.
În următoarele câteva luni, am obţinut informaţii de la o
linie telefonică pentru homosexuali şi m-am întrebat dacă ceea
ce credeam eu că spune Biblia era greşit. După ce m-am gândit
mult, am ajuns la concluzia că intenţia lui Dumnezeu pentru
creaţia Sa era ca un bărbat şi o femeie să se afle într-o relaţie
dedicată pe viaţă şi că orice altceva era greşit.
Pe atunci nu ştiam dacă schimbarea era posibilă, dar am
hotărât că şi dacă nu se va schimba nimic la sexualitatea mea,
prima mea prioritate era să-L urmez pe Isus. A fost o decizie
dificilă pentru mine – ştiam că s-ar fi putut să rămân necăsătorit
tot restul vieţii.
În acea lună de august, familia mea s-a mutat la London,
Ontario. La universitate, unul dintre primii oameni pe care i-am
întâlnit a fost Ron, un student creştin la medicină, cu care m-am
împrieteni. A trecut mult timp până să am destulă încredere în
el pentru a-i spune de ce mă simţeam atât de deprimat. Când
am făcut-o, prietenia noastră a rămas în continuare prietenia
bună care fusese până atunci.
Mult mai târziu, Ron mi-a spus o poveste pe care o auzise la
un curs, despre un medic alcoolic care avea doi fii. După ce a
renunţat la serviciu, medicul şia- făcut un obicei să bea adesea
suficient de mult pentru a face din cina în familie o experienţă
foarte neplăcută. Fiii lui au crescut, au devenit mari şi, într-o zi,
înainte de cină, l-au legat în biroul lui. Soţia lui a presupus că
lucra până târziu. A fost prima cină liniştită după mult timp, iar
băieţii au folosit aceeaşi metodă şi în alte nopţi. La un moment
dat, după ce un vecin a observat o lumină aprinzându-se şi
închizându-se şi a descoperit ce se întâmpla, medicul a urmat un
- 69 -
tratament pentru alcoolism. Deci morala poveştii era că, deşi
ceea ce au făcut băieţii a dat rezultate, nu a rezolvat cu adevărat
problema. A fost un mod nepotrivit de a se confrunta cu o
situaţie. Cumva, povestea m-a făcut să înţeleg propria mea
experienţă şi mi-a dat un simţământ important de speranţă în
confruntarea cu trecutul.
Două lucruri s-au întâmplat în anii care s-au scurs între
auzirea acelei poveşti şi începerea confruntării mele cu abuzul
pe care îl suferisem. Am învăţat mult mai multe despre
homosexualitate, inclusiv despre perspectivele alternative
disponibile pentru cei care erau în genere disponibili. Am
început să văd cum lucrurile care se întâmplaseră îmi afectaseră
sentimentul sinelui, atât privitor la mine ca om, cât şi în termenii
identităţii mele masculine şi ai sexualităţii mele.
Am ajuns să înţeleg răspunsurile mele la ceea ce se
întâmplase, cum izolarea de tatăl meu, atunci când m-am simţit
respins, mi-a afectat şi mai mult sentimentul sinelui. Mai târziu,
mi-a devenit clar că fanteziile sexuale cu bărbaţi oglindeau
abuzul nerezolvat din copilărie şi au reprezentat încercarea mea
de a mă reconecta cu masculinitatea care îmi lipsea. Încercarea
de a obţine valoare şi masculinitate de la alţi bărbaţi a fost,
pentru mine, un „mod nepotrivit de a mă confrunta cu o
situaţie”.
În al doilea rând, am învăţat că Dumnezeu mă iubea cu
adevărat. Aveam foarte mare nevoie să ştiu, în inima mea, că eu
contam pentru El şi că mă iubea aşa cum eram. Nu trebuia să
mă schimb mai întâi sau să-mi rezolv toate problemele; de fapt,
nu aş fi putut face nimic pentru a-L determina să mă iubească
mai mult decât mă iubea deja. Deoarece am crescut în biserică,
ştiam în minte că Dumnezeu mă iubea. Dar experienţa cu tatăl
meu pământesc, care simţeam că nu mă iubeşte, a făcut să-mi
fie greu să cred din inimă că Dumnezeu, Tatăl meu ceresc, mă
iubea cu adevărat.
Parte a ceea ce m-a ajutat să mă vindec în acest domeniu a
fost să îi separ pe „cei doi taţi ai mei”. Aceasta mi-a permis să-l
iubesc pe tatăl meu pământesc, să-l văd ca pe un om cu multe
- 70 -
calităţi bune, dar şi cu lipsuri, şi ca pe un om care a fost un tată
mai bun pentru mine decât a fost tatăl lui pentru el. Şi L-am
putut vedea mai clar pe Tatăl meu ceresc, ca pe Cel care mă
iubeşte întotdeauna şi care este întotdeauna lângă mine.
Faptul că am ştiut că Dumnezeu mă iubea cu adevărat mi-a
oferit o bază solidă pentru a mă confrunta cu abuzul din
copilărie. Când am lucrat, rând pe rând, la incidentele care
avuseseră loc, am început să văd minciunile pe care le crezusem.
Abuzul mi-a spus că nu eram bun de nimic; Dumnezeu îmi
spune că sunt foarte preţios şi că abuzul n-ar fi trebuit să se
întâmple niciodată. Abuzul mi-a spus că eram rău; Dumnezeu
îmi spune că ceea ce s-a întâmplat nu a fost din vina mea.
În timp ce jeleam pierderea copilăriei şi a inocenţei,
Dumnezeu m-a ţinut în braţe şi m-a mângâiat. El a pus, de
asemenea, în jurul meu prieteni care m-au ajutat să trec prin
acea perioadă dureroasă. Unul dintre ei a fost o femeie pe nume
Wendy, care îmi era colegă cam de cinci ani. În acei ani, între
noi s-a dezvoltat o prietenie sănătoasă şi, aproape fără să
realizez, m-am îndrăgostit de ea. Ne-am căsătorit în iulie 1991,
nu din convingerea greşită că o căsătorie „vindecă”
homosexualitatea, ci fiindcă o iubeam cu adevărat şi eram atras
de ea. A fost o mare surpriză pentru mine; nu mă aşteptasem să
mă căsătoresc, nici nu fusesem atras sexual de femei mai
înainte.
Am fost – dar nu mai sunt – exclusiv homosexual. Acum
simt atracţie sexuală faţă de femei şi găsesc foarte satisfăcătoare
relaţia fizică pe care o am cu Wendy. Deşi încă simt o anumită
atracţie faţă de bărbaţi, mă aştept să se diminueze, în timp ce
lucrez la abuz şi la ruşinea pe care mi-a adus-o el, şi în timp ce
îmi întăresc sentimentul masculinităţii.
Trebuie să continui să apelez la Dumnezeu. Trebuie să pun
adevărul şi lumina Lui asupra minciunilor pe care le-am crezut
atâta timp. El ştie cu adevărat cine sunt eu şi tot ce m-a creat El
să fiu, şi aştept cu nerăbdare ca El să continue să-mi dezvăluie
acestea.
[Knowing God’s Love. Tradus şi publicat cu permisiune.]
- 71 -
 DA, ESTE POSIBIL! POVESTEA LUI STEVEN

Acum, fiind heterosexual de douăzeci şi nouă de ani, privesc

în urmă şi mă întreb cum de am fost cândva homosexual. Am
doi copii, o soţie, toate marile avantaje ale vieţii într-o suburbie
modernă şi nu mă întreb ce am pierdut, cum pretind unii. Nu
mă gândesc să merg la un bar homosexual sau la sex cu un
bărbat. Mă gândesc la alte lucruri, cum să scot frunzele din
jgheab fără să cad de pe acoperiş, cum să fac destui bani pentru
a plăti colegiul fiului meu cel mic sau cum să duc maşina la garaj
pentru îmbunătăţiri.
Îi admir pe cei care schimbă calea pe care merg, iar inima
mea bate pentru ei. Eu am părăsit homosexualitatea prin
psihoterapie, înainte ca psihoterapia să se fi schimbat.
Nu am fost nevoit să fac faţă unei societăţi cu reviste şi cu
televiziuni care promovează stilul de viaţă homosexual ca fiind
minunat. Deşi mama mea credea că era perfect în ordine şi m-a
trimis să locuiesc cu trei bărbaţi homosexuali când aveam
şaptesprezece ani.
Nu eram creştin, eram un tip care se întreba: „De ce sunt
homosexual? Ce mă face astfel? Trebuie să fiu aşa, dacă nu
vreau?”
Dar acum este cool să fii homosexual. În licee şi colegii
există cluburi pentru homosexuali, iar bărbaţii şi femeile care
sunt homosexuali cred în cauza lor. Luptă pentru ea, caută să îi
facă pe toţi să creadă în ea, prin legislaţie, prin crearea de locuri
sigure, prin mitinguri şi parade. Ei creează un spectacol
atrăgător al eliberării de comportamentul convenţional. „Vocali
şi mândri!”
Deci acelora dintre voi care încercaţi să părăsiţi
homosexualitatea, să vă schimbaţi, vă pot spune că nu este uşor.
Da, ocazional mai am câte un vis sau îmi trece prin minte un
gând care mă face să mă întreb de unde a apărut, dar nu îi dau
curs. Dispare. Dar vă pot asigura că şi dacă nu sunteţi creştini,
există ajutor şi pentru voi. Dar dacă sunteţi creştini, atunci aveţi
un Dumnezeu care vă iubeşte şi care vă va face să fiţi împliniţi,
- 72 -
fiţi siguri de asta! Cred că cei care Îl iubesc pe Hristos pot să
devină desăvârşiţi, aşa cum a intenţionat Dumnezeu. Şi cred, de
asemenea, că Dr. Alden a avut dreptate când a spus că este mai
uşor să ajuţi un homosexual decât un alcoolic.
Deci păstraţi-vă credinţa! Nu va fi o luptă uşoară, va fi o
luptă urâtă. Am vorbit în public ieri, iar ceea ce s-a întâmplat
după aceea nu a fost frumos. Am fost atacat fiindcă am pus o
întrebare la o serată pentru homosexuali la colegiul local: „Dar
dacă cineva nu vrea să fie homosexual, se poate schimba?” Am
fost atacat în parcarea McDonald’s de peste drum.
Deci ce avem de făcut? Lucrăm, scriem scrisori, ne aducem
speranţă unul altuia. Trebuie să ne facem cunoscută mărturia şi
să spunem: „Cândva am fost homosexual”, iar apoi să ne facem
înţeleşi cu claritate şi inteligenţă.
Trebuie, de asemenea, să susţinem PFOX şi alte grupuri de
acest gen cu timpul, talentul sau banii noştri, pentru ca
programele lor să ajungă în şcolile din ţara noastră. În cele din
urmă, curajul foştilor homosexuali, credinţa că Dumnezeu
poate să ajute cu adevărat şi susţinerea prietenilor şi familiilor
noastre vor face ca acest subiect să ajungă pe prima pagină. Dar
precum am spus, nu este uşor şi am avut multe de învăţat.
Dar vreau ca aceia dintre voi care vă luptaţi cu sentimentele,
să ştiţi că şi eu m-am luptat şi am suferit cândva, dar în timp
m-am schimbat.
Dumnezeu să vă binecuvânteze!
[Yes, It’s Possible: Steven’s Story. Copyright © Parents and
Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu
permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul
www.pfox.org.]

DA, ŞI EU AM O POVESTE DE FOST HOMOSEXUAL!

DANIEL

Sunt bărbat. M-am născut şi am crescut în Fresno,

California şi, ca oricine altcineva, m-am confruntat cu provocări
zilnice. Provin dintre familie cu cinci copii, am trei surori şi un
- 73 -
frate, eu fiind cel mai mare. Eram o familie săracă, am
supravieţuit din ajutorul social şi am locuit în locuinţele ieftine
pe care ni le permiteam. Mama mea şi tatăl meu s-au despărţit
înainte de naşterea mea, iar la doi ani după ce a născut-o pe sora
mea, mama l-a întâlnit pe tatăl meu vitreg.
Fiind tineri şi provenind din familii instabile, părinţii mei se
distrau mult. Îmi amintesc de bătăile şi certurile verbale care
aveau loc, care mă sperie până în ziua de astăzi. De multe ori,
sora mea şi cu mine eram lăsaţi singuri cu nişte străini în care
părinţii noştri aveau încredere. Odată, fratele mai mic al mamei
mele a stat acasă cu mine şi cu sora mea pentru a ne
supraveghea, în timp ce era plecată la cumpărături. Aveam patru
ani când unchiul meu m-a luat deoparte, mi-a cerut să-mi dau
pantalonii jos şi m-a ameninţat să nu spun vreodată ceva. Nu
am făcut-o până la vârsta de doisprezece ani, iar mama nu m-a
crezut ani de zile, a spus că eram prea mic ca să-mi amintesc o
asemenea întâmplare. Am suferit incest şi din partea unui văr
mai mare, ani de zile mai târziu, incest care a continuat o vreme,
fără ca familia mea să afle vreodată.
Relaţia dintre mama mea şi mine a fost foarte apropiată
când eram copil, şi o priveam pe mama ca pe o prietenă căreia
puteam să îi spun orice. Din nefericire, fiind cel mai mare, eram
şi cel pe umărul căruia plângea regulat când tatăl meu vitreg era
abuziv. Aşa că relaţia mea cu tatăl vitreg a fost foarte distantă,
deşi am încercat să îl iubesc şi vroiam să înceteze să mai fie atât
de crud şi să mă iubească, să mă ţină în braţe, să-mi spună că
sunt cineva. Am avut întotdeauna o nevoie profundă de
aprobare şi acceptare din partea lui, dar nu am simţit niciodată
că le-am primit în copilărie sau la începutul adolescenţei.
Anii de şcoală generală şi de liceu au fost dificili pentru
mine, eu încercând să-mi găsesc identitatea, fiindcă pe atunci
ştiam că eram atras de băieţi şi aveam dorinţa de a fi consolat de
ei. Nu a durat mult şi am avut prima mea întâlnire sexuală, cu
un bărbat mult mai în vârstă. Am fost intimidat şi m-am temut
pentru viaţa mea, dar din acel moment curiozitatea mea faţă de
bărbaţi s-a accentuat. Nu la mult timp după acel episod am
- 74 -
ajuns să mă ofer să fac sex pe bani în preajma librăriei locale cu
pornografie, care se afla aproape de locuinţa mea. Acela a fost şi
primul loc unde am găsit acceptare din partea celor care aveau
aceleaşi dorinţe ca mine, de a fi cu bărbaţi.
Le-am spus mamei mele şi tatălui meu vitreg că eram
homosexual când aveam şaptesprezece ani şi am fost uşurat de
reacţia lor de a nu mă dezmoşteni. Pe atunci numărul relaţiilor
mele sexuale era extrem de mare, îmi plăcea ceea ce făceam,
alcoolul şi drogurile gratuite erau grozave, dar de ruşine, ani de
zile am păstrat secretă acea latură a vieţii mele.
27 martie 1998 a fost ziua pe care nu o voi uita niciodată,
deoarece am fost dus într-o încăpere, pe când mă aflam sub
influenţa metamfetaminei, pentru a mi se da rezultatul că eram
seropozitiv. După aceea am folosit droguri mai dure, vrând
să-mi iau viaţa şi să mor, fiind speriat deoarece credeam că eram
deja condamnat la iad pentru eternitate şi că Dumnezeu îi ura
pe „homo”. Mulţi dintre cei care se află sau nu în biserică
folosesc în continuare afirmaţia respectivă, ceea ce este foarte
stupid. După ce mi-am revenit din şoc, m-am întors la
comunitatea homosexuală, care îmi oferea acceptare, cluburi,
adunări sociale în parcuri şi pe străzi. Eram naiv, crezând că
lucrurile nu se vor înrăutăţi. Patru ani mai târziu, am fost
diagnosticat cu SIDA în formă completă, cu hepatita C şi
cancer la colon.
Cu un an înainte de a-i mărturisi mamei că eram
homosexual, ea îşi predase viaţa Domnului, iar de-a lungul
anilor mi-a spus cât de mult mă iubeşte Isus, că niciun păcat nu
este mai mare decât altele. Am ştiut dintotdeauna că
homosexualitatea nu este norma. Dar ştiam şi că sentimentele
pe care le aveam nu erau o alegere.
În ianuarie 2003, L-am acceptat pe Domnul nostru
Isus Hristos ca Mântuitorul meu personal, într-o vreme când nu
ştiam cât mai aveam de trăit din cauza SIDA şi aveam nevoie cu
disperare de asigurarea că nu voi merge în iad. De fiecare dată
când aveam oportunitatea să merg la biserică, eram acolo
rugându-mă, cerându-I lui Dumnezeu să mă salveze de viaţa
- 75 -
homosexuală pe care nu o cerusem niciodată. Duhul Sfânt S-a
coborât peste viaţa mea şi mi-a îndepărtat toată durerea, rănirea,
resentimentul, ura, dependenţa de droguri, starea de rău,
prostituţia şi identitatea de homosexual. Prin îndurarea şi harul
Său şi, cel mai important, prin dragostea Sa, acum sunt liber de
legăturile păcatului.
Dumnezeu m-a vindecat în mod fizic de hepatita C şi de
cancer la colon, iar acesta este doar începutul. Virusul HIV este
încă prezent în sângele meu, dar Isus Hristos este specialist în
sânge. Cred că Dumnezeu păşeşte alături cu noi, iar prin tot ce
am îndurat şi prin provocările pe care le-am înfruntat, credinţa
mi-a fost întărită, astfel încât învăţ să mă încred în Dumnezeu,
Tatăl meu, nu într-un raport dat de un medic. Mai am încă de
lucru şi rezolv problemele pe rând, prin rugăciune. Dragostea
care ne este dată prin Fiul Său Isus Hristos, atunci când de
bunăvoie a murit şi Şi-a sacrificat trupul şi sângele pe cruce
pentru păcatele noastre, pentru a fi iertaţi, nu poate fi
cumpărată sau compromisă.
Acum sunt trei ani de când am renunţat la viaţa
homosexuală. Dumnezeu m-a îndemnat să-mi fac mărturia
cunoscută la mii de oameni pe internet, la misiuni creştine de
prevenire, în şcoli şi la diferite organizaţii religioase. În prezent
sunt Director la proiectul Red Ribbon AIDS Project, o misiune
care nu numai că educă despre HIV/SIDA şi previne
răspândirea sa, ci îi şi ajută direct şi le acordă asistenţă celor
testaţi pozitiv la virusul HIV. Ştiu că am multe visuri şi ţeluri,
dar cel mai important este că am viaţa eternă în rai, ceea ce nu
ar fi fost niciodată posibil fără ca Dumnezeu să fie numărul unu
în viaţa mea.
„Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul
meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea, în care mă ascund,
scutul meu, tăria care mă scapă şi întăritura mea!”
(Psalmul 18:2)
[Daniel, Yes, I Have an Ex-gay Story, Too. Copyright ©
Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi

- 76 -
publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost
publicat pe site-ul www.pfox.org.]

DE CE A MERITAT?
DAVID FOUNTAIN

Oricând am şansa de a-mi face cunoscută mărturia, sunt de

obicei întrebat dacă a meritat să duc o astfel de luptă. Nu susţin
niciodată că vreo etapă din călătoria mea a fost uşoară, dar a
meritat. Întotdeauna am simţit şi am ştiut aceasta, dar la un
interviu radio recent, am fost întrebat: „De ce a meritat?” şi am
fost nevoit să descriu şi să pun în cuvinte ceea ce simt.
Povestea mea nu are ca temă autodeterminarea, ci arată de
ce avem nevoie unul de celălalt, de ce avem nevoie de Biserică
şi de ce toţi avem nevoie de un Mântuitor.
Am crescut într-un orăşel din Atlanta, Georgia. Eram cel
mai mic dintre cei cinci copii, unul fiind geamănul meu identic.
La fel ca în povestea lui Iacov şi Esau din Biblie, fratele meu a
devenit preferatul tatălui meu, iar eu am devenit preferatul
mamei mele. Nu a fost ceva intenţionat, ci doar o modalitate
pentru părinţii mei de a-şi împărţi responsabilitatea pentru noi.
Unii ar putea spune că aici a început problema. Dar mult mai
multe au contribuit la lupta mea cu homosexualitatea.
Mama era liderul spiritual în casa noastră şi ne-a învăţat
importanţa de a-L iubi şi a-L sluji pe Dumnezeu. Familia mea
frecventa o mică biserică baptistă, unde, la vârsta de unsprezece
ani, L-am primit pe Hristos ca Mântuitor şi am fost botezat.
Chiar de la o vârstă fragedă am avut o dragoste profundă pentru
Dumnezeu şi dorinţa de a-L cunoaşte mai mult.
În fiecare duminică ni se prezenta acelaşi mesaj despre
importanţa mântuirii. Nu sunt împotriva predicării despre
importanţa mântuirii: că toţi suntem păcătoşi până ce ne
deschidem inimile pentru a-L primi pe Hristos, reprezintă chiar
temelia vindecării. Dar eram însetat după instruire, înzestrare,
cunoaştere şi înţelegerea modului în care să-mi trăiesc viaţa ca şi
creştin.
- 77 -
 L-am auzit pe T. D. Jakes predicând că Biserica trebuie să
fie pentru eliberare, la fel de mult cum este pentru mântuire; că
mulţi credincioşi, la începutul umblării lor, stau în biserică
încercând să înţeleagă cum îi va ajuta Dumnezeu cu adevărat să
biruie fortăreţele din viaţa lor. Biserica mea nu vorbea niciodată
despre eliberare, cu atât mai puţin despre eliberarea de
homosexualitate.
În şcoala primară mi-a fost greu să mă asociez cu băieţii.
Fetele îmi păreau mai familiare şi mai sigure. În fiecare an
aveam o nouă „prietenă”, pe care toţi o găseau drăguţă. Nu
vedeau separarea mea faţă de tovarăşii de aceeaşi vârstă şi
năzuinţa mea de a fi acceptat de ei. Îmi amintesc că mă rugam
ca Dumnezeu să-mi dea măcar un băiat care să devină cel mai
bun prieten al meu. Mă simţeam ruşinat pentru această dorinţă
şi pentru nevoia de fi acceptat de alţi bărbaţi. În acelaşi timp,
mă confruntam şi cu percepţiile mele şi cu sentimentul că eram
respins de tatăl şi fraţii mei.
Liceul a constituit, de asemenea, o provocare pentru mine,
deoarece dorinţa de a avea parte de acceptare masculină m-a
dus la nesiguranţă şi depresie. Am continuat să am multe
prietene şi am început chiar să ies cu ele. Din nefericire, nu a
fost de ajuns pentru a mă opri să poftesc bărbaţi. Când am
început să mă dezvolt ca bărbat, gândurile sexuale m-au
copleşit. Năzuinţa mea de acceptare devenise acum sexuală.
Alegeam bărbaţi care aveau ceea ce eu simţeam că îmi lipsea;
„tipii populari”, care păreau să aibă totul. Nu am ştiut niciodată
ce să fac cu gândurile şi sentimentele mele. Îmi era prea teamă
pentru a le spune părinţilor mei, pastorului de tineret sau
pastorului. Am simţit că dezvăluirea luptei mele secrete ar fi
înrăutăţit situaţia. Am hotărât să mă ocup de ea pe cont propriu.
Eram singur şi speriat.
Intrarea la colegiu a însemnat o lume nouă şi captivantă
pentru mine. Era timpul să cresc, să învăţ şi să mă pregătesc
pentru chemarea lui Dumnezeu. Şi ce ocazii potrivite am avut la
colegiu pentru a vorbi despre problema mea, căutând
răspunsuri şi sfaturi!
- 78 -
 Chiar şi cu simţământul redus de siguranţă dobândit la
şcoala creştină, nu am fost protejat sau pregătit pentru ceea ce a
urmat. Un tip popular din campus a iniţiat o prietenie cu mine.
Când prietenia noastră s-a dezvoltat, a început să-mi
povestească despre lupta lui cu homosexualitatea. Prietenia
noastră s-a transformat într-o relaţie sexuală. Îmi amintesc că
uram şi mă simţeam dezgustat de ceea ce făceam. Cu cât relaţia
înainta, cu atât eu mă simţeam mai departe de Dumnezeu şi cu
atât mai uşor devenea pentru noi să ne justificăm
comportamentul.
Satan ştie întotdeauna exact cum să pună mâna pe noi: acolo
unde suntem mai slabi. Cunoştea dorinţa mea profundă de
acceptare şi se desfăta cu gândurile mele derutante. Şi
Dumnezeu ştia exact unde mă aflam. Satan putea doar să
contrafacă ceea ce Dumnezeu avea pentru mine. Acea relaţie
sexuală mi-a satisfăcut numai temporar dorinţa profundă de
prietenii masculine sănătoase.
Din fericire, relaţia nu a durat mult. Când semestrul a
reînceput, au început să apară zvonuri despre lupta prietenului
meu cu homosexualitatea. Fraţii mei de credinţă m-au oprit de
la prietenia cu el. Pe atunci nu aflaseră despre mine. Secretul
meu a rămas ascuns. Nu eram capabil să înfrunt consecinţele
sau să mă confrunt cu respingerea de care avusese parte
prietenul meu de la „creştinii” de aceeaşi vârstă.
După absolvirea colegiului, m-am mutat la Nashville, pentru
a lucra în industria muzicii creştine. Am continuat să trăiesc în
vină, robie şi condamnare. Mutându-mă astfel într-un oraş nou
şi luptându-mă cu singurătatea, am descoperit prietenii
temporare pe internet. Am devenit imediat dependent de
camerele de chat şi de site-urile pornografice. Am continuat să
trăiesc în păcat şi murdărie, simţindu-mă mai despărţit de
Dumnezeu ca oricând înainte. Relaţia mea cu Hristos era
compromisă de nevoia satisfacţiei rapide. Uram ce făceam. Am
făcut pasul hotărâtor şi m-am întâlnit cu un tip pe care îl
cunoscusem online, pentru o singură întâlnire sexuală. Eram
conştient că lucrurile îmi scăpau complet de sub control.
- 79 -
 Eram gata să fac orice era nevoie pentru a primi ajutor.
Căutând online, am găsit o misiune locală Exodus în Nashville.
A fost prima dată când am rostit cuvintele: „Cred că s-ar putea
să fiu homosexual.” Nu vroiam să fiu homosexual, dar nici nu
vroiam să mă lupt cu homosexualitatea tot restul vieţii.
Din fericire, Directorul acelei misiuni Exodus realiza
importanţa Bisericii şi cum m-ar fi ajutat să mă vindec o
comunitate care m-ar fi acceptat. Dumnezeu m-a condus la
biserica New Song Christian Fellowship. Acelei biserici nu i-a fost
teamă de lucrul cu care mă luptam şi nu m-a respins. M-am
deschis faţă de unul dintre pastori, iar el mi-a cerut să trecem
prin asta împreună. „Să trecem prin asta împreună” presupunea
să mă confrunt cu o mulţime de probleme dificile, pe care fie
nu Îi îngăduisem lui Dumnezeu să mi le descopere, fie alesesem,
pur şi simplu, să le ignor. Dumnezeu a folosit comunitatea de
curând găsită de mine pentru a-mi transmite adevărul pe care îl
căutam. Pastorii şi liderii m-au ajutat să-mi descopăr identitatea
în Hristos. Ei m-au ajutat să fac faţă altor probleme dificile din
viaţa mea, care contribuiseră la lupta cu atracţiile faţă de cei de
acelaşi sex, precum depresia, respingerea, falsa identitate şi
percepţiile greşite.
Când m-am alăturat acelei comunităţi şi am început să
slujesc în biserică, am găsit prieteniile sănătoase după care
tânjisem. Am găsit bărbaţi dornici să păşească alături de mine,
să mă ţină răspunzător şi să mă încurajeze. Acei bărbaţi nu îmi
erau doar prieteni, erau adevăraţi tovarăşi ai legământului, după
care tânjisem şi pentru care mă rugasem, daţi mie de
Dumnezeu.
Aşa că de ce a meritat? Nu mai sunt confuz cu privire la
identitatea mea sexuală. Dumnezeu mi-a dat plinătatea şi
vindecarea pe care le doream cu atâta disperare. Nu numai că
m-a mântuit, dar m-a eliberat şi continuă să mă elibereze. Am
înţeles, în sfârşit, ce înseamnă nu doar să fii creştin, ci să ai o
relaţie personală cu un Dumnezeu copleşitor, iubitor şi
îndurător. Sunt nu numai liber de robia atracţiei nedorite faţă de
cei de acelaşi sex, ci continui să umblu liber de orice împiedică
- 80 -
relaţia mea cu El. Acest proces m-a adus mai aproape de
Dumnezeu şi mi-a arătat dependenţa mea completă de El.
Ca o mărturie a credincioşiei Sale în viaţa mea, acum slujesc
făcând parte din personalul Exodus International. Dumnezeu a
luat ceea ce a făcut în viaţa mea, pentru a le da altora speranţă,
pentru a le transmite mesajul după care tânjeam cu atâta
disperare în studenţie. Anul acesta am vorbit mai multor
studenţi la Teologie şi la mai multe colegii. Am fost chiar
binecuvântat cu oportunitatea de a-mi face cunoscută mărturia
într-o slujbă desfăşurată în capela colegiului meu. Dumnezeu
mi-a dat putere să lupt şi să recâştig terenul pe care a încercat să
mi-l fure Satan. În timp ce continui să mă predau Lui în
ascultare, El continuă să-mi dea o binecuvântare şi o îndurare
incredibile.
Pasiunea mea este să ajut Biserica să devină un loc sigur, un
refugiu şi un sprijin pentru cei care se luptă cu homosexualitatea
nedorită. La urma urmei, Biserica este locul în care eu, ca atâţia
alţii, am găsit vindecare.
Cultura noastră le spune tinerilor, bărbaţi şi femei, să
accepte şi să-şi adopte lupta ca fiind adevărata lor identitate, în
timp ce Biserica rămâne tăcută. Trăim într-o vreme când păcatul
este nu numai tolerat, ci şi celebrat. Biserica va avea o mare
oportunitate dacă se va folosi de acest prilej. O mare recoltă
aşteaptă să fie găsită!
[David Fountain, Why Was It Worth It? Copyright ©
David Fountain. Tradus şi publicat cu permisiune. David se
ocupă de seminarii şi conferinţe. El este, de asemenea, implicat
în conferinţa Groundswell Conference, care le oferă liderilor
comunităţii un răspuns plin de putere, salvator la criza
declanşată de iniţiativele în favoarea homosexualilor din şcolile
americane. El şi-a făcut cunoscută povestea personală în colegii,
şcoli, la forumuri ale tinerilor şi în biserici. Pentru ajutorul care
nu mai este disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

- 81 -
 DE CE AM VRUT SĂ IES DIN HOMOSEXUALITATE
AL

Cred că cei mai mulţi foşti homosexuali ar fi de acord cu

afirmaţia mea că stilul de viaţă homosexual ne-a silit să arătăm
bine şi să ne purtăm într-un anumit mod pentru a fi acceptaţi.
De exemplu, când trăiam ca bărbat homosexual, eram foarte
dependent de susţinerea altora – de felul în care mă îmbrăcam,
îmi îngrijeam părul etc., etc. Şi era foarte, foarte extenuant.
Relaţiile homosexuale, cel puţin pentru mine, erau doar
exemple de parazitism. Am avut una, care a fost în cea mai
mare parte financiară. El mă avea în preajma lui pentru a-mi
destăinui ce avea pe inimă şi pentru a-i suporta complexul
mesianic, iar eu îmi primeam alocaţia lunară. Ceea ce a
continuat doi ani, fără ştirea părinţilor mei. Ei credeau că el era
doar un prieten bun care mă ajuta. La un moment dat însă totul
a devenit prea sufocant. Cu greu îl puteam opri să mă sune
noaptea târziu, iar în loc să merg cu el pentru reprezentaţii
muzicale de o seară, aş fi preferat să-mi curăţ dinţii cu aţă
dentară şi aşa mai departe.
Altcineva, cu care am fost doar pentru scurt timp, ei bine,
era chiar mai confuz şi mai neliniştit emoţional decât mine.
Ceea ce îmi plăcea atunci când eram dependent. Mă simţeam
bine când oamenii aveau nevoie de mine. Alte relaţii au fost pur
fizice. Cum să spun, nicio „relaţie” pe care am avut-o nu s-a
născut din dragoste, ci doar din dependenţă. Stilul de viaţă
homosexual devenise prea ritualic pentru mine. Nu era loc
pentru dezvoltare emoţională, fiindcă relaţiile se bazau pe o
temelie falsă – bani, sex, complimente etc.
Era o viaţă îngrozitor de duplicitară. Întotdeauna apelam la
un alibi când făceam lucruri pe la spatele prietenei mele. Pe de
altă parte, m-aş minţi pe mine însumi dacă aş spune că nu o
iubeam. Pe de altă parte, viaţa homosexuală începea să aibă o
tentă pozitivă şi, pur şi simplu, devenise prea dificil pentru mine
să nu fac compromisuri. În cele din urmă, Dumnezeu mi-a
arătat adevărul. Mizeria homosexualităţii avea legătură doar cu
- 82 -
mine. Devenisem foarte egoist din cauza ei, iar ea a făcut din
vanităţile şi nesiguranţa mea centrul vieţii mele. Eram robul
obiceiurilor şi dorinţelor mele, ceea ce mă făcea foarte incapabil
să interacţionez cu alţii, în special cu bărbaţii heterosexuali.
Ştiu că lupta cu homosexualitatea poate dura de la câteva
luni până chiar la douăzeci de ani. Homosexualitatea este un
răspuns condiţionat, ale cărui rădăcini variază în funcţie de
context. După cum am învăţat din experienţa personală,
obiceiurile vechi sunt dificil de înlăturat, în special când au de-a
face cu autocontrolul. Trebuie să existe ceva care să înlocuiască
obiceiul autosatisfacerii, sexului şi pornografiei. Trebuie să
existe ceva care să ofere fericire reală şi de durată – lucrurile pe
care încearcă tinerii să le găsească la fiecare întâlnire. Şi nimic nu
o poate face, în afară de dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu.
Ştiu că este destul de greu să vorbesc despre nişte lucruri
aparent abstracte, iar ei să mă creadă, dar este posibil. Sunt
mulţi ca mine, care au ajuns în fundul iadului şi pe care
Dumnezeu i-a restaurat prin harul Său. Sunt o mulţime.
Ce m-a făcut să ies din stilul de viaţă homosexual? M-am
trezit mai singur ca oricând. Am crezut că insecurităţile mele o
să dispară, dar ele doar s-au înmulţit. Eram dependent de atâtea
lucruri obscene şi făceam chestii pe care nu vroiam cu adevărat
să le fac. Ca şi cum făceam deliberat lucruri pe care le făceau
toţi homosexualii, deoarece credeam că nu mai exista cale de
întoarcere. Dar mă înşelam. În cele din urmă, cei pe care am
încercat să îi evit – familia mea – au fost cei care m-au ajutat să
scap de viaţa mea presărată cu drame. Şi, bineînţeles, ar trebui
să fim de acord că harul lui Dumnezeu mi-a restaurat
demnitatea. Dacă nu ar fi existat cursurile online gratuite, nu aş
fi înţeles pe deplin cum homosexualitatea este realmente o
formă de idolatrie – priveşti organele sexuale masculine sau
trupul masculin ca pe un dumnezeu.
Totuşi, în calitate fiu, cred cu adevărat că părinţii ar trebui să
continue să întindă o mână copilului lor, indiferent ce ar
presupune asta. Nu ştiu dacă părinţii cărora le pasă pot să ducă
realmente o viaţă normală, stând în preajmă şi aşteptând ca
- 83 -
lucrurile să se aşeze. Da, există un mare pericol să îţi îndepărtezi
copiii, fiindcă ceea ce spui sau faci împotriva stilului lor de viaţă
sau a prietenilor lor, pentru ei este echivalent cu respingerea
personală. Dar asta nu ar trebui să îi oprească pe părinţi să joace
un rol preventiv, pentru a-i ajuta pe copiii lor sau a-i influenţa în
bine. Ar trebui însă să fie bine cunoscut că fiecare familie are
contextul său unic. Fii acolo, fă-ţi simţită prezenţa! Dacă se
supără, ei bine, fă câţiva paşi înapoi, dar rămâi pe fază.
Există o mulţime de lucruri pe care le pot face părinţii, iar a
sta pe tuşă cu siguranţă nu este unul dintre ele. Poţi vorbi cu
copilul tău la momentul potrivit şi la locul potrivit. Numai tu
poţi hotărî când şi unde. Dar chiar dacă te evită, continuă,
fiindcă are mai mare nevoie de tine decât ştii tu. Cel mai
important, arată-i că îl iubeşti, dar nu aprobi alegerile lui.
Aminteşte-ţi, în primul rând scopul nu este să fie heterosexual,
ci să fie sfânt. Cred că sloganul potrivit ar fi: „Un bărbat între
bărbaţi!”
Şi mai cred că Dumnezeu va face să se întâmple minuni, îl
va face pe copilul tău să realizeze, prin anumite circumstanţe şi
încercări, că El este singura sursă reală de salvare. Fii alături de
el când se va întâmplă asta! Fii alături de el când se va instala
confuzia. Când copilul tău va începe să se întrebe: „Fac ce
trebuie?” Fii acolo, fiindcă furtuna îl poate influenţa în orice
direcţie: înspre Dumnezeu sau departe de Dumnezeu. Fii acolo!
Dumnezeu vindecă şi salvează la timpul Său desăvârşit.
[Al, Why I Wanted Out of Homosexuality. Copyright ©
Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi
publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost
publicat pe site-ul www.pfox.org.]

DE CE EU?!
HARRY

Cred că aş putea spune că am crescut într-un cămin creştin;

cel puţin mergeam toţi la biserică în fiecare duminică. Cât
priveşte nevoile materiale, toate nevoile noastre erau împlinite,
- 84 -
astfel că aveam tot ce doream în acest domeniu al vieţii. Aveam,
de asemenea, la dispoziţie o sumă generoasă de bani de
buzunar, aşa încât puteam să merg la filme, să mănânc dulciuri,
să beau băuturi nealcoolice, să fac în mare măsură ce vroiam; cu
ceea ce îmi oferea tatăl meu şi cu generozitatea surorilor mele
mai mari, nu-mi lipsea niciodată nimic. Nu-mi amintesc să se fi
întâmplat ceva rău în copilăria mea. Ba da, am fost internat în
spital când aveam opt ani.
Îmi amintesc, de asemenea, că tatăl meu muncea din greu.
Şase zile pe săptămână, din zori până noaptea târziu, era departe
de noi; aşa că îl vedeam ocazional la ora mesei şi duminica,
atunci când mergeam cu toţii la biserică. Pe vremea aceea nu mă
gândeam prea mult la asta. Mult mai târziu în viaţă, am realizat
cât de mult mi-a lipsit. Absenţa lui în viaţa mea de copil a avut o
influenţă foarte puternică asupra dezvoltării atracţiilor faţă de
bărbaţi. Ceea ce am aflat mult mai târziu, când un bărbat din
America m-a făcut să înţeleg cât de mult aveam nevoie să îl iert
pe tatăl meu pentru că nu fusese alături de mine când avusesem
cea mai mare nevoie de el. Acel american a fost unul dintre
numeroşii bărbaţi creştini care au intrat în viaţa mea pentru a-mi
sluji şi a mă ajuta să mă vindec.
Oricum, să revin la copilăria mea. Îmi plăcea şcoala destul
de mult, iar viaţa părea să fie în ordine. Până ce, într-o zi, mama
a aflat că tata avea o prietenă! Drept rezultat, el ne-a dat afară
din casă pe mama mea şi pe mine. A fost un adevărat şoc
pentru familia noastră, iar pentru mama mea a fost devastator.
Când aveam şaptesprezece ani, au aranjat să fac ucenicie la
un electrician. Tot atunci m-am dus să locuiesc la o şcoală cu
internat. Am început să mă întâlnesc puţin cu fetele, iar când
am aveam douăzeci şi trei de ani, am întâlnit o tânără care a
acceptat cererea mea în căsătorie, ne-am stabilit la casa noastră
şi am întemeiat o familie. Am avut trei copii, dar niciunul nu a
supravieţuit. Aceasta o fost încă o devastare teribilă în viaţa
mea. Nu ştiu cum de am putut trece prin asemenea experienţe,
fără să devin complet deranjat emoţional.

- 85 -
 Totul s-a schimbat când, la vârsta de şaizeci şi patru de ani,
tatăl meu a murit. Am fost distrus atunci şi am fost, în sfârşit, în
stare să plâng, nu numai pentru el, ci şi pentru cei trei copii ai
mei care muriseră.
Cam în acea vreme sau puţin după aceea, am devenit şeful
unui atelier electric, având patru oameni sub conducere. Nu îmi
este foarte clar cum sau de ce atracţiile faţă de cei de acelaşi sex
au ieşit la suprafaţă atunci, dar aşa s-a întâmplat. Cum eram
şeful, puteam să plec în zilele de lucru şi astfel am început să
întreţin relaţii sexuale cu alţi bărbaţi. La început am fost
şovăitor şi temător, dar nu după multă vreme am devenit un
participant dornic la activităţile homosexuale. Toate acestea se
întâmplau în timp ce continuam să merg la biserică, unde
deţinea de fapt o funcţie de conducere!
Pe atunci aveam doi copii: un băiat şi o fată. Erau amândoi
copii frumoşi şi păreau să crească sănătoşi. Eram mândru de ei.
Într-o zi, am luat decizia că nu mai puteam ţine secretă
activitatea mea homosexuală faţă de soţia mea. Aşa că mi-am
făcut curaj şi am vorbit cu ea. Reacţia ei a fost şocul şi a fost
cuprinsă de o mare teamă din cauza a ceea ce făceam. Dintr-un
oarecare motiv, am început chiar să-i prezint pe unii dintre
partenerii mei sexuali. Nu i-a luat mult să ajungă în punctul în
care a fost destul de supărată, încât să-mi ceară să plec. Eram
căsătoriţi de numai cinci ani când s-au întâmplat toate acestea.
Am încercat de multe ori să aranjăm lucrurile ca să funcţioneze
căsnicia noastră. Am încercat tot ce am putut: am apelat la mai
mulţi consilieri şi chiar la un terapeut sexual. Dar după opt ani
şi numeroase încercări şi separări, am renunţat la căsnicie. Am
putut totuşi să petrec timp cu copiii la fiecare două săptămâni
sau cam aşa ceva, ei venind cu trenul sau cu autobuzul pentru a
petrece weekendurile cu mine.
Încă mergeam la biserică pe vremea aceea, dar sfârşeam prin
a rămâne pe rândul din spate, plângând doar şi strigând la
Dumnezeu: „De ce eu? De ce trebuie să sufăr atât de mult?” Mă
aflam la capătul puterilor şi în mare durere şi nelinişte. Păream
incapabil să-mi opresc lacrimile. Într-o duminică, după ce copiii
- 86 -
au plecat acasă, am realizat că nu mai puteam continua trăind
aşa cum trăiam şi că trebuia să se schimbe ceva. Mă omoram
lent. Mai rău decât atât, ştiam, copiii sufereau din cauza mea.
Întorcându-mă la apartament, m-am aruncat pe podea şi I-am
spus lui Dumnezeu că voi pune capăt oricărei activităţi
homosexuale. Nu ştiam cum să o fac sau chiar dacă era posibil
să mă opresc sau să mă schimb! Poate că fiindcă, în sfârşit, am
capitulat şi mi-am venit în fire, am putut, pentru întâia dată, să
simt cu adevărat prezenţa Domnului în cameră. Ştiu că mi-a
transmis dragostea Lui atât de puternic, pentru că atunci când,
în cele din urmă, am fost în stare să mă scol, am simţit că
fusesem curăţat începând din interior.
În fiecare zi, când mă întorceam acasă, simţeam că
Dumnezeu era acolo aşteptându-mă. Pe atunci eu personal nu
făceam nimic. Nu era vorba deloc de faptele mele. El era acolo,
iar eu nu aveam decât să mă bucur de prezenţa Lui alături de
mine. I-am spus Domnului că fie că îmi dădea, fie că nu-mi
dădea înapoi soţia, aveam să Îl slujesc tot restul vieţii.
Tot pe atunci, într-un weekend, nişte prieteni m-au invitat să
merg cu ei la o tabără creştină. Le-am promis că voi merge, iar
când am intrat în sala de întâlnire, am găsit-o pe soţia mea,
Heather, împreună cu copiii noştri. Ea a venit la mine şi mi-a zis
că Dumnezeu îi spusese: „Lasă-l pe soţul tău să fie soţul tău şi
îţi va fi soţ cu adevărat.” Am continuat să vorbim şi i-am
împărtăşit cum lucra Dumnezeu în inima mea. Din acea
duminică, când stăteam pe podeaua apartamentului meu, nu m-
am mai întors niciodată la homosexualitate.
Într-o perioadă de trei sau patru ani, Dumnezeu m-a condus
la câţiva bărbaţi creştini buni, care m-au ajutat să mă confrunt
cu rădăcinile atracţiilor homosexuale. Am descoperit că trebuia
să-l iert nu numai pe tatăl meu pentru că nu fusese niciodată
alături de mine, ci şi pe mama şi pe surorile mele, deoarece,
într-un anumit fel, m-au jefuit de sentimentul adevăratei
masculinităţi. Trebuia, de asemenea, să mă pocăiesc pentru că
mă uitasem la pornografie şi I-am cerut lui Dumnezeu să-mi

- 87 -
cureţe mintea şi imaginaţia de toate imaginile sexuale pe care le
văzusem.
În acele zile, Noua Zeelandă nu avea un program Exodus
pentru a ajunge la cei care au nevoie de ajutor şi sfaturi. Ştiam
că exista ajutor în America pentru cei care se luptau cu
homosexualitatea, dar nu aveam resurse pentru a mă duce acolo
pentru ajutorul de care aveam nevoie. Însă Dumnezeu a putut
să-mi aducă vindecarea de care aveam nevoie, în ciuda a toate
acestea.
Au trecut aproximativ douăzeci de ani de la începutul
vindecării mele. După primii doisprezece ani, soţia mea şi cu
mine am devenit codirectori la misiunea Exodus din
Noua Zeelandă. Am lucrat cu peste cinci sute de bărbaţi şi
femei. Dumnezeu ne-a chemat să ne ocupăm de problemele lor
de bază. I-am văzut pe mulţi vindecaţi de zdrobire sexuală şi am
văzut multe cupluri şi familii restaurate. Până în ziua de astăzi,
continuăm să descoperim că schimbarea este cu adevărat
posibilă, printr-o dedicare hotărâtă, sfaturi bune, bazate pe
Cuvântul lui Dumnezeu şi prin puterea Duhului Sfânt care
lucrează în vieţile noastre. Îl laud pe Dumnezeu în fiecare zi şi Îl
voi lăuda tot restul vieţii pentru minunile pe care le face.
[Why Me?! Tradus şi publicat cu permisiune. Harry şi
Heather au fost codirectori la o misiune a foştilor homosexuali
din Auckland, Noua Zeelandă timp de şapte ani. Pentru ajutorul
care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

DE LA A FI DIFERIT LA A FACE O DIFERENŢĂ

FRANK WORTHEN

Pastorul m-a luat în biroul lui şi mi-a explicat: „Frank, eşti

homosexual.” Având numai treisprezece ani, a fost nevoie să-mi
explice atracţia faţă de persoanele de acelaşi sex. A făcut-o.
Apoi a adăugat că homosexualii sunt diferiţi de alţi oameni.
Mi se mai spusese că eram diferit! Când mama m-a dus la
grădiniţă, educatoarea i-a spus: „Băiatul dumneavoastră este
- 88 -
diferit de ceilalţi băieţi.” Şi avea dreptate; mă detaşasem de
certurile constante din familie ascunzându-mă în pod şi
creându-mi propria-mi lume în fantezie. Ca răspuns la tiparele
mele de izolare, colegii îmi adresau cuvinte injurioase (care mai
târziu am aflat că însemnau „homosexual”).
Când aveam zece ani, am început să iau lecţii de pian.
Profesoara mea de pian Îl cunoştea pe Domnul într-un mod
plin de putere. A fost în extaz când, trei ani mai târziu, L-am
primit ca Domn al meu. M-a luat la biserica ei, unde am început
să studiez orga.
Căutând un tată
Tatăl meu a murit în acel an, iar pastorul a manifestat interes
faţă de mine, asumându-şi rolul de „tată” în viaţa mea. Era tot
ce căutasem într-un tată! Dar în inima mea, speram că se înşela
asupra faptului că eram homosexual. Desigur, eram diferit; nu
aveam prieteni, nu eram bun la sporturi şi dedicam o mulţime
de timp muzicii. Totuşi, speram că era vorba doar de o
întârziere în dezvoltarea interesului meu faţă de sexul opus.
Când am împlinit optsprezece ani, am întâlnit o tânără. Am
ieşit împreună cam un an. Era foarte palpitant să mă gândesc:
„Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt normal! O iubesc pe această
femeie şi vreau să mă căsătoresc cu ea.” Aşa că am cerut-o în
căsătorie. Ea mi-a răspuns: „Sunt numai două lucruri pe care le
iubesc: caii şi alte femei.”
Zdrobit, m-am întors la pastorul meu, care mi-a spus că
fusesem atras de masculinitatea prietenei mele. El a raţionat: „Îţi
spun de ani de zile că eşti homosexual.” Am plecat de la biserică
în acea zi, luând hotărârea de a-mi accepta homosexualitatea.
Din moment ce „omul lui Dumnezeu” mă convinsese că eram
homosexual, speram că Dumnezeu avea să mă accepte.
În stilul de viaţă homosexual
Am intrat atunci în stilul de viaţă homosexual. Totuşi,
acceptându-mi homosexualitatea, am crezut că găsisem un loc
căruia să îi aparţin. Dar stilul de viaţă homosexual masculin se
bazează pe tinereţe. Şi astfel, când am ajuns la patruzeci de ani,
s-a cam terminat pentru mine. Singurul iubit stabil pe care l-am
- 89 -
putut găsi nici măcar nu era cu adevărat homosexual – stătea cu
mine doar pentru bani! Dar chiar şi aşa, ne înşelam unul pe
celălalt. Era foarte deprimant.
Afacerea pe care o deţineam îmi cerea să călătoresc mult în
străinătate. Pe când eram într-o călătorie de afaceri, managerul
celui mai mare magazin al meu a angajat un băiat „hippie”. Deşi
nu-l vroiam deloc pe Michael acolo, managerul mi-a promis că
îl va ţine departe de ochii clienţilor, dacă îl lăsam să lucreze la
magazie. Împotriva voinţei mele, am fost de acord.
Ce s-a întâmplat cu tine?
Întorcându-mă dintr-o călătorie, am fost uimit să-l văd pe
Michael cu părul scurt, spălat cum trebuie şi lucrând la casa din
faţă. Era eficient, clienţii îl iubeau, iar el zâmbea tot timpul. În
cele din urmă, după ce m-am tot uitat la el o săptămână, l-am
întrebat: „Ce s-a întâmplat cu tine?” Mi-a răspuns: „L-am primit
pe Domnul.” M-am întrebat dacă va rezista creştinismul lui
Michael. În anul următor, viaţa lui a continuat să devină tot mai
luminoasă. Am început să mă întreb dacă Dumnezeu mă putea
schimba în felul în care îl schimbase pe Michael. Dar mi-am zis:
„Nu! Dumnezeu nu a schimbat niciodată un homosexual.”
Oscilam între speranţă şi disperare.
Într-o zi, Domnul mi-a vorbit, zicându-mi: „Astăzi te vreau
înapoi.” Ştiam, fără nicio îndoială, că era vocea lui Dumnezeu.
Am alergat la magazin şi l-am localizat pe Michael, gâfâind:
„Tocmai am auzit ceva din partea lui Dumnezeu. Nu ştiu ce să
fac!” Nu mă mai puteam controla. Michael mi-a răspuns că avea
cheile de la biserica lui şi a sugerat să mergem acolo să ne
rugăm.
Un nou început
Michael m-a pus să îngenunchez pe treptele de marmură ale
altarului şi m-a condus într-o rugăciune a păcătosului de
douăzeci de minute! Fiindcă nu ştia nimic despre activitatea mea
homosexuală, m-a făcut să mărturisesc tot felul de lucruri pe
care nu le făcusem niciodată. Dar vroiam tot ce avea Dumnezeu
pentru mine, aşa că m-am gândit: „Dacă trebuie să fac asta ca să
mă schimb, voi mărturisi orice!” Când rugăciunea s-a terminat,
- 90 -
Duhul Domnului a devenit viu în inima mea. Am ieşit din
biserică un om schimbat!
Când m-am dus la biserica lui Michael, oamenii şi-au
exprimat dragostea faţă de mine. Mai târziu, am aflat că
petrecuseră doi ani rugându-se pentru „şeful gay al lui Michael”.
Iar un an şi jumătate după aceea, oamenii din biserica aceea au
venit să mă vadă în fiecare zi! Monitorizarea m-a păzit de
întoarcerea la stilul de viaţă homosexual.
Începutul misiunii „foştilor homosexuali”
La sugestia lui Michael, am înregistrat pe bandă o mărturie,
pentru a ajunge la cei prinşi în cursa stilului de viaţă
homosexual. Am hotărât să fac reclamă înregistrării în cel mai
rău-famat ziar sexual din oraş. Anunţul spunea: „Vrei să ieşi din
homosexualitate? Cere înregistrarea fratelui Frank despre o
modalitate centrată pe Cristos de a ieşi din homosexualitate!” În
primul an, la anunţul meu au răspuns şaizeci de oameni care
vroiau să iasă din homosexualitate! Bărbaţi din propria mea
biserică m-au căutat pentru a-i consilia cum să renunţe la
homosexualitate. După un timp, am început să mă întâlnesc cu
bărbaţii respectivi în zilele de sâmbătă.
În cele din urmă, Domnul m-a pus în legătură cu un pastor
care avea nevoie de ajutor pentru consilierea homosexualilor.
Deoarece era scriitor, el şi cu mine am scris o carte cu titlul
The Third Sex? [Al treilea sex?] (printre primele cărţi creştine
publicate vreodată despre homosexualitate). Cartea ajungând
pretutindeni în ţările vorbitoare de limba engleză, am primit
aproximativ două sute de scrisori pe lună.
Deşi nu aveam intenţia de a renunţa la afacerea mea,
Domnul m-a făcut să înţeleg nevoia de a intra în misiune cu
program întreg. Astfel, Love In Action a început întâlnirile
săptămânale ale grupurilor de sprijin .
Întâlnindu-mă cu Barbara Johnson
După scurt timp, am primit un telefon de la
Barbara Johnson, o doamnă din Los Angeles, înnebunită de
durere. Fiul Barbarei intrase în stilul de viaţă homosexual, dar
misiunea foştilor homosexuali de acolo nu oferea ajutor
- 91 -
părinţilor. A fost prima dată când am auzit despre o altă
misiune a foştilor homosexuali, exceptând Love In Action!
Intrigat, în dimineaţa următoare m-am urcat în avion şi m-am
dus să-i văd.
Când m-am întâlnit cu conducătorii misiunii de acolo,
ne-am întrebat dacă mai existau alte misiuni ale foştilor
homosexuali. Nu ştiam cu adevărat cum să aflăm, dar am reuşit
să localizăm un număr de misiuni ale foştilor homosexuali din
toată lumea. Astfel, la mijlocul anului 1976, am avut prima
conferinţă. Au luat parte şaizeci de oameni, reprezentând
douăsprezece misiuni. Astfel a luat naştere Exodus!
Viaţa mea ocupată mă satisfăcea. Mă bucuram de muncă şi
îmi iubeam biserica. Mă simţeam în siguranţă şi împlinit, capabil
să mă obişnuiesc cu o viaţă confortabilă de celibat. După cinci
ani, am simţit că eram gata pentru căsătorie, dar nu eram doritor
să-i dedic timpul necesar. Deseori lucram la birou de dimineaţa
până la miezul nopţii. Cum puteam să-i ofer unei soţii atenţia
cuvenită? Nu vedeam niciun motiv convingător pentru
căsătorie.
Rugându-mă pentru o soţie
Totuşi, cam prin al zecelea an de celibat, am început să mă
simt inconfortabil cu viaţa mea de bărbat celibatar. Simţindu-mă
foarte singur, m-am rugat pentru o tovarăşă de viaţă. În acea
perioadă, echipa Love In Action a ţinut un seminar în Eugene,
Oregon. Am remarcat o doamnă care sponsoriza evenimentul,
aflată de cealaltă parte a încăperii, vorbind repede cu un grup de
oameni. Am gândit: „Ce hiperdoamnă! Nu cred că vreau să am
de-a face cu ea!” Aşa că am păstrat distanţa. Am simţit, destul
de sigur, că nu vroiam să o cunosc niciodată!
Un an şi jumătate mai târziu, am vizitat Los Angeles cu
Chris Medcalf de la misiunea Exodus din Londra. Ne aflam în
drum spre Disneyland şi ne oprisem acasă la Barbara Johnson
ca să luăm nişte călători. Barbara mi-a spus că era obligată să
ducă o vizitatoare la Disneyland, dar nu avea timp. Efectiv i-aş
fi făcut o favoare dacă aş fi putut lua pe acea doamnă cu noi.

- 92 -
 Perspectiva nu mă încânta, dar nu erau prea multe lucruri pe
care nu le-aş fi făcut pentru Barbara. Aşa că am spus: „Da.”
Ne-a prezentat pe mine şi pe Chris Anitei (pe care nu aveam
idee că o întâlnisem la seminarul Barbarei cu o zi în urmă şi, cu
atât mai puţin, că era femeia pe care o evitasem cu grijă în
Eugene!). Anita a făcut o mulţime de glume şi a însufleţit
întâlnirea. M-am bucurat pe deplin de compania ei şi m-am
temut de clipa când ziua avea să ia sfârşit.
În ziua următoare, Chris şi cu mine ne-am întors acasă la
San Rafael, iar eu m-am cufundat în presiunile de zi cu zi ale
misiunii. Amintirea acelei zile relaxante a pălit, până când
Barbara m-a sunat pentru a-mi spune că aparent Anita mă
plăcuse. Încântat, m-am gândit: „O femeie chiar mă «place»!
Probabil că am făcut ce trebuie!” Dar calm, i-am spus Barbarei
că nu-mi aminteam să fi avut o zi mai bună ca aceea. Am
rugat-o să-i spună Anitei că şi mie îmi plăcuse foarte mult de ea.
O lună sau cam aşa ceva mai târziu, Barbara m-a sunat din
nou. A spus că ea şi încă patru femei veneau în nord ca să mă
viziteze. Cum munca mea până noaptea târziu la biroul misiunii
Love In Action nu-mi dăduse niciodată motiv pentru a-mi mobila
casa, mi-am pregătit cu frenezie apartamentul, pentru ca ele să
aibă aibă parte de o şedere confortabilă. Dar când am vorbit
ulterior cu Barbara, a devenit clar că numai Anita putea să vină
în vizită. Am intrat în panică. Cum va suna asta?! „Directorul
unei misiuni a foştilor homosexuali găzduieşte o femeie
necăsătorită în apartamentul său de curând mobilat!”
Lori Thorkelson, o doamnă din personalul misiunii mele,
mi-a venit în ajutor, fiind de acord să stea cu Anita în camera de
oaspeţi. Ca urmare a acelei săptămâni, Lori a întemeiat o
prietenie solidă cu Anita şi a fost nepreţuită în a mă ajuta ca
relaţia mea romantică să decurgă bine. (Mai târziu, când m-am
dus în Europa pentru trei luni, i-am lăsat o mulţime de cărţi
poştale lui Lori ca să i le trimită Anitei la fiecare câteva zile,
pentru ca Anita să ştie că mă gândeam la ea.)

- 93 -
 Dragoste la prima vedere
Pentru Anita, a fost dragoste la prima vedere. S-a îndrăgostit
întru totul de Love In Action. Iubea tot personalul şi munca pe
care o făceau ei. Vroia să ia parte la toate. A plâns tot drumul
spre gară. Avea să dureze până ce dragostea Anitei pentru mine
să devină ca dragostea ei pentru Love In Action!
Într-o noapte târziu, Anita m-a sunat şi mi-a spus că vroia să
mă vadă. Am sugerat să se urce în maşină şi să conducă până la
San Luis Obispo, la jumătatea distanţei dintre Los Angeles şi
San Francisco. A fost puţin surprinsă că am fost atât de
impulsiv, dar nu vroia să acţioneze sub impulsul momentului.
Aşa că am fost de acord să ne întâlnim acolo în câteva zile.
Întâlnirea a inaugurat o serie de lungi călătorii cu maşina până la
jumătatea distanţei dintre noi (o călătorie cam de cinci sute de
mile pentru fiecare dintre noi).
În acele ocazii, am avut multe discuţii semnificative despre
căsătorie. Împlinisem deja cincizeci şi cinci de ani, ceea ce mă
făcea să am îndoieli cu privire la consumarea căsătoriei noastre.
Am hotărât că o viaţă împreună era mult mai bună decât relaţia
noastră la mare distanţă. Ne vom avea unul pe celălalt, iar asta
avea să ne fie de ajuns. (După cum s-a dovedit, îngrijorările
mele au fost neîntemeiate.)
În noiembrie 1984 ne-am căsătorit. De atunci, am avut
multe aventuri împreună, în misiunea pe are o făceam la nivel
mondial. În 1990 am plecat la Manila, în Filipine, unde am
întemeiat o altă misiune a foştilor homosexuali. După câţiva ani,
ne-am întors acasă în California, lăsând Bagong Pag-asa pe
mâinile capabile ale filipinezilor. Apoi am luat totul de la
început – pornind de la zero New Hope Ministries!
Căsătoria a fost mai bună decât cele mai mari aşteptări ale
noastre. Iar luna noastră de miere continuă!
[Frank Worthen, From Being Different to Making a Difference.
Copyright © 2004 Frank Worthen. Tradus şi publicat cu
permisiune. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la
Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

- 94 -
 DE LA FANTEZIE LA REALITATE
MIKE JONES

Reveria mea a încetat brusc. Mă aflam pe a doua treaptă, la

uşa din spatele şcolii. După o privire rapidă asupra terenului de
joacă, am realizat că eram singur şi nici măcar nu ştiam pe ce
uşă intraseră ceilalţi elevi după terminarea pauzei. Îmi era mai
teamă ca niciodată. Era prima mea zi la grădiniţă. Nimeni nu
mi-a văzut ochii înlăcrimaţi când m-am strecurat neobservat la
locul meu în clasă.
Sentimente derutante de singurătate şi izolare mă chinuiau
deseori la început. Dar în clasa a doua, îmi făcusem planuri noi,
îndrăzneţe, pentru a evada din cochilia timidităţii mele excesiv şi
pentru a fi, de exemplu, inclus în joaca celorlalţi copii. Deoarece
niciodată înainte nu fusesem ales să joc kickball în pauze, planul
meu era foarte simplu. Aveam să-mi aduc mingea de kickball la
şcoală, astfel încât ceilalţi copii să fie nevoiţi să mă includă în a
doua echipă, ca să se joace cu mingea mea.
A venit ziua când mi-am pus planul în acţiune. În acea zi
masa de prânz a durat mai mult pentru mine decât de obicei, iar
până am ajuns eu pe terenul de joacă, mulţi copii se jucau deja,
folosind mingea mea de kickball! M-am gândit că dacă îi voi
ruga foarte frumos, aşa cum îmi imaginam că ar fi făcut Isus,
mă vor lăsa să joc în a doua echipă de kickball, fiindcă foloseau
mingea mea. M-aş exprima blând dacă aş spune că nu a părut să
conteze pentru ei. Aşa că am hotărât să nu conteze nici pentru
mine dacă, aveau să-mi îngăduie vreodată să joc sport cu ei.
Când mă gândesc la cele de atunci, văd că puneam în
aplicare cuvintele creştine care îmi spuneau să-i iubesc pe alţii
cum doream să mă iubească ei pe mine, dar că încă nu
învăţasem cum să mă iubesc pe mine însumi. Nu ştiam că
aveam nevoie de Isus ca să mă înveţe mai întâi cum vroia El să
mă iubească. Pierdeam ceva jucând kickball singur acasă, pe
întinsa pajişte cosită de lângă hambarul nostru, jucându-mă în
siguranţă în lumea fanteziei mele? Mă întreb astăzi dacă de

- 95 -
aceea mă raportez atât de bine la Calvin din Calvin şi Hobbes din
revistele cu benzi desenate.
Deoarece slabele mele eforturi, care au dat greş, m-au făcut
să încerc să ies din cochilia timidităţii, am devenit mai detaşat de
tovarăşii mei de aceeaşi vârstă. În exterior nu exista vreun motiv
pentru a mă simţi astfel, deoarece eram un băiat inteligent, zvelt,
dar puternic, obişnuit cu munca grea de la ferma familiei.
Iubeam sentimentul de libertate pe care îl aveam când stăteam
în carul cu fân în câmp deschis, cu soarele în spate şi mirosurile
câmpului peste tot în jurul meu.
Totuşi, sentimentul de libertate nu se transpunea în felul în
care mă raportam la familia mea sau la tovarăşii mei de aceeaşi
vârstă. Părinţii aveau grijă de noi foarte bine, dar nu mă puteam
conecta emoţional cu ei. Modul obişnuit în care se stabileau
legăturile în familia noastră, era că eu eram partenerul mamei,
iar sora mea era partenera tatei la cărţi sau la golf, sau la
treburile din casă. Eu o ajutam pe mama la grădinărit şi treburile
mai casnice, în timp ce sora mea creştea animale şi era interesată
şi implicată în sporturi, şi petrecea timp de calitate atât cu
mama, cât şi cu tatăl meu.
Din observaţiile mele, părinţii noştri nu păreau a se iubi cu
adevărat; se părea că aveau deseori discuţii aprinse. Vroiam să
fiu scutit de tensiunile lor şi astfel m-am întors la lumea mai
sigură a fanteziei, întârziind ore întregi în îndeplinirea treburilor
zilnice la fermă. Găseam ceva interesant de explorat, creând o
poveste sau o aventură în care mă simţeam iubit şi împlinit.
Adolescenţa m-a întâmpinat cu o mutare la un liceu bun,
unde să excelez în clasă a devenit pentru mine un refugiu
temporar. În acea perioadă de schimbare în trupul meu şi în
cercurile mele sociale, am avut parte de explorare sexuală cu
tatăl meu, ceea ce mi-a sporit şi mai mult confuzia.
Totul începuse simplu, cu ani în urmă, când îl ajutam pe
tatăl meu să se spele pe spate în cadă. De-a lungul anilor, atunci
când am ajuns la pubertate, dormeam uneori împreună. Ne
luptam cum fac bărbaţii, apoi stăteam aproape unul de celălalt şi
adormeam. Îmi plăcea să simt tăria pieptului său şi fermitatea
- 96 -
muşchilor stomacului său. Dar când explorarea mea a devenit
sexuală, el nu a refuzat. Am început să leg dorinţa naturală după
o imagine a tatălui, cu faptul de a fi, în cele din urmă, apropiat
atât fizic, cât şi sexual cu el. Crezusem că dacă aveam să fac
ceva cu adevărat greşit, îmi va spune.
Urma să vină o zi îngrozitoare, la scurt timp după intrarea
mea la liceu, când am auzit, fără să vreau, un grup de tineri
vorbind despre ceva la care nu mă gândisem înainte. Se refereau
la nişte tipi ca fiind „homo” sau „poponari”. Cel mai rău era că
în discuţia lor descriau relaţia mea curentă cu tatăl meu.
Am încetat imediat orice contact sexual cu el. Ştiusem ce
spunea Cuvântul lui Dumnezeu despre asta, fiindcă deşi ei înşişi
nu mergeau la biserică, de când îmi aminteam, părinţii ne
duceau în fiecare săptămână atât la şcoala duminicală, cât şi la
biserică. „Cum am putut face ceva atât de îngrozitor?” mă tot
întrebam.
Ajunsesem la concluzia că dacă era nevoie să trăiesc o viaţă
de negare sexuală şi de dezamăgire pentru a câştiga viaţa eternă,
merita. Dar cumva, chiar şi când mă străduiam să-mi păstrez
puritatea sexuală, simţeam lipsa oricărei bucurii şi păci
interioare.
În primul meu an la colegiu am auzit, în sfârşit, şi am
răspuns mesajului deplin al Evangheliei, la o cruciadă a lui
Billy Graham. Prin credinţa mea tot mai puternică în Isus ca
prietenul meu personal, am făcut primii paşi pentru a clădi
prietenii adevărate. Am ales să le mărturisesc luptele mele cu
homosexualitatea câtorva tineri de aceeaşi vârstă cu mine de la
biserică, fiindcă îl auzisem pe pastor învăţându-ne că atracţiile
homosexuale nu sunt păcat, iar comportamentul homosexual
nu este mai păcătos decât alte forme de comportament imoral.
Totuşi, ei nu au ştiut ce să răspundă la mărturisirea mea, iar cei
mai mulţi nu au mai adus subiectul în discuţie, poate din jenă
sau poate doar din ignoranţă.
Cei cărora m-am destăinuit au păstrat povestea mea secretă,
aşa cum era corect să facă. Pastorul s-a oferit să mă ajute
personal, mi-a făcut legătura cu un consilier creştin din campus
- 97 -
şi a organizat un grup de suport pentru mine, totul
dovedindu-se a fi bine intenţionat, dar în mare măsură ineficient
pentru mine în lupta pe care o duceam. Nu existau prea multe
resurse de calitate disponibile pe vremea aceea şi am fost
dezamăgit că nu vedeam o schimbare în atracţiile mele sexuale.
Dar nu vroiam ca cei care încercau, cu atâta sinceritate, să mă
ajute, să fie descurajaţi, deoarece investiseră atât de mult timp în
mine. Deci i-am indus în eroare, pentru a crede că luptele mele
cu homosexualitatea dispăruseră. Fără ştirea lor, mă luptam în
continuare cu fantezia homosexuală, alimentată de poftă şi de
folosirea în ascuns a pornografiei.
În cele din urmă, când am progresat în alte aspecte ale vieţii
creştine, am devenit lider în grupul de liceeni de la biserică. Am
început să le cer elevilor să fie mai transparenţi în viaţă, simţind
însă un conflict interior: nu-mi îngăduiam să fiu eu însumi
transparent cu privire la cele mai profunde lupte ale mele. Doi
dintre taţii care făcuseră parte din grupul de suport iniţial au
continuat chiar să aibă încredere în mine ca să-şi lase fiii să facă
activităţi în afara grupului de tineret cu mine, ca drumeţii şi
excursii în camping – ceea îmi spunea multe. Dar mă întrebam
dacă nu exista cumva o întrebare ascunsă, care necesita un
răspuns. Mai avea ceapa foi de îndepărtat?
Şase luni de instruire împreună ne-au dus pe un alt frate
creştin de încredere şi pe mine, la hotărârea că trebuia să-l
întreb pe tatăl meu de ce nu a spus „nu” explorărilor mele
sexuale cu el, cu ani în urmă. Tatăl meu nu a avut un răspuns,
când l-am întrebat în cele din urmă. Era pe deplin heterosexual,
dar credea că toţi băieţii explorau sexual cu alţii. Cel puţin acum
ştiam că tatăl meu nu intenţionase să mă rănească. Vindecarea
putea să înceapă.
Tatăl meu a mai trăit încă trei ani după acea discuţie. În acei
ani am început să redescoperim – chiar să creăm pentru prima
dată – legătura emoţională după care tânjisem toată viaţa. A
început să mă sune în fiecare sâmbătă dimineaţă. Vroia doar să
vorbim şi la fel vroiam şi eu.

- 98 -
 Pentru mine, să ajung să-l cunosc pe tatăl meu pentru prima
dată cu adevărat a fost încurajator şi vindecător, dar rănile
trecutului încă mă chinuiau. Nu mă simţeam prea confortabil
întâlnindu-mă cu fetele şi ştiam că nu eram atras sexual de
niciuna, nici când încercam să ies cu ele. La serviciu mă purtam
ca şi cum totul era minunat, apoi mă întorceam acasă şi mă
izolam de toţi cei pe care îi cunoşteam. Eram incapabil să găsesc
o scăpare din ruşinea intensă de a avea atracţii nedorite faţă de
cei de acelaşi sex.
Umilit şi disperat, am contactat în cele din urmă doi membri
din grupul de suport iniţial şi le-am mărturisit luptele mele
permanente. La sugestia lor, am mers la o conferinţă pastorală
Care, ţinută de Leanne Payne. Şase luni mai târziu, am mers la o
a doua conferinţă, care se adresa în mod specific problemei
homosexualităţii şi era cosponsorizată de Exodus International.
La cea de a doua conferinţă a avut loc un eveniment simplu,
care s-a dovedit a fi un punct de cotitură critic pentru eliberarea
mea de ruşine. Un bărbat m-a întrebat direct de ce mă aflam
acolo. La început, i-am dat răspunsul meu standard, prudent:
„Sunt implicat în misiunea cu tinerii şi vreau să învăţ mai multe
despre cum să-i ajut pe cei care se luptă cu aceasta în biserica
mea.” Câteva minute mai târziu, simţindu-mă întru totul
condamnat, l-am oprit în mijlocul unei fraze şi am recunoscut:
„Adevăratul motiv pentru care am venit este că eu personal mă
lupt cu asta.” În cele din urmă, breşa se produsese.
Fusesem informat dinainte că dacă mărturiseam despre
luptele mele unui bărbat cu probleme similare, aceasta ar putea
conduce la ispită sexuală. Ceea ce nu s-a dovedit a fi adevărat
pentru mine, deşi am fost mai mult decât nervos ducându-mă
pentru prima dată la o conferinţă anuală Exodus, în anul
următor. Am continuat să experimentez o libertate tot mai
mare, descoperind că nu avut parte de respingere după ce
mi-am făcut cunoscută povestea în public, în biserica noastră.
Acum sunt codirector la o misiune de Exodus şi am
dezvoltat o mulţime de prietenii minunate atât cu bărbaţi, cât şi
cu femei, care îmi permit să fiu deschis cu ei inclusiv în
- 99 -
domeniul ispitelor sexuale. Descopăr că atunci când se întâmplă
să fiu atras sexual de alţi bărbaţi, acum este mai mult datorită
unei legături emoţionale, decât din dorinţa de a avea eu însumi
încrederea de sine sau trăsăturile lor atrăgătoare. Şi deşi nu sunt
încă atras sexual de femei, descopăr că le acord mult mai multă
atenţie acum şi că aceasta se întâmplă în mod firesc.
La cincisprezece ani de la moartea sa, îl iubesc pe tatăl meu
mai mult decât în ziua în care ne-am luat rămas bun. Iar în acest
exemplu de restaurare, Dumnezeu mi-a arătat cum El, fiind
Tatăl meu spiritual, vrea să-mi găsesc tot mai mult plinătatea în
El, până în ziua în care îmi va spune: „Bine ai venit! Vino şi
intră în bucuria Mea deplină!”
Acum cunosc diferenţa dintre o înţepătură excentrică şi o
întorsătură de frază ciudată, dintre înstrăinare şi discuţia de la
om la om. Nu-mi mai este teamă să pun întrebări de care
altădată îmi era atât de ruşine. Când le îngădui altora să mă
înveţe, ei remarcă ce mult apreciază ceea ce le ofer eu, la rândul
meu. Iar cât priveşte mingea de kickball, o mai scot uneori ca să
mă joc cu copiii din vecinătate. Generaţia lor are nevoie, în mod
deosebit, de dragostea şi înţelegerea pe care Isus mi le-a adus
mie. Pe care eu mă bucur că le-am primit în generaţia mea.
[Mike Jones, From Fantasy into Reality. Copyright © 2000
Mike Jones. Tradus şi publicat cu permisiune. Mike este
Director la misiunea Corduroy Stone Ministry. Poate fi contactat la
adresa: Corduroy Stone Ministry, 1305 S. Cedar St., Suite #205,
Lansing, Michigan 48910-1520, USA, telefon: (01)517.371.1353,
site: https://msu.edu/~jonesmi/aboutus.htm. Articolul în limba
engleză este publicat pe pagina
https://msu.edu/user/jonesmi/miketest.htm. Pentru ajutorul care nu
mai este disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

- 100 -
 DE LA PROSTITUAT LA PASTOR: POVESTEA LUI
MIKE HALEY

În cele mai multe zile, Mike Haley munceşte din greu

vorbind la misiunea Love Won Out, ţinând conferinţe de presă,
punând sub semnul întrebării povestea de dragoste a
mass-mediei cu mitul „homosexualitatea este normală”, apărând
misiunile foştilor homosexuali, răspunzând la e-mailuri pline de
ură şi la ameninţări cu moartea sau fiind, pur şi simplu, o
reclamă vie pentru îndurarea lui Dumnezeu, într-o organizaţie
pe care altădată o dispreţuia. Şi nu a fost niciodată mai fericit.
Dar lucrurile nu au stat întotdeauna aşa.
Născut într-o familie cu o moştenire spirituală puternică –
linia familială a lui Mike include pastori în ambele ramuri ale
familiei – L-a primit iniţial pe Domnul la vârsta de opt ani. Dar
faptul că era singurul băiat al unui tată dominator, proprietar al
unor magazine de articole sportive, explică direcţia pe care a
urmat-o viaţa lui.
„Urma să fiu cel mai bun jucător de fotbal, cel mai bun
jucător de baschet, cel mai bun jucător de baseball şi cel mai
bun la orice ar fi putut să mă facă să fiu tatăl meu.”
Modul tatălui său de a face din el un bărbat era să îl ia în
excursii de vânătoare. Deseori, prietenii tatălui său veneau şi ei.
Dar acele momente de presupusă masculinitate şi în care era
„unul dintre băieţi” s-au transformat în umilire, atunci când
Mike s-a eschivat de la vânătoarea recreativă pe care tatăl lui o
savura. Împotrivirea lui l-a făcut să se aleagă cu termenii
jignitori de „fetiţă” şi „lipsit de valoare”, pe care tatăl său i-a
adresat la supărare, de faţă cu prietenii săi macho.
Într-o perioadă când ar fi trebuit să se identifice cu tatăl şi să
caute să îl întreacă, Mike a gravitat în schimb în jurul siguranţei
şi acceptării oferite de mama şi de surorile lui. Încercările
ulterioare ale tatălui său de a-l învăţa sporturi precum
baseball-ul, nu au făcut decât să îl frustreze şi mai mult pe
acesta, ceea ce a avut ca rezultat şi mai multă umilire. „De ce nu

- 101 -
te duci în casă să fii cu mama şi surorile tale, pentru că oricum
acolo ar trebui să fii!”
Deşi tatăl îi arăta o ostilitate deschisă, Mike, tânjea cu
disperare după atenţia şi aprobarea lui.
Nu după mult timp, un bărbat care începuse să lucreze
pentru tatăl lui Mike, i-a oferit lui Mike întreaga atenţie după
care tânjea cu disperare. Bărbatul l-a dus la Disneyland, la plajă,
l-a susţinut aşa cum era, i-a apreciat trupul... ceva ce tatăl lui nu
făcuse niciodată. Când Mike avea unsprezece ani, atenţia
bărbatului pentru el a devenit sexuală.
Tânjind după susţinere masculină, Mike era prea mic pentru
a numi atenţia bărbatului greşit orientată drept ceea ce era de
fapt: abuz sexual. Abuzul a continuat în gimnaziu şi liceu,
deoarece acel bărbat îi împlinea o nevoie profundă.
Nu mult după aceea, Mike a intrat fără rezerve în stilul de
viaţă homosexual, implicându-se şi cu alţi bărbaţi din sudul
Californiei. Fiind un băiat blond, tipul surfist, nu avea probleme
în a-i atrage pe cei dornici să îi acorde atenţie pentru a-şi
satisface propriile lor nevoi sexuale.
Pe vremea aceea, Mike credea bine-cunoscuta retorică
homosexuală despre „gena homosexuală” şi mitul că 10% din
populaţie este homosexuală. Era şi cazul lui? Un consilier de la
liceu părea să creadă că da. „Trebuie să înţelegi că te-ai născut
homosexual, deci eliberează-ţi viaţa de homofobia interioară
datorată faptului că ai crescut în biserică... şi adoptă
homosexualitatea.”
Dar el tot era tulburat. Un an sau cam aşa ceva mai târziu,
Mike a fost sfătuit de un lucrător de tineret de la biserica lui să
citească, pur şi simplu, din Biblie şi să se roage mai mult. Dar cu
cât citea şi se ruga mai mult, cu atât devenea mai frustrat şi mai
supărat pe Dumnezeul pe care crescuse iubindu-L, deoarece
schimbarea nu avea loc.
Sperând să găsească fericirea promisă, care îl ocolise
întotdeauna, Mike s-a mutat cu un nou partener, într-un nou
oraş, adoptând o nouă identitate. Dar a rămas în contact cu cele
două surori ale lui, care i-au oferit dragoste necondiţionată şi
- 102 -
i-au trimis fotografii cu nepoata şi nepoţii lui. Scrisorile şi
instantaneele mâzgălite cu „Unchiule Mike, ne e dor de tine!”,
l-au făcut să dorească profund normalitatea şi viaţa de familie.
„Nu am auzit la biserică despre faptul că schimbarea era
posibilă. Nu auzisem despre asta niciodată în viaţă.”
În cele din urmă, în anul 1985, Mike a auzit pentru prima
dată că homosexualii se pot schimba. În noaptea aceea se
dusese la o sală de gimnastică pentru homosexuali la ora
unsprezece şi s-a trezit intrând în legătură cu un bărbat pe care
îl văzuse acolo şi cu care vroia să ajungă la sex. L-a urmat în
parcare, unde bărbatul a afirmat brusc că era un creştin care
ieşea din homosexualitate. Pe vremea aceea, lui Mike asta i s-a
părut o prostie. „Mi-am zis că tipul era nebun şi că Dumnezeu
nu va face asta pentru el, fiindcă eu încercasem şi El nu făcuse
asta pentru mine.”
Continuând să dezbată dacă schimbarea era posibilă,
bărbatul a făcut câteva referiri la un alt bărbat, Jeff Konrad, care
părăsise stilul de viaţă homosexual, studia cauzele de bază ale
homosexualităţii şi scria o carte. Străbătând cu maşina cartierele,
bărbatul i-a împărtăşit ce învăţase de la Jeff şi l-a provocat pe
Mike în ceea ce privea relaţia cu tatăl lui. Deodată, ochii
bărbatului s-au deschis larg şi a exclamat: „O, Dumnezeule,
uite-l pe Jeff chiar acum!” Mike a auzit apoi o voce spunând: „A
fost mâna Mea prea scurtă ca să te salveze?”
De atunci înainte, pentru Mike, Jeff Konrad a devenit
simbolul speranţei în căutarea împlinirii. Iar şi iar, discuţiile lor
au continuat în următorii patru ani, Mike susţinând că
schimbarea nu era posibilă, Jeff insistând că era. Cu toate că
Mike a continuat să se mute, Jeff a continuat să îi scrie. El
spunea lucruri precum: „Nu ştiu nici măcar dacă primeşti
această scrisoare, dar Dumnezeu te iubeşte, eu te iubesc, iar
schimbarea este posibilă.” (Corespondenţa lor de-a lungul anilor
a devenit, în cele din urmă, cartea You Don’t Have to Be Gay
[Nu eşti obligat să fii homosexual])
După ce a trăit în stilul de viaţă homosexual doisprezece ani,
Mike a trebuit să admită faţă de sine că nu era fericit. Tot mai
- 103 -
mult, a înţeles că era doar o marfă. Iar pentru a continua să aibă
preţ şi valoare pentru bărbaţi, trebuia să fie o marfă atrăgătoare.
Exersa între două şi trei ore pe zi, făcea steroizi injectabili, a
suferit chiar de bulimie. Cu efort, a reuşit să arate cum trebuia,
să se poarte cum trebuia şi să se îmbrace cum trebuia. Dar
preţul plătit a fost mult prea mare. În cele din urmă, în
decembrie 1989, a ajuns la capătul puterilor şi a pus mâna pe
telefon. A fost un moment ca al fiului risipitor. Dar, în locul
unui tată, Dumnezeu l-a folosit pe Jeff Konrad ca modelul
autorităţii masculine de care avea nevoie Mike. „Mi-ai fost atât
de credincios, cu siguranţă, Isus pe care Îl cunoşti tu poate fi
mult mai credincios. Te rog, ajută-mă să-L cunosc!”
Era începutul călătoriei lui înapoi către plinătatea pe care nu
o mai cunoscuse de la vârsta de unsprezece ani. Nu mult timp
după aceea, a părăsit stilul de viaţă homosexual, s-a mutat cu
una dintre surorile lui şi s-a dus la o conferinţă
Exodus International.
„Opt sute de bărbaţi şi femei şedeau pe bănci în acea
biserică, având aceleaşi răni, aceleaşi dureri, vrând să Îl cunoască
pe Isus într-un mod care să îi ajute să se elibereze de păcatul
care le stăpânea vieţile. A fost cel mai incredibil lucru pe care
l-am experimentat în întreaga mea viaţă.”
Fiind acolo, Mike a aflat despre un program cu cazare
pentru bărbaţii şi femeile care se luptau cu homosexualitatea.
Din cauza dependenţei sexuale, ştia că avea nevoie de acest gen
de îngrijire douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.
Înainte să plece de la conferinţa Exodus, mai mulţi bărbaţi şi
femei s-au adunat ca să se roage pentru el. Un bărbat a citit
Ieremia 15:19: „De aceea, aşa vorbeşte Domnul: «Dacă te vei
lipi iarăşi de Mine, îţi voi răspunde iarăşi şi vei sta înaintea Mea;
dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca
gura Mea.»”
Mike a început să înţeleagă că Dumnezeu îl considera
preţios şi nu „lipsit de valoare”, cum îl considerase tatăl lui.
În noaptea în care Mike s-a întors acasă de la conferinţă, a
întâlnit-o pe Angie – o prietenă a unui prieten – care se întorcea
- 104 -
mereu la Domnul. Ea şi Mike au devenit repede prieteni foarte
buni. Când Mike a sfârşit prin a se muta în nordul Californiei în
decembrie 1990, pentru a lua parte la un program de terapie
reparativă, Angie i-a rămas aproape emoţional, oferindu-i
suport de la distanţă, în timp ce ieşea din homosexualitate.
Munţi de durere şi de respingere au dispărut ca prin farmec
atunci când Mike a găsit libertatea pe care nu o cunoscuse
niciodată înainte. De atunci nu a mai avut niciodată o întâlnire
sexuală cu un bărbat.
Mike visase întotdeauna să fie pastor de tineret, o chemare
pe care o primise la vârsta de cincisprezece ani la o tabără de
tineret. Dar din cauza trecutului său, credea că era imposibil.
Aşa că şi-a luat licenţa în educaţie creştină la Universitatea Biola şi
a cerut scrisori de acreditare pentru a preda. Totuşi, din cauză
că avea la dosar o arestare sexuală – fusese reţinut pentru
prostituţie în 1987 – cererea pentru o licenţă în predare i-a fost
respinsă.
Din nou, Mike a devenit frustrat faţă de Domnul fiindcă îi
dăduse o pasiune pentru tineri, dar se părea că nu exista nicio
cale de a o împlini. Între timp, s-a consolat cu Angie, de care se
îndrăgostise.
Pe vremea aceea, Mike făcea parte din personalul misiunii
de terapie reparativă şi era pe cale să se mute cu misiunea din
nordul Californiei, în Memphis, Tennessee. Dar mai era un
lucru important de făcut înainte de a se stabili la Memphis. Pe
4 decembrie 1994, Mike s-a căsătorit cu „cea mai frumoasă
femeie de pe pământ”.
În timp ce Mike şi Angie se acomodau cu noua viaţă din
Tennessee, Mike se simţea tot mai neliniştit cu privire la slujba
lui la misiunea de pe lângă biserică. Da, ajuta bărbaţi şi femei să
iasă din homosexualitate – unii fiind din întreaga lume – dar
pasiunea lui pentru tineri nu îl părăsise. În anul acela, la o
sărbătoare aniversară la biserica Central Church, Tony Campolo a
spus o vorbă care i-a tulburat sufletul săptămâni întregi:
„Chemarea lui Dumnezeu este irevocabilă.” Mike s-a gândit:

- 105 -
„Ce înseamnă asta pentru mine? Locuiesc în sud, am fost
homosexual şi prostituat, şi vreau să lucrez cu tinerii, dar cum?”
Două săptămâni mai târziu, postul de pastor de tineret a
devenit vacant, iar Mike s-a decis să îl solicite. A făcut
cunoscută mărturia sa pastorului, apoi părinţilor şi studenţilor,
diaconilor şi bătrânilor, „pianistului”, oricui a vrut să îl asculte
din biserică. Nouă luni mai târziu, visul vieţii lui s-a împlinit:
Mike a devenit oficial pastor de tineret! El şi Angie înfloreau în
chemările date lor de Dumnezeu; iubeau copiii, iar copiii şi
părinţii lor îi adorau. În toate, Domnul i-a arătat lui Mike că mai
există biserici care cred în puterea deplină a lui Isus Hristos,
putere care schimbă vieţile oamenilor.
Mike a slujit în acea poziţie aproape trei ani, dar în mai 1998
a primit un telefon de la un vechi prieten care lucra acum
pentru Focus on the Familiy. John Paulk l-a încurajat să solicite
postul de la Focus, pentru a le sluji celor care nu erau membri ai
vreunei biserici, ajutându-i să găsească o nouă identitate sexuală.
Mike a spus politicos „nu”. John i-a mai făcut propunerea de
două ori. Iar Mike l-a mai refuzat de două ori. Pentru că
petrecuse atâta timp în afara voii Domnului, nu suporta gândul
de a părăsi un loc sigur, în căutarea căruia se aflase întreaga
viaţă.
Dar Dumnezeu gândea altfel. Într-o dimineaţă, la ora patru
şi jumătate, Mike nu avea somn, răsfoind cartea
Spiritual Leadership [Conducerea spirituală], când L-a auzit pe
Domnul spunându-i: „Vreau ca melodia să răsune prin tine.” I-a
amintit lui Mike de versetul din Ieremia şi de dorinţa Lui de a-l
folosi ca vorbitor. Era tot ce avea Mike nevoie să audă.
El şi Angie au început să lucreze la Focus în octombrie 1998.
În loc să slujească doar tinerilor din biserica lui, Mike vorbeşte
acum tinerilor din toată ţara şi se bucură de o împlinire în viaţă
pe care nu s-a aşteptat niciodată să o aibă. El este dovada vie că
homosexualitatea nu este înnăscută şi că puterea lui Dumnezeu
de a schimba inimile este reală.
În comunitatea homosexuală – apărătoare încăpăţânată a
perspectivei „odată homosexual, întotdeauna homosexual” –
- 106 -
există, în mod surprinzător, admiratori ai mesajului misiunii
Love Won Out. Ei vin liniştiţi şi fără ceremonie la Mike şi la
John Paulk, la fel cum Nicodim s-a apropiat de Isus. O remarcă
recentă a unuia dintre ei este tipică: „Vreau doar să ştiţi că vă
uram. Înainte să vin, uram Focus on the Family. Dar auzind
mesajul vostru, am ajuns să cred că schimbarea homosexualităţii
este posibilă şi sper de fapt să lucrez într-o zi cu voi la
Focus on the Family.”
Răspunsuri ca acestea fac ameninţările cu moartea tolerabile.
Cei care îşi lasă numele şi numărul de telefon primesc un apel
telefonic de la Mike şi invitaţia de a discuta. El le spune: „Vino
să auzi mesajul nostru! Fiindcă el îţi va spune că ceea ce afirmă
prietenii tăi homosexuali şi mass-media este atât de departe de
adevăratul nostru mesaj.” „Mă simt sigur pe mine. Nu mă mai
întorc. Am fost acolo doisprezece ani. Ştiu ce are să-mi ofere
acea viaţă. Iar ceea ce am acum, nu aş schimba pentru nimic în
lume.”
P.S. Crăciunul a venit devreme anul trecut pentru Mike şi
Angie. Fiul lor, Michael, a venit pe 15 decembrie 1999, ca un
„semn de exclamare” într-o poveste care a făcut un cerc
complet, de la fiul rănit, la tatăl luptător a numeroşi copii
spirituali.
[From Prostitute to Pastor: The Mike Haley Story. Copyright ©
2000 Focus on the Family, Colorado Springs, Colorado,
www.focusonthefamily.com. Între timp, John Paulk a ales să se
întoarcă la homosexualitate. Dar mii de alţi foşti homosexuali
au ales să nu o facă. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil
la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

DESCHIZĂTORI DE DRUMURI
KENT PARIS

Cei mai mulţi dintre noi ieşisem din viaţa homosexuală sau
dintr-o luptă cu problemele legate de atracţia faţă de persoanele
de acelaşi sex. Activiştii homosexuali au pichetat conferinţa. Am
primit ameninţări cu bombe, iar ziarele din zona Bay au
- 107 -
prezentat criticile răutăcioase necruţătoare ale activiştilor
homosexuali, care încercau să discrediteze ideea că
homosexualii s-ar putea schimba. Astfel, misiunea foştilor
homosexuali s-a ridicat, ca pasărea Phoenix, din cenuşa ciudată
a vieţilor câtorva zeci de oameni salvaţi. Am croit un drum pe
un teritoriu netrasat pe hartă, pe care să-l urmeze şi alţii. Aveam
douăzeci şi cinci de ani, eram căsătorit de mai puţin de doi ani,
iar primul nostru copil urma să vină. Nu aş fi putut prezice că
slujirea mea şi viaţa familiei noastre urmau să ia o întorsătură
radicală, neaşteptată.
În anul 1971, la vârsta de nouăsprezece ani, mă aflam
într-un conflict teribil cu homosexualitatea şi căutam cu
disperare să găsesc un prieten care să simtă ca mine, pe care să îl
iubesc şi care să mă iubească. Dar Dumnezeu a intervenit. Doi
creştini mi-au făcut cunoscută Evanghelia şi mi-am pus credinţa
în Hristos. Într-un an de zile, datorită convertirii mele dramatice
şi a trecutului meu, am fost asaltat de invitaţii de a le vorbi
tinerilor în biserici, în tabere şi la convenţii, în toată regiunea
Midwest.
Ca muzician de muzică rock, cântasem alături de REO
Speedwagon, Three Dog Night, Canned Heat, Country Joe & the Fish,
Ted Nugent şi mulţi alţi artişti de muzică rock din anii ’60 şi de la
începutul anilor ’70. Formaţia noastră se bucura de o
notorietate remarcabilă pentru un grup de adolescenţi aflaţi încă
la liceu. Am cântat la diferite întâlniri pentru mulţimi mari, de
până la şaizeci de mii de oameni – un lucru nemaipomenit. Am
adoptat repede mişcarea hippie, cu toate semnele ei distinctive.
Viaţa mea se învârtea în jurul sexului, drogurilor şi
rock-and-roll-ului. Acest mediu a constituit locul în care îmi
afişam identitatea distorsionată, nesigură. Am început să beau în
clasa a şaptea, am fost iniţiat în marijuana în clasa a zecea (în
anul 1967), iar în următorii cinci ani, într-o mulţime de alte
droguri. Era o vreme turbulentă pentru cultura noastră, o
perioadă furtunoasă, instabilă în propria mea viaţă.
Aceasta a fost mărturia mea creştină în numeroşii ani care
au urmat, dar a existat o dimensiune particulară, mai sensibilă,
- 108 -
dureroasă, a copilăriei şi adolescenţei mele, pe care iniţial nu am
inclus-o în mărturia mea la începutul slujirii. În mediile
conservatoare nu ar fi fost binevenită. Uşile care îmi erau
deschise pentru a depune mărturie, s-ar fi închis cu repeziciune.
Îmi amintesc că simţeam atracţii faţă de cei de acelaşi sex
încă de la grădiniţă, deşi la acea vârstă fragedă ele nu aveau o
conotaţie sexuală conştientă. Deşi suferisem un incest când
eram destul de mic, trezirea voită a sexualităţii mele a avut loc la
vârsta de unsprezece ani, cu un prieten apropiat de vârsta mea
din vecinătate. Acel prieten şi cu mine ne-am implicat în
activitate sexuală regulată timp de cinci ani, împreună cu un alt
prieten de aceeaşi vârstă. Doi profesori m-au molestat pe când
eram adolescent. Toate acele experienţe au avut un impact
devastator asupra dezvoltării mele în copilărie.
Ca proaspăt credincios, am înţeles de la bun început că orice
imoralitate sexuală era păcătoasă şi nepotrivită cu viaţa de
ascultare. Supunerea mea faţă de conducerea lui Hristos era
necondiţionată. Ea nu depindea de faptul că Dumnezeu mă
vindeca sau nu de lupta cu homosexualitatea. Nu aveam idee de
ce sufeream de această problemă din copilărie şi nu aveam idee
la ce să mă aştept acum, că eram creştin. Mă puteam schimba?
Dacă era nevoie, eram pregătit să trăiesc o viaţă castă, de
celibatar.
La problemele mele cu cei de acelaşi sex se adăuga faptul că
am crescut într-o familie dominată de conflicte, foarte
disfuncţională. Era un mediu clasic, ca la carte, care produce
deseori copii care se luptă cu homosexualitatea. Când aveam
şaptesprezece ani, mama mea a plecat fără să anunţe, părăsind
familia, punând capăt unei căsătorii îngrozitoare şi neplăcute. Ce
om în toate minţile ar mai fi intenţionat să se căsătorească?
Dumnezeu este cu adevărat un Dumnezeu al noilor
începuturi, care scrie libertate în inimile noastre, care îi eliberează
pe captivi şi le dă orfanilor o familie. După trei ani de prietenie
profundă şi de legătură romantică înfloritoare cu Sherri, ne-am
căsătorit în septembrie 1975. Sherri a fost cel mai mare dar al lui
Dumnezeu pentru mine în viaţa aceasta – iubita mea, cea mai
- 109 -
bună prietenă şi partenera mea în misiune. Dumnezeu ne-a
binecuvântat cu doi fii scumpi, care Îl iubesc pe Domnul, care
acum sunt mari, s-au căsătorit şi ne binecuvântează cu nepoţi.
Am fost la prima conferinţă Exodus mai întâi din curiozitate,
pentru a întâlni alţi creştini care s-au luptat şi ei cu
homosexualitatea.
Înainte de anul 1977 nu auzisem de creştini care să
împărtăşească, în mod deschis, că au fost cândva homosexuali.
Oamenii din biserică efectiv nu vorbeau despre asemenea
lucruri, cu excepţia unor remarci ocazionale defavorabile. După
conferinţa de la Oakland (1977), am păstrat legătura cu
Frank Worthen şi cu alţii pe care îi întâlnisem acolo.
În 1980, aproape jumătate dintre cei care veneau la misiunea
noastră locală pentru consiliere erau bărbaţi care se luptau cu
homosexualitatea. La sfârşitul anului 1981, trei sferturi dintre
clienţii mei se confruntau cu homosexualitatea şi mi se cerea tot
mai frecvent să vorbesc în biserici pe această temă. Întocmai ca
Frodo cel cu inelul (hobbitul din trilogia lui J. R. R. Tolkien,
Stăpânul inelelor), nu eu am fost cel care am vrut să înfiinţez o
misiune specializată pe homosexualitate. Nu eu am căutat
misiunea, misiunea a venit la mine.
La sfârşitul anilor 1970, Domnul a chemat împreună un mic
grup de bărbaţi şi femei pe care îi răscumpărase, pentru a purta
lumina Lui şi a depune mărturie despre puterea Sa de a-i elibera
pe captivi şi de a ne transforma vieţile. El a ridicat stindardul,
pentru a străpunge vălul întunericului care se aduna. Eram nişte
deschizători de drumuri, dornici să slujească într-un gen de
misiune fără precedent, nepopulară, la care comunitatea
homosexuală se împotrivea şi care, în general, nu era bine
primită de Biserică. Drept rezultat, mulţi dintre noi am plătit un
preţ mare.
Am fost primul Director al misiunii Exodus care s-a
confruntat cu o plângere. În 1983, un fost client mi-a cerut o
despăgubire de 250000 de dolari. Fusese student la un colegiu
creştin, iar în 1981, după descoperirea activităţilor lui
homosexuale, colegiul a aranjat să-l consiliez. După trei şedinţe
- 110 -
a dispărut, dar a reapărut în 1983, sprijinit financiar de
Susţinătorii Drepturilor pentru Homosexuali din San Francisco,
pentru a face o plângere. Totul a durat patru ani şi a fost o
încercare îngrozitoare pentru familia mea. Pe vremea aceea,
misiunea noastră nu avea asigurare de răspundere civilă. Gândul
că puteam fi daţi în judecată nu ne trecuse niciodată prin minte,
până ni s-a întâmplat. Cheltuielile avocatului nostru au atins
suma incredibilă de 55000 de dolari. Deşi se părea că avea să
devină un proces cu juraţi, din fericire, în 1989 s-a încheiat un
acord în afara curţii, pentru o sumă mică, cu nicio vină atribuită.
Am aflat mai târziu că decizia neaşteptată s-a datorat morţii
iminente a tânărului respectiv din cauza SIDA. În afara atacului
juridic, de-a lungul anilor am avut partea mea de ameninţări cu
moartea. A fost de la început o misiune foarte provocatoare.
Am fost ales în comitetul director al Exodus în 1983 şi am
avut privilegiul deosebit de a sluji alături de Frank Worthen,
Alan Medinger, Andy Cominsky, Sy Rogers, Robbi Kenney şi
Mary Lebsock timp de câţiva ani. Până în ziua de astăzi simt o
afecţiune specială pentru aceşti scumpi fraţi şi surori şi pentru
anii formatori prin care am trecut împreună.
În ultimii douăzeci şi cinci de ani, am consiliat peste două
mii de oameni care se luptau cu probleme legate de atracţii faţă
de persoanele de acelaşi sex. Am fost primul vorbitor invitat să
ţină un seminar de o săptămână despre homosexualitate la
Biblical Counselling School of Pacific & Asia Christian University
(Tineri Pentru Misiune – YWAM) din Kailua-Kona, Hawaii în
1981 şi am revenit acolo de încă de două ori, în calitate de
conferenţiar invitat. De atunci am vorbit în peste o sută de
biserici (în multe de mai multe ori), m-am adresat la mii de
tineri în licee şi colegii, într-o varietate de circumstanţe, pe tema
homosexualităţii, şi am vorbit şi am predat la numeroase colegii
biblice evanghelice, seminarii şi conferinţe peste tot în
Statele Unite şi Canada.
Am fost întrebat ocazional dacă aş alege un alt drum, o altă
ocupaţie sau un alt fel de misiune, dacă aş putea să mă întorc în
timp şi să o iau de la început – poate ceva mai puţin stresant, ca
- 111 -
să nu mă mai aflu permanent în prima linie, şi poate ceva mai
avantajos financiar. Ei bine, răspunsul meu este că am căutat să
fiu credincios, să primesc şi să trăiesc chemarea lui Dumnezeu
în viaţa mea, aşa cum am simţit-o eu. Singura pace şi bucurie
adevărată pe care le-am cunoscut în viaţă au constant în a-L
cunoaşte, a-L iubi şi a-L sluji pe Domnul.
În fiecare an primesc scurte comentarii pline de seriozitate,
cărţi poştale, scrisori şi fotografii de la oameni cărora le-am
slujit pe parcursul anilor, care îşi exprimă dragostea şi
mulţumirea pentru lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu în ei,
atunci când am petrecut timp împreună în misiunea de
consiliere. Am avut privilegiul de a lua parte la lucrarea
salvatoare a lui Dumnezeu în vieţile lor.
Zeci de bărbaţi tineri, care au venit la mine când erau
studenţi la colegiu, convinşi că nu aveau alte opţiuni decât să
renunţe la credinţa creştină şi să se avânte în lumea
homosexuală, sunt acum căsătoriţi şi fericiţi, crescându-şi copiii,
fiind profund mulţumitori că Dumnezeu a intervenit.
Nenumăraţi bărbaţi, care se pregăteau să-şi părăsească soţiile şi
copiii pentru un iubit homosexual, au fost provocaţi cu
Adevărul, au fost chemaţi la pocăinţă şi s-au dedicat restabilirii
şi vindecării. Femei care au crezut că nu vor putea niciodată să
iubească sau să respecte, cu atât mai puţin să dorească un
bărbat, se bucură acum de valoarea unei căsnicii creştine. Aş
putea istorisi despre sute de vieţi schimbate. În lumina acestui
lucru, nu-mi pot imagina că L-aş putea sluji pe Domnul într-o
altă carieră decât cea în care am făcut-o în toţi aceşti ani. Când
citesc cărţile poştale şi privesc chipurile acestor scumpi bărbaţi
şi femei sau chipurile copiilor lor, mă simt umilit că mie, un
candidat cu puţine şanse de reuşită, mi s-a acordat oportunitatea
şi onoarea de a fi alături de mii de oameni, ca un vas prin care
Isus să îi iubească şi să le slujească.
Este o investiţie a vieţii care va intra în eternitate; nu se
pierde. Aceasta este parte a istoriei noastre sfinte, în calitate de
cuplu căsătorit şi ca familie.

- 112 -
 [Kent Paris, Pioneers. Copyright © Kent Paris. Tradus şi
publicat cu permisiune. Kent este fondatorul şi Directorul
misiunii Nehemiah Ministries din Urbana, Illinois, iar Sherri
lucrează ca manager de departament. Lui Kent îi place
grădinăritul şi să colecţioneze amintiri despre Beattles. El este,
de asemenea, autorul cărţii Means of Grace, disponibilă pentru
comenzi pe site-ul www.amazon.com. Poate fi contactat la adresa:
Nehemiah Ministries, P.O. Box 773, Urbana, Illinois 61803,
USA, telefon: (01)217.344.4636. Pentru ajutorul care nu mai
este disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

DEVENIND BĂRBATUL CARE M-A FĂCUT DUMNEZEU

SĂ FIU
DARREL THOMPSON

Deşi am crescut într-o familie creştină şi am mers la şcoala

duminicală, mi-am urmat propriul drumul şi, la vârsta de
treisprezece ani, am început să simt atracţii faţă de cei de acelaşi
sex. Le-am dat curs cu copii mai mari şi m-am implicat apoi cu
bărbaţi homosexuali şi bisexuali mai mari decât mine. Când
aveam nouăsprezece ani, m-am mutat de acasă şi am întâlnit un
bărbat pe care l-am crezut femeie. El m-a prezentat altor
„bărbaţi” ca el, care mi-au devenit prieteni. Petreceam mult
timp împreună. I-am întrebat cum de ajunseseră astfel. Aşa că
unul dintre ei m-a prezentat unui medic din partea de jos a
oraşului, care m-a evaluat şi mi-a dat prima injecţie cu estrogen
pentru a arăta şi eu a femeie. În acel moment mi s-a făcut
teamă. Dar prietenii mei erau acolo, ca să mă ajute. Medicul
mi-a lăsat pilule cu estrogen şi cu steroizi. Eram pe cale să devin
femeie, la fel ca prietenii mei transgenderi.
Ca rezultat al estrogenului, m-am transformat fizic în
femeie, chiar dacă nu eram de fapt femeie. Cu trecerea lunilor,
au avut loc schimbări fizice. Eram speriat de ce vedeam în
oglindă. Totuşi, eram fericit cu ceea ce vedeam.

- 113 -
 Odată cu schimbările fizice, personalitatea mea s-a
schimbat. Am devenit foarte arogant. Chiar dacă mi-au crescut
sânii, vroiam mai mult. Deci prietenii mei transgenderi m-au
prezentat unui bărbat atrăgător, care avea o casă deosebit de
mare şi de frumoasă, pe un deal. El m-a dus în pivniţă şi mi-a
zis să mă întind pe o masă.
Mi-a masat sânii. Apoi mi-a injectat un sân cu silicon gel şi a
început să îl umfle. Mi-am văzut sânii crescând chiar în faţa
ochilor mei. Mi-a cerut să-i spun când să se oprească. Respiram
foarte repede din cauza fricii. Dar în mai puţin de două ore era
gata. Am realizat că aşa îşi primesc sânii bărbaţii transgenderi
(prin injecţii neautorizate cu silicon – aceste practici sunt
periculoase din punct de vedere medical şi nu ar trebui făcute).
Uneori se strâng împreună pentru ceea ce ei numesc o
„petrecere de umflare” şi se injectează unul pe celălalt.
Dar eram mulţumit de noii mei sâni. Credeam că eram
atrăgător şi mă simţeam încurajat de complimentele cercului
meu de prieteni transgenderi.
Totuşi, cu trecerea anilor, am devenit deprimat. Nu am
reuşit niciodată să fiu fericit sau să găsesc adevărata dragoste.
Eram îndrăgostit de un tip care credeam că era cel mai bun
lucru care mi se întâmplase vreodată. Dar el era abuziv. În ciuda
abuzului, aş fi făcut aproape orice pentru el. Dar totul a fost în
zadar, pentru că m-a părăsit pentru cineva mai tânăr.
În viaţa homosexuală şi transgender, tinereţea este foarte
importantă. Drept rezultat, eram obsedat de trupul meu şi de
înfăţişarea mea. Ca să fii acceptat în acest stil de viaţă, ai nevoie
de un trup şi de o înfăţişare atrăgătoare.
În mulţimea transgenderilor din care făceam parte, bărbaţii
transsexuali care arătau a femei trebuiau să corespundă
anumitor criterii. Trebuia să avem trăsături feminine mai
accentuate; cu alte cuvinte, să arătăm mai femei decât o femeie
adevărată. Deci trebuia să avem sâni mai mari, şolduri mai
cambrate, ten fără defecte etc. Pentru a face faţă, eram nevoit să
cumpăr cele mai scumpe creme, să iau o groază de pilule cu
hormoni, să mă machiez ore în şir în oglindă.
- 114 -
 Îmi lua mult timp să mă aranjez şi să mă menţin în
contingentul frumuseţii, îndeosebi fiindcă nu eram femeie.
Astfel încât, deşi arătam mai bine decât cele mai multe femei
din zonă, totul era o şaradă, fiindcă, mai întâi de toate, nici nu
eram femeie şi îmi lua atât de mult timp ca să arăt a femeie. Ca
să merg la un bar sau la o petrecere aveam mult de lucru.
Rezultatul era o minciună zilnică.
Dar lauda din partea grupului meu de prieteni transgenderi
m-a făcut să continui. Mă aflam în centrul atenţiei şi mă
simţeam important. Când ni s-au alăturat transgenderi mai
tineri, am luat mai multe pilule cu estrogen, ca să arăt mai
feminin din punct de vedere fizic, chiar dacă, din cauza măririi
dozei, îmi era rău din punct de vedere fizic.
Odată m-am văzut într-o oglindă laterală şi m-am temut,
fiindcă am crezut că era altcineva. Altădată mă simţeam atât de
deprimat şi de singur, încât m-am aşezat pe calea ferată, vrând
să fiu salvat, chiar dacă însemna să ajung la închisoare. Având o
sticlă de aproape doi litri de whisky, am plâns pe o bancă
publică. În noaptea aceea ploua şi am urinat pe mine, iar şi iar.
Eram beat. Îmi părea rău pentru mine însumi, fiindcă nimănui
altcuiva nu-i părea rău. După multe decepţii de genul acesta, am
vrut să-mi schimb viaţa.
Pentru mine, calea de ieşire din stilul meu de viaţă i-a
implicat pe părinţii mei, care s-au rugat, şi pe Domnul, care a
lucrat în inima mea. Nu-mi amintesc să fi venit cineva la mine,
dar ştiu că Duhul Sfânt lucra, astfel încât m-am întors la Hristos
şi am încetat să iau hormoni. Încet, încet am început să arată ca
genul pe care l-am primit la naştere. Mi-am spus iar pe numele
masculin, cel pe care mi l-au dat părinţii şi la care renunţasem în
toţi acei ani în care încercasem să trec drept femeie. Am fost la
conferinţa Exodus şi am înţeles că eram o fiinţă nouă în Hristos.
Am început să mă plac pe mine însumi şi să mă înconjor cu
oameni creştini, şi m-am implicat în biserica locală. Ei mă
iubeau necondiţionat şi nu trebuia să arăt mereu „frumos”
pentru a fi cu ei. După ani de zile în care am trăit în acel stil de
viaţă, schimbarea a venit încet.
- 115 -
 În cele din urmă, nimeni nu ar fi putut spune că ani de zile
fusesem femeie – cu excepţia unui lucru. Încă aveam sâni.
Astfel încât acum eram un bărbat cu sâni de femeie. Ceea ce
altădată mă făcuse atât de mândru, constituia acum o sursă de
agonie pentru mine. Nu aveam bani să plătesc un chirurg şi
blocul operator, pentru a îndepărta siliconul din sâni.
Bineînţeles, procedura nu era acoperită de asigurarea medicală.
Nu ştiam încotro să mă îndrept pentru asistenţă financiară,
deoarece aveam sentimentul că nimeni nu ar fi înţeles cum am
intrat într-o asemenea încurcătură şi că mi-ar fi spus în schimb
că aşa meritam. Dar ştiam că Dumnezeu nu vroia să trăiesc aşa.
El m-a făcut complet în dragostea Lui şi avea să mă facă şi
acum complet.
Am auzit despre PFOX (Parents and Friends of Ex-Gays and
Gays), o organizaţie nonprofit care strânsese fonduri pentru
operaţia de revenire la sexul iniţial pentru un alt fost
transgender. PFOX a fost de acord să strângă fonduri pentru
operaţie, anestezie şi blocul operator. Au găsit un chirurg
plastician catolic, care a acceptat să facă operaţia la un preţ
redus. O femeie creştină a finanţat operaţia. Cine ar crede că
oamenii pot fi atât de buni, încât să ajute financiar pe cineva ca
mine?
Am simţit multă nerăbdare şi nelinişte, în aşteptarea zilei în
care urma să aibă loc operaţia mea de revenire la sexul iniţial.
Credeam că nu va mai veni niciodată, iar când a venit, eram
speriat. La un moment dat, m-am gândit că nu o meritam.
După ce s-a terminat operaţia, m-am uitat în jos ca să văd
rezultatul final şi de atunci nu am mai privit niciodată în
pământ. Acum puteam să fac lucrurile pe care le dorisem
dintotdeauna: să merg la sală, să întâlnesc oameni, să mă îmbrac
fără să mă tem că cineva va da peste mine şi să devin mai activ
din punct de vedere fizic. Am început să simt o încredere pe
care nu o avusesem niciodată înainte.
Astăzi sunt pregătit pentru ca Domnul să mă poarte la un alt
nivel, continuând să lucreze în viaţa mea. Isus mi-a schimbat
atât sufletul, cât şi trupul. Am fost schimbat, pentru a devenit
- 116 -
de neschimbat. Nici într-un milion de ani nu aş fi crezut că voi
depune o asemenea mărturie. După părerea mea, indiferent ce
ai făcut sau cu cine ai făcut, când Dumnezeu este în tine, viaţa
ta nu va mai fi niciodată aceeaşi. Isus Hristos este cel mai bun
lucru care mi s-a întâmplat. El este mai frumos pentru mine
decât orice femeie în care aş fi încercat vreodată să mă
transform.
Ieremia 29:11: „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu
privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de
nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde”.
[Darrell Thompson, Becoming the Man God Made Me To Be.
Copyright © Darrell Thompson. Tradus şi publicat cu
permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul
www.transchristians.org. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil
la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

DOAR UN „BĂIAT CREŞTIN BUN”

JEFF JOHNSTON

Crescând, am încercat din greu să fiu bun.

În fiecare lună de august, de la opt ani până am terminat
liceul, îmi făceam geamantanul, urcam într-un autobuz încărcat
cu douăzeci sau treizeci de copii şi porneam din San Diego,
străbătând deşertul înalt al Californiei, până ajungeam la
Munţii San Bernadino.
Tabăra bisericii noastre era lângă un lac înconjurat de pini şi
stejari înalţi şi mergeam acolo pentru o săptămână de înot,
drumeţii, volei, meşteşuguri, tras cu arcul şi pescuit. În fiecare
an Îl invitam din nou pe Isus în inimă – doar ca să mă asigur. Îl
primisem deja ca Mântuitor al meu când aveam cinci ani. Dar
nu se ştie niciodată, poate că nu fusesem cu adevărat serios
prima oară. Aşa că rosteam din nou rugăciunea de mântuire,
doar ca să-mi liniştesc îndoielile sâcâitoare.
În tabără am auzit poveşti dramatice despre convertiri
recente de la păcate precum băutura, fumatul, înjuratul, furatul
din magazine sau ascultatul muzicii rele. Îmi amintesc că mă
- 117 -
simţeam puţin amăgit, dorind să am şi eu o mărturie despre o
mare întoarcere de la păcat la Isus. Crescând într-o biserică
fundamentalistă, nu avusesem prea multe oportunităţi să mă
dedau la comportamente ilicite.
Încercând să fiu bun
Crescând, am încercat din greu să fiu bun. Viaţa se învârtea
cel mai mult în jurul bisericii şi şcolii şi am continuat să fiu
ocupat cu amândouă. Familia mea petrecea ore întregi în fiecare
săptămână în activităţi legate de biserică: slujba de închinare,
şcoala duminicală, slujba de seară cu muzică gospel, întâlnirile
de rugăciune de la mijlocul săptămânii, conferinţe şi studii
biblice. Biserica noastră punea accentul pe ascultare şi pe
Cuvânt, deci am depus eforturi să le învăţ pe amândouă. Ştiam
puţine despre ce înseamnă să-L ai pe Dumnezeu sau să ai parte
de harul Său.
În şcoala primară eram timid şi retras şi am evadat prin citit.
Devoram cărţile, citind oricând puteam. În ultimele clase de
gimnaziu şi în liceu, am început să ies din cochilie, deţinând
funcţii pentru reprezentarea elevilor sau concurând în echipe de
discuţii şi dezbatere. Deşi am reuşit să arăt destul de bine în
exterior, am început să mă lupt în interior cu nişte probleme
grele. În ciuda cercului de oameni care mă înconjurau la biserică
şi la şcoală, mă simţisem întotdeauna însingurat şi izolat. Am
fost deseori bolnav în copilărie şi am fost întotdeauna mic
pentru vârsta mea, aşa că mă simţeam nepotrivit la sporturi şi
separat de mulţi băieţi.
Pornografie şi ruşine
În ultimii ani de gimnaziu am descoperit pornografia şi
autosatisfacerea şi am devenit dependent de amândouă. Am
simţit ruşine şi vină, teamă că cineva avea să afle ce făceam. Am
devenit şi mai tulburat când fascinaţia mea pentru pornografie a
început să se mute de la femei la bărbaţi.
Am întreţinut ani de zile imaginea exterioară a unui băiat
creştin bun, chiar şi când lupta cu dependenţa sexuală şi atracţia
homosexuală s-a intensificat. Am absolvit liceul şi m-am dus la
colegiu, lucrând pe timpul verii în calitate de consilier de tabără
- 118 -
pentru biserică şi ajutând la ţinerea studiului biblic pentru
studenţii la colegiu. După ce am împlinit douăzeci de ani, am
lucrat un an cu un grup de tineret la o biserică şi am mers apoi
la o şcoală de educaţie misionară pentru un an de pregătire,
înainte de mă duc la Melbourne, Australia pentru doi ani, cu o
echipă misionară.
Pe atunci începusem să dezvolt relaţii mai profunde cu
câţiva oameni şi chiar le mărturisesem despre lupta mea unui
bărbat şi unei femei. Realmente nu au ştiut cum să mă sfătuiască
cu privire la atracţiile faţă de persoanele de acelaşi sex. Mi-am
închipuit că, dacă voi continua să mă rog din toată inima, ele ar
putea să dispară sau le voi depăşi.
Am început să caut cărţi creştine despre homosexualitate,
dar la începutul anilor ’80 puţine cărţi se adresau acestei
probleme. Am lucrat din greu la ascultare, dar m-am luptat tot
mai mult cu dorinţele interioare.
Găsirea speranţei
În ianuarie 1986, când mă simţeam cu adevărat la capătul
puterilor, am găsit o oarecare speranţă. Îmi luasem licenţa şi
lucram cu program redus la o biserică baptistă, ca proaspăt
licenţiat pentru lucrarea cu tineretul. Pastorul de tineret m-a
invitat la o conferinţă numită Speranţă şi vindecare pentru
homosexuali.
La început mi-a fost teamă; cum de ştia despre lupta mea cu
homosexualitatea? Mai târziu, mi-a dezvăluit că un bărbat
molestase sexual un băiat din grupul nostru de elevi de liceu.
Pastorul vroia doar să înţeleagă mai multe despre
homosexualitate şi molestare.
Am participat la conferinţă cu o mare nelinişte. Dar acolo,
pentru prima dată, am auzit câteva motive pentru care aveam
sentimente homosexuale. Am aflat că bărbaţii homosexuali sunt
deseori detaşaţi emoţional de tatăl lor şi de alţi băieţi în perioada
de creştere. Uneori dorinţele de identificare cu bărbaţii şi
relaţiile care rezultă din ele sunt sexualizate. Adesea se întâmplă
ca un astfel de bărbat să fi fost molestat sau expus la sex de la o
vârstă fragedă, aşa cum am fost eu.
- 119 -
 Părtăşie cu alţii care se luptau cu aceleaşi probleme
După conferinţă am început să merg la un consilier şi să
frecventez un grup la Homosexualii Anonimi, şi am găsit cărţi care
ofereau ajutor. A fost o uşurare să descopăr alţi creştini cu
aceleaşi probleme. Ani de zile păstrasem ascunsă acea latură a
vieţii mele, dar încet, încet am început să vorbesc cu prietenii şi
familia despre lupta pe care o duceam. Acolo unde mă temeam
de respingere, am găsit de obicei compasiune şi preocupare.
Destul de ciudat, după ce lucram la recuperarea mea de
aproximativ optsprezece luni, m-am implicat în prima relaţie
homosexuală ca adult. Luptasem cu sentimentele de atâta timp,
dar până în acel punct nu le dădusem niciodată curs cu un
bărbat. Cel mai aproape ajunsesem de jocurile
„apropiere/evitare” în care lăsam un bărbat să se apropie de
mine, după care mă retrăgeam înainte să se întâmple ceva. Eram
obosit să mă lupt cu atracţiile faţă de persoanele de acelaşi sex
şi, în cele din urmă, le-am cedat.
Dar aceasta mi-a adus doar mai mult stres şi anxietate. Din
nou, m-am trezit ducând o viaţă dublă, ascunzând relaţia de
prieteni şi familie. Mă duceam la biserică în cele mai multe
duminici, dar umblam prin baruri şi cluburi de homosexali în
timpul săptămânii. Aveam un gol în stomac; mă simţeam ca şi
cum cineva m-ar fi lovit în stomac. Am continuat să mă întreb
de ce o făceam, când ştiam atât de multe despre
homosexualitate?
După aproximativ un an de haos, mi-a fost de ajuns. Ştiam
că aveam nevoie să mă întorc la relaţia cu Isus şi să pun capăt
relaţiilor homosexuale. M-am dus la conferinţa Exodus în 1988,
unde am primit rugăciune şi susţinere pentru decizia pe care o
luasem. M-am întors la consiliere. Cel mai important, am
hotărât că, dacă homosexualitatea era într-adevăr o dorinţă
pentru intimitatea cu persoanele de acelaşi sex, atunci voi
urmări să am relaţii masculine sănătoase, nesexuale.
O nouă consacrare
Eram destul de rănit, însingurat şi ofensat, dar m-am
încredinţat unei biserici care avea o misiune mare pentru
- 120 -
celibatari. Acolo am dezvoltat un număr de relaţii vindecătoare.
Un bărbat m-a ucenicizat. M-am întâlnit cu alţi doi bărbaţi
pentru prietenie şi monitorizare.
M-am mutat cu mai mulţi colegi de cameră; toţi ştiau despre
lupta mea, dar m-au acceptat în viaţa lor. Am găsit o mare
vindecare în acele relaţii, vindecare pentru însingurarea adâncă
pe care o simţisem şi vindecare pentru identitatea mea
masculină fragilă.
În iulie 1990 am început să conduc un grup de casă, în care
fusesem membru timp de doi ani. Grupul nostru avea
întotdeauna vizitatori şi, în prima seară când am condus grupul,
a venit o femeie. Am observat ce drăguţă era, dar mă gândeam
mai mult la tema de discuţie decât la orice altceva.
Judy a rămas în grupul nostru de casă, chiar dacă spusese că
avea intenţia să viziteze alte grupuri. Şase luni mai târziu ne
întâlneam, iar la câteva luni după aceea i-am spus povestea mea.
Primul ei răspuns a fost să meargă la o conferinţă pentru a
înţelege mai multe despre homosexualitate. La conferinţă a
hotărât că nu se putea concentra asupra luptei mele, ci numai
asupra relaţiei ei cu Dumnezeu şi a creşterii ei spirituale.
Intrarea în misiune
Simţisem de mult că Dumnezeu mă călăuzea către o misiune
de un anumit gen şi, în ianuarie 1992, am început un grup de
sprijin al foştilor homosexuali printr-o misiune locală din
San Diego numită Alternatives. Am început să le împărtăşesc
altora ce învăţam despre vindecarea lui Dumnezeu. Încet, relaţia
mea cu Judy s-a dezvoltat. În anul următor am devenit director
al misiunii, am lucrat ca tânăr licenţiat la biserică, am mers la
seminar şi m-am căsătorit cu Judy – ce an! Apoi, după mai mulţi
ani, Judy şi cu mine ne-am mutat în Maryland atunci când am
fost angajat ca Director la Regeneration, o misiune Exodus din
Baltimore.
Suntem încântaţi să vedem cum S-a îngrijit Dumnezeu de
noi şi pentru noile oportunităţi care ni se deschid. Acum privesc
înapoi la ironia dorinţei mele de a avea o „mărturie” de
împărtăşit. Ieşirea din homosexualitate şi din dependenţa
- 121 -
sexuală nu era ceea ce avusesem în minte. Dar ştiu că povestea
mea şi poveştile multora ca mine pot să le dea speranţă celor
care se luptă cu un păcat care le domină viaţa.
[Jeff Johnston, Just a “Good Christian Boy”. Copyright ©
Jeff Johnston & Regeneration Ministries. Tradus şi publicat cu
permisiune. Jeff Johnston a fost Director la Regeneration –
Baltimore, iar în prezent lucrează la Focus on the Family, scriind
despre căsătorie, homosexualitate şi gen, încurajându-i şi
echipându-i pe creştini să implice societatea în aceste chestiuni.
Jeff şi Judy sunt căsătoriţi de mai bine de douăzeci de ani şi au
trei fii adolescenţi. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la
Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

DORIND MULT SĂ APARŢIN CUIVA

MICHAEL REED, AŞA CUM I-A POVESTIT LUI BOB DAVIES

Emoţia stilului de viaţă homosexual m-a copleşit. Pentru prima dată

în viaţă, mă simţeam total acceptat de bărbaţi.
„Hei, surioară, cu siguranţă arunci mingea ca o fată!” Când
m-am întors, un cor de râsete mi-au răsunat în urechi. Doi
băieţi mai mari se prăpădeau de râs, arătând la mingea de
baseball care zăcea în praf pe teren, la câţiva metri în faţa mea.
Alţi băieţi s-au alăturat ironiilor şi râsetelor lor, iar în colţul
ochilor mei au apărut lacrimi.
Clopoţelul a semnalat sfârşitul pauzei. „Urăsc sporturile!”,
m-am gândit, alergând spre clasa a patra, clasa mea, cu o durere
sâcâitoare înăuntrul meu.
Apoi atacurile au devenit mai răutăcioase. M-au înghesuit pe
terenul de joc şi m-au lovit suficient de tare ca să sângerez.
După aceea, tremuram ori de câte ori se apropia cineva de
mine.
Când aveam şaisprezece ani, familia mea s-a mutat în alt
oraş, iar lucrurile s-au îmbunătăţit. Orele de educaţie fizică erau
opţionale şi am renunţat la ele, bucuros să evit umilinţa de a fi
ales ultimul când clasa se împărţea în echipe.

- 122 -
 Am primit un mic rol în piesa de teatru a liceului şi am
început să petrec timp cu copiii de la teatru. Am descoperit că
mulţi simţiseră şi ei respingerea tovarăşilor de aceeaşi vârstă, aşa
că ne adunam împreună pentru sprijin reciproc.
Serile şi weekendurile ne adunam în maşina unui băiat şi ne
îndreptam spre magazinele de băutură. Judy, una dintre fete,
stătea la uşă până convingea un client să ne cumpere două
baxuri a câte şase beri. Apoi ne îndreptam spre casa unui alt
elev mai mare, care locuia singur în oraş.
Într-o noapte, un băiat a scos nişte ţigări făcute manual.
„Hei, luaţi o doză din asta”, ne-a îndemnat. Toată lumea a
inhalat de două ori încet şi adânc, în timp ce mirosul dulce de
marijuana umplea aerul. După aceea, am adăugat drogurile la
distracţiile noastre obişnuite. În cele din urmă, dobândisem o
oarecare acceptare printre tovarăşii mei de aceeaşi vârstă.
Dar nu le-am spus nici celor mai apropiaţi prieteni ai mei
despre atracţia sexuală în creştere faţă de bărbaţi. Nimeni nu a
ştiut până în 1972, primul meu an ca student la colegiu. În
campus am cunoscut mai mulţi homosexuali la departamentul
de teatru. Curând, am devenit un obişnuit al barurilor
homosexuale din partea de jos a oraşului.
Mă bucuram în special de emoţia spectacolelor de travesti.
După aceea, dansam pe muzică disco până se închidea barul la
ora două dimineaţa, apoi ne îndreptam spre un restaurant care
era deschis toată noaptea. Nu după mult timp mă duceam la
baruri de câte ori aveam ocazia.
Dar, după câteva luni, pojghiţa uşoară a farmecului a
început să se subţieze. Într-o noapte am băut toţi mult, iar
cineva mi-a strecurat câteva pastile. Nu a trecut mult până am
fost prea drogat ca să pot măcar merge. Câţiva prieteni m-au
cărat afară din bar şi m-au dus cu maşina la un apartament,
unde se desfăşura o petrecere sălbatică. În acea noapte nu am
avut putere să mă apăr când opt bărbaţi m-au exploatat sexual.
În dimineaţa următoare mă simţeam bolnav şi ameţit. Eram
la kilometri depărtare de şcoală, dar am ieşit din apartament şi

- 123 -
am început să merg pe jos. În lungul drum de întoarcere la
campus, m-am gândit la umilinţa nopţii anterioare.
Atât de mult, pentru dragostea şi acceptarea bărbaţilor,
m-am gândit cu amărăciune. Erau interesaţi numai de propria
lor plăcere sexuală. În sfârşit, aruncam o privire asupra părţii
urâte a stilului de viaţă homosexual. Dar am continuat să dau
curs fanteziei homosexuale, căutând bărbatul perfect care putea
să mă împlinească.
Când un prieten de la colegiu a început să se îmbrace ca o
femeie, m-am alăturat bufoneriilor lui. După ce am devenit
colegi de dormitor, alţi studenţi au început să facă remarci
răutăcioase. Într-o noapte, drept represalii, am pus în scenă un
spectacol de travesti sălbatic în holul spre care dădea camera
noastră. Autorităţile şcolii au fost nevoite să vină ca să pună
capăt gălăgiei.
Până în primăvară însă, sănătatea mea se ruina deja pe scena
drogurilor. Marijuana şi LSD-ul mă făceau doar să mă simt
paranoic. La petreceri sfârşeam într-un colţ, observând doar,
simţindu-mă distant faţă de mulţime.
Curând după aceea am părăsit colegiul. Frecventele mele
isprăvi sexuale mi-au adus un diagnostic dublu: mononucleoză
şi sifilis. Săptămânile de recuperare de acasă, care se scurgeau
încet, mi-au oferit timp din belşug să meditez. Chiar îmi dădea
homosexualitatea ce doream de la viaţă?
„Nu eşti obligat să trăieşti aşa!” Acest gând mi-a apărut
brusc într-o dimineaţă, după ce nu dormisem toată noaptea din
cauza LSD-ului. Mă simţeam mizerabil şi nervos, în timp ce îmi
treceau prin minte scene din trecut. Priveam splendidele culori
stacojiu şi portocaliu ale soarelui care răsărea. Nu mă puteam
opri să compar frumuseţea lui desăvârşită cu urâţenia vieţii
mele. Exista ceva – cineva – în afara acestei lumi, ce nu
experimentasem încă?
După acea noapte, am terminat cu cele mai multe droguri,
cu excepţia marijuanei. Am practicat cursuri de yoga luni de zile,
în serile de luni, la centrul de recreere local. Cam pe vremea
aceea, am intrat în prima mea relaţie homosexuală pe termen
- 124 -
lung. „Este ce am căutat dintotdeauna”, mi-am zis, gândind că
nevoile de dragoste masculină şi afecţiune îmi erau în sfârşit
împlinite.
În lunile care au urmat am început o căutare spirituală
sinceră, devorând cărţi despre misticism. Unii membri ai clasei
noastre de yoga frecventau un refugiu de weekend, unde îi vizita
un guru din Pennsylvania. Mai târziu, i-am adresat cererea de a
face parte din ashramul lui.
Dar s-a întâmplat un lucru ciudat în timp ce completam
formularul. „Dacă îl urmezi pe acest bărbat, Mă vei părăsi pe
Mine.” Aceste cuvinte îmi treceau fulgerător prin minte de
fiecare dată când puneam stiloul pe hârtie. Cumva, ştiam că Isus
era Cel care îmi vorbea şi am hotărât să aflu mai multe despre
El.
Am început să cercetez bisericile. Mai întâi, Religious Science
Church. Părea moartă. Apoi Christian Science Church. Tot ce am
văzut a fost o clădire plină de oameni bogaţi. Apoi am
frecventat mesa catolică. Preotul era un om evlavios; puteam
vedea caracterul lui Isus, Fiul lui Dumnezeu în el, iar mesajele
lui îmi hrăneau sufletul flămând. Am devenit convins că Isus
este Fiul lui Dumnezeu şi am început să mă rog Lui. Am citit
cărţi despre doctrina catolică, iar mai târziu am mers la orele de
catehism. M-am alăturat Bisericii Catolice în 1978.
Dar implicarea mea în homosexualitate continua. Relaţia
„pe termen lung” luase sfârşit după un an, dar cautat alţi
bărbaţi. Apoi două femei creştine de la lucru s-au apropiat de
mine. „Ne rugăm pentru tine”, mi-au spus. Iar Dumnezeu a
început să-mi mişte viaţa în mod mai profund.
Alţi doi bărbaţi de la lucru m-au dus la o biserică din
Adunarea lui Dumnezeu, unde am fost martorul puterii
Duhului Sfânt. Am auzit mesajul despre Isus care a murit
pentru păcatele mele şi am început să mă retrag din barurile
homosexuale, să renunţ la fumat şi la băutură. După care am
vorbit cu un preot despre homosexualitatea mea, iar el mi-a
răspuns că era în regulă să fiu homosexual. Aşa că atunci când
am văzut la biserică un tip pe care îl văzusem şi în baruri, am
- 125 -
vorbit cu el despre posibilitatea de a avea o relaţie creştină. Nu
după mult, eram implicaţi sexual.
Relaţia noastră a durat două săptămâni. Am devenit
amândoi convinşi că ceva era greşit. Apoi, într-o noapte pe când
ne aflam împreună în pat, el a spus: „Nu mai putem face asta. E
sodomie.” Mi-a arătat în Biblie unde este interzisă
homosexualitatea, ceea ce mi-a provocat o mare surprindere.
Ne-am aşezat pe genunchi şi I-am cerut Domnului să ne ajute
să scăpăm de homosexualitate.
Curând după aceea m-am mutat cu cele două femei creştine
de la lucru şi ne-am dus la fiecare întâlnire de rugăciune
carismatică din oraş. Umblarea mea cu Domnul a devenit mai
puternică şi, nu după mult timp, a fost testată.
Lucram în schimbul de noapte la un restaurant, la două
blocuri distanţă de un bar homosexual. După ora două
dimineaţa, intrau toţi foştii mei prieteni. „Ei, Mike”, spuneau ei,
„de ce nu te-am mai văzut în ultimul timp?” „A...”, mă
eschivam eu, „am o mulţime de lucruri de făcut.” După ce am
devenit mai încrezător, le-am spus că devenisem creştin. „Nu
mă voi mai întoarce la bar.”
„Eşti creeeştin?” mă imitau ei pe ton înalt. „Ei, oameni
buni, Mike e prea sfânt pentru noi acum!” Uram bătaia lor de
joc, dar Dumnezeu mi-a dat tărie să le ignor insultele. Acum
ochii îmi erau deschişi pentru adevăr; îmi părea rău pentru acei
bărbaţi, pe care altădată îi admirasem.
Apoi, într-o excursie de-a lungul Statelor Unite, m-am oprit
la o mănăstire din New Mexico şi am găsit o carte numită
Teologia homosexuală. Am citit-o imediat şi am contactat
organizaţia Love In Action, ale cărei date de contact erau
prezentate la sfârşitul cărţii. M-am mutat la San Rafael în iunie
1979, pentru a mă alătura ca intern programului lor.
Mă aşteptau nenumărate încercări! La început, unele
manierisme homosexuale din trecutul meu au început să iasă la
iveală din cauza celorlalţi bărbaţi din casă. Am început să mă
lupt cu ispita sexuală. „Trebuie să plec de aici!”, a fost răspunsul

- 126 -
meu. „Mă întorc la vechile mele căi.” Dar Dumnezeu mi-a
arătat că, în loc să fug, vroia să fiu biruitor în mijlocul ispitelor.
După ce am absolvit programul, a urmat o perioadă dificilă.
Domnul mă ducea dincolo de încântarea relaţiei cu El, bazată
pe emoţii, la o relaţie bazată pe credinţă. A trebuit să învăţ să
mă bazez pe Dumnezeu chiar şi atunci când nu Îi simţeam
prezenţa. Am avut parte de multă descurajare, de sentimente de
tristeţe şi disperare.
Dar fiindcă am perseverat, Dumnezeu m-a trecut prin toate.
A folosit bărbaţi mai în vârstă din biserică, care s-au apropiat de
mine. Mai întâi, am simţit o mare teamă de respingere. Dar, cu
trecerea timpului, am realizat că nu mă priveau ca fiind
homosexual sau inferior. Acceptarea şi dragostea lor au avut
impact în viaţa mea, atunci când Dumnezeu i-a folosit ca să-mi
dea vindecare şi acceptare.
De asemenea, am citit iar şi iar în Cuvântul lui Dumnezeu
cât de mult mă iubeşte Dumnezeu şi că El are un scop pentru
viaţa mea. În timp, viaţa mea a fost reînnoită. A trebuit să fiu
răbdător şi să nu mă descurajez.
În cele din urmă, am primit asigurare de la Dumnezeu că
vroia să mă căsătoresc şi să am o familie. El mi-a arătat că, prin
căsătorie, mă va învăţa dragostea plină de sacrificiu şi mă va
face să cunosc mai profund caracterul Său.
Şi astfel, în anul 1986, am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie;
Helen Mae şi cu mine ne-am căsătorit în anul următor.
Vindecarea mea a continuat, prin acceptarea pe care mi-a
arătat-o soţia mea şi prin schimbările pe care căsătoria le-a adus,
pentru a-mi testa şi a-mi întări masculinitatea.
Avem acum doi băieţi, iar faptul că mă bazez pe puterea lui
Dumnezeu pentru a-mi creşte copiii a aprofundat părtăşia mea
cu El. Emoţia şi dramatismul vieţii creştine sunt cu mult mai
bune decât orice mi-aş fi putut imagina când trăiam în stilul de
viaţă homosexual.
Astăzi mă privesc pe mine însumi ca fiind bărbat, un om
puternic şi ferm. Am multă pace. Homosexualitatea nu mai face
parte din viaţa mea – nici măcar nu mă gândesc la mine ca la un
- 127 -
„fost homosexual”. Este un domeniu la care mă raportez tot
mai puţin.
Viaţa mea se bazează pe Cristos Stânca. Am încredere în
Domnul, fiindcă relaţia mea cu El a fost testată şi pusă la
încercare. Prin dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu,
nevoia de a aparţine mi-a fost pe deplin satisfăcută.
[Michael Reed, Bob Davies, Longing to Belong. Copyright ©
Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune.]

DRUMURILE PE CARE AM CĂLĂTORIT

NATE OYLOE

Toţi avem o poveste – o tapiserie bogată de experienţe care

influenţează fiinţa care suntem. Aceasta este povestea mea. Nu
este nicidecum terminată, dar când privesc în urmă la anii care
au trecut, văd cum Dumnezeu a ţesut cu grijă har, dragoste
necondiţionată şi binecuvântare în viaţa mea şi găsesc speranţă.
Rugăciunea mea este ca povestea mea să dea speranţă altora şi
să amintească inimii lor de dorinţa lor profundă de a fi sprijiniţi
cu dragoste de Tatăl ceresc.
Când eram mic, îmi lipsea un sens al identităţii şi siguranţei.
Din multe motive, paharul meu era gol şi tânjeam să fie umplut.
Chiar dacă părinţii mei au făcut tot ce au putut, mă simţeam
neiubit. Amândoi veniseră din familii destrămate şi au adus
aceasta în felul în care şi-au crescut copiii. Mama provenea
dintr-o familie nesigură şi uneori abuzivă. Tata provenea dintr-o
familie care prezenta ca model o viziune foarte falsă a sexului –
bărbaţii nu vorbeau despre sentimentele lor şi nu arătau emoţie,
iar femeile erau creaturi mai puţin importante. Nenumăraţi ani
de păcat al unor întregi generaţii mi-au fost transmişi mie.
Deoarece nu aveam un adevărat model masculin ca să mă
înveţe ce înseamnă să fii bărbat, mă simţeam foarte nesigur în
identitatea mea masculină. La urma urmei, băieţeii învaţă cum să
devină bărbaţi de la alţi bărbaţi. Îmi anesteziam durerea
izolându-mă şi întorcându-mă către interior. Astfel am creat o
lume a fanteziei unde totul era bun. Unde mă aflam în
- 128 -
siguranţă, liniştit şi fericit. Sau aşa credeam. Ce nu ştiam eu era
că disocierea de realitate urma să devină un teren de
reproducere pentru minciunile Duşmanului. Separată de
Adevăr, identitatea mea deja rănită se altera din ce în ce mai
mult.
Când eram în clasa a treia, părinţii mei au hotărât să
divorţeze. Eram cel mai mare dintre cei trei copii şi am simţit că
trebuia să cresc repede. Nu-mi permiteam luxul de a da curs
sentimentelor, fiindcă trebuia să fiu tare pentru fraţii mei. Astfel
m-am izolat şi mai mult. În exterior arătam bine, dar în interior
strigam ca cineva să mă salveze de lume. Dar nimeni nu mi-a
auzit strigătele tăcute după ajutor. Cum ar fi putut? Purtam o
mască care spunea: „Sunt bine.”
Am devenit disperat. Ştiam că Dumnezeu mă iubea şi că Îi
predasem viaţa mea, dar adesea mă întrebam dacă Îi păsa. În
cele din urmă, m-am gândit că, dacă aş încerca să mă sinucid,
cineva m-ar auzi. Nu vroiam să mor; vroiam să fiu auzit.
Tentativa mea de suicid nu a avut succes în a-i trezi pe cei
din jur. Am hotărât că, dacă era să reuşesc vreodată în viaţă, va
trebui să o fac pe cont propriu. Deci mi-am închis uşa inimii.
Am făcut un jurământ interior că nu voi mai fi niciodată
vulnerabil. Nu voi plânge niciodată, nu voi fi rănit, nu mă voi
apropia niciodată prea tare, fiindcă atunci când o făceam,
oamenii mă răneau. Lumea fanteziei era tot ce aveam.
Când a venit pubertatea, lumea fanteziei a devenit erotică.
Fusesem expus la multă pornografie în copilărie, deci era foarte
uşor pentru mine să ajung la concluzia că sexul şi dragostea sunt
egale. Tot ce dorisem vreodată era să fiu iubit, îndeosebi de
bărbaţii din viaţa mea. Vroiam pe cineva care să mă apere, să
mă protejeze şi să-mi spună că va fi bine. Aşa că am decis că
este necesar să oferi sex, ca să primeşti dragoste: sexul este ceea
ce trebuie să dai unui bărbat ca să primeşti dragoste. Astfel a
început lupta mea mintală şi emoţională cu homosexualitatea.
Nu ştiam unde să mă duc cu sentimentele homosexuale, cu
depresia şi singurătatea mea. Nimeni nu vorbea despre
homosexualitate în micul oraş North Dakota, mai ales nu la
- 129 -
biserică, cu excepţia faptului de a spune că toţi homosexualii
merg în iad. O dată mai mult, am hotărât să păstrez tăcerea.
După cinci ani de luptă pentru custodie, m-am mutat ca să
locuiesc cu mama mea în Minnesota. Promisiunea unui nou
început era atrăgătoare; cu toate acestea, durerea mea era mai
mult decât ar fi putut să aline o fiinţă omenească. Aşteptările pe
care le aveam de la bărbaţii din viaţa mea erau mari şi am
perceput lipsurile lor ca pe un abandon în plus.
Am găsit o oarecare mângâiere în Biserică, dar imaginea mea
despre Dumnezeu era distorsionată. Credeam că trebuia să fiu
perfect ca să mă iubească. Duminica auzeam o predică
minunată care mă inspira, şi plecam de la biserică gândind că, în
sfârşit, voi face ce trebuie în acea săptămână, dar până miercuri
cădeam. Cum Îi voi putea sluji vreodată lui Dumnezeu, dacă nu
îmi puteam face ordine în viaţă? În interior vroiam să
împărtăşesc cele mai profunde gânduri ale mele. Vroiam să fiu
autentic. Vroiam să aud vorbe pline de bunăvoinţă. Dar
zâmbetul de pe faţa mea spunea: „Sunt bine. Lăsaţi-mă în
pace.”
În liceu m-am descurcat destul de bine, ducând o viaţă
dublă. Comunitatea credea că eram un tânăr bun, bine adaptat,
dar în taină eram deprimat şi dependent de pornografie,
autosatisfacere şi fantezie.
Când a venit timpul să plec la colegiu, mi-a fost teamă.
Plecam dintr-un oraş mic, într-un oraş mare. Nimeni nu mă
cunoştea acolo şi urma să fiu complet independent. Am hotărât
să merg la un colegiu creştin, fiindcă toată lumea ştia că acolo
nimeni nu se luptă cu homosexualitatea. (Ha!) Dumnezeu a fost
îndurător. A adus imediat în viaţa mea pe cineva căruia puteam
să-i împărtăşesc lupta pe care o duceam. Ea mi-a spus despre
Outpost, o misiune care îi ajută pe cei care se luptă cu relaţii
distruse. I-am sunat şi recuperarea mea a început.
M-am alăturat unui grup de sprijin numit Joshua Fellowship. În
primul an am învăţat despre lupta mea: aveam un gol uriaş în
viaţă, iar Dumnezeu era singurul care îl putea umple. Am
început să trasez cauzele luptei mele în copilărie. Am obţinut o
- 130 -
imagine mai clară a lucrului cu care mă luptam. Foarte puţin din
lupta mea avea de-a face cu homosexualitatea.
În cel de-al doilea an, am luat parte la un program mai
intens, numit Living Waters. Era ceva să învăţ concepte despre
lupta mea, dar acum trebuia să deschid uşa inimii mele, care era
de mult închisă. Trebuia să-mi simt durerea. Ea nu dispăruse
numai fiindcă o vârâsem adânc în suflet. Trebuia să mă
confrunt cu ea. Ce am găsit era uimitor – Isus. Nu trebuia să
merg mai departe singur cu durerea mea. Nu, era Cineva mai
mare, care să facă acea călătorie împreună cu mine. În sfârşit,
găsisem pe Cineva care să mă apere şi să mă protejeze de lume.
Una câte una, Isus a început să refacă bucăţile frânte ale
inimii mele. Erau mulţi oameni pe care trebuia să-i iert. Nu era
uşor să accept că cei care mă iubeau mă puteau răni. Şi eu
trebuia să fiu iertat. Ce mi se întâmplase în viaţă mă făcuse
să-mi înţeleg luptele, dar aceasta nu era o permisiune pentru a
păcătui. Îi trădasem pe alţii din cauza durerii mele. Păcătuisem
împotriva lui Dumnezeu, a altora şi a mea. Este ceva foarte
vindecător să pătrunzi în durerea păcatului tău.
Am fost, de asemenea, binecuvântat să am mentori
minunaţi, care să-mi fie alături în drumul pe care îl aveam de
străbătut. Aceşti „Părinţi ai Împărăţiei” m-au învăţat ce
înseamnă să fii bărbat. Au cerut masculinităţii mele să iasă la
iveală şi mi-au cerut să acţionez conform ei.
Cea mai uimitoare parte a istorisirii mele este că, atunci când
Domnul a început să Se ocupe de problemele de bază ascunse
în inima mea, am început să realizez că mă schimbam. Dorinţele
mele faţă de persoanele de sex opus se schimbau. Am început
să observ acele creaturi „diferite” şi uimitoare. Frumuseţea
femininului mi-a fost dezvăluită şi am fost copleşit de uimire.
Da, Dumnezeu poate schimba esenţa a ceea ce suntem; acesta
este adevărul Evangheliei!
Am învăţat că, atunci când Domnul aduce eliberare, trebuie
să umblăm în vindecare. Dorinţele mele pentru femei se
schimbaseră, dar acum chiar era nevoie să fac ceva cu privire la
ele. Multe temeri m-ar fi putut reţine, dar nu vroiam să rămân
- 131 -
prins în stadiul de fost homosexual, în care nu mai există nicio
schimbare. Era timpul să încep să mă întâlnesc cu femei.
De-a lungul anilor, m-am întâlnit cu mai multe femei şi
astfel am învăţat multe. Acum Domnul a adus-o în viaţa mea pe
femeia viselor mele şi sunt îndrăgostit nebuneşte. Este absolut
minunat! Bineînţeles, scopul meu a fost, în primul şi în primul
rând, să devin mai mult ca Cristos, dar descopăr binecuvântările
care vin când căutăm sfinţenia.
Trebuie să mă întreb unde aş fi astăzi dacă nu I-aş fi spus
„da” lui Dumnezeu. Aş fi fost lipsit de atât de multe. Desigur,
viaţa nu a fost întotdeauna uşoară, dar mă cutremur când mă
gândesc la alternativă. Indiferent cât de dură ajunge să fie viaţa,
cu Domnul putem persevera.
Recuperarea mea a început cu aproape şase ani în urmă. A
fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să îl fac vreodată, dar
categoric a meritat. Acum cunosc viaţa din belşug. Nu am ajuns
la destinaţie şi ştiu că nu voi ajunge niciodată aici, pe pământ.
Mă întăresc cu Psalmul 84:5-7: „Ferice de cei ce-şi pun tăria în
Tine, în a căror inimă locuieşte încrederea. Când străbat aceştia
Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare şi ploaia
timpurie o acoperă cu binecuvântări. Ei merg din putere în
putere şi se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu în Sion.”
Binecuvântările vin din călătoria în sine.
[Nate Oyloe, The Roads I’ve Traveled. Copyright ©
Nate Oyloe. Tradus şi publicat cu permisiune. Nate este pastor
senior la Twin Cities Justice House of Prayer (TCJHOP) de lângă
Minneapolis, Minnesota şi Director la Outpost Ministries, o
misiune a TCJHOP. El are mai bine de cincisprezece ani de
experienţă în slujirea celor zdrobiţi sexual şi relaţional. A
susţinut seminarii despre gen şi puterea răscumpărătoare a lui
Dumnezeu, atât pe plan local, cât şi naţional. El, soţia sa, cei doi
fii ai lor şi fiica lor locuiesc în Minneapolis. Misiunea poate fi
contactată la adresa: Outpost Ministries, P.O. Box 22429,
Robbinsdale, Minnesota 55422-0429, USA, telefon:
(01)763.592.4700, site: www.outpostministries.org.]

- 132 -
 DUMNEZEU INVALIDEAZĂ CONTRACTUL LUI KIRK
CU SATAN
RICHARD SANTORO

„Cel mai grozav era să mă aflu pe scenă şi să am controlul,

veneraţia adorării, ca oamenii să spună: «Uau, vreau să fiu
aşa!»”, a spus Kirk Martin.
Ca lider al unei formaţii heavy metal, Kirk a proiectat pe
scenă o imagine mânioasă, sălbatică.
„Şi să fac mii de oameni să strige blasfemii era cel mai
important lucru pentru mine.”
În afara scenei, oamenii doar îl considerau meschin.
„Eram atât de plin de ură, încât îmi proiectam ura asupra
multor oameni. Doi membri ai formaţiei, când ne aflam de
drum, au decis pur şi simplu că se săturaseră de mine şi că nu
mă mai puteau suporta, şi au decis realmente să părăsească
formaţia”, a spus Kirk.
Dar mesajul din muzica lui Kirk prindea în mreje minţile
publicului său tânăr.
„Îmi îndreptam întreaga atenţie spre a le spune oamenilor să
creadă în ei înşişi. Urmaţi-vă propriile viziuni, propriile vise şi
zdrobiţi pe oricine vă stă în cale!”, a spus Kirk.
Kirk nu avea iluzii de unde venea succesul lui tot mai mare.
„M-am lăsat jos pe pământ şi am zgâriat ţărâna. I-am spus
lui Satan: «Dacă îmi dai ce vreau, dacă mă faci un dumnezeu,
dacă îmi dai femei şi droguri şi faimă, şi dacă îmi dai puterea să
zdrobesc oamenii, te voi sluji în vecii vecilor»”, a spus Kirk. „În
două zile mi s-a oferit un contract de înregistrare.”
În timp ce îşi croia drum către faimă şi avere, Kirk încerca
să ţină sub control un secret, adânc în interiorul său.
„Câţiva băieţi mai mari din vecinătate au început să mă
molesteze şi să mă sodomizeze când aveam probabil cam opt
ani”, a spus Kirk. „S-a întâmplat mai mult de o dată. Nu am
vorbit niciodată despre asta. Nu am spus niciodată nimănui.”
Mai târziu, să profite sexual de femei a devenit parte a
stilului de viaţă heavy metal al lui Kirk.
- 133 -
 „Cel mai rău lucru cu privire la molestarea mea a fost faptul
că eu, la rândul meu, am violat pe alţii”, a spus Kirk.
Apoi, chiar când era pe cale să semneze contractul de
înregistrare pentru care îşi vânduse sufletul Diavolului, a avut o
întâlnire cu un străin misterios.
„Într-o dimineaţă, cam pe la ora nouă, am intrat într-o
cafenea mică, iar un tip a intrat şi s-a aşezat chiar lângă mine,
din toate locurile în care s-ar fi putut aşeza. Erau destule scaune
libere. Şi imediat m-am uitat la el, cu acea privire oribilă,
răutăcioasă pe faţă şi i-am zis: «Ce se întâmplă, tăticule?»”, a
spus Kirk.
„M-a privit în faţă şi mi-a zis: «Ce se întâmplă, tăticule?» Am
sărit în picioare şi mi-am pus nasul exact lângă al lui, m-am uitat
fix în ochii lui şi l-am blestemat. I-am spus fiecare lucru murdar
la care m-am putut gândi, iar el a zis: «Dumnezeu m-a trimis
să-ţi spun că te iubeşte. Şi Dumnezeu vrea să ştii că nu El a fost
responsabil pentru tinerii care te-au molestat când erai copil»”, a
spus Kirk. „Iar lucrul care m-a făcut praf a fost că le-a rostit
numele. A zis: «Isus te aşteaptă să-ţi întorci faţa spre casă»”, a
spus Kirk.
„Iar eu am sărit şi l-am urmărit, iar el a dat colţul şi a
dispărut, fără să-l mai pot găsi”, a spus Kirk.
Nu la mult timp după aceea, Kirk dormea în autobuzul cu
care mergea în turnee, când acesta s-a zguduit puternic în
mijlocul nopţii.
„Deodată a fost ca şi cum un reflector strălucitor a coborât
din cer şi Însuşi Duhul lui Dumnezeu a venit în autobuz”, a
spus Kirk. „Şi nu ştiam de ce Îl uram pe Dumnezeu atât de
mult. Totul a dispărut şi tot ce am simţit a fost dragoste. M-am
simţit acceptat. M-am simţit ca şi cum eram din nou acel băieţel
dinainte de a fi fost molestat. Am zis: «Isuse, schimbă-mă sau
distruge-mă, pentru că nu vreau să mai fiu aşa.» Realizez acum,
în prezenţa lui Dumnezeu, că păcatul şi ura şi urâţenia nu pot...
nu este loc pentru ele. Şi toate aceste lucruri au început să-mi
părăsească inima”, a spus Kirk.

- 134 -
 Kirk a plâns până a adormit, iar când s-a trezit în dimineaţa
următoare, totul părea diferit.
„Iarba era mai verde, cerul era mai pufos, norii erau
frumoşi, iar eu eram diferit”, a spus Kirk.
„Aveam totul, tot ce dorisem vreodată, stând acolo, şi
deodată nu am mai vrut acele lucruri. Şi am părăsit totul şi nu
m-am întors niciodată”, a spus Kirk.
Kirk a găsit o biserică în oraşul său natal şi a început să se
maturizeze ca şi creştin. De asemenea, un consilier creştin a
insistat să-i caute pe tinerii care îl molestaseră şi să-i ierte.
„I-am găsit într-adevăr şi le-am zis: «De ce mi-aţi făcut
asta?» Au început să-mi povestească felul în care cineva îi
violase pe ei. Un tânăr mi-a spus cum găsise o revistă
pornografică, ceea ce l-a împins să mă abuzeze, iar apoi să invite
alţi băieţi, care la rândul lor m-au abuzat. Îşi predaseră inimile
lui Hristos. Am stat jos şi am plâns, şi ne-am îmbrăţişat, şi
ne-am rugat. Aşa am depăşit toate acestea”, a spus Kirk.
În timp a descoperit că talentul lui muzical se îndrepta într-o
nouă direcţie, scrierea şi interpretarea cântărilor de închinare. El
şi familia lui călătoresc prin ţară, împărtăşind miracolul care a
schimbat viaţa lui Kirk.
„Soţia mea este, pur şi simplu, o comoară. Familia mea este
cea mai măreaţă mărturie despre îndurarea şi harul lui
Dumnezeu, fiindcă am crezut că nu voi avea niciodată o
asemenea binecuvântare minunată. Odată ce am realizat că
Dumnezeu nu ieşise să mă vâneze, am început să văd
binecuvântările”, a spus Kirk.
„Am fost dependent de droguri şi sex, şi violenţă, şi ură, şi
am folosit muzica precum un instrument de a distruge oamenii.
Iar apoi Dumnezeu a transformat totul spre gloria Sa”, a spus
Kirk.
[Richard Santoro, God Voids Kirk’s Contract With Satan.
Copyright © Richard Santoro. Articolul în limba engleză este
publicat pe site-ul www1.cbn.com.]

- 135 -
 DUMNEZEU ÎNCEPE PROCESUL DE VINDECARE

Cei mai mulţi dintre noi am încetat să ne scriem scrisori adevărate în

epoca digitală. Totuşi, uneori să punem stiloul pe hârtie este exact ceea ce
avem nevoie ca să ajungem în miezul gândurilor noastre. Luna aceasta
suntem mulţumiţi să vă facem cunoscută o scrisoare scrisă cu stiloul pe
hârtie de cineva care se află la începutul procesului de recuperare. „Jeff” a
scris ca să încurajeze pe cineva care se luptă să se împace cu
homosexualitatea sa, ca şi cu statutul HIV/SIDA. Scrisoarea lui este
fără prefăcătorie şi plină de genul de realităţi oneste şi dure cu care se
confruntă mulţi participanţi la programul nostru. Suntem recunoscători
pentru dorinţa lui de a ne face cunoscută scrisoarea sa.
Dragă Garrett,
Sunt atât de bucuros că am primit scrisoarea ta! Se pare că
tu şi cu mine trecem acum prin emoţii similare.
Mai întâi de toate, câte ceva despre trecutul meu. Am
treizeci şi unu de ani. Am fost activ sexual cu bărbaţii toată
viaţa. Am dezvăluit tuturor că sunt homosexual când aveam
şaisprezece sau şaptesprezece ani, în primul an la liceu. La
douăzeci şi doi de ani am aflat că am HIV. La mai puţin de un
an după aceea l-am întâlnit pe bărbatul care avea să-mi fie
partener timp de opt ani. Doar cu un an în urmă am fost
mântuit de Dumnezeu, care m-a atras la Isus într-o zi şi mi S-a
descoperit în mod uimitor, puternic şi inconfundabil. Dar stai,
ce vrea Dumnezeu de la nişte „homo” care au SIDA? Nu ar
trebui doar să mor şi să mă duc în iad? Adică, ar fi un gunoi mai
puţin de care să se ocupe societatea, nu?
Omule, am fost încântat că Dumnezeu m-a observat şi m-a
ales – pe mine! Dumnezeu este chiar uimitor, nu-i aşa? Biserica în
care am intrat în acea zi ceţoasă de toamnă a fost uimitoare. Am
primit exact ceea ce aveam nevoie ca să ajung să-L cunosc pe
Dumnezeu, pe Isus şi Duhul Sfânt. A fost uşor în primele şase
luni. El a avut grijă de toate nevoile mele... iar apoi a venit
marea bombă. Dumnezeu m-a făcut să mă simt vinovat ca să
mă despart de partenerul meu, Roger. Cumva, am fost în stare
să mă mut... cam la un kilometru şi jumătate depărtare.
- 136 -
Continuam să merg pe jos acasă şi să iau cina cu el, spălam
rufele pentru el etc. OK, OK. Deci nu ştiam de fapt cum să am
grijă de mine. Mă bazam pe bărbaţi ca să mă protejeze. Dar
sincer, Roger nu era Dumnezeu; era substitutul meu pentru
Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu să fie în viaţa mea, trebuia
să-i dau drumul lui Roger.
Cam pe vremea aceea am încetat să-mi iau medicamentele
pentru HIV, după şase ani sau cam aşa ceva. Am luat decizia să
am credinţă că Dumnezeu mă va vindeca în mod miraculos,
dacă făceam lucrurile corecte, dacă făceam alegerile corecte, în
esenţă, dacă învingeam homosexualitatea. Ştiam că eram
mântuit, dar pentru mine vindecarea era forţa conducătoare,
principalul motivator pentru a-L asculta pe Dumnezeu, pentru a
mă ruga şi a-L căuta pe Dumnezeu. Hm... deci cum să scap de
homosexualitate? Nu avea importanţă că fusesem implicat în
activitate sexuală cu bărbaţii aproape douăzeci de ani ciudaţi, că
nu am avut un gând heterosexual în toată viaţa mea, că nu
cunoscusem o altă identitate. Toţi prietenii mei erau
homosexuali, părinţii mei îl iubeau pe fiul lor homosexual,
surorile mele îl iubeau pe fratele lor homosexual, colegii mei de
muncă îl iubeau pe noul lor grădinar homosexual. În regulă,
Dumnezeule, voi încerca să fac să dispară asta, deşi îmi iubesc
homosexualitatea şi nu vreau, în mod deosebit, să mă despart de
ea. Dar pare să fie o înţelegere bună ca să mă vindec de SIDA.
Deci trec câteva luni în care mă rog, învăţ despre
Dumnezeu, mă cuibăresc doar lângă Roger, dar fără sex. Vezi,
Dumnezeule, am reuşit două săptămâni – nu eşti mândru de
mine? Am scos complet sexul şi pornografia din dietă. Mă
apropiam de vindecare! Eram atât de plin de credinţă când am
mers la primul test de sânge! Asta era; destinul meu urma să
înceapă. M-am dus după rezultate, după ce ani de zile m-am
bucurat de încărcătură virală zero şi un număr ridicat de CD4.
Mă aşteptam ca acum să fie la fel. Medicul mi-a dat ştirea
şocantă că încărcătura virală era de aproape 100000. (Numărul
de CD4 nu era încă prea îngrozitor, era în jur de 500.) Am fost
devastat. Cedasem poftei chiar înainte să mi se ia sânge! Cu
- 137 -
siguranţă, Dumnezeu hotărâse să-mi refuze vindecarea până ce
eram curăţit de păcatul care mă dusese în acest necaz. Ia-mi
păcatul, Dumnezeule! Voi fi unul din acei călugări ale căror vieţi
nu sunt complicate de dorinţa sexuală, promit!
Asta, prietene, a continuat un an de zile. În timp ce
încărcătura virală a continuat să urce şi numărul de CD4 să
coboare, eu mă tot agăţam de credinţa că voi fi vindecat.
În luna ianuarie a anului 2006, am dat de site-ul
Portland Fellowship şi am avut imediat o licărire. Am simţit că
Dumnezeu mă mişca. L-am întrebat pe Dumnezeu dacă dorea
să particip la programul de la Portland Fellowship. Dacă da,
trebuia să facă să fie cumva posibil. A făcut-o, iar în luna mai
mă mutasem deja de la Seattle la Portland. A fost şansa mea să
o iau de la zero ca bărbatul creştin al lui Dumnezeu, lipsit de
sex, vindecat, care simţeam că trebuia să fiu. Urma să fiu
vindecat de SIDA, fir-ar să fie! Dumnezeu o spune în Cuvântul
Lui şi, dacă este adevărat Cuvântul Lui, avea să se întâmple!
M-am stabilit rapid în Portland, m-am implicat în
Living Well, o misiune de suport pentru cei cu HIV/SIDA de la
Portland Fellowship. Grupul de bărbaţi mă înţelegea şi cu ei
puteam să vorbesc deschis despre cum mă confruntam cu
HIV/SIDA şi, de asemenea, cu celelalte aspecte ale vieţii mele.
După un an şi jumătate de rugăciune pentru asta, Dumnezeu a
simţit că trebuia să fiu pregătit şi pentru asta, şi pentru ce urma
să se întâmple.
A fost nevoie de câteva luni de viaţă în Portland, pentru ca,
în cele din urmă, efortul pe care îl depuneam să înceapă să mă
învingă. Locuind într-un oraş mare, departe de familie şi
prieteni, fiind celibatar de curând şi trăind într-un oraş cu o
mulţime de tentaţii, am început să simt că aveam nevoie de un
bărbat în viaţa mea. Aveam nevoie de un iubit! De fapt, am
mers la câteva întâlniri cu diferiţi bărbaţi, reuşind doar să mă
simt foarte frustrat din cauză că nu puteam clădi o relaţie, o
relaţie sexuală cu un bărbat, acum că Dumnezeu mă dusese prea
departe ca să funcţioneze. Ceea ce m-a făcut să mă simt foarte
supărat şi mânios. Simţeam că Dumnezeu nu mă lăsa să am o
- 138 -
experienţă esenţială după care noi, oamenii tânjim şi de care
avem nevoie, o relaţie sexuală cu cineva pe care să îl iubesc. Un
#?@%* grozav! Sunt homosexual, corect? Nu este drept că nu
mi se permite să ţin în braţe şi să fiu ţinut în braţe, să sărut şi să
fiu sărutat, să ating şi să fiu atins, să merg pe stradă ţinând pe
cineva de mână, să visez în timpul zilei la cineva, să-mi
împărtăşesc durerea, să am o relaţie sexuală cu... un bărbat pe
care îl iubesc. În ce fel de nebunie intrasem? Mulţumesc mult,
Dumnezeule, că m-ai dus atât de departe, doar ca să trec prin
viaţă singur, în timp ce alţii se bucură de ceea ce este natural
pentru ei! De ce este atât de greşit ce vreau eu? De ce am fost
întotdeauna aşa? Simt că am fost proiectat doar ca să mi se
tăgăduiască dragostea. O să-mi fac, pur şi simplu, bagajele, o să
le încarc în maşină şi o să mă mut înapoi cu Roger. Roger a avut
dreptate. Nu pot supravieţui pe cont propriu. Sunt un băieţel
care nu poate face faţă vieţii.
Totuşi, înainte de a-mi scoate geamantanul, Dumnezeu mi-a
amintit ceva – de unde mă scosese. Trecutul meu părea grozav.
Iubitul meu frumos, care era stânca mea, partener în viaţa mea,
o mulţime de prieteni, o casă cu o privelişte minunată spre
Lacul Washington şi Munţii Cascade, două pisici. Am uitat să
menţionez că sufeream, de asemenea, de tulburare de panică, de
tulburare de anxietate, de alte tulburări psihologice, de
probleme cu drogurile, de o depresie majoră şi că avusesem o
tentativă de sinucidere... şi, o da, aveam SIDA! Avusesem parte
de pedeapsă, se pare, cu chimioterapia pentru sarcomul Kaposi
şi pancreatită, printre alte câteva lucruri. Nu trăiam, muream –
dureros.
Chiar în acea primă zi de toamnă a anului 2004, Dumnezeu
m-a ales... pe mine, care eram supărat pe El; pe mine, cel care
aproape că Îl părăsisem pentru un iubit; pe mine, care
blestemam în mod cronic; pe mine, care nu ştiam mai întâi de
El şi de Isus; pe mine, cel care avea nevoie cu disperare de o
relaţie cu... Dumnezeu. Romani 9:15-16 spune: „Voi avea milă
de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-
Mi va plăcea să Mă îndur.” Nu depinde de dorinţa sau de
- 139 -
efortul omului, ci de îndurarea lui Dumnezeu. Uau! Am fost
aleşi de Dumnezeu şi binecuvântaţi de îndurarea Lui. Îndurare
faţă de bărbatul care chiar recent a ţipat şi a strigat la
Dumnezeu: „Urăsc gluma asta numită viaţă! Eşti un Dumnezeu
crud! Cum ai putea să mă iubeşti, dacă Tu m-ai creat?” Nu prin
propriile mele eforturi? Deci Dumnezeu vrea să aibă o relaţie cu
acest „homo”, cu acest gunoi, cu acest bărbat care se luptă
sexual, care are SIDA?
Uau, Dumnezeu este minunat! Încă nu pot trece peste asta.
Voi mai fi eu toate aceste lucruri peste un an? Peste cinci ani?
Nu ştiu, dar ştiu cu adevărat că Dumnezeu a început procesul
de vindecare. Numai atât cât sunt eu gata şi cât pot eu purta.
Dureros, da! De fiecare dată când plâng din cauză că mă doare
inima, simt că Dumnezeu distruge o bucăţică de durere şi o
înlocuieşte cu El. Deci presupun că voi mai plânge, voi mai
striga şi mă voi mai contrazice mult cu Dumnezeu.
În acest proces, El mă va trata de rănire, de neiertare, de
durere de inimă, de singurătate. De ce? Fiindcă ne-a promis şi,
dacă este adevărat Cuvântul Lui, se va întâmpla. Dumnezeu
chiar ne acceptă; din ce alt motiv şi-ar învăţa un Tată fiul? Din
ce alt motiv i-ar învăţa pe fiii Lui cum să trăiască în bunătate,
cunoaştere, autocontrol, perseverenţă, evlavie, dragoste
frăţească şi iubire? Dumnezeu vine la noi, fiii răniţi, cu betadină
în mână! O să înţepe groaznic, dar cu timpul rănile nu vor mai
supura. Te iubesc, frate, şi te rog să-mi trimiţi curând veşti
despre tine!
Har şi pace!
Jeff
De asemenea, am uitat să menţionez...
Încă am SIDA. Mă va vindeca Dumnezeu? Nu ştiu, dar
Dumnezeu m-a îndemnat să mă întorc la medicamentele mele,
pe care am început să le iau din nou cu aproape o lună în urmă.
Încep să realizez că sănătatea este doar ceva pentru care trebuie
să mă bazez pe Dumnezeu. Încep să învăţ spaniola şi privesc
harta lumii cu anticipare. Voi muri de SIDA? Poate, dar

- 140 -
Dumnezeu încă mă foloseşte şi îmi dă o viaţă aventuroasă. El
este cu adevărat uimitor!
[God begins the healing process. Extras din newsletter-ul The
Fellowship Message, ianuarie 2007. Copyright ©
Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune.]

DUMNEZEU MI-A VINDECAT CĂSNICIA

ALAN MEDINGER

În timpul unei recente perioade de linişte, Domnul mi-a

arătat cum ar fi putut să fie astăzi viaţa mea. M-am văzut trăind
singur în centrul comercial al oraşului – singuratic şi disperat,
încă alergând după ceea ce nu satisface, căutând la bărbaţi ceea
ce ei nu au de dat.
Willa, soţia mea, ar fi locuit în altă parte, cu mânia şi durerea
din viaţa ei încă ascunse în interior. Am văzut-o pe fiica noastră
mai mică, Beth, exprimându-şi zilnic mânia împotriva unui tată
care nu i-a înţeles niciodată nevoile şi care, în cele din urmă, a
părăsit-o. Fiica noastră mai mare, Laura, ar fi fost cuprinsă de o
tristeţe profundă, pentru un tată pe care îl iubea foarte mult.
Fiul nostru, Steven, nu s-ar fi născut deloc.
Un om nou
Dar nu aşa este viaţa mea. În noaptea de 26 noiembrie 1974
s-a născut un om nou. Poate ar fi mai exact să spun că un băiat
s-a născut din nou şi a început să devină bărbat.
În trecutul meu, existau cele mai multe ingrediente care sunt
văzute ca ducând în mod tipic la homosexualitate: un copil
neplanificat, părinţi care îşi doreau o fată, un frate care împlinise
idealul tatălui mai mult decât mine şi un tată cu probleme
emoţionale severe, care l-au făcut ca abia să fie în stare să facă
faţă vieţii el însuşi, cu atât mai puţin să împlinească nevoile
fiului său. Acum ştiu că acei factori nu au cauzat
homosexualitatea mea. Mai degrabă răspunsurile mele la ei m-au
influenţat în această direcţie.

- 141 -
 Atracţie de o viaţă faţă de bărbaţi
Atracţia mea faţă de bărbaţi datează de când îmi amintesc.
Presupun că aveam cam 12 ani când am început să-mi exprim
atracţiile homosexuale. Dar, crescând în anii 1940 şi 1950, nu
exista o subcultură homosexuală, un stil de viaţă homosexual la
care să aspir. Întotdeauna m-am gândit că mă voi căsători şi că
voi face cum voi putea mai bine. Soţia mea, Willa, şi cu mine
am crescut fiind vecini, am ieşit împreună în timpul liceului,
apoi în colegiu, relaţia noastră a devenit mai serioasă.
Era o fată minunată, populară şi am crezut că puteam să
avem o viaţă bună împreună. Ne-am căsătorit, iar lucrurile au
mers bine în anii de început. Dar cam prin al cincilea an al
căsniciei noastre, după ce ni s-au născut cele două fiice, iar
presiunile normale ale vieţii de familie şi ale carierei au început
să se adune, am devenit din nou activ din punct de vedere
homosexual. În următorii zece ani am fost implicat în
homosexualitate.
În timpul acelor ani, am crezut că, exceptând un singur
domeniu mare, întunecat, din viaţa mea, aveam totul. Aveam
succes în afaceri, eram un stâlp al bisericii şi aveam o familie
minunată, inclusiv copii pe care îi luam în plasament. Din punct
de vedere teologic, înţelesesem situaţia destul de bine. Toţi
bărbaţii şi femeile comit păcat, şi acela era domeniul meu
personal de slăbiciune.
Urându-mi homosexualitatea
Poate fi greu de înţeles pentru mulţi, dar îmi uram
homosexualitatea mai mult decât îşi poate imagina cineva. Dar
şi mai rău era gândul de a renunţa la ea. Nu ştiu de ce. Căutam
cu adevărat dragoste din partea unui bărbat? Să am valoare
pentru un bărbat? Să posed masculinitatea altuia? Poate că erau
toate acestea, dar sexul cu un bărbat împlinea o anumită nevoie,
oferea o oarecare uşurare sau scăpare, pe care simţeam că
trebuie să o am.
Mi-am închipuit că dacă ţin lucrurile cât de cât sub control,
formularul de înregistrare pe care Dumnezeu îl completa pentru
mine va fi în favoarea mea şi voi fi în ordine. Dar nu era totul
- 142 -
sub control. Dorinţa nestăpânită creştea, iar ieşirile în oraş
deveneau mai frecvente şi mai nesăbuite. Căsnicia mea mergea
atât de prost, încât avea probabil să se destrame. Nu mai eram
în stare să funcţionez din punct de vedere heterosexual. Willa a
înţeles care era problema, dar a hotărât să nu mă confrunte.
Puterea rugăciunii
Soţia mea, bineînţeles, a fost cumplit de nefericită în acei
ani. S-a alăturat unui grup de femei creştine, mature în credinţă,
care erau adevărate luptătoare în rugăciune. Deşi nu le-a spus
natura specifică a problemei, au început să se roage pentru
căsnicia noastră. Willa a început să simtă că trebuia să-mi dea
drumul. Dacă urma să se distrugă căsătoria noastră şi eu odată
cu ea, trebuia să lase să se întâmple. A fost în stare să-mi dea
drumul, spiritual şi emoţional.
Nu mult după aceea, un prieten m-a rugat să merg la o
întâlnire de rugăciune. M-am împotrivit mult timp, dar, în cele
din urmă, am fost de acord să merg. Mi-a spus: „Ceea ce
Domnul are pentru tine este mult mai bun decât îţi poţi
închipui.” Când am auzit aceasta, m-a cuprins o pace profundă.
O mare schimbare
Pentru un privitor obişnuit, nu s-a întâmplat nimic
spectaculos în acea noapte de noiembrie. Dar înăuntrul meu a
avut loc o mare schimbare. În timp ce grupul numeros, de două
sau trei sute de persoane, se ruga şi Îl lăuda pe Dumnezeu cu
voce tare, I-am predat în tăcere viaţa mea, inclusiv
homosexualitatea, lui Isus Cristos. Am recunoscut neajutorarea
mea, că viaţa mea era o ruină, că eram gata să-L las pe El să facă
ce vroia cu viaţa mea.
Din acea zi am început să-mi dau seama că au avut loc mai
multe miracole. Fanteziile homosexuale, care rareori îmi
părăsiseră mintea în cei douăzeci şi cinci de ani dinainte, au
dispărut. M-am îndrăgostit de Willa cum niciodată nu am crezut
că este posibil.
Poate mai important decât toate, Dumnezeu nu mai era un
marcator îndepărtat. Era un Mântuitor care coborâse din cerul
Lui şi îmi adusese mântuire. Isus mă iubea şi eu Îl iubeam foarte
- 143 -
mult. Pentru prima dată, ştiam ce înseamnă să iubeşti şi să fii
iubit.
Pe vremea aceea, am simţit că Dumnezeu făcuse o
vindecare totală şi este adevărat că atracţia sexuală faţă de
bărbaţi dispăruse. Dar homosexualitatea înseamnă mai mult
decât să faci sex cu cineva de acelaşi gen. Mai aproape de cauza
ei se află frângerea adâncă, ca şi cum masculinitatea sau
feminitatea noastră s-ar fi născut moartă. Când eram copil, am
închis uşa creşterii în masculinitate. Dumnezeu m-a ajutat să o
deschid din nou.
Creşterea în masculinitate
Convertirea a marcat reînceperea creşterii mele în
masculinitate. Dumnezeu a lucrat minunat, pentru a-mi
îndepărta sentimentul puternic de nepotrivire faţă de bărbaţii
heterosexuali, cei care nu au avut niciodată de-a face cu
homosexualitatea. El mi-a dat posibilitatea să devin un iniţiator
şi un lider, roluri de care altădată m-am temut. Într-un mod
minunat de blând, Dumnezeu a schimbat rolurile pe care eu şi
soţia mea le luasem, ca să-mi asum conducerea cuvenită în
familie.
Datorită naturii neaşteptate a vindecării mele de
homosexualitate, sunt adesea întrebat: „Cât de completă este
vindecarea ta... cu adevărat?” În replică, pot spune că a rezistat
la testul timpului şi a adus rodul unei căsnicii binecuvântate.
Nu am fost ispitit din punct de vedere homosexual în ultimii
zece ani. Prin ispită înţeleg dorinţa serioasă sau luarea în
considerare a unui act homosexual cu cineva de acelaşi sex. Am
continuat să am şi după vindecarea iniţială o anumită dorinţă ca
un bărbat mai în vârstă, mai puternic, „să aibă grijă de mine”. Şi
aceasta s-a dus şi văd bărbaţii ca fraţi, nu ca taţi protectori.
Fireşte, am evitat literatura, filmele şi alte situaţii care pot
stârni pofta homosexuală. Când dau de ele, aşa cum se
întâmplă, sau când cineva pe care îl consiliez descrie
circumstanţele unei căderi sexuale, ele îmi stârnesc uneori unele
sentimente sexuale. Totuşi, ele sunt minore şi se diminuează cu
trecerea timpului. Se întâmplă să mă mai uit la un bărbat arătos,
- 144 -
dar Dumnezeu mi-a arătat în ultimii ani că acest lucru se
bazează pe invidie şi pe obiceiuri din trecut. Când mă căiesc de
invidie şi continui să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru felul în
care m-a creat şi aceasta se întâmplă mai rar.
Mi se pune frecvent întrebarea, care din nefericire este
deseori considerată testul decisiv: „Eşti excitat sexual de femei
în general?” Nu, nu sunt. Îmi iubesc soţia, iar de la vindecarea
mea avem o relaţie sexuală/romantică minunată şi plăcută. Dar
ea este singura femeie cu care vreau să fac sex. Contactul sexual
este destinat să fie expresia dragostei dintre doi oameni, în
contextul unui angajament pe viaţă. Numai din cauza căderii au
bărbaţii probleme, poftind femei în afara unei relaţii de
angajament. De aceea, pare improbabil ca Dumnezeu să
înlocuiască homosexualitatea cu o heterosexualitate căzută. Îi
mulţumesc pentru că m-a scutit de o asemenea luptă.
Sunt atât de recunoscător pentru că imaginea a „ceea ce ar fi
putut fi” în viaţa mea astăzi nu s-a împlinit. Sunt implicat într-o
slujbă cu program întreg în lucrarea cu homosexualii. Aşteptăm,
cu nerăbdare, să ne sărbătorim a douăzeci şi cincea aniversare a
căsătoriei. Cele două fiice ale noastre sunt acum la colegiu, iar
Stephen, fiul nostru care „nu ar fi fost”, are 8 ani şi este bine. Şi
tatăl lui îl iubeşte foarte mult.
[Alan Medinger, God Healed My Marriage. Copyright © 1985
Alan Medinger. Tradus şi publicat cu permisiune.
Alan Medinger este autorul cărţii Growth into Manhood, publicată
în anul 2000.]

EL A FOST CU MINE
BRYAN HUDSON

După toţi acei ani, puteam, în sfârşit, să-mi ridic mâinile fără
îndoială, fără condamnare şi fără vină, lăudându-L pe Domnul!
Nu numai că mă simţeam liber, dar Duhul lui Dumnezeu
aducea mărturie în mine că eram liber. Durase mult şi trecusem
prin atâtea, dar Dumnezeu mă purtase tot drumul. Cântecul
„Măreţul har” spune: „Dureri, batjocuri, prigoniri, adese-am
- 145 -
întâlnit.” Pot să privesc înapoi şi să văd că Dumnezeu m-a
ajutat să trec prin atâtea. Când duşmanul m-ar fi cernut ca pe
grâu, Dumnezeu mi-a cruţat viaţa ca să-I aduc laudă.
Pe cei mai mulţi dintre cei care ies din homosexualitate,
libertatea îi face să privească înapoi cu ochii spirituali, ca să vadă
în ce pericol mare erau şi cum a păşit Dumnezeu alături de ei,
pentru că avea în plan să-i binecuvânteze şi să-i facă împliniţi.
Pentru mine, nu a fost diferit. Sunt doi ani de când mi-am lăsat
în urmă identitatea homosexuală şi am început să umblu cu
Domnul, dar pentru a vă spune despre bucuria mea, trebuie să
vă povestesc toate cele prin care m-a ajutat El să trec.
Suntem o familie?
Când eram băiat, am crescut călătorind prin Statele Unite.
Motivul pentru care ne mutam atât de des era faptul că tatăl
meu era în armată. Mama mea era la şcoală, încercând să-şi
îmbunătăţească educaţia, şi totul părea să fie normal în familia
noastră, dar nu era. Semnale de alarmă cu privire la sexualitatea
mea apăruseră deja de la o vârstă fragedă, dar nimeni nu ştia ce
să facă în acea privinţă.
Verişoara mamei mele i-a spus într-o zi că avea un prieten
homosexual şi că eu aveam să fiu exact ca el. Conform
Scripturii, cuvintele noastre pot să aducă viaţă sau moarte.
Nu-mi amintesc ca mama să o fi mustrat pe verişoara ei pentru
ce a spus despre mine. Am crescut într-un oraş mic din
Carolina de Nord, numit Middlesex. Chiar şi numele părea să
sugereze ceva rău prevestitor despre sexualitatea mea. Când
tatăl meu era în Coreea, m-am dus să locuiesc cu bunica. Bunica
mergea întotdeauna la biserică şi mă lua cu ea. Îmi plăcea să
merg, pentru că era multă mişcare acolo, ceea ce îmi convenea,
fiindcă îmi plăcea să dansez. Când am crescut, m-am alăturat
corului familiei.
Înainte să-mi dau seama, ne-am mutat iar. De data aceea în
Kentucky, unde era concentrat tatăl meu. Am stat acolo doi ani,
apoi ne-am mutat înapoi în Carolina de Nord. Am locuit cu
mătuşa mea şi cu familia ei, în care erau trei băieţi. Când

- 146 -
dormeam era mare înghesuială, deoarece casa era atât de mică.
Am ajuns să dorm pe o canapea extensibilă în camera de zi.
Aşa cum fac copiii mici, mi-am făcut obiceiul să mă scol şi
să mă uit la desene animate la televizor. Într-o dimineaţă, m-am
trezit devreme şi am intrat în camera verilor mei ca să mă uit la
desene. Vărul meu de treisprezece ani dormea singur în pat.
Aveam cam trei ani. M-am sculat mai devreme ca de obicei şi
am intrat ca să mă uit la televizor, dar vărul meu s-a aşezat lângă
mine, m-a tras aproape de el şi a început să mă atingă. Am stat
acolo, neştiind ce să simt sau ce să fac. Mai târziu, în noaptea
aceea, m-a trezit şi a continuat iar să mă atingă. Deşi acum ştiu
ce făcea, atunci nu ştiam. După un timp, mi-a spus să merg să-
mi schimb lenjeria de corp.
Lucrurile s-au înrăutăţit pentru mine, pentru că a început să
mă penetreze, ceea ce mă durea foarte tare, dar nu le-am spus
niciodată nimic mamei sau tatălui meu. De cele mai multe ori,
îmi astupa gura cu mâna când mă molesta. Molestarea la care
eram supus de vărul meu a durat de la vârsta de trei ani până am
împlinit cinci ani. Ca şi cum copilăria mea nu era destul de
îngrozitoare, după acel incident, un alt văr m-a molestat şi el.
În sfârşit, familia mea a găsit un apartament în Raileigh,
Carolina de Nord. Nu sunt sigur de ce, dar părinţii mă tot
duceau şi mă luau de la casa mătuşii mele. Uneori stăteam peste
noapte. În timpul verii, făceam întotdeauna excursii cu familia.
Au fost cele mai fericite momente din viaţa mea, când puteam
să plecăm şi să ne distrăm. Dar durau atât de puţin! Într-o vară,
în timp ce eram la casa mătuşii mele, relaţia mea secretă cu vărul
meu a ajuns la violenţă. Când toţi erau afară, mi-a cerut să-l
ating. Am răspuns că nu o voi face şi m-a lovit peste faţă. A fost
începutul sfârşitului acelui secret. Lovitura a lăsat un asemenea
semn pe faţa mea uşor colorată, încât atunci când părinţii mei
au venit să mă ia, m-au întrebat ce s-a întâmplat. Le-am spus
adevărul, dar vărul meu a negat motivul real pentru care m-a
lovit.
Am plecat de la casa mătuşii şi ne-am întors la casa bunicii.
Uneori simţeam că eram blestemat; ca şi cum ar fi existat un
- 147 -
semn care m-a marcat pentru acest gen de necaz cu membrii
familiei mele. Acelaşi lucru a început să se întâmple cu unchiul
meu. Dar au apărut unele schimbări. Încet, începusem să accept
şi chiar să doresc atenţie sexuală din partea bărbaţilor. Înainte
de a mă molesta, unchiul meu îmi arăta pornografie.
M-am mutat, dar nu m-am îndepărtat
Tată meu s-a înrolat iar în armată şi ne-am mutat la o mie de
mile depărtare de California. Nu cunoşteam pe nimeni acolo,
dar nu a durat mult până ce nişte băieţi din vecinătate şi-au dat
seama ce era cu mine. Mi-a plăcut întotdeauna să joc baseball,
fotbal, nintendo şi să merg cu bicicleta. Pe atunci aveam şapte
ani. Tatăl meu mereu venea şi pleca anumite perioade de timp.
Îi spunea mamei că era cu prietenii, dar se părea că ea ştia că se
petrecea altceva. În cele din urmă, unii dintre băieţi au început
să mă întrebe dacă eram „homosexual”. Unul dintre ei mi-a
cerut să fac sex cu el şi am făcut. Ne mutasem, dar nu mă
îndepărtasem de confuzia sexuală care făcea acum parte din
viaţa mea.
Într-o zi, pe terenul din vecinătate, unul dintre băieţi m-a
întrebat din nou dacă eram homosexual. Tot nu ştiam ce
însemna cuvântul, dar cumva simţeam că însemna ceea ce eram.
Le-am spus băieţilor că eram homosexual. Au mers la mine
acasă şi i-au zis mamei mele că am spus că sunt homosexual.
Când a vorbit cu mine era foarte supărată şi m-a întrebat ce
înseamnă homosexual. I-am spus că nu ştiu. Mi-a răspuns că
ştiu. Atunci i-am spus toate lucrurile pe care mi le făcuseră vărul
şi unchiul meu.
În acel moment al vieţii mele, ştiam multe despre sex.
Puneam semnul egal între masculinitate şi sex. Mă uitam în
secret la casetele video porno pe care tatăl meu le avea în casă şi
aveam întâlniri sexuale cu băieţii din vecinătate. Practic nu
puteam fi controlat, eram împlinirea cuvintelor pe care prietena
mamei mele le spusese despre mine când eram doar un băieţel.
În 1991 am părăsit California şi ne-am mutat în Florida. La
o săptămână după ce ne-am mutat acolo, copiii de la şcoală au
început să-mi spună homo, fetiţă şi prostituat... toate insultele
- 148 -
obişnuite. Îmi era teamă să merg acasă singur, din cauză că
băieţii mă urmăreau şi încercau să mă bată. Problemele din viaţa
mea s-au accentuat.
Pe un drum înspăimântător şi în braţele lui Dumnezeu
În anul 1994 m-am întors în Carolina de Nord ca să-mi
vizitez bunica şi am fost mântuit în biserica ei. Mă simţeam atât
de bine înăuntrul meu, încât strigam şi dansam când mergeam la
slujbă. Dar am continuat să fac lucrurile pe care le făceam.
Nimeni nu mi-a spus că nu puteam fi creştin şi homosexual.
M-am alăturat unui cor de muzică gospel şi, spre surpriza mea,
cei mai mulţi – dacă nu toţi bărbaţii – erau homosexuali. Am
început să am relaţii cu fete şi, în cele din urmă, am lăsat-o
gravidă pe una din ele. Am început să mă uit la mai multă
pornografie şi să mă masturbez constant. Viaţa mea era doar un
mare act sexual. În 1998, mama m-a confruntat cu privire la
homosexualitate, pentru că m-a văzut cu un bărbat despre care
ştia că era homosexual. Pur şi simplu am minţit şi am negat.
Lucrurile pe care le făceam şi consecinţele au fost prea
multe ca să le menţionez şi prea ruşinoase pentru mine ca să mi
le amintesc, dar aveam nevoie de o schimbare în viaţa mea.
Mersul la cluburi, liniile de chat homosexual şi biserica mă
menţineau într-un cerc vicios al ironiei. Unii dintre cei care
predicau în biserică duminica, fuseseră în club cu mine sâmbătă
noaptea. Vroiam să spun deschis că sunt homosexual, pentru că
simţeam că eram pregătit ca toată lumea să mă accepte ca
bărbat homosexual. Îmi făceam planuri să merg la parada
homosexuală pentru negri în D.C. şi Atlanta, dar se pare că de
fiecare dată Dumnezeu îmi împiedica planurile. Cât puteam să
mai decad? Domnul îmi vorbea, dar am continuat să fac ce
vroiam eu. Am început să mă întâlnesc cu un tip, iar el m-a
învăţat să fumez marijuana. Într-o noapte, am fumat atât de
mult, încât mi-a amorţit trupul.
Oricât de ciudat ar putea să sune, am început să-I
mulţumesc lui Dumnezeu şi m-am căit pentru ce am făcut.
M-am dus la urgenţe, dar au spus că nu puteau face nimic,
pentru că eram prea drogat. M-au trimis într-un salon unde
- 149 -
m-am rugat din nou şi I-am cerut lui Dumnezeu să nu mă lase
să mor, ca să pot face lucrarea pe care vroia să o fac. Nu ştiam
dacă Dumnezeu mă auzea sau nu. Tensiunea mea era 21,1 cu
18,9. Aveam pulsul 156. Dar Dumnezeu a intervenit şi S-a
îndurat de mine, în situaţia nebunească în care mă aflam.
Doctorul a intrat şi mi-a spus că pot să plec acasă. Am
plecat şi am sunat-o imediat pe mama. A început să-L laude pe
Dumnezeu la telefon, iar eu am plâns. Mi-am împachetat
îmbrăcămintea şi m-am mutat de la iubitul meu. Domnul m-a
eliberat în noaptea aceea, acum doi ani. De atunci, m-am luptat
să umblu drept înaintea lui Dumnezeu şi să trăiesc liber. Aş fi
putut fi şters de pe faţa pământului, iar viaţa mea să se termine
în tragedie, dar Dumnezeu m-a ajutat să trec prin toate.
Îndurarea, harul şi credincioşia Lui faţă de mine, când nu le
meritam, mă uimesc.
Astăzi sunt membru al Fountain of Life din Florida Centrală şi
un copil liber al lui Dumnezeu. În sfârşit, pot să-mi ridic mâinile
fără mânie şi fără îndoială şi să-L laud pe Dumnezeu pentru
cine este El şi pentru ce poate să facă El.
[Bryan Hudson, All the Way Through. Copyright © Witness
Freedom Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

ELIBERARE DE UN SECRET
JASON THOMPSON

Aveam paisprezece ani şi stăteam singur în casa bunicilor

mei, cu o Biblie în poală. Deoarece tatăl meu era preot
episcopal şi fusesem crescut într-un cămin creştin, eram
familiarizat cu multe istorisiri din Biblie. Dar în acea zi aveam o
nevoie disperată să aflu ce spune Dumnezeu despre
homosexualitate. După ce am citit, era clar din Cuvânt că
Dumnezeu considera homosexualitatea un păcat. (Romani 1:26,
Levitic 18:22) Descoperirea m-a făcut să mă simt mai confuz ca
niciodată.
Nu cu mult înainte, avusesem un vis în care eram implicat în
comportament homosexual. M-am trezit speriat şi confuz.
- 150 -
După aceea, am recunoscut o dorinţă crescândă de a fi apropiat
fizic de tovarăşii mei de aceeaşi vârstă. Nu ştiam de unde
veneau acele dorinţe, dar ştiam că nu le vroiam. Şi ştiam, de
asemenea, că trebuia să fac din acea latură a mea un secret.
M-am rugat cu sinceritate lui Dumnezeu să-mi înlăture
dorinţele, dar, din nefericire, ele nu au dispărut. „De ce nu
răspunde la rugăciunile mele?” mi-am pus întrebarea. Mă
întrebam dacă lui Dumnezeu Îi păsa măcar.
Liceul a adus doar şi mai multă confuzie. Nesigur de
identitatea mea, am căutat tipi cu care să fiu apropiat emoţional,
dorind în acelaşi timp şi o legătură fizică. Împreună cu un
prieten m-am implicat într-o oarecare experimentare sexuală, iar
experienţa respectivă mi-a satisfăcut într-o anumită măsură
curiozitatea creată de fanteziile mele. Am continuat să mă rog
cu privire la luptele mele, dar Dumnezeu tot nu mi-a luat
dorinţele pentru persoanele de acelaşi sex.
Fiind în ultimul an, mi-am făcut, în cele din urmă, destul
curaj ca să caut ajutor. Am găsit numărul unei linii telefonice de
ajutor pentru adolescenţi. După ce, agitat, i-am spus în grabă
angajatei povestea mea, ea mi-a răspuns cu răceală: „Cel care se
ocupă de homosexuali va fi de serviciu vineri.”
Frustrat, am trântit telefonul şi m-am urcat pe scuterul meu
Honda Elite. Accelerând pe străzile laterale din partea de
sud-est a Portland-ului, mă simţeam supărat şi lipsit de speranţă;
m-am gândit chiar să mă omor intrând într-o maşină parcată.
Dar Dumnezeu m-a oprit de la a-mi duce la îndeplinire gândul
şi mi-a liniştit inima.
În toamna lui 1990, am avut o „prietenă” care frecventa
biserica părinţilor mei. Am început să ne întâlnim şi m-am
prefăcut că eram interesat de ea, dar tensiunea sentimentelor
mele contradictorii începea să fie evidentă pentru cei care mă
cunoşteau.
Într-o discuţie care m-a speriat, i-am făcut cunoscută lupta
mea cu homosexualitatea. Surprinzător, a avut pentru mine
cuvinte pline de speranţă. A găsit numărul de telefon al unei

- 151 -
misiuni locale, Portland Fellowship. Agitat, le-am telefonat, ceea ce
avea să-mi schimbe în curând viaţa.
Phil Hobizal, Directorul Portland Fellowship, a răspuns la
telefon. După ce m-a ascultat vorbind despre luptele pe care le
duceam, m-a încurajat că mă poate ajuta. Schimbarea este
posibilă, mi-a spus Phil, şi am aranjat să ne întâlnim săptămâna
următoare. Cuvintele lui erau cea mai bună veste pe care o
auzisem vreodată!
Câteva zile mai târziu, pe când încă pluteam pe un val de
încântare, m-am apropiat de mama mea cu cuvinte de natură să
intimideze: „Trebuie să-ţi spun ceva. Mă lupt cu tendinţe
homosexuale...” Ea m-a oprit şi mi-a zis: „Aşteaptă, lasă-mă să-l
aduc pe tatăl tău. Trebuie să audă şi el asta.”
Am încercat să o opresc, gândind că nu puteam vorbi cu
tata despre secretul meu. Întotdeauna mă simţisem distant faţă
de el. Deşi mamei îi împărtăşeam frecvent gândurile şi
sentimentele mele, cu tata nu simţisem niciodată că aş fi avut o
asemenea libertate.
Agitat, umblam prin casă în timp ce ea s-a dus afară şi l-a
chemat. Le-am spus că mă luptam cu dorinţe homosexuale, dar
că nu vroiam să fiu homosexual. Le-am spus, de asemenea,
despre speranţa pe care o primisem de la Portland Fellowship.
Am ieşit din casă simţind o libertate pe care nu o avusesem
niciodată. Greutatea secretului pe care îl păstrasem ani de zile
începuse să se evapore. Mai târziu am aflat că părinţii mei au
stat treji aproape toată noaptea aceea, vorbind, plângând şi
rugându-se.
În dimineaţa următoare am mers la biserică; înainte de
slujbă, tata m-a luat afară. Mi-a spus că întâlnise mulţi oameni
cu probleme serioase în anii săi de slujire, dar că nu văzuse pe
nimeni ocupându-se de o problemă cu atâta seriozitate. A
adăugat că nu fusese niciodată atât de mândru de mine ca în
acea zi. Tata m-a binecuvântat cu adevărat prin cuvintele lui
iubitoare şi pline de susţinere.
Primul meu an de implicare la Portland Fellowship a fost
dificil. La întâlnirile lor de marţi seara, am învăţat despre
- 152 -
rădăcinile dorinţelor homosexuale, despre planul lui Dumnezeu
de iertare şi despre eliberarea din lupta cu homosexualitatea.
Totuşi, ocazional, în weekenduri, conduceam scuterul în partea
de jos a oraşului şi verificam dacă era cineva disponibil în
comunitatea homosexuală, sperând că cineva sau ceva ar fi
putut umple golul încă neumplut al nevoii mele emoţionale.
Pornografia avea o mare putere în viaţa mea, ceea ce era o
barieră pentru abilitatea de a creşte în ceea ce învăţam de la
Dumnezeu. A fost nevoie să particip un an întreg la
Portland Fellowship înainte de a fi capabil să realizez că nu puteam
avea ambele: nu Îl puteam urma pe Dumnezeu şi să continui cu
speranţa de a-mi satisface dorinţele homosexuale interioare.
Pe vremea aceea, studiam la un colegiu biblic. Locuiam în
dormitorul colegiului şi am început să le împărtăşesc lupta mea
unor colegi. Mi-am asumat un risc înspăimântător şi, deşi
nimeni nu prea ştia cum să trateze problema, nu am simţit
respingere. De fapt, unul dintre primii cărora m-am destăinuit, a
devenit unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei.
Dumnezeu mă auzise şi răspundea rugăciunilor mele.
Dorinţa Lui nu era doar să îndepărteze toate problemele mele,
ci să Se asigure că Trupul lui Cristos îmi este alături pentru a mă
susţine şi încuraja. Fiindcă am fost deschis şi le-am făcut
cunoscută lupta mea altora, au început să-mi fie împlinite
adevăratele nevoi.
Am devenit liderul unui grup mic la Portland Fellowship şi am
continuat să umblu în supunere faţă de Dumnezeu.
Dintr-odată, am simţit că nevoile emoţionale intense pentru
prietenia masculină îmi conduceau dorinţele. Dar încet, încet,
prin prietenii masculine pozitive, dorinţele homosexuale au
început să se estompeze.
Unul pas important pe care l-am făcut în procesul de
schimbare a început într-o noapte cu tatăl meu. Am stabilit un
timp în care ieşeam în oraş doar noi doi ca să luăm cina şi să
vorbim – sincer, din inimă. Pentru prima dată, ne-am împărtăşit
unul altuia cele mai intime lucruri din vieţile noastre. Am simţit

- 153 -
o nouă legătură cu el, una care a început să îndepărteze o
anumită îndoială şi nesiguranţă cu privire la relaţia noastră.
În ianuarie 1994, m-am alăturat personalului
Portland Fellowship. Doream să am oportunitatea de a le spune
oamenilor că schimbarea este posibilă şi, cu curaj, să ajung la
adolescenţi cu vestea bună a eliberării dintr-o viaţă dominată de
păcat sexual.
Am continuat să mă maturizez în următorii câţiva ani,
lucrând în misiune şi mergând la cursuri, pentru a obţine titlul
academic în studii biblice. Într-o zi, în timp ce petreceam timp
cu nişte prieteni la cafeneaua colegiului, m-am uitat peste masă
şi am observat o tânără frumoasă. Zâmbetul şi natura ei
prietenoasă mi-au atras atenţia. Încurajat de prietenii mei,
mi-am făcut curaj să-i cer să ne întâlnim. Încet, încet, ea a
devenit prima mea prietenă adevărată.
Amy ştia puţine despre homosexualitate, dar datorită
dorinţei de a mă cunoaşte mai bine şi de a afla ce făceam, a
participat la programul de opt luni de la Portland Fellowship.
Exact la un an de la prima noastră întâlnire, am dus-o la
Cascada Multnomah – un loc celebru în zonă, unde tata o
ceruse în căsătorie pe mama. Am îngenuncheat şi i-am cerut lui
Amy să fie soţia mea. A fost atât de uimită, încât aproape că am
scăpat inelul de pe podul din apropierea cascadei! Din fericire, a
spus da.
Căsătoria noastră din data de 15 martie 1997 a fost o
ceremonie frumoasă, avându-i pe prietenii noştri şi pe cei dragi
lângă noi, susţinându-ne tot timpul. Am intrat în căsătorie cu o
lună de miere incredibilă la Puerto Vallarta, Mexic, iar de atunci
ne bucurăm de căsnicie.
Isus Cristos este cu adevărat un Dumnezeu al îndurării şi al
harului. Destul de ciudat, acum sunt foarte recunoscător că am
că m-am luptat cu homosexualitatea. Când i-am încredinţat
lupta mea lui Dumnezeu, I-am îngăduit să mă formeze şi să mă
modeleze ca bărbatul care sunt astăzi. Sunt recunoscător că m-a
ales ca să ajut la atingerea oamenilor răniţi şi sunt recunoscător

- 154 -
că mi-a dat dorinţele pe care le am în inimă. În El nu există
secrete. Este cu adevărat un Dumnezeu puternic!
[Jason Thompson, Freedom from a Secret. Copyright ©
Jason Thompson. Tradus şi publicat cu permisiune. Jason este
Director Executiv la Portland Fellowship, o misiune creştină care
crede că eliberarea de homosexualitate vine printr-o Persoană...
Domnul Isus Cristos.]

ESTE CEVA PREA GREU PENTRU DOMNUL?

D. J. THOMPSON

Înainte ca eu să mă nasc, părinţii mei au hotărât să nu mai

aibă copii. Când tatăl meu a suferit o intervenţie chirurgicală
pentru a nu mai putea avea copii, fratele meu avea treisprezece
ani, iar sora mea opt ani. Totuşi, ceea ce nu ştiau ei era că mama
mea tocmai rămăsese gravidă cu mine. M-am născut ca un copil
surpriză, în sudul Californiei, în vara anului 1979.
În şase luni de la naşterea mea, amândoi bunicii mei au
murit. Ceea ce a făcut din bunicele mele văduve nişte întristate,
aşa încât naşterea mea a devenit o mângâiere pentru ele.
Bunicele mele erau femei evlavioase. O bunică îndeosebi, ne-a
luat pe mama mea, pe sora mea şi pe mine la biserică şi mi-a
inspirat credinţă. La câteva zile după ce am împlinit treisprezece
ani, am fost botezat. Patru zile mai târziu, bunica mea, care mă
dusese cu credincioşie la biserică, a murit. La înmormântarea ei,
predicatorul, care tocmai mă botezase cu câteva zile înainte, a
spus că botezul meu a fost „ultima nestemată pe cununa ei”.
Dumnezeu o onorase, îngăduindu-i să vadă rodul slujirii ei,
credinţa mea în Isus Hristos.
Fratele meu era rareori prin preajmă. Era deja adolescent
când m-am născut eu. Era mereu plecat, mergând cu bicicleta
sau cu orice altceva avea roţi. Nu m-am bucurat niciodată de o
relaţie strânsă cu el.
În copilărie, l-am înţeles defectuos pe tatăl meu. Era abuziv,
din punct de vedere fizic, cu fiecare dintre noi, dar în special cu
mama şi sora mea. Experienţele timpurii ale abuzului m-au
- 155 -
făcut să mă simt neajutorat şi slab. Cred că au contribuit, de
asemenea, la dezvoltarea personalităţii mele timide. Crescând,
am cunoscut dificultăţile pe care părinţii mei le aveau în căsnicia
lor. Tatăl meu era rasist, ceea ce reprezenta o sursă de conflict
între noi, fiindcă nu împărtăşeam convingerile lui. Îmi amintesc
că mă gândeam că tatăl meu era rău şi că m-am izolat
intenţionat de el, pentru a nu deveni ca el. În schimb, le-am
simpatizat pe mama şi sora mea şi am devenit mai apropiat de
ele. Nu bănuiam care aveau să fie consecinţele deciziei mele.
Când a murit bunica, am pierdut un mentor spiritual. După
aceea am frecventat biserica numai sporadic. Anii adolescenţei
mele au fost caracterizaţi de declin spiritual şi, în cel mai bun
caz, de o frecventare lunară a bisericii. Simţindu-mă atât de
singur în copilărie, petreceam mare parte din timp într-o lume
imaginară, pe care o cream eu însumi. Intrând în adolescenţă,
am continuat să-mi petrec timpul fie singur, fie cu fetele de
vârsta mea.
În liceu m-am implicat în clubul judiciar. Când eram elev în
ultimul an, am petrecut mult timp instruindu-i pe elevii din anul
întâi care participau la dezbaterile din club. Am devenit foarte
apropiat de ei. Îi consideram fraţii mai mici pe care mi-i dorisem
întotdeauna, dar pe care nu îi avusesem niciodată. Niciunul nu-l
avea pe tatăl biologic în viaţa sa şi mulţi fumau marijuana. Am
încercat să am grijă de ei. S-au oprit din folosirea drogurilor şi
au excelat în competiţii. Deşi acele prietenii erau reciproc
benefice, toate s-au terminat într-un an, fiindcă nu ştiam cum să
menţin relaţii apropiate cu băieţi. Eram manipulator şi gelos că
petreceau timp cu alţi prieteni. Dependenţa mea emoţională de
ei sabota chiar relaţiile după care tânjeam.
În colegiu mi-am umplut timpul având două slujbe,
participând la câteva cluburi din campus şi urmând o serie
întreagă de cursuri. Am schimbat prieteniile cu munca. Deşi îmi
plăcea să am atât de multe responsabilităţi, nu era ceva
satisfăcător. În weekenduri nu aveam nimic de făcut şi mă
simţeam singur.

- 156 -
 Încercam să-mi umplu timpul mergând cu maşina la diferite
locuri din regiune. Într-un anumit weekend, când aveam
nouăsprezece ani, oraşul meu urma să găzduiască o conferinţă
de afaceri. Un candidat prezidenţial venea pentru a participa la
întâlnire şi vroiam să îi obţin autograful pe o revistă financiară
pe care o publicase, pentru a o vinde mai târziu la licitaţie
pentru o strângere de fonduri pentru club pe care o organizam
chiar eu. Librăria locală vânduse revista lui; fără îndoială, şi alţii
vroiau un autograf de la el. Mi-a venit o idee. Puteam merge cu
maşina la Santa Monica (cam la nouăzeci de minute depărtare),
pentru a cumpăra revista de la ceea ce eu credeam a fi o librărie
non-stop. Dar nu ştiam exact cum să ajung acolo. Când m-am
apropiat de Bulevardul Santa Monica, nu ştiam pe care drum să
o iau, la stânga sau la dreapta. Am hotărât să fac la stânga. Nu
am găsit librăria în acea noapte. În schimb, am găsit o
comunitatea homosexuală din West Hollywood. A fost prima
noapte când am văzut doi bărbaţi ţinându-se de mână. Prima
mea reacţie a fost să râd. Dar al doilea răspuns al meu a fost să
opresc la piaţă şi să cobor din camion. Am trecut pe lângă
baruri, cluburi, restaurante şi diferite librării cu pornografie. Am
încă vie în minte amintirea bărbaţilor care încercau sa-mi
vorbească. Am trecut nervos pe lângă ei, m-am întors la
parcarea magazinului de alimente, m-am urcat în camionetă şi
am plecat acasă.
În săptămâna următoare, mintea îmi hoinărea. Nu-mi venea
să cred cât de uşor era să obţin atenţie din partea bărbaţilor. De
luni până vineri lucram şi mergeam la şcoală, fără să am prieteni
bărbaţi, dar în acel oraş era atât de uşor să am pe cineva cu care
să vorbesc. Îmi amintesc că văzusem acolo un adolescent
sprijinit de un zid, pierzând timpul. Vroiam să mă întorc şi să
vorbesc cu el, şi să-l întreb de ce era acolo. Aveam o mulţime de
întrebări despre sentimente şi emoţii pe care nu le împărtăşisem
nimănui până atunci. M-am întors în săptămâna următoare. Era
ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor.
Mii de oameni erau acolo, toţi îmbrăcaţi în costume
elaborate. Erau atât de mulţi, încât au blocat strada pentru a le
- 157 -
face loc să treacă. Ajunge să spun că era improbabil să-l găsesc
pe acel adolescent sau pe altcineva care să îmi răspundă la
întrebări. De data aceea, m-am plimbat prin jur mai mult decât
înainte. Îmi amintesc anumite complimente pe care mi le-au
făcut bărbaţii. Deşi eram atât de nervos, era flatant pentru mine,
deoarece nu mai primisem, într-o asemenea măsură, o astfel de
confirmare din partea bărbaţilor.
Cum se făcea tot mai târziu, am socotit că era timpul să mă
îndrept spre casă. Pe când coboram dealul către camion, am
observat un tip care stătea singur, îmbrăcat în uniforma pentru
fete a unei şcoli particulare. Am presupus că era un prostituat şi
că nu îl alesese nimeni. Am hotărât să-l întreb de ce era cum era,
adică de ce era homosexual. Am aflat repede că nu era
prostituat; aştepta doar pe cineva. Nu am putut vorbi mult
timp, fiindcă prietenii lui au venit să îl ia. Mi-a dat numărul lui
de telefon, ca să putem vorbi mai târziu despre întrebările mele.
L-am sunat. Am aflat că era cu zece ani mai în vârstă decât
mine şi că era profesor suplinitor, locuind la acea vreme cu
mama lui. I-am împărtăşit curiozitatea mea. Deşi iniţial a
descurajat ideea să facem ceva fizic, am fost de acord să ne
întâlnim câteva săptămâni mai târziu la un hotel din Hollywood.
Într-o zi de vineri 13, mi-am pierdut virginitatea cu el. Îmi
amintesc că de îndată ce a început totul, mi s-a părut nenatural
şi nepotrivit. Mă gândeam că nu mergea şi că nici măcar nu era
satisfăcător. În cei doi ani de dinainte, hotărâsem că nu voi
plânge niciodată, fiindcă bărbaţii nu fac asta. În dimineaţa
următoare, când l-am îmbrăţişat şi ne-am spus la revedere, în
timp ce mă îndepărtam, am început imediat să plâng. Am plâns
cu sughiţuri tot drumul spre casă. Ştiam că eram răspunzător
pentru că pierdusem ceva preţios, inocenţa.
Înainte de a lua decizia de a face aceasta, îi spusesem mamei
unei fete care îmi prietenă ce urma să fac. Mi-a zis că voi
regreta. Aşa că, după ce m-am întors în oraşul meu, i-am spus
ce făcusem. A părut indiferentă, dar poate că era doar
dezamăgită. Deşi aveam remuşcări îngrozitoare, care îmi rupeau
inima, am simţit o oarecare uşurare. Am început să cred că de la
- 158 -
unsprezece ani aveam atracţii şi sentimente ciudate faţă de cei
de acelaşi sex. Avusesem fantezii şi poftisem. Acum, după ceea
ce experimentasem, am descoperit că totul fusese o iluzie. Nu
era satisfăcător şi nu era pentru mine. Eram supărat din cauză
că fusesem înşelat în ultimii câţiva ani.
Prietena mea mi-a sugerat să merg la biserică miercuri seara
cu ea. Din punct de vedere spiritual, până în acel moment,
citeam păreri religioase divergente şi mă întrebam dacă toate
perspectivele aveau un element de adevăr în ele. Citeam multe
cărţi religioase, precum scrierile lui Confucius, Coranul,
Biblia Satanică şi eram foarte interesat să învăţ despre mine
însumi prin astrologie. Un bărbat din West Hollywood m-a
iniţiat chiar în psalmodierea budistă. Pronunţia era însă grea
pentru mine.
Dar invitaţia ei de a merge la o întrunire a bisericii în
mijlocul săptămânii părea o idee bună, din moment ce asta
făceau creştinii devotaţi. Să încep să merg la biserică mai des era
un punct de plecare bun, în încercarea de a umple golul din
viaţa mea, dar am aflat repede că aveam nevoie de mai mult
sprijin. Când veneau sfârşiturile de săptămână, mă simţeam din
nou singur. Pericolul şi tentaţia veneau din faptul că acum ştiam
un loc unde puteam merge pentru a primi atenţia, confirmarea
şi afecţiunea de care aveam nevoie cu disperare. Deşi aflasem că
comportamentul homosexual nu era potrivit pentru a-mi
împlini nevoile, simţeam că o oarecare atenţie era mai bine
decât nimic.
Cu o săptămână înainte de Crăciun, m-am întors pe străzile
acelei comunităţi homosexuale. Am întâlnit diferiţi bărbaţi de
vârsta mea şi mai în vârstă decât mine, care mi-au acordat
atenţie. Deşi intenţionam să nu îngădui ca distracţiile să devină
sexuale, inevitabil, au devenit. Situaţia s-a înrăutăţit. Îmi
amintesc că odată stăteam într-o casă scumpă în Hollywood
Hills. Într-o dimineaţă, nu am putut părăsi camera în care ne
aflam până nu s-a terminat filmarea pornografică homosexuală
din piscina de afară. Am fost întrebat dacă aş lua parte la aşa
ceva, dacă aş fi plătit. Am spus „nu”, dar cine ştie cât de
- 159 -
influenţabil aş fi putut deveni în timp? Altădată am fumat
marijuana cultivată în casă. Devenise evident pentru mine că
standardele şi abilitatea mea de a spune „nu” erau scăzute, din
moment ce nu cu mult înainte îi ajutasem pe prietenii mei din
liceu să nu mai fumeze marijuana.
Viaţa mea mergea din rău în mai rău şi intram în situaţii
precare, totul fără ştirea părinţilor mei. Dar Dumnezeu avea un
plan. El era credincios ca să nu îngăduie să fiu ispitit fără să-mi
ofere o cale de scăpare. Deşi duceam o viaţă dublă, încercam să
fac în continuare lucrurile bune în care eram implicat acasă,
inclusiv mersul la biserică. Dar în unele duminici nu făceam
decât să plâng în timpul slujbei. Unii membri ai familiei mele
extinse credeau, fără îndoială, că înnebunisem.
Un lucru pe care l-am făcut cu fidelitate de când aveam
şaptesprezece ani a fost să donez sânge. Până în acel punct mai
aveam puţin şi ajungeam la patru litri. Într-o zi i-am cerut unei
prietene să vină cu mine ca să donez sânge. M-a aşteptat în timp
ce răspundeam la chestionarul preliminar. Formularul punea
multe întrebări despre istoria mea medicală şi sexuală. Vroiau să
ştie dacă sângele meu era posibil să infecteze un potenţial
primitor cu vreo boală. Una dintre întrebări îi întreba în mod
specific pe donatorii masculini dacă făcuseră sex cu un bărbat
chiar şi o singură dată, începând cu anul 1977. Erau neliniştiţi
din cauza HIV/SIDA. I-am spus asistentei că aveam întrebări
despre formular şi m-a trimis la asistenta şefă. Asistenta şefă a
subliniat că erau foarte preocupaţi de întrebarea despre bărbaţi
care fac sex cu bărbaţi. Vroia un răspuns de la mine. Deşi am
ezitat, i-am zis că da, făcusem. Asistenta mi-a spus că atunci nu
puteam dona sânge. I-am zis: „Dar am atât de multe întrebări!”
Mi-a spus că va trebui să merg la Departamentul de Sănătate.
„Nu te putem ajuta aici.” Am fost surprins şi m-am îndreptat
spre coridor, spunându-i prietenei mele că trebuia să plecăm.
Când m-am apropiat de uşa de sticlă, dintr-odată mi-am
pierdut cunoştinţa şi m-am lovit cu capul de uşă. Îmi amintesc
cum suna clopoţelul care atârna de uşă şi că am căzut pe
scaunele de pe coridor. Mi-au spus că mi-am trezit câteva
- 160 -
minute mai târziu. Nu leşinasem niciodată înainte. Cnd m-am
trezit, asistenta şefă îmi lua tensiunea, iar oamenii făcuseră un
cerc în jurul meu, întrebându-se cât sânge îmi luaseră (deşi doar
mă înţepaseră în deget). Am izbucnit în plâns şi am mers în altă
încăpere ca să vorbim.
Două lucruri s-au întâmplat atunci. Mai întâi, mi-a devenit
foarte clar cât de lipsită de control devenise viaţa mea. În al
doilea rând, inima asistentei a început să se înduioşeze faţă de
mine. S-a dovedit că era creştină şi mi-a spus unele dintre cele
mai dulci cuvinte pe care le poţi spune cuiva în situaţia mea:
„Voi încerca să te ajut.” Nu ştia cum să mă ajute, dar l-a sunat
pe pastorul ei, iar el i-a spus despre o misiune locală din oraş,
care se ocupa de cei care vroiau să rezolve problemele care îi
conduceau la homosexualitate.
Când mi-a dat prin pager informaţia despre misiune, la
început nu am sunat. În acel moment mă simţeam lipsit de
speranţă. Deseori avusesem de gând să mă mut la Hollywood,
gândind că lucrurile nu aveau să fie niciodată diferite. Dar ea
m-a mai sunat o dată. De data aceea, am telefonat la misiune şi
am vorbit cu pastorul. Hristos îl ajutase să învingă
homosexualitatea cu cincisprezece ani în urmă. Am fost de
acord să ne întâlnim şi să mă rog cu el. Mi-a dat răspunsuri
evlavioase şi practice la întrebările pe care le aveam. Am început
să-mi pun încrederea în Dumnezeu ca să mă vindece şi pe mine
de rănile mele, ca să nu recad în vechiul comportament.
Deşi în următoarele câteva luni m-am poticnit şi am căzut în
perioadele de singurătate, Dumnezeu m-a sprijinit şi mi-a dat
harul să nu renunţ. El a crezut într-o viaţă mai bună pentru
mine. Ştia că nimic nu era prea greu pentru mine, dacă eram cu
El. De fapt, cred acum că lui Dumnezeu Îi place să facă ceea ce
omul crede că este imposibil.
Povestea mea continuă cu faptul că implicarea mea în
homosexualitate a început şi a luat sfârşit în acelaşi an. Am fost
favorizat că nu am adoptat niciodată o identitate falsă. Viaţa
mea devenise foarte patetică când aveam nouăsprezece ani. Dar
treptat, am început să dezvolt prietenii masculine şi să mă simt
- 161 -
foarte confortabil cu privire la ele. Dorinţele au început să mi se
schimbe. Nu mai preferam implicarea în acte cu cei de acelaşi
sex. Am devenit, de asemenea, mai apropiat de familia mea.
Avusesem atâta mânie faţă de tatăl meu! Dar l-am iertat şi am
fost pe deplin eliberat de toată animozitatea împotriva lui.
Familia mea nu este perfectă, dar tatăl meu s-a îndreptat cu
adevărat, ca tată şi soţ. Suntem mai apropiaţi astăzi decât
oricând în trecut, iar părinţii mei mă sprijină foarte mult.
Devenind adult sub îngrijirea a trei generaţii de femei, abia
după ce am împlinit douăzeci de ani am început să mă simt în
largul meu ca bărbat. Îi sunt veşnic recunoscător lui Dumnezeu
că m-a răscumpărat. Pin harul lui Dumnezeu, nu am căzut
înapoi în fantezie, pornografie sau comportament homosexual.
Acum prietenii mei sunt aproape exclusiv bărbaţi şi sunt la fel
de curios despre heterosexualitate, cum am fost cândva despre
homosexualitate. Deşi mă mai lupt uneori cu nesiguranţa şi
invidia, continui să mă maturizez.
Cea mai mare binecuvântare pe care mi-a dat-o Dumnezeu
nu este heterosexualitatea. Este ceva mult mai important:
Dumnezeul în care mi-am pus credinţa în copilărie, mi-a rămas
credincios când eu am fost necredincios în adolescenţă. Deşi
am crezut că Dumnezeu putea să-mi refacă sexualitatea,
Dumnezeu avea ceva mai bun decât heterosexualitatea pus
deoparte pentru mine. El vroia să mi Se descopere, ca să Îl pot
cunoaşte. Vroia să am o relaţie cu El, mai mult decât vroia să
devin heterosexual sau să am o prietenă.
Am învăţat că povestea mea nu este doar despre un
adolescent care se luptă cu sexualitatea lui, rezolvându-şi
problemele pas cu pas. Am învăţat că povestea mea nici măcar
nu este despre mine. Ceea ce este şi mai remarcabil este că
Dumnezeu mi-a confirmat să mă încred numai în
Domnul Isus Hristos. El mi-a oferit tot ce aveam nevoie pentru
a reuşi. Mărturia mea este despre un Tată iubitor, care este
răbdător şi vrea ca toţi să vină la pocăinţă. Când mi-am
rededicat viaţa Domnului Isus Hristos, am făcut mai mult decât
să fac heterosexualitatea posibilă pentru mine. Am fost făcut
- 162 -
curat şi fără pată, fără vină. Dumnezeu m-a pus deoparte şi m-a
învăţat multe lucruri. Duhul Sfânt îmi dă putere şi mi-a dat
pace, bucurie şi abilitatea de a iubi profund şi curat. Eu sunt
doar încă un exemplu a ceea ce Domnul Isus Hristos poate face
în viaţa cuiva. Îngăduiţi-mi să vă întreb: este ceva prea greu
pentru Domnul?
[D. J. Thompson, Is There Anything Too Difficult for God?
Copyright © D. J. Thompson. Tradus şi publicat cu permisiune.
Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul
www.exodusglobalalliance.org.]

EXPERIENŢA MEA CU SIDA

BOB WINTER

„Ia loc, Bob,” mi-a spus medicul. A făcut o pauză,

privindu-mă cu seriozitate. „Rezultatul testului a ieşit pozitiv. Ai
fost expus la virusul care provoacă SIDA.”
„Acum este important să înţelegi ce înseamnă asta”, a
continuat el. „Nu înseamnă că vei avea neapărat SIDA. Dar ai
în sânge virusul HIV. Drept rezultat, sistemul tău imunitar a
creat anticorpi la el.”
Era anul 1985. Trecuseră doi ani de când mă hotărâsem să
părăsesc stilul de viaţă homosexual, dar acum teama mea secretă
se adeverise. Virusul HIV îmi invadase trupul.
Prima experienţă homosexuală
Eram în clasa a opta când am avut prima experienţă
homosexuală cu un băiat mai mare din şcoala noastră cu
internat. După aceea, fanteziile mele de adolescent au inclus sex
cu bărbaţi şi cu femei. O a doua întâlnire homosexuală în
primul meu an la colegiul biblic, părea să confirme ceea ce
bănuiam de ani de zile. „Probabil că sunt homosexual”,
gândeam eu.
Prietenii mei rareori vorbeau despre sex. Simţeam că nu ar fi
putut niciodată ajuta sau tolera pe cineva cu sentimentele mele.
Homosexualitatea părea un subiect prea rău pentru a fi discutat.
Deci mi-am ascuns problema, nespunând nimănui nimic.
- 163 -
 În cele din urmă, nu am mai putut suporta ceea ce simţeam
că era o ipocrizie, mai precis contradicţia dintre creştinismul
meu exterior şi dorurile mele homosexuale interioare. Stilul de
viaţă homosexual părea să îmi ofere dragoste şi acceptare, un
loc căruia, în sfârşit, puteam să îi aparţin. Am renunţat la colegiu
şi m-am avântat în viaţa homosexuală. De-a lungul următorilor
doisprezece ani, m-am implicat din plin în droguri, alcool şi
perversiune sexuală pronunţată, în încercarea de a nega
deşertăciunea vieţii mele. Satan mi-a strâmbat sufletul şi
personalitatea, până ce comportamentul meu m-a dezgustat şi
m-a şocat până şi pe mine. Dar în loc de dragoste, acceptare şi
sentimentul de apartenenţă, am dezvoltat doar nesiguranţă şi
ură faţă de mine însumi.
La vârsta de treizeci de ani aveam lucrurile care ar fi trebuit
să mă facă fericit: o slujbă bună, propria mea casă şi un iubit de
douăzeci şi unu de ani, care ţinea cu adevărat la mine. Dar nimic
din toate acestea nu mă satisfăcea. Nu eram nici măcar în stare
să îi fiu credincios iubitului meu, deci am pus capăt relaţiei. Tot
ceea ce societatea presupunea că m-ar fi făcut fericit duse greş.
O nouă speranţă
Într-o zi, mama mea mi-a dat o predică înregistrată la
biserica ei. Pentru prima dată, am auzit despre bărbaţi şi femei
care ieşiseră din homosexualitate. Dumnezeu a folosit
înregistrarea pentru a-mi sensibiliza inima şi a-mi da speranţă că
schimbarea era posibilă. M-am dus la consiliere şi am simţit
puterea lui Dumnezeu, atunci când El a început să-mi schimbe
şi să-mi restaureze inima.
Timp de câteva luni, sentimentele homosexuale au dispărut.
Luptele homosexuale luaseră sfârşit, am crezut eu cu naivitate.
Nu aveam să mai fiu tulburat de homosexualitate. Dar apoi
vechile sentimente au revenit. Am căutat consiliere la biserică,
dar consilierul nu înţelegea cu adevărat homosexualitatea.
Credea că nu ar trebui să le fac cunoscut prietenilor prin ce
treceam, iar aceasta a înrăutăţit lucrurile şi mai tare.

- 164 -
 Conflict interior
Nu după mult timp am început să mă duc în parcuri şi în
alte locuri unde mă puteam implica în relaţii sexuale cu
necunoscuţi. Conflictul meu interior era teribil. Deşi vroiam să
slujesc Domnului, nu puteam pune capăt păcatului. Simţeam o
durere de parcă m-aş fi spintecat cu un cuţit. Ştiam că
Dumnezeu mă considera responsabil pentru acţiunile mele, dar
mă simţeam fără putere pentru pune capăt dependenţei.
Datorită tensiunii din viaţa şi emoţiile mele, am început să
mă gândesc serios la sinucidere. Din fericire, Dumnezeu a pus
în viaţa mea oameni care să mă încurajeze. Deşi nu ştiau multe
despre homosexualitate, mi-au oferit dragoste necondiţionată şi
m-au încurajat să perseverez. Strigam la Dumnezeu şi nu
înţelegeam de ce nu-mi răspundea. Numai mai târziu am înţeles
că pregătea ajutor pentru mine.
Dumnezeu m-a dus la o misiune pentru cei care se luptau cu
homosexualitatea. Cursul lor de optsprezece săptămâni mi-a
schimbat viaţa şi mi-a restaurat speranţa. Pentru prima dată, am
întâlnit oameni care părăsiseră cu succes stilul de viaţă
homosexual, unii dintre ei fiind fericiţi în căsnicie. Posibilitatea
schimbării a devenit o realitate pentru mine.
Testare pozitivă
Dar în acea perioadă de speranţă nouă, nivelul energiei mi-a
scăzut brusc. M-am dus la teste. Două săptămâni mai târziu,
medicul m-a informat că testul HIV ieşise pozitiv. Nu părea
corect şi am strigat la Dumnezeu: „În sfârşit primesc ajutor, iar
acum asta!” Iniţial am fost supărat pe Dumnezeu şi am luat
chiar în considerare să mă întorc la stilul de viaţă din trecut.
Depusesem atâtea eforturi, iar acum era posibil să fac SIDA. În
mânia mea, mi-a trecut prin gând chiar să mă port nebuneşte şi
să fac sex cu cât mai mulţi posibil, ca un fel de răzbunare
deformată pe Dumnezeu şi pe viaţă. Se părea că Dumnezeu mă
părăsise.
„Dacă Dumnezeu m-ar iubi cu adevărat, nu ar fi îngăduit să
mă îmbolnăvesc”, mi-am zis mie însumi. Simţeam că mă
pedepsea din cauză că nu eram destul de bun. În timp ce lucram
- 165 -
la sentimentele mele, am înţeles că alegerea de a intra în stilul de
viaţă homosexual îmi aparţinuse. Boala mea era un rezultat al
păcatului meu sexual.
Am înţeles, de asemenea, că expunerea mea la virus avusese
probabil loc înainte de a mă întoarce la Domnul. Ştia că urma să
mă îmbolnăvesc şi mi-a adus ajutor pentru că mă iubea. Isus a
murit pe cruce pentru mine şi mi-a iertat păcatele, dar nu a
promis să îndepărteze toate consecinţele lor fizice. Când am
fost testat pozitiv în 1985, mi s-a spus că numai aproximativ
20% dintre cei seropozitivi fac de fapt SIDA. În prezent, cifra
menţionată este în jurul de 70%, iar unii medici cred că, în cele
din urmă, va fi de 100%. Din punct de vedere pur medical,
perspectiva nu este încurajatoare.
Din fericire, se lucrează din plin la găsirea unui remediu.
Medicii devin mai buni la prelungirea şi îmbunătăţirea vieţii
pacienţilor cu SIDA. Chiar şi mai important este faptul că
Dumnezeu nu este limitat de cunoştinţele omului.
Fiind creştin, ştiu că toate lucrurile sunt posibile cu Hristos.
Cred că Dumnezeu vindecă în mod fizic oamenii astăzi. Am
învăţat să mă rog cu perseverenţă pentru vindecarea mea fizică
şi să cred că este posibilă. La urma urmei, dacă Dumnezeu are
puterea să creeze întregul univers şi să scoale oamenii din morţi,
poate cu siguranţă să distrugă un mic virus din trupul meu.
Dar am învăţat, de asemenea, să nu pun semnul egal între
vindecare şi dragostea lui Dumnezeu. Ştiu, în străfundul inimii
mele, că Dumnezeu mă iubeşte. El va face ce este mai bine
pentru viaţa mea.
În iunie 1987, am făcut pneumonie cu Pneumocystis Carinii,
fiind astfel diagnosticat ca având SIDA.
Ce am învăţat
Una dintre lecţiile pe care m-a făcut Dumnezeu să o învăţ
este să nu-mi reprim emoţiile de teamă şi durere. La început am
încercat să fac asta, ceea ce doar a înrăutăţit lucrurile. Deci
încerc să urmez exemplul lui David din Psalmi. El este
întotdeauna cinstit cu Dumnezeu cu privire la ce gândea. În

- 166 -
primul rând, este sincer, iar apoi se concentrează asupra faptului
cât de minunat este Dumnezeu şi asupra a ceea ce a făcut El.
A fost mai bine pentru mine să plâng cu cei dragi ai mei din
cauza a cât de mult ne va durea dacă Dumnezeu mă va lua
acasă, în loc să evit intenţionat să vorbesc despre asta. Numai
când sunt dispus să mă confrunt cu teama şi durerea, poate Isus
să vină şi să-mi aducă mângâiere în situaţia dată. Dar dacă refuz
să vorbesc despre sentimentele mele, comunicarea şi intimitatea
cu cei dragi ai mei sunt blocate.
Perspectiva eternă
Viaţa mea pe pământ va părea ca o clipă, în comparaţie cu
eternitatea. Învăţând să mă confrunt cu SIDA şi să mă încred în
Domnul de când am fost diagnosticat, am avut parte de o pace
şi o bucurie mai profunde decât aş fi crezut că este posibil.
Prin încercările, temerile şi durerea cu care mă confrunt, am
învăţat că Dumnezeu este întotdeauna prezent ca să mă
mângâie şi să mă ajute în vremurile grele. Dacă îmi îngădui să
rămân într-o atitudine de autocompătimire sau de mânie,
blochez pacea, bucuria şi mângâierea pe care le are El pentru
mine.
Indiferent dacă sunt vindecat sau dacă sunt luat în rai, ştiu
că faptul că mă confrunt cu SIDA m-a adus mai aproape de
Dumnezeu ca oricând înainte. Cu cât dezvolt mai mult o relaţie
plină de sens cu El în viaţa aceasta, cu atât mai bine voi putea să
Îl slujesc în eternitate.
[Bob Winter, My Experience of AIDS. Copyright ©
Bob Winter. Tradus şi publicat cu permisiune. Bob Winter a
părăsit această lume la aproximativ un an după ce a scris această
mărturie. A fost înconjurat de prieteni iubitori şi de familie când
a plecat acasă.]

FIUL TATĂLUI
CARLOS DAWSON

Psalmi 2:7: „Eu voi vesti hotărârea Lui... Domnul Mi-a zis:
„Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.” Fiul este Isus Hristos.
- 167 -
Dar noi, cei care suntem în Hristos, suntem, de asemenea, fii şi
fiice ale Celui Prea Înalt. Iar aceasta sunt şi eu. Adopţia mea a
avut loc când aveam doisprezece ani – ziua mântuirii mele. Am
dorit să Se ocupe Tatăl meu de mine, chiar dacă nu aveam idee
ce presupunea. Vroiam să fiu ca Isus. Nu aveam idee unde avea
să mă ducă decizia mea. Mă las în voia amintirilor în privinţa
călătoriei – cu urcuşuri şi coborâşuri, biruinţe şi căderi – şi văd
lucrarea uimitoare a lui Dumnezeu, pe care a început-o şi pe
care promite să o ducă la bun sfârşit. Este binecuvântarea
Tatălui pentru mine, fiul Său pe care îl iubeşte. Fiul Său asupra
căruia se opreşte îndurarea Lui.
În cea mai mare parte a vieţii am căutat un tată şi susţinere
masculină. Am un tată pământesc. Am doi fraţi mai mari. Sunt
cel mai mic dintre cei patru copii. Am avut modele masculine în
comunitate. Niciunul însă nu a fost destul de solid. Tatăl meu
mă intimida. Fraţii mei mă umileau. Tatăl meu mă făcea să
roşesc de ruşine. I-am respins. Şcoala a devenit un coşmar –
„pederast”, „fetiţă”, „gay” – au fost cuvintele asociate cu
numele meu.
„Dragă Isuse, vreau doar o zi bună.” Alinarea venea când şi
când.
Aşa că am început să mă retrag în mintea mea. Aveam
fantezii cu bărbaţi pe care îi vedeam la televizor sau oriunde
altundeva – cum ar fi dacă m-ar proteja, m-ar încuraja sau doar
m-ar asculta vorbind? Când am ajuns la pubertate, sentimentele
mele au devenit pervertite. Am început să accept insultele care
mi se aruncam. Iar viaţa mea cobora pe o spirală descendentă şi
mă ducea într-un loc al distrugerii – o temniţă a mâniei, durerii,
izolării, tainei, decepţiei, controlului şi fricii. În anii care au
urmat, fiecare act al poftei a mai adăugat o verigă pe lanţul cu
care era legat sufletul meu. De fiecare dată când mă
autosatisfăceam, mă lăsam în voia pornografiei sau acceptam
contactul sexual cu cineva de acelaşi sex, se mai ridica o gratie.
Încă o lovitură de bici cu care eram lovit, în supunerea mea faţă
de moartea însăşi.

- 168 -
 Dar în mijlocul a toate acestea, am strigat. Am strigat de
multe ori. El m-a auzit. M-a îndrumat la CrossOver. Am auzit
pentru prima dată – o relaţie cu Însuşi Dumnezeu – ce
înseamnă asta? L-am pus la încercare, iar El m-a atins. De-aş fi
fost mai sincer! O relaţie homosexuală m-a prins din urmă.
Manipularea şi obsesia au stins viaţa din mine. Deci am mers în
detenţie în regim celular de unul singur, până ce nimic nu mi-a
mai putut acoperi durerea.
Aşa că m-am întors la CrossOver. M-am poticnit şi am căzut,
în timp ce părăseam închisoarea subterană. Avea loc o minune
– o zi de cumpătare aici; o lună de libertate acolo. Am găsit
sprijin la cei care erau mai înaintaţi în restaurare.
Încurajarea a venit. Sunt pastor.
Viziunea a venit. Mi-am schimbat locul de muncă.
Am ajuns la seminar. Mă echipez pentru misiune. Mai
important. Sunt transformat. Sunt în legătură cu fraţii mei din
Împărăţie. Ce bine şi plăcut este să umblăm împreună în unitate!
Îmbrăţişaţi de Trinitate.
„Bine ai venit acasă, fiule!”
„Vino mai sus! Ajută-i pe cei pe care îi doare. Ajută-i pe cei
zdrobiţi! Dă-le speranţă. Cântă pentru Domnul. Condu-i pe alţii
la tronul Lui.”
Absolvirea. Dar durerea fizică bătea la uşă. Nu înţelegeam
ce se întâmpla. Deci era timpul pentru CrossOver. Mă lupt. Cad.
Ţin secret. Dar îmi lipsesc bărbaţii lui Dumnezeu. Vreau mai
mult. Asta înseamnă mai mult. Deci mărturisesc. Sunt pus să
dau socoteală. Este nevoie de caracter şi integritate pentru a
merge mai departe.
Dumnezeu îmi şopteşte: „Vino mai aproape.”
Deci apoi vine schimbarea de direcţie. Încep să Îl cunosc. Să
îi las pe alţii să mă cunoască. Ajung să umblu în mai mare
profunzime cu El. Umblu în mai mare profunzime cu alţii.
Duhul dinăuntru suspină – unei cereri de rugăciune i se
răspunde.
El mă cheamă să ies din robie. Ceea ce duc la bun sfârşit.

- 169 -
 Răsplata mea: Însuşi Dumnezeu. Extra bonus: fraţi şi surori
care mă iubesc şi pe care îi pot iubi. Sunt în legătură cu ei. Am
comunitatea Împărăţiei. Reuşesc să îi ajut pe alţii pe drum.
Ce privilegiu să fiu o parte a lucrării vindecătoare,
eliberatoare şi salvatoare a lui Dumnezeu! Mulţi locuiesc încă în
închisoarea pe care eu am părăsit-o. Transformarea mea nu a
fost numai pentru mine. Ea a fost, de asemenea, pentru voi toţi.
Vin. Pentru cei încă legaţi: „Aceasta este treaba Lui. Eu sunt fiul
Lui. El m-a trimis la tine.”
„Lasă pe poporul Meu să plece!” (Exod 8:1)
[Carlos Dawson, The Father’s Son. Copyright ©
Carlos Dawson. Tradus şi publicat cu permisiune.]

FRANK ÎŞI SPUNE POVESTEA

Punctul de cotitură a venit pentru mine la sfârşitul anilor

’90. Până atunci, pentru un timp, fusesem un homosexual al
cărui scop era să facă cuceriri de orice fel. Mă limitam strict la
cei pe care îi cunoşteam, nu la străini. Punctul de cotitură a
apărut când efectiv nu am mai găsit plăcere în asta, iar totul a
devenit o simplă dependenţă de sexul oral.
Nu am mers niciodată până la capăt. Nu am mers mai
departe de sexul oral, din cauza dorului pe care îl aveam, care
îmi dădea un fior plăcut în tot trupul şi un sentiment de
satisfacţie. Dar apoi realitatea revenea şi mă simţeam la fel de
pustiu ca înainte de îndeplinirea actului respectiv. De aceea am
continuat să o fac, datorită sentimentului pe care îl aveam, ca şi
a sentimentului de împlinire care urma şi care îmi aducea o
anumită satisfacţie. De aceea mi se părea dificil să mă
împotrivesc, datorită sentimentelor fals pozitive pe care le
dobândeam îndeplinind acel act.
Dar o făceam şi din cauza egoismului. Nu al meu, al altor
tipi. Întotdeauna ei erau cei care veneau la mine şi îmi cereau să
le fac sex oral, iar când refuzam, deoarece chiar nu mai vroiam
să o fac, recurgeau la implorare sau chiar mai rău, îmi arătau că
erau în erecţie, iar eu cedam şi acceptam. Ceea ce a continuat
- 170 -
ani de zile. Eram folosit ca o jucărie de tipi egoişti şi de aceea
mă simţeam lipsit de putere.
Deşi de mult timp nu mai făceam nimic din punct de vedere
sexual, sentimentele, poftele, dorinţele şi altele înrudite au
continuat să revină şi mă simţeam întotdeauna groaznic datorită
opiniei publice cu privire la homosexualitate şi a condiţiei mele
de homosexual, simţeam că nu puteam face nimic cu privire la
homosexualitatea mea şi, de aceea, îmi doream mereu să mor.
Apoi am citit cărţi scrise de foştii homosexuali. În cele din
urmă, am simţit de parcă mi s-ar fi ridicat de pe umeri o
greutate de douăzeci de tone. În sfârşit, primeam răspunsuri.
M-am simţit mai bine.
Dar a durat ani de zile până am aflat despre schimbare.
M-am dus chiar la psihologi şi la psihiatri, devenind doar
frustrat, din cauză că tot spuneau aceleaşi lucruri vechi: „Eşti
homosexual. Este natural. Nu poţi face nimic cu privire la asta.
Acceptă şi trăieşte ca atare. Uită de schimbare!” Nu puteam face
aşa ceva! M-aş fi simţit şi mai mizerabil dacă aş fi făcut-o. Am
mers înainte fiindcă ceva îmi spunea mereu că exista o cale de
ieşire.
Precum a spus un om înţelept: „Persistenţa şi perseverenţa
merită preţul.” Sunt întru totul de acord. Pentru că am căutat în
motorul de căutare Yahoo „Pot bărbaţii homosexuali să devină
heterosexuali?”, am găsit mai mult de zece mii de trimiteri,
dintre care mi-a atras atenţia una cu un link spre cartea
You Don’t Have to Be Gay de Jeff (Bud) Konrad. Am comandat-o
la Amazon şi am citit-o. Mi-a deschis ochii. Aproape două
decenii de întrebări au primit în sfârşit răspuns.
Am citit alte câteva cărţi, care nu se ocupau direct de
homosexualitate, de condiţia de a fi homosexual sau de atracţii
faţă de cei acelaşi sex, dar care puteau fi utile celor care se luptă
cu astfel de atracţii. Iată cărţile pe care le-am citit:
Absent Fathers, Lost Suns: The Search For Masculine Identity de
Guy Corneau;
Healing The Unaffirmed: Recognizing Emotional Deprivation
Disorder de Conrad Baars şi Anna Terruwe;
- 171 -
 Your Inner Child Of The Past de W. Hugh Misseldine.
Tatăl meu a fost absent. Am petrecut doar un timp scurt cu
el, pe când aveam opt, nouă ani. A fost cea mai rea experienţă a
mea. Era un fanatic religios care nu mi-a oferit niciodată
dragoste. Doar pedepse. De fiecare dată când făceam o greşeală,
mă pleznea. Aştepta perfecţiunea, dar când nu o primea, mă
pedepsea. În restul vieţii mele nu mi-a fost niciodată alături şi
am fost pierdut în lume din această cauză.
[Frank Tells His Story. Copyright © Parents and Friends of
Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.
Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.pfox.org.]

GAY, DAR NU FERICIT

PASTOR LARRY HAMPTON

Nu a fost uşor să fiu gay. Nu a fost uşor pentru că acest stil

de viaţă nu este acceptat. Erau anumite locuri unde nu puteam
merge. Anumite cercuri unde nu corespundeam. În anumite
momente nu mă simţeam confortabil în propria mea familie.
Eram gay, dar nu eram fericit. [Joc de cuvinte în limba engleză,
unde cuvântul „gay” are sensul şi de „vesel”, „fericit”. N. trad.]
În mijlocul tuturor petrecerilor, a băuturii, a sexului şi a altor
activităţi la care mă dedam, nu eram fericit. Nu am putut găsi
fericirea. Nu până L-am găsit pe Isus.
La vârsta de nouăsprezece ani, am fost introdus în
homosexualitate. Sunt mai multe motive pe care le atribui
implicării mele în acest stil de viaţă, îndeosebi lipsa de susţinere
şi faptul că am fost respins. Pentru că eram atât de naiv, am
dorit o relaţie cu un model de masculinitate care mă putea
îndruma. Nu o relaţie sexuală, ci o relaţie de tip tată-fiu sau frate
mare-frate mic. Tatăl meu trăia, dar nu am petrecut niciodată
timp de calitate cu el. Nu am vorbit niciodată despre probleme
care îl interesează pe un tânăr. La fel, fratele meu mai mare şi cu
mine nu am avut niciodată astfel de discuţii. Până nu am
împlinit douăzeci şi doi de ani, nu le-am spus despre
homosexualitatea mea.
- 172 -
 În timp ce persistam în acest stil de viaţă, am realizat că nu
eram fericit. Îl cunoscusem pe Cristos de la o vârstă fragedă şi
îmi lipsea relaţia cu El. Astfel că, în ianuarie 1992, am început să
am părtăşie cu Biserica Dulcele Duh Sfânt. Deşi nu mergeam în
fiecare duminică, mergeam des.
Într-o duminică, pastorul, Episcopul Trotter, a predicat
mesajul: „Ai fost făcut pentru măreţie!” Un tânăr s-a ridicat şi a
mărturisit cum fusese împuşcat şi cum aceasta i-a influenţat
decizia de a-şi preda viaţa lui Cristos. A vorbit despre cum
bunica lui şi Episcopul Trotter s-au rugat pentru el. În
încheierea mărturiei lui, Episcopul Trotter a spus congregaţiei
că acel adolescent a realizat că avea nevoie de Cristos în viaţa
lui. „Noi toţi supravieţuim datorită rugăciunilor cuiva”, a
adăugat el. În acea zi am luat decizia de a mă întoarce la Cristos.
Eram încă gay, dar nu eram fericit.
Au trecut câţiva ani şi am observat că Dumnezeu făcea un
lucru nou cu mine. Mi-a schimbat prietenii şi dorinţele
nenaturale. Am început să strig mai mult la El, să-I fac cunoscut
că doream să fiu împlinit. Când m-am apropiat mai mult de El,
am avut parte de respingere, durere şi rănire din partea
prietenilor mei. Îmi spuneau „profundul”. Eram un trădător, un
băiat al bisericii. Toate acelea m-au durut, dar am continuat să
cred în Dumnezeu. Activitatea mea în misiune a crescut şi am
dezvoltat o relaţie cu Dumnezeu prin rugăciune, studiu şi post.
Îmi amintesc ziua în care El [Dumnezeu] mi-a spus că voi
sluji homosexualilor. Era în timpul unei slujbe de duminica
dimineaţa, chiar înainte ca Episcopul Trotter să predice mesajul
„Trecând de la viziune la victorie”. Era un duh de închinare în
acel loc, când Dumnezeu a început să-mi vorbească: „Te-am
chemat ca să eliberezi pe cei captivi. Toate cele prin care ai
trecut au fost ca să te facă cine vreau Eu să fii. Vei sluji celor
care au fost violaţi, molestaţi, celor care sunt dependenţi sexual,
respinşi şi legaţi de homosexualitate.”
Versetele care m-au ajutat în această umblare creştină se
găsesc în Apocalipsa 12:10-11: „Acum a venit mântuirea,
puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea
- 173 -
Cristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi
noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.
Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii
lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.”
[Larry Hampton, Gay, but Not Happy. Copyright © Witness
Freedom Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.
Larry Hampton este pastor la Biserica Baptistă Sweet Holy Spirit
Full Gospel din Chicago.]

GĂSIREA ACELUI BĂRBAT PERFECT!

CHRISTIAN MOORE

Mama m-a crescut în biserică, deci m-aţi putea considera un

hibrid bapticostal al Bisericii lui Dumnezeu în Cristos. Părinţii
mei erau divorţaţi, iar „căminul” meu era mai mult decât
disfuncţional. I-am văzut pe doi dintre cei mai apropiaţi membri
ai familiei mele devastaţi de zdrobirea sexuală. Unul a fost violat
şi bătut, lăsat pe un câmp, în partea de vest a oraşului Dallas.
Celălalt a fost molestat de un unchi şi violat de un văr
îndepărtat. Prin acele întâmplări îngrozitoare, se părea că din
cauza nelegiuirilor tatălui nostru, apăruse un blestem
generaţional. Eram eu următorul pe lista lui Satan?
Îmi amintesc că, la vârsta de şase ani, eram un copil foarte
efeminat. În loc să mă joc cu soldăţei sau să mă urc în copaci,
preferam să mă joc cu păpuşile şi să fac forme din noroi cu
verişoara mea Shelley. Pe vremea aceea, nu ştiam ce înseamnă
„homosexual”, dar aveam atracţii faţă de cei de acelaşi sex. Ca
mulţi alţii care au crescut cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex,
eram jignit de colegii de şcoală, de prietenii din vecinătate şi
chiar de membrii familiei. Unii din membrii familiei mele erau
cei care întăreau cel mai mult homosexualitatea în viaţa mea.
Ori închideau ochii, ori vorbeau pe la spatele mamei mele, în
loc să mă ajute.
După ce am terminat clasele primare, jignirile s-au
transformat în violenţă. Aveam parte de bătăi destul de des şi
îmi amintesc chiar că am fost scuipat. În timpul unei ore, un
- 174 -
profesor a venit în ajutorul meu după ce fusesem hărţuit de
colegi. Profesorul a văzut că eram slab şi vulnerabil, ceea ce a
dus la luni de zile de molestare. Realizând ce am făcut, am cedat
total chemării homosexualităţii. Chiar şi la acea vârstă fragedă,
homosexualitatea era în mintea mea, până acolo încât am crezut
că sunt nebun. Oamenii care nu au trecut prin aşa ceva nu pot
înţelege pe deplin ce se întâmplă la nivel spiritual şi mental cu
un homosexual şi recomandă remedii false, precum relaţiile
sexuale cu persoane de sex opus. Sexul heterosexual nu rezolvă
problemele păcatului! Ei nu înţeleg că pentru a fi eliberat din
strânsoarea distructivă a acestui păcat este nevoie de puterea lui
Dumnezeu.
În timpul primilor ani la liceu, am devenit mai îndrăzneţ cu
privire la identitatea mea sexuală. Prietenii mei homosexuali şi
cu mine am alcătuit ceea ce a devenit cunoscut sub numele de
„gaşca 429”, care este un număr telefonic pentru homosexuali.
Mergeam în jurul şcolii, umblând aiurea şi prezentându-le
tinerilor agenda homosexuală. Faptul că eram cu acel grup îmi
dădea un sentiment de siguranţă, pentru că ne mângâiam unul
pe celălalt, luptându-ne cu elevii cu care ne certam şi care erau
împotriva noastră.
Îndrăzneala pe care am dobândit-o acceptând ceea ce
credeam eu că era identitatea mea sexuală, m-a condus la
propria mea versiune de eliberare sexuală. În ultimul an de liceu
trăiam deja într-o mare promiscuitate. Niciun loc nu era prea
riscant pentru mine, pentru a avea o relaţie sexuală. Viaţa se
mişca prea repede pentru mine şi ştiam că mă îndreptam rapid
către distrugere. Mă gândeam că voi fi unul dintre acei
„homosexuali celibatari” pe care Pastorul Foster îi menţionează
în cartea sa Atingând un om mort. Cel puţin, dacă mă protejam, nu
aveam să mă îmbolnăvesc. Eram cu adevărat ca un mort care
umblă. Credeam că dacă voi aştepta, bărbatul potrivit va veni în
cele din urmă. Chiar acum Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu a
îngăduit să fiu cernut ca grâul de duşman! Harul şi îndurarea lui
Dumnezeu m-au păzit de mine însumi şi de duşmanul din mine.

- 175 -
 În timpul aşteptării mele, a apărut fosta mea logodnică, dar
în acelaşi timp l-am întâlnit pe „el”. Pe acel bărbat pe care îl
aşteptam. L-am întâlnit la slujbă şi am făcut nişte greşeli
îngrozitoare. Nu vroiam să duc o viaţă dublă, astfel încât a
trebuit să iau unele decizii cu privire la acea situaţie. Pe
27 iunie 2002 m-am dus la cruciada din Dallas, căutându-L pe
Isus şi libertatea, şi am fost eliberat chiar în ziua aceea! Predica a
fost: „Căutaţi-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi”
(Isaia 55:6). Tot aşteptam ca cineva să mă mângâie, dar nu am
găsit mângâiere într-un bărbat. Nu am găsit în mama, în tata sau
în sora mea. Singurul care m-a putut salva şi mângâia a fost
Omul Isus. După respingere, violenţă şi autodistrugere, am
găsit, în cele din urmă, pe cineva perfect. Numele Lui este Isus!
Vreau să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru oameni ca
Pastorul Foster, doamna Dee Foster şi toţi mentorii acestei
misiuni pentru cei care se luptă cu homosexualitatea. Vă
mulţumesc pentru că vă interesează sincer sufletele oamenilor,
ca ei să poată trăi din nou. Această misiune îmi este de mare
ajutor, ca să fiu bărbatul care m-a chemat Dumnezeu să fiu.
[Christian Moore, Finding that Perfect Man! Copyright ©
Witness Freedom Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu
permisiune.]

GĂSIREA CĂII DE SCĂPARE

PHIL HOBIZAL

Am crescut într-un orăşel mic aproape de Portland, în

Oregon. Deşi familia noastră era religioasă, nu am avut o
cunoaştere personală a lui Dumnezeu.
Tata lucra fără oprire ca să întreţină familia, noi fiind cinci
copii. Din nefericire, grijile constante cu privire la bani l-au
făcut irascibil şi critic. Avea puţin timp de petrecut cu noi şi,
când am crescut, am început să am resentimente faţă de el.
Mama, pe de altă parte, era iubitoare şi încurajatoare. Fiindcă
l-am respins pe tata, ea a devenit modelul meu. Îmi plăceau
aceleaşi lucruri care îi plăceau ei: arta, muzica şi gătitul.
- 176 -
 Când aveam şapte ani, prietenul fratelui meu a venit să
petreacă noaptea la noi. El m-a introdus în experimentarea
sexuală şi ne-am sărutat şi ne-am strâns în braţe ore întregi. Din
cauza nevoii de dragoste şi acceptare, m-am simţit bine să fiu
aproape de el şi să am parte de acest gen de intimitate.
Anii au trecut. Nu îmi plăcea competiţia din sporturi şi
m-am simţit întotdeauna diferit de alţi băieţi. Muzica a devenit o
scăpare, o cale de a arăta cine sunt. Apoi primii ani de liceu au
adus o nouă serie de presiuni. Trupul a început să mi se
schimbe şi eram privit de ceilalţi elevi ca o fetiţă.
Eram foarte speriat, iar gândurile de sinucidere au devenit
mai frecvente. Dar într-o zi profesorul de ştiinţele naturii a
făcut remarca: „Oricine se omoară este o fetiţă.” „O, nu, nu
asta”, m-am gândit eu. „Ar fi cel mai rău lucru pe care l-ar putea
gândi oamenii despre mine.” Singura cale de scăpare nu era de
fapt o opţiune pentru mine.
În oraşul meu erau două feluri de elevi: cei entuziasmaţi de
un anumit sport şi cei care se drogau. Nefiind interesat de
sporturi, nu eram entuziasmat de un sport anume. Aşa că
opţiunea era să mă droghez, ceea ce însemna să fac parte din
lumea drogurilor.
Nu aveam limită în ce încercam. Am devenit complet rebel.
În interior aveam resentimente faţă de mama, învinovăţind-o
pentru felul în care eram. Şi îl uram pe tata din cauză că mă
neglija. Drogurile au devenit modul meu de a scăpa de durerea
interioară.
Prima întâlnire sexuală am avut-o cu cel mai bun prieten al
meu din liceu. Eram beţi şi am profitat de el. Nu era
homosexual, iar după aceea nu a existat nicio menţionare a
incidentului.
Acesta a început să fie pentru mine un tipar cu bărbaţii. Le
făceam avansuri sexuale; mai târziu nu spuneau nimic. Fantezia
şi autosatisfacerea erau, de asemenea, o eliberare frecventă
pentru tensiunea sexuală, dar totul era foarte nesatisfăcător.
Altora le păream un băiat normal. În exterior eram prietenos şi

- 177 -
fericit, dar în interior mă ofileam. Nu vroiam să fiu homosexual,
dar se părea că o altă alternativă nu exista.
În cele din urmă, am izbucnit în lacrimi şi le-am mărturisit
părinţilor secretul întunecat care îmi chinuise viaţa atât de mulţi
ani. Nu a venit ca o surpriză; bănuiau de câtva timp, dar nu
ştiau ce să facă în această privinţă.
„De ce nu devii preot?” a fost răspunsul tatălui meu. Am
realizat că nu era un răspuns, ci doar o altă scăpare. Părinţii au
fost de acord să plătească pentru consiliere, dar m-am dus
numai de două ori. Psihiatrul vroia să-mi accept situaţia. Nu era
soluţia de care aveam nevoie.
Nevoia personală pentru alte răspunsuri începuse. Dar cu
cât citeam mai multe cărţi de psihologie, cu atât mai confuz
deveneam. Ştiam că eram prea indisciplinat şi nesigur ca să mă
schimb de unul singur, astfel încât am început să studiez alte
posibilităţi, precum religiile orientale şi hipnoza. Tot nu am găsit
răspunsuri. „Poate că nu există o cale de ieşire”, m-am gândit.
„Va trebui să mă împac cu asta.”
Cam pe vremea aceea am început să lucrez la un serviciu
nou, iar un bărbat de la lucru mi-a devenit prieten. Jim avea o
pace în viaţa lui pe care aş fi vrut să o am şi eu. Întotdeauna
vorbea despre Isus; fiindcă şi eu aveam un trecut religios,
vorbeam despre Dumnezeu. Dar a devenit curând evident că eu
nu Îl cunoşteam cum Îl cunoştea Jim. Pentru mine Dumnezeu
era distant şi aspru, nu un Tată iubitor.
În acelaşi timp, atracţia de a mă arunca cu capul înainte în
homosexualitatea activă devenea tot mai intensă. Un bărbat
homosexual de la lucru arăta că era interesat de o relaţie sexuală
cu mine. Trebuia să fac o alegere: să-mi urmez sentimentele sau
să-L încerc pe Acel „Isus” despre care auzeam atâtea lucruri
bune.
Într-o noapte, în octombrie 1978, m-am rugat:
„Dumnezeule, dacă eşti real, Te rog să mi Te descoperi.” Când
dormeam, El mi-a vorbit într-un vis viu, făcându-mi cunoscut
că avea pentru mine un loc ca să mănânc la masa Lui.
(Apocalipsa 3:20) În ziua următoare m-am trezit cu aşa o pace şi
- 178 -
bucurie, încât am plâns. Cumva, ştiam că Dumnezeu era real, că
El era răspunsul pe care îl căutam de atâta timp.
Ştiam că Dumnezeu îmi putea schimba orientarea sexuală,
dar ştiam puţine despre durerea şi transformarea care îmi
stăteau înainte. Satan nu avea să renunţe la mine aşa uşor.
Jim şi prietenii lui mi-au oferit dragostea şi atenţia de care
aveam atâta nevoie. La început, nu ştiau nimic despre luptele
mele cu homosexualitatea. Vroiam atât de mult să fiu acceptat,
încât nu aş fi riscat să fiu vulnerabil cu ei. Jim a sugerat o
biserică; m-am dus să o vizitez, dar am stat singur, în partea din
spate. Când slujba s-a terminat, am plecat repede.
Am continuat să merg la biserică; treptat, am început să
rămân puţin mai mult după slujbă. Conducătorii bisericii mi-au
cerut, în cele din urmă, să fiu uşier şi am devenit activ în diferite
aspecte ale vieţii bisericii. Ceea ce m-a ţinut ocupat şi m-a ajutat
să evit să mă concentrez prea mult asupra sentimentelor
homosexuale.
Am distrus orice aveam în casă care avea legătură cu
homosexualitatea şi m-am dedicat rugăciunii şi citirii Cuvântului
lui Dumnezeu. Nu mai pierdeam timpul cu vechii prieteni.
Pentru ei, devenisem un „ciudat al lui Isus”. M-am rugat pentru
noi prieteni şi, când am devenit mai implicat în viaţa bisericii,
am început să leg prietenii durabile. Cheia era să fiu dornic să
fiu vulnerabil, chiar dacă uneori mă simţeam straniu,
continuând să perseverez.
La câteva luni de la convertirea mea, tatăl meu a avut o
problemă care cerea o operaţie serioasă. Ni s-a spus că erau
50% şanse de supravieţuire. Pentru prima dată, am început să
am sentimente de dragoste faţă de tata şi am plâns la gândul de
a-l pierde. L-am iertat pentru tot ce îmi făcuse. Procesul de
vindecare începuse.
După aproximativ un an, am ştiut că aveam nevoie de
sprijinul bisericii pentru mai multă biruinţă asupra trecutului.
Apoi, într-o noapte, a venit un telefon anonim, de la cineva care
m-a ameninţat că mă va bate fiindcă eram „homo”. M-am dus şi
i-am mărturisit pastorului trecutul meu. El m-a susţinut foarte
- 179 -
mult şi mi-a cerut să-mi fac cunoscută mărturia în următoarea
duminică la biserică!
Eram speriat de moarte, dar Dumnezeu mi-a dat curaj.
„Dacă voi fi cu adevărat parte a acestei biserici”, m-am gândit
eu, „ei trebuie să mă cunoască aşa cum sunt.” Biserica a răspuns
foarte pozitiv; acceptarea lor m-a ajutat să mă iert pe mine
însumi. Vindecarea lui Dumnezeu continua.
Dar după doi ani de umblare creştină, am căzut din nou în
homosexualitate. În secret, păstrasem dorinţe pentru nişte
activităţi homosexuale pe care nu le experimentasem niciodată.
Am început să mă izolez, iar apoi un vecin homosexual m-a
invitat la cină. După ce am băut nişte vin, dorinţele înăbuşite au
ieşit în grabă la iveală. Dar experienţa a fost total
nesatisfăcătoare şi am sfârşit prin a mă căi imediat. Mi-am cerut
scuze de la tip şi am plecat.
Am fost în stare să mărturisesc unui prieten drag, iar el m-a
ajutat să fiu restaurat. Ştiam că deschisesem uşa pentru mult
atac spiritual, dar am învăţat, de asemenea, mai multe despre
harul şi îndurarea Domnului. Până în ziua de astăzi nu am mai
făcut niciodată sex cu un bărbat.
Cam la cinci ani după ieşirea din homosexualitate, m-am
alăturat unui grup de sprijin al foştilor homosexuali aici, în
Portland. Am descoperit că îi puteam încuraja pe alţii datorită
lucrurilor prin care mă trecuse Dumnezeu. Era aşa de bine să îi
ajut pe alţii să aibă parte de dragostea şi vindecarea lui
Dumnezeu!
Domnul a fost, de asemenea, credincios oferindu-mi o
femeie frumoasă care să-mi fie soţie. Am întâlnit-o prima dată
pe Patty când lucram amândoi la un muzical creştin. Relaţia
noastră a fost la început cea de prieteni cu un scop comun. Nu
după mult timp, ne-am apropiat şi a devenit evident pentru
toată lumea că Dumnezeu ne aducea împreună pentru căsătorie.
Perioada noastră de curtare a fost printre cele mai fericite din
viaţa mea.

- 180 -
 Restaurarea anilor mei de disperare a fost uimitoare.
Dumnezeu, în dragostea şi îndurarea Sa, mi-a dat atât de multe
pentru care Îi sunt recunoscător.
Ani de zile am căutat o scăpare din nefericire şi din luptele
sexuale. Dar am găsit Calea de ieşire. Numele Lui este Isus.
[Phil Hobizal, Finding a Way Out. Copyright ©
Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune.
Phil Hobizal a fost Director la Portland Felowship. Este căsătorit
de mai bine de treisprezece ani şi are cinci copii.]

GĂSIREA UNEI CULORI VII

RON RAPP

Chiar m-a durut să recunosc că era adevărat, când am văzut

filmul Pleasantville. În film, doi adolescenţi din zilele noastre sunt
transportaţi într-un sitcom alb-negru din anii 1950. Viaţa este
perfectă, dar nu există liberă voinţă, exprimare de sine sau
gândire inovativă. Când ies din tipar şi renunţă la scenariile de
viaţă pe care le-au învăţat, personajele încep să prindă culoare.
Din nefericire, filmul zugrăveşte libertatea nou găsită, în
principal, prin exprimarea sexuală. Dar factorul compensator al
filmului, privind mai în profunzime, este că realmente libera
voinţă şi exprimarea gândirii constituie factorul eliberator în
viaţa noastră.
A fost normal pentru mine să cresc într-o familie cu un
singur părinte. Până să împlinesc eu trei ani, părinţii mei
divorţaseră. Mamei i-a fost încredinţată custodia mea, iar tata
avea drept de vizitare. De la o vârstă fragedă, sentimentul
familial mi-a fost distrus. Ca rezultat al divorţului, m-am
maturizat foarte repede, deoarece mama se raporta întotdeauna
la mine ca la un adult şi mă trata ca atare. Când am început
şcoala, nu am reuşit niciodată să-i văd pe copii în afara şcolii şi
nu am dezvoltat legături cu adevărat puternice cu prietenii mei.
Aceasta a dat naştere năzuinţei mele de a fi legat de cineva.
Prima dată când îmi amintesc că am petrecut timp cu tatăl
meu, a fost când mama a plecat de acasă pentru înmormântarea
- 181 -
tatălui ei, iar tata a avut grijă de mine câteva zile. Am petrecut
mai mult timp cu el după aceea, dar nu a profitat de prilej
pentru a clădi o relaţie cu mine. Rareori petreceam timp
împreună numai noi doi. Am încercat să îi câştig aprobarea,
petrecându-mi verile lucrând el, dar întotdeauna am simţit că nu
corespundeam aşteptărilor lui.
Crescând, experienţa mea cu biserica a constat în a merge la
slujbele de Crăciun şi de Paşte. Când petreceam timp cu tata în
weekenduri, mă scula duminica dimineaţa şi mă trimitea la
biserică. Când l-am întrebat de ce nu venea şi el, mi-a răspuns
că Dumnezeu îl văzuse destul.
Am crescut fiindu-mi teamă de Dumnezeu, crezând că voi fi
aruncat în iad dacă voi face ceva rău. Tata şi mama lui mi-au
întărit sentimentul, făcând să-mi fie clar că m-ar fi dezmoştenit.
Trecea zi după zi, fără să împărtăşesc cuiva ceva care conta.
Am devenit mai mult un adept al izolării şi singurătăţii, decât al
intimităţii cu prietenii. Cu greu realizam cât de detaşat
devenisem.
Prima schimbare majoră în viaţa mea s-a produs în vara
ultimului meu an la liceu. Am discutat cu un membru vitreg al
familiei mele, a cărui viaţă văzusem că se schimbase în mod
dramatic. Mi-a împărtăşit Evanghelia şi mi-a răspuns cu răbdare
la întrebări. Astfel am auzit pentru prima oară despre un
Dumnezeu care mă iubea şi vroia o relaţie cu mine. Am simţit
un impact puternic şi L-am primit pe Isus ca Domnul şi
Mântuitorul meu.
Am crezut că Dumnezeu mă iubea şi eram încurajat în
credinţa mea, dar tot nu eram sigur că eram acceptabil înaintea
lui Dumnezeu. Mă luptam cu atracţiile faţă de cei de acelaşi sex
din clasele gimnaziale. Cea mai mare parte din ceea ce auzisem
şi văzusem despre cei care trăiesc un stil de viaţă homosexual
era negativ. Mecanismul meu de a face faţă era să merg înainte,
cufundat în izolare şi singurătate, mascându-mi sentimentele.
Tot ceea ce vroiam era să mă descurc şi să nu fiu observat, să
păstrez aparenţele plăcute.

- 182 -
 M-am implicat în biserică pentru a învăţa despre Dumnezeu
şi am fost sprijinit în credinţa mea. Am descoperit oameni care
înainte erau pierduţi în droguri şi alcool, am aflat cum
Dumnezeu îi găsise şi îi adusese pe calea cea bună. Am dorit
mult să mi se întâmple şi mie; ca Dumnezeu să se atingă de
viaţa mea, astfel încât să nu mai fiu nevoit să mă lupt cu atracţii
faţă de cei de acelaşi sex. Dar din cauza luptei mele, îmi era
teamă că nu aveam să fiu niciodată răscumpărat cu adevărat.
Am început să neg faptul că am avut vreodată probleme şi am
sperat că Dumnezeu va apăsa pe întrerupător pentru a mă
repara.
În anul 1993, am devenit absorbit de pornografia
homosexuală, disponibilă atât de uşor pe internet. Tânjeam să
fiu parte a ceea ce vedeam, iar dorinţele mele nu dispăreau.
Aproape că am ajuns să renunţ la convingerile creştine, dar, cu
un ultim efort, am căzut cu faţa la pământ înaintea lui
Dumnezeu. Am recunoscut faţă de El că nu ieşeam din faza
respectivă şi că nu puteam reconcilia creştinismul cu stilul de
viaţă homosexual. Am strigat la El după ajutor.
Mi-am făcut curaj să îl întreb pe pastorul bisericii pe care o
frecventam şi în care slujeam, dacă avea cunoştinţă despre
misiuni care ofereau speranţă şi ajutor celor care nu doreau să
trăiască un stil de viaţă homosexual, bineînţeles, sub pretextul că
„este pentru un prieten”. El m-a ajutat să găsesc un consilier
local. Dar fusesem influenţat negativ cu privire la consilierea
creştină şi am ezitat să o apelez la ea.
Ulterior, luam cina cu colegă creştină. În conversaţia noastră
despre slujirea la un cămin pentru bolnavii de SIDA, am
comentat că nu existau misiuni care să îi ajute pe oameni să iasă
din stilul de viaţă homosexual, înainte de a ajunge în stadiul
SIDA. După aceea, ea mi-a dat un anunţ dintr-un newsletter,
despre Exodus International.
Emoţionat, am telefonat la biroul Exodus şi am cerut un
pachet cu resurse informative. Pe lista celor care slujeau se afla
şi consilierul pe care mi-l dăduse pastorul meu. Acelaşi consilier
avea în catalogul de resurse cartea Desires in Conflict [Dorinţe în
- 183 -
conflict]. Raze de speranţă au început să strălucească pentru
mine, când am văzut că Dumnezeu răspundea la rugăciunile
mele.
Am comandat cărţi şi am început să citesc. Am ajuns la un
punct de cotitură citind Coming Out of Homosexuality [Ieşind din
homosexualitate] de Bob Davies. Am citit partea care trata despre
versetele din 1 Corinteni 6:6-9 şi îmi amintesc clar că am închis
cartea, am luat Biblia şi am citit versetele pentru mine însumi,
neîncrezător. Trecusem întotdeauna peste cuvântul „sodomiţii”
şi peste fraza „aşa eraţi unii dintre voi”. Nu îmi aminteam să fi
auzit înainte că există speranţă pentru schimbare. Solzii au
început să-mi cadă de pe ochi, iar simţământul speranţei
adevărate a pătruns în viaţa mea.
Mai târziu, am primit o broşură pentru conferinţa Exodus.
Aveam reţineri, dar ceva m-a atras. Când am scris cecul, am
admis că aveam o problemă.
Au fost peste şase sute de delegaţi la conferinţă şi astfel am
realizat că nu eram singur în lupta mea şi că alţii treceau, de
asemenea, prin ea.
Eram ca un burete care absoarbe totul. Fusesem la
conferinţe creştine înainte, dar nu simţisem nimic de acel gen.
Închinarea a fost unul dintre cele mai nemaipomenite momente,
de care îmi voi aminti întotdeauna. Liderul închinării nu era
cineva de care să fi auzit vreodată şi nu cunoşteam nimic din
muzica, stilul sau povestea sa. Dar întreaga săptămână, am
simţit aşa o familiaritate cu muzica lui! El m-a ajutat să mă
închin în mod deschis lui Dumnezeu. Când cânta, am înţeles că
era ceea ce vroiam şi tânjeam să exprim pentru Domnul meu, ca
şi abilitatea de a primi adevărul despre Dumnezeu prin acele
cântece. Atmosfera era plină de har.
Un prilej de cădere pentru mine a apărut când am plecat
într-o lungă călătorie de afaceri, la câteva luni după prima
conferinţă Exodus la care fusesem. Când a apărut ispita, s-a
întâmplat un lucru uimitor! Tot ce citisem, tot ce ascultasem la
Exodus sau vorbisem la consiliere, mi-a năvălit în minte.

- 184 -
Dumnezeu a deschis o uşă largă prin care să intru. Alegerea a
fost dificilă, dar am ales să plec.
Dacă viaţa este statică şi neschimbătoare, tot ceea ce
primeşti este negru şi alb. Numai când oamenii îşi îngăduie să
crească şi să se maturizeze ca oameni şi ca fiinţe omeneşti, văd
lumea în culori. Oamenii din Pleasantville se schimbă când fac
ceva în mod liber şi din propria lor voinţă. Numai atunci li se
deschid drumurile, iar viaţa în afara oraşului lor există.
Sunt o lucrare în progres şi aşa voi fi tot restul vieţii. Aleg să
renunţ la voia mea în fiecare zi (deşi nu perfect), ducând până la
capăt mântuirea mea cu frică şi cutremur. Cresc zi de zi în
dragostea nemărginită şi în harul Domului nostru Isus Hristos.
Mă grăbesc să împlinesc voia Domnului pentru viaţa mea (de
fapt, pentru a noastră, a tuturor), sfinţirea şi sfinţenia.
(1 Tesaloniceni 4:3)
[Ron Rapp, Finding Vibrant Color. Copyright © Ron Rapp.
Ron este un important asistent de avocat la procese în zona
Los Angeles, pentru o companie globală de energie. A studiat la
Fuller Theological Seminary pentru a obţine un masterat în
Teologie şi slujeşte ca lider al unui grup de ucenicizare şi ca
pastor responsabil cu rugăciunea în biserica lui din California.
Ron a fost reprezentat Exodus pentru regiunea din sudul
Californiei, iar începând din anul 1995 a slujit în echipa de
rugăciune la conferinţele anuale Exodus Freedom. Pentru ajutorul
care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

GĂSIREA UNUI TATĂ

JIM SHORES

Într-o zi de sâmbătă, când aveam unsprezece ani, tatăl meu

m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să merg la plimbare cu el. Am
fost emoţionat, fiindcă tata nu petrecea niciodată mult timp cu
mine. Eram atât de mândru mergând cu el pe stradă! El era tatăl
meu, iar eu eram fiul lui. Apoi au venit cuvintele pe care nu le

- 185 -
voi uita niciodată: „Jim, mama ta şi cu mine avem nişte
probleme...”
Într-o clipă, am înţeles încotro se îndrepta discuţia. Cererea
lui de a petrece timp numai cu mine – pentru prima dată în luni
de zile – servea numai ca preambul pentru ca el să iasă pentru
totdeauna din vieţile noastre.
Eram furios, iar din ochii mei albaştri au ieşit parcă fulgere
înainte de a fugi. Eram devastat. Cum putea tata să mă
părăsească? De ce nu a petrecut niciodată timp cu mine? Ce nu
era în ordine cu mine?
La sfârşitul anului, cei doi fraţi mai mari ai mei erau deja la
colegiu, iar celălalt frate al meu locuia cu tata. Familia noastră se
redusese de la o familie de şase persoane, numai la mama şi la
mine. Am devenit bărbat în casă, confidentul mamei mele şi un
băiat care nu avea modele masculine. Aşa că am început să caut
pe cineva care să ia locul bărbatului care mă părăsise.
Am găsit răspunsul în paginile revistelor pornografice ale
fratelui meu, pe care le lăsase la subsol. Chiar dacă era
pornografie heterosexuală, erau destui bărbaţi în imagini care să
îmi ofere o rezervă constantă de bărbaţi disponibili atunci când
eram confuz sau deprimat. Ei erau întotdeauna acolo, perfecţi şi
sexuali. Vroiam să fiu exact ca ei când aveam să fiu mare.
Când tatăl meu s-a mutat cu cea mai bună prietenă a mamei
mele, a refuzat să mă mai vadă dacă nu îi iertam noua relaţie.
Am refuzat şi am pierdut astfel orice speranţă de a avea o relaţie
cu el. Devenisem creştin cu aproximativ şase luni înainte de
plecarea tatei. Acum mă agăţam de Dumnezeu pentru a trece cu
bine prin durerea părăsirii de către tatăl meu. Participam un
studiu biblic şi citeam Psalmii noaptea, ca să adorm.
Dar absenţa tatei a continuat să mă îndurereze profund.
Tânjeam după el şi îl uram din cauză că mă părăsise. Revistele
de la subsol au continuat să îmi ofere consolare. La vârsta de
paisprezece ani, trăiam o viaţă dublă: o parte a mea Îi era
devotată lui Dumnezeu, Tatăl meu, iar cealaltă parte era la fel de
devotată imaginilor pornografice cu bărbaţi, care îmi erau tată,
frate, prieten şi iubit.
- 186 -
 La liceu, mânia mea a crescut. Tata era înstărit, dar a refuzat
să plătească pensie alimentară pentru întreţinerea copilului său.
Nu-l vedeam niciodată şi nu mă suna niciodată. Ştiam că nu
contam pentru el. Tânjeam după bărbaţi din punct de vedere
emoţional, spiritual şi sexual. În ultimul an de liceu, începusem
deja să fac sex cu bărbaţi. Era grozav! În sfârşit, găsisem bărbaţi
care vroiau cu adevărat să fie cu mine.
Când eram la colegiu am ieşit din „ascunzătoare” faţă de
familie şi prietenii mei. Prietenii credeau că homosexualitatea
era „o cale grozavă”, iar popularitatea mea a crescut când mi-am
etalat nou-găsita identitate sexuală. Cu familia mea lucrurile au
stat diferit. S-au simţit profund jenaţi şi supăraţi. Un frate m-a
confruntat: „Poate că nu ţi-ai ales orientarea sexuală, dar ai ales
să acţionezi conform ei. Nu cred că ai dreptul să fii homosexual,
dacă este vorba să asculţi de Dumnezeu.” Am pălit – dar nu am
uitat niciodată cuvintele lui.
O lună mai târziu, am ajuns să mă implic serios cu Doug, un
dansator de balet sensibil şi graţios. Am început să ne întâlnim
de Ziua Sfântului Valentin, în anul 1982. Părea atât de corect să
fiu implicat romantic cu un bărbat! Mult mai onest decât să mă
întâlnesc cu fete de liceu.
Doug şi cu mine tânjeam amândoi după atenţie masculină –
un vis al codependentului care prin homosexualitate se
împlineşte. Iubeam să facem totul împreună, chiar am renunţat
la colegiu un semestru ca să facem un tur al Europei. După
aceea, am reintrat la colegiu şi ne-am instalat într-un apartament
frumos. Viaţa însemna multă distracţie.
Cu toate acestea, după un an, am început să mă simt sufocat
în interior. Cine eram eu? Eram doar proiecţia idealurilor unui
bărbat? Trăiam doar aşteptările subculturii homosexuale din
jurul meu? Dacă eram homosexual, de ce eram atât de
nenorocit?
În timp, în sufletul meu s-a instalat o depresie la fel de
întunecată şi de grea ca un mormânt. Cumva, Îl lăsasem pe
Dumnezeu la marginea drumului; pentru mine, El devenise o
imagine distantă a autorităţii. M-am supărat. Cum putea
- 187 -
Dumnezeu să mă judece din cauză că eram homosexual? Nu
mă făcuse El aşa? Dacă Dumnezeu era atât de iubitor, de ce Îşi
întorsese faţa de la mine?
Pentru a face faţă depresiei, am început să beau şi să fumez
marijuana. Am rupt relaţia cu Doug şi am intrat în viaţa
homosexuală atât de activă, excitantă şi uneori foarte riscantă,
cu petreceri care ţineau toată noaptea, plus mult sex şi substanţe
chimice. Depresia doar mi s-a adâncit. Ştiam că era doar o
problemă de timp până ce aveam să mă sinucid.
Doi ani mai târziu, am fost cuprins de un val de disperare.
Într-o seară, am izbucnit în lacrimi şi am plecat cu maşina,
plângând, la ţară. Am oprit sub nişte copaci, am privit cerul
printre frunzele pătate de soare şi, în disperarea mea, m-am
adresat cu supărare lui Dumnezeu: „De ce Ţi-ai întors faţa de la
mine?”
Dintr-odată, adevărul lui Dumnezeu m-a izbit. Dumnezeu
era chiar acolo şi fusese întotdeauna prezent. Eu eram cel care
plecasem. În aceeaşi clipă, am realizat ce avea să mă coste dacă
mă întorceam la El: pierderea controlului asupra vieţii mele.
Trebuia să devin fiul Lui. Ucenicul Lui. Luptătorul Lui.
Dragostea Lui. Al Lui.
Dar nu asta căutasem mereu, un tată care să mă iubească?
Deodată, am simţit că speranţa era posibilă. Pacea a început să
mi se strecoare în suflet, la fel cum pătrunde lumina zilei prin
fereastra unei pivniţe. În următoarele câteva luni, vălul depresiei
copleşitoare a început să se ridice de peste mine.
În acea vară, Dumnezeu a adus câţiva prieteni uimitori în
viaţa mea. Am lucrat cu alţi şapte studenţi, interpretând
spectacole muzicale pentru turiştii din West Palm Beach,
Florida. Acei studenţi mi-au schimbat viaţa. A existat o chimie
incredibilă între noi atât pe scenă, cât şi în afara ei. Unul dintre
ei – un tip heterosexual în vârstă de douăzeci de ani, pe nume
Ron – a devenit cel mai bun prieten al meu. Întreaga vară a
devenit o exercitare a susţinerii masculine şi o distracţie. Am
început să mă văd pe mine însumi ca pe un bărbat printre

- 188 -
bărbaţi. Ca pe cineva faţă de care un alt bărbat s-ar purta ca un
prieten adevărat pentru alte motive decât sexul.
După acea vară, nu m-am mai dus la baruri homosexuale şi
nu am mai petrecut la fel de mult timp cu prietenii homosexuali
ca înainte. Am început să merg la biserică, mi-am făcut prieteni
heterosexuali şi chiar am ieşit cu femei.
Dar încă mă luptam. Pentru mine, sexul devenise un
mecanism în confruntarea cu cruzimea vieţii. Oricând îmi era
teamă sau mă simţeam dezamăgit sau supărat, făceam sex. Dar
cu cât aveam parte de mai mult sex, cu atât mai nesatisfăcător
devenea el.
Au trecut câţiva ani. Apoi, pe când aveam douăzeci şi şase
de ani, mama mea mi-a spus ceva ce nu am uitat niciodată:
„Când vei fi întru totul pregătit să te vindeci, te vei vindeca.”
Ştiam ce vroia să spună: nu experimentam vindecarea fiindcă nu
o vroiam suficient de tare pentru a renunţa cu adevărat la sexul
care devenise o obişnuinţă pentru mine.
Din acel moment, am ştiut că trebuia să-mi concentrez
complet voinţa asupra vindecării. Iar vindecarea a constituit
obiectul principal al atenţiei mele în ultimii opt ani. Când aleg să
mă împotrivesc păcatului, Dumnezeu îmi dă posibilitatea să
aleg. „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13) a
devenit realitate pentru mine.
Am întâlnit-o pe viitoarea mea soţie pe când lucram
amândoi la o companie de teatru creştină din Houston. Am
început să ieşim împreună şi nu după mult timp am devenit
intens implicaţi emoţional. Relaţia noastră era o repetare a
relaţiei pe care o avusesem cu Doug cu un deceniu în urmă.
Curând am simţit că mă sufocam emoţional şi am rupt relaţia.
Patru luni mai târziu, eram din nou împreună. În luna
noiembrie, am cerut-o în căsătorie. Când a spus „da”, am
început pregătirile. Totul părea minunat, dar eram îngrozit. În
ianuarie, ea mi-a rănit sentimentele într-o noapte, iar eu m-am
dus repede la un bar homosexual, unde am găsit o întâlnire
sexuală de o noapte.

- 189 -
 În ziua următoare, i-am mărturisit adevărul. După acea,
voioşia a dispărut din relaţia noastră; o lună mai târziu, am rupt
din nou relaţia. Eu am urmat terapie pentru dependenţă sexuală,
iar ea a urmat terapie pentru codependenţă.
În toamna aceea am ajuns la aceeaşi şcoală postuniversitară,
dând unul peste celălalt când stăteam la coadă pentru a ne
înregistra. Am rămas departe unul de celălalt un timp, dar în
cele din urmă am ieşit din nou împreună. Un an şi jumătate mai
târziu, cu prudenţă, ne-am logodit. Amândoi am văzut nişte
schimbări majore în problemele noastre şi – după multă
rugăciune! – am simţit că Dumnezeu ne spunea să mergem
înainte. Ne-am căsătorit în 1992.
Este viaţa mea liberă de orice atracţie homosexuală? Nu.
Uneori este încă dificil. Dar în ciuda tentaţiilor, cunosc
adevărul. Urmarea lui Isus Hristos este singura cale, în cele din
urmă, satisfăcătoare. Orice altceva este o iluzie a fericirii, care în
final duce la moarte.
Anul trecut am primit un telefon de la un bun prieten
creştin care avusese un trecut similar. Era la cabinetul medicului
său şi tocmai aflase că era seropozitiv. Am fost amândoi
devastaţi. Apoi m-a izbit gândul: „Ar fi trebuit să fiu eu!” În
timp ce jeleam împreună, am avut un nou sentiment al îndurării
şi harului lui Dumnezeu în viaţa mea.
Astfel încât, deşi umblarea creştină este uneori dificilă, văd
atât de clar alegerile pe care le am de făcut. Moarte sau viaţă.
Binecuvântare sau distrugere. Da, mă lupt încă, dar când aud
râsul micuţului meu fiu sau când văd bucuria din zâmbetul
soţiei mele, ştiu că viaţa este bună, foarte bună.
Deci învăţ în continuare cum să umblu. Dumnezeu vrea să
avem bucurie şi viaţă din belşug. Dar când caut despre bucurie
în Biblie, ea urmează de obicei după cuvântul „ascultare”. Rodul
ascultării este bucuria.
Dorinţa inimii mele a fost să am un tată care să mă vrea cu
adevărat. Iar Dumnezeu mi-a împlinit-o. S-a dat pe Sine Însuşi
pentru mine.

- 190 -
 [Jim Shores, Finding a Father. Copyright © Jim Shores. Jim şi
soţia lui, Carol, joacă pe plan naţional la compania creştină de
teatru Acts of Renewal. Aceste spectacole au fost extrem de
populare la conferinţele Exodus ani de zile. Ei joacă, de
asemenea, la conferinţe despre căsătorie, la evenimente pentru
celibatari, în colegii şi la slujbe de închinare în biserici. Jim poate
fi contactat pe site-ul www.actsofrenewal.com.]

GĂSIREA VIEŢII ADEVĂRATE

DAVID KYLE FOSTER

De ce ar vrea un băiat de nouă ani să se sinucidă? Numai în

ultimii câţiva ani am reuşit să dau un răspuns. Am fost unul
dintre acei copii „sensibili”, iar strigătele şi bătăile din casă m-au
afectat profund. În multe nopţi mă ascundeam pe podea, în
spatele canapelei, într-o cameră goală, unde nu mă putea găsi
nimeni. Sau îmi petreceam ziua la cinematograf, privind acelaşi
film iar şi iar, devenind parte a vieţii personajelor, toate acestea
ca să uit de durerea pe care o resimţeam din cauză că nu eram
iubit.
Una dintre marile traume ale copilăriei mele a fost bătaia
zilnică pe care mi-o aplica bătăuşul din vecinătate. Într-o zi, am
decis să încerc să îl amuz făcând striptease, ca să nu mă mai
lovească. A funcţionat! Atunci am descoperit că puteam face
oamenii să mă placă scoţându-mi hainele, o lecţie care, în cele
din urmă, avea să mă ducă la prostituţie.
Tatăl meu era un educator sever şi îmi inspira teamă. Într-o
zi, în timp ce mă lovea cu cureaua, mi-am jurat că îl uram şi am
declarat în inima mea că nu era tatăl meu. Ura de sine a fost
rodul firesc al acelei decizii, ca şi inabilitatea de a-mi găsi propria
identitate masculină.
Pe vremea aceea, pentru mine autosatisfacerea devenise
obsesivă. Am devenit introspectiv şi concentrat pe mine însumi,
scuipând ură de sine în timp ce mă priveam în oglindă, în
fiecare zi după şcoală. Curând am avut prima tentativă de

- 191 -
sinucidere, care a fost urmată de altele, pe atunci neştiind cum
altfel să scap de durerea şi tulburarea interioară.
Din primii ani de viaţă, o prietenă de familie adultă m-a
necăjit necontenit cu privire la fete şi astfel am crescut cu o
teamă infernală, profundă că o femeie matură mă va umili. În
ultimii ani ai adolescenţei, când am devenit activ sexual, pentru
mine devenise efectiv mult mai puţin stresant să fac sex cu
bărbaţi decât cu femei. De altfel, cei mai mulţi dintre cei care
mă căutau erau bărbaţi mai în vârstă, care nu aşteptau
reciprocitate din partea mea. Adânc, în interiorul meu, mă aflam
în căutarea unui model patern, de aceea eram dornic de atenţia
lor.
Tatăl meu era pastor, dar am crescut urându-L pe
Dumnezeu. Faptul că în familie nu mi-a fost arătat caracterul
Lui iubitor, a contribuit, fără îndoială, la ostilitatea mea faţă de
Biserică. Şi întocmai cum îmi uram tatăl, simţeam o ură similară
faţă de Dumnezeu, Tatăl meu ceresc.
În ultimii ani ai adolescenţei am devenit nechibzuit şi
nepăsător, lăsându-mă pradă obiceiului de a consuma droguri,
ceea ce m-ar fi putut omorî cu uşurinţă. La un nivel inconştient,
ajunsesem la concluzia că mersesem prea departe pentru a mai
fi salvat şi astfel am început să retrăiesc viaţa lui Errol Flynn, aşa
cum este relatată ea în cartea sa My Wicked, Wicked Ways [Căile
mele rele, rele]. Hotărând să las soarta să mă ducă încotro vroia,
m-am mutat la Hollywood.
Spre uimirea tuturor, în scurt timp interpretam roluri
principale în filme. Furia interioară dezlănţuită îmi dădea
abilitatea de a comunica emoţii profunde pe ecran. Înainte de
a-mi da seama, aveam doi dintre cei mai buni agenţi din oraş, un
număr foarte mare de reclame naţionale plătite şi mai multe
roluri principale.
Dar nimeni nu bănuia viaţa mea dublă. În timpul zilei eram
David Kyle, noua stea în ascensiune, concurând pentru roluri
principale cu tinerele staruri ale cinematografiei de atunci. În
timpul nopţii eram „Steve”, un prostituat pe străzile

- 192 -
Hollywood-ului, încercând, fără să realizez, să-mi distrug
succesul datorită unui profund sentiment de lipsă de valoare.
Adesea urcam în maşina unui client ştiind că va încerca
să-mi ia viaţa. Speram doar că va termina repede. De fiecare
dată, Domnul m-a scăpat, iar inima îmi era mişcată de
simţământul îndurării şi protecţiei din partea lui Dumnezeu.
Totuşi, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani eram deja bolnav
din cauza drogurilor, alcoolului şi prostituţiei. Am încercat să
găsesc sensul vieţii urmându-l pe un guru numit Maharaj Ji,
autoproclamat „stăpânul perfect al universului”. Într-o ocazie,
oricât ar părea de ciudat, am atins nirvana sau conştienţa de
Dumnezeu, simţindu-mă „una” cu Dumnezeu şi cu universul.
În alte ocazii, l-am văzut pe guru făcând minuni supranaturale şi
am presupus, cu naivitate, că numai Dumnezeu putea face aşa
ceva.
Între timp, mama mea şi tatăl meu deveniseră creştini
adevăraţi şi îi puseseră pe toţi prietenii lor să se roage pentru
mine. Apoi, cum începusem să am îndoieli cu privire la acel
guru-dumnezeu al meu, m-am rugat Dumnezeului care a creat
universul, care are un Fiu numit Isus. „Te rog, păzeşte-mă de
înşelare, dacă urmez un profet fals!”, m-am rugat. Dintr-odată,
am simţit un râu de apă vie, incredibil de puternic, ridicându-se
în valuri în fiinţa mea. (Ioan 4:14) Părea o cascadă dezlănţuită
de dragoste lichidă şi simţeam că aveam să mor datorită
intensităţii sale. Când am strigat: „Opreşte-te!” s-a oprit, iar eu
m-am prăbuşit plângând pe podea. „Dumnezeu există”, am
gândit eu, „şi mă iubeşte!”
Curând după aceea, m-am simţit îndemnat să vizitez ţara lui
Israel, căutând adevărul despre Isus Cristos. Într-o biserică de
lângă grădina Gheţimani, m-am rugat pentru un răspuns la
întrebarea mea arzătoare: „Dacă atât Dumnezeu, cât şi Satan fac
minuni, cum pot şti care minune este cu adevărat de la
Dumnezeu?”
Am simţit că Dumnezeu răspundea direct dorului din inima
mea însetată, plină de întrebări: „Cine Şi-a dovedit dragostea
pentru tine?” Scene de la biciuirea şi răstignirea lui Isus au
- 193 -
început să mi se perinde prin minte şi am înţeles adevărul:
Dumnezeu m-a iubit atât de mult, încât L-a trimis pe Fiul Său să
moară pe cruce pentru mine.
Dumnezeu a început să facă o serie de minuni în viaţa mea.
În numai şase săptămâni, mergeam deja la şcoala creştină
Trinity Evangelical Divinity School de lângă Chicago, educaţia mea
fiind plătită în întregime de un om de afaceri creştin. Am
absolvit cu un masterat în Teologie în 1983. În următorul
deceniu, am lucrat pentru câteva misiuni creştine importante,
înainte ca Dumnezeu să mă cheme să lucrez cu normă întreagă
ca Director la misiunea Mastering Life Ministries, care instruieşte
Trupul lui Cristos cum să slujească celor zdrobiţi sexual.
Dumnezeu a lucrat cu credincioşie de-a lungul anilor,
aducându-mi vindecare de dependenţa sexuală din trecut.
Imediat după mântuirea mea, m-am dus la pastor şi i-am spus:
„Mă culc cu doi, trei bărbaţi în fiecare noapte de aproape zece
ani. Ştiu că-mi vei cere să mă opresc, dar nu pot.” „Nu-ţi voi
cere să te opreşti!”, mi-a răspuns el, şi îmi amintesc că am
gândit: „Ce-i cu tine? Eşti pastor. Trebuie să-mi spui să mă
opresc!” Dar el încerca să mă facă să înţeleg un adevăr profund:
Dumnezeu urma să o facă pentru mine. El avea să facă să
prindă viaţă dreptatea Sa în mine. Tot ceea ce aveam eu de făcut
era să urmăresc o relaţie intimă cu El şi să Îi îngădui să preia
complet controlul asupra vieţii mele. Cu o credinţă de copil am
crezut, iar Dumnezeu a început cu adevărat să facă să prindă
viaţă dreptatea Sa în mine. Din acea zi, m-a păzit ca să nu mai
cad în imoralitate sexuală.
Desigur, trebuie să fac faţă în continuare ispitelor sexuale
care apar. Îmi amintesc că mă aflam în Orlando odată, pentru a
înregistra cursul video al misiunii noastre despre vindecarea
sexuală. Biserica m-a dus la un hotel care se afla chiar în
mijlocul cluburilor de striptease şi al magazinelor pornografice.
Când am intrat în camera de hotel, lângă pat erau două
reviste pornografice. Când am început să răsfoiesc una din ele,
Duhul Sfânt mi-a zis: „Satan încearcă să te facă să ieşi din
cameră!” „Mulţumesc, Dumnezeule!”, am murmurat eu.
- 194 -
Cuprins de o încântare bruscă, am aruncat revistele în coşul de
gunoi şi le-am călcat puternic cu piciorul, băgându-le în fundul
coşului. Când am călcat pe ele, Duhul Sfânt a rostit în inima
mea, la fel de clar ca sunetul unui clopoţel: „Îl voi zdrobi sub
picioarele Mele!” (Romani 16:20)
În cei douăzeci de ani de vindecare, Dumnezeu a
transformat inima mea răzvrătită într-o inimă cuprinsă de
dragoste şi har. Şi a vindecat domeniile stăpânite de păcat şi
slăbiciune din mine care mă duceau, în primul rând şi în primul
rând, în robie.
Dumnezeu a îndepărtat ura adâncă pe care o nutream faţă
de tatăl meu. Într-o zi, mi-a cerut să îl iert pe tata. „Nu pot”, a
fost gândul meu. „Rănile sunt prea adânci.” Apoi am adăugat:
„Dar dacă îmi vei da putere, o voi face.”
Apoi Domnul mi-a zis: „Ia iertare de la Mine şi dă-i-o tatălui
tău.” În Duhul, m-am întins, am luat iertare din mâna iertătoare
a lui Isus şi m-am întors spre tatăl meu, rostind: „Tată, cu
putinţa pe care o are Isus de a te ierta, te iert.” Imediat am
simţit o eliberare de ură şi amărăciune, care nu au mai revenit
niciodată.
Dumnezeu doreşte să facă din cei pe care îi mântuieşte
trofee ale dragostei şi harului Său. Într-un mod surprinzător
pentru cei din lume, El ne pune pe unii dintre noi în slujire
exact în domeniul în care am căzut cel mai jos. Înlocuind cea
mai mare slăbiciune a noastră cu tăria Sa, El astupă gura celor
care nu Îl recunosc.
[David Kyle Foster, Finding Real Life. Copyright ©
David Kyle Foster. Tradus şi publicat cu permisiune. David este
autorul cărţilor Love Hunger: A Harrowing Journey from Sexual
Addiction to True Fulfillment, Sexual Healing, Transformed Into His
Image: Hidden Steps on the Journey to Christlikeness şi Director la
Mastering Life Ministries. Poate fi contactat la adresa:
Mastering Life Ministries, 1 Massachusetts Avenue NW,
Suite 333, Washington, D.C. 20001, USA, telefon:
(01)202.543.0073, site: www.nrb.org.]

- 195 -
 HOMOSEXUAL ÎN ASCUNS: POVESTEA LUI BRADLEY
FURGES

„Homosexual în ascuns” este un idiom popularizat de

J. L. King, care a scris o carte (lipsită de evlavie) cu acest titlu,
despre experienţele lui ca homosexual în ascuns. Este şi
termenul pe care Bradley Furges îl cunoaşte mult prea bine –
din proprie experienţă.
Deşi Brad s-a luptat cu homosexualitatea în anii de colegiu,
nimeni din familia lui nu ştia. De fapt, nici colegii nu aveau idee
despre viaţa lui secretă. „Eram hotărât să nu fiu niciodată un
homosexual efeminat despre care toată lumea ştie că este
homosexual”, spune el.
Dar păcatul are modul său de a distruge cele mai bune
planuri. În 1991, la câteva luni după absolvirea colegiului, a
devenit dependent de cocaină – un obicei pe care îl luase de la
cunoscuţii lui homosexuali. A început să iasă totul la iveală. O
lună mai târziu, a fost arestat din cauză că a încercat să cumpere
o substanţă interzisă şi a ajuns într-un centru de reabilitare
pentru treizeci de zile.
Brad ştia că dăduse de necaz şi a început să Îl caute pe
Dumnezeu. După eliberare, s-a dus la o biserică penticostală şi a
răspuns la chemarea la mântuire făcută de la altar.
„Îmi amintesc că tremuram tot”, mărturiseşte el. „Era
evident că mâna lui Dumnezeu se afla peste mine. Eram diferit!
Isus mă mântuise!”
Da, era diferit, dar păcatul îi strângea încă inima ca într-o
menghină. Timp de câţiva ani a continuat să-şi arate credinţa în
public, chiar dacă în ascuns se întâlnea cu bărbaţi.
Ocazional, episcopul lui făcea glume cum că „nu avea
fătălăi” în biserică. În ciuda îngrijorării lui Brad pentru ce avea
să creadă acel om despre el, era atât de hotărât să se elibereze,
încât a decis să rişte o întâlnire cu el.
„Vizita mea la episcop a fost o mare dezamăgire”, continuă
Brad. „Nu mi-a oferit nimic real. Am părăsit biroul extrem de
supărat că îi destăinuisem despre lupta mea. Acum îmi cunoştea
- 196 -
secretul întunecat. Când avea să facă afirmaţii de la amvon
despre «fătălăi», avea să se refere la mine? Mai multă paranoia.
Devenisem şi mai preocupat de mine însumi. Dar fără să am
nicio speranţă.”
Nu mult după aceea, s-a deschis faţă de o femeie evlavioasă
care frecventa biserica. Ea i-a spus că episcopul nu avea ungerea
pentru a se ocupa de o asemenea problemă, dar erau unii care îl
puteau ajuta. „Frate”, i-a spus ea cu toată sinceritatea, „singurul
mod în care te poţi elibera este să te duci cu lupta ta la Domnul
şi să apuci coarnele altarului de multe ori. Atunci vei obţine
biruinţa!”
Bradley a simţit că ea avea dreptate, dar se simţea prea slab
ca să lupte până la biruinţă. În schimb, a început să citească cărţi
despre homosexualitate, hotărât să-şi înţeleagă problema. „Ori
de câte ori subiectul homosexualităţii apărea într-o discuţie, la
radio sau la televizor, eram «numai urechi»”, îşi aminteşte el.
„Nu mai este nevoie să spun, în încercarea de a mă găsi pe mine
însumi, am devenit tot mai preocupat de persoana mea. Eram
probabil cel mai nenorocit tip din împrejurimi.”
După doi ani care au trecut astfel, a fost ca şi cum
Dumnezeu ar fi zis: „Acum destul!” Un mentor evlavios l-a
încurajat să meargă la Pure Life Ministries pentru a se ocupa de
problema lui.
Brad a intrat ca intern în programul de la Pure Life Ministries
în ianuarie 1999. Totuşi, drumul către libertate nu a fost cum îşi
imaginase el.
„Am presupus că programul se va concentra în principal pe
înţelegerea problemei mele: homosexualitatea. Odată cu
scurgerea anilor, devenisem tot mai fixat asupra ei. Se părea că
totul în viaţa mea se învârtea în jurul ei. Am crezut că, dacă
m-aş fi putut elibera de ea, aş fi fost fericit, că viaţa mea ar fi
fost plăcută lui Dumnezeu.”
Dar la Pure Life Ministries nu permitem ca păcatul obsesiv şi
toate problemele emoţionale ale omului, care sunt în mod
inevitabil legate de păcat, să devină punctul principal al atenţiei.
Această poziţie Îi este rezervată lui Dumnezeu. Dorinţa pe care
- 197 -
o are pe inimă conducerea de la Pure Life Ministries este să îi
conducă pe cei care se luptă cu homosexualitatea la o întâlnire
care să le schimbe viaţa, cu Crucea şi cu tot ce reprezintă ea:
dragostea lui Dumnezeu faţă de ei, realitatea morţii sinelui pe
care o cere ea, puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a-i
transforma şi oportunitatea pe care o oferă pentru o viaţă
spirituală vie în Cristos Isus. De două mii de ani, aceasta a fost
calea către adevărata libertate în Cristos.
Brad, ca mulţi alţii, credea că la drumul către libertate va
ajunge înţelegând tot ce se putea despre homosexualitate. În
schimb, căutarea unei asemenea cunoaşteri l-a aruncat în
mlaştina confuziei, descurajării şi preocupării de sine.
„Când a apărut la Pure Life Ministries, era foarte confuz”, îşi
aminteşte Steve Gallagher. „Într-o zi, ne-am aşezat şi i-am spus:
«Bradley, înţeleg că problema ta e ca un munte pentru tine.
Înţeleg cum totul în viaţă îţi pare neclar, sub umbra ei
atotpătrunzătoare. Dar în următoarele şase luni vreau să-ţi pui
problema deoparte şi să-ţi concentrezi întreaga atenţie asupra
lui Isus Cristos şi a Crucii.»”
Este exact ceea ce a făcut. Brad rămânea singur cu
Dumnezeu şi striga pentru eliberarea de poftă. Petrecea ore
întregi cufundat în Cuvântul lui Dumnezeu. Era primul în
capelă, căutându-L pe Domnul înainte de întruniri. Pe scurt, a
făcut tot ce a fost învăţat pentru a se ţine de Domnul. A avut
parte de lupte şi eşecuri în cele zece luni cât s-a aflat ca intern în
program, dar a nu a părăsit lupta. La încheierea programului,
perspectiva lui era complet transformată.
„Când Brad a terminat programul, i-am spus să se întoarcă
şi să se uite (figurativ) la muntele lui”, îşi aminteşte Gallagher.
„Era evident că muntele enorm în care transformase
homosexualitatea se redusese la un muşuroi de furnici. Aceasta
se întâmplă întotdeauna când oamenii se concentrează asupra
Domnului. Problemele au modul lor specific de a se diminua,
atunci când Îl lăsăm pe Dumnezeu să ocupe locul care I Se
cuvine în inima noastră.”

- 198 -
 Astăzi Brad nu mai este „homosexual în ascuns”. Acum are
viaţă din belşug în Dumnezeu şi face parte din personalul
Pure Life Ministries, oferindu-le speranţă şi încurajare altor
bărbaţi care se luptă cu păcatul sexual.
[“On the Down Low”: The Bradley Furges Story. Copyright ©
Pure Life Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]

IEŞIND DIN HOMOSEXUALITATE: POVESTEA UNUI

PASTOR
JOHN HOWARD, AŞA CUM I-A POVESTIT LUI BOB DAVIES

„Dumnezeule, Te rog, ajută-mă!”, era rugăciunea mea frecventă.

Parcă un magnet uriaş mă atrăgea în locurile greşite. Mă simţeam supărat
şi vinovat, dar nu mă puteam opri.
Crescând, am fost întotdeauna conştient că eram cel mai
mic copil din clasă. Mama înrăutăţea lucrurile, rugându-mă
întotdeauna să mănânc mai mult.
„John, uită-te cum mă privesc toţi oamenii”, mi-a şoptit
într-o zi în autobuz. „Se întreabă de ce nu te hrănesc mai mult.”
Când aveam treisprezece ani, tata a fost transferat cu
serviciul din Calgary, Alberta, la Thunder Bay, Ontario. A fost o
schimbare dură pentru mine. Tocmai începeam liceul, ceea ce
mi se părea înspăimântător.
În prima zi la noua şcoală, un tip numit Bill m-a invitat la
biserică. Mersesem sporadic la şcoala duminicală şi ştiam că
biserica ar fi fost un loc bun pentru a-mi găsi câţiva prieteni noi.
Aşa că am început să merg cu el în fiecare duminică la
Biserica Unită, care se afla chiar la poalele dealului pe care se afla
şcoala.
Mai târziu, fiind în clasa a zecea la şcoala duminicală, am
fost invitaţi la o serie de cursuri de şase săptămâni, care avea să
fie urmată de o slujbă specială de confirmare pentru cei care
vroiau să se alăture bisericii.
Nu voi uita niciodată predica din acea duminică dimineaţa,
eu aflându-mă pe rândul din faţă împreună cu clasa mea. „Nu
vă alăturaţi unui club”, ne-a spus pastorul. „Ceea ce faceţi de
- 199 -
fapt este să vă daţi viaţa lui Isus Cristos, cerându-I să vină şi să
preia controlul asupra ei.” Nu mai auzisem aşa ceva până atunci.
„Dumnezeule”, m-am rugat, „dacă eşti cu adevărat aici, Te
invit să vii în viaţa mea. Te rog, iartă-mă pentru păcatele mele şi
ajută-mă să devin persoana care vrei Tu să fiu.”
Când m-am rugat, s-a întâmplat ceva. Adânc, înăuntrul meu,
a venit siguranţa că Dumnezeu este real şi am fost copleşit de
sentimentul că eram iubit. Ştiam sigur că Dumnezeu mă iubea
pe mine, micul John Howard. A fost o experienţă uimitoare.
După acea slujbă din aprilie 1963, m-am dus la orice
activitate posibilă de la biserică. Aveam o sete nouă de a citi
Biblia şi a mă ruga. Dintr-odată, biserica devenise o parte foarte
importantă a vieţii mele.
Dar, în acelaşi timp, se întâmpla altceva, ceva ascuns şi
tulburător. Ca tânăr adolescent, descoperisem o grămadă de
reviste sportive vechi jos, în pivniţă. Răsfoind repede paginile,
am fost atras de reclamele Charles Atlas. Privind trupurile celor
care făceau body building, am gândit: „Aşa trebuie să arate un
bărbat adevărat. Mi-aş dori să pot arăta aşa.”
Mai târziu, am descoperit din întâmplare o altă revistă,
într-un magazin din colţul străzii, plină de bărbaţi sumar
îmbrăcaţi, în posturi seducătoare. M-am simţit fascinat şi stârnit
sexual. Cumva, ştiam că sentimentele mele erau greşite.
Astfel a început un conflict interior care avea să continue
aproape douăzeci de ani. Pe de o parte, mă rugam ca
Dumnezeu să-mi înlăture sentimentele pentru bărbaţi, pe de altă
parte, continuam să le găsesc plăcute. Îmi era prea ruşine să
mărturisesc cuiva ce se întâmpla înăuntrul meu.
Am avut o mulţime de prietene în timpul liceului şi m-am
simţit foarte în largul meu cu ele. În ciuda dorinţei sexuale în
creştere pentru bărbaţi, am presupus că, în cele din urmă, mă
voi căsători.
Apoi, prin intermediul şcolii şi al bisericii, am întâlnit o fată
numită Vicki şi am început să ne întâlnim. Ne-am căsătorit când
aveam amândoi douăzeci şi unu de ani, dar conflictul din
interiorul meu s-a înteţit şi mai mult. Aveam deseori fantezii
- 200 -
homosexuale când întreţineam relaţii intime cu soţia şi căutam
în secret reviste şi cărţi care să-mi alimenteze dorinţele
homosexuale.
Pe vremea aceea eram la seminar, instruindu-mă pentru
misiune. Vicki şi cu mine am avut-o pe prima noastră fiică în
1972, apoi am adoptat un fiu. Mai târziu, am mai avut încă o
fată. Îmi iubeam profund soţia şi copiii, dar gândurile senzuale
îmi scăpaseră de sub control. Deşi nu vroiam să-mi pierd
familia, simţeam o dorinţă crescândă de a acţiona dând curs
sentimentelor homosexuale, pentru a vedea dacă realitatea era la
fel ca fantezia. În vara lui 1974, în drum spre casă de la o
conferinţă, am avut o întârziere la Winnipeg. În loc să stau cu
prietenii, m-am dus la un motel renumit pentru activitatea
homosexuală.
Un bărbat m-a abordat pentru sex. După ce a plecat din
cameră, m-am îndreptat către duşuri. Mă simţeam atât de
vinovat şi murdar – şi îmi era, de asemenea, teamă că aş fi putut
lua o boală venerică.
Mai târziu în noaptea aceea, am îngenuncheat lângă pat şi
m-am rugat. „Dumnezeule, îmi pare atât de rău! Te rog,
iartă-mă pentru acest păcat îngrozitor. Promit că nu voi mai
face asta niciodată. Şi Te rog, îndepărtează aceste sentimente
greşite.”
Pe vremea aceea făceam parte din personalul bisericii
Collier Street United Church din Barrie, Ontario. Trebuia să
călătoresc destul de des la Toronto, făcând comisioane şi vizite
la spital. În acele călătorii îmi era greu să stau departe de
librăriile pentru adulţi.
„Dumnezeule, Te rog, ajută-mă!”, era rugăciunea mea
frecventă pe drumul spre Toronto. Dar odată ce ajungeam
acolo, parcă un magnet uriaş mă atrăgea în locurile greşite.
Răsfoiam reviste homosexuale şi memoram imaginile, având
mai târziu fantezii cu ceea ce văzusem. Mă simţeam supărat şi
vinovat, dar nu mă puteam opri.
Apoi am început să merg cu maşina în zonele unde se
căutau parteneri sexuali şi să citesc graffiti de pe pereţii
- 201 -
toaletelor. Ştiam că, dacă acel comportament al meu continua,
aveam să fiu din nou atras în activitate homosexuală. În cele din
urmă, aveam să fiu prins şi să-mi pierd slujba şi familia.
Între timp, la biserică mă întâlneam regulat cu zece lideri de
grupuri mici. Discutând problemele din grupurile lor, ca şi orice
probleme personale, am ajuns să ne cunoaştem foarte bine.
După o întâlnire, două femei s-au apropiat de mine. „John,
simţim că efectiv te lupţi cu ceva”, au spus ele. „Dacă vei vrea
vreodată să vorbeşti, vom fi aici pentru tine.”
Le-am îndepărtat. „O, nu, e totul bine. Mulţumesc mult.” În
interior, m-am speriat. „Oamenii îşi pot da seama că am o
problemă!”, m-am gândit eu.
În următoarea călătorie la Toronto, am ajuns din nou într-o
librărie pentru adulţi. Pe drumul spre casă, Dumnezeu mi-a
vorbit: „John, ţi-am oferit acele femei ca să vorbeşti cu ele.” Am
sunat-o pe una din doamne în noaptea aceea şi i-am zis că
aveam nevoie să mă întâlnesc cu ele.
Vinerea următoare, am vorbit cu ele toată după-amiaza,
dezvăluindu-le ce aveam pe suflet. M-au iubit şi m-au acceptat,
plângând de multe ori cu mine în timp ce ne dezvăluiam
secretele. Am hotărât să ne întâlnim la fiecare două săptămâni.
În anul care a urmat, Domnul a lucrat în viaţa mea în mod
minunat.
Acele femei au devenit grupul meu de suport. Când mă
duceam la Toronto, le sunam ca să le cer să se roage. Acest
mod de a da socoteală a făcut ca lucrurile să fie cu adevărat
diferite. Dependenţa de pornografie şi de fantezii imorale a
început să scadă în intensitate.
Dumnezeu mi-a arătat că obiceiurile mele păcătoase erau
modalităţi nesănătoase prin care mă confruntam cu emoţiile
negative: stresul, singurătatea, mânia, sentimentele rănite. El
m-a ajutat, de asemenea, să-mi accept trupul, să înţeleg că era
darul Lui pentru mine, nu ceva de care să mă ruşinez.
După câteva luni, am ştiut că soţia mea trebuia să afle ce se
întâmpla. Într-o noapte, înainte de a merge la culcare, i-am
mărturisit, în cele din urmă, luptele mele cu homosexualitatea.
- 202 -
 Vicki a fost rănită că păstrasem ascunsă de ea atâţia ani acea
latură a mea, dar m-a sprijinit în căutarea vindecării. Şi, deşi era
dedicată căsătoriei noastre, ştia că activitatea mea homosexuală
făţişă era adulter. „Dacă vei alege un asemenea comportament,
te voi părăsi”, mi-a spus ea. Faptul de a-i cunoaşte limitele m-a
făcut mai motivat să nu cad iar în adulter.
Procesul de vindecare a continuat luni de zile. Treptat, le-am
spus mai multor oameni cu ce mă confruntam, iar ei m-au
sprijinit foarte mult. Pastorul meu senior a descoperit o carte
care avea pe spate adresa unei misiuni a foştilor homosexuali.
Le-am scris cerând materiale şi am devorat informaţiile.
În primăvara lui 1985, am mers la o conferinţă despre
vindecarea de homosexualitate în Vancouver, Canada. A fost
aşa de încurajator să întâlnesc alţi foşti homosexuali şi să le
împărtăşesc problemele mele! „Dumnezeule”, m-am rugat în
săptămâna aceea, „dacă vrei să încep o misiune pentru
homosexuali, sunt de acord.”
Apoi, într-o dimineaţă, am auzit la ştiri despre arestarea unui
bărbat care era învăţător de şcoală duminicală în alt oraş. Fusese
prins în timpul unei activităţi homosexuale. După ce şi-a luat
rămas bun de la soţie şi copii, s-a dus în oraş şi s-a omorât.
Am plâns, ştiind că, fără harul lui Dumnezeu, aş fi putut fi
eu în locul lui. Ştiam, de asemenea, că atât de mulţi dintre cei
care se luptau cu homosexualitatea nu auziseră niciodată că
există speranţă pentru schimbare.
„Dumnezeule”, m-am rugat, „dacă făcându-mi publică
povestea, o astfel de tragedie ar putea fi prevenită, sunt gata să o
fac.”
Astfel că, în ianuarie 1986, am început un grup de suport al
foştilor homosexuali, care funcţionează bine şi în prezent. A
fost mişcător să văd schimbările pe care le-a făcut Dumnezeu în
vieţile oamenilor care au venit.
Dumnezeu a continuat să lucreze în căsnicia mea. Acum mă
bucur cu adevărat de latura fizică a relaţiei mele cu Vicki, fără să
mai am nevoie de fantezii homosexuale pentru stimulare.

- 203 -
 În comparaţie cu ce se întâmpla cu cinci ani în urmă, luptele
mele cu dorinţa homosexuală efectiv au dispărut. Nu-mi mai
este teamă de ispită când vine; am învăţat cum să o înfrunt cu
succes.
Atâţia ani m-am chinuit să mă ocup de homosexualitate,
numai eu şi Domnul. Apoi am descoperit că El vroia să-mi
aducă vindecare prin oamenii Săi. Îl laud pe Dumnezeu că m-a
condus la două creştine iubitoare, care au vrut să fie uneltele
Sale pentru vindecarea şi schimbarea mea.
Şi astfel este adevărat ce a scris Iacov: „Mărturisiţi-vă unii
altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.”
(Iacov 5:16) Lăudat să fie Dumnezeu!
[John Howard, Bob Davies, Out of Homosexuality: A Pastor’s
Story. Copyright © 1988 Bob Davies. Tradus şi publicat cu
permisiune. John este pastor cu educaţia la biserica
Collier Street United Church din Barrie, Ontario, Canada şi licenţiat
în Teologie la Universitatea Victoria din Toronto. El şi soţia sa au
trei copii.]

ISUS A ÎMPLINIT CELE MAI ADÂNCI DORINŢE ALE

SUFLETULUI MEU
JONATHAN

M-am născut în anul 1950, am fost crescut în credinţa

creştină şi am frecventat biserica şi şcoala duminicală. Cum
amândoi bunicii mei erau slujitori ai Cuvântului, din fragedă
copilărie am cunoscut bine Scripturile şi am vrut să cunosc
sensul vieţii.
Dar tatăl meu era un om dominator, care a făcut o mulţime
de greutăţi atât mamei, cât şi fraţilor şi surorilor mele, dar mai
ales mie, ca cel mai mare fiu.
Apoi, la vârsta de cinci ani am fost trimis în casa unei rude
ca să studiez la o şcoală publică din Delhi, deci în copilărie nu
am avut parte de dragostea părinţilor.
Când am ajuns la anii adolescenţei fusesem deja abuzat
homosexual de mai multe ori de bărbaţi. În interiorul meu mă
- 204 -
simţeam murdar şi folosit. La vârsta de treisprezece ani, am
început să mă autosatisfac, după ce am citit accidental o carte
sexuală pentru adulţi.
Mă autosatisfăceam de câteva ori pe zi folosind fantezii cu
ceea ce vedeam în cărţi şi imagini pornografice, ceea ce mă
epuiza fizic şi mă făcea să mă simt foarte vinovat şi să am o
stimă de sine scăzută.
Eram dedicat facerii răului, iar sexul era cea mai irezistibilă
forţă în lumea mea. Cu cât mă implicam mai mult în sex, cu atât
mai frustrat deveneam (ca şi cum aş fi urmărit un miraj).
Credeam că Isus este Cineva care le strică altora bucuria şi că nu
vroia să mă bucur de viaţă.
De asemenea, îmi lipsea încrederea în mine însumi şi evitam
contactul vizual cu fetele, ceea ce m-a condus la voyeurism.
Aşa că următoarea problemă a fost că mi-am făcut un obicei
din a merge în zonele rău famate şi a experimenta cu
prostituatele. Aceasta a devenit o dependenţă teribilă pentru
mine. După câteva experienţe sexuale cu prostituate, m-am ales
cu gonoree cronică. Totuşi, nu a aflat nimeni, deoarece m-am
tratat în ascuns cu doze masive de penicilină.
În mijlocul tuturor păcatelor mele, Dumnezeu încă încerca
să ajungă la mine. Uimitor, la vârsta de douăzeci şi trei de ani
am devenit creştin. Dar viaţa mea păcătoasă a continuat.
Când aveam aproximativ douăzeci şi opt de ani, am intrat
într-o relaţie adulteră cu o rudă feminină, deşi ştiam că era
greşit. Se părea că Domnul îngăduia „unei legiuni de demoni”
să pună stăpânire pe mintea mea şi am fost chinuit luni şi ani de
zile. Mă aflam într-un oraş mare, departe de casă, fără serviciu,
fără bani şi fără prieteni. Viaţa mea era un iad şi m-am
împotrivit dragostei lui Dumnezeu şapte ani.
În disperarea mea, pentru a găsi alinare, m-am dus la
vrăjitori, la hipnoterapeuţi şi la psihiatri, dar ei nu au înţeles prin
ce treceam. Un psihiatru mi-a spus că sufeream de o psihoză
totală a minţii şi că era nevoie să rămân internat într-o instituţie
pentru tot restul vieţii. A acceptat să fac terapie
electroconvulsivă (tratament cu electroşocuri), ceea ce doar a
- 205 -
complicat lucrurile. Mai târziu, aflându-mă într-o călătorie de
afaceri, serviciul meu cerându-mi să călătoresc, am coborât din
autobuz, m-am urcat pe un pod de cale ferată şi am sărit de la
înălţime de doisprezece metri în râul secat de dedesubt. Am
căzut pe călcâiul stâng şi mi-am rupt glezna. A fost ca şi cum
Satan încerca să mă distrugă.
În sfârşit, după şapte ani în care m-am împotrivit lui
Dumnezeu, am strigat la Domnul Isus să-mi mai dea „doar o
şansă”, pentru a-mi vindeca mintea şi a-mi salva viaţa. I-am
promis că Îl voi asculta şi mă voi întoarce de la toate căile mele
rele. Domnul Isus mi-a auzit strigătul şi, încet dar sigur, a venit
vindecarea, care însă a necesitat mai mulţi ani. Am simţit
prezenţa răului părăsindu-mă, când zi de zi, Îl urmam
îndeaproape pe Domnul Isus şi citeam Biblia.
Isus mi-a schimbat viaţa, scoţându-mă dintr-o groapă
îngrozitoare şi punându-mi picioarele pe stâncă. Mi-a dat o
cântare nouă, schimbându-mi atitudinile şi comportamentul
sexual imoral. Am devenit capabil să obţin o slujbă, m-am
căsătorit la vârsta de treizeci şi cinci de ani cu o femeie
minunată, iar scumpa mea fiică şi scumpul meu fiu sunt acum
adolescenţi! Am tot ceea ce lumea numeşte succes: o casă, o
maşină şi am parte de respect în societatea în care mai înainte
fusesem un paria. Dar numai Isus a împlinit cele mai adânci
dorinţe ale sufletului meu.
Lucrez acum într-o organizaţie consiliind oameni. Le pot
prezenta clar toate greşelile din viaţa mea din trecut, pentru a
aduce sens, bucurie şi transformare în vieţile lor. Dumnezeu
foloseşte totul spre bine.
Acum ştiu că adevărata plăcere poate fi găsită numai în Isus,
precum spune Psalmul 16:11: „Înaintea feţei Tale sunt bucurii
nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta.”
Crezi asta? Descoperă singur!
[Jonathan, Jesus Met the Deepest Longings of My Soul. Tradus şi
publicat cu permisiune. Jonathan locuieşte în India. Articolul în
limba engleză este publicat pe site-ul www.exodusglobalalliance.org.]

- 206 -
 ÎMPOTRIVA VOINŢEI MELE
MIKE ENSLEY

S-a făcut multă vâlvă despre preadolescenţi şi adolescenţi ai

căror părinţi îi duc la Exodus sau la alte programe ale „foştilor
homosexuali”. Ni se prezintă imaginea unor părinţi ignoranţi
care, în fervoarea lor religioasă, îşi târăsc bieţii copii la un cult
smintit, unde sunt torturaţi psihologic.
Unii au ieşit în faţă în mass-media, vorbind despre cum
misiunile Exodus „i-au făcut să se ruşineze” de sexualitatea lor şi
le-au spus că erau bolnavi. Suntem alimentaţi cu presupunerea
că aceasta este povestea tuturor tinerilor care participă la
Exodus.
Faptul că am văzut astfel de mărturii în mass-media m-a
inspirat să dezvălui o parte din povestea mea. De obicei, nu
vorbesc în detaliu despre cum m-au dus părinţii la un program
Exodus, împotriva voinţei mele.
Mama mea a aflat despre atracţiile mele faţă de cei de acelaşi
sex când aveam şaisprezece ani şi imediat a vrut să primesc
ajutor. Pe vremea aceea, mă luptam deja în secret cu
homosexualitatea de câţiva ani, dar în sfârşit, când nu mă
aşteptam, apăruseră câţiva prieteni cu care mă simţeam „în
siguranţă”. Ei m-au încurajat să-mi accept homosexualitatea şi,
după toţi anii plini de confuzie şi singurătate, resimţeam aceasta
ca pe o libertate. Deci evident, nu am fost prea încântat de ideea
de a primi „ajutor”.
Eforturile ei nu au avut succes prea mare la început. Primul
psiholog creştin la care m-a dus mama i-a spus realmente să
accepte că eram homosexual. Dar când m-a dus la
New Creation Ministries din Fresno (o misiune Exodus la o
depărtare de două ore de noi), ca să vorbesc cu o „fostă
lesbiană”, m-am supărat.
Dar Donna, „fosta lesbiană”, nu mi-a predicat, aşa cum mă
aşteptasem eu. Opiniile noastre diferite despre homosexualitate
şi adevărul despre sexualitatea mea personală au fost abordate,
direct şi sincer, de la început. Cu toate acestea, ea a fost capabilă
- 207 -
să pună toate acestea deoparte şi să petreacă scurta noastră oră
în weekend, doar pentru a mă cunoaşte. Părinţii mei chiar au
încercat să obţină de la ea detalii despre şedinţele noastre, dar ea
a păstrat confidenţialitatea cu privire la timpul pe care îl
petreceam împreună. Ceea ce i-a supărat pe ei, dar mi-a câştigat
încrederea mie. Încet, încet am început să mă simt confortabil
cu ea, deşi credeam că se înşela în privinţa homosexualităţii.
Mai târziu în acelaşi an, l-am întâlnit pe primul meu prieten
şi am devenit total prins de relaţia noastră. Când părinţii mei au
aflat, au hotărât să intervină mai drastic. Nu aflasem despre
programe Exodus cu cazare, dar era un centru de consiliere
creştin rezidenţial în Fresno. Am petrecut trei săptămâni acolo
(cu părinţii mei), primind consiliere zilnică, pe lângă şedinţele de
consiliere la New Creation Ministries.
Nu voi spune că experienţa mi-a făcut plăcere; chiar şi în
cele mai bune momente a fost inconfortabilă. Dar consilierul de
la programul cu cazare era, în mare măsură, ca Donna; deşi
împărtăşea valorile părinţilor mei, era prietenos cu mine şi plin
de compasiune. Mi-au plăcut şedinţele de consiliere între patru
ochi cu el, deşi şedinţele cu părinţii mei au fost extrem de
dificile.
Atitudinea mea, pe vremea aceea, era că toată acea neplăcere
şi dificultate era doar o pedeapsă pentru că eram homosexual.
Asta au presupus toţi prietenii mei că se întâmpla. I-am scris
chiar o scrisoare unuia dintre ei, povestindu-i despre gândurile
mele suicidare, deşi depresia mea se datora mai degrabă
dezintegrării relaţiei mele homosexuale, decât consilierii. Totuşi,
sunt sigur că mulţi credeau că misiunea „foştilor homosexuali”
literalmente mă omora.
Ceea ce era atât de dificil nu era presiunea de a-mi schimba
homosexualitatea; cei de la Exodus ne-au încurajat, de fapt, să
privim dincolo de homosexualitate şi să ne ocupăm de
problemele mai profunde. Ceea ce era într-adevăr atât de
dureros, era faptul că trebuia să fac faţă şi să mă ocup de rănirile
profunde din familia noastră. Dumnezeu Îşi punea degetul pe o
mulţime de locuri dureroase, precum resentimentul pe care îl
- 208 -
simţeam – dar pe care nu îl înţelegeam – faţă de părinţii mei,
care ridicase un asemenea zid între noi. Nu eram condamnat
sau făcut să mă ruşinez, dar mă ocupam de lucruri care nu
aveau cum să nu fie dureroase.
În acest proces, numeroase probleme foarte reale au început
să iasă la lumină. Consilierii i-au ajutat efectiv pe părinţii mei să
vadă că nu atracţiile mele homosexuale erau de vină pentru
întreaga durere din familia noastră, ci că durerea din familia
noastră era de fapt un factor care contribuia la dezvoltarea
atracţiilor mele faţă de cei acelaşi sex. Nu vroiam să întreţin
ideea că problemele din familia noastră dăduseră cumva viaţă
atracţiilor mele faţă de cei de acelaşi sex, dar eu şi familia mea
am început să lucrăm în alte domenii, pentru a dezvolta modele
mai sănătoase de relaţionare.
Experienţele respective nu mi-au schimbat imediat
perspectiva sau calea. Dar prin misiunea Exodus am aflat
adevăruri despre mine însumi şi despre homosexualitate în
general, cu care, în cele din urmă, am descoperit că puteam fi de
acord.
Cu ceea ce învăţasem de la New Creation Ministries m-am
întâlnit din nou când am intrat în viaţa homosexuală şi am
descoperit cum era ea cu adevărat. Spre uimirea mea, prietenul
meu mi-a repetat de fapt ce mă învăţaseră ei! Ultima dată când
l-am văzut, eram atât de rănit deoarece, deşi eu aveam inima
zdrobită pentru că îl pierdeam, lui părea să nu îi pese. Mi-a spus
că de îndată ce voi trăi ca homosexual mai mult timp, voi avea o
mulţime de distracţii şi, în curând, ruperea unei relaţii nu mă va
mai durea. Atât despre „a spune în mod public că eşti
homosexual”, ca fiind cheia fericirii.
Mi-am amintit ce spuseră alţii aflaţi în „procesul de
vindecare” despre viaţa homosexuală, ceea ce eu crezusem
atunci că era strigător la cer, doar pentru a mi se confirma, prin
ceea ce am trăit sau am văzut, atunci când am căutat eu însumi
viaţa homosexuală. Cu cât vedeam mai mult cum ar fi fost viaţa
mea ca bărbat homosexual, cu atât avea mai mult sens mesajul
pe care mi-l transmisese Exodus. Fiindcă mi se prezentase
- 209 -
adevărul, am avut speranţă atunci când s-a instalat dezamăgirea,
speranţă pentru o altă opţiune şi am ştiut că nu trebuia să accept
direcţia pe care mi-o indicau atracţiile mele.
O mulţime de oameni din oraşul meu natal i-au criticat pe
părinţii mei fiindcă au făcut tot ce au putut pentru a mă opri de
la adoptarea homosexualităţii în adolescenţă. Unii credeau că nu
ar fi trebuit să aibă dreptul de a mă duce acolo unde nu vroiam
de fapt să merg şi, mai ales, că nu ar fi trebuit să mă poată ţină
acolo trei săptămâni.
Fie că sunteţi de acord sau nu cu părerile părinţilor mei
despre homosexualitate, ei au avut dreptul să mă crească
conform convingerilor şi principiilor morale proprii. Se pare că
există concepţia că atunci când un tânăr are atracţii faţă de cei
de acelaşi sex, drepturile şi convingerile părinţilor dispar
complet.
Ca să fiu sincer, faptul că m-au dus la misiunea Exodus cu
greu ar fi putut să lupte cu numeroasele influenţe care mă
împingeau spre homosexualitate. Părinţii mei ştiau că toţi
prietenii mei de la şcoală şi chiar unii dintre profesori mă
încurajau să accept identitatea homosexuală. Nu sunt sigur că au
realizat măcar în ce măsură acest lucru era adevărat; un prieten
mi-a dat pornografie homosexuală şi o carte despre sexul
homosexual. (Care spunea că eu, ca adolescent, puteam
descoperi că să fac sex cu bărbaţi mai în vârstă este distractiv şi
o bună sursă de venit suplimentar. Nu glumesc!) Dat fiind că
tovarăşii de vârsta mea, educatorii şi mass-media promovau
homosexualitatea, părinţii mei au considerat că era rezonabil ca
o dată pe săptămână să mă duc să vorbesc cu cineva care
susţinea punctul lor de vedere.
În plus, ar fi inexact şi necinstit să privim situaţia din
perspectiva îngustă că tatăl meu şi mama mea făceau toate
acestea din cauză că erau homofobi. Acţiunile lor erau un
răspuns la lupta mea cu atracţiile faţă de cei de acelaşi sex.
De exemplu, nu au recurs la programul cu cazare până nu
au aflat că eram implicat – relaţional şi sexual – cu un tânăr de
nouăsprezece ani şi că toţi prietenii mei (şi, din nou, profesorii)
- 210 -
încurajau relaţia noastră şi mă acopereau. Privind în urmă, ştiu
că şi eu aş fi făcut măcar cât au făcut ei în calitate de părinţi.
Nu voi spune că nu există un mod greşit de a face lucrul
corect; părinţii mei au spus lucruri care m-au rănit şi care nu au
fost de ajutor, iar uneori au pus sentimentele lor înaintea
sentimentelor mele. Ştiu că există părinţi care explodează, care
spun şi fac lucruri incredibil de rele în situaţii similare. Există cu
adevărat idei preconcepute şi chiar părinţii care fac lucrul corect
trebuie să îşi verifice aşteptările, motivele şi să stăruie în
rugăciune şi consiliere înţeleaptă.
Chiar şi aşa, nu mă pot opri să mă întreb dacă poveştile
prezentate în mass-media sunt ca povestea mea, aranjate cu
scopul de a se potrivi planului de a face homosexualitatea să
pară dezirabile. După cum am spus mai înainte, se pare că există
ideea că homosexualitatea are un atu faţă de autoritatea
parentală (numai dacă, bineînţeles, părinţii nu susţin cu tărie
homosexualitatea). După cum spunea actorul şi vorbitorul
homosexual Harvey Fierstein (Mrs. Doubtfire, Ziua independenţei)
într-un episod din programul PBS În viaţă: „Pe cine vom lăsa să
îi crească pe copiii noştri, pe părinţii lor?”
Astăzi sunt recunoscător că părinţii mei mi-au întors lumea
pe dos. Nu au făcut-o în mod perfect, dar au făcut lucrul care
trebuia, iar viaţa mea este mai împlinită astăzi din această cauză.
Pe moment, disciplina nu este prea distractivă. Ea pare să
meargă întotdeauna împotriva naturii noastre. Mai târziu,
desigur, merită din plin, fiindcă cei care trec prin ea devin
maturi în relaţia lor cu Dumnezeu. (Evrei 12:11)
[Mike Ensley, Against My Will. Copyright © Mike Ensley.
Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul care nu mai
este disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

- 211 -
 ÎN CĂUTAREA LIBERTĂŢII
JACK MORLAN

Am renunţat la căsnicia mea şi m-am avântat în stilul de

viaţă homosexual. În sfârşit, eram liber!... Sau nu? La câteva luni
după ce îmi părăsisem soţia, mergând acasă în vizită, tatăl meu
m-a înfruntat.
„Fiule, vreau să ştiu care este problema”, mi-a zis el. „Ce s-a
întâmplat cu căsătoria ta?”
„Tată, mai bine ai sta jos”, i-am răspuns, „fiindcă nu vei
înţelege. Nici eu nu înţeleg.” Am făcut o pauză şi l-am privit.
„Tată, sunt homosexual.”
S-a făcut alb ca varul, iar apoi a început să plângă. „Ce am
făcut, mama ta şi cu mine, ca să se întâmple aşa ceva?” a
întrebat el, plângând cu sughiţuri.
„Tată, nu a fost ceva ce aţi făcut voi. Nu ştiu ce s-a
întâmplat cu mine.”
Am vorbit mult timp. „Ştiu că va trece o vreme până vei
accepta asta”, i-am zis în cele din urmă, „şi ştiu şi că nu vei mai
vrea să vin acasă. Accept asta şi mă voi ocupa eu însumi de
problema mea.”
Apoi mama a venit acasă, iar eu am plecat. I-am privit din
uşă, în timp ce tata plângea, iar mama îl ţinea în braţe. Încă nu
ştia ce se întâmplase. Am plâns tot drumul spre casă, ştiind că
nu aveam să îmi mai văd părinţii niciodată.
Am crescut în anii ’50, la o fermă în sudul statului Iowa.
Viaţa mea a fost liniştită până la vârsta de şapte ani, când un văr
al meu şi nişte băieţi din vecinătate au început să joace un „joc
secret” cu mine. Am devenit victima unui abuz sexual.
La început activităţile noastre aveau loc doar ocazional, dar
când aveam nouă ani, ele aveau deja loc de două sau trei ori pe
săptămână.
Abuzul a continuat în anii adolescenţei. Am devenit foarte
singuratic, confuz şi rănit. Se părea că singurul mod în care
puteam dezvolta o relaţie cu un bărbat era îngăduindu-i să mă
abuzeze sexual.
- 212 -
 Destul de trist, simţeam că nu le puteam spune părinţilor.
Vărul meu şi băieţii din vecinătate frecventau aceeaşi biserică şi
şcoală ca mine. Deşi familia mea auzise despre Isus Hristos,
niciunul dintre noi nu avea o relaţie personală cu El.
Am auzit prima oară cuvântul „homosexual” la colegiu şi
am realizat că se referea la mine. Că am căutat ajutor la
consilieri nu mi-a fost de folos. „Acceptă acest lucru”, m-au
sfătuit ei. „Te-ai născut aşa şi nu poţi face nimic pentru a te
schimba.”
Dar eu nu vroiam să accept. „Poate că dacă aş fi căsătorit,
lucrurile s-ar schimba”, m-am gândit eu, şi am găsit o tânără
drăguţă. Căsătoria noastră a fost un dezastru.
După patru ani, am realizat că nu mai puteam continua să
îmi neg homosexualitatea şi să distrug viaţa soţiei mele. Am
divorţat şi am renunţat la şcoală. Am fugit literalmente şi nimeni
nu ştia unde mă aflam.
Au trecut câteva luni, după care am primit un telefon. Era
tatăl meu. Îmi dăduse de urmă şi vroia să vin acasă. Vroia, de
asemenea, să ştie ce se întâmpla în viaţa mea. În cele din urmă,
m-am dus acasă în weekendul de Ziua Recunoştinţei. Toată
familia era acolo. Mai târziu în acea zi, când mama şi surorile
mele s-au dus la plimbare, tata m-a înfruntat. I-am spus despre
homosexualitatea mea, iar apoi am plecat.
„Nu-mi voi mai vedea părinţii niciodată”, mă gândeam eu.
Nu după mult timp eram afundat până peste cap în stilul de
viaţă homosexual. „Îmi voi face o viaţă complet diferită.” Banii
şi puterea au devenit zeii mei şi am făcut totul pentru a avea şi
bani, şi putere.
Am mers la o şcoală de cosmetologie, lucrând cu program
întreg în timpul zilei şi mergând la cursuri seara. Eram hotărât
să devin cineva. Apoi, spre surpriza mea, am primit o scrisoare
de la ai mei.
„Fiule, nu înţeleg ce a dus la situaţia în care te afli”, îmi scria
tatăl meu, „dar vreau să ştii că te iubesc fiindcă eşti sânge din
sângele meu. Eşti sânge din sângele meu şi al mamei tale şi
vrem să te ajutăm. Vino oricând să vorbeşti cu noi! Te iubim.”
- 213 -
 Cuvintele tatălui meu m-au atins profund. Astăzi ştiu că
dragostea necondiţionată a părinţilor mei este cea care m-a
ajutat să mă confrunt cu acea perioadă dificilă din viaţa mea şi
m-a oprit să renunţ complet la Dumnezeu.
Mama şi tata au început să caute o relaţie mai profundă cu
Isus Hristos. Au schimbat biserica şi au găsit un grup dedicat de
credincioşi care să se roage pentru mine. Au continuat să se
poarte cu dragoste cu mine şi cu partenerul meu homosexual,
Thom. În ciuda atitudinii mele răutăcioase şi a manipulărilor
mele constante, au continuat să-mi arate dragoste.
Nu vroiam cu adevărat ajutorul părinţilor mei. Dobândisem
deja influenţă în cercurile sociale homosexuale. Eram partener
la un salon de coafură. Eram chiar „cineva” în societatea
oamenilor „normali”! Credeam că reuşisem, când de fapt Satan
mă legase atât de strâns!
Credeam că puterea şi banii erau cele mai importante lucruri
din lume şi pentru a le avea, îi manipulam pe alţii în orice mod
posibil. Odată ce obţineam ceea ce vroiam de la cineva,
renunţam la el ca la un gunoi.
Din perspectiva mea, lucrurile mergeau bine. Aveam un
iubit şi eram partener asociat la o afacere bună. De zece ani
trăiam astfel, angrenat în proprietăţi imobiliare, finanţe şi
asigurări. Apoi au apărut nişte schimbări. Partenerul meu, care
îmi era şi coleg de apartament, a devenit nemulţumit de relaţia
noastră şi am ştiut când a fost pregătit să se mute. Într-o zi, am
zburat cu avionul la Phoenix ca să aduc maşina unui client la
Des Moines, ştiind că atunci când voi ajunge acasă voi avea o
confruntare cu Thom. Am făcut planuri tot drumul spre casă,
hotărât să nu-l las să plece.
În timp ce conduceam spre casă, am observat panouri pe
care scria: „Isus mântuieşte” şi „Isus este răspunsul”. Apoi, deşi
plănuisem să mă opresc la câteva baruri în drum spre casă, nu
am găsit un loc liber în nicio parcare. Fără să ştiu, Domnul
începea să răspundă la rugăciunile părinţilor mei. După ce am
ajuns acasă, Thom m-a anunţat că pleacă: „Mă duc acasă să le
zic alor mei adevărul despre noi”, a zis el. „Ne vor spune că
- 214 -
avem nevoie de Isus.” „Ei, bine, poate că avem!” am replicat eu,
apoi am adăugat: „Dar dacă este să accept acest lucru, am să o
fac în felul meu.”
În interior, eram disperat. „Mă voi ruga lui Isus”, m-am
gândit eu, „dacă asta îl va ţine pe Thom cu mine aici!” M-am
aşezat şi am început să mă rog: „Doamne, dacă eşti Cine spui că
eşti şi eşti atât de puternic cum spun oamenii că eşti, atunci
vreau să faci ceva în viaţa mea în seara asta. Vreau să cobori aici
şi să mă eliberezi de robia în care mă aflu.”
„Nu vreau să laşi nimic în mine”, am adăugat, „fiindcă dacă
o vei face, voi da greş.” Mi-am amintit că în copilărie învăţasem
în biserică să cer: „Doamne, vino în viaţa mea şi schimbă-mă
acum!” Deodată, am simţit ca şi cum o tonă de cărămizi m-ar fi
lovit şi m-ar fi dat jos de pe scaun. În timp ce stăteam pe podea,
o senzaţie de căldură mi-a apărut în vârful degetelor şi mi-a
urcat în tot corpul, până în vârful capului.
În minte, vedeam lanţuri negre rupându-se. Dumnezeu
rupea lanţurile pe care Satan le înfăşurase în jurul meu! După
aceea m-am simţit atât de fericit şi de uşurat! În cele din urmă,
m-am întors la partenerul meu şi i-am spus că mă duceam sus să
mă întind. „Cred că şi tu ai nevoie de acest Isus”, i-am zis.
După ce am stat câtva timp întins, am auzit un strigăt îngrozitor
de jos. „Ce s-a întâmplat?” am strigat, alergând jos. „L-am
primit şi eu pe Isus”, a spus Thom, „şi am fost eliberat!”
„Mulţumesc, Doamne!”, am spus zâmbind. Eram amândoi
atât de emoţionaţi! Simţeam deja o dragoste nouă, diferită între
noi, o dragoste de fraţi în Isus.
Le-am telefonat părinţilor mei. Tata a plâns când a auzit ce
s-a întâmplat. „Este telefonul pe care îl aşteptam!” mi-a spus. El
şi mama s-au rugat imediat pentru noi la telefon.
În ziua următoare, m-am dus la lucru la salon, hotărât să nu
spun nimic. Prima clientă a intrat şi s-a uitat la mine. „Ce s-a
întâmplat cu tine?” „Nimic”, am răspuns. „Nu, este ceva diferit
la tine. Nu eşti acelaşi Jack de săptămâna trecută. Ai o strălucire
în jurul tău şi pace pe chip.” „Da?” am întrebat, privind în
oglindă. N-am văzut nimic diferit. Clienta a continuat să mă
- 215 -
sâcâie până ce, în cele din urmă, i-am spus că Îl primisem pe
Isus în inimă. Toată ziua s-a întâmplat acelaşi lucru. „Este ceva
diferit la tine”, îmi tot spuneau clienţii.
În sfârşit, a venit ultima clientă din ziua aceea, o doamnă
care îmi vestea Evanghelia de zece ani. „Cathy, am ceva să-ţi
spun”, am zis imediat ce s-a aşezat pe scaun. Apoi am făcut o
pauză, studiindu-i faţa. „Dar pari atât de tristă! Spune-mi mai
întâi ce s-a întâmplat.” „Nu”, a zis ea, „spune mai întâi ce veste
ai!” Aşa că i-am spus că Îl primisem pe Isus, iar ea a început să
plângă. „Jack, nu mai suportam să vin aici”, mi-a zis ea. „Aveam
de gând să-ţi spun că nimeni din familia mea nu va mai veni
aici. Simţeam că Dumnezeu nu-mi auzea rugăciunile pentru
tine. Acum ştiu că Dumnezeu răspunde la rugăciune.” Ce
întâlnire plină de bucurie am avut în acea zi! Acea bucurie nu
m-a părăsit nici în ziua de astăzi; acum Cathy şi familia ei îmi
sunt mai apropiaţi ca oricând înainte.
Umblarea mea cu Isus a început în anul 1980, iar Dumnezeu
m-a condus pas cu pas. Mai întâi, m-a scos din afacerea de
parteneriat şi a făcut să am propriul meu salon. Realizam că
venitul nu putea să acopere cheltuielile, dar în prima lună
Domnul mi-a dublat câştigurile. Ştiam că, atât timp cât
acceptam ca El să deţină controlul asupra vieţii mele, va
continua să mă binecuvânteze.
Apoi Dumnezeu a adus în viaţa mea o creştină frumoasă. La
început, am crezut că avea prea multă voinţă şi că era prea
agresivă pentru mine. Dar Domnul ştia de ce parteneră aveam
nevoie pentru a depăşi barierele emoţionale pe care le ridicasem
timp de douăzeci de ani. Paula şi cu mine ne-am căsătorit în
1981. În ultimii opt ani de căsnicie, tăria şi hotărârea Paulei
mi-au adus de atâtea ori vindecare, dându-ne o temelie stabilă
pe care să ne clădim vieţile.
Ne-am luptat amândoi cu lucruri din trecutul nostru, adânc
înrădăcinate, dar Dumnezeu a fost întotdeauna cu noi pentru a
ne da înţelepciune şi putere. Astăzi căsnicia noastră este
puternică, plină de dragoste şi discernământ dumnezeiesc.

- 216 -
 Dumnezeu ne-a dăruit doi fii minunaţi, pe care să îi creştem
spre gloria Lui. Ne uităm la aceşti copii minune şi Îl lăudăm
pentru nevinovăţia lor plină de prospeţime, pentru frumuseţea
şi bucuria lor explozivă.
Chiar dacă am fost un băiat de la fermă dintr-un oraş mic,
abuzat sexual şi împins spre mişcarea homosexuală, acum pot să
mă ridic şi să afirm că există un Dumnezeu viu care ne
eliberează cu adevărat. Este ceea ce a făcut El pentru mine.
[Jack Morlan, In Search of Freedom. Copyright © Jack Morlan.
Jack Morlan este fondatorul şi Directorul misiunii
Freedom Ministries din Des Moines, Iowa. El şi soţia lui, Paula, au
doi fii, Jason şi Zachary.]

ÎN DURERE, DUMNEZEU RESTAUREAZĂ

CHRIS STUMP

Am crescut într-un cămin creştin în care mama mea era

conducătorul spiritual şi cea care lua decizii; tatăl meu lucra cea
mai mare parte a timpului şi era pasiv şi nehotărât. De timpuriu,
am început să privesc masculinitatea ca pe ceva negativ. Mi-am
petrecut cea mai mare parte a copilăriei cu mama şi am
perceput-o ca pe cea puternică din familie. La petreceri, femeile
spuneau că bărbaţii sunt câini, iar bărbaţii nu făceau decât să
urle asemenea câinilor. Nu vroiam să fiu câine, deci de ce aş fi
vrut să fiu bărbat? La un moment dat, mi-am jurat mie însumi,
pe când eram în clasa a cincea, că nu voi fi niciodată ca tatăl
meu. Acel jurământ m-a împins într-o criză de identitate, când
am intrat în clasa următoare.
În ciclul gimnazial, m-am simţit nesigur şi necorespunzător
ca băiat. Ceilalţi băieţi mă intimidau foarte mult, dar eram atras
de ei. Când s-a instalat pubertatea, s-au instalat şi atracţiile faţă
de băieţi. Când atracţiile au crescut, a început tachinarea. Eram
atât de temător şi de inadecvat, încât mă plimbam în jurul
terenului de baseball în orele de educaţie fizică, pentru a nu fi
nevoit să fac sport cu alţi băieţi. Colegii au început să mă
batjocorească, aruncându-mi vorbe de ocară şi
- 217 -
ameninţându-mă. În fiecare zi, mergem la şcoală cuprins de
teamă.
În acea perioadă, L-am primit pe Hristos în inimă şi am
sperat că astfel voi putea „să scap de homosexualitate prin
rugăciune” şi să rezist la tot chinul, dar nu am putut. Atracţiile
s-au intensificat şi nu puteam să rezist când mi se adresau
cuvinte injurioase. Mi-am folosit creştinismul şi prietenele,
încercând să-mi dovedesc heterosexualitatea, dar colegii puteau
să vadă prin faţada falsă pe care o etalam. Hărţuiala a continuat
la liceu. Mă duceam la profesori şi le spuneam despre hărţuire,
dar ei nu făceau nimic, ceea ce a întărit minciuna cu care mă
luptam – sunt diferit şi nimănui nu îi pasă.
Când îmi puneam sub semnul întrebării identitatea, vorbele
de ocară cu care mă etichetau colegii îmi reveneau iar şi iar în
minte. Am permis acelor vorbe să aibă putere asupra mea şi a
identităţii mele. Ştiam că eram atras de băieţi şi toţi ceilalţi ştiau
– deci eram homosexual?
Am pornit în căutarea răspunsului. Îmi era prea ruşine să
merg la biserica mea, unde tot ceea ce auzeam era condamnarea
tot mai puternică a homosexualilor. Deci am apelat la camerele
de chat pentru homosexuali şi astfel am găsit acceptare deplină
şi dragoste. În sfârşit, primeam atenţia masculină pe care o
vroiam şi o doream. M-am rugat lui Dumnezeu, întrebându-L
dacă mă născusem aşa. Iar tot ce auzeam era „da”. Deci le-am
spus părinţilor mei şi tuturor celor pe care îi cunoşteam că eram
homosexual. Efectiv toţi prietenii creştini au încetat să mai aibă
legătură cu mine, în afară de unul. Din cauza respingerii lor, am
început să mă distanţez complet de creştini şi de religia lor.
După ce L-am respins pe Dumnezeu, am intrat pe deplin în
stilul de viaţă homosexual. Eram emfatic şi vroiam ca toată
lumea să ştie că eram homosexual şi mândru de asta. Critica,
condamnarea şi vorbele de ocară nu aveau să mă mai afecteze.
Mi-am împietrit inima faţă de toţi. Am căutat relaţie după
relaţie, nefiind niciodată pe deplin satisfăcut sau împlinit.
Iubeam atenţia pe care o primeam de la alţi bărbaţi, iar dorinţele

- 218 -
lor pline de poftă îmi ofereau o anumită susţinere, dar tot mă
simţeam pustiu pe dinăuntru.
Pe când plănuiam să intru la colegiu, am decis să pun capăt
unei relaţii, pentru a avea mai multe oportunităţi de a căuta
bărbaţi la colegiu. Când am pus capăt acelei relaţii, Dumnezeu
mi-a deschis ochii cu privire la direcţia pe care mă aflam şi mi-a
dat o dorinţă enormă pentru El, ceea ce nu avusesem de doi ani.
În mai puţin de o oră, Duhul Sfânt mi-a transformat inima
împietrită într-o inimă tandră, deschisă şi dornică să-L
primească pe Domnul. Am decis să părăsesc stilul de viaţă
homosexual şi să urmez o relaţie cu El.
Am început călătoria spre vindecare la o misiune Exodus din
Lexington, Kentucky. Opiniile mele negative despre
masculinitate s-au estompat încet, atunci când am ajuns la
masculinitatea la care mă chema Dumnezeu. Dumnezeu m-a
binecuvântat cu prietenii masculine sănătoase, cu adevărat
uimitoare, prin care am fost susţinut şi încurajat. Bărbaţii de la
misiunea Baptist Campus Ministry mi-au stat alături şi mi-au arătat
ce înseamnă cu adevărat masculinitatea. În timp ce păşeau
alături de mine în călătoria mea, am găsit în sfârşit dragostea
care împlineşte şi susţine pe care o căutasem. Am început să mă
accept pe mine însumi şi să-mi îmbrăţişez identitatea ca fiind
definită de Hristos. Când am devenit mai sigur cine eram eu ca
bărbat şi când am înţeles corect masculinitatea adevărată,
evlavioasă am perceput femeile în mod diferit. Nu le-am mai
văzut ca pe nişte egale, ci ca pe o completare a mea şi am
devenit atras de ele.
Dumnezeu mi-a transformat efectiv viaţa şi a adus vindecare
familiei mele. Am un respect nou pentru tatăl meu, iar relaţia
noastră a fost restaurată. Acum ştiu: călătoria mea nu a fost
niciodată legată de atracţiile homosexuale. Ea a fost şi este şi
astăzi legată de rămânerea mea în Hristos şi de moartea mea
faţă de mine însumi zi de zi, de dragul Lui.
Relaţiile şi comunitatea pe care le-am găsit la colegiu m-au
impulsionat cu adevărat şi m-au făcut să progresez în mod

- 219 -
uimitor. Dumnezeu a folosit atât de mulţi oameni pentru a
scoate la iveală sinele meu adevărat!
Astăzi sunt liber, iar El m-a chemat să vestesc lumii adevărul
Lui, că eliberarea de homosexualitate este posibilă, şi ca să ofer
speranţă celor care o caută.
Ca stagiar la Exodus în vara aceasta, am avut parte un timp
uimitor, în care Dumnezeu a deschis multe uşi şi a reafirmat
chemarea Lui în viaţa mea. Am experimentat atât de multe
aspecte diferite a ceea ce face Exodus ca misiune. Domnul m-a
binecuvântat, de asemenea, cu prietenii şi oportunităţi noi,
fiindcă începând din septembrie voi ocupa o poziţie la Exodus.
Cât am fost aici la Exodus, am învăţat multe despre ce înseamnă
să ai inima unui slujitor al Împărăţiei. Dumnezeu m-a maturizat,
mi-a lansat o provocare şi sunt foarte mulţumitor să am o astfel
de oportunitate.
[Chris Stump, Out of Pain, God Restores. Copyright ©
Chris Stump. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul
care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

ÎN DURERE, DUMNEZEU RESTAUREAZĂ

ETHAN MARTIN

Ca în cazul celor mai mulţi bărbaţi care se luptă cu

homosexualitatea, lupta mea a început de la o vârstă fragedă.
Când eram copil, o vedeam pe mama ca fiind perfectă. Îmi
amintesc cum mă îmbrăcam cu hainele ei, îmi puneam pantofii
ei şi mă machiam ca să o imit. Cu tatăl meu era o poveste
diferită. El era foarte strict şi sever, pedepsindu-mă adesea
pentru cea mai mică greşeală. Se ţinea cu tărie de mottoul „Cine
cruţă nuiaua alintă copilul” şi adesea mergea prea departe.
Izbucnirile lui agresive ne-au abuzat emoţional şi fizic pe fratele
meu mai mare şi pe mine. Ca reacţie la atacurile verbale ale
tatălui nostru, fratele meu şi cu mine am crescut rănindu-ne
unul pe celălalt, emoţional şi fizic.

- 220 -
 Deşi am avut parte de aceleaşi abuzuri când eram copii,
fratele meu şi cu mine aveam temperamente foarte diferite. Eu
eram un copil sensibil, plin de compasiune, care plângea adesea
la durerea altora, empatizând cu ei. Fratele meu era văzut ca
fiind mai puternic, avea o toleranţă ridicată la durere şi rareori
arăta vreo emoţie. Tatăl meu vroia să fim atletici şi ne-a împins
să facem sport. Am crescut temându-mă, văzând cum îl tortura
verbal pe fratele meu când făcea sport, şi nu vroiam să primesc
atacuri similare. M-am trezit respingând sporturile şi făcând
lucruri la care eram bun în mod natural, precum cântatul, dansul
şi teatrul. Am respins, de asemenea, ideii masculinităţii, aşa cum
era ea portretizată de singurul model masculin pe care îl aveam,
tatăl meu.
Când am crescut, tot mai mulţi oameni îmi spuneau cuvinte
urâte: surioară, poponar, homo şi „gay”. Durerea mi s-a
intensificat când părinţii mei au divorţat. Când aveam
doisprezece ani, ne-am mutat de cealaltă parte a statului, deci
contactul cu tatăl meu era limitat, ceea ce era în ordine pentru
mine.
Când a debutat pubertatea, din cauza experienţei rele pe
care o avusesem cu tatăl meu şi a relaţiei abuzive cu fratele meu,
am găsit mângâiere petrecând timp cu fetele. Cu ele eram în
siguranţă şi lor le plăceau lucrurile care îmi plăceau mie.
Simţeam teamă şi agitaţie în grupurile mari de băieţi şi am căutat
scăpare la fete.
În acelaşi timp, aveam o dorinţă puternică de a fi cu un
bărbat şi de a mă simţi iubit şi dorit de un bărbat. În
adolescenţă, am devenit foarte implicat în grupul de tineret de la
biserică. Fiind un creştin foarte implicat în biserică, atracţiile
mele îmi păreau şi mai detestabile şi ruşinoase.
La colegiu am auzit mesajul că este în ordine să fii
homosexual şi creştin; era răspunsul potrivit pentru mine! Am
crezut înşelătoriile teologiei homosexuală şi nu după mult timp
le-am făcut cunoscut tuturor că eram homosexual. Mama a aflat
şi mi-a cerut să nu spun la prea mulţi oameni, până nu avea
şansa să discute cu mine faţă în faţă. Din respect pentru mama
- 221 -
mea, am acceptat. În vacanţa de primăvară, în primul meu an la
colegiu, m-am dus acasă şi am discutat. Mi-a spus cele mai
multe dintre lucrurile pe care le auzisem crescând în biserică.
Dar mi-a spus şi nişte lucruri pe care nu le ştiam. Mi-a spus că
fiecare se luptă cu un păcat sau altul. Şi că orice hotăram pentru
viaţa mea, ea nu mă va iubi mai puţin.
În ziua următoare, m-am dus la grupul de tineret şi am stat
acolo, cântând cântări de laudă şi închinare. Când grupul a
început să cânte E vorba numai despre Tine, Isuse, am stat şi am
ascultat cuvintele. Atunci mi S-a revelat Adevărul. Dumnezeu
îmi spunea că viaţa mea nu se referea la mine. Fiind creştin,
sunt chemat să-mi trăiesc viaţa pentru Hristos, să mă sacrific
zilnic şi să urmez voinţa Lui pentru viaţa mea. Chiar atunci şi
acolo, mi-am rededicat viaţa lui Hristos, reluând lupta, în loc să
renunţ la ea. De atunci, nu mi-a fost întotdeauna uşor. Dar este
o luptă care are sens.
Dumnezeu ne dă o „armură” deoarece suntem permanent
în luptă împotriva duşmanului. În toate am putut să mă încred
că ceea ce vrea Dumnezeu pentru viaţa mea este infinit mai bun
decât ceea ce vreau eu pentru viaţa mea. Acum mă pot odihni,
ştiind că Dumnezeu nu-mi va da niciodată mai mult decât pot
duce. Mă pot odihni, ştiind că nu mai este nicio condamnare
pentru cei care sunt în Hristos Isus.
Astăzi lucrez pentru a obţine masteratul în consiliere
profesională, fiindcă Dumnezeu m-a chemat să fiu un
instrument al vindecării pentru cei care se luptă ca fel ca mine.
Privesc înapoi la băiatul sensibil, plin de compasiune care am
fost cândva şi văd că Dumnezeu m-a făcut astfel dintr-un
anumit motiv, iar acum îmi pot folosi însuşirile spre gloria Lui şi
pentru a-i ajuta pe alţii.
A fost o binecuvântare pentru mine să-L văd pe Dumnezeu
lucrând printr-o misiune atunci când am fost stagiar şi este un
privilegiu pentru mine să lucrez cu reţeaua
Professional Counselor Network. Cea mai bună experienţă a mea a
fost conferinţa International Freedom Conference. Ea a reprezentat
un timp de restaurare şi de încurajare, deoarece acolo am
- 222 -
întâlnit nenumăraţi oameni dedicaţi procesului de vindecare.
Deoarece îmi iau rămas bun de la Exodus pentru a urma
chemarea de a deveni consilier, sunt fericit să ştiu că urmez voia
lui Dumnezeu în viaţa mea, în timp ce continui călătoria mea
spre vindecare.
[Ethan Martin, Out of Pain, God Restores. Copyright ©
Ethan Martin. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul
care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

ÎN SFÂRŞIT LIBER!
MICHAEL BABB

Era primăvara anului 1984. Stăteam la fereastra biroului

meu, privind în gol la dimineaţa mohorâtă, lipsită de soare. Un
nor familiar de depresie coborâse peste mine, sentiment pe care
îl avusesem de multe ori în ultimele luni.
„De atâta timp vreau să fiu liber”, mă gândeam eu, în timp
ce ochii mi se umpleau de lacrimi. „Dar sunt la fel de pustiu ca
întotdeauna. Este moartea singura cale de ieşire?”
M-am gândit la copilăria mea. Părinţii mei se despărţiseră
când eu aveam patru ani, din cauza consumului de alcool
excesiv al tatălui meu. Divorţul lor a survenit patru ani mai
târziu. Drept rezultat, mă simţeam inferior între copiii de
aceeaşi vârstă. Toţi aveau doi părinţi şi familii „normale”, în
timp ce eu locuiam cu mama şi cu două surori mai mari.
Fără tată, mi-a lipsit modelul masculin necesar unei bune
dezvoltări masculine. Mă simţeam extrem de inadecvat când mă
raportam la alţi băieţi. Cam de pe la vârsta de cinci ani, îmi
amintesc că eram interesat de trupul masculin. Când am ajuns la
pubertate, atracţiile s-au intensificat.
În timpul liceului şi colegiului nu am cunoscut pe nimeni
care să ducă astfel de lupte şi nu am dat curs niciodată atracţiilor
faţă de cei de acelaşi sex. M-aş fi omorât dacă ar fi bănuit cineva
latura ascunsă a vieţii mele.

- 223 -
 Simţeam o anumită atracţie faţă de femei şi m-am
îndrăgostit de o colegă de clasă, cu care m-am şi căsătorit. După
nouă luni totuşi, soţia mea a fost omorâtă într-un accident de
maşină. A murit fără ca măcar să ştie despre lupta mea secretă.
Două alte rude apropiate ale mele au murit în următorii trei ani.
Îmi doream să mor şi eu. „Poate că eu voi fi următorul”, mi-am
zis. „Atunci nu voi mai fi nevoit să trăiesc cu această luptă
îngrozitoare.”
Cea mai fericită perioadă din viaţa mea a fost când L-am
acceptat pe Isus ca Mântuitor al meu în anul 1974. Crescând
într-o confesiune legalistă, crezusem că dacă trăieşti corect, eşti
automat creştin. Apoi mai mulţi prieteni de-ai mei s-au alăturat
mişcării Jesus People şi au început să vorbească tot timpul despre
Isus Cristos. Într-o noapte, fiind singur în apartament, am făcut
o rugăciune simplă: „Doamne, dacă încă nu Te cunosc, vreau să
Te cunosc cu adevărat. Vreau o viaţă mai bună. Vreau ajutor.”
Viaţa mea a început să se schimbe după acea rugăciune. Am
renunţat la înjurături şi la fumatul marijuanei. Când citeam
Biblia, simţeam o bucurie adâncă. Pentru prima dată în viaţă,
ştiam că Dumnezeu mă iubea. Luptele homosexuale s-au
diminuat şi, în cele din urmă, am simţit parţial libertatea după
care tânjeam cu disperare. Procesul vindecării mele a continuat
timp de mai mulţi ani.
În acea perioadă urmam cursuri serale la un colegiu biblic
din apropiere. Într-o seară, o studentă pe nume Beth şi-a făcut
cunoscută mărturia, iar Domnul a vorbit inimii mele: „Te vei
căsători cu ea.” Beth şi cu mine ne-am cunoscut întâmplător,
dar după acea seară, relaţia noastră a devenit repede mai
profundă. Ne-am căsătorit patru luni mai târziu. Eram din nou
soţ, iar sentimentele homosexuale se diminuaseră mult. Dar
rădăcinile luptei mele erau încă nerezolvate. Apoi au venit
sentimentele tipice ale vârstei de mijloc, îndeosebi după ce
mi-am schimbat serviciul de două ori. La vârsta de treizeci şi
cinci de ani, îmi vedeam trupul îmbătrânind şi aveam fantezii în
care făceam sex cu bărbaţi mai tineri.

- 224 -
 Am devenit puternic atras de un asociat de afaceri şi am
început să petrecem timp împreună aproape în fiecare seară.
Relaţia noastră s-a transformat în dependenţă emoţională, apoi
a devenit sexuală. Nu după mult timp am fost gata să-mi
părăsesc soţia, serviciul şi pe Dumnezeul meu pentru acel
bărbat. Ştiam în inima mea că ce făceam era greşit, dar nu
aveam putere să mă opresc.
Vina mea s-a transformat în depresie. Eram conştient că
urma dezintegrarea căsătoriei mele. Cu cât petreceam mai mult
timp cu prietenul meu, cu atât mai puţin vroiam să fiu cu Beth.
Într-o noapte, a primit un telefon anonim. „Soţul tău se
întâlneşte cu altcineva”, a spus persoana, apoi a închis. După
aceea, Beth m-a confruntat, dar eu am negat totul. „Lucrez doar
până târziu”, am minţit, simţind că-mi venea rău de la stomac.
Eram chinuit de frustrare. Căsnicia mea cândva fericită era
acum un obstacol în calea dorinţelor mele dezlănţuite pentru
lumea homosexuală.
Privind pe fereastră în acea zi mohorâtă de primăvară, am
înţeles că tocmai lucrul după care tânjisem în toţi acei ani, mă
dezamăgise. „În sfârşit, m-am îndrăgostit de un bărbat”, mi-am
spus mie însumi, „dar aş prefera să mor!”
Apoi a venit un telefon care mi-a schimbat viaţa. Julie, soţia
unui fost pastor, mi-a telefonat din Boston. Ştiind că eram
deprimat, se rugase cu râvnă pentru mine. Prin Duhul Sfânt,
Dumnezeu i-a descoperit detalii specifice despre luptele mele.
„Am două cuvinte pentru tine”, mi-a zis ea.
„Homosexualitate şi sinucidere.”
„Ai dreptate”, am recunoscut, simţind o eliberare uriaşă
pentru că păcatele mele ascunse erau în sfârşit ştiute. Julie mi-a
făcut cunoscut că, indiferent ce s-a întâmplat, mă iubea în
continuare. „Voi fi întotdeauna alături de tine”, a adăugat.
După ce am închis telefonul, Beth a intrat în cameră. „Vrei
să-mi spui şi mie despre ce a fost vorba?” m-a întrebat ea. „Ei
bine, ştii că avem doar simulacrul unei căsnicii”, am început eu.
„Este o relaţie slabă, nici măcar o prietenie...” Apoi am rostit

- 225 -
cuvintele pe care le ţinusem închise în mine de ani de zile: „Sunt
homosexual.”
I-am povestit lui Beth prin ce trecusem până atunci, iar în
seara următoare am avut o discuţie lungă. „Mă iubeşti?” m-a
întrebat ea. „Îl iubeşti pe el mai mult decât pe mine? Dacă îl
vrei, atunci du-te. Dacă nu, sunt aici ca să rezolvăm
problemele.” În timp ce vorbea, am înţeles că marea mea teamă
de respingere era nefondată. Cel mai tainic secret al meu ieşea la
iveală, iar oamenii care îmi erau cei mai apropiaţi răspundeau cu
dragoste.
Imediat, Dumnezeu a început să intervină în viaţa mea.
Eram nevoit să îl văd pe prietenul meu în fiecare zi la serviciu,
dar apoi am primit o ofertă de angajare în oraşul Oklahoma, la
două sute patruzeci de kilometri spre sud. Atât soţia mea, cât şi
eu am simţit că separarea şi noul mediu ar fi ideale. Ne-am pus
casa în vânzare şi ne-am mutat în Oklahoma.
După ce am lucrat şase luni la noul serviciu, m-am dus în
concediu cu familia. În casa unui prieten, am găsit mărturia unui
fost homosexual, Sy Rogers. M-am închis în baie şi am citit
broşura de trei ori! După concediu, i-am scris lui Sy. Mi-a
răspuns cu o scrisoare frumoasă, dându-mi versete din Scriptură
şi încurajându-mă. Am început să corespondăm şi mi-a povestit
despre The First Stone, o misiune locală a foştilor homosexuali
din Oklahoma City.
Câteva luni mai târziu, m-am dus acolo la o întâlnire faţă în
faţă cu un consilier şi am ştiut imediat că misiunea respectivă
era potrivită pentru mine. Am simţit aşa o dragoste, acceptare şi
înţelegere, de care aveam nevoie cu disperare.
Am învăţat despre importanţa vitală a unei relaţii de fiecare
clipă cu Isus, care avea să-mi aducă pace şi bucurie în viaţă.
Dumnezeu mi-a arătat că era nevoie să Îl cunosc în mod intim,
nu doar intelectual. Am înţeles că de când devenisem creştin
învăţasem multe despre Dumnezeu, dar nu Îl cunoscusem cu
adevărat. Ştiam despre abstinenţa homosexuală, dar nu şi despre
vindecarea de homosexualitate.

- 226 -
 Dumnezeu mi-a arătat că nu avea să vină nimic peste mine
fără să pot face faţă şi că îmi oferea o cale de scăpare.
(1 Corinteni 10:13) Cu siguranţă, urmau să vină ispite
homosexuale. Dar când au venit ispitele, am învăţat din ele;
Dumnezeu a folosit chiar şi ispita spre binele meu.
Am învăţat, de asemenea, cum să-mi controlez gândurile de
poftă, supunându-le lui Isus în rugăciune. Când privirile îmi
hoinăreau, mă opream şi făceam alegeri corecte, neîngăduind
emoţiilor să se dezlănţuie din cauza poftei. Încet, încet am
învăţat ce înseamnă „să-ţi iei crucea” şi să-L urmezi pe Isus
(Matei 16:24), neîngăduind vechile dorinţe ale naturii mele
umane păcătoase. Uneori nu am vrut să Îl ascult pe Cristos. Am
căzut în vechile obiceiuri, dar m-am ridicat şi am continuat să
merg înainte.
După un an şi jumătate, casa noastră din Kansas era încă
nevândută. Am primit o altă ofertă de angajare în Wichita, iar
apartamentul în care locuiam în Oklahoma nu a mai fost
disponibil.
Dumnezeu mi-a dat un impuls puternic: „Du-te înapoi în
Wichita şi începe o misiune pentru homosexuali.” La sfârşitul
anului 1986 eram deja înapoi în Kansas. Patru luni mai târziu, a
avut loc prima noastră întâlnire de grup, iar de atunci am mers
înainte cu toată puterea.
Vindecarea mea continuă. Dumnezeu m-a adus în punctul
în care nu mă mai văd ca „homosexual”. Deşi am ocazional
dorinţe homosexuale, ele nu mă controlează. Acum privesc
înainte la fiecare zi cu o anticipare plină de bucurie, nu cu o
strângere emoţională puternică în interior. După ani de lupte, în
sfârşit umblu în libertatea Lui!
[Michael Babb, Free At Last! Copyright © 1992, 2000
Michael Babb. Tradus şi publicat cu permisiune. Michael şi Beth
au trei copii. El este Director la misiunea Freedom At Last. Poate
fi contactat la adresa: Freedom At Last, P.O. Box 13314,
Wichita, Kansas 67213, USA, telefon: (01)316.263.2350, e-mail:
freemickey@juno.com.]

- 227 -
 ÎNTORS DIN CAPTIVITATE
JONATHAN BERRY

Am crescut într-o familie iubitoare, morală, care frecventa

biserica şi am beneficiat de la o vârstă fragedă de stimulentul
creştin al şcolii duminicale. Cam pe la vârsta de zece sau
unsprezece ani am realizat că eram atras atât emoţional, cât şi
fizic mai degrabă de băieţii de la şcoală care îmi erau prieteni,
decât de fetele de la şcoală care îmi erau prietene. Nu am ales să
am asemenea sentimente şi mi-am petrecut cea mai mare parte a
adolescenţei luptând împotriva lor şi chinuindu-mă fiindcă mă
simţeam vinovat din cauza lor. În sfârşit, la vârsta de
şaptesprezece ani am început să mă identific, cu mare reticenţă,
în interior cel puţin, ca fiind homosexual.
Cu siguranţă, nu vroiam să fiu homosexual şi mi-ar fi plăcut
ca, în acel stadiu, să fi avut putere să vorbesc despre
sentimentele mele cu cineva. Dar am simţit că nu exista nimeni
la care m-aş fi putut duce. Nu mă puteam duce nici la părinţi,
nici la prietenii mei şi, cu siguranţă, nici la cineva din biserică.
Singurele dăţi când i-am auzit pe creştini vorbind despre
homosexualitate au făcut-o întotdeauna într-un mod foarte
acuzator, aspru, critic.
Negăsind niciun mod de a reconcilia credinţa mea vagă cu
sexualitatea mea, am decis că nu aveam altă opţiune decât să
părăsesc biserica şi să încerc să-mi găsesc un partener. Auzisem
şi citisem că homosexualii sunt foarte promiscui, având mulţi
parteneri sexuali, dar cu siguranţă nu asta vroiam eu. Eu căutam
dragostea, pe cineva special cu care să-mi împart viaţa. Nu după
mult timp am întâlnit un tip de vârsta mea şi o vreme am fost
îndrăgostiţi şi am intrat împreună într-o relaţie de durată,
dedicată, complet ascunsă de toţi membrii familiei mele, de toţi
prietenii şi colegii mei.
Privind în urmă, pot să văd că Dumnezeu nu m-a respins şi
nu m-a abandonat în cei şapte ani cât am trăit într-o relaţie
homosexuală. El a fost foarte îndurător şi milos şi mi-a amintit
permanent de existenţa Lui şi de dorinţa Lui de a Se afla drept
- 228 -
în centrul vieţii mele. Încet, dar sigur, m-a convins de decizia
greşită pe care o luasem în adolescenţă, de a mă implica într-o
relaţie homosexuală, iar la vârsta de douăzeci şi patru de ani m-a
adus la credinţa în Isus Cristos.
Convertirea mea efectivă a fost destul de dramatică şi
neaşteptată. Ea a fost iniţiată de faptul că am intrat, oarecum
răvăşit, într-o dimineaţă de duminică, în biserica
Landsdowne Baptist Church din Bournemouth. A fost ceea ce eu
numesc experienţa mea din Psalmul 32; mâna lui Dumnezeu
apăsa greu asupra mea zi şi noapte, slăbindu-mi puterea, până
ce, în final, mi-am recunoscut păcatul înaintea Lui. În acea stare
în care mă simţeam sub judecata lui Dumnezeu, am apărut la
biserica Landsdowne Baptist Church. De ce acolo? Ei bine, fiindcă
de câţiva ani locuiam împreună cu partenerul meu chiar vizavi şi
adesea observasem cât de fericiţi, bucuroşi şi împăcaţi păreau
oamenii duminică de duminică, când ieşeau din clădirea
bisericii. Era ca şi cum aveau ceva ce mie îmi lipsea şi, ca să o
spun răspicat, eram gelos!
Nu-mi amintesc nimic din detaliile slujbei din acea
duminică. Singurul lucru care m-a izbit destul de puternic a fost
gândul că „Dumnezeu este în locul acesta.” După slujbă s-a
apropiat de mine pastorul răspunzător cu îngrijirea pastorală,
care a vorbit cu mine şi mi-a sugerat că arătam ca şi cum aveam
nevoie de cineva cu care să discut. Mândria m-a ispitit să
răspund: „Eu, să am o nevoie? Glumeşti? Sunt bine!” Dar
realitatea era că în acel stadiu eram un om zdrobit, deci cum aş
fi putut să refuz oferta de a sta de vorbă?
Chiar în săptămâna următoare ne-am întâlnit, iar el s-a
aşezat lângă mine şi mi-a oferit o ceaşcă de ceai (un lucru foarte
englezesc de făcut!). Înainte de a-i povesti despre mine sau
despre viaţa mea, m-a întrebat, pur şi simplu, dacă mă deranja
să-mi citescă ceva din Biblie. Reacţia mea a fost: „Sigur, cum
doriţi.” Nu eram cu adevărat deranjat, neavând atunci idee,
bineînţeles, despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a
străpunge inima omenească! Când a citit versetele din Ieremia,
capitolul 29:12-14, m-au tăiat în inimă ca o sabie. Ştiu că sună
- 229 -
puţin ca un clişeu, dar chiar a fost ca şi cum Dumnezeu îmi
vorbea direct mie:
„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul,
gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.
Voi Mă veţi chema şi veţi pleca; Mă veţi ruga şi vă voi asculta. Mă veţi
căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să
fiu găsit de voi, zice Domnul, şi voi aduce înapoi pe prinşii voştri de
război.”
Acum, eu deja auzisem, înţelesesem şi respinsesem anterior
Evanghelia, aşa că am luat acele cuvinte ca pe o chemare
imediată de a mă întoarce la Dumnezeu şi a-mi pune pe deplin
încrederea în Isus Cristos pentru iertarea păcatelor şi mântuirea
mea personală. Am ştiut imediat, chiar în momentul convertirii,
fără să-mi spună cineva, că să devin creştin şi să-L caut pe
Dumnezeu cu toată inima însemna să ies din relaţia
homosexuală în care eram implicat. Ceea ce nu era uşor nici
pentru mine, nici pentru partenerul meu, dar ştiam în inima mea
atât de clar că era ceea ce cerea Dumnezeu. Lucrul după care
tânjisem şi năzuisem în anii fragedei copilării şi ai adolescenţei
(adică relaţia „perfectă” cu un bărbat) mă ţinea de fapt captiv şi
nu-mi dădea libertatea promisă şi satisfacţia pe care le râvneam.
Ştiam, de asemenea, că Dumnezeu avea planuri foarte bune
pentru mine; planuri de a prospera şi nu de a mă răni, planuri de
a-mi da speranţă şi un viitor. Iar la câţiva ani după ce am
devenit creştin, m-am mutat la Londra ca să mă instruiesc la un
colegiu biblic. După instruire, m-am dus să slujesc la o biserică
din East London timp de zece ani, mai întâi ca pastor asistent şi
lucrător cu tineretul, iar ulterior ca pastor.
În primii mei ani de creştin, am aflat despre misiunea
True Freedom Trust, în care m-am implicat, la început din
perspectiva că eu personal aveam nevoie de un anumit suport,
de încurajare şi ajutor practic pentru a lăsa în urmă stilul de viaţă
homosexual. Dar m-am târziu m-am implicat şi ca voluntar –
conducând un grup de suport, păstorind şi îngrijind de tovarăşii
mei de luptă, oferind învăţătură biblică la diferite conferinţe şi,
un număr de ani, slujind şi în bordul de administrare.
- 230 -
 Când l-am întâlnit prima dată pe Martin Hallet la
Spring Harvest la mijlocul anilor ’90, nu avem idee că, în cele
din urmă, întâlnirea noastră avea să conducă, după câţiva ani, la
numirea mea ca director al misiunii pe care o cofondase cu
treizeci şi doi de ani în urmă. Dar puţin câte puţin, Dumnezeu a
început să mă împingă în direcţia respectivă şi, cu beneficiul
înţelegerii ulterioare, pot să văd că m-a pregătit şi m-a modelat
pentru acest rol din momentul convertirii mele. La timpul Său
desăvârşit, aveam să fiu pregătit să preiau rolul de director, chiar
în momentul în care Martin Hallet era pregătit să se retragă. În
cele din urmă, Domnul a aranjat diferite circumstanţe (inclusiv
folosind durerea unui colaps al meu şi o perioadă de depresie
profundă) pentru a mă aduce în punctul de a fi dornic să spun
„da” atunci când bordul m-a invitat să preiau rolul.
Ar trebui să afirm că nu am fost „vindecat” sau „tămăduit”,
sau „eliberat” de homosexualitate. Experienţa mea de acum este
că Dumnezeu îmi dă har zilnic ca să trăiesc o viaţă de celibatar
şi, aş accentua eu, foarte împlinită, ca bărbat necăsătorit.
Luptele cu atracţia faţă de persoanele de acelaşi sex nu a luat
sfârşit la convertire, cum ar putea presupune mulţi creştini. Sunt
conştient că am „picioare de lut”, cum avem toţi, şi că voi fi
nevoit să-mi înfrunt slăbiciunile în timp ce călătoria continuă.
Aceste vremuri sunt pentru mine oportunitatea de a primi
îndurarea, dragostea şi iertarea lui Dumnezeu. El m-a eliberat
din robia păcatului şi, în ciuda dorinţelor păcătoase, mă ţine să
nu mă întorc în robie. Descopăr, de asemenea, în luptele
continue cu atracţia faţă de persoanele de acelaşi sex, realitatea
că puterea lui Dumnezeu în slăbiciune este făcută desăvârşită;
când sunt slab, atunci sunt tare.
[Jonathan Berry, Back from Captivity. Copyright © 2009
True Freedom Trust. Tradus şi publicat cu permisiune.
Johnathan este Director la True Freedom Trust, fiind responsabil
cu învăţătura şi cu aspectele pastorale ale misiunii. Poate fi
contactat pe site-ul www.truefreedomtrust.co.uk.]

- 231 -
 LARRY BELL

Provin dintr-o familie extrem de disfuncţională. La vârsta de

unsprezece ani, fusesem deja abuzat fizic şi părăsit de tatăl meu,
molestat de un unchi şi violat timp de trei ani de un adolescent
mai mare decât mine. Abuzul m-a făcut să fiu foarte confuz cu
privire la mine însumi ca bărbat şi mi-a dat sentimente
ambivalente faţă de bărbaţi în general. Aveam o dorinţă reală de
a fi iubit de bărbaţi, dar în acelaşi timp aveam o teamă şi o
neîncredere imensă în ei.
Viaţa mea dublă
După pubertate, am devenit foarte atras sexual de băieţi.
Vroiam să mă potrivesc cu ei şi să fiu ca ei, dar efectiv nu ştiam
cum. Fără să mă fi distanţat vreodată cu adevărat de
ataşamentul excesiv faţă de mama mea, mă simţeam în siguranţă
şi mă identificam uşor cu ea şi cu cele două surori mai mari ale
mele. Confuzia de gen m-a condus la o viaţă dublă. Am fost
întotdeauna un băieţel bun, fiind lăudat pentru calităţile mele
domestice şi fiindcă nu intram niciodată în necaz, în timp ce, în
interiorul meu, mă confruntam cu poftă şi cu atracţii puternice
faţă de cei de acelaşi sex.
Viaţa mea dublă a continuat la maturitate, până la vârsta de
treizeci şi cinci de ani. Când eram căsătorit deja doisprezece ani
şi aveam doi fii, fără voia mea, am fost trecut în rezervă din
Forţele Aeriene ale Statelor Unite. Nu la mult timp după trecerea în
rezervă, mi-am pierdut căsătoria, fiii, toate veniturile şi orice
speranţă de a fi vreodată liber de sentimentele mele de poftă
faţă de bărbaţi. Mi-am făcut apoi un iubit şi am început să beau
alcool şi să consum droguri, ceea ce a continuat timp de doi ani
infernali şi ruşinoşi. Apoi totul s-a dezintegrat iar. Mi-am
pierdut slujba, iubitul, maşina şi toţi „prietenii” homosexuali.
Experienţa mea cu Dumnezeu
În timp ce stăteam cu sora mea mai mare şi încercam să-mi
pun viaţa în ordine, am avut o experienţă uimitoare cu
Dumnezeu. Într-o zi de februarie în anul 1983, mă simţeam
foarte deprimat şi frustrat. M-am gândit să mă uit la televizor ca
- 232 -
să mă înveselesc. Treceam de la un canal la altul, când am dat de
canalul PTL, iar pastorul a rostit cuvântul „homosexual”. Glasul
lui mi-a trezit atenţia şi am decis să ascult. Credeam de fapt că
mă va lua la rost şi mă va judeca. Dar ceea ce spunea el mi-a
atins inima. A zis că şi dacă eu credeam că m-am născut
homosexual, de fapt nu m-am născut astfel. A spus că trăiesc în
minciună şi în robia poftei, dar că puteam să fiu liber şi să
cunosc bucuria adevărată a unui copil al lui Dumnezeu. Mi-a
cerut să renunţ la Satan şi să spun o rugăciune de eliberare
împreună cu el.
Când am terminat de spus rugăciunea, am fost complet
copleşit de puterea Duhului Sfânt. Uzasem covorul bisericii
mergând de atâtea ori la altar, dar de data aceea a fost diferit. A
fost atât de dramatic, încât m-am ridicat realmente de pe
genunchi ca să mă uit în oglindă, pentru a vedea dacă nu
avusesem un atac cerebral sau ceva de genul. Nu avusesem
niciun atac. Am simţit marea putere, dragostea şi bucuria lui
Hristos, într-o măsură de nedescris. În momentul acela, am ştiut
că robia mea faţă de poftă şi homosexualitate a fost instantaneu
zdrobită. A fost, de asemenea, momentul în care a început
procesul vindecării mele psihologice.
Au trecut mai bine de şaptesprezece ani din acea zi şi, prin
harul lui Dumnezeu, nu am mai păcătuit niciodată sexual cu un
bărbat. Drumul pe care l-am străbătut a fost extrem de dificil,
dar Dumnezeu a fost credincios ca să-mi împlinească orice
nevoie şi să mă ajute să trec prin multe nopţi întunecate ale
sufletului meu. Ceea ce tatăl meu pământesc nu a fost capabil să
facă, Tatăl meu ceresc a făcut şi mi-a vindecat identitatea
zdrobită şi confuză de bărbat homosexual.
Noua mea viaţă
Astăzi mă simt sigur în identitatea mea de bărbat
heterosexual şi mă bucur de o atracţie sănătoasă faţă de sexul
opus. Soţia mea, Myra, şi cu mine ne-am căsătorit pe
12 februarie 2005. Ea este o bucurie constantă pentru mine şi Îi
mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru ea. Dumnezeu a
restaurat relaţia mea cu fiii mei şi cu alţi membri ai familiei mele.
- 233 -
A trebuit să iert multe altora şi să mă iert pe mine însumi. Sunt,
de asemenea, foarte recunoscător şi binecuvântat să Îi slujesc lui
Dumnezeu într-o misiune a foştilor homosexuali şi vreau să Îi
slujesc în acest gen de misiune tot restul vieţii mele.
[Copyright © Larry Bell. Tradus şi publicat cu permisiune.
Larry este licenţiat în administrarea afacerilor la
Belmont Abbey College, este Director Asociat la
Clean Heart Ministries şi are mai mult de douăzeci de ani de
experienţă slujind în misiunile foştilor homosexuali. A condus
grupuri de suport atât la Dependenţii de Sex Anonimi, cât şi la
Homosexualii Anonimi, şi a vorbit pe tema zdrobirii sexuale în
biserici şi la diferite forumuri. Este un mare luptător în
rugăciune pentru mulţi dintre cei care se află în robia păcatului
sexual şi predă în Programul Living Waters. Larry este acum
căsătorit, este tatăl a doi fii adulţi şi are un nepot.]

LIBER DE ROBIA HOMOSEXUALITĂŢII

OSCAR GALINDO

Numele meu este Oscar Galindo şi am trăit toată viaţa în

Mexic. M-am născut într-o familie prezbiteriană şi am crescut în
Biserica Prezbiteriană până la vârsta de cincisprezece ani. Sunt cel
mai mic dintre cei trei copii: fratele meu este cel mai mare, sora
mea este mijlocia, iar apoi sunt eu. Părinţii mei au divorţat când
eu aveam trei ani. Tatăl meu a încercat întotdeauna să se
îngrijească de nevoile noastre materiale, dar nu a fost niciodată
un părinte apropiat sau iubitor.
Tânjeam să am un tată. Mama lucra ca profesoară şi
obişnuiam să o rog: „Mamă, vreau să am un tată. Vrei să faci
rost de unul pentru mine, te rog?” Dar asta nu s-a întâmplat
niciodată.
Când eram cam de doisprezece sau treisprezece ani, am
început să dezvolt tipare de dependenţă, precum încercarea de a
atinge bărbaţi în autobuz sau de a-i privi în băile publice. Apoi
am avut prima experienţă cu sexul. M-am simţit foarte murdar
şi am alergat acasă şi am făcut o baie, plângând şi cerându-I
- 234 -
iertare lui Dumnezeu. Dar câteva zile mai târziu încercam să-mi
amintesc unde spusese tipul că locuia.
La numai paisprezece ani, am devenit din ce în ce mai
implicat în sexul cu necunoscuţi. Eram foarte impulsiv. Când
eram în autobuz, mă aşezam lângă un tip şi încercam să îl ating.
Uneori unii mă băteau zdravăn, iar alţii credeau că încercam să îi
jefuiesc şi se enervau foarte tare pe mine.
Familia mea era conştientă de starea mea. Mama m-a dus la
un medic pentru un control fizic, fiindcă se temea că aş fi putut
contracta o boală venerică. M-a dus şi la alţi medici, psihologi şi
psihiatri. Dar m-am dus numai pentru că vroiam să înţeleagă că
nu aveam de gând să mă schimb. Nu vroiam să mă schimb şi, prin
urmare, nu s-a întâmplat nimic.
Am început să merg la petreceri cu homosexuali, să beau şi
să vin acasă foarte târziu. Mama era foarte supărată şi a încercat
să mă „schimbe”. Eu m-am supărat mai tare decât s-a supărat
ea, aşa că m-am hotărât să plec de acasă. Am fugit în unul dintre
cele mai mari oraşe din lume: Mexico City (aflat la o depărtare
de două ore de casa mea). Acolo am întâlnit o mulţime de
homosexuali şi, cu toate că în final m-am întors acasă, de atunci
m-am dus frecvent în Mexico City ca să vizitez baruri, discoteci,
localuri sexuale şi saune.
Am avut primul partener homosexual la vârsta de
şaptesprezece ani. M-am „îndrăgostit” cu adevărat de acel tip,
dar el m-a rănit foarte mult. Întreaga mea familie ştia că aveam
o relaţie foarte nesănătoasă cu un jucător de fotbal bisexual, în
vârstă de douăzeci şi doi de ani. Odată el m-a încurajat să beau
în exces. După acea experienţă, am jurat că nu voi mai trece
niciodată prin aşa ceva. De atunci am încercat să nu mai fiu eu
victima, ci mai degrabă cel care victimizează.
Când am înţeles că relaţiile homosexuale presupuneau de
obicei numeroase conflicte, am început să beau tot mai mult şi
să mă duc la chefuri în weekenduri.
Ceea ce am continuat să fac până la douăzeci şi cinci de ani,
încercând uneori să găsesc un iubit, întrebându-mă întotdeauna
când găseam pe cineva: „Ar putea fi el Domnul Potrivit?”
- 235 -
Încercam să am o relaţie bună, sfârşind doar prin a deveni
frustrat câtva timp după aceea. Am găsit refugiu în alcool şi
întâlniri sexuale anonime în localuri rău-famate, saune, toalete
publice şi oriunde altundeva.
La vârsta de douăzeci şi cinci de ani, după un chef cu
băutură în exces, m-am simţit rău, sănătatea fiindu-mi extrem de
afectată. Locuiam cu mama, dar ea lucra în alt oraş pe vremea
aceea. Eram singur, foarte abătut, frustrat, deprimat şi în mare
suferinţă din punct de vedere fizic, emoţional şi spiritual. Mi-am
făcut o evaluare a vieţii: eram singur, bolnav, stilul meu de viaţă
îmi adusese numai durere, supărare şi disperare. Trebuia să mă
schimb, dar mai încercasem şi nu fusesem în stare.
Pe când meditam, în întunericul camerei mele au apărut
deodată doi „îngeri”! „Suntem aici pentru că Isus te iubeşte, şi
noi te iubim, de asemenea.” M-au îmbrăţişat, m-au sărutat pe
obraji şi mi-au împărtăşit vestea bună a mântuirii. Am început
să plâng cu sughiţuri şi, în mijlocul plânsului, I-am cerut
Domnului să intre în viaţa mea. Am plâns fără întrerupere o
săptămână întreagă!
Am început să „beau” altceva: Biblia, şi să memorez versete.
Iar când am putut, am frecventat o biserică. Am căutat
informaţii despre misiunile foştilor homosexuali. Am găsit una
în Mexico City. Nu ştiau prea bine cum să mă ajute. Ştiam că
dorinţele homosexuale nu vor dispărea instantaneu. Credeam că
Dumnezeu avea să facă ceva, dar când? Nu aveam răspunsul.
M-am gândit la o misiune de eliberare, fiindcă fusesem
implicat în unele activităţi care deschiseseră uşa demonilor.
Misiunea de eliberare a ajutat, dar dorinţele mele nu au dispărut.
În biserică nu era disponibilă consilierea. Câtva timp mai târziu,
am început să cad sexual. Am fost foarte dezamăgit de mine
însumi, dar nu de Dumnezeu. Ştiam că era responsabilitatea
mea, dar nu şi cum să capăt control asupra ispitelor. Învăţăturile
bisericii păreau prea „spirituale” pentru nevoile mele.
Apoi am auzit despre Exodus. Am cumpărat cărţi, mărturii şi
resurse de la ei. Deşi nu ştiam prea bine engleza, am hotărât că
voi traduce acele cărţi, învăţături şi mărturii (aşa am învăţat cea
- 236 -
mai mare parte din engleza pe care o ştiu). Mi-a luat şase luni ca
să traduc prima carte, Counseling the Homosexual [Consiliindu-l pe
homosexual] de Michael Saia. Am învăţat tot mai multe despre
cauzele homosexualităţii, dependenţa emoţională, realitatea
schimbării şi o mulţime de alte lucruri. Eram chiar însetat după
asemenea informaţii. Mai târziu (poate ani de zile mai târziu),
am înţeles că prin ea însăşi, cunoaşterea nu aduce restaurare şi
împlinire. Nu am ajuns la cele două citind uriaşa bibliotecă pe
care o obţinusem, ci mai degrabă printr-o relaţie personală cu
Dumnezeu, încetul cu încetul, pas cu pas, timp de zece ani. Să
învăţ în mod practic a fost uneori solicitant, dureros şi frustrant.
Dar Duhul Sfânt m-a ajutat să continui, să aştept ca Dumnezeu
să răspundă, să mă încred în El în ciuda aşteptărilor şi
întrebărilor mele fără răspuns. În ciuda eşecurilor, doream
profund tot ce avea Dumnezeu pus de o parte pentru mine.
Privind în urmă, realizez că a meritat efortul. Trăiesc o
experienţa unei noi libertăţi şi o relaţie reînnoită cu Tatăl. Nu
mai sunt implicat în activitate homosexuală. Uneori mă simt
încă atras de bărbaţi, dar gândul la sexul homosexual mă face să
mă simt puţin dezgustat. Nu mă mai văd comportându-mă ca
un homosexual. Îi mărturisesc imediat ispitele mele lui
Dumnezeu, înainte să devină păcat, şi merg înainte,
odihnindu-mă în Domnul.
Ştiu că trebuie să am o relaţie personală, zilnică şi constantă,
clipă de clipă, cu Isus, pentru a deveni mai puternic, mai sănătos
şi pentru a creşte în masculinitatea şi heterosexualitatea mea.
Învăţând mai multe de la Dumnezeu, înţeleg că am nevoie de El
tot mai mult şi că am înaintea mea un drum lung de străbătut.
Acum am libertatea de a împărtăşi despre călătoria mea spre
restaurare şi de a spune că este posibil să ieşi din
homosexualitate, dar cel mai bun mod de a o face şi lucrul pe
care trebuie să îl faci înainte de toate, este să stabileşti o relaţie
personală, intimă, profundă, permanentă, de zi cu zi cu
Creatorul nostru.
Am început recent primul meu grup de suport în unul dintre
cele mai mari oraşe ale lumii, Mexico City. Îi ajutăm pe cei care
- 237 -
se luptă, pe rudele şi prietenii lor. Ne-am rugat pentru aceasta
mulţi ani, iar acum aproape că aud glasul lui Dumnezeu
confirmând această chemare în viaţa mea. Între timp, continui
umblarea mea de zi cu zi cu Domnul, maturizându-mă datorită
Lui, învăţând de la El, „alergând cu răbdare în cursa care ne stă
înainte, uitându-mă ţintă la Isus, Autorul şi Desăvârşirea
credinţei noastre”. (Evrei 12:1-2)
[Oscar Galindo, Free from the Bondage of Homosexuality.
Copyright © Oscar Galindo. Tradus şi publicat cu permisiune.
Oscar a fost Director la Exodus Latin America. Articolul în limba
engleză este publicat pe site-ul www.exodusglobalalliance.org. Pentru
ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International,
contactează Exodus Global Alliance.]

LIBERTATE – HAR ÎN ISPITE

CHARLES & LYNN

Niciunul dintre noi nu şi-a imaginat provocările care aveau

să testeze căsnicia noastră creştină, dar lupta secretă cu
homosexualitatea ne-a aruncat într-un proces de recuperare care
ne-a adus mai aproape de Hristos şi unul de celălalt. În ultimii
şase ani, Hristos a restaurat căsnicia noastră şi ne-a învăţat lecţii
care ne rugăm să vă ofere speranţa vindecării Sale.
Charles: Vindecarea nu înlocuieşte homosexualitatea cu
heterosexualitatea. Vindecarea ne învaţă că suntem liberi să
urmărim sfinţenia şi puritatea. Libertatea nu înseamnă absenţa
ispitei, ci să avem tărie şi har de la Dumnezeu în ispite.
Lynn: Nu am puterea să îl „repar” pe Charles, nici nu ar
trebui ca acesta să fie scopul meu. Dumnezeu vrea să mă încred
în El în ceea ce îl priveşte pe Charles. Să mă rog pentru soţul
meu are mai multă eficienţă decât încercările mele de a-i
controla comportamentul. Înţelegerea acestui lucru mă
eliberează pentru a putea descoperi cum vrea Dumnezeu să mă
transforme.
Charles: Libertatea de a trăi pentru Hristos este posibilă în
comunitatea creştină. Consilierul meu, grupul de suport de la
- 238 -
Exodus şi fraţii de credinţă care mă monitorizează m-au ajutat să
învăţ că identitatea mea nu se găseşte în bărbaţi, ci numai în
Hristos. Când fraţii mei creştini mi-au arătat dragostea, harul şi
îndurarea lui Hristos, am învăţat să o iubesc pe Lynn şi să am
grijă de ea într-un fel pe care înainte nici nu mi l-aş fi imaginat.
Prin procesul de a învăţa ceea ce este real şi adevărat despre
identitatea, sexualitatea şi capacitatea mea de a avea relaţii
sănătoase, am învăţat un nou mod de a-i privi pe ceilalţi şi
lumea.
Lynn: În ciuda bunelor intenţii, partenerii de căsătorie nu
sunt parteneri de monitorizare eficienţi. Chiar de la începutul
acestui proces, am descoperit că răspunsurile noastre
„temătoare” intensificau luptele celuilalt. Dumnezeu ne-a dăruit
prieteni creştini înţelepţi, care nu erau ameninţaţi de lupta cu
homosexualitatea. Chiar şi în momentele noastre cele mai
„urâte”, acei prieteni ne-au iubit şi ne-au călăuzit înapoi la
Adevăr. Ne-au cerut să facem acelaşi lucru pentru ei şi, făcând
astfel, ne-au ajutat să revenim la „normalitate”.
Charles: Prin consiliere am descoperit că atracţia este atât
emoţională, cât şi fizică. Deşi comportamentul meu homosexual
se baza pe atracţia fizică, atracţia mea emoţională era pentru
Lynn. Atracţia mea faţă de cei de acelaşi sex nu avea nicio
legătură cu atracţia mea emoţională, ceea ce mi-a oferit un
punct de plecare pentru a-mi vedea căsătoria ca adevărată şi
legitimă. Înţelegerea acestui lucru mi-a oferit mijlocul pentru ca
atracţia mea fizică faţă de Lynn să apară şi să se dezvolte. Când
am ajuns să înţeleg dinamica dintre atracţia emoţională şi cea
fizică, am descoperit că eram atras în mod sincer numai de
Lynn.
Lynn: Există mângâiere în a şti că dragostea lui Charles
pentru mine este mai profundă decât simpla atracţie fizică. El îşi
confirmă dedicarea faţă de mine alegând să nu dea curs atracţiei
spontane faţă de cei de acelaşi sex. Ceea ce Satan a intenţionat
să fie spre distrugere, Dumnezeu a răscumpărat, ca dovadă a
puterii Sale vindecătoare şi a dragostei lui Charles pentru mine.

- 239 -
Acum avem o relaţie sănătoasă din punct de vedere emoţional
şi fizic.
[Charles & Lynn, Freedom – Grace Through Temptations. Tradus
şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul care nu mai este
disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

LUPTA MEA SECRETĂ

Ispita
1 octombrie 1999
De-a lungul anilor, Leadership şi-a câştigat reputaţia de a se adresa
problemelor legate de misiune în mod realist şi eliberator. Ocazional,
aceasta însemnă să abordeze un tabu.
Cu şaptesprezece ani în urmă am publicat „The War Inside”
[Războiul dinăuntru], despre lupta unui pastor anonim cu pofta şi
voyeurismul. Datorită descrierii realiste a tentaţiei sexuale, a devenit repede
unul dintre cele mai controversate – şi cele mai solicitate – articole ale
noastre.
Aproape două decenii mai târziu, ispitele sexuale, în variate forme,
continuă să îi chinuiască pe cei care fac misiune. Articolul următor
prezintă lupta îndelungată a unui pastor pentru a birui gândurile şi
dorinţele homosexuale. Ca şi „Războiul dinăuntru”, este o relatare sinceră
despre un subiect sensibil şi credem că publicarea sa ar putea constitui un
prim pas pentru ajutorarea altor lideri creştini care duc în viaţa privată o
luptă asemănătoare.
În unele zile, impulsul de a avea fantezii nu era atât de rău.
Eram ocupat cu munca, iar gândurile de acest gen nici măcar
nu-mi treceau prin cap. Acelea erau momentele când îmi plăcea
să fiu pastor. Savuram privilegiul de a întinde o mână de ajutor
altora şi simţeam că Dumnezeu mă folosea pentru a atinge
vieţile celor răniţi.
Dar în alte zile trebuia să depun toate eforturile pentru a
rămâne concentrat asupra misiunii. Sentimentele mi se furişau
în minte, stârnite de un corp musculos de pe stradă sau de un
chip frumos dintr-un restaurant. Mă rugam şi încercam să-mi
- 240 -
reprim gândurile chiar acolo, dar adesea erau prea grozave, prea
plăcute. Acelea erau momentele când uram să fiu pastor.
Dispreţuiam minciuna pe care o trăiam.
Viaţa şi slujirea mea erau un haos. La suprafaţă, eram un
lider de biserică respectat, căsătorit cu o femeie frumoasă, cu o
familie minunată. În interior, eram un om complet diferit,
mistuit de dorinţe homosexuale.
Dimineţile de duminică erau deosebit de dureroase. Cum se
duce la amvon un aşa-zis om al lui Dumnezeu, ca să predice cu
integritate şi convingere despre faptul de a deveni o creaţie
nouă, când propria lui viaţă este atât de pătată şi lipsită de
speranţă? Deseori îi priveam pe cei din biserică şi mă gândeam:
„Dacă, voi, oameni buni, aţi şti cum sunt eu cu adevărat, cu ce mă lupt în
fiecare zi, gândurile pe care le-am întreţinut săptămâna aceasta...”
Într-o zi, m-am dus cu maşina într-un oraş îndepărtat,
pentru a mă întâlni cu un grup de pastori din confesiunea mea.
Am stat într-o cameră de conferinţe, discutând despre zonele
din regiunea noastră care ar fi fost ideale pentru plantarea de
noi biserici. Dar în timp ce discutam despre demografie şi
strategii, eu mă luptam să opresc imaginile pornografice care îmi
apăreau frecvent în minte, imagini care mi se imprimaseră prin
privirea repetată a filmelor şi fotografiilor explicit sexuale.
În drum spre casă, am luat-o pe rampa de ieşire, am
consultat Pagini Aurii şi în câteva minute mă aflam într-un
magazin de casete video pentru adulţi, studiind copertele
casetelor video şi revistele lucioase, căutând imaginea bărbatului
perfect.
Nu eram ca alţi bărbaţi
Am crescut într-o familie creştină din clasa muncitoare.
Dumnezeu mi-a arătat clar, de timpuriu, că slujirea era calea Lui
pentru viaţa mea. Nu a fost întotdeauna o chemare bine-venită.
Mi-a fost teamă de ea, am luptat cu ea, am dat-o la o parte. Dar
nu am putut scăpa de ea.
Nimic nu îmi dădea mai multă pace şi împlinire decât să-i
ajut pe alţi oameni şi să le fac legătura cu Creatorul lor. Eram
foarte implicat în grupul de tineret, eram un voluntar obişnuit în
- 241 -
călătoriile misionare şi un consilier de tabără neobosit pe timp
de vară. Misiunea era bucuria mea, lucrul care mă făcea să mă
simt împlinit.
În mod ironic, chemarea mea la misiune a coincis cu apariţia
luptei cu homosexualitatea. Când eram băiat, trupul masculin
îmi stârnea o mare curiozitate. Nu sunt sigur de ce. Poate din
cauză că tatăl meu, care avea două slujbe, nu era prea mult prin
preajmă. Atunci când era prezent, nici nu mă susţinea, nici nu
era afectuos. Eram convins că nu mă iubea şi simţeam că eram
o dezamăgire pentru el.
Ca adolescent, am ajuns la concluzia că eram diferit. Deşi
simţeam o anumită atracţie pentru fete, eram mult mai atras de
cei de acelaşi sex. Când m-am maturizat fizic, atracţiile au
devenit mai puternice. Cu toate acestea, ştiam că dacă aş fi spus
cuiva, ar fi fost o greşeală tragică.
Când părinţii mei vorbeau despre homosexuali, foloseau
cuvinte ca „pervertiţi” şi „dezgustători”.
Într-o zi, am citit în ziar o scrisoare trimisă lui Ann Landers
de cineva care se lupta cu sentimente homosexuale. În aceeaşi
seară, mama s-a referit la ea. L-a numit pe bărbat „homo” şi a
zis că oameni ca el erau bolnavi la cap. Cuvintele ei m-au rănit.
De-ar fi ştiut ea că lupta lui era şi lupta fiului ei!
La liceu colegii făceau glume despre „poponari” şi „fetiţe”.
În încercarea mea de a fi unul dintre băieţi, râdeam. Dar în
interior mă durea. Eram confuz. De ce eram atras de băieţi?
Eram o femeie în trupul unui bărbat? Eram o greşeală a naturii?
De multe ori, mă duceam în camera mea şi strigam la
Dumnezeu, uneori cu mânie, uneori datorită unei neajutorări
copleşitoare. Stăruiam ca Dumnezeu să mă schimbe. Dar
indiferent cât de pasionată era rugămintea mea, indiferent cât de
intense erau rugăciunile mele, nu m-am schimbat. Dorinţele
mele faţă de cei de acelaşi sex nu au dispărut. În mintea mea,
Dumnezeu păstra tăcerea.
Am găsit uşurare în fantezie şi autosatisfacere. Deşi nu am
avut niciodată o întâlnire sexuală cu un bărbat, îmi hrăneam
dorinţele puternice cu imagini erotice din reviste. Până la
- 242 -
absolvirea liceului, fusesem expus la o cantitate relativ mică de
pornografie, dar fantezia îmi scăpase de sub control. Era modul
meu de a înfrunta singurătatea. Îmi oferea o scăpare, un
sentiment puternic şi plăcut, până mă inunda următorul val de
ruşine.
Colegiul a însemnat pentru mine o lume nouă a poftei şi
obsesiei sexuale. Eram acum adult, într-un oraş diferit. Mă
puteam rătăci. Urmam un colegiu creştin, dar aveam mai multă
libertate decât cunoscusem vreodată înainte. În câteva luni, am
descoperit pornografia explicită.
Strigam la Dumnezeu,
uneori cu mânie,
uneori datorită
unei neajutorări copleşitoare.
Stăruiam ca Dumnezeu
să mă schimbe.
Am continuat să-mi umplu mintea cu imagini noi cu bărbaţi,
pe care le vedeam în reviste sau în cabinele din magazinele
pornografice. Dar alinarea era întotdeauna temporară. De
fiecare dată, mă simţeam un pic mai murdar. Ruşinea s-a
amplificat, ca şi sentimentele de inferioritate. Îmi era greu să mă
concentrez asupra temelor de la şcoală. În cea mai mare parte a
timpului, viaţa mea era un iad.
Prima mărturisire
Când am ajuns la jumătatea colegiului, mi-am adunat curajul
pentru a-i împărtăşi durerea mea unui prieten apropiat. Ne-am
plăcut de când ne întâlnisem prima oară. Îl consideram evlavios,
spiritual şi grijuliu. Îl respectam pentru încrederea de sine şi
pentru ceea ce părea a fi o înţelepciune care depăşea vârsta pe
care o avea. M-am gândit că voi fi în siguranţă dacă îi voi spune
secretul meu.
Pe vremea aceea, pentru mine neliniştea de a fi doar un
observator, un participant la viaţă, era mai mult decât puteam
îndura. Băieţii din dormitorul meu aveau întâlniri cu fetele, îşi
urmau visele şi se gândeau la viitor. Unii plănuiau să se

- 243 -
logodească. Cu toate acestea, eu eram paralizat de teamă şi
ruşine.
În noaptea în care am hotărât să împărtăşesc secretul meu,
prietenul meu şi cu mine eram plecaţi la un loc privat pentru
relaxare. Era aproape miezul nopţii, iar noi stăteam întinşi în
camera noastră, povestind despre şcoală şi viaţă. În cameră era
întuneric. El era în patul de sus. Eu eram întins în cel de jos.
Anii de durere şi respingere se dezlănţuiau înăuntrul meu.
Tremuram. Vroiam să-i împărtăşesc secretul meu, dar cuvintele
refuzau să vină. Cum îi spui cuiva că eşti homosexual? Mă va
respinge? Va spune altora?
Stăteam tăcut, căutându-mi cuvintele. Orice cuvinte, altele
decât cuvântul cu „H”. Nu era niciunul.
În cele din urmă, am zis: „Ştii că se aşteaptă ca băieţii să fie
atraşi de fete? Ei bine, eu sunt atras de...” Am rămas tăcut, dat
el ştia deja.
„De băieţi?” a spus el.
„Da”, am răspuns după o lungă pauză. Deodată, secretul
meu fusese rostit. Pentru prima dată, sufletul meu stătea gol
înaintea altui om.
Nu-mi amintesc cuvintele colegului meu de cameră din acea
seară, dar îmi amintesc de bunătatea lui. Cum s-a rugat pentru
mine şi m-a acceptat. Mi-a oferit o privire fugară asupra harului
şi acceptării lui Dumnezeu.
A fost un moment vindecător, dar în două săptămâni
prietenia noastră s-a deteriorat. Mă bazam prea mult pe el.
Contam pe el să mă ajute, să mă încurajeze, să mă repare. În
cele din urmă, nevoia mea l-a îndepărtat. Cu înţelepciune, m-a
încurajat să văd un consilier, ceea ce am şi făcut. Dar consilierea
a fost pe termen scurt şi nu m-a ajutat prea mult.
O chemare dură
În ciuda sentimentelor de îndoială şi inadecvare, mi-am
continuat drumul către slujirea cu normă întreagă. M-am dus la
seminar, sperând că voi găsi în vreun fel vindecarea după care
tânjeam cu disperare.

- 244 -
 Unii ar putea argumenta că de la bun început nu ar fi trebuit
să urmăresc slujirea, că lupta cu homosexualitatea mă descalifica
de la slujirea efectivă şi, într-o anumită măsură, pot aprecia
asemenea obiecţii. Dar mă întreb dacă cei care obiectează au
experimentat vreodată o chemare de la Dumnezeu; felul în care
El stăruie, împuterniceşte şi binecuvântează pe cineva aflat în
slujba Sa.
În mod clar – prin conversaţii, încurajare din partea altora şi
eficienţă în misiunile pe care le-am făcut – ştiam că destinul
meu era să devin pastor. Nu a fost un proces uşor.
Uneori eram în agonie, întrebându-mă dacă eram destul de
sfinţit pentru o astfel de chemare. Dar Dumnezeu a continuat
să-mi deschidă uşi pentru slujire şi, oricât de mutilat eram din
cauza luptei interioare, am intrat pe ele.
În cea mai mare parte a carierei mele la seminar, am reuşit să
rezist impulsului de a folosi reviste pornografice. După ce am
cedat o dată tentaţiei, m-am mărturisit pastorului meu. Fiind un
bărbat profund şi înţelegător, m-a trimis la un consilier, care
m-a încurajat să mă întâlnesc cu femei. A fost o mişcare care
avea să-mi schimbe viaţa pentru totdeauna.
Încercând legătura căsătoriei
Am început curând să mă întâlnesc cu o tânără specială din
biserica mea. Laura (nu este numele ei adevărat) era blândă şi
plină de compasiune, întotdeauna dornică să-mi asculte
plângerile despre examenele de greacă sau lucrările de teologie
de treizeci de pagini. Ne făceam unul pe celălalt să râdem şi, cu
timpul, am devenit foarte apropiaţi.
Dar tot nu vedeam niciun motiv pentru a-i dezvălui secretul
meu. Ştiam că dacă relaţia noastră urma să continue, în cele din
urmă, aveam să fiu nevoit să îi spun. Dar am hotărât să aştept.
„Poate că voi găsi eliberare din lupta mea, înainte de a trebui să
i-o dezvălui.”
Într-o seară, am cedat tentaţiei şi am vizitat un magazin de
băuturi care vindea pornografie masculină. Totuşi, de data aceea
nu am mai suportat vina. Ştiam că Laura vedea relaţia noastră ca
având potenţial pe termen lung. Lucrul corect pe care trebuia să
- 245 -
îl fac, am decis eu în sfârşit, era să încetez să o înşel şi să admit
că făcusem ceva greşit, dar că nu era ceva foarte serios. Trebuia
să ştie cine eram cu adevărat.
Mărturisirea mea a prins-o cu totul nepregătită. La început,
i-a fost teamă. „De ce eşti atras de mine?”, m-a întrebat ea. „Ce
înseamnă asta pentru relaţia noastră?”
Nu i-am putut răspunde. Am încurajat-o să discute cu
pastorul nostru, care îmi cunoştea situaţia. S-au întâlnit în
săptămâna următoare. El i-a arătat deosebirea dintre natura
homosexualităţii şi păcatul efectiv de a exprima dorinţele în
comportament. Fiindcă nu exprimam în comportament
impulsurile pe care le aveam, ci doar mă luptam cu dorinţele, el
credea că era lipsit de pericol să continuăm relaţia.
Sfatul pastorului a ajutat la diminuarea neliniştii Laurei, iar în
cele din urmă am decis să ne căsătorim. O iubeam pe Laura, dar
vedeam căsătoria şi ca un pas important spre închiderea uşii
pentru sinele meu homosexual şi pentru adoptarea unei vieţi noi
de heterosexualitate trăită în mod public.
Căsătorindu-mă, am sperat că, în cele din urmă, vechi pofte
şi dorinţe se vor diminua. Nu a fost aşa.
Încet, încet am realizat că fusese un mod îngrozitor de a
intra într-o căsătorie. Săream de la a fi un soţ bun, la a fi unul
prost dispus, supărat şi deprimat. Din cauza frustrării care venea
odată cu neputinţa de a mă împotrivi ispitei, o făceam să sufere
pe soţia mea. O învinuiam pe ea pentru problemele mele.
În momentele de intimitate conjugală, mă trezeam cedând
gândurilor de poftă faţă de bărbaţi, după care aveam sentimente
enorme de vină. Bineînţeles, nu i-am spus ei asta. Ştiam că ar fi
rănit-o profund să afle că îi găseam pe bărbaţi mai provocatori
decât ea.
Probleme în misiune
După seminar, am acceptat un post la o biserică mică, dar
plină de viaţă. Eram un predicator competent. Prin Duhul
Domnului, predicile mele aveau impact. Auzeam adesea cum
Dumnezeu folosea anumite mesaje ale mele pentru a schimba
vieţile oamenilor. Eram un administrator eficient. Aveam
- 246 -
reputaţia că făceam lucrurile cum trebuie. Şi relaţionam bine cu
membrii bisericii mele.
Îmi era uşor să arăt grijă pastorală. Eram capabil să simt
empatie pentru sufletele rănite (datorită propriei mele dureri?),
iar oamenii se deschideau faţă de mine, deseori spunând: „Nu
mă aşteptam să-ţi spun toate astea.” O femeie spitalizată cu
depresie severă mi-a spus că în prima duminică în care m-a
întâlnit, a ştiut că înţelegeam durerea.
Cei mai mulţi oameni credeau că aveam totul, dar eu mă
luptam din răsputeri, în multe zile, să mă menţin pe linia de
plutire.
În exterior, ani de zile am rămas credincios soţiei mele şi
slujirii mele. Dar în interior, comiteam adulter în mod regulat.
Numai prin harul lui Dumnezeu am evitat să trec linia şi să mă
implic cu un bărbat, şi asta numai fiindcă situaţia potrivită nu a
apărut niciodată.
Pentru câteva clipe,
pornografia îmi oferea
o scăpare, un sentiment puternic şi plăcut,
până mă inunda
următorul val de ruşine.
Uneori eram atras fizic de bărbaţii pe care îi ştiam de la
biserică. De obicei, îmi închipuiam că asemenea sentimente erau
sigure, pentru că erau heterosexuali şi nu exista potenţialul
pentru a mă implica sexual cu ei. Am pus capăt unei prietenii de
monitorizare fiindcă ştiam că bărbatul ducea aceeaşi luptă ca
mine, iar potenţialul ca amândoi să cădem era prezent.
Din nou, m-am confruntat cu durerea prin fantezie şi
autosatisfacere. Pornografia a continuat să constituie o luptă
constantă pentru mine. Ispita de a conduce maşina până la o
librărie cu pornografie era prezentă aproape de fiecare dată
când mergeam la o întâlnire creştină sau făceam o vizită la
spital. Deşi mă duceam rareori într-un asemenea loc, îmi creştea
adrenalina numai trecând prin apropiere.
Lupta cea mai puternică avea loc atunci când soţia mea era
plecată din oraş. Uneori lupta era atât puternică, încât mă
- 247 -
umpleam de sudoare şi mă îmbolnăveam din punct de vedere
fizic. După ce cedam, îi mărturiseam de obicei soţiei. Pe mine
mă făcea să mă simt mai bine; pe ea o făcea să se simtă mai rău.
Eram prea preocupat de mine însumi, ca să realizez ce îi făceam
ei ca persoană, cum aceasta îi distrugea, puţin câte puţin, stima
de sine şi sentimentul de siguranţă. Trăia într-o semistare de
teamă că, într-o zi, cineva care mă cunoştea va trece pe acolo şi
mă va prinde uitându-mă la pornografie. Îşi imagina că eram dat
afară din slujire şi că vieţile noastre aveau să fie întoarse pe dos.
Cedarea psihică
După mai bine de zece ani de căsnicie şi după ceea ce părea
a fi un haos emoţional de o viaţă, aproape că ajunsesem la
capătul puterilor. Un moment de îngăduire a poftei mă dusese
la un magazin de casete video pentru adulţi, în suburbiile
oraşului.
Aşa cum era ritualul pe care mi-l făcusem, am absorbit
imaginile proaspete şi am părăsit magazinul, plin de ruşine şi
dezgust. Dar de data aceea, valul de vină şi de frustrare a fost
mai acut. Ca şi cum Dumnezeu îmi oferise o privire fugară
asupra decăderii mele patetice, din propria Lui perspectivă.
Trebuia să caut ajutor, chiar dacă însemna să îmi asum riscul ca
biserica mea să afle.
Când am ajuns acasă, i-am spus Laurei că nu mai puteam
continua să trăiesc aşa, că îmi voi face programare la o misiune
care funcţiona pe lângă biserica dintr-un oraş apropiat, care îi
ajuta pe cei care se luptau cu homosexualitatea. Nu ştia ce să
creadă.
Când a vorbit, teama şi supărarea ei au ieşit la suprafaţă:
„Dacă află cineva de la biserică, nu vei mai avea serviciu. Ce
vom face? Cum le vei explica asta copiilor?” S-a prăbuşit pe un
scaun şi a izbucnit în plâns. „De ce nu poţi să te aduni şi să
termini cu asta?”
„Nu ştiu cum să termin cu asta”, am răspuns eu repede,
supărat. „Am încercat. Dacă biserica noastră nu poate rezolva
asta, atunci nu vreau să fac parte din ea.”

- 248 -
 Am continuat, cu lacrimile curgându-mi: „Sfinţenia mea şi
căsnicia noastră sunt mai importante pentru Dumnezeu decât
serviciul meu. Iar sfinţenia mea şi căsnicia noastră încep să
devină mai importante şi pentru mine. Trebuie să-mi asum
riscul.”
În sfârşit, speranţă!
Consilierul cu care m-am întâlnit a vrut să particip la o
întâlnire săptămânală pentru cei care se luptau cu
homosexualitatea. M-am împotrivit săptămâni întregi, dar ştiam
că trebuia să o fac.
Când conduceam maşina pe autostradă ducându-mă la
prima întâlnire, eram plin de îndoială. Înăuntrul meu se
dezlănţuia un război pe care nu îl mai simţisem niciodată. „Este
lucrul pe care trebuie să îl faci. Dumnezeu va avea grijă de tine”, mi-am
amintit mie însumi. Dar ridicându-şi capul urât, vechea mea
natură păcătoasă striga: „Este o prostie! Dacă dai peste cineva
cunoscut? Dacă unul dintre enoriaşii tăi este acolo?”
Când am ajuns, nu eram sigur ce voi găsi. Ceea ce am
descoperit a fost un grup de bărbaţi şi femei care arătau ca
aceiaşi oameni pe care îi văd la magazinul Kmart local. Arătau
destul de mult ca mine.
Prima întâlnire s-a încheiat cu rugăciune pentru fiecare
membru al grupului. Ne-am împărţit în grupuri de câte patru,
strigându-ne numărul, ca să ne împărtăşim nevoile şi să le
spunem celorlalţi ceva despre noi înşine. Spre surpriza mea,
Dumnezeu a dirijat numerele astfel încât cei care slujeau în
biserică erau în acelaşi grup: soţia unui pastor, un fost pastor de
tineret, un dirijor de muzică şi eu. Am rămas perplex. În acea
clipă, am ştiut că Dumnezeu era acolo şi că era mulţumit că
eram şi eu acolo. Ştiam că avea să fie bine.
Aproape doi ani am învăţat despre ruşine, despre ispită şi
despre vindecarea identităţii noastre rănite. Am discutat ce
înseamnă să fii bărbat sau femeie şi cum să dezvoltăm relaţii
sănătoase. Ne-am împărtăşit unul altuia durerile, temerile şi
eşecurile.

- 249 -
 În acel mediu, haosul vieţii mele a început să iasă la iveală.
Am fost capabil să dau la iveală sufletul meu sângerând şi
durerea mea nerezolvată, şi să găsesc înţelegere, dragoste şi
acceptare de la oameni care se aflau în aceeaşi situaţie ca mine.
Mai mult, am primit speranţă că viaţa putea fi diferită, că
Dumnezeu putea să mă vindece.
Dar au fost şi momente când am vrut să renunţ. Momente
când vindecarea era prea înceată şi dureroasă. Citisem cărţi,
fusesem la consiliere şi de luni de zile nu vizionasem
pornografie, dar apărea ceva care declanşa o recădere în vechile
obiceiuri.
Într-un asemenea moment, i-am spus consilierului:
„Schimbarea nu este posibilă.”
„Este în ordine să spui că este extrem de grea”, mi-a
răspuns el. „Dar nu spune că este imposibilă.”
Am început să încetez să mă ţin tare de rănile din trecut.
Trebuia să le ofer iertare celor care mă răniseră – tatălui meu
distant emoţional, mamei mele dominatoare, tovarăşilor mei de
aceeaşi vârstă lipsiţi de sensibilitate şi altor zeci de oameni care
mă răniseră. Mi-am amintit de ei unul câte unul, în prezenţa
consilierului meu iubitor, i-am iertat şi I-am dat durerea mea lui
Dumnezeu.
Într-o zi, consilierul m-a întrebat: „Când te gândeşti la
Dumnezeu ca Tată, ce gânduri îţi trec prin minte?”
Întrebarea lui m-a luat pe nepregătite. Nimeni nu mă mai
întrebase aşa ceva (şi dacă ar fi făcut-o, probabil că nu aş fi
răspuns sincer). M-am gândit un moment şi am răspuns: „Că
este distant şi că este dezamăgit de mine.”
„Şi cum Îl descrie Biblia pe Dumnezeu Tatăl?” m-a întrebat
consilierul.
Cuvintele pe care le învăţasem în copilărie mi-au venit în
minte: „Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi
bogat în bunătate. El nu se ceartă fără încetare şi nu ţine mânia
pe vecie... Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură
Domnul de cei ce se tem de El. Căci El ştie din ce suntem
făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână... Cât este de departe
- 250 -
răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile
noastre de la noi.” (Psalmul 103:8-9, 13-14, 12)
„Mi se pare”, a continuat consilierul, „că ai o percepţie
corectă despre Dumnezeu în minte, dar nu şi în inimă. Îl vezi pe
Tatăl tău ceresc cum l-ai văzut pe tatăl tău pământesc. Dar
Dumnezeu nu este aşa.”
Ştiam că acele cuvinte erau adevărate, dar pentru mine erau
atât de greu de acceptat! Cu toate acestea, măcar o mică parte
din adevăr mi-a pătruns în inimă. În acea clipă, am văzut clar
calea plinătăţii.
Reînnoirea minţii şi a sufletului
Astăzi soţia mea şi cu mine ne aflăm în drum spre
vindecare. Mai mult de două decenii m-am temut de durere şi
respingere. Acum, mulţumită consilierii pline de putere, centrate
pe Hristos şi ajutorului unui mentor bărbat plin de compasiune,
care m-a provocat să fac alegeri responsabile şi mi-a cerut
socoteală când nu le făceam, am găsit adevărata libertate ca
bărbat, soţ şi pastor.
Parte din vindecarea mea a implicat să îmi asum mai multe
riscuri în dezvoltarea prieteniilor. Făcând astfel, am descoperit
cât de dornic eram de prietenii sănătoase cu alţi bărbaţi. Când
m-am simţit confortabil având relaţii sănătoase cu cei de acelaşi
sex, atracţia fizică faţă de bărbaţi s-a diminuat. Relaţia cu soţia
mea s-a schimbat, de asemenea. Momentele noastre intime s-au
îmbunătăţit semnificativ, deoarece acum sunt capabil să mă
concentrez exclusiv asupra ei. Am descoperit o atracţie sexuală
pozitivă faţă de ea, care în trecut lipsea extrem de mult.
Cel mai important este că Dumnezeu mi-a descoperit iar şi
iar că trebuie să cresc în relaţia mea cu El. Când mi-am făcut un
obicei din a petrece mai mult timp memorând şi meditând la
Cuvântul lui Dumnezeu, am realizat cât de multe minciuni am
crezut în viaţă – minciuni despre cine eram, despre ce îmi dădea
valoare şi despre abilitatea şi dorinţa lui Dumnezeu de a mă
schimba.

- 251 -
 Ceea ce am descoperit mi-a adus nu numai vindecare şi
speranţă în viaţa personală, ci mi-a inspirat şi un nou entuziasm
în slujirea mea ca pastor.
Cândva credeam că eram homosexual datorită gândurilor şi
sentimentelor mele. Credeam că eram fixat în rolul de
homosexual şi că trebuia să mă văd ca homosexual. De atunci,
am devenit conştient că Dumnezeu mă vede în Hristos ca o
creaţie nouă. (2 Corinteni 5:17) Sunt un creştin care se luptă
uneori cu gânduri homosexuale, care însă s-au diminuat
considerabil. Dar aceasta este numai o parte din cel care sunt
eu. Nu este identitatea mea.
Aş minţi dacă aş spune că procesul prin care am trecut a
fost uşor sau că am ajuns la destinaţie. Va fi o călătorie care va
dura întreaga mea viaţă. Dar Dumnezeu mi-a adus schimbare
dincolo de cele mai nebuneşti vise ale mele. Şi ştiu că încă nu a
terminat.
[My Secret Struggle. Tradus şi publicat cu permisiune. Autorul
acestui articol este pastorul unei biserici din Midwest,
Statele Unite.]

LUPTA UNUI PASTOR CU HOMOSEXUALITATEA

PAUL

Unul dintre cele mai convingătoare semne distinctive ale

creştinismului este credinţa că Dumnezeu poate răscumpăra
eşecul şi pierderile din viaţa unui om şi le poate transforma în
resurse bogate pentru lucrarea în Împărăţie. Viaţa mea a devenit
un exemplu al principiului răscumpărării, dar numai de curând
m-am simţit liber (sau am avut oportunitatea) să împărtăşesc
experienţa mea cu harul lui Dumnezeu la mai mulţi decât la o
mână de prieteni sau la membrii familiei.
De la început, vreau să îmi exprim acordul cu
apostolul Pavel, care a spus: „«Harul Meu [al lui Dumnezeu] îţi
este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută
desăvârşită.» Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile

- 252 -
mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.”
(2 Corinteni 12:9)
În mare parte din viaţa mea mi-am cunoscut slăbiciunile
mult prea bine, dar se părea că nu eram capabil să-mi însuşesc
harul şi puterea lui Dumnezeu, care mi-ar fi fost de ajuns. Am
crescut într-o familie creştină şi am avut parte de avantajele
cumulate ale unor întregi generaţii de credincioşi. Am mers la
un colegiu creştin, unde am fost modelat după gândirea şi
valorile creştine şi m-am bucurat de prietenii mai profunde
decât cunoscusem vreodată. Mai târziu am mers la
Facultatea de Teologie. Acolo am cunoscut-o pe viitoarea mea
soţie, pe atunci studentă, iar un an mai târziu ne-am căsătorit.
Viaţa mea părea să meargă destul de bine, dar în ascuns
aveam sentimente pe care le percepeam numai vag, sentimente
prea tulburătoare pentru a mă confrunta cu ele. Ele erau în
contradicţie evidentă cu cel care începusem să fiu, deci am
continuat să le neg. Înaintam pe un drum al vieţii pe care îl
acceptasem ca satisfăcător, iar apoi simţeam că ceilalţi mă
respectau fiindcă rămâneam pe el.
Sentimentele ignorate şi nevoile neîmplinite, pe care în
colegiu le percepeam doar ocazional, au devenit mai persistente
în facultate. Mă luptam neîncetat cu o depresie tot mai
accentuată şi îmi lipsea disciplina pentru a-mi face temele. În al
doilea semestru am lipsit de la atâtea cursuri, încât am fost
nevoit să renunţ la şcoală. Petreceam zile întregi în apartament,
uitându-mă nenumărate ore la televizor şi dormind. Eram atât
de plin de ruşine şi de uimire, încât nu puteam să îmi admit
eşecul faţă de nimeni, nici măcar faţă de logodnica mea.
Am urmat acest tipar de înscriere la o facultate şi de
renunţare de mai multe ori, în oraşe diferite, de fiecare dată
urmat de ruşine şi tăinuire, care erau previzibile. În ultimul
astfel de episod, decanul facultăţii mi-a recomandat să urmez
consiliere pentru un timp şi mi-a făcut legătura cu omul potrivit.
În timpul unei şedinţe, la care eram prezenţi atât soţia mea,
cât şi eu, consilierul a examinat problema homosexualităţii.
Pentru prima dată, am recunoscut că mă confruntam cu atracţii
- 253 -
faţă de cei de acelaşi sex şi că ocazional, „exprimasem în
comportament”, în întâlniri secrete cu alţi bărbaţi, fanteziile
mele homosexuale.
În lungul nostru drum spre casă, caracterizat de o tăcere
asurzitoare, în cele din urmă, soţia mea a izbucnit printre
lacrimi: „Paul, dacă vei mai face asta vreodată, nu vreau să ştiu!”
Era atât de profund rănită şi atât de supărată din cauza a ceea ce
dezvăluisem, încât am evitat să discutăm problema ani de zile.
Din nefericire, am răstălmăcit avertismentul ei, pentru a avea o
scuză convenabilă pentru eşecul meu de a dezvălui legăturile
mele ulterioare cu alţi bărbaţi.
Deoarece orice speranţă de a termina facultatea se dusese,
am găsit o slujbă cu program întreg şi ne-am stabilit în rutina
vieţii de familie. Aveam acum un băieţel, iar în următorii ani
familia noastră s-a completat cu două fiice. Am cumpărat o casă
în zona în care locuiam şi am prins rădăcini.
În câţiva ani, am început să frecventăm
Biserica Creştină Reformată locală, care se afla cam la o milă
depărtare. În acea perioadă, eu lucram în schimbul de noapte,
iar soţia mea lucra seara cu program redus, pentru ca unul
dintre noi să fie întotdeauna acasă cu copiii. Zilele treceau cu
sporturi după şcoală, lecţii de muzică, excursii în weekend şi
toate celelalte lucruri care fac viaţa de familie memorabilă.
Într-o duminică, la puţin timp după ce s-a născut al treilea
copil al nostru, ne-am alăturat bisericii noastre afirmându-ne
credinţa, deoarece crescusem într-o confesiune diferită. Copiii
noştri au fost toţi botezaţi în acea zi, iar acea piatră de hotar
rămâne o amintire scumpă până în ziua de astăzi.
A trecut an după an. Am sărbătorit zile de naştere, ca şi
multe alte zile şi momente speciale. Din exterior, vieţile noastre
păreau în mare măsură de invidiat; la urma urmei, de ani de zile
ne şlefuiam imaginea publică. Dacă nu eram întotdeauna fericiţi,
ne consolam continuând tradiţiile de familie şi le ofeream
copiilor noştri un mediu în care să fie bine educaţi.
Deoarece lucram nopţile, eram rareori bine odihnit, iar
familia mea credea că acesta era motivul pentru dispoziţia mea
- 254 -
mai puţin veselă. Pe atunci treceam prin perioade de cumpătare
sexuală însoţită de anxietate, urmate de zile în care căutam
parteneri sexuali în parcurile din apropiere, ori de câte ori
aveam ocazia să ies din casă. Când viaţa decurgea în mod
echilibrat, eram de obicei în ordine, dar când stresul sau
oboseala se instalau, exprimam în comportament atracţiile pe
care le aveam. Uneori mă simţeam ca un drogat în căutare de
încă o doză. (Încă mă cutremur când îmi amintesc puterea
sentimentelor pe care le aveam pe atunci.)
Fireşte, acestea au avut un efect profund asupra relaţiei cu
soţia mea. Când am alunecat în dependenţă, ne-am îndepărtat,
iar ea suferea uneori de episoade de depresie. Perioadele de
intimitate dintre noi, sexuală sau de alt fel, s-au diminuat de la
an la an, dar incredibil, am rămas buni prieteni şi realmente nu
am luat niciodată în considerare divorţul ca opţiune.
Cred sincer că nu aş fi în viaţă astăzi dacă tiparul meu de
viaţă ar mai fi continuat. Totuşi, cu aproape doisprezece ani în
urmă, ceva a schimbat direcţia vieţii mele şi, în sfârşit, şi pe cea
a familiei mele.
Când m-am întors de la lucru într-o după-amiază, m-am
oprit într-o pădure care era rezervaţie naturală, în drum spre
casă. Detaliile sunt prea complexe (şi dureroase) pentru a le
relatata aici, dar pe scurt, am fost arestat de un reprezentant al
rezervaţiei, fiind acuzat de comportament indecent în public, şi
am fost dus la închisoarea districtului. Am petrecut aproape
toată seara acolo, până ce fiul meu a venit să mă elibereze pe
cauţiune, cu bani pe care i-a extras din contul lui. (Desigur, l-am
minţit cu privire la împrejurările arestării.)
În acea seară am fost nevoit să dau ochii cu înşelătorul care
devenisem. Eram complet lipsit de mecanismele de apărare pe
care le folosisem pentru a mă proteja de vină şi ruşine. Durerea
era îngrozitoare, dar am înţeles că Dumnezeu folosea acea
experienţă teribilă pentru a-mi arăta că nu renunţase la mine şi
că va face tot ce era necesar pentru a-mi atrage atenţia.
Într-adevăr, fusesem arestat de Dumnezeu.

- 255 -
 În timp ce mă aflam în celula de primire în acea seară, I-am
spus lui Dumnezeu că renunţam, că nu mai aveam deloc
încredere în capacitatea mea de a-mi conduce viaţa, cu atât mai
puţin de a cultiva sfinţenia pe care o cerea El. Nu am cerut
favoruri, ci I-am cerut doar să-mi răscumpere viaţa şi să-mi
arate cum să Îl urmez pe viitor.
Încă găsesc semnificativ faptul că, în cea mai mare
nesiguranţă pe care am trăit-o, eram conştient că Dumnezeu era
prezent. Nu crezusem niciodată că ar fi fost posibil aşa ceva. El
era singura siguranţă pe care o cunoşteam şi m-am agăţat de El
pentru viaţa mea.
Atât de multe s-au întâmplat în anii care s-au scurs de la
acea zi hotărâtoare, atât de multe lucruri pe care nu le-aş fi
crezut niciodată posibile! Dumnezeu a răscumpărat viaţa mea şi
relaţiile mele cu ceilalţi.
Iniţial m-a condus la un psiholog creştin care scrisese o
carte despre dependenţa sexuală. În cadrul terapiei, consilierul
mi-a recomandat un grup de suport pentru creştinii care se
luptau cu homosexualitatea. Deşi eram aproape la fel de
homofob ca oricine altcineva, în cele din urmă, mi-am adunat
curajul pentru a face o încercare cu grupul respectiv.
Ceea ce am găsit la grupul de suport mi-a schimbat treptat
viaţa în bine şi mi-a dat o stabilitate pe care nu o cunoscusem
niciodată înainte. Am avut parte de o acceptare minunată din
partea unor oameni care cunoşteau cele mai mici detalii din
viaţa mea. Această combinaţie dintre sinceritate şi dragoste este
una dintre cele mai puternice motivaţii pentru schimbare pe
care le cunosc.
De aproximativ nouă ani sunt liderul unui mic grup de
suport şi deseori mi-am dorit să am parte şi la biserică de
calitatea părtăşiei cu care m-am obişnuit în grupul de suport.
Pastorul meu a fost primul căruia i-am mărturisit despre
luptele mele cu homosexualitatea (în afara celor din mediul
clinic). Eram colegi de cameră la o strângere de weekend şi am
hotărât dinainte să îi spun. Într-o vineri seara, am vorbit
împreună în dormitorul unde stăteam. Eram atât de nervos,
- 256 -
încât tremuram. Am vorbit aproape o oră, iar el m-a asigurat de
sprijinul său. În următorii câţiva ani, a devenit unul dintre cei
mai entuziaşti susţinători ai mei şi l-am vizitat periodic pentru
a-i face cunoscute vindecarea emoţională şi spirituală de care mă
bucuram.
Câţiva ani mai târziu, am fost nominalizat ca şi conducător
al bisericii şi am fost ca paralizat datorită rezervelor pe care le
aveam din cauza trecutului meu. El m-a asigurat că toţi am avut
un comportament regretabil în trecut, dar că identitatea noastră
primară este ceea ce devenim, nu ceea ce am fost.
Faptul că i-am făcut cunoscută pastorului John lupta mea,
m-a ajutat, în cele din urmă, să îi spun şi soţiei mele, Carol. De
câteva luni îi spusesem că mă duceam la un grup de studiu
biblic pentru bărbaţi joi seara (în loc să îi spun că era vorba
despre un grup de suport). Ea a observat schimbări pozitive la
mine, subtile la început, şi curând a devenit curioasă cu privire
la sursa schimbării. (Mai târziu a recunoscut că se ruga de ani de
zile pentru asemenea schimbări.) M-am temut îi dezvălui lupta
mea, dar în final I-am spus lui Dumnezeu că o voi face, dacă mă
ajuta să sesisez ocazia perfectă.
Într-o seară a apărut prilejul potrivit, ceea ce am simţit clar
în sufletul meu. Am reuşit să rostesc cuvintele care ştiam că o
vor devasta, dar cumva, în seara aceea ne-am descurcat. În
noaptea aceea am legănat-o în braţe pe soţia mea, care plângea
cu suspine, ştiind că am îndurerat-o şi întrebându-mă dacă
somnul va mai veni vreodată.
În următoarele două săptămâni am vorbit ore întregi în
fiecare zi, încercând cu disperare să înţelegem ceva din trecutul
pe care l-am avut în comun, pe care însă l-am trăit adesea ca
nişte străini. Odată cu trecerea timpului, a venit vindecarea
lipsei de încredere dintre noi, care era deosebit de mare. De
atunci am experimentat o reînnoire a relaţiei noastre de căsnicie,
pe care nu ne-am fi putut-o închipui niciodată. Suntem profund
îndrăgostiţi, iar soţia mea este şi cea mai bună prietenă a mea.
M-am confruntat cu schimbări similare când le-am dezvăluit
povestea mea celor trei copii ai mei, care erau pe atunci la liceu
- 257 -
şi la colegiu. Au fost momente dureroase pentru noi toţi, dar
cred că acum suntem mai puternici ca oricând, datorită durerii şi
întristării noastre comune.
Astăzi povestea harului lui Dumnezeu faţă de mine şi
familia mea este cunoscută în biserica noastră şi în familia
noastră extinsă. Am avut numeroase oportunităţi pentru a face
cunoscută povestea mea altor oameni, ca şi în grupuri. Faptul că
fac aceasta îmi dă sentimentul redobândirii tuturor anilor pe
care i-am irosit.
Cred că schimbarea şi vindecarea sunt disponibile pentru cei
care se luptă cu homosexualitatea şi cu multe alte probleme care
îi afectează şi pe cei care fac parte din Trupul lui Hristos. Isus
este prietenul păcătoşilor. Toţi avem nevoie disperată de un
asemenea prieten.
[One Pastor’s Battle with Homosexuality. Tradus şi publicat cu
permisiune. Copyright © 2000 The Banner, revista
denominaţională a Christian Reformed Church. Articolul în limba
engleză a fost publicat pe site-ul www.thebanner.org.]

MAI PRESUS DE SUPRAVIEŢUIRE

DANIEL MINGO

Mi s-a spus că viaţa mea oglindeşte profilul clasic. Nu ştiu

dacă este aşa, dar ştiu că puterea dragostei şi iertării lui
Dumnezeu mi-a transformat viaţa într-un mod pe care nu l-aş fi
crezut niciodată posibil. Sperasem, dar nu am crezut niciodată
că ar fi fost posibil.
M-am născut ca al doilea fiu în ceea ce urma să fie o familie
cu şapte copii, şase băieţi şi o fată. Am venit pe lume când
fratele meu mai mare avea doi ani. De când îmi amintesc, am
mers la biserică în fiecare duminică. Am crescut într-o
confesiune creştină care mi-a oferit o înţelegere de bază a
credinţei.
Unele dintre primele mele amintiri despre viaţa noastră de
familie sunt fericite, dar în cea mai mare parte, am fost nefericit
în copilărie. Am simţit întotdeauna că fratele meu mai mare era
- 258 -
favorizat. El părea să aibă cel mai mult parte de atenţia tatălui
meu. La urma urmei, amândurora le plăceau sporturile şi erau
buni la ele. Eu nu am fost niciodată, deşi am încercat să fiu. Nu
mă simţeam acceptat şi râdeau de mine din cauză că îmi lipseau
abilităţile atletice. Dacă jucam un joc pe echipe, eram ales
ultimul. Pur şi simplu, nu a fost deloc distractiv să fiu băiat; a
fost prea greu.
Nu am avut niciodată cu tatăl meu o legătură emoţională
puternică, pe când eram copil. Serviciul îl obliga deseori să plece
din oraş de luni până vineri, iar weekendurile lui erau ocupate
de cumpărături cu mama, de comisioane şi de vizionarea
sporturilor la televizor. Ceea ce era un plus pentru fratele meu,
dar nu şi pentru mine. Mama nu conducea maşina, deci era prin
preajmă aproape mereu. Pentru mine, cele mai mulţi stimulenţi
parentali au venit de la ea. De când o cunosc a fost o femeie
evlavioasă. Acum ştiu că părinţii mei mă iubeau şi că au făcut
tot ce au ştiut pentru a mă creşte aşa cum trebuie. Dar nu am
realizat întotdeauna asta. Credeam că singurul motiv pentru care
mă îmbrăcau şi mă hrăneau era din cauză că ar fi fost arestaţi
dacă nu ar fi făcut-o. Cred că am constituit o mare provocare
pentru ei; nu erau siguri cum să procedeze cu un fiu care nu era
bun la – şi căruia nu îi plăceau – „lucrurile de băieţi”.
Durerea de a simţi că nu mă potriveam niciodată în familie
şi că nu corespundeam aşteptărilor tatălui meu, pentru a-i
câştiga dragostea şi acceptarea, m-a împins să le găsesc acolo
unde erau disponibile. Mai întâi, am început să mă joc cu fetele
din vecinătate. Erau de vârsta mea şi se părea că mă potriveam
cu ele. Am descoperit totuşi că băieţii din vecinătate rămăseseră
la fel de cruzi ca înainte. Chiar şi părinţii lor au ajuns să fie cruzi
cu mine. Părinţii unui băiat au ajuns la concluzia că nu era
normal să mă joc cu fetele, astfel încât au decis ca, în loc să mă
strige cu numele meu, Danny, să mă strige Mary Jane. Este de
neînchipuit pentru mine cum poate un părinte să se poarte cu
atâta cruzime cu un copil, doar de dragul de a-l ridiculiza.
Cu câtva timp înainte de a împlini zece ani, am descoperit
jocul de-a „doctorul” cu fetele din vecinătate. Acelea au
- 259 -
constituit primele mele experienţe sexuale. Nimeni nu a aflat şi
se părea că găsisem, într-un mod special şi secret, acceptarea
după care tânjisem. Ne-am mutat din acea zonă a oraşului când
aveam unsprezece ani, într-un cartier de case în plină
dezvoltare. Se părea că era mai uşor să-mi fac prieteni acolo, dar
eram încă nesigur pe mine şi aveam adesea un sentiment de
inadecvare.
Pentru a compensa lipsa de abilităţi sportive, în copilărie
m-am implicat frecvent în cântat, teatru şi dans. Eram bun la ele
şi-mi plăceau. Aveam o mare satisfacţie când publicul mă
aplauda. Pe scenă mă bucuram, într-un un anumit sens, de
valorizare, acceptare şi apreciere. Într-o noapte, pe când aveam
treisprezece ani, aflându-mă în drum spre casă de la o repetiţie,
am avut una dintre acele experienţe care schimbă viaţa cuiva.
Autobuzul pe care îl luam de obicei mă lăsa atât de departe de
casă, încât trebuia să merg pe jos restul drumului. Într-o noapte,
am decis să fac autostopul. Un bărbat pe care nu îl cunoşteam
m-a luat şi m-a molestat. M-a învăţat autosatisfacerea. Am fost
atât de speriat! Am rămas stană de piatră câteva minute. Când,
în cele din urmă, mi-am venit în fire şi am fost în stare să
vorbesc, i-am cerut să oprească şi să mă lase să cobor. A oprit
maşina şi, în timp ce coboram, mi-a spus: „Acum fii atent! Nu
ştii niciodată cine te va lua în maşină.” Am trântit uşa maşinii şi
am alergat tot drumul până acasă.
Nu i-am dezvăluit mamei ce mi se întâmplase, când am
ajuns acasă cu răsuflarea tăiată. Ea m-a întrebat dacă mă
simţeam bine, adăugând că eram alb ca varul. I-am zis că eram
bine, deşi nu eram. Că nu le-am spus părinţilor mei şi că am
ţinut secret ce mi s-a întâmplat în noaptea aceea, a fost probabil
cea mai mare greşeală a vieţii mele. Nu le-am spus fiindcă îmi
era prea teamă să nu intru în necaz pentru că făcusem
autostopul. Cum era să ştiu că Diavolul avea să folosească taina
acelei experienţe oribile, pentru a-mi chinui mintea şi viaţa mulţi
ani de atunci încolo?
După cum era de aşteptat, venind după acea experienţă pe
care am păstrat-o secretă, anii de liceu au fost pentru mine un
- 260 -
amestec de urcuşuri şi coborâşuri emoţionale. Fiind în
continuare atras de fete, mă întâlneam cu băieţi şi cu bărbaţi, iar
uneori mă exprimam sexual în comportament cu băieţi de
vârsta mea. Ştiam în inima mea că era greşit, dar nu aveam idee
ce să fac cu sentimentele pe care le aveam şi desigur, nu le
puteam mărturisi nimănui.
La începutul ultimului trimestru din liceu, după ce fusesem
părăsit de prietena mea pentru cel mai bun prieten al meu,
m-am dus să-i ascult vorbind pe doi copii pe care îi cunoşteam
de la şcoală. Ei ne-au împărtăşit cum le-a schimbat vieţile faptul
că I-au cerut lui Isus să locuiască în inimile lor prin puterea
Duhului Sfânt. Ne-au spus că noua lor relaţie cu Isus ca
Mântuitorul lor personal le-a dat un scop pentru a trăi. Am
profitat de şansa de a avea o viaţă mai bună, fiindcă eram sigur
că nu mă bucuram de viaţa mea de până atunci. Astfel încât
vineri noaptea, pe 27 februarie 1970, I-am cerut lui Isus să vină
în inima mea, să mă salveze, să fie Domnul vieţii mele şi să mă
schimbe, pentru a deveni cine m-a creat El să fiu.
Viaţa mea s-a schimbat imediat în bine. A fost ca o lună de
miere, totul părând să meargă perfect în toate domeniile.
Credeam că gândurile mele sexuale erau duse pentru totdeauna,
dar au revenit curând. De fapt, se părea că era mai rău decât
înainte. Cum se putea? Isus trăia în mine; cum de gândeam acele
lucruri îngrozitoare şi cum de eram ispitit să fac lucruri sexuale
pe care le consideram oribile?
Ca tânăr adult, duceam o viaţă dublă. Aveam cercul meu de
prieteni creştini şi pe cei cu care mergeam la biserică, dar eram,
de asemenea, din ce în ce mai implicat în activităţi sexuale tot
mai variate, cu mine însumi şi cu bărbaţi pe care nici măcar nu-i
cunoşteam. Am încercat să găsesc ajutor, dar nimeni, nici măcar
pastorii mei, nu păreau să ştie cum să procedeze cu mine. Atât
cât ştiam, eram dedicat total Domnului, dar eram şi împins de
ispite să păcătuiesc sexual, mă întâlneam cu femei creştine, dar
făceam şi sex cu bărbaţi necunoscuţi. Am fost logodit de două
ori, dar am rupt amândouă relaţiile înainte de căsătorie. Una

- 261 -
dintre rupturi a fost legată direct de comportamentul meu
sexual.
Când aveam treizeci de ani şi eram încă necăsătorit, îi
convinsesem pe pastorii mei că depăşisem problemele sexuale.
Am întâlnit-o pe femeia care îmi este acum soţie şi ne-am
căsătorit când eu aveam treizeci şi unu de ani. Din nou, am
crezut că, fiind căsătorit, problemele sexuale se vor rezolva. De
teama de a fi respins, alesesem să nu-i spun soţiei mele despre
ele. Un timp îndelungat am fost capabil să nu dau curs
comportamentului homosexual, dar în final am cedat şi întregul
ciclu al păcatului a ieşit din nou la suprafaţă. Pe vremea aceea,
aveam un serviciu care îmi cerea să călătoresc. Să mă aflu astfel
departe de casă era întotdeauna dificil pentru mine şi adesea
cedam ispitei. După zece ani de căsătorie, cu secretul meu încă
intact, strigam la Domnul în drum spre casă, întorcându-mă de
la o călătorie de afaceri. Mă exprimasem din nou sexual, într-un
mod deosebit de rău chiar şi pentru mine. Domnul a vorbit
inimii mele şi mi-a zis că venise timpul să-i mărturisesc soţiei
păcatul meu. Aceasta m-a făcut să fiu cuprins de o mare teamă.
Ştiam că îi dădusem soţiei mele destule motive biblice şi
legale ca să divorţeze de mine şi să mă dea afară din casa pe care
ea şi cu mine o construisem pentru cei trei fii ai noştri. Dar
ştiam şi că auzisem cuvântul Domnului. M-am dus la pastorul
meu şi i-am mărturisit că nu fusesem atât de curat cum îl
lăsasem să creadă şi că aveam încredinţarea că Domnul îmi arăta
că venise timpul să îi spun soţiei mele. El şi cu mine am început
să ne rugăm ca Dumnezeu să-i pregătească inima şi ca eu să
cunosc momentul potrivit pentru a recunoaşte totul în mod
deschis. Când a venit timpul, am descoperit că Domnul o
pregătise într-adevăr pentru mărturisirea mea. De atunci, deşi au
existat obstacole iniţiale de biruit, a fost mult mai iubitoare şi m-
a sprijinit mult mai mult decât aş fi putut spera vreodată.
Tot atunci am realizat amândoi că eram dependent de sex, la
fel cum alţii sunt dependenţi de droguri, alcool, pariuri sau
mâncare. Până atunci, dependenţa mă dusese la păcat
homosexual, păcat heterosexual, autosatisfacere, voyeurism,
- 262 -
pornografie din reviste, apeluri telefonice obscene, conversaţii
nepotrivite, cluburi de striptease, cinematografe care difuzau
filme cu scene sexuale explicite pentru adulţi şi atingeri
nepotrivite.
Am căutat un anumit gen de grup de suport. Ştiam că
trebuiau să existe şi alţi bărbaţi dedicaţi Domnului, care erau
prinşi în capcana păcatului homosexual la fel ca mine. Un an de
zile m-am dus la un grup secular de recuperare în doisprezece
paşi pentru dependenţii de sex, fără să găsesc acolo ceva biblic.
După acel prim an, am găsit exact ceea ce căutam. M-am
dus la întâlniri săptămânale cu alţi bărbaţi care erau exact ca
mine şi care erau dedicaţi standardului de curăţie al Domnului.
Grupul începuse la o biserică din oraşul meu, în timp ce eu
mergeam la grupul secular. Când am aflat despre grupul de
suport care se baza pe Biblie, am început imediat să îl
frecventez, ceea ce am făcut cu fidelitate timp de cinci ani,
devenind conducătorul grupului în ultimul său an de existenţă.
Am descoperit că faptul de a mă afla într-un grup de suport
împreună cu alţi bărbaţi creştini, care îmi cereau socoteală
pentru comportamentul sexual, era lucrul perfect pentru
recuperarea mea din dependenţa în capcana căreia eram prins
de atâţia ani. Activitatea grupului a luat sfârşit în primăvara
anului 2000.
Apoi, câteva luni mai târziu, mi s-a cerut să mă alătur unui
alt grup de suport găzduit de aceeaşi biserică. Grupul era pentru
bărbaţii prinşi în capcana unei dependenţe sexuale în general, nu
doar în păcat homosexual. Am frecventat şi acel grup, pentru a
mă bucura de o restaurare şi o cumpătare continuă, iar în primii
şapte ani şi jumătate am fost unul dintre cei care s-au ocupat de
buna sa funcţionare.
În anul 2003, Domnul m-a condus la misiune. Dumnezeu
Tatăl m-a îndemnat să fac parte dintr-o echipă de misiune,
pentru a transmite speranţa schimbării bărbaţilor care se luptau
cu dependenţa sexuală, având atracţii nedorite faţă de cei de
acelaşi sex. Timp de patru ani şi jumătate am deţinut o funcţie
de conducere în personalul unei misiuni cu sediul în Lexington,
- 263 -
iar apoi, în decembrie 2007, îndemnat de Domnul, mi-am depus
demisia. După ce, împreună cu soţia mea şi cu pastorul, am
căutat călăuzirea Tatălui cu privire la următoarea mea
însărcinare, El m-a îndemnat să încep o nouă misiune,
Abba’s Delight, Inc., cu sediul în Louisville. Înfiinţată în aprilie
2008, ea se concentrează asupra celor chinuiţi de atracţii
nedorite faţă de cei de acelaşi sex, transmiţându-le, în acelaşi
timp, un mesaj despre dragostea Tatălui, învăţându-i totodată
felul în care pot duce un stil de viaţă structurat şi disciplinat,
orientat spre dreptate şi maturitate, pentru a deveni cetăţeni
productivi şi rodnici ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Misiunea
continuă să meargă bine şi în prezent, datorită binecuvântării
Tatălui.
Nu m-am gândit niciodată că aş putea trăi altfel decât fiind
nefericit. Nu m-am gândit niciodată că aş putea găsi dragoste şi
acceptare aşa cum a intenţionat Domnul. Nu m-am gândit
niciodată că voi putea depăşi vreodată sentimentele de ruşine şi
mânie datorate faptului că fusesem molestat. Nu m-am gândit
niciodată că voi putea şti vreodată ce înseamnă „normal”. Nu
m-am gândit niciodată că voi găsi vreodată curăţia sexuală.
Dumnezeu mă chema să fiu al Lui, să fiu fiul Lui.
Dumnezeu mă chema să mă maturizez pentru a fi bărbat, deşi
am avut o identitate sexuală atât de haotică în copilărie.
Dumnezeu mă chema să fiu soţ. Dumnezeu mă chema să fiu
tată al celor trei fii ai mei şi să-i învăţ să devină bărbaţi ai lui
Dumnezeu. Dumnezeu mă chema să fiu nu numai un
supravieţuitor, ci şi un biruitor. Iar El mă cheamă să le
împărtăşesc şi altor bărbaţi ceea ce învăţ în umblarea mea alături
de El.
„Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere şi
să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea
slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus
Cristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi
stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin.”
(Iuda 24-25)

- 264 -
 [Daniel Mingo, Beyond Surviving. Copyright © Daniel Mingo.
Tradus şi publicat cu permisiune. Daniel este fondatorul şi
Directorul misiunii Abba’s Delight, Inc., cu sediul în Louisville,
Kentucky. Abba’s Delight este o misiune creştină care îi ajută pe
creştinii născuţi din nou să rezolve conflictul datorat efectelor
homosexualităţii în vieţile lor. Ea îi ajută, de asemenea, pe
membrii de familie şi pe prietenii celor care au pe cineva drag
care se autoidentifică drept homosexual, să reconcilieze relaţia
pe care o au cu cel drag cu credinţa lor. Pastorii şi personalul
bisericilor primesc, de asemenea, asistenţă pentru a le sluji celor
din bisericile lor ale căror vieţi au fost impactate de
homosexualitate, fără să sacrifice integritatea biblică. Daniel a
crescut ca romano-catolic şi a fost câţiva ani responsabil cu
muzica de închinare în parohia sa. A devenit creştin născut din
nou la vârsta de şaptesprezece ani, datorită mişcării Isus de la
începutul anilor 1970. Urmărind cu intensitate să fie un ucenic
al lui Isus, Daniel s-a luptat pe viaţă şi pe moarte cu ispitele
atracţiilor faţă de persoanele de acelaşi sex, ceea ce, pentru el,
s-a dovedit a fi un conflict interior uriaş. Deşi nu a adoptat o
identitate homosexuală şi nu s-a afundat în cultura
homosexuală, timp de aproape treizeci de ani s-a implicat în
secret în activitate homosexuală prin întâlniri sexuale cu
necunoscuţi. Realizând că în toţi acei ani alimentase o adicţie
sexuală, a început recuperarea în 1993, primind consiliere de la
un mentor şi participând la întâlnirile unor grupuri de
suport/recuperare, în prezent aflându-se în continuare în
procesul de învingere a homosexualităţii. Începând din anul
2003, Daniel a slujit timp de patru ani şi jumătate ca Directorul
filialei din Louisville a misiunii CrossOver, Inc., care era membră a
fostei misiuni Exodus International. În 2008, Daniel a înfiinţat
Abba’s Delight, care slujeşte în Louisville, Kentucky şi în sudul
statului Indiana. Abba’s Delight face parte din reţeaua
Hope for Wholeness, unde Daniel slujeşte în Consiliul Consultativ
şi în bordul de directori. Daniel scrie extensiv pe teme legate de
creştinism şi homosexualitate, inclusiv despre nevoia Bisericii de
a răspunde într-un mod iubitor şi plin de compasiune. El
- 265 -
vorbeşte la conferinţe locale, regionale şi naţionale şi este
coautorul cărţii The Problem of Human Sexuality, and What To Do
About It. În slujire, Daniel se bazează pe Biblie ca fiind Cuvântul
infailibil al lui Dumnezeu, pe experienţa lui de mai bine de
douăzeci de ani în urmărirea recuperării din propria dependenţă
sexuală şi a purităţii, şi pe lucrarea şi slujirea Duhului Sfânt, care
îi schimbă şi îi face pe sfinţi, în mod desăvârşit, asemenea
chipului lui Isus. Daniel şi Fran s-au căsătorit în anul 1983 şi au
trei fii adulţi.]

MARI AŞTEPTĂRI
MICHAEL NEWMAN

Fiind primul nepot al iubitoarei mele bunici paterne, m-am

născut într-o lume cu mari aşteptări. Bunica divorţase devreme
în viaţă şi îşi crescuse singură cei doi fii. Acum putea să facă
pentru nepotul ei – pentru mine – lucruri pe care nu le putuse
face pentru copiii ei. Mi-a plăcut întotdeauna să merg la ea
acasă, unde mă jucam cu jucăriile mele speciale.
Dar pe când aveam trei ani, mica mea lume s-a schimbat
drastic. Ne-am mutat din Vestul Mijlociu în sud, pentru ca tatăl
meu să aibă oportunităţi mai bune de lucru. Bunica era departe
şi, curând după aceea, s-a născut surioara mea.
Mama petrecea mult timp îngrijind bebeluşul nou-născut, iar
tata lucra ore îndelungate la fabrica locală, aşa că am învăţat să
mă distrez de unul singur. Aveam o imaginaţie activă şi mă
amuzam retrăgându-mă în lumea fanteziei. Din perspectiva mea
limitată, invidiam atenţia pe care o primeau fetele. Nu mă
identificam cu sporturile brutale ale băieţilor, de aceea mă
simţeam înstrăinat de băieţii care îmi erau tovarăşi de joacă.
Batjocurile şi hărţuielile au început la grădiniţă. Uram să mi
se spună „fetiţă”, dar mă simţeam prea neajutorat pentru a
schimba percepţia celorlalţi băieţi despre mine. Deci am depus
mai multe eforturi pentru a fi copilul perfect, luând note mari la
şcoală.

- 266 -
 Părinţii mei frecventau biserica în mod convenţional, deşi eu
mergeam regulat la şcoala duminicală. Apoi, la vârsta de
treisprezece ani, m-am dus cu un prieten la o săptămână
specială pentru tineret şi L-am primit pe Isus Cristos ca
Mântuitor al meu. Credinţa mea devenise personală.
Am continuat să mă simt inconfortabil printre băieţi şi am
început să îi admir de departe pentru înfăţişarea şi personalitatea
lor. Auzisem despre homosexualitate, dar gândeam: „Eu nu
sunt aşa. Sunt un bun băiat creştin!” Nu eram interesat să fac
sex cu bărbaţi, deşi trăisem deja „iubiri aprinse” adolescentine
faţă de cei de acelaşi sex şi eram dureros de conştient de atracţia
mea faţă de trupul masculin.
În exterior, lucrurile au părut liniştite în următorii ani ai
adolescenţei. M-am descurcat bine la şcoală, cel mai bun prieten
al meu a îndeplinit rolul de „prietenă” pentru mine şi m-am
pregătit pentru colegiu.
După un an la colegiu, mi-am convins părinţii să mă lase să
merg la o universitate mare într-un alt stat. În primul meu an
departe de casă, am avut prima experienţă homosexuală.
Prietenul meu Mikel de-abia intrase în activităţile homosexuale.
În timp ce beam amândoi, mi-a dezvăluit că era homosexual şi
că ştia că şi eu eram. După toţi anii de etichetare dureroasă, am
simţit că cineva mă înţelegea, iar el nu m-a condamnat. Mikel şi
cu mine am început o relaţie sexuală furtunoasă care a durat
şase luni, relaţie în care m-am luptat constant cu vina, datorită
convingerilor mele creştine.
Apoi Dumnezeu a adus în viaţa mea un om evlavios. Sam
era un creştin puternic în credinţă, care se purta ca un adevărat
prieten cu mine şi mă îndemna să mă implic în studii biblice şi
care mai târziu mi-a devenit coleg de cameră. Îl admiram pe
Sam, dar îmi era teamă să îi dezvălui luptele mele. După patru
luni în care am fost colegi de cameră, am îndrăznit să-i
împărtăşesc secretul meu – şi am descoperit că Dumnezeu îi
pregătise deja inima. S-a aşezat lângă mine şi ne-am rugat
împreună pentru întreaga situaţie. „Doamne”, s-a rugat Sam,
„chiar dacă Mike se luptă cu homosexualitatea, ştiu că are o
- 267 -
relaţie cu Tine şi că nu ne-am întâlnit din întâmplare. Nu înţeleg
homosexualitatea, dar am încredere în Tine că îl vei ajuta. Între
timp, eu voi continua să fiu prietenul lui.”
Am fost copleşit de acceptarea lui Sam şi de deschiderea lui
pentru ca Dumnezeu să-l folosească fiindu-mi prieten. Deşi mă
luptam în continuare cu atracţiile faţă de cei de acelaşi sex şi
avusesem chiar câteva întâlniri sexuale, el nu mi-a predicat
niciodată şi a rămas pentru mine un minunat frate creştin.
După ce am terminat studiile la facultate, m-am mutat
pentru a urma o şcoală postuniversitară în sud-estul
Statelor Unite şi mi-am rededicat viaţa Domnului. Am căutat
părtăşie creştină la misiunile universităţii, iar în cele din urmă
i-am mărturisit luptele mele din trecut unui nou prieten creştin.
Wally a găsit un psiholog creştin cu care să vorbesc. Aveam
nevoie să cunosc mai multe despre promisiunile lui Dumnezeu
pentru mine şi despre ceea ce a făcut de fapt pentru mine la
cruce. Am fost nevoit să mă confrunt cu o măsură considerabilă
de ruşine şi vină. Prin consiliere, am crescut în credinţă,
înrădăcinându-mă mai ferm în Cuvântul Domnului.
După ce am obţinut masteratul în Limbi Romanice (spaniolă
şi franceză), m-am întors acasă. Dar îmi lipsea teribil părtăşia
creştină de care mă bucurasem la colegiu, iar gândurile şi
sentimentele homosexuale au revenit.
M-am mutat la Houston pentru a găsi un serviciu. Am
căutat prieteni într-o biserică mare şi m-am implicat în diferite
activităţi pentru a scăpa de singurătatea interioară. Apoi am
întâlnit un bărbat care, după şapte ani de căsătorie, se hotărâse
să adopte un stil de viaţă homosexual. M-am purtat ca un
prieten faţă de el, având intenţii bune, dar curând am fost prins
în capcană: mai întâi emoţional, iar apoi sexual.
Am fost devastat să mă trezesc din nou în mrejele unei
relaţii homosexuale, dar simţeam că îmi lipsea puterea pentru a
mă elibera. Când agonizam din cauza situaţiei, L-am întrebat pe
Dumnezeu de ce căzusem din nou în homosexualitate. Vocea
liniştită a Duhului Sfânt a vorbit inimii mele: „Nu voi accepta ca
idolii tăi să fie mai importanţi decât Mine.”
- 268 -
 Dumnezeu îmi arăta că pentru mine creştinismul fusese în
mare parte exterior. Orientarea spre performanţă şi nevoia mea
profundă de aprobare erau în sfârşit demascate! Toată viaţa mă
străduisem să mă achit foarte bine de sarcini, să fiu cel mai bun,
să-mi fac familia mândră. Aceasta era problema cea mare din
spatele luptelor mele cu homosexualitatea.
Am auzit despre Exodus International printr-o misiune locală,
iar în 1984 am participat prima dată la o conferinţă Exodus. Ce
experienţă copleşitoare să mă aflu alături de sute de bărbaţi şi
femei care biruiau şi ei homosexualitatea!
Un curs despre dependenţa emoţională m-a impresionat
profund. Teoria lui Elizabeth Moberly despre subminarea
nevoii de susţinere din partea celor de acelaşi sex ca rădăcină de
bază a homosexualităţii, a fost de o reală importanţă pentru
mine. Înainte îmi fusese ruşine de nevoia mea emoţională, deci
încercasem să o ascund. Ce uşurare pentru mine să aflu că
Dumnezeu cunoştea nevoia mea de susţinere masculină şi că
puteam să o împlinesc în mod sănătos!
Vindecarea interioară şi eliberarea fuseseră idei străine mie;
credeam că erau doar nişte experienţe emoţionale fără
profunzime spirituală. Dumnezeu a început să dărâme
înţelegerile greşite şi prejudecăţile mele, ceea ce a fost însă un
proces lent.
Cu mari speranţe şi cu o viziune măreaţă pentru ca Houston
să aibă o misiune pentru cei care se luptă cu homosexualitatea,
trei dintre noi am căutat idei, apoi în anul 1985 ne-am alăturat
forţele pentru a înfiinţa Christian Coalition for Reconciliation. Am
început să primim apeluri telefonice şi să consiliem bărbaţi care
căutau ajutor.
Astfel am întâlnit oameni care căutau eliberare dintr-o largă
varietate de probleme, inclusiv abuzul sexual, dependenţa de
alcool şi droguri, şi tulburări care erau obsesive sau deveniseră
un viciu. Un număr tot mai mare de bărbaţi seropozitivi au
venit la noi. Unii clienţi progresau, unii stagnau, alţii ezitau, iar
în cele din urmă părăseau misiunea.

- 269 -
 Complexul Mesia de care sufeream s-a erodat când am
perceput mai bine limitările mele omeneşti şi spirituale. A
trebuit să mă încred în Dumnezeu şi mai mult atunci când
provocările misiunii m-au adus mai aproape de El în căutare de
răspunsuri. Am fost nevoit să reevaluez relaţia mea cu Cristos
pentru a înţelege mai profund modul în care îmi oferea El
vindecare la toate nivelele: emoţional, fizic, sexual şi spiritual.
Conferinţele anuale Exodus m-au ajutat să învăţ şi să fac
progrese. Am profitat, de asemenea, de alte seminarii şi cursuri
creştine pentru a învăţa mai multe.
Personal mi-am depăşit şi mai mult limitele când am devenit
Director cu program întreg la Christian Coalition for Reconciliation
în 1987. În anul care a urmat m-am alăturat unei biserici
baptiste carismatice. Treptat, m-am deschis pentru noi
descoperiri în relaţia mea cu Dumnezeu.
Un punct de cotitură important s-a produs cu ocazia unui
timp de închinare la conferinţa Exodus din 1990. Aveam o
imagine mentală despre mine însumi la vârsta de trei ani,
fiindu-mi teamă de braţele deschise ale unui bărbat
îngenuncheat în faţa mea. Cuvintele „Tăticule, mi-e teamă!”
mi-au trecut prin minte când durerea mi-a străpuns inima. Am
izbucnit într-un plâns cu suspine, în timp ce câţiva oameni se
rugau pentru mine. Am văzut că perfecţionistul care Îl primise
pe Cristos la vârsta de treisprezece ani nu-şi îngăduise niciodată
pe deplin să simtă unele dureri percepute în copilărie. Dar în
acele clipe, m-am simţit inundat de dragostea lui Dumnezeu,
Tatăl meu. Când m-am întors acasă, am căutat un consilier
creştin pentru a explora problemele mai în profunzime.
Acum, atunci când slujesc altora, mi se reaminteşte că ieşirea
din homosexualitate este un proces continuu. Este uşor să
disperi când o luptă veche, care credeai că dusă era pentru
totdeauna, îşi scoate iar la iveală capul urât. Dar am învăţat că
aceasta se întâmplă pentru ca Duhul Sfânt să facă o lucrare mai
profundă în acest domeniu al vieţii noastre. Nu mai sunt nevoit
să trăiesc sub povara „marilor aşteptări” ale altora. Sunt liniştit

- 270 -
în timp ce Dumnezeu lucrează în viaţa mea zilnic, pentru a mă
face tot mai mult asemenea Lui.
[Michael Newman, Great Expectations. Copyright © 1999
Michael Newman. Tradus şi publicat cu permisiune. Michael
este Director la Christian Coalition for Reconciliation. Misiunea
poate fi contactată la adresa: Christian Coalition for
Reconciliation, P.O. Box 420437, Houston, Texas 77242-0437,
USA, telefon: (01)281.507.9019, site: www.ccrhouston.org. Pentru
ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International,
contactează Exodus Global Alliance.]

MATURIZAREA ÎN CELIBAT
CHRIS STUMP

Ziua Sfântului Valentin se apropie cu repeziciune, iar această

zi de romantism şi sărbătoare îmi aminteşte de celibatul meu.
De obicei, eram descurajat datorită celibatului şi tânjeam după
cineva cu care să fiu împreună. Ulterior, am pornit „în căutarea”
unei fete cu care să-mi petrec timpul şi cu care, dacă avea să fie
posibil, să am o relaţie. Deşi sunt încă deschis la posibilitatea de
a găsi pe „cineva”, nu vreau să pierd ceea ce Domnul vrea să fac
fiind celibatar.
Dumnezeu mă cheamă la o umblare mai apropiată şi mai
intimă cu El, pregătindu-mă pentru vremea când o va aduce în
viaţa mea pe fata potrivită. Celibatul poate fi uneori descurajator
şi plin de singurătate, dar învăţ că este un dar. După cum spune
Pavel în 1 Corinteni 7:7: „Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca
mine” – să aibă o viaţă mai simplă în multe feluri! Faptul că
sunt necăsătorit îmi permite să mă dedic deplin lui Hristos şi
să-I îngădui să-mi descopere lucrurile pe care le am în inimă. Cu
ajutorul Lui, pot să obţin o mare biruinţă şi să continui să mă
maturizez ca bărbatul care m-a chemat Dumnezeu să fiu.
Sunt chemat la celibat pentru totdeauna? Nu cred. În
această perioadă de celibat sunt plin de încântare şi
binecuvântat. Ştiu că Domnul mă pregăteşte spiritual şi
emoţional pentru femeia pe care o are pentru mine. Celibatul nu
- 271 -
este un lucru rău, nici nu defineşte succesul sau ajungerea mea
la vindecare. Obişnuiam să cred că vindecarea mea de
homosexualitate este dovedită sau răsplătită de relaţia cu o fată.
Acum ştiu că vindecarea nu este răsplătită sau obţinută printr-o
relaţie cu o persoană de sex opus, ci printr-o relaţie cu
Isus Hristos.
În prima mea relaţie după ieşirea din homosexualitate, am
grăbit lucrurile doar ca să simt că eram „normal”, dar nu eram
gata sau pregătit pentru aşa ceva. Părăsind relaţia respectivă, am
realizat că celibatul este o perioadă importantă în viaţa noastră,
pe care trebuie să o acceptăm şi în care trebuie să lucrăm la
acele domenii pe care Domnul ni le dezvăluie cu blândeţe,
pentru a ne pregăti cu adevărat pentru partenerul potrivit sau
partenera potrivită pe care îi are pentru noi. Personal a trebuit
să mă ocup de probleme care au contribuit la sentimentele mele
de inadecvare, înainte de a reuşi să mă dăruiesc pe deplin cuiva.
După ce am petrecut mai mult timp concentrându-mă asupra
vindecării, acum mă simt mai încrezător în drumul meu către
relaţia cu o fată, la timpul potrivit.
Domnul continuă să-mi descopere noi probleme din viaţa
mea de care trebuie să mă ocup, care nu sunt direct legate de
luptele mele cu atracţiile faţă de cei de acelaşi sex. Totuşi,
aflându-mă în procesul vindecării, am dobândit instrumente noi,
o înţelegere nouă şi tăria de a-mi accepta celibatul, având
încredere că Domnul mă pregăteşte pentru soţia minunată pe
care o are pentru mine. Pentru mine, celibatul nu mai este
înconjurat de o aură întunecată. Nici nu mai defineşte
vindecarea sau maturizarea mea.
Dumnezeu ştie unde mă aflu în viaţă şi de ce am nevoie. În
această perioadă de celibat, sărbătoresc o relaţie mai profundă
cu Creatorul meu şi continui să lucrez la nişte domenii
provocatoare, ştiind că în Romani 8:28, Cuvântul Lui promite:
„Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc
pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după
planul Său.” Acesta este ţelul meu final! Ţelul meu acum este să
urmăresc sfinţenia şi plinătatea în celibat, crezând că răsplata
- 272 -
mea va fi o căsătorie mai sănătoasă şi mai fericită, după cum,
atât de frumos, a intenţionat Dumnezeu să fie.
[Chris Stump, Growing in Singleness. Copyright ©
Chris Stump. Tradus şi publicat cu permisiune.]

MĂRTURIA LUI DAVID. PREAIUBIT: O CĂLĂTORIE DE

LA RESPINGERE LA ACCEPTARE

„Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui

Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici
închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii,
nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici
hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi
unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi
neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul
Dumnezeului nostru.” (1 Corinteni 6:9-11)
Aceste versete reprezintă povestea mea, iar povestea mea
este despre găsirea dragostei, acceptării, puterii şi protecţiei
adevărate în braţele lui Ava Tatăl. Povestea mea este o călătorie
a realizării că sunt ceea ce spune numele meu că sunt: preaiubit.
În anii ’60, o sarcină nedorită era privită cu mult dispreţ şi
ruşine. Astfel încât am venit pe lume simţind respingere din
partea mamei mele, a tatălui meu, a bunicilor mei, a celorlalţi
membri ai familiei mele şi a societăţii. Mulţi spun că am fost un
copil nelegitim, dar acum ştiu că nu există aşa ceva, există numai
părinţi nelegitimi.
Tatăl meu nu s-a căsătorit niciodată cu mama mea, iar eu nu
l-am întâlnit niciodată. În ciuda numeroaselor mele eforturi de
a-l întâlni, Ray a ales să nu mă lase să intru în viaţa lui. Mama s-a
căsătorit cu tatăl meu vitreg când eu aveam şase luni. Walter era
un veteran al războiului din Vietnam care trecuse prin ororile
războiului. Era, de asemenea, un alcoolic şi un abuzator fizic.
Când eram copil, am chemat poliţia când a scos cuţitul la mama
şi când a scos balamalele din uşa de la baie ca să ajungă la ea.
Am simţit că m-a respins şi că a ales să-şi concentreze atenţia
asupra fratelui meu mai mic, tizul lui. Părinţii mei au divorţat
- 273 -
când eram mic. Din cauza aceasta, nu am avut niciodată un tătic
cu care să joc baseball sau la care să alerg când îmi era teamă.
Mama era iresponsabilă şi imprevizibilă în dragostea ei faţă
de mine. Întreaga viaţă îi era chinuită de o boală mintală,
suferind de depresii severe şi apoi de accese maniacale. Uneori
nu auzeam de ea perioade lungi de timp, iar apoi mă suna de
multe ori pe zi. Pentru mine, stabilitatea a venit prin bunica
mea, care locuia la două blocuri depărtare. Această femeie cu
voinţă puternică, bună şi extrem de generoasă, nu numai că m-a
crescut, dar s-a şi ocupat de mine financiar şi emoţional.
La şcoală eram dureros de ruşinos şi retras. Alergiile şi
astmul mă ţineau departe de ora de gimnastică şi de sporturi.
Când se alegeau echipele, eram întotdeauna ales ultimul. Am
simţit respingerea din partea celorlalţi, chiar şi eu mă
respingeam pe mine însumi, având o stimă de sine scăzută şi ură
de sine. În cele din urmă, cineva mi-a acordat cu adevărat
atenţie. Era un văr de-al doilea mai mare, care m-a molestat
sexual când aveam doisprezece ani.
La insistenţa bunicii mele evlavioase, eram activ într-o
importantă biserică liberală. La vârsta de cincisprezece ani,
L-am primit pe Hristos ca Mântuitor al meu la un seminar
evanghelistic. Deşi mergeam în continuare la aceeaşi biserică
moartă spiritual, am crescut citind cărţi creştine şi ascultând
radioul creştin. Când a venit timpul pentru colegiu, m-am dus la
o şcoală creştină conservatoare. Acolo m-am dezvoltat
relaţional prin interacţiunile cu ceilalţi şi am început călătoria
mea către ieşirea din timiditate. Familia mea nu şi-a putut
permite educaţia mea la o şcoală particulară, dar Dumnezeu
mi-a oferit o slujbă în campus şi burse guvernamentale. Am
putut să absolv cu împrumuturi şcolare de numai două mii de
dolari.
După absolvire, m-am dus la Washington, D.C. pentru a
urma o carieră politică şi am început să frecventez o biserică
neconfesională, unde am fost botezat. Curând am devenit
conştient de atracţia mea în creştere faţă de cei de acelaşi sex,
care devenea copleşitoare, deci m-am implicat în Regeneration, o
- 274 -
misiune a foştilor homosexuali. În sfârşit, viaţa mea decurgea
bine. Am devenit lider la un grup de suport şi am început o
relaţie serioasă cu o fată numită Karen. În acel moment, am
început să mă încred în Dumnezeu ca Mântuitor al meu, dar şi
ca Domn al vieţii mele. Aveam o relaţie fantastică cu El, cu alţii
şi cu mine însumi. Eram foarte fericit.
Apoi lumea s-a prăbuşit pentru mine. Se părea că în fiecare
vară eram chinuit de o depresie persistentă şi profundă. În anul
acela, depresia a devenit atât de puternică, încât am suferit de un
stres extrem şi de atacuri de panică. Mi-am pierdut slujba,
prietena şi pacea de la Dumnezeu. Îmi amintesc că strigam la
Dumnezeu, dar simţeam că cerul rămânea tăcut. După ce am
căutat ajutor la un consilier incompetent, m-am cufundat într-o
depresie suicidară. Eram obsedat de moarte şi de ajungerea mea
direct în iad. Am început chiar să halucinez. M-a salvat un alt
consilier, prin medicaţie şi terapie.
Apoi, depresia profundă de care suferisem a fost urmată de
o fază maniacală la fel de nestăpânită. Am început multe afaceri,
am avut idei grandioase şi m-am aruncat cu capul înainte în
stilul de viaţă homosexual. Viaţa îmi era plină de parteneri
sexuali anonimi şi îmi petreceam timpul în barurile
homosexuale, pe plaje şi în băile publice. Am decis să caut
acceptarea celor care relaţionau cel mai bine cu mine – ceilalţi
homosexuali. Totuşi, de respingere, nu de acceptare, aveam
parte cel mai mult. Mă simţeam respins de cei mai musculoşi şi
mai frumoşi decât mine. Şi i-am respins pe cei care, în ochii
mei, erau inadecvaţi. Am îngăduit să fiu tratat în moduri în care,
în alte circumstanţe, nu aş fi îngăduit să fiu tratat niciodată. Şi
i-am tratat pe alţii în moduri în care, în alte circumstanţe, nu i-aş
fi tratat niciodată. Toate acestea se bazau pe înfăţişare. Timp de
şapte ani, am devenit fiul risipitor cu atitudinea mea de „S-o ia
... de lume!”
Nu am ales să am sentimente homosexuale. Cred că pentru
mine dezvoltarea atracţiei faţă de cei de acelaşi sex era
înrădăcinată într-un număr de factori: un tată absent, un tată
vitreg abuziv, o bunică având o voinţă puternică, un bunic
- 275 -
pasiv, o personalitate sensibilă şi abuzul sexual. Acestea au fost
lucruri care mi s-au întâmplat. Totuşi, au existat lucruri prin care
am contribuit eu însumi la problema mea. Eu am ales cum să
răspund la ceea ce mi s-a întâmplat. Şi eu am ales să ascult de
atracţiile faţă de cei de acelaşi sex, şi eu nu am ţinut cont de
puterea harului lui Dumnezeu în viaţa mea. Alegerea de a urma
stilul de viaţă homosexual mi-a pus în pericol nu numai viaţa
fizică, ci şi viaţa relaţională, emoţională şi spirituală. Ea m-a
condus, de asemenea, la o adicţie sexuală care îmi domina viaţa
şi care a necesitat ani de durere şi de luptă pentru a fi învinsă.
Dumnezeu Tatăl m-a urmărit cu iubire şi persistenţă. Iar în
anul 2000, am început călătoria de întoarcere acasă. M-am
întors la Regeneration şi m-am confruntat cu adicţia mea sexuală
copleşitoare, ca şi cu rădăcinile atracţiei faţă de cei de acelaşi
sex. Am intrat, de asemenea, într-o relaţie de monitorizare cu
un lider de misiune şi am început să frecventez şi să slujesc
într-o biserică locală. De asemenea, am fost capabil să îi iert pe
mama mea şi pe vărul meu care mă molestase.
Treptat, am fost capabil să îl iert pe tatăl meu vitreg (pe care
îl urâsem mai bine de douăzeci de ani) şi am început o relaţie cu
el şi cu fratele meu. Acum nu ne vedem unul pe celălalt fără un
„te iubesc” şi o îmbrăţişare. Iertarea mi-a permis să contribui la
reconcilierea surorii mele cu tatăl ei. Ce binecuvântare a fost să
îl iau pe nepotul meu în vârstă de nouă ani să îl vadă pe bunicul
lui pentru prima dată! Acum familia mea este restaurată. Mulţi
ani m-am rugat pentru alcoolismul tatălui meu. În anul 2009 s-a
dus la un centru de tratament, iar apoi la întâlniri regulate la
Alcoolicii Anonimi, iar de atunci nu a mai băut. Acum vizitează
alţi veterani care se confruntă cu tulburarea de stres
posttraumatic şi cu alcoolismul. Cu câţiva ani în urmă, am aflat
că dintotdeauna dorise să mă adopte, dar mama nu l-a lăsat
(ceea ce a cauzat multă fricţiune în căsnicia lor). După ce am
aşteptat să iniţieze el discuţia despre adopţie, am decis să aduc
eu adopţia în discuţie. Simt că adopţia ar fi un mod de a
recunoaşte public vindecarea care a avut loc în relaţia noastră şi
un mod în care eu să îl onorez pe el, iar el să mă onoreze pe
- 276 -
mine. Aşa că la următoarea mea zi de naştere, voi fi adoptat
oficial.
În aceeaşi zi în care l-am contactat pe tatăl meu vitreg
pentru adopţie, am decis, de asemenea, să încerc (încă o dată) să
ajung la tatăl meu biologic, deci i-am trimis această mărturie. O
săptămână mai târziu, am simţit un imbold puternic să mă rog
pentru el, ceea ce am făcut timp de trei zile. O lună mai târziu,
m-a sunat şi am vorbit aproape două ore. I-am zis că nu vroiam
nimic de la el, dar aveam un dar pentru el. M-am gândit încă de
la naşterea mea îşi reprima vina şi ruşinea. I-am spus că mi-ar
plăcea să îi întâlnesc pe el şi familia mea, dar că aveam să aştept
până era pregătit. Nu m-a mai contactat, dar cred că voi călători
în curând la Fargo, Dakota de Nord, pentru a-l întâlni.
Călătoria mea către plenitudine şi sfinţenie nu a fost rapidă
sau lipsită de durere şi m-am poticnit de multe ori pe cale, dar
Dumnezeu Tatăl a fost întotdeauna prezent lângă mine. Am
renunţat la „dragostea” rapidă, trecătoare, contrafăcută (pofta şi
sexul) şi am ajuns încet, încet la dragostea adevărată şi durabilă,
prin relaţii profunde şi semnificative cu alţii şi cu Dumnezeu.
Am învăţat să-i iubesc pe alţii corect şi să mă iubesc din nou pe
mine însumi. Am învăţat, de asemenea, să mă bazez pe
Dumnezeu. El mi-a arătat, prin promisiunile din Cuvântul Său
şi prin experienţele mele cu El, că rămâne credincios. Când am
păşit prin credinţă, încrezându-mă în promisiunile Sale, am
realizat că mă va proteja, va avea grijă de mine şi îmi va
binecuvânta eforturile. Cel mai important, am ajuns să ştiu ce
înseamnă să Îl am pe Dumnezeu ca Tată.
Faptul că am crescut fără imaginea sănătoasă a unui tată a
împiedicat creşterea mea în masculinitate. Ava Tatăl îmi vindecă
multe dintre aceste deficite. El S-a arătat a fi un Tată plin de
grijă, protector şi grijuliu, plin de putere, care mă adoră şi dacă
fac ceva, şi dacă nu fac. Învăţând să fiu iubit de „Tatăl
orfanilor”, mă maturizez ca bărbatul care vrea El să fiu. În timp
ce Ava îmi împlineşte din plin nevoile de dragoste şi acceptare,
sunt capabil să Îl iubesc pe El şi să-i iubesc pe alţii în mod
corect şi din plin. Dorinţa mea este ca puritatea, dăruirea,
- 277 -
slujirea, iubirea şi tot ceea ce împart cu alţii să se reverse pe
deplin din această rezervă de dragoste şi acceptare nelimitată,
pentru că sunt iubit.
[Dave’s Testimony: Beloved – A Journey From Rejection To
Acceptance. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and
Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în
limba engleză a fost publicat pe site-ul www.pfox.org.]

MĂRTURIA LUI JIM KATSOUDAS

Povestea zdrobirii mele sexuale şi a vindecării mele prin

dragostea lui Isus Hristos conţine numeroase caracteristici tipice
bărbaţilor care se luptă cu homosexualitatea. Am avut parte de
abuz sexual şi de o relaţie dificilă cu un tată pasiv şi distant.
Totuşi, ca în cazul oricui altcineva, viaţa mea a luat o întorsătură
unică datorită personalităţii mele, alegerilor mele şi planului lui
Dumnezeu pentru mine.
Sunt un fost homosexual. Am fost fiul risipitor, fratele mai
mare şi tatăl îndurător. Am experimentat eliberarea de ruşine ca
femeia de la fântână şi ca femeii prinse în adulter, mi s-a mai dat
o şansă. Ca prostituata care a spălat picioarele lui Isus cu
lacrimile ei, am găsit iertare. Ca pe Lazăr, Isus m-a ridicat din
mormântul iadului pe pământ. Ca leprosul şi ca femeia care a
atins haina lui Isus, am găsit vindecare. Am fost ca apostolii
Petru, Toma şi Ioan, dar şi ca Iuda. Am gustat îndurarea,
iertarea şi dragostea oferite de Hristos. Am comis adulter, am
tânjit după atenţia bărbaţilor, iar din punct de vedere sexual am
fost cu mulţi. Am fost căutat pentru sex şi, la rândul meu, am
căutat pe alţii pentru sex. Am jelit moartea lui Isus şi L-am
pironit pe cruce.
Nu am fost întotdeauna capabil să ştiu cine eram sau măcar
să împărtăşesc altora pe unde am trecut. În adolescenţă, mă
uitam în oglindă şi mă întrebam: „Cine eşti? De ce exişti?” La
paisprezece ani, stăteam întins în pat noaptea, întrebându-mă
dacă, din cauză că aveam sentimente homosexuale, am fost
creat pentru a fi un exemplu al mâniei lui Dumnezeu.
- 278 -
 Dar nu m-am născut astfel. M-am născut cu o identitate, un
destin, un plan şi un scop date mie de Creatorul Meu. Nu m-am
trezit într-o dimineaţă, alegând să fiu homosexual. Relaţiile de
familie nesănătoase, percepţiile mele greşite despre tatăl meu şi
despre familia mea, ca şi alegerile mele m-au condus pe acest
drum. Sunt un bărbat răscumpărat; sunt fiul Dumnezeului Celui
Viu.
Totul a început într-o zi rece de decembrie, când m-am
născut într-o familie iubitoare, plină de grijă, dar disfuncţională.
Eram cel mai mic şi singurul fiu dintre cei cinci copii. Părinţii
mei greci erau oameni care munceau din greu şi ne iubeau cum
ştiau mai bine. Mama ne ducea la biserica ortodoxă greacă. Ea
m-a sfătuit să mă încred în Isus şi să nu mă îngrijorez din cauza
tradiţiilor. Tata lucra ore îndelungate pentru a ne întreţine. Mă
iubea, dar era foarte pasiv în relaţia cu surorile mele şi cu mine.
Noi doi nu am fost niciodată apropiaţi. În primii ani de viaţă am
trăit simţindu-mă părăsit şi respins de el. Lipsa de dragoste
percepută şi lipsa de atenţie din partea tatălui meu a dat naştere
unui gol uriaş în sufletul meu. Mama a murit când aveam opt
ani. Tata nu s-a mobilizat niciodată pentru a se îngriji de mine.
În schimb, i-a îngăduit surorii mele de optsprezece ani să
continue lucrurile de unde le-a lăsat mama. Crescând într-o
lume dominată de femei, tânjeam după relaţii masculine. Iar la
nouă ani avusesem deja parte de abuz sexual din partea a trei
indivizi diferiţi şi de abuz verbal din partea unei învăţătoare.
După ce am împlinit treisprezece ani, tata m-a trimis să
locuiesc cu sora mea mai mare, care era căsătorită şi locuia în alt
oraş. Deşi acum înţeleg că a luat decizia spre binele meu, ea m-a
făcut să mă simt şi mai neiubit de tata. Simţeam că nu mă vroia
şi că îi era ruşine cu mine.
Până la vârsta de şaptesprezece ani, tata îmi spusese de două
ori că nu eram genul de fiu pe care îl vroia. Tatăl meu iubea
sporturile. Eu eram sensibil şi iubeam artele. Neavând pe
nimeni care să-mi arate cum să joc sport sau cum să mă implic
în sport, am crescut urând sporturile. Faptul că aveam fizicul,
dar nu şi abilităţile unui atlet m-a făcut să mă simt inadecvat ca
- 279 -
bărbat. Am avut un sentiment de inadecvare un timp foarte
îndelungat. Crescând, am avut zbateri profunde deoarece nu mă
simţeam bărbat. Ştiam că din punct de vedere fizic eram bărbat,
dar din punct de vedere emoţional nu mă simţeam masculin.
După ce am trăit cu respingerea percepută din partea tatălui
meu, am început să îl resping. Am jurat să nu devin niciodată ca
el şi să nu-i dau voie să pătrundă în viaţa mea. Am început să
am relaţii sexuale cu bărbaţi. I-am întâlnit mergând la librăriile
cu pornografie, un obicei pe care îl aveam încă de la şaisprezece
ani. În următorii cinci ani am trăit ca un tânăr drăguţ, politicos
ziua şi ca un prădător sexual în căutare de bărbaţi noaptea. În
realitate, căutam doar dragostea tatălui meu.
Aveam cincisprezece ani şi eram la liceu în anii ’70, când
sora mea mijlocie, care era pe atunci la colegiu, a fost mântuită
şi a intrat în Mişcarea lui Isus. Simţea că era chemarea ei să-l
evanghelizeze pe fratele ei mai mic. La vârsta de nouăsprezece
ani, trăind pe ascuns ca homosexual noaptea, ajunsesem să sufăr
de o depresie profundă, cea mai gravă depresie a mea de până
atunci. Mă simţeam prins în capcana sexualităţii, pe care
începusem deja să o urăsc. Eram stăpânit de teamă
gândindu-mă la ce ar fi făcut tatăl meu şi familia mea dacă ar fi
aflat. Am hotărât să-mi iau viaţa. Mi-am făcut un plan de
sinucidere, dar nu am fost în stare să îl duc până la capăt. Ceea
ce m-a făcut să mă simt un ratat; nu puteam nici măcar să mă
sinucid.
Ştiind despre depresia mea, sora mea a continuat să depună
mărturie faţă de mine. Mi-a lămurit lupta pentru sufletul meu
dintre Hristos şi Satan. Îmi amintesc că mă gândeam că nu-l
vroiam pe niciunul dintre ei. Îmi doream doar să nu mai fiu
deprimat. Sora mea mi-a făcut cunoscută rugăciunea păcătosului
şi mi-a zis că dacă îmi predam inima lui Hristos, aveam să
găsesc ceea ce îmi doream atât de mult. În noaptea aceea, în
timp ce făceam duş, am strigat la Dumnezeu. L-am implorat să
mă ajute; I-am cerut iertare pentru viaţa mea dezordonată. Isus
a venit şi m-a salvat. Stăteam în cadă, cu apa curgând din duş
precum cristalul, căzând pe mine. Baia era plină de o lumină
- 280 -
strălucitoare. Groapa adâncă a depresiei a dispărut. Când m-am
îmbrăcat şi am ieşit din baie, sora mea avea un zâmbet larg pe
faţă şi lacrimi în ochi. Ştia că Domnul mă mântuise.
Am continuat să cad din punct de vedere sexual. După
aceea eram plin de ruşine şi vină, rugându-L pe Dumnezeu să
mă ierte. În cele din urmă, L-am implorat pe Dumnezeu să mă
schimbe, fiindcă eram hotărât să nu mă mai lupt cu
sentimentele homosexuale. Vroiam doar să fiu normal. Domnul
a început să vorbească inimii mele şi să-mi spună: „Dacă tu vei
face ce este posibil, Eu voi face imposibilul.” Ceea ce era posibil
însemna să stau departe de librăriile cu pornografie şi de locurile
unde puteam găsi bărbaţi. A fost greu, dar Domnul a fost
îndurător şi răbdător cu mine. Aveam perioade de biruinţă, dar
apoi încurcam lucrurile şi cădeam. El era întotdeauna acolo ca
să mă ridice şi să cureţe murdăria de pe mine, luându-mă de
mână ca un Tată iubitor şi ajutându-mă să umblu în ascultare de
El.
Domnul mi-a fost atât de loial în procesul schimbării! El a
lucrat în ciuda inimii mele răzvrătite, atitudinii mele
încăpăţânate şi resentimentelor mele faţă de bărbaţi şi faţă de
autoritate. Ani de zile mai târziu, am putut spune cu adevărat că
în viaţa mea a avut loc o vindecare semnificativă.
În următorii câţiva ani am fost viu din punct de vedere fizic,
dar mort din punct de vedere emoţional. În cele din urmă,
m-am dus la o biserică evanghelică. Nu aveam idee că Domnul
lucra şi plănuia să folosească acea biserică în mod semnificativ
pentru vindecarea mea. Pastorul bisericii a început să mă
ucenicizeze şi să mă consilieze. El şi întreaga biserică au jucat
un rol uriaş în vindecarea mea, ajutându-mă să mă fac bine.
Terry mi-a arătat întotdeauna dragoste necondiţionată. El a fost
primul bărbat în care am învăţat să am încredere. În timp ce mă
uceniciza cu privire la Biblie, m-a încurajat să mă implic mai
mult în viaţa bisericii. M-a convins să merg regulat la micul
dejun săptămânal de rugăciune al bărbaţilor, care a adus
numeroase schimbări pozitive în viaţa mea. Fanteziile
homosexuale s-au diminuat. La începutul experienţei mele în
- 281 -
biserică, am fost atacat constant de Satan. Mă înţepa adesea cu
trecutul meu, spunându-mi că atunci când biserica va afla
despre mine, mă va respinge. Dar Domnul a continuat să mă
atragă şi să îndepărteze pietrele din zidul cu care îmi
înconjurasem inima.
În 1992, la vârsta de treizeci şi doi de ani, după ce am
renunţat la slujbă şi mi-am vândut casa, m-am mutat în
Columbia, Carolina de Sud, pentru a merge la
Columbia International University. Domnul a folosit următorii patru
ani nu numai pentru a mă educa, ci şi pentru a fi un tată pentru
mine. Colegiul mi-a oferit nu numai înţelegere biblică, ci m-a şi
silit să învăţ mai multe despre modul corect de relaţionare faţă
de oameni. Pentru prima dată în viaţă, aveam prieteni bărbaţi de
vârsta mea. Iar Isus mi-a deschis tot mai mult ochii cu privire la
sexul opus. Am încetat să mă tem de femei, iar când am permis
adevăratei mele identităţi de bărbat să iasă la suprafaţă, am
învăţat să mă bucur de ele şi de diferenţele stabilite de
Dumnezeu între bărbat şi femeie. Era ca şi cum aş fi trecut iar
prin pubertate. Ieşeam cu femei şi mă bucuram de compania
lor.
În anii pe care i-am petrecut la Columbia am primit prin
poştă o revistă de la Focus on the Family. Pe copertă, uitându-se la
mine, erau un bărbat, soţia şi copiii lui – un bărbat care părăsise
homosexualitatea. Am citit de trei ori articolul, plângând. M-am
gândit: „Dumnezeule, este cineva ca mine!” Deci nu eram
singurul care lăsasem homosexualitatea în urmă.
În vara anului 1993, muncind la lucrarea mea de licenţă cu
pastorul Terry, el m-a confruntat cu privire la mânia şi lipsa de
iertare pe care le nutream faţă de tatăl meu. Mi-a spus că dacă
nu învăţam să-mi iert tatăl, mânia şi amărăciunea aveau să
distrugă nu numai fiinţa mea, ci şi viaţa la care mă chema
Domnul. În următoarele trei luni m-am luptat cu emoţiile mele
şi cu Dumnezeu în ceea ce privea iertarea tatălui meu. Din
fericire, Dumnezeu a câştigat.
În zilele libere de Crăciun, am hotărât să-i fac cunoscut
tatălui meu că l-am iertat fiindcă mă părăsise. Stând cu el şi
- 282 -
încercând să găsesc cuvintele potrivite, el m-a privit cu lacrimi
în ochi. Mi-a cerut să îl iert că nu se purtase ca un tată cu mine.
Mi-a mai spus şi că era foarte mândru de mine. Eu deja
plângeam şi îi spuneam că l-am iertat.
Dumnezeu mi-a vorbit şi mi-a zis: „Tatăl tău ţi-a cerut de
mult timp să îl ierţi, dar mânia şi amărăciunea ta faţă de el te-au
împiedicat să îl auzi şi trebuie să îi ceri iertare pentru lipsa ta de
respect şi de dragoste.” Acel timp special a adus nu numai o
mare vindecare în viaţa mea, ci m-a pregătit pentru moartea
tatălui meu şi pentru rolul pe care urma să îl am în aducerea lui
la Hristos. La nouă luni după împăcarea noastră, tata s-a rugat
să-L primească pe Isus Hristos. Zece zile mai târziu, L-a întâlnit
faţă în faţă.
Cu colegiul absolvit şi având o licenţă, m-am mutat înapoi în
Charlotte, unde locuisem înainte de colegiu. Am aflat despre o
misiune din zonă a Exodus International şi am început să lucrez
cu Larry Bell.
În anul 2000, prin credinţă, am înfiinţat împreună cu Larry o
altă filială a Exodus, Clean Heart Ministries. Când privesc în urmă
la viaţa mea, la numeroasele evenimente şi circumstanţe prin
care m-a condus Domnul, văd că am avut parte de o călătorie
plină de suişuri şi coborâşuri, cu multe drumuri şerpuitoare şi cu
munţi de pe care nu am putut întotdeauna vedea drumul care
îmi stătea înainte. Dar ţinându-mă strâns de mâna lui Isus, El
mi-a dat o nouă identitate. Trecutul şi păcatul meu nu mă mai
definesc astăzi. Sunt un bărbat făcut după chipul lui Dumnezeu.
[Jim Katsoudas’Testimony. Copyright © Jim Katsoudas. Tradus
şi publicat cu permisiune. Jim este licenţiat ca pastor la
Columbia International University, are un masterat în consiliere
creştină la Gordon-Cornwell Seminary din Charlotte, Carolina de
Nord şi este Director Executiv la Clean Heart Ministries, unde
este şi coordonator în programul Living Waters. Din anul 1997,
lucrează cu misiuni ale foştilor homosexuali. A ţinut seminare
de educaţie creştină atât în Statele Unite, cât şi în Ucraina. Jim
şi-a făcut cunoscută mărturia în multe biserici, la televiziune şi
radio, şi a ţinut seminare despre zdrobirea sexuală. Este plin de
- 283 -
pasiune pentru a ajuta bărbaţii şi femeile să-şi găsească
adevărata identitate în Isus Hristos şi libertatea de a-şi trăi viaţa
în sexualitatea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Este membru al
bisericii St. Giles Presbyterian Church. Pentru ajutorul care nu mai
este disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

MĂRTURIA MEA PENTRU LUME

CHARLES

Provin dintr-o familie în care amândoi părinţii mergeau

regulat la biserică şi am trei fraţi. Sunt cel mai mare dintre cei
patru fii. Fiind învăţat despre Dumnezeu de când am fost în
stare să deosebesc binele de rău, aş fi fost gata să fac faţă lumii,
corect? Aşa credeam eu. Apoi s-a întâmplat! Am auzit cuvintele
pe care niciun adolescent nu vrea să le audă la vârsta de
cincisprezece ani. Părinţii mei divorţau. La început am crezut că
o să treacă şi totul o să fie bine, dar mă înşelam. De fapt,
necazul tocmai începuse, iar viaţa mea se întorsese pe dos. Nu
avea să mai fie niciodată la fel.
Eram rănit emoţional şi aveam nevoie să mi se acorde
atenţie. Din cauza divorţului care avea loc, familia mea nu mai
avea timp pentru mine sau aşa credeam eu. Tatăl meu nu
depusese niciodată eforturi să aibă o relaţie cu mine, dar eu tot
îl iubeam, îl respectam şi credeam în el. Totuşi, din cauza
divorţului, acum nu mai credeam în el şi chiar mi-am pierdut
respectul faţă de el. Am început să Îl învinuiesc pe Dumnezeu
pentru problemele părinţilor mei şi pentru că i-a îngăduit tatălui
meu să se îndepărteze de El. I-am întors spatele lui Dumnezeu
şi m-am îndepărtat de El. Întocmai cum făcuse tatăl meu.
Hotărâsem să-mi iau viaţa în propriile-mi mâini. Faptul că
deţineam controlul asupra vieţii mele mă făcea să mă simt bine
pe moment. Cu toate acestea, când am devenit dependent, am
pierdut controlul.
Aveam nevoie de atenţie, dragoste, acceptare şi, mai mult
decât orice, de umplerea golului din viaţa mea. Deci am decis să
- 284 -
apelez la bărbaţi pentru asta. Am descoperit că într-o relaţie cu
un bărbat primeam tot ce aveam nevoie. La vârsta de
cincisprezece ani am ales să devin homosexual. Eram stârnit
sexual aproape de orice. Am avut relaţii sexuale cu zece bărbaţi,
am început să consum alcool, m-am drogat de câteva ori şi m-
am uitat la pornografie pe internet. Aveam o mulţumire
personală făcând toate acestea. Era modul meu de a trăi. În
relaţiile cu bărbaţii m-am regăsit pe mine însumi aşa cum
credeam că eram eu în realitate. Dintr-odată, îmi găsisem
identitatea în lume.
La vârsta de şaisprezece ani m-am îndrăgostit de un bărbat
pe nume David. L-am întâlnit pe David la o activitate la
biserică. Mama mea şi un prieten al ei cântau în corul bisericii.
Corul bisericii înregistra un cântec şi vroiau ca eu să ajut cu
mâncarea şi să fac alte comisioane când era nevoie. Prietenul
mamei mele l-a adus pe David cu el. Atunci a început prietenia
noastră. La doar o lună după aceea ne-am dezvăluit unul
celuilalt că eram homosexuali şi am început o relaţie. Am avut o
relaţie grozavă împreună şi se părea că nimic nu ne putea
despărţi. Dar dintr-odată, David a pus capăt relaţiei noastre.
David nu avea motive ca să decidă atunci în felul acela. Pur şi
simplu, s-a întâmplat. Cu inima zdrobită şi epuizat emoţional,
am căutat ceva care să umple golul care tocmai apăruse în viaţa
mea. Am apelat la pornografie şi la recompensa ei imediată.
Ceea ce a funcţionat pentru scurt timp, dar apoi a devenit un
obicei plictisitor. Nu m-am oprit însă acolo, acel aspect şi altele
au continuat să-mi chinuie viaţa.
Când am împlinit şaptesprezece ani am fost în al nouălea cer
de fericire, ca şi cum nimic nu m-ar mai fi putut opri. Eram
„bărbat” acum şi puteam să fac ce vroiam. Puteam să iau decizii
fără ajutorul nimănui. Mă simţeam special. Unchiul meu vorbise
doi ani la rând despre un festival numit Burning Man. Nu eram
prea sigur ce părere să am despre el. Tot ce auzisem de la
unchiul meu fusese că era despre artă. Cu toate acestea, ceea ce
nu înţelesesem eu era că arta nu era tot ce se întâmpla acolo. În
cele din urmă, m-am hotărât, vroiam să merg şi nici măcar
- 285 -
părinţii nu aveam să mă oprească. Mi-am minţit părinţii,
spunându-le că mergeam într-o excursie la nişte izvoare naturale
calde.
Am plecat crezând că nimeni nu avea să bănuiască vreodată
ceva. Festivalul părea cu adevărat minunat şi mă simţeam ca un
bărbat liber. Puteam să fac propriile mele alegeri şi să fac ce
vroiam, şi nimănui nu-i păsa cu adevărat. Puteam să beau, să mă
droghez, să fumez, să fac sex şi să fiu acceptat. Am băut mult,
am consumat un drog numit ecstasy, m-am apucat de fumat
ţigări şi am făcut pentru prima dată sex neprotejat. Credeam că
era în ordine, dar tot mă simţeam vinovat, oare de ce? În cele
din urmă, părinţii au aflat şi totul a ieşit la iveală. Nu pot să
spun cât de mult mi-a schimbat inima faptul că am fost în
sfârşit deschis faţă de părinţii mei şi faţă de ceilalţi din jurul
meu.
Mama mi-a sugerat să mă duc la noul terapeut care era un
fost homosexual de care auzise. În următoarele două luni l-am
„testat” pe terapeut şi în final am decis să apelez la el şi să
accept ajutorul lui. El era destul de cool şi încă este. Am fost
capabil să-mi exprim sentimentele pe care le aveam cu privire la
divorţul părinţilor mei, la timpul petrecut la Burning Man, la criza
mea de identitate sexuală şi la relaţia mea cu Hristos.
Apoi lucrurile au început să se mişte. Dumnezeu a făcut
posibil să mă duc într-o tabără la munte cu grupul de tineret de
la biserică printr-un tip de la biserica mea pe nume Dustin. El a
sugerat să merg să ajut grupul. M-am dus acolo, temându-mă că
mi se va predica tot timpul. Iar faptul că nu cunoşteam pe
nimeni făcea să fie şi mai rău când mă gândeam la asta. În inima
mea îmi era teamă de ceva din copilăria mea. Am realizat
curând că nu de grupul de tineret îmi era teamă, ci de
Dumnezeu. Mă ascunsesem de El atâta timp, încât nu suportam
să mă aflu în preajma celor care vroiau să-L vestească sau să I se
închine. Gândiţi-vă că urma să petrec tot weekendul cu astfel de
oameni! În sfârşit, în cea de a doua zi am realizat că aveam
nevoie disperată de Dumnezeu în viaţa mea şi că trebuia să se
întâmple atunci. Am îngenuncheat şi I-am spus lui Dumnezeu
- 286 -
că vroiam să mă întâlnească faţă în faţă acolo. A făcut-o, iar
viaţa mea nu a mai fost niciodată aceeaşi. Am fost imediat
umplut de o bucurie pe care numai Dumnezeu o poate da.
M-am simţit împlinit şi complet pentru prima dată în viaţă.
De atunci mi-am încredinţat viaţa lui Dumnezeu şi I-am dat
control deplin asupra ei. După aceea nu a fost întotdeauna uşor
să-mi păstrez credinţa, din cauza presiunilor lumeşti, dar în
sfârşit descoperisem adevărata mea identitate. Găsisem în sfârşit
dragostea, acceptarea, atenţia şi împlinirea de care aveam nevoie
cu atâta disperare. Acum pot spune sincer: „Nu voia mea, ci
voia Ta să se facă.”
Am şaptesprezece ani. Dar sunt sincer cu privire la trecutul
meu la şcoală. Cei care au auzit despre trecutul meu de la alţii
m-au întrebat despre el. Mă întreabă despre trecutul meu şi
despre cum am fost. Le răspund simplu că am fost homosexual,
că Dumnezeu mi-a îndepărtat păcatul din trecut şi că fiind
singurul meu Salvator, pot să atest că este Stânca mea şi
Răscumpărătorul meu. Prin harul şi îndurarea lui Dumnezeu
sunt credincios şi o dovedesc prin pocăinţă autentică. Apoi ei
îmi pun de obicei o mulţime de întrebări. Descopăr că
Dumnezeu foloseşte adesea trecutul meu ca pe o unealtă
minunată pentru ca să pot depune mărturie.
În prezent îmi amintesc că pentru atunci când ne este greu,
Dumnezeu ne-a spus: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta
şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile
tale, şi El îţi va netezi cărările.” (Proverbe 3:5-6) Îmi amintesc,
de asemenea: credinţa nu face să ne fie mai uşor, dar face să fie
posibil!
Fratele vostru mai mic în Hristos,
Charles
[Charles, My Testimony to the World. Copyright © Parents and
Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu
permisiune. Charles este un adolescent care a fost homosexual.
Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.pfox.org.]

- 287 -
 MĂRTURIA UNUI CUPLU DESPRE VINDECAREA
ADUSĂ DE DUMNEZEU

Acest soţ şi această soţie au avut parte de vindecare şi maturizare pe

termen lung ca rezultat al participării la programul Living Waters. Prin
grupurile mici, separate, pentru bărbaţi şi femei, Domnul a putut să le
atingă inimile în domeniile specifice în care aveau ei nevoie. Dacă ştii un
cuplu logodit sau un soţ şi o soţie care ar putea beneficia de programul
Living Waters, îndeamnă-i să apeleze 586.739.5114.
(Soţia) Deşi soţul meu şi cu mine am avut amândoi parte de
zdrobire sexuală în viaţă, luând în considerare toate lucrurile,
am avut o căsătorie foarte bună. Aceasta datorită dragostei
noastre puternice pentru Dumnezeu şi a unuia faţă de celălalt.
Toată viaţa noastră creştină am privit amândoi la Domnul
pentru a ne împlini nevoile cele mai profunde, fiindcă ştiam că
nu puteam găsi împlinirea în celălalt. De aceea, Dumnezeu ne-a
păstrat în braţele Sale, iertându-ne întotdeauna păcatele şi
luptele. Dar nu ne putea vindeca în felul acesta. A trebuit să ne
confruntăm cu durerea, să aducem la lumină păcatele cu care ne
luptam şi să lucrăm la ele, înainte de a avea parte de vindecare şi
eliberare.
Înainte de a ne căsători, soţul meu a făcut aluzie la
ambiguitatea lui sexuală. M-a speriat gândul că mă băgam în aşa
ceva, dar pe atunci eram îndrăgostită de el şi credeam că
Dumnezeu ne-a adus împreună şi că va face cumva ca lucrurile
să meargă. Avusesem eu însămi lupte homosexuale în
adolescenţă, iar de atunci ridicasem ziduri în faţa relaţiilor
intime cu femeile. Dependenţa emoţională de o altă femeie era
prea riscantă şi mă simţeam foarte vulnerabilă la aşa ceva. Atât
timp cât menţineam zidul autoprotecţiei, era în ordine. Acum
Dumnezeu mă binecuvântase în sfârşit cu un bărbat pe care să îl
iubesc. Eram atrasă sexual de el şi gata pentru căsătorie.
După patru ani de căsătorie, soţul meu mi-a spus deschis că
se lupta cu pornografia homosexuală. Era foarte zdrobit din
această cauză şi se pocăia. L-am iertat şi i-am mărturisit

- 288 -
implicarea mea sexuală din adolescenţă cu o altă fată. Nu am
mai pomenit nimic despre acestea timp de mulţi ani.
(Soţul) Sunt implicat în misiunea creştină de când aveam
douăzeci şi cinci de ani şi întotdeauna am simţit că trebuia să
mă ascund, de ruşine că simţeam nevoia să vizionez regulat
pornografie, fiindcă „nimeni nu ar înţelege”. M-am luptat şi
m-am urât pe mine însumi în anii aceia. După cum vă puteţi
imagina, am fost mulţi ani foarte concentrat asupra mea.
Zdrobirea mea provoca dezastre în relaţia mea cu soţia şi cu
copiii. Nu mă concentram asupra împlinirii nevoilor soţiei mele
şi nu eram sincer sau deschis cu ea cu privire la problemele
mele.
În sfârşit, în timpul meu de linişte cu Dumnezeu I-am spus
că vroiam să mă elibereze din închisoarea emoţională în care mă
aflam. În următoarea săptămână, Dumnezeu nu m-a lăsat să mă
odihnesc până nu i-am mărturisit soţiei mele ce se întâmpla. A
fost dificil să o fac, iar aceasta a declanşat tot ce era prezent în
mine şi care mă îndemna să fug de realitate. Dar cumva, ştiam
că aveam nevoie să o fac. I-am dezvăluit detalii despre adicţia
mea faţă de pornografie. Bineînţeles că a afectat-o serios,
fiindcă nu mai era „singura persoană” pe care o doream. M-am
simţit îngrozitor din cauză că femeia pe care o iubisem
întotdeauna mai mult decât orice pe lume, simţea acum că nu
ţinusem cu adevărat la ea.
(Soţia) Deşi îmi spunea deseori că era atras sexual de mine,
nu puteam avea încredere în el. În zdrobirea de care avusesem
parte în copilărie, învăţasem să-mi închid inima şi sentimentele
când lucrurile erau prea dureroase pentru a mă ocupa de ele.
Astfel îmi negam dreptul de a fi rănită – chiar dacă el doar
pretindea că era atras de mine.
Deci, mulţi ani am trăit amândoi negându-ne adevăratele
sentimente, încercând să ne facem pe plac unul celuilalt. Totuşi,
Dumnezeu nu ne putea vindeca de zdrobire, din cauză că ne era
prea ruşine să mergem la cineva cu durerea noastră. Biserica nu
părea un loc sigur unde să mergem pentru ajutor.

- 289 -
 Punctul de cotitură pentru noi a venit când, după ani de
izolare emoţională faţă de prietene, am devenit însetată
emoţional – până în punctul de a ceda. Aveam nevoie, cu
disperare, să găsesc pe cineva care să-mi înlăture dorinţa teribilă
de intimitate şi dragoste feminină. Tânjeam după dragostea
apropiată a unei mame şi am găsit o prietenă de la care am
încercat să o primesc. Dar, după ce s-a mutat, am devenit atât
de disperată, încât dorinţa a devenit de natură homosexuală. La
apogeul gândirii mele obsesive păcătoase, Dumnezeu mi-a
trimis o prietenă creştină care a fost „Isus în trup” pentru mine.
Ea mi-a fost alături în drumul spre recuperare pe care îl aveam
de străbătut şi m-a dus la Living Waters. În acel moment, i-am
mărturisit luptele mele soţului meu şi a participat şi el la
Living Waters.
(Soţul) Când soţia mea a recunoscut luptele emoţionale pe
care le ducea din cauza prietenei ei, am început să vorbim sincer
şi despre problema mea sexuală. Atunci am început călătoria de
sobrietate faţă de pornografie. Era timpul să mă confrunt cu cea
mai mare teamă a mea (să fiu sincer, cu privire la adicţia mea) şi
a trebuit să rezist. Era timpul să mă confrunt cu ea. Totuşi, am
fost mai înclinat să o ascund iar şi să cred că eram liber şi nu
mai trebuia să mă ocup de aşa ceva. Mă simţeam mai bine, chiar
mai uşurat, decât oricând înainte. Iar Dumnezeu a început să Se
ocupe de mine în mod regulat.
Mi s-a cerut să merg la un weekend de reînnoire spirituală
numit Drumul spre Emaus. Pe acel drum, Dumnezeu m-a chemat,
în mod specific, să mărturisesc secretul meu profund, întunecat,
unui lider spiritual care era pastor. Cum mai transpiram! Dar
mărturisirea m-a făcut şi mai conştient că „monstrul” nu era
atât de mare şi că trebuia să mă ocup de el. Ce momente pline
de anxietate!
La câteva luni după Drumul spre Emaus, soţia m-a informat
că urma să participe la Living Waters, o misiune de vindecare
sexuală şi relaţională. M-am gândit că era grozav pentru ea, dar
nu eram sigur că vroiam să „fac să transpire” alte destăinuiri
sincere. Dar se părea că Dumnezeu îi vorbeşte şi o eliberează de
- 290 -
zdrobire. Apoi ea m-a întrebat dacă vroiam să iau parte la
următoarea sesiune. Atunci tendinţa lumii, care venea de la
Satan, a lovit din nou. „Nu pot să împărtăşesc asta unui grup
întreg de oameni.” Ei bine, vă imaginaţi că Dumnezeu mă
atrăgea şi pe mine la Living Waters.
(Soţia) Problemele identităţii sexuale sunt problemele
noastre individuale şi, în esenţă, nu au nimic de-a face cu
celălalt. Prin urmare, Dumnezeu a trebuit să lucreze cu noi mai
întâi individual. Identitatea noastră zdrobită provine din
experienţe dureroase din copilărie şi din modul în care le-am
interpretat. Învăţăm să recunoaştem minciunile pe care le-am
crezut fiind răniţi şi Îi îngăduim Domnului să le înlocuiască cu
adevărul Lui.
Prin Living Waters, l-am văzut pe soţul meu crescând mult în
acceptarea de sine şi în a se simţi bine ca bărbatul care este. Să
ştiu că a renunţat la pornografie şi că lucrează la vindecarea lui,
este foarte încurajator pentru mine.
(Soţul) A fost un proces lent. Cu încăpăţânare, nu lăsam
grupul să pătrundă în lumea mea privată. Totuşi, mă angajasem
că acesta avea să fie „ultimul lucru pe care l-am încercat ca să
devin liber”. Dacă nu funcţiona, simţeam că nimic nu avea să
funcţioneze. Grupul de bărbaţi în care mă aflam părea să aibă
aceeaşi abordare. Noi îi spuneam „fă-o sau mori”. Ştiţi,
Dumnezeu mi-a onorat angajamentul. Pe când treceam prin
capitole şi sesiuni împreună, în timp ce râdeam, plângeam, ne
rugam şi ne încurajam unul pe celălalt, am văzut că Dumnezeu
ne elibera. Am început să observ că dorinţele dependente
începeau să slăbească şi că Dumnezeu devenea mai dinamic în
viaţa mea. Experienţa respectivă a avut loc cu câţiva ani în
urmă. Acum cred că atât soţia mea, cât şi eu putem mărturisi că
Dumnezeu ne eliberează căsătoria şi ne eliberează de zdrobirea
trecutului.
(Soţia) Prin Living Waters, gândirea mea obsesivă a fost
îndepărtată pe deplin atunci când am renunţat la ea, am
mărturisit-o şi am învăţat să am încredere că Domnul îmi va
împlini El Însuşi nevoile. Fiind o creştină prizonieră în tabăra
- 291 -
duşmanului, am găsit speranţa dragostei îndurătoare a lui
Dumnezeu pentru mine, exprimată în Living Waters. Să am un
grup de credincioşi care să vrea să se implice cu mine în starea
mea cea mai umilitoare, a fost un balsam vindecător
extraordinar.
Soţul meu şi cu mine mai avem de lucrat la încrederea în
celălalt. Dar acum putem fi sinceri unul faţă de celălalt. Uneori
este înspăimântător şi dureros, dar suntem în stare să vorbim şi,
cu îndrumarea şi discernământul pe care le-am primit de la
Living Waters, suntem ajutaţi şi călăuziţi în călătoria noastră.
Acceptăm că suntem o „lucrare în proces”, că este OK, că Tatăl
nostru nu ne-a părăsit, că de fapt ne peţeşte pentru El. L-am
văzut, de asemenea, pe Dumnezeu deschizând uşa slujirii pentru
noi mai mult decât oricând înainte. Vedem că Dumnezeu îi
foloseşte cu adevărat pe „cei care sunt vindecaţi”.
[A Couple Testimony of God’s Healing. Copyright © 2006
Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]

NU EŞTI OBLIGAT SĂ FII HOMOSEXUAL!

JEFF („BUD”) KONRAD

Dragă Mike, tocmai am primit scrisoarea ta. Trebuie să-mi

dai şansa să te ajut! Şi eu m-am gândit la sinucidere ani de zile,
prins în capcana dorinţelor homosexuale pe care nu le vroiam,
dar cărora nu mă puteam împotrivi. Înţeleg cum te simţi, Mike.
Am trecut şi eu pe acolo.
Ca şi tine, am crezut că nu aveam de ales. Aceasta s-a
schimbat în ziua în care m-am întâlnit din întâmplare cu un
vechi prieten de liceu, care era homosexual.
„Jeff, am o surpriză pentru tine”, mi-a spus el, apoi mi-a zis
că s-a căsătorit recent... cu o fată! Am fost uluit.
„Ce s-a întâmplat cu tine?” l-am întrebat.
„Nu mai sunt homosexual”, mi-a răspuns cu simplitate.
N-am crezut asta nicio clipă, dar trebuia să aflu cauza
întregii poveşti. Am vorbit şase ore şi, cu cât vorbeam mai mult,
cu atât deveneam mai convins că găsise cu adevărat ceva.
- 292 -
 Mi-a spus că frecventase un grup local de suport pentru
foştii homosexuali. Pe scurt, m-am dus să verific şi în anul care
a urmat nu am lipsit de la nicio întâlnire.
Mike, am început să privesc trecutul meu cu onestitate. Am
fost un copil foarte timid, introvertit, în cea mai mare parte a
timpului singuratic. Mă simţeam îngrozitor de nesigur şi de
inadecvat cu băieţii de vârsta mea sau mai mari, aşa că i-am
evitat cât de mult puteam.
Tatăl meu nu era prea mult acasă pe vremea aceea, deci
nevoia mea de a avea un model masculin şi de a primi susţinere
masculină a rămas neîmplinită. Părinţii mei nu-mi arătau
niciodată afecţiune verbală sau fizică. Am interpretat neputinţa
lor de a-şi exprima dragostea faţă de mine ca pe o dovadă că
probabil nu puteam fi iubit, că ceva era îngrozitor de greşit cu
mine.
Pe lângă aceasta, tatăl meu mi-a rănit mult sentimentele. Ori
de câte ori plângeam, îmi spunea să „încetez să mă port ca o
femeie”, ceea ce îmi accentua sentimentele de inadecvare.
Ca băiat, eram conştient de atracţia mea fizică faţă de băieţi.
Acum văd că ceea ce doream cu adevărat era sentimentul de
apartenenţă şi să am câţiva prieteni, să mă simt normal, nu
„fetiţă”. Dar tot ceea ce puteam face era să admir de pe margine
alţi băieţi.
În şcoala generală am avut prima prietenă. Ne distram de
minune luând prânzul împreună, mergând pe jos până acasă de
la şcoală, petrecând nenumărate ore vorbind la telefon. Eram
considerat cu adevărat cool fiindcă aveam prietenă şi fireşte, am
început să mă simt mult mai bine cu privire la mine însumi, mă
simţeam aproape normal.
Dar totul s-a sfârşit când a apărut un zvon despre ce se
întâmplase în vara dinainte. Un prieten şi cu mine ne jucasem
de-a „doctorul” într-o zi în fortul nostru, explorarea obişnuită
care are loc între copii. Dar acum copiii spuneau că făcuserăm
sex şi se părea că la şcoală toţi vorbeau numai despre asta.
A fost cea mai umilitoare experienţă din viaţa mea şi, din
acel moment, am redevenit un singuratic.
- 293 -
 Până atunci fusesem doar un copil cu câteva complicaţii.
Faptul că o aveam pe Kathy ca prietenă m-a făcut să mă simt ca
ceilalţi băieţi, dar teama de umilinţă a înăbuşit totul din faşă. Am
sfârşit prin a fi mistuit de atracţia mea faţă de băieţi.
Acasă erau probleme şi mai grave. Era evident că părinţii
mei nu se iubeau, că jucau doar rolul de cuplu căsătorit de
dragul copiilor. Rolul lor în piesă s-a terminat când eu aveam
doisprezece ani, iar divorţul lor m-a afectat puternic.
Mi-l amintesc pe tata luându-ne pe noi, copiii în parc,
pentru a ne da vestea. Când şi-a terminat micul lui discurs
despre faptul că el şi mama se despărţeau, fratele meu de
treisprezece ani nu a spus nimic, iar sora mea, pe atunci în
vârstă de unsprezece ani, a chicotit tot timpul. Eu, pe de altă
parte, am plâns ca un copil. Eram devastat.
Nu puteam înţelege de ce viaţa noastră „normală” era
distrusă. „Probabil că este din vina mea”, m-am gândit eu.
Viaţa a mers mai departe. Destul de curând, mama şi-a găsit
un prieten, iar Ron s-a mutat cu noi. La început am crezut
despre el că era în ordine, dar când a început să bea, s-a
transformat într-un nebun.
Cândva pe la începutul a toate acestea, mama şi Ron au
oficializat lucrurile căsătorindu-se, ceea ce nu m-a impresionat
deloc. Se certau permanent, iar eu uneori credeam că voi
înnebuni.
Stând întins în pat noaptea, auzeam clar zgomotul pumnilor
lui Ron lovind-o pe mama. Dacă nu striga imediat, îmi ţineam
respiraţia până scotea un sunet care să arate că era încă în viaţă.
Am început să dorm cu un cuţit de măcelar sub pat, pentru a fi
pregătit dacă Ron venea după mine.
Nebunia a continuat ani de zile, până într-o zi de august a
anului 1974. Ron înnebunise complet. A bătut-o pe mama până
a lăsat-o pe jumătate moartă, apoi a distrus mobila şi a început
să o ardă în şemineu. Eu eram în casa unui prieten, în partea de
jos a străzii. Când am auzit ce se întâmpla, Ron o ameninţa deja
pe mama cu o armă de aproape patru ore.

- 294 -
 După ce a venit poliţia, s-a auzit o împuşcătură. Poliţiştii au
luat cu asalt casa şi, o clipă mai târziu, unul dintre ei a ieşit pe
uşa din faţă, strigând la cineva să cheme prin radio salvarea.
Fără să stau pe gânduri, am dat buzna înăuntru, unde l-am
găsit pe Ron zăcând cu faţa în sus pe podeaua din camera de zi,
cu arma încă în mână, cu sângele prelingându-i-se încet pe
covor şi viaţa scurgându-se din el. A murit câteva clipe mai
târziu, din cauza unei împuşcături autoprovocate.
În săptămânile următoare, chiar şi fără Ron, tot nu mă
bucuram de viaţă. Fiecare zi nu îmi aducea decât o nouă durere,
singurătate şi mai multe întrebări fără răspuns.
Vroiam să strig după ajutor, dar nu era nimeni care să mă
asculte. „De ce?” continuam să mă întreb. „Ce am făcut ca să
merit viaţa pe care am avut-o?” Viaţa mă dezamăgise, iar eu
vroiam să renunţ la ea.
Am înghiţit un flacon de tablete de codeină, ştiind că în
sfârşit scăpam de-a binelea. Cumva am supravieţuit,
trezindu-mă în după-amiaza următoare. Viaţa a continuat să se
scurgă încet, fără să acorde atenţie micului meu gest de sfidare.
Câteva săptămâni mai târziu, un prieten de la serviciu a
trecut pe la mine ca să mă vadă. Era un tip foarte religios,
vorbind mereu despre cât de bun era Isus cu el. Larry Shelton
părea să aibă totul: era un student arătos, în vârstă de douăzeci
şi unu de ani, căsătorit, care iradia de fericire. De câtva timp,
insista să vin să iau cina la el acasă şi, de fiecare dată, reuşisem
să-l refuz politicos.
Odată ce ai de-a face cu ciudaţii lui Isus, nu te mai lasă în
pace, era atitudinea mea. Totuşi, în acea seară am acceptat
invitaţia lui la cină. „Vrea să-mi spună despre Isus”, m-am
gândit eu. Dar ce aveam de pierdut?
Credeam deja că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi toate
celelalte, dar viaţa lui Larry era cumva diferită. Un lucru ştiam
sigur – orice avea, vroiam să am şi eu. Dacă găsise răspunsuri în
religia lui, eram dornic să-l las să-mi spună despre ele.
Larry şi soţia lui, Faith, m-au primit cu bucurie în casa lor.
După cină, am început să-i întreb despre convingerile lor. Nu
- 295 -
mi-au predicat şi nu mi-au vorbit fără întrerupere despre vreo
dogmă misterioasă. În schimb, din străfundul inimilor lor, mi-au
oferit o viaţă nouă prin Isus Hristos.
Am văzut că ceea ce aveau ei nu era doar „o religie”, ci o
relaţie personală profundă cu Dumnezeu, prin Isus Hristos. Se
bucurau de o părtăşie personală cu El.
„Dumnezeu este dragoste”, mi-a spus Larry. „Dar din cauza
păcatului din viaţa ta – oricât de mic ar fi el – nu poţi
experimenta viaţa din belşug pe care o are Dumnezeu pentru
tine.”
Apoi Larry a ilustrat dreptatea lui Dumnezeu. „Aşa cum un
judecător nu poate lăsa criminalii vinovaţi să plece liberi,
Dumnezeu nu poate trece cu vederea păcatele până ce nu este
plătită pedeapsa pentru ele.” Faith a descris cum Isus a luat
asupra Sa păcatele lumii. Moartea Lui pe cruce a plătit pedeapsa
pentru păcatele mele, ca şi pentru ale oricui altcuiva.
Tot ceea ce aveam de făcut era să cred sincer că Isus era
Cine spunea că este, a explicat Larry. El a plătit pentru păcatele
mele, iar eu puteam să fiu iertat şi să intru într-o relaţie
personală cu Cel Atotputernic.
„Cum pot primi iertarea lui Dumnezeu?” am întrebat.
„Trebuie să mergi la El în rugăciune”, mi-a răspuns Larry.
„Invită-L pe Isus în viaţa ta ca Mântuitorul care te scapă de
păcat. Cere-I să preia controlul asupra vieţii tale. Spune-I că eşti
gata să primeşti tot ce vrea El să ai.”
Ne-am rugat împreună, iar când am terminat, am simţit ca şi
cum o mie de tone îmi fuseseră luate de pe umeri. Am fost
cuprins imediat de o mare pace şi de mulţumire. Am plâns
datorită fericirii copleşitoare – pentru prima dată în viaţă. Ştiam
că Dumnezeu mă iubea şi că Îi păsa de mine.
Desigur, faptul că am devenit creştin nu mi-a rezolvat toate
problemele. Dorinţele homosexuale nu au încetat peste noapte,
deşi la început am crezut că aşa va fi. „La Dumnezeu toate
lucrurile sunt cu putinţă”, am citit în Biblie. (Matei 19:26) Deci
am început să-L implor pe Dumnezeu să mă „vindece”. I-am
promis chiar că voi merge în misiune, dacă mă va vindeca.
- 296 -
Înţelegerea mea cu privire la ceea ce avea nevoie de vindecare
era greşită.
Încet şi cu blândeţe, Dumnezeu a început să-mi arate
probleme mai profunde decât sentimentele homosexuale.
Existau bariere în viaţa mea faţă de împlinirea legitimă, potrivită
a nevoilor pe care le aveam faţă de cei de acelaşi sex.
Mă simţeam de neiubit, inadecvat, nesigur, inhibat. Imaginea
mea despre mine însumi era minus zero. În plus eram leneş,
lipsindu-mi motivaţia pentru a mă schimba şi fiindu-mi teamă
să încerc. Acestea erau doar câteva dintre piedicile pe care
trebuia să le înving.
Printr-o cercetare interioară în rugăciune, am fost în stare să
stabilesc cu precizie problemele „de bază”, apoi am început să
mă ocup de ele una câte una. Aducându-le la suprafaţă, m-am
ocupat de rănile din trecut, de concepţiile greşite şi de
răspunsurile greşite. În sfârşit, îmi asumam responsabilitatea
pentru faptele mele; nu mă mai simţeam o victimă neajutorată a
circumstanţelor din trecut.
Multe experienţe din copilăria mea nu le-am putut controla,
dar răspunsurile mele au implicat propriile mele alegeri. Un
răspuns greşit aici, altul acolo, în cele din urmă, toate au condus
la o imagine distorsionată de sine, pe care Dumnezeu nu
intenţionase să o am. Iar El ştia că întâlnirile mele cu cei de
acelaşi sex nu aveau să împlinească niciodată nevoile mai
profunde pe care sentimentele homosexuale le dezvăluiau.
Acum Îi cer în fiecare zi lui Dumnezeu oportunităţi pentru a
avea parte de dragoste şi susţinere în viaţă nu numai pentru
mine, ci şi prin mine. Când dăruim din noi înşine, primim.
Procesul meu de vindecare a început odată ce am recunoscut
acest principiu. Prin credinţă, am ieşit din cochilie şi am devenit
dornic de a le întinde o mână de ajutor altora, în loc de a aştepta
ca cineva să-mi întindă mie o mână de ajutor.
Mike, când vei urma învăţăturile lui Hristos, va veni
vindecarea interioară de care ai nevoie – ea nu poate fi oprită.
Cu cât ajungi să-L cunoşti mai mult pe Dumnezeu prin
Cuvântul Său şi prin comunicarea cu El, cu atât vei avea mai
- 297 -
multă credinţă. El îţi va da îndrăzneala şi încrederea de a aborda
toate situaţiile care vor apărea.
Aşa că Mike, mă voi ruga pentru tine până la capăt. Sunt
încântat de perspectiva de a vedea ce a plănuit Dumnezeu
pentru viaţa ta. Te rog, scrie-mi şi fă-mi cunoscute gândurile
tale. Şi aminteşte-ţi că nu eşti obligat să fii homosexual.
Dumnezeu te lasă să alegi.
Prietenul tău,
Jeff
[Jeff Konrad, You Don’t Have to Be Gay. Copyright ©
Jeff Konrad. Extras din cartea cu acelaşi titlu, disponibilă pentru
comenzi pe site-ul www.amazon.com. Tradus şi publicat cu
permisiune. Această carte populară este scrisă sub forma unei
serii de scrisori adresate de autor, un fost homosexual, unui
prieten care încearcă să se decidă dacă să încerce sau nu să
părăsească viaţa homosexuală. Într-un mod informal, iubitor,
autorul îi vine în întâmpinare prietenului său acolo unde se află,
fiindu-i alături în durerile şi luptele sale. Articolul în limba
engleză este publicat pe site-ul www.associate.com.]

NU MAI SUNT HOMOSEXUAL

CARLOS RAMIREZ

Ani de zile am trăit două vieţi. În profesia mea, totul a

decurs bine, atât timp cât oamenii făceau lucrurile aşa cum
vroiam eu şi nimeni nu se opunea voinţei mele. Acasă, cu soţia
şi familia mea, unde voinţa mea era încălcată în mod constant,
trăiam o viaţă plină de minciuni şi înşelăciune. Trebuia să
controlez toate lucrurile şi pe toată lumea. Mă împotriveam
soţiei mele şi, de parcă nu ar fi fost de ajuns, eram complet
alcoolic. Căsătoria noastră era iadul pe pământ. La zece ani
după căsătorie, am simţit că mă îmbolnăvesc şi că eram obosit
să trăiesc o minciună, şi i-am mărturisit soţiei mele că, în secret,
aveam un iubit la serviciu.
Devenisem complet dependent de relaţia noastră
homosexuală şi simţeam că devenisem una cu el. Nu mai
- 298 -
simţeam nicio conexiune intimă cu soţia mea. Parcă mă aflam în
strânsoarea unei caracatiţe uriaşe, incapabil să mă eliberez din
gheara ei mortală. Păcatul mă afectase atât de mult, încât am
hotărât că ar fi fost mai bine să nu mă mai împotrivesc lui. La
urma urmei, era ceea ce vroiam cu adevărat. După ce am făcut
mărturisirea, am pus capăt relaţiei adultere. Totuşi, nu am căutat
să repar ce distrusesem în căsnicie. Să mărturisesc a fost mai
important pentru mine decât pentru soţia mea. Tot ce vroiam să
fac era să-mi eliberez mintea de povara vinei. Soţia mea a fost
devastată, dar, cu toate acestea, a rămas alături de mine.
În anii care au urmat am continuat să cedez gândurilor pline
de poftă care îmi mistuiau mintea. Se părea că pofta îmi
controla întreaga fiinţă. Scenarii sexuale îmi treceau tot timpul
prin minte. Parcurgeam distanţe lungi cu maşina ca să ajung pe
Strada Fulton din San Francisco, uitându-mă prin toate barurile
şi tânjind să fac parte din lumea subterană homosexuală. Nu
mi-am făcut niciodată curaj să intru. Teama mă ţinea departe.
Teama de Dumnezeu? Teama de boală? Nu prea pot să spun
exact de ce îmi era atât de teamă; dar Îi mulţumesc lui
Dumnezeu că mi-a fost teamă şi că aceasta a fost destul ca să
mă oprească să mă prăbuşesc mai adânc.
Când eram trecut bine de patruzeci de ani, soţia mea şi cu
mine am fost „născuţi din nou”. În următorii cinci ani, Domnul
m-a eliberat în mod miraculos de o dependenţă de fumat de
treizeci şi cinci de ani şi de alcoolismul care îmi dominase viaţa.
Nu a durat mult până am intrat la un colegiu biblic împreună cu
soţia mea. În cele din urmă, am fost chemaţi pe câmpul de
misiune. În toate acestea, mă bazam încă pe propria mea
înţelegere şi mă încredeam în abilităţile mele. Nu învăţasem să
mă bazez pe Dumnezeu. Deşi Domnul a binecuvântat misiunea
noastră şi chiar m-a folosit uneori, am ajuns în punctul în care
nu am mai putut continua. Gândurile îmi erau pline de poftă
senzuală şi am crezut că o să înnebunesc dacă nu se schimba
ceva. Aşa că ne-am întors în State şi am început să merg la un
consilier „creştin”. După un an de consiliere – la preţul de

- 299 -
cincizeci de dolari şedinţa – încă nu găsisem o soluţie. Pofta
încă urla în mine şi nu aveam idee cum să scap de ea.
Domnul a făcut cumva să ajung în Florida, unde m-a adus
alături de doi bărbaţi evlavioşi. Acei doi bărbaţi erau plini de
îndurarea lui Dumnezeu. Vedeau oamenii într-un mod în care
eu nu-i văzusem niciodată. În timp ce eu eram interesat să
profit de alţii, ei erau interesaţi să poată veni în întâmpinarea
nevoilor altora. Mie mi se părea că ceilalţi profitau de ei. Nu
vedeam cum lucra prin ei îndurarea lui Dumnezeu. În loc să Îl
las pe Dumnezeu să mă înveţe cum să fiu un vas al îndurării
Sale, am încercat să-i fac ei ca mine: egoişti, centraţi pe ei înşişi
şi meschini.
În cele din urmă, relaţia mea cu ei s-a destrămat, iar soţia
mea şi cu mine ne-am mutat la Tulsa, unde puteam fi mai
aproape de fiica noastră şi de nepoţi. Tot ce am făcut la Tulsa a
fost să am grijă de nepoţi şi să mă duc de la o conferinţă la alta,
încercând să fiu „eliberat” de problemele cu pofta. Nu s-a
schimbat nimic. Singurul lucru care s-a întâmplat a fost că am
sfârşit cu şi mai multă „cunoaştere inutilă”, lipsindu-mi o relaţie
reală cu Isus. Ceea ce îmi scăpa erau răspunsurile tangibile la
dependenţa mea. În final, soţia mea a ajuns la capătul puterilor
în ceea ce mă privea şi mi-a dat două săptămâni ca să părăsesc
casa.
Deoarece nu alegeam să mă confrunt cu problemele pe care
le aveam cu autosatisfacerea şi gândurile sexuale, soţia mea a
decis să mă ajute. Aceasta mi-a dat impulsul de care aveam
nevoie. Am contactat un consilier de care auzisem în Florida,
care mi-a spus despre Pure Life Ministries din Kentucky, care
avea rezultate bune ocupându-se de păcatul sexual. Am sunat la
Pure Life Ministries şi am fost imediat intervievat de
Steve Gallagher. El mi-a spus că, dacă vroiam să Îl întâlnesc cu
adevărat pe Dumnezeu, acela era un loc unde Îl puteam găsi.
De Anul Nou, în 1998, soţia şi fiica mea m-au lăsat la
Pure Life Ministries. În perioada pe care am petrecut-o la
Pure Life Ministries m-am îndrăgostit prima dată de Isus. Nu mă
mai aflasem niciodată într-un loc unde să se pună tot accentul
- 300 -
pe dezvoltarea unei relaţii cu Isus. El a venit la mine când mă
rugam şi mi-a arătat ce mare nevoie aveam de El. A făcut să fie
real pentru mine faptul că am de plătit un preţ, dacă vreau să-L
urmez. El nu avea a Se mulţumi cu nimic mai puţin decât cu
întreaga mea viaţă. Pentru prima dată, a părut să fie un preţ mic
de plătit pentru a avea totul de la El. Să ajung la o predare reală
a fost o adevărată luptă, dar El m-a ajutat în toate.
Un punct de cotitură pentru mine a apărut într-o şedinţă de
consiliere, cam la trei luni de când eram intern în programul
Pure Life Ministries. Consilierul s-a întors spre mine şi mi-a zis:
„Îl urăşti pe Dumnezeu.” Nu era ceva ce ar fi spus în mod
normal, dar a fost un moment inspirat de Dumnezeu. Tot ce
am putut face a fost să mă bâlbâi: „Ce?” El a continuat,
spunând: „Dacă L-ai iubi, nu ai alege să păcătuieşti.” Deodată a
devenit real pentru mine că Dumnezeu urăşte păcatul. Am
realizat cât de important era că am învăţat să urăsc şi eu păcatul.
Deşi confruntarea m-a tulburat la început, ea m-a ajutat să văd
de ce nu fusesem în stare să scap de păcatul sexual în toţi acei
ani. Deşi nu îmi plăcea, trebuia să accept că nu am ales niciodată
să urăsc păcatul, ci mai degrabă l-am iubit mai mult decât pe
Dumnezeu. Dacă vroiam să fiu cu adevărat liber, trebuia să vin
la cruce, să renunţ la dragostea pentru păcatul sexual şi să iubesc
lucrurile pe care le iubeşte Dumnezeu: să arăt îndurare, să
împlinesc nevoile altora, să adopt sărăcia în duh şi să mor faţă
de mine însumi.
În următoarele trei luni Dumnezeu mi-a arătat natura mea
păcătoasă şi cine eram eu cu adevărat; totul în lumina a cine este
Isus! La Pure Life Ministries am învăţat să mă bazez numai pe
Isus. Am învăţat să-L iubesc pe Domnul şi pe aproapele meu ca
pe mine însumi. Am învăţat să mă rog cu alţii. În loc să mă
gândesc la mine, la mine, la mine, am învăţat să văd nevoile
altora. Purtându-i în rugăciune şi alegând să-i iubesc cu vorba şi
cu fapta, am fost, în sfârşit, în stare să împlinesc Cuvântul lui
Dumnezeu.
Păcatul sexual a început să se estompeze în lumina lui Isus şi
a pasiunii Lui de a împlini nevoile altora prin mine. Când, în
- 301 -
cele din urmă, am fost gata să mă predau îndurării şi adevărului
lui Isus, mintea mi-a fost reînnoită. Alegând să intru pe calea
cea îngustă, am învăţat să scap de calea cea lată care duce la
distrugere. Există o singură cale, dar ce Cale minunată este ea!
Isus este totul. Domnul să fie lăudat pentru Pure Life Ministries şi
pentru cum a folosit Dumnezeu acest loc, pentru a reînnoi un
om care era menit unei eternităţi în iad! Amin.
[Carlos Ramirez, Homosexual No More. Copyright ©
Pure Life Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]

NU MAI SUNT O VICTIMĂ!

DONNIE MC CLURKIN

Pastorul Donnie Mc Clurkin a fost violat la vârsta de opt ani şi a

petrecut ani de zile luptându-se cu homosexualitatea. Astăzi el spune
întregii lumi că adevărata libertate poate fi găsită în Isus Hristos.
Mintea unui băiat ar trebui să fie la şcoală şi la joacă, la
camioane şi la jucării, şi la cum va creşte ca să devină ce doreşte
pe moment. Preadolescenţa ar trebui să fie ani de inocenţă,
naivitate şi ignoranţă binecuvântată. Când un copil este împins
cu forţa în situaţii pentru adulţi, pentru care nu este suficient de
matur pentru a face faţă, el va cădea în spirala descendentă a
confuziei, ceea ce nu va fi uşor de schimbat.
La vârsta de opt ani am fost aruncat în spirala confuziei,
necinstit printr-un viol. Cutia Pandorei a fost deschisă în viaţa
mea de prepuber şi am fost introdus în sexualitatea adultă, în
probleme şi perversiuni care au depăşit abilitatea mea de a scăpa
nevătămat.
În ziua de 6 iunie 1968, o tragedie mi-a lovit familia, în timp
ce mă aflam în curte, jucându-mă cu cei şase fraţi ai mei. Uitând
de responsabilitatea de a avea grijă de fratele meu Thomas, în
vârstă de doi ani, l-am lăsat în curtea neîmprejmuită, traversând
strada pentru a recupera o minge. Fără să ştiu, el mă urma.
Privind de la fereastra camerei de zi, mama a strigat la mine să
iau copilul. M-am întors exact la timp ca să văd cum frăţiorul
meu era lovit de o maşină care se deplasa cu viteză – omorât în
- 302 -
timp ce mama privea neajutorată de la fereastră. Mama a ajuns
la el exact la timp ca să audă ultimul lui cuvânt: „Mami!”
Mama a fost devastată de tragicul eveniment care a avut loc
în faţa casei noastre. Părinţii ne-au trimis pe toţi la unchiul
Clarence, ca să aibă grijă de noi. Nu aveau cum să ştie că era
pedofil. În acea noapte, am fost abuzat sexual şi am fost violat
de unchiul meu, ceea ce mi-a provocat o mare durere şi
confuzie. Văd acum că aceasta s-a întâmplat din cauză că era un
om zdrobit, nevindecat, care nu avea pe nimeni care să-l ajute.
O sămânţă a fost sădită atunci – o sămânţă a
homosexualităţii, cu care aveam să mă lupt mulţi ani după
aceea. Nu m-am născut cu tendinţe homosexuale. Ele nu s-au
datorat cromozomilor sau ADN-ului meu. Tendinţele au ieşit la
suprafaţă din cauză că eu, un băiat de opt ani, am fost împins cu
forţa în prima mea relaţie sexuală cu un om zdrobit. Înainte de a
cunoaşte măcar finalitatea sau plăcerea cu o femeie, înainte de a
avea prima întâlnire sau chiar primul sărut – rana mi-a fost
pricinuită.
L-am primit pe Isus la un an după viol, la vârsta de nouă
ani, dar lupta mea de-abia începea. Aveam sentimente şi gânduri
despre care ştiam că nu erau corecte. Aveam dorinţe şi atracţii
irezistibile care se dezvoltaseră aparent dincolo de controlul
meu. Ele au făcut să-mi fie dificil să interacţionez cu băieţii care
îmi erau prieteni sau cu bărbaţii în general. Am crescut, de
asemenea, într-un mediu preponderent feminin, ceea ce a făcut
să-mi fie şi mai dificil. Tabuul meu, dorinţele homosexuale
secrete, m-au făcut timid şi retras.
Cele două scăpări ale mele au fost muzica şi biserica. La
biserică puteam să scap de gândurile şi sentimentele mele şi să
aud istorisiri despre cum a schimbat vieţile altora puterea lui
Dumnezeu. Era o altă lume – lumea mea, unde simţeam că
aveam pace, de parcă îi aparţineam. Am început să cânt la pian
la vârsta de unsprezece ani şi eram pasionat de muzica gospel.
Nu cântam prea bine, dar îmi plăcea să cânt. Îi ascultam ore în
şir pe Andrae Crouch şi Discipolii, şi visam să cânt în grupul lor.
Cumva, perversiunile nu mă deranjau acolo. Biserica era un
- 303 -
liman sigur, care părea să îndepărteze strânsoarea tentaţiei –
chiar dacă numai temporar.
O lume subterană înşelătoare
La vârsta de treisprezece ani, am fost din nou molestat
sexual. Sămânţa poftei şi a dorinţei homosexuale sădită de
unchiul meu a fost fertilizată şi adânc înrădăcinată, datorită
necinstirii mele sexuale de către fiul său. El mi-a spus să nu
vorbesc sau avea să-mi facă şi mai rău. De teamă, am păstrat
tăcerea ani de zile.
Curând am descoperit mulţi alţii în biserica mea care se
luptau cu astfel de probleme şi vroiau să fie liberi. Şi ei
rămâneau tăcuţi, fiindcă problema respectivă era tabu.
Săptămână după săptămână, căutau eliberare de dorinţele lor.
Ca şi mine, fuseseră împinşi cu forţa în homosexualitate de
cineva care profitase de ei.
Mă întreb acum cum ar fi fost dacă ar fi existat cineva –
oricine – în care aş fi putut avea încredere, înainte ca sămânţa să
prindă rădăcină. În loc să găsesc un mentor, am descoperit
vulturi în biserică – prădători care au încercat să profite de un
băiat zdrobit şi de confuzia lui. Siguranţa mea a fost atacată
atunci când alţi bărbaţi zdrobiţi, care aveau nevoie de vindecare,
mi-au dezvăluit stilul lor secret de viaţă şi m-au introdus, prin
biserică, într-o lume subterană înşelătoare.
Să cântăm duminicile după un weekend în care avusesem
întâlniri sexuale, era ceva obişnuit. Am văzut „creştini” în locuri
compromiţătoare, care erau „credincioşi”, ipocriţi şi înşelători în
slujbele pe care le deţineau în biserică, ca şi cum totul era în
ordine. Fraţi şi surori căutau ajutor la acei „respectaţi” bărbaţi şi
femei, dar deveneau victime ale unor conducători zdrobiţi,
într-un ciclu vicios.
În ciuda a toate acestea, dragostea mea pentru Hristos a
continuat să crească. Dumnezeu a trimis oameni în ajutorul
meu, ca să mă ajute să fiu eliberat. În mod ironic, femeile din
biserică m-au ajutat în modelarea masculinităţii mele şi au
devenit active pentru a rupe blestemul. Deşi acele mame mai în

- 304 -
vârstă nu ştiau exact cu ce mă luptam, Duhul Sfânt le-a
descoperit suficient.
Se rugau cu mine, vorbeau cu mine, iar câteva dintre ele –
sora Kitty Braizley îndeosebi – mă învăţau cum să mă port ca
un bărbat. Când vroiam să cânt soprano, spuneau: „Pune puţin
bass în voce!” sau „Bărbaţii nu cântă soprano!” Sora Braizley
m-a învăţat chiar cum să umblu. Dacă vroiam să-mi ţin mâna
într-un mod feminin, mă lovea peste mână şi-mi zicea: „Pune-ţi
mâinile în lateral. Bărbaţii nu-şi ţin mâinile aşa!” În timp ce
toate au avut un rol în vindecarea mea, niciunul dintre aceste lucruri
nu m-ar fi putut ajuta să fiu un om împlinit. Ca să fie reală şi deplină,
schimbarea necesită dorinţa sinceră a celui în cauză.
Sămânţa semănată trebuia să fie mai întâi distrusă şi smulsă
din rădăcini. Trebuia să mă satur de chin şi să caut o ieşire reală
din dorinţă. Am citit în Eclesiastul 3 că este o vreme pentru a
iubi şi o vreme pentru a urî. Mi s-a părut ciudat, pentru că nu
auzisem niciodată o predică care să trateze de ce, ce, pe cine şi
cum să urâm. A trebuit să învăţ cum să urăsc realmente lucrul
care era o urâciune pentru Dumnezeu – chiar dacă era în mine.
Dumnezeu a început să Se ocupe de mine prin acea porţiune
din Scriptură şi să-mi arate ce vroia să spună:
1. De ce să urăsc. El urăşte lucrurile care îşi propun să-i
distrugă pe cei pe care îi iubeşte şi care sunt împotriva naturii şi
planului Său. El m-a creat pentru a fi un bărbat împlinit şi
pentru a iubi o femeie. Orice altceva este o pervertire a scopului
Său pentru bărbaţi.
2. Ce să urăsc. Orice a fost trimis pentru a mă face să fiu
plin de confuzie, pentru a amâna sau a-mi nega scopul, trebuie
să devină duşmanul meu.
3. Pe cine să urăsc. Biserica tinde să-şi canalizeze greşit
emoţiile pe ceea ce consideră „păcat”, condamnăm omul, în loc
să condamnăm fapta. Am distrus şi am pierdut atât de mulţi
oameni, prin atitudinile noastre pioase şi ipocrite.
Efeseni 6:12 spune: „Căci noi n-avem de luptat împotriva
cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor,
împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva
- 305 -
duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” Lupta noastră nu
este cu un om, ci cu duhul care a făcut ca lucrurile să se
întâmple prin omul respectiv. Nu-i urăsc pe bărbaţii care m-au
abuzat sexual în copilărie, nici pe prădătorii care m-au chinuit în
slăbiciunea mea. Urăsc ceea ce i-a determinat pe acei bărbaţi să
facă aşa ceva, ceea ce le-a infectat minţile şi i-a făcut să strice
viaţa unui copil.
4. Cum să urăsc. Dezvoltă o „neplăcere” pentru lucrurile
care ţi-au tulburat fericirea. Vezi că ce este greşit este greşit,
indiferent cum simţi. Apetitul pentru lucruri dăunătoare,
dezvoltat în anii de abuz, trebuie să se schimbe. Indiferent cât
de confortabil te simţi cu circumstanţele tale. Mă rog zilnic,
îndeosebi când pofta este trezită: „Doamne, învaţă-mă cum să
urăsc ce urăşti Tu!” Rostesc constant: „Orice duşman al lui
Dumnezeu este un duşman al meu.”
Deşi lupta continua, cu cât mă cufundam mai mult în
studiul Scripturilor şi foloseam versetele respective în ispită, cu
atât biruiam mai mult în luptă. Psalmul 119:9-11 spune: „Cum
îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul
Tău. Te caut din toată inima mea; nu mă lăsa să mă abat de la
poruncile Tale. Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu
păcătuiesc împotriva Ta!” Prin puterea lui Dumnezeu am aflat
că, atunci când am cunoscut Scripturile şi le-am folosit în
mijlocul ispitei, mi-au dat putere să biruiesc. Nu vreau să sune
atât de simplu; sunt multe alte lucruri de făcut pentru a nimici
blestemul homosexualităţii. Puterea Scripturii m-a ajutat
într-adevăr, aducându-mi eliberare totală. Sămânţa a fost
distrusă din rădăcină, smulsă, iar acum există o sămânţă a
virtuţii, care nu se poate strica.
Luca 8:11 afirmă: „Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa.”
Este de cea mai mare importanţă ca sămânţa Cuvântului să fie
sădită în inima (mintea) ta, pentru a păstra eliberarea. Când
sămânţa este semănată în inima unui om, dacă este folosită
corect, va opri ciclul natural al păcatului. Cuvântul se va înmulţi,
va creşte şi va aduce apoi rod care va rămâne.

- 306 -
 Unii ar putea fi ofensaţi de unele afirmaţii pe care le-am
făcut despre homosexualitate. Pot să înţeleg asta. Alţii nu au
nicio dorinţă să-şi schimbe stilul de viaţă. Cu toate acestea,
există nenumăraţi oameni nemulţumiţi de acest stil de viaţă şi
care vor să fie eliberaţi de el. Au fost împinşi cu forţa în
homosexualitate prin neglijenţă, abuz şi molestare. Vor cu
disperare să trăiască diferit. Pentru ei scriu, fără să mă scuz,
ştiind că am trecut prin aşa ceva şi am experimentat puterea lui
Dumnezeu de a-mi schimba stilul de viaţă. Am crezut că am
fost făcut pentru a fi un bărbat împlinit, că am fost făcut pentru
o femeie, iar Dumnezeu mi-a dăruit toate acestea. Sunt eliberat
şi ştiu că Dumnezeu îi poate elibera şi pe alţii.
[Donnie Mc Clurkin, No Longer a Victim. Copyright © 2002
Donnie Mc Clurkin. Tradus şi publicat cu permisiune. Donnie
este un artist premiat de muzică gospel şi păstoreşte biserica
The Perfecting Faith Church din Freeport, New York. El a cântat la
Convenţia Naţională Republicană, a înregistrat mai multe CD-uri cu
muzică, iar în anul 2001 a publicat cartea Eternal Victim, Eternal
Victor. Poate fi contactat pe site-ul www.donniemcclurkin.com.
Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul
www.charismamag.com.]

NU MAI SUNT SINGUR

DAN HITZ

Fiind cel mai mic într-o familie cu doi băieţi şi trei fete, îmi amintesc
că mă simţeam părăsit şi izolat în timp ce îi priveam pe fratele meu şi pe
surorile mele urcând în autobuzul şcolar. La vârsta de patru ani, nu
înţelegeam de ce nu puteam să fac parte din grupul lor. Mă
simţeam foarte singur. Tata lucra de multe ori peste program
pentru a nu sta acasă, ca să evite crizele bolii mintale ale mamei
mele, care apăreau la intervale de cinci ani. Când eram la liceu,
boala ei s-a transformat în schizofrenie paranoidă. Deşi era
violentă faţă de tatăl meu, a devenit nepotrivit de afectuoasă
faţă de mine. Îndelungatul proces prin care tata a încredinţat-o
pe mama unui spital psihiatric mi-a mărit sentimentul lipsei de
- 307 -
speranţă. Când am depus mărturie la audierea pentru stabilirea
competenţei ei mintale, ea s-a ridicat de la masă şi a strigat: „Nu
eşti fiul meu!” A părăsit încăperea. Am rămas împietrit.
Tata se îngrijea bine de noi, dar detaşarea lui emoţională m-a
făcut să tânjesc după intimitate. Comportamentul mamei m-a
făcut să fiu îngrozit de adevărata intimitate cu o femeie. Vroiam
cu atâta disperare să am prieteni, dar eram incapabil emoţional să ies în
afara zidurilor pe care le ridicasem pentru a mă proteja. Goliciunea
întunecată a crescut când am intrat la colegiu. Întâlnirile mele
sexuale erau extrem de limitate, fiindcă îmi era teamă de şi mai
multă respingere din partea potenţialilor parteneri, care aveau
să-mi vadă cicatricele de la acneea chistică de pe spate, braţe şi
faţă. Am intrat în lumea fanteziei homosexuale şi am încercat să
creez intimitatea după care tânjeam prin autosatisfacere.
Sentimentele de inadecvenţă şi de pierdere a controlului m-au
împins la un comportament anorexic şi, în cele din urmă,
bulimic. Isus, despre care învăţasem şi pe care chiar Îl
chemasem în inimă cu ani în urmă, ajunsese în aceeaşi categorie
cu religiile false şi credinţele nefolositoare.
Salvarea a venit la un an după ce absolvisem colegiul. Eram
invidios pe un coleg de muncă. Era tot ce îmi eu doream să fiu
– frumos, creativ şi, în primul rând, acceptat de ceilalţi.
Dumnezeu părea să îi facă favoruri „doar pentru că se ruga şi
mergea la biserică”. Într-o zi, mi-a vorbit despre Isus. Cel mai
important lucru pe care mi-l amintesc că l-a spus a fost că într-o
zi fiecare va trebui să Îi spună „da” sau „nu” lui Dumnezeu. Nu
ştiam ce avea să mi se întâmple dacă Îi spuneam „nu” lui
Dumnezeu, dar ştiam că avea să fie ceva foarte rău.
Am început să învăţ ce mi s-ar întâmpla dacă I-aş spune
„da” lui Dumnezeu. Domnul m-a eliberat instantaneu de
bulimie, atunci când goliciunea interioară a început să-mi fie
înlocuită de dragostea Tatălui Ceresc. Din nefericire, poftele
homosexuale nu au dispărut instantaneu. Sentimentul de
inferioritate a rămas în timp ce mă luptam să mă simt ca „unul
dintre băieţi”. Uneori mă simţeam confortabil cu noii prieteni
pe care mi-i dădea Domnul; alteori eram îngrozit că voi avea un
- 308 -
gând senzual faţă de un frate creştin. Învăţând mai multe despre
sfinţenie, ruşinea pentru inima mea păcătoasă se adâncea şi au
început luptele cu condamnarea. Au existat perioade când mă
simţeam ca un prizonier în propriul meu trup – atât de plin de
ruşine şi teamă, încât îmi era frică să mă apropii de alţii.
Treptat, Domnul S-a ocupat de rănile mele. A început să-mi
arate că nu sexul era principala problemă şi că pofta era un simptom al
agăţării mele de rănile profunde. Una câte una, El a scos la iveală
rănile profunde din inima mea, m-a ajutat să le înfrunt şi le-a
alinat prin Duhul Lui. Am fost în stare să-mi iert mama pentru
durerea pe care mi-o provocase; şi pe Domnul Însuşi, pentru că
a permis să se întâmple. Pe când vindecarea mea continua, am
întâlnit o femeie iubitoare, care arăta grijă şi empatie pentru
ceilalţi şi care a devenit soţia mea. Divorţul părinţilor ei, când
avea cinci ani, şi detaşarea de mama ei au ajutat-o să înţeleagă
sentimentele mele de respingere şi inferioritate.
Înaintând pe cale, Domnul a început să-mi arate că păcatele
de care mă agăţam întreţineau imaginile homosexuale pe care
încercam să le evit. Pofta homosexuală era şi un simptom al
neglorificării lui Dumnezeu ca Dumnezeu şi al faptului că nu
I-am permis să facă unele alegeri dificile în viaţa mea. Când nu
am acceptat ce a ales Dumnezeu pentru viaţa mea, am devenit
mânios şi plin de resentimente. Am devenit invidios pe cei care
aveau ce vroiam eu. Invidia a condus la poftă, atunci când am
încercat să-mi anesteziez durerea într-un mod stricat. Nu numai
că inferioritatea mea constantă era un păcat, dar ea m-a făcut să
fiu atras de bărbaţii care aveau trăsăturile de caracter pe care
vroiam să le am eu. Domnul, în îndurarea Lui, a luat identitatea
păcătoasă de care mă agăţam şi a înlocuit-o cu imaginea Lui
pură, sfântă. În mare parte precum israeliţii care tânjeau să se întoarcă la
familiaritatea Egiptului, foştii homosexuali trebuie să reziste tendinţei de a
se agăţa de „siguranţa” identităţii lor rănite. Când mi-am însuşit
imaginea lui Cristos în mine, Domnul m-a ajutat să pun
deoparte „siguranţa” rămânerii în trecutul păcătos şi să învăţ
care este adevărata mea identitate.

- 309 -
 Îi mulţumesc Domnului pentru primul meu pastor, care
mi-a fost o sursă excelentă de suport şi încurajare în călătorie,
fiind de neînlocuit pentru punerea temeliei în umblarea mea
creştină, cu toate că nu a înţeles complexitatea atracţiei faţă de
persoane de acelaşi sex. După mulţi ani de la ieşirea din
homosexualitate, încă mă luptam cu reziduuri ce nu puteau fi
învinse doar strigând la Dumnezeu pentru eliberare. Când l-am
întâlnit pe Tom Cole de la Reconciliation Ministries, Domnul a
adăugat un ingredient crucial în vindecarea mea – programul
Living Waters şi Trupul lui Cristos. Am învăţat importanţa de a fi
deschis cu privire la luptele pe care le purtam faţă de alţii care străbătuseră
acelaşi drum ca mine şi care puteau să-mi împărtăşească ce cunoşteau
despre puterea purificatoare a lui Cristos, în mod specific, pentru problemele
mele. Am învăţat, de asemenea, importanţa de a fi deschis cu
privire la trecut faţă de familia şi prietenii mei, care m-au
acceptat apoi aşa cum eram – nu cum pretindeam că sunt. Îi
mulţumesc Domnului pentru programul Living Waters, care a
confirmat şi dezvoltat multe adevăruri preţioase pe care
Domnul mi le-a făcut cunoscute în călătoria ieşirii mele din
homosexualitate şi în planul Lui desăvârşit pentru viaţa mea.
Sunt recunoscător că Domnul a luat bărbatul rănit, zdrobit care eram
şi l-a transformat într-o creaţie nouă în Cristos, cu o soţie iubitoare şi cinci
copii fericiţi. Domnul m-a scos din închisoarea singurătăţii şi mi-a
dat o inimă pentru Trupul lui Cristos şi pentru cei pierduţi. Ca
pastor, Îi mulţumesc că am o inimă care tânjeşte să ajungă la
alţii, să îi atingă cu mesajul vindecător al crucii şi să le spună
despre un Tată ceresc, care doreşte să le dea dragostea după
care plâng.
Isus Cristos te poate elibera de puterea adictivă a păcatului.
[Dan Hitz, No Longer Alone. Copyright © 2003
Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.
Aceasta a fost povestea eliberării lui Dan de viaţa homosexuală
şi de un vid dureros şi a modului în care Dumnezeu a ajuns la
un bărbat singur, zdrobit, cu puterea transformatoare a lui
Isus Cristos. Aflat cândva în robie, simţindu-se izolat şi plin de

- 310 -
ruşine, Dan are acum o căsătorie fericită, cinci copii şi este plin
de speranţă.]

O INIMĂ TÂNĂRĂ
RICKY BALLINGER

Am fost al doilea dintre cei patru copii născuţi într-o familie

foarte iubitoare şi am crescut într-o biserică solidă, care predica
Evanghelia. Când aveam nouă ani mi-am dedicat în mod public
viaţa lui Hristos şi am fost botezat. Am citit întreaga Biblie în
primele zece luni care au urmat botezului meu, iar devoţiunea
mea intensă a continuat mai mulţi ani. Dumnezeu mi-a cuprins
inima într-o strânsoare puternică şi nu mi-a dat drumul nici
când am încercat să mă eliberez de sub stăpânirea Lui, în anii
care au urmat.
În ciuda educaţiei mele frumoase, tinereţea mea a fost
caracterizată de nesiguranţă şi teamă. Când am crescut şi
interesele mele s-au dezvoltat, am realizat că nu mă puteam
raporta la băieţii de aceeaşi vârstă şi la modelele masculine din
viaţa mea, fiindcă interesele mele păreau atât de diferite de ale
lor. Am crescut la o lăptărie, cu un tată şi un frate care iubeau
ferma. Iubeam animalele, dar nu-mi păsa de lungile ore necesare
pentru muncile casnice. Aş fi preferat să-mi petrec timpul cu
activităţi creative precum desenul şi cititul, despre care credeam
că alţi bărbaţi nu le-ar respecta sau aprecia.
Cu trecerea timpului, m-am simţit din ce în ce mai înstrăinat
de lumea masculinităţii. Ceea ce nu a oprit însă dorinţa mea de a
fi iubit şi acceptat de bărbaţi. Vroiam să mă simt iubit de tatăl
meu, chiar dacă eram diferit de el, şi vroiam să mă simt acceptat
de băieţii de la şcoală, chiar dacă eram diferit de ei. Privind
înapoi, înţeleg acum că tatăl meu mă iubea enorm, dar datorită
diferenţelor dintre noi nu percepeam acţiunile lui faţă de mine
ca dragoste.
Crescând, nevoia de a fi iubit ca bărbat de un bărbat, nu
mi-a fost împlinită. Confuzia mea s-a accentuat între zece şi
treisprezece ani, când dorinţa mea de masculinitate a condus la
- 311 -
o atracţie fizică faţă de bărbaţi. Într-o noapte, pe când eram în
clasa a şasea, am făcut legătura că dorinţele mele erotice
neîmplinite faţă de bărbaţi însemnau că eram ceea ce copiii
numeau „gay”. Am plâns în noaptea aceea, întins în pat, plin de
teamă şi de ruşine. Mi-am jurat că nimeni nu avea să afle
niciodată despre confuzia şi atracţiile mele. Credeam că dacă ar
fi aflat altcineva, mi-ar fi confirmat temerea că eram de neiubit
şi inadecvat. Aveam în faţă perspectiva întunecată de a-mi trăi
viaţa de unul singur.
Un timp îndelungat am refuzat să mă gândesc la viaţa mea
răvăşită. Totuşi, în clasa a unsprezecea, am devenit deprimat şi
amar. Cădeam într-o depresie cumplită săptămâni la rând,
întrezărind puţine speranţe sau chiar nicio speranţă. În acest
timp, Dumnezeu a început să mă convingă că aveam nevoie să
împărtăşesc luptele mele interioare cuiva. Într-o seară de joi, pe
când eram în ultimul an de liceu, i-am dezvăluit cu patos
povestea mea pastorului meu. În sfârşit, dădusem în vileag
sinele meu interior real, pustiu şi înspăimântat, fără măştile pe
care le purtam de obicei. Când am primit răspuns de la el, am
văzut că avea lacrimi în ochi ascultându-mă vorbind despre
durerea mea şi am simţit, pentru prima dată, că eram iubit şi
acceptat chiar fără falsele aparenţe exterioare. Prin el am
experimentat un Dumnezeu pe care vroiam să-L cunosc.
Pastorul m-a ajutat şi să intru în contact cu misiunea
Day Seven Ministries, filiala locală a Exodus, şi am început să merg
acolo la întâlniri regulate cu un consilier. Dumnezeu a folosit
Day Seven pentru a-mi confirma că nu era voia Lui ca oamenii să
exprime prin comportament astfel de sentimente. Nu era voia
Lui, deoarece exprimându-mă prin comportament în mod
homosexual, aş fi încercat să satisfac o nevoie legitimă (nevoia
de a fi iubit de un bărbat) într-un mod nesănătos şi păcătos.
Prin Day Seven, Dumnezeu mi-a dat speranţa că vindecarea era
posibilă.
La colegiu, am fost gata să înaintez în procesul de vindecare
şi creştere. În primul an la colegiu m-am luptat spiritual şi
mintal, şi am terminat anul simţindu-mă foarte descurajat
- 312 -
datorită lipsei de progres în confruntarea cu problemele mele.
În loc să-L caut pe Hristos, am ajuns să mă simt „confortabil”
cu un grup de prieteni necreştini, de care mă simţeam iubit şi
care mă acceptau. Până la sfârşitul anului, Dumnezeu mi-a
descoperit superficialitatea unor asemenea relaţii şi mi-a dat o
dorinţă aprinsă pentru o legătură mai profundă cu El şi cu
oamenii. Mi-am dedicat vara pregătirii pentru a mă întoarce în al
doilea an şi a face ca circumstanţele să fie diferite.
Când m-am întors la şcoală, m-am simţit foarte singur.
Mi-am vărsat încă o dată durerea şi confuzia înaintea lui
Dumnezeu. I-am spus că vroiam să înţeleg dragostea Lui pentru
mine într-o asemenea măsură, încât să facă o diferenţă în viaţa
mea. Vroiam să mă încred în Dumnezeu, dar nu ştiam cum. Şi
eram obosit, obosit să tot încerc şi să dau greş. „Şi acum,
Dumnezeule?” Atunci Dumnezeu mi-a deschis ochii. El mi-a
zis: „Uită-te la viaţa ta. Vezi cum te-au iubit aceşti oameni?
Acesta sunt Eu, este bunătatea Mea. Ştiu că te doare şi că ţi-e
teamă să nu fii respins, dar Eu nu te voi respinge niciodată.
Acum renunţă la toată autocompătimirea şi la minciunile pe
care le foloseşti pentru a-ţi păzi inima, pentru că ţi-am
descoperit ceva mult mai dulce, dragostea Mea, pe care o voi
folosi pentru a influenţa şi a transforma inima şi viaţa ta după
asemănarea Mea. Crede că sunt Cine spun că sunt.”
Am fost capabil să mă încred în Dumnezeu datorită noii
speranţe pe care o aveam în El. Dumnezeu mi-a pus pe inimă
diferite domenii din viaţa mea unde vroia să lucreze şi diferite
minciuni pe care vroia să le demaşte. Am rămas deschis în
mâinile lui Dumnezeu, atunci când m-a chemat să mă căiesc de
îndoielile mele că Dumnezeu este Cine spune că este şi de
păcatele mele, care proveneau din această necredinţă. El mi-a
cerut apoi să păşesc prin credinţă, să fac ceva ce simţeam
nepotrivit să fac, astfel încât să poată să confirme caracterul Lui
în viaţa mea. M-am maturizat când Dumnezeu m-a folosit în
ciuda slăbiciunilor şi temerilor mele.
Să iniţiez prietenii masculine şi să acţionez pentru aceasta
era un aspect care mă îngrozea datorită posibilităţii de a fi
- 313 -
respins. Am început să iniţiez contacte cu bărbaţi de la
organizaţia Campus Crusade for Christ, despre care credeam că
mi-ar fi putut fi prieteni buni. Dumnezeu a binecuvântat paşii
mei prin credinţă, înconjurându-mă cu bărbaţi creştini de vârsta
mea, care îmi cunoşteau luptele şi mă iubeau ca pe orice alt
bărbat. Când am experimentat aceasta, Dumnezeu mi-a
vindecat în mare parte inima de răul care îmi fusese pricinuit de
sentimentul că nu eram la fel de bun ca alţi bărbaţi, care dura de
atâţia ani. Maturizându-mă, Dumnezeu mi-a confirmat în
străfundul inimii mele că nu eram bărbat datorită sporturilor pe
care le practicam, a intereselor pe care le aveam sau a armelor
cu care trăgeam, ci eram bărbat fiindcă eram un fiu al
Dumnezeului Celui viu şi atotputernic, care trăia şi respira chiar
în fiinţa mea.
În ultima parte a experienţei mele la colegiu, Dumnezeu
mi-a cerut să înfrunt realitatea că aveam amărăciune în inimă.
Nutream amărăciune faţă de tatăl meu, ceea ce mă oprea de fapt
să aprofundez relaţia mea cu el şi cu Dumnezeu. Dumnezeu
mi-a dat curajul să vorbesc deschis şi sincer cu tatăl meu, să caut
iertarea lui pentru inima mea amărâtă. De atunci a avut loc o
mare restaurare în relaţia noastră. Când m-am maturizat,
concentrarea mea s-a mutat de la focalizarea exclusivă pe sine,
la focalizarea pe Hristos şi pe planul Său pentru lume.
Când am acceptat conducerea lui Dumnezeu, El m-a trimis
înapoi la Day Seven. Dumnezeu folosise Day Seven ca pe o sursă
de înţelepciune şi de sprijin pentru mine, oricând eram acasă în
zilele libere de la şcoală, şi mi-a pus pe inimă că acolo mă vroia.
Nu numai fiindcă aşa putea folosi experienţele şi povestea mea
pentru a aduce vindecare şi speranţă altora, dar şi fiindcă vroia
să continue să mă provoace, să mi Se descopere şi să-mi
transforme inima. În cei doi ani pe care i-am petrecut la
Day Seven, Dumnezeu i-a folosit pe clienţii mei, pe colegii mei, a
folosit diferite conferinţe şi relaţia mea cu El, pentru a redefini
apropierea mea faţă de viaţă, care poate fi rezumată prin
afirmaţia: „Iubeşte-L pe Dumnezeu, iubeşte oamenii acum!”

- 314 -
 În fiecare clipă, în fiecare zi, am oportunitatea şi mi se
porunceşte să iubesc, de la zâmbetul cel mai simplu până la
sacrificiile majore. Când Dumnezeu m-a binecuvântat cu
abilitatea de a iubi oamenii cu dragostea pe care mi-a arătat-o El
mie, am înţeles că toţi oamenii au nevoie atât să simtă dragoste
necondiţionată, cât şi să audă adevărul. În interacţiunile mele cu
ei, trebuie să-L caut constant pe Dumnezeu, pentru a şti când să
le arăt dragostea cu care Hristos îi iubea pe infirmi, printr-o
îmbrăţişare vindecătoare, şi când să-i iubesc cum îi iubea
Hristos pe farisei, spunându-le adevărul.
Am plecat de la Day Seven în luna august a anului 2004
pentru a obţine licenţa în psihologia clinică şi sunt încrezător că
scopul final al lui Dumnezeu în călăuzirea mea de a obţine o
astfel de licenţă este să continue să-Şi reverse dragostea asupra
clienţilor, colegilor, studenţilor şi cititorilor mei, în timp ce eu
năzuiesc să am un impact pozitiv în domeniul psihologiei.
[Ricky Ballanger, A Young Heart. Copyright ©
Ricky Ballanger. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru
ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International,
contactează Exodus Global Alliance.]

„ORICINE” ÎNSEAMNĂ EU
RON WOOLSEY

„Dar, pastore, nu crezi în biruinţa asupra păcatului?!” a

exclamat Sue la telefon.
„Bineînţeles că da”, a replicat pastorul, „dar acest gen de
oameni nu se schimbă niciodată! Mai mult, te-aş sfătui să-ţi ţii
copiii departe de el!”
Ca proaspăt pastor, îi pregătisem pe Sue şi pe cei din familia
ei pentru botez. Din propria mea experienţă şi perspectivă îi
învăţasem bine că Dumnezeul nostru este puternic ca să
mântuiască, de aici răspunsul pe care l-a dat ea acelui pastor
sceptic, care a sunat ca să-i informeze despre fosta natură a
bărbatului (de fapt şi a ta) cu care studiau ei. Deşi poate că au
fost surprinşi să audă pentru prima dată, din vorbele pline de
- 315 -
prejudecăţi ale altcuiva, povestea trecutului meu, aceasta i-a
făcut să înţeleagă cu atât mai mult puterea Mântuitorului nostru
de a-i salva pe cei care sunt „oricine” – că şi homosexualii pot
deveni „oricine” şi au dreptul la pomul vieţii.
O săptămână mai târziu, am botezat familia, făcând tot ce
mi-a stat în putinţă ca să-l sprijin pe soţ în lupta sa cu o
dependenţă, conducându-l la biruinţă în Isus.
Da, a trebuit să admit faţă de acea familie că, până la
convertirea mea cu un an în urmă, fusesem homosexual cea mai
mare parte a vieţii, deşi nu pedofil, cum eram acuzat. Ei ştiau
deja că a trebuit să vin la Domnul de la o viaţă de degradare
totală, dar nu aveam obiceiul să fac cunoscute, în mod deschis,
detaliile specifice ale trecutului meu. Cu toate acestea, cum din
ce în ce mai mulţi au aflat despre el din mărturia mea scrisă, din
discuţii particulare sau chiar din bârfe, nu era ceva neobişnuit să
vină la mine cineva şi să-mi spună: „Pastore, dacă Domnul te-a
salvat pe dumneata, poate salva pe oricine... Acum înţeleg şi
cred în puterea Lui de a-mi da şi mie biruinţă în viaţă. Vrei să
mă botezi?”
Fiind cel mai mic copil şi având trei surori, am crescut
gândind despre mine însumi că nu eram ca ceilalţi băieţi, ci că
eram mai înclinaţi către partea mai blândă a vieţii, decât către
jocurile şi sporturile aspre şi dure de care se bucurau „toţi
ceilalţi băieţi”. Când am crescut şi am devenit adolescent, am
fost foarte conştient că tendinţele mele sexuale se îndreptau mai
degrabă către tineri, decât către tinere. De când îmi amintesc,
tendinţele mele au părut să încline în acea direcţie. Astfel încât,
desigur, am acceptat, în cele din urmă, „faptul” că mă
„născusem gay”. Probabil că Dumnezeu mă făcuse astfel.
Privind în urmă, pot să văd acum diverşi factori care au ajutat la
formarea şi modelarea mea în ceea ce mai târziu avea să devină
o homosexualitate pe deplin dezvoltată, atât în orientare, cât şi
în comportament.
La vârsta de patru ani, am fost introdus în comportamentul
sexual de un tânăr muncitor de la fermă, care lucra pentru tatăl
meu. Aşa cum este tipic pentru cele mai multe victime ale
- 316 -
abuzului sexual, m-am simţit vinovat şi murdar, ca şi cum aş fi
făcut ceva teribil de greşit. De aceea, ultimul lucru pe care îl
vroiam era să merg să le spun lui „mami” şi „tati” ce făcusem
cu acel bărbat (mai degrabă ce îmi făcuse mie acel bărbat).
Ca să scurtez povestea, am păstrat micul meu secret
insondabil, întunecat, ascuns în siguranţă, timp de aproape
douăzeci şi cinci de ani. Ca pe o aşchie care, nescoasă din carne,
a supurat în toţi acei ani, dând naştere la închipuiri şi fantezii
sălbatice şi la atracţii pervertite, până la o lansare deschisă în
comportamentul homosexual, care pe mine m-a şocat, iar pe
membrii familiei mele i-a devastat.
Din cauză că nu m-am confruntat cu incidentul din copilărie
în mod potrivit, ducându-mă la părinţi pentru a primi simpatie,
înţelegere şi sfaturi iubitoare, am început să regresez emoţional
şi fizic. Deşi toţi ceilalţi copii ai părinţilor mei ştiau să folosească
oliţa la vârsta de doi ani, eu m-am comportat diferit, udând
patul, problemă care părea să nu aibă vindecare. Ani de zile mai
târziu, am fost dus la un examen medical doar ca să fiu
diagnosticat cu rinichi perfect normali. Prin urmare, problema
era probabil una de „alegere”, „lene”, „o dorinţă nesănătoasă
pentru atenţie” etc.
Fără să bănuiască vreodată că ar fi putut fi o problemă
emoţională, tatăl meu a folosit metode foarte jalnice de
educaţie, încercând să facă din mine un bărbat, până la a mă
umili intenţionat în public, pentru a mă face să încetez să mai
fiu leneş cu privire la mersul la baie şi a mă face să fiu mai dur
ca băiat. Bineînţeles, astfel doar a accentuat problema. Nu
m-am oprit din udatul patului până nu am plecat de acasă, la
vârsta de cincisprezece ani.
Pe vremea aceea totuşi, aveam o stimă de sine atât de
scăzută, încât tânjeam efectiv după atenţia, acceptarea,
dragostea şi demonstrarea fizică a dragostei din partea
bărbaţilor. Încă încercam, cu disperare, să fiu „normal”, având
prietene, căsătorindu-mă, în cele din urmă, şi devenind tatăl a
doi copii frumoşi. Dar căsătoria nu mi-a umplut golul din viaţă,
aşa cum mă aşteptasem. La urma urmei, cum puteau dragostea,
- 317 -
devotamentul şi atenţia unei soţii îndrăgostite la nebunie, să
concureze cu dorinţa aprinsă pentru atenţia, acceptarea şi
dragostea din partea bărbaţilor? În ce situaţie tragică era pusă o
tânără femeie care nu bănuia nimic! În cele din urmă, m-am
prăbuşit din cauza vinei.
Pierzându-mi familia, am întors spatele lui Dumnezeu, la
orice şi tuturor celor pe care îi cunoşteam, şi am dispărut în
lumea neexplorată încă de către mine a homosexualităţii. Au
urmat ani de zile prin cluburi de noapte, prin separeuri în
baruri, o relaţie „pe termen lung” de unsprezece ani, cinci ani de
„înşelăciune”, de suişuri şi coborâşuri, de extaze şi agonii, de
speranţe înalte şi vise spulberate, de durere de inimă, de inimă
frântă, de frustrare, depresie şi disperare.
Prin rugăciunile de mijlocire ale familiei, Domnul mi-a
îngăduit să ajung în adâncimile degradării, unde nu puteam să
privesc decât în sus. De acolo, odată ce am încetat să dau vina
pe Dumnezeu şi pe oricine altcineva pentru situaţia mea, El a
început să mi se descopere prin Cuvântul Său şi printr-o
examinare şi o evaluare sinceră a vieţii mele, cum şi unde o
apucasem pe un drum greşit.
Recunoscând că homosexualitatea este păcat şi
asumându-mi responsabilitatea pentru prezent şi viitor, în
disperarea mea, m-am întors la El cu dorinţa sinceră de a fi
eliberat de o viaţă de robie. M-am supus planului Său divin de
restaurare şi terapie, iar El m-a recreat. Cu o încredere simplă,
ca de copil, m-am dedicat unei vieţi de ascultare faţă de voia Sa,
indiferent de tendinţele, atracţiile, sentimentele şi emoţiile mele
existente. Făcând astfel, l-am lăsat să moară de foame pe „omul
cel vechi” şi l-am hrănit pe „omul cel nou”; în cele din urmă,
am ajuns să realizez că în Cristos am devenit o făptură nouă.
„Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”
(2 Corinteni 5:17)
M-am rugat cu sinceritate ca Dumnezeu să-mi dea o a doua
şansă în viaţă şi o îndoită măsură din Duhul Său, ca să pot
răscumpăra timpul pe care îl irosisem în atât de mulţi ani
petrecuţi în stilul de viaţă homosexual. În noaptea botezului, El
- 318 -
m-a lansat într-o misiune cu normă întreagă, care s-a dezvoltat
acum în păstorire, scriere, evanghelizare la radio şi conferinţe pe
plan internaţional. Un an mai târziu, a adus-o pe soţia mea
actuală în viaţa mea. În anii următori ne-a binecuvântat cu doi
copii frumoşi. „Este timpul să încetezi să te mai rogi pentru a
doua şansă şi porţii duble”, a insistat ea binedispusă, auzind că
vom avea probabil gemeni.
A durat nouă ani ca să ajung în punctul în care să pot scrie şi
vorbi deschis despre mărturia mea. Acesta este rezultatul vinei
şi ruşinii asociate cu homosexualitatea. Cu toate acestea, David
a scris: „Aşa să zică cei răscumpăraţi de Domnul, pe care i-a
izbăvit El din mâna vrăjmaşului.” (Psalmul 107:2) Aşa că am
ieşit acum în faţă pentru a-L mărturisi pe Isus Cristos, care
poate să-i salveze şi care îi va salva pe oamenii Săi în mod
personal, nu în păcatul lor, ci de păcatele lor, inclusiv de păcatul
homosexualităţii.
Publicându-mi autobiografia în forma unei cărţi despre cum
trebuie înţeleasă şi învinsă homosexualitatea, am ales un
pseudonim, Victor J. Adamson, un nume nou, care să reflecte
experienţa mea cu Isus. Fiindcă El spune: „Celui ce va birui, Îi
voi da... un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l
primeşte.” (Apocalipsa 2:17)
Ioan 3:16 spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El
(inclusiv homosexualii), să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”
„Oricine”, cu siguranţă, înseamnă eu!
[Ron Woolsey, “Whosoever” Meaneth Me. Copyright ©
Ron Woolsey. Sub pseudonimul „Victor J. Adamson”, Ron este
autorul autobiografiei That Kind Can Never Change... Can They...?
One Man’s Struggle with His Homosexuality şi al cărţii Strait Answers
to the Gay Question: Having Been There. În efortul de ajunge la
homosexuali, a înfiinţat un site pentru misiune:
www.victorjadamson.com.]

- 319 -
 PENTRU NOI

„Pentru noi” este locul unde noi, foştii homosexuali, putem să citim şi
să postăm despre sentimentele noastre păstrându-ne anonimatul, fără
teama de a fi judecaţi sau condamnaţi de alţii. Este spaţiul nostru!
Spune-ne de ce ai părăsit sau de ce te gândeşti să părăseşti
homosexualitatea, cum te-ai adaptat, cum îi percepi acum pe homosexuali
şi pe cei care au fost întotdeauna heterosexuali, sfătuieşte-i pe alţii cum să
iasă din homosexualitate şi orice altceva vrei! Nu există limite – numai fii
sincer! Ai o experienţă de fost homosexual pentru noi?
Am înaintat atât de mult în păcatele heterosexuale, încât
adesea se părea că mai aveam doar pas mic până la
homosexualitate. Întâlneam transsexuali în cluburile de
striptease din oraşul unde locuiam. Nu m-am dus intenţionat cu
ei, dar m-am înşelat de două ori. Şi m-am mai înşelat o dată pe
stradă. Când am ajuns acolo, am înţeles că pasul următor ar fi
fost doar o problemă de decizie. Vizionasem destulă
pornografie homosexuală pentru a deveni insensibil la natura
sau caracterul ei nenatural. Chiar am luat în considerare
posibilitatea de a deveni prostituat masculin, din dorinţa unor
bani „în plus”.
1 Corinteni 6.18: „Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l
face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine
curveşte, păcătuieşte împotriva trupului său.”
– Dave
La nouă ani am fost molestat de un bărbat mai în vârstă.
Fireşte, când am crescut, perspectiva unei experienţe cu un
bărbat a devenit excitantă pentru mine. La urma urmei, în asta a
constat prima mea experienţă sexuală. Cum aş putea şterge
prima experienţă? Bineînţeles, nu aş putea.
Trăind astfel, mi s-au deschis ochii. Sexul este un aspect
special al experienţei umane. Homosexualii ştiu că dacă te
gândeşti la ceva sau la cineva destul de mult din punct de vedere
sexual, poţi să te exciţi. Homosexualii ştiu, de asemenea, deşi
puţini vor recunoaşte, că scopul este excitaţia. Orice mod de a
atinge starea de excitaţie este acceptat. Astfel apar
- 320 -
comportamente mai degrabă bizare, printre care „urinarea pe
celălalt”, „defecarea pe celălalt”, travestirea etc. Orice rezultă în
starea de excitaţie se acceptă cu bucurie. Excitaţia este bună.
Homosexualii ştiu că poţi să „te joci” cu creierul pentru a găsi
comportamentele care au ca rezultat excitaţia maximă. Putem să
abuzăm de trupul şi mintea noastră. Hei! Orgasmul nu justifică
orice.
Cunosc bărbaţi care jură că au fost întotdeauna atraşi de
bărbaţi, dar ştiu şi că unii dintre ei au fost molestaţi în copilărie
de băieţi mai mari. Bărbaţii homosexuali nu recunosc
molestarea din copilărie, fiindcă aceasta le-ar slăbi argumentul
„aşa m-am născut”. Cei privilegiaţi, cu vederi liberale, care au
avut norocul să crească într-un mediu fără perversiune şi
molestare, nu înţeleg trăirile mai întunecate, depravate ale minţii
dependenţilor de sex. Ura pentru PFOX! Cu cât încearcă mai
mult să vă distrugă, cu atât vor înţelege mai mult oamenii cine
sunt mincinoşii.
– Michael
Am patruzeci şi cinci de ani şi, cel puţin în ultimii cinci ani
sau cam aşa ceva, m-am aflat într-un proces prin care am ajuns
să mă identific drept heterosexual. De la cincisprezece ani (când
un tip m-a provocat să fac sex cu el) până la patruzeci şi patru
de ani, m-am identificat drept homosexual. Dar am început să
am unele fantezii sexuale cu femei cu aproximativ cinci ani în
urmă. La început doar puţin, până ce nu m-am mai gândit decât
la asta. Nu m-am schimbat prin niciun program terapeutic sau
religios. Cred că ceea ce m-a schimbat a fost faptul că la
treizeci şi cinci de ani am obţinut o slujbă de manager la un
departament de tehnicieni în inginerie. Toţi bărbaţii de care mă
ocupam erau foarte masculini. La început, în secret, vroiam să
fac sex cu mulţi dintre ei. Dar am fost nevoit să „interpretez”
rolul de bărbat sigur pe sine, masculin. După câţiva ani,
petrecând timp cu ceilalţi bărbaţi la un bar pentru sportivi după
serviciu (aceea era rutina) şi dezvoltând o bună prietenie cu ei,
am observat schimbări.

- 321 -
 De fapt, am început să fiu mai sigur pe mine. Am început să
am atracţii vagi faţă de femei. Am început să nu mai fiu atras de
bărbaţii cu care lucram, ci să mă simt „unul dintre bărbaţi”.
Sentimentele heterosexuale au crescut până în punctul în care a
trebuit să le dau curs. În sfârşit, am întâlnit o femeie care ştie
totul despre trecutul meu homosexual şi nu o deranjează. Am
descoperit că puteam funcţiona sexual cu ea. Satisfacţia intimă
pe care o am cu ea este mult mai bună, din punct de vedere fizic
şi psihologic, decât satisfacţia de care am avut vreodată parte cu
bărbaţii. În trecut credeam că m-am născut homosexual. Nu
aveam nicio dorinţă să fiu heterosexual; mă simţeam bine fiind
homosexual. Sunt bucuros că m-am schimbat şi cred că ceea ce
m-a schimbat a fost un efect de reorientare a raportării mele la
bărbaţii masculini, într-un mod prietenos, non-sexual. Nu ştiu
dacă asta ar funcţiona pentru alţi bărbaţi, dar cu siguranţă a
funcţionat pentru mine.
– Matthew
[For Us. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and
Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în
limba engleză a fost publicat pe site-ul www.pfox.org.]

PLANURILE PE CARE LE-A AVUT EL

MARCUS MITCHELL

„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi...

gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o
nădejde.” (Ieremia 29:11)
M-am născut ca un copil minune. Sunt singurul copil dintre
cei şase pe care mama mea l-a putut duce până la termen şi pe
care l-a născut cu bine. Mama avea toxemie, iar cele mai multe
sarcini ale ei au luat sfârşit în luna a şasea sau a şaptea. Cred că
duşmanul era pe urmele mele înainte de a veni eu pe lume.
Am fost crescut într-o familie creştină, în primul rând de
către mama. Am avut probleme semnificative în relaţia cu tatăl
meu. Tatăl meu avea un fiu, dar nu era fiul pe care îl dorea. Nu
eram bun la sporturi, iar el era dependent de sporturi. Nu că
- 322 -
n-aş fi încercat. Am jucat baseball în liga juniorilor timp de trei
ani şi am urât fiecare minut petrecut acolo. A fost la fel cu cele
mai multe sporturi. Eram bun la arte şi muzică; dar din
nefericire, tatăl meu nu lua parte la aşa ceva. Nu a susţinut
niciodată vreuna dintre activităţile în care eram implicat; dar şi-a
făcut timp să meargă la meciurile de fotbal ale vecinului nostru
de alături, care era cel mai bun prieten al meu.
Mulţi factori au condus, în cazul meu, la o scădere
semnificativă a stimei de sine. Fiind necăjit neîncetat la şcoală
de toţi băieţii, mi se spunea „fetiţă” şi „homo” în mod curent.
Cartierul noastră era predominant alb, iar cei mai mulţi dintre
prietenii mei erau, de asemenea, albi. Când cartierul a devenit
mai integrat, copiii afro-americani m-au respins, pentru că
simţeau că făceam compromisuri. Nu numai că tovarăşii mei de
aceeaşi vârstă mă ridiculizau, dar tatăl meu a început să-i spună
în secret mamei mele că eram un „mic pungaş”.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că la vârsta de nouă ani L-am
primit personal pe Isus ca Domn şi Mântuitor al meu, la un
eveniment cu Katherine Kuhlman din Los Angeles, la
Shrine Auditorium. Îl iubeam pe Domnul, iar la vârsta de zece ani
am ţinut prima predică la biserica copiilor. Dar apoi am început
să mergem la o altă biserică, care tocmai se deschisese în zona
noastră. Pastorul era necăsătorit şi s-a arătat foarte interesat de
mama mea, o mamă singură. Mai târziu, s-a dovedit că încerca
de fapt să aibă acces la mine. În cele din urmă, a reuşit şi timp
de un an şi jumătate m-a molestat. Eram îngrozit şi nici nu mă
gândeam să îi spun mamei, deoarece era interesată de el. Mă
rugam zilnic lui Dumnezeu să mă salveze de abuz. Totul era
atât de confuz: chiar dacă nu-mi plăcea abuzul, trupul meu
răspundea ca şi cum mi-ar fi plăcut. În cele din urmă,
Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni, iar biserica nu a avut
succes; pastorul s-a mutat într-un alt oraş, dar vătămarea mea
avusese deja loc. Nu am spus un cuvânt despre abuz nimănui,
până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. În copilărie am fost
chinuit de abuzul suferit.

- 323 -
 La şaisprezece ani, eram deja prins de pornografia
homosexuală şi autosatisfacerea constantă. Încercam să mă
împotrivesc sentimentelor, fiindcă ştiam că homosexualitatea
era o urâciune pentru Dumnezeu. Totuşi, la şaptesprezece ani
am avut prima experienţă sexuală cu un alt bărbat. Focul fusese
aprins, dar încă încercam să lupt. La nouăsprezece ani, am
renunţat şi am ales să adopt stilul de viaţă homosexual. Mă
simţeam atât de liber! În sfârşit, bărbaţii mă acceptau. Nu ştiam
că sentimentul de libertate avea să se transforme, în cele din
urmă, în robie. M-am exprimat în comportament în orice mod
posibil. Totuşi, adânc înăuntrul meu, credeam că ceea ce făceam
era greşit.
Mi-am anesteziat rănile şi mi-am alinat singurătatea cu
alcool, droguri şi sex, dar aveam o mamă care se ruga, care nu a
renunţat niciodată la mine. Se ruga cu disperare să mă schimb.
Nu am crezut niciodată că schimbarea era posibilă, deoarece
credeam că înfăptuisem păcatul de neiertat al homosexualităţii.
Nu puteam cădea mai jos decât căzusem în anul 1995. Făceam
parte dintre cei privilegiaţi. Aveam totul: propria mea casă, o
carieră bună şi o maşină frumoasă. Cu toate acestea, nu aveam
un lucru: o relaţie de lungă durată cu un bărbat. Acum ştiu că
tânjeam de fapt după o relaţie intimă cu Isus Hristos şi după
susţinerea masculină pe care nu o primisem de la tatăl meu.
Eram nefericit, deci mi-am închipuit că ceva nu era în regulă cu
mine şi am început să merg la un terapeut necreştin. Dumnezeu
l-a folosit pe terapeut pentru a-mi spune cuvintele: „Trebuie să
te predai.” Eram depăşit. Un terapeut necreştin îmi spunea să
mă predau!
Mai târziu în acelaşi an, Dumnezeu a avut un plan pentru
mine. Dumnezeu are totuşi simţul umorului. Un prieten m-a
convins să iau parte la o petrecere Tupperware. Aşa m-am trezit
că vindeam castroane colorate din plastic femeilor la petreceri.
Dar prin Tupperware am întâlnit o prietenă adevărată şi o
femeie a lui Dumnezeu. Rita mi-a spus că Domnul i-a zis că eu
eram „proiectul” ei. Ştia că eram homosexual, dar a continuat să
insiste că Dumnezeu mă iubea şi vroia să mă ierte. I-am spus că
- 324 -
era imposibil din cauză că înfăptuisem urâciunea
homosexualităţii, un păcat de neiertat. S-a rugat cu mine. M-a
făcut să înţeleg lucrurile corect, ajutându-mă să realizez că
iertarea şi schimbarea erau posibile. Nu ştia nimic despre
mişcarea foştilor homosexuali, dar Îl cunoştea pe Isus şi puterea
Lui de a vindeca şi ierta. Mi-a spus că Dumnezeu m-a arătat ei
în vis, căsătorit şi cu copii. Pentru mine aşa ceva era de necrezut
în momentul acela, dar i-am spus că puteam cel puţin să am
încredere în credinţa ei.
Apoi am fost pus în legătură cu o biserică locală şi mi-am
reînnoit şi cultivat din nou relaţia cu Domnul. El, prin Cuvântul
Său şi prin rugăciune, m-a scos din homosexualitate. Nu ştiam
nimic despre Exodus sau despre vreo altă misiune a foştilor
homosexuali, dar El mi-a vorbit cu blândeţe şi m-a ajutat să mă
maturizez în El. Am început să simt bucurie şi pace ca niciodată
înainte. Eram atât de plin de bucurie că mă aflam într-o relaţie
corectă cu El! În acelaşi timp, credeam că eram chemat să
rămân celibatar. Eram cu totul pentru Dumnezeu şi înflăcărat
pentru El, dar El nu terminase încă de lucrat în viaţa mea.
Pe 12 aprilie 1997, am întâlnit o femeie minunată de la
biserica mea, în casa unui prieten. Ne-am dus toţi împreună la
un concert al lui Kirk Franklin şi am ajuns să petrec câtva timp
cu acea prinţesă frumoasă pe nume Sara. Am făcut schimb de
numere de telefon şi am început să vorbim. Totuşi, în primele
trei săptămâni ale relaţiei, nu am ştiut că era interesată de mine
în felul „acela”. Când am aflat asta prin prietenul meu, eram
gata să o iau la fugă! Simţeam că aveam prea multe poveri
pentru ea, dar Domnul mi-a vorbit în linişte şi mi-a zis: „Stai
liniştit! Încerc să te binecuvântez. Nu înainta; nu alerga; stai
doar liniştit.”
Cumva am fost în stare să stau, chiar dacă eram îngrozit şi
foarte nervos, iar prietenia noastră a înflorit ca o relaţie
frumoasă, evlavioasă. Toată lumea îmi spunea: „Este viitoarea ta
soţie”, dar pur şi simplu nu puteam înţelege una ca asta. Toţi
prietenii îmi ziceau că eram complet diferit de când o întâlnisem
pe Sara. Le-am spus că dacă Dumnezeu vroia ca Sara să fie soţia
- 325 -
mea, va trebui să o aud direct de la El. Am continuat să-L întreb
pe Dumnezeu: „Dar de ce? Nici măcar nu am cerut vreodată
aşa ceva.” Dumnezeu mi-a reamintit că acesta fusese
întotdeauna planul Lui pentru mine; eu eram cel care o luase în
direcţia greşită. Mi-a dat versetul din Efeseni 3:20: „Iar a Celui
ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai
mult decât cerem sau gândim noi...” Sara şi cu mine ne-am
logodit pe 12 aprilie 1998, exact la un an de când ne
cunoscusem şi ne-am căsătorit pe 24 octombrie 1998. A fost
una din cele mai bune zile din viaţa mea, iar bucuria de pe
chipul mamei mele este încă vie în amintirea mea.
Acum Sara şi cu mine slujim împreună în biserică celor care
se luptă cu homosexualitatea. Nu-mi pot imagina viaţa fără ea:
este cea mai bună prietenă a mea şi primul meu sprijin. Ea este
cu adevărat Efeseni 3:20 pentru mine.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru rugăciunile pline de
credinţă ale mamei mele, Othell Mitchell, care s-a dus acasă la
Domnul în noiembrie 2001. Nu a renunţat niciodată la mine şi a
stat cu faţa plecată înaintea Domnului pentru mântuirea mea.
Ura păcatul din viaţa mea, dar a continuat să mă iubească pe
mine, păcătosul. Nu m-a respins niciodată. Relaţia mea cu tatăl
meu a evoluat în salturi, iar în ziua căsătoriei mele mi-a spus cât
de mândru era de mine. Părinţi, vă rog, nu renunţaţi! Dumnezeu
va răspunde rugăciunilor voastre şi îl va elibera şi pe copilul
vostru!
Astăzi sunt un biruitor victorios, deoarece Cuvântul spune:
„Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii
lor.” (Apocalipsa 12:11) Astăzi sunt un bărbat heterosexual şi
un copil al lui Dumnezeu căsătorit cu o femeie evlavioasă.
Căsătoria mea nu este un semn al vindecării, ci este dovada
lucrării permanente de vindecare a lui Dumnezeu în viaţa mea.
[Marcus Mitchell, The Plans He Had. Copyright ©
Marcus Mitchell. Marcus locuieşte în Elk Grove, California
împreună cu soţia lui, Sara, şi frecventează biserica
Harvest Church. Ei slujesc împreună în zona Sacramento. Pentru

- 326 -
ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International,
contactează Exodus Global Alliance.]

POVESTEA LUI CHRISTOPHER

Am crescut într-o familie creştină foarte suportivă, fiind cel

mai mic dintre cei trei copii. Făceam parte din clasa mijlocie şi,
după standardele de astăzi, probabil din pătura de jos a clasei
mijlocii, dar pe atunci nu realizam. Părinţii îmi ofereau tot ce
aveam nevoie, dar ceea ce nu au putut ei să-mi ofere a fost
protecţie faţă de familia mea extinsă.
Când aveam nouă ani, cele două verişoare ale mele au venit
să stea la noi, fiindcă tatăl lor a trebuit să meargă în Irak ca să
lupte în primul război din Golf. În acea perioadă am devenit
foarte apropiat de verişoara mea mai mare, care avea cam
treisprezece ani pe atunci. Eram cei mai buni prieteni; făceam
totul împreună şi ne-am apropiat foarte mult.
În acel an eram mulţi copii în casa noastră mică şi, din
nefericire, părinţilor mei le-a fost greu să ne supravegheze pe
toţi şi să ne acorde atenţia de care aveam nevoie. Într-o noapte,
când verişoarele mele şi cu mine am avut o petrecere în pijama
în camera lor, a început abuzarea mea sexuală. Timp de aproape
un an, verişoara mea, care era la pubertate pe atunci, mă
molesta cam o dată pe săptămână. Ştiam că ceva nu era în
regulă, dar nu eu eram în poziţia dominantă şi, într-un anumit
fel, îmi plăcea. Nu primeam destulă atenţie de la părinţii mei şi
mă simţeam bine să fiu apropiat de verişoara mea în felul acela.
Când unchiul meu s-a întors din Irak în anul următor, iar
verişoarele mele au plecat, m-am simţit îngrozitor de confuz şi
m-am silit să înţeleg sentimente sexuale pe care le aveam, deşi
nici măcar nu ajunsesem la pubertate. Am încercat să fac sex cu
fetiţele de care avea grijă mama mea ca bonă şi, în cele din
urmă, o fată le-a spus părinţilor ei ce făceam.
Ruşinea pe care m-au făcut să o simt părinţii mei a fost mai
mult decât am putut suporta. În loc să mă salveze, să mă înveţe
şi să mă ducă la consiliere, ca „băiat rău” am fost lăsat singur să
- 327 -
mă confrunt cu toată ruşinea. În momentul acela, în
subconştientul meu l-am respins pe tata şi m-am detaşat de el.
La vârsta de zece ani, am respins modelul masculin din viaţa
mea, iar creşterea mea înspre a deveni bărbat s-a oprit.
Dădusem de necaz.
În cartea sa Growth into Manhood [Creşterea în masculinitate],
Alan Medinger descrie cele şapte stadii ale creşterii prin care
trece un băiat de la copilărie la pubertate, adolescenţă şi
maturitate. Când am fost abuzat sexual, creşterea mea s-a oprit
între copilărie şi pubertate.
În adolescenţă m-am luptat cu atracţia faţă de cei de acelaşi
sex şi cu dependenţa sexuală. Acceptam orice mod de a primi
dragoste, de la fete sau de la băieţi. Totuşi, am descoperit
repede că era mult mai uşor să fac sex cu băieţii, decât cu fetele.
Am avut prietene când eram la liceu, dar am profitat de orice
oportunitate cu băieţii despre care ştiam că se luptau cu
homosexualitatea sau că erau homosexuali, pentru a avea relaţii
sexuale cu ei. Acest tipar a continuat la liceu şi la colegiu. În
acelaşi timp, vroiam cu disperare ca atracţia mea nedorită faţă
de cei de acelaşi sex să se schimbe, dar toate rugăciunile mele
către Dumnezeu efectiv nu au funcţionat.
După ce am absolvit colegiul, m-am mutat în zona
Washington, D.C. şi am început să lucrez. În toamna aceea m-
am implicat într-un studiu biblic săptămânal cu alţi bărbaţi tineri
din biserică. Venind în D.C., am avut şansa unui nou început.
Bărbaţii care participau la studiul biblic nu m-au judecat, nu
ştiau despre luptele mele; m-au tratat ca şi cum aş fi fost „unul
dintre bărbaţi”... ceva de care nu avusesem niciodată parte cu
adevărat în liceu sau în colegiu. În sfârşit, am reuşit să am relaţii
sănătoase cu cei de acelaşi sex, care nu erau erotice. Cu cât îi
vedeam mai mult pe acei bărbaţi într-un mod non-sexual şi
eram acceptat de ei, cu atât mă vindecam mai mult.
Cândva, în acea toamnă, îmi amintesc că mi-am zis: „Nu mă
mai simt atras sexual de bărbaţi.” Totuşi, era doar începutul, dar
acum eram capabil să cresc în masculinitate, ceea ce încetasem

- 328 -
să fac la vârsta de zece ani şi am reînceput la douăzeci şi trei de
ani.
Doi ani mai târziu, am întâlnit o femeie frumoasă, care m-a
acceptat pe mine şi trecutul meu, ne-am îndrăgostit şi ne-am
căsătorit cu trei ani în urmă. Visul meu de a fi căsătorit şi a trăi
o viaţă heterosexuală s-a împlinit. Anul trecut soţia mea a dat
naştere unui băieţel sănătos, iar săptămâna trecută am sărbătorit
prima lui aniversare.
De când am ieşit din homosexualitate am participat la
programe de suport, consiliere, terapie de cuplu, mentorat şi
continui să mărturisesc public despre restaurarea mea la un grup
de suport săptămânal, din care fac parte împreună cu alţi bărbaţi
cu probleme similare. Sunt o mărturie vie că schimbarea este
posibilă!
Ştiu că sunt chemat să îi ajut pe alţii care au atracţie nedorită
faţă de cei de acelaşi sex să iasă din homosexualitate, să se
vindece şi să devină bărbaţii şi femeile care au vrut dintotdeauna
să fie. În prezent sunt pe cale să obţin masteratul ca profesionist
în consiliere şi voi începe să lucrez ca terapeut debutant,
consiliindu-i pe alţii care se luptă cu atracţia faţă de cei de
acelaşi sex.
[Christopher’s Story. Copyright © Parents and Friends of
Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.
Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.pfox.org.]

POVESTEA LUI JON

Aveam şapte ani când L-am primit pe Hristos în viaţa mea.

Am crescut într-un cămin creştin, deci am mers întotdeauna la
biserică şi la şcoala duminicală. De asemenea, devoţiunile în
familie aveau loc regulat în casa noastră. Când eram copil,
familia mea a înfruntat provocări care au cauzat o dinamică
nesănătoasă în relaţiile pe care le aveam unul cu celălalt. În
mijlocul a toate acestea, m-am luptat să mă dezvolt şi să înţeleg
cine eram.

- 329 -
 Când eram copil, tatăl meu era adesea ocupat cu munca şi
de aceea m-am simţit înstrăinat de el. Când era prin preajmă,
din cauza conflictelor de interese era dificil pentru noi să facem
lucruri împreună. Părinţii mei aveau unele conflicte în relaţia lor,
iar eu, fiind cel mai mare dintre copii, am devenit ocazional un
suport emoţional pentru mama mea. Sunt, de asemenea,
singurul fiu, având două surori mai mici, ceea ce face ca în
familia mea să predomine latura feminină.
În copilărie, familia noastră s-a mutat de multe ori, astfel
încât am fost nevoit să-mi tot fac prieteni noi şi să schimb
şcolile. Am mers la şcoli creştine până în clasa a cincea şi se
părea că întotdeauna puteam să-mi fac prieteni destul de uşor,
chiar dacă nu-mi plăcea să mă mut. Când am trecut de la şcoala
creştină în sistemul şcolii publice, m-am confruntat cu ceea ce
părea a fi mai mult decât puteam eu duce.
Tranziţia de la „masculin”
În anul în care eram în clasa a cincea am încercat să mă
împrietenesc cu alţi băieţi din clasă, dar m-am confruntat cu
multe dificultăţi. Avusesem parte de insulte în clasele anterioare,
dar în clasa a cincea se părea că toţi băieţii din clasă îmi erau
împotrivă. Aflându-mă la o şcoală nouă, mi-a fost tare greu să
mă confrunt cu acest lucru.
Fusesem protejat până în anul acela şi nu înţelegeam multe
dintre cuvintele în argou pe care le foloseau colegii mei. Aceasta
a făcut să fiu ridiculizat pentru lipsa mea de cunoaştere şi am
fost indus în eroare, pentru a mă eticheta ca fiind ceva ce nu
eram, deoarece nu cunoşteam definiţia cuvântului. Talentul meu
limitat la sporturi a făcut şi el să fiu tachinat şi insultat. În acel
an, din pură curiozitate, un prieten şi cu mine ne-am implicat
într-o anumită experimentare sexuală.
În clasa a şasea am renunţat la orice încercare de a
„corespunde” între băieţii din clasa mea şi am început să petrec
timp numai cu fetele. Aceasta nu a dus decât la amplificarea
insultelor pe care mi le aruncau ceilalţi băieţi, dar mă simţeam
mai confortabil în preajma fetelor şi am continuat să-mi petrec
timpul cu ele. Am abandonat şi orice dorinţă de a juca sport şi
- 330 -
inconştient, am evitat activităţile „masculine”. Am gravitat în
schimb în jurul celor care adesea sunt considerate, în mod
stereotip, activităţi „feminine”.
În clasa a şaptea începusem deja să simt atracţie faţă de
bărbaţi şi, în subconştient, să cred insultele care mi se aruncau.
Nu vroiam să admit acele etichete, fiindcă mă numeam creştin
şi ştiam ce avea Biblia de spus despre faptul de a fi homosexual.
Am încercat să reprim orice sentimente homosexuale care
apăreau, dar ocazional am îngăduit ca gândurile să-mi
zăbovească, iar sentimentele au început să prindă rădăcini.
Luptă sporită
Aproape de sfârşitul clasei a opta, familia mea a schimbat
biserica, iar în clasa a noua m-am luptat şi mai mult cu
sentimentele mele. Fiindcă eram la o biserică nouă, nu mă
simţeam în largul meu pentru a spune cuiva despre problemele
mele şi eram sigur că ştiam deja care ar fi fost reacţia părinţilor
mei dacă le-aş fi spus. Aşa că am rămas tot singur cu dilema
mea şi am continuat să încerc să-mi reprim gândurile şi
sentimentele.
Când am ajuns în clasa a zecea, am fost expus prima dată la
pornografie, în magazinul din toaleta publică din partea de jos a
oraşului. Aceasta a făcut ca lupta pe care o duceam să
escaladeze şi să scape de sub control. Tânjeam după acele
imagini şi după orice oportunitate de a vedea bărbaţi goi.
Singurul lucru de care mă temeam era să mă implic în relaţii
sexuale, ca nu cumva Dumnezeu să mă lovească cu vreo boală
din cauza răzvrătirii mele.
În loc să fug de credinţă, am încercat să fac totul pentru a
mă asigura că relaţia mea cu Dumnezeu era „sigură”. Am luat
parte la o lucrare bazată pe credinţă, sperând că acţiunile mele
bune vor cântări mai greu decât păcatul pe care eram conştient
că îl comiteam. Am studiat Biblia, am frecventat cu credincioşie
grupul de tineret şi am ajutat la biserică ori de câte ori puteam,
sperând că păcatul meu va dispărea, iar eu aveam să devin liber.
Am continuat astfel, dar totul a fost în zadar.
Prima licărire de speranţă
- 331 -
 Când eram în clasa a douăsprezecea, noi, cei din grupul de
tineret, am mers la o misiune urbană şi aşa am auzit că mulţi
tineri îşi pun sub semnul întrebării orientarea sexuală, chiar şi
tinerii creştini. A fost prima dată când am auzit că nu eram
singur în lupta pe care o duceam, în ciuda faptului că eram
creştin. Mi-am dorit mult să ştiu ce să fac şi cum să mă „vindec”
de sentimentele mele. La evaluarea de la sfârşitul weekendului,
am inclus un bilet despre lupta mea şi am aşteptat să primesc un
e-mail de la cel care conducea misiunea respectivă. Am fost
direcţionat spre resurse online şi am dialogat puţin cu el prin
e-mail. Deoarece nu am avut pe nimeni cu care să vorbesc faţă
în faţă, nu am reuşit să-mi procesez pe deplin lupta şi am
continuat să mă confrunt cu sentimente homosexuale.
Am decis să le fac cunoscută părinţilor mei lupta mea şi să
văd dacă îmi puteau oferi vreun ajutor. Când le-am spus, m-am
confruntat cu şocul şi cu neîncrederea lor totală, care i-au făcut
să-mi pună unele întrebări. În loc să înfrunt întrebările şi să le
îngădui părinţilor mei să depăşească şocul, am ascuns repede
totul şi am pretins că lucrurile s-au îmbunătăţit. Aşa că am
continuat în acelaşi fel ca înainte şi m-am luptat pentru a-mi
controla gândurile şi sentimentele.
În primul an la universitate, m-am implicat într-un grup
creştin din campus şi am devenit prieten cu alţi studenţi din
anul întâi. În grup era un tânăr căruia îi plăcea să-i facă pe
ceilalţi să se simtă inconfortabil prin afecţiune fizică
non-sexuală. Era ceva după care tânjeam şi de aceea am făcut
tot posibilul pentru a mă afla în preajma lui. Am dezvoltat o
dependenţă emoţională nesănătoasă faţă de el şi am fost
oarecum devastat când a decis să meargă la o altă şcoală în anul
următor.
Găsirea ajutorului
La începutul anului doi mi-am pierdut răbdarea şi am
hotărât că nu mai puteam lupta singur. Am căpătat încredere
într-un lucrător creştin care lucra cu grupul creştin din campus
şi am decis că eram în siguranţă cu el, dacă îi spuneam despre
lupta mea. Spre marea mea surpriză, când i-am dezvăluit lupta
- 332 -
mea nu a fost şocat şi nici nu m-a tratat diferit. A fost o
mângâiere pentru mine, iar acest lucru a declanşat procesul
vindecării mele. Am fost capabil să vorbesc cu el despre
sentimentele mele, iar prin faptul că a deschis am găsit alinare.
Încet, încet le-am dezvăluit despre lupta mea unor prieteni,
pentru a primi suportul lor. Ei au continuat să mă accepte, iar
aceasta a făcut să obţin suportul de care aveam mare nevoie,
dând socoteală în faţa cuiva. Ispitele nu au dispărut, dar
frecvenţa cedării mele în faţa poftei şi autosatisfacerii a scăzut.
În cele din urmă, am realizat că nu conta ce credeau alţii despre
mine, singurul lucru care conta era dragostea şi acceptarea lui
Dumnezeu pentru mine; ceva ce era continuu şi pentru
totdeauna. Îndurarea lui Dumnezeu îmi acoperă tot păcatul şi
mă face să fiu unit cu El, fără a trebui să fac ceva pentru a-i
câştiga dragostea şi acceptarea.
Aceasta mi-a permis să obţin încrederea de care aveam
nevoie, astfel încât le-am putut spune din nou părinţilor mei şi
am putut înfrunta orice întrebări au avut. Deoarece am fost
capabil să-mi procesez lupta şi nu am avut nevoie ca ei să mă
ajute să găsesc răspunsuri, a fost mult mai uşor să le spun. De
data aceea au fost în stare să se confrunte cu lucrurile mai bine,
parţial fiindcă se aflau într-o situaţie mai bună pentru a o face.
Faptul că le-am spus mi-a permis să lucrez la restaurarea relaţiei
fragmentate pe care o aveam cu tatăl meu. Am putut să avem
unele discuţii, să lucrăm la diferenţele dintre noi şi să dobândim
o nouă apreciere unul pentru celălalt. Am găsit, de asemenea, un
teren comun, iar acum suntem capabili să facem lucruri
împreună.
Ceea ce nu înseamnă că sunt complet restaurat şi că nu mă
mai lupt cu gânduri şi sentimente homosexuale. Încă am
probleme cu autopercepţia, care au apărut în anii dureroşi ai
formării mele, de care trebuie să mă ocup. Aceasta îmi
declanşează adesea o oarecare poftă şi dorinţe homosexuale, dar
cu ajutorul lui Dumnezeu sunt în stare să trec peste ispite.
Continuând să cresc şi să mă dezvolt în relaţia cu Dumnezeu,

- 333 -
sunt capabil să înving percepţiile false şi să mă văd aşa cum m-a
creat Dumnezeu.
Privind spre viitor
Nu mă mai întreb de ce a îngăduit Dumnezeu să mi se
întâmple aşa ceva. Mai degrabă, văd cum m-a pregătit
Dumnezeu şi cum mi-a dat dorinţa de a-i instrui şi echipa pe
creştini, pentru a fi capabili să se ocupe de problema
homosexualităţii. În climatul cultural din prezent,
homosexualitatea este tratată ca un stil de viaţă acceptat. Nu se
mai pune problema dacă un creştin va întâlni un homosexual, ci
când îl va întâlni. Dorinţa mea este să îi ajut pe creştini să
răspundă cu dragostea lui Hristos, pentru a ajunge în mod
practic la această categorie de populaţie, fără condescendenţă
sau spirit de judecată.
Numai datorită dragostei lui Hristos pot să găsesc vindecare
şi putere, pentru a înţelege rădăcina păcatului meu şi pentru a
mă confrunta cu el. Crescând în relaţia mea cu Dumnezeu, sunt
capabil să înving luptele şi ispitele şi să fiu biruitor. Poate că
întotdeauna mă voi lupta cu gânduri şi sentimente
homosexuale, dar în Hristos sunt capabil să rămân în picioare şi
să mă împotrivesc căderii în ispită.
[Jon’s Story. Tradus şi publicat cu permisiune. Jon locuieşte în
Canada. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul
www.exodusglobalalliance.org.]

POVESTEA LUI LARRY

LARRY HOUSTON

Am crescut la o mică fermă de familie în vestul statului

Illinois, într-o familie cu şapte copii. Am un frate geamăn, care
nu s-a luptat niciodată cu homosexualitatea. Tatăl nostru avea
probleme cu băutura, era un soţ infidel, iar ca tată a lipsit din
viaţa copiilor săi. Când eram la colegiu, părinţii mei au divorţat,
iar tata a fost nevoit să renunţe la activităţile de la fermă. Încă
simt că am avut o copilărie destul de normală şi lipsită de
evenimente majore, dar alegerile şi lucrurile pe care le-am făcut
- 334 -
au avut, în mod clar, consecinţe. Deşi homosexualitatea a
reprezentat o parte importantă din viaţa mea, mă bucur enorm
că nu am făcut parte din aşa-numitul „stil de viaţă homosexual”.
Pentru mine, cea mai mare luptă a fost să cred că eram
homosexual. Deşi am avut într-adevăr câteva experienţe sexuale
cu persoane de acelaşi sex. Voi vorbi despre patru situaţii, care
m-au introdus în robia homosexualităţii şi m-au eliberat din ea.
Sper că, pe măsură ce veţi citi despre ele, veţi ţine cont că
homosexualitatea este o problemă de relaţionare. Nevoia de
intimitate cu persoane de acelaşi sex nu poate fi satisfăcută prin
acte sexuale. Acestea sunt un mod nelegitim de satisfacere a
unei nevoi legitime de intimitate cu persoane de acelaşi sex.
Cele două situaţii din copilărie care m-au făcut să cred cu
tărie că eram homosexual sunt tipice şi pentru viaţa altor bărbaţi
care se luptă cu homosexualitatea. Prima este eşecul în
relaţionarea cu părintele de acelaşi sex, care îl face pe un tânăr,
încă de la o vârstă fragedă, să creadă că este diferit de alţi băieţi.
N-aş vrea să spun asta, dar a existat un moment în viaţa mea,
când aveam vreo zece ani, când am făcut un jurământ: „Nu voi
fi niciodată ca omul acela.” Omul acela era tatăl meu, un soţ
infidel şi un tată absent din viaţa copiilor săi. Prin respingerea
de care am avut parte de la tatăl meu, am ales să mă disociez de
cel care ce ar fi trebui să fie cel mai influent bărbat în viaţa mea
de tânăr. O relaţie strânsă între tată şi fiu este foarte importantă.
Şi poate că relaţia dintre tată şi fiu este cea mai importantă
relaţie în viaţa tuturor băieţilor, continuând să rămână cea mai
importantă pe tot parcursul vieţii lor. Tatăl trebuie să fie un
model pentru tânăr şi să-l înveţe ce înseamnă să devină matur.
În această relaţie, băiatul învaţă cum să construiască relaţii cu
alţi bărbaţi, cu femei şi, ca viitor adult, cu soţia şi copiii săi.
O a doua situaţie a fost o activitate sexuală precoce şi
nepotrivită. Şi aceasta se întâlneşte des în vieţile multora dintre
cei care se luptă cu homosexualitatea. Nimeni nu poate nega
plăcerea oferită de sex. Asemenea plăceri pot fi simţite cu
persoane de ambele sexe. Corpul nostru răspunde la comenzi şi
stimuli sexuali din partea persoanelor de ambele sexe.
- 335 -
Întrebarea care trebuie pusă nu este: „Pot să fac asta?”, ci mai
degrabă: „Ar trebui să fac asta?” Pentru un băiat cu probleme
de relaţionare, activitatea sexuală cu o persoană de acelaşi sex,
fie că este voluntară, cu tovarăşii de aceeaşi vârstă, fie că este
impusă de alţii, de orice vârstă ar fi ei, este foarte nocivă.
Fiindcă în ea băiatul foloseşte un mod nelegitim de a-şi satisface
nevoia legitimă de intimitate cu persoane de acelaşi sex. Trupul
adolescentului răspunde, în mod natural, la stimulii sexuali, fie ei
psihici, vizuali sau fizici. Răspunsul natural creează confuzie şi
este nociv când este parte a unui abuz sexual. În viaţa mea, am
făcut sex consimţit cu tovarăşi de aceeaşi vârstă pe când aveam
doisprezece ani, a durat câteva luni şi au fost doar câteva
partide. Dar ele au fost foarte nocive, în sensul că mi-au
împlinit parţial nevoia de intimitate cu persoane de acelaşi sex,
dar în mod nelegitim. Cele două situaţii din copilărie au
constituit baza a ceea ce, mai târziu, a devenit lupta mea cu
homosexualitatea.
Cele două situaţii din viaţa mea de adult, care m-au condus
la eliberarea din robia homosexualităţii, au fost căutarea
ajutorului pentru a scăpa de homosexualitate şi reacţia
prietenilor mei faţă de lupta mea cu homosexualitatea. Pe când
locuiam în sudul Californiei, la sfârşitul anilor 1980, am
participat la un program de ajutorare a femeilor şi bărbaţilor
care încercau să scape de homosexualitate. Locuiam şi lucram la
o tabără creştină, iar programul era susţinut de o biserică. Dar
ceea ce cred că trebuie subliniat este faptul că nu le-am spus
prietenilor mei că eu eram cel care cerea ajutor pentru a depăşi
problema homosexualităţii. Prietenii mei credeau că le ofer
altora sprijin pentru a scăpa de homosexualitate. Prin faptul că
nu le-am spus prietenilor, am eşuat în a-i lăsa să intre în acel
domeniu al vieţii mele care mă făcea să cred că eram
homosexual. Problema homosexualităţii, deşi necunoscută
multora, mi-a afectat viaţa, manifestându-se în relaţiile mele cu
ceilalţi. Se putea observa că aveam momente în care eram
nervos, acru şi rece. I-am lăsat pe alţii să pătrundă doar foarte
puţin într-o relaţie superficială cu mine. Era vizibil că singura
- 336 -
motivaţie a vieţii mele era „mentalitatea performanţei”. Totul se
măsura în ceea ce făceam pentru alţii şi nu în ceea ce le
permiteam altora să facă pentru mine. Larry era un tip de
treabă, dar nu îi lăsa pe alţii să fie la fel cu el. Şi, mai important,
i-am respins pe mulţi dintre cei care au încercat să mă trateze cu
bunătate. Relaţiile mele erau cu sens unic. Larry intra în relaţii
cu alţii bazate pe principiul performanţei, şi nu pe principiul
sănătos „dă şi primeşte”. Nu pot nega sprijinul pe care l-am
primit prin programul grupului de ajutorare, dar l-am limitat la
cei care erau la fel de zdrobiţi, în acelaşi fel, ca mine. Nu m-am
făcut vulnerabil faţă de cei care nu erau zdrobiţi în acelaşi mod
ca mine, deci nu am pus în practică ce am învăţat.
O a doua situaţie a fost o consecinţă a activităţii mele
sexuale. Am fost exmatriculat de la un mic seminar luteran la un
semestru distanţă de absolvire, din cauza activităţii homosexuale
din primul an. Un coleg de clasă m-a pârât că întreţinusem
relaţii homosexuale în primul an. În sfârşit, la vârsta de treizeci
şi şase de ani, m-am pus într-o postură vulnerabilă,
mărturisindu-le unor prieteni buni despre problema mea cu
homosexualitatea. Reacţia lor a fost acceptarea necondiţionată.
Dar, pentru mine, atitudinea lor mi-a stârnit îndoieli şi frustrare.
Prin reacţia lor, ei au separat persoana de comportament, un
lucru pe care eu nu reuşisem să-l fac niciodată. Întotdeauna mă
privisem ca fiind homosexual. După ce am fost informat, într-o
dimineaţă, de către seminar că voi fi exmatriculat, am petrecut
după-amiaza cu şase prieteni buni cărora le-am vorbit despre
asta. După ce le-am dezvăluit celor şase bărbaţi pentru ce eram
dat afară de la seminar, fiecare mi-a spus acelaşi lucru, cuvânt cu
cuvânt, ca răspuns la povestea mea. Într-o anumită privinţă, era
tulburător, dar era exact ce aveam nevoie pentru a-mi atrage
atenţia. Cuvintele lor au fost: „Larry, ştiu că ai o problemă.
Larry, nu eşti homosexual.” Toţi cei şase prieteni, fără să se
gândească dinainte, mi-au spus cele două lucruri, cuvânt cu
cuvânt. Nu aş putea spune că a existat o schimbare imediată în
viaţa mea şi că am scăpat de problema homosexualităţii. Dar a
avut loc o schimbare importantă, care m-a condus acolo unde
- 337 -
mă aflu astăzi. A fost începutul unui proces de maturizare în
modul de relaţionare cu mine însumi şi cu cei din jur. În cele
din urmă, schimbarea a condus, după cum am înţeles ulterior, la
o distincţie clară. Homosexualitatea nu este cine eşti, ci ce faci.
Sper că, pe măsură ce aţi citit despre aceste patru situaţii din
viaţa mea, aţi ţinut cont că homosexualitatea este o problemă de
relaţionare. Nevoia de intimitate cu persoane de acelaşi sex nu
poate fi satisfăcută prin acte sexuale. Ele sunt un mod nelegitim
de satisfacere a unei nevoi legitime de intimitate cu persoane de
acelaşi sex. Intimitatea cu persoane de acelaşi sex este mai mult
decât suma emoţiilor şi actelor fizice. Intimitatea între persoane
de acelaşi sex rezultă din moduri sănătoase şi potrivite de
construire a unei relaţii corecte.
[Larry Houston, Larry’s Story. Copyright © 2004
Larry Houston. Tradus şi publicat cu permisiune.]

POVESTEA LUI MARK

Mark descrie primii săi ani de viaţă şi cum a devenit un tânăr foarte
sexualizat. Totuşi, Dumnezeu a intervenit, iar Mark ne face cunoscut cum
a găsit suport în biserică.
Citindu-mi Biblia
Când, în cele din urmă, au ajuns să-L crucifice pe Isus,
m-am supărat cu adevărat din cauza a ceea ce I se întâmpla.
Evenimentele din viaţa Lui, pe care le citisem până în
momentul acela, deveniseră atât de reale pentru mine, viaţa Lui
era atât de uimitoare! Primele trei evanghelii prezentau o
relatare atât de vie o vieţii Sale – hrănirea a cinci mii de bărbaţi,
minunile şi evenimentele stranii şi misterioase ale naşterii şi
vieţii Sale – încât am fost prins de impactul pe care Acest Om îl
avea asupra celor din jurul Său. Dar Evanghelia după Ioan, o
relatare intimă plină de putere, scrisă de un om care Îl iubea în
mod clar pe Isus şi care petrecuse mult timp aproape de El, a
fost cea care m-a adus aproape de prezenţa Omului Isus
Cristos. Modul simplu în care povesteşte Ioan, având o
profundă înţelegere a lui Isus şi cunoscând ce însemna să te afli
- 338 -
efectiv în aceeaşi încăpere cu El, îţi taie răsuflarea. Relatarea este
atât de personală şi de antrenantă, încât am simţit că aproape
puteam să întind mâna şi să-L ating pe Isus.
Iar acum Îl crucificau. În timp ce drama deplină a acestei
tragedii era în plină desfăşurare, vedeam cu ochii minţii un
Bărbat cu piroane în mâini şi picioare atârnând pe o cruce,
suferind o durere de nedescris, mulţimea aflându-se în
apropiere.
Biblia pe care o citeam era o Biblie Vestea Bună, pe care o
cumpărasem dintr-un magazin la câteva săptămâni după ce
începusem să frecventez biserica. Ca reporter la un ziar local,
fusesem pentru un articol la un centru de suport pentru oamenii
fără serviciu şi fusesem întrebat dacă aş fi vrut să merg la o
biserică locală în următoarea duminică. Deşi am spus imediat
„nu”, oferta mi s-a făcut din nou şi, crezând că jurnaliştii nu ar
trebui să fie închişi faţă de nicio experienţă, am acceptat.
Citind pentru prima dată relatările despre viaţa lui Isus în
evanghelii, a fost ca şi cum aş fi citit rapoarte din ziare despre
viaţa lui Cristos; le-am citit cum aş fi citi relatarea unui
corespondent despre un eveniment. Matei era fundalul istoric,
Marcu titlurile, acţiunea şi aventura din tabloide, iar Luca
articolul lung, plin de detalii şi explicaţii. Evanghelia după Ioan
totuşi a fost un interviu „detaliat şi personal”, relatat în mare
parte prin cuvintele lui Isus Însuşi.
Pe lângă citirea Bibliei Vestea Bună (cea mai bine vândută
versiune a Bibliei în lume astăzi, cu douăzeci şi trei de milioane
de exemplare vândute, conform site-ului Alianţei Evanghelice),
frecventam şi biserica, o biserică baptistă carismatică plină de
viaţă şi în creştere, care se întâlnea în holul unei şcoli.
Primii ani
Acest tip de creştinism era foarte diferit de creştinismul de
care avusesem eu parte în copilărie. Fiind al treilea dintre cei
patru fii, am fost creştinat ca romano-catolic la vârsta de o lună;
se spune că preotul, înainte de a turna apă pe capul bebeluşului,
pune sare în gura copilului pentru a aduce curăţire. Când am
întrebat-o pe mama, ani de zile mai târziu, de ce am fost
- 339 -
creştinat, mi-a răspuns: „Ca să se spele păcatul lui Adam.”
Precum pot să confirme primii douăzeci şi unu de ani din viaţa
mea, sarea şi apa nu au funcţionat.
În copilărie am fost un băieţel afectuos, iubitor faţă de
mama şi adesea atent la nevoile altora. Plângeam cu uşurinţă la
durerea şi suferinţa altor oameni. Deşi cei doi fraţi ai mei (unul
cu optsprezece luni mai mare decât mine, celălalt cu doar
paisprezece luni mai mic) aveau o mulţime de prieteni, eu am
preferat să citesc şi să joc şah. Odată m-am dus la magazin şi
i-am cumpărat o felicitare fratelui meu mai mare de ziua lui de
naştere, spre marele amuzament şi spre lauda restului familiei;
aveam şapte ani.
Deşi păream mai sensibil emoţional decât fraţii mei, eram şi
extrem de independent şi hotărât şi fericit să o arăt. Ceea ce m-a
adus în conflict cu cel mai mare frate al meu, un băiat
intimidant, posac şi egoist, cel puţin când eram mai mici, el fiind
în mod clar preferatul părinţilor, îndeosebi al mamei. Avea
resentimente din cauză că-şi împărţea lumea cu trei fraţi mai
mici şi era violent şi răzbunător faţă de oricine îl înfrunta cu
curaj, adesea acela fiind eu. Părinţii mei, tineri şi imaturi, în timp
ce îl favorizau pe întâiul lor născut, erau indiferenţi la cererile
mele de protecţie faţă de un frate mai mare plin de ură şi
agresiv, şi erau adesea indiferenţi faţă de mine în general. La
urma urmei, mama dorise doi băieţi şi două fete; a avut doi
băieţi, apoi am venit eu.
Tata era un bărbat supărat, plin de resentimente, distant,
chinuit de o bâlbâială pe care o moştenise de la tatăl său, pe care
a trecut-o, în diferite grade, fiecăruia dintre cei patru fii, în
special celui mai mare. Familia era pentru mine un loc destul de
violent, tata fiind gata să arunce injurii oricăruia dintre cei patru
fii, o pedeapsă adesea mult mai mare decât greşeala, fratele meu
cel mai mare fiind agresiv, neputând fi controlat, iar mama fiind
nesatisfăcută şi neîmplinită. În mediul în care am crescut am
avut parte de experienţe care m-au brutalizat.

- 340 -
 Apare o luptă
În acest cadru a început să apară, deşi încet, o altă problemă.
De la o vârstă fragedă îmi amintesc cum se trezeau în mine
sentimente emoţionale puternice când mă aflam în preajma
anumitor oameni. Am o amintire cu un băiat mai mare, înalt,
atletic şi încrezător în sine, pe care îl găseam, în mod curios,
„atrăgător”. Când timpul nostru de joacă trebuia să ia sfârşit,
sentimentele mele de dezamăgire pot fi mai bine descrise ca o
devastare totală; aveam aproximativ opt ani.
Când am crescut mai mare, am dezvoltat în interior o
dependenţă emoţională foarte puternică, căutând să-mi găsesc
identitatea şi împlinirea în oamenii din jurul meu, cel mai adesea
în băieţi mai mari. În timp ce băieţii de vârsta mea aveau
prietenii, aceasta părea să fie ceva de care eu eram incapabil.
„Prieteniile” mele durau un timp foarte scurt. Nevoia mea de o
legătură emoţională profundă era foarte reală – iar sentimentele
mele deveneau cu atât mai intense cu cât creşteam. Nu mi-a fost
de ajutor că nu aveam surori, că mergeam la o şcoală numai
pentru băieţi şi că petreceam timp într-un mediu exclusiv
masculin la o trupă locală de cercetaşi.
Deci este de mirare că un adolescent sensibil, cu o minte
independentă, cu nevoi emoţionale şi oarecum brutalizat,
descoperă că să devină o fiinţă „sexuală” în adolescenţă este o
experienţă tulburătoare? Când atât de mulţi prieteni ai mei de la
şcoală vorbeau despre prietene, o realitate îngrozitoare plana
asupra mea ca o umbră – mă luptam cu sentimente
homosexuale puternice şi intense, care erau debilitante şi se
aflau în foarte mar măsură în afara abilităţii mele de a le
controla.
Experienţele sexuale
Când eram la cercetaşi, plecam deseori în tabere, iar
grupurile de băieţi rămâneau împreună peste noapte. Atunci ne
implicam în ceea ce, pentru mulţi dintre ei, era doar puţină
„nebunie adolescentină”. Dar acele experienţe au dobândit o
semnificaţie mult mai importantă pentru mine şi au avut drept

- 341 -
rezultat că, pe când aveam cam treisprezece ani, eram deja un
adolescent foarte sexualizat şi foarte dependent emoţional.
Şi astfel am avut o serie de experienţe sexuale în primii ani ai
adolescenţei, fiecare trezindu-mi o dorinţă mai puternică pentru
mai mult, fiecare experienţă promiţând mult şi neoferindu-mi
nimic, conducându-mă la următoarea experienţă şi apoi la încă
una. Am avut o relaţie cu un tip cu vreo patru ani mai mare
decât mine şi, pentru o perioadă de câţiva ani, până ce am
împlinit aproximativ şaisprezece ani, am făcut sex cu el la
fiecare trei sau patru luni.
Când slujba l-a făcut să plece, am rămas simţindu-mă singur,
izolat şi chiar într-o nevoie emoţională şi sexuală mai mare
decât înainte, pe atunci eu având deja o obsesie serioasă pentru
autosatisfacere. Se părea că nevoia mea de a fi iubit de un
bărbat era insaţiabilă. Tânjirea mea după o astfel de iubire era
uneori atât de puternică, încât tot ce puteam face era să mă aşez
pe un scaun şi să mă îmbrăţişez singur. Şi mai multe experienţe
sexuale când aveam şaisprezece şi şaptesprezece ani, cu băieţi de
aceeaşi vârstă, doar au amplificat problema. Când aveam
optsprezece ani, mi-am asumat riscul de a merge la un bar
homosexual în Liverpool (şi am fost abordat odată de doi
bărbaţi care erau, în mod clar, ofiţeri de poliţie în civil), căutând
pe cineva care, eram convins, se găsea acolo şi avea să-mi facă
viaţa completă. Întorcându-mă apoi singur pe jos acasă de la
club, simţeam, în egală măsură, durere şi goliciune. Toate
acestea s-au întâmplat fără ca părinţii să ştie cu adevărat.
Am părăsit şcoala la şaisprezece ani, mi-am luat o slujbă ca
funcţionar la o firmă de construcţii şi m-am dus la seral două
seri pe săptămână, pentru a obţine nivelele A de care aveam
nevoie ca să intru la un curs de jurnalism. Până şi la cursul de
jurnalism căutam localuri homosexuale în oraş şi mă aventuram
să intru în ele. Aflându-mă în vacanţă în Europa cu un prieten
„hetero” de la şcoală, m-am aventurat în cartierul roşu din
Amsterdam şi am căutat sex cu necunoscuţi în câteva baruri
homosexuale, încercând cu disperare să fiu agăţat. Chiar şi
odată ce am obţinut slujba de jurnalist, departe acum (din
- 342 -
fericire) de familie şi de Liverpool, mă aventuram să ies din pat
pentru a mă duce la un local homosexual din zonă, fiind odată
agăţat de doi bărbaţi tineri, care m-au dus acasă la ei în Slough.
Găsind ajutor în biserică
Şi astfel, când a venit invitaţia de a merge la biserică, în
realitate eram gata pentru orice m-ar fi putut ajuta. Cântecele,
predicarea, oamenii aparent prietenoşi, totul a fost grozav. Dar
când L-am întâlnit pe Omul Isus Cristos, un bărbat dur care
vorbea cu atâta uşurinţă despre dragoste şi care a murit pe
cruce, m-am îndrăgostit rapid de El. Îmi amintesc cum îmi
curgeau lacrimile când s-au dus să-I caute trupul, iar El nu era
acolo – revenise la viaţă. Atunci, stând pe pat şi citindu-mi
Biblia Vestea Bună, I-am spus simplu lui Isus că aş face orice
pentru El, L-aş urma şi aş renunţa la orice doar ca să fiu cu El.
După doi ani în biserică, am realizat că aveam nevoie de
ajutor ca să trăiesc viaţa creştină în curăţie. Într-o noapte,
dormeam în pat şi am simţit un bărbat stând peste mine; m-am
silit să mă trezesc şi să mă lupt cu el, ca să realizez, odată ce am
fost complet treaz, că nu era nimeni acolo. Faptul că devenisem
creştin nu a însemnat că ispitele sexuale au dispărut – iar acum
avea loc o luptă spirituală.
Deci, într-o duminică dimineaţa am găsit un bărbat din
biserică despre care ştiam că se ocupa de consiliere şi i-am
povestit despre mine. A încercat să mă înţeleagă cât de bine a
putut şi mi-a spus că ne vom întâlni pentru „consiliere prin
rugăciune”. În prima sesiune a fost nevoie să numesc înaintea
lui Dumnezeu fiecare băiat sau bărbat cu care făcusem sex şi
să-I cer lui Dumnezeu să mă ierte; de fiecare dată când o
făceam, trupul mi se zguduia violent, ca şi cum o mare greutate
se ridica de peste mine. A fost începutul unui lung proces de
vindecare, care continuă până în ziua de astăzi.
Concluzii
Acum, la doisprezece ani după ce am devenit creştin,
realizez tot ce a făcut Dumnezeu în viaţa mea. Pentru mine,
aceasta a inclus căsătoria (ceea ce este o poveste în sine);
frumoasa mea soţie şi cu mine avem trei copii minunaţi. Acum
- 343 -
conduc un grup de suport în Londra care face parte din
True Freedom Trust, o misiune creştină pentru cei cu lupte
homosexuale. Am descoperit că există alţi câţiva oameni în
biserica mea care duc aceleaşi lupte. Urmăresc dezbaterea din
Biserică despre homosexualitate şi, mai recent, m-am trezit
împărtăşind propria-mi călătorie şi propriile-mi experienţe
liderilor bisericii, aceeaşi biserică prin care am devenit creştin.
Reacţiile lor au fost amestecate, unele încurajatoare, unele nu;
unii au ascultat şi încearcă să înţeleagă, alţii recunosc deschis că
nu au toate răspunsurile.
Pentru mine luptele continuă, deşi sunt mai puternic şi mai
capabil să le fac faţă decât în trecut. Caut să răspund la
chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa mea, de a nu împlini
dorinţele naturii păcătoase şi a le sacrifica pe altarul ascultării de
voia Sa cea pură, desăvârşită şi iubitoare. El este cu adevărat un
Tată iubitor, care nu vrea nimic altceva decât ce este cel mai
bine pentru copiii Săi şi care ne instruieşte în moduri care ne
conduc la viaţă. El este un Dumnezeu gelos care ne vrea pentru
El.
Pentru viitor? Nu aş începe să-mi compar neliniştea vieţii de
acum cu ceea ce îmi stă înainte: chiar nu există termen de
comparaţie. Va veni o zi când dorul se va fi dus şi mă voi
odihni în sfârşit în Dumnezeu. Atunci totul se va fi terminat,
lupta va fi fost câştigată şi totul va fi fost cucerit; atunci în
sfârşit Îl voi întâlni faţă în faţă pe Omul pe care L-am întâlnit în
Biblia mea Vestea Bună – Omul Isus Cristos.
[Mark’s Story. Copyright © True Freedom Trust. Tradus şi
publicat cu permisiune.]

POVESTEA LUI MICHAEL

Nu voi uita niciodată singura dată când tatăl meu m-a dus la
grădiniţă cu bicicleta. Este prima mea amintire despre o
interacţiune cu el (sau despre lipsa unei interacţiuni). M-a luat în
braţele lui puternice, m-a pus pe pământ şi m-a ţinut de mână în

- 344 -
timp ce am intrat împreună în grădiniţă. Apoi, pur şi simplu, a
plecat.
Am plâns şi am fost trimis acasă din cauza tristeţii şi
respingerii pe care le simţeam. Nu ştiam de ce bietul meu tată
era atât de impenetrabil emoţional. Când era copil, tatăl lui nu îl
îmbrăţişa niciodată şi îi vorbea doar pentru a-l critica. Crescuse
simţind că ceilalţi îl priveau ca pe o fetiţă, datorită unor mesaje
pe care le primise din fragedă copilărie, de genul: „Băieţii nu
plâng.”
Fiindcă învăţase să îi fie ruşine să-şi exprime durerea
emoţională datorată faptului că un tată excesiv de critic îi
refuzase dragostea şi intimitatea, preţuind numai abilitatea fiului
său de a avea copii, tata a avut copii fără a fi pregătit adecvat să
îi crească aşa cum se cuvenea. Eu nu vroiam decât să mă ţină în
braţe.
După incidentul cu bicicleta, cred că m-am retras instinctiv
faţă de tata, pentru a nu mai simţi suferinţa a ceea ce percepeam
a fi respingere din partea lui. Drept urmare, cred că m-am
îndepărtat tot mai mult de moştenirea mea masculină, mai ales
văzând că locuiam, în cea mai mare parte a timpului cu mama,
din cauză că erau divorţaţi. Nu m-am simţit niciodată apropiat
de tatăl meu.
Când am ajuns la pubertate, îmi amintesc că am fost absolut
îngrozit când am văzut cum se dezvoltau organele genitale ale
prietenului meu, căci foloseam pişoarele când făceam sport.
Pentru mine, acum, aceasta confirmă că mă îndepărtam tot mai
mult şi deveneam tot mai înstrăinat de sursa identităţii mele
masculine (tatăl meu) despre care percepeam că mă „respingea”;
ceea ce s-a transformat în şocul de a-mi vedea prietenul în acel
mod. Deşi se presupune că este normal ca băieţii să meargă la
toaletă împreună şi chiar să-şi compare „bărbăţia”, pe atunci
aceasta era ceva ce mă intimida; nu mă simţeam confortabil cu
mine însumi (şi cu el) pentru a experimenta un aspect care ar fi
trebuit sărbătorit.
Poate că mi-aş fi dorit foarte mult să mă simt destul de în
siguranţă pentru a vorbi cu el ca de la „frate la frate” despre
- 345 -
faptul că ne maturizam amândoi, dar am avut reţineri deoarece,
îndepărtându-mă de rădăcinile mele masculine, era aproape ca şi
cum, în interiorul meu, s-ar fi declanşat o amintire, ca şi cum mi
se amintea că niciodată nu am avut un sentiment de apartenenţă
în preajma tatălui meu (sau a altor bărbaţi), ca şi cum ceva ar fi
fost „greşit” cu mine. Drept rezultat, călătoria mea înspre
dezvoltarea fizică a fost singuratică, înspăimântătoare.
Văzându-l pe prietenul meu astfel, m-am simţit aproape ca o
fată expusă indecent la nuditatea unui bărbat. Tot atunci mi-a
apărut şi sentimentul de înstrăinare în preajma tovarăşilor mei
de aceeaşi vârstă.
Când, pentru prima dată în viaţă, m-am simţit foarte trist şi
singur în adolescenţă, ca şi cum ceva lipsea, nu am ştiut ce să
fac, aşa că m-am dus la un consilier comunitar. Dacă nu aş fi
ajuns acolo, poate că eu, un tânăr vulnerabil, nu aş fi fost sfătuit
să mă duc la grupul Tânăr şi Homosexual, unde l-am întâlnit pe
cel care avea să mă violeze.
Pe lângă faptul că a refuzat să folosească un prezervativ şi că
a fost realmente foarte dur cu mine, mi-a explicat, la puţin timp
după ce mă penetrase, că încercase de curând să se sinucidă din
cauză că era sigur că avea SIDA. Îmi amintesc cum, imediat
după incident, chiar când ieşeam din casa lui, mi-a trecut rapid
prin minte: „Dacă are SIDA?” Apoi mi-am zis că eram
„nerealist” şi am cumpărat repede ceva de băut ca „să şterg”
amintirea a ceea ce se întâmplase (să-mi omor câteva celule din
creier).
Bineînţeles, nu l-am mai văzut luni de zile după aceea,
fiindcă eram prea ocupat să trăiesc în acel tărâm al viselor,
autocercetării şi consumului de droguri (vă este cunoscut
sentimentul, de scurtă durată şi fugar, de uşurare şi împlinire că
în sfârşit „ai făcut-o”, că acum ai făcut sex şi faci parte din
mulţime, că acum eşti „bărbat” şi „meriţi să exişti”, pe care îl
simt toţi cei care îşi bazează valoarea de sine pe astfel de
realizări?), încât uitasem totul (fugind de mine însumi).
Îmi amintesc cum sângeram şi cum, din cauza durerii, am
strigat de câteva ori: „Opreşte-te!”, ca să iasă din mine. Deşi,
- 346 -
din fericire, testul HIV mi-a ieşit negativ, datorită traumei din
perioada de posibilă incubaţie am rămas cu cicatrice emoţionale.
Nu am adoptat niciodată pe deplin homosexualitatea ca
identitate a mea. Am ştiut dintotdeauna că organele genitale ale
unui om nu determină cine este el. Încă nu-mi fusese împlinită
nevoia de dragoste „masculină” şi încă vroiam să am pe cineva.
După ce am petrecut unul sau doi ani „bălăcindu-mă” în
mlaştina superficialităţii şi judecării constante care constituie
„viaţa homosexuală”, ajustându-mi înfăţişarea, mergând la sală
iar şi iar, doar pentru a mă simţi acceptabil, am sfârşit prin a mă
simţi şi mai rău!
O cercetare riguroasă a sufletului meu m-a condus la un
răspuns simplu: „Homosexualitatea se bazează pe sex, şi nu pe
valorile dragostei.” Am realizat, de asemenea, că
homosexualitatea a transformat ceva ce se presupune a fi sacru
şi privat (faptul de a face dragoste), în ceva ce nu doar că este
degradant din punct de vedere moral, dar şi durează la fel de
puţin ca o strângere de mână şi este la fel de lipsit de sens ca o
privire goală. Deci venise timpul să intru în legătură cu izvorul
dragostei, nu cu sexul; dacă nu vroiam să mai fiu cumplit de
nefericit tot timpul.
Ceea ce am afirmat mai sus nu se limitează exclusiv la
„homosexualitate”, dar face parte întotdeauna şi în mod
constant, 100%, din homosexualitate. În opinia mea, actul de a
face cu adevărat dragoste implică un bărbat şi o femeie care
doresc să ofere numai plăcere partenerului şi nu aşteaptă
absolut nimic în schimb, astfel încât copiii pot să crească într-un
mediu stabil, cu părinţi care se iubesc unul pe celălalt. Pentru
mine, a face cu adevărat dragoste nu implică doi oameni care se
folosesc unul pe celălalt pentru a-şi alimenta dependenţa de
bărbaţi, o amplificare a cercului vicios al disperării, „tot mai
pierdut şi mai singur”, care apare datorită întârzierii în
dezvoltării intimităţii bărbat-bărbat. De aceea, personal cred că
homosexualitatea ar trebui să fie ilegală.
Am citit o carte (The Way Home or Face the Fire [Drumul spre
casă sau înfruntă focul] de A. J. Hill), care descria trei feluri de sex:
- 347 -
 a) sex – poftă pur animalică;
b) sex cu sentimente;
c) dragoste.
Nicio cantitate din primele două feluri de sex nu l-ar putea
egala pe cel de al treilea!
Mânia mea se îndreaptă îndeosebi împotriva aşa-zişilor
„profesionişti” ai sistemului şi a articolelor stupide pe care le
văd în ziarul local, care încearcă să-i zugrăvească pe adolescenţii
homosexuali ca pe nişte bieţi tineri nedreptăţiţi, bravi şi nobili.
Mi se face rău când îi văd zugrăviţi pe cei care lucrează la
organizaţia pro-homosexualitate pentru tineret ca „luptători
nobili pentru oamenii de rând” şi îmi vine să plâng. Pentru
mine, ei sunt ca lupii care se ascund în tufişuri lângă ţarcul plin
de oi.
Nu am avut niciodată mare succes din punct de vedere
politic la oameni, de aceea am ajuns la concluzia că trebuie să
decidă ei singuri ce vor să creadă. Pot să fac recomandări doar
pentru mine. Pe lângă aceasta, cred că homosexualii nu pot fi
„schimbaţi” de alţii. Dacă există oameni care o fac, o fac doar
pentru ei înşişi, iar eu am înţeles asta; chiar dacă am convingeri
puternice cu privire la aceasta, nu trebuie să o iau în mod
personal. Poate că este trist, dar opinia mea este că singurul
mod în care oamenii pot să înveţe şi să se schimbe este pe cont
propriu.
Nimănui nu îi place să îi fie atacat sistemul de convingeri, să
i se spună: „Ce faci este greşit”, dar din nefericire mulţi oameni
sunt corupţi de către alţii şi cred că tot ce pot face eu este să le
fiu alături, îngăduindu-le să înveţe din consecinţele naturale ale
acţiunilor lor şi fără să mă mai gândesc că asta mă supără, oricât
de dureros sau sadic, sau „resemnat” ar putea să sune acest
plan. Cunoaşterea şi apărarea în sine nu reprezintă niciodată
poziţia de atac, ceea ce înrăutăţeşte lucrurile. După cum văd eu
situaţia, în termenii „luptei” pentru ceea ce cred că este corect,
pentru ca homosexualitatea să fie recunoscută, aşa cum ar trebui
şi pe cale largă, ca un adevărat „suport negativ”, tot ceea ce
putem face pentru a descuraja practicarea ei este să le oferim
- 348 -
oamenilor un bun exemplu sau să îi evităm pentru a-i face să le
fie ruşine de căile lor, iar apoi să-i iubim, fiindu-le alături când
încearcă să se schimbe.
Ştiu că tot ceea ce am de făcut este să continui să fiu eu
însumi. Cred că homosexualitatea este un stil de viaţă dăunător
pentru binele meu şi, cu siguranţă, nu îl trec cu vederea la
nimeni. Oamenii pricep imediat sentimentele celuilalt şi le
înţeleg atunci când sunt pregătiţi.
În ceea ce priveşte transformarea mea în heterosexual, nu
cred că am cu adevărat nevoie să mă schimb. A fost nevoie doar
să recunosc problema de bază pentru mine: de ce tatăl meu nu a
fost disponibil pentru mine şi să am compasiune pentru el, în
loc să rămân în interiorul meu un băieţel care, fiindcă nu a
înţeles niciodată cu adevărat, deşi nu din vina lui, s-a distanţat şi
s-a apărat de alte respingeri percepute din partea tatălui, şi s-a
îndepărtat şi mai mult de el. Era timpul pentru mine să mă
întorc acasă.
[Michael’s Story. Copyright © Parents and Friends of
Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.
Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.pfox.org.]

POVESTEA LUI NICK: DE LA MIZERIE LA MISIUNE

Numele meu este Nick. M-am născut în Olanda în anul

1956 şi am imigrat în Australia împreună cu familia în 1959.
Engleza este a doua mea limbă, pe care am învăţat-o la şcoală.
Am avut dificultăţi foarte devreme în relaţia cu tatăl meu. Nu
mă îmbrăţişa niciodată şi nu-mi spunea niciodată că mă iubeşte.
Acum ştiu că mă iubea cu adevărat, dar avea dificultăţi de
comunicare, din cauză că era surd şi fiindcă nu a ştiut niciodată
cum să-şi exprime emoţiile.
De la o vârstă foarte fragedă, am simţit că era ceva diferit la
mine. Eram chinuit fizic de bătăuşii de la şcoală. La unsprezece
ani am fost abuzat sexual de un bărbat din vecinătate. Am fost
din nou abuzat sexual la cincisprezece ani, de un bărbat mai în
vârstă. Deci m-am luptat cu nevoia de a fi iubit de bărbaţi şi am
- 349 -
descoperit, de asemenea, că eram atras sexual de bărbaţi. La
nouăsprezece ani am sfârşit într-o relaţie homosexuală care am
crezut că va dura pentru totdeauna. Ne-am cumpărat o casă a
noastră şi ne clădeam o viaţă împreună.
Dar viaţa mea era un haos; eram nefericit şi nesatisfăcut. În
mijlocul a toate acestea, Isus m-a găsit şi am fost născut din
nou. Nu am înţeles atunci ce mi se întâmplase, dar a existat o
schimbare reală în viaţa mea. Câţiva prieteni creştini m-au
călăuzit cu adevărat. Aveam o dorinţă puternică după Cuvântul
lui Dumnezeu. M-am înscris imediat la un colegiu biblic. Într-o
noapte, fiind la colegiul biblic, citeam despre a doua venire şi
am rămas ca trăsnit aflând că homosexualitatea era păcat.
Auzisem asta de multe ori înainte, dar simţeam că oamenii nu
mă înţelegeau şi că mă născusem aşa. Dar Duhul Sfânt a luat
cuvintele respective şi mi-a străpuns inima. I-am cerut lui
Dumnezeu ca, dacă era cu adevărat voia Lui, să facă ceva cu
privire la relaţia în care eram implicat. A făcut. Iar eu am avut
de făcut alegeri dificile, inclusiv să mă mut din casă şi să rup
legătura cu toţi prietenii mei homosexuali.
Am trecut printr-o perioadă de răzvrătire, din cauză că nu
eram fericit că viaţa mi se întorcea dintr-odată cu susul în jos. În
acea perioadă de răzvrătire, Duhul Sfânt S-a pogorât efectiv
peste mine şi m-a inundat cu dragostea Sa. Nu am înţeles ce mi
se întâmpla, dar am ştiut că era Dumnezeu. El mi-a dat, de
asemenea, o viziune cu privire la ceva din viitor pentru viaţa
mea. M-am văzut predicând unor oameni cu pielea închisă la
culoare şi am văzut că, în timp ce vorbeam, lumina lui
Dumnezeu începea, pur şi simplu, să-i învăluie. După acea
viziune am avut de făcut acele alegeri dificile.
Am început să frecventez o biserică penticostală, dar viaţa
continua să fie o luptă pentru mine. Ispita era atât de puternică,
încât am crezut că o să înnebunesc. Într-o noapte, în casa unde
ne adunam, am fost botezat cu Duhul Sfânt. Acela a fost
punctul de cotitură în umblarea mea creştină. Acum eram
capabil să mă împotrivesc ispitei, pe când înainte eram lipsit de
putere.
- 350 -
 Aveam, de asemenea, probleme serioase de sănătate.
Aproape că am murit de trei ori, într-o perioadă de aproximativ
şase săptămâni. Sufeream de astm sever şi am avut două atacuri
grave, care mi-au fost aproape fatale. Am avut şi o tumoră pe
creier, pe care Dumnezeu a vindecat-o în mod miraculos. Mai
târziu, s-a descoperit că astmul era cauzat de o infecţie severă în
sinusuri, care intrase în osul frunţii. Deci am fost grav bolnav şi
am avut dureri mari.
În 1992 au descoperit severitatea problemei. Aveam un
abces care îmi pătrunsese în orbita ochiului drept şi un altul care
începuse să pătrundă în creier. În timpul operaţiei, o mare parte
din osul frunţii a fost îndepărtat. Ultima operaţie pe care am
avut-o – am avut treizeci şi şapte de operaţii cu totul – în anul
2000, a îndepărtat şi mai mult din os. Cu tratament, situaţia s-a
îmbunătăţit.
M-am mutat în Brisbane, Australia în anul 2004, unde m-am
implicat în lucrarea pastorală într-o biserică. În acea perioadă
Dumnezeu m-a reconstruit efectiv în interior. Un lucru pe care
îl ştiu este că trebuie să Îi dăm întreaga noastră inimă lui
Dumnezeu şi să trăim cu pasiune pentru El. Ceea ce nu
înseamnă că nu vom mai avea ispite, ci mai degrabă că
Dumnezeu ne va da tăria să le biruim.
Dumnezeu m-a chemat să merg în Filipine în anul 2009,
unde slujesc şi în prezent ca misionar. Sunt uimit că Dumnezeu
poate folosi pe cineva ca mine, cu tot gunoiul din viaţa mea din
trecut şi cu abilităţile mele limitate. Dumnezeu vrea efectiv pe
cineva disponibil.
[Nick’s Story – from Misery into Ministry. Tradus şi publicat cu
permisiune. Mărturia lui Nick a apărut în Exodus Global Alliance
World News în anul 2010. Articolul în limba engleză este publicat
pe site-ul www.exodusglobalalliance.org.]

POVESTEA LUI SAM, FOST HOMOSEXUAL

Am crescut în biserică. Îl iubeam pe Dumnezeu, dar eram

confuz. Nu puteam pricepe de ce homosexualitatea era mai rea
- 351 -
decât orice alt păcat. Îmi înţelegea Dumnezeu sentimentele? Am
încercat să mă întâlnesc cu femei, pentru a-mi ascunde ruşinea,
dar relaţiile mele nu durau niciodată. În cele din urmă, m-am
gândit că singurul mod pentru a fi iubit era să intru în
homosexualitate şi să ofer plăcere cuiva. Aşa că simt că trebuie
să o ofer unui bărbat...
Dumnezeu încă lucrează, în ceea ce mă priveşte, în atât de
multe domenii din viaţa mea. Pentru a o spune pe scurt şi la
obiect, dacă Dumnezeu are milă de mine şi mă primeşte, deşi de
multe ori am îndoieli în privinţa aceasta, şi poate să o facă
pentru oricine. Trebuie mai întâi să fim deschişi cu Dumnezeu
şi să-I permitem să lucreze asupra noastră, şi să fim capabili să
ne facem cunoscute rănile şi durerile. Pentru mine,
homosexualitatea a fost o robie.
Deşi mulţi creştini nu le arată dragoste homosexualilor, noi,
cei pe care Dumnezeu i-a eliberat, trebuie să arătăm Bisericii că
ei greşesc, iar homosexualilor trebuie să le arătăm dragostea lui
Dumnezeu.
Este povestea mea pe scurt. Aveţi grijă!
[Sam’s Ex-Gay Story. Copyright © Parents and Friends of
Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.
Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.pfox.org.]

POVESTEA UNUI FOST HOMOSEXUAL

SIMON

Ca bărbat care am fost homosexual, cred că stilul de viaţă

homosexual în sine este cel mai puternic motiv pentru a te
schimba. Este cel mai rău stil de viaţă pe care l-ar putea duce
cineva. Se spune, printre cei mai experimentaţi homosexuali, că
cei care se adaptează mai bine sunt cei care părăsesc orice
speranţă de a avea un partener pe viaţă, mulţumindu-se cu ceea
ce pot obţine de fapt: întâlniri sexuale cu necunoscuţi. Realizăm
noi ce înseamnă aceasta?

- 352 -
 Stilul de viaţă homosexual reduce durata de viaţă în medie
cu mai mult de douăzeci de ani. Chiar ţinând cont de SIDA, tot
este alarmant cât de mult se reduce durata de viaţă.
Studiu după studiu confirmă ratele îngrozitoare ale
depresiei, sinuciderii, consumului de droguri şi bolilor cu
transmitere sexuală specifice acestui stil de viaţă. Ca să nu mai
pomenim de cruzimea şi lipsa de seriozitate prevalente în
subcultura homosexuală.
Chiar dacă te înşeli singur, crezând că poţi evita depresia,
sinuciderea, consumul de droguri şi bolile cu transmitere
sexuală, nu poţi evita să-ţi priveşti prietenii suferind şi murind
din cauza unor astfel de lucruri, care sunt peste tot în jurul tău.
Desigur, când spun prieteni, ar trebui să spun „prieteni”. Sunt
„prietenii” tăi atât timp cât pot să obţină ce vor de la tine.
Fiindcă lumea homosexuală este ca o piaţă de carne –
valorezi doar atât cât ai. Odată ce devii cu adevărat „bătrân” (pe
la treizeci de ani), nu mai eşti dorit. Iar viaţa unui bărbat gras, cu
handicap sau cu un penis mic valorează mult mai puţin decât a
unui bărbat zvelt, bine făcut sau puternic. Personalitatea şi
fericirea ta personală sunt de o importanţă secundară faţă de
înfăţişarea ta fizică. Cât de des am văzut doi bărbaţi
homosexuali profund „îndrăgostiţi”, despărţindu-se din cauză
că au găsit pe cineva mai potrivit sau deoarece credeau că
celălalt nu mai arăta bine!
Ceea ce mă face să ajung la „dragostea” homosexuală. Este
un mit. Nu există. Oricine se află în lumea homosexuală şi are
cât de puţină înţelepciune, poate să vadă cât de des se despart
homosexualii şi cât de fragile sunt relaţiile lor. Sunt total
imaturi. Practic se mută împreună imediat ce se întâlnesc şi se
despart când găsesc pe cineva mai bun. Dar niciunul nu vede
acest ciclu inutil, din cauza negării şi orbirii lor faţă de adevărul
că „dragostea” homosexuală este doar o poveste. Infidelitatea
este norma în lumea homosexuală. În medie, o relaţie durează
doar un an.
Dacă am văzut un lucru constant în lumea homosexuală,
acesta este depresia. Iar ea nu este cauzată de „oprimarea” sau
- 353 -
„atitudinea părtinitoare” din societate. Este cauzată de însăşi
„comunitatea” homosexuală. Este un stil de viaţă trist şi patetic,
care le face rău oamenilor.
Fugi cât te ţin picioarele! Scapă! Nu atinge! Nu ai nevoie de aşa
ceva. Valorezi mult mai mult decât să se profite de tine şi să fii
folosit de acea lume egoistă. Fă terapie, simte-te mai bine,
simte-te mai masculin, fă-ţi prieteni reali, care te iubesc cu
adevărat pentru cine eşti, şi nu pentru ceea ce ai şi pot lua de la
tine.
Iar schimbarea nu cere o religie. Cea mai mare parte din
schimbarea mea a avut loc fără religie, deci este ceva posibil.
Oricum, cărţile de terapie strict psihologică nu includ lucruri
religioase, deci eşti liber să urmezi un tratament strict medical.
Cele mai bune urări,
Simon
[Extras din Two Ex-Gay Stories. Copyright ©
Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi
publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost
publicat pe site-ul www.pfox.org.]

POVESTEA VINDECĂRII UNEI FAMILII

Povestea lui Rob

Mătuşa mea a fost principala mea bonă şi, din motive
necunoscute, îmi dădea păpuşi şi îi plăcea să mă îmbrace în
haine de fetiţă. Ceea ce nu era o formulă de succes în Texasul
rural. Una dintre primele mele amintiri este cum încercam să
ascund păpuşile pe care mi le dăduse mătuşa, pentru ca tatăl
meu şi cei trei fraţi mai mari ai mei să nu mi le arunce. Ei au
încercat să mă ajute, spunându-mi: „Băieţii nu trebuie să se
joace cu păpuşile.” Credeam că eram diferit; poate că nici nu
eram băiat.
Mă simţeam izolat şi am decis că tatăl meu şi fraţii mei erau
josnici – că toţi bărbaţii erau cruzi. Nu vroiam să mă asociez
vreodată cu ei. Mă simţeam foarte singur.

- 354 -
 Când băiatul de vizavi m-a invitat în camera lui, am crezut
că-mi oferea prietenie. În schimb, m-a molestat şi m-a umilit.
Nu aveam cuvinte pentru a descrie ceea ce se întâmplase şi nu
aveam pe nimeni căruia să îi spun, fiindcă familia mea nu
vorbea niciodată despre lucruri sexuale. Copiii de la şcoală mă
etichetau „poponar”, „fetiţă” şi „homo”, dar pe atunci nu
înţelegeam etichetele. Astfel am dezvoltat o dorinţă pentru
masculinitate, care ulterior s-a transformat în dorinţă pentru
bărbaţi. Prea puţin îmi dădeam eu seama ce se întâmpla şi nu
puteam întreba pe nimeni. Din nou, nu aveam cuvinte pentru a
descrie ceea ce simţeam sau ceea ce eram.
M-am dus la colegiu, unde am citit că Dumnezeu mă iubea,
ceea ce m-a condus imediat la o relaţie cu Cristos. Faptul că
Dumnezeu mă iubea se armoniza cu frumuseţea pe care o
găsisem în natură şi artă. Creştinii au devenit primii prieteni pe
care i-am avut vreodată. Am păstrat însă tăcerea cu privire la
dorinţele mele secrete chiar şi faţă de Dumnezeu, fiindcă nu se
discuta niciodată despre sex, cu atât mai mult despre
homosexualitate. Când mi-am făcut cunoscută lupta, am
îngropat-o sub faţada că eram bine. Ceea ce a mulţumit pe toată
lumea, dar nu mi-a alinat singurătatea din inimă.
La douăzeci şi patru de ani, am întâlnit o fată creştină
uimitoare, splendidă, frumoasă şi mai ales bună. Avea o
înţelegere profundă a harului lui Dumnezeu. În cele din urmă,
i-am mărturisit lupta mea. Am experimentat o asemenea bucurie
şi uimire în căsnicia noastră, încât am fost şocat când lupta cu
homosexualitatea a ieşit din nou la suprafaţă. Am vorbit despre
aceasta de câteva ori, dar apoi a devenit prea dureros pentru a o
mai face.
Optsprezece ani am îngropat subiectul şi m-am luptat din
nou singur. Duceam două vieţi: una de soţ, tată şi creştin bun;
cealaltă, căutând bărbaţi în întuneric pentru a-mi alina
singurătatea. Lupta mea secretă a pus din ce în ce mai mult
stăpânire pe inima şi viaţa mea. Aveam inima împărţită şi am
plănuit chiar să-mi părăsesc familia, care îmi era scumpă, pentru
stilul de viaţă homosexual. Pusesem ochii pe un bărbat de la
- 355 -
serviciu, dar am fost şocat când a început să-mi povestească
despre vindecarea lui sexuală. Nu mai auzisem niciodată cele
două cuvinte puse laolaltă!
În săptămâna următoare m-am dus la un terapeut creştin şi
i-am dezvăluit tot ce înăbuşisem înăuntrul meu. Şi el se luptase
cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex şi îmi cunoştea nevoile. Mi-a
schimbat felul în care înţelegeam lucrurile, spunându-mi că
Dumnezeu nu stătea în spatele meu, judecându-mă pentru
păcat, ci că era cu mine, iubindu-mă. Dumnezeu a început să
toarne în inima mea cuvinte de dragoste şi acceptare.
Dumnezeu a devenit real în încăperea în care mă aflam, eu
putând simţi acceptarea Lui, natura Lui iubitoare şi blândă, şi
putând să-L aud spunându-mi că eram iubit, bărbat şi liber.
Am stat ascultând şi am crezut, şi am devenit chiar ceea ce
descria El: un bărbat care nu mai era dependent de pornografie
şi autosatisfacere şi care nu mai era nici măcar atras sexual de
bărbaţi. M-am rugat ca familia mea să ajungă să mă cunoască
drept bărbatul care am devenit în acea încăpere.
Povestea lui Lois
Când eram logodiţi, Rob mi-a spus despre atracţia lui faţă de
bărbaţi. Îl iubeam atât de mult, fiindcă era profund diferit de alţi
bărbaţi. Avea un mod minunat de a vedea frumuseţea din lume
şi de a face ca ea să prindă viaţă pentru mine. Avea intuiţia şi
înţelegerea pe care mi le dorisem atât de mult. Am strigat la
Dumnezeu, I-am mărturisit temerile mele şi I-am cerut apoi să
mi-l dea pe Rob.
Câteva luni mai târziu, aflându-mă din nou pe genunchi şi
tremurând ca o frunză, Dumnezeu mi-a trimis o impresie
puternică: „Nu-ţi fie teamă să-l iei pe Rob ca soţ.” În acel
moment, El a sădit credinţă în inima mea şi am ştiut, fără urmă
de îndoială, că Dumnezeu avea să facă ceva minunat pentru a-l
vindeca pe Rob.
Da, au fost optsprezece ani duri. Dumnezeu i-a folosit
pentru a mă învăţa sincronizarea Lui şi cum lucrează El în
moduri pe care nu mi le puteam imagina, şi că puteam foarte
bine să Îl las să facă ceea ce vroia să facă. Am găsit o pace
- 356 -
deplină, o adevărată minune în acei ani. Nu înseamnă că nu am
avut parte de durere sau de lupte, dar aveam siguranţă de la
Dumnezeu în promisiunea Lui pentru mine.
Am văzut suferinţa în relaţia dintre Rob şi fiul nostru Adam
şi obişnuiam să strig la Dumnezeu: „Doamne, promisiunea Ta
trebuie să se extindă la copiii noştri, fiindcă trecem prin asta
împreună!” Dumnezeu ştie cum să facă să apară rezultatele Lui.
El mi-a adus în minte un citat din Corrie Ten Boom (care a
scris Refugiul) şi mi l-a repetat: „Nu există groapă atât de adâncă,
pentru care dragostea lui Dumnezeu să nu fie şi mai adâncă.”
Eram pregătită pentru ce avea să urmeze, ştiind că Dumnezeu
era cu mine.
Am descoperit că aveam un cancer care se răspândise şi care
avea probabil să-mi ia viaţa. Rob I-a cerut lui Dumnezeu să-mi
salveze viaţa. Dumnezeu a spus că o va face şi a făcut-o,
aducând în acelaşi timp schimbare în familia noastră. În
slăbiciunea mea şi trebuind să învăţ să primesc, Rob a trecut la
masculinitate – luând iniţiativa şi având grijă de noi. Am privit
cum Dumnezeu îl vindeca pe Rob, ajutându-l să stabilească o
relaţie intimă, apropiată cu El. Dumnezeu a transformat durerea
lui Rob într-o grădină bine udată. El a restaurat viaţa lui Rob.
Povestea lui Nickie
Tatăl meu şi cu mine am avut o relaţie minunată. Am avut
discuţii grozave, iar el era grijuliu cu mine. Îmi plăcea să fiu
fetiţa lui tăticu şi nu puteam înţelege de ce el şi Adam nu aveau
acelaşi fel de relaţie.
Au existat şi întâmplări negative şi momente când simţeam
că se întâmpla mai mult decât ştiam eu, dar în general eram
fericită. A fost o vreme când am început realmente să fiu
econoamă. Am văzut bucuria izvorând din tata, cum nu mai
văzusem niciodată. Eram mândră de el şi fericită pentru el,
pentru schimbarea care avea loc, ştiind că era de la Dumnezeu.
Am observat o schimbare şi dintr-odată tatăl meu a devenit
un părinte mai bun. Tata ne-a chemat pe toţi să ne adunăm
împreună, pentru a ne împărtăşi întreaga poveste. L-am
îmbrăţişat cu toţii, îmbrăţişând şi o nouă deschidere în familia
- 357 -
noastră, pentru a ne împărtăşi slăbiciunile fără teamă. L-am
înţeles într-un mod mai profund.
În zilele care au urmat, povestea familiei noastre mi-a
devenit pe deplin cunoscută şi am început să reflectez la
amintirile negative, iar mânia mea a crescut în mine,
descoperind atâta durere. În confuzia mea, am strigat la
Dumnezeu. El mi-a arătat că puteam trece prin trecut pas cu
pas, iertând fiecare amintire. Am simţit că inima îmi era
învăluită de un nor de iertare la fel de întins ca cerul, întreg şi
complet, şi netulburat de vreo amintire. Dumnezeu mi-a spus că
dacă doream, îl puteam ierta pe tatăl meu cu iertarea Lui. Au
fost momente de zdrobire şi de refacere, când am dat drumul
cioburilor. Dumnezeu a făcut ceva ce ar putea fi descris numai
printr-o pictură.
Puţin după aceea, am făcut o pictură pe care am numit-o
Spart. O femeie sterilă stă prosternută în rugăciune pe pământ,
lăsând să cadă cioburile unui vas de lut înaintea ei. Din vasul
spart se ridică un porumbel, care apare în întunecimea camerei
cu aripile albe şi libere, deschizându-se în lumină. Numai într-o
stare de predare a putut Dumnezeu să-mi aducă prospeţimea
Lui.
Relaţia dintre mine şi tatăl meu a ajuns la noi profunzimi,
niciodată posibile înainte. Familia noastră a devenit o echipă şi
nu mai există nimic ascuns între noi. Numai Dumnezeu putea
face aşa ceva. Vindecarea Lui s-a extins asupra mea şi m-a adus
mai aproape de El.
Povestea lui Anthony (soţul lui Nickie)
Am apărut în peisaj cam în vremea când Rob a mărturisit
familiei lupta lui. Când Nickie mi-a făcut cunoscută povestea lui
Rob, am fost impresionat de modul în care a făcut-o.
Nesemănând cu nimic din ceea ce auzisem până atunci, ea mi-a
împărtăşit cum Dumnezeu nu l-a condus pe Rob acolo unde se
află cei mai mulţi bărbaţi heterosexuali, ci l-a recuperat în
schimb pentru ceva ce seamănă mai mult cu Edenul: un bărbat
atras de o singură femeie. Dacă Dumnezeu putea transforma
homosexualitatea lui Rob într-o atracţie neîmpărţită faţă de
- 358 -
soţia lui, atunci mă putea conduce şi pe mine de la luptele
heterosexuale la o atracţie neîmpărţită faţă de viitoarea mea
soţie.
Rob mi-a slujit ca sursă de inspiraţie prin relaţia lui
personală cu Dumnezeu, aceasta revelând mai bine felul în care,
prin jertfa lui Cristos, putem avea cu adevărat o relaţie intimă
înfloritoare cu Însuşi Dumnezeu, fără teama condamnării.
Dumnezeu a vindecat în mare măsură inima mea de dorinţele şi
nevoile neîmplinite, aflate adânc în interiorul meu.
Am fost binecuvântat de vindecarea pe care Dumnezeu a
făcut-o în fiecare dintre noi, în mod individual şi ca familie.
Împreună am văzut primind vindecare mulţi oameni cu lupte
heterosexuale sau homosexuale.
Încurajarea lui Lois
Soţiile, soţii, copiii şi părinţii celor profund răniţi au
oportunitatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu într-un mod
profund, pasionat, atotcuprinzător. Trebuie să Îl invităm pe
Dumnezeu să ne aducă mai aproape de El, până ce vom sta şi
noi în braţele Tatălui ca nişte copilaşi şi Îl vom auzi rostindu-ne
numele.
Dumnezeu mi-a dat aceeaşi dragoste cu care l-a învăluit pe
Rob şi am găsit şi eu vindecare şi libertate. Efeseni 3:20 ne
transmite următorul mesaj: „Ştii, Dumnezeu poate să facă orice.
Mult mai mult decât ţi-ai putea imagina vreodată, decât ai putea
bănui sau ai putea cere în visele tale cele mai îndrăzneţe! El o
face nu împingându-ne de la spate, ci lucrând înăuntrul nostru,
prin Duhul Său profund şi blând care Se află în noi.”
Povestea lui Adam
Crescând, a existat multă teamă în relaţia dintre tatăl meu şi
mine. Nu ştiam cum să relaţionăm unul cu celălalt. Am îngăduit
ca minciunile lui Satan prindă rădăcini, cauzându-ne un
sentiment profund de respingere reciprocă. Vieţile şi inimile
noastre au rămase necunoscute pentru celălalt, ca şi cum am fi
fost străini. Aşa a fost până am plecat la colegiu. Vindecarea
tatălui meu începuse, dar deteriorarea relaţiei noastre era deja
severă.
- 359 -
 Dumnezeu a început să-mi pregătească inima pentru ceea ce
aş fi detestat să-mi fie revelat despre tatăl meu. Prin relaţii şi
printr-o carte despre har, Dumnezeu a înmuiat inima mea plină
de teamă, pentru a-i iubi şi a-i accepta pe cei cu care nu fusesem
de acord şi pe care îi dezaprobasem. Încă mă agăţam de
minciuna că eu eram cel nefericit din familie şi că toţi ceilalţi
aveau totul.
Stăteam cu familia în cerc, pe podeaua din camera de zi,
ascultându-l pentru prima dată pe tatăl meu povestindu-ne
despre lupta lui, iar un sentiment semnificativ pe care l-am avut
a fost uşurarea! Toţi suntem păcătoşi! Am simţit că acum puteam fi
sincer cu părinţii mei; starea noastră de păcat ne dădea un motiv
comun pentru a ne identifica unul cu celălalt. I-am cerut tatălui
meu iertare pentru cuvintele aspre pe care le rostisem şi am
înţeles de ce existase o asemenea distanţare între noi în copilăria
mea.
Am fost capabili să începem o relaţie. Ne-a luat timp să ne
împărtăşim sentimentele de durere. Am dărâmat zidurile care ne
împiedicaseră să avem o relaţie. Dumnezeu a creat o relaţie
acolo unde cândva nu era niciuna. Ajutându-ne să ne
cunoaştem unul pe celălalt în profunzime, să căutăm să
înţelegem, să iertăm şi să fim iertaţi.
[A Family’s Story of Healing. Tradus şi publicat cu permisiune.
Prin vindecarea lui Rob de lupta cu homosexualitatea a luat
naştere misiunea Healing Presence Ministry, unde fiecare este
invitat să se poarte ca un prieten al lui Isus, auzind cuvintele
Sale de susţinere şi dragoste. Rob şi Lois locuiesc în Littletown,
Colorado şi au condus misiunea Healing Presence Ministry. Nickie
şi Anthony au fost lideri în aceeaşi misiune.]

PRIMUL MEU SĂRUT

PASTOR ROD HINES

Se presupune că primul sărut ar trebui să fie un moment

memorabil în viaţa cuiva. Ca primul Crăciun, ca primul permis
de conducere sau ca prima oară când ai mers cu succes pe o
- 360 -
bicicletă cu două roţi, primul sărut are o semnificaţie majoră în
viaţa noastră. Cine ştia că al meu avea să fie atât de memorabil?
Frumoasele zile de altădată
La zece ani trăiam o viaţă simplă. Viaţa mea consta din
lucrul la şcoală, petrecerea timpului acasă cu părinţii,
îndeplinirea sarcinilor în gospodărie şi biserică. Da, sunt un
băiat căruia îi place biserica. Se părea că de câte ori se
deschideau uşile bisericii, eram acolo. Îmi plăcea fiecare minut.
Tot ce iubeam să fac era acolo, în special naşa mea.
Naşa mea era minunată. Era o bucătăreasă foarte bună, avea
un temperament deosebit, o inimă iubitoare şi un simţ grozav al
umorului. În plus, îmi aducea mereu îngheţată pe gratis de la
serviciu. Era cea mai grozavă. Unul dintre momentele pe care le
aşteptam erau petrecerile pentru copii, când rămâneam peste
noapte în casa naşei mele. Acolo am învăţat să am grijă de mine
însumi. De la spălarea vaselor la pregătirea cinei pentru mine
(care consta în dulciuri amestecare cu biscuiţi), m-a învăţat cum
să fiu independent. Şi am petrecut, de asemenea, momente
plăcute cu fiul naşei mele, care avea cam şaisprezece ani. Ne
jucam cu mingea, mergeam cu bicicleta, cu rolele, petreceam
timp cu el şi cu tovarăşii lui, îmi plăceau toate acelea şi îmi
plăcea să am un frate mare. Da, în casa naşei mele am petrecut
momentele mele preferate.
Acel sărut
În vara aceea m-am dus acasă la naşa mea pentru o
petrecere pentru copii, urmând să rămân peste noapte. Dar nu
aveam idee că petrecerea avea să fie diferită de celelalte. Mai
târziu, în ziua aceea, s-a întâmplat ceva straniu. Fiul naşei mele
m-a întrebat: „Ai sărutat vreodată o fată?”
„Da”, am spus eu. Dar minţeam. Nu am vrut să par lipsit de
experienţă.
M-a întrebat: „Vrei să înveţi cum să săruţi?”
„Da”, am spus. Eram emoţionat că fiul naşei mele avea
să-mi spună cum şi eram nerăbdător să învăţ de la el.
Apoi a făcut ceva ce nu mă aşteptam, m-a ridicat, m-a lipit
cu spatele de peretele camerei de zi şi m-a sărutat. Nu un pupic,
- 361 -
ci un sărut francez în toată regula. Apoi a continuat să mă ţină şi
să mă strângă, sărutându-mă. Nu m-am împotrivit. Am trecut
prin întreaga tortură ca şi cum ar fi fost „cool”.
După ce ne-am oprit din sărutat, a spus: „Acum ştii cum” şi
m-a sărutat din nou. Apoi a ieşit afară şi s-a jucat pe stradă cu
tovarăşii lui.
Eram confuz. Nu ştiam ce să cred. Primul meu sărut a fost
cu un băiat. Nu m-am împotrivit, iar ca lucrurile să fie şi mai
rele, a fost cu fiul naşei mele, pe care îl ridicasem pe un
piedestal. Nu ştiam ce să mai cred. Îmi dădeam seama că nu
puteam să spun nimănui ce s-a întâmplat; simţeam că era vina
mea. Trupul meu reacţiona la ce primea şi încă eram confuz.
Dar mă simţeam murdar. După aceea am petrecut ziua ca şi
cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dar viaţa mea s-a schimbat
pentru totdeauna.
Amurgul?
După acel eveniment, relaţia mea cu naşa mea şi cu fiul ei
nu a mai fost niciodată aceeaşi. M-am dus la ea acasă, dar era
diferit; încă îmi plăcea, dar nu eram la fel de liber ca înainte. Fiul
naşei mele şi cu mine eram apropiaţi dar, după acea întâmplare,
am devenit tot mai distanţi. Încă o iubeam pe naşa mea, dar nu
mă mai simţeam confortabil în casa ei. Am hotărât să nu mai
merg niciodată acolo. Şi relaţia mea cu fiul naşei mele a fost
distrusă.
Ani de zile după acea întâmplare, am fost urmărit de acel
moment şi am trăit reacţionând la el. Am descoperit că trebuia
să umblu după fete, neştiind dacă le vroiam cu adevărat sau
dacă vroiam bărbaţi. Nu eram un atlet, deşi iubeam sporturile,
dar eram un pianist şi un cântăreţ în devenire. Mă simţeam
diferit de alţi tineri. Stima mea de sine depindea de abilitatea
mea de a cânta vocal şi la pian. Mă simţeam neatrăgător şi lipsit
de masculinitate.
Curând după acea experienţă oribilă, devoţiunile mele
zilnice nu mai erau citirea Bibliei sau timpul de rugăciune cu
Dumnezeu, ci am căzut în rutina riscantă a sexului la telefon sau
a privitului pe furiş a pornografiei la televizor. În acest timp,
- 362 -
părinţilor le păsa de mine, dar nu ştiau prin ce treceam.
Probabil, ca mulţi adolescenţi, simţeam că nu puteam avea
încredere în părinţi cu privire la unele lucruri. Categoric nu în
privinţa luptelor mele cu sexualitatea.
Odată ce am împlinit 15 ani, am început să duc o viaţă
dublă. Am acceptat viaţa pe ca un veşmânt familiar şi am jucat
rolul muzicianului mântuit şi al fiului devotat, ca un actor care a
câştigat Oscarul. Am crescut jucând rolul băiatului care merge la
biserică, dar, în acelaşi timp, trăiam cu prietenii mei aşa cum
vroiam. Domeniul meu erau cluburile Catch, Study, Annex,
West Hollywood şi Griffith Park. Din când în când, mă
simţeam rău din cauza vieţii mele, dar îmi era prea teamă să
renunţ la ceea ce credeam că am.
EVP
La douăzeci şi trei de ani am găsit ceea ce nu aş fi crezut
niciodată că voi găsi. Eliberare. Am început să merg la studiul
biblic de miercuri seara, pentru că auzisem că predicatorul era
într-adevăr bun. Nu frecventasem niciodată acea biserică,
pentru că se ştia că avea un număr mare de homosexuali în
congregaţie. În plus, ştiam câţiva bărbaţi cu care pierdusem
vremea, care mergeau acolo. Aşa că am stat la balcon.
Eram la balcon, când într-o noapte s-a întâmplat ceva
uimitor. Mesajul din noaptea aceea m-a impresionat puternic şi
m-a găsit exact unde eram. Predicatorul a vorbit şi a descris
caracteristicile unui anumit prieten.
Când a terminat, a ajuns la o concluzie surprinzătoare, iar
prietenul pe care îl descria nu era altul decât Satan. Atunci am
auzit glasul lui Dumnezeu spunând: „Vrei să fii eliberat?” Şi am
spus: „Da.” Am perceput o putere pe care nu o mai simţisem
niciodată înainte şi nu doar emoţie, ci am simţit că a fost scos
ceva din mine. Iar după ce I-am mulţumit lui Dumnezeu cu
toată recunoştinţa de care eram în stare, am plecat şi nu am mai
fost niciodată acelaşi. Am intrat într-un proces pe care îl
numesc EVP (eliberat pentru a fi vindecat pentru plinătate).
Procesul se bazează pe două extrase din Cuvântul lui
Dumnezeu, care spun: „Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi
- 363 -
de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi.
Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inima, oameni cu
inima împărţită! Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi! Râsul
vostru să se prefacă în tânguire şi bucuria voastră în întristare:
Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa” (Iacov 4:7-10)
şi „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în
Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci
după îndemnurile Duhului” (Romani 8:1).
Am simţit cum ruşinea şi teama mă părăsesc. După acel
moment, era ca şi cum Îl puteam auzi pe Dumnezeu
spunându-mi: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la
sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
Nunta
Au trecut ani de zile de atunci şi încă umblu în EVP. Şi ştiu
că o fac pentru că Domnul a avut o surpriză pentru mine, una
de care nu am crezut niciodată că voi avea parte. Am primit un
telefon de la fiul naşei mele. Ne împăcasem într-o anumită
măsură, îl confruntasem şi îl iertasem. Mi-a cerut să cânt la
nunta lui. Răspunsul meu imediat a fost „nu”. Nu aveam să o
fac, dar, dintr-un anume motiv, duhul meu a spus „da”.
Deci am primit invitaţia şi adresa unde urma să aibă loc
nunta. Şi am acceptat. Era în partea de vest a Hollywood-ului,
pe Bulevardul Santa Monica. Nu eram pregătit. Am ajuns acolo
şi am văzut toţi oaspeţii care veniseră la nuntă nerăbdători, dar
eram nervos şi speriat. Dacă încurc lucrurile? Dacă îi spun ceva
greşit lui sau miresei lui sau copiilor lui? Dacă îi dau o bătaie
bună pentru acei ani de durere? Astfel că am sunat-o pe cea care
îmi era mentor, ea s-a rugat cu mine, L-am simţit pe Dumnezeu
şi am simţit pacea Lui.
Am intrat şi m-am bucurat de ceremonie. Chiar şi de partea
unde se cere ca dacă cineva cunoaşte un motiv pentru care cei
doi nu ar trebui să se căsătorească să vorbească atunci sau să
tacă pentru totdeauna, iar eu am tăcut. Am intrat şi am cântat
pentru gloria lui Dumnezeu. Şi l-am privit pe fiul naşei mele
căsătorindu-se cu femeia pe care o iubea. Mă simţeam împlinit.
Am simţit toată mânia părăsindu-mă şi mulţumire, când el a
- 364 -
sărutat-o, pentru că ştiam că Dumnezeu mă eliberase de durere
şi mă binecuvântase cu un sărut sfânt.
Dumnezeu m-a restaurat, mi-a vindecat zdrobirea. L-a
vindecat pe băieţelul care era rănit şi confuz şi l-a făcut un
bărbat al lui Dumnezeu, căruia îi place să ajute tineri şi adulţi
tineri care suferă din cauza zdrobirii sexuale şi relaţionale, prin
puterea eliberatoare a lui Dumnezeu. El Shaddai! Aleluia! Laudă
lui Dumnezeu!
[Minister Rod Hines, My First Kiss. Copyright © Witness
Freedom Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.
Pastorul Rod Hines este fondatorul Purpose Ministries din zona
Los Angeles, care încearcă să ajungă, cu adevărul şi dragostea, la
adolescenţii atraşi de persoanele de acelaşi sex. Primul meu sărut
este un extras din cartea cu acelaşi titlu de Rod Hines.]

PRIN VALEA UMBREI

MARK PERRY, ÎNTR-UN INTERVIU CU BOB DAVIES

Mark Perry a ştiut cum este să priveşti moartea în faţă – şi să

învingi. În toamna anului 1984, o excrescenţă misterioasă i-a
apărut în spatele gâtului. În cele din urmă, biopsia unei alte
excrescenţe de pe braţ i-a adus o veste devastatoare: era
diagnosticat cu SIDA. Era 8 martie 1985. Mark ieşise din stilul
de viaţă homosexual de aproape patru ani şi era căsătorit cu o
creştină minunată. I s-au dat şase luni de trăit.
Plin de curaj, Mark a plecat dintre noi în 1987. Dar înainte
de moarte, şi-a făcut cunoscută povestea lui Bob Davis, pe
atunci membru al personalului Love In Action.
Love In Action: Mark, cum ai intrat în stilul de viaţă
homosexual?
Mark Perry: În 1972 eram în colegiu şi logodit, urmând să
mă căsătoresc. Am urmat un curs de psihologie numit
Perspective homosexuale. Am găsit întreaga chestiune cu adevărat
contrariantă: ceva mă atrăgea în direcţia respectivă. În cele din
urmă, relaţia cu logodnica mea s-a terminat şi am intrat într-o

- 365 -
relaţie sexuală cu un bărbat, relaţie care a durat trei ani, în timp
ce eram la colegiu.
LIA: Ce s-a întâmplat după ce ai absolvit?
M.P.: Mi-am început propria afacere în arhitectură în
Portland, iar relaţia noastră s-a terminat. Am devenit
homosexual în mod deschis – nu încercam să mă ascund. A
apărut ocazia să mă mut la San Francisco, deci am venit aici şi
am luat-o de la capăt. Am fost introdus în comunitatea
homosexuală şi am intrat cu entuziasm în ea. Dar cu cât mă
implicam mai mult, cu atât simţeam cum cobor pe o spirală
descendentă, de pe care nu puteam ieşi.
LIA: Deci nu erai fericit în acea perioadă?
M.P.: Am încercat să am succes şi să fiu fericit, dar nu mă
satisfăcea nimic. Fumam opiu, foloseam ocazional cocaină,
luam LSD, tot tacâmul. Am fost implicat în relaţii cu numeroşi
bărbaţi din toate aspectele comunităţii homosexuale. Din
fericire, am fost protejat de experienţe rele. Ştiu că mâna
Domnului s-a aflat tot timpul asupra mea. Dar ajunsesem
într-un punct în care doar treceam de la un bărbat la altul.
M-am gândit: „Devine ridicol. Trebuie să existe ceva mai mult
decât atât în viaţă.”
LIA: Ce evenimente te-au condus la Domnul?
M.P.: Am început să cercetez misticismul şi alte lucruri
spirituale. Dar puteam să realizez că nu erau adevărul. Într-o
noapte, aflându-mă acasă, mi-a căzut privirea pe o Biblie veche,
care aparţinea mamei mele. Nu o mai observasem niciodată.
Am luat-o şi am început să citesc. Pasajul se ocupa de ceva prin
care trecusem chiar în ziua respectivă. Am gândit: „Ce ciudat şi
înfricoşător! Este ceva aici.”
Mi-am promis că voi citi Biblia până voi scoate ceva din ea.
Am început să mă izolez de vechii prieteni. Domnul mi-a
vorbit: „Schimbă-ţi faptele.” Am trecut printr-un proces de
curăţare, arzându-mi drogurile, pornografia şi alte lucruri. Când
am scăpat de ele, înăuntrul meu a apărut o eliberare minunată.
Ştiam că făceam lucrul potrivit. Toate acestea s-au întâmplat
într-o perioadă de aproximativ şase luni.
- 366 -
 LIA: Pe atunci erai creştin?
M.P.: Nu încă. Dar de Crăciun, în 1980, m-am dus acasă la
fratele meu. El şi soţia lui sunt creştini, iar în casa lor era o
atmosferă specială, pe care nu prea o puteam înţelege. Atunci
am început să vorbim despre Isus şi am sfârşit prin a-L accepta
pe Domnul în aceeaşi zi.
Au sunat imediat nişte prieteni şi s-au interesat de o biserică
bună unde aş fi putut merge. Când am intrat în biserică în
duminica următoare, m-am simţit imediat acasă. M-am rugat ca
Dumnezeu să aducă oameni la care să mă pot raporta şi chiar în
acea duminică am întâlnit un artist care ieşise din
homosexualitate.
LIA: Te-ai gândit vreodată că te vei căsători?
M.P.: Deloc – eram fericit să fiu un eunuc pentru Domnul!
Apoi am fost la o conferinţă pentru artişti creştini. Am întâlnit o
doamnă numită Shireen şi am vorbit câteva minute. Mi-a
povestit despre câteva realizări artistice ale ei, iar o săptămână
mai târziu ne-am întâlnit ca să luăm prânzul împreună. Eram
doar politicos – nu eram deloc interesat de o relaţie. Mă
gândeam: „Este o fată aşa drăguţă! Vom fi doar prieteni.”
Shireen şi cu mine am continuat să ne întâlnim, iar un lucru
a condus la celălalt. Într-o seară, mă uitam la ea şi am văzut o
strălucire angelică în jurul ei. Uau, ce e asta? Am început să o
privesc diferit faţă de înainte. Pe vremea aceea o ştiam cam de
şase luni, astfel încât eram precaut cu privire la întreaga poveste.
LIA: De cât timp ieşiseşi din homosexualitate?
M.P.: Cam de doi ani, când ne-am întâlnit prima dată. Pe
atunci se credea că perioada de incubaţie pentru SIDA era de
trei ani, dar de fapt nu suspectam cu adevărat că aş fi putut avea
virusul. După aproximativ un an, am început să vorbim despre
căsătorie şi am primit consiliere la biserică. Shireen a spus că
ştiuse chiar de la început că se va căsători cu mine. Nunta
noastră a fost o experienţă cu adevărat plăcută. A avut loc pe
1 septembrie 1984.
LIA: Care au fost primele simptome că ceva nu era în
ordine?
- 367 -
 M.P.: Afacerea mea din arhitectură se extindea. Am mai
angajat doi creştini, iar Dumnezeu mi-a dat numele pentru
companie: Masterplan. Ne descurcam şi îmi plăcea cu adevărat.
Apoi am început să mă simt deprimat, ceea ce era neobişnuit
pentru mine. Am început să mă simt obosit şi, într-o zi de
decembrie, am observat o pată în partea laterală. Nu m-am
gândit mult la ea, dar am hotărât să mă duc la un control
medical.
Când am sunat în martie pentru a verifica rezultatele, mi-au
spus: „Vrem să veniţi ca să facem biopsia petei.” Între timp, îmi
apăruse încă o pată pe braţ. Deci m-am întors pentru teste.
LIA: Poţi să vezi cum te-a pregătit Domnul pentru teste?
M.P.: Absolut. Ceva ce citisem în ziua anterioară în Biblie
mi-a atins cu adevărat inima, un pasaj despre faptul că trebuie să
ne bazăm pe Domnul încrezându-ne în El, ceva despre boală şi
sănătate. Când am primit diagnosticul, am fost complet
devastat. Aveam sarcomul Kaposi, o formă de cancer de piele.
Mi-au spus că mai aveam cinci luni de trăit. M-am gândit: „Cum
poate doctorul să-mi spună aşa ceva? Nu ştie ce a pregătit
Dumnezeu pentru mine.”
Soţia mea şi cu mine ne-am dus acasă şi am plâns mult.
Ne-am întrebat cum le vom spune familiilor noastre şi
prietenilor de la biserică. După un timp, am fost în stare să
împărtăşim vestea celor mai apropiaţi prieteni, inclusiv
pastorului nostru. În septembrie, m-am ridicat la o slujbă de
seară şi am dezvăluit întregii biserici ce se întâmpla. Le-am
povestit despre teama de respingere, despre îndoielile şi
întrebările mele: „De ce mi se întâmplă aşa ceva?” Răspunsul a
fost minunat. Avem câţiva adevăraţi luptători în rugăciune şi
s-au pus pe treabă. Biserica în ansamblu ne-a acordat mult
sprijin.
LIA: Ce alte ajustări au fost necesare?
M.P.: Am trecut la alimente naturale şi am evitat zahărul,
cafeaua şi alte lucruri care fac atât de mult parte din viaţa socială
de astăzi. De fapt, chiar şi mirosul zahărului a început să mă
facă să mă simt rău, aşa că nici nu puteam sta în preajma lui.
- 368 -
Shireen şi cu mine ne simţeam tot mai izolaţi. Apoi a trebuit să
renunţ la afacere, ceea ce a fost dureros. Am realizat că pentru
mine mare parte din stima de sine se baza pe muncă. Acum am
rămas la un singur venit, dar am văzut că Domnul Se îngrijeşte
în mod incredibil de toate nevoile noastre.
LIA: Cum te-au ajutat alţii în momentele dificile?
M.P.: Un exemplu a fost când am ieşit ultima dată din
spital, unde fusesem internat pentru pneumonie cu
Pneumocystis. Eram dezamăgit de Dumnezeu, atât de supărat şi
rănit că îngăduia aşa ceva! Eram gata să renunţ; nu fusesem
niciodată atât de deprimat. I-am mărturisit asta unei prietene la
telefon, iar ea mi-a spus: „Mark, este în regulă să fii supărat pe
Dumnezeu.”
Soţia mea a intrat în cameră, iar eu plângeam. Îl iubeam
mult pe Domnul, dar simţeam că eram atât de părăsit de El.
Shireen a venit şi a început să se roage: „Dumnezeule, Te rog,
dă-i lui Mark un motiv de încurajare.” Eram atât de bolnav şi de
ameţit, încât mă gândeam: „Dumnezeule, ia-mă acasă! Fă ceva!
Nu mai suport.”
Ei bine, cam o oră mai târziu El mi-a luat depresia,
ameţeala, totul. A fost atât de dramatic, încât nu puteam crede.
Eram aşa de încântat, încât nu am putut dormi toată noaptea.
Dumnezeu mi S-a descoperit cu adevărat.
LIA: Îţi este teamă, Mark?
M.P.: Cred că oricine se află în starea mea este nevoit să se
confrunte cu o anumită teamă. Dar Cuvântul lui Dumnezeu
spune: „Dragostea desăvârşită izgoneşte frica” (1 Ioan 4:18), iar
eu pe asta trebuie să mă concentrez. Ce a promis Dumnezeu?
Pe ce mă pot baza cu adevărat? Ştiu că sună probabil ciudat, dar
sunt cu adevărat fericit. Sunt mai bine în Domnul ca oricând.
Alţi creştini mi-au spus că au încredinţarea că voi fi vindecat, iar
Dumnezeu mi-a vorbit prin Cuvântul Său când am avut nevoie.
Dar trăiesc fiecare zi pe rând. Dumnezeu mi-a arătat care
sunt adevăratele valori. Priorităţile Lui sunt diferite de căile
lumii. Dacă este timpul să plec, sunt fericit. Ştiu că sunt pregătit.
Dumnezeu mi-a arătat că mă aşteaptă ceva mult mai bun, cu
- 369 -
mult superior lucrurilor cu care mă lupt aici pe pământ. El mă
ajută să am perspectiva corectă. Mă supun timpului Său, nu
timpului meu.
[Mark Perry, Bob Davies, Through the Valley of the Shadow.
Copyright © 1985 Bob Davies. Tradus şi publicat cu
permisiune. Mărturia soţiei lui Mark a apărut în volumul al
doilea al lucrării de faţă, cu titlul SIDA invadează o căsătorie.]

PRIVIND ÎNAINTE ŞI PRIVIND ÎNAPOI

BOB DAVIES

Am sărbătorit recent a cincizeci şi cincea mea zi de naştere,

iar acum sunt calificat în mod oficial să mă alătur celui de al
doilea val, misiunii seniorilor din biserica mea. Găsesc că este
fascinant să privesc înapoi şi să văd cum arată viaţa din această
poziţie avantajoasă.
Ce lecţii am învăţat?
Viaţa are întrebări fără răspuns. Nu voi înţelege niciodată cu
adevărat de ce m-am născut ca să mă lupt cu atracţiile faţă de
persoanele de acelaşi sex. Am crescut într-o familie creştină
intactă. Familia mea mergea la biserică în fiecare duminică.
Căsătoria părinţilor mei era stabilă şi iubitoare. Am multe
amintiri fericite din copilărie. M-am simţit întotdeauna
îngrozitor de nesigur în compania altor băieţi. Nu eram bun la
sporturi – dar excelam la muzică şi la şcoală.
Când am intrat în adolescenţă, am făcut două descoperiri
care mi-au schimbat viaţa: L-am primit pe Cristos în viaţa mea
şi am descoperit dragostea personală a lui Dumnezeu pentru
mine. Am auzit cuvântul „homosexualitate” şi am realizat că
descria sentimentele pe care le ascundeam de ani de zile.
Amândouă descoperirile urmau să aibă un impact profund
asupra vieţii mele. În adolescenţă, sentimentele mele de
nesiguranţă păreau doar să se înrăutăţească. Eram extrem de
ruşinos şi stăteam mai mult singur, fără să fac multe lucruri care
implicau alţi oameni – chiar şi la biserică. Îmi era teamă să las

- 370 -
oamenii să se apropie, ca să nu descopere atracţiile mele secrete
faţă de cei de acelaşi sex.
Cuvântul lui Dumnezeu este puternic. Biblia m-a călăuzit în
deciziile majore ale vieţii. După al doilea an la colegiu, mă
simţeam cu totul descumpănit. Îmi plăcuseră orele de ştiinţele
naturii în liceu, dar studierea zoologiei la colegiu m-a lăsat
confuz. Cum să împac orele de evoluţionism cu credinţa din
copilărie?
Apoi am auzit un grup muzical de la Colegiul Biblic Prairie –
una din cele mai mari şcoli creştine din Canada. Aveau un
program muzical fantastic, iar eu slujeam deja ca pianist la
biserica mea – dar tânjeam pentru mai multă instrucţie în
muzica bisericească. Trebuia să părăsesc universitatea şi să merg
la colegiul biblic ca să studiez muzica? Eram emoţionat de idee
– dar îmi era teamă să iau o asemenea decizie majoră. Într-o
seară, am pus cele două cereri pe masa din sufragerie – una
pentru universitatea seculară, una pentru colegiul biblic – şi
m-am rugat pentru călăuzirea lui Dumnezeu. Am deschis Biblia
şi am citit cuvintele: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea
Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9).
Eram copleşitor de sigur că Dumnezeu vroia să părăsesc
universitatea seculară.
Curând am fost acceptat la Colegiul Biblic Prairie. În următorii
trei ani am „sorbit” Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi. A fost
o temelie spirituală solidă, care încă îmi prinde bine. Şi – pentru
prima dată în viaţă – am avut parte de prietenii apropiate,
evlavioase cu alţi bărbaţi. Am locuit cu sute de studenţi în
acelaşi cămin şi am avut atât de mulţi prieteni, încât nu ştiam ce
să fac cu ei. Anii la colegiul biblic au fost extrem de fericiţi şi
satisfăcători. Dumnezeu ştia exact ce îmi trebuia în acea
perioadă a vieţii şi mi-a dat o călăuzire clară prin Cuvântul Său.
Adevărul ne eliberează.
În timpul adolescenţei şi între douăzeci şi treizeci de ani,
lupta cu homosexualitatea a fost cel mai bine păzit secret al
vieţii mele. Apoi m-am mutat în California ca să mă alătur
Misiunii Love In Action, o misiune Exodus localizată pe vremea
- 371 -
aceea în zona Golfului San Francisco. Dintr-odată, am făcut
parte dintr-o biserică unde toată lumea ştia despre „marele meu
secret”. Dar am descoperit puterea uimitoare de „a umbla în
lumină” (1 Ioan 1:7). Pentru prima dată, am dat socoteală cu
adevărat faţă de alţi bărbaţi. Mă luptasem ani de zile cu
dependenţa secretă de pornografie. Acum, în sfârşit, puteam să-
mi mărturisesc lupta şi să găsesc încurajare din partea altora care
duceau lupte similare. „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi
rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5:16) a
devenit o realitate vie în viaţa mea.
Cred că cea mai mare creştere pe care am experimentat-o, a
venit ca rezultat al implicării mele în Open Door, biserica strâns
legată de Love In Action. Nu voi uita niciodată prima mea
duminică acolo. Unul dintre membrii Love In Action s-a ridicat şi
a depus mărturie despre cum a căutat eliberare de
homosexualitate. După aceea, congregaţia a bătut din palme şi a
ovaţionat. O, m-am gândit, n-am văzut niciodată aşa ceva! Am
ştiut că intrasem într-o biserică specială, unde fiecare era
acceptat – indiferent de trecutul său. Chiar şi bărbaţii „hetero”
erau prietenoşi şi te susţineau. Pentru aceia dintre noi care ne
luptaserăm ani de zile cu sentimentul înstrăinării faţă de bărbaţi,
acceptarea a fost un balsam vindecător, plin de putere.
Dumnezeu avea şi alte surprize minunate pentru mine.
După cinci ani la Love In Action, am început să le spun altora că
vroiam să mă căsătoresc într-o zi. Curând după aceea,
Dumnezeu m-a îndemnat să mă întâlnesc cu Pam, o femeie pe
care o cunoscusem prin implicarea noastră reciprocă în echipa
de închinare la biserică. A devenit repede evident că Dumnezeu
ne conducea la căsătorie. În lunile care au pregătit terenul
pentru căsătoria noastră din august 1985, am avut o pace şi o
încredere totală că era călăuzirea lui Dumnezeu.
După ani de zile de lupte homosexuale, eram uimit cât de
natural era să fiu căsătorit! Dumnezeu ne răsplăteşte ascultarea.
Am fost implicat în Exodus în următorii douăzeci şi doi de ani –
unele dintre cele mai satisfăcătoare şi palpitante vremuri din
viaţa mea. Când privesc în urmă, sunt uimit cum m-a folosit
- 372 -
Dumnezeu. În timpul anilor mei ca Director, Exodus a crescut
de la o mână de slujitori, la o coaliţie mondială puternică, slujind
la nenumărate mii de oameni. Sunt convins că Dumnezeu nu a
binecuvântat abilitatea mea naturală, ci disponibilitatea mea. Am
spus simplu „da” chemării lui Dumnezeu, iar El a făcut restul.
Dumnezeu mi-a dat, de asemenea, mentori minunaţi. De
exemplu, Frank Worthen, unul dintre „părinţii fondatori” ai
Exodus, a fost şeful meu la Love In Action. Când m-am aflat
acolo pentru doar trei luni, Frank a văzut talentul meu pentru
scris şi mi-a cerut să scriu următorul buletin de ştiri. Mai târziu,
când InterVarsity Press l-a abordat în legătură cu scrierea unei
cărţi, mi-a dat mie contractul pentru carte. Exemplul lui Frank,
de adevărată smerenie, a avut impact asupra vieţii mele.
Există viaţă după Exodus! Nu voi uita niciodată o seară
specială în timpul conferinţei Exodus la Colegiul Wheaton, în 1999.
Conducerea Exodus m-a surprins cu o prezentare specială,
comemorând cei douăzeci de ani de implicare a mea în Exodus –
şi au adus-o cu avionul pe soţia mea, Pam, la conferinţă, ca să
fie martoră la eveniment! Dar, în mod ironic, în următorii doi
ani am simţit tot mai mult că timpul meu la Exodus lua sfârşit.
Am devenit convins că eu, ca lider, dusesem Exodus cât de
departe am putut. Mergeam pe 50 de ani şi slujeam unor clienţi
de 11 ani. Am început să mă rog pentru un succesor, cineva mai
tânăr decât mine, care să ducă Exodus „la următorul nivel”.
Înaintarea demisiei mele conducerii, în aprilie 2001, a fost
una dintre cele mai grele decizii din viaţa mea. I-am anunţat cu
şase luni înainte – cu mult înainte de a avea o altă slujbă. Dar
Dumnezeu a fost incredibil de bun. Cam în perioada când am
demisionat, am auzit despre o viitoare slujbă care urma să apară
în departamentul muzical la biserica mea, una dintre cele mai
mari biserici prezbiteriene din ţară. Am petrecut ani de zile în
tinereţe pregătindu-mă pentru o carieră în muzica bisericească –
ştiam că slujba mi se va potrivi perfect. Dar părăsirea misiunii
Exodus a fost oricum, numai uşoară nu. Îmi lipsea teribil
interacţiunea zilnică pe care o aveam cu liderii din toată lumea,

- 373 -
care erau de mult timp la Exodus. Iubeam noua mea slujbă – dar
tot simţeam „dorul de casă” pentru ce lăsasem în urmă.
Aveam, de asemenea, multe întrebări. Voi continua „să
trăiesc biruitor” faţă de trecutul homosexual, chiar şi fără
sprijinul zilnic din jurul meu? Voi fi capabil să fac o tranziţie de
succes într-o nouă carieră, la vârsta de cincizeci de ani? Şi, poate
cel mai important pentru mine, toată înţelepciunea şi
cunoaşterea despre „misiunea pentru foştii homosexuali” pe
care le câştigasem în ultimele două decenii, vor fi acum uitate în
noua slujbă?
Niciuna din temerile mele nu s-a împlinit. Mă simt la fel de
„biruitor” faţă de trecut astăzi, ca atunci când eram implicat în
Exodus. Noua slujbă s-a dovedit a fi un lucru care se potriveşte
de minune cu abilităţile şi interesele mele. Iar din cauza anilor
pe care i-am petrecut la Exodus şi a cărţilor pe care le-am scris,
oamenii încă mă caută pentru consiliere şi sprijin, astfel încât
îmi folosesc priceperea pe care mi-a dat-o Dumnezeu când am
fost implicat în misiunea Exodus.
Ultima mea „aventură” a fost întoarcerea la şcoală. În
ianuarie am început un program de masterat în studiile de
închinare, prin Institutul pentru Studii de Închinare, un program de
învăţământ la distanţă cu sediul în Jacksonville, Florida. În
ianuarie, când am sosit în campus pentru o săptămână de
cursuri, mă simţeam la fel de emoţionat şi de nervos ca atunci
când am fost prima dată la o conferinţă Exodus! Acum, lucrând
prin computer de acasă, mă aflu regulat în legătură cu studenţii
care îmi sunt colegi şi cu profesorul, când ne completăm online
temele şi când discutăm despre temele pe care le avem de citit.
Sunt încântat datorită noii înţelegeri pe care o voi dobândi,
pentru a fi mai eficient în slujba de coordonator al serviciilor de
închinare care au loc dimineaţa la biserica mea.
Da, există viaţă după Exodus! Sunt convins că a-L urma pe
Dumnezeu este o aventură care ţine o viaţă. Şi cu cât înaintăm
pe cale, cu atât mai mult putem să privim în urmă şi să vedem
credincioşia Lui în anii lungi ai vieţii noastre. În lunile dinainte
de a pleca de la Exodus, Dumnezeu a imprimat două cuvinte în
- 374 -
inima mea: „Termină bine!” Am hotărât că este un motto grozav
pentru tot restul vieţii mele. Într-o zi, când nu voi mai fi, sper că
oamenii vor putea să privească în urmă şi să spună: „L-a iubit
pe Dumnezeu... şi a terminat bine.”
[Bob Davies, Looking Back and Looking Forward. Copyright ©
Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune. Bob şi soţia lui,
Pam, locuiesc în prezent în statul Washington. Pentru ajutorul
care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

RACOLAT
KEVIN

Numele meu este Kevin. Am fost homosexual. Nu, nu am

fost doar un tip cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex. Am fost
mândru că făceam parte din grupul agresiv al activiştilor care şi
astăzi cer o acceptare socială totală şi aprobarea prin lege a
homosexualităţii. Povestea mea este totodată şi modul prin care
încerc să răscumpăr măcar o parte din răul pe care l-am
provocat de-a lungul anilor. Vă voi spune adevărul despre
homosexualitate şi ce înseamnă de fapt stilul de viaţă
homosexual. Întreaga problemă a homosexualităţii se poate
împărţi în trei domenii: psihologic, spiritual şi politic.
Domeniul psihologic
De la unsprezece la treizeci şi trei de ani am fost atras de
bărbaţi, deşi mi-a fost mereu teamă de bărbaţii adevăraţi şi nu
am agreat compania lor. Când eram copil, tatăl meu a fost
bolnav destul de mult timp şi a murit când eu aveam aproape
zece ani, deci am crescut fără să am realmente un model
masculin care să mă înveţe cum să fiu băiat. Am avut fraţi mai
mari, dar nu am fost foarte apropiat de niciunul dintre ei. Eram
însă apropiat de surorile şi de mama mea, iar ele au rămas
mereu cele mai bune prietene ale mele. De asemenea, nu am
avut prieteni băieţi, întrucât îmi era frică de ei. Eram apropiat
doar de fetele care îmi erau prietene. Lor nu le păsa cât de gras
eram sau dacă puteam sau nu să arunc mingea de baseball.
- 375 -
 Lipsa mea de „conectare” cu băieţii de vârsta mea şi lipsa
unei figuri paterne m-au aşezat pe un drum care m-a condus, în
adolescenţă, la atracţii faţă de cei acelaşi sex. Ca adolescent,
nu-mi plăceau sentimentele pe care le aveam faţă de băieţi şi aş
fi preferat să nu le am.
În cea mai mare parte, eram foarte egoist. Mă simţeam
inferior celorlalţi şi în special inferior băieţilor de vârsta mea.
Uram să mă aflu în preajma băieţilor! Mă simţeam respins de
tatăl meu şi de fraţii mei mai mari, fiindcă ştiam că gândeau
despre mine că eram urât şi stupid. Mă simţeam foarte singur,
aşa că am căutat atenţie în alte direcţii. Eram un adolescent
răsfăţat şi tratat cu o indulgenţă excesivă, supărat din cauza
lipsei de relaţii masculine apropiate de care suferise în copilărie.
Mă simţeam abandonat şi respins de adulţi şi de alţii, şi mă
simţeam jignit sau rănit cu uşurinţă, chiar şi la cele mai mici
critici.
Când eram în ultimii ani de liceu, am încercat să ies cu fete.
A fost nostim, fiindcă oricum preferam tovărăşia lor, nu pe cea
a băieţilor. Acele fete mă ajutau şi să par heterosexual.
Cu timpul, când am trecut de douăzeci de ani, am locuit de
unul singur şi am mers la colegiu. Am ales să studiez arta
teatrală. Am câştigat câteva premii şi burse pentru activitatea
mea pe scenă ca actor. Piesele şi scenetele mă atrăgeau foarte
mult. De ce? Simplu. Teatrul îmi oferea o mască. Puteam obţine
acceptare, laude sau pur şi simplu atenţie, apărând în faţa multor
oameni şi pretinzând că eram altcineva.
Între timp, am cunoscut noi prieteni din viaţa homosexuală.
Îmi erau colegi de facultate şi de club şi făceau parte din noua
mea viaţă de homosexual, pe care o păstram ascunsă. Cu
ajutorul lor, mi-am acceptat, în cele din urmă, „orientarea” de
bărbat homosexual. Nu am realizat atunci, dar fusesem racolat.
La început nu mi-a fost uşor să-mi accept noua identitate
sexuală, dar sinele meu interior deja supradimensionat s-a simţit
mai bine când câţiva dintre noii mei prieteni mi-au spus că
atracţiile homosexuale erau un dar special de la Dumnezeu.
Acei bărbaţi mai în vârstă şi mai „înţelepţi” mi-au spus că eram
- 376 -
o victimă şi că mulţi oameni, inclusiv mama şi membrii familiei
mele, erau vinovaţi. Prin urmar, meritam să mă înconjor de
oameni care mă iubeau cu adevărat, aceştia fiind numai
homosexualii.
Nu mi-a mai fost ruşine de „orientarea” mea! Nu mai eram
un tip care se lupta cu atracţia faţă de cei de acelaşi sex. O, nu!
Eram mândru de mine! Eram homosexual! Eram „gay”! Cu alte
cuvinte, eram racolat!
O vreme am fost fericit, participând la paradele
homosexualilor, petrecând timp în librării cu pornografie
homosexuală şi în baruri pentru homosexuali. Am avut relaţii
platonice cu câţiva prieteni care se vedeau şi ei ca victime. Îmi
părea rău pentru ei, iar lor le părea rău pentru mine. Vă asigur
că viaţa mea alături de acei prieteni, în anii ’80, a fost o viaţă
plină de autocompătimire. Vă vine să credeţi că
autocompătimirea este contagioasă şi formatoare de deprinderi?
Vreau să spun că-mi plăcea de tipii aceia fiindcă le era milă de
bietul de mine. Dacă îmi părea rău pentru ei şi îi băteam pe
umăr din când în când, ei bine, era un preţ mic de plătit pentru
compătimirea şi atenţia pe care le primeam în schimb.
Autocompătimirea ne-a condus, în mod automat, la un protest
public. Autocompătimirea şi protestul sunt cam aceleaşi lucruri.
Aceste sentimente explică bine escapadele mele publice,
melodramatice şi uneori şocante, care s-au bucurat de susţinere
publică de prea multe ori.
Acest gen de preocupare faţă de mine însumi a făcut foarte
dificil pentru mine să iubesc. Eram ca un copil care vroia mereu
ca toată atenţia şi dragostea să fie îndreptate spre el. Dar aceasta
nu m-a oprit să caut împlinirea visului meu. Tot ce vroiam acum
de la viaţă era ceea ce mi se spusese că era obiectivul ideal:
găseşte un bărbat care să fie „iubitul” tău, mută-te cu el şi fiţi
fericiţi până la adânci bătrâneţi! Între timp, este în regulă dacă
găseşti pe alţii cu care să te joci, să petreci şi să te culci. Acesta
era visul meu. Nu am găsit însă mereu „iubiţi”, iar când am
reuşit, realitatea nu se potrivea cu visul care mi se promisese.
Nu aveam linişte. Nu aveam linişte fiindcă eram motivat de
- 377 -
dorinţa după figura din imaginaţia mea: un tată care să mă
iubească şi să-mi fie alături.
De fapt, nu prea eram interesat de „iubiţi”. Eram prea
interesat de mine însumi şi de propriile mele dorinţe. Mă
foloseam de bărbaţi fiindcă vroiam ca cineva să-mi poarte de
grijă, dar nu vroiam pe cineva care să aibă nevoie de ceva de la
mine. „Obiectivul perfect” şi „visul” meu nu erau deci nimic
altceva decât agăţarea mea de câteva relaţii între doi bărbaţi care
erau preocupaţi de sine şi se autocompătimeau.
Între timp, membrii familiei mele mă acceptaseră în casele
lor şi nu mi-au interzis niciodată să-mi văd nepoţii şi nepoatele.
Am fost acceptat ca parte a unui stil de viaţă care nu se mai
desfăşura în ascuns. Îi convinsesem că mă născusem
homosexual. Prietenii mei şi cu mine ieşisem din
„ascunzătoare”, eram liberi, toleraţi şi fericiţi. Ei bine, eram
oricum, numai fericiţi nu. Viaţa pe care o duceam era, prin
natura ei, foarte egoistă şi plină de mânie. În viaţa mea nu era
loc decât pentru mine. Orice om pe care pretindeam că îl iubesc
era cineva pe care îl foloseam pentru ceea ce se numeşte
„autosatisfacere reciprocă”, nici măcar pentru „a face dragoste”.
Prieteniile pe care le-am avut erau la fel ca numeroşii mei
„iubiţi” – foarte trecătoare şi condiţionate. Toate relaţiile mele
erau superficiale.
Cum era de fapt viaţa homosexuală? Era un stil de viaţă
foarte uşor, fiindcă nu trebuia să dau socoteală nimănui: nu
aveam responsabilitatea unei soţii, a unui copil sau a unei
familii. Pentru un tânăr de nouăsprezece ani, stilul de viaţă
homosexual este foarte atrăgător pe termen scurt, deoarece pare
a fi o petrecere perpetuă. Poţi avea toate avantajele unei vieţi
heterosexuale, fără vreuna dintre responsabilităţile ei. Să aveţi în
minte asta când îi veţi auzi pe activişti susţinând aceleaşi
argumente pe care le susţineam şi eu cândva: „Nu numiţi asta
«alegerea unui stil de viaţă»! Nu am ales asta pentru mine! Aşa
m-am născut. De ce aş alege să trec prin povara zilnică de a fi
homosexual într-o lume atât de intolerantă şi bigotă?” Da, aşa

- 378 -
spuneam şi eu, însă nu eram sincer nici măcar faţă de mine
însumi. De fapt, este un stil de viaţă foarte uşor!
Deşi era uşor, nu era însă prea satisfăcător. Pe măsură ce mă
apropiam de vârsta de treizeci de ani, deveneam tot mai
nefericit. A început să-mi cadă părul şi luam în greutate. Eram
ca Andrew Cunanan:[1] prea bătrân pentru a mai avea valoare în
cultura homosexuală a tinerilor.
Domeniul spiritual
Dar tot credeam că nefericirea mea se datora altora. Eram
supărat pe toţi „homofobii” şi eram foarte supărat şi pe
Biserică. De aceea am ales să mă implic într-un grup religios
pro-homosexualitate numit Dignity. Deşi nu era recunoscut de
Biserică, cel puţin acolo puteam pretinde că să fiu homosexual
era în ordine şi că mă aflam în Biserică.
La sfârşitul anilor ’80, am auzit despre un grup numit
Exodus. Acesta îi ajuta pe oameni să iasă din acest stil de viaţă,
iar unii reuşeau chiar să-şi schimbe orientarea. Ceea ce m-a
făcut curios, deoarece încă nu aveam linişte! De la Exodus am
aflat despre un grup romano-catolic, înfiinţat de părintele
John Harvey cam cu douăzeci de ani în urmă, numit Courage.
Am luat legătura cu grupul respectiv şi am aflat multe despre
învăţătura Bisericii, dar şi despre mine însumi.
Courage era un grup nou pentru mine. Se baza pe ceva solid
– pe însăşi Biserica Catolică. Cele cinci obiective ale sale pentru
învingerea atracţiilor homosexuale au fost uşor de înţeles pentru
mine. Pentru cineva pierdut în deşert ca mine, erau înviorătoare.
Courage a fost locul unde am clădit prietenii curate cu bărbaţi
care acceptau aceeaşi provocare ca mine. Nu numai că am fost
tratat ca un adult, dar mi se şi cerea să mă port ca atare. Acei
bărbaţi nu mă compătimeau, ci mai degrabă mă provocau să
înţeleg că eram neputincios în încercarea de a-mi controla
pornirile şi că aveam nevoie de ajutorul Duhului Sfânt pentru
a-mi schimba viaţa odată pentru totdeauna! După numai cinci
ani, Courage m-a readus la Sfintele Taine, iar viaţa mea s-a
schimbat.

- 379 -
 Acum sunt un fost homosexual, iar stilul meu de viaţă s-a
schimbat. M-am căsătorit cu cea mai frumoasă femeie din lume
şi avem trei copii. Copil fiind, nu am avut prieteni băieţi, însă
acum, ca adult, lucrurile s-au schimbat. Apreciez tovărăşia unor
bărbaţi adevăraţi şi, pentru prima dată în viaţă, nu-mi mai este
teamă de ei.
După cum vă puteţi închipui, am primit reacţii destul de
neobişnuite la schimbarea din viaţa mea din partea foştilor mei
prieteni şi a unor membri de familie. Toţi au părut să se
distanţeze de mine. Când eram un activist homosexual declarat,
cu probleme, fiind deprimat şi neliniştit, cei mai mulţi dintre
prietenii mei heterosexuali erau dispuşi să mă tolereze. Unii
chiar mă acceptaseră şi mă susţineau, întrucât îi convinsesem că
aşa mă născusem. Cred că acum ar fi cazul să accept că mi-au
fost doar prieteni „de vreme rea”.
Mă tem că în cultura de astăzi, atunci când eşti
disfuncţional, la pământ, trist, dependent de droguri şi
deprimat, ai mai mulţi prieteni decât ai vrea. Dar când începi
să-ţi faci ordine în viaţă, rămâi pe cont propriu. Nu mai eşti
bine-venit în casa unora şi, cu siguranţă, nu mai eşti bine-venit
în preajma activiştilor homosexuali, deoarece acum eşti văzut ca
o ameninţare. Cardinalul Francis George a spus odată: „Deseori
m-am întrebat de ce un bărbat presupus heterosexual, poate
căsătorit şi cu copii, este admirat şi lăudat când declară că este
homosexual, dar drumul în sens invers este denunţat ca fiind
represiv.”
Deci este adevărat că nu-mi place acest gen de răspuns din
partea culturii noastre, însă nu am de gând să-mi mai plâng de
milă. Nu vreau să reiau acelaşi gen de răspuns pe care l-am avut
ca activist, fiind obligat pe nedrept să mă ascund din nou. La
urma urmei şi eu am contribuit la crearea culturii homosexuale!
Domeniul politic
Într-un anumit sens, astăzi oamenii au de suferit când
activiştii redefinesc termenii, dându-le alte sensuri. De pildă,
cuvântul „fobie”. Dicţionarele definesc „fobia” ca „o teamă sau
spaimă persistentă, iraţională”. Cuvântul esenţial aici este
- 380 -
„iraţional”. De aceea, homofobia nu funcţionează când mi se
aplică mie, întrucât nu există nimic iraţional în teama sau spaima
mea faţă de homosexualitate. Convingerea mea că nu aş vrea ca
copiii mei să treacă prin ceea ce am trecut eu este foarte
raţională şi se bazează pe o cunoaştere aprofundată şi pe
raţiune.
Un alt cuvânt este „racolare”. Ca activist, am susţinut lucruri
precum programe şcolare pentru primii ani de liceu care îi
învăţau pe elevi „tolerarea” şi „acceptarea” homosexualilor.
Desigur, mă enervam foarte tare pe voi, homofobii, din cauză
că mă acuzaţi că încercam să racolez băieţi şi fete pentru stilul
de viaţă homosexual. În inima mea, nu credeam că vă mint. Noi
insistam cu fermitate că homosexualii nu racolează tineri şi
băieţi, deoarece credeam că nu poţi schimba orientarea cuiva
din homosexuală în heterosexuală sau din heterosexuală în
homosexuală.
Ei bine, dicţionarul defineşte „a racola” ca „a forma sau a se
întări cu noi membri”. De asemenea, este important să
înţelegem ce anume implică racolarea. Racolarea pentru ce?
Pentru a înţelege aceasta, trebuie să explic un alt cuvânt: „gay”.
„Gay” este un cuvânt cu conotaţie socială, în rândul comunităţii
homosexuale, care înseamnă: „Am ieşit din «ascunzătoare», sunt
mândru de atracţia mea faţă de cei de acelaşi sex, iar tu eşti
bolnav dacă nu eşti şi tu mândru de mine!”
Această atitudine este exprimată cu un scop. Are un public
ţintă. Publicul ţintă nu sunt doar „homofobii” din această lume
rea şi crudă, ci şi restul homosexualilor, care se presupune că au
fost forţaţi să se urască pe ei înşişi atât de mult, încât vor să se
sinucidă. Vedeţi, celor mai mulţi dintre cei care au atracţii faţă
de cei de acelaşi sex nu le place că le au. Mulţi dintre cei care au
atracţii faţă de cei de acelaşi sex nu vor să dea frâu liber
atracţiilor şi de aceea se simt prizonierii dorinţelor lor
emoţionale. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi homosexuali nu sunt
„gay”. [„Gay”, în limba engleză, are şi sensul de „vesel”.
N. trad.]. Ceea ce noi, activiştii homosexuali, ştiam! Activiştii

- 381 -
homosexuali îi au ca ţintă pe cei confuzi din punct de vedere
sexual.
Activiştii vor să ajungă la acei băieţi care, la vârsta de
paisprezece ani, se luptă cu confuzia sexuală. Ei trebuie să-i
convingă că „să fii homosexual este în ordine”, că nu este
posibil să-şi schimbe atracţiile şi că sexualitatea lor este
sănătoasă, este un dar de la Dumnezeu şi ar fi chiar un păcat să
şi-o refuze. Chiar dacă pe atunci nu spuneam lucrurile chiar aşa,
de fapt îi racolam! Nu îi racolam ca să aibă atracţii faţă de cei de
acelaşi sex, ci mai degrabă ca să devină homosexuali.
Ceea ce am învăţat pe parcursul drumului dificil pe care
l-am parcurs este ceea ce sper să învăţaţi şi voi: cu motivaţie şi
cu ajutorul lui Dumnezeu, oamenii îşi pot schimba orientarea.
Viaţa mea, alături de soţia mea şi de cei trei copii minunaţi ai
noştri, nu ar fi fost posibilă dacă aş fi continuat să mă mint că
„odată ce eşti homosexual, eşti întotdeauna homosexual.” Mă
aflu aici ca „recrutat” de Dumnezeu, pentru a transmite această
informaţie cât mai multora dintre voi.
Notă
[1]
Andrew Cunanan a fost un criminal în serie american
care a ucis cel puţin cinci persoane, inclusiv pe creatorul de
modă Gianni Versace. Cunanan s-a sinucis în apropierea casei
lui Versace, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani. [N. trad.]
[Recruited. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and
Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune. Kevin este
disponibil pentru seminarii şi conferinţe. Articolul în limba
engleză a fost publicat pe site-ul www.pfox.org. Pentru ajutorul
care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

RADAR HOMOSEXUAL
JIMMY

Unii îi spun „radar homosexual”, dar de fapt este vorba

despre capacitatea noastră de a recunoaşte la alţii zdrobirea din
noi, datorită a ceea ce avem în comun. Sunt momente în care
- 382 -
este suficient să mă uit la cineva şi, din cauza celor prin care am
trecut eu însumi, pot să spun imediat că are atracţii faţă de cei
de acelaşi sex, chiar înainte de a vorbi cu el. După ce stăm de
vorbă, am confirmarea că într-adevăr s-a luptat sau se luptă cu
homosexualitatea.
Nu sunt genul de bărbat cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex
decis să ducă un stil de viaţă „alternativ”. Îmi doresc cu
disperare să mă schimb.
Întotdeauna am fost distant, în special faţă de tatăl meu.
Când eram mai mic, tatăl meu avea încă mare nevoie să se
maturizeze. Acum el este minunat, dar pe vremuri era iute la
mânie. Uneori o lovea pe mama de faţă cu mine. Fiind unicul
copil până la vârsta de şase ani, am fost destul de apropiat de
mama.
Să o văd suferind din cauza cuiva mă făcea să urăsc omul
respectiv, indiferent cine era el în raport cu mine. Dincolo de
lacrimi, ţipete şi telefoane la poliţie, mi-am spus iar şi iar că nu
vroiam să fiu în niciun fel ca tata. Perioada de abuz nu a durat
prea mult. Tatăl meu a primit ajutor, iar de când aveam eu şase
sau şapte ani abia dacă mai ridică tonul la mama. (Precum am
spus, astăzi este un om minunat). Totuşi, promisiunea pe care
am făcut-o atunci în sinea mea a rămas neclintită.
Nu mi-am dorit niciodată să-mi placă sporturile, fiindcă
tatălui meu îi plăceau sporturile, nu vroiam niciodată să fac ceva
ce-i plăcea tatălui meu, fiindcă nu vroiam să am vreo legătură cu
el. A durat mult timp până să ajung aici, dar acum sunt foarte
apropiat de tatăl meu. Chiar dacă acum suntem apropiaţi, ceea
ce s-a întâmplat în trecut a lăsat urmări care încă cer să fie
rezolvate, dar o să ajungem noi şi acolo.
Părinţii mei au aflat despre mine cu totul întâmplător. Nu
sunt genul care să ies în evidenţă, nici nu sunt efeminat, deci
nici măcar nu bănuiau. Când am împlinit optsprezece ani, am
cunoscut un tip de care credeam că m-am îndrăgostit. Părea să
mă înţeleagă în toate privinţele. Când l-am cunoscut, mi-am zis
că îl vroiam în viaţa mea pentru totdeauna. Vedeţi, la
optsprezece ani deja îmi acceptasem „noul stil de viaţă”.
- 383 -
 Am fost influenţat de alţi homosexuali, care m-au convins
că m-am născut aşa, că nu era vina mea, că nu trebuia să mă
învinovăţesc, că aşa mă făcuse Dumnezeu, deci nu trebuia să
cred că Dumnezeu avea să Se supere dacă trăiam astfel, şi că nu
trebuia decât să-mi găsesc un bărbat şi să trăim fericiţi până la
adânci bătrâneţi. M-am înşelat atât de mult! Numele lui era
Roger.
Mi-a scris o scrisoare de dragoste, pe care am pus-o în
compartimentul pentru acte din camioneta mea. Într-o zi i-am
împrumutat camioneta tatălui meu ca să transporte nişte
mobilă, iar el a fost oprit de poliţie.
Fireşte, a deschis compartimentul şi a scos tot ce era acolo,
căutând actul de înregistrare al maşinii şi asigurarea. A observat
scrisoarea. Când a ajuns acasă, aşa cum cred că ar fi făcut orice
părinte dornic să ştie ce se întâmplă în viaţa fiului său, a citit
scrisoarea. Îngrozit, i-a spus mamei.
Mama m-a confruntat cu lacrimi în ochi. I-am mărturisit că
eram bisexual şi am plâns împreună în camera ei timp de câteva
ore. I-am spus că acesta eram eu şi că trebuia să mă accepte aşa
cum eram. A făcut propriile ei cercetări şi a găsit o mulţime de
informaţii privind opiniile unui bărbat pe nume Dr. Nicolosi.
Pentru a scurta povestea, m-a convins că nu mă născusem aşa şi
că mă puteam schimba. De fapt, mi-a spus că nu va accepta
niciodată că o să fiu mereu homosexual.
La început mi-a fost greu, dar după o vreme am înţeles ce
vroia să spună. După un timp, am studiat eu însumi problema şi
am citit nişte cărţi, una dintre ele fiind preferata mea:
You Don’t Have to Be Gay de Jeff Konrad. Această carte mi-a
înlăturat practic toate îndoielile cu privire la posibilitatea de a
mă schimba.
Ştiu că acum aş putea merge să discut orice pe acest subiect
cu mama, iar ea m-ar susţine întru totul. Ceea ce mă ajută foarte
mult. Deşi tatăl meu cunoaşte situaţia, nu s-a îndepărtat
niciodată de mine şi nici nu m-a tratat altfel. Ceea ce înseamnă,
de asemenea, foarte mult pentru mine.

- 384 -
 Nu m-a abordat niciodată direct cu privire la problema mea,
însă când stă de vorbă cu mine sau când îmi dă un sfat,
pomeneşte de ea pe ocolite. De pildă, îmi spune că mă pot
schimba în orice fel sau că pot fi oricine doresc eu să fiu. Iar
aceasta este bine, dar ceea ce vreau de fapt să spun este că nu e
bine să-ţi laşi fiul să se descurce singur. Întotdeauna asigură-te
că-i dai de înţeles, într-un fel sau altul, că tu, ca părinte, crezi în
continuare în el, deoarece credeţi-mă, ajută.
Credeam cândva că există doar homosexuali, heterosexuali
şi bisexuali, că oricine spune că se poate schimba sau că s-ar
putea schimba, se minte şi încearcă să reprime cine este cu
adevărat ca să facă pe placul lumii. Această părere este ceea ce
consider eu a fi cel mai dificil obstacol.
Ea este, de asemenea, şi cel mai controversat argument pe
care cei care sunt împotriva foştilor homosexuali îl folosesc
pentru a-i ataca pe cei care vor să se schimbe sau pe cei care vor
să îi ajute pe cei care vor să se schimbe. Vedeţi, cei care sunt
convinşi că s-au născut homosexuali şi că vor fi mereu
homosexuali au adoptat ideea că nu se pot schimba; deja s-au
acceptat aşa cum sunt şi, pur şi simplu, în mod constant, depun
eforturi să se simtă confortabil. Oricine spune că schimbarea
este posibilă atacă terenul pe care se simt ei confortabil,
deoarece, în esenţă, afirmă că ei se înşeală.
Sunt de acord că dacă îţi reprimi sentimentele, o faci doar de
dragul lumii, nu şi de dragul tău. Este atât de adevărat, dar se
pierde din vedere imaginea de ansamblu. Iar imaginea de
ansamblu nu este să-ţi reprimi sentimentele homosexuale, ci să
scapi de ele. Ştiu că sună ridicol pentru cineva care este un
homosexual activ, dar este posibil.
Toţi cei care doar îşi reprimă sentimentele nu s-au schimbat
pe deplin. Ştii că te-ai schimbat pe deplin atunci când, cu
adevărat, nu mai ai asemenea sentimente.
Acest lucru cere mult timp, dar se va întâmpla dacă
perseverezi. Ştiu asta pentru că sunt aproape de ţintă. A trecut
un an şi jumătate de când am pornit pe acest drum, dar ca să fiu
sincer, am făcut sex cu un tip acum câteva luni.
- 385 -
 În timp ce făceam sex, am constatat că toată „magia”
dispăruse. Îmi tot spuneam că de îndată ce tipul termină, totul
va lua sfârşit. Vroiam doar să se termine odată, pentru că nu
mai simţeam nimic.
Prietenii care îmi cunosc situaţia mi-au zis că au observat o
mare schimbare în modul meu de a privi viaţa. Acum pot să ies
în oraş cu prietenii şi să vorbim despre fete fără să mă simt
aiurea. Totuşi, un bărbat bine făcut încă mă atrage când dau
prima oară cu ochii de el, dar numai atunci.
Nici nu mă mai gândesc cum ar fi în pat cu el, aşa cum
făceam cândva. Mai am de lucru în direcţia asta, dar ştiu că am
făcut progrese, iar dacă veţi lua taurul de coarne cum am făcut
eu, şi voi veţi face progrese. Este nevoie de timp, dar este
posibil. Sper că ce am scris vă va ajuta cât de cât şi îmi pare rău
dacă m-am lungit prea mult.
[Jimmy, Gaydar. Copyright © Parents and Friends of
Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.
Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.pfox.org.]

RĂZBOIUL DINĂUNTRU
BOB DAVIES

Camera de la mansardă era fierbinte şi înăbuşitoare, dar

bătăile rapide ale inimii mele nu se datorau căldurii. Citeam o
carte mică, broşată, pentru adolescenţi, despre „fapte ale vieţii”,
iar conţinutul capitolului 10 a umplut de groază mintea mea de
paisprezece ani.
„Ai sentimente de atracţie faţă de membrii propriului tău
sex?” întreba cartea, apoi descria simptomele a ceva numit
„homosexualitate”.
„Toate simptomele se referă la mine”, m-am gândit eu.
„Probabil că sunt homosexual.” Îngrozit, am luat imediat două
decizii: nu voi spune niciodată nimănui despre descoperirea
mea. Şi mă voi ruga cu disperare să-mi pot cumva „depăşi”
sentimentele. Rugăciunea, citirea zilnică a Bibliei şi mersul

- 386 -
săptămânal la şcoala duminicală erau obiceiuri înrădăcinate.
Deci cum puteam să am acea problemă?
Decât să caut ajutor, mai degrabă mi-am ascuns temerile,
m-am retras faţă de toată lumea, iar în cele din urmă am
renunţat să merg la biserică. De ce să mă deranjez, când
Dumnezeu părea irelevant pentru cele mai adânci nevoi ale
mele?
În ultimii ani ai adolescenţei, pe când eram student în anul I
la British Columbia, în Vancouver, am împrumutat cărţi despre
homosexualitate şi am aflat despre marea subcultură
homosexuală din multe oraşe nord-americane. Curios, am
început să vizitez librării pentru adulţi şi să citesc reviste
homosexuale, ca să-mi hrănesc dorinţele ilicite. Numai vina şi
teama mă reţineau de la relaţii sexuale cu bărbaţi.
În acea vară, am vizitat-o pe sora mea mai mare în
Fort St. James, British Columbia şi nu peste mult timp m-am
angajat la fabrica locală de cherestea. Când m-a invitat la mica ei
biserică, am acceptat cu bucurie. La urma urmei, era un mod
bun de a-mi face prieteni. Oamenii erau cu adevărat prietenoşi
şi curând cântam la pian pentru slujbe. Până m-am întors în
vara următoare, tăciunii care se stingeau ai credinţei mele ardeau
din nou cu putere.
Apoi un cvartet de la Colegiul Biblic Prairie din Three Hills,
Alberta, a vizitat biserica şi am aflat despre curriculumul centrat
pe Biblie al şcolii şi despre programul muzical de calitate. Am
făcut cerere de admitere la colegiu şi am fost acceptat.
Sosind în campus în septembrie 1971, m-am cufundat în
programul de cursuri şi le-am găsit fascinante. În următorii trei
ani m-am bucurat, hrănindu-mă constant cu Cuvântul lui
Dumnezeu, atât în clasă, cât şi în studiul meu privat.
Dumnezeu a început o lucrare profundă în viaţa mea. De
exemplu, am sosit în campus ca fiind un introvertit retras.
Pentru slujba mea de student cu program redus, am fost numit
poştaş pentru dormitorul bărbaţilor. În fiecare după-amiază
sortam corespondenţa, apoi salutam pe fiecare bărbat când

- 387 -
trecea pe la biroul meu de la etajul întâi ca să-şi ia
corespondenţa.
În câteva săptămâni ştiam numele întreg, camera din cămin
şi colegul de cameră al fiecărui student din campus. Dumnezeu
mi-a dat relaţii „curente” cu sute de bărbaţi. Era o susţinere
profundă să simt dragostea şi acceptarea lor. Dar nu le-am spus
niciodată despre războiul meu continuu cu ispitele
homosexuale.
La doi ani de la absolvire m-am dus la o şcoală de ucenicie
Tineri Pentru Misiune în Germania. După un program de şase
luni, într-o dimineaţă, când mă rugam pentru viitorul meu,
„m-am văzut” înapoi acasă, înmânând tractate în faţa celui mai
mare bar homosexual din Vancouver. Mi s-au înmuiat
picioarele. „În niciun caz”, am murmurat în interior. „Voi face
orice, în afară de asta!”
Apoi, în septembrie 1978 am auzit o mărturie care mi-a
schimbat viaţa. Un vorbitor de la biserică şi-a făcut cunoscută
povestea despre anii de misiune de dincolo de ocean şi despre
mulţi oameni câştigaţi pentru Cristos.
„Dumnezeule”, a şoptit inima mea, „vreau ca viaţa mea să
conteze pentru Tine – întocmai ca a acestui om.” Apoi a venit
provocarea lui Dumnezeu: „Eşti de acord să plăteşti preţul?”
Ştiam că Dumnezeu vroia să-I predau complet identitatea mea
sexuală confuză. În ciuda anilor de mers la biserică, a unei
diplome de colegiu biblic şi a experienţei misiunilor de dincolo
de ocean, încă mă luptam cu dorinţe greşite faţă de cei de
acelaşi sex. Şi ele deveneau mai puternice.
În următoarele douăzeci şi patru de ore, de-abia am mâncat
şi am dormit, luptându-mă cu Dumnezeu ca Iacov (vezi
Geneza 32). În cele din urmă, prea extenuat ca să mai lupt,
m-am predat. „Dumnezeule, ai câştigat. Fă ce vrei cu viaţa
mea.”
Citisem despre o misiune pentru „foştii homosexuali”
numită Love In Action (LIA), localizată lângă San Francisco şi
am scris la biroul lor, întrebând dacă îi puteam vizita. Apoi am
spus familiei şi prietenilor apropiaţi despre lupta mea. „Simt că
- 388 -
Dumnezeu mă cheamă în California ca să primesc ajutor”, am
explicat. Deşi au fost şocaţi, m-au sprijinit.
Sosind la Love In Action în iunie 1979, am planificat să stau
vara, apoi să mă întorc acasă ca să-mi reiau viaţa „normală”.
Curând mă ofeream voluntar în birou, ajutând personalul să ţină
pasul cu sutele de cereri de ajutor.
În vara aceea am făcut unele descoperiri uimitoare. Am
realizat că datorită luptei mele sexuale, puteam să dau un ajutor
semnificativ colegilor creştini care înfruntau lupte
asemănătoare. Şi din cauză că nu căzusem niciodată pradă
comportamentul homosexual, le puteam oferi o înţelegere
valoroasă cu privire la perseverenţă şi lupta spirituală.
Angajamentul iniţial de o vară a ajuns la şase luni, apoi la un
an. Nu a durat mult până să realizez că viaţa mea se îndrepta
într-o direcţie permanentă. Am început să editez buletinul lunar
al misiunii, scriind articole noi şi vorbind la seminarii locale.
Dumnezeu a continuat să lucreze în viaţa mea. Spre marea
mea surpriză, am descoperit că homosexualitatea nu era
„adevărata” mea problemă. Dorinţele nepermise faţă de
persoanele de acelaşi sex erau doar un simptom exterior al unor
răni emoţionale mai profunde, care aveau nevoie de vindecare.
Prin grupul de sprijin al LIA, am fost în stare să mărturisesc
deschis lupte ca nesiguranţa, teama şi invidia faţă de bărbaţi.
Pentru că nu îmi „exprimasem prin comportament” cu
bărbaţii sentimentele homosexuale, au existat unele lupte pentru
a rezista atracţiei necunoscutului. Am auzit multe poveşti despre
implicarea în păcat a altora. Ca să fiu sincer, unele dintre
aventurile lor nepermise păreau distractive. Trebuia să rezist
unor gânduri ca: „Te-ai plictisit de atât de mult sex impersonal?
Aş vrea să pot spune acelaşi lucru. Apoi aş fi gata să renunţ!”
Dumnezeu mi-a deschis ochii şi ca să văd devastarea
îngrozitoare pe care păcatul a adus-o în vieţile acelor bărbaţi.
Fără să ştim, unii dintre ei erau deja infectaţi cu virusul HIV.
Am găsit, de asemenea, dificil să fiu sincer cu alţii. Trăisem
cea mai mare parte a vieţii în spatele unei faţade zâmbitoare.
Vor iubi şi vor accepta oamenii „adevărata” mea persoană? Mi-a
- 389 -
luat aproape un an ca să mărturisesc luptele mele continue cu
pornografia. Dar când am adus problemele „la lumină”, am
descoperit că ele au început să-şi piardă puterea. Şi am aflat că
Iacov 5:16 este adevărat. Când membrii grupului nostru îşi
mărturiseau păcatele unii altora şi se rugau unul pentru celălalt,
experimentam mai mult din vindecarea lui Dumnezeu. Dând
socoteală celorlalţi, am ajuns pe o nouă treaptă a victoriei.
Dragostea necondiţionată a bisericii a fost, de asemenea,
crucială pentru creşterea mea – în special sprijinul bărbaţilor
„normali”. Din cauza poziţiei mele în personalul de la Misiunea
Love In Action, toată lumea ştia despre trecutul meu. Dar
bărbaţilor de la Biserica Open Door nu le era teamă să-şi arate
acceptarea printr-un zâmbet sau o îmbrăţişare călduroasă. Toată
viaţa mă simţisem atât de inferior în comparaţie cu alţi bărbaţi.
Dar prin susţinerea celor de acelaşi sex, încet încet am început
să mă simt în mai mare măsură ca „unul dintre tipi”. O altă
rădăcină care hrănea dorinţele homosexuale a fost tăiată.
După cinci ani la Love In Action, am devenit neliniştit,
simţind că Dumnezeu avea ceva pentru mine. Dar ce?
Atitudinea mea faţă de căsătorie se schimbase încet. Când am
venit prima dată la LIA, căsătoria părea la fel de improbabilă
precum escaladarea Muntelui Everest. Aveam prea multe temeri
cu privire la necunoscut şi sentimente adânci de nepotrivire, dar
câţiva ani mai târziu, am recunoscut în sfârşit adevărul faţă de
mine însumi: vroiam cu adevărat ca într-o zi să mă căsătoresc.
Pe 11 octombrie 1984 m-am trezit cu o tresărire. Ceasul
deşteptător arăta ora 3:07 dimineaţa. Apoi a venit o viziune, ca
un vis. În mintea mea, „m-am văzut” plutind în josul unui râu.
Chiar înainte, râul se împărţea în două direcţii diferite. Apoi
mi-a venit în minte versetul: „Domnul să-ţi fie desfătarea şi El
îţi va da tot ce-ţi doreşte inima” (Psalmul 37:4).
Am simţit că Dumnezeu îmi vorbea, că mă aducea la o
importantă încrucişare de drumuri în viaţa mea. Bifurcaţia din
râu era simbolică. În faţa mea erau două opţiuni: căsătoria sau
celibatul continuu. Care ramură a râului o vroiam?

- 390 -
 Apoi m-am gândit la Pam, o femeie care se alăturase echipei
de muzică a bisericii. Am văzut-o în fiecare săptămână la
repetiţii. Eram amici, dar acum simţeam că Dumnezeu avea
„ceva mai mult” pentru relaţia noastră.
În timpul săptămânii următoare, am cerut sfatul pastorului
meu şi al lui Frank Worthen, Director la Love In Action. Ştiam că
sentimentele şi „viziunile”, în special în domeniul laturii
sentimentale, puteau fi înşelătoare. Nu vroiam să mă îndepărtez
de voia lui Dumnezeu într-un domeniu atât de important al
vieţii mele. Atât Frank, cât şi pastorul meu m-au încurajat să fac
un pas înainte în relaţie şi să văd ce se întâmplă. În final, cu
palmele transpirate, m-am aşezat lângă Pam.
„Cred că Dumnezeu vrea să începem o relaţie”, i-am spus,
aşteptându-mă să fie şocată. În schimb, a zâmbit şi a părut
aproape uşurată. Şi ea simţise că Domnul ne călăuzea să fim
împreună. De fapt, se rugase ca Dumnezeu „să mă lovească în
cap” ca să-mi atragă atenţia asupra acelei probleme!
În săptămâna ce a urmat, în timp ce Pam era în vacanţă,
mi-a trimis o vedere cu acest verset scris de mână: „Doamne...
ai făcut lucruri minunate; planurile Tale făcute mai dinainte s-au
împlinit cu credincioşie” (Isaia 25:1). Când am vorbit mai târziu,
am făcut o descoperire uimitoare. Pam se rugase pentru viitorul
ei soţ începând din septembrie 1978 – chiar luna în care Îi
încredinţasem Domnului luptele mele homosexuale.
Ne-am logodit în acel an, de Ziua Recunoştinţei şi ne-am
căsătorit în luna august a anului următor. În timpul acelor luni,
toate temerile persistente cu privire la căsătorie au dispărut ca o
ceaţă de dimineaţă. Sincer, nu m-am îndoit nicio clipă că
Dumnezeu ne-a adus împreună.
De la căsătoria noastră, Dumnezeu a folosit-o permanent pe
soţia mea ca să aducă mai multă vindecare şi susţinere în viaţa
mea. Căsătoria noastră este foarte specială; nu o iau niciodată ca
pe ceva de la sine înţeles.
Da, chiar şi în căsătorie, vindecarea mea continuă. De
exemplu, învăţ mereu cum să mă maturizez în rolul de soţ şi
lider al casei noastre. Ca mulţi bărbaţi care s-au confruntat cu
- 391 -
homosexualitatea, mă lupt uneori cu pasivitatea. Încă urăsc
confruntarea, de aceea Dumnezeu îmi dă o mulţime de
oportunităţi ca să cresc în acest domeniu (fie că aceasta
înseamnă să-i spun unui vecin macho dintr-un apartament de
sus să dea mai încet televizorul care urlă la ora 11 noaptea, fie că
înseamnă să-i spun soţiei mele ce cred cu adevărat despre ideile
ei cu privire la vacanţa noastră).
Aşa că, fie că este vorba de confruntarea cu rădăcinile
homosexualităţii sau de o altă provocare în umblarea spirituală,
ştiu, creşterea mea va continua toată viaţa. Vor mai fi multe
bătălii de dat în anii următori. În ceea ce mă priveşte, este în
ordine. Ştiu că nu o pot face pe cont propriu, de aceea privesc
la Isus Cristos pentru tărie. Prin moartea Lui pentru mine,
războiul a fost deja câştigat.
[Bob Davies, The War Within. Copyright © Bob Davies.
Tradus şi publicat cu permisiune. Bob Davies este coautorul a
trei cărţi: Coming Out of Homosexuality (1993, cu Lori Rentzel),
Someone I love Is Gay (1996, cu Anita Worthen) şi Portraits of
Freedom (2001, cu Lela Gilbert).]

REFLECŢII ASUPRA A DOUĂZECI ŞI CINCI DE ANI DE

VINDECARE
ALAN MEDINGER

„Pervers şi fără rost am rătăcit, dar El, cu dragoste, m-a

căutat; şi pe umărul Lui, cu blândeţe, m-a aşezat şi acasă, cu
bucurie, m-a adus.”
Aceste cuvinte dintr-un imn vechi, bazat pe Psalmul 23,
exprimă perfect ce mi s-a întâmplat cu douăzeci şi cinci de ani
în urmă, când L-am întâlnit pe Domnul, iar El m-a scos din
homosexualitate.
Călătoria mea a urmat tiparul pe care îl vedem iar şi iar. Am
fost un copil neplanificat al unor părinţi care ar fi preferat o
fată. Fratele meu mai mare era mai atletic şi, în general, era în
toate un model masculin mult mai bine decât mine şi, cumva, el
a devenit al tatei, iar eu am devenit al mamei.
- 392 -
 Părinţii mei erau oameni buni, de treabă, cinstiţi, care făceau
tot ce puteau pentru a-i creşte pe fiii lor ca să devină bărbaţi de
succes, bine adaptaţi, dar o problemă din familie a tins să
modeleze destinele noastre, ale tuturor. Tatăl meu suferea de
depresie severă. Atât de severă, încât s-a aflat sub îngrijire
psihiatrică mulţi ani, iar în câteva ocazii a trebuit să fie spitalizat.
De-abia putea să facă faţă vieţii, cu atât mai puţin să fie soţul şi
tatăl care trebuia să fie. În momentele lui rele, bea mult, iar el şi
mama se luptau verbal destul de des.
Viaţa mamei era dificilă şi, într-o oarecare măsură, am
devenit mângâierea şi confidentul ei. Cu siguranţă, mă
identificam mai mult cu ea decât cu tatăl meu. Dacă sunteţi
familiarizaţi cu rădăcinile cele mai obişnuite ale homosexualităţii
masculine, puteţi vedea că, exceptând abuzul sexual, am avut
parte de toate.
Niciun părinte nu-şi face copilul homosexual. Am învăţat că
mediul familial din copilăria timpurie poate să ofere „cadrul”,
dar întotdeauna apar alţi factori semnificativi, care joacă un rol
în direcţionarea cuiva către homosexualitate. În cazul meu,
câţiva dintre acei factori au fost deciziile pe care le-am luat
destul de devreme în viaţă. Am o amintire vie a unei nopţi, când
eram copil şi stăteam întins în pat, ascultând cearta părinţilor
mei, spunându-mi: „Nu mă pot răni; nimeni nu mă va răni
niciodată.” Cred că în acea noapte am luat decizia să nu fiu
niciodată vulnerabil emoţional. Ca o consecinţă a acelei decizii,
până la convertirea mea, ani de zile mai târziu, nu aveam să fiu
niciodată liber să iubesc pe cineva.
M-am retras, de asemenea, într-o lume a fanteziei. Fantezia,
sexuală sau de alt fel, a devenit retragerea mea sigură din faţa
durerii vieţii. Un scenariu tipic pentru fantezia mea conţinea un
băiat erou care conducea bărbaţi în bătălie, iar apoi, când lupta
se termina, bărbaţii mă foloseau sexual. Tânjeam atât după
masculinitatea mea, cât şi după masculinitatea altor bărbaţi.
La început dorinţele nu erau sexuale, ci doar un dor după
atenţia şi interesul unui bărbat faţă de mine. Dar bineînţeles, în
cele din urmă au devenit sexuale. Deşi teama de a nu fi
- 393 -
descoperit mi-a limitat activitatea, de la vârsta de treisprezece
ani, pe tot timpul liceului, am fost activ din punct de vedere
homosexual cu alţi băieţi.
Am fost binecuvântat să cresc într-o vreme şi într-o cultură
în care nu exista un stil de viaţă homosexual alternativ, care să
mă cheme să intru în el. Ştiam că erau câteva baruri
homosexuale în Baltimore şi mergeam la librăriile pornografice
ca să mă uit în fugă la revistele din secţiunea „bărbaţi”, dar nu
mi-a trecut niciodată prin cap cu adevărat să fug din singura
lume pe care o cunoşteam şi să las ca homosexualitatea să-mi
determine cursul vieţii. Ca atât de mulţi bărbaţi cu orientare
homosexuală din vremea aceea, urma să-mi iau o slujbă, să mă
căsătoresc, să am copii şi să fac faţă cât de bine puteam.
Este exact ceea ce s-a întâmplat. Willa Benson fusese
prietena mea din timpul şcolii elementare. Am ieşit împreună în
timpul liceului, din când în când, în timpul colegiului şi la doi
ani după colegiu ne-am căsătorit. Nu i-am spus nimic Willei
despre dorinţele mele homosexuale.
Primii ani ai căsătoriei au mers bine. Am avut două fiice şi
am început să avansez în lumea afacerilor. Eram activi în mica
noastră biserică episcopaliană din vecinătate şi duceam o viaţă
socială activă. Dar treptat, presiunile carierei şi ale familiei au
început să apese asupra mea. Răspunsul meu a fost să mă retrag
în vechiul meu mod de a găsi alinare: fantezia homosexuală şi
pornografia, iar la cinci ani după căsătorie, sexul cu bărbaţi.
La început mergeam cu maşina patruzeci şi trei de mile la
Washington, D.C. ca să mă duc la un bar homosexual pentru a
găsi un contact, dar cu trecerea timpului, am devenit tot mai
indiferent, mergând în baruri homosexuale şi căutând sex cu
necunoscuţi în locuri publice în Baltimore, fără să mă feresc. O
parte majoră a homosexualităţii mele era masochistă şi am
început să răspund la anunţurile pentru sex sadomasochist.
Timp de zece ani am dus clasica viaţă dublă, având succes în
afaceri, fiind vicepreşedinte şi trezorier la o companie
prestigioasă din Baltimore, un stâlp al bisericii locale – trezorier
al bisericii, membru al bordului de conducere şi profesor de
- 394 -
şcoală duminicală. Aparenţele erau păstrate cu grijă. În realitate,
viaţa mea ieşise de sub control, iar căsătoria mea devenise un
fals. Beam mult şi dădeam o mare parte din vina pe care o
simţeam pe Willa. Ne certam frecvent. În ultimii doi ani de
activitate homosexuală, am fost incapabil să funcţionez sexual
în căsătorie. Nu am justificat niciodată ce făceam, dar simţeam
că nu am putere să mă opresc. Îmi vedeam viaţa pe o spirală în
coborâre care, în cele din urmă, avea să mă coste familia,
cariera, poate chiar şi viaţa.
Apoi s-au întâmplat două lucruri. Willa, căutând ajutor, a
intrat într-un grup de rugăciune. Fără să ştie, a dat peste un grup
de femei mai în vârstă care luptau puternic în rugăciune. Au
început să se roage pentru mine şi pentru căsătoria noastră.
Nu mult după aceea, un prieten de la lucru a avut o
experienţă religioasă profundă şi şi-a predat viaţa lui Cristos.
Când acel prieten a încercat să-mi explice ce se întâmplase, am
fost convins că avusese o întâlnire adevărată cu Domnul.
Cumva, cunoşteam că şi eu puteam să am aşa ceva, dar era cel
mai înspăimântător lucru la care mă puteam gândi. Ştiam că o
astfel de întâlnire ar implica homosexualitatea mea. Pe cât de
mult o uram, pe atât nu credeam că aş putea trăi fără ea. De
când îmi aminteam, fusese modul meu de a face faţă vieţii.
Dar lucrurile erau destul de disperate, astfel încât după şase
sau şapte săptămâni de agonie, marţi, 26 noiembrie 1974 m-am
dus să mă întâlnesc cu Jim. Nici el, nici nimeni altcineva de
acolo nu ştia despre problema mea. La un anumit moment în
timpul serii, când două sute de oameni sau cam aşa ceva, Îl
lăudau pe Domnul cu glas tare, am rostit în tăcere:
„Dumnezeule, renunţ. Viaţa mea este o dezordine totală. Nu
mă mai pot descurca. Preia Tu controlul.” Şi a făcut-o.
În câteva zile am ştiut că avuseseră loc în mine câteva
schimbări profunde. Mai întâi de toate, m-am îndrăgostit până
peste cap de Willa şi o doream fizic. Fanteziile mele
homosexuale, care nu mă părăsiseră aproape niciodată, s-au dus.
Şi, cel mai important, ştiam că Isus era real, că mă iubea şi că
începeam să-L iubesc.
- 395 -
 Câteva săptămâni mai târziu i-am spus Willei întreg adevărul
despre viaţa mea. Anii în care a negat lucrurile s-au prăbuşit, iar
în lunile care au urmat avea să se confrunte cu rănile pe care i
le-au provocat anii în care am respins-o, am înşelat-o, am fost
mânios pe ea şi am aruncat vina pe ea. Vindecarea ei de-abia
începea şi avea să dureze câţiva ani. Capacitatea ei de a avea
încredere în mine şi de a primi dragostea mea a venit foarte
încet.
Acestea s-au întâmplat cam cu patru ani înainte de a auzi de
cineva care a fost eliberat de homosexualitate, iar apoi am citit
despre Love In Action, o misiune pentru vindecarea
homosexualităţii, pe atunci în San Rafael, California. Am
început să corespondez cu Frank Worthen şi Bob Davies. Avea
să mai treacă un an înainte de a întâlni cu adevărat un alt „fost
homosexual”, la prima Conferinţă Exodus la care am fost, din
Seattle, Washington.
La început, liderii Exodus au fost precauţi cu privire la
mărturia mea. Întâlniseră pe alţii care susţineau că au primit
instantaneu o vindecare miraculoasă de homosexualitate, pentru
ca într-un an sau doi, să afle că acele vindecări erau departe de a
fi depline. Într-o anumită măsură, prudenţa lor era justificată,
dar nu pentru că nu aş fi fost eliberat de comportamentul
dependent şi de atracţiile sexuale faţă de bărbaţi. Ci mai degrabă
fiindcă homosexualitatea înseamnă mai mult decât atracţii şi
comportament homosexual, şi de-abia începusem să simt
vindecare în alte domenii.
Vindecarea sexuală a fost într-adevăr ceea ce părea să fie în
1974, iar în anii care au urmat, Dumnezeu S-a atins de nevoia
mea emoţională. În ultimii doi ani am ajuns la o altă înţelegere a
felului în care m-a schimbat Dumnezeu, una care se întoarce la
vindecarea sexuală iniţială. Întotdeauna am văzut acea vindecare
ca pe un miracol. Nu o mai văd aşa. Acum o văd ca pe trei
miracole.
Homosexualitatea nu este o boală, ca retardarea mintală sau cancerul;
este un grup de probleme care, împreună, dau naştere atracţiilor şi
comportamentului homosexual. Fiecare problemă trebuie
- 396 -
tratată individual. Iată cele trei probleme de care S-a ocupat
Dumnezeu în momentul vindecării mele iniţiale, cele trei
miracole ale mele.
Mai întâi, a dărâmat zidul autoprotecţiei şi, dintr-odată, am fost
capabil să iubesc. Şi cine ar fi fost un obiect mai logic al dragostei
mele decât Willa, persoana care mă iubise şi rămăsese lângă
mine în toţi acei ani îngrozitori? M-am îndrăgostit de ea şi, aşa
cum se întâmplă cu mulţi bărbaţi care ies din homosexualitate,
din acea dragoste a venit atracţia sexuală faţă de ea.
Al doilea miracol este că Dumnezeu a „desexualizat” nevoile mele
neîmplinite. Mult timp am tânjit în continuare după dragostea şi
atenţia unui bărbat, dar acel dor nu mai era sexual. Încă îmi
doream să fiu bărbat, dar acel dor nu se mai exprima în dorinţa
de a poseda masculinitatea altui bărbat.
În al treilea rând, dependenţa sexuală a fost zdrobită. Poate că este
miracolul cel mai greu de înţeles, dar este cel pe care îl întâlnim
cel mai des. Oricine a urmat cu succes cei doisprezece paşi vă
va spune că supunerea faţă de Dumnezeu este ceea ce a zdrobit
dependenţa sexuală.
Cred că acestea au fost miracole. Dar ceea ce ne face să
numim ceva miracol este adesea timpul. Dumnezeu face într-o
clipă ceea ce de obicei durează luni sau ani. Deşi nu prea mulţi
oameni experimentează schimbarea în felul în care am făcut-o
eu, tot ce mi s-a întâmplat mie: faptul că am fost eliberat ca să
iubesc, desexualizarea nevoilor emoţionale neîmplinite,
zdrobirea puterii dependenţei, împlinirea nevoilor inimii mele
de către Isus şi creşterea în masculinitate (sau feminitate) sunt
disponibile pentru oricare bărbat sau oricare femeie care depune
eforturi ca să învingă homosexualitatea. Ştiu acest lucru pentru
că l-am văzut întâmplându-se de sute de ori, în multe vieţi.
[Alan Medinger, Reflections on 25 Years of Healing. Copyright
© Alan Medinger. Tradus şi publicat cu permisiune.
Alan Medinger a fost un pionier al mişcării foştilor
homosexuali, fondator şi Director al Regeneration Ministries, o
misiune creştină din Baltimore şi Virginia de Nord, care oferă

- 397 -
ajutor celor care vor să renunţe la comportamentul
homosexual.]

RENUNŢAREA LA MINCIUNĂ
JOE DALLAS, într-un interviu cu BOB DAVIES

Am învăţat teologia pro-homosexualitate şi am devenit expert în

apărarea stilului meu de viaţă. Nimeni nu ar fi bănuit că numai cu câţiva
ani înainte, eram un diacon căsătorit, într-o biserică evanghelică.
„Joe, să stai departe de teatrele din partea de jos a oraşului”,
m-a avertizat mama când aveam zece ani. „Sunt homosexuali
acolo şi vor vrea să te dezbrace!”
Avertizarea mamei m-a făcut să mă duc la teatrele interzise.
La început, sexul cu necunoscuţi m-a înspăimântat, dar îmi
plăcea să fiu ţinut în braţe şi atins.
Deşi familia mea mergea la o biserică prezbiteriană bună, eu
nu aveam o relaţie personală cu Domnul. La începutul
adolescenţei, Dumnezeu îmi părea total irelevant şi am renunţat
la biserică. La vârsta de cincisprezece ani am descoperit un grup
numit Libertate Sexuală pentru Gay, într-un ziar clandestin din
Los Angeles. Păream de douăzeci şi unu de ani, deci m-am
alăturat grupului, şi curând aveam permanent relaţii cu bărbaţi
homosexuali mai în vârstă. Am început să mă identific cu
subcultura homosexuală. Atenţia ce mi se acorda m-a făcut să
simt că primeam toate lucrurile pe care le căutasem în timp ce
creşteam.
Mi-am ascuns cu atenţie viaţa homosexuală când eram la
liceu, alăturându-mă celei mai populare fraternităţi şi ieşind
regulat cu o fată atrăgătoare. În weekenduri, familia credea că
„ieşeam cu băieţii” de la şcoală, iar prietenii mei, fanatici ai
sportului, credeau că mă furişez la Hollywood ca să găsesc
femei. Înşelam pe toată lumea.
Apoi am început să mă întâlnesc cu Ann, o fată creştină
frumoasă. Timp de câteva luni m-a confruntat cu Evanghelia,
astfel încât în final i-am spus despre homosexualitatea mea.

- 398 -
 „Asta nu e o problemă”, mi-a zis ea. „Tot ai nevoie să fii
născut din nou ca toţi ceilalţi.” În săptămânile următoare, am
devenit profund convins de aceasta. În cele din urmă, într-o zi
m-am dus într-un parc vizavi de şcoala mea şi am început să
vorbesc cu Dumnezeu.
„Doamne, dacă eşti cu adevărat aici, sunt pregătit. Îţi voi da
toate acestea Ţie... dacă mă vrei.”
Am intrat într-o relaţie personală cu Dumnezeu şi a fost o
experienţă glorioasă. Curând am devenit un „ciudat al lui Isus”
tipic, cărând peste tot o Biblie mare. Revoluţia Isus cuprindea
sudul Californiei şi sute dintre noi, copiii, am fost salvaţi. A fost
un timp minunat în viaţa mea!
Am început să frecventez biserica lui Ann, Calvary Chapel din
Costa Mesa, California şi am primit o învăţătură biblică
excelentă de la Pastorul Chuck Smith. Nu am avut nicio
problemă cu renunţarea la activităţile homosexuale. Deşi
preferam încă bărbaţii din punct de vedere sexual, mi-am
închipuit că sentimentele vor dispărea în timp.
Apoi, cam un an mai târziu, un prieten m-a invitat la un alt
studiu biblic. „Trebuie să-l auzi pe tipul, ăsta, Brad (nu este
numele lui adevărat)”, mi-a spus el. „E adevărată dinamită.”
Prietenul meu avea dreptate. Am fost foarte impresionat de
darul de învăţătură al lui Brad şi am revenit ca să învăţ mai
multe.
Curând, studiul nostru biblic de casă a crescut la câteva sute
de tineri şi ne-am mutat într-o biserică. Am devenit diacon în
noua biserică a lui Brad, iar slujbele au continuat să crească până
ce cei care veneau au trecut de o mie. Am început emisiuni
regulate la televiziune şi am ţinut servicii mari în tot statul
California. M-am căsătorit cu secretara lui Brad, Carol şi am
intrat în misiune, având o slujbă cu program întreg. Era anul
1972 şi eram mântuit de mai puţin de doi ani. Totul se întâmpla
atât de repede, încât de-abia ştiam ce se întâmplă.
Viaţa mea era centrată în jurul misiunii. Deşi o iubeam pe
Carol şi aveam o viaţă sexuală normală, căsătoria noastră era
goală. Tot ce făceam era misiune, misiune, misiune.
- 399 -
 În 1976 misiunea lui Brad devenise deja prea mare şi
perfectă, iar eu am decis să ies din ea. Am început să lucrez la
un serviciu secular şi am fost foarte dezamăgit că Dumnezeu nu
mi-a oferit imediat un post într-o altă misiune.
În timp ce amărăciunea creştea, toate vechile sentimente
homosexuale au revenit. Am început să mă îndrăgostesc de
bărbaţi de la serviciu, iar într-o noapte, dintr-o toană, m-am dus
la o librărie pentru adulţi. Curând eram iar în vechiul stil de
viaţă.
La început, Carol nu avea idee despre ce făceam, dar,
probabil, a ghicit curând. Am început să fumez şi să stau în oraş
până târziu. Apoi am simţit că ceva nu era în ordine cu ea, când
a venit acasă cu respiraţia mirosind a băutură, iar niciunul dintre
noi aparent nu bea. Nu ne-am confruntat niciodată unul pe
celălalt, dar în cele din urmă am scos-o în oraş la cină. „Carol”,
i-am spus calm în timpul mesei, „chiar mă întreb dacă nu ai fi
mai fericită de una singură.”
S-a gândit câteva minute. „Mda, cred că aş fi.”
În interiorul meu, speram cu disperare că va întreba: „Joe,
ce se întâmplă? Pentru Numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă?”,
dar nu a făcut-o, iar eu m-am prefăcut că eram calm.
„Da”, am spus liniştit, „cred că despărţirea ar fi cea mai
bună soluţie pentru amândoi.” În două săptămâni Carol a
plecat, iar mai târziu am divorţat. În trei luni, întreaga mea viaţă
se dezintegrase.
Peste o săptămână, pierdeam deja vremea într-un bar
homosexual din Long Beach. În interior, eram furios pe
Dumnezeu. Am dreptul să fac ce vreau cu viaţa mea, mă
gândeam fierbând de mânie. Sunt homosexual şi asta-i tot!
Curând am intrat într-o relaţie sexuală cu proprietarul
barului. Îl idolatrizam pe Dan. Mă duceam la bar şi stăteam cât
dura tura lui. După ce barul se închidea, ieşeam împreună câteva
ore, apoi mă duceam acasă.
După un somn de câteva ore, ieşeam şi mă târam cu greu la
slujbă. Întotdeauna am sperat că vom sfârşi prin a locui

- 400 -
împreună, dar Dan locuia cu un alt iubit şi nu vroia să rupă
relaţia cu el. Nu mai este nevoie să spun, era o situaţie bolnavă.
Într-o noapte, i-am spus lui Dan despre trecutul meu în
misiune, iar el m-a dus să vizitez Biserica Comunităţii Metropolitane
din Long Beach.
Acest loc este o harababură teologică, am gândit când am
auzit prima oară cum justificau comportamentul homosexual.
Dar eram atât de împietrit, încât, curând, am crezut minciuna
lor.
Când am început să mă rog şi să citesc din nou Cuvântul,
am simţit prezenţa lui Dumnezeu. Doamne, am gândit, poţi să
fii în viaţa mea, voi rămâne homosexual şi ne vom înţelege bine.
La sfârşitul anului 1979 eram deja în conducerea BCM.
Eram student la teologie, cântam la pian la serviciile divine şi
urmam cursuri de consiliere, teologie şi istoria Bisericii.
Am învăţat teologia pro-homosexualitate şi am devenit
foarte expert în formularea ei. Reprezentam adesea biserica
noastră la orele de psihologie de la universitate. În acea vreme
am avut o succesiune de iubiţi, inclusiv o relaţie de un an cu
unul din pastorii bisericii.
Credeam cu sinceritate argumentele pro-homosexualitate.
Dar dacă nu mi-aş fi împietrit inima, aş fi ştiut mai bine când
am ajuns să fiu prima dată implicat în acea biserică. Şi chiar dacă
eu cred că Dumnezeu tot era în viaţa mea în acea perioadă,
părtăşia cu El nu era cea pe care o avusesem în trecut.
Dar la începutul anului 1983 ceva s-a schimbat. Mi-am
pierdut interesul faţă de biserică, am ieşit din program şi am
devenit foarte promiscuu.
Apoi am auzit despre o nouă boală numită SIDA. Am
realizat că Dumnezeu putea să îngăduie să mă distrug. Gândul
m-a întristat, dar nu am pus capăt vieţii sexuale active.
La începutul anului 1984 s-a întâmplat să văd un vechi
prieten creştin, la o emisiune creştină de televiziune. A vorbit
despre cum a alunecat şi cum a revenit la Domnul şi m-am
identificat cu adevărat cu mărturia lui.

- 401 -
 Ştiam că lipsea ceva în relaţia mea cu Dumnezeu.
„Doamne”, m-am rugat, „dacă am greşit în privinţa
homosexualităţii, Te rog arată-mi.”
Imediat am fost puternic încredinţat de aceasta în mintea
mea. Ştiam că mă înşelasem. Mă înşelasem cumplit.
În următoarele zile, Dumnezeu mi-a deschis ochii ca să văd
oamenii pe care îi rănisem: soţia mea, iubiţii mei, membrii fostei
mele biserici. Timp de patru luni am plâns acasă în fiecare
noapte. A fost singura perioadă din viaţa mea când m-am gândit
să mă sinucid.
Am întrerupt contactul cu prietenii homosexuali, m-am
mutat din Long Beach şi am început să frecventez fosta mea
biserică. Câţiva dintre foştii mei prieteni erau încă acolo şi m-au
întâmpinat cu bucurie. M-au invitat să mă alătur echipei lor de
softball şi să le fiu prieten. Am experimentat o nouă profunzime
a prieteniei cu bărbaţii, pe care nu o cunoscusem niciodată
înainte.
Am făcut, de asemenea, consiliere cu un consilier creştin
calificat. El mi-a dat un ajutor excelent.
Pe atunci nu mă gândeam niciodată la căsătorie, ci am
presupus că voi fi celibatar tot restul vieţii. Dar aceasta avea să
se schimbe în curând.
În timp ce lunile treceau, de câteva ori, într-o perioadă
scurtă, am întâlnit o tânără doamnă atrăgătoare, numită Renee.
Am început să ne cunoaştem unul pe celălalt şi am aflat că
trecuse printr-un divorţ devastator şi că-şi creştea singură fiul în
vârstă de trei ani.
O admiram cu adevărat pe Renee. Avea o slujbă cu program
întreg, era foarte activă în biserică, avea un băieţel bine-crescut.
Uite o femeie ageră, care Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu,
mi-am spus eu.
Pe neaşteptate, am început să am sentimente faţă de ea:
sentimente protectoare, pline de căldură. Vroiam să fiu cu ea şi
să o ating. Nu avusesem astfel de sentimente niciodată în viaţă.
Am început să ne întâlnim şi am simţit repede că relaţia
putea să devină foarte serioasă. După a doua întâlnire, i-am spus
- 402 -
despre implicarea mea homosexuală din trecut. „Am ieşit din
stilul de viaţă homosexual de numai un an”, i-am spus. „Vrei să
continuăm să ne vedem? Eu vreau, dar tu hotărăşti.”
Renee nu ştia multe despre homosexualitate, dar a vrut să
continue relaţia. Prietenia noastră a înflorit, deşi am trecut prin
momente grele.
De exemplu, când am fost testat pentru SIDA, rezultatele
au întârziat şi a trebuit să aştept patru luni ca să le primesc. În
acel timp, am aflat că doi bărbaţi cu care avusesem relaţii aveau
SIDA. A fost terifiant.
Renee a rămas lângă mine. „Joe”, mi-a spus liniştindu-mă,
„Dumnezeu nu te-a adus atât de departe pentru a te părăsi.” Ea
era aşa o încurajare. În sfârşit, rezultatele au venit negative, iar
după aceea m-am testat de mai multe ori, ca să fiu sigur.
Doi ani mai târziu, pe 8 august 1987, Renee şi cu mine
ne-am căsătorit. De atunci, Dumnezeu a continuat procesul de
vindecare în mine. În afară de căsătoria mea, un alt miracol pe
care El îl face este că mă învaţă cum să iubesc bărbaţii. În trecut
eram îngrozit de bărbaţi; acum învăţ cum să dezvolt prietenii
într-un mod potrivit. Deci mai sunt zone în viaţa mea pe care
Dumnezeu le vindecă. Dar minciuna pe care am adoptat-o s-a
dus. Ştiu că nu m-am născut homosexual şi că nu voi fi
niciodată satisfăcut de relaţiile homosexuale.
Bucuria mea vine din faptul de a fi cel care m-a creat
Dumnezeu să fiu cu adevărat: un bărbat heterosexual, împlinit
în El.
[Joe Dallas, Bob Davies, Out of Deception. Copyright © Bob
Davies. Tradus şi publicat cu permisiune. Joe Dallas este
fondatorul şi Directorul Genesis Counselling din Orange,
California, o misiune creştină care oferă ajutor celor care vor să
renunţe la comportamentul homosexual. Datele de contact ale
misiunii sunt: Genesis Counselling, 17632 Irvine Blvd., Suite
#265, Tustin, California 92780, USA, telefon: (01)714.508.6953,
site: www.genesiscounseling.org.]

- 403 -
 RESCRIIND FANTEZIA UNEI CĂSĂTORII IDEALE
NANCY & TYE GAMEY

Ea ştia înainte de a se căsători cu el că el se lupta cu

homosexualitatea. Credea că-l putea ajuta să treacă peste
aceasta. El credea că o căsătorie era biletul lui pentru o
vindecare rapidă.
Nancy: Tye şi cu mine ne-am întâlnit prin biserică. Totul a
început când mi-am rupt piciorul la o ieşire pentru tinerii adulţi
din Central Manitoba. Tye cunoştea zona, astfel încât a făcut
parte din anturajul care m-a escortat la spital pentru a mi se
pune gips. Era diferit de alţi bărbaţi. Tye era interesat de mine
ca persoană, nu de trupul meu, şi mă simţeam respectată. Am
început să-l iubesc pe acest bărbat care era atât de vorbăreţ,
interesat, impulsiv şi nervos.
Tye: Prima oară când am observat-o pe Nancy a fost când a
venit la o întâlnire a studenţilor de la colegiu interesaţi de
carieră, care a avut loc în apartamentul meu într-o seară târziu,
îmbrăcată fiind într-o haină mare de blană pe care o cumpărase
de la un magazin second hand. M-am gândit: „Este o persoană
pe care mi-ar plăcea să o cunosc.” Aveam o relaţie la distanţă pe
cale de a se destrăma cu o fată din Alberta. Eram frustrat de
colegul meu de cameră. Nancy a devenit confidenta mea şi o
inimă ascultătoare pentru durerea mea relaţională.
Nancy: Când am petrecut mai mult timp împreună şi am
început să mă îndrăgostesc, a devenit evident că Tye nu simţea
aceiaşi fiori. Vorbea despre plecarea în India într-o altă lucrare
misionară şi eram foarte conştientă că nu făceam parte din
planurile lui. În cele din urmă, am hotărât că trebuia să fiu
directă ca să înţeleagă mesajul. Între timp ajunsesem foarte
apropiaţi. „Mi-ar plăcea să merg în India cu tine, dar nu voi
merge ca fată necăsătorită.” Dintr-odată, a înţeles.
Tye: Descoperirea că Nancy vroia să ne căsătorim a fost un
şoc total. Am luat-o mai uşor cu planurile pentru India. Am fost
emoţionat de perspectiva căsătoriei, ceva ce-mi dorisem
întotdeauna. Cu toate acestea, trebuia depăşit un obstacol. Eram
- 404 -
hotărât ca cea cu care aveam să mă căsătoresc să ştie despre
lupta mea cu homosexualitatea. Trebuia să găsesc o cale să-i
spun lui Nancy, înainte ca relaţia să meargă prea departe. Am
avut nevoie de câteva săptămâni pentru a-mi face curaj să
vorbesc cu ea.
Nancy: Mă întrebam de ce îi lua atâta timp lui Tye să ducă
până la capăt discuţia noastră despre căsătorie. Când, în cele din
urmă, mi-a spus despre lupta lui, am fost surprinsă, dar nu
şocată. Informaţia nu a schimbat ce simţeam pentru el. Am fost
onorată că mi-a încredinţat secretul lui. Am fost plină de
speranţă pentru relaţia noastră. Conform valorilor mele
personale şi credinţei mele, credeam că trăirea sentimentelor
homosexuale nu se afla în intenţia lui Dumnezeu. Prin urmare,
am tras corect concluzia că trebuia să existe o cale de scăpare,
deşi am fost foarte naivă cu privire la modalitatea în care avea să
se întâmple şi cu privire la impactul pe care urma să îl aibă
asupra relaţiei noastre. Am presupus, în mod incorect, că o
căsătorie îi va da soluţia sexuală de care avea nevoie pentru a
deveni heterosexual şi că eu puteam fi cea care să-l ajute să
depăşească problema.
Tye: Nu ştiam de câte informaţii despre homosexualitate
avea nevoie Nancy. Ce nu ştia ea era că aveam încă întâlniri
sexuale ocazionale. De fiecare dată, îmi spuneam că va fi pentru
ultima oară. Credeam că o căsătorie va reprezenta vindecarea
rapidă pentru luptele mele sexuale. Chiar înainte de nunta
noastră, care a avut loc pe 28 decembrie 1981, pentru o clipă
am fost copleşit de temeri. „Sper că pot face asta”, m-am
gândit, deloc încrezător. Apoi mi-am scos gândul din minte şi
am mers înainte.
Nancy: Pe când mă îndreptam spre altar, îmi tremurau
genunchii. Credeam că voi leşina. „Sper că iau hotărârea corectă
căsătorindu-mă cu Tye. Este prea târziu să mă răzgândesc
acum.” Stomacul îmi era încordat. „Dacă oamenii ar şti ce fac,
ar crede că sunt nebună.” Dar eram îndrăgostită.
Tye: La trei luni după ce ne-am căsătorit am avut o cădere
sexuală şi am ştiut că trebuia să îi spun lui Nancy. Când i-am
- 405 -
spus, a fost devastată. „Este prea mult pentru mine să rezolv
această problemă. Nu pot vorbi despre asta”, a fost răspunsul
ei. Eram rănit. Ea era femeia cu care trebuia să împărtăşesc totul
şi nu îmi era alături când aveam nevoie de sprijin. Lucrurile s-au
schimbat între noi şi am devenit tăcuţi cu privire la subiectul
homosexualităţii.
Nancy: Am simţit că stomacul îmi era sfâşiat în bucăţi şi că
eram pe cale de a-mi pierde minţile. De-abia mă puteam
concentra asupra muncii mele. Toată viaţa fusesem învăţată că,
dacă trăiam o viaţă creştină biruitoare, nu trebuia să am
probleme. Din cauză că el a fost necredincios, m-am gândit că
ceva nu era în regulă cu mine. Nu eram o soţie destul de bună
ca să-l ţin credincios din punct de vedere sexual. Aveam nevoie
de Tye ca să depăşesc problema. Aveam nevoie ca Tye să-mi fie
credincios, pentru a mă simţi o persoană completă. Durerea a
fost atât de copleşitoare, încât am ajuns să o neg, spunându-mi
că, dacă încercam mai mult, mă rugam mai mult şi mă
încredeam mai mult în Dumnezeu, totul va fi în ordine. În
următorii cinci ani, care au inclus o perioadă de trei ani de
misiune peste hotare, m-am convins că lucrurile mergeau mai
bine şi am căutat semne în Tye care să-mi arate că se vindeca.
Din exterior păream cuplul perfect. Din interior, situaţia mă
consuma. Eram încordată şi uneori credeam că voi înnebuni.
Mă enervam brusc şi, în adâncul meu, deşi nu eram conştientă
de asta, nu aveam încredere în Tye.
Tye: Nu aveam încotro să fug cu lupta mea. Acum eram cu
adevărat singur. Nici măcar Nancy nu vroia să mă asculte. Pe
câmpul de misiune continuam să am întâlniri ocazionale. De
fiecare dată, juram că nu se va mai întâmpla niciodată. Nancy
avea motive să nu aibă încredere în mine, dar nu ştiam unde să
merg pentru ajutor. Mă simţeam prins în capcană. Când ne-am
întors în Canada, am făcut pregătiri să plecăm peste hotare
pentru o slujbă mai stabilă. Aceasta ne-a dus în campusul
Colegiului Biblic pentru antrenament suplimentar, unde
consilierea era disponibilă. Pe vremea aceea, Nancy era foarte
afectată emoţional şi a insistat să mergem la consiliere. În
- 406 -
perioada de consiliere, în toamna anului 1986, adevărul despre
cei cinci ani anteriori a ieşit la iveală.
Nancy: Am început să mă confrunt cu adevărul despre
activităţile lui sexuale din ultimii cinci ani ai căsătoriei noastre.
Am început, de asemenea, să-mi separ identitatea de lupta lui.
Am înţeles că, indiferent cât de bună soţie aş fi fost, nu-l
puteam opri pe Tye să se ducă la o întâlnire sexuală. A fost
dificil pentru mine, fiindcă o mare parte din identitatea şi
respectul meu de sine venise din ideea că puteam să-l iubesc
destul pe Tye pentru a-l ajuta. În decursul următorilor trei ani,
m-am maturizat destul din punct de vedere personal pentru a
înfrunta posibilitatea infidelităţii continue şi repercursiunile
acesteia şi am înţeles că puteam trăi cu lucruri precum
respingerea, ruşinea, stigmatul păcatului sexual, eşecul unei
căsătorii destrămate.
Tye: Am învăţat că rădăcinile comportamentului meu sexual
incontrolabil se aflau în abuzul sexual şi în influenţa tovarăşilor
de aceeaşi vârstă, ele având ca rezultat limite personale
nedefinite şi o stimă de sine scăzută. Nu am ştiut niciodată cum
să umplu goliciunea relaţională cu bărbaţii, altfel decât prin sex.
Trebuia să învăţ să depăşesc barierele intimităţii cu bărbaţii şi
să-mi împlinesc nevoile emoţionale cu persoane de acelaşi sex
în mod sănătos. A trebuit să învăţ să clădesc prietenii cu bărbaţi
heterosexuali, ceva foarte înspăimântător pentru mine. Căderile
sexuale au devenit mai puţin frecvente, mai controlate. Cu
trecerea timpului, am ajuns să cred că şase luni de sobrietate
sexuală erau chiar o realizare, cea mai bună la care puteam
spera. Prin consiliere, Nancy a devenit mai cinstită cu privire la
căderile mele sexuale. Într-o zi, după ce i-am împărtăşit lui
Nancy că mai avusesem o cădere sexuală, răspunsul ei a fost
diferit. Nu a plâns ca de obicei. I-am spus că părea să nu îi pese.
A răspuns: „Dacă nu mi-ar păsa, nu m-ar durea atât de tare.
Doar că nu ştiu cât mai pot îndura.” Am fost uimit. Deodată,
am înţeles că îmi puteam pierde soţia şi copiii. Negarea a luat
sfârşit. Am realizat că de mine depindea. Trebuia să-mi fac

- 407 -
partea. Şase luni nu era destul de bine. A fost începutul unei
lungi perioade de abţinere.
Nancy: Era în iunie 1990. Şedeam pe pajiştea campusului
universităţii în frumosul San Antonio, Texas. Lângă noi dormea
în cărucior copilaşul nostru de cinci săptămâni. Eram la prima
noastră conferinţă Exodus, copleşiţi şi încântaţi. Am simţit că
Dumnezeu ne chema să începem o misiune pentru cei care se
luptă cu homosexualitatea în Winnipeg şi Manitoba. Conferinţa,
visam eu, ne va da ultimul impuls de care aveam nevoie. Eram
mişcaţi de onestitatea şi transparenţa cu care atât de mulţi îşi
împărtăşeau viaţa personală şi luptele. O atmosferă de
mulţumire şi veneraţie pentru harul lui Dumnezeu plutea peste
oameni atât de zdrobiţi sexual.
Tye: Cu două săptămâni înainte de conferinţă am avut o
cădere sexuală. Am simţit imediat o remuşcare intensă şi ştiam
că trebuia să le spun celor doi bărbaţi din biserică înaintea
cărora eram răspunzător. Nancy, de asemenea, trebuia să ştie,
dar am aşteptat până ce aveam să fim la conferinţă. În ziua a
doua, cu multă teamă de respingere, m-am aşezat lângă ea şi
i-am spus ce s-a întâmplat. În acea clipă ştiam că o puteam
pierde, dar ştiam, de asemenea, că trebuia să înfrunt adevărul
răspunsului ei, oricare ar fi fost el. Să o privesc drept în faţă era
parte a consecinţei relaţionale a acţiunilor mele. Era un loc unde
Nancy putea găsi ajutor ca să facă faţă informaţiei. Să nu-i spun
însemna că nu aveam să ştiu niciodată dacă ar alege să fie cu
mine dacă ar şti totul despre mine.
Nancy: Când mi-a spus, am amorţit. Mintea mi se învârtea
în cap. Chiar mi se întâmpla cu adevărat asta? Unde era
Dumnezeu? Mă înşelasem crezând că El ne condusese la
această misiune? Mă înşelasem gândind că Dumnezeu vroia să
rămân în căsnicia mea şi să fac ca lucrurile să meargă? În zilele
următoare am atins punctul cel mai de jos în care m-am aflat
vreodată în căsnicie. Cu toate acestea, în viaţa personală
ajunsesem în punctul în care nu mai eram atât de disperată
emoţional încât să am nevoie să funcţioneze căsătoria noastră
pentru a mă simţi bine cu privire la mine însămi ca şi creştină.
- 408 -
Crescusem în propria-mi identitate, astfel încât nu mai eram atât
de absorbită de Tye şi de căsătoria mea cu el. I-am spus lui
Dumnezeu: „Nu ştiu ce mai vrei de la mine. Sunt confuză, mă
simt ca o proastă fiindcă am rămas, am visat la misiune, mă simt
ca şi cum totul a fost planul meu. Dacă vrei să-l părăsesc, o voi
face. Nu ştiu cum mă voi descurca cu trei copii mici, dar dacă
asta vrei să fac, ştiu că Tu îmi vei fi de ajuns. Dacă vrei să
rămân, va trebui să mă ajuţi, fiindcă nu mai am nimic de dat.
Arată-mi clar ce vrei să fac, pentru că nu mai am încredere în
mine însămi că înţeleg îndrumarea Ta.”
Tye: Restul săptămânii a fost un haos. Prin călăuzirea mai
multor oameni, care ne-au ajutat să facem faţă durerii în acea
săptămână, Nancy a hotărât să rămână cu mine. Cu toate
acestea, amândoi ştiam că, dacă era să mergem mai departe, era
nevoie ca lucrurile să se schimbe.
Nancy: Anul următor a fost un alt an de reconstruire; o
lungă perioadă de celibat, în care au ieşit la suprafaţă mai multe
probleme legate de abuzul sexual, au ieşit la lumină noi tipare în
relaţia noastră sexuală, a avut loc o aprofundare mai mare a
comunicării şi am învăţat o nouă definiţie a intimităţii. Ştiu că
numai relaţia mea cu Dumnezeu mi-a dat voinţa să continui
căsnicia mea şi să-l iert pe Tye. Dacă ar fi să o iau de la capăt,
nu aş da cele prin care am trecut pentru nimic în lume. Am
învăţat lucruri despre mine însămi şi despre Dumnezeu pe care
nu le-aş fi putut învăţa altfel. Relaţia mea cu Tye este mai
profundă şi mai cinstită decât mi-aş fi putut imagina vreodată că
poate fi o căsătorie. Sunt convinsă că Dumnezeu ne-a adus
împreună şi că are pentru noi ceva ce nu ar fi putut face
niciodată dacă am fi fost separaţi.
Tye: Nu sunt mândru de istoria mea, dar ea este o dovadă a
bunătăţii, harului şi abilităţii copleşitoare a lui Dumnezeu de a
vindeca şi schimba o viaţă. Nancy şi cu mine ne luptăm cu
slăbiciunile inerente din personalităţile noastre individuale şi din
relaţia noastră. Cu toate acestea, săptămâna conferinţei Exodus
din San Antonio a fost hotărâtoare pentru noi. Deşi mă mai
lupt cu pofta uneori, atunci când sunt obosit sau stresat, trec
- 409 -
săptămâni când nici măcar nu am gânduri homosexuale şi nu
trec prin ispite. Sunt îndrăgostit de Nancy şi sunt atras sexual de
ea. Aceasta mă vindecă.
Dumnezeu foloseşte speranţa şi vindecarea pe care le-am
găsit, pentru a le da altora prin povestea noastră. Mulţumim lui
Dumnezeu pentru consilierul nostru creştin, care a crezut că
schimbarea este posibilă, pentru biserica noastră şi pentru
prietenii care ne sprijină, şi pentru Exodus şi misiunea lor
specializată.
[Nancy & Tye Gamey, Rewriting the Fantasy of an Ideal
Marriage. Copyright © Nancy & Tye Gamey. Tradus şi publicat
cu permisiune. În iunie 1993, Nancy şi Tye au fondat misiunea
New Direction for Life Ministries din Winnipeg, pentru a echipa
biserica şi a sluji celor zdrobiţi sexual. În 2008, misiunea a
devenit Living Waters Canada Central, avându-l pe Tye ca
Director. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la
Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

RESTAURAREA DIN ABUZUL SEXUAL: O VIAŢĂ

TRANSFORMATĂ
CRAIG BEICKELMAN

Crescând în familia mea de origine am avut parte de

neglijare, de incest emoţional cu mama mea şi de ani de zile de
molestare sexuală din partea fratelui meu. Fiind nevoit să mă
lupt cu aceste probleme şi să le înving, vă fac cunoscut ceea ce
am învăţat.
Ca în multe alte probleme, un prim pas pe care trebuie să îl
fac este să admit că acestea s-au întâmplat în viaţa mea şi să
accept să primesc ajutor. Deşi mi-am amintit întotdeauna, în
interiorul meu, că s-au întâmplat lucruri între mine şi fratele
meu, am depus mari eforturi ca să uit. Era singurul mod în care
ştiam să fac faţă confuziei şi interacţiunii mele permanente cu
el. După ce i-am respins avansurile şi am pus capăt relaţiei
noastre sexuale, m-a urât cu intensitate; iar adânc, în interiorul
meu, am ştiut întotdeauna de ce. Nu am înţeles măsura
- 410 -
incestului emoţional cu mama mea până nu am început drumul
spre vindecare.
Eram în colegiu când realizarea a ceea ce s-a petrecut cu
fratele meu a ieşit cu adevărat la suprafaţă şi m-a lovit cu o
realitate dezolantă. Eram student în anul întâi şi ni se citeau
statistici despre diferite combinaţii de incest, şi am gândit doar:
„Sunt o statistică.” Cred că nu am avut niciodată cuvinte pentru
a exprima ce se întâmplase în trecut. Din nefericire, aveau să
treacă câţiva ani înainte să încep să caut ajutor. Cele mai multe
victime nu realizează că abuzul este atât de vătămător şi că le
afectează fiecare domeniu al vieţii. Eram un supravieţuitor şi a
trebuit să clădesc o întreagă lume în care îi ajutam pe alţii,
pentru a mă izola de posibilitatea de a mă afla în nevoie sau de a
fi din nou slab. Supravieţuitorii abuzului tind adesea să
minimalizeze ce li s-a întâmplat, pentru a face faţă şi a-şi
continua viaţa. Eram ca un copac care fusese vătămat şi
dezvoltasem propriul meu mod de a supravieţui în vătămare,
dar întreaga mea viaţă era schimbată de vătămare şi de tacticile
mele de supravieţuire.
Nu numai că îmi concentram viaţa pe ajutorarea altora, dar
sufeream de atât de multă durere generalizată, încât am devenit
dependent de orice amorţea durerea, ca aplauzele, munca,
mâncarea, pornografia şi fantezia. A trebuit ca adicţiile să mă
împingă să caut ajutor. Îmi petrecusem viaţa supravieţuind şi
încercând să evit durerea. Ultimul lucru pe care eram dispus să îl
fac era să mă confrunt cu durerea şi să recunosc toată confuzia
din viaţa mea. Când lucrurile au devenit, în cele din urmă, de
neschimbat, am decis să păşesc pe drumul căutării ajutorului.
A fost un lucru foarte înspăimântător pentru mine şi nu
prea există opţiuni bune pentru aşa ceva. Am început prin a citi
cărţi despre abuzul sexual, dar cele mai multe erau scrise pentru
femei şi nu abordau multe dinamici specifice bărbaţilor. Printre
cele mai importante lucruri cu care m-am confruntat au fost
sentimentele. Puteam să vorbesc fără niciun efort despre fapte
şi să explic ce mi se întâmplase, dar nu simţeam nimic.
Amorţeala era un mecanism de a face faţă. Îmi era atât de teamă
- 411 -
de durere şi de toată confuzia legată de ea, încât credeam că,
dacă îmi îngăduiam să o simt şi să trec prin ea, zăgazul se va
rupe şi voi trece neîncetat prin supărătoarea mea adicţie. În
realitate, confruntarea cu sentimentele a fost cheia către
vindecare. A trebuit să învăţ să accept durerea atunci când
Domnul i-a îngăduit să iasă încet la suprafaţă, iar apoi să aduc
durerea la Isus pentru vindecare. Mi-a fost de folos să văd
durerea şi suferinţa Lui pe cruce şi să ştiu că El mă înţelegea.
Am învăţat că durerea nu mă va ucide şi că Isus mă va ajuta să
trec prin ea, îmi va aduce vindecare şi îmi va uşura durerea. A
fost un proces lent, dar El m-a ajutat să dau drumul mijloacelor
nesănătoase de apărare şi mi-a adus vindecare.
Toată viaţa am fost nevoit să ridic ziduri uriaşe în jurul meu
pentru a mă proteja. Când am trecut prin anii de abuz, a trebuit
să înţeleg ce se întâmpla în lumea mea. Graniţele normale şi
componentele interne cu care suntem creaţi pentru protecţie
erau toate făcute bucăţi. În interiorul meu totul îmi spunea că
mama mă distrugea şi că ceva era greşit cu ceea ce îmi făcea
fratele meu – dar pentru a înţelege situaţia în sine am decis că eu
eram cel greşit, pentru că ei erau familia mea şi se presupune că
trebuia să fiu în siguranţă cu ei. Am renunţat la toate graniţele
naturale şi la indicatorii incluşi şi am rămas simţindu-mă gol şi
vulnerabil. Am încercat să mă simt în siguranţă, construind
graniţe artificiale, pentru a compensa ce am pierdut. Zidurile
erau uriaşe şi groase şi a trebuit să-L las pe Isus să le dea jos
cărămidă cu cărămidă.
De-a lungul procesului, amintirile au continuat să revină.
Pentru mine a fost important să aşez amintirile în ordine
cronologică şi să obţin indicii despre ce s-a petrecut şi despre
cum au evoluat lucrurile. Am fost în stare să leg amintirile
abuzului de amintiri ale altor evenimente care aveau loc în
acelaşi timp, ca să pricep ce s-a întâmplat şi când. Abuzul aduce
atâta confuzie, încât dacă reuşeşti să-l aşezi într-o anumită
categorie, poate fi de ajutor. Amintirile vin în straturi şi uneori
nu se clarifică până nu ai procesat unele straturi. Încă am
amintiri şi sentimente care revin când şi când, dar am învăţat să
- 412 -
nu fug de ele şi să nu le ascund sub preş. Confruntarea corectă
cu amintirile şi cu sentimentele corespunzătoare lor îmi dă
posibilitatea să nu fiu controlat de ele. Nu poţi schimba
trecutul, dar trecutul nu trebuie să te controleze.
În timp ce procesul de vindecare continua, am început să
percep relaţiile nesănătoase pe care le aveam cu alţii. Fiindcă
eram obişnuit cu abuzul, am ajuns să am relaţii cu oameni
abuzivi. Deşi astfel de relaţii nu-mi plăceau, erau confortabile
într-un mod nesănătos. A trebuit să văd modul distructiv şi
nesănătos de a mă raporta la alţii şi m-am pocăit de multe
lucruri. A trebuit să-mi asum responsabilitatea pentru
răspunsurile şi acţiunile mele. Falsa identitate pe care o
construisem, pentru a ascunde ceea ce credeam eu că a fost
distrus, a trebuit să-I fie încredinţată lui Isus. A existat o
perioadă în procesul de vindecare când nu mai ştiam cine eram,
dar în timp Isus şi suportul altora m-au ajutat să recunosc
adevărata mea identitate. Să renunţi la relaţiile nesănătoase şi să
îngădui oameni sănătoşi în viaţa ta poate fi foarte
înspăimântător, fiindcă este ceva nou şi nefamiliar, dar este
crucial pentru a progresa în vindecare.
Iertarea este şi ea un element cheie al vindecării. Neiertarea
continuă să ne lege de oamenii care ne-au rănit şi menţine uşile
deschise pentru tiparele distructive din viaţa noastră. Unele
domenii ale vindecării nu au apărut până nu i-am iertat şi nu
le-am dat drumul celor care mă abuzaseră şi mă răniseră. Ceea
ce nu înseamnă că spunem că ce au făcut ei este în ordine, dar îi
lăsăm în grija Tatălui ceresc, singurul Judecător adevărat.
În perioada cât am fost abuzat sexual am vrut să mor şi am
învăţat să accept moartea. Acum trebuia să învăţ să accept viaţa.
Să învăţ să trăiesc însemna şi că trebuia să învăţ să mă distrez şi
să mă bucur de anumite lucruri. Să mă bucur de lucruri era ceva
ce mă făcuse să intru în necaz înainte. Nevoia mă băgase, de
asemenea, în necaz. Nimic nu părea sigur. Să realizez că era o
nouă zi şi că nu mai eram copilaşul vulnerabil care avea să fie
distrus, a fost nevoie de timp. Am fost victimizat pe când eram
copil şi nu putusem face prea mult cu privire la asta, dar acum
- 413 -
lucrurile se schimbaseră. Acum sunt adult şi nu mai sunt o
victimă.
Mentalitatea victimei şi neajutorarea învăţată intră adânc în
inima supravieţuitorilor şi pot să iasă la suprafaţă în anumite
momente; este ceva obişnuit, fiindcă mulţi ani a fost un mod de
viaţă. Cheia este să-I permitem lui Isus să ne arate asta, să
continuăm să-I predăm modul nostru zdrobit de a face lucrurile
şi să primim suport şi încurajare pentru a merge înainte. Este
important să ai în viaţa ta oameni care să nu minimalizeze cele
prin care treci, dar care să îţi ofere, de asemenea, o perspectivă
sinceră şi să te provoace să mergi înainte. Temerile iraţionale şi
anxietatea sunt laturi obişnuite ale vieţii pentru supravieţuitorii
abuzului. Am învăţat că nu suntem în siguranţă şi că nu putem
avea încredere în oameni. Am fost nevoit să mă confrunt cu
convingerile mele, să primesc ajutor ca să văd zdrobite temerile
şi anxietatea şi să merg mai departe.
Aceia dintre noi care am fost victime ale abuzului sexual în
trecut trebuie să învăţăm că sexul nu este egal cu intimitatea. În
timpul abuzului, singura intimitate din viaţa mea era de natură
sexuală, aşa că în minte le-am legat cele două împreună. Pentru
mine, dorinţa de a fi atins şi aproape de alţii însemna dorinţa de
sex. Este o concepţie greşită obişnuită, care trebuie identificată
ca falsă şi vindecată. De multe ori, atingerea şi apropierea
normală vor părea murdare şi sexuale, dar învăţarea adevărului
despre ce este bun şi sănătos va pava drumul către plinătate.
Multe efecte ale abuzului sunt comportamente învăţate în
încercarea de a înţelege o lume nebună, confuză.
Comportamentul învăţat poate fi dezvăţat. Este nevoie de timp,
de răbdare şi de suportul altora. Amintiţi-vă că vindecarea este
un proces. Cheia este să nu te panichezi când apare provocarea,
ci să-I îngădui Domnului să continue vindecarea în relaţiile tale
suportive.
Am avut un drum lung şi dificil de parcurs, dar Domnul m-a
ajutat să dau drumul zidurilor pe care le ridicasem datorită
zdrobirii mele şi să-L văd pe El ca zidul protecţiei mele. Învăţ să
mă conectez cu oamenii şi să mă maturizez în relaţii. Sunt
- 414 -
membru al unei biserici mari şi învăţ să funcţionez ca o parte
valoroasă a Trupului. Viaţa nu mai este o cursă de rezistenţă.
Învăţ să trăiesc momentul şi să trăiesc viaţa deplin în fiecare zi.
Nu mai trăiesc cu norul negru al abuzului deasupra capului. Nu
pot schimba trecutul şi ce s-a întâmplat, dar cu ajutorul
Domnului, el nu mai trebuie să-mi controleze viitorul. Acum
pot să privesc înainte cu speranţă la ceea ce are pregătit Domnul
pentru mine.
[Craig Beickelman, Recovery from Sexual Abuse – A Life
Transformed. Copyright © 2011 Craig Beickelman. Tradus şi
publicat cu permisiune. Craig a absolvit sesiunea Living Waters
din anul 2003 la Reconciliation Ministries. Este slujitor creştin
licenţiat şi a slujit ca pastor în campusul
Western Michigan University şi ca profesor şi consilier pastoral la
Teen Challenge în Arizona. Pe lângă coordonarea programului
Living Waters la Reconciliation Ministries, Craig a condus şi grupul
de suport pentru bărbaţi Walking Free.]

RUSTY

M-am născut într-o familie cu adevărat minunată. Părinţii

mei şi sora mea mai mare erau creştini. Mama mea este fiica
unor misionari baptişti din sud şi a slujit întotdeauna în
misiunea creştină. Tatăl meu a făcut întotdeauna parte din
conducerea bisericii noastre şi a deţinut diferite funcţii, inclusiv
de şef al bordului de diaconi şi administrator. Am fost mereu
activ în biserică, deoarece părinţii mei erau acolo. Pe la vârsta de
opt ani, Duhul Sfânt a început o lucrare în viaţa mea, o lucrare
pe care numai după mulţi ani am putut să o înţeleg.
Ca băiat, am căutat dragostea tatălui meu, aşa cum face orice
fiu. Din motive necunoscute mie, nu am avut o relaţie
corespunzătoare cu tatăl meu. Personalităţile noastre erau
diferite şi deseori ne aflam în dezacord când eram împreună.
Astfel, de la o vârstă foarte fragedă, am ridicat o barieră în
relaţia noastră. Deşi tatăl meu mă iubea mult, am perceput
distanţa din relaţia noastră drept respingere. Nevoia mea de
- 415 -
dragoste şi de susţinere masculină, dată mie de Dumnezeu, nu
s-a diminuat, ci a rămas neîmplinită.
Când am ajuns la pubertate, hormonii s-au dezlănţuit în
trupul meu, iar nevoia mea de dragoste şi atenţie masculină s-a
deformat, în mod pervers, devenind dorinţă sexuală. Acest lucru
a fost agravat de faptul că eram un tânăr sensibil şi orientat spre
artă. Tovarăşii mei de aceeaşi vârstă au început să mă eticheteze
ca „homo” sau „gay” şi aşa a început Satan să sădească minciuni
în viaţa mea.
În cele din urmă, seminţele lui Satan au adus rod şi am
început să trăiesc după un standard dublu. Sentimentele de
atracţie faţă de cei de acelaşi sex au devenit foarte intense, iar la
frageda vârstă de doisprezece ani am decis să le dau curs. Ştiam
în inima mea că ceea ce făceam era greşit, dar cumva simţeam şi
că nevoia adâncă din inimă îmi era împlinită. Trăiam o
contradicţie îngrozitoare, dar nu aveam idee încotro să mă
îndrept.
În anii adolescenţei, am căutat ajutor la câţiva oameni. Am
vorbit uneori cu pastorul de tineret despre lupta mea şi le-am
împărtăşit şi părinţilor prin ce treceam. Mai târziu, m-am simţit
în largul meu spunându-le câtorva prieteni din biserică ce se
petrecea cu mine. Deci am început să lucrez la schimbarea vieţii
mele. Am comandat cărţi, m-am alăturat unui grup de suport
online pentru creştinii care încercau să învingă homosexualitatea
şi am depus eforturi să scap de acest păcat din viaţa mea.
O analogie pe care o găsesc foarte potrivită cu ceea ce se
petrecea înăuntrul meu este următoarea: o pată de vin de pe
covor poate fi curăţată la suprafaţă, astfel încât covorul să arate
într-adevăr bine şi să crezi chiar că ai scăpat de pată. Totuşi, în
câteva zile (sau săptămâni, sau luni), pata va apărea din nou la
suprafaţă. Am depus mari eforturi să scap de atracţiile faţă de
cei de acelaşi sex, făcând lucrurile prin propria-mi putere şi
„curăţind la suprafaţă”. Totuşi, eforturile mele au fost inutile şi
am continuat să am căderi sexuale.
Anii mei la colegiu au început foarte bine, iar Dumnezeu a
făcut o lucrare minunată în mine. Am început un colegiu nu
- 416 -
prea departe de casă. Acolo am găsit un grup puternic de
bărbaţi creştini tineri, cu care am început să am părtăşie
creştină. Am crescut ca număr şi ne-am încurajat unul pe celălalt
în relaţia noastră cu Hristos. Totuşi, în cele din urmă, am simţit
că Dumnezeu mă îndemna să părăsesc acea universitate, unde
ajunsesem să mă simt atât de confortabil.
Am decis să frecventez un colegiu creştin mic din afara
statului şi să studiez muzica bisericească. Totuşi, în timp ce
eram acolo, sufletul meu a devenit slab. Am căzut şi m-am
întors la păcat. Într-un moment de slăbiciune, m-am implicat
sexual cu un tânăr care mergea la aceeaşi universitate ca şi mine.
Am luptat din greu împotriva păcatului, dar nu l-am putut birui
prin propria mea putere. Totuşi, prin harul lui Dumnezeu, El a
auzit inima mea care striga după ajutor şi mi l-a trimis.
Pentru prima dată în viaţă, am realizat ce însemna să fii
urmărit de Dumnezeu. El a trimis un mesager, pe sora mea, la
peste şase sute de kilometri de casă, nechemată, dar îndemnată
de Duhul Sfânt. A venit neştiind exact ce se petrecea, dar
bazându-se pe darul intuiţiei pe care Dumnezeu l-a pus în atâtea
femei. Sora mea nu a venit cu o atitudine de condamnare, ci cu
o atitudine de dragoste adevărată şi de preocupare pentru mine.
M-a confruntat cu privire la păcatul meu şi m-a întrebat ce
aveam să fac. Ne-am rugat, am vorbit şi nu după mult timp am
ajuns la concluzia că trebuia să mă întorc acasă. Ea sosise pe la
ora douăsprezece ziua, iar până la cinci după-amiaza îmi
împachetasem deja lucrurile în două maşini şi eram pe drumul
de întoarcere spre Carolina de Nord. La fel cum Iosif a fugit de
soţia lui Potifar în Geneza 39, a trebuit să fug şi eu ca să scap de
păcatul meu.
Când am ajuns acasă, le-am spus părinţilor ce se întâmplase,
iar ei m-au întâmpinat cu dragoste, compasiune, zdrobire şi, în
primul rând, cu rugăciune. După ce am vorbit cu pastorii mei,
am fost capabil să merg la consiliere printr-o misiune membră a
Exodus International. M-am dus la Clean Heart Ministries din
Charlotte, Carolina de Nord. Ieşirea din homosexualitate a
consilierului meu a constituit o inspiraţie pentru mine. În
- 417 -
calitate de consilier laic, el mi-a lansat provocarea adevărului
eliberării de homosexualitate prin Hristos. Aveam o mare
dorinţă de vindecare şi schimbare, un grup de suport excelent,
format din familie şi prieteni, şi eram concentrat pe relaţia mea
cu Hristos. Am început să mă eliberez de robia care mă ţinuse
prizonier atâţia ani.
Mă bucură mult să vestesc că Hristos poate aduce vindecare
şi eliberare de homosexualitate, dar trebuie să-L lăsăm pe
Hristos să ne vindece. Pata de vin pe care atâta timp o
curăţasem numai la suprafaţă nu arăta mai bine – tot apărea la
suprafaţă – astfel încât am realizat că era timpul să las în pace
covorul şi să-L las pe Stăpân să facă întreaga reparaţie.
Până atunci nu cunoscusem profunzimea dragostei
adevărate, în special dragostea de la cei de acelaşi sex.
Consilierul meu ne-a cerut tatălui meu mie să lucrăm la relaţia
noastră. Ceea ce a fost o binecuvântare şi un răspuns la
rugăciunea mea de a deveni mai apropiat de tatăl meu aici pe
pământ. Iar relaţia mea cu el m-a ajutat să mă apropii mai mult
şi de Tatăl meu ceresc.
Până acum drumul nu a fost uşor, dar a meritat din plin
efortul. Sunt încrezător că rugăciunile familiei mele şi ale
prietenilor mei au slujit ca arme pentru a-l reţine pe duşman,
atunci când eram fragil. Mai am un drum lung de străbătut şi
sunt nerăbdător să ştiu ce a pregătit Dumnezeu pentru viitorul
meu, deoarece mă ţin de promisiunile Lui, promisiuni că îmi va
da viaţă din belşug, că nu mă va distruge şi că va continua
lucrarea Sa în mine până în ziua desăvârşirii mele. Pentru mine,
vindecarea este doar atât: un proces care îmi schimbă continuu
fiinţa şi dorinţele, pentru a deveni împlinit în Hristos. Eliberarea
nu înseamnă absenţa luptei sau a ispitei, ci să fiu capabil să
rămân în încercare şi să cer biruinţă în Numele lui Isus Hristos.
Sunt pe deplin conştient de chemarea lui Dumnezeu în viaţa
mea, ca să slujesc în misiune cu program întreg. Această
chemare a fost confirmată de întâlnirea mea cu cea care avea să
devină soţia mea, ea având aceeaşi chemare ca mine, şi de
căsătoria noastră. Înainte de a ne întâlni, Dumnezeu ne-a
- 418 -
chemat pe amândoi să lucrăm cu cei care se luptă cu atracţii
nedorite faţă de cei de acelaşi sex şi să învăţăm Biserica ce
înseamnă să învingi homosexualitatea prin puterea vindecătoare
a lui Isus. A fost uimitor să văd cum Dumnezeu a folosit
experienţele noastre cu atracţia faţă de cei de acelaşi sex (a mea,
o ieşire personală din homosexualitate şi a ei, prin slujirea celor
care se luptă cu aşa ceva), pentru a ne apropia. De curând am
început amândoi un masterat în Consiliere Creştină şi suntem atât
de nerăbdători să vedem ce ne-a pregătit Dumnezeu pentru
următorii ani, în timp ce facem călătoria împreună.
[Rusty Angell, Rusty. Copyright © Rusty Angell. Tradus şi
publicat cu permisiune. Rusty a împlinit nu de mult douăzeci de
ani. Lucrând ca debutant şi lider de grup la Clean Heart Ministries,
el îl asistă pe Directorul Executiv, oferind consiliere laică şi
având multe alte îndatoriri. În prezent studiază pentru un
masterat în Consiliere Creştină la Gordon-Conwell Thelogical Seminary.
Rusty a obţinut licenţa în muzică la University of North Carolina at
Greensboro. El şi soţia sa sunt căsătoriţi de mai bine de un an.
Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la
Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

SCĂPAT DE DISPERARE
TOM COLE

Sunt al treilea fiu într-o familie cu şase copii. Părinţii mei

speraseră să aibă o fată; încă de când eram foarte mic, mama
mi-a spus că dacă aş fi fost fată, numele meu ar fi fost Debbie.
Lipsa de interes faţă de sporturile care implicau contact fizic
m-a îndepărtat de băieţii din vecinătate. Când ne aliniam pentru
alegerea echipelor, rămâneam ultimul şi cineva remarca: „O, nu,
ne-am căptuşit cu Cole. E o fetiţă.” De fiecare dată când se
întâmpla, inima mea devenea mai rece şi mai dură.
Vorbe de ocară
De când îmi amintesc, mi se aruncau cuvinte injurioase
precum homo, poponar şi fetiţă. Purtarea mea blândă şi firea
mea plină de compasiune m-au făcut compatibil cu fetele din
- 419 -
vecinătate; în scurt timp, ele deveniseră singura mea sursă de
prietenie.
Într-o zi, în clasa a cincea, profesoara a încercat un
experiment în comunicare. A aranjat clasa în cerc şi ne-a cerut
să vorbim despre lucrurile care ne deranjau. Deodată, am
devenit subiectul conversaţiei. Băieţii din clasă au început să se
plângă: „Cole e un homo. Nu vrem să stăm lângă el sau să
lucrăm la proiecte cu el.” Când profesoara m-a întrebat ce
simţeam cu privire la comentariile lor, am ieşit în fugă din clasă,
plângând şi simţind că-mi vine rău de la stomac. Şcoala a
devenit o dicotomie: îmi plăcea să învăţ, dar îmi era teamă de
hărţuiala zilnică.
Într-o zi, am venit acasă zgâriat şi bătut, iar tata mi-a spus:
„Dacă vrei să reuşeşti în lumea asta, trebuie să te baţi.” „Dar
tati, mi-e teamă să mă bat.” Drept răspuns, faţa i s-a înroşit de
mânie. Mi-a ridicat cu forţa mâinile şi a început să mă lovească
folosindu-şi pumnii, iar eu doar stăteam acolo şi plângeam. Îl
uram pe tata fiindcă mă forţa să fiu ceva ce nu puteam fi
niciodată. Îi dispreţuiam pe bărbaţi şi am jurat în inima mea că
nu voi fi niciodată ca ei.
„Un joc nou”
Apoi, un băiat mai mare din vecinătate a început să-mi arate
atenţie, iar moralul mi s-a ridicat. Dar, într-o zi pe când ne
jucam în curtea lui din spate, m-a dus în cortul lui şi mi-a zis:
„Am un joc nou pe care să-l jucăm.” A început să se dezbrace şi
mi-a spus să fac la fel. În timp ce mă molesta sexual, am simţit
teamă, repulsie şi nevoia de a scăpa. Amestecate cu acele
sentimente erau senzaţii de plăcere fizică. După aceea l-am
evitat pe prietenul meu şi am îngropat incidentul adânc în
memorie.
Cam pe la vârsta de doisprezece ani, am început să
experimentez sexual cu alţi băieţi din vecinătate. Cu un vecin
am început o relaţie fizică care a durat şase ani. Mă simţeam
depreciat de acele experienţe; acum aveam prieteni, dar vedeam
că mă vroiau numai pentru eliberarea lor sexuală.

- 420 -
 Vizitarea barurilor homosexuale
La colegiu m-am specializat în muzică şi dramă. M-am
alăturat unui ansamblu vocal de jazz şi am întâlnit un cântăreţ
care dezvăluise tuturor că era homosexual. Într-o zi, l-am
întrebat dacă era de acord să mă ducă la un bar homosexual şi a
fost imediat de acord. Am simţit teamă şi emoţie anticipând
experienţa. Aveam nouăsprezece ani, dar cei mai mulţi oameni
credeau că am paisprezece sau cincisprezece.
Când am intrat în bar, am observat că mulţi bărbaţi mă
priveau fix. Mă simţeam ca un animal de la grădina zoologică.
Dar mi-a şi plăcut atenţia. Am întâlnit un bărbat mult mai în
vârstă şi am aranjat o întâlnire pentru săptămâna viitoare. Îmi
dăruia din plin atenţie, ceea ce îmi plăcea. Dar după ce am fost
de câteva ori împreună, a părut să-şi piardă interesul faţă de
mine; în săptămâna care a urmat l-am văzut cu un tip care părea
chiar mai tânăr decât mine.
Am găsit dificil să intru într-o relaţie de lungă durată cu un
alt bărbat. Odată am întrebat un grup de prieteni homosexuali:
„Nu credeţi că e puţin ciudat că nu vorbim şi nu ne gândim
decât la sex? Aşa este heterosexualul obişnuit?” Nimeni nu a
răspuns, dar ştiam că ce simţeam nu era bine.
O descoperire şocantă
Într-o noapte, am fost şocat să-l văd pe fratele meu mai mic
la club. Amândoi avusesem parte de multe lucruri comune în
vieţile noastre şi am rămas prieteni apropiaţi până la moartea lui,
opt ani mai târziu, într-un tragic accident de maşină.
L-am văzut pe fratele meu implicat în ceea ce părea a fi o
relaţie homosexuală sănătoasă şi m-am gândit: „Poate că, la
urma urmei, este posibil să funcţioneze.” Dar apoi am văzut
relaţia lui deteriorându-se până la un sfârşit violent şi mi-am
pierdut speranţa pentru o relaţie homosexuală pe termen lung.
De la vârsta de nouăsprezece ani până am împlinit douăzeci şi
şase de ani, am avut între trei sute şi patru sute de parteneri.
Depresia s-a instalat; am început să beau şi să folosesc cocaina
pentru a-mi alina singurătatea.

- 421 -
 Într-o noapte, complet disperat, am hotărât să-mi iau viaţa.
Am luat o cantitate mare de anestezice şi a cincea parte dintr-o
sticlă de votcă. M-am trezit a doua zi, simţindu-mă ca şi cum ar
fi trecut un camion peste mine. Eram în viaţă – dar
simţindu-mă tot mizerabil.
Relaţie cu Isus
Puţin după aceea am întâlnit o femeie numită Rosie, care
vorbea permanent despre o relaţie personală cu Isus. Când
aduceam în discuţie unele convingeri New Age ale mele,
întotdeauna răspundea cu dragoste – şi niciodată nu mă
condamna din cauză că eram homosexual. Într-o noapte mi-a
zis: „Soţul meu şi cu mine ne vom ruga pentru tine.”
Am fost şocat. „Vă rugaţi pentru mine?” am întrebat.
„Da”, a răspuns ea. „Ne rugăm pentru tine în fiecare
noapte.”
Pe când pleca, a adăugat: „Tom, te iubesc.” Ceva s-a frânt
înăuntrul meu; dragostea lui Dumnezeu a ajuns la mine prin
Rosie şi mi-a atins inima. Mi-am ascuns capul sub tejghea,
prefăcându-mă că fac curat, plângând.
Găsind ceva diferit în biserică
După câteva săptămâni, am întrebat-o pe Rosie dacă puteam
veni cu ea la biserică. În acea duminică, am simţit ceva diferit.
Oamenii se îmbrăţişau unul pe celălalt şi Îi cântau cu aşa o
dragoste lui Isus! La sfârşitul slujbei m-am dus în faţă ca să-L
primesc pe Isus Cristos în viaţa mea.
Am început să le spun oamenilor despre viaţa mea dinainte
de Cristos şi să le cer să se roage pentru mine. Apoi am
întâlnit-o pe Donna, o fostă lesbiană, la o întâlnire de rugăciune,
şi am început un parteneriat de rugăciune. După doi ani de
studiere a Bibliei şi de rugăciune împreună, ştiam că
sentimentele mele pentru ea erau mai mult decât o simplă
prietenie.
Într-o zi, Donna a venit să mă viziteze la lucru. Pentru
prima dată i-am observat sânii mari şi m-am simţit puternic
atras de ea. Am înţeles că, la vârsta de douăzeci şi şase de ani,
simţeam un lucru prin care cei mai mulţi băieţi trec la pubertate.
- 422 -
Nu după mult timp, eu şi Donna ieşeam împreună. Trei luni
mai târziu, eram căsătoriţi.
Intrarea în căsătorie – şi descoperirea a noi probleme
Primul nostru an de căsătorie a fost o tortură, fiindcă
sentimentele de nesiguranţă s-au revărsat. Am început să caut
alinare în sexul la telefon cu bărbaţi. Apoi am auzit o emisiune
despre homosexualitate care a prezentat un interviu cu
Dr. Elizabeth Moberly. Pe când vorbea despre deficienţele celor
atraşi de persoane de acelaşi sex, am realizat că avusesem multe
prietene apropiate în viaţă, dar nu avusesem prietenii masculine
semnificative. I-am cerut lui Dumnezeu să-mi trimită bărbaţi cu
care să-mi pot împărtăşi luptele. Domnul a fost credincios şi în
anul următor mi-a trimis doi bărbaţi. Erau amabili şi plini de
compasiune şi m-au ţinut răspunzător pentru comportamentul
meu.
Dumnezeu mi-a trimis, de asemenea, un alt prieten, de care
aş fi fost puternic atras în viaţa homosexuală. Eram nervos şi
stingherit în timp ce ne duceam împreună la o conferinţă,
într-un weekend. Am hotărât să-i împărtăşesc sentimentele mele
de nesiguranţă şi i-am spus că îmi era teamă să mă apropii de
bărbaţi.
A răspuns cu înţelepciune şi cu o dragoste amabilă. „Numai
fiindcă nu m-am luptat niciodată cu homosexualitatea, nu
înseamnă că nu mă tem de intimitate.” Apoi mi-a explicat că
bărbaţii vorbesc deseori despre vreme sau sporturi, ca să evite
să discute despre sentimentele lor şi despre ce se întâmplă cu
adevărat în vieţile lor. Am fost şocat şi uşurat. Încet, învăţam că
puteam fi intim cu un bărbat fără să fiu implicat sexual cu el.
Când soţia mea a dat naştere primului nostru copil, L-am
întrebat pe Dumnezeu: „Cum să cresc un fiu?” Am simţit
răspunsul Lui în inimă: „Iubeşte-l doar.” Astăzi Isaac este 100%
băiat. Puţin după el a venit un alt fiu, apoi două fiice. Copiii mei
sunt printre cele mai mari bucurii ale vieţii mele.
Bucurie în a-i ajuta pe alţii
Când soţia mea şi cu mine am găsit amândoi eliberare de
trecutul homosexual, am început să slujim altora care căutau
- 423 -
aceeaşi experienţă. Cu patru ani în urmă ne-am alăturat bordului
de conducere al Reconciliation, misiunea noastră din Detroit. Doi
ani mai târziu, am devenit Directorul ei.
Astăzi viziunea noastră este să-i ajutăm pe creştinii care
tânjesc după o schimbare a dorinţelor homosexuale. Nu
impunem convingerile noastre nimănui, dar căutăm să arătăm
compasiunea lui Isus Cristos oricui este interesat. Ştiu că
dragostea Lui îi poate smulge pe alţii din disperare, la fel cum a
făcut cu mine.
[Tom Cole, Delivered from Despair. Copyright © 2003
Tom Cole. Tradus şi publicat cu permisiune. Tom şi Donna
sunt fondatorii Only the Cross Ministries din Kansas City. Ei fac
parte din personalul International House of Prayer, unde Tom
slujeşte ca responsabil cu ajutorul pastoral. El a fost Director la
Reconciliation Ministries timp de zece ani.]

SENTIMENTE DE APROPIERE
CARLTON QUATTLEBAUM

Fiind un adevărat romantic, spre surpriza soţiei mele, mi-am

luat două săptămâni de concediu de la serviciul meu de slujitor
cu muzica, pentru o excursie cu ocazia celei de a cincea
aniversări a căsătoriei noastre. După cum s-a dovedit, cea mai
mare surpriză nu a fost excursia la Disney World.
În noaptea aniversării noastre, stând întinşi la lumina lunii,
Tammy a rostit întrebarea agonizantă: „Ce nu este în ordine?”
Singurul mod în care am ştiut să-i răspund a fost să şoptesc
două cuvinte: „Sunt homosexual.” Pe cât de mult vroiam să iasă
din cameră, pe atât de mult I-am mulţumit lui Dumnezeu că nu
a făcut-o. Pentru prima dată, cineva care mă cunoştea şi îmi ştia
secretul, nu o lua la fugă spre uşă. Dimpotrivă, Tammy mi-a
spus că dacă vroiam să primesc ajutor, îmi va fi alături. A fost
literalmente prima licărire de speranţă pe care am avut-o
vreodată, ţinând cont de lupta mea cu homosexualitatea – o
luptă care pentru mine dura cel puţin de la vârsta de opt ani.

- 424 -
 Eram obişnuit să trăiesc fără tată, deoarece pe când eram
foarte mic, părinţii mei divorţaseră. Moartea bruscă a tatălui
meu când eu aveam opt ani, a făcut ca absenţa lui să devină
permanentă, lăsându-mă cu un gol în inimă şi nepregătit să
trăiesc în lume ca băiat. Nu aveam idee cum să fac lucrurile pe
care le-aş fi învăţat de la tata, cum să joc baseball, să arunc
cercul şi să mă raportez la alţi băieţi.
Nu la mult timp după ce a murit tata, un bărbat din biserică
şi-a concentrat atenţia asupra mea. Din nefericire, nu am avut
capacitatea de a procesa ce se întâmpla. La vremea aceea, să fiu
abuzat sexual nu-mi părea un viol – în sfârşit, mă simţeam
special şi apropiat de cineva care devenise pentru mine o figură
parentală. Am descoperit, de asemenea, că puteam folosi
fantezia şi autosatisfacerea pentru a obţine aceleaşi sentimente
false de apropiere pe care le simţeam faţă de abuzatorul meu.
În încercarea de a fi acceptat de tovarăşii de aceeaşi vârstă,
am început să fac ceva diferit, fiindcă doream să am parte de o
independenţă sporită. În timp ce alţi băieţi se jucau împreună
afară, eu trăiam izolat în lumea fanteziei. Când am intrat în
adolescenţă, i-am căutat pe alţii din punct de vedere sexual,
pentru a regăsi sentimentele de apropiere care îmi anesteziau
durerea provocată de respingere şi abandon. Cam în acea vreme
am dezvoltat abilitatea de a identifica homosexualitatea la alţii,
ceea ce mi-a facilitat numeroase întâlniri sexuale cu necunoscuţi
de-a lungul mai multor decenii.
Nesfârşite erau şi mărturisirile mele disperate în particular,
înaintea lui Dumnezeu. Crescând în biserică, am auzit că
homosexualitatea este o urâciune şi remarci precum:
„Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi Eva, nu pe Adam şi Ştefan.”
Am înţeles imaginea – eram o urâciune. Am ajuns chiar bun
când râdeam la glumele care aduceau la lumină cele mai
profunde lupte ale mele; în realitate, muream pe dinăuntru.
Aveam, într-adevăr, abilităţi muzicale. Ele îmi ofereau
modalitatea de a primi nu numai aprobarea oamenilor, ci şi pe a
lui Dumnezeu. „Dacă voi cânta destul de bine pentru
Dumnezeu”, gândeam eu, „poate îmi va trece cu vederea
- 425 -
păcatul.” Mă aşteptam ca darurile mele să mă răscumpere.
Datorită lipsei de dorinţă a Bisericii de a se ocupa de această
problemă, mulţi dintre cei ca mine sunt împinşi într-o ruşine
tăinuită, fiind demascaţi când se află deja la conducere, atunci
când consecinţele zdrobirii lor au un impact mult mai mare.
Am început o relaţie cu o fată pe nume Tammy de
Ajunul Anului Nou în 1984 şi am cerut-o în căsătorie de
Ziua Sfântului Valentin, la doar şase săptămâni după prima
întâlnire. Cinci luni mai târziu, pe 20 iulie 1985, eram căsătoriţi.
Nu am privit-o niciodată pe Tammy doar ca pe o relaţie pentru
a păstra aparenţele sau pentru a înlătura suspiciunile cu privire
la homosexualitatea mea. M-am îndrăgostit cu adevărat de ea,
dar îndrăgostirea mi-a dat şi speranţa falsă că puteam scăpa din
vârtejul în care mă simţeam din ce în ce mai pierdut. Efectiv nu
aveam idee cum să ies din stilul de viaţă de care eram prins. În
primii ani de căsnicie, o parte tot mai mare din fiinţa mea era
stăpânită de înşelăciune şi zdrobire, nu de intimitate şi împlinire.
Totuşi, chiar şi în acele condiţii, eram incapabil să renunţ la
căsnicia noastră. Apoi, în noaptea aniversării noastre, m-am
lămurit cu Tammy. În acel moment, am decis să acţionez şi să
caut ajutor.
În căutarea mea m-am lovit de dificultăţi, dar în cele din
urmă am găsit Reconciliation Ministries, o misiune din Detroit,
Michigan. Dumnezeu a folosit Reconciliation pentru a aduce o
mare schimbare şi creştere în viaţa şi căsnicia mea, ele întrecând
cu mult ceea ce îndrăzneam să sper. O căsnicie care
supravieţuise ani de zile fără intimitate, acum se aprofunda şi
creştea, chiar în timp ce familia ni se mărea prin naşterea
copiilor noştri. Dar vindecarea nu a venit fără multe riscuri sau
fără durere. Tiparul meu obişnuit de a căuta apropierea nu
inclusese niciodată vulnerabilitatea. Iar tiparul respectiv se
extinsese dincolo de exprimarea sexuală.
În relaţiile de zi cu zi în biserică şi în afara ei, nu îndrăzneam
să-i las pe oameni să vadă cine eram cu adevărat. Devenisem
maestru în crearea măştilor de care aveam nevoie pentru a-mi
asigura falsa intimitate cu alţii. Am continuat mascarada în
- 426 -
căsnicie, ascunzând adevărul despre identitatea mea şi
ascunzându-mi comportamentul faţă de soţia mea, deoarece mă
temeam de respingerea ei. Măştile îmi oferiseră o realitate
alternativă şi îmi îngăduiseră să scap de adevărul dureros al vieţii
mele: îl uram pe cel care eram. Nu mă uram doar pentru că
eram homosexual sau pentru tiparul minciunii care mă oprea să
sufăr consecinţele păcatului meu. Pentru mine, ura de sine se
extindea până la cele mai tainice aspecte ale fiinţei mele.
Literalmente, nu era nimic în mine pe care să-l consider bun sau
demn de consideraţie, sau de afecţiune. Exprimarea mea ca
homosexual îmi permitea să-mi asigur un sentiment de
apropiere, în special faţă de bărbaţi, dându-le ceva ce
consideram lipsit de valoare – pe mine însumi.
Pentru mine, procesul descoperirii şi vindecării sinelui
interior a necesitat autoexaminare, mărturisire brutal de sinceră
în faţa lui Dumnezeu şi a altora, şi dorinţa de a înţelege
identitatea şi destinul pe care ştiam că le avea Dumnezeu pentru
mine. Procesul mi-a cerut să mă confrunt nu numai cu păcatul
altora împotriva mea, ci şi cu răspunsurile şi alegerile mele
păcătoase. Pentru mine, el a implicat renunţarea la măştile false
şi asumarea riscului respingerii, pentru a mă putea bucura de o
apropiere transcendentă, de o intimitate autentică. Drumul meu
a fost presărat cu biruinţe şi dezamăgiri, cu ghimpi dramatici şi
cu etape în care nu se schimba nimic şi care păreau
interminabile.
Acum, având mai bine de optsprezece ani de căsnicie, mi s-a
confirmat că nu aş fi putut alege o soţie mai bună, în ciuda
faptului că a fost o decizie nechibzuită să mă căsătoresc pe când
eram atât de profund zdrobit. Iar vindecarea noastră a oferit o
nouă orientare misiunii, pentru a-i ajuta pe cei prinşi în capcana
păcatului.
Astăzi, Healing Choices Ministry există ca să inspire şi să
echipeze oamenii pentru a căuta şi experimenta vindecarea în
relaţii şi sexualitate, în timp ce îi conduce la o aprofundare a
relaţiei lor cu Tatăl ceresc şi cu Fiul Său, Isus Cristos. Această
apropiere nu este nici evazivă, nici profanatoare, ci este
- 427 -
permanent prezentă şi dătătoare de putere. Dumnezeu ne
călăuzeşte în moduri care transcend influenţele omeneşti
imperfecte, dar ne cheamă să ne aflăm şi în relaţie unul cu
celălalt. Prin El, o putem face plini de încredere. Alegerea de
a-mi încredinţa inima Lui a fost cea mai vindecătoare alegere a
vieţii mele.
[Carlton Quattlebaum, Feelings of Closeness. Copyright ©
Carlton Quattlebaum. Tradus şi publicat cu permisiune. Carlton
şi Tammy au doi copii, Jonathan şi Sarah. El este Director
Executiv la Healing Choices Ministry, o misiune din Canton,
Michigan. Misiunea, găzduită de TriCity Christian Center, oferă
grupuri de suport pentru cei care se luptă cu probleme sexuale
şi relaţionale, ca şi pentru membrii familiei lor. Carlton poate fi
contactat telefonic la numărul (01)734.397.4700 sau prin e-mail
la adresa carlton@healingchoices.us.]

SFÂRŞITUL SINGURĂTĂŢII
BILL HERNANDEZ

Ajunsesem la „apogeul” stilului de viaţă homosexual, tot singur şi

nefericit eram.
Când am ajuns la pubertate am făcut o descoperire
surprinzătoare: eram atras sexual de trupul masculin. La început
nu m-a deranjat. Fiind un adolescent hispanic care a crescut în
anii ’60, pentru mine, să-mi aranjez părul ca Beatles, o formaţie
muzicală populară pe vremea aceea, era mai important decât
sexualitatea.
În primii ani ai adolescenţei, tatăl meu ne-a dat prezervative
mie şi fratelui meu. „Sunt pentru protecţie”, ne-a spus el cu
nepăsare. Nu ne punea întrebări; nu ne învăţa. Singura educaţie
sexuală pe care am primit-o de la tata a fost când îl priveam
uitându-se prosteşte la femei şi când îl ascultam descriind, cu
exagerare, trupul feminin.
Mama mea, pe de altă parte, era mai interesată de alte
aspecte ale relaţiilor bărbat-femeie. Îmi amintesc sfaturile ei:

- 428 -
„Dacă iei o fată la film, ea aşteaptă să-ţi pui mâna în jurul ei.
Dacă o săruţi, pune ceva viaţă în sărut!”
Nu mi-a trecut niciodată prin minte că ar fi trebuit să fiu
stârnit sexual când o sărutam pe cea cu care aveam întâlnire.
Întotdeauna mă simţeam dezinteresat, ca şi cum jucam un rol.
Poate că mă maturizez mai încet, mă consolam eu.
Eram efeminat şi toată lumea îmi amintea frecvent asta.
Eram profund rănit de cuvinte denigratoare ca „pederast”,
„gay”, „homo”, „surioară” şi „molâu”. Familia îmi tot corecta
comportamentul efeminat. „Nu-ţi pune mâna în şold”, spuneau
ei. Sau mă insultau cu remarci precum: „Sper să nu-ţi cadă
jartiera”, când mă plângeam de o sarcină dificilă în gospodărie.
Am primit clar mesajul că ceva nu era în ordine cu mine.
În cele din urmă, am realizat că oamenii arătau cu degetul la
orientarea mea sexuală, dar într-un mod indirect, crud. Am
făcut nişte cercetări, citind descrieri medicale şi psihologice din
cărţi puţin cunoscute, într-un colţ întunecat al bibliotecii. Cele
mai rele temeri ale mele se confirmau: eram un adolescent
homosexual înspăimântat!
Într-o zi, le-am mărturisit părinţilor: „Cred că sunt
homosexual.” Au fost confuzi şi speriaţi. Tata a învinuit-o pe
mama: „Ţi-am spus că ar fi trebuit să mă laşi să-l duc la o
prostituată!” „Nu e vina mea. E vina ta”, a replicat ea.
Tata m-a dus la un medic pentru a-mi da injecţii cu
hormoni, dar medicul a recomandat un psihiatru. Consilierea
m-a ajutat numai să devin mai categoric şi mai răutăcios cu
părinţii.
Pe ascuns, am continuat să întreţin fantezii homosexuale,
neîndrăznind să mărturisesc vreodată cuiva. În cele din urmă,
am scăpat de familie ducându-mă la colegiu la
University of California, Berkeley.
Acolo, în toamna anului 1971, am întâlnit un tip de la
Campus Crusade for Christ, care a vrut să-mi vorbească despre
Isus. Ne-am întâlnit regulat şi, în cele din urmă, m-am rugat
singur, acceptându-L pe Isus ca Domnul şi Mântuitorul meu. La
început m-am implicat în studii biblice şi am fost foarte
- 429 -
interesat să descopăr mai multe despre Domnul. Dar, în timp,
am început să deviez în umblarea creştină. Consumam tot mai
mult alcool şi droguri şi mă simţeam tot mai atras de implicarea
în homosexualitate.
Într-o noapte, m-am îmbătat foarte tare cu un prieten de la
colegiu. El a recunoscut că era homosexual. „Sunt bisexual”, am
mărturisit, nedorind să admit întregul adevăr. Dar din acel
moment, am intrat direct în stilul de viaţă homosexual.
Pe la jumătatea anului 1974 am început să merg în baruri.
Eram în culmea fericirii. Nu-mi venea să cred că existau atâţia
care simţeau şi gândeau ca mine. Nimeni nu-mi spunea cuvinte
jignitoare şi nu punea la îndoială că eram normal. În schimb, îşi
exprimau atracţia faţă de mine. Viaţa homosexuală părea să
răspundă nevoii mele de înţelegere şi acceptare. Adevărata mea
fiinţă era în sfârşit liberă. Am pierdut cam şaisprezece kilograme
în câteva luni, dansând literalmente nopţi întregi, având parte de
veselie, alcool, droguri şi bărbaţi.
Imediat am descoperit că-mi plăceau susţinerea şi acceptarea
mai mult decât sexul. Prima întâlnire sexuală m-a dezgustat
complet. Am avut întotdeauna remuşcări din cauza sexului cu
bărbaţi, de aceea consumam alcool sau luam droguri ca să scap
de inhibiţii. Chiar şi după ce întâlnirile sexuale au devenit
obişnuite, adânc, înăuntrul meu, îmi păreau ciudate şi murdare.
Am devenit barman la barul White Horse din Oakland,
California, o poziţie care m-a făcut popular şi disponibil.
Cunoşteam mulţi bărbaţi la bar; eram ca o familie mare. Cei mai
mulţi clienţi erau alcoolici şi dependenţi de sex, căutând un iubit
temporar. Dar am ignorat aspectele negative ale vieţii sociale
homosexuale. Eram în „lumea mea” şi eram incapabil să văd
dincolo de ea.
Totuşi, într-un an bucuria a pălit. Trebuia să mă silesc mai
mult ca să atrag bărbaţii. Viaţa mea se consuma încercând să-l
găsesc pe „domnul Potrivit”. Uneori inima mă durea
literalmente din cauza durerii provocate de singurătate.
Am înaintat, pas cu pas, pe drumul către dependenţa de
alcool şi droguri. La un an după ce Îl părăsisem pe Domnul,
- 430 -
eram o epavă din punct de vedere emoţional. Într-o zi, şedeam
pe scările din faţă ale Catedralei Sfânta Maria din San Francisco,
privind cum se ridica încet ceaţa şi scriind în jurnal: „Îmi lipsesc
cu adevărat prietenii mei creştini. Îmi lipsesc părtăşia şi
cântecele de închinare...”
Mă săturasem de bar. Dar apoi „domnul Potrivit” a intrat în
bar într-o noapte şi am uitat imediat ideile despre părăsirea
homosexualităţii. Grant era diferit de alţi bărbaţi. Vroia o relaţie
pe termen lung cu mine, nu era doar un homosexual căruia îi
plăceau barurile şi discoteca.
Grant şi cu mine am locuit împreună în următorii doi ani.
Relaţia noastră a început minunat. Luam cine romantice
împreună, făceam călătorii lungi cu maşina şi ne cuibăream ore
întregi unul în braţele celuilalt în faţa televizorului. Dar în lunile
care au urmat, dorinţa mea de dragoste, de a aparţine şi de
comunicare profundă au avut un rezultat neaşteptat. Doream
atât de mult ca relaţia să fie sigură, încât mi-am compromis
ideile, aspiraţiile şi chiar personalitatea, pentru a se potrivi cu
nevoile iubitului meu.
Am murit ca persoană în încercarea de a găsi adevărata
dragoste cu Grant. Petreceam timp cu prietenii lui, dar lui nu-i
plăceau prietenii mei. Mâncam lucrurile care îi plăceau lui Grant
şi purtam genul lui de îmbrăcăminte. Am început să gătesc şi să
fac curat, preluând rolul feminin în relaţie. Locuiam într-o casă
mare, care avea un bar care dădea spre stradă. Obişnuiam să-l
aştept acolo pe Grant în fiecare seară să vină acasă de la lucru.
Nu era neobişnuit pentru mine să stau acolo aşteptând cu
nelinişte, cu lacrimi în ochi, în timp ce întunericul se lăsa, iar
cina se răcea.
Cu timpul, am consumat mai mult alcool şi am luat mai
multe droguri. Am devenit atât de instabil emoţional, încât am
început să mă gândesc la sinucidere. Relaţia mea homosexuală
era o povară, serviciul era o povară, viaţa era o povară. Totul
părea zadarnic. Aveam un apartament luxos, o slujbă stabilă şi
un iubit dedicat. Ajunsesem la „apogeul” stilului de viaţă
homosexual, dar tot singur şi nefericit eram.
- 431 -
 „Doamne, scapă-mă dacă intru în ceva ce mă depăşeşte!”,
mă rugasem chiar înainte să intru în homosexualitate. În
dragostea Lui, Dumnezeu mi-a răspuns, în cele din urmă, la
rugăciune. Am primit o vizită de la Domnul, în care efectiv mi-a
vorbit cu o voce audibilă, ca şi cum ar fi stat în cameră în
spatele unei draperii. Mi-a spus: „Vreau să fiu Mântuitorul tău.
Vreau să fiu Stăpânul tău. Vreau să fiu Vindecătorul tău. Vreau
să fiu Iubitul tău.” Bineînţeles că am zis da! Apoi mi-a arătat
diferite păcate din viaţa mea şi, cu fiecare păcat, L-am văzut pe
Isus cum era biciuit, lovit şi străpuns cu piroane. Am fost atât
de profund atins! Din acea zi, când citeam Biblia simţeam că a
fost scrisă pentru mine. Am văzut povestea mea în ea. Eram
una cu Cuvântul. Biblia era vie pentru mine.
În perioadele de singurătate, pe când încă locuiam cu Grant,
am început să scot Biblia mea cea veche şi să citesc promisiunile
Lui. Drept rezultat, dispoziţia a început să mi se
îmbunătăţească, deoarece Dumnezeu preluase controlul.
Domnul mi-a dat o privire obiectivă asupra relaţiei mele
sexuale cu Grant. Mă simţeam destul de absurd. Aveam o
imitaţie superficială, distorsionată a unei căsnicii heterosexuale.
„Nu mai vreau să fii un imitator al tatălui tău sau al mamei tale”,
mi-a spus Domnul foarte clar. „Vreau să fii un imitator al Meu.”
Am început să mă răzvrătesc în relaţia cu Grant. Am
împărţit treburile din gospodărie în mod egal şi am încetat să fiu
supus. „Te întâlneşti cu altcineva?” m-a întrebat Grant într-o zi.
„Te porţi atât de diferit.” Am spus „da” şi i-am zis că era vorba
de Isus! A crezut că înnebunisem sau ceva de genul.
Să iau decizia să-mi părăsesc iubitul nu a fost uşor. Deşi
eram convins că Isus era viu cu adevărat şi că stilul de viaţă
homosexual era greşit, emoţiile mele erau încă centrate pe
Grant. Înfruntarea perspectivei de a fi din nou singur şi de a trăi
fără sex era prea mult. Deşi trăiam în continuare cu iubitul meu,
Domnul a început să mă convingă că El îmi putea împlini toate
nevoile emoţionale.
În primăvara lui 1978, printr-un prieten de la lucru, am auzit
de Love In Action. Când m-am alăturat grupului lor de suport,
- 432 -
am găsit oameni întocmai ca mine. Credeau în Isus şi încercau
să părăsească viaţa homosexuală. M-au încurajat, oferindu-mi
prietenie şi sprijin în rugăciune. După ce m-am gândit mult, am
hotărât să-l părăsesc pe Grant.
A sosit ziua mea de intrare în programul Love In Action. Dar
când m-am dus să telefonez la Love In Action ca să vină să mă ia
cu maşina, toată hotărârea şi aspiraţiile mi-au dispărut. Chiar în
acel moment, un curaj interior dat de Isus mi-a cuprins mintea
şi emoţiile. Am făcut pasul hotărâtor şi am sunat la
Love In Action ca să vină să mă ia. Era Ziua Păcălelilor!
În săptămânile următoare, Isus a devenit real pentru mine în
viaţa de zi cu zi. El a continuat să-mi amintească de prezenţa
Lui uimitoare. Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni în moduri
care m-au făcut să simt că se afla realmente lângă mine. M-am
rugat pentru venituri şi mi-au venit bani gheaţă în plicuri, iar
oamenii mi-au oferit mese gustoase. Odată m-am rătăcit într-un
oraş străin, pe când conduceam maşina în drum spre casa cuiva.
„Doamne, călăuzeşte-mă!”, m-am rugat. După ce am mai cotit
pe câteva străzi, am ajuns exact în faţa casei respective!
Când alţii s-au rugat pentru mine, am simţit mâini pe mine,
ca să descopăr apoi că nu mă atingea nimeni. Am auzit fâlfâit de
aripi mângâietoare în jurul meu, în timpul unui atac demonic în
care am văzut efectiv un demon. Chiar dacă nu L-am văzut pe
Isus, am ştiut că era prezent. Am auzit bătăile inimii Lui şi
fâlfâitul de aripi în jurul meu, iar atacul a lua sfârşit.
Isus a luat locul iubitului meu. A luat vulnerabilitatea mea
emoţională şi m-a înconjurat cu prezenţa Sa. M-a îndemnat să
părăsesc stilul de viaţă homosexual şi, când am păşit prin
credinţă, mi-a venit în întâmpinare.
Nu mai am relaţii homosexuale de peste treizeci şi opt de
ani. Pentru mine, să cunosc mai multe despre Isus, mai degrabă
decât să fiu vindecat, a fost esenţial în umblarea creştină. M-am
concentrat pe cunoaşterea lui Dumnezeu, iar urmarea a fost
vindecarea în toate domeniile vieţii mele. De-a lungul anilor,
sentimentele homosexuale s-au estompat până au devenit ca un
murmur, iar sentimentele heterosexuale s-au dezvoltat tot mai
- 433 -
mult. Noile mele dorinţe sunt un memento că prezenţa Lui
restaurează în mod profund. Totuşi, heterosexualitatea nu a fost
niciodată un scop pentru mine. Ea este un produs secundar al
fascinaţiei mele pentru Domnul.
Acum, când sunt ispitit de anxietate sau de gânduri
homosexuale, Îi cer lui Isus să mă cuprindă în braţe şi să-mi
spună că sunt în ordine. El mă susţine prin cuvintele şi actele
încurajatoare ale prietenilor mei, adesea chiar în ziua în care mă
rog. Prieteniile mele cu bărbaţii mă întăresc în mod deosebit,
fiindcă acum mă simt ca unul dintre ei.
Pe cât de palpitantă şi de personală este restaurarea, nimic
nu este mai minunat sau la fel de interesant ca Isus. El este
acum centrul vieţii mele. Sunt dependent emoţional de El. El
este la fel de actual pentru mine ca atunci când L-am întâlnit
prima dată. Versetele mele preferate sunt în Evrei 13, versetele
5 şi 8: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi
părăsi... Isus Cristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci.”
Promisiunile Lui sunt adevărate. Dumnezeu a fost credincios.
Nu mai sunt singur, fiindcă Dumnezeu m-a vindecat prin
părtăşia bogată a prezenţei Sale.
[Bill Hernandez, An End to the Loneliness. Copyright ©
Bill Hernandez. Tradus şi publicat cu permisiune. Bill a făcut
parte din personalul Love In Action între anii 1978-1985. A fost
pastor asociat la Vineyard Christian Fellowship şi Promised Land din
San Francisco, în perioada 1992-2004, facilitând programul
Living Waters. Acum face parte din echipa de conducere a
bisericii Blazing Fire Church din Pleasanton, California, unde
slujeşte din anul 2005.]

STRIGĂTUL DIN INIMĂ AL UNUI HOMOSEXUAL

SYDNEY JOHNSON

Te rog, nu mă respinge!
Vreau să fiu iubit, acceptat şi special!
Te rog, nu pleca! Am nevoie de tine, mamă! Am nevoie de tine, tată!
Sunt atât de singur şi gol!
- 434 -
 Mă simt atât de lipsit de speranţă! Nu pot să fac faţă durerii
emoţionale!
Mă urăsc! Vreau să mor!
Ce s-a întâmplat? Ce mi s-a întâmplat? Ce ţi s-a întâmplat?
De ce ne-am luptat cu o atracţie atât de intensă faţă de cei de
acelaşi sex?
Chiar de la concepţie, avem o uimitoare nevoie de a fi iubiţi
şi conectaţi cu mama noastră şi cu tatăl nostru. Legătura crucială
pe care o avem cu fiecare părinte începe atunci, iar sufletul
nostru micuţ, fragil, sensibil este foarte conştient de lumea
noastră, în pântecele mamei şi în afara lui. Sunt dorit şi iubit?
Voi fi respins? Se ceartă mama şi tata tot timpul? Mă aflu la
adăpost şi în siguranţă?
Putem fi răniţi din pântecele mamei. Tatăl vrea în realitate
un fiu şi este atât de dezamăgit aflând că are o fată sau
viceversa. Un bebeluş aflat în pântecele mamei poate să
primească dezamăgirea tatălui în sufletul său şi să o perceapă ca
pe o respingere. O naştere traumatică poate să insufle teamă
nou-născutului. El poate să nu se simtă în siguranţă când intră
în noua lume pământească.
În afara pântecelui mamei, nevoia copilului de a fi iubit,
conectat şi atins devine mai importantă ca oricând. Atingerea
este atât de dătătoare de viaţă pentru noi toţi, pentru tot restul
vieţii noastre. Acum, când o a doua viaţă începe pentru noi în
afara pântecelui mamei, părinţii noştri Îl zugrăvesc pe Isus în
comportarea lor faţă de noi. Următorii ani de formare vor
determina pentru noi fundamentul modului în care ne vedem
pe noi înşine. Sentimentul nostru de apartenenţă se va dezvolta,
iar părinţii joacă un rol important în creşterea noastră
emoţională. Părinţii nu sunt perfecţi şi nu ne pot da ceva ce ei
înşişi nu au. Dacă se luptă cu ura de sine, atunci autostima
noastră va fi vătămată. Biblia afirmă în Proverbe 18:21:
„Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii.” Modul în care părinţii
vorbesc cu bebeluşii şi cu copiii lor, va rosti viaţă sau moarte
asupra lor. Ne vedem aşa cum ne văd părinţii. Când creştem,

- 435 -
începem să-i oglindim pe părinţii noştri. Dacă nu sunt modele
bune de urmat pentru noi, vom fi pierduţi.
Deci ce s-a întâmplat? Legătura dintre părinţii mei era
extrem de fracturată. Parte din vătămarea mea s-a datorat
zdrobirii lor şi parte din ea s-a datorat circumstanţelor
dramatice din familia noastră. Din cauza lipsei de legătură, când
eram copilaş am început să fac jurăminte, iar încrederea mea era
împărţită între părinţii mei. Deoarece pe atunci eram atât de
mic, am folosit această modalitate de a supravieţui, neştiind cum
avea să mă afecteze. Am făcut ceea ce era nevoie pentru a
supravieţui durerii. Când m-am făcut mai mare, am devenit
supărat, confuz şi am nutrit neiertare. Neiertarea mi-a afectat
toate relaţiile. Ea a fost un cancer pentru mintea, duhul şi
sufletul meu.
Eram atât de atras să mă conectez emoţional şi fizic cu cei
de acelaşi sex! Simţeam că muream dacă nu aveam acea
conectare. M-am luptat cu anxietatea din cauză că nu mă
simţeam iubit şi acceptat de cineva de acelaşi sex. Mă
deconectasem total de sexul opus. Nu era de încredere.
Sufeream de o mare confuzie şi aveam un gol uriaş în suflet. Mă
simţeam atât de pustiu! Durerea mea emoţională era atât de
intensă, încât am început să beau pentru a pune capăt durerii.
Eram atât de nesigur şi mă uram. Sentimentul meu existenţial
fusese zguduit şi aveam nevoie de cineva care să mă
împlinească.
Când am simţit că şi Dumnezeu mă părăsise, am decis că
mă născusem astfel, că nu mă voi mai lupta cu dorinţele de a mă
conecta cu cei de acelaşi sex şi că, pur şi simplu, mă voi obişnui
cu sentimentele nedorite faţă de ei. Golul meu părea acum plin.
Puteam să respir din nou. Dar sentimentul de deşertăciune a
revenit. Acum aveam o relaţie şi niciun Dumnezeu şi ştiţi ceva?
Nu aveam pace. Cumva, aveam nevoie să le reconciliez pe cele
două. Dacă Dumnezeu ar fi fost pe primul loc în viaţa mea şi
mi-aş fi putut susţine homosexualitatea cu Biblia, aş fi putut
să-mi accept sexualitatea şi să am pace. Dar nu le puteam
reconcilia pe cele două.
- 436 -
 Rănirea noastră este complexă, ceea ce este valabil pentru
unii nu este valabil pentru toţi. Fiecare avem o poveste
personală şi fiecare avem reacţii diferite. Numai
Domnul Isus Hristos ne poate arăta unde suntem răniţi, poate
rescrie povestea noastră şi poate restaura inima noastră
traumatizată şi sufletul nostru fragmentat.
„Doamne, continuă să mă chemi, atrage-mă mai aproape!
Nu mă lăsa să dau înapoi,
Orice ar trebui să înving.
Inima unui copil este zdrobită,
Dar timpul lui a venit.
Orice am pierdut, voi găsi în Tine.”
(din albumul Învăţând să am încredere al lui David Meece)
Toţi suntem răniţi. Dacă părinţii noştri ar fi perfecţi, nu am
avea nevoie de Dumnezeu. Pe cât de adânc am fost răniţi, pe
atât de profund putem experimenta dragostea lui Dumnezeu.
Indiferent ce ai făcut cu viaţa ta, Dumnezeu vrea să restaureze
anii pe care i-au mâncat lăcustele. El te iubeşte! Vino la El aşa
cum eşti!
În Hristos, care nu va înceta niciodată să ne urmărească!
Sydney Johnson
[Sydney Johnson, The Homosexual’s Heart Cry. Copyright ©
2009 Sydney Johnson. Articolul în limba engleză este publicat
pe site-ul www1.cbn.com.]

SUFLETELE OAMENILOR NEGRI, SUFLETELE

TUTUROR OAMENILOR
D. FREEMAN

Îmi amintesc cum citeam în liceu despre viaţa şi operele lui

W. E. B. Du Bois. Inima îmi era atât de tulburată când
profesorul discuta despre ideea lui de „dublă conştiinţă”, din
celebra lui carte Sufletele oamenilor negri. Du Bois descrie lupta sa
interioară, trăind ca bărbat negru în America: „Un american, un
negru; două suflete care se războiesc între ele, două gânduri,
două năzuinţe de neîmpăcat; două idealuri care se luptă în
- 437 -
trupul unui negru, pe care numai tăria sa încăpăţânată îl
împiedică să fie sfâşiat în două. Istoria negrului american este
istoria acestei încleştări, a acestei dorinţe de a atinge bărbăţia
conştientă de sine, de a-şi contopi dubla identitate într-o
identitate mai bună şi mai adevărată.”
Mă puteam raporta la aceasta. W. E. B. Du Bois a fost unul
dintre cei mari gânditori şi activişti afro-americani de la
începutul secolului douăzeci, iar cuvintele sale rămân adevărate
până în ziua de astăzi. Să fii negru în America – la mai bine de o
sută de ani după ce Du Bois a descris dubla conştiinţă – încă
înseamnă să ai două identităţi diferite: una de negru, una de
american. Una din cele mai mari lupte ale vieţii mele a fost să
încerc să împac cele două identităţi într-un sine mai bun, mai
autentic.
Dar în liceu mă puteam raporta la cuvintele lui Du Bois şi la
un nivel mult mai profund. Nu numai că încercam să-mi înţeleg
identitatea rasială/culturală, dar mă luptam şi cu identitatea mea
sexuală. Vă puteţi raporta la aşa ceva? Nu este nevoie să fii
afro-american ca să înţelegi contextul mai larg al dublei
conştiinţe. La un anumit nivel, toţi putem înţelege cum este să
încerci să aplanezi o luptă pe care o duci atât de profund, încât
îţi străpunge sufletul. W. E. B. Du Bois nu a fost primul care a
descris acest gen de conflict. Cu două mii de ani în urmă,
apostolul Pavel a deplâns un fenomen similar: „Căci binele, pe
care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată
ce fac! ... O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest
trup de moarte?” (Romani 7:19, 24)
Înţelegeţi ce spune Pavel? El descrie esenţialmente cele
două identităţi ale sale: una de păcătos, iar cealaltă de om drept
care vroia Dumnezeu să fie. Numai că există o diferenţă
fundamentală între identităţile pe care le descria Pavel.
Identităţile lui Pavel nu puteau fi reconciliate. El a fost, în cele
din urmă, izbăvit din acel „trup de moarte”, iar acolo unde a
fost aşezat trupul să se odihnească, a fost lăsat şi păcatul inerent
care îl oprea să umble în dreptatea lui Dumnezeu.

- 438 -
 Ce trist a fost pentru mine să înţeleg că pentru Dumnezeu
nu poate exista o contopire a identităţii mele homosexuale şi a
identităţii mele creştine într-un „sine mai bun, mai autentic”; că
adevăratul meu sine nu este definit de orientarea mea sexuală, ci
de ceea ce m-a chemat Hristos să fiu. Deci ce înseamnă aceasta
pentru dubla conştiinţă? Unde este speranţa? Pentru că adesea
simt disperarea pe care o simţea Pavel şi îmi vine să strig: „Cine
mă va elibera? Unde este speranţa mea? Unde este promisiunea
unui mâine mai bun?”
Nu sunt cel mai înţelept om din lume. Nu sunt nici măcar
cel mai înţelept om din blocul meu! În puţinii douăzeci şi patru
de ani ai vieţii mele, am ajuns să înţeleg câte ceva despre dubla
conştiinţă. Am crescut în identitatea mea de bărbat negru şi în
identitatea mea de american. Nu pot spune cu conştiinţa curată
că cele două glasuri s-au contopit pe deplin într-unul singur, nici
nu sunt sigur că voi putea spune aceasta cât voi trăi. Mai sunt
multe de făcut şi mulţi oameni trebuie să mai fie educaţi când
vine vorba despre egalitate rasială în America.
Am ajuns, de asemenea, să înţeleg glasul care tânjeşte să fie
iubit de un alt bărbat. Glasul care mi s-a întipărit în suflet de-a
lungul anilor. Nu am cerut niciodată ca lucrurile să fie astfel, dar
sunt un afro-american care se luptă cu homosexualitatea. Puteţi
fi siguri, să fii un negru care se luptă cu homosexualitatea este
diferit de a fi un alb care se luptă cu homosexualitatea – sau un
asiatic, sau un hispanic, sau ce vreţi voi. Pare să existe mai multă
acceptare a culturii homosexuale în comunitatea albă (cel puţin
în zonele progresiste metropolitane din Statele Unite). În
cultura neagră, în mod tradiţional, a fi homosexual nu este un
subiect pe care îl discutăm, mai ales în biserică. Nu există
consilieri grozavi cu care să discuţi pe această temă în Biserica
de culoare (în general vorbind).
Desigur, din când în când vine de la amvon o avertizare
pătrunzătoare despre foc şi pucioasă, dar puţine se spun în afară
de aceasta. Afară doar, bineînţeles, dacă nu frecventezi o
biserică mai lipsită de „prejudecăţi”, unde există o anumită

- 439 -
înţelegere că homosexualitatea este greşită, deci realmente se
ignoră faptul că jumătate dintre bărbaţii din cor se culcă între ei.
În afara Bisericii nu este cu mult mai bine. În cultura
afro-americană, pur şi simplu, nu adoptăm o identitate
homosexuală ca pe un lucru de sărbătorit. Din nou, paradele
homosexuale sunt mai obişnuite în culturile americane mai
mari. Dar, în ciuda ambivalenţei, iar uneori, a urii făţişe faţă de
homosexualitate în America de culoare, agenda homosexuală a
atacat şi comunitatea noastră. Ceea ce, în mod tradiţional, a fost
o identitate care nu merita sărbătorită, devine cu rapiditate o
identitate de care poţi fi mândru! Totuşi, există o căutare
fundamentală a noastră, a tuturor. Fie că eşti afro-american, fie
că nu, fie că te lupţi cu atracţia faţă de cei de acelaşi sex, fie că
nu, înţelegi dubla conştiinţă. Poate că nu o înţelegi în termeni
rasiali, dar o înţelegi cel puţin în termeni spirituali. Deoarece toţi
am strigat, într-un anume fel sau mod, sau formă: „Cine mă va
izbăvi?”
Daţi-mi voie să vă încurajez, fraţi şi surori! Am găsit
speranţa care să răspundă disperării mele, aşa cum a găsit-o şi
Pavel. Există un Duh puternic în mine care răsună:
„Isus Hristos va izbăvi! Pentru că El va fi glorificat în tine!” În
această Lună a Istoriei Negrilor, amintiţi-vă cine sunteţi.
Amintiţi-vă unde a fost această ţară şi unde trebuie să fie.
Amintiţi-vă că, sub orice fel de piele şi dincolo de diferenţele
culturale dintre noi, sufletele noastre sunt la fel. Toţi încercăm
să ne cunoaştem şi să înţelegem cine suntem, în lumina Celui
care a murit pentru păcatele noastre şi care ne-a provocat cu
cuvintele care răsună în mine chiar mai mult decât cuvintele lui
Du Bois. Isus le-a spus ucenicilor Săi acum două mii de ani şi o
spune astăzi fiecăruia dintre noi: „Vino după Mine!” El nu
sileşte pe nimeni să o facă.
Desigur, viaţa mi-a dat multe motive să renunţ, să fiu plin de
amărăciune şi să mă accept ca negru homosexual. Dar prin
harul lui Dumnezeu, nu am putut să ignor chemarea de a-L
urma pe Hristos. Iar când sunt ispitit să mă îndepărtez, sufletul
meu mă opreşte: „Unde altundeva mă pot duce? Numai Isus are
- 440 -
cuvintele vieţii eterne. Şi am ajuns să cred că Isus este Hristosul,
Fiul Dumnezeului Celui Viu.”
[D. Freeman, The Souls of Black Folk, the Souls of All Folk.
Copyright © D. Freeman. Tradus şi publicat cu permisiune.
Freeman este un licenţiat în vârstă de douăzeci şi patru de ani şi
locuieşte în Washington, D.C.]

TATĂL MEU MĂ CONDUCE ACASĂ!

KELVIN CHUNG

La începutul anilor 1980, sexul era încă un tabu pentru mulţi

oameni din societatea chineză. Nu ştiu de ce, dar s-a întâmplat
să am sentimente sexuale puternice faţă de bărbaţi. La frageda
vârstă de 10 ani, aveam vise sexuale ciudate. Am visat că am
contact sexual oral cu organele genitale ale unor bărbaţi. Nu
ştiam nimic despre ce înseamnă să fii „homosexual”. M-am silit
din greu să îngrop secretul, dar continua să iasă la iveală. M-am
împotrivit acelei părţi ascunse din mine şi am negat-o, dar era
atât de reală pentru mine!
După aceea mi-am făcut obiceiul de a hoinări pe la toalete,
uitându-mă la bărbaţi. După-amiaza târziu, în 1987, am fost
sedus sexual şi am făcut sex oral unui bărbat adult. Am fost
confuz. Nu puteam procesa invitaţia pe care mi-a făcut-o. Pe
lângă aceasta, am simţit un „imbold” interior, curiozitatea de a
experimenta dorinţele sexuale. Mă gândeam: „Am visat la asta
de atâta timp. El a fost drăguţ şi bun cu mine şi am vrut această
dragoste şi grijă.” Am descoperit după aceea că mă simţeam
foarte murdar, ruşinat şi înspăimântat. Nu am spus nimănui
despre acea primă întâlnire. Au trecut mulţi ani, dar tot credeam
că eram responsabil pentru întâmplarea respectivă. Am păstrat
secretul zece ani, iar în cele din urmă, am fost în stare să
vorbesc despre el cu un fost homosexual care era misionar, care
locuia atunci în Hong Kong, în 1997. Am aflat că am fost
abuzat sexual, deşi am găsit împlinire în timpul experienţei.
Într-o clipă mă simţeam bine şi satisfăcut sexual, în clipa
următoare mă simţeam îngrozitor de rău cu privire la mine
- 441 -
însumi. Astfel, sufeream de stări depresive. Vina nerezolvată mă
tortura şi mă uram permanent pentru că aveam sentimente
homosexuale. Cu acea luptă secretă, stima de sine era distrusă.
Frustrările din cauza stilului de viaţă, a dependenţelor sexuale şi
a problemelor emoţionale, au fost motivele principale care m-au
făcut să vreau să ies din stilul de viaţă homosexual? Pe jumătate
corect. Mai presus de toate motivele, Dumnezeu a fost cauza
principală. Cred că Dumnezeu avea ceva mai bun pentru restul
vieţii mele.
I-am mulţumit lui Dumnezeu că nu m-a părăsit, chiar dacă
m-am răzvrătit împotriva Lui şi am făcut multe lucruri rele. Pe
vremea când mă satisfăceam pe mine însumi, am dezamăgit
mulţi prieteni. O prietenă, Sylvia, m-a mustrat cu sinceritate,
spunând: „Am postit şi am citit cartea lui Osea.” Când am citit
Osea, capitolul 2, versetele 5-13, am văzut propria mea imagine
în oglindă.
A zis: „Voi alerga după ibovnicii mei, care îmi dau pâinea şi apa
mea, lâna şi inul meu, untdelemnul şi băuturile mele!” De aceea iată, îi voi
astupa drumul cu spini, i-l voi astupa cu un zid, ca să nu-şi mai afle
cărările. Va alerga după ibovnicii ei, dar nu-i va ajunge: îi va căuta, dar
nu-i va găsi. Apoi va zice: „Hai să mă întorc iarăşi la bărbatul meu cel
dintâi, căci eram mai fericită atunci decât acum!” (v. 5-7)
Am fost convins că L-am rănit pe Dumnezeu, Tatăl meu,
atât de mult! Inima mea era nedisciplinată, iar viaţa mea aşa de
frântă! Şi era timpul să mă duc acasă, să primesc dragostea
neschimbătoare a Tatălui meu. Mai mult decât atât,
vorbindu-mi prin Biblie, Dumnezeu mi S-a descoperit în vise.
Odată am văzut un bărbat gol stând în dreapta şi m-a surprins
că Isus stătea la stânga, întinzându-mi mâna. Mă chema cu un
sunet dulce. M-am trezit simţind că nu mă mai puteam
împotrivi dragostei Lui.
Pe 30 octombrie 1995 i-am spus lui Tammy despre
homosexualitatea mea. Cu acceptarea ei deplină, mi-am
rededicat viaţa lui Isus. Pe 3 noiembrie, pe la ora 4 dimineaţa,
după ce am vorbit cu Tammy cinci ore, ne-am rugat cu

- 442 -
seriozitate. Paisprezece ore mai târziu, am început să ieşim
împreună, plini de bucurie.
Doi ani mai târziu, Dumnezeu m-a condus la un fost
homosexual misionar, care avea o înţelegere corectă a
homosexualităţii. El însuşi mi-a arătat cu dovezi solide că prin
puterea lui Isus Cristos, oricine poate părăsi homosexualitatea
nedorită.
Am ales pocăinţa în 1995, iar Dumnezeu a adus vindecare şi
o putere în viaţa mea, care mi-a schimbat viaţa. Dumnezeu nu a
privit niciodată de sus o rugăciune mică. El Îşi face lucrarea la
timpul Său. Am părăsit stilul de viaţă homosexual de peste şapte
ani. Am evitat materialele pornografice şi am câştigat bătălia
importantă cu fanteziile sexuale. Acum lucrez cu oameni care
duc şi ei lupte sexuale. Tammy, soţia mea, mă sprijină
întotdeauna. Lucrăm împreună la Misiunea New Creation.
Aş vrea să vorbesc puţin despre dezvoltarea orientării mele
homosexuale.
Băiatul mamei
Am crescut într-o familie normală de ţărani chinezi. Tatăl şi
mama mea munceau amândoi din greu ca să-şi câştige existenţa.
Aveam mâncare suficientă, dar nu aveam multe bucurii
materiale. Sunt cel mai mic dintre cei trei copii. Nu aveam multe
jucării: câţiva soldaţi de jucărie, câteva animale şi jocuri de şah.
Îmi amintesc că mă duceam la vecini, să mă joc cu jucăriile lor.
Două dintre preferatele mele erau jocurile video şi jucăriile de
gătit. Unele dintre visele mele din copilărie erau să primesc un
Snooby bobo mare, să dorm cu el în pat şi să mă duc la picnic
cu toată familia. Interesant, totuşi nu-mi plăceau armele. Nu-mi
plăcea grosolănia celorlalţi băieţi, aşa că am respins felul lor de a
se întrece şi de a se lupta. Nu-mi amintesc când mi-am respins
prima dată masculinitatea. Din când în când, furam rochia şi
rujul de buze al surorii mele şi mă jucam cu ele. În copilărie,
viaţa mea a fost destul de singuratică şi plictisitoare, pentru că
nu aveam prieteni.

- 443 -
 Caracterul meu
A fost un rezultat al regulilor de familie precum: „N-o
supăra sau întrista pe mama!” Mai mult decât atât, a-i mulţumi
pe alţii a devenit unul din imboldurile vieţii mele. Mama se
aştepta să învăţ din greu. De aceea am petrecut o mulţime de
timp stând acasă. Interpersonal, eram foarte dependent. Aveam
nevoie de prietenie şi eram disperat după dragostea prietenilor.
La şcoala secundară am simţit că eram „diferit” de băieţi, deci
preferam să mă joc cu fetele. Nu am realizat că exista o
problemă în viaţa mea, până nu am început să exprim prin
comportament atracţiile sexuale pe care le avusesem de la vârsta
de 9 ani. M-am dus la toalete publice pentru câteva clipe de
plăcere sexuală. Acesta a devenit treptat un obicei care a creat
dependenţă.
Deficit în relaţia cu tatăl
În retrospectivă, cauza de bază a atracţiilor faţă de
persoanele de acelaşi sex poate fi lipsa dragostei tatălui meu.
Tatăl meu pământesc era un tată distant. Rareori îmi vorbea.
Nu-i plăcea de mine şi dezaproba întotdeauna lucrurile pe care
vroiam să le fac. De el mă temeam cel mai mult, dar aşteptam
dragostea lui.
Am trăit o experienţă ciudată. Când eram mic, obişnuiam să
dorm pe podea. După ce tata sosea acasă şi îşi schimba hainele,
îi plăcea să poarte boxeri. În felul acesta, organele lui genitale au
fost văzute de mine din întâmplare, la vârsta de 4 ani. Atracţia
sexuală faţă de tatăl meu s-a fixat şi s-a generalizat în alte
dorinţe homosexuale, la vederea şi atingerea trupurilor
masculine.
O pasăre a zburat în cursă
Când aveam 9 ani, familia mea s-a mutat din zona de
recolonizare a locuinţelor. Dar prostul meu obicei de a hoinări
în jurul băilor publice a continuat. (O toaletă deschisă, fără uşi,
era un model comun în unele zone de recolonizare a locuinţelor
datând din anii 1970.) Nu ştiam că acele locuri erau periculoase.
Nu aveam idee că bărbaţii homosexuali se duceau de obicei
acolo, ca să seducă alţi bărbaţi sau băieţi tineri, pentru plăcerea
- 444 -
lor sexuală. În cele din urmă, am fost abuzat sexual de un adult
străin, când aveam cincisprezece ani. El m-a învăţat şi m-a
introdus în acea lume sexuală. În acele zile, nici HIV, nici sexul
protejat nu erau arătate la televizor. Mulţi ani mai târziu, am
început să mă îngrijorez cu privire la infectarea cu boli
transmise pe cale sexuală. După prima experienţă sexuală şi în
anii adolescenţei, am fost dependent de fanteziile sexuale şi de
masturbare.
Ciclul dependenţei
La vârsta de treisprezece ani credeam că Îl cunosc pe
Dumnezeu, adevăratul meu Tată, şi am sperat că problemele
vor dispărea. Nu s-a întâmplat cum îmi doream. Am păcătuit şi
m-am simţit ruşinat şi foarte trist. M-am tot rugat şi am făcut
tot ce puteam face, până ce m-am simţit din nou bine cu privire
la mine. Roata s-a întors şi am ajuns înapoi la stările sufleteşti
cele mai de jos. Era descurajator şi obositor. Dorinţa mea cea
mai sinceră atunci era să mă dezlipesc de homosexualitate. În
anii în care am mers la biserică, am experimentat toate faţetele
răului. Mergeam la altarul bisericii pentru ritualurile de
purificare şi pentru un sentiment de confort. Dar continuam să
cad în aceleaşi capcane sexuale, iar şi iar. Totuşi, trebuie să-I
mulţumesc lui Dumnezeu – El vindecă rănile din viaţa mea.
Fără ajutorul lui Dumnezeu, nu credeam că voi putea să trec
prin procesul de creştere.
Un prieten bun
La vârsta de optsprezece ani am înaintat şi mai mult în stilul
de viaţă homosexual, pornografie şi racolare şi în sexul cu
necunoscuţi. Cu cât aveam mai multe fantezii, cu atât apetitul
meu sexual creştea. Duceam o viaţă dublă şi purtam o mască de
tânăr „sincer şi credincios”. Nimeni nu a observat că mai exista
un alt „eu”. Mulţi ani am încercat să mă descurc cu viaţa dublă
pe care o duceam. Nu am avut parteneri stabili. Am avut o
singură relaţie emoţională în sens unic, cu un prieten apropiat la
universitate. Am devenit foarte dependent de el. Mai târziu nu
mi-am mai putut stăpâni senzaţiile. În timpul unei tabere, i-am
spus totul. Acel bărbat a fost binevoitor faţă de mine şi m-a
- 445 -
sprijinit, dar a stabilit o limită clară în relaţia cu mine şi m-a
susţinut ca mai înainte. Acceptarea lui de neprofesionist a
întregii mele persoane mi-a fost de ajutor. În noaptea aceea s-a
rugat pentru mine.
O criză spirituală
După absolvire m-am dus să predau într-o şcoală
elementară creştină. Copleşit de stările sufleteşti prin care
treceam, am pierdut direcţia pentru o carieră de prima mână.
Salariul bun şi perspectivele carierei nu însemnau nimic pentru
mine. Tot ce mă preocupa era dacă să mă alătur sau nu
comunităţii homosexuale. Vroiam cu adevărat să caut propria
versiune de fericire în viaţă, cu orice preţ, chiar cu preţul de a
renunţa la anii îndelungaţi de credinţă creştină. Aveam un
sentiment profund de dezintegrare.
Punctul de cotitură – Dumnezeu a folosit nişte prieteni
buni pentru a mă conduce acasă
Când am început să dezvălui trecutul meu, prietenii au fost
profund îngrijoraţi cu privire la drumul pe care aveam să-l aleg.
Niciunul dintre ei nu m-a criticat deschis, pe mine sau căile
mele. De fapt, Dumnezeu a pus mulţi creştini iubitori în jurul
meu. Unii dintre ei chiar au postit şi au mijlocit pentru criza
mea spirituală. Unii m-au avertizat cu lacrimi şi cuvinte de
dragoste. La sfârşitul lui 1995 m-am pocăit şi mi-am mărturisit
greşelile înaintea a două surori. Ele m-au acceptat şi s-au rugat
cu mine. În aceeaşi zi am luat o decizie crucială: m-am supus
Tatălui meu din nou, ca să mă conducă El pe viitor. Mi-am spus
mie însumi că vroiam dragostea Lui statornică şi am renunţat la
felul în care căutam, prin relaţii erotice, dragostea falsă şi
acceptarea goală.
O providenţă specială – Cum am făcut prima dată
curte unei femei care a devenit soţia mea
Când nu sunt drumuri în deşert, Dumnezeu poate face o
cale. Dumnezeu mi-a trimis dragostea Lui pentru mine prin
mulţi prieteni buni. Tammy a fost unul dintre îngerii speciali.
După unele ajustări, în primul an când am ieşit împreună,
comunicarea şi împlinirea mea emoţională au început să
- 446 -
înflorească. Mai târziu am primit un dar de la Dumnezeu. Într-o
noapte, când eram în staţia de autobuz, aşteptând autobuzul, am
avut în sfârşit sentimentele senzuale de a fi îndrăgostit. I-am
spus lui Tammy: „Dumnezeu a răspuns la rugăciunile mele. Am
sentimentul romantic de a fi îndrăgostit când privesc în ochii
tăi.” Deşi nu s-a întâmplat când am început să ne întâlnim, a
fost memorabil şi de neuitat.
Ea este generoasă, iubitoare, veselă şi spirituală. M-a însoţit
pe drumul vindecării de-a lungul anilor. Fără ajutorul ei şi fără
harul lui Dumnezeu, nu aş fi reuşit astăzi.
O comunitate vindecătoare şi căreia îi pasă
În 1997 Dumnezeu m-a condus la un grup de sprijin pentru
foştii homosexuali. Acolo am înfruntat cu succes dependenţele
sexuale şi masturbarea, care devenise un viciu. Am învăţat
despre cauzele de bază ale homosexualităţii. Am experimentat
vindecarea şi acceptarea profundă din partea altor bărbaţi din
grup. Am primit putere să-mi rededic viaţa lui Isus şi să mă lupt
să fiu unul dintre ucenicii Lui zi de zi. Cred că fiecare biserică
locală poate deveni un instrument al harului şi al iertării, în acest
aspect special al slujbei de vindecare.
Ca fost homosexual şi martor principal, de multe ori sunt
întrebat: „Cât de completă este vindecarea ta... cu adevărat?” Ca
răspuns, pot spune că a trecut testul timpului şi a adus rodul
unei căsătorii binecuvântate. De când m-am căsătorit, am fost
ispitit homosexual o dată, aproape cu cinci ani în urmă. Chiar
atunci am fost luminat prin adevăr şi am părăsit acel loc în care
homosexualii căutau sex cu necunoscuţi. În retrospectivă,
Dumnezeu mi-a îngăduit să înfrunt încercarea, ca să deschidă
calea pentru o mai mare dezvoltare a caracterului meu şi a
credinţei în El.
După vindecarea iniţială am avut unele sentimente de
inferioritate şi dorinţa ca un bărbat mai în vârstă, mai puternic,
să „aibă grijă de mine”. Şi aceasta a trecut şi îi văd pe bărbaţi ca
pe nişte fraţi, nu ca pe imagini ale tatălui sau ca imagini
protectoare. În ultimii ani, Dumnezeu a clădit sinele meu

- 447 -
interior şi am depăşit anii de respingere. Acum pot să-mi fac
cunoscută cu îndrăzneală mărturia în public.
Ca lider creştin matur, menţin o relaţie bună cu Dumnezeu.
Bineînţeles că am evitat literatura, filmele şi alte situaţii care ar
stârni pofte homosexuale. Când le întâlnesc, aşa cum se
întâmplă, sau când cineva pe care îl consiliez descrie
circumstanţele unei căderi sexuale, ele dau naştere unor
sentimente sexuale. Totuşi, acestea sunt minore şi se
diminuează cu trecerea timpului.
Kelvin & Tammy Chung
New Creation Association Ltd.
E-mail: info@newcreationhk.org
Telefon: 852.81038010
www.newcreationhk.org
[Kelvin Chung, My Father Leads Me Home! Copyright ©
Kelvin Chung. Tradus şi publicat cu permisiune. New Creation
Association este o misiune care oferă ajutor în lupta cu
homosexualitatea, fiind condusă de Kelvin şi Tammy Chung.
Kelvin şi Tammy locuiesc în Hong Kong.]

TÂNJIND DUPĂ O DRAGOSTE ÎN CARE MĂ PUTEAM

ÎNCREDE
MIKE HALEY

Eram disperat după atenţie. Pentru mine, valoarea de sine era definită
de faptul că bărbaţii mă găseau atrăgător din punct de vedere sexual. Dar
unde puteam găsi dragostea de care aveam nevoie?
M-am detaşat de tatăl meu de la o vârstă fragedă. După
aceea, nu am mai putut primi de la el dragostea şi educaţia de
care aveam nevoie pentru a deveni un adult sănătos. Tata îmi
vroia binele, dar pentru mine, timpul pe care îl petreceam
împreună ducea deseori la experienţe dureroase.
Când ne jucam cu mingea, de exemplu, părea să fie
întotdeauna la fel. Tata şi cu mine ne aflam în curtea din spate
aruncând mingea, apoi el îmi spunea să o lovesc cu bâta. Îmi
coordonam mişcările, dar uneori îmi lipsea entuziasmul pe care
- 448 -
tata îl aştepta de la fiul lui. Îmi plăcea să joc puţin, apoi, ca un
băiat tipic de şapte ani, îmi pierdeam entuziasmul.
În cele din urmă, tata mă alunga cu o remarcă
dispreţuitoare: „Du-te în casă să fii cu fetele!” Nu i-am
mărturisit niciodată adevărul: chiar preferam să fiu cu mama şi
cu cele două surori mai mari ale mele. Mă simţeam mult mai în
siguranţă cu ele. Comentariile tatei îmi striveau sufletul sensibil.
Încerca să mă facă dur, dar cuvintele lui nu făceau decât să
ridice un zid invizibil între noi.
Aveam cam opt ani când L-am primit pe Isus în viaţa mea,
datorită influenţei şcolii duminicale de la biserica noastră locală.
Îl iubeam pe Dumnezeu şi vroiam să fiu un „băiat bun”, dar
deveneam tot mai conştient de sentimentele mele faţă de alţi
băieţi, care îmi produceau confuzie. Apoi, la vârsta de
doisprezece ani, am fost târât în prima experienţă sexuală cu un
bărbat adult, ceea ce a constituit începutul unui şir de asemenea
incidente în primii ani ai adolescenţei mele. Tânjeam după
atenţia bărbaţilor adulţi.
În adolescenţă am continuat să fiu umilit de tatăl meu. De
multe ori, încercând să-şi amuze prietenii, făcea comentarii
despre mine de genul: „Aţi întâlnit-o pe fiica mea?” Acea
perioadă din viaţa mea a fost un adevărat iad. Mă simţeam
diferit de restul băieţilor şi am ajuns la concluzia că eram
probabil homosexual. Am păstrat ascuns secretul meu
întunecat, dar mă îngrijoram constant că ceilalţi – în special tatăl
meu – aveau să-şi dea seama de îngrozitorul adevăr.
Am început să mă îmbolnăvesc fizic, aparent fără motiv.
Mama m-a dus de la un doctor la altul, dar niciunul nu şi-a dat
seama ce nu era în ordine cu mine. Pe vremea aceea, mă
simţeam iubit ca „cel care eram eu cu adevărat” numai în timpul
întâlnirilor sexuale cu bărbatul care mă molesta. Iubeam atenţia
lui; pentru câteva clipe, mă simţeam în siguranţă şi dorit. Am
ajuns la concluzia că acest gen de atenţie îmi dădea valoare de
sine şi mă definea ca bărbat.
După aceea, am făcut tot ce a depins de mine pentru a mă
face mai atrăgător pentru bărbaţi. Am devenit obsedat,
- 449 -
petrecând ore întregi gândindu-mă la alţi băieţi din vecinătate şi
la cum îi puteam seduce. Şi de obicei aveam succes.
În liceu am descoperit sexul cu necunoscuţi şi am devenit
obsedat şi de el. Apoi am plecat la colegiu, unde am văzut o
piesă de teatru în campus despre doi bărbaţi homosexuali şi
dragostea lor nemuritoare. Am fost fermecat. Fiind creştin,
ştiam că obiceiul meu de a avea întâlniri sexuale cu necunoscuţi
era de nejustificat. Dacă aş fi găsit acel om special pentru mine
– atunci aş fi putut fi homosexual şi creştin! Da, monogamia
s-ar fi potrivit mai bine convingerilor mele.
Am intrat într-o relaţie dedicată, dar am realizat curând că
încă aveam nevoie de „doza” emoţională primită de la alţi
bărbaţi care mă remarcau. Un bărbat nu era de ajuns pentru a
mă satisface. În mod tipic, relaţia mea a durat cam doi ani, apoi
iubitul meu şi cu mine am obosit din cauza înşelării reciproce şi
a certurilor şi am mers pe drumuri separate. Duceam o viaţă
plină de sex. Mă simţeam atât de murdar, atât de lipsit de
valoare!
„Dacă aş putea depăşi problema «homosexuală»”, îmi
spuneam eu, „viaţa mea ar fi mult mai satisfăcătoare.”
Dumnezeu a auzit strigătul inimii mele, dar nici într-un milion
de ani nu m-aş fi aşteptat ca ajutorul Lui să vină în modul ciudat
în care a venit. Era o seară de vară în anul 1985. Lucram la o
sală de gimnastică, sală care avea o clientelă homosexuală
numeroasă. M-am simţit atras de un bărbat şi am sfârşit prin a
pleca împreună. Dar când am intrat în maşina lui, s-a oprit.
„Îmi pare rău că te-am luat, dar nu pot face asta”, mi-a zis.
„Încerc să las toate astea în urmă.” Mi-a spus că era creştin şi că
mergea la un grup de suport pentru bărbaţii care caută
eliberarea de homosexualitate. În cele din urmă, am sfârşit prin
a ne duce cu maşina lui în parcarea unui centru comercial din
apropiere, unde ne-am continuat discuţia.
A început să-mi povestească despre un bărbat pe nume
Jeff Konrad, care făcea un studiu despre învingerea
homosexualităţii. Dintr-odată, s-a oprit şi a privit pe geam.
„Doamne”, a şoptit el, „uite-l!” Jeff tocmai ieşise din mall. Mi
- 450 -
s-a făcut pielea găinii. Apoi, o voce mi-a şoptit: „Este mâna Mea
prea scurtă ca să răscumpere? Sau n-am Eu destulă putere ca să
izbăvesc?” (Isaia 50:2)
Două săptămâni mai târziu, am început să lucrez la o tabără
creştină. Jeff a început să-mi scrie; ne-am scris aproape în
fiecare zi. Scriam scrisori lungi, pline de întrebări sceptice,
aproape sperând să găsesc ceva greşit la teoriile lui despre
homosexualitate.
Dar Jeff era foarte dedicat. A fost leal, răspunzându-mi la
fiecare întrebare şi iertându-mi fiecare eşec. Păstra, de
asemenea, copii ale corespondenţei noastre, iar într-o zi mi-am
dat seama că scrisorile noastre ar alcătui o carte grozavă. Câţiva
ani mai târziu, a fost publicată cartea You Don’t Have to Be Gay,
iar alţi bărbaţi din toată lumea au început să beneficieze de
scrisorile lui Jeff pentru mine.
Din nefericire, trupul meu tânjea încă după fructul interzis al
păcatului. Am continuat să cad în homosexualitate. Dar faptul
că lucram la tabăra creştină a fost o confirmare a dragostei mele
pentru misiunea cu tinerii şi am aplicat la Biola, o universitate
creştină din zona Los Angeles. Dar am continuat să mă lupt cu
dorinţele sexuale, iar în cele din urmă, am renunţat să mă
împotrivesc lor. Am alunecat într-un sindrom al vieţii duble,
prezentând imaginea unui „creştin dedicat” la şcoală şi
continuând întâlnirile homosexuale în afara cursurilor.
În 1987, în viaţa mea a avut loc o altă criză, când am fost
arestat pentru prostituţie. Dumnezeu a folosit evenimentul
pentru a mă trezi. Încă mă aflam în stare de negare. În timp ce
eram înregistrat, ofiţerul care mă arestase m-a întrebat ce
ocupaţie aveam, iar mie nu mi-a trecut prin minte să răspund
altceva decât: „lider creştin de tineret”.
În cele din urmă, am absolvit Biola şi am intrat în anul întâi
la un seminar mare din Fort Worth, Texas. Am sperat că
datorită plecării din sudul Californiei avea să îmi fie mai uşor să
rămân curat. Dar mutarea nu a schimbat nimic. Când m-am
mutat, mi-am luat, pur şi simplu, problemele cu mine.

- 451 -
 După un semestru, am renunţat la şcoală şi m-am mutat cu
un bărbat. Doi ani mai târziu, relaţia noastră s-a terminat în
conflict şi suferinţă, ca toate celelalte. Am sunat-o pe sora mea
şi am întrebat-o dacă era de acord să vină în Texas ca să mă
ajute să mă întorc acasă. A răspuns imediat „da”; ea şi soţul ei
s-au oferit chiar să mă lase să locuiesc cu ei cât timp aveam
nevoie de o locuinţă.
Într-o noapte, pe când locuiam cu pastorul de tineret şi soţia
acestuia, am început să înţeleg adevărata dragoste în mod
diferit. Locuiau într-o casă mică, iar noul lor bebeluş avea colici.
Într-o noapte, copilul a plâns atât de mult, încât mi-au propus
să dorm în debara. În dimineaţa următoare s-au scuzat, dar pe
mine nu m-a deranjat. Am înţeles că şi un loc mic pe podeaua
unei case pline de dragostea lui Dumnezeu era mult mai bun
decât să dorm o noapte cu cineva care nu făcea altceva decât să
ia ceva de la mine.
Apoi Jeff m-a invitat să merg la conferinţa Exodus în 1990,
care avea ca temă învingerea homosexualităţii. În săptămâna
aceea, am auzit o prezentare ţinută de Sy Rogers. A vorbit
despre nevoia profundă pe care o avem pentru sprijin şi relaţii
umane. „Nu ai nevoie numai de Dumnezeu”, a spus Sy. Când
am auzit acele cuvinte, mi-a crescut adrenalina. Nu auzisem o
astfel de remarcă în toţi anii în care crescusem în biserică!
Dar inima mea a simţit că remarca lui Sy era adevărată.
Tânjeam după intimitate cu alţii şi am realizat că dorinţele mele
nu erau păcătoase sau egoiste. Sy a citat Geneza 2:18: „Domnul
Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac
un ajutor potrivit pentru el.»” Ochii mi s-au umplut de lacrimi
când am înţeles că Dumnezeu a pus în viaţa mea oameni care
să-mi împlinească nevoile în mod sănătos.
Jeff mi-a fost prieten adevărat timp de cinci ani. „Dacă el
poate fi atât de loial şi iubitor faţă de mine”, m-am gândit eu,
„cu siguranţă, Dumnezeu poate fi şi mai loial.” Mă aflam în
pragul celei mai dificile decizii din viaţă. Trebuia să renunţ la
ideile mele despre cum puteam să am preţ şi valoare şi să accept

- 452 -
calea lui Dumnezeu. Trebuia să primesc valoare de la El, nu de
la bărbaţi.
La conferinţa Exodus, cineva mi-a dat un verset care
exprima cele mai profunde doruri ale inimii mele: „Deoarece
aşa vorbeşte Domnul: «Dacă te vei lipi iarăşi de Mine, îţi voi
răspunde iarăşi şi vei sta înaintea Mea; dacă vei despărţi ce este
de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea. Ei să se întoarcă
la tine, nu tu să te întorci la ei!»” (Ieremia 15:19)
Tânjeam să relaţionez cu bărbaţii heterosexuali, dar mă
simţeam întotdeauna confuz într-un grup de bărbaţi „normali”.
Aveam obiceiul să trec frecvent cu maşina pe lângă terenurile de
volei de lângă plaja principală din Laguna. În cele din urmă, am
hotărât că am obosit să trăiesc ca cineva care „priveşte viaţa”
din afară. I-am spus unuia dintre tovarăşii mei de la colegiu că
ar trebui să jucăm volei pe plajă. Probabil că pentru el nu a
părut mare lucru, dar eu eram ca o stană de piatră. Crescusem
pe plajă, dar de obicei mă duceam la secţiunea homosexualilor,
unde mă simţeam confortabil.
M-am întrebat cum puteam să merg să joc cu toţi acei
bărbaţi care arătau normal? Despre ce aveam să vorbesc? Eram
sigur că aveau să-şi dea seama că eram homosexual. Dar
hotărârea de a pune capăt anumitor pierderi din viaţa mea a fost
mai puternică decât temerile mele. Pe terenul de volei, am
realizat că nu eram un jucător prea rău. Şi că puteam „pierde
vremea” cu bărbaţii, simţindu-mă confortabil. În ziua aceea, am
învăţat o lecţie importantă: nu puteam sta să aştept ca alţii să
vină la mine, trebuia să fiu dornic să mă întâlnesc cu ei pe
„terenul” lor şi să contribui activ la prieteniile mele.
Când eram la conferinţa Exodus în anul 1990, am auzit pe
cineva menţionând programul rezidenţial Love In Action. Am
ştiut imediat că era exact ceea ce avea Domnul în gând pentru
mine. Lucrasem înainte la o facilitate de tratament pe termen
lung pentru tineri şi cunoşteam valoarea limitelor clare şi a
responsabilităţii. Exact ceea ce am găsit când m-am dus la
Love In Action.

- 453 -
 Am sosit cu o atitudine de genul „totul sau nimic”, gata să
fac orice îmi cerea Dumnezeu. În primul an am învăţat multe
lucruri, îndeosebi despre importanţa ascultării, supunerii şi
vulnerabilităţii. Trebuia să devin vulnerabil faţă de cei din jur,
fiind deschis cu privire la luptele mele, şi să îi confrunt pe alţii în
privinţa atitudinilor lor greşite.
A trebuit, de asemenea, să pun în ordine problemele din
trecut cu tatăl meu. La un moment dat i-am scris o scrisoare,
explicându-i luptele mele cu homosexualitatea. Am ajuns să
înţeleg că mă iubea cu adevărat, dar că uneori nu realizasem
asta. Acum, când mă întorc acasă, îmi spală maşina sau face
altceva prin care îşi arată grija faţă de mine. Am realizat că este
felul în care îşi arată dragostea şi am acceptat asta. Relaţia
noastră este mai bună decât oricând înainte.
Dumnezeu mi-a dat o prospeţime a vieţii şi o libertate pe
care nu le-am crezut niciodată posibile. Acum mă pot privi în
oglindă fără să am sentimentul că sunt sfâşiat de vină şi
remuşcare. Nevoia mea de a fi acceptat de bărbaţi este împlinită
prin prietenii pe care mi i-a dat Dumnezeu. Şi experimentez
dragostea Lui în moduri noi. Cele mai profunde nevoi ale mele
sunt, în sfârşit, împlinite.
[Mike Haley, Starving for a Love I Could Trust. Copyright ©
Mike Haley. Tradus şi publicat cu permisiune. Mike a fost
consilier la Love In Action şi a slujit ca lider de casă în programul
rezidenţial Love In Action între anii 1993-1994. Pentru ajutorul
care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

TEMELIE RESTAURATĂ, VIAŢĂ TRANSFORMATĂ

CRAIG BEICKELMAN

Prima dată când am ştiut că Domnul mă chema la misiune

eram la începutul colegiului. Deşi Îl iubeam pe Domnul, planul
meu era să mă apuc de teatru şi să am succes la Hollywood. În
primul an de colegiu, Domnul mi-a arătat clar că nu acesta era
planul Lui. Cu visele de a mă apuca de teatru spulberate, în
- 454 -
timpul colegiului m-am întrebat în ce direcţie să o iau, până ce
Domnul mi-a arătat planul Său. După absolvire, mi-am început
cariera de slujitor creştin în campusul Western Michigan University,
ceea ce mi-a plăcut. După ce am lucrat şase ani în misiunea din
campus, Domnul m-a condus să lucrez la Teen Challenge ca
profesor/consilier. Aveam sentimentul că planul Domnului
pentru viaţa mea era să lucrez cu oamenii răniţi, dar aceasta era
tot ce înţelesesem pe vremea aceea. Domnul m-a scos din
misiune un număr de ani, ca să mă înveţe despre provocările de
zi cu zi ale unei slujbe seculare.
În numeroşii ani petrecuţi în afara misiunii, Domnul Şi-a
făcut timp să lucreze cu mine. Fiind cel mai mic dintre cei trei
băieţi, într-o familie extrem de disfuncţională şi abuzivă, am fost
întotdeauna cel care avea grijă de ceilalţi şi cel puternic. Am
început să „consiliez” oameni în primii doi ani la colegiu şi
avusesem grijă de oameni răniţi sau în nevoie toată viaţa mea.
Era mai uşor să am grijă de alţii, decât să mă confrunt cu
propria mea durere.
Fusesem întotdeauna diferit în copilărie, iar tatăl meu nu mă
acceptase niciodată. Cine nu era ca el, era greşit. El era un
contabil foarte logic, iar eu un băiat creativ, sensibil. Nu eram
un puşti dur şi sportiv, normal, ca cei doi fraţi mai mari ai mei.
Tata se afla în lumea lui, care consta din muncă şi din a avea o
curte ca în Case & Grădini Mai Bune. Fraţii mei şi cu mine eram
pe cont propriu ca să înţelegem lucrurile. Mama era foarte
stresată, având trei băieţi de vârste foarte apropiate, şi nu
primea suport de la rudele din familia ei pentru a ne creşte.
Când eram foarte mic, a avut o cădere nervoasă din cauza
presiunii.
Am „învăţat” la o vârstă foarte fragedă să nu fiu o povară
pentru nimeni. Mama a devenit foarte epuizată emoţional şi a
început să apeleze la mine, eu fiind cel mai mic şi mai sensibil
dintre copii, pentru nevoile ei emoţionale de intimitate şi
suport. Am devenit atât de legaţi unul de celălalt, încât nu mai
aveam o identitate a mea. Ea mă susţinea pentru că eram liniştit
şi sensibil – nu ca fraţii mei duri şi sportivi, care o înnebuneau.
- 455 -
Am început să cred că era rău să fii bărbat. Fraţii mei şi tatăl
meu au rănit-o mult pe mama, ceea ce nu a fost bine. Am
început să vreau să fiu fată şi să mă îmbrac în hainele vechi ale
mamei pe care le-am găsit în pivniţă. Chiar i-am făcut o
schimbare de sex păpuşii mele Ken. M-am luptat cu dorinţa de
a fi fată pe toată perioada şcolii elementare. Am avut multe
necazuri cu băieţii care îmi erau colegi şi am avut tendinţa să am
ca prieteni mai mult fete.
Când aveam zece ani, fratele meu mijlociu a început să mă
molesteze. Abuzul a continuat cam trei ani. M-a distrus. Nu am
ştiut cum să mă confrunt cu ruşinea, confuzia şi devastarea, aşa
că am învăţat să tac şi să devin amorţit ca să supravieţuiesc. Am
întrat în şcoala generală şi am fost imediat etichetat ca „gay” şi
tratat ca un lepros. Cei mai mulţi prieteni ai mei s-au disociat de
mine şi am fost lăsat să mă descurc pe cont propriu.
În efortul de a încerca să înţeleg ce mi se întâmpla, am
apelat la lumea fictivă – la teatru. Puteam pretinde că eram
altcineva şi că oamenii mă plăceau. Am căutat o imagine
masculină pentru mine şi am ales repede imaginea modelului
masculin din Revista GQ. Am ales acel gen de bărbat cu toată
fiinţa mea şi m-am transformat în acea proiecţie. M-am apucat
de teatru şi m-am ţinut de speranţa că într-o zi voi fi un star.
Imaginea GQ mi-a adus o mulţime de probleme, fiindcă bărbaţii
şi unele femei au început să răspundă persoanei atrăgătoare care
devenisem. Să mi se facă propuneri sexuale şi să fiu dorit sexual
de alţii era acum un lucru normal şi, în acelaşi timp, ceva foarte
confuz pentru mine.
În cele din urmă, în clasa a opta sau a noua am acceptat
eticheta de homosexual. Ştiam că era greşit să dau curs
sentimentelor, deci am încercat să le ignor. Devenisem creştin
în clasa a şaptea, dar nu I-am îngăduit niciodată Domnului să
lucreze prea mult în inima mea, fiindcă nu aveam încredere în
nimeni – nici măcar în El. Nu am descoperit Biblia până am
început să merg la un grup de tineret în liceu. Am continuat să-I
cer Domnului să-mi îndepărteze dorinţele homosexuale, ceea ce

- 456 -
nu s-a întâmplat niciodată. În cele din urmă, am decis să fac
orice era nevoie pentru a nu le da curs.
În anii în care m-a molestat, fratele meu mă introdusese în
pornografia explicită, aşa că am început să frecventez magazinul
local şi am descoperit lumea pornografiei homosexuale, în care
m-am cufundat, încercând să fac faţă la toate.
În colegiu, propunerile au devenit mai frecvente. Am ajuns
să fiu absorbit de ajutorarea altora chiar mai mult decât înainte
şi să renunţ să am o viaţă proprie. Am crescut, într-adevăr, în
umblarea mea cu Domnul la colegiu, dar nu ştiam cum să mă
adresez luptelor din viaţa mea.
Am încercat orice am crezut că ar fost de ajutor – consilieri,
pastori şi cărţi. Deşi am învăţat multe despre luptele pe care le
duceam, nu am ajuns de fapt la vindecare. Un prieten mi-a
povestit despre Living Waters. Recunosc că nu am avut mari
speranţe că programul îmi va fi de ajutor. Am plâns în drum
spre prima întâlnire Living Waters din anul 2003. Pentru prima
dată, cineva îmi vorbea direct mie şi Domnul îmi dădea o
oarecare speranţă pentru schimbare. În programul Living Waters,
legăturile au fost rupte, zidurile au început să cadă şi mulţi ani
de durere au început să fie înlăturaţi. După sesiunea iniţială, am
continuat ca membru al echipei de conducere. Domnul a
continuat să lucreze în viaţa mea prin Living Waters şi prin
diferiţi consilieri. El mi-a vindecat identitatea fragmentată şi m-a
ajutat să accept nu numai genul meu, dar şi persoana care am
fost creat să fiu. Mi-a vindecat inima rănită şi m-a învăţat cum
să îi iert pe nenumăraţii oameni care mă răniseră.
Pentru prima dată în viaţă, mă bucur de prietenii sănătoase
cu bărbaţi şi dezvolt o atracţie reală pentru femei. Odată ce
implicarea mea în Reconciliation Ministries a crescut, Domnul mi-a
vorbit despre chemarea de a lucra cu cei care ies din zdrobirea
sexuală şi relaţională, în special din homosexualitate şi abuz. Am
fost puţin neîncrezător când a început prima oară să-mi arate
asta, dar acum sunt încântat. M-am dezvoltat ca bărbat şi lider
creştin. Sunt unul din învăţătorii şi liderii de grup din
Living Waters. Conduc grupul de suport pentru bărbaţi
- 457 -
Walking Free şi trainingurile echipei de lideriat la
Reconciliation Ministries. Aştept tot ceea ce are Domnul pentru
mine în următorii ani la Reconciliation Ministries şi în Trupul lui
Cristos.
[Craig Beickelman, Foundation Restored – A Life transformed.
Copyright © 2009 Craig Beickelman. Tradus şi publicat cu
permisiune.]

TOATE LUCRURILE S-AU FĂCUT NOI

DONALD JOHNSON

M-am născut în Mount Vernon din Westchester, New York.

Am crescut în partea de sud a oraşului, iar în cea mai mare parte
a copilăriei mele am trăit în locuinţe sociale. Nu au fost prea
multe lucruri extraordinare cu privire la modul în care am fost
educat, dar îmi amintesc frecvent de acei ani cu un amestec de
tristeţe şi încântare.
Am fost al patrulea copil al mamei mele, pe atunci în vârstă
de douăzeci şi unu de ani, şi m-am născut în afara căsătoriei.
Mama mea, care migrase dintr-un orăşel minier din
Virginia de Vest, venise la New York cu speranţa de a găsi un
serviciu, o viaţă mai bună şi împlinirea viselor sale. Totuşi, în
căutarea ei a întâlnit câteva obstacole, care au condus-o la unele
alegeri greşite. Conceperea şi naşterea mea au fost rezultatul
uneia dintre ele.
Am fost conceput după ce a ales să cedeze unei relaţii
adulterine de o noapte. Cea mai mare parte a vieţii mele, de-abia
dacă am ştiut câte ceva despre tatăl meu biologic. Totuşi, în
ultimii ani ai adolescenţei, am aflat cine era. În mod
surprinzător, îl vedeam adesea în comunitate. Locuise în aceeaşi
comunitate cu mine în tot timpul acela şi, în cele din urmă, când
eram în vârstă de aproximativ douăzeci şi cinci de ani, mi-am
făcut destul curaj să mă apropii de el şi să mă prezint. Mama nu
i-a spus niciodată tatălui meu despre paternitatea lui. La
începutul sarcinii, a decis să mă dea spre adopţie.

- 458 -
 Adopţia a fost aranjată dinainte şi, drept rezultat, mama nu
s-a ataşat niciodată de mine, nici nu m-a ţinut în braţe. Procesul
a fost legalist, prohibitiv şi restrictiv. După ce m-am născut,
părinţii mei adoptivi m-au luat acasă de la spital.
Nu-mi amintesc când mi-au spus prima dată că eram
adoptat. Părinţii mei adoptivi discutau întotdeauna cu mine
despre aceasta, totuşi era un subiect despre care îmi era interzis
să vorbesc cu cei din afara familiei. Faptul că eram adoptat era
„un secret”. Totuşi, era ceva despre care tânjeam să discut cu
oricine ar fi fost dispus să mă asculte. În mare parte datorită
inhibiţiilor părinţilor mei, tăinuirea a devenit pentru mine un
izvor al nesiguranţei. În final, ea a contribuit la crearea unei
crize de identitate. Discreţia mi-a produs multă confuzie
emoţională. Cred că a contribuit şi la crearea confuziei mele de
gen, precum şi la alte atracţii şi sentimente.
De timpuriu în viaţă, am început să mă port în mare parte ca
o fetiţă. Am devenit un copil foarte efeminat şi cumva credeam
sau gândeam că era „în ordine”. La urma urmei, nu ştiam cine
eram cu adevărat. Mă gândeam că puteam la fel de bine să mă
port după cum simţeam. Tulburarea mintală de care am suferit
în copilărie era uneori copleşitoare.
Pe lângă faptul că eram confuz cu privire la dinamica
familiei, eram şi deprimat şi aveam sentimente de abandonare şi
respingere. Deşi mama mea adoptivă era în culmea fericirii
fiindcă mă adoptase, tatăl meu adoptiv nu era la fel de
entuziasmat. Un lucru a condus la celălalt.
Când eram în vârstă de nouă sau zece ani, am început să
experimentez sexual cu un fin care ne vizita familia. Nu ştiam
pe atunci, dar astfel am deschis uşa pentru ca duhul cel rău al
homosexualităţii să pătrundă în viaţa mea. Ştiu că Biblia învaţă
că „Hoţul (Satan) nu vine decât să fure, să înjunghie şi să
prăpădească...” (Ioan 10:10) Aici merită să menţionez că acel fin
se află în prezent în penitenciar pentru o omucidere legată de
droguri. Nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost viaţa mea, dacă
Dumnezeu nu ar fi găsit cu cale să mă mântuiască de păcatele
mele.
- 459 -
 În cele din urmă, duhul homosexualităţii a început să-mi
controleze şi să-mi domine viaţa. Confuzia de gen de care
sufeream a devenit mai evidentă când aveam doisprezece ani.
Pe atunci eram foarte efeminat şi „ca o fată”. Cei mai mulţi
prieteni ai mei erau de fapt fete şi mă simţeam întru totul
confortabil în preajma lor. Nu mă identificam prea mult cu
activităţile sau sporturile masculine, iar adesea simţeam că nu
puteam concura, din punct de vedere atletic, cu băieţii de vârsta
mea. Din cauza severităţii simptomelor, am fost trimis pentru
consiliere psihologică la şcoală.
Personalul şcolii a ajuns la concluzia că ar fi fost în interesul
meu să merg la şcoala din partea opusă a oraşului. Aveau
dreptate. Noua experienţă s-a dovedit benefică pentru mine şi
m-a ajutat să reuşesc din punct de vedere academic. Totuşi,
acolo am intrat în legătură cu un coleg foarte negativist din
comunitate, care a avut o influenţă puternică asupra mea. Era şi
el implicat în homosexualitate, ca şi în consumul de droguri.
La sfârşitul clasei a opta, viaţa mea a luat o întorsătură
dramatică. Aveam paisprezece ani şi, într-un mod destul de
natural, am intrat în preadolescenţă. Totuşi, am descoperit că
„tiparul mintal” şi interesele mi se schimbaseră. Am renunţat la
multe dintre valorile şi ţelurile pe care le preţuisem şi în care
fusesem educat. Pentru prima dată, m-am răzvrătit împotriva
părinţilor, rămânând treaz până noaptea târziu, bând alcool şi
fumând marijuana. Acea perioadă a fost ceva nou pentru mine.
Eram condus de răzvrătire. Iar cauzele problemelor mele nu
s-au schimbat.
În vara aceea m-am trezit asociindu-mă cu un grup de
homosexuali. Toţi mai mari decât mine, având între
cincisprezece şi douăzeci de ani. Erau un fel de bandă şi m-au
primit imediat în mijlocul lor. La început nu m-am simţit
confortabil cu ei, dar apoi m-am convins că se presupunea că şi
eu eram „homosexual” şi că trebuia să am acel stil de viaţă. Am
început să cred că îmi găsisem locul în viaţă. Apoi le-am spus
altora că eram homosexual (când aveam paisprezece ani), iar
viaţa mi s-a schimbat cu adevărat.
- 460 -
 Nu după mult timp, frecventam barurile şi cluburile de
noapte pentru homosexuali. M-am implicat în activităţi
promiscue, în special cu bărbaţi mai în vârstă, iar apoi viaţa mea
de tânăr a luat o altă întorsătură. Cineva m-a atras la consumul
de heroină.
Prima dată drogul m-a făcut să mă simt rău, dar am
continuat să-l încerc. În cele din urmă, am ajuns să-l folosesc în
mod regulat. Curând după aceea, am devenit dependent şi
mi-am pierdut controlul. Devenind „intoxicat de droguri”, am
fost arestat de două ori. O dată am executat o scurtă sentinţă în
închisoare, fiind apoi eliberat condiţionat.
De-abia absolvisem liceul, dar am încercat să fac şi colegiul.
În colegiu lucrurile s-au înrăutăţit. Locuind la cămin, mă
complăceam în consumul de marijuana, LSD, mescalină şi haşiş,
apoi foloseam heroină, atunci când veneam acasă în perioadele
când nu era şcoală. Activitatea mea homosexuală a continuat, de
asemenea, şi am sfârşit prin a contracta o boală gravă cu
transmitere sexuală, pe când eram încă la colegiu. În cele din
urmă, m-am întors la New York.
Pe vremea aceea, fiind de-abia trecut de treizeci de ani, eram
în continuare dependent de droguri şi implicat în promiscuitate.
Am încercat să rup dependenţa de heroină înscriindu-mă
într-un program cu metadonă, dar apoi am început să folosesc
medicamente cu prescripţie: valium, barbiturice şi amfetamine,
pentru a simţi, împreună cu metadona, euforia drogurilor.
Spirala descendentă pe care coboram a continuat cam
cincisprezece ani.
În sfârşit, după ce devenisem alcoolic, consumator de
substanţe multiple şi homosexual foarte activ, am pierdut
efectiv totul. Am avut câteva relaţii homosexuale (cele mai
multe, abuzive într-un fel sau altul), iar în procesul respectiv,
imaginea mea proprie şi încrederea mi-au fost puternic
zguduite. Lucrurile de care mă temeam au venit peste mine.
(Iov 3:25)
Am avut trei prăbuşiri emoţionale/nervoase între anii
1987-1988 şi, de fiecare dată, am fost spitalizat. Totuşi, ceea ce
- 461 -
Diavolul intenţiona să fie spre rău, Dumnezeu, în îndurarea şi
harul Său nemărginit, a întors spre bine. Am fost pierdut până
ce am început să-L caut pe Dumnezeu citind Scripturile pe cont
propriu. La ultima spitalizare, care a avut loc în septembrie
1988, I-am spus Domnului că, dacă îmi restaura mintea şi
sănătatea mintală, aveam să Îl slujesc în toate zilele vieţii mele.
Domnul mi-a auzit strigătul!
Într-o zi a anului 1987, mama mea biologică,
Johnnie Lee Watson (care pe atunci era deja mântuită şi plină de
Duhul Sfânt) mi-a zis: „Donald, problema ta nu este psihiatrică
sau psihologică, este spirituală.” O spusese de multe ori, dar de
data aceea a fost ca şi cum o auzeam pentru prima dată. M-am
simţit plin de speranţă.
I-am spus: „Vrei să zici că există o soluţie spirituală la tot
ceea ce am experimentat în ultimii douăzeci şi unu de ani?” Ea
mi-a răspuns cu emfază: „Da, şi ai nevoie să fii mântuit!”
Dintr-odată, totul a căpătat sens pentru mine.
Am decis cu hotărâre că dacă dilemele mele psihologice,
dependenţa de alcool şi droguri, eliberarea de homosexualitate
şi abuzul împotriva propriei mele fiinţe puteau fi rezolvate fiind
„mântuit”, probabil că mântuirea era răspunsul. Am decis să
vizitez biserica pe care o frecventa mama mea,
The Bible Church of Christ din Mount Vernon, New York. Era
luna aprilie a anului 1987.
În timp ce slujba continua să se desfăşoare, devenea evident
că puterea lui Dumnezeu era prezentă pentru a vindeca, a
elibera şi a-i face liberi pe oamenii Săi. Plin de anxietate, am
decis să mă duc în faţă pentru a se face rugăciune pentru mine.
Mai mulţi oameni erau înaintea mea, dar în cele din urmă
episcopul a ajuns la mine. Şi-a întins mâna, mi-a pus-o pe frunte
şi a avut loc un miracol. Mi-am simţit picioarele ridicându-se de
la pământ şi m-am auzit vorbind într-o limbă audibilă, dar
necunoscută. Aceea a fost ziua când Dumnezeu a făcut o
minune dintr-un haos. Aşa păcătos cum eram, Dumnezeu, prin
botezul cu Duhul Sfânt, m-a introdus în Trupul mistic al lui
Hristos şi m-a transformat. Eliberarea venise cu adevărat!
- 462 -
 Transformarea mea într-o fiinţă nouă în Hristos a devenit
un proces. Am început ca un copil nou-născut. Astăzi, aproape
şaptesprezece ani mai târziu, pot spune într-adevăr că sunt liber.
Sunt eliberat de homosexualitate, de dependenţa de droguri, de
confuzia de identitate, de insecuritate şi teamă... „Cele vechi
s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”
(2 Corinteni 5:17) „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate
neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi
iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.
Amin.” (Matei 28:19-20)
[Donald Johnson, All Things Became New. Copyright © 2004
Donald Johnson. Tradus şi publicat cu permisiune. Donald este
pastor ordinat, fondatorul şi Directorul misiunii
Faith, Hope, Charity Ministries şi realizează o emisiune
săptămânală la televiziune. El face o misiune evanghelistică
extensivă, neconvenţională, în închisori corecţionale şi în
diferite alte zone ale comunităţii. Deţine un masterat de la
Marist College şi este doctorand în Studii Religioase. Articolul în
limba engleză este publicat pe pagina
www.linkis.com/exgayisok.wix.com/a1Oro.]

TRANSFORMAREA FINALĂ
PERRY DESMOND

Perry a trecut de la a fi băiat de altar la a fi prostituat, de la injecţiile

cu hormoni şi silicon la o operaţie drastică de schimbare de sex, toate ca
parte a căutării sensului şi identităţii de sine. Iar apoi a avut loc cea mai
mare schimbare dintre toate: a devenit un om nou în Isus. În lupta sa de o
viaţă cu transsexualitatea, Perry a ajuns, în cele din urmă, să înţeleagă
sursa adevăratei iubiri. „Rochiile doar mi-au acoperit masculinitatea.
Machiajul doar mi-a mascat-o. Siliconul doar a modelat-o. Operaţia doar
a mutilat-o. Dedesubt, în fiecare celulă a corpului meu, adevărul era
înregistrat de zece milioane de ori, în fiecare genă. Eram bărbat.” (Extras
din prezentarea cărţii Perry: A Transformed Transsexual)

- 463 -
 Povestea mea a început într-un orăşel din Louisiana în ziua
de 15 august 1936, când m-am născut. Tatăl meu era barcagiu
pe râu şi avea obiceiul să bea mult. Mi-a fost întotdeauna teamă
de el, din cauză că venea acasă noaptea târziu, strigând şi
distrugând lucrurile. De aceea am început să făuresc o lume a
fanteziei numai a mea. Visam la toate femeile frumoase din
filmele la care mă ducea mama în weekenduri. Vroiam să fiu
fată, dar eram băiat.
Mama lucra mereu. Mă duceam în camera ei când era
plecată şi-mi puneam rochiile şi cerceii ei, şi-mi dădeam cu rujul
şi cu parfumul ei. Într-o zi, a venit acasă devreme şi m-a
descoperit. „Să nu te mai prind că faci asta!” a strigat. M-a lovit,
ţipând: „Eşti băiat, eşti băiat!” Mi-a smuls cerceii şi i-a aruncat
pe masa de toaletă. Am ieşit în fugă din casă, plângând.
Îmi era teamă să mă joc cu băieţii. Îmi spuneau „fetiţă” şi
„băiatul mamei”. La şcoală era cel mai neplăcut pentru mine.
Ceilalţi băieţi nu mă vroiau în preajma lor şi îmi aruncau cuvinte
de ocară. Erau câteva fete cu care mă puteam juca, dar mă
jucam tot mai mult de unul singur, cu idolii mei din filme.
Oraşul nostru era lângă New Orleans şi, în fiecare an, aveam
un carnaval pentru copii, în ultima zi înainte de Postul Paştelui.
Toată lumea se costuma pentru paradă. Într-un an când mama
se afla la lucru, mi-am pus o fustă şi o bluză şi m-am costumat
în ţigancă. Nimeni nu a şi-a dat seama cine eram. M-am simţit
foarte sigur pe mine fiind deghizat. Toţi credeau că eram fată şi
am simţit că asta eram cu adevărat. Am simţit o putere ciudată
curgând înăuntrul meu. Pe care aveam să o simt de multe ori, în
anii care aveau să vină, de fiecare dată când mă îmbrăcam ca o
femeie.
În cele din urmă, am absolvit liceul. La vârsta de
şaptesprezece ani, eram printre cei mai tineri din grupa mea din
anul întâi, la Universitatea de Stat din Louisiana. Apoi, pentru
prima dată în viaţă, am întâlnit pe cineva ca mine. Lee era în
clasa mea de dans modern. De la bun început, am petrecut mult
timp împreună. Nu a trecut mult şi m-a prezentat aproape
tuturor homosexualilor din campus. Nu mai conta că
- 464 -
heterosexualii râdeau de mine şi îmi spuneau lucruri răutăcioase.
Acum aveam un grup de oameni care mă acceptau aşa cum
eram. Nu peste mult timp am devenit parte a comunităţii
homosexuale din Baton Rouge. Am început să trăiesc cu Ralph,
care avea cu douăzeci de ani mai mult decât mine. Obişnuia să
mă ducă la un bar din New Orleans. Aveam numai
şaptesprezece ani, deci intram furişându-ne pe coridor până la
bar. Niciodată înainte nu mai văzusem bărbaţi dansând
împreună. Am fost complet şocat, dar şi încântat de atmosfera
din penumbră, vibrând de muzică, cu mulţi bărbaţi
homosexuali. „Asta e pentru mine!”, i-am spus lui Ralph.
„Într-o zi voi lucra într-un astfel de loc.”
Când aveam optsprezece ani, am plecat de la colegiu şi
m-am dus la New Orleans. Am lucrat ca ospătar într-un loc care
era un refugiu pentru prostituţia masculină şi feminină. M-au
lăsat să port machiaj şi ruj. Curând am devenit un adept al
prostituţiei masculine. M-am mutat cu un croitor bogat şi am
început să port îmbrăcăminte feminină în fiecare zi. Într-o
dimineaţă, am deschis uşa de la intrare, iar mama era acolo. A
fost şocată de înfăţişarea mea. M-a implorat să mă întorc acasă.
Dar eu am hotărât să mă tund, să-mi cumpăr o pereche de
cizme de piele şi – dintre toate lucrurile posibile – să intru în
Marină. Într-o primăvară, aflându-mă în permisie, m-am întâlnit
cu o prietenă din liceu. Ne-am căsătorit, dar luna noastră de
miere a fost un dezastru. Căsnicia noastră a fost de scurtă
durată. Mai târziu am divorţat. Am mărturisit unui psihiatru că
vroiam să încep să trăiesc ca femeie şi, în câteva săptămâni, am
fost trecut în rezervă.
Am primit o slujbă de ospătar la un bar homosexual din
New Orleans şi am sfârşit aşa cum începusem. Am înfiinţat o
reţea de prostituţie masculină şi am fost angajat ca dansator de
trupă într-un spectacol de travesti. Ceea ce mi-a adus apoi o altă
slujbă de travestit. Eram descris ca „cel mai frumos băiat din
sud”. Curând lucram în cluburi de noapte, bând mult între
reprezentaţii.

- 465 -
 Într-o zi am auzit că tata era grav bolnav. Am telefonat
acasă, iar mama mi-a spus că se purta iraţional. Tata se dusese la
o campanie evanghelistică în cort cu două săptămâni înainte, iar
acum toată ziua vorbea despre Isus şi citea Biblia. „Tot spune
că Isus îl iubeşte”, a continuat ea. „Îmi este teamă. Cred că a
înnebunit.” M-am îngrijorat din cauza tatei, dar tot cam pe
atunci s-a întâmplat ceva ce m-a făcut curând să uit complet de
el.
L-am văzut pe un vechi prieten pe stradă. Arăta ca o femeie
frumoasă. Am fost şocat şi i-am pus multe întrebări. Mi-a dat
numele medicului care îi administra tratamentul. L-am contactat
în ziua următoare şi am început imediat o serie de injecţii
săptămânale cu hormoni. Odată cu trecerea lunilor, înfăţişarea
mea devenea tot mai feminină. Injecţiile cu silicon în sâni mă
ajutau să arăt mai bine ca femeie. Dar înăuntrul meu mă
simţeam mizerabil.
Am deschis pe strada Bourbon o serie de magazine oculte
numite Epoca Vărsătorului, iar banii au început să curgă chiar din
ziua deschiderii. Am decis că operaţia de schimbare de sex era
răspunsul la lipsa mea de satisfacţie şi am telefonat unui chirurg
plastician din New York. Am aranjat o întâlnire pentru primul
stadiu al operaţiei – castrarea. Nu voi uita niciodată mirosul
antiseptic al blocului operator. Operaţia a fost făcută cu
anestezie locală, dar nici drogurile injectate cu ace de
cincisprezece centimetri nu au putut să înlăture durerea
îngrozitoare. A fost cea mai îngrozitoare experienţă din viaţa
mea.
Iubitul meu de pe vremea aceea bea mai mult ca oricând. La
două zile după ce am fost în stare să mă ridic din pat, Wayne şi
cu mine ne-am certat mai tare ca niciodată. În noaptea aceea,
după ce a ieşit pe uşă poticnindu-se, am înghiţit o sticlă întreagă
de tranchilizante. Ar fi trebuit să mor, dar nu am reuşit decât să
devin inconştient pentru douăzeci şi patru de ore. Nu
decăzusem niciodată atât de mult în toată viaţa mea.
Trei zile mai târziu, a sunat telefonul. Era Wayne, care suna
de la instituţia psihiatrică unde se dusese pentru tratament, din
- 466 -
cauza consumului îngrozitor de droguri şi alcool. „Perry, s-a
întâmplat ceva!” aproape că a strigat el. „Trebuie să vorbesc cu
tine – astăzi!” De-abia mi-am putut crede ochilor când l-am
văzut. Zâmbea, era absolut radios. Când îl văzusem ultima oară,
era palid şi părea mort pe dinăuntru, cu ochii privind fix în gol.
Ce mi-a spus a fost cel mai şocant lucru pe care l-am auzit
vreodată: „Perry, sunt mântuit. Îl am pe Isus în inimă. Mă simt
minunat!” În anul care a urmat, a depus mărturie faţă de mine
de câte ori a avut ocazia. În cele din urmă, am fost de acord să
merg cu el la biserică. Totul a fost ciudat pentru mine, dar am
simţit ceva ce nu mai simţisem niciodată în viaţă. Acei oameni
se iubeau cu adevărat unul pe celălalt. Puteam simţi asta.
Lucrurile au început să se schimbe înăuntrul meu. Când mă
duceam la lucru, totul părea atât de sordid şi lipsit de viaţă.
Întorcându-mă acasă, am decis să citesc toată literatura creştină
pe care mi-o dăduse Wayne în acele luni. Am scos-o şi am
petrecut întreaga ziua cufundându-mă în ea.
Am hotărât să merg la întâlnirea de rugăciune a bisericii
baptiste de lângă spălătoria pe care o foloseam. În timpul
slujbei, Domnul m-a atins şi am început să plâng. După aceea,
m-am dus la pastor şi i-am spus printre lacrimi: „Îl vreau pe
Isus. Vreau să fiu mântuit.” I-am povestit pe scurt povestea
mea. Uimirea a apărut pe chipul lui. Mi-a sugerat să vină la mine
acasă câteva zile mai târziu pentru a discuta, ceea ce a şi făcut.
După ce mi-a explicat amănunţit Evanghelia, a rostit împreună
cu mine rugăciunea păcătosului. În cele din urmă a plecat, dar
eu am rămas pe genunchi, mărturisindu-I lui Dumnezeu toate
păcatele mele. Când m-am ridicat, mă simţeam ca şi cum cineva
mă curăţa din interior. Pentru prima dată în viaţă, mă simţeam
curat şi pur.
Aceasta s-a întâmplat în februarie 1974. M-am dus la
biserică de câte ori era uşa deschisă. Citeam Biblia literalmente
zi şi noapte. Într-o zi l-am întrebat pe învăţătorul de la studiul
biblic dacă trebuia să încep să mă îmbrac din nou ca un bărbat.
Mi-a arătat Deuteronom 22:5. „Perry, indiferent ce au adăugat
sau au îndepărtat medicii, vei fi întotdeauna bărbat. Aşa te-a
- 467 -
creat Dumnezeu.” Am înţeles imediat. Trăisem o minciună.
Dumnezeu vroia să trăiesc conform adevărului. La început am
crezut că nu o voi putea face niciodată. Dar după ce m-am rugat
pentru asta, o mare pace a coborât peste mine. Am ieşit în oraş
şi am cumpărat îmbrăcăminte bărbătească – pentru prima dată
în ultimii şase ani. Curând m-am obişnuit cu noua mea
înfăţişare şi a început marea aventură a slujirii lui Isus.
Invitaţiile de a-mi spune povestea au început să curgă. În
anii care au trecut de atunci, am călătorit mii de kilometri,
împărtăşind ce a făcut Dumnezeu în viaţa mea. Tot nu-mi vine
să cred cât de mult m-a schimbat. Uneori trebuie să mă ciupesc,
ca să mă asigur că nu visez. Nu ştiu ce îmi va aduce viitorul, dar
ştiu Cine deţine controlul asupra viitorului. Numele Lui este
Isus, iar El este totul pentru mine.
[Perry Desmond, The Final Transformation. Copyright © 2004
Perry Desmond. Tradus şi publicat cu permisiune. Perry a fost
un fost transsexual a cărui mărturie a fost cunoscută pe plan
mondial. În ziua de 26 iunie 1984 a mers acasă la Domnul, în
urma unui atac cerebral. Fiind unul dintre primii deschizători de
drumuri în mişcarea foştilor homosexuali, dragostea exuberantă
a lui Perry pentru Mântuitorul Său va continua să constituie o
inspiraţie pentru mulţi dintre cei care au avut privilegiul de a-l
cunoaşte. Povestea completă a lui Perry se găseşte în cartea
Perry: A Transformed Transsexual, disponibilă pentru comenzi pe
site-ul www.amazon.com.]

TRĂIND O VIAŢĂ DE SCHIMBARE ŞI PROMISIUNE

PASTOR DARRYL L. FOSTER

Noaptea cădea repede în Columbus, Georgia, iar eu mă

cufundam mai adânc în nisipul mişcător al păcatului,
scufundându-mă ca să nu mă mai ridic. Cumva, în inima mea,
ştiam că mă scufundam pentru ultima oară şi că nu-mi voi
reveni. Ani şi ani de zile de viaţă homosexuală îmi distruseseră
orice sensibilitate. Gândurile de suicid răsăriseră şi creşteau
repede. Îmi uram viaţa şi ceea ce devenisem. Nu am văzut nicio
- 468 -
cale de ieşire, în afară de faptul că viaţa mea trebuia să ia sfârşit.
Moartea părea să fie un lucru bun, pentru că nu mai vroiam să
mă văd trecând prin viaţă, fără nicio speranţă de schimbare.
Nu ştiu ce m-a făcut să dau drumul la televizor în acea
noapte. A fost ceva instinctiv, poate un obicei cu care
devenisem atât de obişnuit, încât pur şi simplu am făcut ceea ce
făcusem întotdeauna când eram obosit şi deprimat. Totuşi,
privind în urmă, cred că venise timpul. Timpul să-L cunosc pe
Bărbatul a cărui pasiune pentru mine L-a făcut să îndure teribila
brutalitate care s-a revărsat asupra Lui.
Când ecranul televizorului s-a luminat, privirea mi-a căzut
imediat asupra unei scene tulburătoare. Pentru mine era brutală.
Mii de oameni se înşiruiau pe un drum de piatră, care devenea
tot mai abrupt, în timp ce şerpuia prin oraş. Oamenii păreau să
fie turbaţi. O stare a sufletului rea, a cărei amploare poate fi
doar bănuită. O figură singuratică cobora pe drumul dificil. Pe
când priveam alarmat, El S-a apropiat de mine sub o ploaie de
insulte. Unii strigau la El. Alţii aruncau cu pietre în El. Alţii se
întindeau, ca şi cum vroiau să-L prindă şi să-L facă bucăţi cu
mâinile goale. Dar El înainta. Iar eu am continuat să privesc
fascinat.
Nu era singur. Se lupta cu o cruce grea, din lemn, pe care o
purta în spate. Era de două ori mai mare decât trupul Său. Ai fi
putut crede că, văzând atâta suferinţă, oamenilor le va fi milă.
Dar nu acelei mulţimi. Crucea părea să-i înfurie şi mai mult. El
Se lupta în continuare, nespunând niciun cuvânt, neridicându-Şi
niciodată ochii. In mintea mea nu ştiam cine este. Era atâta timp
de când nu mă gândisem la Dumnezeu sau la biserică sau la
Isus, încât nu-I mai cunoşteam identitatea. Am devenit absorbit
de situaţia Lui dificilă. Mi-am auzit mintea punând o singură,
tăcută, temătoare întrebare. Ce a făcut ca acei oameni să-L
urască atât de mult?
Apoi s-a întâmplat ceva ciudat. „Scena” a îngheţat. Toţi şi
totul. Nimic nu se mişca în afară de El. Aceasta m-a lovit din
plin. În timp ce priveam, ochii Lui s-au ridicat ca să-i întâlnească
pe ai mei. L-am văzut şi a fost ca şi cum aş fi privit în ochii
- 469 -
cuiva care m-a cunoscut dintotdeauna. Sângele de la cununa de
spini înfiptă adânc în capul Lui, I se prelingea pe faţă. Mi-a
spus: „Am făcut toate acestea numai pentru tine.” Apoi Şi-a
coborât din nou capul şi a continuat să urce dealul cu crucea Sa,
pe cale să dovedească ceea ce tocmai spusese.
Când mi-am venit în fire, m-am uitat din nou la mulţime.
De data aceasta, am recunoscut o faţă cunoscută: era faţa mea.
Am înţeles, de asemenea, că Cel care îmi vorbise era Isus. Am
început să suspin şi să plâng. Nu puteam crede că mă iubea sau
că m-ar iubi, după tot ce făcusem. Ce însemnau cuvintele Lui?
Chiar m-a iubit destul, ca să sufere nebunia omului şi durerea lui
Dumnezeu? Da. Într-adevăr da.
În cele din urmă, în aceeaşi cameră unde avusesem
numeroase relaţii sexuale cu bărbaţi, am căzut cu faţa la pământ
înaintea acelui Om. L-am rugat să mă ierte şi să mă cureţe de
păcatul meu şi de anii de răzvrătire. În timp ce stăteam întins
acolo, se părea că cerurile s-au deschis şi că gloria lui Dumnezeu
a intrat. M-am ridicat cunoscând că, indiferent ce avea să se
întâmple, Îl voi iubi întotdeauna şi ştiam că El avea să mă
iubească întotdeauna. Într-un cuvânt, eram schimbat.
Da, eram liber, dar nu fusese întotdeauna aşa.
Când mă priveam în oglindă când eram copil, tot ce vedeam
era un băiat fără putere, timid, plin de teamă, dezgust de sine şi
durere. Nu mă puteam raporta la băieţii de vârsta mea decât
într-un singur mod. Iar acela era un secret adânc şi întunecat.
Speram că nimeni nu-l va descoperi vreodată.
M-am născut într-o familie care aparţinea Bisericii. În
tradiţia religioasă a americanilor de origine africană, generaţiile
familiei implicate în biserică erau un semn de onoare. Biserica
era locul unde, în ciuda greutăţilor pe care le înfruntau din cauza
presiunilor din afară – în special rasismul – negrii se puteau
simţi speciali.
Din nefericire, nu l-am întâlnit pe tatăl meu până la vârsta
de şapte ani. Ne-a dat mie şi fratelui meu câţiva dolari şi a plecat
iar; nu l-am mai văzut alţi şase ani. Pe vremea aceea eram plin
de furie şi ură, din cauză că ne-a părăsit cu nepăsare.
- 470 -
 „Îi spunem tati?” m-a întrebat frăţiorul meu.
„Nu, îi vom spune doar domnule”, am răspuns eu. Vroiam
să sune cât mai rece posibil. Când l-am văzut atunci, ne-a
mângâiat pe cap şi ne-a oferit câţiva dolari. De data aceea, am
refuzat banii; îl uram atât de mult, încât nu mi-ar fi păsat nici
dacă ne-ar fi oferit o mie de dolari.
Lipsa unui tată care să îmi fie alături a avut un efect foarte
rău asupra mea; am dezvoltat o dorinţă profundă ca un bărbat
să mă ţină în braţe şi să-mi spună că mă iubeşte. M-am luptat cu
sentimente de respingere cauzate în parte de absenţa
inexplicabilă a tatălui meu. Nu aveam încredere în
masculinitatea mea sau în abilităţile mele ca bărbat printre
bărbaţi. Am îndurat respingerea şi bătaia de joc a băieţilor de
vârsta mea, dezvoltând în acelaşi timp atracţii emoţionale şi
fizice nedorite faţă de ei. Nici măcar nu am fost conştient de
tendinţa mea de a sexualiza relaţiile cu persoane masculine, până
la vârsta de aproximativ unsprezece ani.
Chiar dacă am crescut în Biserica „sfântă” şi îmi plăcea să
merg la biserică, mă luptam constant cu gânduri homosexuale.
În mijlocul strigătului şi dansului atât de caracteristice
experienţei de închinare a noastre, a negrilor, mi-am ascuns
lupta cât de bine am putut. Biserica noastră credea puternic în
eliberare. Adică oricare era problema ta, cineva putea să-şi pună
mâinile peste tine şi să se roage – şi problema era rezolvată.
Vroiam cu disperare ca dorinţele homosexuale să dispară. Era
fantezia mea. Că într-o zi vor dispărea toate.
Dar cu toată predicarea despre eliberare, eram confuz. În
timp ce spuneau că Dumnezeu putea face orice, se părea că
aceasta nu se aplica homosexualităţii. Despre homosexualitate
în Biserica creştinilor de culoare se vorbea numai în şoaptă, în
particular.
Circumstanţele au făcut din mine un punct de atracţie
pentru manipulare, astfel încât, când aveam 13 ani, un băiat mai
mare din biserică m-a molestat. Sentimentele din inima mea au
devenit un vârtej de conflicte care se luptau între ele. Uram

- 471 -
atingerea lui şi tânjeam după ea. Uram faptul că-mi plăcea
atenţia lui şi uram să nu am atenţia lui.
În următorii trei ani am fost nevoit să suport obsesia
neobosită a lui „Ray” pentru mine. Din fericire n-am făcut
niciodată sex. Când în sfârşit am părăsit dezgustat biserica, am
plecat de acasă şi am intrat în stilul de viaţă homosexual.
Vederea unor bărbaţi dansând împreună şi sărutându-se în
public mă făcea să mă simt atât de bine. Simţeam că, în sfârşit,
eram în locul căruia îi aparţineam.
În 1980, în primul an de colegiu, am intrat în
homosexualitate şi în ce avea ea de oferit. Eram nou pe scena
homosexuală; curând toţi se întrebau cine sunt şi cu cine mă
întâlnesc. Am mers la petreceri în case, la orgii, am devenit
obsedat de capsule de amil-nitril (un drog stimulant) şi am
început să beau. Eram ca un puşti într-un magazin de dulciuri,
fără părinţi prin preajmă!
În anul 1982 mi-am ascuns homosexualitatea, ca să mă
alătur Armatei. Am călătorit prin toată lumea; oriunde,
întotdeauna găseam un bărbat cu care să mă culc. Am trecut
prin perioade de depresie adâncă, când m-am simţit atât de
singur încât vroiam să mor. Când am ieşit din depresie, trebuia
să fac sex ca să mă simt puternic şi în siguranţă. Am dezvoltat o
atitudine dură faţă de alţii, chiar faţă de iubiţii mei. Oamenii
existau ca să-mi dea plăcere; când eram epuizat, renunţam la ei.
De la înălţimea vieţii mele de homosexual, mă simţeam
invincibil! Nimeni nu mă putea opri, nici măcar Dumnezeu.
„Nu-mi pasă dacă mă duc în iad!”, I-am spus lui Dumnezeu
când m-am simţit condamnat pentru sexualitatea mea. Dar eram
tot nefericit şi neîmplinit. Mă chinuiau gânduri care acum ştiu că
veneau de la Satan: Poţi găsi parteneri sexuali oricând vrei, dar
niciunul dintre ei nu te iubeşte. Era o încercare de a mă împinge
mai departe pe calea autodistrugerii. După ani de zile de sex
homosexual, în toate formele lui care devalorizează, tot mă
simţeam neiubit şi lipsit de valoare.
S-a întâmplat cu paisprezece ani în urmă. Desigur, când am
pornit pe drumul vindecării totale, am avut de înfruntat multe
- 472 -
probleme. Vindecarea era şi este un proces pe care îl primesc cu
toată inima. Dumnezeu m-a îndreptat către o biserică unde am
stat cinci ani, ajungând al doilea pastor asistent.
Mă îndepărtam de problemele nelămurite ale furiei, urii şi
dorinţelor sexuale nepotrivite. Totuşi, încă aveam de-a face cu
noi provocări. Voi fi acceptat în biserică? Îşi vor da seama
bărbaţii de trecutul meu homosexual? Eram cu adevărat liber?
În următorii câţiva ani, Dumnezeu Şi-a dovedit credincioşia,
îngăduindu-mi să clădesc prietenii cu bărbaţi evlavioşi, care m-
au iubit fără prejudecăţi. Ei n-au realizat, dar Dumnezeu i-a
folosit ca să mă vindece de sentimentul lipsei de valoare.
În cele din urmă, am întâlnit o tânără care începuse să
frecventeze aceeaşi biserică şi am devenit prieteni. În anul
următor Dumnezeu mi-a confirmat în multe feluri că
aparţineam unul celuilalt. Dorinţele mele s-au schimbat şi ştiam
că Dumnezeu mă crease ca să iubesc o femeie, nu un bărbat.
Înainte de a o cere în căsătorie pe Dee, i-am spus despre
trecutul meu.
„Iubitule”, a răspuns ea, „dacă Dumnezeu te-a iertat, te iert
şi eu.” Ne-am căsătorit şi ne-am început viaţa împreună. Astăzi,
cu aproape doisprezece ani mai târziu, acea femeie, Dee, este
încă soţia mea şi este încă cea mai frumoasă femeie din lume.
Este mama celor patru copii ai mei şi dragostea vieţii mele.
Dumnezeu a folosit-o mult pe soţia mea pentru a face
minuni în procesul meu de vindecare. Ea a fost de neînlocuit ca
să-I aud glasul, ca să-mi fac mărturia publică, pentru ca alţii să o
audă şi să fie eliberaţi.
Mai mult decât orice, Isus m-a asigurat că niciodată nu mă
va lăsa, nici nu mă va părăsi (Evrei 13:5). Nu a fost o călătorie
uşoară, dar pentru că Dumnezeu este dragoste, sunt şi voi
continua să fiu un om împlinit. Cele mai profunde dorinţe ale
mele de dragoste şi de a aparţine cuiva, au fost împlinite prin
Isus Cristos şi familia Sa, Biserica.
Din cauza harului şi puterii Domnului Isus, nu mai sunt
homosexualul distrus, condus de ură, care eram cândva. Trăiesc
şi mă bucur de viaţa mea, slujindu-L pe Domnul Isus,
- 473 -
crescându-mi copiii, iubindu-mi soţia şi conducând adunarea pe
care Dumnezeu mi-a dat privilegiul să o conduc. Acestea sunt
roadele schimbării. O promisiune care poate fi împlinită numai
într-o viaţă de supunere faţă de Dumnezeu.
[Pastor Darryl L. Foster, Living a Life of Change and Promise.
Copyright © Witness Freedom Ministries, Inc. Adaptare după
cartea Touching a Dead Man: One Man’s Explosive Story of
Deliverance from Homosexuality de D. L. Foster. Tradus şi publicat
cu permisiune.]

UMBLÂND ÎN LUMINĂ
MICHAEL LUMBERGER

Am crescut în orăşelul Crabtree, în Pennsylvania. Era un

oraş minier, predominant alb. Îmi amintesc că mi se aruncau
vorbe de ocară când eram copil, dar pe atunci nu înţelegeam
prejudecăţile rasiale şi ce însemnau ele.
Problemele mele totuşi nu proveneau toate din afara
familiei. Am fost abuzat sexual de un frate mai mare când
aveam patru ani. Îmi amintesc cum mă ameninţa: „Dacă le spui
lui mami şi tati, o să te bat!”
Cu trecerea anilor, mă simţeam tot mai „diferit” de alţi
băieţi. La şcoala gimnazială am ieşit cu fete, dar am simţit o
poftă tot mai mare pentru trupul masculin. Când un alt elev m-a
abordat, am cedat curiozităţii mele. Am sfârşit prin a avea o
experienţă sexuală, care însă mi s-a părut dezgustătoare.
Confuzia cu privire la identitatea mea a fost alimentată de
lipsa unor modele solide. Nu l-am văzut niciodată pe tatăl meu
exprimând afecţiune faţă de mama. În mod similar, mama nu îl
susţinea niciodată pe tatăl meu, doar îl critica sever. „Nu vreau
să fiu ca el”, gândeam eu, „şi nu vreau să mă căsătoresc cu o
femeie ca ea.”
Apoi a venit anul 1968. Eram în al doilea an de liceu şi am
descoperit lumea drogurilor. Fanteziile mele au devenit tot mai
pervertite. Am început să-i privesc pe alţii ca obiecte sexuale,

- 474 -
imaginându-mi orgii sălbatice, care să mă satisfacă sexual la fel
de mult ca drogurile şi alcoolul.
La colegiu, confuzia mea sexuală s-a mărit. Am avut trei
colegi de cameră şi două iubite şi, într-o oarecare măsură, m-am
implicat sexual cu ei toţi. Două dintre tinere şi unul dintre
colegii mei de cameră şi-au declarat dragostea pentru mine, dar
eu doar am râs. Pentru mine, era doar sex.
Apoi comportamentul meu homosexual a fost descoperit.
Când m-am întors după Ziua Recunoştinţei, am aflat că unul
dintre colegii mei de cameră îşi tăiase venele. Scrisese şi un bilet
suicidar, plângându-se că îi respinsesem dragostea. Colegul meu
de cameră, plin de sânge, şi biletul au fost descoperiţi de către
vecinul nostru de alături.
El m-a confruntat: „Lumberger, ai fost cu un bărbat!” Inima
mi-a bătut puternic când m-a întrebat: „Eşti homo?”
Bineînţeles, am negat totul, dar înăuntrul meu o luasem deja la
fugă. Într-o săptămână, mi-am împachetat lucrurile şi am părăsit
colegiul. Eram îngrozit că oamenii vor afla ce făcusem în secret.
M-am întors acasă şi am lucrat alături de familia mea câteva
luni. Apoi am hotărât că dacă eram homosexual, aveam să fiu
homosexual. După ce am vizitat barurile de homosexuali din
Pittsburgh-ul învecinat, m-am mutat la San Francisco.
Când rămâneam fără bani pentru mâncare şi droguri, am
învăţat chiar să-mi vând trupul pe străzi. Dar după câteva luni
mă săturasem deja de homosexualitate. Am luat o decizie: „Mă
voi duce acasă, voi găsi o femeie şi mă voi căsători.” Şi asta am
făcut.
Bineînţeles, căsnicia mea nu a durat. După patru ani şi trei
copii, mi-am părăsit soţia şi m-am întors la homosexualitate.
M-am mutat cu un tip cu care am rămas un an de zile, dar l-am
părăsit apoi din cauză că relaţia era abuzivă. Am întâlnit un alt
tip şi am petrecut şase ani de zile împreună.
Către sfârşitul relaţiei, am simţit că Dumnezeu îmi vorbea.
Într-o dimineaţă, când m-am trezit după un chef cu multă
băutură, am auzit o voce interioară: „Este timpul să te întorci
acasă. Am nevoie de tine.” În săptămâna respectivă îi spusesem
- 475 -
partenerului meu: „Cred realmente că această viaţă şi această
poveste de dragoste va lua sfârşit.” Ştiam că eram îndrăgostit de
el, dar Dumnezeu îmi atrăgea inima înspre inima Lui.
Am început să merg la biserică, iar în final chiar şi fostul
meu iubit şi-a predat inima Domnului. Dar biserica noastră avea
câteva probleme grave. Era foarte legalistă, iar membrii bisericii
se dedau la activitate homosexuală în secret. Apoi, în anul 1986,
am vizitat biserica Covenant Church din Pittsburgh şi am înţeles
glasul Domnului: „Aceasta este biserica unde te voi elibera de
homosexualitate.”
Câteva luni mai târziu, atenţia îmi era atrasă de o doamnă cu
adevărat atrăgătoare, care era prezentă la fiecare slujbă. L-am
auzit din nou pe Dumnezeu: „Ea va fi soţia ta.” „Da, sigur!”,
am gândit eu. Dar am devenit prieteni şi mi-a câştigat inima.
Nouă luni mai târziu, ne-am căsătorit. Nu după mult timp s-a
născut prima noastră fiică, iar eu ar fi trebuit să fiu încântat şi
împlinit. În schimb, conflictele mele interioare nerezolvate au
răbufnit. Eram chinuit de gânduri homosexuale, am căzut în
pornografie şi chiar m-am culcat o dată cu fostul meu iubit
homosexual.
Apoi Domnul mi-a lansat provocarea: „Singurul mod în
care poţi deveni liber de homosexualitate este să-i mărturiseşti
soţiei tale.”
„Doamne, nu voi face asta!”, am protestat eu.
O lună mai târziu, Domnul mi-a lansat din nou aceeaşi
provocare, dar am refuzat. În cele din urmă, am simţit că-mi
dădea un ultimatum: „Ori îi spui soţiei tale despre păcatul tău
homosexual, ori voi începe să-ţi iau lucrurile la care ţii cel mai
mult.”
Aveam o afacere cu camioane foarte profitabilă. Fiecare
camion al nostru costa o sută de mii de dolari, iar eu aveam
zece. Deodată, ambreiajele şi transmisiile nu au mai funcţionat
cu trebuia, şi au apărut şi alte probleme la ele. În câteva luni,
aveam ca perspectivă falimentul.
Întreaga lume continua să se prăbuşească pentru mine.
M-am dus pentru un test al sângelui, înainte de a încheia o
- 476 -
poliţă de asigurare pe viaţă, iar medicul mi-a dat vestea:
„Michael, ai fost testat seropozitiv.”
Am început să tremur şi n-am putut să rostesc un cuvânt.
M-am dus la maşină şi am plâns isteric două ore. M-am gândit
să provoc un accident în drum spre casă, ca să mor şi să nu afle
nimeni. Apoi l-am auzit din nou pe Dumnezeu: „Dacă îi
mărturiseşti soţiei tale, te voi elibera.”
M-am dus acasă, dar nu am avut putere să fac o mărturisire
completă. „Iubito”, am început eu, „vreau să-ţi spun despre
unele lucruri pe care le-am făcut înainte de a ne căsători.” Am
menţionat homosexualitatea într-o lungă listă, iar ea a spus: „Nu
te îngrijora! Toţi avem schelete în ascunzătoare.” Nu a părut
deloc supărată.
Dar în ziua următoare, a fost izbită de descoperirea: „Soţul
meu a fost implicat în homosexualitate!” S-a dus direct la
pastorul nostru. El a trimis-o acasă cu sfatul: „Cere-i lui Michael
să-ţi spună întreaga poveste.”
I-am spus puţin mai mult şi, în cele din urmă, pastorul a
cerut să ne vadă pe amândoi. Vroia o mărturisire completă şi
ştiam că trebuia să prezint adevărul gol-goluţ.
Nu voi uita niciodată seara aceea. Când am început să
vorbesc despre întregul meu trecut, am văzut mânia urcând în
soţia mea cum n-am mai văzut întâmplându-se în nimeni
înainte. Dar s-a smerit şi m-a iertat. Nu a fost uşor pentru
niciunul dintre noi. Mă simţeam complet neputincios. Nici
măcar nu aveam putere să mai merg la strângerile pentru
bărbaţi, fiindcă nu mă simţeam un bărbat adevărat. Eram
chinuit de amintiri homosexuale. Se părea că toţi demonii
iadului se dezlănţuiseră împotriva mea.
Apoi am început să frecventez un grup de suport pentru
foştii homosexuali chiar în biserica mea. La început am urât
asta. Unul dintre lideri era efeminat şi mă distrăgea atât de mult!
Dar într-o noapte, învăţătura prezentată la grup chiar a avut
impact asupra mea. Grupul discuta despre autosatisfacere, care
constituia de mulţi ani o robie pentru mine. După aceea, am
cedat nervos şi am plâns. Pentru prima dată, cineva vorbise cu
- 477 -
profunzime despre viaţa mea. Am înţeles motivele ascunse ale
dependenţei mele şi am realizat că exista speranţă. În anul
următor am continuat să frecventez grupul, iar viaţa mea s-a
îmbunătăţit mult.
Apoi l-am vizitat pe un fost iubit care murea de SIDA în
spital. Am început să vorbim, iar discuţia noastră a devenit
profundă. „Cum de a mers totul rău?” l-am întrebat. „A mers
rău fiindcă nu L-am primit pe Isus”. Nu-L menţionase niciodată
pe Isus în anii în care îl cunoscusem. „Dacă ar fi să iei totul de
la început, ce ai face diferit?” M-a privit cu tristeţe şi mi-a zis:
„Nu aş fi homosexual. A fost o viaţă dureroasă pentru mine.”
Am ţinut în braţe bietul lui trup şi în lacrimi, l-am rugat să mă
ierte pentru lucrurile păcătoase pe care le făcusem împreună. Pe
când vorbeam eu încă, el a devenit tăcut şi moale. Am înţeles că
murise chiar în braţele mele.
Mai târziu, pe când mă duceam împleticindu-mă la maşină,
am întrebat: „Dumnezeule, de ce mi-ai făcut asta?” Când am
pornit motorul, radioul s-a deschis şi am auzit un învăţător
biblic cunoscut spunând: „Ai fost ales pentru o vreme ca
aceasta. Şi vei conduce pe mulţi la răscumpărare.”
Câteva săptămâni mai târziu, pastorul mi-a cerut să conduc
grupul de suport, deoarece liderul anterior demisionase. Când
m-am rugat pentru decizia pe care o aveam de luat, Dumnezeu
mi-a zis: „Este lucrul pentru care te-am pregătit.”
În anii care s-au scurs de atunci, între cinci sute şi şase sute
de bărbaţi şi femei au trecut pe la grup. Unii s-au întors la stilul
de viaţă homosexual, dar marea majoritate sunt astăzi
conducători de biserici. Alţii sunt căsătoriţi, cu familie. Iar totul
s-a întâmplat fiindcă am spus „da” la ceea ce m-a chemat
Dumnezeu să fac.
Am rămas sub conducerea pastorală a
Episcopului Joseph Garlington, care este şi pastor principal la
Covenant Church din Pittsburgh, o biserică interculturală aproape
de centrul oraşului, cu aproximativ două mii de membri.
Prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, soţia mea şi cu mine
sărbătorim doisprezece ani de căsătorie anul acesta.
- 478 -
 Fără El, viaţa mea nu s-ar fi schimbat niciodată. Lui Îi dau
toată gloria!
[Michael Lumberger, Walking in the Light. Copyright ©
Michael Lumberger. Tradus şi publicat cu permisiune. Michael a
fost Director la misiunea Dunamis Ministries din Pittsburgh,
Pennsylvania. În anul 2004 a plecat plin de pace la Domnul.
Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul
www.exodusglobalalliance.org.]

UN CÂNTEC AL SPERANŢEI
DENNIS JERNIGAN

De când îmi amintesc, m-am simţit diferit de alţi băieţi.

Eram talentat din punct de vedere muzical şi etichetat ca
„muiere” de băieţi. La nouă ani cântam deja regulat la
programul de închinare în biserica First Baptist Church din
Boynton, Oklahoma. Am învăţat să cânt la pian de la bunica
mea. Locuiam departe de orice oraş care avea profesor de pian,
aşa că am învăţat să cânt „după ureche”, ascultând melodiile şi
imitându-le, fără note. Bunica era foarte răbdătoare cu mine,
când exersam în fiecare zi la ea acasă, şi am devenit apropiat de
ea. Nu mă simţeam la fel de apropiat de părinţii mei. Nu eram o
familie iubitoare şi nu-mi amintesc să fi primit vreodată
afecţiune fizică de la tatăl meu. Îmi era greu să cred că mă iubea
şi mă simţeam lipsit de valoare.
Când aveam nouă ani, Isus a început să mă cheme la El. Pe
8 septembrie 1968, am întrebat-o pe mama cum puteam fi
mântuit. Ea mi-a explicat că toţi suntem păcătoşi şi că merităm
să pierim în iad. Dar prin moartea lui Isus la cruce, putem intra
într-o relaţie cu Dumnezeu. În acea după-amiază I-am cerut lui
Isus să intre în viaţa mea şi am fost botezat în aceeaşi seară.
Dar neprimind dragoste de la tatăl meu pământesc, nu
puteam primi pe deplin acceptarea şi iertarea lui Dumnezeu.
Astfel încât am încercat să câştig dragoste, fiind „cel mai bun”
la orice făceam. Am luat calificative maxime pe linie la şcoală;
echipa mea de baschet a jucat în trei turnee la nivelul statului; la
- 479 -
liceu am absolvit cu cea mai mare medie din clasă. Dar ceea ce
oamenii credeau că era aşa de bine – performanţa mea
exterioară – nu făcea decât să ascundă cele mai adânci răni pe
care le purtam în inimă. Respingerea pătrundea în fiecare latură
a vieţii mele, inclusiv în sexualitatea mea. Ca băiat, aveam
nevoie de un model care să-mi arate drumul spre masculinitate.
Am început să tânjesc după intimitate cu alţi bărbaţi în moduri
perverse. Din cauza modului greşit de a gândi, am ajuns să cred
că eram homosexual.
În acelaşi timp, ştiam că Dumnezeu avea altceva pentru
mine. Când am devenit creştin prima dată, am simţit că-mi
spunea că într-o zi voi avea o familie mare a mea... cu nouă
copii! „E o nebunie!”, am gândit eu. „Cum să am copii dacă
sunt homosexual?”
La biserică am auzit oameni spunând: „Toţi homosexualii ar
trebui să fie expediaţi cu vaporul din ţară – merită să se ducă în
iad!” Mă simţeam condamnat de remarcile lor şi nu aveam idee
la cine să apelez pentru ajutor. Aşa că în liceu mi-am ascuns
dorinţele faţă de persoanele de acelaşi sex. La colegiu am
descoperit alţi studenţi care se luptau cu dorinţe homosexuale.
Gravitam unul în jurul celuilalt şi am devenit adânc ancorat în
aspectele fizice şi emoţionale ale homosexualităţii. Dar cu cât
credeam mai mult că homosexualitatea era adevărata mea
identitate, cu atât mai mizerabil mă simţeam.
În anul doi am întâlnit-o pe femeia care avea să-mi devină
într-o zi soţie. Credeam că Melinda era cea mai frumoasă femeie
pe care o văzusem vreodată. Ceva m-a atras la ea, ceva ce nu
simţisem niciodată înainte. Dar cu toate că am ieşit împreună în
timpul colegiului, eu tot aveam întâlniri sexuale cu bărbaţi.
Până în ultimul an, am fost total confuz şi frustrat. Am
hotărât că nu merita să trăiesc o asemenea viaţă. La urma urmei,
Îl rugasem pe Dumnezeu din copilărie să-mi îndepărteze
sentimentele şi se părea că nu se întâmplase nimic.
Într-o noapte, în ultimul semestru de şcoală, pe când mă
aflam singur în micul meu apartament, am hotărât că preferam
să fiu mort, decât să trăiesc „acea viaţă”. După ce am stins becul
- 480 -
de semnalizare, am deschis gazul la mica maşină de încălzire,
m-am întins şi am aşteptat să mor.
Totuşi, după câteva minute, mi s-a făcut frică şi am închis
gazul. „Ce cuprinde eternitatea?” mă întrebam eu. Orice ar fi
fost, nu eram pregătit.
Curând după aceea, am rupt relaţia cu Melinda şi i-am spus
că nu vroiam să o mai văd niciodată. În acea vară, după
absolvire, mi-am acceptat pe deplin homosexualitatea şi m-am
aruncat într-o relaţie de trei luni cu un alt bărbat.
„Acesta sunt eu”, mi-am spus mie însumi. „M-am născut
homosexual şi este genul de viaţă pe care Dumnezeu l-a plănuit
pentru mine.” Dar în loc să găsesc fericire, am devenit şi mai
nefericit.
Am făcut cerere pentru seminar, gândind că mai multă
educaţie îmi putea oferi unele răspunsuri. Dar cu trei zile înainte
de începerea cursurilor la seminar, m-a sunat un prieten.
„Dennis, Dumnezeu mi te-a adus în minte în ultimul timp. De
fapt, am avut un vis despre tine săptămâna asta.” În vis, mi-a
explicat el, Dumnezeu îmi dădea tot felul de cântece. Am crezut
că era nebun, dar am fost uimit de următoarea lui remarcă: „Mai
mult, mama mea a avut acelaşi vis săptămâna aceasta!”
Am părăsit planurile pentru seminar şi am primit invitaţia
acelui prieten de a locui cu familia lui în Oklahoma City.
Datorită licenţei mele în muzică, am avut probleme cu găsirea
unei slujbe, devenind, în cele din urmă, şofer pe un autobuz
şcolar. Între drumurile de dimineaţă şi cele de după-amiază,
aveam câteva ore libere, pe care le foloseam pentru a striga la
Dumnezeu. Ştiam că El era real şi că încerca să-mi spună ceva.
Mai întâi, îmi puneam Biblia pe pian şi Îi cântam lui
Dumnezeu psalmii lui David. Am văzut că David avea o relaţie
intimă şi sinceră cu Dumnezeu – ceva ce eu îmi dorisem toată
viaţa. David prezenta sentimente şi atitudini pe care, credeam
eu, oamenii „buni” le-ar ascunde. Dar Dumnezeu l-a numit
„om după inima Mea”. (Fapte 13:22) Nu după mult timp,
cântam propriile-mi gânduri şi rugăciuni, vărsându-mi sufletul

- 481 -
înaintea Lui, destăinuindu-mi durerile pe care le ţinusem
ascunse atât de mulţi ani.
După aceea, un bine-cunoscut grup creştin, numit
Second Chapter of Acts, a venit în zona noastră şi am simţit un
îndemn interior să merg. În timpul concertului, am fost captivat
de sinceritatea şi dragostea lor pentru Dumnezeu.
Apoi, în mijlocul unui cântec, s-au oprit dintr-odată.
„Dumnezeu mi-a pus ceva pe inimă”, a spus un membru al
grupului. „Este cineva care ascunde ceva atât de dureros, atât de
teribil, încât ar fi devastat dacă ar afla cineva. Dar Dumnezeu
vrea să ştii că El vede şi, cu toate acestea, te iubeşte.” Apoi am
fost încurajaţi să ne ridicăm poverile către Domnul, în timp ce
ne ridicam mâinile către El.
Genul acela de închinare era nou pentru mine, dar când
mi-am ridicat mâinile, Dumnezeu a devenit mai real decât îmi
închipuisem vreodată! Am înţeles că Isus Îşi ridicase mâinile
pentru mine – întinzându-le pe cruce. Ştiam că El era chiar
lângă mine. Puteam fi sincer cu El.
„Doamne Isuse”, am strigat înăuntrul meu, „nu mă pot
schimba pe mine sau gunoiul în care am intrat – dar Tu poţi să
o faci.” În acea clipă I-am dat lui Isus totul din viaţa mea:
gândurile, emoţiile, trupul meu fizic... şi trecutul meu.
Pentru prima dată, am înţeles că homosexualitatea era un
păcat pentru care murise Isus. L-am auzit spunând în inima
mea: „Dennis, te fac o persoană cu totul nouă. Sângele Meu a
plătit datoria ta. Eşti liber.”
În acea noapte, cu mai mult de cincisprezece ani în urmă,
mi-am început „incredibila călătorie”. Pentru prima dată, m-am
văzut iertat şi curăţat. Puterea homosexualităţii în viaţa mea
fusese zdrobită. Din acel moment, Isus a început să schimbe
gândurile şi dorinţele mele sexuale perverse cu gânduri sfinte şi
curate despre ceea ce înseamnă dragostea sexuală.
În acea perioadă, un prieten apropiat a aflat despre trecutul
meu. Când m-a confruntat, am fugit din casă, sigur că voi fi
făcut de ruşine. M-am uitat la întunecimea cerului de seară,
insistând ca Dumnezeu să-mi vorbească. Ochii mi-au fost atraşi
- 482 -
de un nor pufos şi alb, care plutea deasupra. Arăta ca un bătrân
cu braţele întinse. În apropiere se afla un nor mai mic, de forma
unui miel. Pe când priveam, bătrânul a cuprins mieluşelul în
braţele lui.
Imediat, am ştiut că Dumnezeu îmi arăta ce vroia să facă
pentru mine în acea vreme de nevoie. M-am întors acasă pentru
confruntarea cu prietenul meu, care şi-a reafirmat dragostea
pentru mine. Iar Dumnezeu a început să aducă pe alţii în viaţa
mea, care erau dornici să mă iubească necondiţionat, în timp ce
eu căutam vindecarea deplină.
A trecut un an şi am simţit îndemnul lui Dumnezeu să o
contactez din nou pe Melinda. O iubeam şi ştiam că doream să
mă căsătoresc cu ea. După câteva luni, am cerut-o în căsătorie,
iar ea a acceptat. Am presupus că, deoarece mă consideram
vindecat de homosexualitate, nu era nevoie să-i împărtăşesc
trecutul meu.
În iulie 1988, am înţeles că Dumnezeu vroia să ia cele mai
mari eşecuri şi slăbiciuni ale vieţii mele şi să facă din ele
punctele mele tari. Nu numai atât, dar dacă îmi mărturiseam de
bunăvoie trecutul, Satan nu avea să mai aibă muniţie împotriva
mea. Nu va mai trebui să trăiesc cu teama că alţii vor afla despre
trecutul meu homosexual.
Aşa că i-am făcut cunoscut Melindei trecutul meu. Deşi avea
întrebări, a fost recunoscătoare că mă simţeam destul de sigur
de dragostea ei încât să-i împărtăşesc cele mai intime păcate ale
mele care aparţineau acum trecutului. Apoi, trei zile mai târziu,
am vorbit în biserică despre trecutul meu – şi s-a întâmplat ceva
frumos. După aceea, s-au apropiat de mine oameni care aveau
răni adânci în trecutul lor, ca homosexualitatea, incestul, violul
şi avortul. Când şi-au mărturisit păcatele şi durerile, Isus a
început să îi vindece.
Un an mai târziu, am înţeles, într-un mod nou, chemarea lui
Dumnezeu în viaţa mea. După ce am condus închinarea la
Centrul Comunităţii Boynton din oraşul meu natal, o tovarăşă de
rugăciune a bunicii mele mi-a spus: „Nu este minunat cum s-a
răspuns rugăciunilor bunicii tale?” „Ce rugăciuni?” am întrebat
- 483 -
eu. „Nu ştii?” a răspuns ea. „Bunica ta mi-a spus că stătea în
spatele tău, când exersai la pian în casa ei în fiecare zi, cerându-I
lui Dumnezeu să te folosească puternic în Împărăţia Lui, ca să
conduci în muzică şi închinare!”
În anii care au trecut de atunci, Dumnezeu cu siguranţă că a
răspuns acelor rugăciuni. Prin puterea şi harul Lui, Dumnezeu
mi-a îngăduit să am mai mult de zece înregistrări de laudă şi
închinare, cu mii de exemplare distribuite în toată lumea. Am
avut privilegiul de a-mi împărtăşi povestea cu publicul din toată
lumea prin concerte live, interviuri la televiziune, precum cele
de la The 700 Club, şi articole în reviste precum Charisma şi
Christian Life. Astăzi soţia mea şi cu mine avem nouă copii. El
Îşi aduce la îndeplinire planul Său desăvârşit pentru viaţa mea.
Am un Tată ceresc care nu mă va lăsa, nici nu mă va părăsi
vreodată. (Evrei 13:5) Vreau să-mi petrec restul vieţii
cântându-I muzică de laudă şi închinare pentru tot ce a făcut
pentru mine.
[Dennis Jernigan, Song of Hope. Copyright ©
Dennis Jernigan. Tradus şi publicat cu permisiune. Această
mărturie este adaptată după Song of Hope: Freedom From
Homosexuality, disponibilă în format casetă audio şi carte. Dennis
este fondator al Shepherd’s Heart Music şi un autor şi interpret de
muzică de laudă şi închinare iubit de publicul din toată lumea.
Poate fi contactat prin e-mail la adresa mail@dennisjernigan.com.
Albumele sale pot fi comandate pe site-ul www.dennisjernigan.com.]

UN OM SCHIMBAT
MIKE & STEPHANIE GOEKE

Mike şi Stephanie Goeke ne prezintă perspectiva lor despre lupta lui

Mike cu homosexualitatea.
Mike: Copilăria şi familia mea par să nu se potrivească
profilului tipic al bărbaţilor care se luptă cu homosexualitatea.
M-am născut într-o familie creştină dedicată, iar părinţii mei
au o căsnicie puternică. Tatăl meu era un lider iubitor, din punct
de vedere spiritual şi nu numai, pentru familia noastră. Părinţii
- 484 -
mei erau la fel de activi atât în viaţa fratelui meu, cât şi în viaţa
mea. Nu am suferit abuz sexual, emoţional sau fizic. Deşi acum
ştiu că familia mea avea problemele ei, nu a existat niciunul
dintre „semnalele de alarmă” deseori asociate cu
homosexualitatea.
Totuşi, trăind într-o familie foarte tipică, am dezvoltat de
timpuriu atracţie pentru bărbaţi. Eram sensibil, nesigur pe mine
şi îmi plăcea arta, iar ceilalţi băieţi mă tratau diferit şi râdeau de
mine. Mi s-a spus prima dată „homo” în clasa a şasea, la şcoala
mea creştină. Nu ştiam ce înseamnă, dar, cu toate acestea,
sămânţa unei noi identităţi a fost plantată.
Dorinţa mea intensă de a fi ca ceilalţi băieţi a devenit sexuală
în ultimele clase de gimnaziu. Eram chinuit de dorinţele mele şi
am jurat să nu le dau niciodată curs şi să nu spun niciodată
cuiva despre ele. Mi-am reprimat dorinţele, căutând
perfecţiunea în studiile la şcoală şi în lideriat – domenii pe care
se părea că le aveam sub control. Totuşi, reprimarea dorinţelor
nu a oprit cu nimic sentimentele şi dorurile care creşteau în
mine. Inima mea a început să semene mai puţin cu imaginea
mea exterioară. Când am devenit mai religios, relaţia mea cu
Domnul a devenit mai puţin reală şi mai artificială.
Pe când urmam Şcoala de Drept, am început să ies cu
Stephanie, o colegă care absolvise Universitatea Baylor. Aveam un
grup bun de prieteni şi eram conducători activi la
Bible Study Fellowship. La suprafaţă relaţia noastră era întemeiată
pe Domnul, dar era întemeiată şi pe înşelăciune. Luptele mele
secrete au continuat să crească şi am devenit deprimat. Am ales
căsătoria în speranţa că va pune capăt zvonurilor despre
sexualitatea mea şi cu nădejdea că m-ar putea „repara”.
Stephanie şi cu mine ne-am căsătorit în septembrie 1994.
Locuiam în Midland, Texas, unde eu eram avocat, iar ea
profesoară. Eram implicaţi în biserică şi duceam existenţa unui
„cuplu perfect”, dar dorinţele mele homosexuale secrete au
continuat să crească. În decembrie 1995, am descoperit
America On Line. AOL a fost începutul sfârşitului.

- 485 -
 În camerele de chat am găsit bărbaţi care se identificau drept
homosexuali şi păreau să fie ca mine. Am „întâlnit” bărbaţi care
susţineau că erau creştini şi care nu păreau să-şi facă probleme
din cauza homosexualităţii. Încet, încet am început să mă retrag
din căsnicie şi din alte relaţii. I-am spus lui Stephanie că vroiam
să divorţez, dar nu i-am vorbit niciodată despre lupta mea. Am
renunţat la dorinţa de a divorţa, zicându-i în schimb că aveam
nevoie de o schimbare în carieră. Mi-am părăsit slujba de avocat
şi ne-am mutat ca să pot obţine licenţa în arhitectură.
Hotărârea mea de a evita AOL a durat aproximativ două
săptămâni. Nu după mult timp primeam suport online de la
bărbaţi homosexuali care mă încurajau să-mi accept
homosexualitatea. Studierea teologiei homosexuale mă
convinsese că Dumnezeu considera că să fiu homosexual era în
ordine.
Pe 1 noiembrie 1996 i-am lăsat lui Stephanie o scrisoare pe
uşă, spunându-i că eram homosexual şi vroiam să divorţez.
M-am implicat din toate puterile în stilul de viaţă homosexual.
Eram în mod deschis homosexual şi eram mândru de asta.
M-am dus la Biserica Comunităţii Metropolitane şi eram hotărât să
fiu un alt fel de bărbat homosexual – unul moral, cinstit şi care
nu trăieşte în promiscuitate. Am eşuat mizerabil şi complet din
prima zi.
Stephanie: Şi eu am crescut într-o familie creştină dedicată.
Deşi familia noastră avea defectele ei, am fost învăţată
disciplinele creştine de bază ale rugăciunii, studierii Bibliei şi
încrederii în Domnul. În ultimii ani de liceu şi la colegiu, am
făcut câteva alegeri greşite în ceea ce privea băieţii cu care am
ieşit. Am realizat cât mă îndepărtasem de Dumnezeu, am pus
capăt unor relaţii nesănătoase şi m-am rededicat Domnului şi
bisericii locale. Când am început să ies cu Mike, L-am căutat cu
sinceritate pe Domnul. Astfel încât, atunci când Mike mi-a spus
ulterior despre dorinţa lui de a divorţa şi de a urma stilul de
viaţă homosexual, m-am putut baza pe faptul că inima mea a
fost dreaptă înaintea Domnului când am decis să mă căsătoresc
cu el.
- 486 -
 Mike: Respingerea imediată la care mă aşteptam din partea
lui Stephanie şi a familiei mele nu a venit. Deşi nimeni nu a
acceptat că ceea ce făceam era corect, nimeni nu m-a respins.
Stephanie nu ştiuse nimic despre lupta mea şi nu fusese expusă
la homosexualitate, dar a refuzat să bage divorţ. A spus:
„Dumnezeu ne-a pus împreună. Nu ştiu cum, dar ştiu că poate
să repare această situaţie.”
Realizez că temelia spirituală pe care o primisem în tinereţe
a rămas tare. Indiferent cât de hotărât eram, nu aveam pace.
Totuşi, chiar în starea mea de părtăşie distrusă cu Dumnezeu,
tot nu-mi puteam imagina cum aş fi putut fi diferit. Am
continuat să urmăresc cu entuziasm visul homosexual.
Stephanie: Privind în retrospectivă, în perioada separării,
parte din motivaţia mea de a nu divorţa imediat şi-a avut
originea în mândrie: fetele creştine bune nu divorţează. Când
toate visele mi-au fost spulberate, Domnul a folosit acel timp ca
să lucreze mai profund în inima mea Cuvântul Său. În primele
luni în care Mike a fost plecat, am stăruit la Domnul să-l
schimbe şi să-l aducă acasă. După ce toate încercările noastre de
a-l ademeni acasă au dat greş, m-am predat, în sfârşit, Domnului
ca să lucreze asupra mea. Am realizat că ori voi sfârşi prin a
divorţa, ori voi rămâne căsătorită cu un bărbat pe care nu îl
cunoşteam cu adevărat. În oricare dintre variante, Domnul avea
să mă schimbe şi să mă facă să cresc. Cuvintele potrivite ale
unei prietene, cartea potrivită, consilierul potrivit – niciuna
dintre acestea nu mi-a adus pace. Dar când am petrecut timp
studiind Biblia, Dumnezeu mi-a vorbit şi mi-a dat pace şi
speranţă mai presus de înţelegerea mea.
Mike: M-am dus acasă la părinţii mei de Paşte. A fost un
sfârşit de săptămână tensionat şi am jurat că voi completa
hârtiile de divorţ săptămâna următoare şi că nu mă voi mai
întoarce niciodată acasă la ei. Când am plecat, tatăl meu mi-a dat
cartea Nu eşti obligat să fii homosexual, pe care am luat-o numai ca
să-l liniştesc. Cred că Duhul Sfânt a făcut, în mod fizic, ca
mâinile mele să deschidă acea carte, iar în două zile am citit-o.

- 487 -
 A fost prima mărturie a cuiva care părăsise stilul de viaţă
homosexual, pe care am auzit-o. Cum autorul folosea referinţe
din Scriptură, am văzut Adevărul. Dumnezeu, într-adevăr, mă
iubea aşa cum eram, dar nu mă putea lăsa acolo. Stăteam pe
podeaua apartamentului meu semimobilat şi am înţeles că
trebuia să mă întorc acasă la Stephanie. Am discutat în
contradictoriu zile întregi cu Dumnezeu şi am auzit un singur
răspuns la argumentele mele: „Te iubesc.”
Stephanie a fost şocată când am apărut la uşa ei, dar m-a
primit acasă. Ne-am mutat înapoi în Midland şi am început
procesul dificil de vindecare personală şi emoţională. Am fost la
prima noastră conferinţă Exodus Freedom şi am fost cuprinşi de
speranţă cu privire la schimbare. Nu exista o misiune a „foştilor
homosexuali” în Midland, dar un minunat lider de studiu biblic
şi consilier creştin s-a întâlnit regulat cu mine şi mi L-a arătat,
pur şi simplu, pe Cristos. Deşi a fost dificil, Dumnezeu a
început să lucreze o vindecare şi o transformare uimitoare în
noi amândoi. Ne-a schimbat vieţile.
Stephanie: Am fost cu adevărat surprinsă când Mike mi-a
cerut să se întoarcă acasă. Dumnezeu mi-a arătat că El l-a adus
pe Mike acasă, că întoarcerea lui nu era datorită a nimic din ce
făcusem sau spusesem eu. L-am primit pe Mike şi l-am iertat
din pură ascultare. În următorii doi ani, Dumnezeu ne-a făcut să
avem în inimile noastre o dragoste adevărată unul pentru
celălalt şi a reclădit în căsnicia noastră încrederea. Am învăţat
despre credincioşia lui Dumnezeu într-un mod real şi adevărat,
ea ajutându-ne să rămânem dedicaţi unul celuilalt şi să păşim
prin credinţă, aşa cum ne cheamă Dumnezeu. Versetul de care
m-am ţinut strâns în anii separării noastre este 1 Petru 5:6:
„Smeriţi-vă, dar, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la
vremea Lui, El să vă înalţe.” Domnul este credincios.
Mike: Biserica faţă de care simţisem atâta amărăciune şi
mânie, a avut un rol uriaş în vindecarea noastră. De la bun
început, Dumnezeu ne-a îndemnat să renunţăm să căutăm un
loc în care să ni se împlinească nevoile şi să găsim în schimb un
loc în care să slujim. Am devenit parte a unei biserici noi,
- 488 -
numite Stonegate Fellowship, iar acolo Dumnezeu ne-a chemat la
slujire. Am înfiinţat o misiune membră a Exodus şi, pentru
prima dată, ne-am făcut publică mărturia. Dumnezeu ne-a arătat
frumuseţea faptului de a fi autentic, iar biserica noastră a
răspuns cu o etalare uimitoare de dragoste, acceptare şi suport.
Stonegate a devenit biserica la care visasem Stephanie şi cu mine
– o biserică ce trăia convingerea sa că Isus Cristos poate
schimba o viaţă. În cele din urmă, m-au angajat ca pastor senior
asociat.
Ştiu din Cuvântul lui Dumnezeu că El îngăduie lupte în
viaţa noastră pentru ca puterea Lui să fie arătată în noi, iar El să
primească glorie. Nu mă pot gândi la o viaţă mai bună decât a fi
un vas spre gloria şi puterea lui Dumnezeu. Nu înseamnă că mă
lupt cu cine sunt eu. Înseamnă că acţionez în acord cu Cine este
El. Este o viaţă care merită trăită.
Nu am schimba luptele prin care am trecut pentru nimic în
lume. Căsnicia noastră „reală” este mult mai bună decât căsnicia
pe care am visat să o avem. Dumnezeu a făcut să crească în
Stephanie şi în mine dragostea curată şi frumoasă pe care o
avem unul pentru celălalt şi fiecare dintre noi pentru Domnul, şi
ne-a binecuvântat cu trei copii frumoşi. Ştim că nu am ajuns la
destinaţie, dar ştim, de asemenea, că sfârşitul călătoriei va fi
dincolo de închipuirea noastră.
[Mike & Stephanie Goeke, A Changed Man. Copyright ©
2010 Mike Goeke. Tradus şi publicat cu permisiune. Pasiunea
lui Mike este să ajute bisericile locale să abordeze, cu
îndrăzneală şi dragoste, problema homosexualităţii. Dorinţa lui
este să-i înveţe pe liderii bisericilor cum să slujească oricui este
afectat de homosexualitate. Mike a călătorit în toată ţara,
făcându-şi cunoscută mărturia şi instruind despre
homosexualitate, puritate şi alte probleme înrudite. A lucrat
personal cu pastori şi laici, învăţându-i despre problemele legate
de homosexualitate. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil
la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

- 489 -
 UN OM VINDECAT
JOSEPH CLUSE

M-am născut într-o zi înăbuşitoare de iulie, într-un oraş mic

din Louisiana, în anul 1954. „Este băiat!” a spus medicul, când
m-a dat mamei mele extenuate şi speriate, care mă născuse cu
trei luni prea devreme. Mama m-a ţinut în braţe numai puţin
înainte să fiu dus repede la incubator, unde urma să rămân
izolat într-un salon lipsit de germeni pentru următoarele şase
luni.
Au trimis-o pe mama acasă şi i-au permis să-mi facă doar
vizite scurte, în timp ce eu mă luptam să supravieţuiesc şi să
cresc. Pe atunci nu se cunoştea importanţa legăturii dintre
mamă şi copil, pentru buna dezvoltare a copilului în primele ore
şi zile de viaţă. Sunt convins că despărţirea şi izolarea de care
am avut parte la naştere au pregătit calea pe care urma să o ia
viaţa mea în anii următori.
La un anumit moment în istoria familiei mele, un copil a
fost molestat sexual. Copilul a crescut, perpetuând abuzul
sexual asupra noii generaţii, instituind astfel un blestem
generaţional asupra familiei. O rudă masculină mai în vârstă a
început să mă victimizeze astfel când aveam şapte ani, abuzul
continuând ani de zile. Acel eveniment a marcat pentru mine
începutul unei călătorii întunecate, care avea să mă ducă cât mai
departe posibil de Dumnezeu.
Până foarte de curând, îmi aminteam puţine despre copilăria
şi adolescenţa mea timpurie. Am descoperit un tipar în trecutul
meu, specific multora dintre cei care sunt zdrobiţi din punct de
vedere sexual: o relaţie proastă sau inexistentă cu mama şi/sau
cu tatăl, o traumă sexuală timpurie, având ca rezultat o mare
ruşine şi o stimă de sine scăzută, ca şi un număr de evenimente
circumstanţiale, care m-au făcut să devin şi mai confuz cu
privire la sexul meu.
La vârsta de zece ani, nişte băieţi din banda din locul de
campare m-au violat. Experienţa aceea a pus laolaltă ura şi
mânia, adânc înrădăcinate, pe care le simţeam deja faţă de
- 490 -
bărbaţi. Dar a constituit şi o modalitate deformată de a primi
parţial afecţiunea după care tânjeam, deci am adoptat-o ca pe un
mijloc. În ultimii ani de gimnaziu, am făcut sex cu câţiva băieţi
şi cu nişte bărbaţi adulţi. Totuşi, chiar şi când mă implicam
într-un asemenea comportament, nu mă percepeam ca
homosexual. Aveam sentimente negative puternice atât faţă de
bărbaţi, cât şi faţă de femei, şi vedeam că femeile erau mai
puternice şi deţineau controlul mai mult decât bărbaţii. Dorind
o astfel de putere, credeam că trebuia nu numai să joc rolul
sexual al unei femei, ci să devin efectiv femeie.
În anul 1970, familia mea s-a mutat într-o parte nouă a
oraşului, iar eu am început liceul. Următorii doi ani s-au dovedit
a fi furtunoşi pentru mine. Iubeam şcoala, m-am alăturat mai
multor cluburi, mi-am făcut prieteni, aveam note bune şi totul
era bine. Apoi casa noastră a ars din temelii. După aceea, familia
mea s-a destrămat, părinţii mei au divorţat, iar eu m-am mutat
cu mama înapoi în vechiul nostru cartier.
În acel an m-am implicat în consumul de droguri. În curând
am avut propria mea locuinţă şi am intrat într-o relaţie pe
termen scurt cu un bărbat mai în vârstă. El mi-a oferit atenţia şi
afecţiunea pe care le căutasem, dar m-a părăsit, nu după mult
timp, pentru un prieten de-al meu. Am fost devastat, iar inima a
început să mi se împietrească din cauza acumulării a unei uri şi
mânii tot mai mari.
Când am absolvit liceul, am decis să fug de tot ce uram în
trecutul meu şi în mine însumi. M-am mutat la New Orleans şi
am început să trăiesc şi să muncesc ca femeie pe scena
cluburilor de noapte. Luam permanent droguri pentru a rămâne
cât mai indiferent posibil şi nu a trecut mult până am început să
iau hormoni feminini. Fortăreaţa lui Satan în viaţa mea era de
aşa natură, încât nu vedeam un alt curs pentru viaţa mea în afară
operaţiei de schimbare de sex. Credeam că Dumnezeu făcuse o
greşeală dându-mi atribute fizice de bărbat şi eram hotărât să
„îndrept” lucrurile. La sfârşitul anului 1975, m-am mutat la
San Francisco pentru a primi consilierea necesară pentru a face
operaţie de schimbare de sex. În următorii câţiva ani, m-am
- 491 -
mutat de colo-colo, am consumat şi mai multe droguri şi am
intrat în prostituţie. Mi-am făcut un nou obicei: consumul de
alcool. Astfel a început o dependenţă pe termen lung care, în
mod ironic, într-o zi avea să-mi aducă salvarea.
Dar la mijlocul anilor ’70, ziua aceea era încă departe, în
viitor. Decis să experimentez metamorfoza, mi-am făcut un
implant de sâni, pentru a mă apropia de transformarea fizică
deplină. În luna octombrie a anului 1979 am făcut operaţie de
schimbare de sex la un spital din Colorado şi am devenit
JoAnna.
În primăvara anului 1980, un vis de o viaţă a devenit
realitate pentru mine, când m-am căsătorit, pentru prima dată în
viaţă, în cadrul unei frumoase ceremonii iudaice. Soţul meu îşi
adora noua mireasă, dar pentru mine, noutatea unei relaţii
monogame s-a atenuat repede. Eram de puţin timp în viaţa de
„femeie adevărată” şi simţeam că trebuia să dovedesc că eram
cu adevărat femeie. Eram infidel în mod constant şi am realizat
cât de necinstit eram; aşa că am cerut divorţul.
O a doua logodnă a luat sfârşit când logodnicul meu a aflat
adevărul despre trecutul meu. Următorii câţiva ani au constituit
pentru mine o coborâre pe o spirală descendentă, cu consum de
droguri şi alcoolism. M-am simţit mai singur şi mai deprimat
decât oricând înainte şi îmi amintesc că m-am gândit prima dată
la moarte şi la ce se întâmplă după ea. Fiind crescut în
catolicism, credeam în viaţa după moarte, în rai şi iad. În acel
moment al vieţii mele, eram convins că dacă aveam să mor, voi
ajunge în iad. Înţelegerea acelui fapt m-a tulburat, dar tot nu
eram pregătit să caut schimbarea care avea să vină.
În 1986 m-am întors acasă în LaFayette. A fost o perioadă
îngrozitoare. Apelam la automedicaţia obişnuită, pentru a ţine
sub control durerea spirituală şi emoţională, iar promiscuitatea
mea se accentuase, în timp ce încercam, cu disperare, să-mi
umplu golul din inimă. Eram singur pe lume.
În anul acela, de Halloween am fost implicat într-un
accident de maşină, în timp ce mă aflam sub influenţa
alcoolului. Aproape omorându-mă pe mie însumi şi pe pasagerii
- 492 -
mei, am fost inculpat deoarece condusesem sub influenţa
alcoolului, ajungând astfel, în sfârşit, la capătul puterilor. În
disperarea mea, am strigat la Dumnezeu, mi-am mărturisit
nevoia şi L-am implorat să mi Se descopere.
Într-o singură lună, Dumnezeu m-a eliberat de droguri, de
alcool şi de păcatul sexual promiscuu. Când Dumnezeu a lucrat
în viaţa mea, am început să tânjesc şi mai mult după vechiul
meu vis de a avea un cămin şi o familie. Deşi realizez acum că
nu a fost voia lui Dumnezeu să-mi schimb sexul, cred, de
asemenea, că El a folosit circumstanţele din viaţa mea pentru a
mă aduce la adevărul voii Lui pentru viaţa mea.
În 1988 am întâlnit un bărbat necăsătorit care avea doi copii.
Ne-am mutat toţi la Marietta, Georgia, unde m-am căsătorit
pentru a doua oară. În următorii şase ani, Dumnezeu mi-a
îngăduit să primesc dragoste necondiţionată pentru prima dată
în viaţă. Familia mea şi cu mine eram implicaţi în biserica locală,
iar eu am început să mă recreez din nou – ca soţie şi mamă
creştină desăvârşită. Frecventam studiile biblice, slujeam în
comitetele bisericii şi ne-am deschis casa pentru prietenii şi
vecinii noştri creştini. Nimeni nu ştia că eram transsexual; toţi
mă cunoşteau şi mă acceptau ca pe o femeie creştină grijulie faţă
de familia ei.
Totuşi, oricât de perfectă părea viaţa mea în exterior, încă
mă luptam în interior. Când soţul meu şi cu mine am crescut în
relaţia noastră cu Domnul, a devenit evident pentru noi că
relaţia noastră era în afara voii lui Dumnezeu pentru vieţile
noastre.
În 1994, într-un moment extrem de dureros, m-am dus la
soţul meu şi i-am spus că vroiam să am tot ce promitea Biblia
pentru o căsnicie şi familie binecuvântată, ceea ce în relaţia
noastră nu se putea. A fost de acord să caute voia lui
Dumnezeu, iar nu după mult timp a ajuns la înţelegerea pe care
o aveam eu şi a găsit vindecare în propria lui zdrobire. Printr-un
act de ascultare, am pus capăt căsătoriei noastre, pentru a-L lăsa
pe Dumnezeu să continue lucrarea de vindecare în vieţile
noastre.
- 493 -
 Să-mi iau rămas bun de la bărbatul despre care credeam că
mă salvase de la o viaţă de singurătate şi de disperare şi de la
copiii lui, a fost unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-am
făcut vreodată. Dar Dumnezeu mi-a promis că va rămâne lângă
mine în călătoria mea către vindecare şi Şi-a respectat
promisiunea.
M-am întors în Louisiana, continuând să trăiesc ca JoAnna,
dar simţind că Domnul îmi dădea o nouă înţelegere despre cel
care eram în ochii Săi. A durat trei ani, dar în dimineaţa zilei de
20 mai 1997, Dumnezeu mi-a vorbit clar şi mi-a arătat că mă
închinam unui idol pe care îl puneam mai presus de El: falsa
mea identitate feminină. Din punct de vedere emoţional,
fusesem femeie de când îmi aminteam, iar din punct de vedere
fizic eram femeie de optsprezece ani. În înţelegerea pe care am
primit-o, am realizat că niciunul dintre aceste lucruri nu conta.
Dumnezeu nu făcuse o greşeală când mă crease bărbat. În ochii
Lui nu fusesem niciodată altceva. Cunoaşterea supranaturală pe
care o primisem a marcat un alt punct de cotitură, crucial în
viaţa mea. Eram în drum către Joseph, bărbatul care
intenţionase Dumnezeu să fiu.
În 1997 m-am mutat în Kentucky ca să particip la
programul misiunii CrossOver, pentru a facilita procesul
vindecării mele. Deşi încă trăiam ca JoAnna, eram sincer şi
deschis cu privire la trecutul meu şi la adevăratul meu sex. După
ce am rămas la CrossOver un an şi jumătate, am simţit chemarea
puternică a lui Dumnezeu la un post de patruzeci de zile, care să
mă pregătească pentru următoarea etapă a călătoriei mele
spirituale.
Punctul culminant al acelei perioade intense petrecute cu
Dumnezeu a fost că, în luna ianuarie a anului 1999, mi-am
reluat adevărata identitate şi am început să trăiesc ca
Joseph Cluse. Să trăiesc ca bărbat pentru prima dată în douăzeci
şi cinci de ani a fost extrem de înspăimântător şi dificil. A fost
greu pentru cei care mă cunoscuseră ca JoAnna să mă accepte
ca Joseph. A fost dificil chiar şi pentru prietenii mei creştini să

- 494 -
înţeleagă zdrobirea pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, eram pe
cale să o biruiesc.
Prin experienţa de care am avut parte la conferinţele
CrossOver şi Exodus, am ajuns să văd legătura comună dintre toţi
oamenii în robia lor faţă de un păcat sau altul. Aceia a căror
zdrobire se manifestă în moduri sexuale – în promiscuitate,
dependenţă sexuală, dependenţă de pornografie, frigiditate,
homosexualitate şi lesbianism, comportament de travestit sau
de transsexual – au în comun unele trăsături şi experienţe, tipare
psihologice şi sociale, care îi fac vulnerabili la păcatul sexual.
Înţelegerea acestui fapt a deschis pentru mine o nouă lume a
înţelegerii şi empatiei pentru semenii mei bărbaţi. Doresc să
împărtăşesc adevărul pe care l-am învăţat în călătoria mea,
pentru ca alţii să poată găsi speranţă în ceea ce eu ştiu că este
adevărat: cu Dumnezeu nimic nu este imposibil.
M-am îndepărtat atât de mult de voia desăvârşită a lui
Dumnezeu, părăsindu-mi identitatea în efortul de a-mi găsi
fericirea şi pacea minţii. Cu toate acestea, sângele lui Isus m-a
eliberat şi m-a făcut liber. Scopul meu este acum să mă bucur cu
cei care au inima zdrobită, care sunt dispreţuiţi şi respinşi,
neînţeleşi şi nefericiţi.
Indiferent în ce constă zdrobirea inimilor voastre, dacă este
vorba de un păcat sexual sau de o altă manifestare a naturii
umane căzute, până nu veţi pune păcatul respectiv la piciorul
crucii lui Hristos, vă va ţine în robie.
Eu sunt un martor al adevărului incredibil al Evangheliei –
puteţi fi liberi! Indiferent cine sunteţi, El vă poate găsi şi vă
poate aduce acasă. Credeţi vestea cea bună, dragi prieteni! În
Hristos există speranţă!
[Joseph Cluse, A Man Reclaimed. Copyright © Joseph Cluse.
Tradus şi publicat cu permisiune. Articol scris iniţial de
Erin Milburn, publicat în The Christian Voice, ediţia din
noiembrie 2001, un ziar creştin lunar din Harrodsburg,
Kentucky. Joseph slujeşte la CrossOver Ministries, o misiune din
Lexington, Kentucky. Articolul în limba engleză este publicat pe
site-ul www.oxford.occ.org.uk. Pentru ajutorul care nu mai este
- 495 -
disponibil la Exodus International, contactează
Exodus Global Alliance.]

VEI ACCEPTA DRAGOSTEA MEA?

WILLY TORRESIN

Am crescut într-o familie religioasă. Deşi părinţii ne duceau

la biserică în fiecare duminică, familia noastră era departe de a fi
„normală”. Tatăl meu avea o problemă serioasă cu băutura,
astfel încât pierdea serviciu după serviciu. Mama mea încerca să
compenseze, muncind în afara casei ca să ne asigure traiul şi, de
asemenea, încercând să împlinească atât rolul tatălui, cât şi pe
cel al mamei. Cumva, în anii de început ai vieţii mele, am primit
mesajul că trebuia să fiu bun ca să fiu iubit şi acceptat. Aveam,
de asemenea, o stimă de sine foarte scăzută, astfel încât am
încercat foarte tare să fiu un fiu bun, ca să fiu iubit şi acceptat
de părinţi, în special de tatăl meu. Într-un anume fel, simţeam că
în familia noastră dragostea era condiţionată de
comportamentul şi performanţa mea. Credeam că voi fi iubit de
părinţi, de alţi oameni şi de Dumnezeu, dacă mă purtam cum
trebuie. Altfel, nu voi fi iubit şi acceptat. Când mergeam la
biserică în zilele de duminică, mi se spunea că Dumnezeu mă va
iubi dacă nu voi păcătui. Am transferat asupra lui Dumnezeu
acceptarea bazată pe performanţă pe care o învăţasem de la
oamenii din jurul meu.
În anii adolescenţei am simţit că ceva nu era în ordine cu
mine, ceva care avea de-a face cu sexualitatea, dar nu ştiam ce
anume. Pe vremea aceea nimeni nu vorbea deschis despre
sexualitate. Mesajul implicit era că orice avea de-a face cu sexul
era greşit şi păcătos. Impresia negativă a fost întărită când o
femeie adultă m-a molestat sexual pe când aveam 5 sau 6 ani. În
plus, pe atunci nu exista absolut nicio formă de educaţie
sexuală. Când am întrebat-o pe mama cum m-am născut, mi-a
spus că Dumnezeu „plantase o sămânţă” înăuntrul ei şi aşa am
apărut eu. Nu mi-a venit niciodată în minte să o întreb cum o
făcuse Dumnezeu!
- 496 -
 Când aveam cam paisprezece sau cincisprezeci ani, m-am
refugiat din mediul meu familial zbuciumat în religie. Am
devenit din ce în ce mai implicat în activităţile bisericii şi am
încercat să petrec cât mai mult timp posibil în biserică. Dar am
continuat să cred că singurul mod de a-I plăcea lui Dumnezeu
era să fiu bun şi să fac lucrurile corecte. Sentimentul că ceva nu
era în ordine cu mine persista, dar nici măcar nu vroiam să mă
gândesc la aceasta. Pur şi simplu am preferat să dau lucrurile la
o parte, sperând că în cele din urmă vor dispărea.
Când am împlinit optsprezece ani, am fost încurajat de unul
dintre pastorii din biserica mea să merg la seminar şi să devin
pastor. Nu eram prea sigur, dar pentru că nu ştiam ce să fac cu
viaţa mea şi deoarece căutam moduri noi de a-I plăcea lui
Dumnezeu, pentru ca El să mă iubească şi să mă accepte, am
hotărât că era potrivit să urmez sugestia lui.
În cele din urmă, am început seminarul şi am făcut lucrare
misionară, încă încercând să câştig aprobarea lui Dumnezeu. A
durat cam trei ani. Totuşi, în acel timp am devenit din ce în ce
mai conştient că era ceva greşit în sexualitatea mea. Am început
să citesc toate cărţile pe care le-am găsit despre subiectul
respectiv. În final am dat de o descriere a atracţiei faţă de
persoane de acelaşi sex. Poate că cel mai dificil lucru din viaţa
mea, până în acel moment, a fost să admit că mă luptam cu
sentimente şi dorinţe homosexuale. Pe vremea aceea credeam
că practica homosexuală era probabil cel mai rău păcat şi că
oamenii care s-au luptat şi au practicat homosexualitatea vor fi
complet respinşi de Dumnezeu. Deci mi-am promis mie însumi
şi lui Dumnezeu că nu o voi face niciodată! De aceea am
încercat din răsputeri să stau departe de orice ar fi putut duce la
implicarea mea în activitatea homosexuală. Una dintre
consecinţele atitudinii mele a fost că nu mă apropiam de
bărbaţi, nici chiar când încercau să-mi fie prieteni. Mă simţeam
mai în siguranţă purtându-mă ca un adevărat prieten cu fetele
sau fiind pe cont propriu, cum am făcut întotdeauna în viaţă.
Credeam şi că dacă eram bun şi mă purtam bine, în cele din

- 497 -
urmă sentimentele vor dispărea sau poate vor rămâne „liniştite”
şi nu se vor manifesta niciodată în viaţa mea.
Într-o zi trei tineri au venit la mine şi mi-au spus: „Suntem
homosexuali. Crezi că Dumnezeu ne poate schimba?” Deşi am
fost uimit de întrebarea lor, am răspuns fără emoţie:
„Bineînţeles, nu este nimic imposibil pentru Dumnezeu.” Dar
înăuntrul meu, inima mi s-a cufundat în disperare, pentru că
eram dureros de conştient că deşi mă rugasem, postisem,
citisem Biblia, memorasem Scriptura, făcusem tot ce putusem
ca să fiu un creştin „bun”, sentimentele şi atracţia faţă de
bărbaţi creşteau şi nu se diminuau.
În final am părăsit lucrarea misionară şi m-am întors în
oraşul meu natal. Deşi eram deziluzionat, am continuat să fac
tot felul de activităţi în biserică, dar în inima mea mă simţeam
confuz şi singur. Vroiam să vorbesc cu cineva, dar îmi era
teamă să nu fiu din nou respins. Astfel încât am continuat să fac
din lupta mea un secret. Într-o zi am fost la o conferinţă
misionară, iar la acea conferinţă, în mod ironic, am avut prima
experienţă homosexuală, cu un alt student la seminar. După
aceea m-am simţit îngrozitor şi mi-a fost cumplit de frică de
pedeapsa lui Dumnezeu. Sentimentele de vină mă paralizau şi
mi-am promis să nu mai fac niciodată aşa ceva.
Deşi am continuat să fac lucrarea creştină pe care o făcusem
înainte, în mine s-a schimbat ceva. Ajunsesem în punctul în care
eram obosit să fac promisiuni pe care nu le puteam respecta. Pe
lângă aceasta, acum vroiam mai mult din ceea ce
experimentasem cu acel student la seminar. Deşi partea sexuală
nu fusese cea mai importantă pentru mine, vroiam să fiu din
nou îmbrăţişat şi să mi se spună că sunt iubit. Eram înfometat
după mai multă afecţiune şi implicare emoţională cu un bărbat.
Într-o zi am hotărât să mă duc la un bar homosexual. Încă
îmi amintesc cât de liber mă simţeam! A fost prima dată în viaţă
când am putut să fiu eu însumi şi să nu mă ascund în spatele
unei măşti! Am simţit că găsisem raiul pe pământ! Din acea zi
am încetat pur şi simplu să merg la biserică şi toate activităţile în
care fusesem implicat până atunci. Uneori mă simţeam neliniştit
- 498 -
în interior, dar mă asiguram să am întotdeauna prieteni în jur.
Băutura m-a ajutat să alin senzaţia de disconfort din interiorul
meu.
Eram supărat pe Dumnezeu. Eram obosit să încerc să
mulţumesc pe Cineva pe care în mod evident nu-L puteam
mulţumi, deci pur şi simplu am renunţat să o fac!
Toată acea „devoţiune” şi dorinţă de a sluji lui Dumnezeu
s-a transformat, încetul cu încetul, în răzvrătire şi mânie.
Credeam că am înfăptuit păcatul „de neiertat”, că nu exista
speranţă pentru mine.
Uneori îmi „lipsea” Dumnezeu. Iar din când în când, am
încercat să găsesc o nouă biserică şi să mă integrez. S-a
întâmplat de trei sau patru ori. Dar întotdeauna am făcut din
lupta mea un secret, astfel încât ori de câte ori homosexualitatea
ieşea la suprafaţă, plecam din nou, plin de ruşine şi amărăciune.
Până ce am renunţat complet. Am înţeles că nu era posibil să
găsesc calea înapoi spre Dumnezeu.
Mi-am petrecut cu totul cam cincisprezece ani din viaţă
încercând să găsesc scop şi sens într-o relaţie cu un bărbat. Cu
toate acestea, după câteva relaţii de durată, am realizat că nu
ajung nicăieri. Am înţeles, de asemenea, că nu mai vroiam şi nu
mai credeam într-o relaţie de durată sau într-o „căsătorie” cu un
bărbat. Am devenit din ce în ce mai frustrat şi deprimat. Atunci
a început Dumnezeu să-mi vorbească.
„Te iubesc.” Cuvintele erau foarte clare, dar nu aveam idee
de unde veneau. Din mintea mea? Deşi bănuiam de unde
veneau acele cuvinte, nu puteam crede că de la Dumnezeu.
Eram atât de cufundat în păcat... Cum ar fi putut Dumnezeu să
mă iubească?
Dar din când în când, pe neaşteptate, auzeam din nou: „Te
iubesc, fiule, şi am atât de multe pentru tine...”
Într-o sâmbătă după-amiază eram afară, spălând maşina,
când am auzit din nou acea voce. M-am enervat atât de tare! Îmi
amintesc că am aruncat găleata de apă pe care o ţineam în mână
şi m-am năpustit în casă, jos în pivniţă, unde puteam fi singur.
Am strigat la Dumnezeu, spunând: „Nu ai nimic altceva de
- 499 -
făcut? Lasă-mă în pace! Încetează să-mi mai faci asta! Nu Te pot
sluji! Am încercat tot ce am putut ca să fac lucrurile pe care
vroiai să le fac, dar am dat greş! De ce nu mă laşi în pace? Tu
m-ai făcut aşa, nu? Nu eşti fericit? Lasă-mă în pace!”
Când strigam la Dumnezeu (şi am folosit un limbaj dur!),
m-am gândit că Dumnezeu va deschide pământul sub picioarele
mele şi mă va trimite direct în iad! Dar iată ce am auzit: „Ai
terminat?” Dar nu mai aveam ce să spun. Iar Dumnezeu a
continuat, spunând: „Crezi că ai ceva ce nu am Eu? Crezi că
este ceva ce poţi face tu, şi Eu nu pot face? Crezi că am nevoie
de banii tăi? Sau de timpul tău? Sau chiar de munca ta? Crezi că
am nevoie de tine în vreun fel? Şi când ţi-am cerut Eu să faci
toate acele lucruri?” Am fost uimit. „Dar Dumnezeule,
întotdeauna am auzit oamenii din biserică spunându-mi că asta
ar trebui să fac...” M-a întrerupt: „De ce nu M-ai întrebat
niciodată ce vroiam cu adevărat de la tine?” Nu aveam un
răspuns. Era adevărat. Nu L-am întrebat niciodată pe
Dumnezeu ce vroia. Am presupus întotdeauna că oamenii din
jurul meu ştiau ce aveam de făcut, prin urmare, am continuat
doar să fac acele lucruri. Nu mai eram supărat, dar acum mă
simţeam atât de pierdut şi confuz! Cu toate acestea, trebuia să
continui conversaţia.
„Dumnezeule, ce vrei atunci de la mine?”
„Vreau inima ta.”
„Pentru ce vrei inima mea? Este atât de murdară! Este plină
de păcat. Şi mai rău, de păcate pe care le iubesc, care au devenit
parte din viaţa mea. Ce vei face Tu cu această inimă murdară a
mea?”
„Voi turna viaţa Mea în ea!”
„Dar de ce? Nu înţeleg.”
„Fiindcă pentru aceasta te-am făcut – ca să torn viaţa Mea în
tine!”
„Dar de ce?”
„Pentru că Eu te-am făcut şi pentru că te iubesc! Vei
accepta dragostea Mea?”

- 500 -
 Cumva, am simţit că era adevărat, că Dumnezeu mă iubea
chiar aşa cum eram. Şi nu I-am mai rezistat. Nu am mai putut
îndepărta acea dragoste copleşitoare. Iar apoi m-am trezit că
plângeam incontrolabil şi că nu mai puteam sta în picioare. Am
căzut în genunchi, mi-am deschis mâinile şi am spus: „Da,
Doamne! Accept dragostea Ta! Nu înţeleg de ce vrei să mă
iubeşti, dar nu mai pot trăi fără dragostea Ta! Dar nu-Ţi pot
promite nimic. Nu-Ţi pot promite că mă voi lăsa de
homosexualitate sau că voi renunţa la iubitul meu...” „Primeşte
doar dragostea Mea pentru tine! Nu-ţi cer să-Mi promiţi nimic,
doar să accepţi dragostea Mea.”
Iar apoi s-a întâmplat. Am fost literalmente copleşit de
dragostea lui Dumnezeu. De fapt nu cred că este posibil de
explicat ce s-a întâmplat. Tot ce pot spune este că ea se revărsa!
Îl iubeam pe Dumnezeu aşa cum n-am visat niciodată că ar fi
posibil şi aceasta nu avea nimic de-a face cu ceva ce aş fi putut
oferi în schimb. Era numai dragostea necondiţionată a lui
Dumnezeu, care se revărsa. Nu-mi venea să cred! Era mai
presus de orice visasem vreodată sau de orice experimentasem
vreodată înainte. Cum putea Dumnezeu să mă iubească atât de
mult? Dar L-am lăsat doar să mă iubească. Pentru prima dată, viaţa
mea avea un scop – avea sens! Asta este! Mi-am spus mie
însumi, pentru aceasta am fost creat, ca să am parte de această
dragoste, de acest Dumnezeu copleşitor! La început am simţit
că este prea bine ca să fie adevărat! Dar în cele din urmă, acest
sentiment a fost înlocuit de un altul: „Este atât de bine şi este
adevărat!”
Aceasta a continuat câteva zile şi m-am temut că, în final, va
dispărea, iar lucrurile vor fi la fel. Cred că aspectul emoţional s-a
diminuat, dar experienţa dragostei lui Dumnezeu, nu.
Ce am experimentat atunci a fost că tocmai lucrul pe care îl
căutasem în homosexualitate, în toţi acei ani, ajunsese la mine,
deşi pe atunci nu ştiam ce este. Ceea ce am văzut
întâmplându-se după acea experienţă a dragostei lui Dumnezeu
a fost că am început să-I cer lui Dumnezeu să îndepărteze orice
din inima mea care mă oprea să ajung să-L cunosc mai bine.
- 501 -
Exista o dorinţă nouă în inima mea, o dorinţă nu numai de a-L
cunoaşte pe Dumnezeu, ci de a fi ca El. Dragostea lui
Dumnezeu a produs în mine o dorinţă de a fi ca El. Nu mai
vroiam nimic care să mă oprească să-L cunosc mai bine. Cu alte
cuvinte, am găsit în Dumnezeu ceea ce căutam în practicarea
homosexualităţii. Deci nu mai aveam nevoie să caut nimic în
homosexualitate. Îşi pierduse atractivitatea pentru mine. Eu am
fost cel care a luat iniţiativa de a pune capăt relaţiei în care eram.
Eu am fost cel care I-am cerut lui Dumnezeu să îndepărteze din
viaţa mea nu numai identitatea şi practicile homosexuale, ci şi
dependenţele sexuale. Nu vroiam să mă ţină ceva departe de
noua mea relaţie cu Dumnezeu.
Iar când a început să se întâmple aceasta, am descoperit, de
asemenea, că dragostea şi harul lui Dumnezeu erau disponibile
pentru mine, în timp ce învăţam să umblu în noua viaţă, pas cu
pas şi zi după zi.
Au trecut câţiva ani de când s-au întâmplat acele lucruri în
viaţa mea. Am învăţat să răspund durerii rănilor mele în moduri
nesexuale. Am fost, de asemenea, vindecat de multe dintre acele
răni. Am învăţat şi să mă întorc către Dumnezeu când sunt
ispitit şi să mă încred în El pentru toate nevoile mele.
Experienţa a dat naştere în inima mea unei dorinţe de a
împărtăşi această dragoste cu întreaga lume! Simt că este ceva
prea bun ca să o ţin numai pentru mine – simt că lumea are
nevoie să-L cunoască pe Dumnezeul care ne iubeşte pe fiecare
dintre noi, într-un mod atât de special şi de transformator! Mă
simt obligat să-i las pe alţii să cunoască faptul că Dumnezeu îi
iubeşte şi că a făcut tot ce trebuia să fie făcut, ca să-i aducă
înapoi la El!
Este ceea ce vreau să fac cu restul vieţii mele. Să vestesc
Evanghelia dragostei şi harului lui Dumnezeu oricui doreşte să
asculte, în special celor care se simt şi ei prinşi în capcana
homosexualităţii, cum am fost eu. Şi ei au nevoie să
experimenteze că nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l
poată ierta şi că nu există dependenţă pe care El să nu o poată

- 502 -
zdrobi. Au nevoie să ştie că Dumnezeu este adevăratul Iubit al
sufletelor lor!
[Willy Torresin, Will You Accept My Love? Copyright ©
Willy Torresin. Tradus şi publicat cu permisiune.]

VREAU SĂ MĂ ÎNTORC LA LUMEA HOMOSEXUALĂ!

RICHARD OOSTRUM

Când dorinţele mele homosexuale au început să iasă la iveală

în timpul adolescenţei, I-am pus lui Dumnezeu întrebarea: „Ce
se întâmplă? Nu vreau asta, deci dacă poţi să mă schimbi, Te
rog să o faci.” Nu vroiam să fiu diferit de ceilalţi. Mi-am
reprimat sentimentele un timp destul de îndelungat, dar când
am intrat în prima mea relaţie homosexuală, am ieşit din
„ascunzătoare”.
Prietenii şi familia mea au acceptat asta fără probleme. Eram
foarte activ în competiţiile de înot, jucam polo pe apă şi eram
chiar antrenor pentru un grup de tineri cu vârsta cuprinsă între
şaisprezece şi douăzeci de ani. La acea vârstă, tinerii îşi spun
opiniile destul de sincer, dar chiar şi din partea lor am avut parte
de puţine împotriviri, prejudecăţi sau probleme. Totul părea să
meargă uşor. Deoarece nu am întâmpinat împotriviri, am
presupus că probabil asta intenţionase Dumnezeu pentru mine.
Toată lumea îmi spunea: „Aşa te-ai născut şi aşa vei fi
întotdeauna.” Mă împăcasem cu gândul acesta.
Aveam mulţi prieteni şi multe cunoştinţe în lumea
homosexuală şi eram foarte activ în organizarea competiţiilor de
înot şi a cluburilor homosexuale din Olanda. Concuram, de
asemenea, la Jocurile Homosexuale din New York. A fost un timp
fantastic, atât de mulţi oameni cu aceleaşi idei fiind laolaltă.
Pe atunci aveam o relaţie cu un tip din Amsterdam. Când
eram împreună de o lună, am aflat că era seropozitiv şi, nu mult
după aceea, am descoperit că avea SIDA. Trei ani mai târziu,
David a murit. A fost o perioadă foarte întunecată, dar am
primit mult sprijin de la prieteni şi familie.

- 503 -
 Fără ca sprijinul să-mi fie îngrădit
După ce a murit David, am devenit de necontrolat şi m-am
implicat intens în viaţa de noapte homosexuală. M-am mutat la
Amsterdam, îndeosebi deoarece ştiam că Jocurile Homosexuale
urmau să se ţină acolo. Mi-am făcut un cerc larg de prieteni şi
eram întru totul implicat în viaţa de noapte.
După ce am trăit astfel cam şase luni, parcă ceva a început
să nu-mi dea pace în interior. Am realizat că stilul acela de viaţă
nu era sănătos pentru mine; simţeam literalmente că eram legat
cu o frânghie. O voce slabă, în interiorul meu, îmi spunea că
Dumnezeu nu era fericit cu stilul meu de viaţă. Ceea ce mi-a
devenit tot mai clar; ştiam că era vocea lui Dumnezeu. Am
vorbit despre asta cu un fost iubit, care se afla de fapt în aceeaşi
situaţie. Am cumpărat o Biblie şi am început să citesc, dar nu
am înţeles prea multe. Ştiam că dacă vroiam să descopăr mai
mult, trebuia să merg la biserică.
În toată viaţa mea fusesem într-o biserică de numai două ori
înainte, o dată la o nuntă şi o dată la o înmormântare, deci acela
a fost un pas important pentru mine. La televizor am văzut o
slujbă a bisericii Church of Christ locale şi am decis să merg acolo.
Am crezut că biserica va fi demodată şi plictisitoare, dar nu a
fost. Oamenii erau cu adevărat mulţumiţi şi era o atmosferă aşa
de relaxată!
Nu m-am simţit cu adevărat confortabil, deoarece totul era
nou pentru mine, dar am decis că voi rămâne pentru o ceaşcă
de cafea după întâlnire, înainte de a mă întoarce acasă. Pe când
îmi beam cafeaua, o doamnă s-a apropiat de mine şi m-a
întrebat de unde eram şi cu ce mă ocupam. Fără pic de ruşine
sau jenă, i-am spus totul. Mi-a răspuns într-un mod foarte
pozitiv şi m-a întrebat apoi despre slujbă şi dacă ştiam că, dacă
Îi ceream lui Isus să vină în viaţa mea, va veni. Mi-a făcut
cunoscută Evanghelia, iar apoi m-a întrebat: „Ţi-ar plăcea să
faci asta?” Am zis „da”, iar apoi am rostit împreună rugăciunea
păcătosului. Chiar din acel moment, pacea a intrat în viaţa mea.
Am părăsit viaţa de noapte intensă de care fusesem acaparat.

- 504 -
Nimeni nu mi-a zis: „Nu poţi merge în baruri!” sau „Nu poţi
face asta sau aia!” Aveam pace în interior şi era minunat!
În duminica următoare m-am dus din nou la aceeaşi biserică
şi aceeaşi doamnă m-a întrebat cum petrecusem săptămâna care
se încheiase. I-am răspuns că totul era minunat; eram liniştit şi
nu simţisem nicio nevoie să dau curs unor activităţi
homosexuale. Ea mi-a zis că Isus intrase în viaţa mea şi că
Duhul Sfânt trăia în inima mea. Ceea ce suna foarte abstract
pentru mine, dar observasem într-adevăr că exista o mare
schimbare în interiorul meu. Ea mi-a spus, de asemenea, că
Biblia se referea la stilul de viaţă pe care îl trăisem şi m-a
întrebat ce credeam despre asta. I-am răspuns: „Sunt de acord
cu Biblia.” Iar când am rostit acele cuvinte, m-am gândit: „Ce
spun eu acum?”
Nu eram un activist homosexual extremist care lupta pentru
drepturile homosexualilor sau ceva genul, dar evident dusesem
o viaţă de homosexual şi eram interesat ca cei „de felul meu” să
fie acceptaţi în societate. Dar eram convins că nu mai vroiam
acel stil de viaţă şi mai mult, că nici Dumnezeu nu îl mai vroia
pentru mine. El avea altceva în minte pentru viaţa mea. Ea m-a
sfătuit să contactez EHAH (organizaţia olandeză afiliată la
Exodus). I-am sunat şi, două săptămâni mai târziu, am început
să merg la întâlniri acolo.
Pe aripile dragostei
Nu ar fi putut fi mai clar pentru mine: homosexualitatea şi
Isus nu mergeau mână în mână. Cu toate acestea, partea la care
renunţam constituia mai mult de 90% din viaţa mea: sporturi,
viaţă socială, vacanţe, chiar magazinele de unde îmi cumpăram
hainele. Eram vârât până peste cap în subcultura homosexuală
şi dintr-odată totul era pus pe tuşă. M-am gândit ulterior că aş fi
fost un caz grozav pentru psihologi. Probabil că, din punctul lor
de vedere, urma să mă prăbuşesc într-o criză totală de identitate
sau ceva de genul, dar de fapt nu s-a întâmplat aşa ceva.
Simţeam o dragoste atât de intensă din partea lui Dumnezeu,
care cântărea mult mai greu decât orice îmi lipsea! Mă simţeam
literalmente învăluit într-un nor de dragoste.
- 505 -
 Prin discuţii regulate cu unul dintre membrii EHAH, am
primit descoperirea şi convingerea cu privire la ceea ce mi se
întâmplase în viaţă. El m-a ajutat să-mi redirecţionez viaţa către
noua mea poziţie în Hristos. Am vorbit cu el despre
sentimentele mele homosexuale şi am aflat ce spune Biblia
despre homosexualitate. Nu m-am simţit niciodată presat de
atitudini de genul: „Bietule fost homosexual, care ai devenit
creştin, te vom aranja cu o soţioară drăguţă, care te va înţelege
tot restul vieţii tale.” Pentru mine era clar că mă aflam într-un
proces. Ei nu mi-au dat niciodată impresia că odată ce am trecut
prin consiliere, nu voi mai fi nevoit să mă lupt cu sentimente
homosexuale.
Când le-am făcut cunoscută mărturia mea părinţilor mei,
aproape că au căzut de pe scaun din cauza şocului. M-am
gândit: „Hei, staţi niţel! Când le-am spus despre
homosexualitatea mea, nu a fost nicio problemă. Dar acum că
am ales calea lui Dumnezeu, toţi se supără.” Îmi tot spuneau:
„Te-ai născut aşa şi n-am avut niciodată o problemă cu asta.”
Cred că am înţeles răspunsul lor, pentru că dacă mi-ar fi
spus cineva acelaşi lucru cu un an înainte, aş fi răspuns la fel.
Dar am ştiut atunci, aşa cum ştiu şi acum, că homosexualitatea
şi credinţa nu se pot amesteca, deşi pe atunci nu pricepeam prea
mult Cuvântul lui Dumnezeu. Am înţeles, de asemenea, reacţiile
celor din lumea homosexuală. „Te vei întoarce”, îmi tot repetau
ei. Erau şi din cei care credeau că am contractat SIDA sau că
aveam poate o reacţie întârziată la moartea partenerului meu.
Aceia mi-au răspuns: „Sigur, ai nevoie de un sprijin, mai ales
după ce l-ai pierdut pe David.”
Chiar înainte de Jocurile Homosexuale de la Amsterdam, îmi
amintesc că I-am zis lui Dumnezeu: „Când jocurile se vor
desfăşura aici, nu vreau să fiu prin preajmă; nu am nevoie de
acest gen de confruntare.” Concurasem în toată lumea şi îmi
clădisem o reţea impresionantă de contacte şi prieteni din multe
ţări, oameni care îşi planificaseră să vină să mă viziteze când
ajungeau în oraşul meu. Tot în acea vreme duceam primele

- 506 -
mele lupte adevărate în care mă împotriveam homosexualităţii şi
îmi era teamă că nu voi putea face faţă ispitelor.
Într-o zi, am căzut pe genunchi şi m-am mai rugat o dată
pentru pace. Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, a sunat
telefonul şi cineva de la EHAH m-a întrebat dacă eram
interesat să iau parte la un program care încerca să ajungă la cei
care aveau nevoie de ajutor sau sfaturi, un program al
organizaţiei Tineri Pentru Misiune, care urma să se desfăşoare în
timpul Jocurilor. Am izbucnit în râs, gândindu-mă: „Da, Îi cer lui
Dumnezeu să mă folosească şi într-o oră primesc prima
misiune!” Aşa am intrat prima dată în legătură cu
Tineri Pentru Misiune.
Destul de sigur pe mine, m-am implicat în acel program în
timpul Jocurilor Homosexuale, mergând chiar la competiţiile de
înot. Protecţia lui Dumnezeu a fost ca un cocon în jurul meu.
Nu am simţit nicio ispită homosexuală, cu toate că eram foarte
tânăr în credinţă. Am fost capabil să le spun celor mai apropiaţi
prieteni ai mei despre Isus, ceea ce s-a dovedit a fi o experienţă
uimitoare.
Nerăbdător să merg mai departe
Viaţa mea după convertire a fost un lung şir de schimbări.
Se părea că Dumnezeu mă ţinea cu putere de mână şi mă purta
pe drumul vieţii, iar eu am continuat să mă ţin strâns de El până
în prezent! Este o viaţă palpitantă şi ştiu Cine este Autorul ei,
Cel care poate să deschidă orice uşă şi să-mi dea tot ceea ce am
nevoie. Ce mângâiere!
Cam cu un an şi jumătate în urmă, am renunţat la slujbă,
deoarece vroiam să fiu disponibil pentru Dumnezeu pe tot
parcursul zilei. Când mi-am făcut cunoscută decizia la serviciu,
am primit un răspuns pozitiv, cu excepţia clişeului îngrozitor:
„Ei bine, dacă te face fericit! E viaţa ta!”
Am început să lucrez cu program întreg la
Tineri Pentru Misiune în Amsterdam, după ce am absolvit Şcoala de
Antrenament în Ucenicie de la Tineri Pentru Misiune din Heidebeek,
Olanda. Când am participat la programul
Şcolii de Antrenament în Ucenicie de a-i găsi pe cei care aveau
- 507 -
nevoie de ajutor şi sfat în Uganda, pentru a termina etapa
antrenamentului de bază, L-am întrebat pe Dumnezeu ce să fac
mai departe. Imediat după Şcoala de Antrenament în Ucenicie, am
fost primit într-un program de doi ani la Universitatea Naţiunilor
de la Tineri Pentru Misiune, care urma să înceapă la Amsterdam.
Era un curs care avea ca ţintă ajungerea cu Evanghelia la cei
pierduţi care locuiau în mediul urban.
Vreau să mă întorc la lumea homosexuală din inima
Amsterdamului şi să iniţiez o nouă lucrare de misiune acolo.
Dar avem o mulţime de pregătiri de făcut: să ne rugăm pentru
sprijin financiar, pentru o echipă de oameni dedicaţi. Avem, de
asemenea, nevoie de spaţiu pentru birou. La început, va fi
important să clădim prietenii. Poate că vom conlucra cu
EHAH, pentru a ne coordona eforturile şi a ne canaliza
energiile pentru crearea unei strategii potrivite. Este uimitor
pentru mine că încă nu există o astfel de lucrare într-un centru
homosexual ca Amsterdamul. Desigur, înţeleg că vor exista
dificultăţi în începerea unei asemenea lucrări şi că voi avea
nevoie de răbdare. Lucrarea va presupune predicarea
Cuvântului lui Dumnezeu homosexualilor, care poate că nu
cunosc prea multe despre Biblie. Dar cred că oamenii ştiu, în
sinea lor, că homosexualitatea nu este îngăduită de Dumnezeu.
Sunt nerăbdător să încep.
Când de-abia mă convertisem, eram atât de entuziasmat,
încât vroiam să convertesc întreaga lume, inclusiv pe toţi cei din
mediul homosexual. În entuziasmul meu, am fost destul de
insensibil, iar uneori de-a dreptul nepoliticos, deoarece nu-mi
era jenă deloc să „spun lucrurile aşa cum erau”. A trebuit să le
cer iertare celor pe care i-am rănit. Am spus lucruri pe care nu
ar fi trebuit să le spun, iar acum o iau de la început.
Încerc să le fiu prieten acestor oameni, iar prietenia
înseamnă să împărtăşeşti lucrurile prin care treci. Pentru mine,
aceasta este misiunea mea, iar prietenia este drumul pe care
umblu. Nu predic tot timpul; îmi împărtăşesc viaţa, râd cu
prietenii mei şi port discuţii bune cu ei. Prieteniile mele devin
tot mai profunde. Mă credeţi sau nu, primul meu partener din
- 508 -
1985 a fost şi primul care a început să mă sponsorizeze în
misiuni. M-am gândit: „Dumnezeule, chiar că binecuvântezi
lucrarea asta!” Încet, dar sigur, uşile se deschid pentru a mă
întoarce la lumea homosexuală, dar nu cu o Biblie mare în mână
şi cu mesajul: „Hei, întoarceţi-vă la Dumnezeu sau veţi arde!”
Încep să văd lumea tot mai mult prin ochii lui Isus. Ştiu ce
vrea să facă şi ce poate să facă Isus cu o inimă zdrobită şi cu o
viaţă zdrobită; vrea să aducă vindecare. Văd asta din ce în ce
mai mult şi am nevoie să ştiu asta din ce în ce mai mult, în
fiecare zi, altminteri nu aş putea lucra în această lume.
Ispite
Desigur, există ispite – nevoi fizice şi sexuale care sunt
stârnite. Mă aflu în procesul de restaurare. Vechile sentimente
homosexuale ies uneori la suprafaţă. Este greu, dar aceasta mă
trezeşte, ca să-L caut pe Domnul tot mereu, confirmându-se
astfel, încă o dată, că sunt o creaţie nouă şi Îi aparţin lui Hristos.
Înainte de a mă converti eram foarte activ sexual, până
într-atât încât mă apropiam de dependenţă. Când treci de la
100% la zero, desigur, te-ai aştepta ca nevoile să ceară în
continuare să fie satisfăcute. Dar fiindcă am primit atâta
dragoste de la început, nici măcar nu le-am simţit. Am crezut
doar că totul se va aranja cumva. În mod evident, sentimentele
heterosexuale se dezvoltă, dar nu mă concentrez asupra lor.
Ceea ce îmi lipseşte uneori este camaraderia pe care o aveam
în viaţa homosexuală, mai ales la competiţiile de înot din toată
lumea şi la petrecerile legate de ele. Petreceam câte un weekend
ici şi acolo, şi mă distram bine în viaţa de noapte. Aveam şi un
prieten foarte bun; eram ca fraţii unul pentru celălalt. După ce
am devenit creştin, relaţia noastră a luat sfârşit. Îmi lipsesc, de
asemenea, căldura sufletească şi afecţiunea fizică. Nu-mi lipsesc
în mod deosebit experienţele sexuale cu bărbaţi, dar îmi lipseşte
uneori o îmbrăţişare bună. Şi, de obicei, Domnul răspunde El
Însuşi acestei nevoi, până acolo că aproape simt literalmente
cum mă cuprinde în braţe, liniştindu-mă cu dragostea Lui.
Acesta este lucrul minunat din relaţia mea cu Isus; El ştie exact
ce se întâmplă înăuntrul meu şi cum să-mi dea ce am nevoie.
- 509 -
 Am şi prieteni în viaţa homosexuală care vor să combine
credinţa cu stilul lor de viaţă. Adică merg la biserică, dar au şi un
iubit. Ei simt cumva că este viabil. Dar, în ceea ce mă priveşte,
nu am avut niciodată îndoieli în această privinţă; nu m-am
întrebat niciodată dacă Dumnezeu ar fi mulţumit dacă aş
rămâne în acel stil de viaţă. Cunosc poziţia lui Dumnezeu
asupra acestei chestiuni.
[Richard Oostrum, I Desire to Return to the Gay World.
Copyright © Richard Oostrum. Tradus şi publicat cu
permisiune. Richard este autorul cărţii A Guy Who Was Gay,
disponibilă pentru comenzi pe site-ul www.amazon.com. Pentru
ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International,
contactează Exodus Global Alliance.]

- 510 -
 CUPRINS

 Adevărata dragoste te schimbă

 Adevăratele aspecte spirituale ale SIDA
 Ajunsesem la capătul puterilor
 Alege cui vei sluji!
 Bărbatul din oglindă
 Biruind rănirea provocată de mamă
 Căutând dragoste şi acceptare
 Căutând un tată
 Cândva homosexual
 Ce ne face să păstrăm tăcerea?
 Ce ştiu acum, ca fost homosexual
 Cea de a douăzeci şi cincea aniversare a căsătoriei noastre
 Cea mai profundă dorinţă a mea
 Cine sunt eu?
 Condus la ape vii
 Cunoscând dragostea lui Dumnezeu
 Da, este posibil! Povestea lui Steven
 Da, şi eu am o poveste de fost homosexual!
 De ce a meritat?
 De ce am vrut să ies din homosexualitate
 De ce eu?!
 De la a fi diferit la a face o diferenţă
 De la fantezie la realitate
 De la prostituat la pastor: Povestea lui Mike Haley
 Deschizători de drumuri
 Devenind bărbatul care m-a făcut Dumnezeu să fiu
 Doar un „băiat creştin bun”
 Dorind mult să aparţin cuiva
 Drumurile pe care am călătorit
 Dumnezeu începe procesul de vindecare
 Dumnezeu invalidează contractul lui Kirk cu Satan
 Dumnezeu mi-a vindecat căsnicia
- 511 -
 El a fost cu mine
 Eliberare de un secret
 Este ceva prea greu pentru Domnul?
 Experienţa mea cu SIDA
 Fiul Tatălui
 Frank îşi spune povestea
 Gay, dar nu fericit
 Găsirea acelui bărbat perfect!
 Găsirea căii de scăpare
 Găsirea unei culori vii
 Găsirea unui Tată
 Găsirea vieţii adevărate
 Homosexual în ascuns: Povestea lui Bradley Furges
 Isus a împlinit cele mai adânci dorinţe ale sufletului meu
 Ieşind din homosexualitate: Povestea unui pastor
 Împotriva voinţei mele
 În căutarea libertăţii
 În durere, Dumnezeu restaurează (Chris Stump)
 În durere, Dumnezeu restaurează (Ethan Martin)
 În sfârşit liber!
 Întors din captivitate
 Larry Bell
 Liber de robia homosexualităţii
 Libertate – Har în ispite
 Lupta mea secretă
 Lupta unui pastor cu homosexualitatea
 Mai presus de supravieţuire
 Mari aşteptări
 Maturizarea în celibat
 Mărturia lui David. Preaiubit: O călătorie de la respingere
la acceptare
 Mărturia lui Jim Katsoudas
 Mărturia mea pentru lume
 Mărturia unui cuplu despre vindecarea adusă de
Dumnezeu
- 512 -
 Nu eşti obligat să fii homosexual!
 Nu mai sunt homosexual
 Nu mai sunt o victimă!
 Nu mai sunt singur
 O inimă tânără
 „Oricine” înseamnă eu
 Pentru noi
 Planurile pe care le-a avut El
 Povestea lui Christopher
 Povestea lui Jon
 Povestea lui Larry
 Povestea lui Mark
 Povestea lui Michael
 Povestea lui Nick: De la mizerie la misiune
 Povestea lui Sam, fost homosexual
 Povestea unui fost homosexual
 Povestea vindecării unei familii
 Primul meu sărut
 Prin valea umbrei
 Privind înainte şi privind înapoi
 Racolat
 Radar homosexual
 Războiul dinăuntru
 Reflecţii asupra a douăzeci şi cinci de ani de vindecare
 Renunţarea la minciună
 Rescriind fantezia unei căsătorii ideale
 Restaurarea din abuzul sexual: O viaţă transformată
 Rusty
 Scăpat de disperare
 Sentimente de apropiere
 Sfârşitul singurătăţii
 Strigătul din inimă al unui homosexual
 Sufletele oamenilor negri, sufletele tuturor oamenilor
 Tatăl meu mă conduce acasă!
 Tânjind după o dragoste în care mă puteam încrede
- 513 -
 Temelie restaurată, viaţă transformată
 Toate lucrurile s-au făcut noi
 Transformarea finală
 Trăind o viaţă de schimbare şi promisiune
 Umblând în lumină
 Un cântec al speranţei
 Un om schimbat
 Un om vindecat
 Vei accepta dragostea mea?
 Vreau să mă întorc la lumea homosexuală!

- 514 -