Emile Durkheim

SINUCIDEREA

Studiu de sociologie

Traducere de Mariana
Tabacu
Ir?
Titlul original: LE SUICIDE
ETUDE DE SOCIOLOGIE

Copyright © 1930 Presses Universitaires de France

Copyright © 2005 Editura ANTET XX PRESS

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Antet XX Press, orice
reproducere a unui fragment din această carte inclusiv prin fotocopiere sau
microfilm este strict interzisă.

Redactor: Mariana Tabacu

Tehnoredactare computerizată: Gabriela Chircea
Coperta: Ion Năstase

ISBN 973-636-138-1

Tiparul a fost execjitat de tipografia

ANTEff^'RESS FilipeştH de T&rg, $|
6hova Str. Max He^erlijfV 677 tel:
021/2234945, Oi/2221245 E-mail:
comenzi@antet.ro www.antet.ro
INTRODUCERE
I

în timpul conversaţiilor, cuvântul sinucidere apare mereu, încât s-ar putea crede câ sensul
lui este cunoscut de toată lumea şi nu are rost să-1 definim. In realitate, cuvintele uzuale, ca
şi conceptele pe care le exprimă, sunt întotdeauna ambigue, iar cercetătorul care le-ar folosi
întocmai cum le primeşte din limba vorbită, fără a le asimila, riscă grave confuzii. Nu numai
că înţelegerea lor este atât de puţin delimitată, încât variază de la caz la caz, în funcţie de
necesităţile discursului, dar, în plus, cum clasificarea, al cărei produs sunt acestea, nu
purcede de la o analiză metodică, traducând doar impresiile confuze ale oamenilor, categorii
de fapte foarte disparate se întâmplă să fie mereu asociate haotic sub aceeaşi etichetă, iar
realităţi de aceeaşi natură să fie denumite diferit. Aşadar, dacă te laşi condus de accepţia
primită, rişti să diferenţiezi ceea ce se cere asociat sau să asociezi ceea ce trebuie diferenţiat,
nu recunoşti adevărata înrudire dintre lucruri şi, prin urmare, sâ te înşeli asupra naturii lor.
Nu explicăm decât comparând. O cercetare ştiinţifică i nu poate fi dusă la bun sfârşit decât
dacă vizează fapte comparabile, şansele de reuşită fiind cu atât mai mari cu cât îmbrăţişează
tot ceea ce poate fi în mod util comparat. Dar aceste afinităţi naturale nu pot fi depistate cu
certitudine printr-un examen superficial, ca acela din care rezultă terminologia comună şi,
prin urmare, cercetătorul nu poate să-şi ia ca obiect al studiilor sale grupurile de fapte gata
constituite cărora le corespund cuvintele limbii curente. Este obligat să alcătuiască el însuşi
grupurile pe care doreşte să le cerceteze, spre a le da omogenitatea şi specificitatea necesare
unei tratări ştiinţifice. Astfel, botanistul, când vorbeşte de flori sau de fructe, zoologul, când
vorbeşte de peşti ori de insecte, folosesc aceşti diferiţi termeni cu sensurile pe care a trebuit
în prealabil să le fixeze.
Prima noastră sarcină, aşadar, trebuie sâ fie determinarea categoriei de fapte pe care ne
propunem să le studiem sub numele de sinucidere. Pentru aceasta, vom cerceta dacă între
feluritele morţi sunt unele care aujn comun caractere atât de obiective încât sâ poată fi
recunoscute de orice; observator de bună credinţă, atât de specifice încât să nu se întâlnească
în altă parte, dar, în acelaşi timp, destul de apropiate de acelea pe care în general le numim
sinucideri, ca să putem păstra chiar această vocabulă uzuală. Dacă se potrivesc, vom reuni
sub această denumire toate faptele, fără excepţie, care vor prezenta aceste caractere
distinctive) şi asta fără a ne îngrijora dacă acea clasă astfel formată nu cuprinde toate
cazurile care îndeobşte sunt numite sinucidere sau, dimpotrivă, cuprinde şi ceea ce suntem
obişnuiţi să denumim altfel. Căci important este, nu să exprimăm cu oarecare precizie
noţiunea pe care şi-a făcut-o majoritatea oamenilor despre sinucidere, ci să constituim o
categorie de obiecte care, putând fi etichetate, fără nici un inconvenient, sub această rubrică,
să fie fondată în mod obiectiv, adică să corespundă naturii precise a lucrurilor.
Or, printre diferitele specii de moarte, există unele care prezintă trăsătura specifică de a fi
fapta victimei înseşi, de a rezulta dintr-un act care se răsfrânge asupra autorului lui, ceea ce,
desigur, pe de altă parte, este o caracteristică ce se regăseşte la baza ideii comune de
sinucidere. Natura intrinsecă a actelor care produc acest rezultat are mai puţină importanţă,
de altfel. Deşi, în general, ne reprezentăm sinuciderea drept o acţiune pozitivă şi violentă, ce
presupune o anumită desfăşurare a forţei musculare, se poate întâmpla ca o atitudine pur
negativă sau un simplu refuz să aibă aceeaşi consecinţă. Cineva se poate omorî la fel de bine
renunţând de a se hrăni sau distrugându-se cu o armă ori f dându-şi foc. Nici măcar nu este
necesar ca actul emanând de la pacient sâ * cedentul imediat al morţii, pentru ca aceasta să
fie privita drept efect, raportul d litate poate fi indirect, dar prin aceasta, natura fenomenului
nu se schimbă. Icon ? care, spre a cuceri laurii martiriului, comite o crimă de lezmajestate pe
care o ştie " şi moare de mâna călăului este tot atât de bine autorul propriului sfârşit ca şi cân
aplicat el însuşi lovitura mortală; în orice caz, aceste două feluri de moarte volur vor fi
clasate în genuri diferite, deoarece între ele nu sunt diferenţe decât în detaliilor materiale de
execuţie. Ajungem aşadar la o primă formulare: se numeş cidere orice moarte care rezultă în
mod direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau înfăptuit de victima însăşi.
Dar definiţia este incompletă, nu ne permite să facem distincţia între două f< moarte
foarte diferite. Nu am putea să alăturăm în aceeaşi clasă şi să tratăm de manieră moartea
individului care, pradă unei halucinaţii, se năpusteşte pe o feres la etaj, crezând-o la parter,
cu aceea a. omului cu mintea întreagă care îşi dă 1 capitală, ştiind prea bine ceea ce face.
într-un sens, sunt foarte puţine deznodâmin tale care să nu fie consecinţa, apropiată sau mai
îndepărtată, ă unui demers al pack Cauzele morţii sunt situate mai mult în afara noastră decât
în noi şi nu ne ating dec ne aventurăm în sfera lor de acţiune.
Vom spune că nu există sinucidere decât dacă actul în urma căruia a rezultat no a fost
înfăptuit de către victimă în vederea acestui rezultat? Că numai acela se si într-adevăr care a
vrut să se omoare şi că sinuciderea este o omucidere intenţion sine însuşi ? Dar asta ar
însemna să definim sinuciderea printr-o trăsătură care, ind de interesul şi importanţa ei, ar
avea cel puţin păcatul de a nu fi uşor recognoscibi tru că nu este lesne de observat. Cum să
ştii ce mobil 1-a determinat pe cel care neazâ şi dacă, atunci când a luat hotărârea, urmărea
chiar propria moarte sau a1 totul alt ţel ? Intenţia este ceva prea intim spre a putea fi detectat
din afară altfel dec grosolane aproximaţii. Ea se ascunde chiar şi observaţiei interioare. De
câte ori înşelăm asupra adevăratelor motive care ne fac să acţionăm! Mereu explicăm prin p
generoase sau prin consideraţii elevate demersuri ce ne-au fost de fapt inspir; sentimente
mici sau de oarba rutină.
De altfel, în general, un act nu poate fi definit prin scopul urmărit de agent, căci a sistem
de acţiuni, fără a-şi schimba natura, poate fi adaptat la prea multe scopuri di într-adevăr,
dacă nu ar fi vorba de sinucidere decât atunci când există intenţia indiv de a se omorî, ar
trebui să refuzăm această denumire unor fapte care, în pofida uno semânâri aparente, sunt, în
fond, identice acelora pe care toată lumea le numeşte cidere şi pe care nu le-am putea numi
altfel decât lăsând termenul fără folosire. So care alergă spre o moarte sigură pentru a-şi
salva regimentul nu vrea să moară, şi, t nu este el autorul propriei morţi, aşa cum se întâmplă
cu industriaşul sau comerci care se omoară ca să scape de ruşinea falimentului? Acelaşi
lucru se poate spune d< martirul care moare pentru cauza lui, despre mama care se sacrifică
pentru propriul etc. Fie că moartea este pur şi simplu acceptată drept o condiţie regretabilă,
dai vitabilă, a scopului urmărit, fie că ea este anume dorită şi căutată în sine, subiectul, şi îr
caz şi în celălalt, renunţă la existenţă, iar diferitele moduri de renunţare nu pot fi i varietăţi
ale aceleiaşi clase. Sunt prea multe asemănări fundamentale între ele pentru fi grupate sub
aceeaşi expresie generică, distingând însă ulterior specii ale genului; constituit. Desigur,
îndeobşte, se consideră că sinuciderea este, înainte de toate, act disperare al unui om care nu
mai ţine să trăiască. în realitate, individul este încă leg viaţă în momentul în care o părăseşte,
dar el nu renunţă la ideea de a o abandona; toate actele prin care o fiinţă vie abandonează
bunul său cel mai de preţ au trăsături care sunt în mod evident esenţiale, mobilurile care au
putut dicta aceste hotărâri nedând naştere decât la diferenţe secundare. Atunci când
devotamentul merge până la sacrificarea sigură „ a vieţii, ştiinţific vorbind, este o sinucidere
şi vom vedea mai departe din ce categorie anume.
Toate aceste posibile forme de renunţare supremă au în comun faptul că actul prin care
sunt duse la îndeplinire este înfăptuit în cunoştinţă de cauză, că victima în clipa ^ acţiunii
ştie care va fi rezultatul comportamentului ei, indiferent, de altfel, de motivul care a împins-
o să se comporte astfel. Toate felurile de moarte care prezintă această parti-'Ţf-tN i cularitate
caracteristică se disting net de toate acelea în care victima sau nu este agentul 1 £ propriului
deces, sau nu este decât un agent inconştient. Şi se disting printr-o caracte- \c« risticâ uşor de
recunoscut, căci nu e o problemă insolubilă de a şti dacă individul cunoştea-^ sau nu dinainte
urmările acţiunii sale. Alcătuiesc deci o categorie precisă, omogenă, diferenţiată de oricare
alta şi, prin urmare, trebuind să fie denumită printr-un cuvânt special. Sinucidere i se
potriveşte, nu este cazul să creăm un altul, căci şi majoritatea faptelor pe care le numim în
mod curent tot aşa fac parte din această categorie. Aşadar, vom spune: Numim sinucidere
orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un i act pozitiv sau negativ,
înfăptuit chiar de victimă, aceasta ştiind că va produce acei I rezultat. Tentativa este actul
astfel definit, dar oprit înainte ca moartea să fie rezultatul lui.
Această definiţie este suficientă pentru a exclude din cercetarea noastră sinuciderea
animalelor. într-adevăr, cunoştinţele noastre despre inteligenţa animală nu ne îngăduie să le
atribuim jivinelor o reprezentare anticipată a morţii lor şi, mai ales, a mijloacelor capabile de
a le produce dispariţia. Observăm, într-adevăr, că ele refuză să intre într-un loc unde alte
animale au fost ucise şi am putea spune că îşi presimt moartea. Dar, în realitate, doar mirosul
sângelui este suficient să determine această mişcare instinctivă de retragere. Toate cazurile
mai mult sau mai puţin autentice despre care se vorbeşte ca despre sinucideri animale
efective îşi pot găsi explicaţii în cu totul altă parte. Dacă scorpionul înfuriat se înţeapă singur
cu propriul ac (ceea ce nici nu este sigur), o face probabil în virtutea unui automatism
inconştient. Energia motrice, degajată prin starea lui de iritare, se descarcă la întâmplare,
animalul însuşi putându-i cădea victimă, fără a se putea conchide că el şi-a reprezentat
dinainte consecinţa propriei mişcări. Dacă sunt câini care refuză mâncarea după ce şi-au
pierdut stăpânul, faptul se datorează marii tristeţi care-i împresoară şi care le suprimă
mecanic apetitul; rezultatul, da, este moartea lor, fără însă ca ea sâ fi fost prevăzută. Nici
înfometarea câinelui, nici înţepătura scorpionului nu au fost folosite drept mijloace cu efect
dinainte cunoscut. Lipsesc, aşadar, caracteristicile distinctive ale sinuciderii, aşa cum am
definit-o aici. Iată de ce, în cele ce urmează, ne vom ocupa exclusiv de sinuciderea umană*.
Dar această definiţie nu are doar avantajul de a preveni asocierile înşelătoare sau
excluziunile arbitrare, ea ne conferă chiar de acum o idee despre locul pe care-1 ocupă
sinuciderile în ansamblul vieţii morale. Ne arată, într-adevăr, că ele nu constituie, cum s-ar
putea crede, o categorie total aparte, o clasă izolată de fenomene monstruoase, fără legătură
cu alte moduri de comportament, ci, că, dimpotrivă, sunt legate de acestea printr-o serie
1
Există un mic număr de cazuri ce ne-ar putea contrazice, dar ele ridică mari semne de întrebare.
Aristotel relatează (Istoria animalelor, IX, 47) că a fost observat un cal care, dându-şi seama că a fost pus să
se împerecheze cu propria lui mamă, fără să ştie, după ce a refuzat apoi, de mai multe ori, să-şi repete fapta,
s-a aruncat intenţionat de pe o stâncă înaltă. Crescătorii de animale ne dau însă asigurări că nici un cal nu
este in vreun fel refractar la incest. Vezi în legătură cu toată această problemă, WESTCOTT, Suicide, p 174
-179.
continuă de praguri intermediare. Ele nu sunt decât o formă exagerată a pra obişnuite. într-
adevăr, putem să vorbim de sinucidere când victima, în momenti comite actul care trebuie
să-i pună capăt zilelor, ştie cu toată certitudinea ceea ce în mod normal să rezulte din actul
ei. Certitudine mai mult sau mai puţin puternică gaţi aici nuanţe de îndoială şi veţi avea un
fapt nou, care nu mai este sinucidere, d se înrudeşte cu ea, pentru că între cele două aspecte
nu sunt decât diferenţe de g F Un om care se expune pentru alţii cu bună ştiinţă unui risc,
fără certitudinea unui ■ dământ mortal însă, nu este, fără îndoială, un sinucigaş, chiar dacă
se întâmplă combe, cum nu este nici individul imprudent care se joacă cu moartea în dorinţa
sfida, ori apaticul care, neţinând la nimic, nu-şi dă silinţa să-şi îngrijească nici sănă o
ruinează prin propria neglijenţă. Şi totuşi aceste moduri de comportament nu se besc radical
de sinuciderea propriu-zisă. Au ca punct de pornire stări de spirit an; căci şi ele comportă
riscul morţii care nu este ignorat de făptaş şi care nu-1 împie acţioneze, singura diferenţă
fiind că şansele de a muri sunt mai mici. Aşa că nu est de temei când se spune despre cineva
care se epuizează prin muncă excesivă omoară singur. Toate aceste fapte constituie
sinucideri embrionare şi, dacă din pi vedere metodologic, nu este bine să le confundăm
cu^sinuciderea totală/ elabora nu trebuie pierdute din vedere raporturile de înrudire pe care
le au cir aceasta, derea ne va apărea în cu totul altă lumină observând că are legătură cu
actele de c de devotament, pe de o parte, cu actele de imprudenţă şi cu simpla neglijenţă, pe
parte. Şi vom vedea mai bine în cele ce urmează valoarea acestor apropieri.

II
Dar sunt aspectele astfel definite interesante pentru sociolog? Sinuciderea, : faptă a unui
individ care nu afectează decât individul, pare că ar trebui să depindă ej de factori
individuali şi, prin urmare, să ţină doar de psihologie. Chiar aşa, hotărâre cigaşului nu este
explicată de obicei prin temperamentul lui, prin caracterul lu antecedentele şi evenimentele
din viaţa lui particulară?
Nu vom cerceta deocamdată în ce măsură şi în ce condiţii este legitimă o as abordare a
sinuciderilor, dar este sigur că ele pot fi privite şi dintr-o cu totul altă pe tivă. într-adevăr,
dacă, în loc de a le socoti evenimente particulare, izolate unele d lalte şi presupunând
cercetarea fiecăruia în parte, vom lua în considerare ansambl uciderilor comise într-o
societate dată, într-o unitate de timp dată, constatăm că astfel obţinut nu este o simplă sumă
de unităţi independente, ci constituie în sine i nou sui generis, ce are propria unitate şi
propria individualitate, prin urmare, p natură, o natură eminamente socială. într-adevăr,
pentru aceeaşi societate, cu cond observarea să nu se extindă pentru o prea îndelungată
perioadă, cifra acesta este ap invariabilă, aşa cum reiese din tabelul I. De la un an la altul,
circumstanţele în care s voltă viaţa popoarelor rămân sensibil aceleaşi. Câteodată se produc
variaţii m portante, dar ele constituie mai degrabă excepţia. De altfel, se poate observa că AI
au loc atunci când o criză afectează trecător starea socială 2. Ca în 1848, când s-< gistrat o
bruscă scădere a sinuciderii în statele europene.

2
AM PUS ÎNTRE PARANTEZE CIFRELE CARE SE REFERĂ LA ACEŞTI
ANI DE EXCEPŢIE.
Tabelul I
Constanţa sinuciderilor în principalele ţări europene (cifre
absolute)

Anul Franţa Prusia Anglia Saxonia Bavaria Danemarca

1841..................... 2814 1630 290 337
1842..................... 2866 1598 318 317
1843..................... 3020 1720 420 301
1844 ................. 2973 1575 335 244 285
1845..................... 3082 1700 338 250 290
1846..................... 3102 1707 373 220 376
1847 .................... (3647) (1852) 377 217 345
1848 .................... (3301) (1649) 398 215 (305)
1849..................... 3583 (1527) (328) (189) 337
1850..................... 3596 1736 390 250 340
1851..................... 3598 1809 402 260 401
1852..................... 3676 2073 530 226 426
1853 .................... 3415 1942 431 263 419
1854 .................... 3700 2198 547 318 363
1855 .................... 3810 2351 568 307 399
1856..................... 4189 2377 550 318 426
1857 .................... 3967 2038 1349 485 286 427
1858..................... 3903 2126 1275 491 329 457
1859 .................... 3899 2146 1248 507 387 451
1860..................... 4050 2105 1365 548 339 468
1861..................... 4454 2185 1347 (643)
1862 .................... 4770 2112 1317 557
1863..................... 4613 2374 1315 643
1864..................... 4521 2203 1340 (545) 411
1865..................... 4946 2361 1392 619 451
1866 .................... 5119 2485 1329 704 410 443
1867..................... 5011 3625 1316 752 471 469
1868..................... (5547) 3658 1508 800 453 498
1869 .................... 5114 3544 1588 710 425 462
1870 .................... 3270 1554 486
O 1 oc
1871..................... 14i)0
1872 .................... 3467 1514

Luând în considerare un interval mai mare de timp, vom constata schimbări mai grave.
Dar atunci devin cronice, dovedind că alcătuirea societăţii a suferit, în acelaşi moment,
profunde modificări. Mai este interesant de remarcat că nu se produc cu acea extremă
lentoare pe care le-o atribuie un mare număr de observatori, ci sunt brt progresive totodată.
Dintr-odată, după un şir de ani în care cifrele au oscilat între
vj foarte apropiate, apare o creştere care, după ezitări în sens contrar, se afirmă, se < tuează
şi, în fine, se stabilizează. Orice ruptură a echilibrului social, dacă izbuc brusc, are
nevoie de timp spre a-şi produce toate consecinţele. Evoluţia sinucideri astfel formată
din valuri, distincte şi succesive, care au loc în salturi, se dezvoltă un apoi se opresc
pentru a reizbucni din nou. Se poate vedea în tabelul precedent că un de val s-a
manifestat aproape în toată Europa după evenimentele din 1848, adică pri 1850 - 1853,
în funcţie de ţară, un altul a început în Germania după războiul din ÎS Franţa ceva mai
devreme, către 1860, în perioada de apogeu a guvernării imperi; Anglia către 1868,
adică după revoluţia comercială determinată atunci de tratatele toare la comerţ. Şi poate
că aceleiaşi cauze i se datorează noua recrudescenţă ce s-a tatat în Franţa către 1865. în
sfârşit, după războiul din 1870, fenomenul a luat ui avânt, cu caracter aproape general în
Europa^.
Orice societate are, aşadar, în fiecare moment al istoriei sale, o aptitudine bini nită
pentru sinucidere. Intensitatea relativă a acestei aptitudini este dată de raportul I cifra
globală a cazurilor de moarte voluntară şi populaţie, indiferent de vârstă şi d Vom numi
această valoare numerică rata mortalitătii-sinucidere proprie societăţii lu
" considerare. în general, ea se calculează prin raportarea la un milion sau la o sută c de
locuitori.
Nu numai că această rată este constantă pe lungi perioade de timp, dar şi invar tatea
ei este mai mare decât a principalelor fenomene demografice. Mai ales mortal generală
variază mult mai frecvent de la un an la altul, iar variaţiile prin care trec* mult mai
importante. Ca să ne convingem, este de ajuns să comparăm, pentru mai perioade, felul
în care evoluează unul sau altul dintre aceste fenomene. Demersul n este ilustrat de
tabelul II. Din dorinţa ca lucrurile să fie cât mai clare, am exprimat ş tru decese şi pentru
sinucideri rata fiecărui an în funcţie de rata medie a perioadei, i tată la 100. Diferenţele
de la un an la altul sau prin raportare la rata medie sunt astfel parabile în cele două
coloane. Or, din această comparare, rezultă că în fiecare per amploarea variaţiilor este
mult mai considerabilă în zona mortalităţii generale de zona sinuciderilor; în medie, este
de două ori mai mare. Numai diferenţa minimă înt ani consecutivi este cam de aceeaşi
valoare de o parte şi de cealaltă, în timpul ultii două perioade. Numai că acest minim
este o excepţie în coloana deceselor, în tin dimpotrivă, variaţiile anuale ale sinuciderilor
 nu sar brusc decât în mod excepţion; putem da seama de aceasta comparând diferenţele
minime^.
Este adevărat că dacă se compară nu anii succesivi ai aceleiaşi perioade, ci i
perioadelor diferite, variaţiile pe care le observăm în rata mortalităţii devin ap
insignifiante. Schimbările în sens contrar care au loc de la un an la altul şi care datorate
unor cauze trecătoare şi accidentale se neutralizează reciproc când se ia bază de calcul o
unitate de timp mai extinsă, ele dispar deci din cifra medie care, urmare a acestei
eliminări, prezintă o destul de mare invariabilitate. Astfel, în Fran la 1841 la 1870, a fost,
succesiv pentru fiecare decadă, 23,18; 23,72; 22,87. Dar, mai este deja de remarcat că
sinuciderea are, de la un an la celălalt, un grad de constan puţin egal, dacă nu superior
faţă de acela pe care mortalitatea generală nu îl man
3
în tabel, sunt înscrise alternativ prin cifre cu caractere de rând şi prin cifre cu italice seriile de r care
reprezintă aceste diferite valuri, pentru a reda pertinent individualitatea fiecăruia dintre ele
4
WAGNER a comparat în acest fel mortalitatea şi nupţialitatea (Die Gesetzmăssigkeit..., pag. 87).

Tabelul II
Variaţii comparative ale ratei mortalităţii prin
suicid şi ale ratei mortalităţii generale

Perioad Sinucideri Decese la Perioada Sinucideri Decese la Perioada Sinucideri Decese la

a 1841- la 100.000 1000 1849- la 100.000 1000 1856- la 100.000 1000
1846 locuitori de 1855 locuitori de 1860 locuitori de
locuitori locuitori locuitori
A. Cifre absolute
1841.... 8,2 23,2 1849 .... 10,0 27,3 1856.... 11,6 23,1
1842.... 8,3 24,0 1850 .... 10,1 21,4 1857 .... 10,9 23,7
1843.... 8,7 23,1 1851.... 10,0 22,3 1858.... 10,7 24,1
1844.... 8,5 22,1 1852.... 10,5 22,5 1859.... 11,1 26,8
1845.... 8,8 21,2 1853 .... 9,4 22,0 1860.... 11,9 21,4
1846.... 8,7 23,2 1854 .... 10,2 10,5 27,4 25,9
1855 ....
Media 8,5 22,8 Media 10,1 24,1 Media 11,2 23,8
B. Rata anuală exprimată în funcţie de media procentuală
1841.... 96 101,7 1849.... 98,9 113,2 1856.... 103,5 97
1842.... 97 105,2 1850.... 100 88,7 1857.... 97,3 99,3
1843.... 102 101,3 1851.... 98,9 92,5 1858.... 95,5 101,2
1844.... 100 96,9 1852 .... 103,8 93,3 1859.... 99,1 112,6
1845.... 103,5 92,9 1853 .... 93 91,2 1860.... 106,0 89,9
1846.... 102,3 101,7 1854.... 100,9 113,6
1855.... 103 107,4
Media 100 100 Media 100 100 Media 100 100

între doi ani consecutivi Maximele şi minimele

fată de medie
Diferenţa Diferenţa Diferenţa Maxim Maxim
maximă minimă medie superior inferior
C. Mărimea diferenţei
Perioada 1841-1846:
Mortalitatea generală 8,8 2,5 4,9 7,1 4,0
Procentul de sinucideri 5,0 1 25 4 2,8
Perioada 1849-1855;
!
Mortalitatea generală 24,5 0,8 10,6 13,6 11,3
Procentul de sinucideri 10,8 1,1 4,48 3,8 7,0
Perioada 1856-1860:
Mortalitatea generală 22,7 1,9 9,57 12,6 10,1
Procentul de sinucideri 6,9 1,8 4,82 6,0 4,5
decât din perioadă în perioadă. în plus, rata medie a mortalităţii nu atinge aceast regularitate
decât devenind ceva general şi impersonal care nu poate folosi dec; imperfect pentru a
caracteriza o societate determinată. într-adevăr, ea este aproar. aceeaşi pentru toate popoarele
care au ajuns cam la acelaşi nivel de civilizaţie sau, c puţin, diferenţele sunt foarte mici.
Astfel, în Franţa, aşa cum s-a văzut, ea oscilează, înti 1841 si 1870, în jurul a 23 de decese la
mia de locuitori; în aceeaşi perioadă, în Belgia i a fost'rând pe rând de 23, 93, de 22,5, de
24,02; în Anglia de 22,32, de 22,21, de 22,68; Danemarca de 22,65 (1845 - 1849), de 20,44
(1855 - 1859), de 20,4 (1861 -1868). Dacă: cern abstracţie de Rusia care nu este încă
europeană decât din punct de vedere geograf singurele mari ţări europene în care dijma
mortuară se distanţează ceva mai marcat ii de cifrele precedente sunt Italia, unde se ridica
între 1861 şi 1867 până la 30,6, şi Austr unde era şi mai considerabilă (32,52)5. Dimpotrivă,
rata sinuciderii, în timp ce nu înreg trează decât slabe schimbări anuale, variază în funcţie de
societăţi de la simplu la dub triplu, cvadruplu şi chiar mai mult (vezi tabelul III). Este deci
mai caracteristică decât ta mortalităţii, este ca un indice specific fiecărui grup social. Este
chiar atât de strâns gată de structura profundă a fiecărui temperament naţional, încât ordinea
în care se tuează, clin acest punct de vedere, diferitele societăţi rămâne aproape riguros
aceeaşi epoci foarte diferite. Fapt dovedit de acelaşi tabel. în timpul celor trei perioade care
si comparate aici, sinuciderile s-au înmulţit peste tot, dar, în această înaintare, diversele
poare şi-au menţinut distanţele respective. Fiecare, cu coeficientul de accelerare car
caracterizează.
Tabela
Rata sinuciderii la um milion de
locuitori în diferite ţări europene
Perioada 1871-1875 1874-1878 Numere de ordine pentru
Prima A doua A treia
1866-1870
perioadă perioadă perioadă
Italia 30 35 38 1 1 1
Belgia 66 69 78 2 3 4
Anglia 67 66 69 3 2 2
Norvegia 76 73 71 4 4 3
Austria 78 94 130 5 7 7
Suedia 85 81 91 6 5 5
Bavaria 90 91 100 '7 6 6
Franţa 135 150 160 8 9 9
Prusia 142 134 152 9 8 8
Danemarca 277 258 255 10 10 10
Saxonia 293 267 334 11 11 11

Rata sinuciderii constituie deci o ordine de fapte unică şi determinată - iată ce de-
monstrează permanenţa şi totodată variabilitatea ei. Această permanenţă ar fi inexplicabilă
5
După BERTILLON, articolul „Mortalitate" în Dictionnaire encycopedique des sciences medical LXI,
pag. 738

dacă nu ar ţine de un ansamblu de caractere distinctive, solidare unele cu celelalte, care, în

pofida circumstanţelor, se afirmă simultan, iar această variabilitate dovedeşte natura
individuală şi concretă a aceloraşi caractere, căci ele variază ca şi individualitatea socială
însăşi. într-un cuvânt, datele statistice exprimă tendinţa de sinucidere de care este afectată în
mod colectiv fiecar^jsurietate/Nu trebuie să spunem deocamdată în /Ţ ce constă
acelistatendinţă, dacă este o stare suigeneris a spiritului colectiv^ , având propria ei realitate,
sau dacă nu reprezintă decât o sumă de stări individuale,/ Deşi consideraţiile precedente sunt
greu de conciliat cu această ultimă ipoteză, reţinefn aspectul ce va fi tratat în cursul lucrării
noasu-e^. Indiferent ce am gândi în legătură cu acest subiect, este adevărat că tendinţa există
într-un fel sau altul. Orice societate este predispusă să furnizeze un contingent determinat de
morţi voluntare. Această predispoziţie poate aşadar să constituie obiectul unui studiu aparte
care ţine de domeniul sociologiei. Şi acest studiu \ ) ( îl vom întreprinde aici.
Intenţia noastră nu este deci de a face un inventar cât mai complet posibil al tuturor
condiţiilor care pot să genereze sinuciderile particulare, ci doar să le punem în evidenţă pe
acelea de care depinde acest aspect determinat pe care l-am numit rata socială a sinuciderii.
Se înţelege că cele două chestiuni sunt foarte diferite, oricare ar putea să fie, de altfel,
raportul dintre ele. într-adevăr, printre condiţiile individuale există cu siguranţă multe care
nu sunt destul de generale pentru a afecta raportul dintre numărul total de morţi voluntare şi
populaţie. Ele pot face, probabil, ca un individ sau altul să se omoare, dar nu ca societatea in
globo să aibă o predispoziţie către sinucidere mai mult sau mai puţin intensă. Apoi, neţinând
de o anume stare de organizare socială, ele nu au repercusiuni sociale şi, prin urmare, îl
interesează pe psiholog, iar nu pe sociolog. Ceea ce trebuie să studieze acesta din urmă sunt
cauzele prin intermediul cărora este influenţat nu individul izolat, ci grupul. Prin urmare,
dintre factorii de sinucidere, singurii la care se va raporta sunt aceia care îşi fac simţită
acţiunea asupra ansamblului societăţii. Rata sinuciderii este produsul acestor factori, de
aceea trebuie să rămânem la ei.
Iată obiectul acestui studiu care va cuprinde trei părţi. ___^
IFenomenul/pe care îl vom explica nu poate fjjjatorat decât unor cauzefextrasodaîe de A)
mare generalitate sau unor cauze prop"riu-zis Sociale? Ne vom întreba mai întâi care este
influenţa celor dintâi şi vom vedea că este nulă sau foarte redusă.
Vom determina apoi natura cauzelor sociale, felul în care acestea produc efecte şi relaţia
respectivelor cauze cu condiţiile individuale care însoţesc diferitele feluri de sinucidere.
6
Folosind această expresie, nu vrem câtuşi de puţin să ipostaziem conştiinţa colectivă. Şi nici nu admitem
spiritul substanţial în societate ori în individ. Vom reveni, de altfel asupra acestui aspect.
7
Vezi partea a IlI-a, capitolul I
8
La începutul fiecărui capitol, când este cazul, vom indica bibliografia specială privind problemele specifice
tratate acolo. Iată în continuare indicaţii despre bibliografia generală referitoare la sinucidere.
I Principalele publicaţii statistice oficiale folosite de noi
Oesterreischische Statistik (Statistik des Sanitătswenses) -Annuaire statistique de la Belgique -Zeitschrift ies
Koeniglisch Bayerischen statistichen bureau - Preussische Statistik (Sterblichkeit nach Todesursachen
undAltersclassen der gestorbenen) - Wurtemburgische Iahrbiicher fur Statistik und Landeskunde - Badische

Odată ajunşi aici, vom fi în măsură de a preciza în ce constă elementul s< sinuciderii,
adică această tendinţă colectivă despre care am vorbit, care sunt rap( ei cu celelalte fapte
sociale şi prin ce mijloace este posibil să fie influenţată 8.

Statistik - Tenth Census of the Unites States. Report on the Mortality and vital statistic of tlie Unitt 1880,
partea a II-a -Annuario statistico Italiano - Statistica delle cause delle Morţi in tutti i comuni del Relazione
medico-statistica sulle condizione sanitarie dell' Exercito Italiano - Statistische Nachricl Grossherzogthums
Oldenburg - Compte rendu general de l'administration de la justice criminelle en
Statistisches Iahrbruch der Stadt Berlin - Statistik der Stadt Wien - Statistisches Handbuch
Hamburgischen Staat - Jahrbuch fur die amtiiche Statistik der Bremischen Staaten - Annuaire statis la
viile de Paris.
II Studii generale despre sinucidere
DE GUERRY, Statitique morale de la France, Paris, 1835, şi Statistique morale comparee de la Frai
l'Angleterre, Paris, 1864 - TISSOT, De la manie du suicide et de V esprit de revolte, de leurs causes et
remedes, Paris, 1841 - ETOC-DEMAZY, Rechereches statistiques sur le suicide, Paris 1844 - LI! suicide,
Paris, 1856 - WAPPĂUS, Mgemeine Bevolkerungsstatistik, Leipzig, 1861 - WAGNER, Die G ssigkeitt in
den scheinbar willkurlichen menschlichen Handlungen, Hamburg, 1864, partea a II-a - B DE
BOISMONT, Du suicide et de la folie-suicide, Paris, Germer Bailliere, 1865 - DOUAY, Le suicide oi
volontaire, Paris, 1870 - LEROY, Etude surle suicide etles maladies mentales dans le departement de
Marne, Paris, 1870 - OETTINGEN, Die Moralstatistik, Erlangen, 1882, pag. 786-822 si tabelele anexe
- DU MEME, Ueber acuten und cronischen Selbstmord, Dorpat, 1881 - MORSELLI, // suicidio. Mila
- LEGOYT, Le suicide ancien et moderne, Paris, 1881 - MASARYK, Der Selbstmord als
Massenerscheinung, Viena, 1881 - WESTCOTT, Suicide, its history, litterature, etc, Londra,1885 - I
Bibliografia del Suicidio, Bellinzona, 1890 - CORRE, Crime et suicide, Paris, 1891 - BONOMELLI, II
Milano, 1892 - MAYR, Selbsmordstatistik, in Handwbrterbuch der Staatswissenschaflen, herausgegt
Conrad, Erster Supplementband, Jena, 1895 - HAUVILLER D., Suicide, teză, 1898-1899.
 PARTEA ÎNTÂI FACTORII EXTRA-
SOCIALI

CAPITOLUL I SINUCIDEREA ŞI STĂRILE

PSIHOPATICE9

Există două feluri de cauze extra-sociale cărora le putem atribui apriori o influenţă asupra
ratei sinuciderii: dispoziţia organico-fizică şi natura mediului fizic. Se poate ca în structura
individuală sau, cel puţin în structura unei clase importante de indivizi, să se manifeste o
predispoziţie a omului, de intensitate variabilă în funcţie de ţară, pentru sinucidere; pe de altă
parte, clima, temperatura etc. ar^utea, prin modul în care acţionează asupra organismului, să
aibă indirect aceleaşi efecte. In orice caz, nu putem îndepărta această ipoteză fără nici un
comentariu. Vom cerceta, aşadar, rând pe rând cele două serii de factori spre a vedea dacă au,
într-adevăr, o contribuţie la fenomenul care ne interesează şi în ce constă această contribuţie.

I
^Sunt maladii a căror rată anuală este relativ constantă pentru o societate dată, dar sen sibil
variabilă în funcţie de popoare. Ca de exemplu nebunia. Dacă motivul oricărei morţi voluntare
ar fi manifestarea unei tulburări intelectuale, problema pe care ne-am pus-o ar fi rezolvată:
sinuciderea n-ar fi decât o afecţiune individuală^. ^
Este o teză pe care o susţin destul de numeroşi specialişti în boli mintale. Esquirol, bunăoară,
scrie: „Sinuciderea are toate caracteristicile alienării mintale"** sau „Omul nu atentează la
propria viaţă decât dacă este pradă delirului, iar sinucigaşii sunt nişte alienaţi • mintali" 12.
Plecând de la acest principiu, el conchide că sinuciderea, fiind involuntară, nu ar trebui să fie
pedepsită prin lege. Falret1^ şi Moreau de Tours se exprimă în termeni aproape identici. Este
adevărat că acesta din urmă chiar în pasajul unde enunţa doctrina la care aderă exprimă o
9
Bibliografie. FALRET, De l'hypocondrie et du suicide, Paris, 1822. ESQUIROL, Des maladies mentales,
Paris 1838, (Voi. I, pag. 526-676), şi articolul Sinuciderea, in Dictionnaire demâdecine, în 60 voi.
CAZAUVIEILH, Du suicide et de l'alienation mentale, Paris, 1840. ETOC-DEMAZY, Dela folie dans la
production du suicide, in Annales medico-psych., 1844. BOURDIN, Du suicide considera comme maladie, Paris,
1845. DECHAMBRE, De la monomanie homicide-suicide, in Gazette medic, 1852. JOUSSET, Du suicide et de la
monomanie suicide, 1858. BRIERRE DE BOISMONT, op.cit. LEROY, op.cit - Articolul „Suicide", din
Dictionnaire de medecine et de chirurgie pratique, voi. XXXIV, pag. 117. STRAHAN, Suicide and Insanity,
Londra, 1894
LUNIER, De la production et de la consommation des boissons alcooliques en France, Paris, 1877. DU
MEME, art. in Annales medico-psych., 1872; Journal de la Soc, de stat, 1878. PRINZING, Trunksucht und
Selbstmord, Leipzig, 1895
10
In măsura în care însăşi nebunia este pur individuală. în realitate, ea este în parte un fenomen social. Vom
reveni asupra acestui aspect.
11
Maladies mentales, voi I, pag.639.
12
Ibid., voi I, pag. 665.
13
Du suicide, pag. 137

remarcă suficientă spre a o face suspectă: „Trebuie oar< el, să considerăm în toate cazurile
sinuciderea drept rezultatul unei alienări mintal a dori să tranşăm aici această dificilă chestiune,
să admitem ca pe o teză gene instinctiv înclinăm cu atât mai mult spre un răspuns afirmativ cu
cât studiul nebun tot mai aprofundat, experienţa în domeniu mai vastă şi, în sfârşit, numărul de ;
cercetaţi este mai mare14".
în 1845, dr. Bourdin, într-o broşură care la apariţia ei a făcut vâlvă în lumea rra susţine
aceeaşi opinie cu şi mai multă lipsă de măsură.
/ Teoria acesta a fost apărată în două feluri. Fie s-a spus că, în sine, sinuciderea tuie o entitate
morbidă sui generis, o nebunie specială, fie, fără a o încadra într-o distinctă, a fost priviri pur şi
simplu ca variantă a mai multor tipuri de nebunie, o ceva care nu se întâlneşte la subiecţii
sănătoşi din punct de vedere mintal. Prima te a lui Bourdin, în timp ce Esquirol este
reprezentantul cel mai autorizat al celeilal cepţiL/,Din cele de mai sus, zice el, se vede deja că
sinuciderea nu este după noi dc fenomen ce decurge dintr-un mare număr de cauze diverse, că ea
are diferite part taţi, că acest fenomen nu poate caracteriza o maladie. Când a fost socotită o bo
generis, s-au emis aprecieri pe care experienţa le-a infirmat15".
Dintre aceste două moduri de a demonstra caracterul de tulburare intelectual nuciderii, cel
de-al doilea este cel mai puţin riguros şi cel mai puţin edificator. într-£ este imposibil să se facă
un inventar complet al tuturor cauzelor de sinucidere ş
-^fSune în evidenţă la fiecare influenţa alienării mintale. Nu se pot cita decât cazuri culare care,
oricât de numeroase ar fi, nu pot servi drept bază pentru o generalizar ţifică, iar dacă nişte
contraexemple nu se aduc mărturie, asta nu înseamnă că ele r posibile. Cealaltă probă, dacă ar
putea fi susţinută, ar fi concludentă. Dacă ajung stabilim că sinuciderea este o nebunie care are
propriile caracteristici şi evoluţ tinetă, chestiunea este tranşată : orice sinucigaş este un nebun.
) Dar există o nebunie-sinucidere ?

n
Datorită naturii ei speciale şi bine definite, tendinţa de sinucidere, dacă este o de nebunie, nu
poate să fie decât o nebunie parţială şi limitată la un singur act. Pen nebunia să aibă caracterul
unui delir, trebuie să urmărească un obiect unic, căci, d exista mai multe, n-am avea motive să o
definim în raport de un anume obiect mai c decât faţă de altele. în terminologia tradiţională a
patologiei mintale, delirul cu ar transă se numeşte monomanie. Cel atins de monomanie este un
bolnav a cărui con este perfect sănătoasă cu excepţia unui punct, el nu prezintă decât o tară şi
aceea localizată. De exemplu, câteodată monomanul simte o nevoie iraţională şi absurd; bea, de
a fura sau de a înjura, toate celelalte acte ale sale, ca şi toate celelalte gânduri de o riguroasă
corectitudine. Aşadar, dacă există nebunia-sinucidere, ea nu poate decât o>monomanie şi, de
altfel, aşa a fost şi cel mai des prezentată16.
Pe de altă parte, ne explicăm de ce, dacă admitem acest gen aparte de boli numii nomanie,
suntem lesne îndemnaţi să includem aici şi sinuciderea. Ceea ce caracteri într-adevăr acest soi de
14
în Annales medico-psych.,vol. VII, pag.287.
15
Maladies mentales, voi. I, pag. 528.
16
Vezi BRIERRE DE BOISMONT, pag. 140.

afecţiuni, aşa cum reiese chiar din definiţia pe care am amintit-o, este faptul că ele nu implică
tulburări esenţiale în funcţiile intelectuale. Fondul activităţii mintale este aceiaşi la monoman ca
şi la omul cu mintea sănătoasă, numai că la primul, din acest fond comun, o stare psihică
determinată se detaşează printr-un relief excepţional. Ca tendinţă, monomania este/6 pasiune
exagerata/ ca reprezentare, o idee falsă, dar de o asemenea intensitate încât obsedează spiritul şi
îi suprimă orice libertate. De exemplu, din nojmaljLambitia devine maladivă şi se transformă în
monomanie până la proporţii căr^paralizeazăSoate celelalte funcţii cerebrale. Este de-ajuns deci
ca o mişcare ceva mai violentă a sensibilităţii să tulbure echilibrul mintal şi monomania îşi face
apariţia. Or, se pare că sinucigaşii se află în general sub influenţa unei pasiuni anormale, care îşi
epuizează energia dintr-odată sau se dezvoltă în timp, iată de ce putem să credem că este nevoie
de o asemenea forţă spre a neutraliza instinctul primar de conservare. Altfel, mulţi sinucigaşi, în
afara actului deosebit prin care îşi pun capăt zilelor, nu se deosebesc în nici un fel de restul
oamenilor şi, prin urmare, nu avem motive să-i învinuim de delir general. Iată aşadar cum, sub
pălăria monomaniei, sinuciderea a fost clasificată printre tulburările intelectuale.
Numai că ne întrebăm: există monomanie? Multă vreme nu a fost pusă la îndoială, toţi
specialiştii în boli mintale admiţând, fără rezervă, teoria delirurilor parţiale. Nu numai că o
demonstrau prin observaţia clinică, dar o prezentau şi drept corolarul achiziţiilor psihologiei. Se
pretindea atunci că spiritul omenesc este format din facultăţi distincte şi din forţe separate care
cooperează de obicei, dar care sunt susceptibile să acţioneze separat, încât a părut firesc ca ele să
poată fi separat atinse de boală. Dacă omul poate să dea dovadă de inteligenţă în lipsa voinţei
sau de sensibilitate în lipsa inteligenţei, de ce nu ar putea să aibă boli ale inteligenţei sau ale
voinţei fără tulburări de sensibilitate şi viceversa ? Aplicând acelaşi principiu formelor mai
speciale ale acestor facultăţi, s-a ajuns să se admită că afecţiunea putea viza doar o tendinţă, o
acţiune sau o idee izolată.
Astăzi această opinie este abandonată de toată lumea. Desigur, nu se poate demonstra direct
prin observare că nu există monomanie, dar este clar că nici un singurexemplu de necontestat nu
poate fi menţionat/Niciodată experienţa clinică n-a putut să aibă o tendinţă
malaalva~a^pîriraM''î^"stare de perfectă izolare/ de fiecare dată când este afectată o facultate
anume sunt, în acelaşi timp, afectate şi celelafte, iar dacă partizanii monomaniei nu au văzut
aceste afectări concomitente este din pricină că şi-au condus observaţiile în direcţie greşită. „Să
luăm exemplul unui alienat preocupat de idei religioase, scrie Falret, şi să -1 includem în
categoria monomanilor religioşi. El se crede inspirat de Dumnezeu, purtând o misiune divină,
spre a aduce în lume o nouă religie... Dar asta, îmi veţi replica, este curată nebunie, numai că, în
afara acestei serii de idei religioase, el judecă la fel ca ceilalţi oameni. Ei bine, chestionaţi-1 cu
mai multă grijă şi veţi descoperi imediat la el şi alte idei maladive, veţi găsi, de exemplu, în
paralel cu ideile religioase, o tendinţă orgolioasă. El se crede chemat nu numai să reformeze
religia, dar şi să schimbe societatea şi socoteşte că, poate, i s-a rezervat unul dintre cele mai
înalte destine... Să admitem că, dorind să evidenţiaţi la respectivul bolnav tendinţe orgolioase,
nu le aflaţi, dar veţi constata în schimb ideea umilinţei sau tendinţa spre temeri excesive.
Bolnavul preocupat de idei religioase se va crede pierdut, destinat pieirii etc. 17" Desigur, cele
două feluri de delir nu se întâlnesc întotdeauna la acelaşi subiect, dar sunt acelea care cel mai
adesea se regăsesc asociate, sau, dacă nu coexistă în acelaşi moment al bolii, le vedem
succedân-du-se în faze mai mult ori mai puţin apropiate de evoluţie.
în sfârşit, independent de aceste manifestări caracteristice, la aşa-zişii mc există întotdeauna
17
Maladies mentales, 437
o stare generală a întregii activităţi mintale care constituie foni şi din care aceste idei delirante nu
sunt decât expresia superficială şi temporar exaltare excesivă, fie o depresie extremă, fie o
perversiune generală şi, mai ales, echilibrului şi coordonării la nivelul gândirii şi al acţiunii.
Bolnavul gândeşte, s ideile lui nu se înlănţuie fără lacune, el nu se poartă în mod absurd, dar
comporte lui este lipsit de coerenţă. Deci nu este exact dacă spunem că nebunia poate partea ei,
imediat ce a pătruns la nivelul judecăţii, ea invadează totul.
De altfel, principiul pe care era întemeiată monomania este în contradicţie ci actuale ale
ştiinţei. Vechea teorie a facultăţilor mintale nu mai are astăzi susţină nivelul diferitelor
modalităţi de activitate conştientă, nu mai vedem astăzi forţe s care nu se întâlnesc şi nu îşi refac
unitatea decât în sânul unei substanţe metaf funcţii solidare, încât este, aşadar, imposibil ca una
să fie afectata fără ca respecţi tare să nu se răsfrângă şi asupra celorlalte. Această penetraţie este
mai strânsă vitatea cerebrală decât în restul organismului, căci funcţiile psihice nu au orgz tinete
unele de altele, încât unul putând să fie atins fără ca celelalte să nu fie şi e mate. Repartizarea lor
între diferitele regiuni ale encefalului nu este bine defin cum dovedeşte şi uşurinţa cu care
diferitele părţi ale creierului se înlocuiesc rc-dacă una dintre ele este împiedicată să-şi
îndeplinească funcţia. întrepătrunderea prea mare pentru ca nebunia să o poată lovi pe una
lăsându-le intacte pe celelalte, mai mult, este absolut imposibil ca ea să altereze o idee sau un
anume sentiment viaţa psihică să nu fie viciata în esenţa ei. Căci reprezentările şi tendinţele nu
au e> proprie, nu sunt mici substanţe, atomi spirituali care prin agregare să formeze spi ele nu
fac decât să manifeste în exterior starea generală a centrilor conştienţi d derivă şi pe care îi
exprimă. Prin urmare, ele nu pot avea caracter morbid fără c; această stare să fie viciată.
Dar dacă tarele mintale nu sunt susceptibile de a fi localizate, nu poate fi vorba nomanie
propriu-zisă. Tulburările aparent locale numite monomanie rezultă întob dintr-o perturbare mai
extinsă; sunt nţi boli, ci accidente particulare şi secundare a maladii mai generale. Deci dacă
nu~există monomanie, nu are cum să existe nici mania-sinucidere şi, prin urmare, sinuciderea nu
este o nebunie distinctă. ^

m
Dar rămâne posibilitatea ca ea să nu se manifeste decât în stare de nebunie. D de o parte,
sinuciderea în sine nu este o tulburare intelectuală specială, pe de altă nu există formă de
tulburare intelectuală în care ea să nu poată apărea. Ca sindre sodic, dar frecvent. Putem trage
însă concluzia, din pricina acestei frecvenţe, că derea nu se produce niciodată la omul sănătos şi
că este un indiciu sigur al alienării rr
Ai" fi o concluzie pripită. Căci, dacă dintre actele alienaţilor multe le sunt c ristice, altele,
dimpotrivă, sunt comune cu acelea ale oamenilor sănătoşi, îmbrac drept, la nebuni forme
speciale. A priori, nu există motive ca să includem sinucid' prima dintre aceste categorii de acte.
Fără îndoială, alieniştii afirmă că majoritatea gaşilor pe care i-au întâlnit prezentau toate
semnele alienării mintale, mărturie nu juns de concludentă însă spre a rezolva problema, trecerea
în revistă despre care v aceştia rămâne în toate cazurile mult prea sumară şi, de altfel, dintr-o
experienţă specializată nu s-ar putea deduce nici o lege generală. Observaţia asupra sinucigaş
care i-au întâlnit acei specialişti, care erau desigur alienaţi, nu poţi să o extrapolezi asupra
tuturor acelora care nu au fost observaţi şi care, totuşi, sunt mult mai numeroşi.
Singura cale de a proceda metodic constă în a clasifica în funcţie de caracteristicile esenţiale
sinuciderile comise de către nebuni, de a stabili astfel principalele tipuri de sinucidere datorată
tulburărilor intelectuale şi de a cerceta dacă toate aceste cazuri de sinucidere se potrivesc acestor
cadre nosologice. Altfel spus, pentru a şti dacă sinuciderea este un act specific alienaţilor, trebuie
determinate formele pe care le îmbracă ea în cazul alienării mintale şi trebuie văzut apoi dacă
sinuciderea îi afectează numai pe alienaţi.
In general, puţini specialişti s-au străduit să clasifice sinuciderile alienaţilor, dar se poate
totuşi considera că în cele patru tipuri pe care le vom prezenta în continuare se regăsesc cele mai
importante manifestări ale sinuciderii. Caracteristicile esenţiale ale clasificării sunt cele stabilite
de Jousset şi Moreau de Tours1**.
I I. Sinuciderea maniacală. Este datorată fie halucinaţiilor, fie unor concepţii delirante. Bolnavul
se omoară pentru a scăpa de un pericol sau de o ruşine imaginare, ori pentru a da ascultare unui
ordin misterios primit din ceruri etc.1^ Motivele acestei sinucideri şi modul ei de evoluţie
reflectă caracterele generale ale bolii din care decurge, anume mania. Este o afecţiune
particularizată printr-o mobilitate extremă. Ideile, sentimentele cele mai variate şi chiar cele mai
contradictorii se succed cu o extraordinară viteză în mintea maniacilor. Un vârtej continuu. Abia
ce se înfiripă un gând că un altul îi şi ia locul. La fel sunt şi mobilurile care determină
sinuciderea maniacilor : se nasc, dispar ori se transformă cu o uimitoare rapiditate. Halucinaţia
sau delirul care-1 determină pe subiect sâ se distrugă apar dintr-odată, urmate de tentativa de
omor, apoi, într-o clipă, scena se schimbă şi, dacă încercarea a eşuat, nu este repetată, cel puţin
pe moment. Dacă va exista o nouă încercare mai târziu, motivul va fi şi el altul. Cele mai
insignifiante incident pot aduce aceste bruşte schimbări. Un astfel de bolnav care voia să-şi pună
capăt zilelor s-a aruncat într-un râu despre care se ştia că nu este adânc. Pe când căuta un loc
unde scufundarea ar fi fost totuşi posibilă, a fost văzut de un vameş care, bănuindu-i intenţia, 1-a
somat sub bătaia puştii să iasă din apă. Pe dată, omul nostru s-a întors liniştit acasă, fără sâ se
mai gândească la sinucidere2^
II. Sinuciderea melancolică. Este legată de o stare generală de extremă depresie, de tristeţe
exagerată care face ca bolnavul să nu mai aprecieze cu chibzuială raporturile pe care le au cu el
persoanele şi lucrurile din jur. Plăcerile nu-1 mai atrag şi vede totul în negru. Viaţa i se pare
plicticoasă şi chinuitoare. Cum aceste dispoziţii sunt permanente, "şi ideea sinuciderii îl bântuie
neîncetat, ca o idee fixă, iar motivele generale care îl îndeamnă să ia decizia sunt întotdeauna
cam aceleaşi. O tânără, născută din părinţi sănătoşi, este obligată să se îndepărteze de ei pe la
vârsta de paisprezece ani pentru a-şi completa educaţia. Din acest moment, ea simte o plictiseală
de nespus, o poftă extraordinară de singurătate, apoi dorinţa de a muri de la care nimic nu o
poate distrage. „Rămâne ore )a şir neclintită, cu ochii înţepeniţi spre pământ, cu o apăsare pe
piept, aidoma unei persoane care se teme de un eveniment sinistru. Ferm hotărâtă de a se arunca
într-un râu, ea caua locurile cele mai îndepărtate, ca nimeni să nu-i poată veni în ajutor" 21.
înţelegând totuşi că actul la care meditează este o crimă, renunţă o vreme să-1 îndeplinea» un
18
Vezi art. „Suicide" în Dictionnaire de medecine et de chirurgie pratique.
19
Anu se confunda aceste halucinaţii cu cele care au drept efect necunoaşterea de către bolnav a
riscurilor
la care se expune, cum ar fi de exemplu să ia fereastra drept uşă. Acolo, conform definiţiei enunţate mai sus,
nu
este vorba de sinucidere, ci de moarte accidentală.
20
Bourdin, op.cit, pag. 43.
an, gândul de a se sinucide pune cu şi mai multă forţă stăpânire pe ea, iar te se repetă la mici
intervale una de cealaltă.
Adesea, pe fondul acestei disperări generale se grefează halucinaţii sau idei < care conduc
direct la sinucidere, numai că nu sunt mobile, ca acelea semnalate inte la maniaci, ci,
dimpotrivă, sunt fixe, aşa cum este şi starea generală din car Temerile care îl bântuie pe subiect,
reproşurile pe care şi le face, tristeţile pe resimte sunt mereu aceleaşi. Deci dacă şi această
sinucidere, ca şi precedenta, terminată de motive imaginare, ceea ce o particularizează este
caracterul ei c: tenacitatea. Bolnavii din această categorie îşi pregătesc cu calm mijloacele de e
dovedesc perseverenţă în urmărirea scopului lor şi chiar o anume şiretenie. r> seamănă mai
puţin cu această perseverenţă decât continua instabilitate a maniac unul, doar puseuri trecătoare,
fără cauze durabile, la celălalt, o permanenţă a disp sale legate de caracterul subiectului.
III. Sinuciderea obsesivă. în acest caz, sinuciderea nu este cauzată de nici ti
anume, nici imaginar nici real, ci doar de ideea fixă a morţii care, fără noimă, pi
stăpânire pe mintea subiectului. El este obsedat de dorinţa de a se omorî, deşi ştie
că nu are nici un motiv rezonabil să o facă. Este o nevoie instinctivă asupra căreia:
şi judecata nu au putere, asemănătoare cu acea nevoie de a fura, de a ucide, de a i
pe care unii au categorisit-o ca fiind monomanie. Fiindcă subiectul îşi dă seam;
surditatea dorinţei lui, încearcă mai întâi să lupte. Dar cât rezistă, el este trist, apă:
te în gât o nelinişte crescândă cu fiece zi. Din această cauză, câteodată respecţi
cidere a fost numită sinucidere anxioasă. Iată confesiunea pe care un bolnav i-a fă<
Brierre de Boismont şi care descrie perfect această stare: „Lucrez la o comp
comerţ, mă achit convenabil de sarcinile profesiei mele, dar mă port ca un auto:
când mi se vorbeşte cuvintele cad ca-ntr-un hău. O adevărată tortură pentru mi
gândul sinuciderii de care nu pot să scap nici o clipă. Acest imbold mi-a venit acun
dar nu era prea puternic, de vreo două luni însă mă urmăreşte pretutindeni, deşi
n-am nici un motiv să mă omor...Sunt sănătos, nimeni din familia mea n-a sufer
pierdut pe nimeni dintre ai mei, salariul e bun şi îmi ajunge să-mi procur tot ce-mi
la vârsta mea"22.
Dar îndată ce bolnavul a luat hotărârea să renunţe la luptă, imediat ce s-a dec omoare,
anxietatea încetează cedând locul calmului. Dacă tentativa lui eşuează este, totuşi, câteodată
suficient pentru a potoli o vreme această dorinţă maladiv; cum subiectul şi-ar fi depăşit dorinţa.
IV. Sinuciderea impulsivă sau automatismul sinucigaş. Ca şi precedentul
sinucidere, nici aceasta nu este motivată, nici în raport cu realitatea, nici în fun
imaginaţia bolnavului. Numai că, în loc să fie produsul unei idei fixe care acap
spiritul o vreme mai mult sau mai puţin îndelungată, punând apoi stăpânire asupra
subiectului, ea rezultă dintr-un impuls brusc şi irepresibil. Cât ai clipi din ochi, ţi
în toată plenitudinea şi incită la săvârşirea actului, sau cel puţin la încercarea
comite. Respectiva precipitare aminteşte de cele observate în legătură cu mania,
că sinuciderea maniacală are întotdeauna un motiv, chiar dacă este iraţional, ţin;
concepţiile delirante ale subiectului. Aici, dimpotrivă, imboldul sinuciderii izbucn
produce efectul ca un veritabil automatism care nu este precedat de nici un ante
intelectual. Un cuţit zărit deodată, o plimbare pe marginea unei prăpăstii gen
Suicide et folie-suicide, pag. 397.
instantaneu ideea sinuciderii şi actul urmează atât de repede că, de multe ori, bolnavii nu-şi dau
seama ce li s-a întâmplat. „Un bărbat stă liniştit de vorbă cu prietenii; deodată se avântă peste un
parapet şi cade în apă. Scos imediat de acolo, este întrebat despre comportamentul lui ; nu ştie
nimic, a cedat unei forţe care 1-a purtat împotriva propriei voinţe"2**
„Ciudat este - recunoaşte un alt individ - că mi-e imposibil să-mi amintesc cum am ajuns sâ
mă urc pe pervazul ferestrei, ce gând mă stăpânea atunci; nu cred că aveam intenţia sâ mă omor
sau, cel puţin, acum nu-mi aduc aminte de un asemenea gând"2^
într-o mai mică măsură, bolnavii simt cum se naşte în ei impulsul şi reuşesc să scape
fascinaţiei pe care o exercită asupra lor instrumentul morţii, îndepărtându-se imediat de el.
în concluzie, sinuciderile provocate de tulburări intelectuale fie sunt lipsite de motiv, fie sunt
determinate de motive pur imaginare. Un mare număr de morţi voluntare nu îşi găsesc însă locul
în nici una dintre cele două categorii, având motive nelipsite de temeiuri reale. Aşadar, n-am
putea sâ spunem că îndărătul oricărui sinucigaş se ascunde un nebun decât exagerând. Dintre
tipurile de sinucidere prezentate până acum, cel mai greu de separat de sinuciderile celor cu
mintea sănătoasă este sinuciderea melancolică, fiindcă, cel mai adesea, şi omul normal care se
omoară este abătut, se află pradă unei depresii, ca şi alienatul. Cu deosebirea esenţială că
întotdeauna starea psihică a primului şi actul care rezultă din ea nu sunt lipsite de cauze
obiective, pe când la insul alienat acestea nu au legătură cu circumstanţele exterioare. într-un
cuvânt, sinuciderile bazate pe tulburări intelectuale se deosebesc de celelalte, aşa cum se
deosebesc iluziile şi halucinaţiile de percepţiile normale, şi automatismele impulsive de actele
deliberate. Dar nu este mai puţin adevărat că trecem de la unele la celelalte întrerupând
continuitatea, iar dacă ar exista vreo raţiune de a le identifica, ar trebui deopotrivă să
confundăm, în general, sănătatea cu boala, socotind-o pe ultima doar o variantă a celei dintâi.
Chiar dacă stabilim că în medie oamenii nu se omoară şi că numai aceia care prezintă unele
anomalii îşi iau viaţa, tot nu avem dreptul sâ considerăm nebunia drept condiţie necesară a
sinuciderii, căci un alienat nu este doar un ins care gândeşte şi acţionează puţin altfel decât
media oamenilor.
De asemenea, nu se poate face o destul de strânsă apropiere între sinucidere şi nebunie decât
restrângând arbitrar sensul cuvintelor. „Nu este ucigaş de sine - scrie Esquirol - acela care,
neascultând decât de sentimente nobile şi generoase, se avântă într-o primejdie, se expune unei
morţi inevitabile şi îşi sacrifică în mod voluntar viaţa pentru a se supune legilor, pentru a-şi ţine
un jurământ de credinţă, pentru salvarea patriei" 2^ şi, la fel, Falret refuză să-i considere
sinucigaşi pe astfel de indivizi2^. Bourdin lărgeşte aria aceloraşi excepţii la toate cazurile de
moarte voluntară inspirate nu numai de credinţa religioasă sau de convingerile politice, ci şi de
sentimente de exaltată tandreţe. Dar ştim că natura mobilurilor care determină sinuciderea nu ne
poate ajuta să o definim sau, prin urmare, sâ o deosebim de ceea ce nu este sinucidere. Toate
situaţiile de moarte rezultând dintr-un act săvârşit chiar de victimă, în deplină cunoştinţă a
efectelor acestor acte, prezintă în esenţă, indiferent de scopurile urmărite, asemănări mult prea
mari pentru a le putea împărţi pe genuri distincte. In orice caz, nu pot să constituie decât specii
ale aceluiaşi gen; în plus, pentru a opera astfel de distincţii, este nevoie şi de alte criterii în afara
scopului urmărit de victimă, mai mult sau mai puţin identificabil. Iată deci cel puţin un grup de
sinucideri unde nebunia este absentă, iar, odată deschisă pentru excepţii, e destul de greu să o
23
RRIERRE, op.cit, pag. 574. *Ibid.,
pag. 314.
25
Maladies mentales, voi I, pag. 529. 2°
Hypocundrie et suicide, pag.3.

mai închizi. Tipurile de moarte inspirată de deosebit de generoase şi acelea determinate de

mobiluri mai puţin înalte nu const tot omogen, de la unele la celelalte existând diferite nuanţe,
dar, dacă primele su cideri, nu există nici o raţiune de a nu le aplica şi celorlalte acelaşi
calificativ.
Aşadar, există sinucideri, şi chiar în mare număr, care nu sunt produse de ti intelectuale. Le
recunoaştem printr-un dublu semn: sunt acte deliberate, iar repr rile care intră în această
deliberare nu sunt pur halucinatorii. A se observa că chestiune atât de dezbătută a fost
soluţionată fără a fi fost necesar să punem pr libertăţii. Pentru a şti dacă toţi sinucigaşii sunt
nebuni, nu ne-am întrebat dacă t nează în mod liber sau nu; ne-am bazat doar pe caracterele
empirice, pe care le p prin observaţie diferitele feluri de moarte voluntară.

IV
Deoarece sinuciderile alienaţilor nu reprezintă întregul gen, ci doar o specie, psihopatice care
alcătuiesc alienarea mintală nu pot să dea seama de tendinţa cc spre sinucidere, în general. Dar
între alienarea mintală propriu-zisă şi echilibrul al inteligenţei, există o serie întreagă de trepte -
sunt diversele anomalii reunite de sub denumirea de neurastenie. Se impune deci să cercetam
dacă în afară de nebu nu joacă un rol important în geneza fenomenului care ne interesează.
însăşi existenţa sinuciderii cauzate de tulburări intelectuale ridică această prc într-adevăr,
dacă o alterare profundă a sistemului nervos poate să ducă pas cu pas cidere, o mai mică alterare
trebuie, în mai mică măsură, să exercite aceeaşi ini Neurastenia fiind un fel de nebunie
rudimentară, trebuie, aşadar, să aibă parţial a efecte. Şi apoi este mult mai răspândită decât
tulburările intelectuale, ba chiar pe a se generaliza. Se poate deci ca ansamblul anomaliilor
denumite neurastenie să coi unul dintre factorii în funcţie de care variază rata sinuciderii.
Dealtfel, se înţelege că nevroza astenică poate predispune la sinucidere, căci, te mental,
neurastenicii sunt predestinaţi suferinţei. Se ştie, într-adevăr, că durerea neral, rezultă dintr-o
zdruncinare puternică a sistemului nervos, o undă nervoasă puternică fiind cel mai adesea
dureroasă. Dar această intensitate maximă dincolo < începe durerea variază de la individ la
individ, e mai ridicată la cei „cu nervii tari" scăzută la ceilalţi. Prin urmare, la cei din urmă
durerea începe mai devreme, nevropat, orice impresie este motiv de neplăcere, orice mişcare
este obositoare, ne vibrează la cea mai mică atingere, îndeplinirea funcţiilor fiziologice, de
obicei ce liniştite, este pentru el izvor de senzaţii în general penibile. Este adevărat şi că, în s
zona plăcerilor începe la ei mai jos, căci penetrabilitatea excesivă a unui sistem slăbit îl face
accesibil unor excitaţii care nu ar reuşi să mişte un organism norn aceea, întâmplări mărunte pot
deveni pentru un astfel de subiect prilej de plăceri: ginite. Se pare că el câştigă într-o parte ce
pierde în cealaltă, dar că, datorită acestt pensaţii, nu este mai înarmat decât alţii pentru a lupta.
într-adevăr, asta nu însear mic, inferioritatea lui este reală, impresiile curente, senzaţiile ivite din
condiţiile m existenţă au întotdeauna mare forţă şi, prin urmare, viaţa riscă să nu fie prea calmă
el. Desigur, când poate să se retragă, să-şi creeze un mediu special unde zgomotul d e surdinat,
el reuşeşte să trăiască fără să sufere prea tare şi, de aceea, îl vedem cât fugind de lumea care îi
face râu, în căutarea singurătăţii. Dar dacă este obliga amestece în mulţime, daca nu-şi poate
pune la adăpost de şocurile exterioare gingăşia lui maladivă, are toate şansele sâ încerce mai
degrabă durerea decât plăcerea. Asemenea organisme sunt un teren predilect pentru gândul
sinuciderii.
Dar nu este singura cauză care face dificilă existenţa nevropatului. Ca urmare a extremei
sensibilităţi a sistemului său nervos, ideile şi sentimentele lui sunt mereu în echilibru instabil.
Fiindcă cele mai mici impresii au în el ecou anormal, organizarea lui mintală este mereu total
bulversată şi, bombardat de aceste continue zguduiri, nu se poate stabiliza într-o formă
determinată. Ea este mereu pe cale de devenire. Spre a se putea consolida, ar trebui ca
experienţele trecute să aibă efecte durabile, dar ele sunt neîncetat distruse şi influenţate de
bruştele transformări survenite. Or, viaţa într-un mediu stabil şi constant nu este posibilă decât
dacă funcţiile trăitorului au un grad egal de constanţă şi stabilitate. Căci a trăi înseamnă a
răspunde la excitaţiile exterioare în mod adecvat, această corespondenţă armonioasă neputându-
se stabili decât în timp, prin obişnuinţă. Trăirea este un produs al tatonărilor, repetate uneori pe
parcursul mai multor generaţii, cu rezultate ce au devenit în parte ereditare şi nu mai pot fi
reluate de la zero de fiecare dată când acţionăm. Dacă, dimpotrivă, totul trebuie refăcut, ca să
spunem aşa, în momentul acţiunii, este imposibil ca viaţa să fie chiar ceea ce ar trebui.
Stabilitatea nu ne este necesară doar în raportarea noastră la mediul fizic, ci şi în raportarea la
mediul social. într-o societate cu o organizare determinată, individul nu se poate menţine decât
cu condiţia de a avea o constituţie mentală şi morală de asemenea bine determinată. Or, tocmai
acest lucru îi lipseşte nevropatului. Starea de agitaţie în care se găseşte face ca împrejurările să-1
ia mereu prin surprindere. Cum nu este pregătit să le răspundă, este obligat să inventeze forme
originale de comportament, de aici binecunoscutul lui gust pentru noutăţi. Insă, când se pune
problema adaptării la situaţiile tradiţionale, combinaţiile improvizate nu pot să prevaleze asupra
celor consacrate de experienţă şi, deci, cel mai adesea sunt sortite eşecului. Astfel cu cât un
sistem social este mai stabil, cu atât unui asemenea subiect labil îi va veni greu să se adapteze.
Pare aşadar verosimil ca acest tip psihologic să se regăsească cu un mare grad de generalitate
la sinucigaşi. Mai rămâne de văzut ce pondere are această condiţie strict individuală în
producerea de morţi voluntare. Este ea îndeajuns de mare spre a incita la sin ucidere indiferent
cât de redus ar fi aportul împrejurărilor, sau, dimpotrivă nu are alt efect decât de a l face pe
individ mai accesibil la acţiunea unor forţe exterioare lui, care doar ele constituie de fapt cauzele
determinante ale fenomenului ?
Pentru a putea răspunde la această întrebare, ar trebui să putem compara variaţia sinuciderilor
cu aceea a nevrozelor astenice. Din păcate, nu avem astfel de statistici, aşa că
0 vom lua pe ocolite spre a ieşi din dificultate. Deoarece nebunia nu este decât forma amplificată
a degenerescentei nervoase, putem admite, fără riscuri majore de eroare, că numărul
degeneraţilor variază ca acela al nebunilor şi, prin urmare, substituim datele referitoare la cei din
urmă în cazul celor dintâi. Procedeul va avea, in plus, avantajul de a ne permite sâ stabilim
raportul dintre rata sinuciderii şi ansamblul anomaliilor mintale de orice fel.
1 0 primă constatare ar putea să le auibuie o influenţă pe care nu o au: sinuciderea, ca şi
nebunia, este mai răspândită la oraş decât la sate. Sinuciderea pare deci să crească şi sâ
descrească la fel ca nebunia, ceea ce ar putea să ne facă să credem că sinuciderea depinde de
nebunie. Dar acest paralelism nu exprimă în mod necesar un raport cauză -efect, el poate foarte
bine să fie produsul unei simple coincidenţe. Ipoteză cu atât mai permisă, cu cât cauzele sociale
de care depinde sinuciderea sunt ele însele, aşa cum vom vedea în continuare, strâns legate de
civilizaţia urbană, în marile centre fiind ma roase. Pentru a măsura influenţa pe care o au stările
psihopatice asupra sinucid* buie deci eliminate cazurile în care variaţia lor este aceeaşi cu a
cauzelor sociale aceluiaşi fenomen, căci atunci când cei doi factori acţionează în aceeaşi
direcţie, i posibil de determinat la nivelul rezultatului final ce parte revine fiecăruia. Trebi în
considerare doar acolo unde ei sunt în proporţie inversă unul faţă de celălalt, doar când se
instituie între ei un soi de conflict putem să ştim care dintre cei do: este determinant. Dacă
dezordinile mintale joacă rolul esenţial care li s-a atribuit trebuie să-şi reveleze prezenţa prin
efecte caracteristice, chiar şi atunci când cc sociale tind să le neutralizeze şi, invers, condiţiile
sociale trebuie să fie împiedica manifeste când condiţiile individuale le sunt potrivnice. Or,
următoarele fapte d trează contrariul cu rang de regulă:
1. Toate statisticile arată că în azilurile psihiatrice, femeile sunt în număr ct mare decât
bărbaţii. Raportul diferă în funcţie de ţară, dar cum o arată tabelul de i acesta este, în general, de
54 sau 55 de femei la 46 - 45 de bărbaţi.
Anul Nr. de alienaţi Anul Nr. de alien
procentual procentUc
Bărbaţi Femei Bărbaţi Fe
Silezia 1858 49 51 New York 1855 44 !

Saxonia 1861 48 52 Massachusetts 1854 46 1

Wurtemberg 1853 45 55 Maryland 1850 46 1
Danemarca 1847 45 55 Franţa 1890 47 1
Norvegia
1855 45 56 1891 48 1

Koch a comparat rezultatele recensământului efectuat pe ansamblul po] alienate din 11 state
diferite. Din 166 675 de nebuni de ambele sexe, 78 584 erau şi 88 091 erau femei, ceea ce
înseamnă 1,18 alienaţi la mia de locuitori de sex mas< 1,30 la mia de locuitori de celălalt sex 27.
La rândul lui, Mayer a aflat cifre asemăn E drept că s-a ivit întrebarea dacă excedentul feminin
nu venea pur şi simplu dii că mortalitatea nebunilor este superioară celei a nebunelor. Cert este că
în Frar 100 de alienaţi care mor în aziluri, în jur de 55 sunt bărbaţi. Numărul mai mare de s de
sex feminin dintre cei supuşi recensământului la un moment dat nu ar arăta c meie tendinţa de
nebunie este mai ridicată, ci doar că, în aceste condiţii, ca de altfel te condiţiile, femeia
supravieţuieşte mai bine decât bărbatul, deci, dacă aşa cum s că suntem îndreptăţiţi, proiectăm
cele constatate în legătură cu nebunii asupra gr nevropaţilor, trebuie să admitem că întotdeauna
există mai mulţi neurastenici feminin decât de sex masculin. Prin urmare, dacă între rata
sinuciderii şi neurast fi un raport cauză - efect, ar trebui să avem mai multe femei sinucigaşe
decât bărbe cigaşi. Sau, cel puţin, în număr egal. Căci, ţinând seama de mortalitatea mai sci femei
şi corectând, în consecinţă, indicaţiile recensămintelor, tot ceea ce se poa chide este că ele au o
predispoziţie la nebunie aproximativ egală cu cea a bărbaţii de mortalitate mai scăzută în cazul
lor şi superioritatea lor numerică relevată în to tisticile despre alienaţi într-adevăr se
echilibrează. Or, departe ca înclinaţia lor cătri te voluntară să fie superioară sau echivalentă cu
cea a bărbaţilor, sinuciderea prec
constatat, este o manifestare esenţialmente masculina. Unei femei care se omoară îi
corespund în medie 4 bărbaţi care-şi pun capăt zilelor (vezi Tabelul IV). Fiecare sex are, :
27
KOCH, Zur Statistik der geisteskranheiten, Stuttgart, 1878, pag. 73.
aşadar, o înclinaţie bine determinată spre sinucidere, constantă chiar la nivelul unui anu-' mit
mediu social. Dar cota acestei tendinţe nu variază deloc aidoma factorului psihopatie,
evaluat, acesta din urmă, după numărul de noi cazuri înregistrate anual sau după cel al
subiecţilor la un anumit recensământ.
Tabelul IV
Repartiţia pe sexe a numărului total de sinucideri
Nr. absolut de sinucideri Exprimarea procentuală
Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei
Austria (1873-1877) 11429 2478 82,1 17,9
Pl"11 01 1
(1831-1840) 11435 2534 81,9 18,1
(1871-1876) 16425 3724 81,5 18,5
Italia (1872-1877) 4770 1195 80 20
(1851-1860) 4004 1055 79,1 20,9
Saxoni? I
OdAUllUt (1871-1876) 3625 870 80,7 19,3
(1836-1840) 9561 3307 74,3 25,7
Franţa (1851-1855) 13596 4601 74,8 25,2
(1871-1876) 25341 6839 78,7 21,3
Danemarca | (184S1856) 3324 1106 75,0 25,0
(1870-1876) 2485 748 76,9 23,1
Anglia (1863-1867) 4905 1791 73,3 26,7
 2. Tabelul V ne permite să comparăm cota tendinţei de sinucidere în cadrul diferitelor culte.
Tabelul V
Tendinţa de sinucidere la nivelul confesiunilor religioase
Numărul de nebuni la 1000 de locuitori
Protestanţi Catolici Evrei
Silezia (1858) 0,74 0,79 1,55
Mecklembourg (1862) 1,36 2,0 5,33
(1863) 1,34 1.41 2,24
Ducatul Baden (1873) 0,95 1,19 1,44
Bavaria (1871) (1871) 0,92 0,96 2,86
Prusia 0,80 0,87 1,42
(1832) 0,65 0,68 1,77
Wurtemberg (1853) 1,06 1,06 1,49
(1875) 2,18 1,86 3,96
Ducatul Hesse (1864) 0,63 0,59 1,42
Oldenburg (1871) 2,12 1,76 3,37
Cantonul Berna (1871) 2,64 1,82

Se observă că nebunia apare mai frecvent la evrei decât în sânul altor cor religioase; legitim,
aşadar, gândul ca şi celelalte afecţiuni ale sistemului nervos să s sească în aceeaşi proporţie. Or,
dimpotrivă, tendinţa lor de sinucidere este foarte ba chiar, vom arăta mai departe, în cadrul
acestei religii, sinuciderea are cel mai scăzut:
Prin urmare, aici, sinuciderea, departe de a fi o prelungire a stărilor psihopatie invers
proporţională cu ele. Fireşte, nu trebuie să conchidem din acest fapt că nervoase şi cerebrale pot
apăra împotriva sinuciderii, dar au prea puţină eficacital a o determina, de vreme ce sinuciderea
poate să scadă tocmai acolo unde afecţiun pective capătă cea mai mare amploare.
Dacă vom compara numai catolicii şi protestanţii, acest raport invers proporţio mai are
caracter de generalitate, menţinându-se, totuşi, foarte ridicat. Predispoziţia cilor la nebunie nu
este inferioară celei a protestanţilor decât cu 4 la 12, dar cur vedea din Tabelul XVIII, sunt mult
mai puţini sinucigaşi catolici decât protestanţi.
3. Conform celor stabilite în Tabelul LX, în toate ţările tendinţa de sinucidere cn
mod regulat dinspre copilărie spre bătrâneţe. Dacă, uneori, regresează, după 70 sau
ani, regresul este foarte slab, în ultima perioadă de viaţă această tendinţă menţinându
doua sau de trei ori mai puternică decât ia vârsta maturităţii. Pe când, dimpotrivă, t
în perioada maturităţii, nebunia izbucneşte cel mai frecvent. Pericolul cel mai mare e
jurul vârstei de 30 de ani, după care diminuează, scăzând tot mai mult spre bătrân
Un asemenea antagonism ar fi inexplicabil dacă acele cauze care produc variaţiile
priveşte sinuciderea şi cele care determină tulburările mintale n-ar fi de natură dife
Dacă vom compara rata sinuciderii pentru fiecare vârstă, nu cu frecvenţa reia noilor cazuri
de nebunie care se produc în aceeaşi perioadă, ci cu efectivul propor al populaţiei alienate,
absenţa paralelismelor nu este mai puţin evidentă. Nebunii în vârstei de 35 de ani sunt cei mai
numeroşi în raport cu ansamblul populaţiei şi proj rămâne cam aceeaşi până spre 60 de ani, după
care scade rapid. Este deci la mim când rata sinuciderii atinge maximum?®.
4. Dacă vom compara diferitele societăţi din dublu punct de vedere - al sinucide
al nebuniei -, nu vom găsi mai multe raporturi între variaţiile acestor două fenome:
drept, statistica privitoare la alienarea mintală nu este întocmită cu atâta precizie,
aceste comparaţii internaţionale să poată avea o exactitate riguroasă. Cu toate aceste:
remarcat că următoarele două tabele, pe care le-am împrumutat de la autori diferiţi
rezultate sensibil concordante:
 Raportul dintre sinucidere şi nebunie în ţări
aNr. de nebuni la 100 000 locuitoriNr. de sinucideri la un milion de
europene
locuitoriNr. de ordine pentru

NebunieSinucideriNorvegia180 (1855)107 (1851-

1855)14Scoţia164 (1855)34 (1856-1860)28 1Danemarca125
(1847)258 (1846-1850)31Hanovra103 (1856)13 (1856-1860)49
J
lFranţa99 (1856)100 (1851-1855)55
28
vezi Partea I, cap.
II.
29
KOCH, op.cit,
pag.
30
139 -146.
KOCH, op.cit,
pag.81.
Tabel
!
Belgia 92 (1858) 50 (1855-1860) 6 '' 7
Wurtemberg 92 (1853) 108 (1846-1856) 3
Saxonia 67 (1861) 245 (1856-1860) 8
Bavaria 57 (1858) 72 (1846-1856) 9 6

B 31

Nr. de nebuni la 100 000 Nr. de sinucideri la un Media

locuitori milion de locuitori sinuciderilor
Wurtemberg 215 (1875) 180 (1875) 107
Scoţia 202 (1871) 35
Norvegia 185 (1865) 85 (1866-1870)
Irlanda 180 (1871) 14 63
Suedia 177 (1870) 85 (1866-1870)
Anglia şi Ţara Galilor 175 (1871) 70 (1870)

Franţa Danemarca 146 (1872) 137 (1870) 150 (1871-1875) 277

(1866-1870) 164
Belgia 134 (1868) 66 (1866-1870)
Bavaria 98 (1871) 86 (1871)
Austria 95 (1873) 122 (1873-1877) 153
Prusia 86 (1871) 133 (1871-1875)
Saxonia 84 (1875) 272 (1875)

Astfel, ţările cu cei mai puţini nebuni sunt acelea unde există cei mai mulţi sinucigaşi, cazul
Saxoniei fiind îndeosebi frapant. Deja, în foarte bunul său studiu despre sinucidere în
departamentul Seine-et-Marne, dr. Leroy făcuse o observaţie analoagă: „Cel mai adesea, spune
el, localităţile unde se întâlnesc în proporţie notabilă bolile mintale prezintă, de asemenea, multe
sinucideri. Totuşi, cele două maxime pot să fie complet diferite. Aş înclina chiar să cred că pe
lângă ţările destul de fericite care nu au nici boli mintale, nici sinucideri, exisă altele unde doar
maladiile mintale şi-au făcut apariţia." în alte localităţi, se întâmplă invers.32
E adevărat că Morselli a ajuns la rezultate puţin diferite 33, dar asta, mai întâi, pentru câ a
înglobat sub denumirea comună de alienaţi, nebunii propriu-zis şi idioţii3^.
Or, cele două afecţiuni sunt foarte diferite între ele, mai ales din punctul de vedere al înrâuririi
pe care presupunem că o au asupra sinuciderii. Departe de a predispune la sinucidere, idioţia
pare mai degrabă un scut de apărare împotriva ei, căci, iată, la sate idioţii sunt în număr mult
mai mare decât la oraş, în timp ce sinuciderile sunt în medi mult mai rare. Este important aşadar
31
Prima parte a tabelului am luat-o din articolul .Alienation mentale", în Dictionnaire de DECHAMBRE
(voi. III, pag. 34), cea de-a doua din OETTINGEN, Moralstatistik, tabel-anexă 97
32
Op.cit, pag. 238.
33
Op.cit, pag. 404.
34
MORSELLI nu declară în mod expres acest lucru, dar el reiese din chiar cifrele pe care le prezintă.
Acestea
sunt prea mari pentru a reprezenta doar cazurile de nebunie. Cf. tabelul din Dictionnaire, de DECHAMBRE,
unde
să facem distincţie între două stări atât de de atunci când căutăm să determinăm contribuţia
diferitelor tulburări nevropatice morţii voluntare. Dar, chiar neoperând respectiva distincţie, nu
reuşim să stabilin ralelism riguros între expansiunea alienării mintale şi cea a sinuciderii. Intr-
adevă ca incontestabile cifrele lui Morselli, dacă împărţim ţările Europei în cinci gri funcţie de
mărimea populaţiei lor alienate (idioţii şi nebunii reuniţi în aceeaşi rut dacă, apoi, căutăm să
aflăm care este, la nivelul fiecăruia dintre aceste grupuri, sinuciderilor, obţinem tabelul următor:

Alienaţi la 100 000 Sinucideri la un milion

locuitori de locuito
Prima grupă (3 ţări) De la 340 la 280 157
A doua grupă De la 261 la 245 195
A treia grupă De la 185 la 164 65
A patra grupă De la 150 la 116 61
A cincea grupă De la 110 la 100 68

în mare, se poate spune că, acolo unde există mulţi nebuni şi idioţi, sunt, de ase şi multe
sinucideri, şi invers. Dar între cele două rubrici nu există o corespc coerentă care să dea seama
de o legătură cauzală precisă între cele două ordine c mene. Cel de-al doilea grup, care ar trebui
să aibă mai puţine sinucideri, decât prir mai multe; al cincilea care, din acelaşi punct de vedere,
ar trebui să fie inferior celorlalte este, dimpotrivă, superior celui de-al patrulea şi celui de-al
treilea gruţ în sfârşit, înlocuim statistica privitoare la alienarea mintală pe care o prezintă Moi
aceea a lui Koch, mult mai completă şi pe cât se pare mai riguroasă, absenţa p; mului este şi mai
pronunţată. Dar, iată ce rezultă3^:

Nebuni şi idioţi la 100 000 Media sinuciderilor 1

locuitori un milion de locuitor
Prima grupă (3 ţări) De la 422 la 305 De la 305 la 76 123 130
A doua grupă 291 De la 268 la 244 De la 227
A treia grupă 223 la 218 De la 216 la 146 77
A patra grupă
A cincea grupă (4 ţări)

O altă comparaţie pe care o face Morselli între diferite regiuni ale Italiei est relevantă, cum
mărturiseşte, de altfel, el însuşi36.
5. în sfârşit, deoarece atât nebunia, cât şi sinuciderea par să crească în mod reg cepând cu
secolul al nouăsprezecelea37, am fi înclinaţi să vedem aici o dovadă de denţă mutuală. Dar ceea
ce exclude valoarea de demonstraţie a acestui fapt este constatarea că în societăţile inferioare,
35
Dintre ţările europene despre care ne informează Koch, am eliminat Olanda, informaţiili
intensitatea tendinţei spre sinucidere acolo părând insuficiente.
36
Op.cit, pag.403.
37
E drept că nu s-a făcut convingător această dovadă. în orice caz, dacă există o evoluţie a feno
deocamdată ignorăm care sunt coeficienţii de accelerare.

unde nebunia este rară, sinuciderea, dimpotrivă, este adesea foarte frecventă, cum vom arăta mai
departe38.
Rata socială a sinuciderii nu susţine deci o relaţie definită cu predispoziţia pentru ne bunie şi
nici, prin inducţie, cu predispoziţia pentru diferite forme de neurastenie.
Şi, într-adevăr, aşa cum am arătat deja, dacă neurastenia poate predispune pentru sinucidere,
ea nu are în mod necesar această consecinţă. Desigur, neurastenicul este aproape inevitabil
destinat suferinţei dacă va fi foarte implicat în viaţa activă, dar nu este imposibil ca el să se
retragă spre a duce o existenţă mai contemplativă. Or, dacă conflictele de interese şi de pasiuni
sunt prea tumultuoase şi prea violente pentru un organism atât de delicat, neurastenicul este, în
schimb, făcut pentru a savura în toată plenitudinea plăcerile mai dulci ale reflecţiei. Debilitatea
lui musculară, sensibilitatea lui excesivă, care îl fac nepotrivit pentru acţiune, îl recomandă însă
pentru funcţiile intelectuale care, la rândul lor reclamă organe adecvate. La fel, dacă un mediu
social imuabil nu poate decât să-i strivească instinctele naturale, în măsura în care societatea
manifestă flexibilitate şi nu se poate menţine decât în condiţii de progres, un asemenea individ
are un rol activ de jucat, căci el este, prin excelenţă, instrumentul progresului. Refractar la
tradiţie şi la jugul rutinei, el devine izvorul eminamente fecund de noutăţi. Iar cum societăţile
cele mai cultivate au nevoie de funcţii reprezentative foarte dezvoltate şi cum, în acelaşi timp,
din pricina marii complexităţii a acestor societăţi, schimbarea aproape continuă este o condiţie a
existenţei lor, în aceste coordonate, neurastenicii îşi găsesc, în mare număr, raţiunea de a fi. Ei
nu sunt, aşadar, fiinţe funciar nesociabile, care se autoe-liminâ, nefiind născuţi să trăiască acolo
unde îi aruncă viaţa. Trebuie ca alte cauze să se adauge la starea organică ce le este specifică
pentru a-i imprima traiectoria într-o direcţie sau alta. în sine, neurastenia este o predispoziţie
foarte generală care nu conduce la un act anume determinat, dar care poate, după împrejurări, să
capete formele cele mai variate. Este un teren unde pot lua naştere cele mai felurite tendinţe, în
funcţie de modul cum a fost fecundat de cauzele sociale. în sânul unui popor îmbătrânit şi
dezorientat, pe acest teren, lesne vor germina dezgustul pentru viaţă, melancolia inertă, dar,
dimpotrivă, într-o societate tânără, se vor dezvolta cu precădere idealismul arzător, prozelitismul
generos, devotamentul activ. Degeneraţii se înmulţesc în epocile de decadenţă, dar tot prin ei se
întemeiază statele, dintre ei se recrutează făuritorii marilor prefaceri. Această forţă, atât de
ambiguă39, este insuficientă spre a da seama de un fapt social atât de bine determinat cum este
rata sinuciderii.

Dar mai există o altă stare psihopatică învinuită în ultimul timp de toate relele civiliza ţiei
noastre: alcoolismul. Pe drept sau nu, deja i se atribuie înmulţirea cazurilor de nebunie, creşterea
38
Vezi Partea a Il-a, capitolul IV.
39
0 ilustrare frapantă a acestei ambiguităţi există în asemănarea şi contrastele dintre literatura rusă şi cea
franceza, simpatia cu care cea dintâi a fost înconjurată în Franţa demonstrând şi ea afinităţile dintre ele. într-
a-
devăr, la scriitorii din cele două ţări se simte delicateţea maladivă a sistemului nervos, o oarecare absenţă a
echi-
librului mental şi moral, dar ce repercusiuni diferite în plan social produce această stare biologică şi totodată
psihologica! Literatura rusă, excesiv idealistă, cu melancolia ei hrănită din compasiunea activă pentru
suferinţa
omenească, are o tristeţe sănătoasă care îndeamnă la credinţă şi îmboldeşte la faptă, pe când literatura
sărăciei şi a criminalităţii. Să aibă alcoolismul influenţă supra evoluţiei derii? A priori, ipoteza
pare puţin verosimilă. Cele mai multe victime ale sinucideri ţin claselor instruite şi avute, dar nu
în aceste medii sunt cei mai numeroşi clienţi ai lismului. Nimic nu poate fi însă mai grăitor decât
faptele înseşi. Să le examinăm.
Dacă vom compara planşa franceză a sinuciderilor cu cea a urmărilor abuzt alcool 40, nu
observăm aproape nici o legătură între ele. Prima se caracterizează pri tenta a două mari focare
de contaminare, unul situat în Ile-de-France, întinzându-s( est, celălalt ocupă coasta Mediteranei,
de la Marsilia la Nice. Cu totul alta este dist: petelor deschise la culoare şi a celor întunecate pe
planşa alcoolismului. Aici obs trei principale centre : unul în Normandia, mai exact în Seine-
Inferieure, altul în Fir şi în cele trei departamente din Bretania, în general, şi al treilea în Rhone
şi rej învecinată. Dar în ce priveşte sinuciderea, Rhon-ul nu depăşeşte media, cele mai
departamente normande sunt sub medie, iar Bretania aproape nu contează. Dispi geografică a
celor două fenomene este mult prea diferită spre a putea atribui vreu contribuţie la producerea
celuilalt.
La acelaşi rezultat se ajunge comparând sinuciderea nu cu delictele cauzate de ci cu bolile
nervoase sau mintale datorate alcoolismului. După ce am grupat de mentele franceze în opt
clase, după mărimea contingentului lor de sinucigaşi, am \ ştim care era, în fiecare dintre aceste
clase, numărul mediu al cazurilor de ne cauzată de alcoolism, conform cifrelor furnizate de dr.
Lunier41. Iată rezultatul obţ
Sinucideri la 100 000 de Nebunie cauzată d
locuitori (1872-1876) alcoolism la 100 de ca
(1867-1869 °i 1874-18
Prima grupă (5 departamente) Sub 50 11,45
A doua grupă (18 departamente) De la 51 la 75 12,07
A treia grupă (15 departamente) De la 76 la 100 11,92
A patra grupă (20 departamente) De la 101 la 150 13,42
A cincea grupă (10 departamente) De la 151 la 200 14,57
A şasea grupă (9 departamente) De la 201 la 250 13,26
A şaptea grupă (4 departamente) De la 251 la 300 16,32
A opta grupă (5 departamente) Peste 300 13,47
 între cele două coloane nu există corespondenţe. în timp ce sinuciderile mer gresiv de la o
anumită cotă până la valori de şase ori superioare şi chiar mai mult centul nebunilor alcoolici
abia creşte cu câteva unităţi, pe deasupra, creşterea E constantă: a doua clasă este mai mare
decât a treia, a cincia mai mare decât a şa şaptea mai mare decât a opta. Dacă, totuşi,
alcoolismul ca stare psihopatică influei sinuciderea, faptul nu se poate datora decât tulburărilor
mintale pe care le deter Compararea celor două planşe confirmă acesta la nivelul mediei anuale.
(Vezi plan
La prima vedere, un raport mai strâns pare să existe între cantitatea de alcool cons şi
predispoziţia pentru sinucidere, cel puţin în privinţa Franţei. Cel mai mult alcool i în
departamentele nordice şi tot în aceste locuri face ravagii şi sinuciderea. Dar cele pete întunecate
nu au deloc aceeaşi configurare pe cele două planşe. Consumul de
40
După Compte general de l'administration de la justice criminelle, anul 1887. Vezi planşa I.
41
De la production et de la consommation des boissons alcooliques en France, pag 174-175.
Sinuciderea - Studiu de sociologie 29

PLANŞA I. SINUCIDEREA ŞI ALCOOLISMUL

Sinucideri (1878-1887) Delicte datorate beţiei (1878-1887)
 i H 2li 3 Bl! 4DHU sDLLD sCH

Proporţia la 100 000 locuitori 1. 376-639; 2. 210-

Proporţia la 100 000 locuitori 1. De la 31 la 48; 266; 3. 111-196; 4. 70-104; 5. 41-69; 6. 19-38.
2. De la 24 la 30; 3. De la 18 la 23; 4. De la 13 la 17; 5. Media: 173
De la 8 la 12; 6. De la 3 la 7.
Nebunie a!coolică(1867- Consumul de alcool
1876) Media anuală (1873)
 m im 4mu 5 0 e a zU 3ii 4EH] 5tLTD eUD
Litri de alcool consumat pe cap de locuitor 1. De la
Proporţia la 100 de cazuri
6,80 la 10; 2. De la 5,05 la 6,34; 3. De la 3,30 la
1. De la 18,9 la 29,3; 2. De la 13,69 la 18,14; 3. De la
4,75; 4. De la 2,05 la 2,61; 5. De la 1,01 la 1,84; 6. De la 0,37
12,751a 13,44; 4. De la 10,06 la 12,22; 5. De la 8,27 la
9,76; i De la 3,90 la 7.90 la 0,99.
Media: 2,84
Media: 14,36
11
27 EMILE DUR

atinge maxima în Normandia şi în nord, în general, diminuând către Paris. Cealal

donată, sinuciderea, dimpotrivă, are cea mai mare intensitate în Sena şi departar
învecinate, în Normandia se prezintă mai puţin întunecată şi nu afectează nord Prima se
dezvoltă către vest ajungând până la litoralul oceanului, a doua are o oi în sens contrar,
oprindu-se repede pe direcţia vestică, la o limită pe care nu o depî nu trece dincolo de
Eure şi Eure-et-Loire, întinzându-se însă cu putere spre est. masa întunecată de pe
planşa sinuciderilor formată în sud de Var şi Bouches du Rf se regăseşte deloc pe planşa
alcoolismului.42
în sfârşit, chiar în măsuraîn care există coincidenţe, faptul nu demonstrează ni având
caracter întâmplător. într-adevăr, depăşind hotarele Franţei, îndreptându-n nord,
consumul de alcool este aproape cu regularitate în creştere fără ca sinucid sporească. în
timp ce în Franţa, în 1873, nu se consumau în medie decât 2,84 litri di pe cap de
locuitor, în Belgia, pentru anul 1870, cifra se ridica la 8, 56 litri, în Anglia litri (1870
-1871), în Olanda, la 4 litri (1870), în Suedia, la 10,34 litri (1870), în Rusia, litri (1866),
atingând la Sankt-Petersburg chiar cota de 20 de litri (1855). în toată perioadă, în timp
ce Franţa înregistra 150 de sinucideri la un milion de locuitori, B( avea decât 68, Marea
Britanie 70, Suedia 85, Rusia foarte puţine, chiar la Sankt-Pete în intervalul 1864 -
1868, rata medie anuală fiind de 68,8. Danemarca este singi nordică în care există şi
multe sinucideri şi un mare consum de alcool (16,5 litri în 1
Aşadar, dacă departamentele franceze din nord se remarcă deopotrivă prin t
locuitorilor de a-şi lua viaţa şi prin plăcerea lor pentru băuturi spirtoase, faptul nu în: că
sinuciderea derivă din alcoolism, că trebuie explicată prin predispoziţia pentru t
Coincidenţa este accidentală. în general, în nord se bea mult alcool, pentru că vinul şi
scump44, pentru că, poate, un aliment deosebit care să menţină ridicată temp corpului
este mai necesar decât în alte locuri. Pe de altă parte, însă, se întâmplă ca şi generatoare
de sinucidere să fie deosebit de concentrate în această zonă a Franţei.
Compararea diferitelor regiuni din Germania confirmă această concluzie. Proce
aceeaşi dublă împărţire: din punct de vedere al sinuciderii şi din punct de vedere
sumului de alcool4^ (vezi tabelul de mai jos), se poate observa că în grupul cu mulţi
sinucigaşi (al treilea) se consumă cel mai puţin alcool. Cercetând şi mai am respectivele
date, constatăm chiar adevărate contraste : în provincia Posen, cea m; încercată de
sinucidere din întreg Imperiul (96,4 cazuri la un milion de locuitori), lo se alcoolizează
cel mai mult (13 litri pe cap de locuitor); în Saxonia, unde sunt de p; mai mulţi
sinucigaşi (348 la un milion), se bea de două ori mai puţin. în sfârşit, ren că cel de-al
patrulea grup este format aproape numai din statele meridionale. Pe parte, dacă aici sunt
mai puţini sinucigaşi decât în restul Germaniei, faptul se da puternicei reprezentări a
populaţiei catolice sau unor puternice minorităţi catolice'
42
Ibid.
43
După LUNIER, op.cit, pag. 180 şi urm. Cifre asemănătoare, referitoare la alte perioade, ;
PRINZING, op.cit, pag.58.
44
In ce priveşte consumul de vin, acesta variază invers proporţional cu sinuciderea. Cel mai mult v
în sudul Franţei, acolo unde sinuciderile sunt cel mai puţin numeroase. Asta nu poate duce la concluzi;
ar fi o garanţie contra sinuciderii.
45
După PRINZING, op.cit, pag. 75.
46
Uneori, spre a se demonstra influenţa alcoolului, se invocă exemplul Norvegiei, unde consum
uturi alcoolice şi sinuciderea au diminuat în paralel, după 1830. Dar si în Suedia a scăzut alcooli
aceleaşi proporţii, pe când cazurile de sinucidere au continuat să se înmulţească (115 la un milion de

Consumul de alcool Media sinuciderilor la un Regiunea

(1884-1886) milion de locuitori

28 EMILE DUR

Prima 13 litri la 10,8 pe cap 206,1 Posnania, Silezia, Brandeburg,

grupa de locuitor Pomerania
A doua 9,2 litri la 7,2 pe cap 208,4 Prusia orientală şi occidentală,
grupa de locuitor Hanovra, provincia Saxonia,
Turingia, Westfalia
A treia 6,4 litri la 4,5 pe cap 234,1 Mecklemburg, Regatul Saxonia,
jgrupâ de locuitor Schleswig-Holstein, Alsacia,
provincia şi marele ducat Hesse
A patra 4 litri pe cap de 147,9 Provincia Rhin, Baden, Bavaria,

j
srupa locuitor Wurtemberg

Aşadar, nici una dintre stările psihopatice nu se află într-o corelare constantă şi in-i contestabilă
cu sinuciderea. O societate are mai mulţi sau mai puţini sinucigaşi nu pentru r că ar avea mai mulţi sau
mai puţini nevrotici ori alcoolici. Cu toate că degenerescenta, sub
diferitele ei aspecte, constituie un teren psihologic eminamente propice de acţiune pentru : cauzele
care îl pot determina pe om să se omoare, în sine, ea nu este o cauză a sinuciderii.
Se poate admite că, în împrejurări identice, individul cu funcţiile fizice sau mentale slăbite
îşi ia viaţa mai uşor decât subiectul sănătos, dar el nu se omoară cu necesitate ca urmare
stării lui. Virtualitatea care este în el nu poate deveni act decât sub acţiunea altor factori ^pe care
pa
trebuie sâ-i descoperim.

htre 1886 - 1888, faţă de 63, între 1821 -1830). în Rusia, la fel. în sfârşit, pentru ca cititorul să aibă
toate datele problemei, trebuie sâ adăugăm că proporţia sinuciderilor pe care statistica franceza le
atribuie fie excesului de beţie, Se beţiei cotidiene a crescut de la 6,69% în 1849 la 13,41% în 1876.
Dar pentru toate aceste cazuri de vină este mai întâi alcoolismul propriu-zis, ceea ce nu trebuie
confundat cu simpla beţie sau cu frecventarea restaurantelor. Apoi, oricare ar fi semnificaţia lor
exactă, respectivele cifre nu dovedesc că abuzul de băuturi spirtoase are o mare pondere asupra ratei
sinuciderii. în sfârşit, vom vedea mai departe de ce nu putem să acordăm o mare valoare
informaţiilor furnizate de astfel de statistici despre presupusele cauze ale sinuciderilor.
 Capitolul II
SINUCIDEREA ŞI STĂRILE PSIHOLOGICE NORMA]
RASA. EREDITATEA

S-ar putea ca predispoziţia pentru sinucidere să ţină de constituţia individului, depinde

în mod deosebit de stările anormale pe care le-am trecut în revistă, ea con în fenomene pur
psihice nelegate cu necesitate de dereglări ale sistemului nervos, n-ar exista în oameni o
tendinţă de a se desprinde de existenţă care să nu fie nici i manie, nici formă de alienare
mintală sau de neurastenie? Am putea considera c< vârâtă propoziţia, de vreme ce, aşa
cum au admis mai mulţi cercetători în domeniui nuciderii 47, fiecare rasă are o rată de
sinucidere care îi este caracteristică. Iar o ra se defineşte şi nu se deosebeşte de celelalte
decât prin caracteristici organico-ps Aşadar, dacă sinuciderea variază într-adevăr în funcţie
de rasă, trebuie recunosc există unele înclinaţii organice de care este strâns legată.

I
Dar mai întâi ce este rasa ? O definiţie este cu atât mai necesară, cu cât nu r oamenii de
rând, dar chiar şi antropologii folosesc cuvântul cu sensuri destul de dil Totuşi, între
variatele formulări care au fost propuse, se regăsesc în general două n< fundamentale:
asemănarea şi filiaţia. In funcţie de şcoli, locul primordial a fost ac când uneia când
celeilalte.
S-a înţeles prin rasă un conglomerat de indivizi care prezintă, fără îndoială, tras
comune, dar care, în plus, datorează aceasta identitate caracteristică faptului că provi
acelaşi strămoş. Când, sub influenţa unei cauze oarecare, se produce la unul sau 1; mulţi
subiecţi din aceeaşi generaţie o schimbare care îi deosebeşte de restul speciei şi această
schimbare, în loc să dispară la generaţia următoare, se fixează progresiv î ganism ca efect
al eredităţii, asistăm la naşterea unei rase. în acest sens, dl. de Quatre: a definit astfel rasa:
„Grupul de indivizi asemănători care aparţin aceleiaşi specii şi trai pe calea generaţiilor
sexuale caracterele unei varietăţi primitive"4^. Astfel înţeleasă, ras; distinge de specie prin
aceea că şi cuplurile iniţiale, din care ar fi rezultat diferitele ras unei specii, ar descinde
toate, la rândul lor, dintr-un unic cuplu. Conceptul ar fi dec limitat şi s-ar defini prin
procedeul special de filiaţie care i-a dat naştere.
Din păcate, menţinându-ne la această formulare, existenţa şi domeniul unei rase i
putea fi stabilite decât cu ajutorul cercetării istorice şi etnografice, ale căror rezultate însă
mereu îndoielnice, căci, în problema originii, nu se poate ajunge decât la date a c
verosimilitate este incertă. în plus. nu este sigur că rasele omeneşti de astăzi râsţ acestei
definiţii, căci, prin succesivele încrucişări produse în toate direcţiile, fie varietate existentă
a speciei noastre derivă din origini foarte diverse. Prin urmare, i nu vom alege alte criterii,
ar fi foarte greu să aflăm ce raporturi există între diferitele şi sinucidere, căci nu am putea
să precizăm unde încep şi unde se termină ele. De a concepţia dlui Quatrefages păcătuieşte
prin aceea că dă un verdict prematur îi
47
Vezi mai ales WAGNER, Gesetzmăssigkeit, etc.,pag.l65. MORSELLI. pag. 158, OETTINl
Moralstatistik, pag. 760.
48
L'espece humaine, pag. 28, Paris, Felix Alean
Sinuciderea - Studiu de sociologic 30

problemă pe care ştiinţa est departe de a o fi soluţionat. El presupune că însuşirile carac -

teristice ale rasei s-au format în cursul evoluţiei, că nu s-au fixat în organism decât sub in-
fluenţa eredităţii. Or, este ceea ce contestă o întreagă şcoală antropologică ai cărei susţinători
îşi spun poligenişti. După ei, omenirea, în totalitate, nu ar descinde din cuplul unic, cum
spune tradiţia biblică, ci ar fi apărut, fie simultan, fie succesiv, în mai multe puncte de pe
glob. Rădăcinile primare fiind constituite independent unele de altele, în medii diferite, rasele
s-ar fi deosebit de la început, prin urmare, fiecare grup reprezen-ido rasă. Principalele rase nu
s-au constituit deci prin fixarea progresivă a schimbărilor obândite, ci de la început şi dintr-
odată.
Dezbaterea fiind în continuare deschisă, în ce priveşte noţiunea de rasă, în studiul nostru
vom lăsa deoparte ideea de filiaţie sau de înrudire. Ni se pare mai potrivit să de-rasa prin
atributele ei imediate, direct accesibile observatorului, amânând orice rire la origine.
Rămân astfel doar două caracteristici definitorii. în primul rând, rasa un grup de indivizi
care prezintă asemănări, lucru care se poate spune însă şi despre membrii unei confesiuni
sau ai unei profesii. Ceea ce particularizează respectivele asemănări este caracterul lor
ereditar, tipologia care, indiferent în ce mod s-a format la origine, este transmisibilă ereditar.
In acest sens, Prichard afirma: „Prin rasă se înţelege acel grup de indivizi care prezintă mai
multe sau mai puţine caractere comune transmisibile ereditar, a căror origine nu trebuie însă
să ne preocupe". Dl. Broca se exprimă cam în aceeaşi termeni: „în ce priveşte diferitele
varietăţi umane, folosim termenul de rasă care conduce la ideea unei filiaţii mai mult sau mai
puţin directe între indivizii din aceeaşi varietate, dar el nu rezolvă în nici un fel chestiunea
înrudirii dintre indivizii de varietăţi diferite".49
Astfel pusă, problema constituirii raselor devine solubilă, dar termenul capătă o accepţie atât de largă încât devine imprecis. Ei nu mai desemnează doar
ramificaţiile cele mai generale ale speciei, diviziunile naturale şi relativ imuabile ale umanităţii, ci tipuri de orice fel. într-adevăr, din acest punct de vedere, orice
grup de naţiuni ai căror membri, ca urmare a legăturilor strânse care i-au unit de-a lungul secolelor, prezintă asemănări în parte ereditare, ar putea constitui o rasă.
Şi chiar se vorbeşte uneori de rasa latină, de rasa iglo-saxonă etc. Ba chiar, numai sub acest aspect, mai pot fi privite rasele drept factori «creţi şi vii ai dezvoltării
istorice. în amestecul popoarelor, în creuzetul istoriei, marile primitive şi fundamentale, au sfârşit prin a se amalgama atât de tare, încât şi-au pier-încet, încet
individualitatea. Dacă nu au dispărut chiar total, tot ce mai putem descoperi sunt doar contururi vagi, trăsături disparate ce se întâlnesc imperfect unele cu altele şi
nu mai formează fizionomii caracteristice. Un tip uman constituit doar cu ajutorul câtorva informaţii, adesea îndoielnice, despre mărimea taliei şi forma craniului,
nu are destulă consistenţă sau specificitate, spre a i se putea atribui o mare influenţă asupra mersului fenomenelor sociale. Tipurile cu mai mare grad de
particularitate şi mai restrânse, urnite rase într-o largă accepţie a termenului, au un relief mai pronunţat şi joacă cu necesitate un rol istoric, deoarece sunt în mai
mare măsură produsele istoriei decât ale naturii. Dar trebuie definite în mod obiectiv, căci, de exemplu, nu ştim prea bine prin ce se deosebeşte rasa latină de cea
anglo-saxonă. Se vorbeşte mult şi felurit despre ele, dar firâ rigoare ştiinţifică.

Aceste observaţii preliminare ne avertizează asupra faptului că sociologul trebuie să fie

foarte circumspect când se preocupă de influenţa raselor asupra unui fenomen social,
49
Articolul .Anthropologie", în Dictionnaire, de DECHAMBRE, voi. I.
sulu
fa
Sinuciderea - Studiu de sociologic 31
32 EMILE DU

oricare ar fi acesta, căci, pentru a putea rezolva probleme de acest fel, ar trebt care sunt
diferitele rase şi cum se recunosc unele în raport cu altele. Rezervă cu necesară, cu cât
incertitudinea antropologiei s-ar putea datora faptului că vocal nu mai corespunde la ora
actuală nici unei entităţi definite. Pe de o parte, înt rasele originale nu mai prezintă
decât un interes paleontologic, iar pe de al aceste grupuri mai restrânse cărora le
aplicăm astăzi această denumire par a ni popoare sau mulţimi de popoare, mai înfrăţite
prin civilizaţie decât prin sâng concepută, rasa aproape că sfârşeşte prin a se confunda
cu naţionalitatea.

Totuşi, să fim de acord că în Europa există câteva importante tipuri cărora, în

detectăm caractere comune generale şi în care se încadrează popoarele, apoi s nim a le
numi rase. Morselli deosebeşte patru astfel de tipuri: tipul germanic, u cuprinse ca
varietăţi cel german, scandinav, anglo-saxon, flamand, tipul celto (belgieni, francezi,
italieni, spanioli), tipul slav şi tipul uralo-altaic. Pe ultimul îl doar, pentru că numără
prea puţin reprezentanţi în Europa spre a putea deter portul lui cu sinuciderea. într-
adevăr, nu s-ar putea include aici decât ungurii, fii şi câteva provincii ruse. Dat iată cum
s-ar clasa celelalte rase, din punct de ved< dinii descrescătoare a tendinţei lor de
sinucidere : mai întâi popoarele german cele cello-romanice şi la urmă slavii.50
Dar sunt aceste deosebiri cu adevărat determinate de influenţa rasei?
Ipoteza ar fi plauzibilă dacă fiecare grup de popoare reunite astfel sub ac cabulă ar
avea predispoziţii pentru sinucidere de intensităţi aproximativ egale. 1 naţiunile din
aceeaşi rasă există divergenţe extreme. în timp ce slavii, în general puţin înclinaţi de a
se omorî, Boemia şi Moravia fac excepţie. Prima înregistreaz sinucideri la un milion de
locuitori, a doua 136, faţă de 30 în Croaţia sau 14 în I La fel, pe ansamblul popoarelor
celto-romanice, unde Franţa se distinge prin a de 150 de sinucideri la un milion de
locuitori, pe când, în aceeaşi perioadă, Italic gistra decât o treime, iar Sapania şi mai
puţin. E destul de greu de admis că di considerabile s-ar explica prin faptul că
elementele germanice sunt mult mai nu în Franţa decât în alte ţări latine. Dat fiind că
popoarele care se detaşează con faţă de cele din aceeaşi categorie sunt şi cele mai
civilizate, suntem îndreptăţiţi trebăm dacă ceea ce diferenţiază societăţile şi aşa-zisele
grupuri etnice nu degrabă inegala dezvoltare a civilizaţiei lor.
în cadrul popoarelor germanice diversitatea este şi mai pronunţată. Dintre o grupuri
încadrate în această provenienţă, există trei care sunt mai puţin predisp nucidere decât
slavii şi latinii. Anume flamanzii, care înregistrează 50 de sinucidi milion de locuitori),
anglo-saxonii, cu 7051; în privinţa scandinavilor, e adevărat, Da prezintă cifra ridicată
de 268 de sinucideri, dar Norvegia nu are decât 74, 5, iar S Este deci imposibil să
atribui rata sinuciderii daneze rasei, deoarece în cele ( unde această rasă este cea mai
pură ea produce efecte contrarii. într-un cuvâr toate popoarele germanice, numai
germanii se arată în general puternic împ
50
Nu vorbim aici despre clasificările propuse de Wagner şi de Oettingen, criticate, de altfel,
către Morselli (pag.160)
51
Pentru a explica aceste fapte, Morselii presupune, fără a susţine afirmaţia cu probe, că în Ai
multe elemente celtice, iar în privinţa flamanzilor, invocă influenţa climei.
Sinuciderea - Studiu de sociologie 33

sinucidere. Dacă deci luăm termenul în sensul cel mai riguros, nu poate fi vorba aici de rasa, ci
de naţionalitate. Totuşi, cum nu s-a demonstrat că nu există un tip germanic parţial ereditar,
putem conveni să extindem la extrem sensul cuvântului şi să spunem că, la popoarele de rasă
germană, sinuciderea este mai răspândită decât la majoritatea societăţilor celto-romanice, slave
sau chiar anglo-saxone şi scandinave. Concluzia se impune din cifrele de mai sus, dar acest caz
este singurul unde la rigoare s-ar putea bănui o anumită influenţă a caracterelor etnice. In
realitate, vom vedea, rasa nu contează.
Pentru a putea atribui acestei cauze înclinaţia germanilor pentru sinucidere, nu este de ajuns
să constatăm că sinuciderea are caracter general în Germania, căci acest grad de generalitate s-
ar putea datora propriei naturi a civilizaţiei germane. Ar trebui demonstrat că respectiva
înclinaţie este legată de un nivel ereditar al organismului german, că este o trăsătură
permanentă a acestui tip, care se menţine şi atunci când mediul social se schimbă. Doar cu
această condiţie putem să vorbim de sinucidere ca produs al rasei. Să cercetăm, aşadar, dacă, în
afara Germaniei, când este asociat vieţii altor popoare şi se obişnuieşte cu alte civilizaţii,
germanul îşi mai păstrează trista lui supremaţie.
Pentru a răspunde la această întrebare, o dovadă edificatoare ne-o oferă Austria. Acolo, în
diferite proporţii în funcţie de provincii, germanii sunt amestecaţi cu o populaţie ale cărei
origini etnice sunt cu totul altele. Să vedem dacă prezenţa germanilor are drept efect creşterea
numărului de sinucideri. Tabelul VII ne arată, pe provincii, şi rata medie a sinuciderii în
intervalul de cinci ani 1872 - 1877, şi valoarea numerică a elementelor germane. Diferitele rase
au fost stabilite în funcţie de natura idiomului folosit, criteriu care nu este de o exactitate
absolută, dar rămâne, totuşi, cel mai sigur pe care îl avem la îndemână.
TABELUL W
Compararea provinciilor austriece din perspectiva sinuciderii şi a rasei
Provincia Germani la 100 Rata sinuciderii la un milion de
locuitori locuitori
Populaţie Austria inferioară Austria 95,90 100 100 254 110 Media 106
exclusiv superioară Salzbourg 100 120 88
germană Tyrolul transalpin
Populaţie Carinthia 71,40 64,45 92 94
majoritar Sryria 53,37 190 Media 125
germană Silezia
Minoritate Boemia 37,64 26,33 158 136 Media 140
germană Moravia
importantă Bucovina 9.06 128 Media
Galiţia 2,72 82 celor 2
Minoritate Tyrolul cisalpin 1,90 88 grupuri
germană Litoral 1,62 38 86
redusă Carniola 6,20 46 14
Dalmaţia
Este imposibil să detectăm din acest tabel împrumutat chiar de la Morselli fi mai mică
urmă de influenţă germană. Boemia, Moravia şi Bucovina, care au dc 37% şi 9% germani,
înregistrează o medie a sinuciderilor (140) superioară celei di Carintia şi Silezia, unde
germanii formează majoritatea. Şi tot aceste ultime regiui se găseşte totuşi şi o importantă
minoritate de slavi, depăşesc în privinţa sinuc cele trei singure provincii cu populaţie în
întregime germană, Austria superioară, S şi Tirolul transalpin. E adevărat că Austria inferioară
Sinuciderea - Studiu de sociologie 34

are mult mai multe sinucide alte regiuni, dar saltul ei din acest punct de vedere nu poate fi
atribuit prezenţei telor germane, căci acestea sunt mult mai numeroase în Austria superioară, în
S şi în Tirolul transalpin, unde, însă, oamenii se omoară de două sau de trei ori m; Adevărata
cauză a acestei cifre ridicate se datorează faptului că Austria inferic drept centru administrativ
Viena care, ca toate marile capitale, înregistrează a mare număr de sinucideri, în 1876 această
valoare ajungând la 320 la un m locuitori. Trebuie aşadar să ne ferim de a atribui rasei ceea ce
provine din con mare oraş. Invers, dacă litoralul, Carniolul şi Dalmaţia au atât de puţine
sinucidei nu este absenţa germanilor aici, căci în Tirolul cisalpin, în Galiţia, unde, nici ac sunt
mai mulţi germani, au fost de două până la de cinci ori mai multe morţi vo Dacă vom calcula şi
rata medie a sinuciderii pentru toate cele opt provincii cu mi germană, ajungem la cifra de 86,
adică tot atâta cât în Tirolul transalpin, unde decât germani, şi mai mult decât în Carintia şi în
Stiria, unde germanii sunt în mare. Astfel, atunci când germanul şi slavul trăiesc în acelaşi
mediu social, tenc de sinucidere este aproximativ aceeaşi. Prin urmare, diferenţa pe care o
observă ei, când circumstanţele sunt altele, nu ţine de rasă.
La fel este şi diferenţa semnalată deja dintre tipul german şi tipul latin. în Elve două rase
convieţuiesc. Cincisprezece cantoane sunt germane fie în totalitate, fie parte. Media
sinuciderilor este aici de 186 (în anul 1876). Cinci cantoane sunt în tate franceze (Valais,
Fribourg, Neuchâtel, Geneve, Vaud). Aici media sinucideri de 255. Cantonul unde se comit
cele mai puţine sinucideri, Valais (10 la un m locuitori), este chiar acela cu cei mai mulţi
germani (319 la 1000 de locuitori) potrivă, Neuchâtel, Geneve şi Vaud, cu populaţie aproape în
întregime latină, au 4 şi, respectiv, 371 de sinucideri.
Pentru a permite factorului etnic de a-şi dezvălui mai bine influenţa, dacă exis influenţă,
am căutat să eliminăm factorul religios care ar putea să o mascheze, acesta, am comparat
cantoanele franceze şi cele germane de aceeaşi eoni Rezultatul calculului nu face decât să
confirme precedentele constatări:
Cantoane elveţiene
35 EMILE DU1

Catolici 87 Protestanţi 293 sinucider 456

Catolici sinucideri germani sinucider
germani 83 Protestanţi
francezi sinucideri francezi
36 EMILE DU1

De o parte nu există diferenţe sensibile între cele două rase, de cealaltă, f deţin
superioritatea.
Aşadar, faptele concordă întru demonstrarea faptului că, dacă germanii se sini mult
decât alte popoare, cauza nu este sângele care le curge în vine, ci ţine de ci în sânul
căreia cresc. Totuşi, între dovezile aduse de Morselli pentru a stabili ii rasei, una ar
părea, la prima vedere, mai concludentă. Poporul francez a rezu amestecul a două rase
principale, celţii şi kymrii, care, la origine, se deosebeau una de cealaltă prin mărimea
taliei. încă de pe vremea lui Iulius Cezar, kimrii erau cunoscuţi pentru statura lor înaltă,
şi tot după talia locuitorilor a putut Broca să determine repartiţia actuala a celor două
rase pe suprafaţa teritoriului francez, stabilind că populaţiile de origine celtică sunt
preponderente în sudul Loirei, iar cele de origine kimră în nord. Această haită
etnografică oferă o anumită asemănare cu aceea a sinuciderilor; ştim deja că sinuciderile
sunt cantonate în partea septentrională a ţării şi ating minima în centru şi în sud. Dar
Morselii a mers şi mai departe. A crezut că poate arăta că sinuciderile franceze variază în
mod regulat după modul de distribuţie a elementelor etnice. Pentru a purcede la această
demonstraţie, a împărţit departamentele în şase grupuri, a calculat pentru fiecare media
sinuciderilor şi pe aceea a recruţilor reformaţi pentru că erau prea scunzi, ceea ce
reprezintă un fel indirect de a determina talia medie a populaţiei respective, care creşte
pe măsura ce scade numărul reformaţilor. Or, cele două serii de valori medii s-au dovedit
afiîn raport invers proporţional, există cu atât mai multe sinucideri cu cât sunt mai puţini
recruţi reformaţi din pricina înălţimii, de unde rezultă că talia medie a populaţiei este
mai mare.51'
0 corespondenţă atât de exactă, dacă ar fi dovedită, nu s-ar putea explica altfel decât
prin influenţa rasei. Dar felul în care Morselii a ajuns la acest rezultat nu ne permite să-1
considerăm o achiziţie ştiinţifică. A luat, într-adevăr, ca bază a comparaţiei sale cele şase
grupuri etnice stabilite de Broca 53 în funcţie de presupusa puritate a celor două rase, cel-
tică şi kimră. Dar, oricât de mare ar fi autoritatea acestui savant, respectivele chestiuni
de etnografie sunt mult prea complexe şi lasă prea mult loc diversităţii de interpretare şi
ipotezelor contradictorii, pentru a putea socoti drept sigură clasificarea pe care a propus-
o ei. Nu avem decât sâ luăm în considerare pe câte conjuncturi istorice - mai mult sau
mai puţin neverificabile - a trebuit sâ o întemeieze şi, dacă reiese evident din aceste
cercetări că în Franţa există două tipuri antropologice net diferite, realitatea tipurilor
intermediare şi divers nuanţate pe care a crezut că o identifică este îndoielnică. 54 Deci,
dacă, lăsând deoparte acest tabel sistematic, dar poate prea ingenios, mulţumindu-ne să
împărţim departamentele după talia medie caracteristică fiecăruia (adică după numărul
52
MORSELLI, op. cit, pag 189 l 53 Memoires d'
anthropilogie, voi. I, pag. 320
^ Existenţa a două mari mase regionale, una formată din 15 departamente nordice, unde predomină sta-
tura înalta (doar 39 de reformaţi la mia de recruţi), cealaltă compunându-se din 24 de departamente din
centru şi din vest, unde în general sunt oameni scunzi (între 98 şi 130 de reformaţi la mie), pare de
necontestat. Dar este această diferenţiere un produs al rasei? Greu de răspuns. Dacă ne gândim că în treizeci
de ani talia medie :|n Franţa s-a modificat simţitor, că numărul reformaţilor din acest considerent a scăzut de
la 92,80 în 1831 la 59,40 în 1860, suntem pe deplin îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă o trăsătură atât de mobilă
este un criteriu foarte sigur pentru a recunoaşte existenta acestor tipuri relativ imuabile pe care le numim
rase. In orice caz, felul în care grupurile intermediare, intercalate de Broca între aceste două tipuri extreme,
determinate, denumite şi corelate fie de rădăcina celti, fie de cealaltă, ne pare că lasă loc la şi mai multă
îndoială. Considerentele de ordin morfologic sunt aici imposibile. Antropologia poate foarte bine sâ
stabilească care este talia medie într-o regiune dată, nu şi din ce încrucişări a rezultat această medie. Or,
staturile intermediare ar fi putut foarte bine sâ rezulte din faptul că celţii s-au încrucişat cu rase de statură
mai mare, decât din combinarea kimrilor cu oameni mai mici decât ei. Repartiţia geografică nu poate să fie
nici ea invocată, deoarece se întâmplă că grupurile mixte se întâlnesc peste tot, în nord-vest (Normandia şi
Basse-Loire), la est (Lorena) etc. Rămân aşadar argumentele istorice care nu pot să fie decât foarte
conjecturale. Istoria nu ştie perfect cum, când, în ce condiţii şi proporţii au avut loc diferitele invazii şi
infiltraţii de popoare şi, atunci, cu atât mai puţin, ne-ar putea ajuta sâ determinăm influenţele acestora
asupra alcătuirii organice a popoarelor.

mediu de reformaţi din pricina acestui defect) şi dacă, în dreptul fiecăreia dintre acest
aşezăm media ratei de sinucidere, iată la ce rezultate diferite de cele obţinute de I
ajungem:
37 EMILE DU1

TABEL
Departamente cu talie mare Departamente cu talie mică
Nr. de Rata medie a Nr. de Rata me
reformaţi sinuciderii reformaţi sinucid
9 depart. Sub 40 la 180 22 depart. 60-80 la mia 115 (fără
mia de de 101;

incorporabili incorporabili
8 depart. 40-50 249 12 depart. 80-100 88
17 depart. 50-60 170 14 depart. peste 100 90
Media sub 60 la 191 Media peste 60 103 (cu!
mia de 93 (fără!
incorporabili

Rata sinuciderii nu creşte în mod regulat proporţional cu creşterea r< elementelor

kimrice (sau presupuse astfel), căci primul grup, în care taliile sunt înalte, numără mai
puţine sinucideri decât al doilea şi nu sensibil mai multe treilea; la fel, ultimele trei
grupuri sunt aproape la acelaşi nivel55, oricât de in dovedesc în privinţa taliei. Tot ceea
ce reiese din aceste cifre este faptul că, din vedere al sinuciderilor ca şi din punct de
vedere al taliei locuitorilor, Franţa se în două jumătăţi, una nordică, unde sinuciderile
sunt numeroase şi talia locuitorii cealaltă centrală, unde sunt oameni mai scunzi şi unde
ei se sinucid mai puţir dezvoltâica lor sa fie perfect paralela. Cu alte cuvinte, cele doua
mari mase regi care le-am văzut pe harta etnografică se regăsesc şi pe cea a
sinuciderilor, dar coi nu este veridică decât în mare şi la modul general. Ea nu se
regăseşte în detal ţilor pe care le prezintă cele două fenomene.
O dată adusă la veritabilele ei proporţii, coincidenţa nu mai constituie ( decisivă în
favoarea elementelor etnice, ea nu mai este decât un fapt curios, ir pentru a demonstra o
lege. Se poate foarte bine să se datoreze numai simplei i de factori independenţi. Pentru
că s-a spus că este acţiunea rasei, ar trebui cel această ipoteză să fie confirmată sau chiar
impusă şi de alte fapte. Or, dimpot contrazisă de cele de mai jos:
1. Ar fi ciudat ca un tip colectiv ca acela al germanilor, cu realitate incontest atât de
puternică afinitate cu sinuciderea, să înceteze de a şi manifesta această când condiţiile
sociale se modifică, iar un alt tip, care ridică îndoieli, ca de exen şi belgienii, din care au
mai rămas doar puţine urme, să mai aibă încă astă; eficace asupra aceleiaşi tendinţe. Este
prea mare distanţa dintre caracterele de generalitate care se perpetuează şi
particularitatea complexă a unei astfel de în

55
Mai ales dacă eliminăm departamentul Seine care, din cauza condiţiilor excepţionale în care nu
este perfect comparabil cu alte departamente.
 38 EMILE DU

2. Vom vedea mai departe că sinuciderea era frecventa la vechii celţi 5°. Dacă astăzi se
întâlneşte rar la populaţiile pe care le presupunem de origine celtă, faptul nu ţine de o însuşire
congenitală a rasei, ci de circumstanţele exterioare care s-au schimbat.
3. Celţii şi kimrii nu sunt rase primare pure, ei erau „înrudiţi prin sânge, prin limbaj şi prin
credinţă"57. Şi unii şi ceilalţi nu reprezintă decât varietăţi ale unei rase de oameni blonzi şi
înalţi care prin invazii, fie în masă, fie în cete succesive, s-au răspândit aproape în toată
Europa. Din punct de vedere etnografic, diferenţa dintre ei constă în aceea că, încrucişându-se
cu rase brune şi scunde din sud, celţii s-au îndepărtat mai mult de tipul comun. Prin urmare,
dacă înclinaţia mai mare a kimrilor către sinucidere are cauze etnice, ea s-ar datora faptului că
aici rasa primitivă s-a alterat mai puţin. Atunci, însă, ar trebui sâ descoperim, chiar şi în afara
Franţei, o creştere a sinuciderilor acolo unde caracteristicile acestei rase sunt mai pregnante.
Or, nu este aşa. în Norvegia este cea mai înaltă talie a locuitorilor din întreaga Europă (1,72
m); de altfel, este posibil ca din nord, mai precis din zona Mării Baltice, să fie originar acest
tip şi tot acolo s-a menţinut cel mai bine. Cu toate acestea, în toată insula scandinavă, rata
sinuciderii nu este ridicată. Aceeaşi rasa, se crede, şi-a conservat puritatea mai bine în Olanda,
în Belgia şi în Anglia decât în Franţa58 şi, totuşi, această din urmă ţară este mult mai fecundă
în sinucideri decât celelalte trei.
Pe deasupra, distribuţia geografică a sinuciderilor franceze se poate explica fărâ a fi nevoie
sâ apelăm la puterile obscure ale rasei. Se ştie că ţara este divizată, din punct de vedere moral,
ca şi din punct de vedere etnologic, în două părţi care încă nu se întrepătrund complet.
Populaţia clin centru şi din sud şi-a păstrat dispoziţia sufletească, un fel deviată propriu, graţie
căruia rezistă ideilor şi moravurilor din nord. Dar în nord, se află leagănul civilizaţiei
franceze. Pe de altă parte, aşa cum vom vedea mai departe, deoarece această civilizaţie,
septentrională în esenţă, conţine principalele cauze care îi împing pe francezi sâ-şi ia viaţa,
limitele geografice ale sferei sale de acţiune sunt şi ale zonei celei mai bogate în sinucideri.
Deci dacă oamenii din nord se omoară mai mult decât cei din sud, nu înseamnă că ei sunt mai
predispuşi la aceasta în virtutea temperamentului lor etnic, ci că, pur şi simplu, cauzele sociale
ale sinuciderii s-au acumulat mai consistent la nord de Loire decât la sud.
însă a şti cum s-a produs şi cum s-a menţinut dualitatea Franţei este o chestiune de istorie,
iar consideraţiile etnografice se dovedesc insuficiente spre a o rezolva. Nu numai diferenţele
de rasă au putut să o cauzeze, rase foarte diferite fiind susceptibile de a se fi amestecat, de a se
fi pierdut unele în altele. între tipul septentrional şi cel meridional există un antagonism asupra
căruia au triumfat secole de viaţă în comun. Locuitorul din Lorena nu se deosebeşte mai puţin
de normand decât provensalul de locuitorul din Ile-de France. Dar, din raţiuni istorice, spiritul
provincial, tradiţionalismul local au rămas mult mai puternice în sud, în timp ce în nord,
necesitatea de a ţine piept unor duşmani comuni, o mai strânsă solidaritate de interese,
contacte mai frecvente au apropiat mai devreme popoarele şi le-au amalgamat istoria. Şi
tocmai această nivelare morală, impulsionând circulaţia oamenilor, ideilor şi lucrurilor, a făcut
56
Vezi Partea a Il-a, capitolul IV
57
BROCA, op.cit, voi. I, pag. 394
58
TOPINARD, Anthropologie, pag.464

din această regii; de origine al unei intense civilizaţii.59

m
Teoria conform căreia rasa este un factor important al predispoziţiei pentr dere admite,
implicit, că acest factor este ereditar, căci nu se constituie drept etnic decât cu această
condiţie. Dar s-a demonstrat, oare, caracterul ereditar < derii? Chestiunea merită să fie
cercetată cu atât mai mult, cu cât, în afara raport care le are cu factorul rasă, prezintă interes în
sine. Dacă, într-adevăr, s-ar dem( tendinţa de a se sinucide se transmite din generaţie în
generaţie, ar trebui să r tem că depinde în mare măsură de o stare organică determinată.
Dar important este mai întâi să precizăm sensul cuvintelor. Când spunem c derea este
ereditară, trebuie să înţelegem că, pur şi simplu, copiii sinucigaşilor s naţi către un
comportament similar în aceleaşi circumstanţe? în aceşti termeni, p este incontestabilă, dar
Sinuciderea - Studiu de sociologie 39

neclară, căci, atunci, nu sinuciderea este ereditara, ce transmite este doar un anume
temperament general care poate, eventual, să pn subiectul la sinucidere, dar nu cu necesitate,
şi care, prin urmare, nu se constiti explicaţie suficientă pentru faptul care 1-a determinat să ia
hotărârea. Şi am văzi structura individuală care favorizează neurastenia sub diferitele ei forme
nu poa loc seama de variaţiile pe care le prezintă rata sinuciderii. Dar, în cu totul alt îr vorbit
adesea psihologii despre ereditate. Aceasta ar fi tendinţa de a se omor transmite direct şi în
totalitate de la părinţi la copii şi care, o dată transmisă, ar d sinuciderii ca un veritabil
automatism. Ea ar consta într-un soi de mecanism ps dotat cu oarecare autonomie, nu foarte
diferit de monomanie, şi căruia, după toa bilităţile, i-ar corespunde un mecanism fiziologic nu
mai puţin bine definit. Prir ereditatea ar depinde în esenţă de cauze individuale.
A demonstrat observaţia existenţa acestei eredităţi? Desigur, se vede unei aceeaşi familie
sinuciderea se repetă cu o regularitate regretabilă. Unul dintre e cele mai frapante este citat de
Gali: „Domnul G..., proprietar, le lasă celor şapi avere de două milioane, şase dintre copii
rămân la Paris sau prin apropiere, îşi j partea de moştenire părintească, unii chiar sporind-o.
Nimic care să prevestea rocirea, cu toţii se bucură de o sănătate deplină. Toţi cei şapte fraţi,
însă, în c patruzeci de ani, s-au sinucis" 60. Esquirol a cunoscut un negustor, tată a şase co] care
patru s-au omorât, un altul făcând repetate tentative de sinucidere 61. Aii văd părinţi, copii şi
nepoţi cum sucombă rând pe rând ca urmare a acestui impui: exemplul fiziologilor trebuie să
învăţăm a nu trage prematur concluzii în ches ereditate, ce se cer tratate cu multă
circumspecţie. Şi cazuri în care ftizia loveşte succesive s -au văzut desigur în număr mare, dar,
totuşi, savanţii ezită încă să i este o boala ereditara, opinia contrară părând chiar a avea mai
mulţi sorţi de a se impune. Repetarea bolii în sânul aceleiaşi familii poate să se datoreze, într-
59
Remarca este valabilă şi pentru Italia. Şi acolo sinuciderile sunt mai frecvente în nord deci
talia medie a populaţiei septentrionale o depăşeşte puţin pe cea a locuitorilor din zona meridional
actuală în Italia este de origine piemonteză, iar, pe de altă parte, piemontezii se dovedesc a fi puţ
decât oamenii din sud. Diferenţa este, de altfel, mică, cel puţin pentru aria peninsulară. Max
înregistrează în Toscana şi în regiunea venetă este de 1,65 m, minima, în Calabria, este de 1,60 m.
talia coboară la 1,58 m.
6° Surle fonctions du cerveau, Paris, 1825
61
Maladies mentales, voi. I, pag. 582

adevăr, nu caracterului ereditar al ftiziei, ci eredităţii unui temperament general, propice

pentru a primi bacilul generator de rău şi a permite fecundarea lui, în ocazii favorabile. în
acest caz, ceea ce se tainiţe nu ar fi afecţiunea însăşi, ci doar un teren de natură să favorizeze
dezvoltarea ei. Pentru a avea dreptul de a respinge categoric această ultimă explicaţie, ar
trebui cel puţin sa se demonstreze că bacilul Koch se întâlneşte des în fetus ; atâta timp cât
faptul rămâne de probat, îndoiala îl înconjoară pe mai departe. Aceeaşi rezervă se impune şi în
ches-nea care ne preocupă pe noi. Aşadar, nu e de-ajuns, spre a o rezolva, să se citeze o sumă
de fapte în favoarea tezei eredităţii, ci ar trebui ca respectivele fapte să fie în număr satis-
făcător pentru a nu putea fi atribuite hazardului, să nu comporte alte explicaţii, să nu fie
contrazise de nici o altă serie de fapte. Răspund, oare, acestei triple condiţionări? | Se
întâmplă, e drept, a nu fi rare, dar pentru a putea conchide că natura sinuciderii este ereditară,
nu ajunge ca faptele respective să fie mai mult sau mai puţin frecvente. Ar bui, în plus,
determinată proporţia lor în raport cu ansamblul morţilor voluntare. Dacă, pentru o fracţiune
relativ ridicată din cifra totală a sinuciderilor, este probată existenţa antecedentelor ereditare,
avem temei să admitem că între aceste două aspecte e un raport de cauzalitate, că sinuciderea
are tendinţa de a se transmite ereditar. Dar atâta vreme cât această dovadă lipseşte, ne putem
întreba în continuare dacă respectivele cazuri citate nu se datorează unor combinaţii fortuite
de cauze diferite. Or, observaţiile şi comparaţiile, singurele care ar permite să fie tranşată
respectiva chestiune, nu au fost niciodată extinse de manieră satisfăcătoare. Mai întotdeauna
se preferă relatarea unui număr oarecare de întâmplări interesante. Puţinele informaţii pe care
le avem în această privinţă nu au, în nici un sens, valoarea unei demonstraţii, ba chiar sunt
puţin contradictorii. între cei 39 de alienaţi pe care a avut ocazia să-i observe în clinica sa dr.
Luys şi asupra cărora a lăsat rmaţii destul de complete, el nu a găsit decât un singur caz de
bolnav în a cărui familie manifestase anterior tendinţa de sinucidere 62. între 265 de alienaţi,
Brierre de smont nu a întâlnit decât 11, adică 4%, ai căror părinţi se sinuciseseră şi ei 63.
Proporţia prezentată de Cazauvieilh este mai ridicată, la 13 dintre cei 60 de subiecţi, a
constatat el antecedente ereditare, adică 289664. Conform statisticii bavareze, singura care
înregistrează influenţa eredităţii, acesta s-ar fi situat, în intervalul 1857 - 1866, cam la 13% 65.
Oricât de puţin decisive ar fi aceste fapte, dacă nu am putea să dăm seama de ele decât niţând
o ereditate specială a sinuciderii, ipoteza ar fi investită cu o oarecare autoritate de însăşi
 40 EMILE DU

imposibilitatea de a le găsi o altă explicaţie. Dar există cel puţin alte două cauze care pot să
producă acelaşi efect, mai ales împreună. Sâ remarcăm mai întâi că toate observaţiile au fost
făcute de alienişti, aşadar, asupra r alienaţi. Or, dintre toate bolile, alienarea mintală este poate
cea mai frecvent transmisibilă. Aşa că ne putem întreba dacă ereditară este predispoziţia
pentru sinucidere, sau ă nu ar fi mai degrabă în această situaţie alienarea mintală ce are,
frecvent, drept ptom sinuciderea, un sindrom, totuşi, accidental. îndoială cu atât mai
întemeiată, cu cât, din mărturia tuturor observatorilor reiese că, dacă nu chiar exclusiv, mai
ales, la alie-
ii sinucigaşi se întâlnesc cazurile ce ar susţine ipoteza eredităţii66. Fără îndoială, chiar ——
® Suicide, pag. 197 s Citat de
LEGOTY, pag.242 1 64 Suicide, pag.
17-19
65
După MORSELII, pag. 410
66
BRIERRE DE BOISMONT, op.cit, pag.50; CAZAUVIEILH, op. cir., pag. 19
şi în aceste condiţii, ea joacă un rol important, dar nu ca ereditate a sinuciderii se transmite
este afecţiunea mintală în ansamblu, tara nervoasă a cărei eventuE cinţă este moartea de sine.
Ereditatea nu are ca obiect predispoziţia pentru sii aşa cum nu are ca obiect hemoptizia în
cazul ftiziei ereditare. Dacă un nefericit în familie nebuni şi sinucigaşi ajunge să se omoare el
însuşi, o face nu pentru că lui s-au omorât, ci pentru că ei erau nebuni. Mai mult, deoarece
dezordinile transmiţându-se, se transformă - vezi, de exemplu, melancolia ascendenţilor ca:
delir cronic la urmaşi -, se poate întâmpla ca mai mulţi membri ai aceleiaşi fai curme viaţa,
dar toate aceste sinucideri să rezulte din nebunii diferite, aparţin urmare, unor tipuri diferite.
Totuşi, această primă cauză nu este de ajuns pentru a explica toate faptele. G o parte, nu s-
a dovedit că sinuciderea nu se repetă decât în familiile de alienaţi, altă parte, rămâne acea
particularitate deosebită că, în anumite familii, sinucid» endemică, deşi alienarea mintală nu
implică în mod necesar o atare consecinţă, nebun este îmboldit să se omoare. Atunci, cum să
explici existenţa acestor fam buni care par predestinaţi pentru a se distruge? Această
acumulare de căzu: nătoare presupune evident un alt factor decât precedentul. Dar putem să
dăm ! el fără să-1 atribuim eredităţii. Este de ajuns doar puterea contagioasă a exempl
Vom vedea, într-adevăr, într-un capitol următor, că sinuciderea este eminam tagioasă.
Proprietate ce se simte mai ales la indivizii a căror structură îi face ac sugestii, în general, la
ideea sinuciderii, în special, căci ei nu numai că sunt înclij producă tot ce îi frapează, dar sunt
dispuşi mai ales să repete un act pentru car o oarecare predispoziţie. Or, această dublă condiţie
se realizează la subiecţii aii doar neurastenici ai căror părinţi s-au sinucis, căci slăbiciunea lor
nervoasă îi obi şi totodată îi predispune să primească cu uşurinţă ideea de a-şi provoca
moartea, nu este de mirare că amintirea ori spectacolul tragic al sfârşitului celor apropi; pentru
ei sursă de obsesie sau de impuls irezistibil.
Nu numai că explicaţia aceasta este tot atât de satisfăcătoare ca şi aceea care la ereditate,
dar există fapte cărora doar ea le poate releva înţelesul. Se întâmp ca în familiile unde se
observă sinucideri repetate, acestea să fie şi aproape id( produc nu numai la aceeaşi vârstă, dar
sunt şi executate în acelaşi fel : aici dincolo strangulare, în altă parte este preferată prăbuşirea
de la mare înălţime. J citat mereu, imitaţia a mers până într-acolo, încât, la distanţă de câţiva
ani, toată f folosit de aceeaşi armă 6^. Dar în aceste similitudini s-a căutat o dovadă în plus ;
rului ereditar al sinuciderii. însă, dacă există puternice raţiuni de a nu face din şi o entitate
psihologică distinctă, cu atât este mai dificil să admitem că ar exista t( sinucidere prin
spânzurare sau cu arma de foc! Aceste exemple nu demonstreaz curând, cât de mare este
influenţa contagioasă pe care o exercită asupra spiritu vieţuitorilor sinuciderile care au îndoliat
deja trecutul familiilor lor? Trebuie amintiri îi obsedează şi îi urmăresc într-atât, încât îi
determină să reproducă cu actul înaintaşilor.
Şi mai verosimilă se arată aceasta explicaţie în numeroasele cazuri pentri poate fi luată în
discuţie ereditatea, singurul motiv al răului fiind contagiunea. 1 apariţiei concentrate de
sinucideri, despre care vom vorbi mai departe, se întâm] pe întotdeauna ca diferitele sinucideri
să se asemene, prezentând o uniformitate u
67
RIBGT, L'heredite, pag. 145, Paris, Felix Alean

Copii la indigo, s-ar zice. Toată lume ştie povestea celor cincisprezece indivizi care, în 1772,
într-un interval destul de scurt, s-au spânzurat unul după altul, de acelaşi cârlig, într-un loc
întunecos. Cum s-a scos însă cârligul, epidemia a luat sfârşit. Tot aşa, în tabăra din Bulogne,
un soldat şi-a zburat creierii într-o baracă şi, în câteva zile, a avut alţi imitatori, în acelaşi loc,
Sinuciderea - Studiu de sociologie 41

dar, după ce a fost arsă construcţia, contagiunea a încetat. în toate aceste exemple, influenţa
preponderentă a obsesiei este evidentă, de vreme ce sinuciderile contenesc odată cu dispariţia
obiectului material care trezeşte ideea. Aşadar, atunci când sinuciderile în chip manifest
provenind unele din altele reproduc toate acelaşi model, este legitimă atribuirea lor aceleiaşi
cauze, şi asta, cu atât mai mult când au maxima de acţiune în acele familii unde totul
concurează spre a le spori puterea.
De altfel, mulţi subiecţi au sentimentul că, făcând ce au făcut şi rudele lor, cedează
prestigiului acelor exemple. Iată cazul unei familii observate de Esquirol: „Cel mai tânăr frate,
la 26-27 de ani devine melancolic şi se aruncă de pe acoperişul casei sale; un al doilea frate,
care îl îngrijea, îşi reproşează moartea lui, are mai multe tentative de sinucidere şi moare după
un an, ca urmare a unei abstinenţe prelungite... Un al patrulea frate, medic, care, cu doi ani
mai înainte, îmi repetase cu o disperare înfricoşătoare că nu va scăpa de soartă, se omoară şi
el"68. Moreau citează exemplul următor: Un alienat, ai cărui tată şi unchi dinspre tată se
omorâseră, era afectat de tendinţa de sinucidere. Un frate care venea să-1 viziteze la
Charenton69 era disperat de ideile oribile pe care le auzea, dar nu putea sâ se debaraseze de
convingerea că şi el însuşi va sfârşi prin a sucomba 70 . Un bolnav i-a făcut lui Brierre de
Boismnt această confesiune: „Până la 53 de ani, am fost sănătos, nu mă întristam, eram chiar o
fire veselă, dar de trei ani, am început sâ am idei negre... De câteva luni nu-mi mai dau pace şi
clipă de clipă îmi vine să mă omor. N-o să vă ascund că fratele meu s-a sinucis la 60 de ani,
dar asta nu m-a preocupat în mod serios. Iată, însă, că acum, când am făcut şi eu 56 de ani,
amintirea lui e tot mai vie în capul meu, ba, acum, a ajuns să mă stăpânească tot timpul". Dar
unul dinfre faptele cele mai edificatoare este acela raportat de Falret. O tânără de 19 ani află
că „un unchi din partea tatălui şi-a provocat în mod voluntar moartea. Vestea o afectează
enorm: auzise că nebunia este ereditară, iar gândul că într-o bună zi ar putea să ajungă şi ea în
acea stare i-a acaparat atenţia... Se afla în acea tristă situaţie când şi tatăl ei şi-a pus capăt
zilelor. De atunci s-a crezut destinată unei morţi violente. Nu se mai preocupă decât de
apropiatul ei sfârşit şi repetă neîncetat: Voi muri ca tata şi ca unchiul! Sângele meu e stricat! Şi
comite o tentativă de omor. Bărbatul pe care-1 credea tatăl ei, nu era, de fapt, adevăratul ei
tată. Ca să o elibereze de spaimele ei cumplite, mama sa îi mărturiseşte acest adevăr şi îi
înlesneşte o întâlnire cu tatăl ei natural. Asemănarea lor fizică era atât de pronunţată, încât
toate îndoielile bolnavei s-au risipit pe loc. De atunci, renunţă la orice idee de sinucidere,
veselia îi revine treptat şi se însănătoşeşte" 7!.
Astfel, pe de o parte, cazurile care par a susţine caracterul ereditar al sinuciderii nu sunt
suficiente pentru a demonstra acest lucru, iar pe de altă parte, ele suportă fără dificultate şi altă
explicaţie. Mai mult decât atât. Unele date statistice, a căror importanţă pare să le fi scăpat
psihologilor, sunt ireconciliabile cu ipoteza transmiterii ereditare propriu-zise. Iată-le:
1.Dacă există un determinism organico-fizic, de origine ereditară, în virtutea căr
68
L!SLE, op. cit, pag. 195
68
Celebru azil psihiatric din Franţa (n. trad.)
70
BRIERRE, op.cit, pag.52
71
LUYS, op.cit, pag.201

omul este predestinat la sinucidere, el trebuie să-i afecteze cam la fel şi pe bărbaţi şi
femei, sinuciderea neavând în sine nimic sexual. Dar, de fapt, precum ştim, sinucigaş
femei sunt mai puţine, nereprezintând decât o mică fracţiune din numărul sinucigaşi
bărbaţi. Ceea ce nu s-ar întâmpla dacă ereditatea ar avea influenţa care i se atribuie.
Să spunem atunci că femeile moştenesc, ca şi bărbaţii, predispoziţia pentru sini dere, dar
aceasta este neutralizată, mai tot timpul, de condiţiile sociale specifice femeii Dar ce să
credem despre o ereditate care, în majoritatea cazurilor, rămâne latentă, de faptul că ea
constituie o foarte vagă virtualitate a cărei existenţă nu este dovedită nimic?
2. Vorbind despre ereditate în cazul ftiziei, Granchet se exprimă în aceşti termeni:
admite ereditatea într-un caz de acest fel (o ftizie declarată la un copil de trei luni) e
pe deplin întemeiat... Când tuberculoza izbucneşte la cincisprezece sau la douăzeci
luni de la naştere, este deja mai puţin sigur că ea datează din viaţa intrauterină, nee:
tând nici bănuiala existenţei unei tuberculoze latente... Ce să spunem, de asemen
despre tuberculozele care apar la cincisprezece, douăzeci sau treizeci de ani de la r
tere? Presupunând că ar fi existat o leziune la începutul vieţii, după un timp atât de în
lungat, n-ar fi trebuit ea sâ-şi piardă virulenţa? Nu e firesc să dăm vina pe acei micn
fosilă mai degrabă decât pe bacilii atât de vii la care este expus subiectul, pe care pc
 42 EMILE DU

să-i întâlnească oriunde72". într-adevăr, pentru a avea dreptul de a susţine că o afecţii

este ereditară, dacă nu există dovada peremptorie care constă în a descoperi germenii
fetus sau în nou-născut, ar trebui demonstrat cel puţin că se produce frecvent la co
foarte mici. Iată de ce s-a putut susţine că ereditatea este cauza fundamentală pentru a
nebunie specială care se manifestă din primii ani ai copilăriei, numită, din această prici
nebunie ereditară. Koch a arătat chiar că în cazurile de nebunie care, fără a fi com]
rodul eredităţii, nu conteneşte de a fi influenţată de ereditate, ea manifestă o tendinţă i
pronunţată de precocitate, doar acolo unde nu există antecedente cunoscute73.
Sunt citate, e drept, unele caracteristici privite ca ereditare şi care, totuşi, nu se m: festă
decât la vârstă mai mult sau mai puţin avansată, cum ar fi barba, copitele etc. O i menea
întârziere este explicabilă prin ipoteza eredităţii doar dacă respectivele carai ristici depind de o
stare organică ce nu se poate constitui decât în cursul evoluţiei ind duale; de exemplu, tot ceea
ce priveşte funcţiile sexuale nu îşi poate evident manife făţiş efectele decât la pubertate. Dar
dacă proprietatea transmisă este posibilă la or vârstă, ea trebuie să se manifeste dintr-odată.
Prin urmare, cu cât are nevoie de mai rr timp spre a se arăta, cu atât vom admite mai greu că
ar ţine de ereditate. Or, nu ved de ce ar fi solidară tendinţa de sinucidere cu o anumită fază de
dezvoltare organică i curând decât cu o alta. Dacă ea constituie un mecanism determinat, care
se po transmite gata organizat, ar trebui să intre în acţiune încă din primii ani.
Dar, de fapt, se întâmplă contrariul. Sinuciderea este extrem de rară la copii. în Frar în
perioada 1861-1875, după Legoyt, la un milion de copii sub 16 ani s-au înregistrat sinucideri
de băieţi şi 1,8 sinucideri de fetiţe. în Italia, cam în aceeaşi perioadă (18 1875), după Morselli,
cifrele sunt şi mai scăzute, nu se ridică peste 1,25 la băieţi, respec 0,33, la celălalt sex,
proporţie cvasi constantă pe tot cuprinsul ţării. în mod cu totul exc ţional, au fost comise
sinucideri având ca limită minimă vârsta de cinci ani, dar nu dovedit că aceste fapte ieşite din
comun ar avea caracter ereditar. Să nu uităm că şi copi se află sub acţiunea cauzelor sociale
72
Dictionnaire encyclopedique des sciences med., articolul "Phtisie", voi. LXXVI, pag. 542
73
Op.cit, pag. 170 -172

care, singure, îl pot împinge la sinucidere. Ceea ce susţine influenţa acestor determinări de
ordin social este faptul că şi sinuciderile copiilor variază în funcţie de mediul social, nefiind
nicăieri atât de numeroase ca în marile oraşe 74. Pentru că nicăieri în altă parte viaţa socială nu
începe atât de devreme pentru copil, lucru dovedit şi de precocitatea definitorie pentru micul
citadin. Iniţiat mai devreme şi mai cuprinzător în mecanismul civilizaţiei, el îi va resimţi mai
curând şi mai deplin efectele. Asta şi face ca în ţările dezvoltate, numărul sinuciderilor
infantile să se multiplice cu o regretabilă regularitate75.
în plus, nu numai că sinuciderea este rară în copilărie, dar atinge apogeul doar la bătrâneţe,
crescând în mod regulat cu fiecare interval de vârstă.
TABELUL LX
Sinuciderea pe vârste (la un milion de subiecţi per grup)
Franţa Prusia Saxonia Italia Danemarca
Barbari şi femei

(1835-1844) (1873 1875) (1847-1858) (1872-1876) (1845-1856)

'5 E >n CC '■3 E Zici '33 E
1 | U_
» ^
-O 9A

CQ oa
Sub 16 ani 2,2 1.2 10,5 3,2 9,6 2,4 3,2 1,0 113
Dela 161a 20 56,5 31,7 122,0 50,3 210 85 32,3 12,2 272
De la 20 la 30 130,5 44,5 231,1 60,8 396 108 77,0 18,9 307
155,6 44,0 235,1 55,6 551 126 19,6 426
BE la 30 la 40 1 72,3
204,7 64,7 347,0 61,6 26,0 576
|DE la 40 la 1102,3
50
De la 50 la 60 217,9 74,8
1140,0 32,0 702
906
De la 60 la 70 274,2 83,7 529,0 113,9 207
1147,8 34,51 785
De la 70 la 80 317,3 91,8
917 1124,3 29,1
297
1
Pes:e 80 ani 345,1 81,4 33,8 642
1103,8

74
Vezi MORSELLI, pag. 329 şi urm. I 75 Vezi
LEGOYT, pag. 158 şi urm., Paris, Felix Alean
| 76 în privinţa bărbaţilor se cunoaşte un singur caz, al Italiei, când se produce o staţionare intre 30 şi 40 de pi.
In privinţa femeilor, exista la aceeaşi vârstă o staţionare, de astă dată generală, deci, probabil reală. Ea
laarcheazâ o etapă a vieţii feminine. Fiind specifică pentru celibatari, corespunde fără îndoială acelei perioade
' intermediare când decepţiile şi necazurile cauzate de celibat încep să fie mai puţin resimţite, iar izolarea
morală,
Sinuciderea - Studiu de sociologie 43

Cu mici nuanţe, raportul este acelaşi în toate ţările, Suedia fiind singura societate unde
maxima se situează între 40 şi 50 de ani. Altfel, peste tot, cele mai multe sinucideri !
«înregistrează în ultima sau în penultima perioadă de viaţă, pretutindeni, de asemenea, i
creşterea fiind, până la această limită extremă, continuă, micile excepţii datorând-se poate
unor erori de recensământ76. Descreşterea care se observă după 80 de ani nu este ' absolut
generală şi, în orice caz, este foarte mică. Contingentul acestei vârste este ceva mai redus
decât cel furnizat de septuagenari, dar rămâne superior tuturor celorlalte, sau cel puţin,
majorităţii celorlalte. Cum să atribui atunci eredităţii o tendinţă care nu apare decât la adult şi
care, din acel moment, capătă tot mai multă forţă pe măsură ce omul înaintează în vârstă ?
Cum să califici drept congenitală o afecţiune care, fiind aproape nulă

sau foarte slabă în copilărie, se dezvoltă progresiv o dată cu vârsta şi nu atinge maxii de
intensitate decât la bătrâni?
Legea eredităţii homocrome nu se poate invoca nici ea aici. Aceasta spune, într-ad că, în
anumite circumstanţe, caracterul moştenit apare la descendenţi cam la ac< vârstă ca la părinţi.
Nu este cazul sinuciderii care, peste 10 sau 15 ani, se întâlneş toate vârstele, fără deosebire. Iar
ceea ce o caracterizează nu este faptul că se mani într-o anume etapă a vieţii, ci că progresează
neîntrerupt cu fiecare etapă de vârstă. I progres neîntrerupt demonstrând că acea cauză de care
depinde sinuciderea se dez şi ea pe măsură ce omul îmbătrâneşte. Dar ereditatea nu
îndeplineşte această con căci, prin definiţie, ea este tot ce trebuie şi poate să fie chiar de la
producerea fecun Să spunem atunci că înclinaţia spre sinucidere există în stare latentă încă de
la naş dar că nu se manifestă decât sub acţiunea altor forţe cu apariţie mai târzie şi dezvc
progresivă ? Dar asta înseamnă să recunoaştem că influenţa eredităţii se reduce cel la o
predispoziţie foarte generală şi imprecisă, căci, dacă îi este atât de indispensabil cursul altui
factor pentru a-şi face simţită acţiunea, când apare, şi în măsura în CE apare, înseamnă că acel
factor trebuie considerat adevărata cauză.
în sfârşit, felul în care variază sinuciderea în funcţie de vârstă este o dovadă că, ori o stare
organico-psihică nu ar putea să fie cauza ei determinantă, căci tot ce ţir organism, fiind supus
ritmului vieţii, trece succesiv printr-o fază de creştere, apoi prinţ de staţionare şi, în sfârşit, de
regresiune. Nu există caracteristică biologică sau psihol să progreseze la nesfâşit, ci totul,
după ce a atins un moment de apogeu, intră în decă Sinuciderea, dimpotrivă, nu ajunge la
punctul culminant decât la limita ultimă a tras vieţii. Chiar reculul pe care-1 observăm după
80 de ani, pe lângă faptul că este slab n nici caracter general, el este relativ, căci nonagenarii
se sinucid la fel sau şi mai mult indivizii de 60 de ani, oricum, mai mult decât oamenii în plină
maturitate. De ce recunoaştem în acest semn că acea cauză care face să varieze sinuciderea nu
constă îi impuls congenital şi imuabil, ci în acţiunea progresivă a vieţii sociale? Apărânc
devreme sau mai târziu, în funcţie de vârsta la care oamenii intră în societate, sinucr creste şi
în funcţie de gradul de angrenare al acestora în mecanismele sociale.
Şi iatâ-ne ajungând la aceeaşi concluzie ca în capitolul precedent. Desigur, sinuci nu este
posibilă dacă structura individului o refuză. Dar alcătuirea individuală care î cea mai
favorabilă constă nu într-o tendinţă determinata şi cu caracter de automatisr excepţie alienaţii),
ci într-o aptitudine generală şi vagă, care permite sinuciderea, d o implică în mod necesar, şi,
prin urmare, nu o poate explica.
 Capitolul III SINUCIDEREA ŞI FACTORII
COSMICI77

Dacă, singure, predispoziţiile individuale nu sunt cauzele determinante ale sinuciderii, ele
au poate mai multă putere de acţiune când se combină cu anumiţi factori cosmici. Aşa cum
mediul material face câteodată să izbucnească unele maladii, care, în absenţa acestuia, ar fi
rămas la stadiul de germeni, ar fi posibil ca acest mediu să aibă puterea de a activa virtuale
aptitudini generale cu care în mod natural sunt înzestraţi unii indivizi pentru sinucidere. în
acest caz, nu ar trebui să privim rata sinuciderii drept un fenomen social: fiind rodul
conlucrării dintre cauze fizice şi starea organico-psihică, ea ar ţine în totalitate sau în principal
de psihologia morbidă. E drept că poate ne-ar fi greu să explicăm cum, în aceste condiţii,
poate să fie ea atât de strict individualizată pentru fiecare grup social, căci de la o ţară la alta,
mediul cosmic nu prezintă diferenţe sensibile. Dar am beneficia de un câştig : putem astfel să
dăm seama cel puţin de unele variaţii pe care le prezintă fenomenul sinuciderii, fără a lua în
considerare cauzele sociale.
Dintre factorii de acest fel, numai doi sunt consideraţi a avea înrâurire asupra sinuciderii:
clima si temperatura anuală.

I Iată cum apare pe harta Europei repartizarea sinuciderilor, în funcţie de latitudine:

De la 36° la 43° latitudine........21,1 sinucideri la un milion de locuitori
De la 43° la 50° latitudine.........93, 3 sinucideri la un milion de locuitori
De la 50° la 55° latitudine.........172,5 sinucideri la un milion de locuitori
\ Peste 55°.....................................88,1 sinucideri la un milion de locuitori
Aşadar, sinuciderea este minimă doar în sudul şi în nordul Europei, în centru fiind mai
dezvoltată. Morselii aduce chiar precizări, arătând că spaţiul cuprins între paralela 47 şi
paralela 57, pe de o parte, si 20 si 40 de grade longitudine, pe de altă parte, este câmpul
predilect al sinuciderii. Această zonă coincide cu regiunea cea mai temperată din întreaga
Europă. Trebuie, oare, să vedem în această coincidenţă un efect al influenţelor climatice? I
Asta a susţinut, nu fără oarecare ezitare, Morselii. într-adevăr, nu se înţelege prea bine ce
legătură poate să existe între clima temperată şi sinucidere, dar extraordinara concordanţă a
faptelor a putut, totuşi, să impună o atare teză. Or, indiferent de ipoteticul raport ■intre
sinucidere şi un climat sau altul, cert este că fenomenul a înflorit sub orice climă. Astăzi Italia
este relativ ferită, dar sinuciderea era frecventă pe timpul Imperiului roman, când Roma era
capitala Europei civilizate. De asemenea, sub cerul arzător al Indiei, în .anumite epoci, ea a
fost foarte dezvoltată78.
însăşi configuraţia zonei respective arată prea bine că nu clima este cauza numeroaselor
sinucideri care se comit acolo. Aria care o reprezintă pe hartă nu e formată dintr-o singură,
omogenă şi egală bandă înglobând toate ţările dominate de aceeaşi climă, ci de două pete
distincte: una pentru centrul departamentului Ile-de-France şi departamentele înconjurătoare,
cealaltă pentru Saxonia şi Prusia. Ele coincid nu cu o regiune
77
JJ Bibliograiie. LOMBROSO. Pensiero e Meteore; FERRI, Variations thermometriques et criminalite, in
BjrchiVes d'Anth criminelle, 1887 ; CORRE, Le delit et le suicide â Brest, in Arch.d Anth.crim, 1890, pag.109 şi
mn., 259 şi urm; DU MEME, Crime et suicide, pag. 605 - 639; MORSELLI, pag.103 -157 I 78 Vezi Partea a Il-a,
capitolul IV
climaterică net delimitată, ci cu două principale focare de civilizaţie europeană. 1 urmare, în
natura acestei civilizaţii, în felul cum se repartizează ea pe ţări, trebuie cău cauza care face
inegală înclinaţia spre sinucidere a popoarelor, iar nu în virtuţile m rioase ale climei.
Se poate explica astfel şi un alt fapt, semnalat deja de Guerry, confirmat prin observaţii de
Morselli, fapt nu fără excepţii, dar, totuşi, cu destul de mare generali' în ţările care nu fac
parte din zona centrală, regiunile cele mai apropiate fie de nord de sud sunt cele mai încercate
de sinucidere. Astfel, în Italia ea se manifestă mai ale nord, în timp ce în Anglia şi în Belgia
afectează cu precădere sudul. Dar nu vedem n raţiune să punem aceste fapte pe seama
proximităţii climei temperate. Nu e mai fir atunci, să admitem că ideile, sentimentele, într-un
cuvânt, curentele sociale care îi îm] cu atâta putere spre sinucidere pe locuitorii din nordul
Franţei şi Germaniei se regâ: şi în ţările învecinate unde este aproximativ aceeaşi viaţă, dar la
o mai mică intensit Iată, de altfel, date care demonstrează cât de mare înrâurire au cauzele
sociale asi repartizării sinuciderilor. Până în 1870, în Italia, provinciile nordice înregistrau
cele multe sinucideri, urmau cele din centru şi apoi cele sudice. încet, încet, diferenţa di nord
si centru a diminuat şi ordinea s-a inversat (vezi Tabelul X). Dar clima aceste giuni a rămas
aceeaşi. Ce s-a schimbat de fapt ? Ca urmare a cuceririi Romei în 1870 pitala Italiei a fost
mutată în centrul ţării, mişcarea ştiinţifică, artistică, economic; deplasat în acelaşi sens.
Sinuciderile s-au dus şi ele într-acolo.
TABELl
Distribuţia regională a sinuciderii în Iltalia
Sinucideri la un milion Rata fiecărei regiuni exprimată în funcţie d
de locuitori valoarea ei în nord reprezentată prin 100

Perioada 1864-1876 1884-1886 1866-1867 1864-1876 1884-1881

1866-1867
Nord 33,8 43,6 63 100 100 100
Centru 25,6 40,8 88 75 93 139
Sud 8,3 16,5 21 24 37 33

Nu este deci cazul să mai insistăm asupra unei ipoteze pe care nimic nu o susţi atâtea fapte
o infirmă.

N
Influenţa temperaturii de-a lungul anotimpurilor pare mai justificată. Din acest j de vedere,
faptele pot fi diferit interpretate, dar ele rămân constante.
Dacă în loc de a observa, am încerca să prevedem prin raţionament care anotimpul cel mai
favorabil sinuciderii, am fi tentaţi să credem că poate acela când e întunecat, temperatura
scăzută şi umiditatea ridicată. Aspectul dezolant pe care bracă atunci natura nu este oare menit
să îndemne la reverie, să ne trezească tristeţi provoace melancolie? Sunt atunci momente mai
dure de viaţă, fiind nevoie de o al; taţie mai bogată spre a suplini lipsa de căldură naturală, dar
care se procură mai grei această pricină, Montesquieu socotea că ţinuturile ceţoase şi
friguroase erau cu d bire favorabile sinuciderilor şi foarte multă vreme această opinie a rămas
la rang de
I Aplicând această lege anotimpurilor, ar rezulta că toamna ar trebui să se înregistreze I
apogeul sinuciderilor. Cu toate că Esquirol formulase deja îndoieli cu privire la exactitatea I
respectivei teorii, Falret îi accepta în continuare principiile79. Astăzi, statistica o respinge
definitiv. Maxima sinuciderilor se atinge nu toamna, nici iarna, ci în anotimpul frumos, când
natura este îmbietoare şi temperaturile sunt blânde. Omul părăseşte de preferinţă Biata când îi
este foarte lesnicioasă. Dacă împărţim anul în două semestre, unul cuprinzând cele şase luni
calde (din martie, în august, inclusiv), celălalt pe cele reci, întotdeauna primul numără cele
mai multe sinucideri. Nu există ţară care să facă excepţie de la Bceastâ regulă. Cu diferenţă
de câteva unităţi, proporţia este aceeaşi pretutindeni. Din 1000 de sinucideri anual, între 590
şi 600 se comit în anotimpurile calde şi doar 400 în restul anului.
Raportul dintre sinucidere şi variaţiile de temperatură poate chiar să fie determinat cu la
mai multă precizie.
c Dacă vom conveni să denumim iarnă trimestrul care ţine din decembrie până în februarie
inclusiv, primăvară, pe acela ce se întinde din martie în mai, vară, pe acela care începe în iunie
şi se sfârşeşte în august, şi toamnă, celelalte trei luni următoare, şi dacă ordonam aceste patru
anotimpuri după importanţa mortalităţii-sinucidere în fiecare dintre ele, vom vedea că aproape

I
pretutindeni vara deţine primul loc. Din acest punct de vedere, Morselii a comparat 34 de
perioade diferite din 18 state europene şi a constatat câ în 30 dintre situaţii, adică 88%,
maximum de sinucideri se înregistra în perioada estivală, şi doar în 3% s-au produs primăvara
şi în 1% toamna. Acea abatere observată mai nou numai în marele ducat Baden şi într-o
singură perioadă istorică este lipsită de valoare, rezultând dintr-un calcul raportat la o
perioadă mult prea scurtă ; de altfel, ea nici nu s-a repetat in intervalele ulterioare. Alte
treiexcepţii, de asemenea, nu sunt semnificative. Ele se referă la Olanda, Irlanda şi Suedia. în
ce priveşte primele două ţări, cifrele care au servit drept bază de calcul pentru stabilirea
mediei sezoniere sunt prea neînsemnate pentru a conduce la concluzii certe - doar 387 de
cazuri pentru Olanda şi 755 pentru Irlanda, şi, în plus, statisticile care se fac în aceste ţări nu
au acea autoritate care este de dorit. In sfârşit, în Suedia, faptul a fost constatat numai în
perioada 1835 - 1851. Deci, dacă ne referim la statele unde informaţiile sunt autentice, putem
spune câ regula este absolută şi universală.
 Perioada unde se înregistrează minima sinuciderilor nu dă dovadă de mai puţină
regularitate: de 30 de ori din 34, adică 88%, ea se situează iarna, restul toamna. Cele patru
ţari care se îndepărtează de regulă sunt Irlanda şi Olanda (ca şi mai înainte), cantonul Berna
şi Norvegia. Ştim deja de unde provin primele două anomalii, a treia nici nu o
| putem califica astfel, căci a rezultat din observarea a doar 97 de sinucideri. în concluzie, de
26 de ori din 34, adică în proporţie de 76%, anotimpurile se clasează în ordinea urmâ-
[ toare: vara, primăvară, toamnă, iarnă. Raportul se verifică, fără nici o excepţie, pentru
Belgia, Franţa, Prusia, Saxonia, Bavaria, Wurtemberg, Austria, Elveţia, Italia şi Spania. I Nu
numai că anotimpurile se clasează în acelaşi fel pretutindeni, dar partea proporţionala a
fiecăruia nu diferă decât foarte puţin de la o ţară la alta. Pentru a face şi mai
| evidentă această invariabilitate, am exprimat în tabelul XI partea ce revine fiecărui anotimp
în principalele state europene, în funcţie de totalul anual al sinuciderilor raportat la mie. Se
poate observa că aceeaşi serie de cifre revine aproape identic în fiecare coloană.
De}' hypocondrie, pag. 28
TABELl
Partea proporţionala a fiecărui anotimp din totalul anual al sinuciderilor în
fiecare
Danemarca Belgia Franţa Saxonia Bavaria Austria 1¾
(1858-1865) (1841-184¾ (18351843) (1847-1858) (1858-1865) (1858-1859) (1869-
Vara 312 301 306 307 308 315 29
Primăvara 284 275 283 281 282 281 28
Toamna 227 229 210 217 218 219 22
Iarna 177 195 201 195 192 185
ţi
1000 1000 1000 1000 1000 1000 10

Din aceste fapte incontestabile, Ferri şi Morselli au tras concluzia că temperatu o influenţă
directă asupra tendinţei de sinucidere, că, prin acţiunea mecanică pe c exercită asupra
funcţiilor cerebrale, căldura îl face pe om să se omoare, Ferri înce chiar să explice cum anume
se produce acest efect. Pe de o parte, susţine el, căldi dică nivelul de excitabilitate a sistemului
nervos, iar pe de altă parte, pentru că îi timpul călduros organismul nu mai are nevoie să
consume multe substanţe spre a-şi ţine propria temperatură la cota convenabilă, rezultă o
acumulare de forţe dispc care tind în mod natural să-şi afle o întrebuinţare. Din acest dublu
motiv, vara ap? surplus de activitate, un preaplin de viaţă ce se cere cheltuită şi întotdeauna nu
po se manifeste altfel decât sub forma unor acte violente. Una dintre aceste manifestă]
sinuciderea, o alta este omuciderea, iată de ce morţile voluntare şi crimele se înm în acest
anotimp. Se mai consideră că alienarea mintală de orice fel se dezvoltă în ai perioadă şi este
firesc, s-a susţinut, ca sinuciderea, ca urmare a legăturii ei cu nebui evolueze în acelaşi fel.
Seducătoare prin simplitatea ei, teoria pare, la prima vedere, în concordanţă cu f; O
expresie directă a acestora. In realitate, este departe de a da seama de ele.

m
In primul rând, implică o concepţie contestabilă despre sinucidere. Conform i teorii, se
presupune că sinuciderea are întotdeauna ca antecedent psihologic o st surexcitare, că ea
constă într-un act violent şi că nu este posibilă decât printr-o mari tuire de forţă. Dar,
dimpotrivă, adesea, sinuciderea rezultă dintr-o extremă depresi cum există sinucidere exaltată
sau exasperată, există la fel de frecvent şi sinucide somorâtă (vom reveni mai departe la acest
aspect). E imposibil însă ca şi asupra u asupra celeilalte căldura să acţioneze în acelaşi fel,
dacă ar stimula-o pe cea dintâ doua ar trebui să o reducă simţitor. Acţiunea agravantă pe care
ar putea să o aibă; anumitor subiecţi ar fi neutralizată sau de-a dreptul anulată de acţiunea de
tempe pe care ar exercita-o asupra celorlalţi, prin urmare, ea nu ar putea să se manifest ales la
modul atât de evident, cum rezultă din datele statistice. Atunci, variaţiile derii în funcţie de
anotimp trebuie să aibă altă cauză.
Văzând aici o simplă contrapondere a variaţiilor similare pe care le-ar suferi, în J moment,
alienarea mintală, ar trebui, pentru a putea accepta această explicaţie, să tem o relaţie imediată
şi mai strânsă decât există între sinucidere şi nebunie. De
Sinuciderea - Studiu de sociologie 5!

nici nu s-a dovedit că anotimpurile produc acelaşi efect asupra acestor două fenomene 80, şi,
chiar dacă paralelismul ar fi incontestabil, mai rămâne să ştim dacă schimbările anuale de
temperatură sunt cele care fac să urce ori să coboare curba alienării mintale. Nu este sigur că
anumite cauze de o cu totul altă natură nu produc sau nu contribuie la producerea acestui
rezultat.
Insă, indiferent de felul cum este explicată influenţa atribuită căldurii, să vedem dacă ea este
reală.
Din unele observaţii, pare să rezulte evident că o căldură excesivă incită omul la sinu-tidere.
Se pare că, în timpul campaniei din Egipt, s-a înmulţit numărul sinucigaşilor din armata
franceză şi acest spor a fost pus pe seama temperaturilor ridicate. Nu de puţine ori, la tropice
pot fi văzuţi oameni grăbind brusc spre mare atunci când soarele îşi aruncă vertical razele
fierbinţi. Dr. Dietrich povesteşte cum, într-o călătorie în jurul lumii, făcută de contele Charles
de Gortz, între 1844 şi 1847, acesta a remarcat la marinarii din echipaj un impuls irezistibil, pe
care 1-a numit the horrors şi pe care 1-a descris astfel: „Răul se manifestă mai ales iarna când,
după o lungă traversare, debarcând, marinarii se aşează imprudenţi lângă o sobă încinsă şi se
dedau, după cum le este obiceiul, la excese de tot felul. Simptomele teribilei hoiror, se
declanşează, însă, abia după ce ei revin la bord. Cei atinşi de această afecţiune, împinşi de o
forţă irezistibilă, se aruncă în mare, de oriunde s-ar afla când i-a cuprins rătăcirea, fie că sunt
ocupaţi cu treaba ce le revine pe vas, fie din vârful catargelor, iar dacă ea îi surprinde în somn,
bolnavii se trezesc brusc scoţând urlete înfricoşătoare". S-a observat de asemenea că vântul
denumit sirocco8!, vânt aducător de căldură sufocantă are o înrâurire analoagă82.
I Dar şi un frig cumplit poate să aibă efecte similare. Astfel, se spune că armata franceză afost
încercată de nenumărate sinucideri în timpul retragerii din Moscova. Dar nu putem invoca
aceste fapte pentru a explica de ce morţile voluntare sunt mai numeroase vara decât toamna, şi
toamna decât iarna; tot ce putem conchide este că temperaturile extreme, oricare ar fi ele,
favorizează înmulţirea sinuciderilor. Se mai înţelege că excesele de orice fel, schimbările
bruşte şi violente survenite în mediul fizic tulbură organismul, tulbură ■cui normal al
funcţiilor şi determină felurite deliruri în timpul cărora poate să apară ideea sinuciderii şi
înfăptuirea ei, dacă nu este împiedicată de nimic. Dar nu există o analogie între aceste
perturbări excepţionale şi anormale şi variaţiile graduale pe care le ■rcurge temperatura de-a
lungul anului. Problema rămâne aşadar deschisă. Soluţionata ei îi revine analizei datelor
statistice.
■Dacă temperatura ar fi cauza fundamentală a oscilaţiilor pe care le-am constatat, sinu-■erea
ar trebui să varieze în mod regulat în funcţie de ea. Dar nu este deloc aşa. Primă-■jrase omoară
mai mulţi oameni decât toamna, deşi atunci e ceva mai frig.
■*° Nu putem sâ apreciem cum se repartizează cazurile de nebunie pe anotimpuri decât după numărul de
■mari in aziluri. Dar criteriul este insuficient, căci familiile nu îi internează pe bolnavi chiar atunci când
■icneşte boala, ci mai târziu. In plus, luând in considerare informaţiile aşa cum le avem, acestea sunt departe
PE a dezvălui o concordanţă perfecta între variaţiile sezoniere ale nebuniei şi cele ale sinuciderii. După o
fetita a lui Cazauvielh, din 1000 de internări anuale la Charenton, iată ce parte revine fiecărui anotimp: iarna,
i, primăvara, 283; vara, 261; toamna, 231. Acelaşi calcul făcut pentru totalul alienaţilor din azilurile departa-
ntului Seine conduce la rezultate analoage: iarna, 234; primăvara, 266; vara, 249; toamna, 248. Constatare: 1.
lima cade primăvara, iar nu vara, dar, ţinând cont de observaţia precedentă, maxima reală trebuie situată în
(impui precedent; 2. diferenţele dintre anotimpuri sunt foarte mici. Altfel arătând ele în privinţa sinuciderii.

t
" Vânt de sud-est, de origine sahariană, extrem de fierbinte, rezultând din câmpurile de presiune formate editerana
(nota trad.) Franţa Italia
Din 1000 de sinucideri Temperatura Din 1000 de sinucideri Temperat
anuale câte revin medie a anuale câte revin medie;
fiecărui anotimp anotimpului fiecărui anotimp anotimpu
Primăvară 284 10,2° 207 12,9°
Vară 227 11,1° 196 13,1°

Astfel, în timp ce termometrul creşte cu 0,9 grade în Franţa şi cu 0,2 în Italia, sinuciderilor
diminuează, cu 21% în prima ţară şi cu 35% în cealaltă. De asemenea, în ti iernii, în Italia
temperatura este mult mai scăzută decât toamna (2,3° faţă de 13,l c totuşi, mortalitatea-
sinucidere se menţine cam la aceleaşi valori în cele două anotin (196 de cazuri, faţă de 194).
Pretutindeni, diferenţa dintre primăvară şi vară este f( mică în privinţa sinuciderilor şi foarte
 48 EMILE DURK1

mare sub raportul temperaturilor. în Fanta difei este de 78% în al doilea caz şi de doar 8% în
primul, în Prusia este de 121%, respectiv,
Această lipsă de dependenţă în raport cu temperatura este şi mai evidentă, obser curba
sinuciderilor nu pe anotimpuri, ci pe luni. Variaţiile lunare se supun, într-adevăr, u toarei legi
care se aplică în toate ţările Europei: începând cu luna ianuarie inclusiv m sinuciderii este
regulat ascendent din lună în lună până în iunie şi regresează tot în regulat începând din
această lună până la sfârşitul anului. în general, 62%, maxima, cai iunie, 25% în mai şi 12%
în iulie. Minima, 60%, se înregistrează în decembrie, 22% în ianu 15% în noiembrie şi 3% în
octombrie. Iregularităţile cele mai pronunţate apar în majorite seriile prea mici pentru a avea
semnificaţie. Acolo unde se poate urmări evoluţia sinuci pe un mare interval de timp, cum este
cazul Franţei, se observă creşterea ei până în iur descreşterea apoi până în ianuarie, diferenţa
între extreme nefiind sub 90% sau 100' medie. Sinuciderile nu ating deci apogeul în lunile cele
mai calde, iulie şi august începând din august, încep să scadă şi încă vertiginos. De asemenea,
în majoritatea căzu nu ating punctul cel mai de jos în ianuarie, care este luna cea mai
friguroasă, ci în decern Tabelul XII arată, pentru fiecare lună, că nu există o corespondenţă
regulată şi const între mercurul termometrului şi numărul de sinucideri.

Franţa (1866-1870)Italia (1883-1888)Prusia

(18761878,1880-1882,1885-18
Temperatura medieCâte sinucideri lunar din 1000 deTemperatura
medieCâte sinucideri lunar din 1000 deTemperatura medie (1848
-1877)Câte sinucic lunar din 10 de sinucide

RomaNapoli

sinucideri pe an
°3 Toate lunile din acest sinucideri pe rotunjite
tabel au fost an la 30 de zile. Pentru
pe cifrele corespunzătoare te râturilor au fost luate din l'Annuaire
Franţa,
anianuarie2,4°686,8°8,4°690,28°61februarie4,0°808,2°9,3°800,7
du burenu des longitudes, iar pentru Italia, din Annali dell'UfBcio cer.
3°67martie6,4°8610,4"10,7°812,74°78aprilie10,1°10213,5°14,0°
de Meteorologia.
986,79°99mai14,2°10518,0°17,9°10310,47°104iunie17,2°10721,
9°21,5°10514,05°105
TABELUL X
iulie 18,9° 100 24,9° 24,3° 15,22° 99
B

.august 18,5° 82 24,3° 24,2° 93 14,60° 90

septembri 15,7° 74 21,2° 21,5° 73 11,60° 83
e
octombrie 11,3° 70 16,3° 17,1° 65 7,79° 78
noiembrie 6,5° 66 10,9° 12,2° 63 2,93° 70
decembrie 3,7° 61 7,9° 9,5° 61 0,60° 61
în aceeaşi ţară, lunile cu temperaturi aproape egale produc un număr proporţional de
sinucideri foarte diferit (de exemplu, mai şi septembrie, aprilie şi octombrie, în Franţa, iunie si
septembrie, în Italia etc). Reciproca nu este mai puţin frecventă: ianuarie şi octombrie,
februarie şi august, în Franţa, înregistrează cam tot atâtea sinucideri în pofida diferenţelor
enorme de temperatură, şi tot aşa se întâmplă în cazul lunilor aprilie şi iulie,
■ Italia şi în Prusia. în plus, cifrele proporţionale sunt aproape cu regularitate aceleaşi pentru
fiecare lună în toate aceste diferite ţări, deşi temperaturile medii pentru aceeaşi lună sunt foarte
diferite de la o ţară la alta. Astfel, în mai când temperatura este de 10,47° în Prusia, de 14,2° în
Franţa şi de 18° în Italia, se înregistrează 104 sinucideri în prima irâ, 105 în a doua si 103 în
cea de-a treia84. Şi se poate urmări în continuare demonstraţia pentru majoritatea lunilor anului.
Cazul lunii decembrie este deosebit de semnificativ. Partea care revine acestei luni din totalul
anual de sinucideri apare ca fiind riguros constantă în toate cele trei societăţi comparate (61 de
sinucideri la mie) şi, totuşi, pentru această perioadă din an, termometrul arată în medie 7,9° la
Roma, 9,5° la Napoli, în timp ce în Prusia nu se ridică peste 0,67°. Nu numai că temperaturile
lunare nu sunt aceleaşi, şlarele evoluează şi foarte diferit în diferitele regiuni; astfel, în Franţa,
Sinuciderea - Studiu de sociologie 5!

termometrul urcă mai mult din ianuarie în aprilie decât din aprilie în iunie, dar în Italia se
întâmplă invers. Intre variaţiile de temperatură şi cele ale sinuciderii nu este, aşadar, nici un
raport.
B)e altfel, dacă temperatura ar avea influenţa care i se atribuie, ea ar trebui să se facă imţilâ şi
în repartizarea geografică a sinuciderilor, ţările cele mai calde trebuind să fie pele mai afectate.
Această deducţie s-a impus în mod atât de evident, încât şcoala italiană jjîmbrâţişat-o pentru a
demonstra că tendinţa asasină creşte odată cu creşterea tempera- K. Lombroso, Ferri s-au bazat
pe ea susţinând că, aşa cum asasinatele sunt mai frec- Bte vara decât iarna, ele sunt, de
asemenea, mai numeroase în sud decât în nord. Din păcate, când este vorba de sinucidere,
dovada se întoarce împotriva criminologilor ita-fcni, căci tocmai în ţările meridionale din
Europa este cel mai slab dezvoltată. în Italia juntde cinci ori mai puţine sinucideri decât în
Franţa, iar Spania şi Portugalia prezentând ■re aproape neînsemnate. Pe harta franceză a
sinuciderilor, singura zonă albă cu oare-fare întindere se situează la sud de Loire. Desigur, nu
vrem să spunem că, în realitate, ştuaţia acesta este un efect al temperaturii, ci doar că, oricare
ar fi cauza ei, ea constituie Eţfopt ireconciliabil cu teoria conform căreia căldura este un
stimulent al sinuciderii85.
■ Atare dificultăţi şi contradicţii i-au îndemnat pe Lombroso şi pe Ferri să modifice parţial
doctrina şcolii lor, dar fără să abandoneze principiul. După Lombroso, a cărui opinie
■^Remarcam în mod deosebit această similitudine a cifrelor proporţionale, asupra semnificaţiei ei vom reveni
în Partea a 111-a, capitolul I
B^E adevărat, după aceşti autori, sinuciderea n-ar fi decât o varietate de omucidere. Absenţa sinuciderilor
piţârile meridionale nefiind, deci, decât aparentă, căci s-ar compensa printr-un excedent de asasinate. Vom ve-
mai departe ce trebuie sâ credem despre o atare identificare. Dar încă de aici, cum să nu observăm că ar-ntul se
întoarce împotriva acestor autori ? Dacă excesul de omucideri din ţările calde compensează lipsa ucideri de
acolo, de ce aceeaşi compensare nu se poate stabili şi pentru lunile calde ale anului? De ce se plâ câ în aceste
luni există şi foarte multe omucideri de sine şi foarte multe omucideri de semeni?
este reprodusă de Ferri, nu atât intensitatea căldurii ar împinge la sinucidere, câ primelor zile
călduroase, contrastul dintre frigul care dispare şi anotimpul calc instalează. Asta ar surprinde
organismul încă neobişnuit să suporte noua tem] O privire fugară pe tabelul XII ne asigură,
însă, că explicaţia este lipsită de fur Dacă ea ar fi corectă, ar trebui să vedem curba care
reprezintă evoluţiile lu sinuciderii rămânând pe orizontală în timpul toamnei şi iernii, apoi
urcând dintr-momentul precis când vin primele călduri - sursa răului, nu ? —, dupa aceea cobe
mai puţin brusc, o dată ce organismul a avut timp să se acomodeze cu tempera cată. Dar,
dimpotrivă, curba este perfect regulată: creşterea, atât timp cât dure cam aceeaşi de la lună la
lună. Există creştere de la decembrie la ianuarie, de la la februarie, de la februarie la martie,
adică în lunile când primele călduri răi departe, şi există descreştere progresivă din septembrie
în decembrie, când căi trecut demult şi descreşterea nu s-ar putea atribui dispariţiei lor. Dar de
fapt, c căldurile ? In general, toată lumea este de acord că încep în aprilie. într-adevăr, d în
aprilie, termometrul urcă de la 6,4° la 10,1°; o creştere, deci, de 57%, în tin aprilie în mai este
doar de 40%, din mai în iunie de 21%. Aşadar, ar trebui ca în se înregistreze o explozie
excepţională de sinucideri. în fapt, sporul care se atunci nu este superior celui observat pentru
cuplul lunilor ianuarie - februarie fine, cum această creştere nu numai că s-a menţinut, dar se şi
continuă - e drep: - până în iunie şi chiar în iulie, e greu să o pui pe seama influenţei exercitate
i vară. Poate doar cu condiţia să socoteşti că primăvara ţine până la sfârşitul ve zând din acest
anotimp luna august!
Apoi, dacă primele călduri sunt atât de funeste, ar trebuie ca şi primele zile fi să aibă
aceeaşi acţiune. Şi ele surprind organismul în situaţia de a-şi fi pierdu inţele şi tulbură funcţiile
vitale până când se împlineşte readaptarea. Totuşi, toaii întâmplă nici o ascensiune care să
semene fie şi pe departe cu ceea ce se obser vara. De asemenea, nu înţelegem cum a putut
Morselli, după ce a recunoscut c teoriei sale, trecerea de la cald la frig trebuie să aibă aceleaşi
efecte ca şi tranziţi să adauge: .Acţiunea primelor zile friguroase poate fi verificată fie în
tabelei statistice, fie, şi mai bine, în cea de-a doua ascensiune pe care o prezintă toat noastre
toamna, în lunile octombrie şi noiembrie, adică, atunci când trecerea < timpul cald la
anotimpul rece este cel mai viu resimţită de organismul omen deosebi de sistemul nervos 86".
Nu avem decât să ne raportăm la tabelul XII pe dea că aserţiunea este absolut contrară faptelor.
Chiar din cifrele furnizate de rezultă că, de la octombrie la noiembrie, numărul sinuciderilor nu
creşte apros o ţară, ci, dimpotrivă, scade. Excepţie fac numai Danemarca, Irlanda şi Austria îr
1851 - 1854, dar creşterea este minimă în toate cele trei cazuri 87. în Danemarc; la mie, la 71, în
Irlanda, de la 62 la 66, în Austria, de la 65 la 68. De asemenea, brie, nu se înregistrează

86
Op.cit, pag.148
87
Nu am luat în considerare datele referitoare la Suedia. Calculul priveşte doar anul 1876 şi, i
nu este relevant. De altfel, sporirea numărului de sinucideri de la octombrie la noiembrie este mim
la mie, la 90.
 50 EMILE DURK1

creştere decât în opt cazuri din treizeci şi unu observat pentru o perioadă în Norvegiei, una în
Suedia, una în Saxonia, una în Bavariî ducatul Baden şi două în Wurtemberg. în toate celelalte
există scădere sau stat concluzie, de douăzeci şi una de ori din treizeci şi una, sau 67%, apare
în mod diminuare de la septembrie la decembrie.
Continuitatea perfecta a curbei, atât în faza de creştere, cât şi în faza inversă, dovedeşte,
aşadar, că variaţiile lunare ale sinuciderii nu pot rezulta dintr-o criză trecătoare a organismului,
producându-se o dată sau de două ori pe an, ca urmare a rupturii echilibrului brusc de
temperatură, ci că ele nu pot să depindă decât de cauze care, şi ele, variază cu aceeaşi
continuitate.

IV
I Şi nu e imposibil să ne dăm seama chiar de acum de ce natură sunt aceste cauze.
Dacă vom compara partea proporţională ce revine fiecărei luni din totalul sinuciderilor
anuale cu lungimea medie a zilelor în acelaşi moment al anului, vom observa că cifrele
obţinute variază exact în acelaşi fel (vezi tabelul XIII).
Paralelismul este perfect. Fiecare dinfre cele două valori atinge maxima şi minima în acelaşi
timp, în acelaşi interval, cele două ordine de fapte evoluează pari passu. Când zilele cresc
repede, sinuciderile se înmulţesc mult (din ianuarie în aprilie), când creşterea zilelor
încetineşte, se reduc şi sinuciderile la fel (din aprilie în iunie). Aceeaşi corespondenţă se
regăseşte şi în perioada de descreştere. Chiar şi în luni diferite când ziua are aproape aceeaşi
durată există aproape acelaşi număr de sinucideri (iulie şi mai, august şi pprilie).
TABELUL XIH
Compararea variaţiei lunare a sinuciderilor cu durata medie a zilelor în
Franţa
Durata Creştere şi Câte sinucideri pe Creştere şi
8
zilelor * descreştere luna ia iuuu ae descreştere
sinucideri anual
Creştere Creştere
ianuarie 9 ore 19' 68
februarie 10 ore 56' Din ianuarie în 80 Din ianuarie în
martie 12 ore 47' aprilie, 55% 86 aprilie, 50%
aprilie 14 ore 29' 102
mai 15 ore 48'I Din aprilie în iunie, 1 105 Din aprilie în iunie,

1
iunie 10% 5%
16 ore 3' 1
107
Descreştere Descreştere
iulie 15 ore 4' I Din iunie în 100 Din iunie în august,
1
1
august august, 17% 82 24%
13 ore 25'

1 74
septembrie 11 ore 39'1 Din august în Din august în

octombrie
noiembrie
9 ore 51' |
8 ore 31' 1
octombrie, 27%
Din octombrie în
1 86 1
70
octombrie, 27%
Din octombrie în
1
I
decembrie decembrie, 17% 61 decembrie, 13%
8 ore 11'

0 corespondenţa atât de regulată şi de precisă nu poate să fie întâmplătoare. Trebuie ia existe

probabil o legătură între dinamica duratei zilelor şi cea a sinuciderii. Pe lângă faptul câ ipoteza
rezultă nemijlocit din tabelul XIII, ea permite şi explicarea unui fapt semnalat anterior. Am
văzut câ în principalele societăţi europene, sinuciderile sunt repartizate

I "Durata indicată este cea a ultimei zile a lunii

Sinuciderea - Studiu de sociologie 5!

riguros şi în acelaşi fel în diferitele perioade ale anului, pe anotimpuri şi pe luni 89.' susţinute de
Ferri şi de Lombroso nu pot să dea seama de această curioasă unifoi căci temperatura este
foarte diferită în diversele ţinuturi ale Europei şi evoluează Dimpotrivă, durata zilelor este
sensibil aceeaşi pentru toate ţările pe care le-am coi
Dar ceea ce întregeşte demonstrarea realităţii acestui raport este constatare toate
anotimpurile majoritatea sinuciderilor se petrec ziua. Brierre de Boismont i tat dosarele
întocmite pentru 4595 de sinucideri comise la Paris, între 1834 şi 1843. cele 3518 cazuri
pentru care s-a putut stabilit momentul actului, 2094 au avut loc zi seara şi 658 noaptea.
Sinuciderile din timpul zilei şi cele de seară reprezintă, dec cincimi din numărul total, doar
primele reprezentând de fapt trei cincimi.
Statistica prusacă a adunat documente şi mai numeroase privitoare la acest anume 11 822
de cazuri petrecute între anii 1869 -1872. Ele nu fac decât să confirr cluziile lui Brierre de
Boismont. Fiindcă rapoartele arată aproape identic pentru an, ne vom limita să-le prezentăm
sintetic pe acelea referitoare la 1871 şi 1872:
TABEL

Sinuciderile de-a lungul momentelor zilei din 1000 de sinucideri

zilnic
52 EMILE DUR

1871 1872
53 EMILE DUR

Prima parte a dimineţii90 35,9 158,3 35,9 159,7

A doua parte a dimineţii 73,1 143,6 71,5 160,7
Miezul zilei 53,5 212,6 375 61,0 219,3
După-amiaza 322 1000 291,9 1000
Seara
Noaptea
Ora necunoscută
54 EMILE DUR

Preponderenţa sinuciderilor diurne este evidentă. Deci dacă ziua este mai bo
sinucideri decât noaptea, este firesc ca numărul sinuciderilor să se înmulţească sură ce
creşte ziua.
Dar cum se explică această influenţă a zilei?
Spre a da seama de ea nu putem să invocăm acţiunea soarelui şi a tempe într-adevăr,
sinuciderile comise la mijlocul zilei, adică în momentele cu cea mai m; dură, sunt mult
mai numeroase decât cele produse seara sau în a doua parte a dir Mai departe vom
vedea, însă, că în chiar miezul zilei, adică în jurul orei 12, se î trează o scădere sensibilă.
înlăturată presupusa influenţă a temperaturii, ne rămân posibilă explicaţie : ziua
favorizează sinuciderea pentru că este momentul când acti noastre sunt cel mai intense,
când contactele dintre oameni sunt în continuă miş întreaga viaţă socială este foarte
dinamică.
Informaţiile pe care le deţinem asupra felului cum se repartizează sinuciderile
versele ore ale zilei sau pe diversele zile ale săptămânii confirmă această interpreta
________________________
89
Uniformitatea ne dispensează de a complica tabelul XIII. Nu este necesar să comparăm variaţii
rată a zilelor în cursul unei luni şi variaţiile sinuciderii în alte ţări decât Franţa, pentru că şi unele şi
celei aproximativ identice pretutindeni, cu condiţia de a nu compara ţări situate la latitudini prea
distanţate îi
y0
Sintagma denumeşte partea din zi care urmează imediat după răsăritul soarelui conform celor
1993 de cazuri observate de Brierre de Boismont la Paris şi celor 548 de cazuri pe
întreaga Franţă, la care se referă Guerry, care ar fi principalele oscilaţii ale
sinuciderii în 24 de ore:

Paris Franţa
Nr. sinuciderilor Nr. sinuciderilor pe
pe oră oră

Intre miezul nopţii şi ora 6 55 InUe miezul nopţii şi ora 6 30

Intre ora 6 şi ora 11 108 între ora 6 şi ora 12 61
Intre ora 11 şi ora 12 81 între ora 12 şi ora 14 32
între ora 12 şi ora 16 105 între ora 14 şi ora 18 47
între ora 18 şi miezul 38
între ora 16 şi ora 20 între nopţii
81 61
ora 20 şi miezul
nopţii

Se observă că sinuciderile ating recordul în două momente: atunci când dinamica

facerilor este mai rapidă, dimineaţa şi după-amiaza. Intre aceste două intervale, există
toa perioadă de pauză, de suspendare momentană a activităţii - sinuciderile se răresc şi
iele. Acalmia respectivă se produce la Paris către ora unsprezece, şi în restul Franţei, către
■ra douăsprezece. Ea este mai pronunţată şi mai prelungită în departamente decât în
Capitală, datorită faptului că atunci provincialii servesc principala masă, aşa încât şi
staţionarea sinuciderilor este mai marcată pe o durată mai îndelungată. Datele statisticii
prusace, menţionate mai sus, prilejuiesc observaţii analoage92
TABELUL XV

Procentul zilnic la 1000 de sinucideri pe săptămânăPartea

proporţională a fiecărui sex (%)

BărbaţiFemeiLuni15,206931[Marţi15,716832Miercuri14,906832i}0t1
5,686733[Vineri13,746733Sâmbăta11,196931[Duminică13,576436

t 92 0 alta dovadă a ritmului pauzelor şi inteţirii activităţii în diferitele

momente ale zilei este dată de felul în Ire se produc accidentele pe
ore. Iată cum se repartizează conform statisticii prusace :
■ Intre ora 6 şi ora 12 1011 accidente, în medie, pe oră
l Intre ora 12 si
ora 14 .... 686 I
ora 18 şi ora 19....
979

55 EMILE DUR

Pe de altă parte, Guerry stabilind pentru 6587 de sinucideri ziua din săptămână în s-a
comis actul, a obţinut clasificarea pe care am reprezent-o în tabelul XV. Rezul
sinuciderile scad către sfârşitul săptămânii, începând de vineri. Superstiţiile legat această
zi duc la încetinirea vieţii publice: circulaţie mai redusă pe calea ferată, ezi' de a încheia
afaceri în aceasta zi socotită nefastă. începând de la orele după-amiezii, băta începe o
relaxare, în unele ţări şomajul fiind şi el destul de^ ridicat, perspectiva care urmează are
probabil un efectul calmant asupra spiritelor. în sfârşit, duminica, vităţile economice
încetează complet. Dacă manifestări de altă natură nu ar lua locul care dispar, dacă
locurile de agrement nu s-ar anima în timp ce birourile, atelierele ş gazinele se golesc,
am putea să ne gândim că reducerea sinuciderilor în această zi a mai accentuată. Se mai
observă că în aceeaşi zi, duminica, sinuciderile comise de 1 ating cel mai înalt nivel; or,
îndeosebi în această zi ies ele din case, se amestecă în comună, restul săptămânii trăind
mult mai izolate 93.
Totul concordă aşadar spre a demonstra că, dacă ziua favorizează sinuciderea pentru
faptul că în timpul zilei viaţa socială cunoaşte deplina efervescenţă. Reiese motivul care
explică de ce numărul de sinucideri creşte pe măsură ce soarele rămân mult timp
deasupra orizontului. Anume, creşterea zilei permite prelungirea activit sociale, există
mai multă vreme la dispoziţie spre a le efectua. Dar şi efectele pe c; implică sporesc în
acelaşi moment, iar sinuciderea fiind unul dintre efecte, e firesc a ca si cazurile de
sinucidere să se înmulţească.
însă această primă cauză nu este singura. Dacă activitatea publică este mai inten ra
decât primăvara, şi primăvara decât toamna şi iarna, este nu numai din pricina cac
natural în care se desfăşoară, tot mai generos pe măsură ce anul avansează, datorându-se
şi altor elemente cu caracter stimulativ.
Iarna la sate reprezintă o perioadă de repaus ce merge până la stagnare. Viaţa ( oprită
în loc, legăturile dintre oameni sunt rare din pricina stării atmosferice şi din p că nu-şi au
rost de vreme ce nu exista treburi în comun. Locuitorii cad ca într-un ad< somn. O dată
cu primăvara, totul, însă, se trezeşte: oamenii îşi reiau activitatea, legi dintre ei se
înteţesc, au loc veritabile mişcări de populaţie menite a duce la îndeplini rinţele muncilor
agricole. Aceste condiţii specifice ale vieţii rurale nu întârzie să : mare influenţă asupra
repartizării sinuciderilor în decursul diferitelor luni, mediul furnizând mai mult de
jumătate din cifra totală a morţilor voluntare; în Franţa, întn şi 1878, dintr-un total de 36
365 de sinucideri 18 470 s-au comis în sate. Iar acolo e ca ele să se înmulţească pe
măsură ce anotimpul urât se îndepărtează. Maxima s< gistrează în iunie sau în iulie,
adică atunci când satele sunt în plină activitate. în a totul începe să se domolească,
sinuciderile, de asemenea. Diminuarea nu este rapid decât începând cu luna octombrie şi,
mai ales, cu luna noiembrie, probabil pen recoltarea multor produse nu se face decât
toamna.
93
De remarcat, faptul că decalajul constatat între prima şi a doua jumătate a săptămânii se regâ
nivelul fiecăreia dintre lunile anului.. Iată, într-adevăr, după BRIERRE de BOISMONT, op.cit, pag. 4'.
sunt repartizate sinuciderile pariziene:
In primele zece zile ale lunii........1 727
In următoarele zile ale lunii.........1 488
In ultimele zece zile ale lunii........1 380
Inferioritatea numerică a ultimei decade este chiar mai mare decât rezultă din aceste cifre, din cai de-
a 31-a zile acest interval cuprinde 11 zile iar nu 10. S-ar zice că ritmul vieţii sociale reproduce di
calendarului, înregistrându-se un soi de înviorare a activităţii de fiecare dată când se intră într-o nouă [ şi
o încetinire pe măsură ce se apropie finalul acesteia.
 56 EMILE DURKL.

De altfel, aceleaşi cauze, deşi într-un grad mai redus, acţionează asupra întregului teritoriu.
Şi viaţa urbană este mai activă în anotimpul frumos. Pentru că şi comunicaţiile sunt mai
lesnicioase atunci, oamenii se deplasează cu mai multă tragere de inimă şi raporturile inter-
sociale devin mai numeroase. Iată, într-adevăr, cota încasărilor pe marile rute şi numai pentru
mijloacele de mare viteză (anul 1887)94:
Iarna.............. 71, 9 milioane franci
Primăvara...... 86, 7 milioane franci
Vara.............. 105,1 milioane franci
Toamna......... 98,1 milioane franci
Mişcarea în interiorul oraşelor trece prin aceleaşi faze. în timpul aceluiaşi an, 1887, numărul
călătorilor transportaţi dintr-un punct al Parisului în altul a crescut în mod regulat din ianuarie
(655 791 călători) în iunie (848 831) şi a scăzut începând cu acea pe-oadâ cu aceeaşi
continuitate până în decembrie (659 960)^5.
; 0 ultimă experienţă ne va confirma această interpretare a faptelor. Dacă, din motivele slici
arătate, viaţa urbană trebuie să fie mai intensă vara şi primăvara decât în restul anului, totuşi,
diferenţa dintre anotimpuri e mai puţin neta decât la sate, căci afacerile comerciale 'industriale,
activitatea artistică şi ştiinţifică, legăturile mondene nu se suspendă pe tim-1 iernii la acelaşi
nivel ca muncile agricole. Ocupaţiile orăşenilor se pot continua aproa-jteîn mod egal pe
parcursul întregului an. Durata mai mare sau mai mică a zilelor trebuie sa aibă şi ea mai puţină
influenţă în marile centre. Deoarece iluminatul artificial restrânge mult perioada de întuneric.
Dacă, deci, variaţiile lunare sau sezoniere ale sinuciderii depind de inegala intensitate a vieţii
colective, acestea ar trebui să fie mai puţin pronunţate marile oraşe decât în restul ţării. Or,
faptele sunt riguros conforme cu deducţiile noas-. Tabelul XVI arată, într-adevăr, că dacă în
Franţa, în Prusia, în Austria, în Danemarca 'stă între minimum şi maximum o creştere de 52, de
45 şi chiar de 68%, la Paris, Berlin, jfiamburg etc, această diferenţă este în medie de la 20 la
25%, coborând chiar până la 12% (in Frankfurt).

L 94 Dupâ Bulletin du ministere des Travaux publics

1.9a Ibki. Tuturor acestor fapte care tind sâ demonstreze creşterea
activităţii sociale în anotimpul călduros, ptem sâ-i mai adăugăm unul:
accidentele sunt, de asemenea, mai numeroase în timpul verii decât în
celelalte ■otimpuri. Iată cum sunt repartizate ele în Italia:
188618871888Primăvara137025822457
:Vara182332903085'Toamna147425602780Iama119027483032

■ Daca, din acest punct de vedere, iarna poate sâ urmeze după vară
este din pricina căderilor pe gheaţă şi ■ptului câ frigul produce
accidente de tip special. Făcând, însă, abstracţie de accidentele din
aceste două ultime leategorii, anutimpurile se clasează în aceeaşi
ordine ca şi din punctul de vedere al sinuciderilor.
58 EMILE DUR
 Pe de altă parte, Guerry stabilind pentru 6587 de sinucideri ziua din săptămână s-a
comis actul, a obţinut clasificarea pe care am reprezent-o în tabelul XV. Res sinuciderile
scad către sfârşitul săptămânii, începând de vineri. Superstiţiile lej această zi duc la
încetinirea vieţii publice: circulaţie mai redusă pe calea ferată, e de a încheia afaceri în
această zi socotită nefastă. începând de la orele după-amiez băta începe o relaxare, în
unele ţări şomajul fiind şi el destul de^ridicat, perspecti care urmează are probabil un
efectul calmant asupra spiritelor. în sfârşit, duminii vităţile economice încetează complet.
Dacă manifestări de altă natură nu ar lua loc care dispar, dacă locurile de agrement nu s-
ar anima în timp ce birourile, ateliereh gazinele se golesc, am putea să ne gândim că
reducerea sinuciderilor în această z mai accentuată. Se mai observă că în aceeaşi zi,
duminica, sinuciderile comise d< ating cel mai înalt nivel; or, îndeosebi în această zi ies
ele din case, se amestecă comună, restul săptămânii trăind mult mai izolate 93.
Totul concordă aşadar spre a demonstra că, dacă ziua favorizează sinucidere pentru
faptul că în timpul zilei viaţa socială cunoaşte deplina efervescenţă. Reies motivul care
explică de ce numărul de sinucideri creşte pe măsură ce soarele rărm mult timp deasupra
orizontului. Anume, creşterea zilei permite prelungirea actn sociale, există mai multă
vreme la dispoziţie spre a le efectua. Dar şi efectele pe implică sporesc în acelaşi
moment, iar sinuciderea fiind unul dintre efecte, e firesc ca şi cazurile de sinucidere să se
înmulţească.
însă această primă cauză nu este singura. Dacă activitatea publică este mai inte ra
decât primăvara, şi primăvara decât toamna şi iarna, este nu numai din pricina c natural
în care se desfăşoară, tot mai generos pe măsură ce anul avansează datorându-se şi altor
elemente cu caracter stimulativ.
Iarna la sate reprezintă o perioadă de repaus ce merge până la stagnare. Viaţa oprită în
loc, legăturile dintre oameni sunt rare din pricina stării atmosferice şi din că nu-şi au rost
de vreme ce nu există treburi în comun. Locuitorii cad ca într-un a somn. O dată cu
primăvara, totul, însă, se trezeşte: oamenii îşi reiau activitatea, lej dintre ei se înteţesc, au
loc veritabile mişcări de populaţie menite a duce la îndepli rinţele muncilor agricole.
Aceste condiţii specifice ale vieţii rurale nu întârzie să mare influenţă asupra repartizării
sinuciderilor în decursul diferitelor luni, medii furnizând mai mult de jumătate din cifra
totală a morţilor voluntare; în Franţa, înt şi 1878, dintr-un total de 36 365 de sinucideri 18
470 s-au comis în sate. Iar acolo ca ele să se înmulţească pe măsură ce anotimpul urât se
îndepărtează. Maxima : gistrează în iunie sau în iulie, adică atunci când satele sunt în
plină activitate. în totul începe să se domolească, sinuciderile, de asemenea. Diminuarea
nu este rapi decât începând cu luna octombrie şi, mai ales, cu luna noiembrie, probabil
pei recoltarea multor produse nu se face decât toamna.
De altfel, aceleaşi cauze, deşi într-un grad mai redus, acţionează asupra întregului
93
De remarcat, faptul că decalajul constatat intre prima şi a doua jumătate a săptămânii se reg
nivelul fiecăreia dintre lunile anului.. Iată, într-adevăr, după BRIERRE de BOISMONT, op.cit, pag. ■
sunt repartizate sinuciderile pariziene:
In primele zece zile ale lunii........1 727
In următoarele zile ale lunii..........1 488
In ultimele zece zile ale lunii........1 380
Inferioritatea numerică a ultimei decade este chiar mai mare decât rezultă din aceste cifre, din ca
de-a 31-a zile acest interval cuprinde 11 zile iar nu 10. S-ar zice că ritmul vieţii sociale reproduce d
calendarului, înregistrându-se un soi de înviorare a activităţii de fiecare dată când se intră într-o nouă şi
o încetinire pe măsură ce se apropie finalul acesteia.

teritoriu. Şi viaţa urbană este mai activă în anotimpul frumos. Pentru că şi comunicaţiile
sunt mai lesnicioase atunci, oamenii se deplasează cu mai multă tragere de inimă şi
raporturile inter-sociale devin mai numeroase. Iată, într-adevăr, cota încasărilor pe marile
rute şi numai pentru mijloacele de mare viteză (anul 1887)94:
Iarna.............. 71,9 milioane franci
Primăvara...... 86, 7 milioane franci
Vara.............. 105,1 milioane franci
Toamna......... 98,1 milioane franci
Mişcarea în interiorul oraşelor trece prin aceleaşi faze. în timpul aceluiaşi an, 1887,
numărul călătorilor transportaţi dintr-un punct al Parisului în altul a crescut în mod re-
gulat din ianuarie (655 791 călători) în iunie (848 831) şi a scăzut începând cu acea pe-
rioadă cu aceeaşi continuitate până în decembrie (659 960)95.
0 ultimă experienţă ne va confirma această interpretare a faptelor. Dacă, din motivele
aici arătate, viaţa urbană trebuie să fie mai intensă vara şi primăvara decât în restul
anului, totuşi, diferenţa dintre anotimpuri e mai puţin netă decât la sate, căci afacerile
comerciale şi industriale, activitatea artistică şi ştiinţifică, legăturile mondene nu se
suspendă pe timpul iernii la acelaşi nivel ca muncile agricole. Ocupaţiile orăşenilor se pot
continua aproape în mod egal pe parcursul întregului an. Durata mai mare sau mai mică a
zilelor trebuie sâaibă şi ea mai puţină influenţă în marile centre. Deoarece iluminatul
artificial restrânge mult perioada de întuneric. Dacă, deci, variaţiile lunare sau sezoniere
ale sinuciderii depind de inegala intensitate a vieţii colective, acestea ar trebui să fie mai
puţin pronunţate în marile oraşe decât în restul ţării. Or, faptele sunt riguros conforme cu
deducţiile noasTE. Tabelul XVT arată, într-adevăr, că dacă în Franţa, în Prusia, în
Austria, în Danemarca există între minimum şi maximum o creştere de 52, de 45 şi chiar
de 68%, la Paris, Berlin, Hamburg etc, această diferenţă este în medie de la 20 la 25%,
coborând chiar până la 12% (înFrankfurt).
94
95
După Bulletin du ministere des Travaux publics
Dbid. Tuturor acestor fapte care tind sâ demonstreze creşterea
activităţii sociale în anotimpul călduros,
putem sâ-i mai adăugăm unul: accidentele sunt, de asemenea, mai
numeroase în timpul verii decât în celelalte
188618871888Primăvara137025822457Vara182332903085Toa
anotimpuri. Iată cum sunt repartizate ele în Italia:
mna147425602780Iama119027483032

; Dacă, din acest punct de vedere, iarna poate să urmeze după vară
este din pricina căderilor pe gheaţă şi faptului că frigul produce
accidente de tip special. Făcând, însă, abstracţie de accidentele din
aceste două ultime categorii, anotimpurile se clasează în aceeaşi
ordine ca şi din punctul de vedere al sinuciderilor.
Berlin (1882 -1885-1887-1889 -1890)

TABE1
Geneva (1838-1847) (1852 -1854)

Variaţiile sinuciderii pe anotimpuri în câteva mari oraşe,

Frankfurt (1867-1875) |

comparate cu cele din întreaga ţară

Hamburg (1887-1891)

Franţa (1835-1843)

Prusia (1869-1872)
Viena (1871 -1872)
Paris (1888-1892)

Cifrele proporţionale la 1000 de sinucideri anual

Iama 218 231 239 234 239 232 201 199

Primăvara 262 287 289 302 245 288 283 284
Vara 277 248 232 211 278 253 306 290
Toamna 241 232 258 253 238 227 210 227
Cifrele proporţionale pentru fiecare anotimp exprimate în funcţie de valoarea iernii considerată c
Paris

Hamburg

Viena

Geneva
Frankfurt
Berlin

Franţa

Prusia

Iarna 100 100 100 100 100 100 100 100

Primăvara 120 124 120 129 102 124 140 142
Vara 127 107 107 90 112 109 152 145
Toamna 100 100,3 103 108 99 97 104 114
Se observă în plus că, în marile oraşe, spre deosebire de ceea ce se petrece societăţii,
în general primăvara se înregistrează maxima. Chiar şi atunci când pi este depăşită de
vară (Paris şi Frankfurt), avansul celui din urmă anotimp este n centrele importante, pe
timpul verii se produce un veritabil exod al principalilor vieţii publice, care, prin urmare,
manifestă tendinţa de încetinire96.
Aşadar, am început prin a stabili că acţiunea directă a factorilor cosmici nu explice
variaţiile lunare sau sezoniere ale sinuciderii. Vedem acum de ce nat adevăratele lor
cauze, în ce direcţie trebuie căutate, iar acest rezultat pozitiv i concluziile analizei noastre
critice. Dacă morţile voluntare devin mai numer ianuarie până în iulie, nu este pentru
faptul că temperatura exercită o perturbatoare asupra organismului, ci pentru că viaţa
socială este mai inter îndoială, dacă ea dobândeşte o atare intensitate, lucrul se datorează
poziţiei stării atmosferice etc. care favorizează dezvoltarea ei mai intensă decât în timp
dar nu este stimulată în mod direct de către mediul fizic şi, mai ales, nu acest m afectează
evoluţia sinuciderilor. Sinuciderea depinde de condiţiile sociale.
E drept, deocamdată, nu ştim cum anume viaţa socială poate să aibă acest < înţelegem
încă de pe acum că, dacă ea conţine cauzele care duc la variaţiile ra ciderii, aceasta va
creşte şi va descreşte în funcţie de gradul mai activ sau mai p al vieţii sociale.
Determinarea mai amănunţită a respectivelor cauze va constitu părţii următoare a acestui
volum.
96
Se observă şi că cifrele proporţionale pentru diferitele anotimpuri sunt sensibil asemănâtoai
oraşe comparate, fiind, totodată, diferite de cifrele referitoare la ţările cărora le aparţin aceste oraşe.
Ast sociale identice, regăsim pretutindeni o constanţă a ratei sinuciderii. Curentul ce are drept efect
variază în acelaşi fel pentru diferitele momente ale anului şi la Berlin, şi la Viena, şi la Geneva, şi la P
 Capitolul IV
IMITAŢIA97
S

înainte, însă, de a vedea, cauzele sociale ale sinuciderii, ne rămâne să determinăm şi rolul
unui ultim factor psihologic, cu influenţă extrem de importantă asupra faptelor sociale, în
general, şi asupra sinuciderii, în special, anume imitaţia.
Caracterul pur psihologic al fenomenului imitaţiei reiese cu evidenţa din faptul că se poate
petrece între indivizi pe care nimic nu-i uneşte în plan social. Un om poate să-1 imite pe altul
fără să se simtă legat de acesta sau de grupul căruia îi aparţine, propagarea prin imitaţie a
unui gest neavând, la rândul ei, puterea de a-i solidariza pe oameni. Un strănut, dar şi un
impuls ucigaş pot trece de la individ la altul fără ca între ei să existe altceva decât
0 apropiere întâmplătoare şi trecătoare. Nu este necesar ca ei să resimtă comuniune
intelectuală sau morală, nici să fie într-o relaţie oarecare ori să vorbească aceeaşi limbă, şi ei
nu se vor afla mai legaţi unul de celălalt după acest transfer decât erau anterior. Pro cedeul
prin care ne imităm semenii ţine de anumite proprietăţi ale vieţii noastre repre-[ zentative,
aceleaşi care ne ajută la reproducerea zgomotelor din natură, a formei lucru-
ilor, a mişcărilor fiinţelor. Avându-şi originea în aceste proprietăţi ce nu sunt rezultatul ittnei
influenţe colective, el nu conţine nimic social. Dacă S-ar Stab\\\ Câ procesul Imi-|v contribuie
la detevramarea ratei sinuciderii, ar rezulta câ respectiva rată depinde frect, total sau parţial,
de cauze individuale.

I
1 Înainte de a cerceta faptele, se cuvine însă să stabilim sensul cuvântului. Sociologii sau
obişnuit atât de tare sâ folosească termenii fără a-i defini, adică să nu determine şi sâ
■circumscrie metodic ordinea lucrurilor despre care vorbesc, că mereu li se întâmpla, prâvoia
lor, să lase o expresie să-şi extindă aria de cuprindere a conceptului vizat iniţial,
pârând a-1 viza, la nivelul altor noţiuni mai mult sau mai puţin apropiate. în aceste con-'
ideea capătă o ambiguitate care naşte serioase semne de îndoială. Neavând contur
precizat, ea se poate transforma după cum o cer nevoile demonstraţiei. Este şi cazul " ce a
fost numit instinctul de imitaţie.
vântul este folosit în mod curent pentru a denumi următoarele trei grupe de fapte: în sânul
aceluiaşi grup social ale cărui elemente, în totalitate, sunt supuse acţiunii 'şi cauze sau
aceluiaşi ansamblu de cauze, se produce între diferitele conştiinţe un nivelare în virtutea
căreia toată lumea gândeşte şi simte la unison. Foarte des, or operaţiilor având drept rezultat
acest acord li s-a dat numele de imitaţie. Cuvântul eşte aici proprietatea pe care o au stările de
conştiinţă, resimţite simultan de către mit număr de subiecţi diferiţi, de a acţiona unele asupra
altora şi de a se combina e în aşa fel, încât dau naştere unei stări noi. Folosind cuvântul cu
acest sens, se ecâ această combinare se datorează unei imitaţii reciproce a fiecăruia de către
toţi turor de către fiecare98. S-a spus că „în aglomerările tumultuoase ale oraşelor
Bibliografie. LUCAS, De l'imitation contagieuse.Paris, 1833 - DESPINE, De la contagion morale, Paris,
del'imitaion, 1871 - MOREAU DE TOURS (Paul), De la contagion du suicide, Paris, 1875 - AUBRY, Iri
du meurtre. Paris, 1888 - TARDE, Les bis de l'imitation (passion).Philosoohie penale, pag.319 şi Paris,
F.Alcan - CORRE, Crime et suicide, pag. 207 şi urm.
B0RD1ER, Vie des societes, Paris, 1887, pag.77. TARDE, Philosophie penale, pag.321
noastre, pe marile scene ale revoluţiilor" 99 imitaţia astfel conceputa şi-ar mai mai bine natura
ei. Acolo se vede cel mai bine cum pot oamenii să se transform prin acţiunea pe care o
exercită unii asupra altora.
2. S-a dat acelaşi nume nevoii care ne îndeamnă să fim în armonie cu soci care facem parte
şi, în acest scop, să adoptăm maniera generală de a gândi şi na. în acest fel urmează oamenii
moda, obiceiurile, iar cum practica juridică sunt obiceiuri precise şi în mod deosebit
înrădăcinate, în acest fel acţionăm ce sea când acţionăm sub raport moral. întotdeauna, când
nu înţelegem raţiunea me morale căreia ne supunem, ne conformăm acestei maxime pentru
i

că are d< autoritatea socială. După cum îi luăm ca modele pe strămoşi sau pe contem] făcut
distincţie, în acest sens, între imitaţia modelor şi imitaţia datinilor.
3. în sfârşit, se poate întâmpla să reproducem un act care s-a petrecut în fa sau de care avem
cunoştinţă, numai pentru că acest act s-a produs în faţa noasti tru că am auzit vorbindu-se
despre el. El nu are în sine un caracter intrinsec cai tituie pentru noi un motiv de a-1 reedita.
Nu îl copiem pentru câ-1 socotim util, r a ne pune de acord cu un model, ci pur şi simplu
pentru a-1 copia. Reprezentar ne-o facem despre acel act determină automat mişcările care îl
realizează din n face că noi căscăm, râdem, plângem pentru că am văzut pe cineva căscând,
râ; gând. Tot aşa trece şi ideea uciderii de la o conştiinţă la alta. Imitaţia de dragu
Dar toate aceste serii de fapte sunt foarte diferite unele de altele.
Mai întâi, prima nu s-ar putea confunda cu următoarele, căci nu conţine r. de
reproducere propriu-zisă, ci sinteza sui generis a unor stări diferite, sau, în de origini diferite.
Cuvântul imitaţie nu slujeşte la definirea ei, decât cu coi pierde orice precizie a accepţiei sale.
Să analizăm efectiv fenomenul. Un anumit număr de oameni aflaţi laolaltă si în acelaşi
fel, într-o aceeaşi împrejurare şi îşi dau seama de această unanimita puţin unanimitate
parţială, din identitatea semnelor prin care se manifestă se: particulare. Ce se întâmplă
atunci ? Fiecare îşi reprezintă în mod confuz starea găsesc ceilalţi din jurul Iui. La nivelul
spiritelor se formează imagini car diversele manifestări emanate în diferite puncte ale
mulţimii, cu diversele lor r nă aici nu s-a petrecut nimic care să poată fi numit imitaţie; au
fost doar impresi zaţii, identice acelora pe care le determină în noi corpurile exterioare 100. Ce
s apoi? O dată trezite în conştiinţa mea, aceste reprezentări variate se combină a cu altele şi
cu aceea care constituie propriul meu sentiment. Se formează astfel uă care nu mai este a mea
în acelaşi grad ca precedenta, care este mai puţin i caracterul particular şi pe care o serie de
elaborări repetate, dar analoagi terioare, o vor debarasa din ce în ce mai mult de ceea ce încă
poate să aibă prea Astfel de combinări nu ar putea, de asemenea, să fie calificate drept
imitaţie, vom conveni să numim aşa orice operaţie intelectuală prin care două sau mai: de
conştiinţă similare se atrag unele pe celelalte ca urmare a asemănării lor, apoi i
«amestecă într-o rezultantă care le absoarbe şi care este diferită de ele. Fără îndoială, price
definire de termeni este permisă. Dar trebuie să recunoaştem că aceea de aici are ■ mod
99
TARDE, ibid, pag. 319 - 320
Atribuind aceste imagini unui proces de imitaţie, spunem, de fapt, că ele sunt simple coţ pe
care le exprimă ? Ar fi înainte de toate o metaforă grosolană împrumutată din vechea şi inadmi
speciilor sensibile. în plus, dacă luăm cuvântul imitaţie in acest sens, ar trebui sâ-1 extindem fără
toate senzaţiile noastre şi la toate ideile noastre, căci nu există nici una dintre ele despre care s
spune, în virtutea aceleiaşi metafore, că nu reproduce obiectul la care se raportează. In acest fel, to
intelectuală devine produsul imitaţiei.

deosebit un caracter arbitrar şi, prin urmare, n-ar putea săfie decât o sursă de pnfuzie, căci nu
lasă cuvântului imitaţie nimic din accepţia uzuală. în loc de imitaţie mai privit ar fi sâ spunem
creaţie, pentru că din acea compunerea de forţe rezultă ceva nou. ■est procedeu fiind chiar
singurul prin care spiritul are puterea de a crea. ■S-ar putea spune, poate, câ aici creaţia se
reduce la sporirea intensităţii stării iniţiale. 1 schimbare cantitativă este însă ceva nou, căci
cantitatea lucrurilor nu se poate schimba isând nemodificată calitatea lor; un sentiment,
devenind de două sau de trei ori mai vio-şlent, îsi schimbă complet natura. Felul în care
oamenii strânşi laolaltă sunt afectaţi re-riproc transformă o paşnică adunare de burghezi
inofensivi într-un monstru redutabil, pudati imitaţie dacă poate sâ producă asemenea
metamorfoze! Dacă s-a putut face apel Bn termen atât de impropriu pentru a denumi acest
fenomen, faptul vine, fără îndoială, ■n modul vag în care a fost imaginată modelarea
sentimentului individual în funcţie de lentimentele celorlalţi. în realitate, aici nu sunt nici
modele, nici copii. Aici există pătrun-■rea, fuziunea anumitor stări în sânul altei stări care se
va deosebi de ele; este starea de ■ştiinţa colectivă.
K drept, nu ar mai exista o improprietate a termenului imitaţie dacă l-am folosi pentru Befmi
cauza din care rezultă această stare, dacă admitem că ea întotdeauna este ins-Bta de un
conducător. Dar, pe lângă faptul că aserţiunea nu este sprijinită de nici o Hâdă incontestabilă,
este şi contrazisă de o multitudine de situaţii în care conducătorul Bt în chip manifest
produsul mulţimii, în orice caz, în măsura în care această acţiune pnducâtoare este reală, ea
nu are nici o legătură cu ceea a fost numit imitaţia reciprocă, Bfcrece este unilaterală, prin
urmare, nu vom vorbi despre ea pentru moment. înainte Brice, ne vom feri de confuziile care
au întunecat această problemă. Dacă am spune ca întotdeauna un grup de indivizi aderă la o
opinie comună, nu printr-o mişcare spon-Bâ, ci pentru că acea opinie se impune, am enunţa
un adevăr incontestabil. Credem Bar câ in asemenea cazuri, nu există conştiinţă individuală
care să nu sufere mai mult ■p mai puţin respectiva constrângere, Dar, deoarece originea ei stă
în forţa sui generis Kare sunt investite practicile şi credinţele comune după ce au fost
constituite, aspectul Bede cea de-a doua categorie de fapte pe care le-am identificat mai sus.
Să le examinăm Bjyedem în ce sens merită ele să fie denumite imitaţie.
Btategoria aceasta diferă de precedenta prin faptul că implică o reproducere. Când Bnâm o
modă sau respectăm o datină, facem ceea ce fac alţii şi o fac zi de zi. Numai că, ■definiţia
însăşi, rezultă că repetarea nu se datorează aşa-numitului instinct de imitaţie, de o parte,
simpatiei cate ne îndeamnă să nu rănim sentimentul celorlalţi spre a ne Bamai bine bucura de
relaţiile cu ei, iar pe de altă parte, respectului pe care ni-1 inspiră B colectiv de acţiune şi de
gândire şi presiunii directe sau indirecte pe care 'ectivitatea o exercită asupra noastră pentru a
preveni disidenţa şi a întreţine în noi sen-ntul de respect. Actul nu este reprodus pentru că a
avut loc în prezenţa noastră sau tru câ noi am avut cunoştinţă de el şi atunci dorim
reproducerea lui în sine, ci pentru ne apare drept obligatoriu şi, într-o oarecare măsură, util. îl
făptuim nu pentru că a fost it pur şi simplu, ci pentru că poartă pecetea socială, faţă de care
noi nutrim o de-«ţâde care nu ne-am putea lipsi fără serioase inconveniente. într-un cuvânt, a
acţiona Ybpectsau din teamă faţă de opinia colectivă nu înseamnă să acţionezi prin imitaţie.
menea acte nu diferă esenţial de acelea pe care le combinăm atunci când inovăm. într-apr, ele
se produc în virtutea unui caracter inerent care le face obligatoriu de îndeplinit.
Dar şi când, în loc să le respectăm, ne ridicăm împotriva tradiţiilor, nu suntem de' într-un fel
diferit - dacă adoptăm o idee nouă, o practică originală este pentru fap calităţi intrinseci care
fac să ne apară ca trebuind să fie adoptate. Desigur, moti ne determină nu sunt aceleaşi în
cele două cazuri, dar mecanismul psihok identic. în ambele situaţii, între reprezentarea
actului şi execuţie se intere operaţie intelectuală care constă în teama, limpede sau confuză,
rapidă sau lent caracterul determinant, indiferent care ar fi el. Felul în care ne conformăm mo
sau modelor din ţara noastră nu are, aşadar, nimic comun cu imitarea mecani îndeamnă să
reproducem mişcări la care am fost martori. între aceste două mo acţiona este distanţa care
separă conduita raţională şi deliberată de reflexul Primul mod de acţiune are raţiunile lui,
chiar dacă ele nu apar exprimate sub l judecăţi explicite. Celălalt rezultă imediat din simpla
vedere a actului, fără un inti mental.
Vă daţi seama la ce erori te expui dacă reuneşti sub aceeaşi etichetă două seri atât de
diferite. Să ne ferim de asta! Când se vorbeşte de imitaţie, se subînţelege nul de contagiune şi
se trece, nu fără motiv, de altfel, de la prima dintre aceste k de-a doua cu extremă facilitate.
Dar ce contagiune să fie în îndeplinirea unui moral, în supunerea faţă de autoritatea tradiţiei
sau a opiniei publice? Crezându fost reduse două realităţi la una singură, nu s-a făcut altceva
decât să fie confur ţiuni distincte. în patologia biologică, se spune că o maladie este
contagioasă c produsă în totalitate sau aproape în totalitate de dezvoltarea unui germene din a
a pătruns în organism. Dar, altfel, în măsura în care acel germene nu a putut s volte decât
datorită concursului activ al terenului pe care s-a fixat, cuvântul contat vine impropriu. Pentru
ca un act să poată fi atribuit unei contagiuni morale, ni ajuns ca ideea să ne fi fost inspirată de
un act similar. Mai trebuie în plus ca, oda în spirit, să se transforme de la sine şi în mod
automat într-o mişcare. Atunci tagiune reală, căci actul exterior, penetrând sub formă de
reprezentare, se repre la sine. Şi este totodată imitaţie, căci actul cel nou este tot ceea ce este
prin virt delului a cărui copie o reprezintă. Dar dacă impresia pe care acesta din urmă o s noi
nu îşi poate produce efectele decât graţie consimţământului nostru şi cu par noastră, nu poate
să fie vorba de contagiune decât ca formă, dar forma este Căci cauzele determinante ale
acţiunii noastre sunt raţiunile care ne-au făcut si ţim, iar nu exemplul pe care l-am avut sub
ochi. Noi suntem autorii acţiunii, cu nu noi am inventat-o 101. Prin urmare, toate aceste
expresii atât de mult repetat gare imitativă, expansiune contagioasă, nu sunt apropriate şi ele
trebuie resp denaturează faptele, în loc de a da seama de ele, întunecă justa înţelegere a prot
loc ele a o limpezi.
 în concluzie, dacă dorim să ne facem înţeleşi, nu putem să denumim cu acela procesul în
virtutea căruia, în sânul unei colectivităţi omeneşti, se elaborează ment colectiv, acela din
care rezultă adeziunea noastră la regulile comune sau trc de conduită şi, în fine, aruncarea în
apă ca o turmă pentru că o oaie a dat tonul. a sima în comun, alta să te pleci în faţa autorităţii
opiniei publice şi cu totul alto peţi în mod automat ceea ce au făcut alţii. în prima serie de
fapte lipseşte orice repi
Este adevărat, uneori se denumeşte prin imitaţie tot ce nu este invenţie originală. Confc raţionament,
e limpede că aproape toate actele omeneşti sunt imitaţii, căci invenţiile propriu-zise rare. Dar tocmai pentru
că, atunci, cuvântul imitaţie denumeşte aproape orice, el nu mai desemi precis. O atare terminologie nu este
decât o sursă de grave confuzii.
in cea de-a doua, ea este doar consecinţa operaţiunilor logice, judecăţilor şi raţionamentelor,
implicite sau formale, care constituie elementul esenţial al fenomenului, şi deci ea nu poate
să servească la definirea lor102. Reproducere deplină nu este decât în al treilea caz, acolo, noul
act fiind doar ecoul celui iniţial. Nu numai că îl reeditează, dar reeditarea nu are altă raţiune
de a fi dincolo de ea însăşi, nici altă cauză decât ansamblul particularităţilor care fac din noi,
în anumite circumstanţe, fiinţe imitative. Deci numai faptelor din această categorie trebuie să
le rezervăm exclusiv denumirea de imitaţie dacă vrem ca termenul să capete o semnificaţie
bine definită, de aceea vom spune: Există imitaţie minei când un act are drept antecedent
imediat reprezentarea unui act asemănător, an-wrior comis de către altcineva, fără ca, intre
această reprezentare şi execuţie să se mtercaleze nici o operape intelectuală, explicită sau
implicită, având ca obiect caracterul Intrinsec al actului reprodus.
[ Aşadar, atunci când ne punem întrebarea ce influenţă are imitaţia asupra ratei sinuciderii, cu
această accepţie trebuie să folosim termenul 10^. Dacă nu îl definim aşa, în ■ede explicaţie
vom oferi o simplă expresie pur verbala. într-adevăr, când se spune des pre un mod de a gândi
sau de a acţiona câ ţine de imitaţie, se presupune că prestigioasa fccabulâ imitaţie este perfect
grăitoare, ţinând loc de orice explicaţie. Or, ea nu are ■ceasta virtute decât în cazul
reproducerii automate104 . căci tot ce se întâmplă în acest «este produsul unei contagiuni
imitative. Dar când respectăm o tradiţie, când ne eon ■rmâm unei practici morale, motivele
docilităţii noastre se află în natura acelor practici, ■ sentimentele pe care ni le inspiră ele. A
vorbi de imitaţie în legătură cu acest gen de ■te înseamnă a nu înţelege într-adevăr şi pe
deplin fenomenul, a arăta doar că faptul ■produs de către noi nu este nou, adică este reprodus,
dar fără a explica nicidecum de Ice anume s-a produs el, nici pentru ce îl reproducem noi. Şi
cu atât mai puţin poate ■Vântul imitaţie sâ ţină loc de analiza procesului complex din care
rezultă sentimentele ■ective cărora mai sus nu le-am oferit decât o descriere conjecturală şi
aproximativă100.

I Se vorbeşte într-adevăr de o imitaţie logică (vezi TARDE, Lois de ttmitaion, ediţia I, pag.158) constând
■reproducerea unui act pentru câ el serveşte unui scop determinat. Dar o astfel de imitaţie nu este in chip
■fpifest comună cu înclinaţia spre imitare ; faptele decurgând dintr-una trebuie net deosebite de faptele
Bjprate celeilalte. Şi nu se explică în acelaşi fel. Pe de altă parte, aşa cum am arătat, imitaţia-modă, imitaţia-
■ditie sunt ia fel de logice ca şi celelalte, deşi au în anumite privinţe logica lor specială.
■103 Faptele imitate din pricina prestigiului moral sau intelectual al subiectului, individual sau colectiv, care
constituie modelul fac parte mai degrabă din cea de-a doua categorie. Aici imitaţia nu are nimic dintr-un auto-
■yrc. ci presupune un raţionament: acţionăm ca persoana în care avem încredere, deoarece superioritatea
■wei-o recunoaştem este o garanţie a adecvării actelor sale. Şi avem motive de a o urma, aşa cum există ■neiul
respectului pe care i-1 purtam. Dar spunând despre aceste fapte câ sunt imitaţii nu dăm o explicaţie ■jbnabiiâ.
Importantă este detectarea cauzelor încrederii şi respectului care au determinat respectiva supu-■Vre faţă de
acea persoana.
■* Şi chiar atunci, cum vom vedea în continuare, termenul imitaţie, în sine, nu constituie o explicitare I
suficientă decât toarte rar.
I Fiindcă trebuie spus câ nu cunoaştem decât vag în ce constă el. Cum se produc de fapt combinările din
■fcrezultâ starea colectiva de conştiinţă, care sunt elementele constitutive, cum se detaşează starea dominantă
■■aceste întrebări sunt mult prea complexe pentru a putea fi desluşite numai prin introspecţie. Ar li nece-■po
serie de experienţe şi de observaţii care nu au fost făcute. Prea puţine ştim despre cum anume şi după ■telegi se
combină între ele stările mintale ale individului izolat, şi cu atât mai mult ne lipsesc cunoştinţele des-
■■ecanismele combinărilor, şi mai complicate, care rezulta din viaţa de grup. Cel mai adesea, explicaţiile ■■re
nu sunt decât pure metafore. La rândul nostru, nu ne imaginăm că cele spuse de noi mai sus constituie ■■criere
exactă a fenomenului, tot cea ce ne-am propus este să arătam că este vorba de cu totul altceva decât ■■naţie.
Sinuciderea - Studiu de sociologie 67

66 EMILE DURKHEIh
Iată cum folosirea improprie a termenului poate convinge că sunt rezolvate chestiunile când de
fapt ele rămân ascunse.
De asemenea, cu condiţia de defini în acest fel imitaţia, am avea eventual dreptul de o
considera un factor psihologic al sinuciderii. într-adevăr, ceea ce a fost denumit imitat reciprocă
reprezintă un fenomen eminamente social, căci este elaborarea în comun unui sentiment
comun, iar reproducerea obiceiurilor, a tradiţiilor este un efect al cauzei» sociale, fiindcă se
datorează caracterului obligatoriu, prestigiului special de care su înconjurate credinţele şi
practicile colective. Prin urmare, în măsura în care am admite sinuciderea se răspândeşte printr-
una sau alta din aceste căi, ea ar depinde de cauze s ciale, iar nu de condiţii individuale.
Datele problemei fiind astfel definite, să studiem acum faptele.

n
Neîndoios, ideea sinuciderii se poate transmite prin contagiune. Noi am amintit d coridorul
unde cincisprezece indivizi s-au spânzurat unul după altul şi faimoasa bar; din tabăra de la
Boulogne care într-un scurt interval a fost teatrul mai multor sinucidi în armată, fapte de acest
fel au fost frecvent observate: la Provin în 1862, în 1864 Montpellier şi mai apoi la Nimes, în
1868 etc. în 1813, în sătucul Saint-Pierre-Monjat femeie s-a spânzurat de un copac, iar în scurt
timp altele câteva i-au urmat pilda. Pinel vesteşte despre un preot care s-a spânzurat în
apropiere de Etampes şi despre nişte 1 care, după câteva zile, şi-au luat şi ei viaţa în acelaşi
loc106. După ce lordul Castelreagh azvârlit în Vezuviu, mai mulţi dintre însoţitorii lui i-au urmat
exemplul. Frecvenţa u astfel de cazuri de contagiune în stabilimentele de detenţie este de
asemenea confirn de numeroşi observatori107.
în acelaşi timp, se obişnuieşte ca, legat de acest subiect, să fie atribuite imitaţie mare număr
de fapte care ni se par a avea altă origine. Este mai cu seamă vorba de hoza colectivă pe timp
de asediu, aşa-numitele sinucideri obsidionale. în Histoire c guerre des Juifs contre Ies
Romains (Istoria războiului purtat de evrei împotriva rc nilor)108, Josephe povesteşte că, în
asediul Ierusalimului, unii dintre cei asediaţi au p de propria lor mână. Mai precis, patruzeci de
evrei, refugiaţi într-o subterană, hotă sâ-şi ia viaţa, s-au omorât unii pe alţii. Montaigne
aminteşte cazul locuitorilor din Xa când oraşul a fost asediat de Brutus: „s-au năpustit de-a
valma, bărbaţi, femei, cop braţele unei irezistibile dorinţe de moarte, ca o năvalnică fugă de
viaţă, încât îi Brutus abia a mai putut să-i salveze pe câţiva"109. Aceste sinucideri în masă nu
par bă la origine unul sau două cazuri individuale a căror repetare ar fi. Ele par să re dintr-o
hotărâre colectivă, dintr-un veritabil consens social, mai degrabă decât di simplă propagare
contagioasă. Ideea nu se naşte la un anumit subiect pentru a ss pândi de la el la ceilalţi, ci este
elaborată la nivelul ansamblului, al grupului care, al totalitate într-o situaţie disperată, se dedică
în mod colectiv morţii. Lucrurile nu stau nici atunci când un corp social, oricare ar fi el,
reacţionează în comun sub influent leiaşi circumstanţe. Cimentată în elanul unei pasiuni,
armonia dintre indivizi nu îşi s bă aici natura, ea nu diferă în esenţă de cazul când ar fi mai
metodic şi mai cuget borată. Este deci impropriu să vorbim în atare situaţii de imitaţie.
Şi acelaşi lucru se poate spune despre multe alte fapte de acest gen. Iată unul relatat de
Esquirol: „Istoricii ne asigură câ peruanii şi mexicanii, disperaţi că le este distrus cultul, s-au
106 Pentru detalii, vezi LEGOYT, op. cit, pag.227 şi urm.
107
Vezi în EBRARD, op. cit, pag.376
1°7 III, 26
109
Essais, II, 3

omorât în număr atât de mare, încât mai mulţi au pierit de propria mână decât de loviturile
barbarilor lor cuceritori". în general, pentru a putea invoca imitaţia, nu este de-ajuns să
constatăm că sinucideri destul de numeroase se produc în acelaşi moment şi in acelaşi loc, căci
ele se pot datora unei stări generale de spirit a mediului social, din care rezultă o predispoziţie
colectivă a grupului care se traduce prin multiple sinucideri. Nu ar fi probabil lipsit de interes,
pentru a preciza terminologia, să facem distincţia dintre epidemiile morale şi contagiunile
morale, cele două vocabule folosite nediferenţiat una în locul celeilalte desemnând, în realitate,
două categorii de lucruri foarte diferite. Epidemia este un fapt social, produs de cauze sociale,
contagiunea constă întotdeauna într-un ricoşeu, mai mult sau mai puţin repetat, al unor fapte
individuale11^.
0 dată admisă această distincţie, ea va avea desigur drept efect diminuarea listei de | sinucideri
puse pe seama imitaţiei, cu toate că este de netăgăduit că acele sinucideri sunt parte numeroase.
Probabil că nu există un alt fenomen care să fie mai contagios. Nici impulsul ucigaş nu are
atâta capacitate de răspândire, cazurile de propagare automată a lui fiind mai puţin frecvente şi,
mai ales, imitaţia nu mai deţine aici un rol preponderent. Con-Itrar părerii generale, s-ar putea
spune că instinctul de conservare este mai puţin înră-Idâcinat în conştiinţe decât sentimentele
fundamentale de moralitate, pentru că rezistă tntaipuţin bine la acţiunea aceloraşi cauze. Cu
toate aceste fapte admise, problema pe care Iun ridicat-o la începutul capitolului rămâne în
continuare de rezolvat. Din faptul că sinu-lolerea poate sâ se transmită de la individ la individ
nu rezultă a priori că acest caracter ■contagios produce efecte sociale, adică afectează rata
sinuciderii, singurul fenomen pe fere-1 studiem. Oricât ar fi de incontestabil acest caracter
contagios, se poate foarte bine ianu aibă decât consecinţe individuale şi sporadice. Observaţiile
dinainte nu rezolvă deci ■chestiunea, ci doar îi arată mai bine anvergura. Dacă, într-adevăr,
imitaţia este, cum s-a ■pus, o sursa originală şi deosebit de fecundă a fenomenelor sociale, mai
ales în legătură joi sinuciderea ar trebui să-şi dovedească tăria, căci nu există un alt domeniu
asupra ■căruia sâ aibă mai multă putere. Astfel, sinuciderea ne-ar oferi o cale de a verifica
printr-o experienţă decisivă realitatea acestei virtuţi miraculoase ce i se atribuie imitaţiei.

m
V Daca există această influenţă, ea trebuie să fie sesizabilă mai ales în repartiţia geo-| grafică a
sinuciderilor. Trebuie să vedem, în anumite cazuri, rata caracteristică unei ţări iau unei localităţi
reflectându-se, ca să spunem aşa, în localităţile învecinate. Deci harta ■te de consultat. Sâ o
privim însă cu metodă.
■Unii autori au crezut că pot pune pe seama imitaţiei faptul că mai multe departamente HVofe
manifestă faţă de sinucidere o înclinaţie de aceeaşi intensitate. Totuşi, această \ răspândire în
cadrul aceleiaşi regiuni poate foarte bine să ţină de anumite cauze, favorabile apariţiei
sinuciderii, şi ele la fel de bine dispuse acolo, de faptul că mediul social este peste tot acelaşi.
Pentru a ne asigura că o tendinţă sau o idee se propagă prin imitaţie,
■f" Vom vedea mai departe că în orice societate există, în mod normal şi din totdeauna, o înclinaţie colectivă ■e
se traduce sub formă de sinucidere. Această înclinaţie este diferită de ceea ce propunem sâ denumim Hernie,
prin faptul câ ea este cronică, câ ea constituie un element normal al temperamentului moral al Betaţii. Şi
epidemia este o înclinaţie colectivă, dar care izbucneşte în mod excepţional, care rezultă din cauze anormale si,
cel mai adesea, trecătoare.
68 EMILE DU1
 trebuie sâ o vedem ieşind din mediul unde s-a născut, invadând alte medii care fost de
natură să o provoace. Căci, aşa cum am arătat, nu există propagare imitaţi 1 în măsura în
care faptul imitat şi numai el, fără concursul altor factori, determină automat faptele care
îl reproduc. Pentru a determina partea imitaţiei în fenomei ne preocupă, este aşadar
nevoie de un criteriu mai simplu decât acela cu care ade mulţumit cercetătorii.
întâi de toate, nu va fi imitaţie dacă nu există un model de imitat; nu există cor fără
un focar de unde ea emană şi unde, prin urmare, manifestă maximum de int< Tot aşa, nu
avem nici un temei să admitem că înclinaţia către sinucidere se tr dintr-o parte într-alta a
societăţii decât dacă, prin observaţie, descoperim e anumitor centre de propagare. Dar
după ce semne să le recunoaştem?
Mai întâi, trebuie sâ se deosebească de toate punctele înconjurătoare printr-o mai
mare către sinucidere, trebuind sâ le vedem pe hartă prin tenta mai închis; ţinuturile
dimprejur. într-adevăr, cum şi aici, fireşte, acţionează imitaţia, ca şi ca adevărat
generatoare de sinucidere, cazurile de sinucidere nu vor întârzia să fie meroase. în al
doilea rând, pentru ca aceste centre să joace rolul ce li se atribuie urmare, ca să putem
pune pe seama influenţei lor faptele ce se produc în jur, tr< fiecare dintre ele să fie
oarecum localităţi-ţintă pentru regiunile învecinate. E lin nu se imită ceva ce nu iese în
evidenţă. Dacă atenţia cade în altă parte, n-au decâ bine sinuciderile să abunde în
respectivele locuri, e ca şi cum ele n-ar exista, fiin ignorate şi, prin urmare, nu sunt
reproduse. Or, populaţiile nu pot să aibă aten dirijată decât asupra acelor puncte care
ocupă un loc important în viaţa regiona spus, în jurul Capitalei şi al marilor oraşe,
fenomenele de contagiune ar trebui; mai bine conturate. Cu atât mai mult ne aşteptăm să
le observăm aici, cu cât, în a acţiunea propagatoare a imitaţiei este ajutată şi întărită şi de
alţi factori, anum toritatea morală a marilor centre. Acolo, deci, produce imitaţia efecte
sociale, dai o asemenea virtute. în sfârşit, cum puterea exemplului diminuează cu cât
distant regiunile învecinate vor fi cu atât mai cruţate cu cât sunt mai depărtate de foc*
cipal, şi invers. Iată cele trei condiţii pe care trebuie sâ le îndeplinească hart derilor,
pentru a-i putea atribui, fie şi parţial, o configuraţie care depinde de imi mâne însă de
văzut dacă această dispunere geografică nu decurge dintr-o d paralelă a altor condiţii de
existenţă a sinuciderii.
Regulile fiind enunţate, să purcedem la aplicarea lor.
Hărţile uzuale întocmite pentru Franţa, unde rata sinuciderii nu este exprim la nivelul
departamentelor, nu sunt suficiente pentru această cercetare. într-ac nu ne permit să
vedem posibilele efecte ale imitaţiei tocmai acolo unde ar pu pertinente, adică între
diferitele zone din cadrul departamentelor. în plus, prez» arondisment foarte productiv
sau foarte puţin productiv în sinucideri poate i respectiv, să coboare artificial media
departamentală, creând astfel o discoi aparentă sau, dimpotrivă, mascând o
discontinuitate reală. în sfârşit, acţiune; oraşe se pierde în ansamblu, nemaifiind perfect
sesizabilă. Aşa că, special pen darea acestei chestiuni, am întocmit o hartă pe
arondismente, pentru perioada 1 Interpretarea ei ne-a condus la rezultate neaşteptate.
(Vezi planşa II)
Mai întâi, frapează existenţa unei mari pete întunecate în nord, pe zona vech Ile-de-
France, înaintând destul de profund în Champagne, întinzându-se până în Dacă
intensitatea sinuciderilor s-ar datora imitaţiei, focarul ar trebui să fie Pa gurul mare
centru din tot acest ţinut. Şi chiar Parisului i s-a atribuit rolul acest;

Sinuciderea - Studiu dc sociologie 69

PLANŞA II - SINUCIDERILE ÎN FRANŢA, PE ARONDISMENTE

ma câ, pornind din oricare punct periferic al ţării (cu excepţia Marsiliei) şi îndrep-idu-ne spre
Capitală, constatăm înmulţindu-se sinuciderile pe măsură ce ne apropiem Paris. Dar, dacă o
atare interpretare şi-ar afla justificarea în harta sinuciderilor pe jartamente, iată câ harta pe
arondismente îi clatină fundamentul. Aceasta din urmă ne ii câ, dintre toate arondismentele
din jurul Capitalei, Seine are cea mai mică rată de icideri: doar 471 la un milion de locuitori.
Faţă de: 500 în Coulommier, 514 în sailles, 518 în Melun, 525 în Meaux, 559 în Corbeil, 561
în Pontoise, 562 în Provins. iar şi arondismentele din Champagne le depăşesc cu mult pe cele
mai apropiate de
70 EMILE DURKHEII
Seine: 501 sinucideri în Reims, 537 în Epernay, 548 în Arcis-sur-Aube, 623 în Chateai
Thierry. Deja în studiul intitulat Le suicide en Seine-et Marne, dr. Leroy semnala c mirare
faptul că arondismentul Meaux înregistra relativ mai multe sinucideri decât Seine 111. Iată
cifrele pe care le dă el:
Perioada 1851 -1863 Perioada 1865 - 1866

Arondismentul Meaux Seine un sinucigaş la 2 418 locuitori un un sinucigaş ia 2 547 locuitori un

sinucigaş la 2 750 locuitori sinucigaş la 2 822 locuitori

Şi situaţia din arondismentul Meaux nu era singulară. Autorul notează numele a 1 de

localităţi din acelaşi departament care înregistrau mai multe sinucideri decât la Pai Ciudat
focar, inferior, din acest punct de vedere, focarelor secundare pe care ar fi treb să le
alimenteze! Şi totuşi, eliminând Seine, este imposibil de aflat un alt centru de iradie
Ceva mai la nord, observăm şi altă pată, nu chiar egală cu cealaltă, dar tot foa închisă la
culoare: ea corespunde Normandiei. Dacă s-ar datora unei mişcări de pansiune contagioasă, ar
trebui să pornească din Rouen, capitala provinciei şi oraşul mai important din zonă. Dar cele
două puncte unde sinuciderea loveşte cel mai tare s arondismentele Neufchatel (509
sinucideri) şi Pont-Audemar (537 la un milion de lo tori), care nici măcar nu sunt lipite unul
de celălalt. (Şi apoi, cu siguranţă nu ele dau tc în privinţa constituţiei morale a provinciei.)
Apoi, în sud, de-a lungul coastei Mediteranei, aflăm o bandă care se întinde Bouches-du-
Rhone până la graniţa italiană, un teritoriu unde sinuciderile sunt, de menea, foarte numeroase.
Aici există o adevărată metropolă, Marsilia, şi, în cealaltă e: mitate, un mare centru al vieţii
mondene, Nice. Dar arondismentele cele mai afe< sunt Toulon şi Forcalquier. însă nimeni n-ar
putea să spună că Marsilia se lasă con de ele. Tot aşa, pe coasta de vest, doar Rochefort se
detaşează, printr-o tentă desti întunecată, de masa continuă formată de cele două Charentes,
unde există, totuşi, un mult mai important, Angouleme. în general, într-un mare număr de
departament arondismentul unde este instalat centrul administrativ ocupă locul întâi din punct
vedere al sinuciderii. în Vosgi, Remirmont este în frunte, iar nu Epinal; în Haute- S Gray, oraş
mort sau aproape mort, iar nu Vesoul; în Doubs, sunt Dole şi Poligny, i Besancon; în Gironde,
La Reole şi Bazas, iar nu Bordeaux; în Marne-et-Loire, Saumur în loc să fie Angers; în Sarthe,
Saint-Calais in loc de Le Mans etc.
Am dori să continuăm comparaţia nu numai între arondismente, ci şi între loc; dar, din
păcate, o hartă comunală a sinuciderilor este imposibil de stabilit pentru în teritoriu al Franţei.
în foarte interesanta lui monografie, dr. Leroy a făcut, însă, acest pentru departamentul Seine-
et-Marne. După ce a ordonat toate localităţile din departament după rata lor de sinucideri,
începând cu acelea unde era cea mai ri iată ce a rezultat: „La Ferte-sous-Jouarre (4 482
locuitori), primul oraş important listă se află în poziţia 124, Meaux (10 762 locuitori) urmează
pe locul 130, Provins locuitori), pe locul 135, Coulommiers (4 628 locuitori), pe locul 138.
Ciudata api dintre numerele de ordine pentru toate aceste oraşe lasă de presupus o influenţă c

111
Op. cit, pag 213. După acelaşi autor, departamentele Marne şi Seine-et-Marne ar C depăşit valul
1865-1866, Seine. în Marne s-ar fi înregistrat un sinucigaş la 2 791 de locuitori, în Seine-et-Marne 2 768,
în Seine - unul la 2 822.
aderea - Studiu dc sociologie 71

pra tuturor112. Lagny (3 468 locuitori), oraş atât de apropiat de Paris, nu se poziţio na decât la
219, Montereau-Faut-Yonne (6 217 locuitori), la 245, Fointainbleau (11 939 itori), la 247 ...
în fine, Melun (11 170 locuitori), reşedinţa departamentală, vine abia ul 279. Dacă luăm în
considerare cele 25 de localităţi plasate în capul listei, vom va că, exceptând două dintre ele,
sunt localităţi cu o mică populaţie1 nstatări identice se pot face şi în afara teritoriului Franţei.
Zona Europei cu cei mai sinucigaşi cuprinde Danemarca şi centrul Germaniei,, supremaţia
deţinând-o pe stă largă arie Saxonia regală, cu 311 sinucideri la un milion de locuitori.
Urmează iiediat ducatul Saxonia-Altenburg (303 sinucideri), în timp ce Barndenburg nu
înregis-lează decât 204. S-ar părea că Germania stă cu ochii pe aceste localităţi, dar nici
Dresda, şciAltenburg nu dau tonul pentru Hamburg sau pentru Berlin. Tot aşa, dintre
provinciile |aliene, Bologna şi Livorno au cel mai mare număr proporţional de sinucideri (88
şi 84), Mano, Genova, Turin ori Roma, conform mediei stabilite de Morselii pentru anii
1864 -■76, plasându-se mult mai jos.
■Ce ne arată, de fapt, toate aceste hărţi? Sinuciderea, departe de a fi dispusă concentric
■aport cu focare faţă de care s-ar degrada progresiv, prezintă, dimpotrivă, mari mase aproape
omogene (atenţie, aproape!), lipsite de un nucleu central. însă, o asemenea con-: k ; , ie nu
lasă să se întrevadă aici influenţa imitaţiei. Ea arată doar că sinuciderea nu ■de circumstanţe
locale, variabile de la un oraş la altul, că acele condiţii care o deter-Hnă au mereu o anumită
generalitate. Nu există nici imitaţie, nici imitatori, ci identitate m&va a efectelor datorate
unei identităţi relative a cauzelor. Şi înţelegem de ce lucrurile stau astfel, ceea ce era de
prevăzut din cele arătate mai înainte: sinuciderea depinde fun-Hental de anumite stări ale
mediului social. El, păstrând în general aceeaşi alcătuire Hru destul de largi teritorii, este,
deci, firesc ca pretutindeni unde mediul este identic existe aceleaşi consecinţe, fără vreun
aport al contagiunii. De aceea se şi întâmplă prent ca în aceeaşi regiune rata sinuciderii sâ se
menţină cam la acelaşi nivel. Pe de foarte, însă, fiindcă niciodată cauzele care o produc nu
pot fi repartizate într-o perfectă Igenitate, este inevitabil ca de la un punct la altul, de la un
arondisment la arondis-bxtuî vecin, sinuciderea sâ prezinte uneori variaţii mai mult sau mai
puţin importante, bum cele pe care tocmai le-am semnalat.

O dovadă în spijinul temeiniciei acestei explicaţii este curba sinuciderii care se fică
] adică 1 587 de sinucideri la un milion, ceea ce înseamnă de cinci ori mai mult decât Parisul. Şi nu este
■ţie specifică pentru Seine-et-Marne. Prin solicitudinea dr. Legoupils, din Trouville, suntem în posesia
informaţii privitoare la trei localităţi minuscule din arondismentul Pont-l'Eveque - Villerville (978 loc),
ioeuf (150 loc.) şi Pannedepie (333 loc). Rata sinuciderii, calculată pentru perioade variind între 14 şi ani,
este de 429, 800 şi, respectiv, 1 081 la un milion de locuitori.
îndoială, nu este mai puţin adevărat că în marile oraşe se produc mai multe sinucideri decât în oraşele uîn
sate. Dar afirmaţia nu este valabilă decât în general, existând numeroase excepţii. O remarcă ne per-sâ, să
punem de acord aceste fapte cu cele semnalate mai sus, pe care par a le contrazice. Este de-ajuns /tem că
marile oraşe se întemeiază şi se dezvoltă sub influenţa aceloraşi cauze care determină şi dez- a sinuciderii,
fenomen la a cărui expansiune, nu ele, în sine, contribuie. în aceste condiţii, este firesc să numeroase
respectivele cauze în regiunile fecunde în sinucideri, dar fără a avea monopolul asupra mor-luntare; rare
sunt cazurile de locuri unde oamenii se sinucid mai puţin, fără ca numărul redus de ri sâ se datoreze
absenţei lor. Astfel rata lor medie poate să fie în general superioară celei din localităţile putând deopotrivă
să fie inferioară în anumite cazuri.

brusc, fundamental, atunci când mediul social se schimbă şi el brusc, mediul neextinzându-şi
niciodată acţiunea dincolo de limitele lui naturale. Niciodată o ţară condiţii caracteristice
generează predispoziţii caracteristice pentru sinucidere, nu pune altei ţări vecine, doar prin
puterea exemplului, gradul ei de înclinaţi* sinucidere; asta nu se poate întâmpla decât dacă
şi dincolo există aceleaşi condi condiţii asemănătoare. Astfel, în Germania sinuciderea este
la o cotă endemică şi zut deja cât de violent afectează populaţia de acolo. Mai departe vom
arăta că prii cauză a acestei predispoziţii deosebite este protestantismul. Cu toate acestea, cât
giuni germane fac excepţie de la regula generală: provinciile renane cu Westfalia, I şi, mai
ales, Suavia bavareză, în sfârşit, Prusia. Doar ele din toată Germania înregis sub 100 de
sinucideri la un milion de locuitori. Pe hartă (vezi planşa III), ele apar insule pierdute, petele
deschise la culoare care le reprezintă contrastând puter tonurile întunecate din jur. Un
amănunt: toate sunt catolice. Astfel, atât de intensa sinuciderii care circulă în jurul lor nu
ajunge să le cuprindă, se opreşte la granit pentru simplul motiv că, dincolo de ele, nu mai
aderea - Studiu dc sociologie 71

găseşte condiţii favorabile de dez\ Tot aşa, în Elveţia, sudul este în întregime catolic, toate
elementele protestante : nord. Şi iată pe harta sinuciderilor cât de opuse sunt cele două
regiuni114, încât s-a crede că aparţin unor societăţi diferite. Cu toate că se învecinează pe
toate latu întreţin relaţii constante, fiecare dintre cele două zone îşi păstrează individualita
punctul de vedere al sinuciderii. Pe cât este minima de scăzută într-o parte, pe a ea de
ridicată dincolo. Apoi, în interiorul Elveţiei septentrionale, Lucerna, Uri, Unti Schwyz şi
Zug, cantoane catolice, numără cel mult 100 de sinucideri la un mi locuitori, deşi sunt
înconjurate de cantoane protestante cu cote mult mai ridicate
Am putea face şi o altă experienţă, menită să confirme, credem noi, dovezile sus. Un
fenomen de contagiune morală nu se poate produce niciodată decât : feluri: sau faptul care
serveşte drept ntodel este popularizat din gură în gură, spune, sau este mediatizat prin ziare.
în general, acest din urmă canal este socoti eficient şi nimeni nu se îndoieşte că este un
puternic instrument de difuzare. D taţia joacă vreun rol în escaladarea sinuciderii, ar trebui
sâ vedem variaţii ale < sinucideri în funcţie de locul pe care-1 ocupă ziarele în atenţia
publică.
Din păcate, este destul de greu sâ determinăm acest loc. Nu numărul periodi doar
numărul cititorilor ne-ar permite să estimăm raza lor de acţiune. Iată, într-o ţin centralizată,
cum este Elveţia, numărul ziarelor poate să fie mare pentru că localitate are publicaţia
proprie, dar luate în parte, fiecare dintre aceste ziare es citit, deci puterea lor de propagare
este mediocră. Dimpotrivă, doar un singur : cum Times, New York Herald, le Petit Journal
etc. are influenţă asupra unui mare presa pare a nu avea înrâurirea care i se atribuie, dacă nu
există centralizare. Ace fiecare regiune are propria viaţă, lumea se interesează mai puţin de
ceea ce se dincolo de micul ei orizont, la care îşi limitează interesul; faptele îndepărtate trec i
neobservate şi, de aceea, ele şi sunt selectate cu mare grijă. Deci, în felul aces' mai puţine
exemple care să îndemne la imitaţie. Cu totul altfel stau lucrurile ac( nivelarea mediilor
locale deschide câmp de simpatie şi de curiozitate mai larg răspunzând acestei nevoi, marile
organe de presă concentrează zilnic eveni importante din toată ţara şi din alte ţări,
retransmiţând apoi veştile în toate părţile exemplele se înmulţesc, cu o contribuţie reciprocă
la această mare varietate. Se!
PLANŞA IU - SINUCIDERILE ÎN EUROPA
114
Vezi planşa III, iar pentru detalii şi cifre pe cantoane, vezi Partea a II-a, capitolul V, tabelul X
CENTRALĂ (după Morselii)
aderea - Studiu dc sociologie 71

câ este aproape imposibil să comparăm clientela diferitelor ziare din Europa şi, mai sâ
apreciem caracterul mai mult sau mai puţin local al informaţiilor lor. Cu toate tea, fără să
putem oferi o probă întemeiată a afirmaţiei noastre, cu greu s-ar putea jpta ca, în aceste două
privinţe, Franţa şi Anglia să fie surclasate de Danemarca, Saxonia iar de unele regiuni
germane. Şi totuşi aceste ţări au mai puţini sinucigaşi. La fel, ându-ne în limitele oferite de
hotarele Franţei, nimic nu justifică afirmaţia că s-ar citi pai puţin ziarele la sud decât la nord
de Loire; or, se ştie ce contrast există între cele kuâ regiuni sub raportul sinuciderii. Fără a
dori să acordăm importanţă mai mult decât
merită acest argument pe care nu-1 putem întemeia pe fapte bine determinate, rea
convingerea că nu este totuşi lipsit de interes a-i acorda atenţie.

IV
în concluzie, în mod cert, sinuciderea e contagioasă de la individ la individ, d; dată, prin
imitaţie, ea nu se va putea propaga la modul de a afecta rata socială ciderii. Imitaţia poate să
dea naştere la cazuri individuale mai mult sau mai puţii roase, dar nu are contribuţie
determinantă asupra înclinaţiei inegale pentru mo luntarâ a diferitelor societăţi sau a unor
grupuri sociale. Iradierea generată de imi mâne întotdeauna foarte limitată şi, în plus, are
caracter intermitent. Dacă atinge grad de intensitate, asta nu se întâmplă niciodată decât
1

pentru un interval foarte

O raţiune de ordin mai general explică de ce efectele imitaţiei nu sunt aprec cifrele
statistice: redusă la propriile ei forţe, imitaţia nu are influenţă asupra sinuci adult, cu
excepţia rarelor cazuri de monoideism mai mult sau mai puţin absolu unui act nu este
suficientă pentru a genera un act similar, excluzându-i fireşte pe biecţi predispuşi în sine la
aderea - Studiu dc sociologie 71

aşa ceva. „Am observat întotdeauna, scrie Morel, că, oricât de puternic ar fi efectul ei, şi
impresia cauzată fie de relatarea verbală, fie de unei povestiri despre o crimă ieşită din
comun nu sunt îndeajuns pentru a prov similare la indivizii perfect sănătoşi din punct de
vedere mental"115 . De aseme Paul Moreau de Tours, bazându-se pe observaţii personale, a
arătat că sinucidere gioasă nu se întâlneşte niciodată decât la indivizi puternic predispuşi
pentru sinuci
E adevărat, socotind că predispoziţia depinde fundamental de cauze organice venit greu
să explice unele cazuri pentru care nu se poate stabili o legătură cu ace gine, admiţând
combinaţii de cauze îndoielnice sau de-a dreptul miraculoase, crezi că cei 15 indivizi ce s-au
sinucis rând pe rând, pe acelaşi coridor erau cu to de degenerescentă nervoasă ? întrebarea se
iveşte deopotrivă în legătură cu at cazuri atât de frecvent observate în armată sau în
închisori. Respectivele fapte s uşor explicabile o dată ce am recunoscut că înclinaţia pentru
sinucidere poate fi j de mediul social. Căci, atunci, devine legitimă atribuirea lor nu
hazardului de ne care ar fi adunat din cele patru zări, în aceeaşi cazarmă sau penitenciar, un
num; considerabil de indivizi atinşi cu toţii de aceeaşi tară mintală -, ci înrâuririi med mun în
sânul căruia trăiesc. într-adevăr, vom vedea că în închisori şi în regimen o stare colectivă
care determină înclinaţia pentru sinucidere a soldaţilor şi a de într-un mod tot atât de direct
precum cea mai violentă nevroză. Exemplul este ca zională care face să izbucnească
impulsul; dar nu el îl creează şi ar fi rămas inofen impulsul n-ar fi existat.
Aşadar, se poate spune că, exceptând foarte rare cazuri, imitaţia nu este un f; nerator de
sinucidere. Imitaţia nu face decât să dea la iveală o stare care este a cauză ce dă naştere
actului, stare care, perfect posibil, ar fi găsit întotdeauna cale produce efectul firesc, deci şi
dacă nu ar fi intervenit fascinaţia unui exemplu, căc: că e nevoie de atât de puţin spre a se
trece la act, trebuie ca predispoziţia să fie i de puternică. Prin urmare, nu e de mirare că
faptele nu poartă marca imitaţiei, căc nu exercită o acţiune propriu-zisă, iar influenţa pe care
o are este foarte restrânşi
115
Trăite des maladies mentales, pag. 243
116
De la contagion du suicide, pag.42

| O observaţie de interes practic poate servi drept corolar al acestei concluzii.

Unii autori care acordă imitaţiei o putere mai mare decât o are au cerut să se interzică
datările despre crime şi sinucideri în ziare 11?. Posibil ca această prohibiţie să scadă cu âteva
unităţi montantul anual al respectivelor acte, dar este îndoielnic că ea va putea modifica ita
lor socială. Intensitatea înclinaţiei colective pentru sinucidere va rămâne neschimbată, jcâti
starea morală a grupurilor nu poate fi schimbată doar cu atât Dacă punem în balanţă
Irobiematjcele şi foarte slabele avantaje ale acestei măsuri şi gravele inconveniente iscate de
suprimarea oricărei publicităţi judiciare, înţelegem de ce legislatorul ezită să dea ascultare
mdemnului specialiştilor. In realitate, ceea ce poate contribui la escaladarea sinuciderii şi a |
imei nu este faptul că se vorbeşte despre ele, ci felul în care se vorbeşte. Acolo unde kirnitele
practici sunt blamate, sentimentele pe care le stârnesc transpar în relatările care, ■in urmare,
mai degrabă neutralizează decât incită predispoziţiile individuale. Dar când bcietatea este
putredă din punct de vedere moral, starea de mcertimdine în care pluteşte ispiră un soi de
indulgenţă faţă de actele imorale care apare în mod involuntar de fiecare dată Ind se vorbeşte
despre ele, făcând şi mai pertinentă imoralitatea. Atunci exemplul devine ptr-adevâr
redutabil, nu penti'u că este exemplu, ci pentru că toleranţa şi indiferenţa socială piinuează
distanţarea pe care el ar trebui s-o impună.
I Capitolul de faţă arată îndeosebi cât de puţin fondată este teoria conform căreia imi-taţia
este o sursă excepţională a vieţii colective. Nu există faptă mai uşor transmisibilă pe lalea
contagiunii decât sinuciderea şi, totuşi, am văzut că respectiva contagiune nu loduce efecte
sociale. Dacă în acest caz, imitaţia este atât de lipsită de influenţă socială, bate câ ea nu
manifestă mai multă înrâurire nici în alte domenii, iar calităţile ce i se atri-şie sunt pur
imaginare. în cercuri restrânse, ea poate foarte bine să determine reedi-rea unor gânduri sau
a unor acţiuni, dar niciodată nu are repercusiuni atât de extinse |au atât de profunde pentru a
atinge şi a modifica spiritul societăţii. Stările colective de ■irit, graţie adeziunii aproape
unanime şi în general seculare, sunt mult prea rezistente Intru ca o inovaţie să le înlăture.
Cum ar putea un individ, care nu este nimic mai mult fecât un individ118, să aibă atâta forţă
spre a modela societatea după chipul lui? Dacă nu p fi încă la stadiul de a ne reprezenta
societatea aproape la modul grosolan cum făcea pul primitiv cu lumea fizică, dacă, în pofida
tuturor achiziţiilor ştiinţifice, nu am fi rămas a admite în plus, cel puţin tacit şi fără a da
seama de asta, că fenomenele sociale nu sunt jporţionale cu cauzele lor, noi nu ne-am fi oprit
la o concepţie care, fiind de o simplitate ică, este în acelaşi timp în contradicţie flagrantă cu
principiile fundamentale ale ndirii. Astăzi nu mai credem că speciile zoologice nu ar fi decât
aderea - Studiu dc sociologie 71

variaţii individuale msmise prin ereditate119; şi nu mai admitem câ fapta socială nu este decât
o faptă indi-lualâ care s-a generalizat. Dar, mai ales, de nesusţinut este ideea că această
genera-jare s-ar putea datora nu ştiu cărei oarbe contagiuni. Şi avem dreptul să ne mirăm că
mai fe încă nevoie să discutăm despre o ipoteză care, pe lângă gravele obiecţii pe care le
pcă, nu s-a bucurat vreodată de o minimă demonstrare experimentală. Căci nu s-a inonstrat
niciodată în legătură cu o ordine definită de fapte sociale că doar imitaţia poala dea seama de
ele. Susţinătorii teoriei s-au mulţumit să enunţe propoziţia ca pe un Irism, întărit de unele
consideraţii vag metafizice. Dar sociologia nu va putea pretinde tfie socotită o ştiinţă decât
atunci când nu se va mai permite nimănui care o îmbră-lază să dogmatizeze în acest fel,
fugind atât de făţiş de obligaţiile dovezilor riguroase.
Mp Vezi mai ales AUBRY, Contagion du meurtre, ediţia I, pag. 87
f118 înţelegem aici prin individ o abstracţiune, rezultând din încrederea şi admiraţia colectivă ce îi conferă o
Mutere. Este limpede câ un funcţionar sau orice om obişnuit, pe lângă forţele individuale pe care le deţine ■
naştere, încarnează şi forţe sociale datorate sentimentelor colective care le permit să acţioneze asupra Hui
societăţii. Dar nu au această influenţă decât in măsura în care sunt şi altceva decât simpli indivizi. PlsVezi
DELAGE, I M structure du protoplasme etles tbeories de Vheredite, Paris, 1895, pag. 813 şi urm.
 PARTEA A II-A CAUZE SOCIALE ŞI TIPURI
SOCIALE

Capitolul I METODE
DE DETERMINARE

Rezultatele la care ajungeam în partea întâi a cărţii nu sunt pur negative. As arătat,
că orice grup social manifestă o tendinţă specifică pentru sinucidere, care i fi explicată
nici prin natura mediului fizic, nici prin constituţia organico-psihic vizilor. Prin
eliminare, rezultă că, în mod necesar, ea trebuie sâ depindă de cauz< şi că, în sine,
constituie un fenomen colectiv, anumite aspecte deja cercetate, şi îr variaţiile geografice
şi sezoniere ale sinuciderii, îndreptându-ne deja către concluzie.
Să studiem acum mai în amănunt această tendinţă.

I
Pentru a ne atinge scopul, cel mai bine ar fi, pe cât se pare, să aflăm mai î: tendinţa
este simplă şi unitară sau dacă, mai degrabă, nu constă într-o multitudir dinte diferite, pe
care le putem separa prin analiză spre a le studia mai conv parte. Unică sau nu, ea nu se
observă decât prin sinuciderile individuale, care presii particulare ale respectivei
tendinţe, şi de la aceste cazuri va trebui să plec observa, aşadar, cât mai multe asemenea
cazuri, fireşte, cu excepţia acelora a alienarea mintală, şi le vom descrie. Dacă toate vor
dovedi aceleaşi caracteris ţiale, le vom reuni într-o unică şi aceeaşi clasă; în ipoteza
contrară, mult mai pl; căci sinuciderile sunt mult prea diverse spre a nu presupune că
aparţin mai multe vom constitui un anumit număr de specii, după asemănările şi
deosebirile d Numărul tipurilor identificate va da seama de tot atâtea curente
generatoare i dere, ale căror cauze şi importanţă vom căuta apoi să le determinăm. Este,
în metoda pe care am aplicat-o şi în sumarul examen al sinuciderilor produse de
mentale.
Din păcate, o clasificare a sinuciderilor comise de oameni cu judecata între formele
şi caracteristicile lor morfologice, este greu de pus în practică, deoarec aproape cu
desăvârşire documentaţia necesară.
Pentru a întreprinde un atare demers, ar trebui să existe descrieri satisfac unui mare
număr de cazuri particulare. Ar mai trebui ştiut în ce stare psihică sc cigaşul în clipa
când a luat hotărârea, cum şi-a pregătit punerea ei în practică şi cum a executat
sinuciderea, dacă era agitat sau deprimat, calm sau înflăcărat,; iritat ş.a.m.d. Dar nu
deţinem acest gen de informaţii decât despre câteva căzu cidere produsă de tulburări
mentale - datorită observaţiilor şi descrierilor făa nişti a fost posibilă, de altfel, stabilirea
principalelor tipuri de sinucidere având ză determinantă nebunia. In privinţa celorlalte,
suntem, însă aproape total priv; Doar Brierre de Boismont a încercat soiul acesta de
descriere pentru 1 328 d care sinucigaşii au lăsat scrisori sau alte însemnări, rezumând
totul în cartea primul rând, este un rezumat mult prea redus, apoi, majoritatea
mărturisirilor subiecţilor referitoare la propria lor stare sunt insuficiente, dacă nu chiar
îndoielnice. Subiectul este cel mai susceptibil de a se fi înşelat cu privire la natura
dispoziţiei sale în momentul actului, închipuindu-se, de pildă, acţionând cu sânge rece,
când, de fapt, putea sâ se afle pra-dă unei cumplite surexcitări. în sfârşit, pe lângă faptul
că aceste observaţii nu sunt obiective, ele dau seama de un număr mult prea mic de
situaţii spre a se putea trage concluzii "recise. Se întrevăd, desigur, unele vagi linii de
demarcaţie, iar noi vom valorifica indiciile e se detaşează de aici, dar ele sunt în prea
mică măsură delimitate pentru a servi drept â unei clasificări riguroase. în rest, dat fiind
modul cum se produce majoritatea sinu-erilor, observaţii aşa cum ar fi de dorit să avem
sunt aproape imposibil de obţinut. Dar ne putem atinge scopul pe altă cale. Nu avem
decât să inversăm ordinea analizei foastre. Ar putea sâ existe tot atâtea tipuri de
sinucidere câte cauze diferite de care de-ind ele există. Pentru ca fiecare tip să prezinte o
natură caracteristică, trebuie să aibă şi ndiţii de existenţă proprii. Acelaşi antecedent sau
acelaşi grup de antecedente nu poate oduce când o consecinţă, când o aita, căci, atunci,
diferenţa prin care distingem o enti-e de alta ar fi lipsită de cauză, ceea ce ar însemna
negarea principiului cauzalităţii, 'ce diferenţă specifică constatată între cauze implică
deci o diferenţă asemănătoare în-efecte. Atunci, putem constitui tipurile sociale de
sinucidere, nu clasificându-le direct â caracteristicile lor în prealabil descrise, ci
clasificând cauzele care le produc. Fără a preocupa să ştim de ce se deosebesc unele de
altele, vom căuta să aflăm imediat care t condiţiile sociale de care depind ele. Apoi vom
grupa aceste condiţii, după asemănă-şi deosebirile dintre ele, într-un anumit număr de
clase şi vom putea fi siguri că fiecă-clase îi va corespunde un tip precis de sinucidere.
într-un cuvânt, clasificarea noastră, c să fie morfologică, va fi mai întâi etiologică. Şi nu
este un semn de inferioritate aici, i aprofundam cu mult mai bine natura unui fenomen
când detectăm şi cauza lui decât ci când îi cunoaştem doar caracteristicile, fie ele
esenţiale.
E drept, metoda păcătuieşte prin aceea că postulează diversitatea tipurilor, fără a le rda
în mod direct. Prin ea putem stabili existenţa şi numărul tipurilor, nu şi carac-'sticile lor
distinctive. Dar putem preîntâmpina acest neajuns, cel puţin într-o oarecare ură. O data
cunoscută natura cauzelor, vom putea încerca să deducem natura efec-, care astfel vor fi
caracterizate şi clasificate prin faptul că sunt corelate cu propriile origini. Sigur că, dacă
această deducţie nu va fi deloc ghidată de fapte, va risca să se dă în combinaţii pur
fanteziste. O vom putea conduce, însă, cu ajutorul puţinelor infor-ţii despre morfologia
sinuciderilor de care dispunem. Singure, respectivele informaţii t incomplete şi incerte
pentru a genera un principiu de clasificare, dar ele vor putea fi 'zate după ce au fost
stabilite cadrele de clasificare. Ele ne vor arăta în ce sens trebuie tâ deducţia şi, prin
exemplele pe care le furnizează, vom avea certitudinea că speciile uctive constituite nu
sunt imaginare. Astfel, de la cauze ne vom întoarce la efecte, iar ,'carea noastră
etiologică se va completa cu o clasificare morfologică, ceea ce va pu-_rvi la verificarea
lor reciprocă.
in toate punctele de vedere, această metodă inversată este singura convenabilă pen-
problema specială pe care o abordăm. într-adevăr, nu trebuie pierdut din vedere că
ce studiem este rata socială a sinuciderii, singurele tipuri de sinucidere care trebuie
intereseze fiind, aşadar, acelea care contribuie la conturarea ei şi în funcţie de care s
ea. Or, nu s-a dovedit că toate modalităţile individuale de moarte voluntară au tâ
proprietate. Sunt unele care, deşi având un anumit grad de generalitate, nu se esc
destul de legate de temperamentul moral al societăţii pentru a intra, în calitate de
element caracteristic, în fizionomia specifică pe care fiecare popor o prezii raportul
sinuciderii. Am văzut, bunăoară, că alcoolismul nu este un factor de care c
individualitatea acestei înclinaţii din sânul societăţii, cu toate că, evident, există sin
alcoolice, ba chiar foarte multe. Nu astfel de descrieri de cazuri particulare, fie e
foarte bine întocmite, vor putea vreodată sâ ne arate care sunt factorii cu caracte
logic. Dacă vrem să ştim din ce confluenţe diverse rezultă sinuciderea ca fc colectiv,
atunci sub forma ei colectivă, adică prin intermediul datelor statistice, tre o abordăm
în primul rând. Mai precis, obiectul analizei trebuie să fie chiar rata derii,
conducându-ne de la întreg înspre părţi. Este, însă, evident că rata sinucii poate fi
analizată decât în raport cu diferitele cauze de care depinde, căci, în sine, i din care
este formată prin adiţionare sunt omogene şi nu se disting calitativ. Aşi vom
preocupa fără întârziere de determinarea cauzelor spre a cerceta mai apoi
repercutează ele asupra indivizilor.
 n
Dar cum să depistezi aceste cauze ?
în constatările judiciare ce se întocmesc de fiecare dată când se comite o sin se
notează mobilul ei (necazuri familiale, suferinţă fizică sau de altă natură, remuş beţie
etc.) ce pare să constituie cauza determinantă, statisticile din aproape toc oferind tabele
speciale în care rezultatele respectivelor anchete sunt consemr titulatura Motive
prezumtive de sinucidere. Firesc ar fi să valorificăm toată acea; că, începându-ne
cercetarea prin compararea respectivelor documente. în apan ne indică antecedentele
imediate ale diferitelor sinucideri, aşa că, pentru înţ fenomenului, e bine să începem de
la cauzele lui apropiate, si abia apoi sâ înaint; se impune cu necesitate, spre trepte mai
înalte.
însă, aşa cum remarca deja cu mult timp în urmă Wagner, ceea ce numim i motivelor
de sinucidere este în realitate o statistică a opiniilor pe care şi le fac a, poliţie (de cele
mai multe ori grade inferioare) despre aceste motive. Din păcat cât de defectuoase sunt
constatările oficiale când se refera la fapte evidente şi n tibile de interpretări, pe care le
pricepe şi un onest observator din afară. Şi la piciune lasă loc atunci când ele au ca
obiect nu simpla înregistrare a unui e^ petrecut, ci interpretarea şi explicarea lui! A
aprecia cauza unui fenomen - iat; tiune mereu dificilă, savanţilor, bunăoară, trebuindu-le
felurite observaţii şi expe să elucideze doar câte un aspect al unor probleme. Iar dintre
toate fenomenele, voinţă omenească rămân cele mai complicate. Aşa că, ne putem
închipui ce va avea acele rapoarte poliţieneşti, bazate câteodată doar pe câteva
informaţii i grabă, investite însă cu pretenţia de a stabili originea precisă a fiecărui caz
pari sinucidere. Imediat ce au impresia de a fi descoperit printre antecedentele victir
fapte considerate îndeobşte provocatoare de disperare, agenţii declară inutilă coi
anchetei, constatând că respectivii subiecţi au suferit pierderi băneşti, s-au deda ori au
avut necazuri în familie, pun actul victimelor pe seama beţiei, a suferinţei d sau a
decepţiilor economice. Or, astfel de informaţii îndoielnice nu pot constitui explicaţii a
sinuciderii.
Mai mult decât atât, chiar şi atunci când rapoartele sunt demne de încrede ar putea
să ne fie de prea mare folos, căci mobilurile care sunt menţionate acolo sinucigaşilor, nu
constituie adevăratele cauze. Lucru dovedit de următoarea o cifrele proporţionale de
cazuri atribuite de statistici fiecăreia dintre prezumtiv iâmân aproape neschimbate, în
timp ce cifrele absolute prezintă, dimpotrivă, variaţii cât K poate de considerabile. în
Franţa, între 1856 şi 1878, sinuciderea a crescut cu aproape p, iar în Saxonia, cu peste
100%,' în perioada 1854 - 1880 (1 171 de cazuri faţă de 547). în ambele ţări, fiecare
categorie de motive păstrează, de la o perioadă la alta, aceeaşi ndere, aşa cum reiese din
tabelul XVII.
TABELUL XVII Procentul
fiecărei categorii de motive la 100 de sinucideri anuale
pentru ambele sexe
Bărbaţi Femei
1856-1860 1874 -1878 1856 -1860 1874 - 1878
Franţa120
Sărăcie şi pierderea averii 13,30 11,79 5,38 5,77
Necazuri familiale 11,68 12,53 12,79 16,00
Dragoste, gelozie, desfrânare 15,48 16,98 13,16 12,20
Necazuri diferite 23,70 23,43 17,16 20,22
Boli mintale 25,67 27,09 45,75 41,81
Remuşcări, tema de

- -
condamnare dupâ comiterea 0,84 0,19

unei crime
Alte cauze şi cauze 9,33 8,18 5,51 4
necunoscute
Total 100,00 100,00 100,00 100,00
Bărbaţi Femei
 1854 -1878 1880 1854 -1878 1880
121
Saxonia

Suferinţe fizice Necazuri domestice 5,64 5,86 7,43 7,98

Pierderea averii şi sărăcie o on 3,18 1,72
9,52 11,28
2,80 4,42
Destrăbălare, jocuri 11,15 10,74 1,59 0,44
Remuşcări, teama de urmări 10,41 8,51 10,44 6,21
nefaste etc.
Dragoste neîmpărtăşită 1,79 1,50 3,74 6,20
[Tulburări mintale, nebunie 27,94 30,27 50,64 54,43
[ Furie 2,00 3,29 3,04 3,09
Dezgust de viaţă 9,58 6,67 5,37 5,76
Cauze necunoscute 19,58 18,58 11,77 9,75
Total 100,00 100,00 100,00 100,00
I Chiar dacă vom considera că cifrele aici raportate nu sunt şi nu pot să fie decât foarte
aproximative şi dacă, prin urmare, nu vom da importanţă minimelor diferenţe, trebuie să
recunoaştem, însă, câ ele rămân sensibil constante. Dar pentru că partea fiecărui mobil
prezumtiv rămâne proporţional aceeaşi pe când sinuciderea este de două ori mai^ dez-
voltata, trebuie să admitem că fiecare dintre mobiluri a dobândit o eficacitate dublă. Iar
faptul că ele, toate, în acelaşi timp îşi dublează efectul nu poate să fie doar o coincic
120
După LEGOYT, pag.342
121
După OE1TINGEN, Moralstatistik, tabele-anexă, pag. 110

întâmplătoare. Deci, în mod obligatoriu, se impune concluzia că toate mobilurile se eazâ

sub dependenţa unei condiţii mai generale, ca reflectări mai mult sau mai pu dele ale ei.
Această condiţie le face mai mult sau mai puţin productive în sinucideri constituie
adevărata cauză determinantă a mobilurilor sinuciderii. Deci studierea ac corciţii trebuie
să o abordăm, fără a zăbovi deocamdată asupra repercusiunilor pârtate ce le poate avea
la nivelul conştiinţelor particulare.
Un alt fapt pe care îl găsim la Legoyt 12^ arată şi mai bine la ce se reduce acţiune;
zalâ a acestor diferite mobiluri. Nu există diferenţe mai mari de preocupări ca între r.
siunea de agricultor şi profesiunile liberale, viaţa artistului, savantului, avocatului, rului
nu seamănă prin nimic cu viaţa agricultorului. Deci, cu certitudine, cauzele sc ale
sinuciderii nu vor fi aceleaşi pentru unii şi pentru ceilalţi. Or, nu numai că sinucic celor
două categorii de subiecţi sunt atribuite aceloraşi motive, dar şi importanţa ruia dintre
motive ar fi riguros aceeaşi de o parte şi de cealaltă. Iată pentru intei 1874-1878 care au
fost în Franţa raporturile centezimale ale principalelor mobilv. sinucidere pentru cele
două categorii de profesiuni:
80 EMILE DURKI

Pierderea locului de muncă, a averii, sărăcie

Necazuri familiale
Dragoste neîmpârtâşită, gelozie
Beţie şi patima băuturii
Sinucideri ale unor criminali sau delincvenţi
Chinuri fizice
Boli mintale
Dezgust de viaţă, diverse nemulţumiri Cauze
necunoscute
Agricultori Profesii libera
8,15 8,87
14,45 13,14
1,48 2,01
13,23 6,41
4,09 4,73
15,91 19,89
35,80 34,04
2,93 4,94
3,96 5,97
100,00 100,00
80 EMILE DURKI

în afară de rubrica „beţie şi patima băuturii", cifrele, mai ales cele mai ridicate, prea
puţin de la o coloană la alta. Astfel, luând în considerare doar mobilurile, s-ar crede că
neîndoielnic cauzele sinuciderii sunt şi de aceeaşi intensitate şi de aceez tură. Şi, totuşi,
în realitate, forţe foarte diferite îl împing la sinucidere pe agricultoi orăşeanul rafinat. Iată
deci că motivele ce se atribuie sinuciderii sau pe care sinu< înşişi le recunosc spre a-şi
explica actul nu sunt, în general, decât cauze aparente nu numai repercusiuni individuale
ale unei stări generale, dar ele o şi exprimă îr inexact, rămânând aceleaşi în timp ce
condiţia generală este alta. Se poate spu mobilurile indică punctele slabe ale individului,
acelea unde curentul care vine dir lui îl incită să se distrugă, insinuându-se mai uşor în el.
Dar ele nu aparţin curentu suşi şi, prin urmare, nu ne pot ajuta să-1 înţelegem.
Iată de ce remarcăm fără regret că unele ţări ca Anglia şi Austria renunţă la culc de
date despre pretinsele cauze ale sinuciderii. în cu totul altă direcţie trebuie ori eforturile
statisticii. în loc de a căuta să rezolve insolubilele probleme de cazuistii rală, ar putea sâ
înregistreze cu mult mai multă grijă ceea ce ţine de aspectele mitente ale sinuciderii la
nivel social. în orice caz, noi, cu rang de regulă, vom elimi
122
Op. cit, pag. 358

aliza noastră asemenea informaţii îndoielnice şi puţin relevante, din care, de altfel,
cialiştii în sinucidere nu au reuşit niciodată să stabilească vreo lege interesantă. Nu m
recurge decât accidental la ele, în măsura în care par a avea 0 semnificaţie specială şi a
prezenta garanţii deosebite. Fără a ne preocupa sub ce formă se traduc la subiecţii
particulari cauzele generale de sinucidere, le vom determina direct pe cele din urmă. în
acest scop, lăsând deoparte, ca să spunem aşa, individul ca individ, mobilurile şi ideile
lui, e vom întreba fără întârziere care sunt condiţiile diferitelor medii sociale (confesiuni
religioase, familie, clasă politică, grupuri profesionale ş. a. m. d.), în funcţie de care
variază sinuciderea. Doar apoi, revenind la indivizi, vom cerceta cum anume cauzele
generale se individualizează spre a produce efectul sinuciderii pe care îl implică.
84 EMILE DURI

Sinucideri la un milion de ocuitori

Cantoane franceze Cantoane germane Cantoanele cu
nafionalîtăţi difer
Catolici 83 87 86,7 212,0
Populaţie mixtă
Protestanţi 453 293 326,3

Acţiunea cultului este, aşadar, atât de puternică, încât prevalează asupra celork De
altfel, în destul de multe cazuri, s-a putut determina în mod direct numă
sinucideri la un milion de locuitori în cadrul fiecărui grup confesional. Iată datele
de diferiţi observatori:
TABELU1
Sinuciderile la un milion de locuitori pentru fiecare confesiune
Protestanţi Catolici Evrei Numele observator
Austria (1852-1859) 79,5 51,3 20,7 Wagner
(1849-1855) 159,9 49,6 46,4 Idem
Prusia (1869-1872) 187 69 96 Morselli
(1890) 240 100 180 Prinzing
(1852-1862) 139 117 87 Legoyt
Baden (1870-1874) 171 136,7 124 Morselli
(1878-1888) 242 170 210 Prinzing
(1844 -1856) 135,4 49,1 105,9 Morselli
Bavaria
(1884 -1891) 224 94 193 Prinzing
(1846-1860) 113,5 77,9 65,6 Wagner
Wurternberg (1873 -1876) 190 120 60 Subsemnatul
(1881-1890) 170 119 142 Idem

Astfel, pretutindeni, fără nici o excepţie124, în rândul protestanţilor apar mu multe

sinucideri decât printre credincioşii altor culte. Diferenţa oscilează între o n de 20% - 30%
şi o maximă de 300%. Faţă de această unanimitate de fapte concor este în zadar să invoci,
cum a făcut Mayr125, cazul unic al Norvegiei şi Suediei cari ţări protestante, au cifre
scăzute de sinucigaşi. Mai întâi, aşa cum remarcam şi 1; putui capitolului, asemenea
comparaţii internaţionale nu au valoarea unei demon decât dacă vizează un mare număr
de ţări şi, chiar în acest caz, nu sunt îndeaji concludente. între populaţiile Peninsulei
Scandinave şi cele din Europa centrală există destul de mari diferenţe care să ne conducă
124
Nu deţinem informaţii despre influenţa cultelor în Franţa. Iată, totuşi, ce spune Leroy în stu;
referitor la Seine-et-Marne : în localităţile Quincy, Nanteuil-les-Meaux, Mareuil, protestanţii dau un sinu
310 locuitori, iar catolicii unul la 678 de locuitori (op.cit, pag. 203)
125
Handwoerterbuch der Staatswissesschaften, Supliment, voi. I, pag. 702

la gândul că protestantismul nu produce aceleaşi efecte asupra unora şi asupra celorlalte.

Pe deasupra, dacă rata sinuciderii, considerată în sine, nu este atât de mare în cele două
ţări nordice, ea este, totuşi, relativ ridicată, ţinând cont de rangul modest pe care-1 ocupă
ele printre ţările civilizate ale Europei. Nu există motive să credem că au atins un nivel de
cunoştinţe superior celui din Italia, bunăoară, mai e mult până acolo, dar oamenii se
sinucid acolo de două - trei ori mai mult (90-100 de sinucideri la un milion de locuitori,
faţă de 40). Sâ nu fie, oare, protestantismul cauza agravării relative? Faptele nu numai că
nu infirmă legea pe care am stabilit-o pe baza unui atât de mare număr de observaţii, ci o
confirmă12^.
Cât despre evrei, atracţia lor pentru sinucidere este mai mică decât a protestanţilor şi, în
general, inferioară - deşi în mai mică proporţie - celei a catolicilor. Se întâmplă, totuşi, ca
acest ultim raport să fie răsturnat, ceea ce se petrece mai ales în vremea din urmă. Până la
jumătatea secolului al XLX-lea, evreii se sinucideau mai puţin decât catolicii, în toate
ţările, cu excepţia Bavariei 127, dar către 1870 ei au început să piardă privilegiul acesta.
Rămân, însă, rare situaţiile când la evrei se depăşeşte cu mult rata de sinucideri a
catolicilor. Dar, să nu pierdem din vedere că, spre deosebire de alte grupuri confesionale,
evreii trăiesc aproape exclusiv în oraşe şi îmbrăţişează profesii intelectuale, motiv pentru
care ei sunt mai înclinaţi spre sinucidere decât membrii altor culte, dar, iată, din raţiuni
diferite de religia pe care o practică. Aşadar, dacă, în pofida acestei influenţe agravante,
rata iudaismului rămâne atât de scăzută, se poate bănui că, în situaţii egale, dintre toate
religiile, iudaismul este aceea care numără cei mai puţini sinucigaşi.
Ce explicaţie pot avea, însă, faptele astfel arătate?

n
Daca ne gândim câ pretutindeni numărul evreilor este infim şi că în majoritatea societăţilor unde au fost înregistrate
observaţiile precedente catolicii sunt în minoritate, am putea fi înclinaţi sâ vedem aici cauza care explică raritatea relativă
a morţilor voluntare în rândul acestor două culte128. într-adevăr, confesiunile mai puţin numeroase, având de înfruntat
ostilitatea populaţiilor din jurul lor, spre a se menţine, sunt obligate să exercite un autocontrol sever şi sâ-şi impună o
disciplină deosebit de riguroasă. Spre a-şi apăra câştigurile precarei toleranţe ce le este acordată, ele au nevoie de un plus
de moralitate. Dincolo de asemenea consideraţii, şi alte fapte par a fi deosebit de grăitoare în privinţa influenţei acestui
factor special. în Prusia, minoritatea catolicilor este foarte pronunţată, ei nereprezentând decât o treime din totalul
populaţiei, şi se sinucid de trei ori mai puţin decât protestanţii. Diferenţa se micşorează în Bavaria unde catolicii
reprezintă două treimi din populaţie, morţile voluntare din rândul lor fiind faţă de cete ale protestanţilor în raportul de
100 la 275 sau chiar de 100 la 238, în funcţie de perioade. în sfârşit, în Imperiul austriac, care este aproape în întregime
catolic, nu există decât 155 de sinucideri ale protestanţilor la 100 ale catolicilor. Se pare, aşadar, că atunci când
protestantismul devine minoritar tendinţa de sinucidere diminuează în rândul lui.
Sinuciderea este însă privită cu prea multă indulgenţă pentru ca teama dezar; nu prea
vehemente - pe care ar atrage-o să poată acţiona cu putere, chiar şi minorităţilor aflate în
situaţia de a se preocupa în mod deosebit de opinia publi un act care nu lezează pe nimeni,
nu se aduc mari reproşuri grupurilor care înclinate să-1 practice decât altele, sinuciderea
126
Mai rămâne cazul Angliei, ţară şi ea necatolicâ, unde oamenii nu se sinucid în număr aşa mare. II vom
explica mai departe (vezi capitolul III)
127
Şi la momentul acestei analize, Bavaria constituie tot singura excepţie: acolo evreii se sinucid de doua
ori mai mult decât catolicii. Să aibă situaţia iudaismului din acea ţară ceva excepţional? Greu de spus.
128
LEGOYT, op.cit, pag. 205, OETTINGEN, Moralstatistik, pag. 654

nu atrage riscul de a spori repuls respectivele grupuri, cum se întâmplă, desigur, în cazul
frecvenţei mari de crir delicte. De altfel, intoleranţa religioasă prea puternică produce
adesea un efec în loc să-i incite pe disidenţi să respecte şi mai mult opinia publică, îi
obişnuieşte teresul faţă de ea. Când te simţi expus unei ostilităţi iremediabile, renunţi la
înfi te încăpăţânezi, cu înverşunare, să te îndrepţi spre moravuri reprobabile. P întâmplat
frecvent evreilor, şi de aceea, ne îndoim că excepţionala lor imunitate dere nu are şi alte
cauze.
Oricum, explicaţia nu este suficientă nici pentru a da seama de situaţia catol
protestanţilor. In Austria şi în Bavaria, unde catolicismul este majoritar, influen toare pe
care o exercită este mai mică, dar ea rămâne considerabilă. Deci nu nu: de minoritate i se
datorează. în general, oricare ar fi partea proporţională a celor te din totalul populaţiei,
pretutindeni unde au putut fi comparate din punctul c al sinuciderii, s-a constatat că
protestanţii se sinucid mai mult decât catolicii. Su: ca Palatinatul superior, Bavaria
superioară, unde populaţia este aproape în întreg licâ (92 - 96%), şi unde, există 300 şi
432 de sinucigaşi protestanţi la 100 de CE portul creşte până la 528% în Bavaria inferioară,
unde religia reformată înregisti un adept la 100 de locuitori. Aşadar, chiar dacă precauţia
obligatorie a minoi conta foarte mult, contribuţia cea mai mare la diferenţa atât de
considerabilă prezintă cele două religii se datorează cu siguranţă altor cauze.
Le vom afla în esenţa celor două religii, cu toate că amândouă interzic la fe
sinuciderea. Nu numai că ambele o asociază cu pedepse morale severe, dar şi i laltă
propovăduiesc o viaţă nouă dincolo de mormânt în care oamenii vor fr pedi tru faptele lor
urâte, iar sinuciderea este aşezată între acestea atât de către cate de către protestanţi. In
sfârşit, şi într-un cult şi în celălalt, numita interdicţie ar divin, ea nu este înfăţişată drept
concluzia logică a unui raţionament sănătos, ci însăşi autoritatea lui Dumnezeu. Deci dacă
mediul protestant favorizează d' sinuciderii, nu este pentru faptul că religia protestantă o
priveşte diferit faţă de c Atunci, dacă, în această privinţă precisă, cele două religii
îmbrăţişează aceleaşi inegala lor influenţă în privinţa sinuciderii trebuie să aibă cauza
între caracteri generale prin care se deosebesc cele două religii.
Or, singura diferenţă fundamentală între catolicism şi protestantism const că
protestantismul admite liberul examen în proporţie mai mare decât catolicis gur, fiind o
religie idealistă, catolicismul acordă gândirii şi cugetării un loc mult decât politeismul
greco-latin sau monoteismul iudaic. El nu se mai mulţumeşte nismul maşinal, ci aspiră să
guverneze conştiinţele. Iar acestor conştiinţe se ad: şi, chiar când îi cere raţiunii o
supunere oarbă, îi vorbeşte în limbajul raţiuni: însă, mai puţin adevărat că adeptul
catolicismului primeşte credinţa de-a gate priul examen, neputând nici măcar să o supună
unui control istoric, fiindcă te: nare pe care se întemeiază catolicismul îi sunt interzise
credinciosului, un înt: ierarhic de autorităţi fiind menit a păstra tradiţia neschimbată.
Tot ce înseamnă schimbare se înconjoară de aversiune pentru gândirea cal testantul
este în mai mare măsură artizanul propriei credinţe. Biblia îi este da i nu i se impune nici
o interpretare a ei. însăşi structura cultului reformat pune în evi-enţâ această stare de
individualism religios. Cu excepţia Angliei, nicăieri în lume, clerul protestant nu este
ierarhizat; pastorul nu depinde decât de el însuşi şi de credinţa lui, ca şi adeptul de rând.
El este o călăuză mai instruită decât masa enoriaşilor, dar fără o autoritate aparte spre a
fixa dogma. Dar ceea ce atestă cel mai bine că libertatea judecăţii nu a rămas la nivelul
unei simple afirmaţii este multitudinea crescândă de secte de tot fe-
iui, LUiiudauinu atac uu putui niL
Ajungem, aşadar, la un prim rezultat, anume că înclinaţia protestantismului pentru
sinucidere trebuie să fie raportată la acest spirit de liber examen de care este însufleţită
această religie. Să încercăm, acum, să înţelegem mai bine acest raport. Liberul examen
este, la rândul lui, efectul unei cauze. Când a apărut, când oamenii, după ce au primit se-
cole de-a rândul credinţa aşa cum a fost modelată de tradiţie, şi-au reclamat dreptul de a
si-o făuri ei înşişi, făptui nu s-a datorat atracţiei intrinseci faţă de libera căutare, căci
aşa
ceva atrage după sine şi întristare pe lângă bucurie, ci pentru că atunci aveau nevoie de
acea libertate. Nevoie ce nu poate avea decât o singură cauză: clătinarea convingerilor tra-
diţionale. Dacă ele ar fi impus la fel de puternic ca mai înainte, nu ar fi apărut ideea
criticii. Daca ar fi avut aceeaşi autoritate de odinioară, nu s-ar mai fi cerut verificarea
originii acestei autorităţi. Reflecţia nu se dezvoltă decât dacă apare necesitatea de a se
dezvolta, iadică dacă o sumă de idei şi de sentimente mecanice, suficiente până atunci
spre a dirija comportamentul, ajung să-şi piardă eficacitatea. Atunci intervine reflecţia -
pentru a um-'ple vidul care s-a creat, clar pe care nu ea 1-a creat. Şi tot aşa, ea se stinge pe
măsură ce gândirea şi acţiunea capătă forma deprinderilor mecanice, după cum s-a trezit
pe măsură rce deprinderile dobândite se dezorganizau. Reflecţia nu îşi revendică dreptul
împotriva opiniei comune decât dacă această opinie nu mai are forţa dinainte, adică dacă
nu mai este acelaşi grad împărtăşită de toţi. Dacă aceste revendicări nu se produc doar
într-un anumit timp, sub forma unei crize trecătoare, dacă devin cronice, dacă conştiinţele
individuale îşi afirmă în mod constant autonomia, înseamnă câ revendicările alunecă încă
în sensuri divergente şi o nouă opinie care să ia locul celei dispărute nu s-a cristalizat.
Dacă ^in nou sistem de convingeri s-ar fi reconstituit, apărându-le tuturor de netăgăduit,
ca şi al vechi, oamenii nu s-ar mai fi gândit să-1 pună în discuţie. Şi nici nu ar mai fi
permis ca jel sâ fie pus în discuţie, căci ideile împărtăşite de întreaga societate îşi
dobândesc din acest asentiment al tuturor o autoritate ce le face sacrosancte şi le aşează
dincolo de orice pntestare. Pentru ca ele să lase loc toleranţei, trebuie ca acele idei să facă
deja obiectul junei adeziuni mai puţin generale şi mai puţin complete, să fi fost slăbite de
controverse prealabile.
f Astfel, dacă este adevărată afirmaţia că liberul examen, odată proclamat, face să se în-
fîriulţească schismele, trebuie adăugat că el presupune acele schisme şi că derivă din ele,
căci nu a fost reclamat şi instituit ca principiu decât pentru a permite schismelor, latente
ori semideclarate, de a se manifesta mai liber. Prin urmare, dacă protestantismul acordă
mai multă importanţă gândirii individuale decât catolicismul, este pentru faptul câ are mai
^puţine dogme şi practici comune. O adunare religioasă nu se concepe fără un credo co-
lectiv, iar coeziunea şi forţa ei vor fi cu atât mai înalte cu cât acest credo e mai
cuprinzător. Eanu-i uneşte pe oameni prin schimb şi reciprocitate de servicii, legătură
temporală ce 'comporta şi presupune diferenţe, ea îi strânge laolaltă pe oameni numai
ataşându-i pe toţi Leeluiaşi coip de doctrine, comuniune ce va fi cu atât mai bună cu cât
corpul doctrinar feste mai vast şi mai solid constituit. Cu cât sunt prezentate mai multe
modele de acţiune îşi de gândire, deci în afara liberului examen, cu atât ideea de
Dumnezeu este mai prezentă în toate detaliile vieţii şi face să conveargă înspre un unic şi
acelaşi scop vo individuale. Invers, cu cât un grup confesional se abandonează judecăţii
indivizilor, c va fi mai absent din viaţa lor, va avea mai puţină coeziune şi vitalitate.
Ajungem c concluzia că superioritatea numerică a cazurilor de sinucidere în sânul
protestantis provine din faptul că el este o Biserică mai slab integrată decât Biserica
catolică.
Astfel, situaţia iudaismului îşi găseşte şi ea explicaţia. Atitudinea dezaprobate
creştinilor care i-a urmărit într-o vreme atât de îndelungată a dat naştere unui deose
puternic sentiment de solidaritate între evrei. Necesitatea de a lupta cu antipatia ger
imposibilitatea chiar de a comunica liber cu restul populaţiei i-au obligat să rămână uniţi
între ei. Fiecare comunitate a devenit o mică societate, compactă şi coerentă, viu
sentiment faţă de sine şi de propria unitate. Toată lumea trăia şi gândea acolo laşi fel,
divergenţele individuale erau aproape imposibile în această convieţuire în s şi neîncetată
supraveghere a tuturor asupra fiecăruia. Şi astfel, Biserica iudaică a c mai unită decât
oricare alta, aplecată către sine datorită intoleranţei al cărei ol constituia. Prin urmare, prin
analogie cu ceea ce am remarcat în legătură cu pro tismul. trebuie să atribuim aceleiaşi
cauze mai scăzuta predispoziţie a evreilor sinucidere, în pofida atâtor felurite circumstanţe
care ar fi putut, dimpotrivă, sâ-i îr spre sinucidere. Fără îndoială, ostilităţii cu care au fost
înconjuraţi îi datorează e privilegiu. Iar dacă ostilitatea are o asemenea înrâurire, nu este
pentru că ea le im altitudine a moralităţii, ci pentru că îi obligă să trăiască strâns uniţi.
Evreii sunt ap faţa sinuciderii pentru că societatea religioasă căreia îi aparţin este solid
ciment altfel, ostracizarea ce i-a lovit nu este decât una dintre cauzele ce produc acest r
natura credinţei iudaice contribuind, de asemenea, din plin, la împlinirea lui. Intr-ca toate
religiile inferioare, iudaismul constă într-un corp de practici care reglem minuţios toate
detaliile existenţei, nelăsând decât prea puţin loc judecăţii individv.

m
Mai multe fapte confirmă această explicaţie.
în primul rând cazul Angliei care, dintre toate marile ţări protestante, are cel i zut nivel
de sinucidere: doar 80 de sinucigaşi la un milion de locuitori, faţă de so reformate
germane care au între 140 şi 400. Şi, totuşi, mişcarea generală a ideilor i afacerilor nu par
mai puţin intense decât în alte părţi129, iar Biserica anglicană e mai solid integrată decât
alte biserici protestante. S-a încetăţenit părerea că Anj tărâmul clasic de libertate
individuală, dar, în realitate, destule fapte arată că nur convingeri sau de practici comune
şi obligatorii, neţinând deci de liberul exam divizilor, este mult mai mare decât în
Germania. Mai întâi, chiar legislaţia englez seşte în funcţie de unele precepte religioase:
legea zilei de duminică, legea care: înfăţişarea pe scenă a personajelor din Sfânta Scriptură
ori o alta, mai recent; care pretinde fiecărui deputat un soi de jurământ de credinţă
religioasă etc. Ape ce puternic respect pentru tradiţie au englezii, în general, aspectele
religioase cum sâ facă excepţie. Iar un tradiţionalism prea dezvoltat exclude întotdeauna,
p; total, iniţiativa proprie individului. în sfârşit, dintre toţi clericii protestanţi, cler
este singurul ierarhizat, organizarea externă traducând, evident, unitatea internă care nu
129
E drept, statistica sinuciderilor engleze nu e foarte exactă. Din cauza penalităţilor legate de
multe cazuri sunt raportate ca fiind morţi accidentale. Dar respectivele inexactităţi nu explică în to :
renta atât de mare între această ţară şi Germania.

este compatibilă cu un individualism religios foarte pronunţat.

Anglia este, totodată, o ţara protestantă cu un foate numeros cler. în 1876, erau 908
credincioşi în medie la un pastor, faţă de 932 în Ungaria, 1 100 în Olanda, 1 300 în
Danemarca, 1 440 în Elveţia şi 1 600 în Germania-" 0. Iar numărul preoţilor nu este un
detaliu nesemnificativ, o caracteristică neimportantă şi fără legătură cu natura intrinsecă
Irunei religii. Ca dovadă, peste tot clerul catolic este mult mai numeros decât clerul
reformat. în Italia există un preot la 267 de catolici, în Spania la 419, în Portugalia la 536,
in Elveţia la 540, în Franţa la 823 şi în Blegia la 1 050. Preotul este organul natural al
credinţei, iar la nivelul ei, ca oriunde în altă parte, organul se dezvoltă cu necesitate în
aceeaşi măsură ca funcţia. Cu cât viaţa religioasă este mai intensă, cu atât este nevoie de
mai mulţi oameni spre a o dirija. Cu cât sunt mai multe dogme şi precepte a căror inter-
pretare nu este lăsată pe seama conştiinţelor individuale, cu atât sunt necesare mai multe
autorităţi competente pentru a ie desluşi sensurile, iar pe de altă parte, cu cât aceste
autorităţi sunt mai numeroase, cu atât încadrează ele mai strâns individul şi îl încor-
porează mai bine. Astfel, cazul Angliei, departe de a infirma teoria noastră, dovedeşte o
verificare în plus a acesteia. Protestantismul nu produce aici efecte similare celor de pe
continent pentru că există o comunitate religioasă mai puternic constituită, apropiindu-se
in aceasta de Biserica catolică. Dar iată o dovadă de o şi mai mare generalitate.
Gustul gândirii libere nu se poate trezi fără a fi însoţit de gustul pentru educaţie. Ştiin-
iţaeste, într-adevăr, singurul mijloc la îndemâna liberei cugetări spre a a-şi împlini ţelul.
Când convingerile şi practicile instituţionalizate şi-au pierdut autoritatea, spre a găsi
alte-!,trebuie să se facă apel la cunoştinţe luminate între care ştiinţa este forma cea mai
înal-i. In fond, cele două înclinaţii constituie un tot şi rezultă din aceeaşi cauză. în general,
oamenii nu aspiră să se instruiască decât în măsura în care s-au eliberat de jugul tradiţiei,
iaci, atâta timp cât aceasta subjugă minţile, ea este a toate suficientă şi nu tolerează uşor
oputere rivală. Şi invers, se caută luminarea atunci când datina obscură nu mai răspunde
mor necesităţi noi. Iată de ce filozofia, această formă iniţială şi sintetică a ştiinţei, apare
când religia îşi pierde din putere, şi numai în acel moment, şi o vedem apoi dând progre-
siv naştere unei multitudini de ştiinţe particulare, pe măsură ce nevoia care a suscitat-o
edezvoltă ea însăşi tot mai mult. Deci dacă nu ne-am înşelat, dacă slăbirea progresivă a |
prejudecăţilor colective şi a datinilor incită la sinucidere şi dacă din aceasta provine
dispoziţia deosebită a protestantismului, se pot constata următoarele două lucruri: 1. ta de
educaţie trebuie să fie mai puternică la protestanţi decât la catolici 2. denotând
ozdruncinare a credinţelor comune, ea trebuie, la modul general, să varieze aidoma sinu-
foderii- Confirmă, oare, faptele această dublă ipoteză? Dacă facem o apropiere între
Franţa catolică şi Germania protestantă doar la nivelul csus, adică dacă vom compara doar
clasele superioare ale celor două naţiuni, s-ar părea [risuntem îndrituiţi spre a susţine
comparaţia. în marile centre franceze, ştiinţa nu este I nici mai puţin respectată, nici mai
puţin răspândită decât în Germania vecină şi este cert i,din acest punct de vedere, Franţa
se plasează înaintea celor mai multe ţări protestante. Dar, dacă, în păturile superioare ale
celor două societăţi, nevoia de educaţie este egal resimţită, nu aceeaşi este situaţia
păturilor adânci şi, dacă în cele două ţări ea atinge Keeasi intensitate maximă, intensitatea
medie este mai scăzută în Franţa. Acelaşi lucru
' OETTINGEN, Moralstatistik, pag.626
se poate spune şi despre ansamblul naţiunilor catolice comparate cu naţiunile \
testante. Presupunând că la nivelul culturii înalte primele nu sunt mai prejos decât c
lalte, la nivelul culturii populare situaţia este cu totul alta. In timp ce, în rândul
populat, protestante (Saxonia, Norvegia, Suedia, Beden, Danemarca şi Prusia) dintre 1
00C copii de vârsta şcolară, adică între 6 şi 12 ani, în medie 957 au frecventat şcoala în ir
Valul 1877 - 1878, populaţiile catolice (Franţa, Austro-Ungaria, Spania şi Italia) nu au
mărat decât 667, adică cu 31% mai puţin. Proporţia este aceeaşi şi pentru perioadele
1 1875 şi 1860-1861131. Ţara protestantă unde cifra respectivă este cea mai scăzută, an
Prusia, se află cu mult înaintea Franţei, care este plasată în fruntea ţărilor catolice ; Pr
numără 897 de elevi la 1000 de copii, iar Franţa doar 766132. Din toată Germania, Ba' are
cei mai mulţi catolici, şi tot ea înregistrează şi cei mai mulţi analfabeţi, iar d. provinciile
bavareze, în Palatinatul Superior, aproape eminamente catolic, se întâlnes mai mulţi
neştiutori de carte, care nu ştiu nici să scrie, nici să citească (15% în 1 Aceeaşi
coincidenţă şi în Prusia, pentru ducatul Posen şi provincia Prusia133. în si pe ansamblul
regatului, în 1871, se înregistrau 66 de analfabeţi la 1 000 de protesta 152 de analfabeţi la
1 000 de catolici. Raportul se menţine acelaşi şi pentru femeii cele două culte 134.
Se va obiecta poate că învăţământul primar nu poate să dea măsura gradului ge de
educaţie. S-a şi spus adesea că dacă un popor are analfabeţi nu trebuie socotit i tivat.
Admitem rezerva, deşi, la drept vorbind, diferitele grade de învăţământ sur babil mult mai
legate între ele decât se crede şi ar fi greu de imaginat dezvoltarea fără ca asta să nu
atragă, în acelaşi timp, şi dezvoltarea celorlalte135. în orice caz nivelul culturii primare nu
reflectă decât imperfect nivelul culturii ştiinţifice, el indi tuşi, cu oarecare exactitate în ce
măsură un popor, în ansamblu, manifestă nevoi cunoaşte. Or, el resimte acut aceasta
nevoie, în cel mai înalt grad, dacă se strâduii propage cultura până la elementele claselor
inferioare. Pentru ca să ofere la înd tuturor mijloacele de instrucţie, pentru ca să meargă
până într-acolo încât să pros gal ignoranţa, trebuie să socotească indispensabil pentru
propria lui existenţă Iun şi progresul conştiinţelor. Iar naţiunile protestante au acordat
mare importanţă ec elementare pentru că au considerat necesar ca fiecare individ să fie
capabil de preta Biblia. Aici vrem, de fapt, să abordăm intensitatea medie a acestei nevoi,
pr pe care o acordă naţiunile ştiinţei, iar nu valoarea savanţilor lor şi a descoperirilo de ei.
Din acest punct de vedere particular, starea învăţământului superior şi pr propriu-zis
ştiinţifică nu ar fi cel mai bun criteriu, căci el ne-ar dezvălui doar ce< petrece pe un
segment restrâns al societăţii. învăţământul popular şi general este ciu mult mai sigur.
Prima noastră propoziţie astfel demonstrată, ne rămâne să o dovedim pe < doua. Să fie
oare adevărat că nevoia de educaţie, în măsura în care corespunde biri a credinţei comune,
poate să evolueze în aceeaşi direcţie ca sinuciderea? De că protestanţii sunt mai instruiţi
decât catolicii şi se sinucid mai mult decât ei este
131
OETT1NGEN, Moralstatistik, pag. 586
132
într-una dintre aceste perioade (1877-1878), Bavaria a întrecut Prusia cu puţin, dar asta nu s-
decât atunci
133
OETTINGEN, ibid, pag.582
134
MORSELLI, op. cit, pag. 223
135
Vom vedea, de altfel, mai departe, că şi învăţământul secundar şi superior sunt mai dezvolta
tanti decât la catolici.
rezumţie. Dar regula nu se verifica doar atunci când comparăm unul dintre aceste culte i
celălalt. Ea se observă şi în interiorul fiecărei confesiuni religioase. Italia este în întregime
catolică, iar învăţământul de masă şi sinuciderea sunt reparti-[zate exact în acelaşi fel
(vezi tabelul XDQ.
TABELUL XLX
Provinciile italiene comparate sub raportul sinuciderii şi al
educaţiei
Sinuciderea - Studiu de sociologie 90

Primul ca cu Al doilea •C
■a-ţi -o «1 -c •8 •c •v
.2 1
grup de grup de Al treilea
§ £ provincii
0 cy
grup de *c
provincii S32 |£3 v> ca c 33
ca F I
.5 c ~
1 ^ t/5 provincii 3
*s c
'J-l 3
•J3- t

/
Sinuciderea - Studiu de sociologie 91

Piemont 53,09 35,6 40,4Veneţia 19,56 21.6 13,3Sicilia 8,98 6,351

Lombardi 44,29 47,3 41,7Emilia 19,31 32,5 Abbruzia 6,81 4,674,
7
a 41,15 40,6 Umbria 15,46 Pulia 4,35
Iiguri 32,61 Marchia 14,46 Calabria
a 24,33 41,1 Campania 12,45 Basilicata 6,23
Roma Sardinia 10,14 18,5 15,7
Toscana 39,09 Medii 15,23 Medii 16,3 8,1
32,0 62,9 15,0
Medii 30,7 34,6
Sinuciderea - Studiu de sociologie 92

Nu numai că mediile corespund exact, dar concordanţa se regăseşte şi în detalii. Nu astă decât o
singură excepţie, Emilia, unde, sub influenţa cauzelor locale, sinuciderile au legătură cu nivelul
de educaţie. Se pot face observaţii similare pentru Franţa. De-irtamentele cu cei mai mulţi
analfabeţi (peste 20%) sunt Correze, Corsica, Cote-du-rd, Dordogne, Finistere, Landes,
Morbihan şi Haute-Vienne, toate, aproape neafectate sinucideri. în general, dintre departamentele
unde sunt peste 10% soţi care nu ştiu sâ de şi sâ citească, nici unul nu aparţine zonei nord-estice,
teritoriul clasic al sinuciderilor nceze 1^.
Comparând ţările protestante între ele, găsim acelaşi paralelism. Mai mulţi oameni îşi i viaţa în
Saxonia decât în Prusia, Prusia având mai mulţi analfabeţi decât Saxonia ),52¾ faţă de 1,3 %, în
1865). Saxonia prezintă chiar particularitatea că populaţia şcolară nge o cifră superioară celei legal
obligatorii, la 1 000 de copii de vârstă şcolară înre-rându-se, în 1877 - 1878, 1 031 care urmau
diferite cursuri, adică mulţi îşi continuau udiile şi după limita de timp prevăzută, situaţie neîntâlnită
în nici o altă ţară137. în sfâr-;, dintre toate ţările protestante, se ştie, Anglia înregistrează cele mai
puţine sinucideri, reste şi ţara care, în privinţa educaţiei, se apropie cel mai mult de ţările catolice.
în 1865, olo, 23% dintre soldaţii în flota maritimă nu ştiau sâ citească şi 27% nu ştiau să scrie. Şi
alte fapte se pot adăuga celor de mai sus întărindu-le.
Cu siguranţă, oamenii cu profesii liberale şi, în general, cei din clasele înstărite simt puternic
imboldul pentru cunoaştere şi au o viaţă intelectuală activă. Or, deşi Ssticile referitoare la
sinucideri pe profesii şi pe clase sociale nu se pot stabili întot-una cu mare precizie, rezultă
incontestabil că sinuciderea este deosebit de frecventă ândul înaltei societăţi. în Franţa, între
1826 şi 1880, în frunte se aflau profesiunile erale, cu 550 de sinucideri la un milion de subiecţi
din această categorie profesională,
Sinuciderea - Studiu de sociologie

93
Vezi Annuaire statistique de la France, 1892 1894, pag. 50 şi 51
-OETTTNGEN, MoralstatisUk, pag.586
94 EMILE DURKH

în timp ce categoria personalului angajat pentru servicii, plasată pe locul doi, n înregistrat
decât 290138. Pentru Italia, Morselli a reuşit sâ adune separat date referit la carierele exclusiv
dedicate studiului şi a descoperit că aportul lor în sinucide depăşea cu mult pe ale tuturor
celorlalte categorii. în perioada 1868 - 1876, acesta după estimările lui, de 482, 6 la un
milion de locuitori din această categorie profesio armata venind pe locul doi cu doar 404,1,
iar media generală a ţării fiind de 32. în Pi (anii 1883 - 1890), corpul funcţionarilor publici,
care se recrutează cu mare gri formează o elită intelectuală, întrecea toate celelalte
profesiuni cu 832 de sinuci serviciile sanitare şi învăţământul, plasate mult mai jos,
prezentând şi ele cifre f« ridicate (439 şi 301). Şi la fel este în Bavaria. Dacă lăsăm deoparte
armata, a cărei ş ţie privind sinuciderile este excepţională din motivele care vor fi expuse
mai dep funcţionarii publici sunt pe locul al doilea, cu 454 de sinucideri, nefiind depăşiţi dec
puţin de comerţ unde rata sinuciderii este de 465; artele, literatura şi presa urmând imediat
cu 416139. E adevărat că în Belgia şi în Wurtemberg clasele instruite par m; ţin afectate, dar
nomenclatura profesională nu este prea bine determinată în sta pentru a se stabili riguros
importanţa acestor două neregularităţi.
în al doilea rând, am văzut că peste tot în lume, sunt mai puţine sinucigaşe decâ baţi
care-şi iau viaţa. Dar tot ele sunt şi cel mai puţin educate. Fundamental tradiţion; femeile îşi
potrivesc conduita în conformitate cu convingerile stabilite şi nu au mari intelectuale. în
Italia, între 1878-1879, dintre 10 000 de bărbaţi căsătoriţi, 4 808 nu au să-şi semneze
contractul de căsătorie, iar dintre 10 000 de femei, 7 029 s-au aflat în ac imposibilitate 140. în
Franţa, raportul era, în 1879, de 199 de soţi la 310 soţii pentru de căsătorii înregistrate. în
Prusia, se regăseşte aceeaşi diferenţă între cele două sex la catolici, cât şi la protestanţi 141. în
Anglia, diferenţa este mai mică decât în all europene, în 1879, înregistrându-se 138 de soţi
analfabeţi faţă de 185 de soţii, iar 1851, proporţia a rămas cam aceeaşi 142. Dar Anglia este şi
ţara în care femeia se a] cel mai mult de bărbat în privinţa sinuciderii. La 1 000 de sinucideri
feminine se înreg 2 546 de sinucideri masculine,' în 1858-1860, 2 745 în 1863-1867, 2 861
în 1872-18 când pretutindeni143 în altă parte, femeile se sinucid de patru, cinci sau şase ori
ma decât bărbaţii. în sfârşit, în Statele Unite, situaţia este aproape inversată, ceea ce e atât
mai edificator. Negresele se zice că sunt mai învăţate decât soţii lor, şi observatori
raportează144 că ele au şi o foarte puternică predispoziţie către sinu< care ar depăşi-o chiar
pe cea a femeilor albe. Proporţia ar fi, în unele zone, de 350%
Este, totuşi, un caz unde regula noastră pare a nu se verifica.
Iudaismul este confesiunea religioasă cu cei mai puţini sinucigaşi, număram dată, şi
multe persoane instruite. Deja sub raportul învăţământului elementar, e\ situează cel puţin la
acelaşi nivel cu protestanţii. într-adevăr, în Prusia (1871), la 1 evrei din fiecare sex, erau 66
de bărbaţi analfabeţi şi 125 de femei, în rândul protest liele fiind aproape identice, 66 de
138
Compte general de la justice criminelle de 1882, pag. CXV
139Vezi PRINZING, op.cit, pag. 28 - 31. în mod curios, în Prusia presa şi artele au o cifră destul
nuitâ (279 de sinucideri)
140 OETTINGEN, Moralstatistik, anexe, tabelul 83
141
MORSELLI, pag. 223
142
OETTINGEN, ibid. pag. 577
143
Cu excepţia Spaniei. Dar pe lângă imprecizia statisticii spaniole menită să dea naştere la neîi
Spania nu este comparabilă cu marile naţiuni din Europa centrală şi nordică
144
BALY şi BOUDIN. Noi cităm după MORSELLI, pag. 225.

analfabeţi şi 114 analfabete. Dar la nivelul învăţămân-iui secundar şi superior, evreii

95 EMILE DURKH

participă, proporţional, mai mult decât alte culte, lucru edit de următoarele date luate din
statistica prusacă (anii 1875 - 1876)145.

Catolici Protestanţi Evrei

Vtea fiecărui cult la 100 de locuitori, în general anea 1,3

33,8 17,3 64,9 73,1 9,6
fiecărui cult la 100 de elevi din nvâtâmântul secundar

Ţinând seama de diferenţele de populaţii, evreii frecventează liceele, Realschulen, ,cam de

14 ori mai mult decât catolicii şi de 7 ori mai mult decât protestanţii. Şi la fel > şi în
învăţământul superior. La 1 000 de tineri catolici care frecventează şcolile de : gradele, doar
1,3 sunt în universităţi, la 1 000 de protestanţi, sunt 2,5, iar pentru i proporţia se ridică la
161^.
Dar dacă evreul reuşeşte sâ fie în acelaşi timp şi foarte instruit şi prea puţin tentat de :
sinucide, înseamnă câ această curiozitate de care face dovadă are o provenienţă spe-. Există
o regulă generală în virtutea căreia minorităţile religioase, pentru a rezista i sigur la ura pe
care o stârnesc sau doar ca un soi de emulaţie, se străduiesc să ştie imulte decât populaţiile
care le înconjoară. Astfel şi protestanţii, când sunt o mică parte ntreaga populaţie, dovedesc
acelaşi apetit pentru ştiinţă147! Evreul caută, aşadar, să nstruiascâ nu pentru a înlocui
prejudecăţile colectivităţii lui cu propriile reflecţii, ci pur simplu pentru a fi mai bine
înarmat în luptă. Pentru el, instrucţia este un mijloc de a pensa situaţia dezavantajoasă pe
care i-o creează opinia publică şi, uneori, chiar legea. • cum, în sine, ştiinţa este
neputincioasă în faţa tradiţiei care şi-a păstrat întreaga pare, el suprapune această viaţă
intelectuală peste activitatea lui ce ţine de datini, fără ea dintâi sâ o ştirbească pe cealaltă.
Iată de unde vine complexitatea structurii lui. Pri-J m unele privinţe, el este, pe de altă parte,
un cerebral şi un rafinat. El îngemănează avantajele disciplinei de fier ce caracterizează
micile grupuri de odinioară cu

W După ALWIN PETERSILIE, Zur Statistik der hoheren Lehranstalten in Prussen, in Zeitschr.d. pens.
Mureau, 1877, pag. 109 şi urm.
W^Jdtschr.. d. pr. stat. Bureau, 1889, pag. XX
W"' Iată ce repartiţie inegală a frecventării instituţiilor de învăţământ secundar de către protestanţi
prezintă pitele provincii din Prusia:

1 Procentul populaţiei protestante din Procentul mediu al elevilor Diferenţa dintre al

totalul populaţiei protestanţi din totalul doilea procent şi primul
elevilor
De Ia 98.7 ia 87,2% Media 94,6 90,8 -3,8
lupa!
De la 80 la 50% Media 70,3 75,3 +5
trup
a 11
De te 50 te 40% Media 46,4 56,0 + 10,4
Gru
pa Iii
lupa IV' Sub 40% 29,2 61,0 + 31,8

I măsură ce creşte minoritatea catolica, diferenţa dintre cele două populaţii se transformă din negativă în
, iar această diferenţă pozitivă devine mai mare pe măsură ce protestanţii devin mai puţin numeroşi. Şi
atolic manifesta mai multă curiozitate intelectuală acoio unde se afla în minoritate. 07ezi OETTINGEN,
tatistik, pag. 650) binefacerile culturii intense care este privilegiul marilor societăţi de astăzi.
El ligenţa modernilor fără a le împărtăşi însă disperarea.
Dacă, deci, în acest caz, dezvoltarea intelectuală nu este în raport cu numărul voluntare,
înseamnă că ea nu are aceeaşi origine şi aceeaşi semnificaţie ca d Astfel, excepţia este doar
aparentă şi nu face decât să confirme regula. Ea dovedeş devăr, că, dacă în mediile instruite,
predispoziţia pentru sinucidere se agravează iiva agravare se datorează, cum am spus deja,
clătinării dogmelor tradiţionale şi ii lismului moral care rezultă, căci, iată agravarea dispare
dacă instrucţia are o altă răspunde altor nevoi.

IV
Din acest capitol se desprind două concluzii importante.
96 EMILE DURKH

în primul rând vedem de ce, în general, sinuciderea progresează în funcţie d

cunoştinţelor individuale. Dar nu acest nivel determină respectiva creştere şi ar fi să acuzăm
ştiinţa care nu are nici o vină, exemplul evreului fiind cât se poate de e Cele două aspecte
sunt produsele simultane ale aceloraşi condiţii generale pe ca duc sub forme diferite. Omul
caută să se instruiască şi se omoară pentru că s religioasă căreia îi aparţine şi-a pierdut
coeziunea, dar nu se omoară pentru educat. Şi nici gradul de cunoştinţe pe care-! dobândeşte
nu este cel care ăezovg religia, ci, deoarece religia se dezorganizează, se trezeşte nevoia
omului de a s iar instrucţia nu este căutată de om ca un mijloc spre a distruge opiniile
primite, că distrugerea lor era deja pornită. Fără îndoială, de vreme ce există ştiinţa, ea
combată în nume propriu şi pe cont propriu şi să se situeze pe poziţia antagonic sentimentele
tradiţionale. Dar atacurile ei ar fi ineficiente sau nici nu s-ar prod acele sentimente ar fi încă
puternice. Nu cu demonstraţii dialectice se dezrăc credinţele, trebuie ca mai întâi ele să se fi
clătinat din temelii sub efectul aii pentru a nu mai rezista la şocul argumentelor.
Departe deci de a fi sursa răului, ştiinţa este un remediu, singurul remediu de
. — ------ r\ A ~ „-----------*t«*î«s*.A *ai1ia î„4- «,«infrt mi -f*%r>V îv\l
rt , »-oii1 lt i/-*t*i n-îlnt*
rl a r>ii

punem. UclLd tc uuiiviiigcinc nuciiiciaic au iuol uuaiuian. uv. UulaUl '"i-i

restabilite artificial, dar numai gândirea poate să ne ajute să ne ghidăm în viaţă, ce instinctul
social s-a tocit, inteligenţa rămâne singura călăuză, şi prin ea trec refacem conştiinţa. Oricât
de riscant ar fi acest demers, nu este permisă ezitare avem altă alegere. Aşa că aceia care
asistă nu fără nelinişte şi fără tristeţe la vechilor convingeri, care resimt toate dificultăţile
perioadelor critice să nu acuze un rău pe care nu ea 1-a cauzat şi pe care, dimpotrivă, caută
sâ-1 vindece! Să nu o drept un duşman! Ea nu are influenţa distrugătoare de care este
acuzată, ci ea es armă care ne permite să luptăm împotriva disoluţiei din care chiar ea a
rezultat. I nu este o soluţie. Nu impunându-i ştiinţei tăcerea, vom putea reda vreodată veci
tate a tradiţiilor dispărute, ci vom deveni şi mai neputincioşi în încercarea de a Dar nu e mai
puţin adevărat că la fel de tare trebuie să ne ferim de a vedea în ins scop suficient sieşi, căci,
de fapt, este doar un mijloc. Nu înlănţuind artificial s vom putea dezvăţa de gustul
independenţei, dar nici simpla lor eliberare r automat echilibrul. Libertatea aceasta trebuie
folosită la justa ei măsură.
în al doilea rând, vedem de ce, în general, religia are o acţiune profilactică as ciderii. Nu
pentru că o condamnă cu mai puţină ezitare decât morala laică - ai afirmat uneori -, nici
pentru că ideea de Dumnezeu conferă preceptelor religio ritate excepţională care înfrânge
voinţa, nici pentru că perspectiva unei vieţii v caznelor cumplite care îi aşteaptă acolo pe
vinovaţi însoţeşte interdicţiile Bisericii, ca o sancţiune mai eficace decât cele de care dispun
legislaţiile omeneşti. Protestantul nu cre-Ide mai puţin decât catolicul în Dumnezeu şi în
nemurirea sufletului. Mai mult decât atât, [religia care manifestă cea mai mică înclinaţie
către sinucidere, anume iudaismul, este !singura religie care nu condamnă în mod riguros
sinuciderea şi, totodată, cea în care ideea nemuririi joacă un rol mai mic. într-adevăr, Biblia
nu conţine nici o precizare prin care i se interzice omului sâ-şi ia viaţa 14- şi, pe de altă parte,
cele referitoare la credinţa într-o altă viaţă sunt interpretabile. Desigur, şi într-o privinţă şi în
cealaltă, înţelepciunea pbinică a umplut puţin câte puţin lacunele cărţii sfinte, dar fără a avea
o autoritate absoluţi. Deci nu naturii speciale a conceptelor i se datorează influenţa
binefăcătoare a reli-fcei. Dacă ea îl protejează pe om împotriva dorinţei sale de a se
autodistruge nu se în-pmplă pentru că îi predică, prin argumente suigeneris, respectul faţă de
propria lui per-joanâ, ci pentru că este o societate. Şi este astfel deoarece constă în existenţa
unei sume de credinţe şi de practici impuse tuturor credincioşilor, tradiţionale şi, prin
urmare, obligatorii. Cu cât sunt mai numeroase şi mai puternice aceste condiţii colective, cu
atât «comunitatea religioasă este mai puternic integrată şi cu atât mai mult are calitate
protectoare. Detaliile referitoare la dogme şi la rituri sunt secundare. Esenţial este ca ele să
alimenteze cu necesară intensitate viaţa colectivă. Iar fiindcă Biserica protestantă nu are
kcelaşi grad de consistenţă ca alte biserici, ea nu are nici acea acţiune moderatoare asupra
sinuciderii.
97 EMILE DURKH

s
Singura dispoziţie penală care se cunoaşte este aceea despre care vorbeşte Flavius JOSEPH în Histoire
kla^uerre desjuiis contre Ies Romains (III, 25), unde se spune doar atât: „corpurile celor care şi-au
provocat )|mod voluntar moartea rămân fără mormânt până la apusul soarelui". Ne putem chiar întreba
dacă era într-a-r o măsură penală.
 CAPITOLUL III
SINUCIDEREA EGOISTĂ
(continuare)

Dacă religia apără împotriva sinuciderii pentru că este şi în măsura în care e societate,
este posibil ca şi alte societăţi să producă acelaşi efect. Să considerăm, din punct de
vedere, familia şi societatea politică.

I
Din simpla observare a cifrelor absolute, celibatarii par a se sinucide mai puţin
persoanele căsătorite. Astfel,. în perioada 1873-1878, în Franţa au avut loc 16 2 sinucideri
ale oamenilor căsătoriţi, pe când celibatarii sinucigaşi nu au fost decât 1 Cifrele sunt una
faţă de cealaltă ca 100 faţă de 132.
Cam acelaşi raport se constată şi pentru alte ţări, unii autori vorbind despre faţj viaţa
de familie şi căsătoria ar multiplica şansele de sinucidere. Desigur, dacă vec sinucidere,
conform concepţiei curente, înainte de toate, un act de disperare detei de greutăţile vieţii,
opinia aceasta pare verosimilă. Celibatarul, într-adevăr, are o exi mai uşoară. Iar căsătoria
nu atrage ea după sine tot soiul de responsabilităţi? ! asigura prezentul şi viitorul familiei,
nu se impun mai multe privaţiuni şi o pova grea decât pentru subzistenţa unui om singur?
149
Oricât de evidente ar părea luc acest raţionament a priori este complet fals, realitatea
părând a-1 motiva doar pentr fost defectuos analizată. Ceea ce, pentru prima dată, a
stabilit Bertillon - tatăl, pr ingenios calcul ce va fi reprodus mai jos.
într-adevăr, pentru a interpreta corect cifrele precedente, trebuie să ţinem se; un mare
număr de celibatari nu au mai mult de 16 ani, pe când toţi cei căsătoriţi su mai vârstnici.
Dar până la 16 ani tendinţa sinuciderii e foarte scăzută, din pricina1 în Franţa, pentru
această perioadă de viaţă, nu se înregistrează decât una sa sinucideri la un milion de
locuitori, pentru perioada imediat următoare cifra fiind douăzeci de ori mai mare.
Includerea unui mare număr de copii de cel puţin 16 categoria celibatari scade deci
înclinaţia medie a respectivei categorii, fapt dator urmare, vârstei, iar nu celibatului. Dacă,
aparent, celibatarii furnizează un conting redus de sinucigaşi nu se datorează faptului că
nu sunt căsătoriţi, ci pentru că mulţ ei nu au depăşit copilăria. Dacă vrem deci să
comparăm cele două segmente de p< spre a Medea YKftv&flţa. stării civile, şi numai
influenţa stării civile asupra sinucid« buie să ne debarasăm de elementele perturbatoare şi
să punem faţă-n faţa d soanele căsătorite si celibatarii peste 16 ani, lăsându-i deoparte pe
ceilalţi. O dată respectiva eliminare, vom vedea că, pentru intervalul 1863-1868, au fost,
în medie sinucigaşi la un milion de celibatari peste 16 ani şi 154, 5 la un milion de persoa
torite. Prima dintre cifre este faţă de a doua ca 112 faţă de 100.
Se poate vorbi aşadar de o agravare ce ţine de celibat. Dar ea este mult mai conside-
149
Vezi WAGNER, Die Gesetzmassigkeit, etc, pag. 177
150
Vezi articolul „Mariage", în Dictionnaire encyciopedique des sciences medicales, seria a II-a
urm. - Cf. pentru această chestiune J BERTILLON, fiul, Les celibataires, Ies veufs et Ies divorces du pi
du mariage, în Revue scientifique, februarie 1879; DU MEME, articol în Bulletin de Ia Societe d'Antl
1880, pag. 280 şi urm.; DURKHEIM, Societe et natalite, în Revuephilosophique, noiembrie 1888.

rabila decât o arată cifrele precedente. într-adevăr, am calculat ca şi cum toţi celibatarii
peste 16 ani şi toate persoanele căsătorite ar fi avut aceeaşi vârstă medie. Dar nu este aşa.
Sinuciderea - Studiu de sociologie 99

m Franţa, majoritatea tinerilor necăsătoriţi, mai precis 58/100, au vârsta între 15 şi 20 de

Ini, iar majoritatea fetelor necăsătorite, mai exact 57/100, au sub 25 de ani. Vârsta medie
■ celor dintâi este de 26, 8 şi a celorlalţi, de 28,4. însă, vârsta medie a persoanelor
■sâtorite este între 40 şi 45 de ani. Pe de altă parte, iată cum progresează sinuciderea în
['funcţie de vârstă, pentru ambele sexe luate împreună :
De la 16 la 21 de ani 45,9 sinucideri la un milion de locutori
De la 21 la 30 de ani 97,9 sinucideri la un milion de locutori
De la 31 la 40 de ani 114, 5 sinucideri la un milion de locutori
De la 41 la 50 de ani 164,4 sinucideri la un milion de locutori

Cifrele se referă la anii 1848 - 1857. Dacă ar fi influenţată numai de vârstă, înclinaţia
■celibatarilor către sinucidere nu ar putea să depăşească 97, 9, iar cea a persoanelor
■sâtorite ar fi între 114,5 şi 164,4, adică în jur de 140. Sinuciderile persoanelor căsătorite
Iar fi faţă de cele ale celibatarilor cum este 100 faţă de 69. Ultimii nu ar reprezenta decât
■ouâ treimi din primii, dar ştim că, de fapt, sunt mai mulţi. Viaţa de familie are ca rezultat
pversarea raportului. Dacă unirea matrimonială nu şi-ar manifesta influenţa, persoanele
Icâsâtorite, în virtutea vârstei, ar trebui să se sinucidă pe jumătate mai mult decât ceîi-
fcatarii, dar se sinucid cu mult mai puţin. Prin urmare, condiţia de persoană căsătorită, se
■oate spune, reduce la jumătate pericolul sinuciderii sau, mai precis, din starea de celibat
■ezultâ o agravare ce se exprimă prin raportul 112/69 = 1,6. Dacă, deci, convenim să
«prezentăm prin unitate înclinaţia către sinucidere a persoanelor căsătorite, ar trebui sâ
■notăm cu 1,6 pe cea a celibatarilor de aceeaşi vârstă medie.
I Proporţia este cam aceeaşi şi în Italia. în virtutea vârstei, persoanele căsătorite (anii
1873-1877) ar fi trebuit şâ dea 102 sinucideri Ia un milion, iar celibatarii peste 16 ani numai
1^7; prima dintre cifre fiind faţă de a doua ca 100 faţă de 75^1. Dar, în realitate,
persoanele psâtorite se sinucid mai puţin; din rândul lor se produc doar 71 de cazuri la 86
de cazuri pe celibatari, ca 100 faţă de 121. Tendinţa celibatarilor faţă de tendinţa
persoanelor căsăpite este în raportul de 121 la 75, adică 1,6, ca în Franţa. Şi s-ar putea
face constatări ana-fcage şi pentru alte ţări. Pretutindeni, rata sinuciderii din rândul
persoanelor căsătorite Iste mai mult sau mai puţin jnferioară celei a celibatarilor-^ 2, deşi,
în virtutea vârstei, ea «■trebui să fie mai ridicată. în Wurtemberg, între 1846 şi 1860, cele
două cifre erau între le ca 100 faţă de 143, în Prusia, între 1873 şi 1875, ca 100 faţă de
111.
Dar, dacă la nivelul actual de informaţii, această metodă de calcul este singura apli-
■bilâ în aproape toate cazurile, dacă, prin urmare, este necesar s-o folosim pentru a sta-
bili generalitatea faptelor, rezultatele la care ne conduce nu pot să fie decât foarte aproxi-
mative. Ea ne ajută, fără îndoială, să arătăm că celibatul agravează tendinţa de sinucidere,
Iar nu ne poate arăta decât imperfect importanţa acestei agravări. într-adevăr, pentru a
Idimita influenţa vârstei de influenţa stării civile, am luat ca punct de reper raportul din-le
rata sinuciderii între 30 şi 45 de ani. Din păcate, influenţa stării civile a marcat deja ■cest
raport cu propria-i amprentă, căci contingentele celor două vârste au fost calculate pentru
1
Ani presupus că vârsta medie a grupurilor este aceeaşi ca în Franţa. Eroarea ce ar rezulta din această
mnere este foarte mică.
- Cu condiţia de a considera împreună cele doua sexe. Mai departe vom vedea cât de importantă este :a
aceasta. CVezi Partea a Ii-a, cap. V)

celibatari şi persoane căsătorite împreună. Desigur, dacă proporţia bărbaţii' sătoriţi şi a

celor necăsătoriţi ar fi aceeaşi în cele două perioade de viaţă, şi tot aşa E proporţia femeilor
căsătorite şi a celor necăsătorite, ar exista o compensaţie şi act vârstei ar reieşi de la sine.
Dar lucrurile stau cu totul altfel. în timp ce, pentru eşaloi 30 de ani, celibatarii sunt ceva
mai mulţi decât bărbaţii căsătoriţi (746 111 faţă de 71 conform recensământului din 1891),
dimpotrivă, pentru eşalonul de 45 de ani, cetii reprezintă doar o minoritate (333 033) faţă
de bărbaţii căsătoriţi (1 864 401). Şi tot prezintă situaţia şi în privinţa celuilalt sex. Ca
urmare a acestei inegale distribuiri, j de înclinaţie către sinucidere nu produce acelaşi efect
în ambele cazuri. El face să c: cu mult mai mult prima rată decât a doua. Aceasta este deci
relativ mai scăzută şi tatea cu care ar trebui să o depăşească pe cealaltă, dacă ar fi avut
influenţă doar este artificial diminuată. Altfel spus, diferenţa care există, din punctul de
ved sinuciderii, doar pe considerente de vârstă, între populaţia cuprinsă între 25 - 30 d<
populaţia de la 40 la 45 de ani este cu siguranţă mai mare decât rezultă din acest r calcul.
Or, în această diferenţă consta imunitatea de care se bucură persoanele căs; ce apare, deci,
mai mică decât este în realitate.
Aceeaşi metodă a dat naştere, însă, la şi mai grave erori. Astfel, pentru a detern fluenţa
văduviei asupra sinuciderii, unii cercetători s-au mulţumit câteodată să cc rata specifică
văduvilor cu rata tuturor celorlalţi oameni, de aceeaşi vârstă me zicem în jur de 65 de ani,
indiferent de starea lor civilă. între 1863-1868, la un mi văduvi erau 628 de sinucideri, iar
la un milion de persoane de 65 de ani (căsât necăsătorite) erau în jur de 461 de sinucideri.
Concluzia ce se putea trage: chiar 1; identice, văduvii se sinucid mai mult decât orice altă
categorie de populaţie. S-a a astfel prejudecata că, din punctul de vedere al sinuciderii,
văduvia este cea mai nt coWiţie153. în realitate, dacă populaţia de 65 de ani nu
înregistrează mai multe sii este pentru faptul că se compune preponderent din persoane
căsătorite (997 19c 134 238 de celibatari). Deci, dacă respectiva alăturare de date ne
permite să arăţi sinucid mai multe persoane văduve decât persoane căsătorite, nu ne poate
pei tragem nici o concluzie privitoare la această tendinţă în comparaţie cu aceea a celit
în sfârşit, atunci când se compară doar mediile, nu se pot cunoaşte decât în n tele şi
raporturile dintre ele. Astfel, se poate foarte bine întâmpla ca, în general nele căsătorite să
se sinucidă mai puţin decât celibatarii şi ca, totuşi, la anumit raportul să fie în mod
excepţional inversat, şi vom vedea că, într-adevăr, se îr această situaţie. Dar excepţiile,
edificatoare pentru explicarea fenomenului, nu s-pune în evidenţă prin metoda amintită
mai sus. Se poate, de asemenea, ca de la la alta să existe schimbări care, fără a merge până
la inversări totale, să aibă t portantă şi, prin urmare, se cuvine să evidenţiem acest fapt.
Singura modalitate de a scăpa de inconvenient este să determinăm rata pentr grup, luat
aparte, la fiecare palier de vârstă. în aceste condiţii se vor putea corn năoarâ, celibatarii
între 25 şi 30 de ani cu persoanele căsătorite şi cu persoanei de aceeaşi vârstă, şi aşa mai
departe pentru toate categoriile de vârstă. Influe civile va fi astfel delimitată de celelalte şi
toate variaţiile ce le poate înregistra v în mod limpede. Este metoda pe care Bertillon a
aplicat-o cel dintâi la mortalita ţialitate. Din păcate, datele oficiale nu ne furnizează
elementele necesare r«
153
Vezi BERTILLON, articolul „Mariage", în Dict. encycl, seria a doua, pag. 52, MORSELI
CORRE, Crime et suicide, pag. 472.
 101

Sinuciderea - Studiu de sociologie

comparaţii154, ele indicându-ne vârsta sinucigaşilor independent de starea lor civilă. După câte
ştim, singura ce a urmat această cale este statistica referitoare la ducatul Oldenburg (cu
principatele Lubeck şi Birkenfeld inclusiv)155. Pentru anii 1871 - 1885, ea ne oferă distribuirea
sinuciderilor pe vârste, pentru fiecare categorie de stare civilă luată

134
Munca de strângere a unor astfel de informaţii, enormă pentru cercetătorul individual, s-ar putea realiza
firâ prea mare dificultate de către birourile oficiale de statistică. Dar ele ne oferă tot soiul de amănunte lipsite
de interes, eludând singurul aspect ce ne-ar permite sâ apreciem - cum vom vedea mai departe - poziţia familiei
în diversele societăţi din Europa.
155
Şi statistica suedeză publicată în Bulletin de demographie internationnale (anul 1878, pag. 195) mai conţine
asemenea referiri, dar este inutilizabilă. în primul rând, nu face deosebire între celibatari şi văduvi, ceea ce
reduce semnificaţia comparaţiei, cele două condiţii atât de diferite între ele trebuind să fie delimitate. Iar apoi,
noi mai credem că este şi eronată, câci iată ce cifre prezintă :

16-2526-3536-4546-5556-6566-75peste 75anianianianianianiani
Sinucideri la 100 000 de locuitori de acelaşi sex,
aceeaşi stare civilă şi aceeaşi vârstă
 102

Bărbaţi
Căsătoriţi 10,51 10,58 18,77 24,08 I 26,29 20,76 9,48
Necăsătoriţi (văduvi şi 5,69 25,73 66,95 90,72 | 150,08 229,27 333,35
celibatari)
Femei
Căsătorite 2, 2, 4,1 5,5 7,0 4,6 7,64 34,69
Necăsătorite 63 76 5 5 9 7
2,
 103

De câte ori se sinucid mai mult necăsătoriţii decât cei căsătoriţi de acelaşi sex si aceeaşi vârstă
 104

Bărbaţi 0,5 1,13 2,4 2,22 3,5 3,18 3,7 3,04 5,7 3,66 11 11,12 37 4,5
Femei
 105

Din capul locului, rezultatele ni s-au părut suspecte în privinţa

gradului de protecţie a persoanelor casante având vârste înaintate,
mult diferite de constatările de până atunci. Pentru a purcede la o
verificare ce ni ' părea obligatorie, am căutat cifrele absolute de
sinucideri comise ani36-45
16-25 ani26-35 în acea ani46-55
ţară de fiecare grupă
ani56-65 de vârstă,
ani66-75 în 75
anipeste eeasi
perioadă. Iatâ-le pentru persoanele de sex masculin:
aniCăsătoriţi Necăsătoriţi16 283220 519567 410640 269383
217140 15615 56

Alăturând aceste cifre de numerele proporţionale date mai sus, ne putem convinge de eroarea comisă. într-a-ir,
între 66 şi 75 de ani, persoanele căsătorite şi cele necăsătorite dau aproape aceeaşi cifră absoluta de '"ucideri,
pe când, la 100 000 de locuitori, primii figurează ca omorându-se de 11 ori mai puţin decât ceilalţi. ~tru aceasta
ar fi trebuit ca în respectivul grup de vârstă să fi fost cam de 10 ori (mai exact, de 9,2 ori) mai lte persoane
căsătorite decât persoane necăsătorite, adică văduvi şi celibatari la un loc. Tot aşa, peste 75 de ni, numărul
celor căsătoriţi ar fi trebuit să fie exact de 10 ori mai considerabil decât al celorlalţi. Dar asta este [posibil. La
asemenea vârstă înaintată, persoanele văduve sunt foarte numeroase şi, împreună cu celibatarii, Bit sau în
număr egal cu persoanele căsătorite sau mai mulţi. înţeleg cum s-a produs eroarea. Probabil s-au isumat
sinuciderile celibatarilor şi văduvilor, iar totalul astfel obţinut nu s-a împărţit decât la cifra reprezentând
elibatarii, in timp ce sinuciderile persoanelor căsătorite au fost împărţite la o cifră reprezentând populaţia
iduvă şi populaţia căsătorită luate împreună. Ceea ce ne îndeamnă să credem că s-a procedat astfel este că adul
în care ar părea protejate de sinucidere persoanele căsătorite nu este remarcabil decât la vârstele aintate, adică
atunci când numărul văduvilor devine destul de important încât sâ vicieze rezultatul calculului, rculmea
neverosimilului este atinsă după 75 de ani, adică atunci când văduvii sunt foarte numeroşi.
separat în considerare. Dar acest mic stat n-a înregistrat în cei 15 ani decât 1 sinucideri. Cum,
pe un atât de redus număr de cazuri, nu se poate ajunge la c< certe, am întreprins noi înşine
acest demers referitor la Franţa, cu ajutorul docum inedite aflate în posesia Ministerului
Justiţiei. Cercetarea noastră a vizat anii 188 şi 1891. Am clasat astfel 25 000 de sinucideri. Pe
lângă faptul că cifra este destul portanta pentru a servi drept bază de inducţie, nutrim
convingerea că nu era nec extindem observaţia la o perioadă mai îndelungată. într-adevăr, de
la an la an, gentul fiecărei vârste rămâne în fiecare grup sensibil acelaşi, nefiind deci cazul
bilim mediile în baza unui mai mare număr de ani.
Tabelele XX şi XXI conţin rezultatele la care am ajuns. Pentru ca semnificaţia lc şi mai
pertinentă, la fiecare vârstă am indicat - alături de cifra ce exprimă rata vă şi rata persoanelor
căsătorite şi ceea ce numim noi coeficientul de protecţie fie din urmă în raport cu primii, fie al
unora şi al celorlalţi în raport cu celibatai această sintagmă desemnăm numărul care, la nivelul
unui grup, indică de câte ori < se sinucid mai puţin decât în alt grup de aceeaşi vârstă pe care
l-am avut în vedei când vom spune: coeficientul de protecţie al bărbaţilor căsătoriţi, având 25
de raport cu al bărbaţilor necăsătoriţi este 3, va trebui să înţelegem că, dacă repre prin 1
predispoziţia pentru sinucidere a soţilor aflaţi în respectivul moment de \ trebui să
reprezentam prin 3 predispoziţia pentru sinucidere a celibatarilor de vârstă. Fireşte, când
coeficientul de protecţie coboară sub unitate, de fapt, el se t: mă într-un coeficient de agravare.
TABK
MARELE DUCAT OLDENBURG Sinuciderile comise la 10 000 de locuitori pe
grupe de vârstă şi stare civilă între 1871-1885 ™

Coeficient de protecţie pentrPersoane căsătoritePersoane

căsătoriteVădVârstaCelibatari
VăduviIn raportIn raportIn racucuCicelibatariivăduviicelib;Bărbaţi
285,7 76,90-20 ani
oa on_:7,2 70,6 130,4769,2 49,0 73,6
0,09 1,40 1,77c oA 'ZU-oU ani 30-40 ani

5,8 1,040,'
1,(40-50 ani188,895,0285,71,973,010,(50-60
ani263,6137,8271,41,901,900,i60-70
ani242,8148,3304,71,632,05o;peste 70 ani266,6114,2259,0
Femei2,302,26i,<0-20 ani3,995,20,0420-30
ani39,017,42,2430-40 ani32,316,830,01,921,78i,<40-50
ani52,918,668,12,853,660,'50-60 ani66,631,150,02,141,60i;
i,60-70 ani62,537,255,81,681,50
peste 70 ani12091,41,31
156
Cifrele nu reprezintă mediile anuale, ci totalul
 106 EMILE DUI

Legile ce se desprind din aceste tabele s-ar putea formula astfel: 1. Căsătoriile precoce au
influenţă agravantă asupra sinuciderii, mai ales la bărbaţi. Rezultatul calculat pe baza unui
foarte mic număr de cazuri are nevoie de confirmări. In Franţa, între 15 şi 20 de ani, niciodată
nu se comite anual mai mult de o sinucidere a unui bărbat căsătorit, mai precis, 1,33. Totuşi,
pentru că faptul se observă şi în marele ducat Oldenburg, şi chiar şi pentru femei, e puţin
probabil să fie întâmplător. Chiar şi statistica suedeză analizată mai susl 57 dă seama de aceeaşi
agravare, cel puţin pentru sexul masculin. Câci, dacă din considerentele mai înainte expuse,
socotim respectiva statistică inexactă pentru vârstele înaintate, nu avem nici un motiv să o
respingem pentru câ ne-am îndoi de datele referitoare la primele perioade de viaţă, când nu
există încă persoane văduve. De altfel, se ştie că mortalitatea soţilor şi soţiilor foarte tineri
întrece sensibil mortalitatea celibatarilor aflaţi ia aceleaşi vârste tinere. La o mie de celibatari
bărbaţi între 15 şi 20 de ani sunt anual 8,9 decese, la o mie de bărbaţi căsătoriţi, de aceeaşi
vârstă, sunt 51, adică cu 473% mai multe. Diferenţa este mai mică pentru celălalt sex: 9,9
pentru femeile căsătorite fată de 8,3 pentru celibatare; primul dintre aceste numere este fată de
al doilea tea 119 faţă de 100158.
TABELUL XXI
Franţa (1889-1891) Sinuciderile comise la
1.000.000 de locuitori pe grupe de vârstă şi stare
civilă
Coeficient de protecţie pentru
Persoane Persoane căsătorite Văduvi
Vârsta Celibatari căsătorite Văduvi In raport cu In raport In raport cu
celibatarii cu văduvii celibatarii
Bărb
15-20 ani1135000,2220-25 ani237971422,401,451,6625-30
aţi
ani3941224123,203,370,9530-40
ani6272265602,772,471,1240-50
ani9753407212,862,121,3550-60
ani14345209792,751,881,4660-70
ani176863511662,781,831,5170-80
ani198370412882,811,821,54peste 80
ani157177011542,041,491,36Femei15-20
ani79,4333332,39100,2320-25 ani10653662,001,051,6025-30
ani151681782,222,610,8430-40 ani126822051,532,500,6140-
50 ani1711061681,611,581,0150-60
ani2041511991,351,311,0260-70
ani1891582571,191,620,7770-80
ani2062092480,981,180,83peste 80
p' ani1761102401,602,180,79
E drept, s-ar putea crede că aceasta situaţie defavorabilă
persoanelor căsătorite, între 15 şi 20 de ani,
e din aceea câ vârsta lor medie este mai mare deciy celibatarilor din
aceeaşi categorie de vârsta. Agravarea
a este dovedită de faptul câ rata celoi căsătoriţi (e?unM|||MpiptB de
vârstă (intre 20 şi 25 de ani) este
anei
158
ori mai micâ. \* /
vezi BERTILLON, articolul „Mariage", pag 43 ţj^rm. ^ H/
Mortalitatea mai ridicaţi la nivelul tinerelor menaje are, evident, explicaţii căci, dacă ar
avea drept principală cauză insuficienta maturitate a organismulu trebui să fie mai pronunţată în
Sinuciderea - Studiu de sociologie 107

rândul femeilor, ca urmare a pericolelor specifice i Totul însă tinde să certifice că menajele
premature determină o stare morală cu nocivă^ mai ale asupra bărbaţilor.
2. începând cu vârsta de 20 de ani, persoanele căsătorite de ambele sexe ben
de un coeficient de protectie în raport cu celibatarii. Şi este superior aceluia cal<
Bertillon. Cifra de 1,6 indicată de acest observator este mai degrabă o minimă, i
medie1^ .
Acest coeficient evoluează în funcţie de vârstă: urcă rapid la o maximă sit Franţa, între 25 şi
30 de ani, iar în Oldenburg, între 30 şi 40 de ani; începând cu ac ment, descreşte până la ultima
perioadă de viaţă, unde, câteodată, se produce o creştere a lui.
3. Coeficientul de protecţie al persoanelor căsătorite in raport cu celibatarii după sex. In
Franţa, sunt favorizaţi bărbaţii, diferenţa dintre sexe fiind consid pentru soţi, media este de
2,73, în timp ce pentru sofii, nu este decât de 1,56, adică mai puţin. In Oldenburg se întâmplă,
însă invers: media pentru femei este de i pentru bărbaţi, de numai 1,83. De notat însă că
disproporţia este în această ţară m a doua valoare nefiind inferioară celeilalte decât cu 16%.
Vom spune deci că sexul favorizat în condiţiile căsătoriei variază în funcţie de societate şi că
valoarea di între rata celor două sexe variază şi ea după natura sexului celui mai favor
parcursul analizei, vom întâlni fapte ce confirmă această regulă.
4. Văduvia diminuează coeficientul soţilor de ambele sexe, cel mai adesea, firmă complet.
Văduvii se sinucid mai mult decât persoanele căsătorite, dar, în i mai puţin decât celibatarii.
Coeficientul lor urcă în anumite cazuri până la 1,60 şi şi cel al persoanelor căsătorite, se
modifică după vârstă, urmând o evoluţie ner după o lege greu de formulat.
Ca şi în cazul persoanelor căsătorite, coeficientul de protecţie al văduvilor în r, celibatarii
variază în funcţie de sex. In Franţa sunt favorizaţi bărbaţii, cu un cc mediu de 1,32, în timp ce
pentru văduve el coboară sub unitate, 0,84, adică cu ', puţin. în Oldenburg, femeile sunt
avantajate, ca şi în cazul căsătoriei; ele au un cc mediu de 1,07, pe când cel al văduvilor este
subunitar, 0,89, adică cu 17% mai pul în condiţiile căsătoriei, când femeia este mai apărată, dar
diferenţa dintre sexe c mică decât atunci când bărbatul este cel avantajat. Putem, deci, formula
în ace meni: sexul cel mai favorizat în condiţii de văduvie variază în funcţie de soc valoarea
diferenţei între rata celor două sexe variază, la rândul ei, după natura celui mai favorizat.
Iată faptele. Să le explicăm !

n
Imunitatea de care se bucură persoanele căsătorite nu poate fi atribuită dec dintre următoarele cauze:

159
Nu există decât o excepţie, anume la femejjg intea 70 şi 80 de ani coeficientul coboară puţin si
Coborâre determinată de situaţia din de'rJIKifl3iftuI Seifie, căci, în celelalte departamente (vezi tab
coeficientul femeilor de această vârstă este supraurfltpr. Este, însă, de remarcat că, şi în provine
inferior celor de la alte vârste. #f"*
 108 EMILE DUI

Sau se datorează influenţei mediului casnic şi, atunci, prin acţiunea ei, familia neutralizează
înclinaţia spre sinucidere şi chiar o împiedică de a se manifesta.
Sau se datorează a ceea ce am putea numi selecţia matrimonială, căsătoria operând automat, pe
ansamblul populaţiei un soi de triere. Nu se căsătoreşte cine vrea, nu reuşeşti sâ-ţi întemeiezi o
familie fără sâ întruneşti anumite calităţi ce ţin de sănătate, de avere, de moralitate. Doar printr-
un excepţional concurs de împrejurări, se poate ca aceia care nu le au să reuşească - altfel,
vrând, nevrând, sunt aruncaţi în categoria celibatarilor, ce va cuprinde astfel toată pleava
omenească a ţării. Acolo întâlnim infirmii, bolnavii incurabil, oamenii prea săraci ori taraţii. Dar
dacă această pătură a populaţiei este în asemenea grad inferioară, firesc, ea îşi va manifesta
inferioritatea şi printr-o mortalitate mai ridicată, ■printr-o criminalitate sporită, în sfârşit, printr-
o predispoziţie mai mare pentru sinucidere. ;In această ipoteză, nu familia ar fi aceea care
protejează împotriva sinuciderii, crimei sau [bolii, privilegiul celor căsătoriţi ar proveni din
simplul fapt că sunt admişi în viaţa de familie, care oferă serioase garanţii de sănătate fizică şi
morală. Bertillon, ezitând între cele două explicaţii, le-a admis la concurenţă. Ulterior, tourneau,
în Evolution du mariage et de la familie^, a optat categoric pentru a doua riantâ. El refuză să
vadă în superioritatea incontestabilă a populaţiei căsătorite o con-cinţă şi o dovadă de
superioritate a condiţiei căsătoriei şi, dacă nu s-ar fi oprit la ob-varea superficială a faptelor,
analiza lui nu ar fi fost expediată precum este. Fără îndoială, este credibil ca, în general,
persoanele căsătorite să aibă o constituţie pică şi morală mai robustă decât celibatarii, pentru că
ar trebui, ca prin selecţie matrimonială, să ajungă la căsătorie doar o elită a populaţiei. Dar este
îndoielnic că oamenii fără ■ere şi fără o poziţie socială se căsătoresc mai puţin decât ceilalţi.
Aşa cum s-a remarcat leja161, aceste categorii de oameni au de regulă mai mulţi copii decât cei
bogaţi. Deci i dacă prevederea nu-i împiedică să-şi înmulţească familia dincolo de limitele
prudenţei, de K i-ar împiedica să-şi întemeieze o familie? De altfel, mai multe fapte ne vor
dovedi în iontinuare că sărăcia nu este un factor de care depinde rata socială a sinuciderii. Iar în
privinţa bolnavilor, pe lângă faptul că din multe motive se trece peste infirmitatea lor, de
Isemenea, nu s-a dovedit câ din rândul lor s-ar recruta de preferinţă sinucigaşii. Tempe-lunentul
organico-fizic ce predispune îndeosebi la sinucidere este neurastenia sub toate irmele ei. Dar,
astăzi, neurastenia este mai curând o marcă de distincţie decât o tară, în cercurile simandicoase,
unde se cultivă rafinamentele de gândire, nevroticilor li se conferă aproape un nimb de nobleţe.
Singurii cărora într-adevăr le este interzis accesul la căsătorie sunt nebunii. Dar simpla lor
eliminare e insuficientă pentru a explica deosebita Imunitate a persoanelor căsătorite* 6^
I Dincolo de aceste consideraţii a priori, numeroase fapte demonstrează că situaţia persoanelor
căsătorite şi a celibatarilor se datorează cu totul altor cauze.
Dacă ar fi un efect al selecţiei matrimoniale, ar trebui să le vedem manifestându-se imediat ce
operează respectiva selecţie, adică la vârsta când tinerii şi tinerele încep sâ se [căsătorească.
Pentru acel moment, ar trebui să constatăm o primă diferenţă ce ar evoluacrescând, puţin câte
puţin, pe măsură ce se efectuează trierea, adică, pe măsură ce persoar nubile se căsătoresc,
încetând astfel să mai fie amestecate în acea pleavă sortită ţ natura ei să formeze clasa
I 162 Pentru a se respinge ipoteza conform căreia situaţia privilegiată a căsătoriţilor s-ar datora selecţiei
fctrimoniale, s-a invocat pretinsa agravare rezultând din starea de văduvie. Dar am văzut deja că, în raport cu
■batarii, nu există o asemenea agravare. Văduvii se sinucid mai puţin decât celibatarii. Argumentul nu se

celibatarilor. în sfârşit, maxima ar trebui să fie atinsă la vâi când s-a ales grâul de neghină, când
toată populaţia admisibilă pentru căsătorie a : realmente admisă, când printre celibatari nu se
mai află decât ce meniţi acestei eoni prin inferioritatea lor fizică sau morală, adică între 30 şi 40
de ani, căci, după ace oamenii nu se mai căsătoresc.

Or, în fapt, coeficientul de protecţie evoluează după o cu totul altă lege. în punerii început
este adesea înlocuit de un coeficient de agravare. Soţii foarte tineri sunt înclinaţi la sinucidere
decât celibatarii, lucru ce nu s-ar petrece dacă respectiva imuni ar fi înnăscută. Apoi, maxima se
înregistrează aproape dintr-odată, de la primele vâi când condiţia privilegiată a persoanelor
căsătorite începe să se afirme (între 20 şi 2E ani), coeficientul atingând o cifră pe care nu o mai
depăşeşte niciodată după aceea, pentru această etapă de viaţă, nu există163 decât 148 000 de
bărbaţi căsătoriţi faţă de 1 000 de tineri necăsătoriţi şi 626 000 de femei căsătorite faţă de 1 049
000 de tir necăsătorite (cifrele sunt rotunjite). Aşadar, celibatarii cuprind atunci majoritatea ac
Sinuciderea - Studiu de sociologie 109

elite despre care se spune că este destinată prin calităţile congenitale sâ formeze târziu clasa
privilegiată a persoanelor căsătorite. Prin urmare, diferenţa dintre cele d categorii, din punctul
de vedere al sinuciderii, ar trebui sâ fie infimă, dar ea este i considerabilă. Tot aşa, la următoarea
treaptă de vârstă, între 25 şi 30 de ani, între cei d milioane de soţi care va trebui să apară între
30 şi 40 de ani, există peste un milion c încă nu sunt căsătoriţi şi, totuşi, departe ca celibatul să
beneficieze de prezenţa lo rândurile lui, ba tocmai atunci arată el mai rău. Niciodată, din punctul
de veder sinuciderii, cele două straturi de populaţie nu sunt mai distanţate una de cealaltă. Din
trivă, între 30 şi 40 de ani, când separarea lor s-a desăvârşit, când categoria persoan căsătorite
are efectivul aproape complet, coeficientul de protecţie, în loc sâ atingă: geul, exprimând astfel
că selecţia conjugală s-a împlinit şi ea, înregistrează o câc bruscă şi importantă. Pentru bărbaţi,
coboară de la 3,2 la 2,77, iar pentru femei, regr este şi mai pronunţată: 1,53 faţă de 2,22, adică o
diminuare cu 32%.
Pe de altă parte, oricum s-ar efectua, acest triaj ar trebui să se realizeze în mod pentru tinere
şi pentru tineri, căci soţiile nu se recrutează în alt fel decât soţii. Aşa dacă superioritatea morală
a persoanelor căsătorite este doar un produs al selecţiei ra moniale, ea trebuie să fie egală pentru
ambele sexe şi, prin urmare, şi imunitatea lori nucidere să fie aşişderea. Dar, în realitate, în
Franţa, bărbaţii căsătoriţi sunt mai prot decât femeile căsătorite. Pentru primii, coeficientul de
protecţie urcă până la 3,201 coboară decât o dată sub 2,04 şi, în general, oscilează în jur de 2,80,
în timp ce pei femei, maxima nu depăşeşte 2,22 (sau cel mult 2,39) 164, iar minima este subuni
(0,98). Totuşi, în Franţa, în condiţia de căsătorie, se apropie cel mai mult bărbaţi femeia din
punctul de vedere al sinuciderii. Iată, într-adevăr, care era, între anii 1887-1 ponderea fiecărui
sex la nivelul celor două stări sociale:

163
Cifrele se referă la anul 1891 în Franţa.
164 jvje exprimăm însă rezerva în privinţa coeficientului de 2,39, pentru că se referă la perioada între
20 de ani. Cum sinuciderile femeilor sunt foarte rare la acea vârstă, numărul mic de cazuri ce au servit
baza de calcul fac îndoielnică exactitatea lui.
Sinuciderea - Studiu de sociologie 110

Partea fiecărui sex

La 100 de sinucideri de celibatari La 100 de sinucideri de persoane căsătorite
Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei
20 - 25 ani 70 30 65 35
25 - 30 ani 73 27 65 35
30 - 40 ani 84 16 74 26
40 - 50 ani 86 14 77 23
50- 60 ani 88 12 78 22
60- 70 ani 91 9 81 19
70-80 ani 91 9 78 22
Peste 80 ani 90 10 88 12

La fiecare treaptă de vârstă165 ponderea soţiilor în totalul de sinucideri ale persoanelor

căsătorite este cu mult superioară ponderii femeilor necăsătorite din ansamblul Sinuciderilor
comise de celibatari. Desigur, aceasta nu vine din faptul că femeia căsătorită rfi mai expusă
decât cea necăsătorită, tabelele XX şi XXI dovedind contrariul, ci doar din ceea că, dacă nu
pierde prin căsătorie, femeia câştigă aici mai puţin decât bărbatul, ■unei, dacă imunitatea lor se
dovedeşte inegală, înseamnă că viaţa de familie afectează ■ferit constituţia morală a celor două
sexe. O dovadă peremptorie că respectiva ine-Jllitate nu are altă origine este faptul că o vedem
născându-se şi sporind în mediul ■tnilial. Tabelul XXI arată, într-adevăr, că, în punctul de
plecare, coeficientul de protecţie ■fa dacă diferă pentru cele două sexe (2,93 sau 2, pe de o
parte, 2,40, de cealaltă parte), pioi, puţin câte puţin, diferenţa se accentuează, mai întâi, pentru
că acest coeficient al neilor căsătorite creşte mai puţin decât al bărbaţilor căsătoriţi până la
vârsta maximei , apoi, pentru că descreşterea respectivă este mai rapidă şi mai consistentă 166.
Deci, ici evoluează în acest fel, pe măsură ce influenţa familiei se prelungeşte, înseamnă că
pest coeficient de protecţie depinde de ea.
Menită a întări demonstraţia este şi situaţia sexelor în raport cu gradul de protecţie lare nu se
prezintă la fel în toate ţările. în marele ducat Odenburg, femeile sunt cele Şrorizate, şi, mai
departe, vom mai vedea un alt caz de asemenea inversare. Dar, în mare, ţia conjugală se face
peste tot în acelaşi mod. Este deci imposibil ca ea să fie factorul

1 sinuciderilor comise de celibatari, pe măsură ce se înaintează în vârstă.

esenţial al imunităţii matrimoniale, căci atunci cum ar mai produce ea rezultate opi ţări diferite?
Dimpotrivă, la nivelul societăţilor diferite, e foarte posibil ca familia constituită de aşa manieră
încât să acţioneze diferit asupra celor două sexe. Aşad constituirea grupului familial trebuie să
se afle cauza principală a fenomenului interesează.
Dar oricât de interesant ar fi acest rezultat, el trebuie detaliat, căci mediul familie format
din elemente diferite. Pentru fiecare soţ, familia cuprinde: 1. celălalt soţ şi 2. i Dar cărui
element să i se datoreze, oare, acţiunea salutară exercitată de familie a predispoziţiei pentru
sinucidere? Primului sau celui de-al doilea? Altfel spus, fam compune din două reuniuni
distincte: pe de o parte - grupul conjugal, pe de altă p grupul familial propriu-zis. Cele două
grupuri nu au nici aceleaşi origini, nici a< natură şi, prin urmare, după toate aparenţele, nici
aceleaşi efecte. Unul derivă di contract şi din afinităţi elective, celălalt este un fenomen natural,
consancvinitatea; i leagă între ei doi membri ai aceleiaşi generaţii, al doilea leagă o generaţie
de urmat unul e vechi de când lumea, celălalt, organizat doar relativ târziu. Fiindcă sunt atât
ferite, nu este sigur apriori că amândouă concură la producerea faptelor pe care căm să le
Sinuciderea - Studiu de sociologie 111

înţelegem. în orice caz, dacă şi un grup şi celălalt are aici o contribuţie, poate să fie nici
identică, nici, egală, probabil. Este important deci să aflăm, dacă ş şi celălalt au o contribuţie,
iar dacă este aşa, în ce constă contribuţia fiecăruia.
O dovadă a slabei eficacităţi a căsătoriei este faptul că, de la începutul secol XLX-lea,
numărul căsătoriilor s-a modificat prea puţin, pe când sinuciderea s-a Astfel, s-au înregistrat
anual 7,8 căsătorii la 1 000 de locuitori între 1821 şi 1830, I 1831-1850, 7,9 între 1851-1860,
7,8 între 1861-1870, 8 între 1871-1880. în tot acest in rata sinuciderii la un milion de locuitori a
crescut de la 54 la 180. între 1880 şi 188: ţialitatea a scăzut puţin (7,4 faţă de 8), descreştere,
însă, fără legătură cu enorm; ladare a sinuciderilor, care, între 1880 şi 1887 au crescut cu peste
16% 167. De al perioada 1865-1888, nupţialitatea medie în Franţa (7,7) era aproape egală cu c
Danemarca (7,8) şi din Italia (7,6), toate cele trei ţări deosebindu-se foarte mult în p
sinuciderii168.
Avem însă un mijloc mai concludent de măsurare exactă a influenţei specifice cierii
conjugale asupra sinuciderii, anume, observarea ei acolo unde se reduce la pi forţe, adică în
căsătoriile fără copii. în perioada 1887-1891, la un milion de soţi făr s-au înregistrat anual 644
de sinucideri.169 Ca să ştim în ce măsură condiţia căsătc numai ea, făcând abstracţie de familie,
protejează împotriva sinuciderii, n-avem d comparăm această cifră cu cea a celibatarilor
sinucigaşi de- aceeaşi vârstă me
167
LEGOYTT (op.cit, pag. 175) şi CORRE (Crime et suicide, pag. 475) au crezut că pot stabili u
între dinamica sinuciderii şi cea a nupţialităţii. Eroarea lor provine mai întâi din faptul că nu au lua
siderare decât o prea scurtă perioadă, apoi, din compararea ultimilor ani cu un an anormal - 1872
numărul de căsătorii franceze a atins un record excepţional, nemaiînregsitrat după 1813, situaţie explici
nevoia de a umple golul produs de războiul din 1870 în rândul populaţiei căsătorite. (Or, nu se măsoară
<
nupţialităţii prin raportarea la un asemenea reper!) Acelaşi lucru se observă şi pentru întreaga Ger
pentru mai toată Europa. Semnalăm o creştere importantă a numărului căsătoriilor - uneori prelungind'
în 1873 - în Italia, în Elveţia, in Belgia, în Anglia, în Olanda. S-ar zice că atunci toată Europa ar fi
contribuie la repararea pierderilor suferite în război de cele două ţări, Germania si Franţa. In mod fin
o vreme, a urmat o scădere enormă care nu are nici ea semnificaţia ce i s-a dat (vezi OET
Moralstatistik, anexe, tabelele 1, 2 şi 3).
168
După LEVASSEUR, Population francaise, voi II, pag. 208
1(59
După Denombrement, pag. 123
 112 EMILE DURK

mparaţie pe care o putem face cu ajutorul tabelului nostru XXI, ce ne va fi în continuare e mare
folos. Vârsta medie a bărbaţilor căsătoriţi era atunci, ca şi acum, de 46 ani 8 luni [1/3- La un
milion de celibatari de această vârstă se produc în jur de 975 de sinucideri. Or, 644 este faţă de
975 ca 100 faţă de 150, adică soţii sterili au un coeficient de protecţie de numai 1,5, ei nu se
sinucid decât de o treime de ori mai puţin decât celibatarii de aceeaşi vârstă. Cu totul altfel stau
lucrurile când există copii. La un milion de soţi cu copii, în aceeaşi perioadă, s-au produs anual
doar 336 de sinucideri. Număr care este faţă de 975 ca 100 faţă de 290, adică, atunci când
căsătoria este fecundă, coeficientul de protecţie e aproape dublu (2,90 în loc de 1,5).
Convieţuirea conjugală nu joacă decât un mic rol în favoarea imunităţii la sinucidere a
bărbaţilor căsătoriţi. Rol puţin amplificat chiar prin calculul dinainte. într-adevăr, am supus că
soţii fără copii au aceeaşi vârstă medie cu soţii în general, pe când ei sunt cu ranţă mai în
vârstă. I-am inclus printre soţii fără copii şi pe toţi soţii mai tineri, care au copii nu pentru că ar
fi iremediabil sterili, ci, deoarece fiind prea de curând âtoriţi, nu au avut încă timp să aibă
copii. în medie, doar la 34 de ani are bărbatul cel tâi copiii 70, deşi se căsătoreşte la 28 sau la 29
de ani. Partea de populaţie care are între şi 34 de ani se află deci cuprinsă în întregime în
categoria soţilor fără copii, ceea ce face sâ scadă vârsta medie a acestei categorii. Prin urmare,
estimând-o la 46 de ani, cu si-ranţă am exagerat. Atunci, celibatarii cu care ar trebui să-i
comparăm nu sunt cei de 46 ani, ci mult mai tineri, care, se sinucid mai puţin decât ceilalţi.
Coeficientul de 1,5 trebuie deci sâ fie ceva mai ridicat; dacă vom şti exact vârsta medie a
soţilor fără copii, (tom vedea că predispoziţia lor pentru sinucidere se apropie de cea a
celibatarilor mai Jilţ decât o indică cifrele de mai sus. De altfel, influenţa limitată a căsătoriei
în sine se vede foarte bine şi din situaţia văduvilor cu copii, mai bună decât a soţilor fără copii.
La un milion de asemenea văduvi sunt .7 de sinucideri. Vârsta lor medie este de 61 ani 8 luni
1/3. Rata celibatarilor de aceeaşi *rstâ (vezi tabelul XXI) este cuprinsă între 1 434 şi 1 768,
adică aproximativ 1 504. Număr " e este faţă de 937 ca 160 faţă de 100. Văduvii, când au copii,
prezintă deci un coeficient ie protecţie de cel puţin 1,6, precum se vede, superior celui al soţilor
fără copii. Dar, iarăşi tragem atenţia, calculându-1 în acest fel, l-am atenuat mai degrabă decât
să-1 exagerăm. !ci văduvii cu copii au cu siguranţă o vârstă mai înaintată decât văduvii în
general, între cei din urmă fiind incluşi şi toţi aceia a căror căsătorie a rămas sterilă doar pentru
că a st prematur întreruptă, adică persoane mai tinere. Aşa că ei, văduvii cu copii, trebuie
mparaţi cu celibatarii de peste 62 de ani (care, în virtutea vârstei, au o predispoziţie mai
onunţată pentru sinucidere). Şi e limpede că din această comparaţie nu ar putea să iasă ât
întăriţi^71.
E adevărat că acest coeficient de 1,6 este mult mai mic decât coeficientul de 2,9 al ţilor cu
copii, anume cu 45%. Am putea deci să credem că în sine asocierea matri-onială are o
acţiune mai mare decât i s-a recunoscut, de vreme ce, atunci când ea în-teazâ, imunitatea
soţului supravieţuitor este diminuată. Dar de această scădere nu este punzâtoare decât în
parte destrămarea căsătoriei, dovada concludentă fiind că, acolo de nu sunt copii, văduvia
produce mult mai mici efecte. Un milion de văduvi fără copii ii 1258 de sinucideri, număr
care este faţă de 1 504, contingentul celibatarilor de 62 de i, ca 100 faţă de 119. Coeficientul
lor de protecţie este deci de aproximativ 1,2, cum se constată, puţin sub 1,5, coeficientul de
' ''"Vezi Annuaire statistique de la France, voi. 15, pag. 43
171
Din acelaşi motiv, vârsta soţilor cu copii este mai mare decât a soţilor în general şi, prin urmare,
Ineficientul de protecţie de 2,9 trebuie privit ca fiind sub nivelul real.

protecţie la soţii tot fără copii. Primul num este mai mic decât al doilea decât cu 20%. Astfel,
când moartea unui soţ nu are rezultat decât întreruperea legăturii conjugale, această
întrerupere nu are decâl repercusiuni asupra tendinţei de sinucidere a văduvului. Aşadar,
căsătoria, atât tin durează, nu contribuie decât foarte puţin la frânarea respectivei tendinţe,
căci ac tendinţă nu creşte la încetarea căsătoriei.
Cât despre cauza care face văduvia relativ mai dăunătoare când căsătoria a fi cundă, ea
trebuie raportată la prezenţa copiilor. într-un sens, desigur, copiii îl ataşe văduv de viaţă, dar, în
acelaşi timp, ei fac şi mai acută criza pe care o traversează bă căsătorit rămas fără soţie. Căci
nu doar relaţiile conjugale au fost afectate, ci t pentru că în acest caz există o societate
domestică, funcţionarea ei întâmpină obst Lipseşte o rotiţă esenţială, încât întregul mecanism
este bulversat. Pentru a restabi' librul stricat, trebuie ca bărbatul să îndeplinească o sarcină
dublă, să se achite d< toriri pentru care nu este făcut, pierzând din avantajele de care se bucura
pe dura niciei. Nu pentru că el nu mai este căsătorit, ci pentru că familia al cărei cap e
uelwgmriL Nu dispariţia soţiei, ci dispariţia mamei cauzează haosul.
'nuciderea - Studiu de sociologie 113

Dar mai ales la femeie se manifestă violent puţina eficacitate a căsătoriei când în copii
complinirea naturală. La un milion de soţii fără copii sunt 221 de sinucide milion de femei
nemăritate, de aceeaşi vârstă (între 42 şi 43 de ani) - doar 150. număr este faţă de al doilea ca
100 faţă de 67, coeficientul de protecţie coborând c unitate (0,67), ceea ce semnalează o
agravare. Astfel, în Franţa, femeile căsăto: fărâ copii se sinucid pe jumătate mai mult decât
celibatarele de aceeaşi vârstă. 1 constatat că, în general, soţia profită mai puţin de viaţa de
familie decât soţu vedem din ce cauză, anume, pentru că asocierea conjugală îi dăunează
femeii ş: vează predispoziţia pentru sinucidere.
Dacă, totuşi, în general, femeile lasă impresia de a se bucura de un coefi protecţie este din
pricina faptului că menajele sterile sunt o excepţie, prin urmar joritatea cazurilor, prezenţa
copiilor corectează şi atenuează acţiunea nefastă a CE O atenuează doar. La un milion de femei
cu copii sunt 79 de sinucideri. D compara această cifră cu aceea exprimând rata femeilor
necăsătorite de 42 de a 150, vedem că soţia, şi atunci când e mamă, nu beneficiază decât de
coefici protecţie de 1,89, deci mai mic cu 35% decât al soţilor taţi 172. Din perspectiva sir nu
vom putea, aşadar, să subscriem la afirmaţia lui Bertillon: „Când acceptă c conjugal, femeia
câştigă mai mult decât bărbatul din această unire şi decade necesar când iese de sub incidenţa
lui"173.

m
Astfel, imunitatea persoanelor căsătorite în general se datorează în totalita unul dintre sexe şi în mare parte pentru celălalt
nu acţiunii societăţii conjugale, exercitate de societatea familială. Am văzut, totuşi, că şi dacă nu există copii, băi irotejaţi în
raportul de 1 la 1,5. 50 de sinucideri în minus din 150 sau 33%, ceea ce, chiar dacă e sub ce se produce când familia e
172
O diferenţă analoagâ se constată şi între coeficientul soţilor fără copii şi cel al soţiilor fără cc
cu mult mai mare. Al doilea (0,67) este mai mic decât primul (1,5) cu 66%. Existenţa copiilor o i
femeie să recâştige în parte ceea ce pierde căsătorindu-se. Adică, dacă ea beneficiază mai puţin de
de căsătorie, femeia profită, în schimb, mai mult decât el de familie, adică de copii. Femeia se dc
sensibilă decât bărbatul la fericita înrâurire a copiilor.
173
Articolul „Mariage", Dict. encycl., voi V, pag. 36

completă, nu este o cantitate neglijabilă şi este nportant să înţelegem ce cauză are. SE datorează asta binefacerilor deosebite
ale căsă-oriei asupra sexului masculin, sau este mai degrabă UN efect al selecţiei matrimoniale? Bel, dacă AM putut dovedi
că această selecţie nu joacă rolul capital CE i s-a atribuit, nu s-a ovedit şi că ea ar fi lipsită total de influenţă. De la început,
următorul fapt pare să impună această ipoteză. Ştim că acel coeficient : protecţie al soţilor fără copii provine în parte din
căsătorie, coborând faţă de 1,5 doar 1,2 după încetarea ei. Or, imunitatea respectivă a soţilor fără copii, evident, nu s-ar utea
atribui văduviei, care, în sine, nu este de natură să diminueze înclinaţia pentru nucidere, neputând, dimpotrivă, decât să o
sporească. Rezultă aşadar dintr-o cauză fiterioară, care, totuşi, nu pare să fie condiţia căsătoriei, pentru câ respectiva imunitate i
prelungeşte acţiunea şi atunci când căsătoria s-a dizolvat prin moartea soţiei. Să fie unei o calitate nativă a soţilor pe care selecţia
matrimonială o face să se manifeste, fără sâ A o determina? Existând dinaintea căsătoriei şi fiind independentă de aceasta, e
firesc lea sâ dureze mai mult decât căsătoria. Dacă totalitatea soţilor reprezintă o elită, în mod cesar şi văduvii trebuie să fie tot
astfel. E drept, superioritatea congenitală a celor din frnâ are efecte mai slabe, căci ei sunt protejaţi împotriva sinuciderii în mai
mică măsură, iocul generat de văduvie neutralizează în parte această influenţă preventivă, împiedicând-o sâ-şi producă toate
rezultatele. Dar pentru ca explicaţia aceasta sâ poată fi acceptată, ea trebuie să se aplice ambelor xe. Ar trebui să descoperim şi
la femeile căsătorite respectiva predispoziţie naturală jresâ le aducă şi lor împotriva sinuciderii un plus de apărare faţă de
celibatare. Dar deja ^tulcâ, în absenţa copiilor, ele se sinucid mai mult decât femeile necăsătorite de aceeaşi jtstâ, se împacă greu
cu ipoteza ce le vrea dotate, din naştere, cu UN coeficient personal [protecţie. Am mai putea admite că respectivul coeficient
există şi la femeie CA şi la Ibat, dar că el este complet anulat pe durata căsătoriei prin acţiunea funestă pe care o fcrcitâ
căsătoria asupra constituţiei morale a femeii. Dar, efectele lui nefiind decât con-fute şi mascate prin acea decădere morală pe
care o suferă femeia intrând în asocierea (îjugală, ar trebui să reapară când asocierea se destramă, adică în văduvie.Ar ţ/ebu; /¾
Bem atunci femeia, debarasată de jugul conjugal care o deprima, reintrând în posesia ^îror avantajelor, afirmându-şi în fine
superioritatea nativă faţă de congenerele ei care Iau putut să se facă admise în căsătorie. Cu alte cuvinte, văduva fără copii ar
trebui să K , în raport cu celibatarele, un coeficient de protecţie cel puţin apropiat de cel al duvului fără copii. Dar, nimic din
toate acestea. Un milion de văduve fără copii furni-izâ anual 322 de sinucideri; un milion de celibatare de 60 de ani (vârsta
medie a văilor) produce un număr cuprins între 189 şi 204, adică, în medie, 196. Primul dintre ■te numere este faţa de al
doilea ca 100 faţa de 60. Văduvele fara copii au deci un fccient sub unitar, adică un coeficient de agravare; el este egal cu 0,60,
puţin inferior ■faţă de cel al soţiilor fără copii (0,67). Prin urmare, nu căsătoria le împiedică pe Tisă manifeste faţă de sinucidere
 114 EMILE DURK

aversiune naturală, cum s-a presupus, leva replica, poate, că ceea CE împiedică totala restabilire a benefîcejorj^Jgţi ,¾¾¾»
Va ^fr&f^mfâakctâ, este faptul că văduvia ^^ffjff^gf
^J$-dM$^(x.
P / 9jM văduva este în situaţie şi MAI'criticâ decât văduvul, idee larg îmbrăţişată. Se
insistă pe greutăţile economice şi morale CU care trebuie lupte când este obligată să-şi asigure
singură subzistenţa, CU atât mai mari când exista şi o întreagă familie. Opinie demonstrată prin
înseşi faptele, s-a crezi Morselli 174, statistica ar arăta că femeia în situaţia de văduvă ar fi mai
puţin di bărbat în privinţa înclinaţiei pentru sinucidere decât în căsătorie - ca femeie d fiind
deja în această privinţă, mai apropiată de sexul masculin decât atunci când libatară, prin
urmare, cea mai detestabilă condiţie pentru ea. în sprijinul respect Morselli prezintă
următoarele cifre care se raportează la Franţa, dar, cu uşoare se pot observa la toate ţările
Europei:

Partea fiecărui sex din 100 de sinucideri Partea fiecărui sex din 10(
ale persoanelor căsătorite (în %) sinucideri ale văduvilor (îi
Bărbaţi Femei Bărbaţi Fem
1871 79 21 71 29
1872 78 22 68 32
1873 79 21 69 31
1874 74 26 57 43
1875 81 19 77 23
1976 82 CC 78 22

Partea femeii din sinuciderile comise de ambele sexe în condiţia de văduvie pa devâr, să fie
mai consistentă decât în sinuciderile persoanelor căsătorite. O do\ aşa, că văduvia este pentru
femeie mai grea chiar decât este căsătoria? Iar dacă a lucrurile, nu-i de mirare că, o dată
văduvă, bunele efecte ale naturii ei să fie mai n înainte împiedicate de a se manifesta.
Din păcate, pretinsa lege se întemeiază pe o eroare. Morselli a uitat că pre sunt de două ori
mai multe văduve decât văduvi. în Franţa, cifrele rotunjită ai două milioane de văduve există
doar un milion de bărbaţi care şi-au pierdut soţi sia, conform recensământului din 1890, erau
450 000 la 1319 000 de văduve, în Itali de o parte şi 1 322 000 de cealaltă. în aceste condiţii, e
firesc să fie mai mare cc văduvelor decât cea a soţiilor, care, acestea, sunt evident în număr
egal cu si vrem ca respectiva comparaţie să fie relevanta, trebuie să egalizăm cele două ;
Luându-ne această precauţie, obţinem însă rezultate contrare celor obţinute de La vârsta medie
a văduvilor, adică 60 de ani, un milion de soţii dau 154 de sini un milion de soţi 577. Partea
femeilor este deci de 21%. Ea diminuează se văduvie. într-adevăr, un milion de văduve dau
210 cazuri, un milion de văduvi unde rezultă că la 100 de sinucideri comise de văduvi de
ambele sexe, fe numără decât 17. Dimpotrivă partea bărbaţilor urcă de la 79 la 83%. Astfel,
trec căsătorie la văduvie, bărbatul pierde mai mult decât femeia, deoarece nu ] anumite
avantaje pe care le datora stării conjugale. Nu există deci nici un presupunem că această
schimbare de situaţie ar fi mai puţin grea şi mai ] burâtoare pentru el decât pentru ea,
dimpotrivă. Se ştie, de altfel, că mortal duvilor o depăşeşte cu mult pe cea a văduvelor, ceea ce
se întâmplă şi cu nupţia toate vârstele, cea a primilor fiind de trei sau patru ori mai puternică
decât a celi în timp ce nupţialitatea văduvelor nu este decât cu puţin superioară celei a celil
Pe cât sunt de reticente femeile de a se arunca într-o nouă căsătorie, pe atât sunt bărbaţii de
avântaţi în acelaşi demers175. Situaţia ar fi cu totul alta, dacă într-adevăr condiţia lui de văduv ar
fi atât de uşoară, iar cea a femeii, dimpobivă, atât de greu de suportat, precum s-a spus176.
Dar dacă nimic deosebit nu paralizează în văduvie înzestrările naturale pe care le-ar Ivea
174
Op. cit, pag. 342
femeia şi dacă ele nu-şi manifestă nici prezenţa prin vreun semn apreciabil, nu există nici un
motiv să presupunem existenţa lor. Ipoteza selecţiei matrimoniale nu se aplică aşadar deloc la
sexul feminin. Nimic nu autorizează gândul că femeia chemată spre căsătorie ar poseda o
constituţie privilegiată care o înarmează dinainte împotriva sinuciderii. Prin urmare, aceeaşi
presupunere este la fel de puţin fondată şi în ceea ce-1 priceşte pe bărbat. Coeficientul de 1,5
de care se bucură soţii fără copii nu provine din faptul p ei se recrutează din păturile cele mai
sănătoase ale populaţiei; deci el nu poate să fie jdecât un efect al căsătoriei. Trebuie să
admitem că asocierea conjugală, atât de dezastruoasă pentru femeie, este, dimpotrivă, chiar în
lipsa copiilor, binefăcătoare pentru băr-bat. Cei care se căsătoresc nu constituie o aristocraţie
prin naştere, ei nu aduc cu sine lata elaborat un temperament care îi deturnează de la
'nuciderea - Studiu de sociologie 115

sinucidere, ci dobândesc acest lemperament trăind viaţa conjugală. Cel puţin, dacă ei au unele
prerogative naturale, jiacestea nu pot sâ fie decât vagi şi nedefinite, căci rămân fără efect până
când nu apar alte ■ediţii, încât este adevărat că sinuciderea depinde în principal nu de calităţile
congenitale ale indivizilor, ci de cauze ce sunt exterioare şi care îi domină ! I Mai rămâne,
totuşi, de rezolvat o ultimă dificultate. Dacă respectivul coeficient de 1,5, independent de
familie, se datorează căsătoriei, cum se face că el îi supravieţuieşte, regă-lindu-se cel puţin sub
formă atenuată (1,2) la văduvii fără copii? Dacă respingem teoria [selecţiei mau'imoniale care
ar da seama de această supravieţuire, prin ce să o înlocuim? r Este de-ajuns sâ presupunem că
obişnuinţele, gusturile, tendinţele contractate în Impui căsătoriei nu dispar o dată cu disoluţia ei
- ipoteză cât se poate de normală. Dacă deci bărbatul căsătorit, şi atunci când nu are copii,
manifestă o îndepărtare relativă faţă le sinucidere, este inevitabil să păstreze ceva din acest
sentiment şi când ajunge văduv. Jumai câ, deoarece văduvia nu vine fără o oarecare tulburare
morală şi deoarece, aşa jim vom arăta mai departe, orice ruptură de echilibru împinge la
sinucidere, respec-vele dispoziţii se menţin dar sunt diminuate. Invers, dar din aceieaşi raţiuni,
pentru că oţia sterilă se sinucide mai mult decât dacă ar fi rămas celibatară, ea păstrează, odată
junsâ văduvă, această mai puternică înclinaţie, chiar ceva mai accentuată din pricina şilburârii
şi dezadaptârii ce le aduce întotdeauna cu sine văduvia. Doar câ, efectele rele le căsătoriei
asupra ei făcând schimbarea de stare mai lesnicioasă pentru ea, agravarea tte foarte uşoară.
Coeficientul scade numai cu câteva sutimi (0,60 faţă de 0,67)177
, ,7;> Vezi BERTILLON, I^es celibataires, Ies veufs, etc, Rev. scient, 1879
176
i In susţinerea tezei lui, Morselii invocă şi faptul că, după războaie, sinuciderile văduvelor suferă o creştere
uit mai considerabilă decât cele ale celibatarelor sau soţiilor. Dar atunci, pur şi simplu, numărul văduvelor
creşte I proporţii excepţionale şi e deci firesc ca din rândul lor sâ rezulte mai multe sinucideri şi, totodată, ca
această «stere sâ persiste până ce echilibrul se restabileşte şi diferitele categorii de stare civilă revin la nivelul
normal. I 177 Când există copii, in cazul ambelor sexe, scăderea ca efect al văduviei este aproape aceeaşi.
Coeficientul e soţi cu copii este 2,9; devine 1,6. Cel al femeilor în acelaşi condiţii trece de la 1,89 la 1,06.
Diminuarea este e45% pentru bărbaţi, de 44% pentru femei. După cum am spus deja, văduvia produce două
feluri de efecte: ea jlburâ 1. asocierea conjugală şi 2. asocierea familială. Cea dintâi tulburare este mai puţin
resimţită de femeie ecatde bărbat, anume pentru câ ea profită mai puţin din căsătorie. în schimb, a doua
tulburare este mai puternic simţită, căci îi este adesea mai greu să se substituie soţului la conducerea familiei
decât îi este lui sâ o înlo-piascâ in funcţiile domestice. Aşadar, când există copii se produce un soi de compensaţie
ce face ca tendinţa ^sinucidere a ambelor sexe ca efect al văduviei să varieze in aceleaşi proporţii. Astfel, mai
ales când nu există pii femeia văduva recâştigă ceva teren din ceea ce a pierdut prin starea de căsătorie.
11 6 EMILE DURK1

Explicaţia este confirmata de faptul ea nu este decât un caz particular al unei proj mai
generale ce se poate formula astfel: în aceeaşi societate, tendinţa de sinucide starea de
văduvie, este, pentru ambele sexe, funcţie de tendinţa de sinucidere pe c manifestă sexul
respectiv în starea dc căsătorie. Dacă soţul este puternic apărat, duvul va fi apărat, deşi,
bineînţeles, în mai mică măsură; dacă cel dintâi nu este puţin deturnat de la sinucidere,
celălalt nu va mai fi nici el deturnat sau va fi extre puţin. Pentru a ne asigura de exactitatea
acestei teoreme, nu avem decât să ne rap< la tabelele XX şi XXI şi la concluziile desprinse
de acolo. Am văzut că în căsătorie, c văduvie, unul dintre sex este întotdeauna mai
favorizat decât celălalt. Iar acela car privilegiat în raport cu celălalt în prima dintre cele
două condiţii îşi păstrează privi şi în cealaltă condiţie. în Franţa, soţii au un coeficient de
protecţie mai mare decât s cel al văduvilor este şi el mai ridicat decât coeficientul de
protecţie al văduvelor. Si persoanelor căsătorite din Oldenburg se prezintă schimbată:
femeia se bucură d( nitate mai mare decât bărbatul. Aceeaşi inversare se repetă la văduvi şi
la văduve.
Cum cele două cazuri pot părea o probă insuficientă şi cum, pe de altă part blicaţiile
statistice nu ne oferă elementele necesare pentru a verifica propoziţia noa cazul altor ţări,
spre a lărgi câmpul comparaţiilor, am recurs la următorul precede calculat separat rata
sinuciderii pentru fiecare grupă de vârstă şi de stare civilă în tamentul Seine, pe de o parte,
iar pe de altă parte, pentru restul departamentelor fi* luate la un loc. Cele două grupuri
sociale astfel izolate unul de altul sunt destul de ci pentru a ne permite să sperăm o
comparaţie relevantă. Şi, într-adevăr, la nivelul loi de familie acţionează foarte diferit
asupra sinuciderii (vezi tabelul XXII).
TABELU
Compararea ratei sinuciderii la un milion de locuitori pe grupe de vârstă şi de
stare civilă în Seine şi în provincie (1889 -1891)
Sinuciderea - Studiu de sociologie 11 7

Coeficientul de Coeficienţi
protecţie în protecţie
Bărbaţi Femei
raport cu raport c
celibatarii celibatari
Vârsta
11 8 EMILE DURK1

c a o
3 •O
2 re
Sinuciderea - Studiu de sociologie 11 9

O
Provi
15-20 ani1004000,2567363751,8620-25
ncie
ani214951532,251,399552761,8225-30 ani3651033733
540,97122641561,9030-40
ani5902025112,921,15101741741,3640-50
ani9762956333,301,54147951491,5450-60
ani14454708523,071,691781361741,3060-70
ani179058210473,071,701631422211,1470-80
ani200066412523,011,592001912331,04Peste 80
ani145876211291,911,291601082211,48Mediile
coeficienţilor de protecţie2,881,451,49
120 EMILE DURK1

Departament
15-20 ani28020000,1422420-25 ani4871283,80196643,0625-30
ul Seine
ani5992987142,010,833281032963,181,1030-40
ani8694369121,990,952811563731,800,7540-50
ani98580814591,210,673572172891.641,2350-60
ani1367115223211,180,584563534101,291,1160-70
ani1500155929020,960,515154716371,090,8070-80
ani1783174120821,020,853266774640,480,70Peste 80
ani1923111120891,730,925082775911,830,85Mediile coeficienţilor
de protecţie1,560,751,790,93
în departamentele din provincie, soţul este mult mai apărat decât
soţia, coeficientul lui oborând decât de patru ori sub 3 178, în timp ce
coeficientul femeii nu ajunge niciodată !; media este în primul caz de
2,88, în celălalt, de 1,49. în Seine, se întâmplă invers -
mc
79179. Exact aceeaşi inversare se regăseşte şi între văduvi şi văduve. în provincie, coefi-tul
Cit mediu al văduvilor este ridicat (1,45), cel al văduvelor fiind mult inferior (0,78). în
■epartamentul Seine, dimpotrivă, cel de-al doilea este mai mare, urcând la 0,93, foarte Iproape
de unitate, pe când celălalt coboară la 0,75. Astfel, oricare arii sexul cel favorizat, văduvia
urmează cu regularitate căsătoria.
\ Mai mult decât atât, căutând să aflăm în ce raport variază de la un grup social la altul
{oeficientul soţilor şi făcând apoi acelaşi calcul pentru văduvi, iată la ce rezultate surprin-
ptoare ajungem:
Sinuciderea - Studiu de sociologie 121

Coeficient soţi din provincie 2,88

- 1,84
Coeficient soţi din departamentul Seine 1,56
122 EMILE DURK1

Coeficient văduvi din provincie 1,45

1,93
Coeficient văduvi din departamentul Seine 0,75

iar pentru femei:

Coeficient soţii din departamentul Seine 1,79
1,20
Coeficient soţii din provincie 1,49
Coeficient văduve din departamentul Seine 0,93
1,19
Coeficient văduve din provincie 0>78
 124 EMILE DURK1

Se remarcă in tabelul XXII câ la Paris, ca şi în provincie, coeficientul soţilor sub 20 de ani este subunitar,
înseamnă în cazul lor o agravare. Iată o confirmare a legii mai înainte enunţate. Se observă câ, atunci
când cel mai favorizat de căsătorie este sexul feminin, disproporţia dintre sexe I mai mica decât atunci
când este avantajat soţul. Altă confirmare a remarcii de mai sus.
Raporturile numerice sunt, pentru fiecare sex, aproape egale, la diferenţă de i câteva
sutimi, egalitate aproape absolută în cazul femeilor. Astfel, nu numai că arunc: coeficientul
soţilor urcă sau coboară, acelaşi lucru se întâmplă şi cu coeficientul vădi dar şi creşterea sau
diminuarea se produc în aceeaşi măsură. Aceste relaţii se pot ma într-o formă ce confirmă şi
mai concludent legea pe care am enunţat-o. Ele ir faptul că, într-adevăr, peste tot, indiferent de
ce sex ar fi vorba, văduvia dimin imunitatea soţilor într-un raport constant:
125 EMILE DURK

Soţi din provincie 2,88

1,98
Văduvi din provincie 1,45

Soti din Seine 1,56

126 EMILE DURK

2,0

Văduvi din Seine 0,75

Soţii din provincie 1,49

127 EMILE DURK

1,91

Văduve din provincie 0,78

Soţii din Seine 1,79

128 EMILE DURK

Văduve din Seine 0,93 = 1,92

129 EMILE DURK

Coeficientul văduvilor este la jumătate din cel al soţilor. Nici o exagerare c afirmaţia
că înclinaţia văduvilor pentru sinucidere este funcţie de înclinaţia respe celor căsătoriţi;
altfel spus, prima este în parte o consecinţă a celei de-a doua. Şi deoarece căsătoria, chiar
în lipsa copiilor, apără bărbatul, nu trebuie să fie de mii văduvul păstrează ceva din
fericita dispoziţie.
Pe lângă faptul că răspunde la întrebarea pe care ne-am pus-o, rezultatul acesta; o altă
lumină asupra naturii văduviei. El ne arată că, într-adevăr, văduvia nu este în condiţie
iremediabil dăunătoare, adesea, prezentându-se mai bine decât celibatul, rul este că,
structura morală a văduvilor şi a văduvelor nu are nimic specific, ci d de structura
persoanelor căsătorite de acelaşi sex şi în aceeaşi ţară. Este doar o ] gire a ei. Spuneţi-mi,
aşadar, cum anume îi afectează căsătoria şi viaţa de familie pe ţii şi pe femeile dintr-o
anumită ţară, şi vă voi arăta ce este văduvia pentru unii şi ceilalţi. Aşadar, printr-o fericită
compensaţie, acolo unde căsătoria şi asocierea dor reprezintă o stare bună, criza provocată
de văduvie este mai dureroasă, oamenii fiii puţin înarmaţi să-i facă faţă şi, invers, ea este
mai puţin gravă când constituţia monială şi familia lasă de dorit, oamenii fiind mai căliţi
spre a rezista. Astfel, în soc unde bărbatul are avantaje prin familie mai mult decât femeia,
el va suferi mai mu rămâne singur, dar, în acelaşi timp, este în stare să suporte bine
suferinţa, căci infl-salutare l-au făcut mai refractar la hotărârile disperate.

Coeficientul de protecţie în raport cu celibatarele

Coeficientul de protecţie în raport cu celibatarii

IV
Tabelul de mai jos sintetizează faptele astfel stabilite180:
Influenţa familiei asupra sinuciderii la nivelul flecărui sex

Rata sinuciderii
Rata sinuciderii

Bărbaţi Femei

Celibatari de 45 de ani Soţi cu 975 2,9 1,5 Celibatare de 42 de ani Soţii 150 79 1,89 0,67
copii Soţi fără copii Celibatari 336 1,6 1,2 cu copii Şotii fără copii 221 1,06 0,60
de 60 de ani Văduvi cu copii 644 Celibatare de 60 de ani 196
Văduvi fără copii 1504 Văduve cu copii Văduve 186
937 fără copii 322
1258

Din acest tabel şi din observaţiile precedente, reiese că asupra sinuciderii căsătoria
exercită o acţiune protectoare, ce îi este proprie, restrânsă şi avantajând un singur sex.
Dincolo de utilitatea stabilirii existenţei ei (ce se va înţelege şi mai bine în capitolul V al
acestei părţi), rămâne certitudinea că factorul esenţial al imunităţii persoanelor căsătorite
este familia, adică grupul complet alcătuit de părinţi şi de copii. Soţii, ca membrii ai fa -
miliei, au partea lor de contribuţie la producerea acestui rezultat, dar nu ca soţ şi ca soţie,
ci ca mamă şi ca tată, ca funcţionari ai asociaţiei familiale. Dacă dispariţia unuia dintre ei
sporeşte şansele celuilalt de a se omorî, nu se întâmplă pentru că legăturile personale ce-i
uneau au fost rupte, ci pentru că rezultă o bulversare a familiei ale cărei consecinţe le
suportă soţul supravieţuitor. Lăsând pentru mai departe analiza acţiunii speciale a familiei,
vom spune doar că societatea domestică, aidoma societăţii religioase, este un puternic
protector împotriva sinuciderii.
Această protecţie este cu atât mai cuprinzătoare cu cât familia este mai densă, adică
cuprinde un mai mare număr de elemente.
Afirmaţia am enunţat-o şi am demonstrat-o într-un articol din Revue de philosophie
apărut în noiembrie 1888, dar insuficientele date statistice pe care le-am avut atunci la
dispoziţie nu ne-au permis să o probăm cu toată rigoarea pe care ne-am fi dorit-o. Ini
180
BERTILLON (articolul citat din Revue scientiSquei) prezentase deja rata sinuciderii pentru categoriile
de stare civilă în funcţie de existenţa ori absenţa copiilor. Iată rezultatele sale (sinucideri la un milion) :
Soţi cu copii 205 Văduvi cu copii 526
Soţi fără copii 478 Văduvi fără copii 1004
Soţii cu copii 45 Văduve cu copii 104
Soţii fără copii 158 Văduve fără copii 238
Cifrele se referă la anii 18G1 - 1868. Dată fiind înmulţirea generală a sinuciderilor, datele le confirmă pe
cele găsite de noi. Dar cum absenţa unui tabel analog tabelului nostru XXI nu permitea compararea
persoanelor căsătorite şi a văduvilor cu celibatarii de aceeaşi vârstă, nu se putea trage o concluzie riguroasă
despre coeficientul de protecţie. Pe de altă parte ne întrebăm dacă se referă la ansamblul ţârii. De la Biroul de
Statistică al Franţei am aflat că înainte de 1886 în recensăminte nu se făcea distincţie între soţi cu copii şi soţi
fără copii, cu excepţia recensământului din 1865, dar şi atunci numai pentru departamentele din provincie.
130 EMILE DURK

devăr, ignoram care era efectivul mediu.al familiei, în Franţa, în general, şi în flec
departament. Am fost nevoiţi deci să presupunem că densitatea familială depindea de
mărul de copii, număr care, nefiind indicat de recensăminte, a trebuit să-1 estimăm în n
indirect folosind ceea ce în demografie se numeşte creşterea fiziologică, adică excedei
anual de naşteri la o mie de decese. Substituire nu lipsită de logică, fiindcă acolo u:
creşterea este ridicată, familia, în general, nu se putea să nu fie densă. Totuşi, această c
secinţâ nu este necesară şi, adesea, nici nu se produce. Acolo unde copiii obişnuiesi plece
repede de lângă părinţi, pentru a se muta în altă localitate, în altă locuinţă, fie alte pricini,
densitatea familiei nu mai este în raport de numărul lor. In fapt, casa pc sâ fie pustie,
oricât de fecund ar fi fost menajul, aşa cum se întâmplă, pe de o parte mediile cultivate,
unde copiii sunt trimişi în afară să-şi definitiveze educaţia, pe de parte, în regiunile sărace,
unde dificultăţile existenţei impun o dispersare premat Invers, în pofida unei natalităţi
mediocre, familia poate să cuprindă un număr suficien chiar ridicat de elemente, dacă
celibatarii adulţi sau chiar copiii căsătoriţi conţinu; trăiască alături de părinţii lor, formând
una şi aceeaşi societate domestică. Din ti aceste motive, nu putem măsura cu exactitate
densitatea relativă a grupului familial ă> dacă ştim care este efectiv compoziţia lui.

Recensământul din 1886, ale cărui rezultate nu s-au publicat decât la sfârşitul lui 1 ne-
a făcut-o cunoscută. Dacă, după indicaţiile aflate aici referitoare la diferitele dep; mente
franceze, calculăm raportul între sinucidere şi efectivul mediu al familiei, iată 1 rezultate
ajungem:

Sinucideri la un milion de Efectivul mediu al familiei pentru

locuitori (1878-1887) 100 de menaje (1886)
Grupul I (11 departamente) De la 430 la 380 347
Grupul II (6 departamente) De la 300 la 240 360
Grupul III (15 departamente) De !a 230 la 180 376
Grupul IV (18 departamente) De la 170 la 130 393
Grupul V (26 departamente) De la 120 la 80 418
Grupul VI (10 departamente) De la 70 la 30 434

Cu regularitate, pe măsură ce sinuciderile diminuează, densitatea familială creşti Dacă în

loc să comparăm mediile, analizăm conţinutul fiecărui grup, nu vom afla n care să nu
confirme această concluzie. Pentru Franţa în ansamblu, efectivul mediu de 39 de persoane
la 10 familii. Dacă vom cerceta câte departamente sunt sub aci medie şi câte sunt peste
medie în fiecare din cele şase clase, vom găsi următoarele:
Departamente
Peste efectivul mediu (în %) Sub efectivul mediu (în %)
Grupul I 100 0
Grupul II 84 16
Grupul III 60 30
Grupul IV 33 63
Grupul V 19 81
Grupul VI 0 100
Grupul care numără cele mai multe sinucideri cuprinde departamentele unde efec-ul
familiei este sub medie. Puţin câte puţin, cu cea mai mare regularitate, raportul se stoarnă
până la inversarea completă. în ultima clasă, unde sinuciderile sunt rare, toate
:partamentele au o densitate familială peste medie.
Cele două hărţi (vezi planşa P7) prezintă şi ele aceeaşi configuraţie generală. Regiunea
care familiile au cea mai mică densitate are sensibil aceleaşi limite ca zona suicidogenă. î

ocupă nordul şi estul şi se întinde până în Bretania, într-o parte, şi până în Loire, în :alaltă
parte. Dimpotrivă, în vest şi în sud, unde sinuciderile sunt puţin numeroase, milia are în
general un efectiv ridicat. Raportul se regăseşte şi la nivelul detaliilor. în :giunea
septentrională, se observă două departamente care se singularizează prin slaba racţie
pentru sinucidere, zona nordică şi Pas-de-Calais, fapt cu atât mai surprinzător cu It nordul
este puternic industrializat, ştiindu-se că marea industrie favorizează nuciderea. Aceeaşi
particularitate se regăseşte şi pe cealaltă hartă. în aceste două epartamente, densitatea
familială este ridicată, în timp ce în departamentele învecinate Ite foarte scăzută. în sud,
pe cele două hărţi, aceeaşi pată întunecată formată de louches-du Rhone, Var şi Alpes-
Maritimes, şi, la vest, pata luminoasă ocupată de Metania. Iregularităţile constituie
131 EMILE DURK

excepţia, niciodată pertinentă. Dată fiind multitudinea ctorilor ce pot să afecteze un

fenomen de o atare complexitate, coincidenţa generală :te semnificativă.

PLANŞA IV. SINUCIDEREA ŞI DENSITATEA FAMILIALĂ

Sinucideri (1878-1887) Densitatea medie a familiei

\M 2 H 3il 4QTJD 5HD BUJ !■ 3 SI ^Ein sOTJ 6□

Proporţia la 100 000 locuitori Numărul de persoane pentru 10 menajc

1. De la 31 la 48; 2. De la 24 la 30; 3. De la 18 la 23; 4. L De la 33 la 35; 2. De la 36 la 38; 3. De la 39 la 40;
e la 13 la 17; 5. De la 8 la 12; 6. De la 3 la 7. De la 41 la 43; 5. De la 44 la 45; 6. De la 46 la 49.
Media: 39
Aceeaşi relaţie inversă se regăseşte şi în felul cum au evoluat în timp cel fenomene.
După 1836, sinuciderea a crescut continuu, iar natalitatea a scăzut. Intt 1830, erau 308
naşteri la 10 000 locuitori, în perioada 1881-1888 - doar 240, descr neîncetat. Totodată, se
constată tendinţa fragmentării familiei, divizării ei din a între 1856 şi 1886, numărul
menajelor a crescut cu 2 milioane (cifră rotunjită), sând regulat şi continuu de la 8 796
276 la 10 662 423. Şi totuşi, în aceeaşi perio; pulaţia nu a crescut decât cu două milioane
de persoane, ceea ce denotă că fiecare numără mai puţini membri181.
Asemenea fapte sunt departe de a confirma concepţia curentă, conform sinuciderea s-
ar datora mai ales greutăţilor vieţii, căci, iată, dimpotrivă, ea diminu măsură ce poverile
sporesc. Iată o consecinţă a malthusianismului pe care n-a pre inventatorul lui. Când
recomanda restrângerea familiei, el se gândea că respect tricţie, cel puţin în unele cazuri,
era necesară bunăstării generale. Departe ca 1 dense să fie un soi de lux de care ne putem
lipsi, un dar pe care doar bogatul şi permite, ele sunt pâinea cea de toate zilele fără de care
nu putem supravieţui.
Dar ce face ca efectiv densitatea familiei să aibă această influenţă asupra sini: Pentru a
răspunde la întrebare, nu trebuie să apelăm la factorul organic, căci dai litatea absolută
este un produs al cauzelor biologice, nu acelaşi lucru se poate spi pre fecunditatea
insuficientă care cel mai adesea este voluntară şi ţine de o anui tică. în plus, densitatea
familială, aşa cum am evaluat-o noi, nu depinde excl natalitate, căci am văzut că, acolo
unde familiile sunt puţin numeroase, pot inter\ elemente şi că numărul mare de membri ai
familiei poate rămâne fâră efect dacă n u participă efectiv şi constant la viaţa grupului. N-
ar trebui, oare să atribuim virtute protectoare mai degrabă sentimentelor sui generis ale
părinţilor faţă cendenţi ? Mai ales că aceste sentimente, pentru a fi eficiente, presupun o
anumi de spirit a societăţii domestice. Nu pot fi puternice dacă familia nu este unită. Deci
că felul în care funcţionează familia variază după cum e mai mult sau mai puţir numărul
de elemente din care este compusă afectează înclinaţia pentru sinucide
Efectiv, densitatea unui grup nu poate să diminueze fără ca vitalitatea lui sâ n i Dacă
sentimentele colective au o energie deosebită, este pentru că forţa cu a resimţite de fiecare
conştiinţă individuală îşi găseşte ecoul în toate celelalte şi Intensitatea pe care o ating
sentimentele depinde de numărul de conştiinţe care 1 tăşesc. Iată de ce cu cât o mulţime
este mai mare, cu atât pasiunile ce se declan nivelul ei sunt susceptibile de a deveni
paroxistice. Prin urmare, în sânul unei fam sentimentele, amintirile comune nu pot fi
foarte intense, căci nu există destule cc spre a le reverbera şi a le trăi în comun. Nu se pot
132 EMILE DURK

constitui aici acele puternice care-i leagă pe membrii unui grup, capabile de a le
supravieţui şi a suda generaţiil sive. De altfel, familiile mici sunt în mod necesar efemere
şi, în absenţa duratei, r societate care să poată fi consistentă. Nu numai că sunt firave, dar
nici nu pot să multe stările de spirit colective, căci numărul lor depinde de dinamica
schimbuli presii, de circulaţia trăirilor de la un subiect la altul, iar,pe de altă parte, acest
schi cu atât mai rapid cu cât antrenează mai mulţi oameni. Intr-o societate suficient d
fluxul acesta este neîntrerupt, căci există mereu unităţi sociale în contact, pe câ aceste
unităţi sunt rare şi relaţiile lor nu pot sâ fie decât intermitente, cu momei viaţa comună se
întrerupe. De asemenea, când familia este puţin extinsă, când întc există puţine rude
laolaltă, viaţa domestică lâncezeşte şi de multe ori căminul e p
Vezi Denombrement de 1888, pag. 106
A spune despre un grup că are o viaţă în comun mai mică decât altul înseamnă a afirma
că este mai puţin puternic integrat, căci starea de integrare a unui agregat social reflectă
intensitatea vieţii colective şi dinamica ei în grup. Iar grupul este cu atât mai unitar şi mai
rezistent, cu cât relaţiile dinfre membrii lui sunt mai vii şi continue. Concluzia la care am
ajuns poate fi completată astfel: pe lângă faptul că familia este un puternic protector
împotriva sinuciderii, ea apără cu atât mai bine cu cât este mai puternic constituită182.

V
Dacă statisticile nu ar fi atât de limitative, cu ajutorul aceleiaşi metode, s-ar demonstra
fără greutate că această lege se aplică şi societăţilor politice. Istoria ne arată că, în general,
sinuciderile sunt rare în societăţile tinere18^, aflate pe calea evoluţiei şi constituirii,
înmulţindu-se pe măsură ce respectivele societăţi se destramă. In Grecia, la Roma, sinuci -
derea apare când vechea organizare a cetăţii se clatină, progresia ei marcând succesivele
etape de decadenţă. Acelaşi fenomen este de semnalat şi pentru Imperiul otoman. în
ajunul Revoluţiei franceze din 1789, tulburarea ce a cuprins societatea ca urmare a
descompunerii vechiului sistem social s-a tradus printr-o bruscă avalanşă de sinucideri
despre care vorbesc autorii vremii184.
Dincolo de datele istorice, statistica sinuciderii, deşi nu coboară mai jos de ultimii
şaptezeci de ani, ne furnizează câteva dovezi care au avantajul unei mari precizii.
S-a scris câteodată că marile şocuri politice atrag înmulţirea sinuciderilor, dar Morselii
a arătat că faptele contrazic o atare opinie. Toate revoluţiile ce au avut loc în Franţa în
secolul XLX au diminuat numărul sinuciderilor la momentul producerii lor. în 1830,
totalul cazurilor coboară de la 1 904, în 1829, la 1 756, adică se înregistrează o bruscă
diminuare de 10%. în 1848, regresiunea nu e mai puţin importantă, totalul anual ajunge de
la 3 647 la 3 301. Apoi, între anii 1848-1849, criza ce a tulburat Franţa a făcut turul
Europei, şi pretutindeni sinuciderile scad, scăderea fiind cu atât mai pregnantă cu cât criza
a fost mai gravă şi mai îndelungată. Ceea ce reiese din tabelul următor:

Danemarca Prusia Bavaria regatul Saxoniei Austria

1847 345 1852 217 611 (în 1846)
1848 305 1649 215 398
1849 337 1527 189 328 452
în Germania, emoţia a fost cu mult mai vie decât în Danemarca şi lupta mai lungă chiar
decât în Franţa, unde s-a format pe loc un nou guvern, aşa încât diminuarea s-a prelungit

182
Ani folosit termenul densitate cu un sens puţin diferit de cel ce i se atribuie de obicei în sociologie. în
general, densitatea unui grup se defineşte în funcţie nu de numărul absolut al indivizilor asociaţi (am numi
asta .mai degrabă volum), ci de numărul indivizilor care, la un volum egal, întreţin efectiv relaţii (vezi Regles de
la ufeth, sociol, pag. 139). Dar în cazul familiei, distincţia dintre volum şi densitate nu prezintă interes, pentru
că, din pricina micilor dimensiuni ale grupului, toţi indivizii asociaţi sunt în relaţii efective.
■ 183 A nu se confunda societăţile tinere, ajunse la un grad de dezvoltare, cu societăţile primitive ; în cele din
urma, aşa cum vom vedea în capitolul următor, sinuciderile sunt dimpotrivă foarte frecvente. I 184 Iată ce scrie
Helvetius în 1781: „Haosul financiar şi schimbarea structurii statale au provocat o [consternare generală.
Numeroasele sinucideri din Capitală sunt trista dovadă a acestor fapte". Cităm după JLEGOYT, pag. 30.
MERCIER, în Tableau de Paris (1782), arată că în 25 de ani numărul sinuciderilor s-a triplat
133 EMILE DURK

în statele germane până în 1849. Şi este, în raport cu acest ultim an, de : Bavaria, de 18%
în Prusia; în Saxonia, într-un singur an, din 1848 în 1849, a fost tot d<

Fenomenul nu s-a repetat în Franţa nici în 1851, nici în 1852, sinuciderile răm;
staţionare. Dar la Paris, lovitura de stat a produs efectul obişnuit, deşi s-a săvârşit i
cembrie, cifra sinuciderilor a scăzut de la 483 în 1851 la 446 în 1852 (- 8%), în 18î
mânând la 463185. Faptul ar părea să arate că revoluţia guvernamentală a emoţioi mult mai
intens Parisul decât provincia ce a rămas aproape indiferentă. De alt general, influenţa
unor asemenea crize este mai resimţită în Capitală decât în restu La Paris, descreşterea a
fost, în 1830, de 13 % (269 de cazuri faţă de 307 în anul prec şi de 359 în anul'următor);
în 1848, de 32% (481 de cazuri faţă de 698)186.
Simplele crize electorale, oricât de slabe ca intensitate, au uneori acelaşi rezulta fel, în
Franţa, calendarul sinuciderilor poartă vizibile urme ale loviturii de stat meritare din 16
mai 1877 şi ale agitaţiei ce a urmat, ca şi ale alegerilor din 1889, ce £ capăt agitaţiei
boulangiste. Ca dovadă, nu avem decât să punem faţă-n faţă distribr nară a sinuciderilor
din cei doi ani cu cele din anii imediat învecinaţi.
1876 1877 1878 1888 1889 189
Mai 604 649 717 924 919 81!
Iunie 662 692 682 851 829 82:
Iulie 625 540 693 825 818 88i
August 482 496 547 786 694 73.
Septembrie 394 378 512 673 597 72'
Octombrie 464 423 468 603 648 67.
Noiembrie 400 413 415 589 618 57
Decembrie 389 386 335 574 482 47

în primele luni din 1877 sunt mai multe sinucideri decât în 1876 (1945 de cazi
ianuarie în aprilie faţă de 1784) şi creşterea persistă în mai şi iunie. Abia la sf acestei luni
au fost dizolvate Camerele, deschizându-se de fapt, dacă nu de perioada electorală, când e
legitim de crezut că pasiunile politice au atins ap calmându-se încet-încet prin efectul
timpului şi al oboselii. Dar în iulie, sinucide loc să continue a depăşi nivelul celor din anul
precedent, iată diminuează cu 14¾ mică întrerupere în august, scăderea continuă, deşi în
mai mică măsură, p; octombrie. Este momentul când a luat sfârşit criza. Odată terminată
aceasta, mi ascensională a sinuciderilor, suspendată foarte scurt timp, reîncepe. în 1889,
feno este şi mai pregnant. Atunci Camerele s-au separat la începutul lui august, £
electorală a început imediat şi a durat până la sfârşitul lui septembrie, când ; alegerile. Dar
în august, faţă de aceeaşi lună a anului 1888, iată o bruscă dimin sinuciderilor cu 12%, ce
se menţine până în septembrie, încetând nu mai puţin bi octombrie, adică atunci când
lupta s-a încheiat.
Marile războaie de apărare naţională au aceeaşi influenţă ca şi tulburările poli 1866
izbucneşte războiul dintre Austria şi Italia, iar sinuciderile scad şi într-o ţai cealaltă cu
14%.
185
După LEGOYT, pag. 252
186
După MASARYCK, Der Selbstmord, pag. 137
Sinuciderea - Studiu de sociologie

134

1865______________1866______________1867
Italia 678 588 657
Austria 1464 1265 1407

în 1864, a venit rândul Danemarcei şi Saxoniei. în ultimul dintre state, sinuciderile care erau
la cota 643 în 1863, au scăzut la 545 in 1864 (-16%), spre a reveni la 619 în 1865. Pentru
Danemarca, neavând numărul sinuciderilor din 1863, nu putem să facem comparaţia cu 1864,
dar ştim că totalul acestui an (411) este cel mai scăzut din cele atinse după 1852. Iar cum în
1865 s-a ridicat la 451, probabil că cifra 411 dovedeşte o scădere serioasă.
Războiul din 1870-1871 a avut aceleaşi urmări în Franţa şi în Germania :

1869______________187()______________1871____________1872
Prusia 3186 2963 2723 2950
Saxonia 710 657 653 687
Franţa 5114 4157 4490 5275

S-ar putea crede că aceste diminuări rezultă din faptul că, o bună parte a populaţiei civile
fiind înregimentată, într-o armată antrenată în lupte e greu de ţinut socoteala sinuciderilor. Dar
femeile contribuie la respectiva diminuare la fel de bine ca bărbaţii. în Italia, sinuciderile
feminine coboară de la 130 în 1864 la 117 în 1866, în Saxonia, de la 133 în 1863 la 120 în 1864
şi la 114 în 1865 (-15%). în aceeaşi ţară, în 1870, scăderea nu este mai puţin importantă: de la
130 în 1869, sinuciderile ajung la 114 în 1870, rămânând la acest nivel până în 1871 - o
diminuare de 13%, superioară celei a sinuciderilor masculine la aceeaşi perioadă. Dacă în
Prusia, s-au sinucis 616 femei în 1869, nu mai erau decât 540 de sinucigaşe în 1871 (-13%). Se
mai ştie şi că tinerii apţi să poarte arme nu furnizează decât un mic contingent de sinucigaşi. în
1870, ei au fost antrenaţi doar şase luni în război; într-un astfel de interval de timp, pe vreme de
pace, la un milion de francezi între 25 şi 30 de ani, s-ar fi înregistrat cel mult o sută de
sinucideri*87, în timp ce între 1870 şi 1869 diferenţa în minus este de 1 057 de cazuri.
S-a ivit şi întrebarea dacă nu cumva reculul momentan pe timp de criză nu s-ar datora
paralizării activităţii autorităţilor administrative, ce ar fi dus la constatarea cu mai puţină
exactitate a sinuciderilor. Dar numeroase fapte arată că o asemenea cauză accidentală nu poate
sâ dea seama de respectivul fenomen. Mai întâi, trebuie remarcat marele lui grad ne
generalitate: se produce la învingători, ca şi la învinşi, la invadatori, ca şi la cei asediaţi, p plus,
dacă şocul a fost foarte puternic, efectele s-au resimţit şi destul de mult după amortizarea lui.
Sinuciderile nu sporesc apoi decât lent, trec câţiva ani până ca ele să bvinâ la cota de plecare,
iar asta se întâmplă chiar şi în ţările unde, în timpuri normale, sinuciderile cresc anual în mod
regulat. Deşi unele omisiuni parţiale ar fi posibile şi chiar boatecă, probabil, s-au înregistrat în
aceste momente de perturbări, scăderea înregistrată de statistici are caracter mult prea consistent
pentru a face din inadvertenţe trecătoare ile administraţiei cauza ei principală.
Cea mai bună dovadă că suntem în prezenţa nu a unei erori de numărare, ci a unui fe-lomen
de psihologie socială este faptul că nu toate crizele politice ori naţionale au această ifluenţă. Ci
numai acelea care stârnesc pasiuni colective. Deja am remarcat că întot-eauna revoluţiile
franceze au afectat mai ales sinuciderile din Paris, iar nu pe cele din departamente, cu toate că şi
187
într-adevăr, între 1889-1891, rata anuală, pentru această vârstă a fost de numai 396, iar rata semestrială :
aproximativ 200. Or, între 1870 şi 1890, numărul sinuciderilor la fiecare vârstă s-a dublat.

în provincie perturbări administrative au existat ca şi în C pitalâ. Numai că acest gen de

evenimente i-au captivat mai puţin pe provinciali decât ] parizieni, care au fost artizanii lor şi la
care au asistat de aproape. Şi tot aşa, în timp j marile războaie naţionale, ca acela din 1870-
Sinuciderea - Studiu de sociologie

135

1871, au avut mare influenţă asupra dinamii sinuciderilor şi în Franţa şi în Germania, alte
războaie, pur dinastice, ca cele din Crimei sau din Italia, care probabil că nu au avut ecou în
mase, au rămas şi aproape fără efec apreciabile sub aspectul ce ne interesează aici. Iată, chiar în
1854, s-a produs o creşte importantă a sinuciderilor (3 700 de cazuri faţă de 3 415 în 1853).
Acelaşi fapt - în Prus cu ocazia războaielor din 1864 şi 1866. Numărul sinucigaşilor este
staţionar în 1864 creşte puţin în 1866. Pentru că aceste războaie datorate exclusiv iniţiativei
politicienii nu au ajuns să înflăcăreze poporul ca în 1870.
Din acelaşi punct de vedere, este interesant de observat că în Bavaria, anul 1870 ni produs
aceleaşi efecte ca în alte state din Germania, mai ales din nordul Germaniei. A s-au înregistrat
mai multe sinucideri în 1870 decât în 1869 (452 faţă de 425). Abia în ÎS s-a produs o uşoară
diminuare, care s-a accentuat puţin după 1872, când nu au fost n mult de 412 cazuri, ceea ce
înseamnă o scădere de 9% faţă de 1869 şi de 4% faţă de 18 Dar Bavaria a participat la
evenimentele militare cu o contribuţie materială ca şi Prus şi ea şi-a mobilizat toată armata, nici
în cazul ei nu există motive care să ne îndemne credem că haosul administrativ ar fi fost mai
mic. Numai că la evenimente ea nt participat cu aceeaşi contribuţie morală. Se ştie că dintre
toatele state germane, Bava: cea catolică, şi-a trăit întotdeauna propria ei viaţă, ţinând cel mai
mult la autonomie. E; luat parte la acel război din voinţa suveranului ei, dar fără elan naţional.
Aşa că a rezis mai bine decât alte popoare aliate la mişcarea socială care agita atunci Germania,
ale t i repercusiuni nu s-au făcut simţite decât mai târziu şi destul de slab. Entuziasmul s-a i
moderat, abia când suflul ce a cuprins întreaga Germanie imediat după succesul din 1; a încălzit
puţin recea şi recalcitranta Bavarie de până atunci188.
De acest fapt putem lega şi un altul cu aceeaşi semnificaţie. în Franţa anilor 1870-lî
sinuciderile au diminuat doar în marile oraşe:
Sinucideri la un rnilinn de locuitori din
Mediul urban Mediul rural
1866-1869 202 104
1870-1872 161 110

Adevăratul motiv al acestei diferenţe este că războiul nu a produs mari efecte mo decât
asupra populaţiei urbane, mai sensibilă, mai impresionabilă, dar şi mai la curen evenimentele
decât populaţia satelor.
Faptele nu comportă decât o singură explicaţie. Anume că, marile şocuri sociale, * sunt
marile înfruntări populare, înviorează sentimentele colective, stimulează spi partizan şi
patriotismul, convingerile politice şi credinţa naţională, şi concentrează vitătjle către acelaşi ţel,
determinând, cel puţin pentru o vreme, o integrare mai puter
188
Şi nici nu putem fi siguri că diminuarea din 1872 a fost cauzată de evenimentele din 1870. Intr-ac în
afară de Prusia, nicăieri scăderea sinuciderilor nu s-a resimţit dincolo de perioada propriu-zisă a răzbc în
Saxonia, scăderea din 1870, care de altfel nu e decât de 8%, nu s-a accentuat în 1871 şi a încetat ap: complet
în 1872. în ducatul Baden diminuarea se limitează la 1870: ceie 244 de cazuri din 1871 depăşesc 1869 doar
cu 10%. Se pare deci că doar Prusia a fost cuprinsă de un soi de euforie colectivă imediat victorie. Celelalte
state au rămas mai puţin sensibile la glorie şi la puterea ce vin după război şi, odată consi marea temere
naţională, pasiunile sociale au reintrat în repaos.
Sinuciderea - Studiu de sociologie 136

a societăţii. Nu crizei i se datorează salutara influenţă a cărei existenţă am arătat-o aici, ci

luptei pe care o generează această criză. Pentru că lupta asta îi obligă pe oameni să fie
apropiaţi spre a face faţă pericolului comun, individul se gândeşte mai puţin la el şi mai mult la
demersul comun. Se înţelege, desigur, că integrarea poate să nu fie pur momentană, şi să
supravieţuiască uneori cauzei imediate ce a suscitat-o, mai ales dacă aceasta a fost intensă.

VI
Până acum am stabilit rând pe rând următoarele trei propoziţii:
Sinuciderea este invers proporţională cu gradul de integrare al comunităţii religioase.
Sinuciderea este invers proporţională cu gradul de integrare al asocierii domestice.
Sinuciderea este invers proporţională cu gradul de integrare al societăţii politice.
Această apropiere arată că, dacă cele trei societăţi au o acţiune moderatoare asupra
sinuciderii, faptul nu este urmarea caracterului particular al fiecăreia dintre ele, ci este datorat
unei cauze comune pentru toate. Eficacitatea religiei nu se datorează naturii deosebite a
sentimentelor religioase (ceea ce am arătat de altfel, studiind direct felul în tare acţionează
diferitele religii asupra sinuciderii - vezi mai sus, capitolul II), căci şi societăţile domestice şi
societăţile politice, atunci când sunt puternic integrate, produc aceleaşi efecte. Invers, nu
specificitatea relaţiilor domestice sau politice explică imunitatea pe care o conferă ele, căci şi
societatea religioasă se bucură de acelaşi privilegiu. Cauza nu se poate afla decât în acea
proprietate pe care o au toate aceste grupuri sociale, deşi, poate, în grade diferite. Or, singura
lor particularitate care satisface respectiva con-Miţie este faptul că toate sunt grupuri sociale,
societăţi puternic integrate. Desprindem astfel următoarea concluzie generală: sinuciderea
variază invers proporţional cu gradul de integrare a grupurilor sociale din care face parte
individul.
0 societate nu se poate dezintegra fără ca, în egală măsură, individul să nu fie detaşat deviata
socială, fără ca scopurile lui proprii să nu devină preponderente faţă de scopurile comune, într-
un cuvânt, fără ca personalitatea lui să nu tindă a se plasa mai presus de jinţa colectivă. Cu cât
grupurile cărora le aparţine sunt mai vlăguite, cu atât depinde el mai puţin de ele, şi, prin
urmare, cu atât mai mult se apleacă individul asupra lui însuşi, nerecunoscând alte reguli de
comportament decât cele întemeiate pe propriile interese particulare. Dacă vom conveni să
numim egoism această stare în care eul individual se jafirmă excesiv faţă de eul social şi pe
seama acestuia, putem da acestui tip particular de sinucidere ce rezultă dintr-un individualism
nemăsurat numele de sinucidere egoistă.
Dar cum poate să aibă sinuciderea o astfel de origine?
Mai întâi, se poate remarca faptul că, fiind capabilă de a-o stăvili cel mai bine, forţa
colectivă nu poate slăbi fără ca sinuciderea să nu se dezvolte. Când societatea are coeziune, îi
ţine pe indivizi sub dependenţa ei, îi socoteşte în slujba ei şi, prin urmare, nu le permite să
dispună de ei înşişi după propria lor fantezie. Se opune deci ca ei să se sustragă prin moarte de
la îndatoririle ce le revin faţă de ea. Dar când oamenii refuză să accepte legitimitatea acestei
subordonări, cum ar mai putea colectivitatea să-şi impună supremaţia? Ea nu mai are atunci
autoritatea necesară de a-i reţine la datorie dacă ei vor să dezerteze şi, conştientă de slăbiciunea
ei, va merge până la a le recunoaşte dreptul de a întreprinde în mod liber ceea ce ea nu mai
poate împiedica. Se admite câ oamenii sunt stăpânii propriilor destine şi că ie aparţine
hotărârea de a-şi pune capăt zilelor când le lipseşte motivaţia pentru a îndura răbdători
nenorocirile vieţii- Căci, atunci când sunt solidari cu un grup şi sunt animaţi de sentimente faţă
de acesta, oamenii manifestă mai multă îndârjire în a-şi suporta viaţa - pentru a nu se sustrage
intereselor faţă de care au obişnuinţa de a subordona propriile lor interese. Coeziunea faţă de
cauza comună îi leagă de viaţa şi, de altfel, scopul înalt fixat împreună îi împiedică să resimtă
puternic necaz personale. în sfârşit, într-o societate sudată şi vie, de la toţi către fiecare şi de la
fie-către toţi există un continuu schimb de idei şi de sentimente, iar un fel de asistenţi tuală
morală face ca individul să nu fie redus doar la propriile sale forţe, să pârtiei energia colectivă
şi să-şi împrospăteze din ea propria sa energie când o simte slâbin
Sinuciderea - Studiu de sociologie 137

Toate acestea sunt însă raţiuni secundare. Individualismul excesiv nu este do; mediu
favorizant al cauzelor sinuciderii, el este în sine o astfel de cauză. Nu numai eliberează pe om
de obstacolul supărător - înclinaţia ce-1 îndemnă să se omoare -, c creează respectiva
înclinaţie, generând o sinucidere special marcată de amprenta lu crul acesta trebuie bine
înţeles, căci caracterizează acest tip de sinucidere, o pai larizează şi justifică denumirea pe care
i-am dat-o. Ce anume poate explica acest rez al individualismului?
S-a afirmat uneori că, în virtutea alcătuirii sale psihologice, omul nu poate trăi dac simte
ataşament faţă de ceva care să-1 depăşească şi să-i supravieţuiască şi, din pr acestei necesităţi,
se vorbeşte de o nevoie pe care am resimţi-o de a nu dispărea cu l Viaţa, se spune, nu este
suportabilă decât dacă îi întrevedem raţiunea de a fi, dacă ai ţel prin care să merite osteneala de
a o trăi. Or, individul, doar el, nu este un scop sufi pentru propria activitate. El reprezintă prea
puţin. Este nu numai mărginit în spaţiu şi foarte limitat în timp. Când nu avem deci alt obiectiv
decât pe noi înşine, nu pi scăpa de ideea că eforturile noastre sunt în cele din urmă menite a se
risipi in n pentru că în neant va trebui să ne ducem. Dar aneantizarea ne înspăimântă. în ai
condiţii, nu vom avea curajul de a trăi, adică de a acţiona şi de a lupta, de vreme o toată
strădania asta nu va rămâne nimic. într-un cuvânt, starea de egoism ar fi în co dicţie cu natura
umană, prea precară spre a avea şanse sâ dureze.
Dar, în această formulare absolută, propoziţia este contestabilă. Dacă, într-adevj este atât
de odioasă ideea că fiinţa noastră trebuie să sfârşească, nu vom putea con sâ trăim decât cu
condiţia de a ne orbi noi înşine şi a ne resemna asupra valorilor \ Dar, dacă e, totuşi, posibil să
ne disimulăm într-o oarecare măsură, imaginea neantul o putem împiedica să existe; orice am
face, el este inevitabil. Putem împinge limita p teva generaţii, făcând astfel ca numele nostru să
dăinuie câţiva ani sau câteva secok mult decât corpul nostru, dar, mai devreme sau mai târziu,
pentru toţi oamenii, vir moment când din ei nu va mai rămâne nimic. Fiindcă şi grupurile de
care ne legăr prin ele să ne prelungim existenţa, sunt tot trecătoare, şi ele sunt menite
dispariţiei, 1 cu ele tot ce am fi putut pune aici din noi înşine, oamenii a căror amintire este at
strânsă de istoria omenirii, încât să fie sigur că vor dura cât durează şi ea, fiind extre rari. Dacă
într-adevăr dovedim o asemenea sete de nemurire, ea nu se va putea potc o asemenea
perspectivă pe termen scurt. Şi apoi, ce subzistă astfel din noi? Un cu un sunet, o urmă
imperceptibilă, de multe ori anonimă189, prin urmare, nimic fal intensitatea strădaniilor noastre,
justificând faţă de noi înşine aceste strădanii. Deşi Iul este egoist din fire, deşi nu dovedeşte
nici cea mai mică dorinţă de a-şi supravieţi
Vn i troni 11 ît"> ia »-i t ri n f a o r«t- »i oî *-»-> i 11 +-/¾ a. a r\ t~\ o n r> n î in 1 t-i*i->t tir\iil riii

uciu ciulii, m jjilviiiLa aVv-ciJLa, ta oi tu muiiu aiut-iL., citat ova va un tupn, ulti unui 111!
lălăit nu renunţă să ţină la viaţă, tot atât de mult sau şi mai mult decât adultul. Şi am 1 că
sinuciderea este foarte rară în primii cincisprezece ani de viaţă şi că tinde să crească în ultima
perioadă de existenţă. La fel se întâmplă şi la animal a cărui const psihologică nu este decât
gradual diferită comparativ de alcătuirea omului. Este dec că viaţa nu este niciodată posibilă
decât cu condiţia de a avea în afara ei raţiunea de
IOJ jvju vorbim de prelungirea ideală a existenţei pe care o dă credinţa în nemurirea sufletului, deoar nu
prin ea se poate explica de ce familia sau aderarea la un grup politic protejează împotriva sinuciderii ş
convingerea aceasta conferă influenţa profilactică a religiei, după cum am arăta deja mai înainte.
Există efectiv o serie de funcţii care nu îl interesează decât pe individ: cele necesare
întreţinerii vieţii fizice. Pentru că servesc doar acestui scop, ele sunt tot ceea ce trebuie sâ fie
când el le resimte. Prin urmare, în privinţa lor, omul poate sâ acţioneze rezonabil fârâ sâ fie
nevoie ca el să-şi propună ţeluri dincolo de asta. Aceste funcţii folosesc la ceva doar prin faptul
că îi sunt folositoare. De aceea, în măsura în care nu are alte trebuinţe, omul îşi este suficient
sieşi şi poată să vieţuiască fericit fără a avea alt obiectiv decât a trăi. Nu este însă cazul
adultului civilizat. El are o multitudine de idei, de sentimente, de practici care nu au legătură
cu necesităţile organice. Arta, morala, religia, convingerile politice, ştiinţa nu au rolul de a
repara uzura organelor, nici de a le întretine buna funcţionare. Toată această viaţă supra-fizică
s-a ivit şi s-a dezvoltat nu la solicitările mediului cosmic, ci la acelea ale mediului social.
înrâurirea societăţii a deşteptat în noi sentimentele de simpatie şi de solidaritate care ne trezesc
înclinaţia către semeni, societatea, modelându-ne după propria imagine, face să răzbată până la
Sinuciderea - Studiu de sociologie 138

noi convingerile religioase, politice, morale care ne guvernează comportamentul. Pentru a ne

putea juca rolul social, învăţăm să ne sporim inteligenţa, iar societatea, transmiţându-ne ştiinţa
a cărei depozitară este, ne furnizează instrumentele acestei dezvoltări.
Chiar datorită faptului că aceste forme superioare de activitate omenească au origine
colectivă, scopul lor este de aceeaşi natură. Deoarece derivă din societate, la societate se
raportează ele, sau, mai degrabă, aceste forme sunt însăşi societatea încarnată şi indivi-
dualizată în fiecare dintre noi. Dar atunci, pentru ca în ochii noştri să aibă ele o raţiune,
trebuie ca obiectul pe care îl vizează să nu ne fie indiferent. Nu putem deci să ţinem la ele
decât în măsura în care preţuim societatea. Dimpotrivă, cu cât ne simţim mai detaşaţi de
aceasta din urmă, cu atât ne detaşăm de viaţă, care are originea şi, totodată, scopul în
societate. La ce bun regulile de morală, preceptele de drept care ne constrâng în fel şi
chip la tot soiul de sacrificii, dogmele care ne stânjenesc dacă nu există în afara noastră o
entitate căreia sâ-i servească tot ce facem, ceva cu care să ne simţim solidari? La ce bun
ştiinţa? Dacă ştiinţa nu are altă utilitate decât de a ne spori şansele de supravieţuire, nu
merită efortul pe care-1 implică. Instinctul se achită mai bine de acest rol, iar animalele
sunt dovada palpabilă. De ce sâ fi fost nevoie să înlocuim instinctul cu reflecţia, mai
ezitantă şi mai pasibilă de eroare? Şi mai ales la ce bun suferinţa? Rău pozitiv pentru in-
divid, dacă doar prin raportarea la sine însuşi trebuie să estimeze valoarea lucrurilor, su-
ferinţa nu oferă o compensare şi devine de neînţeles. Pentru credinciosul care a aderat
din toată filtA.t^la.^%^^^^ reiaţme îamniâle sau politice,
I problema nu există. Din imbold propriu şi fără a recurge la reflecţie, ei pun în legătură ceea
ce sunt şi ceea ce fac fie - cazul credinciosului - cu Biserica sau cu Dumnezeul său, ! simbol
viu chiar al acestei Biserici, fie cu familia, fie cu patria sa şi cu partidul său. în însăşi această
suferinţă a lor, ei văd căi ce servesc la glorificarea grupului de care aparţin şi căruia îi aduc în
acest fel un omagiu. Astfel, creştinul ajunge să iubească şi să caute j durerea, ca o mai bună
dovadă a dispreţului nutrit faţă de carnal şi pentru a se apropia mai mult de modelul lui divin.
Dar când în sufletul creştinului se cuibăreşte îndoiala, adică atunci când se simte mai puţin
solidar cu confesiunea sa religioasă şi se emancipează de ea, când unui individ familia şi
cetatea ajung să-i fie străine, omul devine pentru el însuşi un mister şi nu mai poate sâ scape de
neliniştitoarea şi sâcâitoarea întrebare: la ce bun?
Cu alte cuvinte, aşa cum s-a observat de multe ori, omul este dublu - omului fizic i se
suprapune omul social, cel din urmă, presupunând cu necesitate o societate pe care o I exprimă
şi pe care o slujeşte. Când aceasta se dezintegrează, când nu mai este simţită pulsând activ în
jurul lui şi mai presus de el, ceea ce este social în om va fi lipsit de fundamentul obiectiv. Totul
a devenit o îmbinare artificială de imagini iluzorii, o fantasmagorie pe care
un gând o poate lesne alunga - nu mai rămâne deci nimic care să servească drept s actelor
noastre. Şi, totuşi, acest om social are toate datele omului civilizat, capabi stabilească preţul
existenţei. Rezulţi că ceea ce-i lipseşte este raţiunea vieţii, căci ac vieţii la care ar putea să ţină
nu-i mai corespunde nimic în realitate, iar viaţa întemeiat; real nu mai răspunde nevoilor lui.
Pentru că am fost iniţiaţi pentru o existenţă mai în existenţa cu care se mulţumesc copilul şi
animalul nu ne mai poate satisface, iar ceai nemaiputând fi atinsă, suntem descumpăniţi. Nu
mai rămâne nimic pe care să se spr eforturile noastre şi avem senzaţia că se pierd în vid. Iată în
ce sens este adevărată afirn că avem nevoie în activitatea noastră de un ţel care să o
depăşească, nu un ţel ce ne necesar spre a ne menţine în iluzia unei nemuriri imposibile, ci
unul implicat în alcătv. noastră morală şi care nu se poate deroba, nici măcar în parte, fără ca,
în aceeaşi măs activitatea noastră să-şi piardă raţiunea de a fi. Inutil de a arăta că în asemenea
star tulburare, cele mai neînsemnate cauze de descurajare pot uşor să dea naştere hotăra
disperate. Dacă viaţa nu merită osteneala de a fi trăită, orice devine pretext spre a o pă Şi asta
nu e tot. Această detaşare nu se produce doar la indivizii izolaţi. Unul dintre mentele
constitutive ale temperamentului naţional constă în specificitatea de a apreci loarea existenţei.
Aşa cum există umoare individuală, există o umoare colectivă can termină predispoziţia
popoarelor pentru tristeţe sau pentru veselie, care le face să lucrurile în roz sau în culori
sumbre. în ce priveşte viaţa omenească, societatea este gura în stare să emită o judecată de
ansamblu pentru care individul nu are compet căci el nu se cunoaşte decât pe sine şi micul lui
orizont, experienţa sa fiind deci restrânsă spre a sta îa baza unei aprecieri generale. El poate să
cântărească dacă pn lui viaţă are vreun ţel, dar nu poate să spună nimic despre alţii.
Dimpotrivă, socie poate, fără sofisme, să generalizeze sentimentul pe care-1 nutreşte faţă de
sine însăşi de starea ei, de sănătate sau maladivă. Fiindcă indivizii participă mult prea strâns la
societăţii încât ea să poată fi bolnavă fără ca şi ei să fie atinşi, suferinţele societăţii i cu
necesitate suferinţele lor. Societatea fiind totul, răul pe care-1 resimte ea se tran: părţilor

190
Iată de ce este nedrept să-i acuzăm pe respectivii teoreticieni ai tristeţii câ generalizează personale.
Ei se fac ecoul unei stării generale.
Sinuciderea - Studiu de sociologie 139

alcătuitoare. Atunci societatea nu se poate dezintegra fără a avea conştiinţa fost tulburate
deopotrivă condiţiile regulate ale vieţii generale. Pentru că ea repre finalitatea de care legăm
cea mai bună parte din noi înşine, ea nu poate sâ simtă scăpăm printre degete fără a-şi da
totodată seama că activitatea noastră a rămas făi Pentru că suntem zidirea ei, nu poate avea
sentimentul decăderii fără a resimţi, de încolo, că această zidire nu mai foloseşte la nimic. Aşa
se formează curentele de < mare şi de nemulţumire - ele nu emană de la un individ particular,
ci exprimă stad dezagregare în care se găseşte societatea. Ceea ce exprimă aceste curente este
sti legăturilor sociale, un soi de astenie colectivă, de rău social aidoma tristeţii cronict
dividului, ce traduce, la rândul ei, starea organică proastă a individului. în astfel d mente apar
sistemele filozofice şi religioase, care, reducând la formule aceste sentii ascunse, sunt
demersuri menite a le demonstra oamenilor că viaţa nu are sens şi c; mint singuri încercând să-
i atribuie vreunul. Atunci se întemeiază noile morale ridicând fapta la rang de drept,
recomandă sinuciderea sau, cel puţin, orientează câ recomandând trăirea cât mai puţin cu
putinţă. Când apar, doctrinele respective p fost inventate de propovăduitorii lor şi uneori
acestora li se reproşează descuraja: care o predică. în realitate, ele sunt efectul, iar nu cauza,
ele nu fac decât să simbo în limbaj abstract şi într-o prezentare sistematică, suferinţa
fiziologică a corpului soc
 careîl purta deja starea de debusolare ^TÂ'^lmTaXezZ femtegrarea sortata. Chiar ţn ca»!în mod
care spre
direct
indicul se .«Sl^te „Sul

! exagei ata. Comunicam intru fcnste.re câW /i*/ /na/ avem â/toeva să punem in comun. Acest tip de
sinucidere merită aşadar pe deplin denumirea pe care i-am dat-o. Egoismul nu este doar un simplu
factor auxiliar, el este cauza generatoare. Dacă, în acest caz, firele care îl leagă pe om de viaţă
slăbesc, asta se întâmplă pentru că legăturile ce îl uneau de societate au slăbit şi ele. Cât despre
incidentele de viaţă ale indivizilor ce par a inspira nemijlocit sinuciderea şi par a n~ condiţiile ei
determinante, toate acestea nu sunt în realitate decât cauze ocazionale. Dacă individul cedează la
cel mai mic şoc al împrejurărilor, este pentru că starea în care se găseşte societatea a făcut din el o
pradă gata de sinucidere.
Mai multe fapte confirmă această explicaţie. Ştim că la copil sinuciderea apare doar
excepţional şi că ea diminuează la bătrânul ajuns Ja sfârşitul vieţii sale; asta pentru că şi unul şi
celălalt tind să redevină omul total. Societatea este încă absentă la primul pe care nu a avut timp
să-1 modeleze după chipul ei şi începe să se retragă din cel de-al doilea sau, ceea ce e acelaşi
lucru, el se retrage din ea. Prin urmare, ei îşi sunt suficienţi în mai mare măsură. Având mai
puţină nevoie de a se completa prin altceva diferit de ei înşişi, ei sunt astfel mai puţin expuşi la
lipsa a ceea ce este necesar pentru viaţă. Nici imunitatea animalului nu are altă cauză. De
asemenea, aşa cum vom vedea în capitolul următor, dacă societăţile inferioare practică o
sinucidere specifică lor, sinuciderea egoistă pe care am descris-o aici este mai curând ignorată de
ele. Viaţa socială a acestor comunităţi fiind extrem de simplă, predispoziţiile sociale ale
individului au şi ele aceeaşi caracteristică şi, prin urmare, indivizilor le trebuie puţin spre a fi
satisfăcuţi. Găsesc cu uşurinţă în afara lor un obiect de care să se poată ataşa. Dacă poate să-şi
ducă pretutindeni cu el zeii şi familia, omul primitiv are tot ceea ce reclamă natura lui socială.
Iată de ce se întâmplă că femeia poate mai uşor decât bărbatul să trăiască izolată. Pentru că
văduva îşi suportă mai bine condiţia decât văduvul şi caută cu mai puţin interes o alta căsătorie,
suntem tentaţi să credem că aptitudinea ei de a se lipsi de familie este un semn de superioritate; se
spune că facultăţile afective ale femeii, fiind foarte intense, îşi găsesc mai lesne rostul în afara
cerculm casnic, în timp ce devotamentul ei ne este un ajutor indispensabil spre a suporta viaţa. în
realitate, femeia se bucură de acest privilegiu pentru că sensibilitatea ei este mai curând
rudimentară decât foarte dezvoltată. Cum ea trăieşte mai mult decât bărbatul în afara vieţii
comune, viaţa comună o marchează mai puţin; societatea îi este mai puţin necesară pentru că ea
este mai puţin impregnată de so-dabilitate. Ea nu are decât puţine nevoi care derivă din aceasta
latură şi reuşeşte să le sa-[tisfacă fără osteneală prea mare. Câteva ritualuri ale devoţiunii, câteva
animale de îngrijit - si fata bătrână are viaţa plină. Dacă femeia rămâne atât de fidel ataşată
tradiţiilor religioase şi dacă, prin urmare, în ele află adăpost împotriva sinuciderii, este pentru
faptul câ aceste forme sociale foarte simple răspund în chip suficient exigenţelor ei. Bărbatul,
dimpotrivă, este aici la strânsoare. Gândirea şi activitatea lui, pe măsură ce se dezvoltă, depăşesc
din ce în ce cadrele acestea arhaice. Şi atunci îi trebuie altele. Pentru că este o I fiinţă socială mai
complexă, nu se poate menţine în echilibru decât dacă găseşte în afara lui mai multe puncte de
sprijin, iar pentru că structura lui morală depinde de mai multe onditii, ea se tulbură si mult mai
uşor.
 Sinuciderea - Studiu de sociologie
141

CAPITOLUL IV SINUCIDEREA
ALTRUISTĂ1

în viaţă, nu e bună lipsa de măsură. Un caracter biologic nu poate să-şi împlineasc scopurile
pe care trebuie să le slujească decât cu condiţia de a nu depăşi anumite limite La fel se întâmplă
şi cu fenomenele sociale. Dacă, aşa cum am văzut, o individualitate e: cesivă conduce la
sinucidere, şi o individualitate insuficientă produce aceleaşi efecte. Cân omul este detaşat de
societate, el se omoară cu uşurinţă, dar tot la fel de uşor se omoai
şi când este prea ( e g a l d & tfâ*.

I
2
S-a afirmat uneori că societăţile inferioare nu cunosc sinuciderea. Formulată astfe
aserţiunea este inexactă. Da, sinuciderea egoistă, aşa cum am descris-o mai înainte, într-devăr,
nu pare să fie prea frecventă, dar un alt tip de sinucidere se găseşte aici în stai endemică.
Bartholin, în cartea sa De causis contemplae mortis a Danis, povesteşte < pentru războinicii
danezi era o ruşine să moară în patul lor, de bătrâneţe ori de boală, ai că, spre a scăpa de această
dezonoare, se sinucideau. Goţii credeau şi ei că aceia care m reau de moarte naturală erau sortiţi
să zacă pe vecie în grote pline cu şerpi veninoşi3-La hotarele vizigoţilor, se afla o stâncă înaltă,
numită Stânca strămoşilor, de pe culm căreia se aruncau bătrânii sătuli de viaţă. Datina se
regăseşte la traci, la heruli etc. Iată spune Silvius Italicus despre celţii din actualul teritoriu
spaniol: „Sunt o naţie foarte d; nică cu propriul sânge şi grăbită spre moarte. îndată ce un celt
simte că nu mai e floarea vârstei, suportă greu scurgerea timpului şi urăşte să facă cunoştinţă cu
bătrâi ţea, aşa că îşi decide el însuşi sfârşitul"4. Pe cei ce îşi luau singuri viaţa îi aşteptau nun
minunăţii, în timp ce tenebre îngrozitoare le erau destinate celor care mureau de boală s de
decrepitudine. Acelaşi obicei s-a menţinut multă vreme şi în India. Nu găsim în Ve această
îngăduinţă faţă de sinucidere, dar funcţiona cu siguranţă mai în vechime, c Plutarh comentează
astfel sinuciderea brahmanului Calanus: „Şi-a sacrificat singur vi. după practica înţelepţilor din
ţara lui". Quintus Curtius 5 notează şi el: „ Se află prin ei un soi de sălbatici grosolani pe care-i
numesc înţelepţi. în concepţia lor, este o glc să preîntâmpini ziua morţii şi, de aceea, îşi dau foc
de vii, când anii s-au adunat şi bc încep să-i chinuiască. Să aştepte moartea este o mare
dezonoare pentru ei şi nu aco nici o atenţie cadavrelor, socotind că focul este pângărit când nu
primeşte omul î respirând"6. Fapte similare au fost semnalate în insulele Fidji7, în Noile Hebride

1 Bibliografie. STEINMETZ, Suicide among primitive Peoples, în American Anthropologist, iani 1894. WATTZ,
Anthropologie der Naturvoelker, passim. - Suicide dans Ies armees, in Journal de la socie statistique, 1874. pag.
250. MILLAR, Statistic of military Suicide, în Journal of the statistical society, Lo: iunie 1874. MESNIER, Du
suicide dans /' armee, Paris, 1881. BOURNET, Criminalite en France et en Italie 83 si urm. ROTH, Die
Setbstmorde in der K. u. K. Armee, in den Iahren 1873-1880, in Statistische Monatsc 1892. ROSENFELD, Die
Selbstmorde in der Preussichen Armee, in Militarwochenblatt, 1894. DU MEME Selbsmord in der Ku.K oest
erreischischen Heere. in Deutche Worte, 1883. ANTONY, Suicide dans l'a allemande, in Arch. de mâd. et de phar.
militaire. Paris, 1895
2OETTINGEN, Moralstatistik, pag. 762
3Citat după BRIERRE DE BOISSMONT, pag.23
4 Punica, I, 225 si urm.
5 Vîafa lui Alexandru, CXIII
6 VIII, 9
7 vezi WYATT GILL, Myth and songs of the South Pacific, pag. 163
Manga etc.8 La Ceos, oamenii trecuţi de o anumita vârsta se adunau la o masă solemnă unde, cu
capetele împodobite de coroane de flori, beau cu bucurie cucută 9. Aceleaşi practici şi la
troglodiţi10 şi la serii cei recunoscuţi pentru moralitatea lor11.
In afară de bătrâni, se mai ştie că şi văduvele acestor populaţii erau adesea îndemnate sâ se
omoare la moartea soţilor lor. Practica aceasta barbară este atât de înrădăcinată în moravurile
hinduşilor încât persistă în pofida tuturor strădaniilor depuse de englezi. în I 1817, doar în
provincia bengaleză s-au sinucis 706 văduve, în întreaga Indie numărându-se, I în 1821,2 366
de cazuri similare. în alte locuri, când murea o căpetenie sau un rege, servi- 1 torii lui erau
obligaţi să nu-i supravieţuiască. Aşa era în Galia. Funeraliile căpeteniilor, re-I lateazâ Henri
Martin, erau adevărate măceluri: se ardeau în mod solemn şi armele, şi 1 veşmintele, şi caii lui,
dar şi sclavii săi favoriţi, cărora li se alăturau fidelii care nu pieriseră 1 în ultima bătălie12.
Niciodată un devotat al căpeteniei nu trebuia sâ-i supravieţuiască. La ■acanţi, populaţii negre
din Ghana, la dispariţia regelui, obligaţi să-1 urmeze în moarte erau I ofiţerii lui13°3, unii
observatori relatând despre acelaşi obicei în Hawaii14.
Sinuciderea este, aşadar, foarte frecventă la popoarele primitive, dar prezintă caracte-
■ristici specifice. Toate faptele amintite mai sus se pot încadra. într-adevăr, în una din
■următoarele categorii:
1. Sinucideri de oameni aflaţi în pragul bătrâneţii sau măcinaţi de boală
2. Sinucideri de femei la moartea soţilor
3. Sinucideri ale supuşilor sau sclavilor la moartea stăpânului.
1
Dar în toate aceste cazuri, omul se sinucide nu pentru că îşi arogă un drept, ci pentru ■Şâesre
obligat să o facă, ceea ce este cu totul altceva. Dacă nu-şi respectă obligaţia, el este Mfezonorat
şi, cel mai adesea, supus unor pedepse religioase. Când ni se spune despre Bătrâni care îşi iau
viaţa, am fi înclinaţi sâ credem că în primul rând se întâmplă din pricina ■boselii ori a
suferinţelor obişnuite la această vârstă. Dar dacă într-adevăr sinuciderile ■cestea n-ar avea altă
origine, dacă individul s-ar omorî doar pentru a scăpa de o viaţă in-Ruportabilâ, el nu ar fi
obligat sâ o facă, deoarece nu eşti niciodată obligat să beneficiezi Re un privilegiu. Dar am
văzut câ, dacă se încăpăţânează să trăiască, stima publică i se «trage: fie câ îi sunt refuzate
funeraliile, fie că i se prezice o viaţă îngrozitoare dincolo de I mormânt. Societatea face deci
presiuni asupra lui ca să-1 împingă la autodistrugere. Fără I îndoială, presiunea socială există şi
în sinuciderea egoistă, dar intervenţia aceasta nu se W 'ke în acelaşi fel în cele două cazuri.
Acolo se reduce la un limbaj menit a-1 desprinde pe om de existenţă, aici i se recomandă clar să
părăsească viaţa. Acolo i se sugerează sau cel mult este sfătuit în acest sens, aici există obligaţia
şi, prin ea, sunt determinate condiţiile şi circumstanţele care fac exigibilă obligaţia omului.
De asemenea, presiunea care impune sacrificiul are finalitate socială. Clientul nu trebuie să-i
supravieţuiască patronului său ori sclavul regelui, pentru câ alcătuirea societăţii ipresupune
între supuşi şi stăpân, între ofiţeri şi rege o dependenţă atât de strânsă, încât >ea exclude orice
idee de separare. Destinul unuia trebuie să fie şi al celuilalt. Se cuvine ca supuşii să-şi urmeze
stăpânul oriunde merge el, chiar şi dincolo de mormânt, la fel caveşmintele şi armele acestuia,
căci, dacă s-ar fi putut concepe că lucrurile pot sta şi altfel, subordonarea socială nu ar mai fi
fost ceea ce trebuia sâ fie 20^ La fel e cu femeia în raport cu bărbatul. Cât despre bătrâni, cel
puţin majoritatea cazurilor sunt explicabile prin raţiuni religioase, de ce erau ei obligaţi să nu
aştepte moartea. Despre capul familiei se credea că în el sălăşluieşte spiritul protector al
familiei, iar pe de altă parte, se admitea că, în general, corpul oamenilor era ocupat de un zeu
care participa la viaţa lor, trecând prin aceleaşi faze de sănătate şi boală şi îmbătrânind odată cu
ei. Iar cu vârsta, forţele omului nu aveau cum să se împuţineze fără să atragă şi slăbirea
divinităţii şi fără ca astfel grupul să fie ameninţat în existenţa lui, nemaifiind protejat decât de
un spirit lipsit de vigoare. Iată de ce, în interesul comun, tatăiui i se impunea să nu-şi aştepte
sfârşitul vieţii spre a le transmite succesorilor avuţia spirituală al cărei depozitar era20°.

8 FRAZER, Golden Bough, voi. I, pag. 216 şi urm.

9 STRABON, 486. ELIEN, V, H. 337
10 DIODOR DE SICILIA III, 33, paragrafele 5 şi 6
11■ POMPONIUS MEIA III, 7
201

12 Histoire de France, I, 81, ci. CAESAR, De bello gallico, VI, 19

: 202

13I SPENCER, Sociologie, voi. II, pag. 146

203

14 JARVES, Historyofthe Sandwich Islands, 1843, pag. 108

 Sinuciderea - Studiu de sociologie
143

Simpla lor descriere este suficientă ca să ne dăm seama de ce depind respectivele sinucideri.
Pentru ca societatea să-i poată constrânge astfel pe unii dintre membrii ei, trebuit ca
personalitatea individuală să conteze acolo prea puţin. Căci, o data cu consolidare societăţii,
dreptul la viaţă este primul recunoscut, nefiind suspendat decât cel puţin i împrejurări
excepţionale, ca de pildă războiul. Dar slaba individualizare nu poate să alt decât o singură
cauză. Pentru ca individul să ocupe un loc atât de mic în viaţa colecti' taţii, trebuie ca el să fie
aproape total absorbit de grup şi, prin urmare, grupul să fie p ternic integrat. Pentru ca părţile lui
constitutive să aibă o atât de redusă existenţă propr trebuie ca totul să formeze o masă compactă
şi continuă. Şi într-adevăr, am arătat în a parte că această coeziune masivă este cea observată la
societăţile unde existau practic de mai sus15. Cum ele nu cuprind decât un mic număr de
elemente, toată lumea trăie aceeaşi viaţă, totul aparţine în comun tuturor - idei, sentimente,
ocupaţii. în acelaşi fii tocmai pentru că grupul este mic, el este apropiat de fiecare şi nu pierde
pe nimeni vedere, de unde rezulta că supravegherea colectiva se face în orice moment, că îi cuj
de pe toţi şi că preîntâmpină mai uşor divergenţele. Individului îi lipsesc deci mijloa de a-şi crea
un mediu special, la adăpostul căruia să-şi dezvolte propria natură şi făurească o fizionomie
numai a lui. Nediferenţiat de semenii lui, ca să spunem aşa, i este decât o parte afîqudi din
întreg, fără valoare prin el însuşi. Persoana lui are un atât de mic, încât atentatele comise de alţi
indivizi şi îndreptate împotriva ei nu sunt i obiectul unei represiuni relativ indulgente. E firesc
deci ca omul să fie mai puţin pr împotriva exigenţelor colective şi ca societatea, pentru cel mai
neînsemnat motiv, ezite de a pune capăt unei vieţi pe care o estimează la atât de puţin.
Suntem deci în prezenţa unei sinucideri ce se diferenţiază de precedenta prin a ristici nete.
în timp ce sinuciderea egoistă se datorează unui exces de individualism tip de sinucidere are
drept cauză un individualism rudimentar. Prima provine din că societatea, dezagregată în unele
punct sau pe ansamblu, îl lasă pe individ să-i printre degete, a doua, dintr-o prea strânsă
dependenţă sub aripa societăţii. Deoar numit egoism starea în care se găseşte eul când îşi
trăieşte viaţa personală neasi decât de sine, termenul de altruism ni se pare potrivit spre a
exprima contrariul, c nu-şi aparţine deloc, când el se confundă cu altceva decât el însuşi, când
polul cc
205
Se poate ca la baza acestei practici să stea grija de a împiedica spiritul mortului să revină [
pentru a căuta lucrurile şi fiinţele care l-au înconjurat. Dar grija aceasta arată deja că supuşii şi clienţii
subordonaţi stăpânului şi că, în plus, pentru a preîntâmpina nenorocirile ce s-ar fi iscat din bântuire;
pe pământ, ei trebuia să se sacrifice în interesul comun.
206
FRAZER, Golden Bough, loc. cit, şi urm.

sale se situează în afara lui, adică în grupul din care face parte. De aceea vom numi sinucidere
altruistă aceea care rezultă dintr-un altruism intens. Şi pentru că ea mai prezintă şi caracteristica
de a fi săvârşită ca o îndatorire, trebuie ca terminologia adoptată sâ exprime şi această
particularitate. Vom aplica deci denumirea de sinucidere altruistă obligatorie acestui tip astfel
conturat.
Alăturarea celor două adjective se impune, pentru că nu orice sinucidere altruistă este
obligatorie. Există şi altele ce nu sunt în mod expres impuse de către societate, ce au caracter
facultativ. Altfel spus, sinuciderea altruistă este o specie ce cuprinde mai multe varietăţi. După
ce am determinat-o pe prima, să vedem care sunt celelalte.
în aceleaşi societăţi de care am pomenit sau în altele de acelaşi gen, se observă frecvent
sinucideri al căror mobil imediat şi aparent este dintre cele mai inutile. Titus Livius, Caesar,
Valer-Maximilian vorbesc nu fără mirare şi admiraţie despre seninătatea cu care barbarii din
Galia şi din triburile germanice îşi luau viaţa 16. Erau celţi care se lăsau omorâţi pentru vin sau
pentru bani17. Alţii acceptau să rămână în bătaia flăcărilor unui incendiu sau a valurilor mării 18.
Călătorii moderni au observat şi ei practici asemănătoare într-o mulţime de societăţi inferioare.
în Polinezia, o uşoară ofensă îl poate determina de multe ori pe un om să se sinucidă 19. Tot aşa
este şi la indienii din America de Nord, unde, după o ceartă conjugală sau un puseu de gelozie,

15 Vezi Division du travail social, passim.

16CAESAR, De belh gallico, VI, 14. VALER-MAXIMILIAN, VI, 11 şi 12, PLINIUS. Istoria naturală, IV, 12
17 POSIDONIUS, XXIII, ap. ATHEN, DEIPINO, IV, 154
18 ELIEN, XII, 23
19 WAITZ, Anthropologie der Natwwoelker, voi VI, pag. 115
fie bărbaţii, fie femeile sunt capabili să-şi ia viaţa 20. în alte grupuri, o minoră dezamăgire atrage
după sine de multe ori hotărâri disperate 21. Se mai ştie, de asemenea, cu câtă uşurinţă îşi despică
japonezii pântecele pentru cele mai neînsemnate motive. Se povesteşte, apoi, că ei practică un
soi de duel ciudat în care adversarii luptă nu cu abilitatea de a se atinge reciproc, ci cu
dexteritatea de a-şi spinteca pântecele cu propria lor mână 22. Fapte analoage sunt semnalate în
China, în Indochina, în Tibet sau în regatul Siam.
în toate aceste cazuri, omul se omoară fără a fi în mod expres obligat să o facă. Totuşi, aceste
sinucideri nu au altă natură decât sinuciderile obligatorii. Dacă opinia publică nu le impune cu
necesitate, nici nu este împotriva lor. Convingerea de a nu ţine la propria viaţă fiind socotită o
virtute, şi încă una prin excelenţă, este foarte lăudat acela care re-
„unt-n mi! f»-oiio/->n rliir-»', r&n m o i miVa c r d i r M f -aVA Q îmr\i-£»îiir9rtînr Q3tt rîiîpr riin <5Îmri1a
IIUItLU OU lilUl LlUtj^ll 111U1 U..VU UUUblUUU C* ...jj^. ljm.u. ~»- - ~-----------. - -,- - -
bravadă. O primă socială însoţeşte sinuciderea, încurajând-o astfel, iar refuzul acestei
recompense are, deşi într-o mai mică măsură, efectul unei pedepse. Ceea ce se face într-un caz
pentru a scăpa de un stigmat, se face în altul spre a câştiga mai multă stimă. Când eşti obişnuit
din copilărie să nu pui mare preţ pe propria ta viaţă şi să-i dispreţuieşti pe aceia care ţin excesiv
la ea, este inevitabil să te desprinzi de viaţă pentru cel mai superficial pretext. Te decizi fără
greutate la un sacrificiu care costă atât de puţin. Aceste obiceiuri, ca şi sinuciderea obligatorie,
sunt legate de temeiurile moralei în societăţile inferioare. Fiindcă nu se pot menţine decât dacă
individul nu are interese proprii, trebuie ca el să fie pregătit pentru această renunţare şi pentru o
abnegaţie necondiţionată - din aşa ceva vin aceste sinucideri, parţial spontane. Ca şi sinuciderile
pe care societatea le recomandă mai explicit, şi aceste sinucideri se datorează condiţiei de
impersonalitate, sau, aşa cum am

20 Ibid., voi. III, ed. I Hoelfte, pag. 102

21 MARY EASTMAN, Dacotach, pag. 89,169. LOMBROSO, L'Uomo delinquente, 1884, pag. 51
22 LISLE, op., cit, pag. 333
145 EMILE DURKHE

spus deja, de altruism, care poate fi considerat drept o trăsătură morală a omului primi De
aceea le vom da tot denumirea de altruiste şi, dacă pentru a pune mai bine în re
particularitatea lor, va trebui să adăugăm că sunt facultative, prin acest termen înţeleg doar că
ele sunt mai puţin expres dictate de societate decât cele strict obligatorii. Dar c două varietăţi
sunt atât de strâns înrudite, încât este imposibil să trasăm o linie de derr caţie spre a preciza
unde începe una şi unde se termină cealaltă.
Există, în sfârşit, cazuri când altruismul conduce mai direct la sinucidere şi cu i multă
violenţă. în exemplele precedente, el nu-1 determină pe om să se omoare decât concursul
unor împrejurări. Trebuia ca moartea să fie impusă de societate ca o dato sau ca un act de
onoare să fie în joc, ori, cel puţin, ca un eveniment neplăcut sâ depreci enorm viaţa în
viziunea victimei. Dar se întâmplă şi ca individul să se sacrifice doar per bucuria sacrificiului,
pentru câ renunţarea în sine, fără un motiv anume, este conside: lăudabilă.
Tărâmul clasic al unor asemenea sinucideri este India. Deja sub influenţa brahma inului,
hindusul se omora cu uşurinţă. E drept, legile lui Mânu nu recomandau sir derea decât cu
anumite rezerve, trebuia ca omul să fi ajuns la o oarecare vârstă şi lăsat în urma lui cel puţin
un fiu. Dar aceste condiţii o dată îndeplinite, el putea să fac voia cu viaţa lui. „Brahmanul,
care s-a desprins de corpul lui printr-una dintre pract introduse de marii zei, fără durere şi fără
teamă, este primit cu onoruri în împăraţi Brahma".23 Deşi budismul a fost adesea acuzat că a
împins acest principiu pânâ la secinţe extreme şi a înălţat sinuciderea la rang de tradiţie
religioasă, în realitate, el a damnat-o mai degrabă. Fără îndoială, el învaţă că suprema dorinţă
este să te pier Nirvana, dar suspendarea fiinţei poate şi trebuie să fie atinsă în această viaţă, ne
nevoie de violenţă pentru a o obţine. Totuşi, ideea că omul trebuie să fugă de viaţă atât de
înrădăcinată în spiritul doctrinei şi atât de conformă cu aspiraţiile spiritului hii încât se
regăseşte sub diferite forme la principalele secte născute din budism sau cr: zate o dată cu el.
Este cazul jainismului. Deşi una dintre scrierile canonice ale religi nişte respinge şi condamnă
sinuciderea, inscripţiile găsite în multe sanctuare de streazâ că mai ales în sud sinuciderea
religioasă a fost frecvent practicată în sânul tui cult24. Credincioşii mureau prin înfometare25.
în hinduism, obiceiul de a moartea în apele Gangelui sau ale altor râuri sacre era foarte
răspândit. Inscripţi vorbesc despre regi şi înalţi demnitari care se pregăteau să-şi sfârşească
zilele în fel26, si suntem asiguraţi că aceste superstiţii nu dispăruseră la începutul secolt XLX-
lea27. La bhili, exista o stâncă din înaltul căreia oamenii se aruncau cu pietate a se dărui lui
Siva28, în 1822, un ofiţer putând încă să asiste la un asemenea saci Cât despre istoria
fanaticilor din Jaggarnat, ea a devenit deja clasică29. Charle observat ritualuri similare în
Japonia: „Nimic mai banal, spune el, decât bărcile îr de-a lungul coastelor, pline cu fanatici
care se aruncă în valurile mării împovăraţi de sau care îşi găuresc bărcile, lâsându-le să se
scufunde încet, încet, intonând imnuri

23 Legile lui Mânu, VI, 32

24 BARTH, The religions of India, Londra, 1891, pag. 146
25 BUHLER, Ober die Indische Secte der faina, Viena, 1887, pag, 10,19 şi 37
26 BARTH, op. cit, pag. 279
27 HEBER, Narrative ofajourney through tiie Upper Provinces of India, 1824 - 1825, capitolul X
28 FORSYTH, The Highlands of Central India, Londra, 1871, pag. 172 -175
29 BURNELL, Glossary, 1866, la articolul Jagarnnath. Obiceiul aproape a dispărut, dar cazuri i mai fost
semnalate şi în zilele noastre. Vezi STTRLING, Asiath. Rech., voi. XV, pag. 324
146 EMILE DURKHE

[vâ pentru idolii lor. Pe ţărm, mulţimi de privitori îi urmăresc, înălţă către ceruri laude la
adresa lor şi le cer, înainte de a dispărea înghiţiţi de ape, binecuvântarea. Sectanţii din
Amida se zidesc în peşteri strâmte, unde abia dacă se pot aşeza şi unde nu respiră decât
pnntr-un mic orificiu. Acolo aşteaptă senini să moară de foame. Alţii se urcă în vârful unei
stânci foarte înalte, deasupra unor mine de sulf de unde ies din când în când flăcări. îi
invocă neîncetat pe zeii lor, îi roagă sâ le primească sacrificiul şi le cer să trimită până la ei
acele flăcări. Când apare în sfârşit o flacără, o primesc ca pe un semn de îngăduinţă din
partea zeilor şi se aruncă cu capul înainte în prăpastie... Amintirea acestor pretinşi martiri
este evocată cu veneraţie"30.
Nu există altă sinucidere cu caracter altruist mai pronunţat. în toate aceste cazuri, edem
individul aspirând la desprinderea de fiinţa lui personală pentru a se cufunda în cel altceva pe
care îl consideră adevărata lui esenţă. Nu are importanţă numele pe care 1 dă, căci în această
esenţă şi numai în ea crede el că există şi, pentru a fi, tinde el cu tata energie sâ se
contopească cu ea. Ei se consideră ca şi cum nu ar avea existenţă roprie. Impersonalitatea este
împinsă aici la extrem, iar altruismul e în stare acută. Dar, - poate replica, aceste sinucideri nu
vin ele doar din faptul că omul găseşte că viaţa e stă? E limpede că atunci când cineva se
omoară cu atâta dezinvoltură nu prea ţine la istenţa despre care îşi face o reprezentare mai
mult sau mai puţin melancolică. însă, în ivinţa asta, toţi sinucigaşii se aseamănă. Ar fi însă o
gravă eroare să nu facem nici o eosebire între ei, căci reprezentarea aceasta nu are
întotdeauna aceeaşi cauză şi, prin rmare, în pofida aparenţelor, nu este identică în diferitele
cazuri. în timp ce egoistul e trist fiindcă nu vede pe lume nimic mai real decât individul,
tristeţea altruistului vine, dimpotrivă, din faptul că individul i se pare alungat din realitate.
Primul se desprinde de I viaţă pentru că, neîntrezărind nici un ţel pe care să-1 îmbrăţişeze, se
simte inutil şi fără I rost, al doilea, părăseşte viaţa pentru că are un ţel, dar îl situează în afara
acestei vieţi ce îi apare atunci ca un obstacof Orferenţa cauzelor se regâseşce ui aievea
'm^.«m*fVfnft' unuia este de o cu totul altă natură decât a celuilalt. Melancolia primului este
un amestec de dezgust incurabil si de descurajare posomorâtă, exprimând o scădere completa
a activităţii ce, neputând fi niciunde utilă, se năruie complet, melancolia celuilalt, dimpotrivă,
est alimentată de speranţă, căci ţine de acel ceva care, dincolo de viaţa prezentă, lasa sâ se
întrevadă cele mai frumoase perspective. Ea presupune chiar entuziasmul şi elanul credinţei
nerăbdătoare de se satisface şi se afirmă prin acte de mare energie.
însă, numai modul mai mult sau mai puţin sumbru prin care un popor concepe exis tenţa nu
poate să explice intensitatea înclinaţiei lui spre sinucidere. Creştinul nu îşi reprezintă în chip
mai vesel decât sectantul jina şederea lui pe acest pământ. El vede aici un timp al unor
încercări chinuitoare, socotind şi el că adevărata lui patrie nu e în lumea de aici şi totuşi se
stie câtă aversiune faţă de sinucidere manifestă creştinismul. Dar societăţile'creştine lasă
individului un loc mult mai important decât în societăţile anterioare. Creştinului i se fixează
îndatoriri personale pe care trebuie să le îndeplinească, nefiindu-i îngăduit sâ se abată de la
ele si numai după felul cum s-a achitat de rolul ce-i revine aici, L fi el îngăduit sau nu în
lumea de apoi, unde bucuriile sunt personale, ca şi lucrările lui mântene ce i-au conferit
pa dreptul acelor bucurii. Acest spirit al creştinismului ce lasa loc individualism moderat a
un împiedicat favorizarea sinuciderii, în pofida teoriilor acestei religii despre om şi destinul
lui.
Sistemele filozofice şi religioase ce servesc drept cadru logic acestor practici mo
dovedesc până la urmă originea şi semnificaţia sinuciderilor. De mult s-a observat că
coexistă, în general, cu credinţele panteiste. Desigur, jainismul şi budismul sunt atei iar
panteismul nu este propriu-zis teist. Caracteristica esenţială a panteismului este id că ceea ce
este real în individ este străin de natura lui, că spiritul care-1 însufleţeşte i spiritul lui şi că,
prin urmare, el nu are existenţă personală. Dar dogma stă la 1 doctrinelor hinduse, o regăsim
deja în brahmanism. Dimpotrivă, acolo unde princi fiinţelor nu se confundă cu ele, ci este
conceput sub forma unei individualităţi, adică IE poarele monoteiste, ca evreii, creştinii,
mahomedanii, sau politeiste, ca grecii şi latinii întâlnim niciodată, decât poate în mod
excepţional, sinuciderea ca practică rituală. S; ţelegem că între aceasta şi panteism ar fi o
legătură? Care anume?

30 Histoire du Japon, voi. II

147 EMILE DURKHE

Nu putem admite că panteismul ar produce sinucidere. Nu ideile abstracte îi cor pe

oameni, iar evoluţia istorică nu s-ar putea explica prin jocul unor pure concepte n fizice. La
popoare, ca şi la indivizi, reprezentările au înainte de toate funcţia de a expi o realitate, ele nu
sunt acea realitate, ele derivă din ea, iar dacă ulterior ar putea ser modificarea ei, asta nu e
posibil decât în mică măsură. Concepţiile religioase sunt dusul mediului social, şi nu invers,
iar dacă, după ce au fost cristalizate, acţionează asi cauzelor ce le-au generat, aceasta acţiune
nu poate să fie prea profundă. Aşadar, p< ismul, reprezentând negarea mai mult sau mai puţin
radicală a individualităţii, nu se p forma decât în sânul unei societăţi unde, în fapt, individul
nu reprezintă nimic, adică aproape complet pierdut în grup. Căci oamenii nu-şi pot reprezenta
lumea decât ( chipul micii lumi sociale în care trăiesc. Panteismul religios nu este deci decât
consei şi reflectarea organizării panteiste a societăţii, prin urmare, în această societate se gă
cauzele sinuciderii particulare ce apare peste tot în conexiune cu panteismul.
Iată deci acest al doilea tip de sinucidere cu cele trei variante: sinuciderea altri obligatorie,
sinuciderea altruistă facultativă, sinuciderea altruistă acută având drept del perfect
sinuciderea mistică. Prin toate aceste forme, ea se diferenţiază izbitor de i ciderea egoistă.
Una este legată de morala aspră care nu pune nici un preţ pe ceea ce resează doar individul,
cealaltă ţine de etica rafinată care aşează atât de sus personali omenească încât ea nu mai
poate fi dependentă de nimic. Intre ele - distanţa care se popoarele primitive de naţiunile
civilizate.
Prin excelenţă, având drept câmp de acţiune societăţile inferioare, sinuciderea i istă poate
fi întâlnită, însă, şi la nivelul civilizaţiilor mai recente. Sub emblema ei, am r. aşeza moartea
unor martiri creştini. Este vorba de acele sinucideri ale neofiţilor cai se omorau ei înşişi, dar
i
se lăsau în mod deliberat omorâţi, care nu îşi luau singuri dar se purtau în aşa fel încât să
atragă în mod inevitabil acest fapt. După cum am sţt pentru a putea vorbi de sinucidere,
trebuie ca actul din care rezultă cu necesitate moi sâ fie împlinit de victimă în cunoştinţă de
cauză. Pe de altă parte, pasiunea entuzias care adepţii noii religii veneau în întâmpinarea
acestui ultim supliciu arata că, în moment, ei alienaseră complet propria personalitatea în
beneficiul ideii pe care o slu Probabil că acele contagiuni de sinucideri ce au devastat în mai
multe rânduri 1 mănăstiri din Evul Mediu, părând a fi fost provocate de un exces de fervoare
religi sunt de aceeaşi natură31.
în societăţile contemporane, deoarece personalitatea individuală este tot mai elib de
personalitatea colectivă, asemenea sinucideri nu s-ar mai putea răspândi. Se

31 Starea morală ce a determinat aceste sinucideri a fost denumită acedia. Vezi BOURQUELOT, h ches sur
Ies opinons et la legislation en matiere de mort volontaire pendant le Moyen Age
Sinuciderea - Studiu de sociologic 148

spune, desigur, despre militarii care preferă moartea spre a nu fi umiliţi de înfrângere, aşa cum au
fost comandantul Beaurepaire şi amiralul Villeneuve, acei nefericiţi care s-au omorât spre a-şi
cruţa familiile de ruşine, că au cedat unor mobiluri altruiste. Dacă au renunţat la viaţă, înseamnă
că au preţuit ceva mai presus de ei înşişi, dar acestea sunt cazuri izolate, ce se produc în situaţii
excepţionale22'*. Totuşi, în zilele noastre, există un me-[ diu aparte, unde sinuciderea altruistă
este în stare cronică, şi anume în armată.

n
S-a constatat că, în general, în toate ţările din Europa, predispoziţia militarilor pentru
sinucidere depăşeşte predispoziţia pentru sinucidere a populaţiei civile de aceeaşi vârstă,
diferenţa în plus variind între 25% şi 900% (vezi tabelul XXIII)
TABELUL XXUJ Compararea
sinuciderilor militare şi a sinuciderilor civile in principalele ţari europene
Sinuciderea - Studiu de sociologic 149

Sinucideri Coeficientul de
agravare al militarilor
1 milion de civili
în raport j cu civilii
de aceeaşi vârsta
10 8,5 5,2 2,6
Austria (1876-1890) ' 122 1,92 1,77 1,50 1,25
Statele Unite (1870 -1884) 80
Italia (1876 -1890) Anglia (1876 77
-1890) Wurtemberg ((1846- 1858) 79 170 369
Saxonia (1847 - 1858) Prusia 394 265
(1876 -1890) Franţa (1876 -1890)
Sinuciderea - Studiu de sociologic 150

Danemarca este singura ţară unde contingentul celor două populaţii este aproape elaşi, 388 la
un milion de civili şi 382 la un milion de militari, în intervalul 1845 - 1856, ir sinuciderile
ofiţerilor nu sunt cuprinse în această cifră32.
Faptul apare cu atât mai surprinzător cu cât, la prima vedere, armata ar părea apărată ipotriva
sinuciderii. Mai întâi, pentru că indivizii care o alcătuiesc reprezintă, din punct : vedere fizic,
tot ce are mai bun o ţară. Triaţi cu grijă, ei nu au tare organice grave 33. )oi, spiritul de grup,
viaţa în comun ar trebui să aibă aici influenţa profilactică ce se ma-festâ în alte locuri. De
unde provine atunci considerabila agravare?
224
Şi frecventele sinucideri printre participanţii la Revoluţia de la 1789 pot fi explicate în parte printr-o stare
spirit altruistă. In acele momente de luptă interioară, de entuziasm colectiv, personalitatea individuală îşi

Cum soldaţii de rând nu sunt căsătoriţi, a fost invocat celibatul. Dar celibatul nu p« avea
în armată consecinţe mai funeste decât în viaţa civilă, mai ales că soldatul nu est« ins izolat.
El este membru al unei societăţi foarte solide, capabilă să înlocuiască în p; familia. Dar
oricare ar fi soarta acestei ipoteze, există un mijloc de a izola respectivul tor. Nu avem decât
să comparăm sinuciderile soldaţilor cu cele comise de celibatari aceeaşi vârstă, înscrise în
tabelul XXI, care, iată, îşi dovedeşte din nou importanţa. îi anii 1888-1891, în Franţa au fost
380 de sinucideri ia un milion de persoane aflate în e tivul militar şi numai 237 de sinucideri
comise de celibatari între 20 şi 25 de ani. La de sinucideri de celibatari civili, erau deci 160 de
sinucideri militare, ceea ce dă un i ficient de agravare de 1,6, coeficient independent de
celibat.
Dacă luăm separat sinuciderile comise de subofiţeri, coeficientul este şi mai ridica
perioada 1867 -1874, un milion de subofiţeri dădeau o medie anuală de 993 de sinucic
Conform recensământului din 1866, vârsta lor medie era puţin peste 31 de ani. Nu ş e drept, la
ce cifră se ridicau atunci sinuciderile celibatarilor de 30 de ani - tabelele t
tuite de noi se referă la o epocă mai recentă (1889 -1891) şi sunt singurele care exişi
dar luând ca punct de reper cifrele pe care ni le arată aceste tabele, eroarea pe care comite-o
nu poate avea alt efect decât coborârea coeficientului de agravare al sul terilor sub ceea ce era
în realitate. într-adevăr, numărul de sinucideri dublându-se ap pe de la una la alta dintre aceste
perioade, rata celibatarilor de vârsta respectivă a ere: cu siguranţă. Prin urmare, comparând
sinuciderile subofiţerilor comise între 1867-1 cu cele ale celibatarilor comise între 1889-1891,
se va putea sâ atenuăm, iar nu să î utăţim influenţa nefasta a profesiei de militar. Deci, dacă,
având în vedere toată ace eroare, găsim totuşi un coeficient de agravare, putem fi siguri nu
numai că este real, şi că este mai important decât ar fi apărut după calcule. Or, între 1889-
1891, un milio: celibatari de 31 de ani dădeau o cifră de sinucideri cuprinsă între 394 şi 627,
adică îi de 510. Acest număr este faţă de 993 ca 100 faţă de 194, ceea ce presupune un coefic
de agravare fie 1,94, Zt poate fi împins la 4, fără teama că depăşim realitatea227.
în sfârşit, corpul ofiţerilor a dat în medie, de la 1862 la 1878, 430 de sinucideri 1 milion de
subiecţi. Vârsta lor medie, care nu putea să varieze prea mult, era în 1866 c ani 9 luni. Fiindcă
mulţi dintre ei erau căsătoriţi, nu trebuie comparaţi cu celibatai această vârstă, ci îi vom
compara cu ansamblul populaţiei masculine, celibatari şi toriţi împreună. Or, pentru 37 de ani,
între 1863 - 1868, la un milion de civili nu erau i puţin peste 200 de sinucideri. Numărul este
faţă de 430, ca 100 faţă de 215, ceea ce < coeficient de agravare de 2,15, el nedepinzând nici
de căsătorie, nici de viaţa de fan
Acest coeficient care, în funcţie de diferitele grade a\e ierarhiei din armată, v c între 1,6 si
aproape 4, evident că nu se poate explica decât prin cauze proprii condiţ militar. E drept, noi
nu am stabilit în mod direct existenţa lui decât pentru Franţa, p celelalte tari lipsindu-ne datele
necesare spre a izola influenţa celibatului. Dar, f armata franceză este cel mai puţin încercata
de sinucidere la nivelul armatelor eurc cu excepţia Danemarcei, putem fi siguri că rezultatul

32irduse valoarea, iar interesele partizane şi patriotice aveau întâietate. De asemenea, înmulţirea execuţiilor
pitale avea aceeaşi cauză. Oamenii omorau şi se omorau cu aceeaşi uşurinţă.
Cifrele referitoare la sinuciderile militare sunt luate fie din documente oficiale, fie din WAGNER (op.
., pag. 229 şi urm.), iar cifrele referitoare la sinuciderile civile, din documente oficiale, din indicaţiile lui
\GNER şi ale lui MORSELLI. Pentru Statele Unite, am considerat că vârsta medie în armată este, ca şi în
iropa, între 20 şi 30 de ani.
33 O nouă dovadă a ineficacităţii factorului organic, în general, şi a selecţiei matrimoniale, în particular.
Sinuciderea - Studiu de sociologic 151

precedent este general şi chu mai marcat în celelalte ţări din Europa. Dar cărei cauze să-1
atribuim?
227 între anii 1867 - 1874, rata sinuciderii este în jur de 140, între 1889 - 1891, este între 21C reprezentând o
agravare de aproape 60%. Dacă rata celibatarilor a crescut în acelaşi ntm şi nu sunt n credem că ar fi altfel, ea
ar fi fost în prima dintre cele două perioade 319, ceea ce ridica la 3.11 coefic agravare al subofiţerilor. După
1874, nu mai vorbim de subofiţeri, pentru ca din acel moment au fost ce mai puţini subofiţeri de carieră.
1
Unii autori s-au gândit la alcoolism care, zice-se, bântuie mai violent în armata decât In
rândul populaţiei civile. Mai întâi, aşa cum am arătat, alcoolismul nu are influenţă potârâtoare
asupra ratei sinuciderii, în general, aşa că nu vedem de ce ar avea mai mare piportanţă, în
armată. Apoi, cei câţiva ani cât durează serviciul militar - trei ani în Franţa sau doi ani şi
jumătate în Prusia - nu sunt suficienţi să nască aşa de mulţi alcoolici înve-teraţi încât numărul
lor să explice contingentul enorm de sinucigaşi pe care-1 furnizează armata. în sfârşit, chiar şi
conform observaţiilor celor care atribuie cea mai mare influenta alcoolului, doar a zecea parte
din cazuri poate fi pusă pe seama alcoolismului. Prin armare, chiar dacă sinuciderile alcoolice
ar fi de două şi de trei ori mai numeroase la soldaţi decât la civilii de aceeaşi vârstă, ceea ce
nu s-a demonstrat, tot ar rămâne un excedent bnsiderabil de sinucideri militare cărora trebuie
să li se găsească altă origine.
Cauza cea mai frecvent invocată a fost dezgustul faţă de serviciul militar. Explicaţia este
concordantă cu concepţia curentă care pune sinuciderea pe seama greutăţilor vieţii; rigorile
disciplinei, lipsa de libertate, privarea de confort l-ar face pe om să fie mai înclinat de a vedea
deosebit de insuportabilă viaţa de cazarmă. La drept vorbind, există multe alte profesii mult
mai dure, care, totuşi, nu sporesc înclinaţia către sinucidere. Şi cel puţin soldatul are asigurate
adăpostul şi o hrană îndestulătoare. Dar, dincolo de valoarea acestor observaţii, iată
următoarele date ce demonstrează cât de nesatisfăcătoare şi simplistă ţste explicaţia:
1. Logica ne îndeamnă să admitem că dezgustul mai accentuat la început faţă de acest mod
de viaţă trebuie să scadă pe măsură ce soldatul se obişnuieşte cu viaţa de cazarmă. După un
timp, trebuie să se producă o acomodare, fie ca efect al obişnuinţei, fie datorită faptului că cei
mai refractari soldaţi ori au dezertat, ori s-au omorât, iar această acomodare trebuie să devină
aproape completă când timpul petrecut sub drapel se prelungeşte mai mult. Deci, dacă
schimbarea obiceiurilor şi imposibilitatea de a se încadra în noua existenţă ar determina
înclinaţia deosebită a soldaţilor pentru sinucidere, ar trebui să observăm o diminuare a
coeficientului de agravare pe măsură ce ei sunt de mai multă vreme Sub arme. Dar nu este
aşa, după cum se observă din tabelul de mai jos:

Armata franceză Armata engleză

Serviciul Subofiţeri şi soldaţi. Sinucideri la 100 000 de
militar Sinucideri anuale la 100 000 Vârsta subiecţi
de subiecţi (1862 - 1869) în metropolă în India
Sub 1 an 28 20-25 de ani 20 13
1 - 3 ani 27 25 - 30 de ani 39 39
3 - 5 ani 40 30-35 de ani 51 84
5-7 ani 48 35-40 de ani 71 103
7-10 ani 76

în Franţa, în mai puţin de 10 ani de serviciu militar, rata sinuciderii s-a triplat aproape, în
timp ce pentru celibatarii civili, a crescut doar de la 237 la 394. în rândul militarilor englezi
din India, în 20 de ani, a devenit de opt ori mai ridicată - niciodată rata civililor nu
progresează atât de rapid - şi este o dovadă că agravarea caracteristică armatei nu se plasează
în primii ani de serviciu militar.
Se pare că la fel stau lucrurile şi în Italia. Nu deţinem cifrele proporţionale raportate la
efectivul fiecărui contingent, dar cifrele brute sunt cam aceleaşi pentru cei trei ani de serviciu
militar: 15,1 în anul întâi, 14,8 în anul al doilea, 14,3 în ultimul an. Or, este sigurcă efectivul
scade de la an la an, ca urmare a deceselor, a lăsărilor la vatră. Cifrele a Iute nu se puteau deci
menţine la acelaşi nivel, decât dacă citele proporţionale eres sensibil. Nu este totuşi de
necrezut ca în unele ţări să existe la începutul servic militar un anumit număr de sinucideri
datorate schimbării modului de viaţă. într-ad în Prusia, se raportează extraordinar de multe
sinucideri pentru primele sase luni. ÂMfiă, $11)) 999 de sinucideri, 156 sunt săvârşite în primele
Sinuciderea - Studiu de sociologic 152

trei luni34; ceea ce desigur, o cifră considerabilă. Dar aceste fapte tltl $U(iMcireconăliatiA cu
observ precedente, căci este foarte posibil ca, dincolo de agravarea temporară din aceaste
rioadă de perturbaţii, să fie şi alta care ţine de cu totul alte cauzezi progresează du lege
analoagă celei pe care am observat-o în Franţa şi în Anglia. în plus, în Franţa, celui de-al
doilea şi celui de-al treilea an este chiar puţin inferioară ratei din primt ceea ce nu împiedică
progresarea ulterioară35.
2. Viaţa militară este mai puţin grea, iar disciplina mai puţin severă pentru ofiţ pentru
subofiţeri decât pentru simplii soldaţi. Coeficientul de agravare al primelor categorii ar trebui
aşadar să fie inferior celui al soldaţilor. Dar se întâmplă invers, cum am arătat deja pentru
Franţa, iar faptul acesta se observă şi în alte ţări. In Italia i 1871 - 1875, ofiţerii prezentau o
medie anuală de 565 de cazuri la un milion, în tii trupa nu înregistra decât 230 (Morselli).
Pentru subofiţeri, procentul este şi mai î mântător, el depăşeşte 1 000 la un milion. în Prusia,
în timp ce nu se înregistrează 500 de sinucideri la un milion de soldaţi, din rândul
subofiţerilor sunt furnizate 1 : sinucideri la un milion. în Austria există o sinucidere de ofiţer
la nouă sinucid' simplilor soldaţi - şi este evident că sunt mai mult de nouă oameni de trupă la
un c şi o sinucidere de subofiţer la 2,5 sinucideri de soldaţi.
3. Dezgustul faţă de viaţa militară ar trebui să fie mai mic la cei care o aleg libe: vocaţie, aşa
încât voluntarii şi cei încadraţi în armată după stagiul militar ar trebui nifeste o mai mică
aplecare către sinucidere. Dar, dimpotrivă, este extraordi puternică.

34 Vezi articolul lui ROTH, în Stat. Monatschrift., 1892, pag. 200

35 Pentru Prusia şi pentru Austria, necunoscând efectivele anuale ale celor încorporaţi, nu p cifrele
proporţionale. Pentru Franţa, s-a pretins că, dacă au diminuat sinuciderile militare după răzb datorat
reducerii duratei serviciului militar (de la 7 la 5 ani). Dar această diminuare nu s-a menţinut
cu^^,^^WX.e§.c.q.t sensibil. între 1882 şi 1889, ele au revenit la nivelul dinainte de război, o 322 şi 424 la un
milion de persoane şi aceasta, m pdiib^-s^ţ5kk<^^e.<:viciul militar a suferit o nou duratei, de la 5 la 3 ani.
153 EMILE DURKB

Rata Vârsta Rata celibatarilor

Coefici de
Anii 1875 -1878 sinuciderii medie civili de aceeaşi
agr
la 1 milion probabilă vârstă (1889 -1891)
154 EMILE DURKB

Angajaţi voluntar 30 ani Intre 237 şi 394,

670 1300 adică 315 2,: 2,
încadraţi în armată după 25 ani între 394 şi 627,
stagiul militar_____________ adică 510
155 EMILE DURKB

Pentru motivele deja arătate, aceşti coeficienţi calculaţi în raport cu celibata 1889 -1891,
sunt cu siguranţă sub ceea ce s-a întâmplat în realitate. Foarte surpri este forţa propensiunii
pentru sinucidere la cei care rămân în armată după el stagiului, căci ei au deja experienţa vieţii
militare.
Astfel, membrii armatei cei mai încercaţi de sinucidere sunt cei care dovedesc vocaţie
pentru canera militară, cei care sunt făcuţi pentru exigenţele acestei vieţi si sunt la adăpost de
neplăcerile şi inconvenientele ne care Ie poate ea prezenta. Ceea ce înseamnă câ acest
coeficient de agravare specific profesiunii de militar are obârşia nu în repulsia pe care ar
inspira-o această profesiune, ci, dimpotrivă, în ansamblul condiţiilor, obiceiurilor dobândite şi
predispoziţiilor naturale ce constituie spiritul militar. Prima calitate a sol-

ilă. El trebuie să fie exersat să nu facă mare caz de propria persoană, pentru a fi pre-it de
sacrificiul suprem atunci când i se ordonă. Dar şi dincolo de aceste circumstanţe ;epţionale, pe
timp de pace şi în practica de zi cu zi a meseriei, disciplina îi cere supu-•e fără crâcnire şi, de
multe ori, el dă ascultare fără chiar ca să înţeleagă. Pentru aceas-se cere o abnegaţie
intelectuală ce nu este nicidecum compatibilă cu individualismul, îbuie să ţii prea puţin la
individualitatea ta pentru a te conforma atât de docil impulsu-r exterioare. într-un cuvânt,
soldatul are principiul comportamentului său în afara lui uşi - ceea ce constituie particularitatea
altruismului. De altfel, dintre toate structurile ietăţii moderne, armata aminteşte cel mai bine de
societăţile inferioare. Şi ea constă -un grup masiv şi compact care încadrează puternic
individul şi-1 împiedică de a avea iativa propriei acţiuni. Deoarece această alcătuire morală
este terenul natural al sinu-„rii altruiste, putem presupune că sinuciderea militară are acelaşi
caracter şi provine aceeaşi origine.
Ne explicăm atunci de ce coeficientul de agravare creşte o dată cu prelungirea servi-ui în
armată: aptitudinea de a renunţa, gustul impersonalităţii se dezvoltă ca urmare a i educaţii
severe prelungite. De asemenea, deoarece spiritul militar este în mod nece-mai puternic la cei
care rămân în armată după stagiul militar şi la gradaţi decât la sim-soldaţi, e firesc atunci ca
primii să fie mai predispuşi la sinucidere decât aceştia din îă. Această ipoteză ne permite chiar
să înţelegem ciudata superioritate în această pri-ă a subofiţerilor faţă de ofiţeri. Dacă gradele
inferioare se sinucid mai mult este pentru iu există alte funcţii care să presupună în egală
măsură obişnuinţa supunerii şi a pasi-:ii. Oricât de disciplinat ar fi un ofiţer, el trebuie să fie
capabil şi de iniţiativă, el are un ip de acţiune mai larg şi, prin urmare, o individualitate mai
dezvoltată. Condiţiile favo-le sinuciderii altruiste se realizează deci mai puţin complet la el
decât la subofiţer, îd un sentiment mai pronunţat despre valoarea propriei vieţi, ofiţerul va fi
deci mai n înclinat să se desprindă de ea.
keste fapte care dau seama de valabilitatea ipotezei de mai sus sunt, în plus, confir- ţ de
următoarele:
. Din tabelul XXIII, rezultă că acest coeficient de agravare militară este cu atât mai :at, cu cât
totalul populaţiei civile are o înclinaţie mai mică spre sinucidere, şi invers, i Danemarca este
domeniul clasic al sinuciderii, soldaţii nu se omoară aici mai mult it restul populaţiei. O
urmează în domeniul caracterului fecund al sinuciderii, Saxonia, sia şi Franţa, cu un coeficient
de agravare variind între 1, 25 şi 1,77. însă coeficientul gravare militar este considerabil în
Austria, Italia şi Statele Unite, ţări unde civilii se ară foarte puţin. Rosenfeld, în articolul citat,
stabilind un clasament al principalelor lin Europa din punctul de vedere al sinuciderii militare -
fără a se gândi să tragă însă ncluzii teoretice din această clasificare -, a ajuns la aceleaşi
rezultate. Iată, în ce or-apar ţările europene conform coeficienţilor calculaţi de el:
156 EMILE D U R K H E a

Coeficientul de agravare al soldaţilor în raport Rata populaţiei civile (la un milion de

cu civilii între 20 şi 30 de ani locuitori)
Franţa 1,3 150 (1871-1875)
Prusia 1,8 133 (1871-1875)
Anglia 2,2 73 (1876)
Italia între 3 şi 4 37 (1874-1877)
Austria 8' 72 (1864-1872)

în afară de faptul că Austria ar fi trebuit plasată înaintea Italiei, inversarea este absolu
regulată23^.
Ea se observă şi mai frapant la nivelul Imperiului austro-ungar. Corpurile de armat; cu cel
mai ridicat coeficient de agravare sunt cele care au garnizoana în regiunile und< civilii se
bucură de cea mai mare imunitate, şi invers:
Coeficientul de agravare al Sinucideri ale civililor de
Teritorii militare soldaţilor în raport cu civilii peste 20 de ani la un milion
de peste 20 de ani de locuitori
Viena (Austria inferioară şi
superioară, Salzburg) 1,42 660
Brunn (Moravia şi Silczia) 2,41 580 620
Praga (Boemia) 2,58 Media Media
Innsburck (Tyrol,
2,46 480
Vorarlberg) 2,41 240
Zara (Dalmaţia) 3,48 250

Graz (Stelmarck, Carinthia, 3,58 Media 290 Media

Carniol) 3,82 283
Cracovia (Galiţia şi
Bucovina) 4,41 310

Există o singură excepţie - Innsbruck, unde rata civililor este scăzută şi unde coefi cientul
de agravare este doar mediu.
De asemenea, în Italia, dintre toate districtele militare, Bologna este acela undf soldaţii se
omoară cel mai puţini (180 de sinucideri la 1 000 000), fiind, totodată, cel îi care civilii se
sinucid mult (89,5). Dimpotrivă, Pulia şi Abruzzia numără multe sinucider militare (370 şi 400
la un milion) şi doar 15 sau 16 sinucideri civile. Pentru Franţa se po face observaţii analoage.
Zona militară pariziană, cu 260 de sinucideri la un milion, este mult sub corpul de armată din
Bretania care are 440. Chiar şi la Paris coeficientul de agra vare trebuie să fie insignifiant, căci,
în departamentul Seine, un milion de celibatari întri 20 şi 25 de ani dau 214 sinucideri.
Aceste fapte dovedesc că motivele sinuciderii militare sunt nu numai diferite, dar şi in vers
proporţionale cu cele care contribuie cel mai mult la producerea sinuciderilor civile care, în
marile societăţi europene, se datorează mai ales individualismului excesiv cari caracterizează
civilizaţia actuală. Trebuie deci ca sinuciderile militare să depindă di
230
Ne putem întreba dacă enormul coeficient de agravare militară în Austria nu provine din faptul că |
armată sinuciderile sunt mult mai exact înregistrate decât pentru populaţia civilă.

[ înclinaţia contrară, anume de individualitatea scăzută sau, aşa cum am spus noi, de starea de
altruism. în fapt, popoarele unde armata este foarte înclinată la sinucidere sunt cele | mai puţin
avansate şi ale căror moravuri se apropie cel mai bine de mentalitatea societă-fţilor inferioare.
Tradiţionalismul, antagonism prin excelenţă al spiritului individualist, este mult mai dezvoltat
157 EMILE D U R K H E a

în Italia, în Austria şi chiar în Anglia, decât în Saxonia, în Prusia şi în Franţa. El este mai
puternic la Cracovia, la Zara, decât la Graz şi la Viena, mai pronunţat în Abruzzia decât la
Roma sau la Bologna, mai accentuat în Bretania decât în Seine. Pentru câ el protejează
împotriva sinuciderii egoiste, populaţia civilă numără puţine sinucideri, neavând însă influenţă
profilactică decât dacă se menţine la nivel moderat. Dacă depăşeşte un anumit nivel,
tradiţionalismul devine el însuşi o sursă de sinucidere. Dar, după cum ştim, armata manifestă
cu necesitate tendinţa de a-1 exagera, fiind cu atât mai expusă la depăşirea măsurii cu cât
acţiunea ei este ajutată şi sporită de cea a mediului ambiant. Educaţia pe care o imprimă are
efecte cu atât mai violente cu cât se dovedeşte mai conformă cu ideile şi sentimentele
populaţiei civile, nemaifiind atunci frânată de nimic. Dimpotrivă, acolo unde spiritul militar
este neîncetat şi energic contrazis de morala publică, nu va putea fi la fel de puternic ca acolo
unde totul concură pentru a-1 întinge pe soidat in aceeaşi direcţie. Ne explicăm aşadar că în
ţările unde nivelul antumului este potrivit pentru a proteja într-o oarecare măsură ansamblul
populaţiei, armata împinge cu uşurinţă la asemenea cotă, încât el devine cauza unei notabile
agravări231. 2. în toate armatele, trupele de elită au coeficientul de agravare cel mai ridicat:

Vârsta medie reală sau Sinucideri la un milion Coeficient de agravare

posibilă
Trupele speciale din 30 - 35 ani 570 (1862-1878) 2,45 In raport cu
Paris populaţia civila
masculină, de
Jandarmeria 30 - 35 ani 570 (1873) 2,45 35 de ani, de toate
stările
civile2'32 în raport cu
celibatarii de
Veterani 45 - 55 ani 2 860 2,37 aceeaşi vârsta, între
anii 1889-1891

Ultima cifră, fiind calculată în raport cu celibatarii anilor 1889 - 1891, est mult mai mica,
dar, cu toate acestea, rămâne superioară coeficientului de agravare pentru trupele obişnuite. La
fel, în armata din Algeria, renumită ca o şcoală a virtuţilor militare, în urma sinuciderii, în
perioada 1872 - 1878, mortalitatea a fost dublă faţă de cea furnizata, în acelaşi interval, de
trupele staţionate în Franţa (570 de sinucideri la un milion faţă de 280). La polul opus,
corpurile de armată cel mai puţin afectate de sinucidere sunt geniul, infirmierii, administraţia,
adică cele al căror caracter militar este mai puţin accentuat. în timp ce în Italia, pe totalul
armatei s-au înregistrat între 1878 -1881 doar 430 de cazuri la unmilion, infanteria uşoară a
avut 580, carabinierii 800, şcolile militare şi batalioanele de instru 1 010. Or, trupele de elită se
231
A se observa că starea de altruism este inerentă regiunii. Corpul de armată din Bretania nu este compus
exclusiv din bretoni, dar suferă influenţa stării morale ambiente.
232 Pentru că jandarmii şi gărzile municipale cuprind mulţi bărbaţi căsătoriţi

disting prin gradul intens pe care-1 atinge spiritul de abneg militară şi de renunţare.
Sinuciderea în armată variază în funcţie de această stare morală.

3. O ultimă dovadă a acestei reguli este decadenţa generală a sinuciderii militare Franţa, în
1862, erau 630 de cazuri la un milion, dar în 1890 nu mai erau decât 280. susţinut că
descreşterea s-ar datora reducerii duratei serviciului militar. Dar mişcare; regresiune a precedat
cu mult noua lege a recrutării, fiind continuă după 1862, cu cepţia unei creşteri destul de
importante între 1882 şi 188836. Şi se remarcă preti deni. Sinuciderile militare au scăzut în
Prusia de la 716 la un milion, în 1877, la 45 1893; pe totalul ţărilor germane, de la 707 în 1877,
la 550 în 1890 ; în Belgia, de la 3S 1885 la 185 în 1891; în Italia, de la 431 în 1876 la 389 în
1892. în Austria şi în Ar diminuarea este imperceptibilă, dar nici aici nu au existat creşteri

36 Este o creştere prea importantă pentru a fi accidentală. Dacă observăm că se produce o c începerea
perioadei coloniale, ni se pare legitimă întrebarea dacă nu cumva războaiele cărora le-a dat i n-au generat o
redeşteptare a spiritului militar.
158 EMILE D U R K H E a

(1209, în 1892, în pi dintre aceste ţări, şi 210 în cea de-a doua, în 1890, faţă de 1 277, respectiv,
217 în 187
Or, dacă explicaţia noastră este fondată, aşa trebuia să se petreacă lucrurile. Ir devăr, în tot
acest timp în toate ţările s-a produs un recul al spiritului militar. Pe drept nu, obişnuinţa
obedienţei pasive, a supunerii absolute, într-un cuvânt a impersor mului, dacă ni se permite
acest barbarism, s-au aflat din ce în ce în mai în contradicţi exigenţele conştiinţei publice. Şi
prin urmare, au pierdut teren. Pentru a se da satisf; noilor aspiraţii, disciplina a devenit mai
puţin rigidă, mai puţin strivitoare pe individ 37. Se remarcă apoi că, în cadrul aceloraşi societăţi,
în acelaşi interval de t sinuciderile civile au crescut - o altă dovadă că natura cauzelor de care
depind este trară celei care în general provoacă înclinaţia spre sinucidere specifică soldaţilor.
Totul dovedeşte deci că sinuciderea militară nu este decât o formă de sinucidei truistă.
Desigur, nu spunem că toate cazurile care se produc în regimente şi în caz au acest caracter şi
această origine. îmbrăcând uniforma, soldatul nu devine un om plet nou - efectele educaţiei
primite, ale existenţei de până atunci nu dispar ca prii mec - şi nici nu este atât de separat de
restul societăţii, încât să nu ia parte şi la viat mună. Se poate deci ca sinuciderea pe care o
comite să fie uneori civilă, prin cauz< natura ei. Dar o dată eliminate aceste cazuri răspândite
ici şi colo, fără legătură întn rămâne un grup compact şi omogen cuprinzând majoritatea
sinuciderilor al căror fa de operaţiune este armata şi care depind de starea de altruism fără de
care nu p> vorbi de spirit militar. Este supravieţuirea până la noi a sinuciderii din societăţile j
tive, morala militară însăşi fiind, în unele privinţe, o reminiscenţă a moralei primitiv
Sub influenţa acestei predispoziţii, soldatul se omoară la cea mai mică contrarii pentru
motivele cele mai lipsită de importanţă, pentru că i se refuză o permisie, pi că este admonestat,
pentru o pedeapsă nedreaptă, pentru că i se amână o avansare tru o chestiune de onoare, dintr-
un acces de gelozie sau, pur şi simplu, pentru că ai loc alte sinucideri sub ochii lui sau de care a
avut cunoştinţă. Iată, într-adevăr, de provin fenomenele de contagiune atât de frecvent
observate în armată, ilustrate şi c

235
Ceea ce nu înseamnă că de acum trebuie să dispară. Aceste rămăşiţe au raţiunea lor de a fi şi e fi
o parte din trecut sâ subziste în sânul prezentului. Viaţa e făcută din asemenea contradicţii.

37 Cu asta nu vrem să spunem că indivizii sufereau de strivire şi că se omorau pentru că sufereai omorau mai
mult pentru că erau mai puţin individualizaţi.
 159

tnuciderea - Studiu de sociologie nai

înainte prin exemple. Ele hai înainte prin exemple. Ele sunt inexplicabile dacă
sinuciderea depinde esenţial de Buze individuale. Nu se poate
admite că hazardul a reunit tocmai în acelaşi regiment, în icelaşi loc din ţară, un număr atât de
mare de indivizi predispuşi, datorită constituţiei wganice, la omuciderea de sine. Pe de altă
parte, tot de neacceptat este ca o atare pro-«gare imitativă sâ se producă în absenţa oricărei
predispoziţii. Dar totul se explică uşor iacă recunoaştem că o carieră militară dezvoltă o
constituţie morală care predispune luternic omul să se desprindă de existenţă. Fireşte, o au în
diferite grade toţi cei care au ost sub drapel, iar cum această constituţie este un teren favorabil
pentru sinucidere, nu Ipseşte decât foarte puţin ca să se treacă de la înclinarea pe care o ascunde
la act. Şi un ingur exemplu e de-ajuns pentru asta. Iată de ce sinuciderea se răspândeşte ca un
nor de praf printre subiecţii înclinaţi să o urmeze.

m
Putem înţelege acum mai bine ce important este să dăm o definiţie obiectivă sinuci derii şi să
ne menţinem cu fidelitate în limitele ei.
Pentru că sinuciderea altruistă, prezentând trăsăturile caracteristice sinuciderii, se apropie
mai ales prin unele manifestări foarte impresionante de unele acte pe care ne-am bbişnuit să le
înconjurăm de stimă şi chiar de admiraţie, refuzăm adesea să o socotim pmucidere de sine. Să
ne reamintim că pentru Esquirol şi Falret, moartea lui Caton şi morţile girondinilor nu erau
sinucideri. Dar, atunci, dacă sinuciderile ce au drept cauză fiabila şi imediată spiritul de
renunţare şi de abnegaţie nu merită acest calificativ, cu atât mai puţin convine el celor care
provin din aceeaşi dispoziţie morală, dar într-un mod nu atât de evident. Primele nu se
diferenţiază de celelalte decât prin uşoare nuanţe. Dacă locuitorul din Insulele Canare care se
aruncă în prăpastie spre a se întâlni cu Dumnezeul lui nu este sinucigaş, cum să dai acest nume
sectantului Jina care se omoară pentru a jjunge în neant, primitivului care sub influenţa
aceleiaşi stări mintale renunţă la viaţă din pricina unei jigniri mărunte ce i s-a făcut sau doar
spre a-şi manifesta dispreţul faţă de riaţâ, falitului care nu vrea să supravieţuiască propriei iui
ruşini, in sfârşit, nenumăraţilor soldaţi care îngroaşă an de an rândurile morţilor voluntare?
Toate aceste cazuri au ca sursă aceeaşi stare de altruism care este şi cauza sinuciderii pe care
am putea s-o numim eroică. Le vom include doar pe acestea printre sinucideri, le vom exclude
pe cele cu un nobil deosebit de limpede? Dar, întâi şi-ntâi, după ce criteriu s-ar face
departajarea? Când hcetează un motiv să fie îndeajuns de lăudabil pentru ca actul pe care-1
determină să )oată fi calificat drept sinucidere? Apoi, operând radical separarea celor două
categorii ie fapte, ne condamnăm la necunoaşterea naturii lor. Caracteristicile esenţiale ale
tipului sunt mai bine marcate la sinuciderea altruistă obligatorie, celelalte varietăţi sunt doar
brme derivate. Astfel, sau vom socoti drept neavenit un grup considerabil de fenomene, iau,
dacă nu le respingem pe toate, pe lângă faptul că nu vom putea să facem decât o se-ecţie
arbitrară din rândul lor, ne vom pune şi în imposibilitatea de a detecta rădăcina co-nunâ de care
se leagă cele pe care le-am reţinut. Toate acestea sunt riscurile unei de-iniţii a sinuciderii în
funcţie de sentimentele subiective pe care le inspiră ea.
De altfel, nici raţiunea acestui sentiment în baza căruia justificăm excluderea nu este
ntemeiată. Pornim de la faptul că mobilurile anumitor sinucideri altruiste se regăsesc, în orme
prea puţin diferite, la baza unor acte pe care toată lumea le consideră morale. Dar, iare lucrurile
stau altfel cu sinuciderea egoistă? Sentimentul independenţei individuale nu are el moralitatea
lui ca şi sentimentul contrar? Dacă cel din urmă e condiţia w anumit curaj, dacă el întăreşte
inimile şi chiar le împietreşte, celălalt le înduioşează şi deschide pentru iertare. Acolo unde
domneşte sinuciderea altruistă, omul este gata sâ dea viaţa, dar el nici nu face mare caz nici de
vieţile altora. Dimpotrivă, acolo unde p seazâ atât de sus personalitatea individuală încât nu
poate vedea nici un scop mai pres de asta, omul respectă şi personalitatea semenilor. Cultul pe
 160
care-1 are pent individualitate îl face să sufere pentru tot ce o poate ştirbi chiar şi la alţii. Mai
mu înţelegere pentru suferinţa omenească - iată ce îi urmează devoţiunii fanatice din epoc
primitive. Fiecare tip de sinucidere nu este deci decât forma exagerată sau deviată a ui virtuţi.
Atunci maniera în care sinuciderile afectează conştiinţa morală nu le diferenţia într-atât încât să
avem dreptul de a delimita atâtea genuri diferite.
 CAPITOLUL V
SINUCIDEREA ANOMICĂ

Societatea nu este numai ceva care absoarbe, cu intensitate egală, sentimentele şi ■energia
individului, ea este şi puterea care le reglează. Iar între felul cum se exercită laceastă acţiune
ordonatoare şi rata socială a sinuciderii există un raport.

I
Se ştie de pildă ce influenţă agravantă au crizele economice asupra sinuciderii.
In 1873, la Viena a izbucnit o criză financiară ce a atins apogeul în 1874 - imediat a crescut
numărul sinuciderilor. De la 141 în 1872, ele au urcat la 153 în 1873 şi la 216 în 1874,
reprezentând o creştere de 51% faţă de 1872 şi de 41% faţă de 1873. Ceea ce ne dovedeşte câ
respectiva catastrofă este singura cauză a creşterii este faptul că această creştere a fost sensibilă
îndeosebi în punctul culminant al crizei, adică în primele patru luni din 1874. De la 1 ianuarie la
30 aprilie, s-au înregistrat 48 de sinucideri în 1871, 44 în [1872, 43 în 1873 - dar în 1874 au fost
73. Creşterea e de 70%. Aceeaşi criză, izbucnind i concomitent la Frankfurt pe Main, a produs
aceleaşi efecte. în anii dinainte de 1874, se femiteau în medie 22 de sinucideri anual - în 1874 au
fost 32, adică 45% mai mult.
Greu de uitat faimosul crah financiar care s-a produs la bursa din Paris în iarna lui 1882.
Consecinţele lui s-au făcut simţite nu numai în Capitală, ci şi în toată Franţa. între 1874 şi 1886
creşterea medie anuală nu este decât de 2% - în 1882^ a fost de 7%. Mai mult decât atât, ea nu
este repartizată pe diferitele momente ale anului, ci se concentrează în primele trei luni, adică
exact când s-a produs crahul. Acestui trimestru singur îi revin 59 de sutimi din creşterea totală.
Aşa este de legată creşterea de aceste împrejurări excepţionale, încât nu numai că nu se
întâlneşte în 1861, dar ea dispare în 1883, deşi acest ultim In a avut, pe ansamblu, ceva mai
multe sinucideri decât precedentul:
1881 1882 1883

întregul an Primul 6741 1589 7213 (+ 7%) 1770 7267 1604

trimestru (+11%)

Raportul se constată nu doar în unele cazuri excepţionale, ci constituie o lege. Numărul

falimentelor este un barometru destul de sensibil pentru variaţiile prin care trece viaţa feconomică. Când
numărul lor creşte brusc de la an la an, putem fi siguri că s-a produs o perturbare gravă. între 1865 şi
1869, au avut loc trei reprize de asemenea creşteri bruşte, b simptom al crizelor. în timp ce, în această
perioadă, creşterea anuală a numărului de pimente este de 3,2%, ea fost de 26% în 1847, de 37% în
1854 şi de 20% în 186L Şi tot în JKeste trei momente, se remarcă o escaladare neobişnuită şi
rapidă a numărului de Sinucideri. în timp ce în respectiva perioadă de 24 de ani, creşterea medie
anuală a fost fe numai 2%, ea a atins cota de 17% în 1847, de 8% în 1854, de 9% în 1861. I Dar
de ce anume sunt influenţate aceste crize? De sărăcia ce sporeşte ca urmare a diminuării avuţiei
publice? De înrăutăţirea vieţii ce îndeamnă la părăsirea ei de bună voie? Explicaţia, seducătoare prin
simplitate este, de altfel, conformă cu concepţia curentă. Dar Kste contrazisă de fapte.
[ într-adevăr, dacă morţile de bună voie ar creşte pentru că viaţa devine mai grea, ele ar lebui să
scadă sensibil când bunăstarea se reinstaurează. Atunci când cresc excesiv preţurile la alimentele
de primă necesitate şi cu sinuciderile se întâmplă acelaşi lucru nu se constată o coborâre a
sinuciderilor sub media anuală în caz contrar. în Prusi 1850, s-a înregistrat cel mai coborât curs
al grâului din întreaga perioadă 1848-1881 mărci pentru 50 de kilograme. Cu toate acestea, în
acelaşi an, sinuciderile au crescu la 1 527 cât erau în 1849, la 1 736, adică cu 13%, creştere ce a
continuat în anii 1851,1 1853, deşi preţul a rămas bun. în 1858 - 1859, s-a produs o nouă scădere
a preţului, sinuciderile s-au ridicat de la 2 038 în 1857 la 2 126 în 1858 şi la 2 146 în 1859. In
inten 1863-1866, preţul a atins 11 mărci 04 în 1861 şi a scăzut progresiv până la 7 mărci £ 1864,
rămânând moderat pe toată perioada, dar în tot acest interval sinuciderile au sţ cu 17% ( 2 112 în
1862, 2 485 în 1866)236. Fapte analoage se observă în Bavaria. DUJ curbă realizată de Mayr237,
pentru perioada 1835-1861, cel mai scăzut preţ la seca fost în anii 1857-1858 şi 1858-1859. Dar
sinuciderile, care în 1857 nu atingeau decât c de 286, au urcat la 329 în 1858, apoi la 387 în
1859. Acelaşi fenomen se produsese dej anii 1848-1850: ca în toată Europa, atunci grâul a fost la
un preţ foarte bun. Cu toate aces dincolo de o uşoară diminuare provizorie datorată
evenimentelor politice, despre care vorbit deja, sinuciderile s-au menţinut cam la acelaşi nivel:
217 în 1847 şi 215 în 1841 chiar dacă în 1849 au coborât la 189, începând cu 1850, au urcat,
ridicându-se la 250.
Prea puţin contribuie creşterea sărăciei la creşterea numărului de sinucideri, vreme ce şi
înflorirea economică a unei ţări, cu explozia ei bruscă de prosperitate, nu asupra sinuciderii
efecte diferite de cele ale dezastrelor economice.
Cucerirea Romei de către Victor Emanuel în 1870, marcând unificarea Italiei, a pentru
această ţară punctul de plecare al unei renaşterii pe cale să o propulseze prii marile puteri din
Europa. Comerţul şi industria au fost viu impulsionate, antrenând raţ transformări. Dacă pentru
nevoile industriei, în 1876, erau de-ajuns 4 459 de generatoare aburi cu o putere totală ce 54 000
C P, în 1887, numărul instalaţiilor era de 9 983, iar pute lor, ridicându-se la 167 000 C P, era
triplă. Fireşte, cantitatea de produse a crescut în acei perioadă în aceleaşi proporţii 238.
Schimburile s-au înmulţit, dezvoltându-se nu nui marina comercială, căile de comunicaţie ai de.
239
tratisnart, dar şi catvti.ta.tea mavfurilo1 numărul călătorilor s-au dublat . Cum această intensă activitate
generală a adu creştere a salariilor (se estimează la 35% sporul pentru intervalul 1873-1889), situ
generală a lucrătorilor s-a ameliorat, cu atât mai mult cu cât, tot atunci, preţul pâinii a sci
mereu240. în fine, după calculele lui Bodio, avuţia privată ar fi crescut de la 45 de milia şi
jumătate, în medie, în perioada 1875 - 1880, la 51 de miliarde, în anii 1885-1890241.
Dar, în paralel cu renaşterea colectivă, se constată o extraordinară creşteri numărului de
sinucideri. între 1866 şi 1870, numărul lor a fost constant, dar de la 187 1877, a crescut cu 36%,
astfel:
163 EMILE DURKJr,

1864 - 1870.... 29 de
sinucideri la un
milion
1871.................31 de
sinucideri la un
milion
1872................33 de
sinucideri la un
milion
1873................ 36 de
sinucideri la un
milion
1874................ 37 de
sinucideri la un
milion
1875................ 34 de
sinucideri la un
milion
1876..............36,5 de
sinucideri la un
milion
1877.............. 40,6 de
sinucideri la un
milion
•nuciderea - Studiu de sociologie 164

După aceea, creşterea a continuat, de la numărul total de 1139 de sinucideri în 1877,

ajungându-se la 1 463 în 1889, ceea ce înseamnă o nouă creştere de 28%.
în Prusia, acelaşi fenomen s-a manifestat în două reprize. Regatul a cunoscut o primă
înflorire în 1866, când a anexat mai multe provincii importante şi a ajuns, totodată, în fruntea
confederaţiei Nordului. Gloria şi puterea dobândite s-au însoţit de o bruscă explozie de
sinucideri. în perioada 1856-1860, media anuală a fost de 123 de sinucideri la un milion, şi doar
de 122 între anii 1861-1865. între 1866-1870, în pofida scăderii ce s-a produs în 1870, media s-
a ridicat la 133. în anul 1867, anul ce a urmat victoriei, sinuciderea a atins cel mai înalt nivel
înregistrat după 1816 (1 sinucidere la 5 432 de locuitori, în timp ce în 1864, nu fusese decât un
caz la 8 739).
După războiul din 1870, s-a mai produs o transformare fericită. Germania unificată s-a plasat
în întregime sub hegemonia Prusiei. O enormă datorie de război a rotunjit substanţial avuţia
publică, comerţul şi industria au luat avânt. Dar niciodată evoluţia sinuciderii n-a fost aşa rapidă
ca atunci. Din 1875 în 1886, a crescut cu 90%, ajungându-se de la 3 278 de cazuri la 6 212.
Când au loc, Expoziţiile universale sunt considerate drept un fericit eveniment în viaţa unei
societăţi: ele stimulează afacerile, aduc bani în ţara unde se organizează şi contribuie la
prosperitatea generală, mai ales în oraşele unde se desfăşoară. Cu toate acestea, nu este exclus
ca, în cele din urmă, să se soldeze cu o creştere considerabilă a cifrei de sinucideri. Se pare că
aşa ceva s-a întâmplat cu Expoziţia din 1878. Creşterea sinuciderilor din acel an a fost cea mai
mare care s-a produs între 1874 şi 1886. Ea fost de 8%, deci superioară faţă de cea determinată
de crahul din 1882. Ceea ce nu ne lasă să presupunem o altă cauză a acestei recrudescenţe este
faptul că 86 de sutimi ale creşterii au avut loc în chiar cele şase luni cât a durat expoziţia.
Efectul nu s-a mai produs în 1888 la nivelul întregii Franţe. Este posibil ca, prin influenţa
depresivă exercitată asupra dinamicii sinuciderii, criza boulangistă să fi neutralizat efectele
contrare ale Expoziţie. Sigur este, însă, că la Paris, deşi pasiunile politice dezlănţuite trebuie să
fi avut aceeaşi acţiune ca pretutindeni în ţară, lucrurile s-au petrecut la 1 ca în 1878. Pe durata
celor şapte luni de Expoziţie, sinuciderile au sporit cu aproape 0%, mai exact cu 9,66, în timp
ce, în restul anului, s-au menţinut sub limita din 1888 şi b ceea ce s-a înregistrat apoi în 1890.
1888 1889 1890
Cele şapte luni de Expoziţie 517 567 540
Celelalte cinci luni 319 311 356

Ne putem întreba dacă fără boulangism creşterea n-ar fi fost mai pronunţată. Cea mai bună
demonstraţie că o situaţie economică critică nu are acţiunea agravantă pre care s-a vorbit este
faptul că produce efectul opus. în Irlanda, unde ţăranul duce o ţă atât de grea, oamenii se
sinucid foarte rar, paupera Calabrie aproape că nu contează, să spunem aşa, în privinţa
sinuciderii, iar Spania are de zece ori mai puţine sinucideri ât Franţa. Am putea afirma chiar
că sărăcia protejează împotriva sinuciderii. La nivelul artamentelor franceze, există cu atât
mai puţine sinucideri cu cât sunt mai mulţi eni care trăiesc din sudoarea frunţii.
165 EMILE DURKH

PLANŞA V. SINUCIDERI ŞI BOGĂŢIE

Sinucideri (1878-1887) Persoane trăind din propriile venituri

Departamente - sinucideri la 100 000 de Numărul mediu al persoanelor ce trăiesc din

locuitori (1878 - 1887) propriile venituri, la 1 000 de locuitori î fiecare
grupă de departamente (1888)
48 127
38 - 31 sinucideri................ .... 6 departamente 73
30 - 24 sinucideri................ .... 6 departamente 69
23 -18 sinucideri................. ....15 departamente 59
17 -13 sinucideri................ ...18 departamente 49
12 - 8 sinucideri................. 26 departamente 49
3 sinucideri.................... .... 10 departamente 42
7-

Proporţia la 100 000 Nr. persoanelor trăind din

locuitori 1. De la 31 la 48; 2. De la propriile venituri la 1000 de
24 la 30; 3. De la 18 la 23; 4. De locuitori 1. Peste 100; 2. De la
la 13 la 17; 5. De la 8 la 12; 6. De 71 la 100; 3. De la 51 la 70; i
la 3 la 7. la 41 la 50; 5. De la 31 la 40;
6. De la 10 la 30. Media: 62
Compararea hărţilor confirmă media din tabel (vezi planşa V).
Aşadar, crizele industriale şi financiare, dacă aduc cu ele o intensificare a sinucide acest
fapt nu se întâmplă din pricina sărăcirii pe care o provoacă, fiindcă şi prosperita are acelaşi
rezultat impulsionând morţile de bună voie, ci pentru că respectivele cr sunt perturbării ale
ordinii colective38. Orice ruptură a echilibrului, chiar dacă de ; rezultă prosperitate şi salturi
ale vitalităţii generale, împinge la sinucidere. De fiecare d când au loc grave rearanjări în
corpul social, fie că asta se datorează unei neaşteptate 'ezvo/târi sau unui cataclism
neprevăzut, omul îşi mai uşor viaţa. Dar cum este posibil aşa va? Cum anume ceea ce este
considerat că, în general, îmbunătăţeşte viaţa poate să pingâ la desprinderea de viaţă?
Pentru a răspunde la acest întrebări, câteva consideraţii preliminare sunt necesare.

n
Nici o fiinţă nu poate să fie mulţumită şi nu poate nici chiar să trăiască decât dacă ne-ile sale
sunt într-un raport satisfăcător cu mijloacele sale. Dacă trebuinţele pretind mai uit decât
poate fi acordat, vor fi vătămate continuu şi nu vor putea funcţiona fără să sufere, ar o
mişcare ce nu se poate produce fără suferinţă tinde să nu se mai repete. Tendinţele e nu sunt
satisfăcute se atrofiază şi, cum tendinţa de a trăi nu este decât rezultanta turor celorlalte
tendinţe, nu se poate să nu fie împuţinată dacă celelalte slăbesc. La animal, cel puţin în
condiţii normale, echilibrul acesta se stabileşte cu o sponta-itate automată pentru că depinde
de condiţii pur materiale. Tot ceea ce organismul lui re este ca substanţa si energia folosite
neîncetat pentru trai să fie periodic înlocuite prin titâţi echivalente, pentru ca refacerea să fie
egală cu consumul. Când vidul din pro-'ile lui resurse este umplut, animalul e satisfăcut şi nu
mai cere nimic altceva. Gândirea i nu este atât de dezvoltată ca să-şi imagineze alte scopuri
decât cele pe care le presupune natura lui fizică. Pe de altă parte, cum efortul cerut de fiecare
organ depinde de starea generală a forţelor vitale şi de necesităţile echilibrului organic,
consumul, la rândul lui, se reglează cu refacerea, şi balanţa se realizează de la sine. Limitele
unuia sunt limitele celeilalte şi sunt înscrise în structura fiinţei ce nu are putinţa de a le
depăşi. Cu omul nu mai este aşa, fiindcă majoritatea nevoilor lui nu sunt, sau nu sunt în
acelaşi ad sub dependenţa corpului. La rigoare, se poate considera şi aici ca determinabilă

38 Pentru a se demonstra că ameliorarea bunăstării diminuează sinuciderile, s-a încercat să se arate acolo
unde emigrarea, această supapă de siguranţă a sărăciei, este larg practicată, numărul de sinucideri sc (vezi
LEGOYT, pag. 257 - 259). Dar şi cazurile în care, în loc de inversarea raportului, se constată paralelii între
cele două fenomene sunt nu puţine la număr. în Italia, între 1876 şi 1890, numărul de emigranţi a erei de la
76 la 100 000 de locuitori la 335, cifră depăşită chiar în 1887 şi 1889. în tot acest interval, sinuciderile si-au
contenit creşterea.
166 EMILE DURKH

titatea de elemente materiale necesare pentru întreţinerea fizică a unei vieţi omeneşti, şi
determinarea ar fi mai puţin precisă decât în cazul precedent şi marja ei mai deschisă
combinaţiilor dorinţei, căci, dincolo de un minimum indispensabil, cu care natura este gata a
se mulţumi când lucrează instinctiv, gândirea, mai evoluată, permite să fie întrevăzute
condiţii mai bune ce apar ca scopuri dezirabile. Dar se poate admite că poftele de acest fel
întâlnesc mai devreme sau mai târziu un prag pe care nu-1 pot trece. Cum să stabileşti, însă,
cantitatea de bunăstare, de confort, de lux la care în mod legitim poate să tânjească un om?
Nici în alcătuirea organică şi nici în alcătuirea psihologică a omului nu aflam nimic care să
delimiteze asemenea înclinaţii. Funcţionarea vieţii individuale nu cere ca ele sâ se oprească
aici mai degrabă decât dincolo, dovada fiind că, de la începutul istoriei, înclinaţiile de acest
fel nu au făcut decât să se dezvolte, să se însoţească mereu de satisfacţii tot mai rafinate, fără
ca sănătatea medie să se înrăutăţească. Şi mai ales cum sâ stabileşti felul în care trebuie să
difere ele după stare socială, profesie etc? Nu există societate în care să fie egal satisfăcute la
toate rangurile ierarhiei sociale, cu toate câ, în esenţa ei, natura omenească este aceeaşi la
toţi indivizii. Deci, nu natura omenească poate sâ fixeze limita variabilă ce s-ar impune
pentru aceste trebuinţe. Prin urmare, atâta cât depind doar de individ, ele sunt nemărginite.
în sine, făcând abstracţie de foiţa exterioară care o reglează, sensibilitatea noastră este un
abis fără fund pe care nimic nu-1 poate umple definitiv.
Dar, dacă în ea nu vine nimic din afară, ea nu poate sâ fie decât o sursă de chin pentru ea
însăşi. Căci dorinţele nesfârşite sunt nesăţioase prin definiţie şi se justifică aprecierea lor
drept un semn de morbiditate. Pentru că nimic nu le stăvileşte, ele depăşesc întotdeauna cu
mult mai mult mijloacele de care dispun şi nimic nu ar putea s i lească. O sete nepotolită
este un supliciu mereu reînnoit. E adevărat, s-a afirm specific pentru activitatea umană să se
desfăşoare neîngrădit şi să-şi propună ţei înalte, dar este imposibil să ne dăm seama dacă
această nedeterminare se potrî degrabă condiţiilor vieţii mentale decât cerinţelor vieţii fizice.
Plăcerea omulu ţiona, de a se mişca, de a face efort trebuie să se însoţească de senzaţia că
efo nu sunt zadarnice şi că mergând înaintează. Dar nu înaintezi când nu mergi cat ţel sau,
ceea ce este acelaşi lucru, când ţelul spre care mergi este la infinit. Dista separă pe om de
scopul lui rămânând mereu aceeaşi, oricâtă cale ar fi parcurs petrece ca şi cum el s-ar agita
inutil pe loc. Chiar privirile înapoi şi sentimentul ce-1 încearcă văzând calea deja străbătută
nu-i pot aduce decât o satisfacţie deoarece, cu toate acestea, calea de parcurs mai departe nu
s-a micşorat deloc, un ipotetic ţel de neatins înseamnă să te condamni la o perpetuă stare de
nem Fireşte, i se întâmplă omului să spere, în pofida raţiunii, în chip nesăbuit - spe: farmecul
ei. Ea îl poate mângâia o vreme, dar nu va putea învinge la nesfârşit c repetate pe care i le
provoacă experienţa. Dar ce poate să-ţi rezerve viitorul în de trecut, de vreme ce întotdeauna
va fi imposibil să ajungi la un stadiu unde să şi nici măcar nu poţi să te apropii de idealul
visat? Astfel, cu cât va avea mai mi cu atât va voi sâ aibă mai mult, satisfacţiile obţinute
nefăcând decât sâ stimu buinţele în loc să le potolească. Vom spune că acţiunea în sine este
plăcută? Da, i cu condiţia de a ne orbi într-atât încât să nu-i sesizăm inutilitatea. Apoi, pentru
i plăcerea, iar ea să tempereze şi să estompeze în parte neliniştea dureroasă ce o îr trebuie cel
puţin ca mişcarea nesfârşită să se deruleze întotdeauna nestingherită, intervine o piedică,
neliniştea rămâne doar cu neplăcerea pe care-o aduce cu sine prin minune se poate întâmpla
ca niciodată să nu apară vreun obstacol de netr aceste condiţii, tot ce îl mai leagă pe om de
viaţă e doar un fir subţire ce se po< în orice clipă.
Pentru a nu se întâmpla aşa ceva, trebuie, aşadar, ca înainte de toate, să fie ţ frâu
pasiunile. Numai atunci se vor putea ele armoniza cu facultăţile şi vor fi, prin satisfăcute.
Dar, pentru că în individ nu există nimic care să le poată stabili c limitarea trebuie în mod
necesar să vină dintr-o forţă exterioară individului. Treb putere ordonatoare să joace pentru
trebuinţele morale acelaşi rol pe care-1 are ( mul pentru trebuinţele fizice. Putere ce nu poate
să fie decât o putere morală. 1 conştiinţei fiind cea care a rupt starea de echilibru în care
somnola animalul, num; tiinţa poate furniza mijloacele de a restabili acel echilibru.
Constrângerea matei mâne aici fără efect, nu cu forţe fizico-chimice se va putea transforma
ce e în ir măsura în care apetitul nu este automat satisfăcut prin mecanisme fiziologice, oam
se vor putea opri decât în faţa unei limite pe care să o recunoască a fi îndreptăţită vor
consimţi să-şi îngrădească dorinţele dacă ei cred că au dreptul sâ încalce grani le-au fost
fixate. Numai că oamenii nu vor putea să-şi dicteze ei înşişi această lege, motivele pe care
le-am arătat. Trebuie deci să o primească de la o autoritate pe respectă şi în faţa căreia se
pleacă. Singura care, fie direct în totalitatea ei, fie indire intermediul unuia dintre organele
ei, este capabilă să joace acest rol de moderate societatea, căci ea este singura forţă morală
superioară individului, a cărei superi el o acceptă. Numai societatea are autoritatea necesară
167 EMILE DURKH

pentru a enunţa drepturi pune dinaintea pasiunilor o linie dincolo de care ele nu trebuie să
treacă. Şi tot e cea care poate aprecia ce poate fi oferit în plus, în funcţie de rangul celor care
o alcăi în interesul comun.
In fiecare moment istoric, există în conştiinţa morală a societăţilor un sentiment obscur
"despre valoarea diferitelor funcţii sociale şi remuneraţia ce se cuvine fiecăreia şi, prin
urmare, despre măsura de confort ce se potriveşte mediei lucrătorilor din fiecare profesie, în
opinia publică, diferitele funcţii sunt ierarhizate şi, după locul ocupat în această ierarhie,
fiecăreia i se acordă un anumit coeficient de bunăstare. Conform acestor idei primite, în
modul de trai există o limită superioară până la care, bunăoară, lucrătorul îşi poate propune
să-şi dirijeze eforturile de ameliorare a existenţei, dar şi o limită inferioară sub bre cu greu se
tolerează ca el să coboare, dacă nu a făcut lucruri grave spre a nu mai merita aşa ceva. Şi una
şi cealaltă sunt diferite pentru muncitorul de la oraş şi pentru cel Me la ţară, pentru
personalul permanent şi pentru zilier, pentru lucrătorul din comerţ şi bentru funcţionar etc.
De asemenea, este dezaprobat bogatul care trăieşte ca un sărac, sau bogatul care afişează în
exces rafinamentele luxului. Degeaba protestează economiştii, [întotdeauna un ins care
poate să consume inutil o prea mare cantitate de bogăţie va trezi resentimente publice,
intoleranţa neslăbind, pare-se, decât în epocile de perturbări morale243. Există deci o
veritabilă reglementare, care, deşi nu îmbracă formă juridică, nu conteneşte să stabilească cu
precizie un maximum de bunăstare la care o clasă socială Joate în mod legitim să aspire.
Scala acesta nu are însă caracter imuabil. Ea se schimbă pipă cum avuţia colectivă creşte sau
descreşte, şi după schimbările ce au loc la nivelul meilor morale ale societăţii. Astfel, ceea
ce poate fi un lux la un moment dat nu mai este la lei într-o altă epocă, iar nivelul de
bunăstare ce nu era acceptat pentru o clasă decât în mod iu totul excepţional ajunge să fie
socotit ceva absolut necesar şi strict echitabil.
jub această presiune, fiecare, în sfera lui, îşi dă vag seama cam până unde poate să-şi
întindă ambiţiile şi nu aspiră la mai mult. Cel puţin, dacă manifestă respect faţă de regulă şi
docilitate faţă de autoritatea colectivă, adică, dacă are o structură morală sănătoasă, insul
tonte că nu e bine sâ ceară mai mult. Un ţel şi o limită sunt astfel impuse pasiunilor. Fireşte,
[determinarea nu este rigidă, nici absolută. Idealul economic atribuit pentru fiecare
fcategorie de cetăţeni este cuprins şi el între nişte limite unde dorinţele se pot mişca în voie.
Bar nu este nelimitat. Limitarea aceasta relativă şi temperarea ce rezultă din ea fac ca
iamenii sâ fie mulţumiţi cu soarta lor şi îi stimulează totodată, cu măsură, să şi-o
■lbunataţeasca, iar mulţumirea medie da naştere sentimentului de bucurie liniştită şi activă,
plăcerii de a exista şi de a trăi care este semnul caracteristic de sănătate şi pentru societăţi, şi
pentru indivizi. Atunci, cel puţin în general, fiecare este în armonie cu propria condiţie şi nu
doreşte decât ceea ce poate în mod legitim să spere ca preţ normal pentru Ktjvitatea lui.
PenUu aceasta, omul nu este condamnat la imobilism, el poate încerca să-şi (ifrumuseţeze
existenţa, dar tentativele pe care le face în această direcţie pot să nu-i euşeascâ, ducându-1 la
disperare. Dai; plăcându-i ceea ce are şi neinvestindu-şi pasiunea ore a căuta ce nu are,
noutăţile la care i se întâmplă să aspire pot să lipsească dintre îrinţele şi speranţele lui, fără
ca, totuşi, totul să-i lipsească. îi rămâne esenţialul. Echilibrul ricini lui este stabil pentru că
este determinat şi câteva nemulţumiri nu-1 pot clătina. Cu toate acestea, nu foloseşte la
nimic dacă insul socoteşte ca fiind justă ierarhia xţiilor aşa cum a fost întocmită de opinia
publică, dar nu consideră Ia fel de just felul m se face alegerea pentru aceste funcţii.
Muncitorul nu este in armonie cu situaţia lui dală dacă nu este convins că are exact situaţia
pe care trebuie să o aibă. Dacă se crede reptătit să aibă o alta, ceea ce are nu-1 va putea
mulţumi. Nu este de ajuns deci ca elul mediu al trebuinţelor fiecărei condiţii să fie reglat de
către sentimentul public, mai glie şi ca altă reglementare, mai precisă, să stabilească felul în
care diferitele condiţii
!43
La ora actuală, dezaprobarea aceasta a devenit morală şi nu pare să mai fie susceptibilă de sancţiuni
ice.
trebuie să fie deschise către indivizii particulari. Şi, într-adevăr, nu este societate undi nu
existe această reglementare. Ea variază în funcţie de timp şi de loc. Odinioară, în tutea ei,
naşterea era principiul exclusiv al clasificării sociale, astăzi, ea nu păstrează inegalitate decât
cea rezultând din averea moştenită şi din meritele personale. Dar, diversele ei forme,
reglementarea are pretutindeni acelaşi obiect şi nicăieri nu e posibilă decât dacă este impusă
indivizilor de către o autoritate care îi depăşeşte, adid către autoritatea colectivă. Şi nu poate
fi instituită fără a se cere unora sau altora şi general, unora şi altora, sacrificii şi concesii în
numele interesului public.
E adevărat, s-a crezut că presiunea morală ar deveni inutilă din clipa în care situ,
economică încetează să mai fie transmisă ereditar. S-a spus că, dacă privilegiul eredit; fost
168 EMILE DURKH

abolit, fiecare intră în viaţă cu aceleaşi resurse, că, dacă lupta între competitori e angajată în
condiţii de perfectă egalitate, nimeni nu va putea da de rezultate nedrepţi toată lumea va
simţi spontan că lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie.
Neîndoielnic, cu cât ne apropiem de acea egalitate ideală, cu atât constrângerea soc va li
mai puţin necesară. Dar este o chestiune de nuanţă, căci întotdeauna ereditatea supravieţui -
prin înzestrările naturale. Inteligenţa, gustul, capacitatea ştiinţifică, artist literară, industrială,
curajul, îndemânarea, toate sunt primite de fiecare Ia naştere, aşa c proprietarul primeşte
capitalul de la părinţi, şi, odinioară, nobilul îşi primea funcţia şi rit Va trebui deci o altă
disciplină morală pentru a-i face pe aceia mai puţin favorizaţi de nat să accepte o situaţie
mai precară, potrivită cu hazardul naşterii lor. Sau vom merge pi acolo încât să cerem o
împărţire egală pentru toţi, fără nici un avantaj pentru cei mai 1 şi mai merituoşi? Dar atunci
va fi nevoie de un alt fel de disciplină energică, spre a-i t pe aceştia din urmă să accepte un
tratament egal cu mediocrii şi neputincioşii.
Dar şi aceasta disciplină, ca şi cea de care am vorbit înainte, nu poate fi utilă decât d;
popoarele care sunt supuse acestei discipline o consideră justă. Când ea nu este menţin decât
în virtutea obişnuinţei şi prin forţă, pacea şi armonia nu sunt decât aparente, neliniş şi
nemulţumirea sunt latente, dorinţele, la suprafaţă reţinute, nu vor întârzia sâ se deci şeze.
Aşa s-a întâmplat la Roma şi în Grecia, când s-au clătinat convingerile pe care se îr meia
vechea organizare a patriciatului şi a plebei, şi aşa s-au petrecut lucrurile în societă moderne
când prejudecăţile aristocratice au început să-şi piardă vechea autoritate mor; Dar starea
aceasta de bulversare se iveşte doar excepţional, având loc atunci când societa traversează o
criză maladivă. Fireşte, ordinea colectivă este recunoscută ca fiind echital de către marea
majoritate a subiecţilor, deci, când spunem că este necesară o autorit pentru a o impune
indivizilor particulari, nu înţelegem nicidecum că violenţa ar fi singu mijloc de a o realiza.
Pentru că această reglementare este menită sâ înfrâneze pasiur individuale, trebuie ca ea să
emane dintr-o forţă care-i domină pe indivizi, şi, trebuie, totodc ca acestei forţă să i se dea
ascultare din respect iar nu din teamă.
De asemenea, nu este adevărat că activitatea omenească poate să fie eliberată de or
stăvilire. Nimic pe lume nu se poate bucura de un atare privilegiu, căci orice există, parte a
unui întreg, depinde de resftil acelui întreg, natura entităţii existente şi felul ci îşi manifestă
ea această natură nu depind deci numai de entitatea însăşi, ci şi de celela entităţi, care, prin
urmare, îi impun reţinere şi o reglează. în această privinţă, între mii ral şi fiinţa gânditoare
sunt doar diferenţe de grad şi de formă. Specific pentru om ei faptul că reţinerea la care este
supus nu este fizică, ci morală, adică socială. El prime: legea nu de la un mediu material ce
se impune cu brutalitate, ci de la o conştiinţă perioară propriei lui conştiinţe, a cărei
superioritate el o resimte. Pentru că cea mai mz şi cea mai bună parte din el depăşeşte
corpul, omul scapă de jugul corpului, dar suporta jugul societăţii.
umai că societatea, când este tulburată de crize dureroase sau de fericite dar prea e
transformări, este provizoriu incapabilă de a exercita această acţiune şi de aici, iată, curbe
ascendente bruşte ale sinuciderii a căror existenţă am arătat-o mai înainte, i cazurile de
dezastru economic, se produce un fel de reorganizare a clasamentului 1 care îi aruncă brusc
pe unii indivizi într-o poziţie inferioară celei ocupate până :i. Ei sunt nevoiţi să-şi scadă
pretenţiile, să-şi restrângă trebuinţele, să înveţe să se neze mai mult. Toate fructele acţiunii
sociale sunt pierdute pentru ei, educaţia lor ilâ trebuie restaurată. Or, nu se poate ca,
instantaneu, societatea să îi facă să se plieze >ua lor viaţă şi sâ-i înveţe să autoexercite un
surplus de înfrânare cu care nu sunt nuiţi. Rezultă de aici neadaptarea la condiţia ce s-a creat
pentru ei şi o perspectivă de :ceptat, cu cortegiul de suferinţe care îi îndepărtează de o
existenţă împuţinată ite chiar de a fi trăit experienţa ei.
,ucrurile nu stau altfel nici dacă o criză are la origine brusca îmbogăţire sau sporirea ;rii.
într-adevăr, şi atunci, cum condiţiile de viaţă s-au schimbat, scaia în baza căreia eglau
nevoile nu poate rămâne aceeaşi, căci ea variază în funcţie de resursele sociale, :rminând în
mare partea ce revine fiecărei categorii de producători. Gradarea ei este versată şi, pe de altă
parte, o nouă gradare nu se poate improviza. Trebuie timp pen-ca şi pentru oameni şi pentru
lucruri conştiinţa publică să stabilească o altă ierarhie, se mai ştie ce e posibil şi ce nu este
îngăduit, ce este drept şi ce este nedrept, ce endicări şi ce aşteptări sunt legitime şi care altele
întrec măsura. Prin urmare, nu râne nimic ce nu se poate pretinde. Dacă tulburarea este
profundă, afectează chiar şi icipiul ce guvernează repartizarea cetăţenilor pe diferite paliere
de muncă, fiindcă, orturile între diversele părţi ale societăţii fiind în mod necesar modificate,
ideile pe e le exprimă acele raporturi nu pot rămâne aceleaşi. Cutare clasă, pe care criza a
tavo-it-o în mod deosebit, nu mai este dispusă la resemnarea dinainte şi, în contrapondere,
169 EMILE DURKH

îctacolul norocului ce-a dat peste ea trezeşte în jurul ei tot felul de pofte nemăsurate, tfel,
dorinţele nemaifiind frânate de opinia publică dezorientată, ele nu mai cunosc tare unde să
se oprească. în acel moment, ele se află într-o stare de excitaţie extremă, sască pe fondul de
vitalitate generală intensă. Pentru că prosperitatea a sporit, rinţele sunt exaltate. Prada mai
consistentă ce le este oferită îi stimulează pe oameni, ace mai exigenţi, mai nerăbdători de a
face noi reguli, tocmai pentru că regulile tra-;ionale şi-au pierdut autoritatea. Starea de
dereglare sau de anomie este întărită de Dtul că pasiunile sunt mai puţin disciplinate chiar
atunci când ar avea nevoie de o sciplină şi mai puternică.
Şi, chiar prin nivelul cerinţelor lor, pasiunile devin imposibil de satisfăcut. Ambiţiile
irexcitate se înalţă mereu dincolo de rezultatele obţinute, oricare ar fi aceste rezultate, ici nu
mai sunt avertizate că nu trebuie să meargă mai departe. Nimic nu le mai satisface întreaga
agitaţie este întreţinută continuu de la sine, fără domolire. Iar această cursă )re o pradă
sesizabilă, neputând produce altă plăcere decât pe aceea a cursei înseşi -acă există aşa ceva -
şi fiind o cursă cu continue obstacole, rămâi cu mâinile complet oale. Şi în acelaşi timp,
lupta devine şi mai violentă şi mai dureroasă, pentru că este mai uţin reglată, iar competiţia
mai înverşunată. Toate clasele sunt prinse în încleştare căci u mai există un clasament stabil.
Efortul este şi mai considerabil devenind tot mai ne-iroductiv. Iar în aceste condiţii, cum să
nu slăbească voinţa insului de a trăi?
Explicaţia este confirmată de imunitatea deosebită de care se bucură ţările paupere,
sărăcia apăra de sinucidere pentru că ea este în sine o frână. Orice ar face oamenii, într-o
inumită măsură, dorinţele sunt obligate să ţină seama de mijloace - ceea ce ai serveşte n
parte ca punct de reper pentru a-ţi fixa ce ai vrea să ai. Prin urmare, cu cât posezi mai
Puţin. cu atât eşti mai^ puţin ispitit să lărgeşti cercul propriilor nevoi. Neputinţa con
strângându-ne la cumpătare, ne obişnuieşte cu cumpătarea, pe lângă faptul că acolo undi
precaritatea traiului e generală nu are ce să trezească poftele. Bogăţia, dimpotrivă, prii
puterea pe care ţi-o dă, creează iluzia că nu depindem decât de noi înşine. Diminuam
rezistenţa ce ne-o opun lucrurile, ne face să credem că ele pot fi învinse la nesfârşit, la cu cât
te simţi mai neîngrădit, cu atât orice îngrădire ţi se va părea de nesuportat. Ni degeaba atâtea
religii laudă binefacerile şi valoarea morală a sărăciei. într-adevăr, sărăci este cea mai bună
şcoală care-1 învaţă pe om înfrânarea. Obligându-1 tot timpul 1 autodisciplină, îl pregăteşte
să accepte docil disciplina colectivă, pe când opulenţi înălţând individul mai presus de el
însuşi, riscă mereu să trezească în el spiritul rebe izvorul însuşi al imoralităţii. Fără îndoială,
nu este un motiv care să împiedice omenire să-şi amelioreze condiţia materială. Dar dacă
pericolul moral pe care-1 generează ere terea bunăstării nu are remediu, cu atât mai mult nu
trebuie să-1 pierdem din vedere.

ffl
Dacă în cazurile precedente, anomia nu se producea niciodată decât prin acces
intermitente, sub forma unor crize acute, putând să imprime din timp în timp varial
temporale ale ratei sociale a sinuciderii, fără a fi un factor regulator constant, există sferă a
vieţii sociale unde dezordinea se află acum în stare cronică, şi anume în come şi industrie.
într-adevăr, de un secol, progresul economic constă în principal într-o eliberare relaţiilor
economice de orice reglementare. Până în timpurile moderne, un întreg siste de forţe morale
avea funcţia de a le disciplina. Mai întâi religia şi-a făcut simţită influen atât asupra
muncitorilor, cât şi a patronilor, atât asupra celor săraci, cât şi asupra cel bOgâţl. Pe primii îi
CQuSOte, îndemnândlH să se mulţumească cu soarta lor, arătându-le ordinea socială este
providenţială, că partea fiecărei clase a fost stabilită de Dumnez însuşi, sădindu-le în suflet
speranţa unei lumi viitoare, unde inegalităţile de aici vor îndreptate. Pe ceilalţi îi tempera,
aducându-le aminte că interesele pământeşti nu rep: zintă totul pentru om, că ele trebuie
subordonate altora, mai înalte, şi că, prin urmare, merită să fie urmărite cu încrâncenare, fără
regulă şi fără măsură. La rândul ei putei temporală, graţie supremaţiei ce o exercita asupra
funcţiilor economice, menţinândi într-o stare de relativă subordonare, stăvilea deopotrivă
avântul. In sfârşit, în cadrul lu afacerilor, corporaţiile meşteşugăreşti, reglementând salariile,
preţul produselor şi ci producţia, stabilea indirect nivelul mediu al veniturilor în baza cărora,
prin forţa crurilor, se reglau în parte nevoile. Descriind acest mod de organizare socială,
departe noi gândul de a-1 propune drept model. E limpede că, fără profunde transformări, el
ni mai fi convenit societăţilor de acum. Tot aceea ce constatăm este existenţa acestei ganizări
şi efectele ei utile, pe care astăzi nimic nu le înlocuieşte.
170 EMILE DURKH

într-adevăr, religia şi-a pierdut în mare parte supremaţia. Puterea guvernamental; loc să
fie ordonatorul vieţii economice, a devenit instrumentul şi slujitorul ei. Şcolile mai diferite,
de la economiştii tradiţionalişti la extremiştii socialişti, sunt de acord reducă la rolul de
intermediar mai mult sau mai puţin pasiv între diferitele funcţii soc Unii vor ca ea să fie
apărătoarea contractelor individuale, ceilalţi îi lasă drept sarcină de a ţine socoteala
colectivă, adică de a înregistra cererile consumatorilor, de transmite producătorilor, de a
inventaria venitul total şi de a-1 repartiza după o fon stabilită. Şi unii şi ceilalţi îi refuză
orice calitate de a-şi subordona restul organelor so şi a le face convergente spre un scop care
să le domine. Şi de o parte şi de cealalt
declară că naţiunile trebuie să aibă ca unic şi principal obiectiv prosperitatea industrială,
ceea ce presupune dogma materialismului economic care este şi baza acestor sisteme, în
aparenţă opuse. Iar cum aceste teorii nu fac decât să exprime starea opiniei colective,
industria, în loc să fie privită ca un mijloc în vederea unui scop care e mai presus de ea, a
devenit scopul suprem al indivizilor şi al societăţilor. Atunci, şi dorinţele pe care le pune ea
în joc au fost eliberate de autoritatea care le limita. Această apoteoză a bunăstării care le-a
sanctificat, ca să spunem aşa, le-a plasat mai presus de orice lege omenească. Iar îngrădirea
lor a ajuns un soi de sacrilegiu. De aceea, nici reglementarea pur utilitară exercitaţi de chiar
lumea industrială prin intermediul corporaţiilor nu a reuşit să se mai menţină. în fine, această
dezlănţuire a dorinţelor a fost şi mai agravată prin dezvoltarea ' dustriei înseşi, prin lărgirea
aproape nelimitată a pieţei. Atâta vreme cât producătorul nu putea rula produsele decât în
vecinătatea imediată, posibilul câştig modic nu avea cum să-i incite prea mult ambiţia. Dar
acum, când el poate pretinde să aibă întreaga lume drept client, cum, dinaintea unei
asemenea perspective fără margini, să mai accepte pasiunile îngrădirea de odinioară ?
Iată de unde provine efervescenţa ce a pus stăpânire pe această parte a societăţii, iar de
aici, s-a extins în rest. Starea de criză şi de anomie este aici constantă şi, ca să spunem aşa,
normală. De sus şi până jos pe scara socială, poftele nemăsurate au crescut fără a şti unde să
se oprească definitiv şi nimic nu le-ar putea potoli, căci scopul spre care ţintesc este mai
presus de ceea ce pot ele atinge. Realul pare fără valoare faţă de ceea ce întrevede imaginaţia
înfierbântată, deci omul se poate detaşa de el, spre a se detaşa mai apoi de posibil, când şi
posibilul a devenit realitate. Este o sete de nou, de desfătări neştiute, de senzaţii nemaiauzite,
dar care îşi pierd toată savoarea de cum au fost cunoscute. Şi atunci, la cea mai mică
răsturnare a situaţiei, omul este lipsit de forţă de a suporta noua lui situaţie. Toată febra se
stinge, el îşi dă seama cât de steril era tumultul lui şi că toate aceste senzaţii noi, de-a valma
adunate, nu au reuşit să se constituie într-un capital solid de fericire din care să poată trăi în
zile de restrişte. Cel înţelept, care a ştiut să se bucure de rezultatele dobândite fără a resimţi
continuu nevoia de a le înlocui cu altele şi altele, vă găsi aici ceva care să-1 reţină în viaţă,
când soseşte ceasul încercărilor grele. Dar omul care a aşteptat mereu ceva de la viitor, şi n-a
avut ochii aţintiţi decât asupra acestui viitor, nu va avea nimic care să-1 îmbărbăteze
împotriva amărăciunilor prezentului, căci trecutul nu a fost pentru el decât o suită de etape
nerăbdător traversate. S-ar mai putea orbi în privinţa acelui viitor, amăgindu-se în continuare
că va găsi undeva, departe fericirea pe care n-a întâlnit-o încă. Dată iată că s-a oprit din
cursă, şi de-acum nu mai există nimic nici înapoi, nici înaintea lui unde să-şi oprească
privirea. Pe deasupra, chiar oboseala îi poate produce neplăcere, fiindcă e greu ca, în timp,
să nu resimţi inutilitatea unei alergări fără sfârşit.
Ne putem chiar întreba dacă nu îndeosebi această stare morală face atât de fecunde în
sinucideri catastrofele economice. în societăţile unde este redus la o disciplină sănătoasă,
amul se adaptează mai uşor loviturilor sorţii. Obişnuit să fie strâmtorat şi să se reţină de a
toate poftele, efortul de a-şi impune ceva mai multă constrângere îl va costa relativ puţin.
Dar când toate limitele i s-au părut detestabile, cum să nu i se pară insuportabilă :ea mai
mică limitare? Nerăbdarea febrilă în care se trăieşte nu îndeamnă defel la resemnare. Când
nu ai alt scop decât de a depăşi neîncetat punctul în care ai ajuns, ce dureros este să fii
aruncat îndărăt! Or, dezorganizarea ce defineşte statul nostru economic deschide porţile
oricăror aventuri. Fiindcă se plăsmuiesc cu aviditate tot felul de noi fantezii şi fiindcă nimic
nu le reglează, ele bâjbâie la întâmplare. în mod necesar, eşecurile sporesc pe măsura
riscurilor şi, astfel, crizele se înmulţesc devenind tot mai ucigătoare.
Şi aceste dispoziţii sunt atât de inveterate, încât societatea s-a obişnuit să le privească
drept normale. Se repetă neîncetat că e în firea omului să fie o fiinţă veşnic nemulţumită, să
meargă mereu înainte fără odihnă, spre un ţ e l nedefinit. Pasiunea infinitului este tot timpul
prezentată ca o marcă de distincţie morală, cu toate că ea nu se produce decât la conştiinţele
dereglate, ce erijează ca pe o regulă dereglarea de care suferă. Doctrina progresului cel mai
171 EMILE DURKH

rapid posibil a devenit profesiune de credinţă. Dar, în paralel cu aceste teorii care glorifică
binefacerile instabilităţii, vedem apărând altele care, generalizând situaţia din care derivă,
declară viaţa ca fiind rea, o acuză că e mai bogată în dureri decât în plăceri şi îl seduce pe
om cu ispitiri amăgitoare. Şi pentru că haosul acesta atinge apogeul în lumea economică, tot
acolo face şi cele mai multe victime.
TABELUL
XXTV Sinucideri pe ramuri profesionaleQa 1 milion de subiecţi)
Comerţ Transport Industrie Agricultură Profesii
liberale39
Franţa (1878 -1887) 440 340 240 300
Elveţia (1876) 664 1514 577 304 558
Italia (1866 - 1876) 277 152,6 80,4 26,7 6128 40
Prusia (1883-1890) 754 456 315 832
Bavaria (1884 -1891) 465 369 153 454
Belgia (1776 -1790) 421 160 160 100
Wurtemberg (1873-1878) 273 190 206
Saxonia (1878) 341,59 71,17

Funcţiile industriale şi comerciale, într-adevăr, furnizează cele mai multe sinucideri (vezi
tabelul XXIV). Sunt aproape la nivelul profesiilor liberale şi, mai ales, mult mai încercate
decât agricultura, unde vechile forţe ordonatoare îşi mai fac simţită influenţa şi unde febra
afacerilor a pătruns cel mai puţin, agricultura amintind de constituţia generală a ordinii
economice de odinioară. Iar diferenţa ar fi şi mai mare dacă la nivelul sinuciderilor din
industrie s-ar face distincţia între sinucigaşii patroni şi cei din rândul muncitorilor, cei dintâi
fiind probabil cei mai loviţi de anomie. Rata enormă a populaţiei rentiere (720 la un milion)
este destul de concludentă în privinţa faptului că cei bogaţi suferă cel mai mult. Căci tot ce
obligă la subordonare atenuează efectele acestei stări. Clasele inferioare, având orizontul
limitat de cele care se suprapun peste ele, dorinţele lor sunt mai precizate, dar cei care nu au
decât vidul deasupra lor sunt aproape cu necesitate înclinaţi să se piardă înspre el, dacă nu
există o forţă să-i tragă înapoi.
în societăţile moderne, anomia este deci un factor regulat şi specific, fiind una din sur -
sele la care se alimentează contingentul anual de sinucigaşi. Suntem deci în prezenţa unui
nou tip de sinucidere, pe care trebuie să-1 deosebim de celelalte. El diferă prin faptul că
depinde nu de felul în care sunt legaţi indivizii de societate, ci de maniera în care ea îi
reglementează. Sinuciderea egoistă vine din faptul că oamenii nu mai întrevăd raţiunea de a
rămâne în viaţă, sinuciderea altruistă, din faptul că această raţiune li se pare a se afla în afara
vieţii ca atare, iar cel de-al treilea tip de sinucidere, a cărui existenţă am constatat-o
aici, din faptul că activitatea este dereglată, iar oamenii suferă din această pricină în ■
virtutea originii ei, îi vom da acestei specii numele de sinucidere anemică
Desigur, această sinucidere şi sinuciderea egoistă nu sunt lipsite de raporturi de înru- I
oire. Şi una şi cealaltă provin din faptul că societatea nu este suficient de prezentă pentru I
indivizi. Dar sfera din care ea este absentă nu este aceeaşi în ambele cazuri în sinu- I ciderea
egoista, este deficitară în activitatea propriu-zis colectivă, lipsind-o astfel de obiect I si de
semnificaţie. In sinuciderea anomică, ea lipseşte la nivelul pasiunilor individuale § iasăndu-
le fără olrână
• două tipuri rămân independente unul faţă de celălalt. Putem să raportăm fa societate tot !
ceea ce este social în noi şi să nu fim capabili să ne limităm dorinţele; fără a fi un egoist, ; se
poate trăi în starea de anomie, şi invers. Cele două feluri de sinucidere nu îşi vor re ferata
principala clientelă in aceleaşi medii sociale, una are ca teren predilect profesiile
intelectuale, locurile unde se gândeşte, cealaltă, lumea industrială şi comercială.

IV
Dar nu numai anomia economică poate sâ genereze sinucidere.

39 Acolo unde statistica distinge mai multe profesii liberale, le-am indicat, ca punct de reper, pe cele cu cea
mai ridicată rată a sinuciderii.
40 Cifră atinsă doar de oamenii de litere.
172 EMILE DURKH

TABELUL
XXV
Compararea statelor europene din dublu punct de vedere: al
divorţului si al sinuciderii

Divorţuri anuale la 1 000 de Sinucideri la un milion de locuitori

căsătorii
1. Tari unde divorţul şi separarea partenerilor sunt rare
0,54 (1875-1880) 73
1,6 (1871-1877) 30
1,3 (1871-1879) 68
2,1 (1871-1881)
3,05 (1871-1873) 31
3,9 (1875-1879) 30,8
2,07 46,5
Norvegia Rusia
Anglia şi Ţara Galilor
Scoţia
Italia
Finlanda
Mediile
2. Ţări unde divorţul şi separarea partenerilor au frecvenţă medie
I Sinuciderea - Studiu de sociologie .
5?

Bavaria 1880) 6,0 (1871- 90,5 68,5

Belgia 1880) 35,5 81
Ţările de Jos 6.4 (1871- 156,6 150
Suedia 1880) 162,4 133
Baden Franţa 6.5 (1874- 109,6
Wurtemberg 1879) 7,5 (1871-
Prusia 1879) 8,4 (1876-
Mediile 1878)
5,0 (1881)
51, (1871- 6,4
I Sinuciderea - Studiu de sociologie . 5?

3. Ţâri unde divorţul şi separarea partenerilor sunt frecvente

I Sinuciderea - Studiu de sociologie .
5?

Saxonia regală 26,9 (1876-1880) 299 258

Danemarca 38 (1871-1880) 47 216 257
Elveţia (1876-1880) 37,3
Mediile
176 EMILE DURKIiEl

Sinuciderile care au loc când se declanşează criza văduviei (despre care am vorl deja) se datorează,
într-adevăr, anomiei domestice rezultând din moartea unuia dint soţi. Se produce atunci o bulversare a
familiei ce este resimţită de soţul supravieţuitor, nu s-a adaptat la noua situaţie şi de aceea se omoară mai
uşor.
Dar este o altă varietate de sinucidere anomică asupra căreia trebuie să ne oprim mai mu pentru că
este cronică şi, totodată, ne va ajuta să punem în lumină natura şi mncţiile căsătorii
In Annaies de demograpiiie internaţionale (septembrie, 1882), Bertiflion a publicat o exc lentă
lucrare despre divorţ, în cuprinsul căreia remarcăm următoarea propoziţie: în toa Europa, numărul
sinuciderilor variază la fel cu acela al divorţurilor şi al separării partenerilc
Comparând diferite ţări din acest dublu punct de vedere, se constată deja acest par lelism (vezi
tabelul XXV). Nu numai raportul dintre medii este evident, dar singura iregi laritate de detaliu mai
pronunţată apare în Ţările de Jos, unde sinuciderile nu se ridică; cota divorţurilor.
Legea se verifică şi mai riguros dacă vom compara nu ţări, ci regiuni ale aceleiaşi ţări. M; ales în
Elveţia coincidenţa dintre cele două serii de fenomene este frapantă (vezi tabeli XXVT). Cantoanele
protestante înregistrează cele mai multe divorţuri şi tot ele au şi cele m; multe sinucideri. Urmează
cantoanele mixte şi abia apoi cantoanele catolice. în cadn g r u p u r i l o r , o b s e r v ă m a c e e a ş i
c o n c o r d a n ţ ă . D i n t r e c a n t o a n e l e c a t o l i c e , Soleure şi Apenze care se remarcă prin
numărul ridicat de divorţuri, se remarcă, de asemenea, şi prin cifra d sinucideri. Friburg, canton catolic şi
francez, are un număr modic de divorţuri, şi tot aşa st şi la capitolul sinucideri. Dintre cantoanele
protestante germane, nici unul nu are atâte divorţuri ca Schauffhouse, şi tot el se plasează în frunte în
privinţa sinuciderilor. în sfârşii cantoanele mixte, cu excepţia Argoviei, se clasează în acelaşi fel sub
ambele aspecte.
TABELUL XXV Compararea
cantoanelor elveţiene din punctul de vedere al divorţurilor şi al sinuciderilor

Divorţuri şi Sinucideri la Divorţuri şi Sinucideri la un

separări la un milion separări la milion
1 000 de căsătorii 1 000 de căsătorii

I. Cantoane catolice

Franceze si italiene

Tessin 7,6 57 Friburg 15,9 119

Valais 4,0 47
Mediile 5,8 50 Medii 15,9 119
Germane
Uri 60 Soleure 37,7 205
Unterwalden 4,9 20 Appenzeil 18,9 158
de Sus interior
Unterwalden 5,2 1 Zug 14,8 87
de Jos
Sohwif7 5,6 3,9 70 37,7 Lucerna 13,0 21.1 100 137,5
Mediile Medii
177 EMILE DURKIiEl

II Cantoane
protestante
Franceze
euchatel42,4560Vaud43,5352Germaneerna47,2229Schaff-
106,0602houseale oraş34,5323Appenzell100,7213ext.ile
sat33,0288Glaris831,1127Zurich80,0288Medii38,2280Medii92,4
307III. Cantoane mixte din punct de vedere
religiosgovia40,0195Geneva70,5360isons30,9116Saint-
Gall57,6179Medii36.9155Medii64,0269

împăraţii din acelaşi punct de vedere între departamentele franceze duc la acelaşi at. Clasându-le
în opt categorii, după importanţa mortalităţii-sinucidere, am consta-grupurile astfel formate se
aranjau în aceeaşi ordine şi sub raportul divorţurilor şi arării amiabile a soţilor:
Sinucideri la 1 milion Media divorţurilor şi separărilor la l
000 de căsătorii
?a I (5 departamente) Sub 50 2,6
pa II (18 departamente) 51-75 2,9
ja III (15 departamente) 76 -100 5,0
)a IV (19 departamente) 101 - 150 5,4
■l n AAA lOl— n r I
M v (10 depaitamente) iUU ,o
>a VI (9 departamente) 201 - 250 8,2
ia VII (4 departamente) 251 - 300 10,0
ia VIII (5 departamente) Peste 300 12,4

itâ stabilit acest raport, să încercăm să-1 explicăm.

întâi, să reamintim explicaţia sumară propusă de Bertillon. După acest autor, nule sinucideri şi
de divorţuri variază în paralel pentru că cele două fenomene depind I şi acelaşi factor:
frecvenţa mai mare sau mai mică a indivizilor care nu sunt per-lilibraţi. Şi, zice el, într-o ţară
vor fi cu atât mai mulţi divorţaţi cu cât sunt mai mulţi uportabili. Cei din urmă se recrutează
mai ales dintre indivizii cu caracter rău sau neponderaţi, acelaşi temperament predispunând
deopotrivă la sinucidere, smul nu provine din faptul că instituirea divorţului are, în sine, vreo
influenţă sinuciderii, ci din acela câ cele două serii de fapte derivă din aceeaşi cauză pe care nă
diferit. Dar a lega astfel divorţul de unele tare psihologice este un demers ar-lipsit de dovezi.
Nu avem temeiuri să presupunem că în Elveţia sunt de 15 ori mai :zechilibraţi decât în Italia şi
de 6 sau 7 ori mai mulţi decât în Franţa, şi, totuşi, în intre aceste ţâri, persoanele divorţate s\mt
de 15 ot\ mai numeroase decât vr\ a i şi aproximativ de 7 ori mai multe decât în a treia. în plus,
în privinţa sinuciderii,
178 EMILE DURKHEIM

ştim cât de puţin relevante sunt condiţiile pur individuale. Cele ce urmează vor demonstra
complet precaritatea acestei teorii.
Cauzele remarcabilei relaţii între cele două fenomene trebuie căutate nu în predispoziţiile
organice ale subiecţilor, ci în natura intrinsecă a divortului. în această privinţă, o primă
propoziţie poate fi deja stabilită: în toate ţările pentru care deţinem informaţiile necesare,
sinucigaşii divorţaţi sunt incomparabil mai numeroşi decât cei proveniţi din alte pături de
populaţie.

Sinucideri a un milion de

Celibatari peste Căsătoriţi Văduvi Divorţaţi

15 ani
fi- .„ \n.
C3 ^3
■e B rt s E
4
CU

■e §
m lu M iu .(« a, ■« &.
CC
Prusia (1887 - 1889) 360 120 430 90 1471 215 1875 290
Prusia (1883 -1890) 388 129 498 100 1552 194 1952 328
Baden (1885 -1893) 458 93 460 85 1172 171 1328
Saxonia (1847 -1858) 555,18 481 120 1242 240 3102 312
Saxonia (1876) 821 146 3252 389
Wurtemberg (1846 -1860) 226 52 530 97 1298 281
Wurtemberg (1873 -1892) 251 2 18 405 796
"

Astfel, divorţaţii de ambele sexe se omoară de trei - patru ori mai mult decât persoanele
căsătorite, deşi sunt mai tineri (40 de ani, în Franţa, faţă de 46 de ani), şi sensibil mai mult decât
văduvii, în pofida agravării rezultând la ultimii din vârsta înaintată. Cum este posibil?
Nu există nici o îndoială că schimbarea regimului moral şi material - consecinţa divorţului -
are o oarecare importanţă în acest rezultat, dar nu este suficientă spre a-1 explica. Dacă văduvia
înseamnă o tulburare nu mai puţin totală a existenţei şi atrage după sine, în general, mult mai
multă durere, căci nu era dorită de către soţi, în schimb, cel mai adesea, divorţul este pentru unii
dintre ei o eliberare. Cu toate acestea, persoanele divorţate, care, în virtutea vârstei, ar trebui să
se omoare de două ori mai puţin decât văduvii, se omoară pretutindeni mai mult, chiar până la
de două ori mai mult în unele ţări. Agravarea aceasta, ce poate fi reprezentată printr-un
coeficient cuprins între 2,5 şi 4, nu depinde deloc de schimbarea lor de statut civil. Pentru a-i
găsi cauzele, sâ facem apel la una dintre propo ziţiile precedent stabilite. Am văzut în capitolul
trei al acestei părţi că, pentru aceeaş societate, tendinţa văduvilor către sinucidere era funcţie de
tendinţa corespunzătoare persoanelor căsătorite. Dacă cei din urmă sunt puternic apăraţi, primii
se bucură de o m; mică imunitate, dar destul de importanta totuşi, iar sexul cel mai apărat de
căsătorie es sexul mai bine apărat şi în starea de văduvie. într-un cuvânt, când societatea
conjugală destramă prin decesul unuia dintre soţi, efectele faţă de sinucidere pe care le avea
înainte continuă sâ se facă simţite în parte pentru supravieţuitor. Nu am fi oare îndrep ţiţi sâ
presupunem că acelaşi fenomen se produce şi când căsătoria este desfăcută, nu moarte, ci
printr-un act juridic şi că agravarea de care suferă persoanele divorţate esl consecinţă nu a
divorţului, ci a căsătoriei căreia divorţul i-a pus capăt? Această agra\ trebuie sâ ţină de o anume
structură matrimonială a cărei influenţă continuă să o resi
179 EMILE DURKHEIM

soţii, chiar după despărţire. Dacă unii manifestă o violentă înclinaţie către sinucidere însemnă
că erau deja destul de aplecaţi către sinucidere pe când trăiau împreună cu partenerul, aplecare
provocată chiar de viaţa lor în comun.
Admiţând această propoziţie, corespondenţa divorţurilor şi a sinuciderilor devine explicabilă,
într-adevăr, la popoarele unde divorţul este frecvent, această structură sui generis a căsătoriei de
care este legat divorţul trebuie în mod necesar să fie foarte răspândită, căci ea nu este
caracteristică doar căsătoriilor predestinate disoluţiei legale. Dacă atinge acolo maximum de
intensitate, trebuie ca şi la celelalte sau la majoritatea celorlalte căsătorii să se regăsească, deşi
într-un grad mai mic. Căci, aşa cum acolo unde sunt multe sinucideri, sunt şi multe tentative de
sinucidere şi cum mortalitatea nu poate să crească fără o creştere a morbidităţii, frebuie să
existe destule căsătorii mai mult sau mai puţin în pragul divorţului acolo unde sunt multe
divorţuri efective. Numărul divorţurilor nu poate să se ridice fără ca să se dezvolte şi să se
generalizeze în aceeaşi măsură acea stare a familiei care predispune la sinucidere şi, prin
urmare, e firesc ca cele două fenomene să varieze în acelaşi sens.
TABELUL XXVII
Influenţa divorţului asupra imunităţii soţilor

Sinucideri la 1 milion deŢarasubiecţiCoeficient de protecţie al

Celibatari peste 15 aniSoţisoţilor în raport cu celibatariiUnde
nu există divorţ:Italia (1884 -1888)145881,64Franţa (1863 -
1868)246273245,71,11Unde divorţul este largpracticatBaden
(1885 - 1893)4584600,99Prusia (1883
-1890)3884980,77Prusia (1887 -1889)3644310,83Unde
divorţul este foartefrecvent247Saxonia (1879 -1880)La 100 de
sinucideriindiferent de starea civilă27,552,50,63La 100 de
locuitori adulţi
indiferent de starea civilă42,1052,47

24e
Am ales această perioadă îndepărtată pentru că atunci nu se
admitea divorţul. Legea din 1884 prin care a fost introdus nu pare sâ fi
produs, însă, pânâ în prezent efecte sensibile asupra sinuciderii soţilor,
coeficientul lor de protecţie nu s-a modificat prea mult între 1882-1892, o
instituţie
247
neproducând efecte în timp aşa de scurt.
Pentru Saxonia nu avem decât aceste cifrele relative pe care le-am
luat din Oettingen, dar ele sunt suficiente pentru scopul nostru. în Legoyt
fpag. 174) există şi alte documente ce dovedesc că în Saxonia soţii au o
rată mai ridicată decât celibatarii, autorul însuşi remarcând cu
surprindere aceasta.
180 EMILE DURKHEtt

Pe lângă faptul că ipoteza este conformă prin tot ceea ce a fost anterior demonstra ea este
susceptibilă şi de o dovadă nemijlocită. într-adevăr, dacă este întemeiată, perso; nele căsătorite
trebuie să aibă, în ţările unde divorţurile sunt numeroase, o mai mic imunitate la sinucidere
decât acolo unde căsătoria este indisolubilă. Este efectiv ceea c rezultă din tabelul XXVII, cel
puţin în privinţa soţilor. Italia, ţara unde divorţul este intei zis, prezintă cel mai ridicat
coeficient de protecţie al soţilor; acest coeficient este mai mi în Franţa, unde separarea soţilor
este mai frecventă, şi descreşte pe măsură ce n apropiem de societăţile unde divorţul este
practicat pe scară largă41.
N-am putut să procurăm cifra divorţurilor în marele ducat Oldenburg, dar, având i vedere
că este o ţară protestanta, se poate bănui că sunt aici destul de frecvente, fără a totuşi excesiv
de multe, minoritatea catolică fiind, totuşi, importantă. Trebuie să fie, di acest punct de vedere,
cam la acelaşi nivel cu Baden şi Prusia. Dar se clasează, de as menea, la acelaşi nivel cu
celelalte două ţări şi în ce priveşte imunitatea de care se bucui soţii; 100 000 de celibatari peste
15 ani dau anual 52 de sinucideri, 100 000 de soţi corn 66 de sinucideri. Coeficientul de
protecţie al celor din urmă este, deci, 0,79, mult difer de cel care se observă în ţările catolice,
unde divorţul este rar sau necunoscut.
Franţa ne oferă ocazia să observăm o nouă confirmare a celor arătate mai sus, cu at mai
mult cu cât datele sunt şi mai riguroase. Divorţurile sunt mai numeroase în depart mentul Seine
decât în restul ţării. în 1885, numărul divorţurilor pronunţate era aici c 23, 99 la 100 000 de
căsătorii regulate, în timp ce pentru ansamblul Franţei media nu ei decât de 5,65. Nu avem
decât sâ privim din nou tabelul XXII pentru a constata că ace coeficient de protecţie al soţilor
este sensibil mai mic în Seine decât în provincie. 1 ajunge, într-adevăr, aici o singură dată la 3,
anume pentru grupa de vârstă 20-25 de ai dar exactitatea este îndoielnică (cifra fiind calculată
pe un prea mic număr de cazuri având în vedere că niciodată nu se ajunge anual la mai mult de
o sinucidere a soţilor ( această vârstă. începând de la 30 de ani, coeficientul nu depăşeşte^,
fiind cel mai adesi sub această cotă şi devine chiar subunitar între 60 şi 70 de ani. în
departamentele d provincie este, însă, de 5 ori din 8 mai mare ca 3; în medie fiind de 2,88,
adică de 1,66 < ori mai puternic decât în Seine.
Iată o altă dovadă că numărul ridicat de sinucideri în ţările unde divorţul este răspâ dit nu
ţine de cine ştie ce predispoziţii organice, adică de frecvenţa subiecţilor dezechilibra câ această
frecvenţă ar fi fost adevărata cauză, ea ar fi trebuit să-şi arate efectele şi ipra celibatarilor, nu
numai asupra persoanelor căsătorite. Dar, în fapt, numai cei din nă sunt puternic afectaţi. Ceea
ce înseamnă că originea răului se află, aşa cum am :supus, în anumite particularităţi fie ale
căsătoriei, fie ale familiei. Rămâne de ales între e două ipoteze: imunitatea mai mică a soţilor
se datorează condiţiei societăţii domes-I sau condiţiei societăţii matrimoniale? Spiritul de
familie este mai puţin bun ori le-ura conjugală nu este ceea ce trebuie?

41Nu comparăm din acest punct de vedere decât aceste câteva ţări, deoarece pentru celelalte, statist confundă
sinuciderea soţilor cu cea a soţiilor şi vom vedea mai jos cât de necesar este să facem deosebire între e
Dar, pe baza acestui tabel, nu trebuie să tragem concluzia că în Prusia, Baden şi Saxa soţii într-adevăr omoară
mai mult decât celibatarii. Nu trebuie pierdut din vedere că aceste coeficiente au fost stabilite fără a ţine seama
de vârstă şi de influenţa ei asupra sinuciderii. Or, cum bărbaţii de 25-30 de ani, vârsta medii celibatarilor, se
omoară cam de două ori mai puţin decât bărbaţii de 40-45 de ani, vârsta medie a soţilor, aceş din urmă se
bucură de imunitate chiar şi în ţările unde divorţul este frecvent, dar ea e mai scăzută decât in a părţi. Pentru a
putea spune că e nulă, ar trebui ca rata celor căsătoriţi, făcând abstracţie de vârstă, să fie de dt ori mai
puternică decât a celibatarilor, ceea ce nu e cazul. Omisiunea nu viciază cu nimic însă concluzia la c; am ajuns.
Căci vârsta medie a soţilor variază puţin de la o ţară la alta, cu doi sau trei ani numai, iar, pe de < parte, legea
conform căreia acţionează vârsta asupra sinuciderii este pretutindeni aceeaşi. Prin urmare, ne; jând acţiunea
acestui factor, am diminuat valoarea absolută a coeficienţilor de protecţie, dar, cum peste tot i-diminuat în
aceeaşi proporţie, nu am alterat valoarea lor relativă, singura care ne interesează. Căci nu caut sâ estimăm în
valoare absolută imunitatea soţilor din fiecare ţară, ci să clasăm diferitele ţâri din punctul vedere al acestei
imunităţi. Cât despre motivele ce ne-au îndemnat la o atare simplificare? Mai întâi, nu am di să complicăm
inutil problema şi, apoi, nu aveam în toate cazurile elementele necesare pentru a calcula ex acţiunea vârstei.
181 EMILE DURKHEtt

0 primă constatare face neplauzibilă cea dintâi explicaţie, anume că la popoarele unde ortul
este frecvent, natalitatea este foarte bună, prin urmare, densitatea grupului do-stic este ridicată.
Or, ştim că acolo unde familia este numeroasă, spiritul de familie e, în general, foarte puternic.
Iată de ce înclinăm să credem că în natura căsătoriei se îcauza fenomenului.
într-adevăr, dacă faptele s-ar putea pune pe seama alcătuirii familiei, şi soţiile ar fi buit să fie
mai puţin apărate împotriva sinuciderii în ţările unde este curentă practica ortului, căci şi ele ar
fi afectate la fel ca soţii de starea proastă a relaţiilor domestice, r lucrurile stau exact pe dos.
Coeficientul de protecţie al femeilor căsătorite creşte pe sură ce acela al bărbaţilor căsătoriţi
scade, adică pe măsură ce divorţurile sunt mai cvente. Şi invers. Cu cât legătura conjugală se
desface mai des şi mai uşor, cu atât soţia e mai favorizată în raport cu soţul (vezi tabelul
XXVUI).
TABELUL XXVIJJ
Influenţa divorţului asupra imunităţii soţiilor2^
Sinucideri la 1 milion de Coeficient de De câte ori De câte ori
protecţie coeficientul coeficientul
Adolescente soţilor soţiilor
peste 15 ani Soţii Soţii Soţi depăşeşte depăşeşte
coeficientul coeficientul
soţiilor soţilor
Italia 21 22 0,95 1,64 1,72
Franţa 59 62,5 0,96 1,11 1,15
Baden 93 85 1,09 0,99 1,10
Prusia 129 100 1,29 0,77 1,67
-(1887-1889) 120 90 1,33 0,83 1,60
Saxonia
La 100 sinucideri
indiferent de starea civilă 35,3 42,6
La 100 de locuitoare
indiferent de starea civila 37,97 49,74 1,19 0,63 1,73

Inversarea între cele două serii de coeficienţi este remarcabilă. în ţările unde divorţul i există,
femeia este mai puţin apărată decât bărbatul, dar inferioritatea ei este mai mare Italia decât în
Franţa, unde legătura matrimonială a fost întotdeauna foarte fragilă, mpotrivă, îndată ce
divorţul se practică (Baden), soţul este mai puţin apărat decât soţia avantajul acesteia creşte
regulat pe măsură ce divorţurile se dezvoltă.

249
Perioadele sunt aceleaşi ca în tabelul XXVII
Ca şi m cazul dinainte, marele ducat Oldenburg se comportă din acest punct j vedere ca
celelalte ţări germane, unde divorţul are o frecvenţă medie. Oh milion de ce batare dau 203
sinucideri, un milion de femei căsătorite 156; femeile căsătorite au deci î coeficient de protecţie
de 1,3, cu mult superior celui al soţilor care nu era decât de 0 , 1 Primul este de 1,64 de ori mai
puternic decât al doilea, aproape ca în Prusia.
Compararea departamentului Seine cu celelalte departamente franceze confirmă ul itor
această lege. în provincie, unde se divorţează mai puţin, coeficientul mediu al fem ilor
căsătorite nu este decât de 1,49, nereprezentând decât jumătate din coeficientul m diu al
soţilor, care este de 2,88. în Seine, raportul este inversat. Imunitatea bărbaţii căsătoriţi nu
este decât de 1,56, şi chiar de 1,44, dacă lăsăm deoparte cifrele îndoielnii ce se referă la grupa
20-25 de ani, iar imunitatea femeilor este de 1,79. Situaţia femeii e sătorite în raport cu
bărbatul căsătorit este deci aici de două ori mai bună decât provincie.
Aceleaşi constatări se pot face şi din compararea diferitelor provincii prusace :
Provincii unde există la 100 000 de persoane căsătorite
810-404 Coeficienţi 371-324 Coeficienţi 229 -116 Coeficient
persoane de protecţie persoane de protecţie persoane de protecţie
divorţate soţii divorţate soţii divorţate soţii
Berelin 1,72 1,75 Pomerania Posen Hesse 1
Brandenburg 1,50 2,08 Silezia Prusia 1 Hanovra 1,44 0,90
182 EMILE DURKHEtt

Prusia occidentală Ţinuturi 1,25 0,80

orientală Schleswig 1,18 1 renane
Saxonia 1,20 Westphalia

Toţi coeficienţii primei grupe sunt sensibili superiori faţă de cei din a doua, cei ir. scăzuţi
fiind în a treia. Singura anomalie: Hesse, unde, din motive necunoscute, femei căsătorite se
bucură de o imunitate destul de mare, deşi persoanele divorţate sunt aici p ţin numeroase2^0.
Deşi toate aceste probe sunt concordante, să mai supunem această lege unei ultin verificări.
în loc să comparăm imunitatea soţilor şi imunitatea soţiilor, să vedem în ce r diferit de la o ţară
la alta - transformă căsătoria situaţia sexelor faţă de sinucidere. Coi pararea aceasta face
obiectul tabelului XXTX. Observăm că în ţările unde nu există dive ţul sau nu a fost legalizat
decât de putină vreme, femeia participă în mai mare propori la sinuciderile persoanelor
căsătorite decât la sinuciderile celibatarilor. Putem spune aici căsătoria favorizează mai mult
soţul decât soţia, iar situaţia defavorabilă a celei d urmă este mai accentuată în Italia decât în
Franţa. Excedentul mediu al părţii prop< tionale a femeilor căsătorite faţă de cea a celibatarelor
este, într-adevăr, de două ori n ridicat în prima dintre cele două ţări decât în cea de-a doua.
Imediat ce luăm în con derare ţări unde instituţia divorţului funcţionează pe scară largă, se
produce fenomer invers. Femeia câştigă teren prin faptul căsătoriei, iar bărbatul pierde teren,
profitul care îl are femeia fiind mai mare în Prusia decât în Baden, şi în Saxonia decât în Prus
atingând maxima în ţările unde şi divorţurile au frecvenţa maximă.
TABELUL XXLX
250
Nu am clasat provinciile după numărul de persoane divorţate recenzate, negăsind numărul de divorţ
anuale.
Partea proporţionala a fiecărui sex din sinuciderile fiecărei categorii de stare civilă în
diferite ţări din Europa
La 100 sinucideri de La 100 sinucideri Excedentul mediu pe ţară din
de persoane rândul:
celibatari, există căsătorite, există Soţiilor faţă de Celibatarelor fata
celibatare de soţii
Italia
1871 87 celibatari, 13 celibatare 79 soţi, 21 soţii
1872 82 celibatari, 18 celibatare 78 soţi, 22 soţii 6,2
1873 86 celibatari, 14 celibatare 79 soţi, 21 soţii
1884-1888 85 celibatari, 15 celibatare 79 soţi, 21 soţii
Franţa
1863-1866 84 celibatari, 16 celibatare 78 soţi, 22 soţii
1867-1871 84 celibatari, 16 celibatare 79 soţi, 21 soţii 3,6
1888-1891 81 celibatari 19 celibatare . 81 soţi, 19 soţii

Baden
1869-1873 84 celibatari, 16 celibatare 85 soţi, 15 soţii 1
1885-1893 84 celibatari, 16 celibatare 85 soţi, 15 soţii
Prusia
1873-1875 78 celibatari, 22 celibatare 83 soţi, 17 soţii c
1887-1889 77 celibatari, 23 celibatare 83 soţi, 17 soţii O

Saxonia
1866-1870 77 celibatari, 23 celibatare 84 soţi, 16 soţii 7
/
1879-1890 80 celibatari, 22 celibatare 86 soţi, 14 soţii

Putem deci să considerăm ca incontestabilă următoarea lege: căsătoria favorizează cu atât

mai mult femeia din punctul de vedere al sinuciderii cu cât divorţul este mai mult practicat, şi
invers.
Din această propoziţie se desprind două consecinţe.
183 EMILE DURKHEtt

Prima: doar soţii contribuie la creşterea ratei sinuciderii ce se observă în ţările unde
divorţurile sunt frecvente, soţiile, dimpotrivă, se omoară aici mai puţin decât oriunde. Dacă
deci divorţul nu se poate dezvolta fără ca situaţia morală a femeii să se amelioreze, este
inadmisibil ca el să fie legat de o condiţie supărătoare a societăţii domestice de natură sâ
agraveze înclinaţia către sinucidere, căci respectiva agravare ar trebui să se producă şi la soţie
aşa cum se produce la soţ. O şubrezire a spiritului de familie nu poate avea r efecte opuse
asupra celor două sexe, ea nu poate să o favorizeze pe mamă, lovindu -1 atât de tare pe tată. Prin
urmare, în condiţia căsătoriei, iar nu în constituirea familiei se află cauza fenomenului pe care -1
studiem. Şi, într-adevăr, căsătoria este posibil să acţioneze în sensuri opuse asupra soţului şi
asupra soţiei, căci, dacă, în calitate de părinţi, ei au acelaşi obiectiv, în calitate de parteneri în
căsătorie interesele sunt diferite şi, adesea, antagonice. Se poate deci foarte bine întâmpla ca, în
anumite societăţi, această particularitate a instituţiei matrimoniale să fie profitabilă pentru unul
şi să-i dăuneze celuilalt. Cele spuse mai sus încearcă sâ arate că este tocmai cazul divorţului.
în al doilea rând: acelaşi motiv ne obligă să înlăturăm ipoteza conform căreia nefer condiţie
a căsătoriei, de care se leagă şi divorţul şi sinuciderea, ar consta numai în ; vente dispute
domestice, căci şi acestea, ca şi slăbirea legăturii familiale, n-ar putea i drept rezultat numai
sporirea imunităţii femeii. Dacă numărul de sinucideri, acolo i se practică divorţul, ar ţine
realmente de numărul certurilor conjugale, soţia ar trebi sufere din această pricină la fel ca
soţul. Nu este nimic aici de natură să o prezerve în: excepţional pe femeie. Ipoteza se susţine cu
atât mai puţin, cu cât mai ales soţia divorţ împotriva soţului (în Franţa, în 60% din cazurile de
divorţ şi în 83% din cazuril suprimare a coabitării) 251,
Atunci, dezbinările casnice sunt în cea mai mare parte imputabile bărbatului. Dai vine de
neînţeles situaţia din ţările unde se divorţează mult: soţul, cel care o face pe s să sufere, se
omoară mai mult, iar soţia, cea pe care soţul o face să sufere, se sinut dimpotrivă, mai puţin.
Apoi, nu s-a dovedit raportul dintre disensiunile conjugale şi m rul divorţurilor^ 2.
Şi această ipoteză înlăturată, nu mai rămâne decât una posibilă. Trebuie ca însăşi tituţia
divorţului, prin acţiunea pe care o exercită asupra căsătoriei, să ducă la hotar de sinucidere.
Şi, într-adevăr, ce este căsătoria? O reglementare a raporturilor sexuale ce se ext nu numai
asupra instinctelor fizice respective, ci şi asupra feluritelor sentimente pe încet, încet civilizaţia
le-a grefat pe această bază a apetitului material. Căci pentru noi, gostea este ceva mai mult
mental decât organic. Bărbatul caută la femeie nu doar s facerea dorinţei sexuale. Această
pornire naturală, germenul evoluţiei sexuale, s-a c plicat din ce în ce, alăturându-şi sentimente
estetice şi morale, numeroase şi variate maifiind astăzi decât un element al procesului total şi
încâlcit căruia i-a dat naştere. în tactul cu aceste elemente intelectuale, ea s-a eliberat cumva de
corp şi s-a intelectuai Raţiuni de ordin moral o stârnesc la fel de bine ca solicitările fizice, încât
nu mai periodicitatea regulată, automată ca la animale. O excitaţie psihică poate oricând să o
voace, în orice anotimp. Dar, tocmai pentru că aceste diferite înclinaţii, astfel ti formate, nu mai
sunt sub directa dependenţă a necesităţilor organice, le este indis sabilă o reglementare socială.
Pentru că nimic din organism nu le poate ţine în : trebuie ca ele să fie stăvilite de societate.
Funcţia aceasta o are căsătoria. Ea reglează tă această viaţă pasională, iar căsătoria monogamă,
mai strict ca oricare alta. Obligâr pe bărbat să nu se ataşeze decât de o singură femeie, mereu
aceeaşi, căsătoria atri nevoii de iubire un obiect riguros determinat, închizând orizontul.
Tocmai această determinare asigură echilibrul moral de care beneficiază soţul, tru că nu
poate - fără să-şi încalce îndatoririle - să caute alte satisfacţii decât cele CE sunt îngăduite, el îşi
limitează dorinţele la căsătorie. Disciplina salutară la care este si îi impune datoria de a găsi
fericirea în această condiţie, furnizându-i astfel şi mijloai Dacă pasiunii lui i se cere să nu
fluctueze, obiectul de care este legată acea pasiun cere să nu lipsească, căci obligaţia este
reciprocă. Bucuriile lui sunt bine definite, da sunt şi asigurate, iar această certitudine îi
consolidează echilibrul mintal. Cu totul este situaţia celibatarului. Pentru că în mod legitim
poate sâ se ataşeze de ceea ce îi p spiră la tot şi nimic nu îl mulţumeşte. Acest râu al infinitului,
251
_ LEVASSEUR, Population francaise, voi. II, pag. 92, cf.BERTILLON, Annales de Dem. inter., 1880
460. - In Saxonia cererile de divorţ înaintate de bărbaţi sunt aproape la fel de numeroase ca acelea înainh
femei.
252
BERTILLON, Annales..., 1882, pag. 175 şi urm.

pe care anomia îl aduce eu cu ea, poate la fel de bine să atingă şi această parte a conştiinţei
noastre, ca pe are alta, şi îmbracă adesea forma sexuală pe care a descris-o Musset 253. Dacă nu
184 EMILE DURKHEtt

eşti t de nimic, nu poţi să te opreşti tu însuţi. Dincolo de plăcerile pe care le-ai încercat, ipui şi
râvneşti altele; dacă se întâmplă să fi parcurs toată sfera posibilului, visezi la osibil; eşti însetat
de ceea ce nu există254. }n această alergare ce nu se poate opri, cum u atingă sensibilitatea
culmile disperării? Pentru a ajunge în acest punct, nici nu e tsar sâ fi multiplicat la infinit
experienţele amoroase şi să fi trăit ca Don Juan. E de s o mediocră existenţă de celibatar
oarecare, cu speranţele deşteptându-se în el eu reînnoite, mereu înşelate, istovindu-1,
decepţionându-1. Şi cum să se stabilească un-i dorinţa lui, de vreme ce el nu e sigur câ poate
păstra ce îl atrage; căci anomia este lă. Cum nu se dăruie definitiv, subiectul nici nu posedă
nimic definitiv. Incertitudinea rului adăugându-se propriei lui nehotărâri, îl condamnă deci la o
perpetuă mobilitate, toate acestea rezultă o stare de tulburare, de agitaţie şi de nemulţumire
care spo-e, în mod necesar, riscul sinuciderii.
)ivorţul presupune o slăbire a reglementării matrimoniale. Acolo unde este admis, şi ales acolo
unde justiţia şi moravurile facilitează practicarea lui pe scară largă, caria nu mai este decât o
formă restrânsă a variantei ideale; este o mai puţină căsătorie, i nu va mai putea produce în
acelaşi grad efectele sale utile. Pragul pe care-1 impunea nţei nu mai este la fel de fix; putând fi
mai uşor clintit, el reţine mai puţin energic pa-ea, iar aceasta, prin urmare, va tinde să se
reverse şi dincolo. Ea se resemnează mai i cu propria condiţie. Liniştea morală pe care se
clădea forţa soţului lasă loc unui stâmpăr ce nu-i dă pace bărbatului spre a rămâne la ce are. El
e mai puţin dispus să taşeze de prezentul ce nu-i mai procură o bucurie desăvârşită, iar viitorul
e şi mai gur. Nu mai poţi să fii puternic strâns de o legămrâ ce se poate destrăma în fiece clipă,
o parte sau alta. Nu poţi sâ nu-ţi arunci privirile din punctul unde te afli când nu simţi ântul
sigur sub picioare. Din aceste motive, în ţările unde căsătoria este puternic jeratâ prin divorţ,
inevitabil, imunitatea bărbatului căsătorit este slabă. Având acest m. el se. apropie de celibatar,
pierzând unele avantaje. Prin urmare, numărul total de cideri creşte 255.
această consecinţă a divorţului este proprie bărbatului şi nu afectează femeia. Nevoile laie ale
femeii au un caracter mai puţin mental, pentru că, în general, activitatea ei .ala este mai puţin
dezvoltată. Ele sunt mai imediat în raport cu cerinţele organis-ji, le urmează fără a o lua
înaintea lor şi, prin urmare, află aici o frână eficace. Pentru imeia este o fiinţă mai instinctivă
decât bărbatul, spre a-şi găsi calmul şi seninătatea, re decât a-şi urma instinctele. Nu îi trebuie o
reglementare socială riguroasă cum căsătoria, mai ales căsătoria monogamă. O atare disciplină,
chiar şi unde este utilă, xistă fără inconveniente. Fixând^ pentru totdeauna condiţia conjugală,
ea interzice pă-ea acesteia orice s-ar întâmpla. închizând orizontul, astupă toate ieşirile şi taie
aripile antei, chiar şi a celor legitime. Bărbatul suferă de această imutabilitate, dar pentru el
>3 Vezi Rolla şi în Namouna portretul lui Don Juan. )4 Vezi
monologul lui Faust, în textul lui Goethe
,5
Se va naşte poate întrebarea daca, acolo unde căsătoria nu este diminuată prin divorţ, obligaţia strict gamică
nu riscă să trezească dezgust. Da, desigur, rezultatul acesta se produce în mod necesar, «*rid terul moral al
obligaţiei nu mai este resimţit. Important este nu doar ca reglementarea să e™*ce, ci ca ea acceptată de
conştiinţe. Altfel spus, dacă ea nu mai are autoritatea morală şi se menţ- ;"e doar în virtutea ei, nu mai poate
juca rolul util. Ea stânjeneşte, fără a mai fi folositoare.
răul este compensat de binefacerile ce-i vin din altă parte, chiar moravurile îi acor unele
privilegii ce-i permit să atenueze într-o oarecare măsură rigoarea regimului stri Dar femeia nu
are parte nici de compensare, nici de atenuare. Pentru ea monogamia es o obligaţie strică, fără
îndulciri, iar, pe de altă parte, căsătoria nici nu îi este necesară, aceeaşi măsură, spre a-i limita
dorinţele - căci ele sunt în mod natural limitate - şi spre o învăţa sâ se mulţumească cu soarta
ei; şi împiedică schimbarea dacă îi devine ins portabilă. De regulă deci, pentru femeie, este o
caznă fără mari foloase. Prin urmare, t ce slăbeşte căsătoria nu poate decât să amelioreze
situaţia soţiei. Iată de ce divorţul o pi tejează, şi de ce recurge ea bucuroasă la divorţ.
Deci anomia conjugală produsă de instituţia divorţului explică dezvoltarea paraleli
divorţului şi a sinuciderii. Prin urmare, sinuciderile soţilor care sporesc numărul morţii
voluntare, în ţările unde sunt multe divorţuri, constituie o varietate de sinucidere ar mică. Ele
nu provin din faptul că în acele societăţi ar exista mai mulţi soţi răi sau mai m te soţii cum nu
trebuie şi căsătorii nefericite. Ele rezultă dintr-o structură morală suit neris având ea însăşi
drept cauză relaxarea reglementării matrimoniale; dobândită timpul căsătoriei, ea durează şi
după ce căsătoria a încetat şi provoacă excepţionala în< naţie către sinucidere ce se manifestă
la persoanele divorţate. Sigur, nu vrem sa spune că această slăbire a reglementării matrimoniale
provine în totalitate din legalizarea divi ţului. Divorţul n-a fost niciodată proclamat decât spre a
consfinţi un stadiu al moravuri! preexistent. Dacă conştiinţa publică n-ar fi ajuns să considere
că indisolubilitatea legâtu conjugale este lipsită de raţiune, legislatorul nici n-ar fi visat să
185 EMILE DURKHEtt

atenteze la trăinicia câ toriei. Anomia matrimonială poate deci exista în opinia colectivă fără a
fi fost încă înscri în lege. Dar, pe de altă parte, numai după ce a îmbrăcat şi o formă legală, a
putut produ consecinţele remarcate aici. Atâta timp cât codul civil nu se modifică în privinţa
căsători ajută cel puţin la stăvilirea materială a pasiunii şi, mai ales, împiedică gustul anomiei
câştige teren prin simplul fapt că îl dezaprobă. De aceea, anomia nu are efecte specif şi lesne
observabile decât acolo unde s-a produs acea instituire juridică.
Dând seama şi de paralelismul remarcat între divorţuri şi sinucideri 42, şi de variaţi inverse
pe care le prezintă imunitatea soţilor şi a soţiilor, explicaţia mai este confirmi de numeroase
alte fapte:
1. O adevărată instabilitate matrimonială nu are loc decât sub regimul divorţului, c numai
el rupe definitiv căsătoria, separarea amiabilă nesuspendând decât parţial anum efecte, fără a le
reda soţilor libertatea. Pentru câ anomia aceasta specială agravează îno devăr înclinarea către
sinucidere, predispoziţia va fi mai mare la persoanele divorţate i cât la cele care-şi suprimă doar
coabitarea. Asta reiese din unicul document despre ace tă problemă pe care-1 cunoaştem. După
calculul lui Legoyt43, în Saxonia, în interva 1847-1856, la un milion de persoane divorţate ar fi
fost o medie anuală de 1 400 de sii cideri, iar la un milion de persoane despărţite amiabil doar
176. Ultima rată este inferio; şi celei a soţilor (318).
2. Dacă această puternică înclinare a celibatarilor ţine în parte de anomia sexuală care
trăiesc la modul cronic, agravarea ei se face simţită mai ales când pornirea sexu este în
efervescenţă. într-adevăr, între 25 şi 45 de ani, rata de sinucidere a celibatari creşte mult mai
repede decât după aceea: este de patru ori mai mare, după 45 de ani până la vârsta maximă
(peste 80 de ani) nefiind decât dublă. La femei, această accelerare nu se regăseşte; între 20 şi
45 de ani, rata celibatarelor nu numai că nu se dublează, dar ea nu creşte decât la 171 faţă de
106 (vezi tabelul XXL). Perioada sexuală nu afectează deci sinuciderea feminină. După cum
am admis, se întâmplă aşa deoarece femeia nu este la fel de sensibilă la respectiva anomie.
3. în sfârşit, mai multe fapte constatate în capitolul III al acestei părţi a lucrării noastre îşi
găsesc o explicaţie şi, totodată, o verificare în teoria expusă aici.
Am văzut câ, în sine şi independent de familie, căsătoria îi conferă bărbatului din Franţa un
coeficient de protecţie de 1,5. Acum ştim care este baza acestui coeficient: el reprezintă
avantajele pe care le capătă bărbatul sub influenţa regulatoare exercitată asupra lui de căsătorie,
din moderaţia ce este impusă pornirilor lui şi din bunăstarea morală rezultând de aici. Totodată,
am văzut că, tot în Franţa, condiţia femeii căsătorite era agravantă atâta vreme cât prezenţa
copiilor nu vine să corecteze efectele dăunătoare pe care le are asupra ei căsătoria. Avem acum
şi motivul acestei stări de fapte. în Franţa, unde, până în timpurile moderne, căsătoria nu era
slăbită de instituirea divorţului, reglementarea inflexibilă pe care o impunea căsătoria femeii
era pentru ea un jug apăsător şi neprofitabil. Iată, cu un mai mare grad de generalitate, cărei
cauze i se datorează acest antagonism al sexelor care face ca mariajul să nu le favorizeze în
mod egal: interesele lor sunt contradictorii, unul are nevoie de constrângere, celălalt de
libertate.
Se pare, însă, câ există un segment de viaţă când bărbatul este afectat de căsătorie în acelaşi
fel ca femeia, deşi din motive diferite. Aşa cum am arătat, soţii prea tineri se omoară mai mult
decât celibatarii de aceeaşi vârstă, fireşte pentru că pasiunile lor sunt prea clocotitoare şi prea
încrezătoare în ele însele spre a se putea supune unei constrângeri Btât de severe. Această
constrângere le apare ca un obstacol insuportabil de care se izbesc dorinţele lor şi se frâng. De
aceea, căsătoria probabil că nu produce toate efectele sale benefice decât după ce vârsta 1-a
domolit cumva pe bărbat şi 1-a făcut să resimtă ■ecesitatea unei discipline25^.
In sfârşit, am văzut în acelaşi capitol III că, acolo unde căsătoria favorizează soţia şi nu
Boţul, diferenţa dintre cele două sexe este mereu mai mică decât acolo unde se întâmplă Divers.
Este dovada că, şi în societăţile unde condiţia matrimonială este complet în avantajul femeii,
această condiţie îi aduce mai puţine servicii decât bărbatului, atunci când psta din urmă este cel
avantajat. Femeia poate să sufere din cauza acestei condiţii când l este potrivnică şi nu poate să
beneficieze de ea când este conformă propriilor ei interese. Deci ea are o nevoie mai mică de
căsătorie. Or, este ceea ce am expus prin teoria de bai sus. Rezultatele obţinute mai înainte şi
cele decurgând din prezentul capitol se întâlnesc deci şi se verifica reciproc.

42 2o
° Deoarece, acolo unde imunitatea soţilor este mică, cea a soţiilor este ridicată, se va întreba, poate, c va, de
ce nu se stabileşte o compensaţie. Pentru câ partea femeii este foarte mică în numărul total de sinucit
diminuarea sinuciderii feminine nu este sensibilă pe total şi nu compensează sporul de sinucideri mascul lată de
ce divorţul este însoţit de o creştere a cifrei generale de sinucideri.
43 Op. cit, pag 171
186 EMILE DURKHEtt

I 258 Căsătoria, singură, se pare că nu începe să-şi producă efectele profilactice decât mai târziu, după 30 de ■ni.
Intr-adevâr, până la acea vârstă, cei căsătoriţi dar fără copii dau anual, în cifre absolute, tot atâtea sinucideri lt
şi cei căsătoriţi şi cu copii, anume 6,6 între 20 şi 30 de ani atât la unii cât şi la ceilalţi, 33 de o parte şi 34 de klaltă
între 25 şi 30 de ani. Este totuşi limpede că menajele fecunde sunt, chiar şi în această perioadă, mult lai
numeroase decât cele sterile. Tendinţa pentru sinucidere a celor aflaţi în această ultimă situaţie trebuie deci Ifie
de câteva ori mai puternică decât a soţilor cu copii; prin urmare, ea trebuie să fie apropiată de aceea a
Wibatarilor. Din păcate, în aceasta chestiune nu putem decât să emitem ipoteze, căci recensămintele nu indică
Ştru fiecare palier de vârstă numărul soţilor fără copii şi al celor cu copii, nu putem să calculăm separat rata
JHiciderii la unii şi la ceilalţi pentru fiecare perioadă de viaţa. Nu putem da decât cifrele absolute, aşa cum le-am
lat la Ministerul de justiţie pentru anii 1889-1891. Le reproducem într-un tabel special de la sfârşitul acestei Tari.
Această lacună a recensământului este una dintre cele mai regretabile.
Ajungem astfel la o concluzie destul de îndepărtată de concepţia curentă despre c sătorie şi
rolul ei. Se crede că a fost instituită pentru femeie spre a-i proteja slăbiciuni împotriva
capriciilor masculine. Mai ales monogamia este adesea înfăţişată drept i sacrificiu al bărbatului
cu instinctele lui poligame pentru a ridica şi a ameliora condiţia 1 meii în căsătorie. în realitate,
indiferent de condiţiile istorice care au determinat şi au ii pus această restricţie, bărbatul este
acela care profită mai mult de pe urma căsătoriei. 1 bertatea la care a renunţat, astfel, nu putea
să fie pentru el decât un izvor de chin. Feme nu avea aceleaşi motive de renunţare şi, în această
privinţă, putem spune că, supunându-aceleiaşi reguli, ea este aceea care face un sacrificiu 2^.

259 Din consideraţiile de mai sus, putem vedea că există un tip de sinucidere opus sinuciderii anomice,
cum sinuciderea egoistă se opune sinuciderii altruiste. Este sinuciderea ce rezultă dintr-un exces de rei
mentare, sinuciderea comisă de aceia cu viitorul nemilos îngrădit, cu pasiunile violent reprimate de o discipl
opresivă. Este sinuciderea soţilor prea tineri şi a femeilor căsătorite şi fără copii. Pentru a oferi o imag
completă a sinuciderii, ar trebui să vorbim deci despre un al patrulea tip de sinucidere, dar el este atât de pi
important astăzi, în afara cazurilor amintite aici fiind greu sâ găsim alte exemple, încât ni se pare inutil
zăbovim asupra lui. Sigur, această sinucidere ar prezenta interes istoric, fiind comisă frecvent de sclavi (i
CORRE, Le crime en pays creoles, pag. 48), de toţi cei care au suferit violenţa despotismului material şi mo
Spre a pune în evidenţă caracterul ineluctabil şi inflexibil al reglementării împotriva căreia nu este nimic
făcut şi în opoziţie cu termenul anomie, ar trebui să-1 numim sinucidere fatalistă.
 CAPITOLUL VI FORME
INDIVIDUALE ALE TIPURILOR
DE SINUCIDERE

Din studiul nostru se desprinde deja un rezultat, anume că nu există sinucidere, ci sinucideri.
Fără îndoială, sinuciderea este fapta unui om care preferă moartea în locul vieţii, dar cauzele
determinante nu sunt aceleaşi în toate cazurile, ele putând fi chiar opuse. Este, aşadar, imposibil
ca diferenţele dintre cauze să nu se regăsească în efecte, încât putem fi siguri că există mai
multe feluri de sinucidere calitativ deosebite unele de altele. Insă nu este suficient să fi
demonstrat existenţa acestor cauze, am dori să le putem sesiza direct, prin observaţie, ar trebui
să vedem cum anume caracteristicile sinuciderilor particulare corespunzătoare diferitelor tipuri
se grupează şi ele în clase distincte. în acest fel, vom putea urmări diversitatea curentelor
generatoare de sinucidere, de la originea lor socială la manifestările individuale.
Aşadar, putem să încercăm clasificarea morfologică pe baza clasificării etiologice, lucru ce
nu era posibil la începutul cercetării noastre. Nu avem decât să luăm ca punct de reper cele trei
feluri de factori determinanţi ai sinuciderii şi să încercăm să aflăm dacă proprietăţile pe care le
îmbracă sinuciderea, realizându-se la indivizi, derivă din ele şi cum anume. Desigur, nu vom
reuşi să determinăm toate particularităţile pe care le poate prezenta sinuciderea, căci unele
depind strict de natura subiectului. Fiecare sinucigaş conferă actului său o amprentă personală -
decurgând din temperamentul lui, din specificul condiţiilor în care se află - care nu se poate
explica, prin urmare, prin cauzele sociale şi generale ale fenomenului. Dar cauzele sociale şi
generale trebuie să imprime sinuciderilor pe care le determină o tonalitate sul generis, o marcă
edificatoare în privinţa lor şi tocmai această marcă trebuie pusă în evidenţă.
Nu încape îndoială, operaţiunea va avea un oarecare grad de aproximaţie, descrierea
metodică a tuturor sinuciderilor comise zilnic şi a celor făptuite de-a lungul istoriei nefiind la
îndemâna nimănui. Putem doar să punem în evidenţă caracteristicile cele mai generale şi mai
izbitoare, fără a avea, totuşi, criterii obiective de selecţie. în plus, pentru a corela aspectele
distinctive individuale şi cauzele din care par a deriva, singura cale este deducţia, arătând
implicarea logică, fără ca raţionamentul să poată întotdeauna primi o confirmare experimentală.
Sigur, nu ne vom preface a nu şti că orice deducţie rămâne îndoielnică dacă nu se verifică prin
experienţă. Cu toate aceste rezerve, totuşi, cercetarea noastră este departe de a rămâne fără
utilitate. Dincolo de faptul că reprezintă un mijloc de a ilustra prin exemple rezultatele
precedente, ea are şi avantajul de a da acestor rezultate un caracter mai coerent, corelându-le
mai strâns cu datele observaţiei, cu detaliile experienţei cotidiene. în plus, ne va permite să
operăm distincţii în masa faptelor de obicei luate în considerare laolaltă, ca şi cum nu s-ar
deosebi decât prin unele nuanţe, între ele fiind diferenţe tranşante. Sinuciderea este ca şi
alienarea mintală. Pentru majoritatea oamenilor, alienarea mintală este o stare unică, mereu
aceeaşi, susceptibilă doar de diversificări exterioare, potrivit împrejurărilor. Pentru alienist,
dimpotrivă, termenul denumeşte o pluralitate de tipuri nosologice. Tot aşa, de obicei, ne
închipuim că orice sinucigaş este un individ melancolic împovărat de existenţă. în realitate,
actele prin care oamenii renunţă la viaţă aparţin unor specii diferite, cu semnificaţii morale şi
sociale nicidecum identice.
O primă formă de sinucidere, cunoscută cu siguranţă în antichitate şi foarte răspân dită şi în
zilele noastre este cea prezentată la modul ideal de Lamartine în „Raphael". Ea se caracterizează
prin apatie melancolică ce slăbeşte resorturile acţiunii. Afacerile, funcţiile publice, munca
obştească, îndatoririle casnice, totul îi inspiră subiectului numai indiferenţă şi detaşare. Ieşirea
din sine îi repugnă, reflecţia şi viaţa lui interioară câştigând terenul pierdut de acţiune.
îndepărtându-se de tot ce o înconjoară, conştiinţa se închide în sine, luându-se drept unic obiect
şi principală ţintă de observare şi analiză. Dar prin această extremă concentrare, ea nu face decât
să adâncească prăpastia ce o separă de restul universului. De vreme ce individul este într-atât
absorbit de sine, nu poate decât sâ se desprindă şi mai mult de tot ce nu este el însuşi,
consfinţind, mereu consolidând-o, izolarea în care trăieşte. Căci nu privindu-te neîncetat pe tine,
poţi afla temeiuri de ataşament faţa de altceva în afara sinelui. într-un sens, orice acţiune este
altruistă, căci este centrifuga şi proiectează şinele în afara lui. Reflecţia, dimpotrivă, are ceva
personal şi egoist, nefiind posibilă decât în măsura în care subiectul se eliberează şi se
îndepărtează de obiect spre a se întoarce asupra lui însuşi, fiind cu atât mai intensă cu cât
aplecarea spre sine devine completă. Actionezi doar integrându-te între oameni, dar gândeşti
încetând de a te contopi cu lumea, astfel încât să o poţi contempla din afară, şi cu atât mai mult
se impune aceasta spre a te judeca pe tine însuţi. Acela deci a cărui întreagă activitate devine
gândire interioară ajunge sâ fie insensibil la tot ce îl înconjoară. Dacă iubeşte, nu iubeşte spre i
se dărui, spre a se uni într-o trainică legătură cu o altă fiinţă diferită de el, ci pentru a me dita
asupra iubirii lui. Fiind sterile, pasiunile lui sunt doar aparente. El se risipeşte îr zadarnice
combinaţii ce nu produc nimic care să le fie exterior.
Dar, pe de altă parte, viaţa interioară îşi trage din afară materia ei primă. Nu putem si
gândim decât obiecte sau felul în care gândim obiectele. Nu putem să cugetăm în stare de pură
nedeterminare, sub această formă conştiinţa noastră este de neconceput. Or, e; ajunge la
determinare numai sub impresia a ceva diferit de ea însăşi. Deci dacă se indi vidualizează
dincolo de un anumit punct, dacă se separă radical de tot, oameni sau lu cruri, ajunge să nu mai
comunice cu chiar sursele unde ar trebui în mod normal să s< alimenteze şi nu mai rămâne
nimic la care să se poată aplica. Făcând vid în jurul ei, faci vid în ea însăşi şi nu îi mai rămâne
nimic altceva decât să reflecte propria ei nimicnicie Nu mai are drept obiect de meditaţie decât
nimicul din ea şi tristeţea ce decurge de aici Se complace în această stare, se abandonează cu un
soi de bucurie maladivă pe care i descris-o admirabil Lamartine prin cuvintele eroului său:
„Tristeţea celor ce mă-ncon joară era în deplin acord cu propria-mi amărăciune. Adăugându-i un
nespus farmec. M; cufundam în abisuri de întristare. O întristare vie, populată de gânduri, de
impresii, di ecouri din infinit, de clar-obscurul sufletului meu nemaitânjind să se desprindă de
acolc O boală, dar ce boală îmbietoare, lipsită de durere, dincolo de care moartea pare o vc
luptuoasă dispariţie în infinit. Mă hotărâsem să mă cufund complet în ea, să mă seches trez de
lumea ce ar fi putut să mă fure de acolo, să mă învălui în linişte, singurătate şi ne păsare în
mijlocul universului descoperit acolo. Izolarea mea în cuget era un linţoliu pri: care nu mai
voiam să văd oamenii, ci numai natura şi pe Dumnezeu"2*^1.
Dar nu se poate rămâne în contemplarea vidului fără să fii încet, încet absorbit de e Se prea
poate să-i dai frumoasa denumire de neant, dar el nu îşi va schimba esenţa. Cân resimţi într-atât
plăcerea de a nu fi, nu poţi satisface deplin înclinaţia aceasta decât renunţâncomplet de a fi.
260
Raphael
Paralelismul observat de Hartmann între dezvoltarea conştiinţei şi slăbirea voinţei de a trăi
exprimă cu precizie faptul că gândirea şi acţiunea sunt, într-adevăr, două forţe antagoniste ce
evoluează în sensuri opuse, acţiunea însemnând viaţă. A gândi înseamnă a te reţine de a acţiona.
Deci, în egală măsură, a te reţine de a trăi. Iată de ce nu se poate institui imperiul absolut al ideii
şi nu poate el să dăinuie - căci este moarte. Ceea ce nu înseamnă, cum credea Hartmann, că
realitatea ar fi în sine insuportabilă dacă nu este învăluită de iluzie. Tristeţea nu este inerentă
lucrurilor, ea nu ne vine din lume, ci doar din gândirea noastră despre lume. Este un produs al
gândirii noastre, noi o făurim în totalitate. Dar conştiinţa provoacă nefericirea omului atunci
când atinge un stadiu maladiv, când, împotrivindu-se propriei esenţe, se erijează în ceva absolut
ce îşi caută în sine propriul scop. Descrierea noastră nu ţine de descoperiri de ultimă oră, de
recente achiziţii ştiinţifice. Principalele ei elemente îe-am fi putut împrumuta foarte bine
referindu-ne la starea de spirit a stoicului. Stoicismul recomandă ca omul să se detaşeze de tot
ce îl înconjoară spre a trăi în sine şi prin sine, dar viaţa devenind atunci fârâ rost, doctrina
conchide că sinuciderea se impune.
Aceleaşi caracteristici se regăsesc în actul final - consecinţa logică a respectivei stări morale.
Pacientul îşi alege ora potrivită şi meditează îndelung la plănui său cu mult înainte de a -1 pune
în aplicare. Nu respinge nici mijloacele lente. O melancolie potolită asociată nu de puţine ori cu
plăcerea îi marchează ultimele clipe de viaţă. Apoi el se analizează până în momentul final, ca
în cazul negustorului de care vorbeşte Falret44, acela care s-a refugiat într-o pădure retrasă spre a
se lăsa acolo să moară de foame. în timpul agoniei, aproape trei săptămâni, omul şi-a consemnat
cu regularitate toate trăirile într-un jurnal ce s-a păstrat. Un alt ins se asfixiază aţâţând cărbunii
dătători de moarte şi notându-şi în tot acest timp impresiile: „Nu pretind că sunt curajos ori laş,
vreau numai să folosesc fiece clipă care-mi rămâne de trăit pentru a descrie ceea ce simt
sufocându-mă şi amplitudinea suferinţei mele" 45. Un altul, înainte de a se lăsa purtat de ceea ce
numea „ameţitoarea perspectivă a odihnei" a construit un aparat complicat menit să-i aducă
sfârşitul fără ca sângele lui să se împrăştie pe podea46.
Se poate lesne observa că aceste diferite cazuri particulare se leagă de sinuciderea e-goistâ,
fiind, fără îndoială, consecinţa şi expresia ei individuală: lâncezeala acţiunii, detaşarea
melancolică rezultând din starea de delimitare exagerată definitorie pentru acest tip de
sinucidere. Individul se izolează pentru că legăturile lui cu celelalte fiinţe au slăbit ori au fost
complet rupte, pentru că societatea, în punctele lui de contact cu ea, nu mai este atât de puternic
integrată, vidul ce separă conştiinţele şi le înstrăinează unele faţă de altele venind tocmai din
deteriorarea structurii sociale. în fine, trăsătura intelectuală şi meditativă a acestor sinucideri se
explică fără dificultate, dacă ne reamintim că sinuciderea egoistă este însoţită cu necesitate de o
mare dezvoltare a ştiinţei şi a inteligenţei reflexive. într-adevăr, este evident că într-o societate
nevoită să-şi lărgească sfera de .acţiune conştiinţa este mult mai în pericol să-şi depăşească
limitele normale, dar nu le poate exceda fără a se distruge ea însăşi. O gândire ce pune totul sub
semnul întrebării, dacă nu este destul de puternică pentru a-şi duce povara propriei ignorante,
riscă să se pună ea însăşi sub semnul întrebării şi să se cufunde în deznădejdea îndoielii.
Nereuşind să descopere valoarea existenţială a lucrurilor despre care îşi pune întrebări - şi ar fi o
minune dacă ar găsi mijloace de a pătrunde atâtea taine -, ea le va nega realitatea, chiarsimplul
fapt câ îşi pune problema implicând deja aplecarea spre soluţii negative. Se va goli de orice
conţinut pozitiv şi, nemiagăsind nimic care să-i reziste, nu va face decât sâ rătăcească în vidul
reveriilor interioare.
In afară de forma aceasta elevată de sinucidere egoistă, mai există şi o alta, comună. In loc
să mediteze cu tristeţe la starea lui, subiectul ia decizia cu bucurie. El este conştient de egoismul
lui şi de consecinţele logice ce decurg de aici, dar acceptă totul dinainte, hotărând să trăiască
aidoma copilului sau animalului, cu singura deosebire că el îşi dă seama de ceea ce face. Unica
sarcină pe care şi-o propune este satisfacerea nevoilor personale, simplificându-le chiar, pentru
ca demersul să fie garantat. Ştiind că nu poate spera nimic altceva, nici nu cere mai mult, fiind
gata, dacă e împiedicat să-şi atingă acest unic scop, să se desprindă de o existenţă lipsită de-
acum de noimă. Este sinuciderea epicuriană. Epicur nu le cerea discipolilor să-şi grăbească
moartea, ci, dimpotrivă, îi sfătuia să trăiască atâta timp cât viaţa le suscita oarecare interes.
Numai că, deoarece îşi dădea seama că, dacă nu ai alt scop, există riscul de a nu mai avea nici
un scop şi câ plăcerea simţurilor este o mult prea fragilă legătură cu viaţa, Epicur îi îndemna pe
discipoli să fie oricând pregătiţi de a părăsi viaţa, la minima chemare a împrejurărilor. Aici
melancoliei filozofice şi reveriei îi ia locul sângele rece, neîncrederea, lipsa iluziilor ce se face
simţită îndeosebi în clipa deznodământului. Pacientul îşi aplică lovitura fără ură, fără furie, dar
şi fără satisfacţia morbidă cu care îşi savurează sinuciderea insul cerebral, fiind şi mai lipsit
decât acela de flacăra pasiunii. Nu este surprins de soluţia la care a recurs, un eveniment pe care
îl prevăzuse ca fiind mai mult sau mai puţin apropiat, şi, de asemenea, nu imaginează pregătiri
îndelungate - împăcat în privinţa vieţii lui anterioare, el va căuta doar să-şi curme durerea. Este
mai ales cazul acelor indivizi care, la momentul inevitabil când nu mai pot să ducă viaţa uşoară
dinainte, se omoară cu linişte ironică şi un soi de simplitate 47.
Când am prezentat sinuciderea altruistă, am recurs la numeroase exemple spre a nu mai fi
nevoiţi să descriem pe larg formele psihologice ce o caracterizează, diametral opuse de cele pe
care le îmbracă sinuciderea egoistă, aşa cum şi altruismul este contrariul egoismului. Ceea ce îl
particularizează pe egoistul sinucigaş este depresia generală mani-festându-se fie prin apatie
melancolică, fie prin indiferenţă epicureică. Dimpotrivă, sinuciderea altruistă, pentru că are la
origine un sentiment violent, nu va avea loc fără o explozie de energie. în cazul sinuciderii
obligatorii, energia aceasta este pusă în slujba raţiunii şi a voinţei. Subiectul se omoară pentru că
i-o dictează conştiinţa, el se supune unui imperativ. Actul lui are drept notă dominantă

44 Hypocondrie du suicide, pag. 316

45BR1ERRE DE BOISMONT, Du suicide, pag. 198
46 Ibid., pag. 194
47 Găsim exemple în BRIERRE DE BOISMONT, pag. 494 şi 506
fermitatea senină pe care o dă sentimentul datoriei împlinite - moartea lui Caton, cea a
comandantului Beaurepaire reprezintă tipurile istorice clasice. Altfel, când altruismul este în
stare acută, elanul este ceva mai pasional şi mai necugetat, izvorât din convingere şi din
entuziasmul care grăbeşte insul spre moarte. Entuziasm când luminos, când sumbru, după cum
este concepută moartea: o cale de contopire cu o divinitate adorată sau un sacrificiu ispăşitor
menit să domolească o putere redutabilă şi ostilă. Fervoarea religioasă a fanaticului care se lasă
în beatitudine zdrobit sub carul idolului său nu seamănă cu trăirea călugărului sau cu
remuşcările criminalului care-şi pune capăt zilelor spre a face să dispară nelegiuirea lui. Sub
aceste diferite nuanţe, însă, trăsăturile esenţiale ale fenomenului rămân aceleaşi: o sinucidere ac-
tivă contrastând cu sinuciderea deprimantă de care a fost vorba mai înainte. Aceeaşi ca-
racteristică se regăseşte şi în sinucideri mai simple - a primitivului ori a militarului care se
omoară fie pentru îşi închipuie că o infimă ofensă i-a pătat onoarea, fie spre a-şi dovedi
 Sinuciderea - Studiu de sociologic

175

curajul. Uşurinţa cu care sunt comise astfel de ^u^jr} M frtffljg

V rba de U nţer care du ă rimă ten vâ

de a sf snSrn » ^ f - ° "° ' P °P ^
UC CI sc spânzura, sepregăteşte saîncerxx? (fin nou. r/sirs>r,-.isjjy.'>/sj A//. V-»„/^v.î/v v.»-« v,„,-

/z^c ar sens impresare: „Ciu.<Xzt cresan mai' am şi euf M-am spânzurat, mi-am pierdut cunoştinţa,
funia s-a rupt, am căzut pe braţul stâng... Am terminat din nou pregătirile, o să mă spânzur iarăşi,
în curând, dar vreau să mai fumez o pipă, ultima mea pipă - sper. Prima oara nu mi-a fost deloc
greu şi nădăjduiesc ca şi acum lucrurile să meargă bine. Sunt la fel de liniştit ca atunci când mă
pregăteam să trag o duşcă dimineaţa. Pare ciudat, dar asta simt. E adevărat. A doua oară, cu
conştiinţa împăcată, sunt gata să mor48". Sub această linişte a lui, nu este nici ironie, nici
scepticism, nici crispare involuntară. Calmul lui e desăvârşit, nici urmă de efort, actul vine de la
sine, căci toate înclinaţiile active ale subiectului i-au netezit drumul.
In sfârşit, există un al treilea tip de sinucigaşi, diferiţi de primii prin faptul că actul lor este în
esenţă pasional, dar şi de cei prezentaţi în al doilea rând prin natura pasiunii ce-i inspira şi îi
domină în secvenţa finală. La această a treia categorie de sinucigaşi nu este vorba de entuziasm, de
credinţă religioasă, de convingeri morale ori politice, nici de virtuţi militare, ci de furie şi de
cortegiul de trăiri ce însoţesc decepţia. Brierre de Boismont, care a analizat însemnările lăsate de
1507 sinucigaşi, a constatat că mare parte dintre ele exprimau înainte de toate o stare de iritare şi
de oboseală exasperată. Ele cuprind ocări, incriminări violente la adresa vieţii, în general, şi,
uneori, ameninţări şi reproşuri îndreptate împotriva unei persoane anume pe care subiectul o face
responsabilă de nefericirea ui. Evident, aceluiaşi grup îi aparţin sinuciderile complementare unei
omucideri -individul îşi ia viaţa după ce 1-a ucis pe cel acuzat că i-a otrăvit existenţa. Niciunde
exasperarea sinucigaşului nu este manifestă ca aici, deoarece ea se exprimă nu numai prin curate,
ci şi prin acte. Egoistul sinucigaş nu se lasă niciodată purtat până la atare violenţă.
HA...V. : ?NFÂ*V»T>LO ^« <-»<-> «1A«/t o A r, K»a ,,,T R>O,« A e \v T^IULF RVIIÎ NR»F/-,1îf 171 ÎI EÎMT**
.ava MUUICTIA I AC IUIAIIIPIAoa CI_ YICUIGA UCUM OAU, j h u u haui PV^I.W*I-. ^* W**W*V,

ipresiunea, dar viaţa nu îl irită prin atingeri atât de grave, el simte mai degrabă deşertă-:iunea decât
amarul existenţei. Viaţa nu îl interesează, aşa că nici nu îi trezeşte suferinţe jpzitive. De altfel,
starea de depresie în care se găseşte nici nu-i permite să se înflăcăreze, fât despre altruist, elanul lui
are un cu totul alt sens. Prin definiţie, într-un fel, sacrificiul jorneşte din el. Iată, însă, că aici, în al
treilea caz, suntem în prezenţa unei forme psi-îologice diferită de precedentele.
Ea pare să ţină de natura sinuciderii anomice. într-adevăr, unele mişcări nefiind redate nu se
potrivesc nici unele cu altele, nici condiţiilor cărora trebuie să le răspundă şi, leci, negreşit, se vor
ciocni în chip dureros. Fie progresivă, fie regresivă, anomia, scoţând rebuinţele din măsura lor
convenabilă, deschide câmp liber iluziilor şi, apoi, decepţiilor. Jn individ care este brusc coborât
sub condiţia cu care era obişnuit nu poate să nu ajungă i exasperare, simţind cum îi alunecă printre
degete o situaţie pe care se credea stăpân, xasperarea lui întorcându-se, firesc, împotriva cauzei -
reale sau imaginare - căreia el i atribuie propriul dezastru. Recunoscându-se el însuşi vinovat de
propria-i catastrofă, se a urî pe sine, sau îşi va îndrepta năduful spre altcineva. în primul caz, va
exista doar o inucidere, în al doilea, sinuciderea va putea fi precedată de omucidere sau alt
comportament violent. Sentimentul este identic în ambele cazuri, variind doar sfera lui de nic
festare. întotdeauna subiectul se va omorî într-un acces de furie, fie că anterior furia lui revărsat ori
nu asupra altui semen. Bulversarea tuturor obişnuinţelor îi produce o stare surexcitare acută ce

48 LEROY, op.cit, pag. 241

tinde cu necesitate să se elibereze prin acte distructive, obiec asupra căruia se descarcă forţele lui
pasionale fiind, în fond, secundar, sensul în care si ele conduse ţinând de hazardul împrejurărilor.
Lucrurile se petrec la fel nu numai când individul a decăzut în plan personal, ci şi câ este
îmboldit haotic şi fără măsură să se autodepăşească. Când el nu reuşeşte să-şi atij scopul de care se
credea capabil, dare care, în realitate, era peste puterile lui. Este sil ciderea celor neînţeleşi, atât de
frecventă în perioadele când ierarhia valorilor nu mai e recunoscută. Alteori, individul, după ce a
izbutit o vreme să-şi satisfacă toate dorinţele apetitul schimbării, se izbeşte dintr-odatâ de un
obstacol pe care nu-1 poate trece şi grăbeşte să se desprindă de existenţa care-1 apasă. Este cazul
lui Werthcr, acel sul neliniştit, însetat de infinit, care se omoară din pricina unei iubiri
neîmpârtăşite, şi e: cazul artiştilor aureolaţi de succes care se sinucid din pricina unei clevetiri, a
unor cril prea aspre sau pentru că gloria lor a apus266.
Mai există apoi alţi indivizi cate, fără a reproşa ceva oamenilor sau întâmplărilor, si născând în
ei oboseala unei alergări fără sfârşit, răscolindu-le, iar nu domolindu-le dorinţe Se supără atunci pe
viaţă în general, acuzând-o că i-a înşelat. Zbuciumul lor zadarnic lasă urmă un soi de sfârşeală,
făcând ca pasiunile decepţionate să nu se manifeste cu acee violenţă ca în cazurile precedente, ca şi
cum ar fi obosit cu timpul, devenind incapabile a reacţiona cu energie. Subiectul se cufundă într-o
melancolie ce o aminteşte cumva p< egoistului cerebral, fără a avea farmecul acelei lâncezeli.
Dominant este aici dezgustul viaţă, mai mult sau mai puţin iritat. Este acea stare de spirit pe care o
remarca Seneca contemporanii lui: „Răul care ne macină nu este în locurile unde ne aflăm, ci în
noi. Nu ave puterea sâ suportăm nimic, suntem incapabili să simţim durerea, neputincioşi să
bucurăm de plăceri, nerăbdători de toate. Atâţia oameni aleargă spre moarte când, după au încercat
toate schimbările, îşi dau seama că trăiesc mereu aceleaşi senzaţii, fără resimţi altceva 267". în zilele
noastre, spiritul acesta este încarnat de Rene al Chateaubriand. în timp ce „Raphael" este un ins
meditativ, „Rene" este un neliniştit: „Si acuzat, exclamă el cu amărăciune, câ am gusturi
schimbătoare, câ nu mă pot bucura pr mult de aceeaşi himeră, că mă las pradă imaginaţiei grăbite
să atingă abisul plăcerilor me ca şi cum ar fi copleşită de durata lor; sunt acuzat că împing mereu
mai departe scopul care l-aş putea atinge. Vai! Eu caut instinctiv, cu obstinare, un bine neştiut. E
vina mea di dau peste tot de oprelişti, daca cele mărginite nu au pentru mine nici o valoare? 268"
Această descriere confirmă raporturile şi diferenţele dintre sinuciderea egoistă şi nuciderea
anomică pe care analiza noastră sociologică ne-a permis deja s-o prezentăm 21 Cele două tipuri de
sinucidere presupun ceea ce am putea denumi răul de infinit, dar forme diferite la fiecare dintre ele.
în cazul sinuciderii egoiste, este afectată reflecţia ca se hipertrofiază peste măsură, în cazul
sinucideri anomice, sensibilitatea este surexcib şi se dereglează. In primul caz, gândirea, pentru că
se concentrează asupra ei, nu mai a obiect, în al doilea, pasiunea, nemaicunoscând limite, nu mai
are nici ţintă. Sinucigaş egoist se rătăceşte în infinitul reveriei, sinucigaşul anomic, în infinitul
plăcerii. ———————————
26
6 Vezi cazurile relatate de BRIERRE DE BOISMONT, pag. 187 -189
26
' De tranquillitate animi.ll. Ci. Scrisoarea XXTV
268
Chateaubriand, Rene.
269Vezi partea a II-a, capitolul V
Formula psihologică a sinucigaşului nu are simplitatea ce i se atribuie de obicei. Spunând câ
este un ins plictisit de viaţă, dezgustat de existenţă etc, nu am dat o definiţie riguroasă a
sinucigaşului. In realitate, există tipuri foarte variate de sinucigaşi şi diferenţele se regăsesc în
maniera de a-şi comite sinuciderile. Astfel, actele şi agenţii se pot clasifica într-un anumit număr de
specii, specii care corespund, prin trăsăturile lor esenţiale, tipurilor de sinucidere, pe care le-am
stabilit anterior în funcţie de natura cauzelor sociale de care depind. Ele sunt ca o prelungire în
intimitatea indivizilor.
Trebuie, totuşi, să adăugăm că aceste specii nu se prezintă întotdeauna, la nivelul experienţei, în
stare pură şi izolate. Foarte adesea se întâmplă să se combine, dând naştere unor specii compuse -
caracteristicile mai multora putându-se regăsi reunite într-o singură sinucidere. Motivaţia ţine de
faptul că diferite cauze sociale ale sinuciderii pot să acţioneze simultan asupra aceluiaşi individ,
coroborându-şi efectele. Ca şi în situaţia bolnavilor ce sunt pradă unor deliruri de natură diferită ce
se întrepătrund, cauzele sinuciderii converg în pofida diversităţii originii lor şi determină acelaşi
act, întărindu-se reciproc. Sau ca atunci când fierbinţeli foarte diverse coexistă în acelaşi subiect
contribuind fiecare la creşterea temperaturii corpului.
Mai ales doi factori de sinucidere au afinităţi deosebite, anume egoismul şi anomia. Ştiind însă
că ele reprezintă două aspecte diferite ale aceleiaşi condiţii sociale, nu va fi surprinzător faptul că
se întâlnesc la acelaşi individ. Aproape câ este inevitabil ca egoistul să aibă înclinare spre
dereglare, căci, fiind detaşat de societate, aceasta nu mai are destulă putere asupra lui spre a-1
regla. Dar, totuşi, de obicei, dorinţele lui nu îl conduc la disperare, căci viaţa lui pasională
lâncezeşte, el fiind complet absorbit de propriul eu şi dezinteresat de lumea exterioară. Se poate
însă întâmpla ca individul să nu fie un egoist desăvârşit şi nici un pur agitat. II vedem atunci
jucându-şi, la concurenţă, cele două personaje. Spre a-şi umple vidul interior, va căuta senzaţii noi.
Va investi însă moderată înflăcărare spre deosebire de pasionatul propriu-zis şi va obosi repede,
oboseala întorcându-1 înapoi spre sine, sporindu-i melancolia originară. Invers, dereglarea nu se
produce fără un sâmbure de egoism, fiindcă nu poate fi cineva complet rebel la frâiele sociale dacă
este puternic socializat. Numai că acolo unde acţiunea anomiei este preponderentă, acest germen
nu poate rodi, căci proiectându-1 pe om în afara lui, ea îl împiedică să se izoleze în sine. Dacă este
însă mai puţin intensă, poate lăsa egoismul să producă oarecare efecte. De exemplu, graniţa de care
se izbeşte insul nesatisfăcut îl poate face să se întoarcă spre sine însuşi pentru a căuta în viaţa
interioară alternativa pasiunilor înşelate. Dar cum nu va găsi aici nimic de care să se ataşeze,
tristeţea provocată de acest spectacol nu va putea decât să-i determine altă evadare şi îi va spori,
prin urmare, neliniştea şi nemulţumirea. Astfel au loc sinucideri mixte în care apatia alternează cu
agitaţia, visarea cu acţiunea, dorinţa înflăcărată cu meditaţia melancolică.
Anomia se poate asocia şi cu altruismul. Aceeaşi criză poate să tulbure existenţa unui individ,
rupând echilibrul lui cu mediul social şi, totodată, să-i declanşeze predispoziţiile altruiste până la
un nivel ce incită la sinucidere. Este mai ales cazul acelor sinucideri pe care le-am numit obsesive.
De exemplu, la cucerirea Ierusalimului, evreii s-au omorât în masă şi pentru că victoria romanilor
însemna transformarea lor în supuşi ai Romei, ceea ce reprezenta o ameninţare a modului de viaţă
pentru care erau făcuţi, dar şi pentru că ei ţineau prea mult la oraş şi la propriul cult spre a le vedea
pierind sub ochii lor. La fel, o persoană care s-a ruinat se omoară şi pentru că nu concepe să
trăiască într-o situaţie materială precară, dar şi pentru a-şi cruţa familia de ruşinea falimentului şi a
numelui pătat. Dacă mulţi ofiţeri şi subofiţeri se sinucid cu uşurinţă când sunt obligaţi să
părăseascăarmata, gestul lor se explică prin schimbarea bruscă a felului lor de trai, dar şi prin pre -
dispoziţia generală de a nu pune preţ pe viaţă. Cele două cauze acţionează în aceeaşi direcţie.
Rezultă sinucideri în care fie exaltarea pasională, fie curajul şi fermitatea sinuciderii altruiste îşi
dau mâna cu tulburarea mintală şi disperarea provocate de anomie.
în sfârşit, chiar egoismul şi altruismul, cele două contrarii, îşi pot conjuga înrâurirea, în
anumite epoci, când societatea destrămată nu mai poate furniza obiective activităţilor individuale,
se găsesc indivizi sau grupuri de indivizi care, deşi suferă influenţa acestei stări generale de
egoism, aspiră la altceva. Simţind că fuga de sine este o cale greşită, că goana din plăcere egoistă
în plăcere egoistă şi satisfacţiile trecătoare oricât de insolite nu le pot alina neliniştea, ei caută un
obiect durabil, de care să se ataşeze statornic şi care să dea un sens vietii lor. Numai că, nexistând
nimic real la care să ţină, ei nu vor fi satisfăcuţi decât construind o realitate ideală care să joace
acest rol. Plămădesc deci cu mintea o entitate imaginară pe care o slujesc şi căreia i se dedică pe
atât de exclusiv pe cât sunt detaşaţi de toate celelalte, şi chiar de ei înşişi. în aceasta investesc
raţiunea lor de a fi, căci nimic altceva nu are preţ în ochii lor. Ei trăiesc astfel o existenţă dublă şi
contradictorie: individualişti în ceea ce priveşte lumea reală, ei sunt de un altruism nemăsurat faţă
de acest obiect ideal. Dar şi una şi cealaltă dintre cele două dispoziţii conduce la sinucidere.
Acestea sunt originile şi aceasta este natura sinuciderii stoice. Mai înainte am arătat câ ea
reproduce anumite trăsături esenţiale ale sinuciderii egoiste, dar, iată, poate fi privită şi din cu totul
alt aspect. Dacă stoicul propovăduieşte o indiferenţă absolută faţă de tot ce depăşeşte personalitatea
individuală, dacă îndeamnă individul să-şi fie suficient sieşi, totodată, el îl situează într-o strânsă
dependenţă faţă de raţiunea universală, reducându-1 chiar la simplă unealta prin care aceasta se
realizează. El combină deci cele două concepţii antagoniste: individualismul moral radical şi
panteismul excesiv. Astfel, sinuciderea pe care o practică este, precum cea a egoistului, apatică şi,
totodată, înfăptuită ca o datorie, precum aceea a altruistului 49. Regăsim deopotrivă aici melancolia
unuia şi energia activa a celuilalt, egoismul îmbinându-se cu misticismul. De altfel, acest amestec
particularizează misticismul propriu epocilor decadente, atât de diferit, în pofida aparenţelor, de cel
pe care-1 observăm la popoarele tinere, în formare. La acestea din urmă misticismul rezultă din
elanul colectiv, din abnegaţia cu care indivizii se abandonează spre a-şi aduce contribuţii la
întreprinderea comună. Celălalt nu este decât un egoism conştient de sine şi de nean! care se
străduieşte să se depăşească, nereuşind decât in aparenţă şi artificial.

n
A priori, s-ar putea crede că există legătură între natura sinuciderii şi genul de moart aleasă de
sinucigaş. într-adevăr, pare firesc ca modalităţile pentru care a optat el spre a-i împlini hotărârea să
depindă de sentimentele ce-1 animă şi, prin urmare, să le exprimi Aşadar, am putea fi tentaţi să
folosim datele pe care ni le oferă în această privinţă st tisticile spre a caracteriza cu şi mai multă
precizie, după forma lor exterioară, diferitele f luri de sinucidere. Dar cercetările întreprinse de noi
ne-au dat numai rezultate negaţii sub acest aspect.

49 SENECA preamăreşte sinuciderea lui Caton drept triumful voinţei omeneşti asupra materiei.
 Totuşi, cu siguranţă, alegerea este determinată de cauze sociale, căci frecvenţa re! tivă a
diferitelor moduri de sinucidere rămâne pentru foarte lungi perioade invariab: pentru una şi aceeaşi
societate, în timp ce, de la o societate la alta variază foarte mult, cu arată tabelul de mai jos:
TABELUL XXX
Proporţia modurilor de sinucidere la 1 000 de cazuri (ambele sexe)

Strangulare Focuri Aruncare

Ţara şi anul şi înecare de dintr-un loc Otravă Sufocare
spânzurare armă înalt
(1872) 426 269 103 28 20 69
Franţa (1873) 430 298 106 30 21 67
(1874) 440 269 122 28 23 72
(1875) 446 294 107 31 19 63
(1872) 610 197 102 6,9 25 3
Prusia (1873) 597 217 95 8,4 25 4,6
(1874) 610 162 126 9,1 28 6,5
(1875) 615 170 105 9,5 35 7,7
(1872) 374 221 38 30 91
Anglia (1873) 366 218 44 20 97
(1874) 374 176 58 20 94
(1875) 362 208 45 97
(1874) 174 305 236 106 60 13,7
Italia (1875) 173 273 251 104 62 31,4
(1876) 125 246 285 113 69 29
(1877) 176 299 238 111 55 22

Fiecare popor are felul de moarte prin sinucidere preferat, iar ordinea preferinţelor lui nu se
schimbă decât foarte greu, având un caracter şi mai constant chiar decât numărul total de
sinucideri, căci evenimentele care uneori modifică trecător această ultimă valoare nu afectează
întotdeauna preferinţa generalizată. Mai mult decât atât, cauzele sociale sunt într-atât
preponderente, încât influenţa factorilor cosmici pare neînsemnată. Iată, bunăoară, moartea prin
înecare, contrar oricăror presupuneri, nu variază de la un anotimp la altul conform vreunei legi
particulare, cum se poate vedea dintr-un alt tabel referitor la Franţa anilor 1872-1878, unde este
raportat acest fel de sinucidere la sinuciderile din fiecare lună a anului:
ţi ta
ist
Ianuarie

Septembrie

Octombrie

Noiembrie

Decembrie
Mai
Febru arie

Iulie

.¾
u, '3
ca 1
i
Sinucideri
de toate 75,8 66,5 84,8 97,3 103,1 109,9 103,5 86,3 74,3 74,1 65,2 59,2
tipurile
Sinucideri 73,5 67,0 81,9 94,4 106,4 117,3 107,7 91,2 71,0 74,3 61,0 54,2
prin înec

Creşterea numărului de sinucideri în anotimpul călduros este nesemnificativă, deşi vara ar fi

putut părea să le favorizeze. E drept, s-a afirmat că la înec se recurge mai multîn sud decât în nord,
punându-se aceasta pe seama climei50. Dar la Copenhaga, perioada 1845-1856, acest fel de
sinucidere nu era mai puţin frecvent decât în Italia (î cazuri 00/00 faţa de 300), iar la Sankt-
Petersburg era modul preferat de sinucidere în 1873-1874. Temperatura scăzută nu este deci un
impediment pentru acest fel de moar
Cauzele sociale de care depind sinuciderile în general nu se suprapun peste cele c; determină
felul prin care sunt duse la îndeplinire şi nu se poate stabili o relaţie între tipui de sinucidere pe
care le-am delimitat şi modalităţile cele mai răspândite de înfăptuire. I U este o ţară preponderent
catolică, unde cultura ştiinţifică era până nu demult s dezvoltată, deci, este posibil ca sinuciderile
altruiste să fie mai numeroase decât în Frai şi în Germania, pentru că acest tip de sinucidere este în
raport invers proporţional dezvoltarea intelectuală - mai multe considerente de la sfârşitul acestei
lucrări vor confir: ipoteza. Prin urmare, cum sinuciderile cu arme de foc sunt mult mai frecvente
decât ţările central europene, se poate crede că faptul nu este fără legătură cu starea de altruis Şi
mai putem observa, în baza acestei supoziţiei, că este genul de sinucidere preferat soldaţi. Din

50MORSELLI, pag. 445446

păcate, în Franţa se întâmplă ca păturile de intelectuali - scriitori, arti funcţionari - să se sinucidă
cel mai des în acest mod51. De asemenea, s-ar părea sinuciderea melancolică îşi găseşte expresia
firească în spânzurare. Or, în fapt, cel mai c se recurge la spânzurare la sate, deşi melancolia este o
stare de spirit mai ales a orăşenii
Cauzele care îl împing pe om la sinucidere nu îl fac să ia hotărârea de a se omorî într-anume fel
mai degrabă decât în alt fel. Mobilurile care determină acea alegere sunt d< cu totul altă natură. în
primul rând, obiceiurile şi rânduielile de tot soiul îi înlesnesc anumit instrument de moarte mai
curând decât un altul. Urmând tactica minimei r e i tente, dacă nu intervine nici un factor contrar,
individul tinde să folosească mijlocul c tructiv cel mai la îndemână şi mai familiar în activitatea lui
zilnică. în oraşe mult mai m decât la sate se practică aruncarea de la înălţime pentru câ acolo sunt
mai multe case etaj. Sau, pe măsură ce tot mai multe ţinuturi sunt împânzite de şine de cale ferată,
o ceiul de a-ţi curma zilele strivit de roţile trenului se generalizează. Tabelul care reprezii partea
proporţională a diferitelor modalităţi de sinucidere din totalul morţilor volunfe reflectă deci parţial
şi starea tehnicii industriale, a arhitecturii celei mai răspândite cunoştinţelor ştiinţifice etc.
Dar cea mai eficientă cauză este rangul pe care un popor sau doar un grup din cadi unei
populaţii îl atribuie diferitelor modalităţi de sinucidere. Unele trec drept foarte r bile, altele sunt
respinse ca fiind vulgare sau înjositoare, felul în care sunt percepute clasificate de către opinia
publică schimbându-se de la o comunitate la alta. In armată j capitarea este socotită o moarte
infamantă, în alte părţi se gândeşte aşa despre^ sp: zurare. Sinuciderea prin strangulare este mai
răspândită la sate decât în oraşe şi în o şele mai mici decât în cele mari, pentru că este considerată
grosolană şi violentă, câ neşte delicateţea moravurilor orăşeneşti şi contrazice cultul claselor
cultivate pentru f ţa omenească. Poate repulsia asta ţine şi de caracterul dezonorant conferit de
istorie ac tui fel de moarte, pe care rafinaţii oraşelor simt că mai simpla sensibilitate rurală ni
împărtăşeşte.
Felul de moarte pe care şi-o alege sinucigaşul este aşadar un fenomen stram de nat sinuciderii.
Oricât de intim legate ar părea cele două elemente ale aceluiaşi act, ele s în realitate independente
unul faţă de celălalt sau, cel puţin, nu există între ele de

51Vezi LISLE, op. cit, pag. 94

Sinuciderea - Studiu de sociologic 181
raporturi exterioare de juxtapunere. Chiar dacă ambele depind de cauze sociale, condiţiile sociale pe
care le exprimă sunt foarte diferite. Felul morţii voluntare nu poate aduce lucruri în plus despre natura
sinuciderii şi ţine de o altă cercetare, aşa că, deşi există practica unor ample referiri la acest aspect
când este abordată problema sinuciderii, noi nu vom insista mai mult asupra lui, căci un atare demers
nu ar schimba cu nimic rezultatele analizei precedente ce sunt rezumate în tabelul de mai jos:
Clasificarea etiologică şi morfologică a tipurilor sociale de sinucidere

Forme individuale
Caracter fundamental Varietăţi secundare
'Pini i h Sinucidere egoistă Melancolie şi autocompâtimire Sânge
elementare Sinucidere
1 Apatie Energie rece, lipsa de iluzii, scepticism Cu
Sinucidere anemică sentimentul senin al datoriei Cu
entuziasm mistic Cu curaj liniştit
pasională Incriminare violentă a vieţii în general
Iritare, dezgust Incriminare violentă a unei persoane
particulare (omucidere-sinucidere)
Tipuri mixte Amestec de agitaţie şi apatie, de acţiune
Sinucidere ego-anomică Sinucidere
şi de visare Efervescenţă exasperată
anomico-altruistâ Sinucidere ego- Melancolie temperată de o anumită
fermitate morală
altruistă

Acestea sunt caracteristicile generale ale sinuciderii, adică acelea rezultând nemijlocit din cauzele
sociale. Ele se individualizează în cazuri particulare, se încarcă cu nuanţe variate în funcţie de
temperamentul victimei şi împrejurările deosebite în care se plasează sinuciderea. Dar dincolo de
diversitatea combinaţiilor care se produc în acest fel, întot-peauna se pot pune în evidenţă formele
fundamentale.
Partea a III-a SINUCIDEREA CA FENOMEN SOCIAL GENERAL

CAPITOLUL I ELEMENTUL SOCIAL AL SINUCIDERII

Cunoscând deja factorii în funcţie de care variază rata socială a sinuciderii, putem ] ciza natura
realităţii căreia îi corespunde şi pe care o exprimă numeric.

I
Condiţiile individuale de care a priori putem presupune că depinde sinuciderea s de două feluri.
Există mai întâi situaţia exterioară în care se plasează agentul. Oamenii care se sini fie au fost
încercaţi de necazuri familiale, fie au fost decepţionaţi în amorul propriu, fi< suferit de sărăcie ori de
boli, fie şi-au reproşat păcate morale etc. Ştim însă câ part larităţile acestea individuale nu pot explica
rata socială a sinuciderii, căci ea variază în ] porţii considerabile, pe când diferitele combinaţii -
antecedentele imediate ale s ciderilor particulare - păstrează aproape aceeaşi frecvenţă relativă. Deci
nu ele sunt i zele determinante ale actului pe care îl precedă. Rolul important pe care, uneori, îl jo în
deliberarea sinucigaşului nu este o dovadă a eficacităţii lor. Este ştiut, într-adevăr hotărârile
oamenilor, aşa cum sunt percepute la nivelul conştiinţei reflexive, nu reprez adesea decât forma având
drept obiect coroborarea cu o decizie luată anterior din mo pe care conştiinţa nu le cunoaşte.
De altfel, circumstanţele ce trec drept cauzatoare de sinucidere pentru că o însoţ frecvent sunt
practic inimile, unul se omoară în opulenţă, iar altul de sărăcie, unu! < nefericit în familie şi altul pune
capăt prin divorţ unei căsătorii ce-1 făcuse nefericit. C un militar renunţă la viaţă pentru că a fost
pedepsit pentru o faptă necomisă, dincok ia viaţa un criminal a cărui nelegiuire rămăsese nepedepsită.
Cele mai diverse şi cl cele mai contradictorii întâmplări de viaţă pot servi în egală măsură drept
pretext per sinucideri, nefiind însă cauza lor specifică. S-ar putea atunci atribui această cauzalitate
racteristicilor comune tuturor întâmplărilor de acest fel? Dar există aşa ceva? Cel mul poate spune că
este vorba de contrarietate, de tristeţe, fără ca să fie însă posibil de terminat intensitatea pe care
trebuie sâ o atingă durerea spre a avea consecinţa trag Nu există neplăcere a vieţii despre care să se
poată spune dinainte că, în nici un caz, ar putea face existenţa de nesuportat şi nu există neplăceri care
sâ aibă cu necesil acest efect. Vedem oameni care rezistă la încercări înspăimântătoare şi îi vedem pe i
sinucigându-se pentru mici supărări. De altfel, am constatat deja că subiecţii cei mai a taţi de
condiţiile materiale nu sunt cei care se omoară cel mai mult. Mai degrabă opule îl înarmează pe om
împotriva lui însuşi şi el mai lesne se desprinde de viaţă în epocii în clasele unde viaţa este mai puţin
grea. Dacă, într-adevăr, se întâmplă ca situaţia i sonală a victimei să fie cauza eficientă a hotărârii
sale, cazurile respective sunt foarte r şi, prin urmare, nu se poate explica prin ele rata socială a
sinuciderii.
Cercetătorii care au atribuit o mare influenţă condiţiilor individuale, le-au detectat mai puţin la
nivelul incidentelor exterioare, cât mai degrabă în natura intrinsecă a subiectului, adică, la nivelul
constituţiei sale biologice şi printre particularităţile fizice de care depinde aceasta. Astfel, sinuciderea
a fot prezentată drept produsul unui anumit temperament -ca formă de neurastenie, dar noi n-am
descoperit un raport nemijlocit şi regulat între neurastenie şi rata socială a sinuciderii. Ba chiar se
întâmplă ca cele două să se afle în raport invers proporţional una faţă de alta, atunci când una atinge
minima, simultan şi în acelaşi loc, cealaltă poate ajunge la apogeu. Nu am găsit nici relaţii definite
între dinamica sinuciderilor şi condiţiile mediului fizic socotite a avea o mare influenţă asupra
sistemului nervos, aşa cum sunt rasa, clima, temperatura. Dacă, în unele condiţii, nevropatul poate să
manifeste înclinaţii sinucigaşe, el nu este predestinat să se sinucidă cu necesitate, iar acţiunea
factorilor cosmici nu este suficientă spre a-i determina în această direcţie precisă tendinţele generale
ale firii sale.
Cu totul altele au fost rezultatele pe care le-am obţinut când, lăsând deoparte individul, am căutat
în natura societăţilor însele înclinaţiile fiecăreia pentru sinucidere. Pe cât de echivoce şi de îndoielnice
sunt raporturile sinuciderii cu fapte de ordin biologic şi de ordin fizic, pe atât de nemijlocite şi
constante se dovedesc ele faţă de unele condiţii de mediu social. Aici am putut descoperi, în sfârşit,
legi ce ne-au permis o încercare de clasificare metodica a tipurilor de sinucidere. Cauzele sociologice
astfel determinate explică, de asemenea, diversele concordanţe în mod frecvent atribuite influenţei
cauzelor materiale, ca o dovadă a respectivei influenţe. Dacă femeia se sinucide mai puţin decât băr-
batul este pentru faptul că ea este mai puţin angrenată în viaţa colectivă şi deci resimte mai puţin
puternic influenţa bună sau rea a acestei vieţii colective. La fel se întâmplă şi cu bătrânii şi cu copii,
dar din alte raţiuni. In sfârşit, dacă sinuciderea creşte din ianuarie în iunie, spre a descreşte apoi până
la finele anului, se întâmplă aşa pentru că activitatea socială trece prin aceste variaţii sezoniere. Este,
aşadar, firesc ca diferitele efecte produse de activitatea socială să fie supuse aceluiaşi ritm şi, prin
urmare, să fie mai pronunţate în primul dintre cele două semestre. Sinuciderea se numără printre acele
efecte.
Din toate aspectele aici arătate, reiese că rata socială a sinuciderii nu se explică decât sociologic.
Configuraţia morală a unei societăţi stabileşte în fiecare moment contingentul de morţi voluntare din
sânul ei. Pentru fiecare ţară există o forţă colectivă, cu energie bine determinată, ce îi împinge pe
oameni să-şi ia viaţa. Gestul pe care pacientul îl îndeplineşte şi care, la prima vedere, pare sâ nu
exprime decât propriul lui temperament reprezintă în realitate consecinţa şi propagarea unor condiţii
sociale, ca manifestare exterioară a lor.
Se rezolvă astfel problema ce se ridica la începutul acestui studiu. Aserţiunea că fie care societate
are o aplecare mai mult sau mai puţin pronunţată pentru sinucidere nu este o simplă metaforă,
expresia îşi are temeiul în natura lucrurilor. Fiecare grup social are realmente o înclinare colectivă ce
îi este caracteristică şi din care derivă atracţiile individuale, iar nu invers. Ceea ce conturează
înclinarea respectivă sunt curentele de egoism, de altruism sau de anomie care agită societatea în
cauză, împreună cu predispoziţiile pentru melancolie languroasă sau pentru renunţare activă sau
pentru oboseală exasperată ce reprezintă consecinţele acelor curente. Aceste tendinţe ale colectivităţii,
penetrând la nivelul indivizilor, sunt cele care îi determină să se omoare. Cât despre eveni mentele
particulare ce sunt socotite de către mulţi autori cauzele viitoarei sinuciderii, ele nu au altă acţiune
decât cea pe care le-o imprimă dispoziţiile morale ale victimei, acestea fiind ecoul stării morale a
societăţii. Pentru a-şi explica detaşarea faţă de existenţă, subiectul se lega de circumstanţele imediate,
găseşte că viaţa e trista pentru că el trist. Desigur, într-un sens, tristeţea îi vine din afară, dar nu din
incidentele personal de la grupul căruia îi aparţine. Iată de ce nu există nimic care să nu poată servi
drept ■ zâ ocazională pentru sinucidere. Totul depinde de intensitatea cu care cauzele adevărat
provocatoare de sinucidere au acţionat asupra individului.
 n
De altfel, caracterul constant al ratei sinuciderii, şi numai acesta, ar fi suficient per a demonstra
exactitatea acestei concluzii. Din raţiuni metodologie, am socotit că trei să amânăm până acum
această chestiune, în fapt, ea nu comportă altă soluţie.
Când a atras atenţia filosofilor asupra surprinzătoarei regularităţi cu care ur fenomene sociale se
repetă la intervale de timp identice, Quetelet 273 a crezut că poate dea seama prin teoria sa de omul
mediu, teorie ce a rămas, de altfel, singura explic; sistematică a remarcabilei proprietăţi.
După el, în orice societate există un tip determinat pe care generalitatea indivizilc reproduce mai
mult sau mai puţin exact, de care doar minoritatea tinde a se îndepărta i influenţa unor cauze
perturbatoare. De exemplu, majoritatea francezilor prezintă o su de trăsături fizice şi morale ce nu se
regăsesc nici în acelaşi grad, nici în acelaşi fe italieni sau la germani, şi invers. Cum, prin definiţie,
aceste trăsături sunt mult mai i pândite, actele care derivă din ele sunt şi ele mult mai numeroase.
Dimpotrivă, actele terminate de proprietăţi divergente sunt relativ rare, ca şi respectivele proprietăţi.
Pe altă parte, fără a fi absolut imuabil, tipul general variază mult mai lent decât un tip dividual, căci
este mult mai greu sâ se schimbe în masă o societate, aşa cum se po întâmpla cu unul sau câţiva
indivizi particulari. Această consecvenţă se transmite fire actelor care decurg din atributele
caracteristice ale tipului respectiv; primele rămân la sub raport cantitativ şi calitativ, atâta timp cât şi
atributele tipice rămân neschimbate cum aceste modalităţi de acţiune sunt cele mai obişnuite,
inevitabil, consecvenţa este gea generală a manifestărilor activităţii omeneşti pe care o cuprinde
statistica. într-ade^ statisticianul calculează toate faptele de acelaşi fel care se prezintă în cadrul unei
societ date. Deoarece majoritatea dintre ele rămân invariabile atâta timp cât tipul general societăţii nu
se schimbă şi, pe de altă parte, pentru câ ele se modifică greu, rezulta recensămintelor statistice
trebuie în mod necesar să rămână acelaşi pe timp de lungi se de ani consecutivi. Faptele ce derivă din
caracteristici particulare şi din accidei individuale nu sunt însă constrânse la aceeaşi regularitate şi, de
aceea, caracterul & stant nu este niciodată absolut. Dar caracteristicile particulare constituie excepţia,
aşa invariabilitatea este regula, iar schimbarea are caracter excepţional.
Quetelet i-a dat acestui tip general denumirea de tip mediu, pentru că se obţine cu di tulă exactitate
făcând media aritmetică a tipurilor individuale. De exemplu, dacă, după am determinat toate taliile
într-o societate dată, facem suma lor şi o împărţim la numai
~'3 Mai ales în lucrarea Surl'homme etle developpement de ses facultes ou Essais de physique sociah vol.,'Paris, 1835,
şi în Du systeme social et des lois qui le regissent, Paris, 1848. Este prima încercare de explic; ştiinţifică a acestei
regularităţi, dar Quetelet nu este cel dintâi care a observat-o. Adevăratul întemeietor al! tisticii morale este pastorul
SUSSMILCH, prin lucrarea Die Gdttliche Ordnung in den Verandenmgen i menschlichen Geschiecbts, aus der Geburt,
dem Tode und der Fortpflanzung desselben erwiessen, 3 voi., 1' Pentru aceeaşi chestiune, vezi: WAGNER, Die
Gesetzmăssigkeit, etc, prima parte; DROBISCH, Die Moralist Statistik und die menschliche Willensfrieheit, Leipzig, 1867
(mai ales pag. 1-58); MAYR, Die Gesetzmăssigl im GesellschaSsleben, Munchen, 1877; OETTINGEN, Moralstatistik,
pag. 90 şi urm.
de indivizi măsuraţi, rezultatul obţinut exprimă, foarte satisfăcător, talia cea mai generală. Se admite
că variaţiile în plus şi în minus (piticii şi giganţii) sunt în număr aproape egal, aşa că se compensează
unele cu altele, se anulează reciproc şi nu afectează, prin urmare, rezultatul împărţirii.
Teoria pare foarte simplă. Dar nu constituie o explicaţie suficienta decât dacă ne permite sâ
înţelegem de ce tipul mediu se realizează în generalitatea indivizilor. Pentru a rămâne identic cu sine
în timp ce indivizii se schimbă, trebuie ca într-un sens să fie independent de ei şi, totuşi, trebuie, de
asemenea, să existe o cale prin care el se poate insinua în indivizii particulari. E drept, problema
încetează să mai constituie o problemă dacă acceptăm că se confundă cu tipul etnic, căci elementele
constitutive ale rasei, având originea în afara individului, nu sunt supuse aceloraşi variaţii ca şi
individul şi, cu toate acestea, în individ şi numai în individ se realizează ele. Se înţelege deci că ele
penetrează elementele pur individuale şi le servesc drept bază. Numai că, pentru ca această explicaţie
sâ se aplice sinuciderii, ar trebui ca tendinţa care îl împinge pe om la sinucidere să fie strâns
dependentă de rasă, însă, am văzut că faptele contrazic aceasta ipoteză. Vom spune atunci câ starea
generală a mediului social, fiind aceeaşi pentru majoritatea indivizilor particulari, îi afectează aproape
pe toţi la fel şi, prin urmare, le imprimă în parte aceeaşi fizionomie? Dar mediul social este format în
esenţă din idei, credinţe, obiceiuri, înclinaţii comune. Pentru ca toate acestea să se poată întipări astfel
în indivizi, trebuie deci ca ele să existe într-un fel independent de ei; şi atunci, ne apropiem de soluţia
propusă de noi. Admitem implicit că există o înclinaţie colectivă pentru sinucidere din care derivă
înclinaţiile individuale, dar toată problema este să ştim în ce constă şi cum acţionează ea.
 Mai mult decât atât: oricum am explica generalitatea omului mediu, respectivul concept nu va putea
în nici un caz sâ dea seama de regularitatea cu care se reproduce rata socială a sinuciderii. într-adevăr,
prin definiţie, singurele caracteristici pe care le poate cuprinde acest tip sunt ace]ea care se regăsesc la
majoritatea populaţiei. Dar sinuciderea este fapta unei minorităţi. în ţările unde este foarte dezvoltată,
se înregistrează cel mult 300 sau 400 de cazuri la un milion de locuitori. Energia pe care instinctul de
conservare ) păstrează la media oamenilor exclude în mod radical sinuciderea - omul mediu nu se
sinucide. Atunci, dacă tendinţa de sinucidere este o raritate şi o anomalie, ea îi este omplet străină
tipului mediu şi, în consecinţă, cunoaşterea chiar aprofundata a acestui ip mediu, departe de a ne ajuta
să înţelegem de ce numărul de sinucideri este constant entru aceeaşi societate, nu ne poate face să ne
explicăm nici măcar cum se întâmplă inucideri. Teoria lui Quetelet se sprijină, în fond, pe o remarcă
inexactă. El credea că :ea constanţă nu se observă decât la manifestările cele mai generale ale
activităţii iieneşti, dar această constanţă se regăseşte, în acelaşi grad, în manifestările sporadice, I nu
au loc decât în puncte izolate şi rare din câmpul social. El credea că a răspuns turor dezideratelor
arătând cum putea deveni de înţeles invariabilitatea a ceea ce nu te excepţional, dar şi excepţia are
invariabilitatea ei, cu nimic inferioară. Toţi oamenii or. Toate organismele vii sunt astfel alcătuite încât
este imposibil să nu se distrugă. Dar nt foarte puţini oameni care se omoară, la imensa majoritate
neexistând nimic care să trezească atracţia către sinucidere. Şi, cu toate acestea, rata sinuciderii este
mai con-ntă decât rata mortalităţii generale. Ceea ce înseamnă că între difuziunea unei carac-istici şi
permanenţa ei nu există strânsa unitate pe care o evidenţia Quetelet. De altfel, rezultatele la care îl
conduce propria lui metodă confirmă această îcluzie. Conform principiului său, pentru a calcula
intensitatea unei caracteristici
oarecare a tipului mediu, ar trebui să împărţim suma faptelor care manifestă acea caracteristică în
cadrul unei societăţi date la numărul indivizilor apţi de a le produce. Astfel, într-o ţară ca Franţa, unde
de timp îndelungat nu au fost mai mult de 150 de sinucideri la un milion de locuitori, intensitatea
medie a tendinţei de sinucidere s-ar exprima prin raportul 150/1 000 000 = 0,00015, iar în Anglia,
unde nu sunt decât 80 de cazuri la un milion, raportul nu ar fi decât de 0,00008. Individul mediu ar
avea deci o tendinţă de sinucidere de această mărime. Dar asemenea numere sunt practic egale cu
zero. O înclinaţie atât de slabă este foarte departe de act, încât poate fi socotită nulă. Nu are forţa
necesară pentru ca, singură, să determine sinuciderea. Aşadar, nu generalitatea unei asemenea tendinţe
ne poate face să înţelegem de ce sunt comise anual atâtea sinucideri în cele două ţări.
Evaluarea este în plus exagerată, Quetelet a ajuns la ea doar conferind arbitrar mediei oamenilor o
anumită afinitate pentru sinucidere şi estimând energia acestei afinităţi după manifestări ce nu se
observă la omul mediu, ci numai la un mic număr de subiecţi excepţionali. Anormalul a fost astfel
folosit pentru a se determina normalul. E drept, Quetelet a crezut că poate eluda obiecţiile, remarcând
că acele cazuri anormale, având loc când într-un sens, când în sens contrar, se compensează şi se
anulează reciproc. Dar o atare compensare nu se realizează decât pentru caracteristici care, în diferite
grade, se regăsesc la toată lumea, cum este, de exemplu, talia. într-adevăr, e plauzibil că subiecţii
excepţional de înalţi şi cei excepţional de scunzi sunt în număr aproape egal. Media taliilor exagerate
trebuie deci să fie egală cu talia cea mai obişnuită; prin urmare, din calcul, va rezulta doar cea din
urmă. Dar lucrurile stau exact invers, când este vorba de un fapt excepţional prin natura lui, cum este
tendinţa de sinucidere. în acest caz, Quetelet nu poate să introducă decât în chip artificial un element
care este în afara tipului mediu. Fără îndoială, aşa cum am văzut, rezultatul este diminuat, pentru că
numărul de indivizi la care s-a făcut împărţirea este mult mai mare decât în realitate.
De fapt, ceea ce exprimă raportul calculat de Quetelet este pur şi simplu probabilitate; care există
ca un individ aparţinând unui grup social determinat să se sinucidă în cursu anului respectiv. Dacă la o
populaţie de 100 000 de oameni, se înregistrează anual 15 sinu cideri, se poate conchide că sunt 15
şanse la 100 000 pentru ca un subiect oarecare să se si nucidă în acea unitate de timp. Dar această
probabilitate nu exprimă defel măsura tendinţe medii de sinucidere şi nici nu poate dovedi respectiva
tendinţă. Un anume procent d indivizi care se omoară nu implică faptul că ceilalţi sunt şi ei expuşi
într-un grad oarecare nici nu ne edifică asupra naturii şi intensităţii cauzelor care determină
sinuciderea52.

52 Aceste consideraţii sunt o dovadă în plus că rasa nu poate să dea seama de rata socială a sinuciderii. Intr devăr, şi
tipul etnic este un tip generic presupunând caractere comune pentru o masă de indivizi. Sinucidere dimpotrivă, este o
faptă excepţională. Deci rasa nu este de-ajuns pentru a determina sinuciderea; dacă s-Întâmpla aşa, atunci, sinuciderea
ar avea generalitatea pe care nu o are. Vom spune că - dacă, într-adevăr, n unul dintre elementele constitutive ale rasei
nu poate fi considerat o cauză suficientă pentru sinucidere -poate, cu toate acestea, prin ceea ce reprezintă, să-i facă pe
oameni mai mult sau mai puţin accesibili la cauzi provocatoare de sinucidere? Dar şi în cazul în care ipoteza s-ar
verifica prin fapte - ceea ce nu se întâmplă -, trebui să recunoaştem cel puţin că tipul etnic este un factor cu eficacitate
 Aşadar, teoria omului mediu nu rezolvă problema. Să o enunţăm din nou şi să vedei mai bine cum
se pune această problemă. Sinucigaşii sunt pretutindeni o minoritatinfimă, fiecare înfăptuindu-şi actul
separat, fără să ştie că şi alţii fac ceea ce face el şi, totuşi, atâta vreme cât societatea nu se transformă,
numărul celor care se sinucid rămâne acelaşi. Trebuie deci ca toate aceste manifestări individuale,
oricât de independente ar părea unele faţă de altele, să fie în realitate produsul aceleiaşi cauze sau
aceluiaşi mănunchi de cauze care domină indivizii. Căci, cum s-ar explica altfel faptul că, în fiecare
an, toate voinţele individuale ce se ignoră reciproc ajung în acelaşi număr la acelaşi obiec tiv? In
general, ei nu se influenţează unii pe alţii, nu există înţelegere între ei şi, cu toate acestea, lucrurile se
petrec ca şi cum ar răspunde cu toţii aceluiaşi cuvânt de ordine. înseamnă că în mediul înconjurător
comun există o forţă care înclină toate voinţele în acelaşi sens, a cărei intensitate - după cum e mai
mare sau mai mic - face ca numărul sinuciderilor particulare să fie mai mult sau mai puţin ridicat.
Efectele prin care forţa aceasta se dezvăluie nu variază în funcţie de mediul organic sau de mediul
cosmic, ci exclusiv în funcţie de condiţiile mediului social. Ceea ce înseamnă că este o forţă colectivă.
Altfel spus, fiecare popor manifestă, ca şi colectivitate, o tendinţă către sinucidere care îi este proprie şi
de care depinde mărimea tributului în vieţi omeneşti care se autosuprimă.
Din această perspectivă, invariabilitatea ratei sinuciderii şi individualitatea ei nu mai au nimic
misterios. Fiecare societate având temperamentul propriu ce nu se poate schimba de azi pe mâine, iar
tendinţa către sinucidere având obârşia în structura morală a grupurilor, este inevitabil ca tendinţa
către sinucidere să difere de la un grup la altul, dar, totodată, să rămână ani de-a rândul neschimbată la
nivelul grupului. Ea face parte dintre elementele esenţiale ale cenesteziei sociale, iar la fiinţele
colective, ca şi la indivizi, starea cenestezică este tot ce au mai particular şi imuabil, fiind
fundamentală. Atunci efectele ce decurg de aici trebuie să aibă aceeaşi individualitate şi aceeaşi
stabilitate. Şi chiar este firesc să aibă o constanţă superioară mortalităţii generale, căci temperatura,
clima în general, adică diferitele condiţii de care depinde sănătatea publică, se schimbă de la un an la
altul mult mai uşor decât umorile naţiunilor.
Totuşi, mai există o ipoteză, diferită de precedenta ce s-ar putea dovedi îmbietoare. Spre a rezolva
dificultatea, n-ar fi de ajuns, oare, să presupunem câ diversele incidente din existenţele particulare,
socotite cauzele determinante prin excelenţă ale sinuciderii, se repetă cu regularitate de la an la an, în
aceeaşi proporţie? în fiecare an, s-a spus53, se întâmplă cam acelaşi număr de căsătorii nefericite, de
falimente, de decepţii, există acelaşi grad de sărăcie etc. Este deci firesc ca, aflaţi în acelaşi număr în
situaţii analoage, numărul indivizilor care iau hotărârea ce decurge din situaţia respectivă să fie
acelaşi. Şi nu ar mai trebui să ne imaginăm că ei se supun unei forţe ce-i domină, trebuie doar să
presupunem că, puşi în faţa aceloraşi circumstanţe, ei răspund, în general, în acelaşi fel.
Dar noi ştim că astfel de evenimentele individuale, chiar dacă în general precedă sinuciderile, nu
sunt adevăratele lor cauze. Repetăm, nu există în viaţă nefericire care să-1 determine pe om cu
necesitate să-şi ia viaţa dacă individul nu este predispus prin altceva la acest gest. Regularitatea cu care
se repetă diferitele circumstanţe nefaste nu explică regularitatea sinuciderii. Mai mult, indiferent de
influenţa pe care le-o atribuim, o atare soluţie nu face decât să schimbe datele problemei fără a o
tranşa. Ne-ar rămâne să înţelegem de ce se repetă identic, an de an, situaţiile disperate, conform unor
legi proprii fiecărei ţări. Cum se face că, la nivelul aceleiaşi societăţi, presupusă stabilă, sunt mereu
tot atâtea familii dezbinate, tot atâtea dezastre financiare etc? Această revenire regulată a
Sinuciderea - Studiu de sociologie 203

18 8 EMILE DURKHELV

aceloraşi evenimente, în proporţii constante pentru acelaşi popor, dar diferite de la popoi la
popor, ar fi inexplicabilă dacă nu ar exista în sânul fiecărei societăţi curente care să -i poarte pe
indivizi cu o forţă bine determinată spre aventura comercială ori industrială, spre felurite practici
capabile să zdruncine familiile etc. Or, iată că revenim, sub o formă prea puţin diferită, la ipoteza
pe care credeam că am respins-o54.

m
Dar să căutăm a înţelege mai bine sensul termenilor pe care i-am folosit.
De obicei, când se vorbeşte de tendinţe sau de pasiuni colective, suntem înclinaţi să vedem în
aceste expresii doar un fel de a zice, nişte metafore ce nu denumesc nimic real dincolo de un soi
de medie între anumite stări individuale. Refuzăm să le privim ca pe ceva anume, ca pe nişte
forţe sui generis ce domină conştiinţele particulare. Şi, totuşi, aceasta este natura lor şi asta
demonstrează în chip extraordinar statistica 55. Indivizii care alcătuiesc o societate se schimbă de
la an la an şi, cu toate acestea, numărul de sinucideri rămâne acelaşi atâta vreme cât societatea
nu se schimbă. Populaţia Parisului se primeneşte cu extremă rapiditate, dar contribuţia
parizienilor la totalul sinuciderilor franceze rămâne sensibil constantă. Deşi la câţiva ani,
efectivul armatei este reînnoit, rata sinuciderii militare nu variază în cadrul aceleiaşi naţiuni
decât cu extremă lentoare. In toate ţările viaţa colectivă evoluează pe parcursul anului în acelaşi
ritm - curbă ascendentă din ianuarie în iulie şi apoi descendentă. Şi, deşi membrii diverselor
societăţi europene aparţin unor tipuri medii diferite unele de altele, variaţiile sezoniere şi chiar
lunare ale sinuciderii urmează pretutindeni aceeaşi regulă. De asemenea, în pofida diversităţii
temperamentale a indivizilor, raportul între aptitudinea pentru sinucidere a persoanelor căsătorite
şi cea a văduvilor este identic la nivelul celor mai diferite grupuri sociale, numai datorită faptului
că pretutindeni starea morală a văduviei este în aceeaşi relaţie cu constituţia morală proprie
căsătoriei. Cauzele care stabilesc contingentul morţilor voluntare într-o societate sau o parte a
societăţii determinate trebuie deci să fie independente de indivizi, deoarece păstrează aceeaşi
intensitate indiferent de subiecţii particulari asupra cărora îşi exercită acţiunea. Se poate spune că
modul de viaţă, mereu acelaşi, produce întotdeauna aceleaşi efecte. Fără îndoială, dar un mod de
viaţă este ceva a cărui constanţă se cere explicată. Dacă el rămâne invariabil, în timp ce
permanent se produc schimbări în rândul celor care-1 practică, este imposibil ca realitatea lui să
ţină de aceştia.
S-a crezut că se poate respinge această consecinţă, remarcându-se că însăşi continuitatea este
opera indivizilor şi că, prin urmare, pentru a da seama de ea, nu este necesarsă acordăm
fenomenelor sociale o transcendenţă în raport cu viaţa individuală. într-adevăr, s-a spus: „ceva
mediocră, pentru că presupusa lui fluenţă ar fi împiedicată să se manifeste în aproape totalitatea cazurilor şi nu ar
fi sensibila decât în mod cepţional. într-un cuvânt, rasa nu poate explica de ce, la un milion de subiecţi ce aparţin
cu toţii aceleiaşi ra există anual cel mult o sută sau câteva sute de sinucigaşi.
53 Este fondul teoriei lui Drobisch expusă în cartea citată mai sus.
54 Această argumentare nu numai că este frapant valabilă pentru sinucidere, dar se aplică şi diferitelor feluri de
crime. Aidoma sinucigaşului, criminalul este un tip ieşit din comun şi, prin urmare, dinamica criminalităţii nu
poate fi explicată prin natura tipului mediu. Tot aşa stau lucrurile şi cu căsătoria, deşi tendinţa de a încheia un
contract de căsătorie este de mai mare generalitate decât înclinarea de a se omorî sau de a omori pe cineva.
Pentru fiecare etapă de viaţă, numărul oamenilor care se căsătoresc nu reprezintă decât o minoritate în raport cu
celibatarii de aceeaşi vârstă. Astfel, în Franţa, între 25 şi 30 de ani, adică la vremea nupţialitâţii maxime, se
căsătoresc anual doar 176 de bărbaţi şi 135 de femei la 1000 de celibatari din fiecare sex (anii 1877-1881). Deci
dacă înclinaţia spre căsătorie - ce nu trebuie confundata cu gustul pentru viaţa sexuală - are doar la un mic
număr de subiecţi forţa necesară spre a se satisface, nu energia pe care o reprezintă ea la nivelul tipului mediu ar
putea sâ explice situaţia nupţialitâţii la un moment dat. Adevărul este câ aici, ca şi atunci când discutăm de
sinucidere, cifrele statistice exprimă nu intensitatea medie a dispoziţiilor individuale, ci intensitatea forţei
colective care îndeamnă la căsătorie.
55 De altfel, toate datele statisticii morale, aşa cum arată nota precedentă, implică o atare concluzie.
social, indiferent ce, un cuvânt dintr-o limbă, un rit religios, un secret într-o meserie, un articol
de lege, un precept moral se transmit şi trec de la individul părinte, mentor, prieten, vecin, coleg
la un alt individ"56.
Desigur, dacă ar fi trebuit să înţelegem doar cum trec de la o generaţie la alta, în general, o
idee sau un sentiment, cum se păstrează amintirea, la rigoare, explicaţia aceasta ar fi
satisfăcătoare57. Dar transmiterea unor fapte precum sinuciderea şi, în general, toate actele despre
care ne informează statistica morală, prezintă un caracter deosebit despre care nu poate să dea
seama atât de puţin lucru. Ea vizează nu numai în mare un anume mod de a face, ci numărul
cazurilor prin care se aplică acest mod de a face. Nu numai câ există sinucideri în fiecare an,
dar, de regulă generală, în fiecare an există cam tot atâtea ca în anul precedent. Starea de spirit
care determină oamenii să se sinucidă nu numai că pur şi simplu se transmite, dar, ceea este şi
mai remarcabil, se transmite la un număr egal de subiecţi aflaţi în condiţiile necesare pentru a
înfăptui actul. Cum este posibil aşa ceva dacă e vorba doar de indivizi ? în sine numărul nu face
obiectul unei transmiteri directe. Populaţia de astăzi nu a anat de ia cea de ieri care este cota
impozitului pe care trebuie sâ-1 plătească în sinucideri şi, totuşi, este exact cea pe care o va
achita dacă nu se schimbă circumstanţele.
Ar trebui deci sâ ne închipuim câ fiecare sinucigaş a avut ca iniţiator şi mentor una dintre
victimele anului precedent, fiind cumva moştenitorul ei moral? Doar cu această condiţie e
posibil de conceput că rata socială a sinuciderii se poate perpetua pe calea tradiţiei inter-
individuale, căci, dacă cifra totală nu poate fi transmisă în bloc, trebuie ca unităţile din care e
formată sâ se transmită una câte una. Fiecare sinucigaş ar trebui deci sâ primească înclinaţia lui
de la unul dintre înaintaşi, fiecare sinucidere fiind ca un ecou al unei sinucideri anterioare. Dar
nici un fapt nu autorizează admiterea acestui soi de filiaţie personală între un eveniment moral
înregistrat anual de statistică şi un eveniment similar din anul precedent. în mod cu totul
excepţional, aşa cum am arătat mai înainte, se întâmplă ca un act să fie suscitat de un alt act de
aceeaşi natură. Şi apoi, de ce ar avea loc cu regularitate aceste ricoşeuri de la an la an? De ce ar
fi nevoie de un an ca un fapt să genereze un altul similar? Şi de ce să nu producă decât o singură
copie? Căci trebuie ca, în medie, fiecare model să nu se reproducă decât o dată, altfel, totalul nu
ar mai rămâne constant. Ne oprim aici cu discutarea unei ipoteze atât de arbitrare. Dar, dacă
respingem teza că egalitatea numerică a contingentelor anuale nu rezultă din faptul că fiecare caz
particular dă naştere unuia similar în perioada următoare, înseamnă că această egalitate nu se
poate datora decât acţiunii permanente a unei cauze impersonale ce planează deasupra tuturor
cazurilor particulare.
Tendinţele colective au o existenţă proprie, sunt forţe la fel de reale ca forţele cosm cu toate
că au altă natură, acţionând şi ele asupra indivizilor din afară, deşi pe alte Realitatea tendinţelor
colective se dovedeşte în acelaşi fel ca realitatea forţelor cosm anume prin constanţă, ceea ce ne
permite să afirmăm că cea dintâi nu este inferioară leilalte. Constatând că numărul deceselor
variază foarte puţin de la an la an, explic această regularitate spunând că mortalitatea depinde de
climă, de temperatură, de nai solului, într-un cuvânt, de forţe materiale care, fiind independente
de indivizi, rămân c< tante pentru mai multe generaţii care se schimbă. Prin urmare, deoarece
actele mo precum sinuciderea se reproduc cu o uniformitate nu egală, ci superioară mortalit
U'ebuie, de asemenea, să admitem că ele depind de forţe exterioare individului. Dar c aceste forţe
nu pot să fie decât forţe morale şi cum în afara omului individual nu exist lume altă fiinţă morală
cu excepţia societăţii umane, trebuie deci ca aceste forţe sâ sociale. Dar orice nume le-am da,
important este să recunoaştem realitatea lor şi s; concepem ca un ansamblu de energii care din
afară ne determină să acţionăm, aşa c suferim acţiunea energiilor fizico-chimice. Ele sunt ceva
atât de sui generis, iar nu p entităţi verbale, încât le putem măsura, le putem compara mărimea
relativă, aşa c măsurăm intensitatea curentului electric. Astfel teza fundamentală că faptele
sociale s obiective, teză pe care am avut ocazia să o dezvoltăm în altă lucrare 2^0 şi pe care o co
derăm principiul metodei sociologice, îşi află în statistica morală şi mai ales în cea a si ciderii o

56 TARDE, La sociologie elementaire, in Annales de l'Institut internationnal de Sociologie, pag. 213.

57 Spunem „la rigoare", căci esenţialul problemei nu-şi poate afla aici răspunsul. Important, dacă vrem să
explicam continuitatea, este sâ arătăm nu doar cum nu sunt uitate de către urmaşi practicile uzitate într-o
perioadă, ci cum anume îşi păstrează ele autoritatea şi continuă să funcţioneze. Din faptul câ noile generaţii pot sâ
afle prin transmiterea pur interindividuală ce făceau înaintaşii nu rezultă câ ele sunt obligate să acţioneze la fel.
Ce le obligă aşadar la asta? Respectul faţă de tradiţii, autoritatea celor dinaintea lor? Dar atunci cauza
continuităţii nu sunt indivizii care servesc drept vehicul ideilor şi practicilor, ci acest spirit eminamente colectiv
care face ca la un popor strămoşii să constituie obiectul unui respect deosebit. Starea aceasta de spirit se impune
indivizilor. Ca şi tendinţa de sinucidere, ea are pentru aceeaşi societate o intensitate bine definită, după gradul in
care indivizii se conformează tradiţiei.
Sinuciderea - Studiu de sociologie 205

nouă dovadă şi o deosebită ilustrare. Desigur ea ofensează accepţia comună, de fiecare dată când
ştiinţa a revelat oamenilor existenţa unei forţe ignorate, s-a izbit neîncredere. Pentru că trebuie
modificat sistemul ideilor primite spre a face loc unei ordini de lucruri şi a întemeia concepte
noi, spiritele opun o rezistenţă leneşă. Cu to acestea, trebuie să ne înţelegem. Dacă sociologia
există, ea nu poate să fie decât cer tarea unui univers încă necunoscut, diferit de cel pe care îl
explorează alte ştiinţe, acest univers nu însemnă nimic dacă nu este un sistem de realităţi.
Dar, tocmai pentru că s-a izbit de prejudecăţi tradiţionale, concepţia aceasta a tn obiecţii
cărora trebuie să le răspundem.
în primul rând, ea implică faptul că înclinaţiile colective, ca şi gândirea colectivă si de altă
natură decât înclinaţiile şi gândirea individuale, că cele dintâi au caracteristici care celelalte nu le
prezintă. Cum este posibil aşa ceva, de vreme de în societate si numai indivizi? Privitor la acest
raţionament, trebuie amintit raportul dintre natura vie materia brută, celula exclusiv alcătuită din
atomi care nu au viaţă proprie. La fel, e adevărat că societatea nu cuprinde alte forţe active în
afară de indivizi, numai că indivi laolaltă, formează o fiinţă psihică dintr-o nouă specie care, prin
urmare, are propriul mod de gândire şi simţire. Desigur, proprietăţile elementare de unde rezultă
fapta soci sunt conţinute în germene în spiritele particulare, iar fapta socială nu apare decât câ
aceste proprietăţi s-au transformat prin asociere, doar atunci se manifestă ea. Asocier este şi ea
un factor activ ce produce efecte speciale, căci, în sine, este ceva nou. Câ conştiinţele, în loc să
rămână izolate, se grupează şi se amestecă, este ceva schimbat lume. In consecinţă, este firesc ca
schimbarea să producă alte schimbări, ca acea; noutate să genereze alte noutăţi, ca să apară
fenomene ale căror proprietăţi caracteristi să nu se regăsească în elementele din care se compun.
Singura cale de a contesta această teorie ar fi să admitem că un tot este calitativ iden cu suma
părţilor sale, că un efect se reduce calitativ la suma cauzelor care l-au genera
Vezi Regles de la methode sociologique, cap. II.
ceea ce ar însemna fie a nega schimbarea, fie a o face inexplicabilă. Unii au ajuns să susţină
această teză, dar în sprijinul ei nu au adus decât două motivaţii ciudate. S-a spus: 1. că „în
sociologie, putem avea, graţie unui privilegiu singular, atât cunoaşterea intimă a acelui element
care este conştiinţa individuală, cât şi pe cea a compusului care este totalitatea conştiinţelor" şi 2.
că, prin această dublă introspecţie, „constatăm limpede că dacă îndepărtăm individul, socialul nu
mai reprezintă nimic"281.
Prima aserţiune este o negare sfruntată a psihologiei contemporane. Astăzi, se recunoaşte
unanim că viaţa psihică, departe de a putea fi cunoscută nemijlocit, are, dimpotrivă, profunzimi ce
pot fi pătrunse doar prin procedee ocolite şi complexe, analoage celor folosite de ştiinţele
mediului exterior, şi doar prin ele natura conştiinţei poate să nu mai aibă secrete. Cât despre a
doua afirmaţie, aceasta este pur arbitrară. Autorul poate foarte bine să susţină că, după el, în
societate nu este real decât ceea ce vine de la individ, dar lipsesc probele în sprijinul acestei
afirmaţii şi de aceea discuţia nu mai este de continuat. Ar fi fost atât de uşor să se opună acestei
gândiri ideea contrară : a unui mare număr de subiecţi care îşi reprezintă societatea nu ca formă
pe care o îmbracă în mod spontan natura individuală deschizându-se în afară, ci ca forţă
antagonistă care îi limitează şi împotriva căreia ei caută sâ reziste! Ce sâ mai spunem, de
altminteri, de acea intuiţie prin care cunoaştem direct şi fără intermediar nu numai elementul,
adică individul, dar şi compusul, adică societatea? Dacă, într-adevăr, ar fi de-ajuns să deschidem
bine ochii şi să privim spre a vedea imediat legile lumii sociale, sociologia n-ar mai avea rost
sau, cel puţin, ar fi foarte simplă. Din păcate, faptele ne arată cât de incompetentă este conştiinţa
în această privinţă. Niciodată nu ar fi întrevăzut de la sine de ce fenomenele demografice se
manifestă cu necesitate, în fiecare an, în acelaşi număr, dacă nu ar fi fost avertizată din afară
despre acest lucru. Şi cu atât mai mult, este incapabilă, redusă la propriile ei forţe, să descopere
cauzele acestor fenomene demografice.
Separând astfel viaţa socială de viaţa individuală, nu înţelegem nicidecum că ea nu ar avea
nimic psihic. Dimpotrivă, este evident că, în esenţă, este alcătuită din reprezentări, numai că
reprezentările colective au altă natură decât cele ale individului. Nu vedem un inconvenient în
afirmaţia că sociologia este o psihologie, dacă avem grijă să adăugăm că psihologia socială are
propriile ei legi, care nu sunt cele ale psihologiei individuale. Iată un exemplu pentru ca totul să
fie şi mai limpede. De obicei, se consideră că la originea religiei stau teama şi respectul pe care
fiinţe misterioase şi redutabile le inspiră subiecţilor conştienţi. Din acest punct de vedere, religia
apare ca o simplă dezvoltare a stărilor individuale şi a sentimentelor particulare. Dar această
explicaţie simplistă e ruptă de realitate. Este de-ajuns să remarcăm că în regnul animal, unde
există doar viaţă socială rudimentară, instituţia religioasă este necunoscută, că aceasta nu se
observă decât acolo unde apare o organizare colectivă, că ea se schimbă în funcţie de natura
societăţilor, pentru a fi întemeiată concluzia că numai oamenii, în grup, gândesc în mod religios.
Niciodată nu s-ar fi ridicat individul la ideea unor forţe infinite care îl depăşesc, pe el şi tot ce îl
înconjoară, dacă el nu s-ar fi cunoscut decât pe el însuşi şi nu ar fi cunoscut decât universul fizic.
Nici chiar marile forţe naturale cu care este în legătură n-ar fi putut să-i sugereze noţiunea, căci,
la origine, individul este departe de a cunoaşte, ca astăzi, cât de mult îl domină aceste forţe,
crezând, dimpotrivă că, în anumite condiţii, poate să dispună de ele în voie 282. Doar ştiinţa 1 -a
învăţat cât le este de inferior. Forţa care s-a impus astfel

TARDE, op. cit, în Annales de l'Institut de Sociologie, pag. 222.

Vezi FRAZER, Golden Bough., pag. 9 şi urm.
respectului său şi a devenit obiectul adoraţiei sale este societatea, zeii nefiind decât torn
ipostaziatâ. Religia este, în definitiv, sistemul de simboluri prin care societatea capă conştiinţă de
sine, este un mod propriu de gândire a fiinţei colective. Iată deci un vast a samblu de stări
mintale care nu s-ar fi produs dacă conştiinţele particulare nu s-ar fi un ansamblu care rezultă din
această uniune şi care s-a adăugat celor care derivă din naturi individuale. Putem să le analizăm
cât poftim, la modul cel mai minuţios, pe cele din urm niciodată nu vom descoperi aici nimic
care să explice cum s-au întemeiat şi s-au dezvolt credinţele şi practicile singulare din care s-a
născut totemismul, cum a apărut naturism; cum însuşi naturismul a devenit fie religia abstractă a
lui Iehova, fie politeismul grecii* şi romanilor etc. Or, când afirmăm eterogenitatea socialului şi
individualului, vrem i spunem că observaţiile de mai sus se aplică nu numai religiei, ci şi
dreptului, morale modelor, instituţiilor politice, practicilor pedagogice etc, într-un cuvânt, tuturor
formei* de viaţă colectivă2^.
O altă obiecţie ce ni s-a adus, la prima vedere, poate părea mai gravă. Noi nu am adm numai
că stările sociale diferă calitativ de stările individuale, ci şi că ele sunt, într-i anume sens,
exterioare indivizilor. Nu ne-am sfiit chiar să comparăm această exteriorita cu aceea a forţelor
fizice. Dar, s-a replicat, de vreme ce în societate nu exista altceva dec indivizi, cum ar putea să
existe ceva în afara lor?
Dacă obiecţia ar fi întemeiată, ne-am afla în prezenţa unei antinomii. Căci nu trebu să
pierdem din vedere ceea ce am stabilit mai înainte. Deoarece mâna de oameni care j omoară în
fiecare an nu constituie un grup natural, deoarece nu comunica unii cu alţ numărul constant de
sinucideri nu se poate datora decât uneia şi aceleiaşi cauze cai domină indivizii şi durează mai
mult ca ei. Forţa care dă unitate fascicolului format c multitudinea de cazuri particulare,
răspândite pe suprafaţa teritoriului, trebuie cu n cesitate să fie în afara fiecăruia dintre ei. Dacă ar
fi fost într-adevăr imposibil ca ea sâ fie exterioară, problema era insolvabilă. Dar imposibilitatea
nu este decât aparentă.
Dar mai întâi, nu este adevărat că societatea nu este formată decât din indivizi, < cuprinde de
asemenea lucruri materiale ce joacă un rol esenţial în viaţa comună. Fap socială se
materializează câteodată devenind un element al lumii exterioare. De exempi un anumit stil
arhitectonic este un fenomen social, parţial întrupat în case, în edificii c tot felul care, o dată
construite, devin realităţi autonome, independente de indivizi. La f se întâmplă cu reţelele de
comunicaţie şi de transport, cu uneltele şi cu maşinile folosi în industrie sau în viaţa privată care
exprimă nivelul tehnicii în diferite etape istorice, c limba scrisă etc. Viaţa socială care s-a
cristalizat şi s-a fixat astfel pe suporturi materia se află, tocmai prin aceasta, exterioară şi din
afară acţionează asupra noastră. Căile c comunicaţie construite înainte imprimă mersului
acţiunilor noastre o direcţie bir determinată, după cum ne pun în legătură cu o ţară sau cu alta.
Copilul îşi formează gust intrând în contact cu monumentele ce poartă amprenta gustului
naţional, lăsate moşt nii e de generaţii anterioare. Câteodată vedem unele dintre aceste
monumente dispăi âi în uitare secole de-a rândul, apoi, într-o zi, când naţiunile care le-au înălţat
se vor fi stil şi ele demult, ivindu-se din nou la lumină, cu o nouă viaţă înfiripată în sânul
societăţii*noi. Este o caracteristică a fenomenului numit renaştere. O renaştere este viaţă socială
283 penţru a preveni orice interpretare inexactă, să adăugăm câ, pentru aceasta, nu admitem câ ar fi punct
precis unde sfârşeşte individualul şi începe imperiul socialului. Asocierea nu se stabileşte dintr-odatâ nu-şi
produce brusc efectele, îi trebuie timp şi, prin urmare, există momente când realitatea este confu: nedefinită.
Se trece astfel fără hiatus de la o ordine de fapte la alta, dar aceasta nu este un motiv de a nu fa distincţie între
ele. Altfel nu ar fi nimic distinct pe lume, cel puţin dacă gândim câ nu exista genuri separate câ evoluţia este
continuă.

care, depozitată în lucruri şi rămasă multă vreme acolo, latentă, se trezeşte dintr-o dată
transformând orientarea intelectuală şi morală a unor popoare ce nu au luat parte la făurirea ei.
Fără îndoială, ea nu ar fi reînviat fără conştiinţele vii aflate acolo spre a primi acţiunea ei, dar, pe
de altă parte, aceste conştiinţe ar fi gândit şi ar fi simţit cu totul altfel dacă această acţiune nu s-ar
fi produs.
Sinuciderea - Studiu de sociologie 207

Aceeaşi remarcă este valabilă şi pentru formulele precise în care sunt condensate fie dogmele
credinţei, fie preceptele de drept când se fixează exterior în formă consacrată. Desigur, oricât de
bine ar fi redactate, ele ar rămâne literă moartă dacă nu ar exista nimeni să şi le reprezinte şi să le
pună în practică. Deşi nu îşi sunt suficiente, ele nu contenesc să fie factori sui generis ai
activităţii sociale, căci au un mod propriu de acţiune. Relaţiile juridice nu sunt aceleaşi în dreptul
scris şi în cel nescris. Acolo unde s-a alcătuit un cod, jurisprudenţa este mai regulată, dar mai
puţin suplă, legislaţia mai uniformă, dar şi mai imuabilă, ea izbuteşte mai puţin să fie apropriată
diversităţii cazurilor particulare şi opune mai multă rezistenţă întreprinderilor novatoare.
Formele materiale pe care le îmbracă nu sunt deci simple combinaţii verbale fără eficacitate, ci
realităţi active, căci din ele rezultă efecte ce nu ar fi avut loc în absenţa lor. Or, nu numai că sunt
exterioare conştiinţelor, dar această exterioritate le conferă caracterul specific. Pentru că ele sunt
mai la puţin la îndemâna indivizilor, aceştia reuşesc mai greu să le adapteze circum stanţelor şi
aceeaşi cauză le face mai refractare la schimbări.
Totodată, este de netăgăduit că nu ajunge să se exteriorizeze şi să se materializeze în acest fel
conştiinţa socială în întregul ei. Nu toată estetica naţională este în operele pe care le inspiră, nu
toată morala se formulează în precepte bine definite. Există o parte de viaţă colectivă în libertate
- tot felul de curente dispar, apar altele, circulă în toate direcţiile şi, tocmai pentru că sunt în
perpetuă stare de mobilitate, nu ajung să se fixeze într-o formă obiectivă. Astăzi o adiere de
tristeţe şi de descurajare s-a abătut asupra societăţii, mâine, însă, un suflu de tonică încredere va
aduce uşurarea în suflete. Pentru un timp tot grupul este împins spre individualism, vine apoi o
perioadă când aspiraţiile comunitare şi filantropice devin preponderente. Ieri domina
cosmopolitismul, azi patriotismul a dobândit întâietate. Şi toate aceste vâltori, toate fluxurile şi
refluxurile se petrec fără ca preceptele cardinale de drept şi de morală, imobilizate în formele lor
hieratice, să fie modificate. De altfel, chiar aceste precepte nu exprimă altceva decât o viaţă
subiacentă din care fac parte - ele rezultă clin ea, dar nu o suprimă. La baza tuturor maximelor,
există sentimente actuale şi vii pe care formulele le rezumă şi al căror înveliş superficial sunt.
Ele nu ar avea nici un ecou dacă nu ar corespunde unor emoţii şi impresii concrete, răspândite în
societate. Deci dacă noi le atribuim o realitate, nu gândim că aceasta este întreaga realitate
morală. Ar fi ca şi cum am lua semnul drept lucrul pe care îl semnifică. Un semn reprezintă
desigur ceva, el nu este un epifenomen, un accesoriu suplimentar, iar astăzi se cunoaşte rolul pe
care îl joacă în dezvoltarea intelectuală, dar, la urma urmei, nu este decât un semn 58.
Insă, pentru că această viaţă nu are un grad suficient de consistenţă pentru a se fixa, ea nu
poate avea acelaşi caracter ca preceptele formulate, de care vorbeam mai înainte. Ea este
exterioară fiecărui individ mediu luat în parte. Iată, de exemplu, cum un marepericol public
determină un puseu al sentimentului patriotic. Rezultă un elan colectiv i virtutea căruia
societatea, în ansamblul ei, afirmă cu valoare de axiomă că interese! particulare - cele mai
respectabile îndeobşte inclusiv - trebuie să dispară complet în fal interesului comun. Principiul
nu este numai enunţat ca un soi de deziderat, la nevoie esl aplicat ă la lettre. Observaţi în acel
moment media indivizilor! Veţi găsi la mulţi dintre i ceva din această stare morală, mult atenuată
însă. Puţin sunt aceia care, chiar pe timp d război, sunt gata în mod spontan de o asemenea totală
abdicare. Deci, dintre toa\ conştiinţele particulare care alcătuiesc marea masă a naţiunii, nu
există nici una faţă c care curentul colectiv să nu Se exterior aproape în totalitate, deoarece nici
una dintre e. nu conţine decât o parcelă din acest curent.
Se poate face aceeaşi observaţie şi în legătură cu sentimentele morale cele mai stabil
fundamentale. De exemplu, orice societate are pentru viaţa omului, în general, un respei a cărui
intensitate este determinată şi se poate măsura după gravitatea relativă 59 pedepselor pentru
omucidere. Pe de altă parte, omul mediu nu este lipsit de tresăriri ai acestui sentiment, însă la un
nivel mai scăzut şi în cu totul alt fel decât societatea. Pentr a ne da seama de această distanţă,
este de ajuns să comparăm emoţia pe care ne-o poal provoca individual vederea unui ucigaş sau
chiar spectacolul unei crime sângeroase c emoţia de care este cuprinsă în aceleaşi împrejurări o
mulţime adunată laolaltă. Se ştie I ce excese poate să ajungă dacă nu e oprită, căci în acest caz,
furia este colectivă. Aceea diferenţă se regăseşte între felul cum resimte societatea aceste atentate
şi felul cum afectează ele pe indivizi, prin urmare, între forma individuală şi forma socială a seni

58 Credem că după această explicaţie nu ni se va mai reproşa că vrem să substituim în sociologie exteriorul
interiorului. Luăm ca punct de plecare exteriorul pentru că este singurul dat imediat, dar o facem pentru a ajun-
ge la interior. Procedeul este, desigur, complicat, dar nu există un altul dacă nu vrem să ne expunem la riscul de a
orienta cercetarea nu asupra ordinii faptelor, ci asupra concepţiei noastre despre acea ordine de fapte.
59 Pentru a afla dacă respectul este mai puternic într-o societate decât în alta, trebuie sâ luăm în consid rare nu
numai violenţa intrinsecă a măsurilor ce constituie represiunea, ci şi locul ocupat de pedeapsă pe sea penală. In
zilele noastre asasinatul se pedepseşte cu moartea, la fel ca în ultimele secole. Astăzi, însă, pedeap: cu moartea este
de o gravitate relativ mai mare, constituind condamnarea supremă, pe când odinioară ea put< fi înăsprită. Dar,
pentru că astfel de agravări nu se aplicau pentru asasinatele obişnuite, rezultă că asasinatul e mai puţin
reprobabil.
mentului ofensator. Indignarea socială este atât de energică, încât în mod frecvent nu esl
satisfăcută decât de o expiere supremă. Pentru noi, dacă victima este un necunoscut, persoană
care ne este indiferentă, dacă autorul crimei nu trăieşte în anturajul nostru ş în consecinţă, nu
constituie o ameninţare la adresa noastră, deşi socotim că e drept c actul să fie pedepsit, nu
suntem într-atât emoţionaţi încât să nutrim o nevoie autentică d răzbunare. Nu vom ridica un
deget spre a ajuta la prinderea vinovatului, ne repugnă idee de a -1 denunţa. Lucrurile nu se
schimbă decât atunci când opinia publică ia problema î mână, cum se spune. Atunci devenim
mai exigenţi şi mai activi. Dar prin gura noastt opinia publică este aceea care vorbeşte, sub
presiunea colectivităţii reacţionăm noi, iar n ca indivizi.
Foarte adesea, distanţa dintre starea socială şi repercusiunile ei individuale este şi m;
considerabilă. în cazul expus înainte, sentimentul colectiv, individualizându-se, păstra, fl puţin la
majoritatea subiecţilor, destulă forţă pentru a se opune actului care -1 ofensa oroarea de sânge
omenesc este astăzi destul de înrădăcinată în generalitatea conştiinţele pentru a preveni naşterea
ideilor homicide. Dar o simplă deturnare de fonduri, frauc discretă şi făcută fără violenţă sunt
departe de a inspira aceeaşi repulsie. Nu sunt prea mul indivizi care au suficient respect faţă de
drepturile celorlalţi pentru a-şi înăbuşi în germen dorinţa de îmbogăţire nedreaptă. Desigur, prin
educaţie se cultivă repudierea actele inechitabile, dar ce distanţă între acest sentiment vag,
ezitant, susceptibil de compromisu şi condamnarea categorică, fără rezervă, fără reţineri cu care
societatea înfierează furtul dorice formă! Ce să mai spunem de atâtea alte îndatoriri care au şi
mai puţine rădăcini în omul obişnuit, precum acelea care ne impun să contribuim cu partea
cuvenită la cheltuielile publice, să nu fraudăm fiscul, să nu ne eschivăm de la serviciul militar, să
ne respectăm contractele etc. Dacă, în toate aceste privinţe moralitatea nu ar fi asigurată decât
prin sentimentele oscilante de la nivelul conştiinţelor medii, ea ar fi deosebit de precară.
Este deci o eroare fundamentală să confundăm, aşa cum s-a făcut în atâtea rânduri, tipul
colectiv al unei societăţi cu tipul mediu al indivizilor care o compun. Omul mediu are o
moralitate mediocră. In el sunt gravate şi au o oarecare greutate doar maximele esenţiale ale
eticii, ce sunt însă departe de a avea aici precizia şi autoritatea pe care o capătă la nivelul tipului
colectiv, adică în ansamblul societăţii. Confuzia aceasta, comisă îndeosebi de Quetelet, face din
geneza moralei o chestiune incomprehensibilă. Căci, în general, deoarece individul are o
asemenea mediocritate, cum s-a putut constitui morala ce îl depăşeşte într-atât, dacă ea nu
exprimă decât media temperamentelor individuale? Pentru ca din mai puţin să se nască mai mult
- asta nu e cu putinţă fără un miracol. Conştiinţa comună, dacă nu este altceva decât conştiinţa
cea mai generală, ea nu se poate ridica deasupra nivelului comun. Atunci de unde provin
preceptele elevate şi net imperative pe care societatea se străduieşte să le inculce copiilor ei şi le
impune spre respect membrilor ei? Nu este lipsit de temei faptul câ religiile şi, după modelul lor,
numeroase filosofii consideră morala ca neputând avea deplină realitate decât în Dumnezeu.
Schema ei palidă şi incompletă conţinută de conştiinţele individuale nu poate fi socotită tipul
original, ea pare mai curând o reproducere infidelă şi grosolană, al cărei model, în consecinţă,
trebuie să existe undeva în afara indivizilor. Imaginaţia populară o numeşte Dumnezeu. Desigur,
ştiinţa nu ar putea să rămână la această concepţie pe care nici nu o recunoaşte 60. Numai că, dacă
o eliminăm rămâne alternativa de a lăsa morala în aer, inexplicabilă, sau de a vorbi de un sistem
de stări colective. Sau morala nu vine din nimic care sâ fie un dat al experienţei, sau ea vine de la
societate. Ea nu poate să existe decât în conştiinţă, iar dacă nu este în cea a individului, este deci
în cea a grupului. Dar atunci trebuie să admitem, câ aceea din urmă, conştiinţa grupului, departe
de a se confunda cu conştiinţa medie, o depăşeşte peste tot.
Observaţia confirmă deci ipoteza. Pe de o parte, regularitatea datelor statistice implică
existenţa tendinţelor colective, exterioare indivizilor, pe de altă parte, într-un număr considerabil
de cazuri importante, putem să constatăm direct această exterioritate. Şi de altfel, ea nu are nimic
surprinzător pentru cine a recunoscut eterogenitatea stărilor individuale şi a stărilor sociale. într-
adevăr, prin definiţie, cele din urmă nu pot veni la fiecare dintre noi decât din afară, pentru că ele
nu decurg din predispoziţiile noastre personale; fiind alcătuite din elemente ce ne sunt străine,
ele exprimă ceva diferit de noi înşine. Fără îndoială, în măsura în care noi facem una cu grupul,
în măsura în care noi trăim din viaţa lui, suntem deschişi la influenţa stărilor sociale, însă, ca
personalităţi distincte de cea a grupului, noi suntem refractari la ele şi căutăm să ne sustragem. Şi
cum nu este nimeni care sâ nu ducă această dublă existenţă concurenţială, fiecare dintre noi este
animat în acelaşi timp de o dublă mişcare: suntem antrenaţi în direcţia socială şi avem tendinţa
de a urma înclinarea firii noastre. Restul societăţii ne presează spre a ne limita tendinţele

60 Aşa cum ştiinţa fizicii nu trebuie să ia în discuţie credinţa în Dumnezeu, creatorul lumii fizice, nici ştiinţa
moralei nu este obligată sâ cunoască doctrina care îl consideră pe Dumnezeu creatorul moralei. Chestiunea nu
ţine de resortul nostru, nu trebuie sâ ne pronunţăm pentru o soluţie sau alta. Cauzele secunde sunt singurele de
care ne preocupăm noi.
Sinuciderea - Studiu de sociologie 209

centrifuge, iar noi contribuim, la rândul nostru, la presiunea asupra celorlalţi pentru a le
neutraliza pe ale lor, noi înşine suportând această presiunea la ca contribuim. Două forţe
antagonice se înfruntă - una vine de la colectivitate şi caută sâ pu stăpânire pe individ, cealaltă
vine de la individ, respingând-o pe prima. E drept, presiun colectivităţii e mult superioară
celeilalte, deoarece se datorează combinării tuturor forţei particulare, dar, pentru că întâlneşte tot
atâtea oprelişti câţi subiecţi particulari sunt, toceşte în aceste lupte multiplicate şi nu ajunge în
noi decât desfigurată şi slăbită. Când este foarte intensă, când circumstanţele care o pun în
mişcare revin frecvent, poate marcheze destul de puternic structurile individuale, suscită aici
stări de o oareca vivacitate, care, odată organizate, funcţionează cu spontaneitatea instinctului -
aşa întâmplă cu ideile morale esenţiale. Dar majoritatea curentelor sociale fie sunt prea slat fie
nu sunt în contact cu noi decât la modul intermitent, încât nu au în noi rădâc profunde - acţiunea
lor este superficială, prin urmare, rămân aproape total exterioai Deci modalitatea de calcul a unui
element oarecare al tipului mediu trebuie să fie i media mărimii lui măsurată la nivelul
conştiinţelor individuale, ci suma acestor mărir Dar chiar şi prin acest procedeu, evaluarea ar fi
cu mult inferioară realităţii, căci nu s-obţine astfel decât sentimentul social diminuat cu tot ce a
pierdut prin individualizare.
Aşadar, cu prea mare uşurinţă, a fost catalogată concepţia noastră ca fiind scolasti şi i s-a
reproşat că ea conferă drept fundament al fenomenelor sociale nu ştiu ce princif vital dintr-o
nouă specie. Noi refuzăm să admitem că ele au ca substrat conştiinţa in< viduală, dar le atribuim
un altul, acela pe care îl alcătuiesc, unindu-se şi combinându-s toate conştiinţele individuale.
Substratul acesta nu are nimic ontologic, substanţial, dec rece nu este altceva decât un tot
compus din părţi. Dar el nu încetează de a fi la fel de re ca elementele care îl compun; căci ele nu
sunt constituite altfel. într-adevăr, se cunoaş astăzi că eul este rezultanta unei multitudini de
conştiinţe, că fiecare din aceste conştiin elementare este, la rândul ei, produsul unităţilor vitale
lipsite de conştiinţă, aşa cu fiecare unitate vitală se datorează ea însăşi unei asocieri de particule
inanimate. Deci da psihologia şi biologia sunt îndreptăţite să considere ca bine întemeiate
fenomenele ; care le studiază, prin aceea că ele decurg dintr-o combinare de elemente de ordin
imedi inferior, de ce să stea altfel lucrurile în sociologie? Ar putea să considere această bază
nesatisfăcătoare doar aceia care nu au renunţat la ipoteza unei forţe vitale şi a unei cc ştiinţe
morale esenţiale. încât nimic mai ciudat, decât pretenţia că această propozil trebuia să
scandalizeze61: O convingere sau o practică socială este susceptibilă să exis independent de
expresiile ei individuale. Prin ea, evident, nu vrem să afirmăm societatea este posibilă fără
indivizi, absurditate manifestă - şi puteam fi cruţaţi i bănuiala că ar fi fost posibil să gândim aşa
ceva -, ci înţelegem: 1. că grupul constituit pr asocierea indivizilor este o altfel de realitate decât
fiecare individ luat în parte; 2. stările colective există în grupul din natura căruia derivă, înainte
de a afecta individul individ şi de a se organiza în el, sub forma unei noi existenţe pur interioare.
Această manieră de a înţelege lucrurile aminteşte, de altfel, concepţia despre raporturi
individului atât cu specia cât şi cu rasa, pe care zoologii contemporani caută să o impur Teoria
simplistă, conform căreia specia nu ar fi decât un individ perpetuat în timp generalizat în spaţiu,
este din ce în ce abandonată. într-adevăr, este contrazisă de faptul variaţiile care se produc la un
subiect izolat nu devin specifice decât în cazuri rare şi, poai îndoielnice 62. Caracterele distinctive
ale rasei nu se modifică la individ decât dacă modifica la nivelul rasei, în general. Aceasta ar
avea deci o realitate anume din care ar proveni formele diverse pe care le îmbracă la fiinţele
particulare, fără a fi nici pe departe o generalizare a acestora. Fireşte nu putem privi aceste
doctrine ca fiind definitiv demonstrate. Ne mulţumim să subliniem doar că, fără a fi împrumutate
din alte sfere de cercetare, concepţiile noastre sociologice nu sunt lipsite de unele analogii cu

I
ştiinţele cele mai pozitive.

IV
Sâ aplicăm acum aceste idei la problema sinuciderii. Soluţia înfăţişată la începutul
capitolului va dobândi mai multă precizie.
Nu există ideal moral care sâ nu combine în proporţii variabile, în funcţie de societate,
egoismul, altruismul şi o oarecare anomie. Deoarece viaţa socială presupune că individul are
o anumită personalitate, că, totodată, el este gata să renunţa la ea, dacă acest lucru îi este
cerut de către comunitate, că, în sfârşit, el este deschis într-o anumită măsură ideilor de
progres, nu există popor în cadrul căruia omul să nu fie orientat în trei direcţii divergente şi
chiar contradictorii datorită coexistenţei celor trei curente de opinie. Acolo unde ele se

61 Vezi TARDE, op. cit, pag 212

62 Vezi DELAGE, Strvcture du protoplasme, passim ; WEISSMANN, L'heredite şi toate teoriile înrudite cea a lui
Weissmann.
 temperează reciproc, agentul moral va fi într-o stare de echilibru care îl pune la adăpost de
gândul sinuciderii. Dar dacă unul dintre curente depăşeşte un anumit grad de intensitate în
detrimentul celorlalte, din pricina motivelor arătate, el devine generator de sinucidere,
individualizându-se.
Fireşte, cu cât va fi mai puternic, cu atât va contamina profund mai mulţi subiecţi,
determinându-i să se sinucidă. Intensitatea însăşi a acestui curent nu poate să depindă decât de
următoarele trei feluri de cauze: 1. natura indivizilor care compun societatea; 2. felul în care sunt
ei asociaţi, adică natura organizării sociale: 3. evenimentele trecătoare ! care tulbură functionarea
vieţii coleptive fără a altera constituţia ei anatomică, aşa cum sunt crizele naţionale, economice
etc. In ce priveşte proprietăţile individuale, numai acelea care se regăsesc la toţi pot avea un rol,
căci cele strict personale ori care aparţin unor minorităţi sunt înecate în masa celorlalţi, ba, mai
mult, pentru că diferă între ele, se neutralizează şi se înlătură reciproc în timpul elaborării din
care rezulta fenomenul colectiv. Deci numai caracterele general-umane pot avea efect. Dar
acestea sunt aproape imuabile, sau cel puţin, pentru schimbarea lor, e nevoie de mult mai mult
timp decât cele câteva secole cât durează o naţiune. Prin urmare, condiţiile sociale de care
depinde sinuciderea sunt singurele în funcţie de care poate ea să varieze, căci sunt singurele
variabile. Iată de ce rămâne sinuciderea constantă atâta timp cât societatea rămâne neschimbată.
Constanţa aceasta nu provine din starea de spirit generatoare de sinucidere rezidând, nu se ştie
graţie cărui bazard, într-un număr determinat de indivizi particulari care o transmit, iarăşi nu se
ştie de ce, unui aceluiaşi număr de imitatori, ci ea se manifestă deoarece cauzele impersonale
care i-au dat naştere şi care o întreţin sunt aceleaşi. Nimic nu a modificat nici felul în care sunt
grupate unităţile sociale, nici natura consensului lor, acţiunile şi reacţiile reciproce rămân deci
identice, prin urmare, ideile şi sentimentele care se degajă din ele nu au cum sâ varieze.
Totodată, este extrem de puţin probabil, dacă nu chiar imposibil, ca unul dintre curente sâ
ajungă să aibă maximă preponderenţă asupra celorlalte în toate punctele societăţii. Astfel de
condiţii deosebit de favorabile dezvoltării sale spre a atinge un asemenea grad de energie nu
poate să găsească decât în cadrul unor medii restrânse. Doar unele condiţii sociale, unele
profesiunii, unele confesiuni religioase l-ar putea stimula în acest mod cu totul deosebit. Aşa
se explică dublul caracter al sinuciderii. Dacă o considerăm sub aspectul manifestărilor sale
exterioare, suntem ispitiţi de a nu vedea decât o serie de evenimente independente unele de
altele, care se produc în locuri separate, fără a avea raporturi vizibile între ele. Şi, totuşi, suma
acestor cazuri particulare are tatea şi individualitatea ei, căci rata socială a sinuciderii este o
trăsătură distinctivă a fi< rei personalităţi colective. Dacă mediile particulare, unde se produce
cu precădere sin derea, sunt diferite unele de altele, fragmentate de mii de maniere pe întreaga
întind a teritoriului, totuşi, ele sunt strâns legate între ele, căci sunt părţile aceluiaşi tot, ca
ganele aceluiaşi organism. Situaţia fiecăreia dintre ele depinde deci de situaţia genera
societăţii, există o solidaritate intimă între gradul de virulenţă pe care îl atinge o tend sau alta
şi intensitatea pe care o are ea în ansamblul corpului social. Altruismul va fi mult sau mai
puţin violent în cadrul armatei în funcţie de cum este el la niv populaţiei 289, individualismul va
fi cu atât mai dezvoltat şi cu atât mai fecund în smucit în mediile protestante dacă este deja
pronunţat la restul populaţiei etc. Totul se leagă
Dacă în afară de tulburarea intelectuală nu există altă stare psihică individuală poate fi
socotită factor determinant de sinucidere, iar un sentiment colectiv pare să poată ajunge la un
indivizii absolut refractari, s-ar putea crede că explicaţia precede este incompletă, atât vreme cât
nu arătăm cum anume, la momentul convenabil ş locurile precise în care se dezvoltă, curentele
provocatoare de sinucidere găsesc în a lor numărul suficient de subiecţi în care poate să acceadă
influenţa lor.
Presupunând că, într-adevăr, această colaborare este întotdeauna necesară şi c tendinţă
colectivă nu poate să se impună cu forţa indivizilor particulari, în mod independ de orice
predispoziţie prealabilă, armonia aceasta se realizează de la sine, deoarece caui care determină
curentul social acţionează în acelaşi timp şi asupra indivizilor, conferind dispoziţiile convenabile
pentru ca ei să fie pregătiţi de influenţa colectivă. între cele di serii de factori este o înrudire
naturală, chiar prin faptul că depind de aceeaşi cauză pe c ei o exprimă, şi, de aceea, ei se
combină şi se adaptează reciproc. Hipercivilizaţia, care naştere tendinţei anomice şi tendinţei
egoiste are de asemenea ca efect un mai m rafinament al sistemelor nervoase, care devin mai
fragile la excese; de aceea, sunt i puţin capabile de a se ataşa statornic de un obiect precis, de a
accepta disciplina, sunt i accesibile pentru iritarea violentă şi pentru depresia exagerată. Invers,
cultura grosolan aspră, pe care o presupune altruismul^excesiv al primitivilor, dezvoltă
insensibilitatea c netezeşte terenul pentru renunţare. într-un cuvânt, societatea îl face în mare
parte individ, şi, în egală măsură, îl face după chipul ei. Materia de care are nevoie n-are cum
lipsească, căci ea şi-a pregătit-o cu propriile ei mâini, ca să spunem aşa.
Ne putem reprezenta acum mai clar care este rolul factorilor individuali în gen< sinuciderii.
Dacă în acelaşi mediu moral, de exemplu, în cadrul aceleiaşi confesiuni s în acelaşi corp de
armată sau la nivelul unei profesii, unii indivizi sunt afectaţi iar nu a asta se întâmplă, cel puţin
Sinuciderea - Studiu de sociologie 211

în general, pentru că alcătuirea mentală a celor dintâi, aşa ci a fost modelată de natură şi de
evenimente, oferă mai puţin rezistenţă faţă de curer generator de sinucidere. Dar dacă aceste
condiţii contribuie la determinarea subiecţi particulari în care se încarnează curentul respectiv,
nu de ele depind caracterele t tinctive şi intensitatea curentului. Nu pentru că există atâţia
nevropaţi într-un grup soc se vor înregistra anual atâtea sinucideri. Nevropatia face doar ca cei
atinşi de acea maladie să fie cei care sucombă de preferinţă. Iată aici marea diferenţă dintre
punctul vedere al clinicianului şi cel al sociologului. Medicul practician nu se află niciodată de în
faţa unor cazuri particulare, izolate unele de altele. Şi, constatând adesea că victima < un bolnav
mintal ori un alcoolic, explică prin aceste stări psihopatice actul comis. într-fel, are dreptate, căci
dacă respectivul subiect s-a sinucis iar nu vecinii lui, foarte ades actul lui are acest motiv. Dar nu
din acest motiv, la modul general, există oameni care
Vezi capitolul Sinuciderea altruistă
sinucid nici, mai ales, faptul câ în aceeaşi societate, oamenii se omoară, în număr definit, în
perioade de timp determinate. Cauza de producere a fenomenului îi va scăpa cu necesitate
aceluia care nu observă decât indivizii, căci această cauză este în afara indivizilor. Pentru a o
descoperi, trebuie să te ridici deasupra sinuciderilor particulare şi să vezi ce le conferă unitate.
Se va obiecta câ, dacă nu ar s-ar afla un număr suficient de neurastenici, cauzele sociale nu ar
putea produce toate efectele. Dar nu există societate în care diferitele forme de degenerescentă
nervoasă să furnizeze sinuciderii mai mulţi candidaţi decât este nevoie. Numai unii sunt chemaţi,
dacă ne putem exprima astfel. Aceia care, datorită circumstanţelor, s-au situat mai aproape de
curentele pesimiste şi, prin urmare, au suferit mai intens acţiunea lor.
Mai rămâne de elucidat o ultimă chestiune. în fiecare an se înregistrează un număr egal de
sinucigaşi deoarece curentul generator de sinucidere nu îi loveşte dintr-odată pe toţi aceia pe care
trebuie să-i lovească. Subiecţii pe care îi va afecta anul viitor există şi acum, de asemenea, încă
de acum, ei sunt, în majoritate, angrenaţi în viaţa colectivă şi, prin urmare, sunt supuşi influenţei
acesteia. De ce îi cruţă provizoriu curentul suicido-gen? Desigur, înţelegem că sinuciderea are
nevoie de un an spre a-şi produce acţiunea în totalitate, deoarece condiţiile activităţii sociale
nefiind identice de-a lungul anotimpurilor succesive, sinuciderea işi transformă şi ea în diferitele
momente ale anului atât intensitatea, cât şi direcţia, şi, numai când revoluţia anuală s-a
desăvârşit, toate combinaţiile de circumstanţe în funcţie de care este susceptibilă de a varia s-au
consumat. Dar pentru că, ipotetic, anul viitor nu face decât să repete anul precedent, aducând
aceleaşi combinaţii, de ce primul an nu a fost suficient? De ce, ca să reluăm o expresie
consacrată, nu-şi plăteşte societatea datoria decât în tranşe succesive?
Credem că această temporizare se explică prin felul în care acţionează timpul asupra
tendinţei de sinucidere. Timpul este un factor auxiliar, dar important. Ştim, într-adevăr, că
sinuciderea creşte neîntrerupt de la tinereţe la maturitate 63şi că ea este de zece ori mai puternică
la sfârşitul vieţii decât la începutul ei. Asta înseamnă că forţa colectivă care îl împinge pe om la
sinucidere nu îl cuprinde decât puţin câte puţin. Pe măsură ce înaintează în vârstă, omul îi devine
mai accesibil, şi asta, fără îndoială, pentru câ este nevoie de experienţe repetate pentru ca el să
ajungă să resimtă tot vidul unei existente egoiste sau vanitatea ambiţiilor fără sfârşit. Iată de ce
sinucigaşii nu îşi împlinesc destinul decât prin pături succesive de generaţii 64.

63 Să remarcăm totuşi că această progresie nu s-a stabilit decât pentru societăţile europene unde sinuciderea
altruistă este relativ rară. Poate câ progresia nu se verifică în cazul acestui tip de sinucidere, care este posibil sâ
atingă apogeul mai degrabă la maturitate, când omul este cel mai implicat în viaţa socială. Raportul sinuciderii
altruiste cu omuciderea, despre care vom vorbi în capitolul următor, confirmă această ipoteză.
64 Fără a dori să ridicăm o problemă filozofică, şi nu ar fi de datoria noastră sâ o tratăm, ţinem să remarcăm
insă câ această teorie a statisticii nu ne obligă sâ refuzăm libertatea omului. Dimpotrivă, problema liberului
arbitru rămâne în toată dimensiunea ei, mult mai bine decât atunci când se afirmă că individul este sursa feno-
menelor sociale. Într-adevăr, oricare ar fi cauzele cărora li se datorează regularitatea manifestărilor colective, ele
nu pot sâ nu producă acele efecte aşa cum sunt, căci altminteri, am vedea efectele variind în mod inconsecvent.
Astfel, dacă sunt inerente individului, ele nu pot să nu îi determine cu necesitate pe aceia în care se află. Prin
urmare, în această ipoteză, nu vedem nici o cale de a scăpa de determinismul cel mai riguros. Dar nu se mai
întâmplă aşa dacă această constanţă a datelor demografice provine dintr-o forţă exterioară individului. Căci
aceasta nu determină anumiţi subiecţi mai degrabă decât pe alţii. Ea reclamă anumite acte în număr determinat,
iar nu ca aceste acte sâ vină de la un anume individ sau de la altul. Se poate admite câ unii rezistă acestei forţe şi
ca ea se împlineşte în alţii. în definitiv, concepţia noastră nu are alt rezultat decât de a adăuga forţelor fizice,
chimice, biologice, psihologice forţele sociale, care acţionează asupra omului din afară ca şi cele dintâi. Aşadar,
dacă acestea nu exclud libertatea umană, nu există nici o raţiune de a fi altfel în privinţa forţelor sociale. Când se
declanşează un focar de epidemie, intensitatea ei predetermină importanţa mortalităţii ce va rezulta din ea, dar,
prin aceasta, nu sunt desemnaţi aceia care trebuie sâ fie afectaţi. Nu alta este situaţia sinuciderii în raport cu
curentele generatoare de sinucidere.
 CAPITOLUL II RAPORTURILE
SINUCIDERII CU ALTE FENOMENE
SOCIALE

Deoarece sinuciderea este, prin elementul ei esenţial, un fenomen social, este bine i studiat
locul pe care îl ocupă în ansamblul fenomenelor sociale.
Prima şi cea mai importantă întrebare ce se ridică în această privinţă este dacă sin ciderea
face parte dintre fenomenele acceptate de morală sau dintre cele blamabile. Es ea într-un
oarecare grad un fapt ce ţine de criminologie? Chestiunea a fost îndelung de bătută de-a lungul
timpului. De obicei, pentru a o rezolva s-a formulat mai întâi concept despre idealul moral,
căutându-se a se arăta apoi dacă sinuciderea corespunde acestu ori este contrară. Pentru motive
expuse încă de la început65, noi nu am îmbrâţiş această metodă. Deducţia fără confirmare este
întotdeauna suspectă şi, în plus, mai ale sub acest aspect, are ca punct de plecare un pur
postulat despre gândirea individuală, câ fiecare concepe în felul propriu acei ideal moral cu
rang de axiomă. în locul aceşti procedeu, vom cerceta mai întâi felul în care popoarele au
apreciat din punct de vedet moral sinuciderea, de-a lungul istoriei, punând deopotrivă în
evidenţă motivele re pectivei aprecieri. Vom vedea după aceea dacă şi în ce măsură aceste
raţiuni îşi mai afl temei în natura societăţilor actuale66.

I
Imediat după apariţia societăţilor creştine, sinuciderea a fost ferm condamnată. înc din 452,
conciliul de la Arles a declarat sinuciderea o crimă ce nu putea sâ fie decât efectu lucrării
diavoleşti, dar abia un secol mai târziu, la conciliul de la Praga, s-au stabilit ş sancţiuni pentru
această faptă reprobabilă. S-a hotărât atunci ca sinucigaşii să nu si bucure de „nici un fel de
comemorare religioasă în timpul slujbei şi să nu se cânte psalmi în faţa gropii ce le primea
trupurile moarte". Legislaţia civilă s-a inspirat din dreptul cano nic, adăugând pedepselor
religioase pedepse materiale. Un capitol special pe timpul sfân tului Ludovic reglementa
punctual chestiunea: cadavrul sinucigaşului era supus unui pro ces la care participau autorităţi
competente în cazuri de omucidere, iar bunurile deceda tului erau moştenite de seniori.
Numeroase practici completau această confiscare şi prevedeau diferite alte pedepse
suplimentare. „La Bordeaux, cadavrul era spânzurat de picioare, la Abbeville era târât pe
străzi, la Lille, cadavrele de bărbaţi erau înţepate în furci şi spânzurate, iar cadavrele femeilor
erau arse67". „Nebunia nu era socotită întotdeauna o scuză. Ordonanţa publicată de Ludovic
XIV în 1670 codifica aceste practici fără a le atenua prea tare. în mod regulat se pronunţa o
condamnare ad perpetuam rei memoriam, corpul târât pe sbâzi, pe o plasă de nuiele, cu faţa la
pământ era apoi spânzurat sau aruncat la groapa de gunoaie. Bunurile sinucigaşului erau
confiscate. Nobililor li se retrăgea

65 ; Introducerea
vez

66 Bibliografia problemei. Appiano BUONAFEDE, Histoire critique et phliosophique du suicide, 1762, trad, fr,
Paris, 1843; BOURQUELOT, Recherches sur Ies opinions de la legislation en matiere de morts volontaires in
Bibliographie de V Ecole de Charles, 1842 şi 1843 ; GUERNESAY, Suicide histoty of the penal laws, New York,
1883; GARRISON, Le suicide en droit romain eten droit tanţais, Toulouse, 1883; WYNN WESCOTT, Suicide,
Londra, 1885, pag. 43 - 58 ; GEIGER, Der Selbstmord im klassichen Alteilum, Augsburg, 1888.
67 GARRISON, op. cit, pag.77
Sinuciderea - Studiu de sociologie 213

rangul, pădurile lor erau tăiate, castelele dărâmate, blazoanele sfărâmate. S-a păstrat o sentinţă a
Parlamentului din Paris conformă cu o atare legislaţie, datată 31 ianuarie 1749.
Printr-o reacţie bruscă, revoluţia de la 1789 a abolit astfel de măsuri represive şi a radiat
sinuciderea de pe lista crimelor pedepsite prin lege, dar toate religiile de pe teritoriul Franţei au
continuat să o interzică şi sâ o pedepsească, iar morala comună să o condamne. In conştiinţa
populară, locurile unde au fost făptuite sinucideri şi chiar rudele şi apropiaţii sinucigaşului
continuă să trezească repulsie. Sinuciderea rămâne o tară morală, deşi opinia publică manifestă
tendinţa de a deveni mai indulgentă în această privinţă decât altădată, şi păstrează ceva din
vechiul caracter de crimă. în general, jurisprudenţa îi urmăreşte pe eventualii complici ai
făptaşului sub acuzaţia de omucidere. Lucrurile nu ar fi stat desigur astfel dacă sinuciderea ar fi
fost considerată un act nevinovat din punct de vedere moral.
La toate popoarele creştine regăsim legislaţii asemănătoare, ba chiar mai severe decât în
Franţa. încă din secolul al X-lea într-unui din canoanele publicate de regele Edgar al Angliei,
sinucigaşii erau clasaţi printre hoţi, asasini şi alţi asemenea răufăcători odioşi. Obiceiul de a târî
corpul sinucigaşilor pe străzi, înfipt pe un baston, şi de a-1 îngropa la marginea drumului fără
nici o ceremonie s-a păstrat aici până în 1823. Chiar şi astăzi înmormântările acestora se fac în
locuri aparte. Sinucigaşul era declarat trădător (feb de se), iar bunurile lui erau însuşite de
Coroană. Abia în 1870 a fost abolită această dispoziţie, când s-a renunţat la confiscarea bunurilor
în cazuri de trădare. E drept, din pricina exagerării, pedeapsa devenise demult neaplicabilă,
instanţa judecătorească ocolind frecvent legea sub pretext că sinucigaşul a acţionat într-un
moment de rătăcire şi, prin urmare, a fost iresponsabil. Dar actul lui rămânea calificat drept
crimă, era întotdeauna urmat de o anchetă riguroasă şi de o sentinţă judecătorească, tentativa de
sinucidere fiind de asemenea pedepsită. După Ferri 68, în 1889, numai în Anglia ar fi fost intentate
106 procese pentru acest tip de delict şi s-ar fi pronunţat 84 de condamnări. Şi cu atât mai mult,
se trecea la pedepse pentru complicii sinucigaşilor.
Michelet povesteşte că odinioară, la Ziirich, cadavrele sinucigaşilor erau supuse unor
tratamente înspăimântătoare. Dacă individul se înjunghiase, capul îi era sfredelit cu o bucată de
lemn în care se înfigea cuţitul, dacă se omorâse prin înecare, cadavrul lui era înmormântat în
nisip lângă o apă29f\ Până la adoptarea Codului penal din 1871, în Prusia, înmormântarea trebuia
să fie fără pompă şi ceremonie religioasă, dar şi noul Cod penal german pedepseşte complicitatea
la sinucidere cu trei ani de închisoare (art. 216). în Austria, vechile prescripţii canonice sunt
menţinute aproape integral.
Dreptul rusesc este şi mai aspru. Dacă sinucigaşul nu pare să fi acţionat sub influenţa unei
tulburări mentale cronice sau trecătoare, testamentul şi toate dispoziţiile lăsate de el cu limbă de
moarte sunt considerate nule, iar preoţii refuză să-1 înmormânteze. Simpla tentativă de
sinucidere se pedepseşte cu o amendă a cărei valoare este stabilită de autoritatea ecleziastică. în
fine, persoana care incită la sinucidere sau ajută pe altcineva să-şi îndeplinească o hotărâre în
acest sens, de exemplu, procurându-i instrumentele necesare, este încadrată penal la complicitate
la omucidere premeditată69. Codul spaniol, pe lângă pedepse cu caracter religios şi moral,
recomandă confiscarea bunurilor personale şi urmărirea penală pentru orice fel de complicitate70.
Deşi de dată recentă (1881), Codul penal al statului New York califică sinucide drept crimă. E
drept că, dincolo de această catalogare, s-a renunţat la pedepse din raţi de ordin practic, acestea
296Ofjgjnes du droit franţais, pag. 371
nemaiputând să-1 afecteze în mod util pe vinovat, tentativa sinucidere este, însă, pedepsită cu
până la doi ani de condamnare sau cu amendă poate urca până la 200 de dolari, sau cu ambele
pedepse cumulate. Chiar şi simpla îr rajare a unui sinucigaş în funestul lui demers sau sprijinul
acordat în acest scop s asimilate cu delictul de complicitate la omor299.
Societăţile musulmane interzic şi ele energic sinuciderea. „Omul, spune profi Mahomed, nu
moare decât din voinţa lui Dumnezeu, la o dată ce stă scrisă în cartea vi lui" 300. Atunci„când a
sosit clipa, oamenii neputând nici să o amâne, nici să o cheme devreme" 3°l. într-adevăr, nimic
mai potrivnic spiritului civilizaţiei mahomedane ca si ciderea, căci virtutea supremă este
supunerea absolută faţă de voinţa divină, resemna docilă care îl face pe om „să îndure totul cu
răbdare"302. Act de nesupunere şi de revc sinuciderea nu putea fi privită decât ca o gravă abatere
de la îndatorirea fundamental

68 <> Omicidio-suicidio, pag.61-63

29

69 FERRI, op.cit, pag 62

70 GARRISON, op.cit, pag. 144,145
 Şi în societăţile din vechime, de exemplu, în cetăţile greco-latine, exista o legislaţ sinuciderii,
dar bazată pe principii diferite. Acolo, sinuciderea era socotită faptă ilegit doar dacă nu era
autorizată de stat. La Atena, individul care se omora era dispreţuit şi zonorat (atimia) aidoma
aceluia care se făcea vinovat de greşeli faţă de cetate 303, ră nea neînmormântat şi, pe deasupra,
mâna cadavrului era tăiată şi îngropată separat Cu mici variaţii, lucrurile se petreceau la fel în
Teba, în Cipru. în Sparta, regula era de categorică încât i s-a aplicat şi lui Aristodemos pentru
felul în care şi-a căutat şi şi-a i moartea în bătălia de la Plătea. Erau pedepsiţi, însă, doar cei care
nu obţinuseră în preal acordul autorităţilor competente. Dacă, înainte de a-şi aplica lovitura
fatală, un ater dobândea autorizare din partea Senatului în faţa căruia trebuia să expună motivele
per care nu mai putea suporta viaţa, sinuciderea lui era considerată un act legitim. Libai relatează
despre unele precepte referitoare la această chestiune, fără a preciza epoca, care, într-adevăr, au
fost în vigoare la Atena. De altfel, el aduce elogiu acestor legi, d asigurări că au avut efecte dintre
cele mai benefice. Şi iată cum sunau: .Acela care nu doreşte să trăiască, să arate motivele lui în
faţa Senatului, şi, după ce a obţinut autoriza să părăsească viaţa! Dacă existenţa ţi-a devenit
odioasă, mori! Dacă eşti copleşit soartă, bea cucută! Dacă eşti zdrobit de durere, abandonează
viaţa!" O lege similar; aplica şi la Ceos şi a fost transmisă la Marsilia prin colonii greci care au
întem oraşul305. Magistraţii aveau rezerve de otravă pe care o împărţeau în cantităţi convena
tuturor acelora care, după ce înfăţişau Consiliului Celor Şase Sute motivele pe car aveau să se
sinucidă, obţineau autorizaţia acestui for306"
Mai puţine informaţii avem despre prevederile dreptului roman incipient, fragmen păstrate
din Legea celor douăsprezece table nu se referă la sinucidere. Fiind, însă, ternic inspirat din
legislaţia greacă, este posibil ca acest cod să fi conţinut si recomam analoage celor pomenite mai
sus. în orice caz, în comentariul la Eneida307, Servius a;
299
FERRI, op. cit, pag. 63, 64
300
Coranul III, v. 139
301
Ibid, XVI v 39.
302
Ibid., XXXIII v 33
303
ARISTOTEL, Etica nicomahicâ, V, II, 3
304
ESCHINE, Clesiphon - PLATON, Legile.lK, 12
305
VALER-MAXIMILIAN, 2,6,8"" •....
306
VALER-MAXIMILIAN, 2, 6/7 ,
3(17
XII, 603 \#. 4/

că, în conformitate cu cărţile pontifilor, acela care se spânzura era lipsit de mormânt. Statutele
unei confrerii religioase din Lanuvium conţin, de asemenea, aceeaşi pedeapsă71. După analistul
Casius Hermina, citat de Servius, pentru a combate o epidemie de sinucideri, Tarquinius
Superbus ar fi ordonat crucificarea cadavrelor ce au fost apoi lăsate pradă păsărilor şi animalelor
sălbatice72. Obiceiul de a nu se permite funeralii pentru sinucigaşi pare să fi persistat, cel puţin în
principiu, căci iată ce citim în Digesta: Non soientautem lugeri suspendiosi nec qui manus sibi
intulerunt, non taedio vitae, sed mala conscientia"™.
Conform unui text din Quintilian, la Roma ar fi existat până destul de târziu o instituţie
asemănătoare celei pe care am semnalat-o în Grecia, destinată să tempereze rigoarea dispoziţiilor
drastice de acest fel. Cetăţeanul care voia să se sinucidă trebuia să expună motivele lui spre
aprobarea Senatului care hotăra dacă pot fi acceptate, indicând chiar felul convenabil de moarte.
Ceea ce ne îndeamnă să credem în existenţa unei asemenea practici sunt reminiscenţele ei, până
în epoca imperială, în rândul armatei. Tentativa de sinucidere a unui soldat care voia să scape de
serviciul militar era pedepsită cu moartea, dar, dacă putea să dovedească justeţea mobilului său,
soldatul era numai dat afară din armată 73. Dacă, în fine, actui lui se datora remuşcărilor pentru o
greşeală militară, testamentul îi era anulat şi bunurile sale reveneau fiscului. Nu încape îndoială,
la Roma, punerea în balanţă a motivelor care au inspirat sinuciderea a jucat întotdeauna un rol
preponderent în aprecierea morală sau juridică a acestei fapte. De aici preceptul: Et merito, si
sine causa sibi manus intulit, puniendus est: qui enim sibi non pepercit, multo minus aliis
parcet^^. Conştiinţa publică, deşi în general condamna sinuciderea, îşi rezerva dreptul de a o
autoriza în anumite cazuri. Acest principiu este înrudit cu cel ce stă la baza instituţiei de care

71Vezi LASAULX, Ueber die Bucher des Koenigs Nums, în lucrarea sa Etudes d'antiquite classique, citat de
GEIGER pag. 63
72 SERVIUS.foc. cit. - PLINIUS, Istoria naturală, XXXVI
73 Digesta, XLIX, XVI, legea 6 cap. 7
Sinuciderea - Studiu de sociologie 215

vorbeşte Quintilian. Fiind fundamental în legislaţia romană a sinuciderii, el s-a menţinut până în
vremea Imperiului. Cu timpul, însă, lista scuzelor legitime a devenit tot mai lungă, singura causa
injusta rămânând doar dorinţa de a scăpa de consecinţele unei condamnări pentru crimă. A fost şi
un moment când legea care excludea acest lucru dintre cele ce beneficiau de toleranţă pare să fi
rămas fără aplicare74.
Trecând de la cetatea antică la popoarele primitive, unde a înflorit sinuciderea altruistă, e greu
de afirmat ceva sigur despre legislaţia ce ar fi putut să fie acolo în vigoare, îngăduinţa cu care era
privită sinuciderea ne îndeamnă să credem că nu era categoric interzisă. După cum este posibil să
nu fi fost nici tolerată în mod absolut. Dar oricum ar fi stat lucrurile în această privinţă, este sigur
că faţă de societăţile care au depăşit stadiul lor de evoluţie, acele popoare primitive deţin
întâietatea pentru acordarea fără rezerve a dreptului individului de a se omorî. E adevărat, în
Grecia ca şi în Italia, au fost epoci când vechile precepte referitoare la sinucidere au căzut
aproape complet în desuetudine. S-a întâmplat doar când regimul cetăţii a cunoscut el însuşi
decadenţa. Această toleranţă târzie nu poate fi invocată ca exemplu de imitat, căci este strâns
legată de grava perturbare pe care au suferit-o atunci acele societăţi antice, căci este simptomul
unei stări morbide.

310
Digesta, III, partea a II-a, cap. 3

312
Digesta, XLVIII, XXI, legea 3 cap. 7

74 Spre sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului, vezi GEIGER, pag. 69

204 EMILE D URKllEIh
 O asemenea generalitate a reprobării sinuciderii, făcând abstracţie de acele cazuri d
regresiune, este deja în sine un fapt grăitor ce ar trebui să îi pună pe gânduri pe moralist prea
înclinaţi spre indulgenţă. Unui autor îi trebuie o încredere deosebită în puterea lc gicii sale ca să
îndrăznească, în numele unui sistem, să se ridice în asemenea grad îrr potriva conştiinţei morale
a omenirii. Sau, dacă - socotind interzicerea sinuciderii ca fiini întemeiată în trecut - el nu
reclamă abrogarea ei decât pentru prezentul imediat, i-a trebui în prealabil să dovedească faptul
că, începând cu timpurile moderne, s-a produs i transformare profundă în condiţiile
fundamentale ale vieţii colective.
Dar o concluzie semnificativă, care nu ne permite nicidecum să credem că o atar dovadă ar
fi posibilă, reiese chiar din această expunere. Lăsând deoparte diferenţele d< detaliu pe care le
prezintă măsurile represive adoptate de diferitele popoare, observăm c legislaţia sinuciderii a
trecut prin două faze principale. In prima i se interzice individulu să se distrugă prin propria lui
hotărâre, dar statul îl poate autoriza să o facă. Actul nu est imoral decât atunci când este în
totalitate fapta unor persoane particulare, fără conlucra rea organelor vieţii colective. în
circumstanţe bine determinate, societatea se lasă într-ui fel dezarmată şi consimte să absolve
ceea ce în principiu socoteşte reprobabil. în a dou: fază, condamnarea este absolută, fără nici o
excepţie. Facultatea de a dispune de < existenţă omenească - exceptând moartea ca pedeapsă
pentru crimă75 - îi este retras; nu numai subiectului interesat, ci chiar şi societăţii. Este un drept
ce se refuză arbi trarului colectiv şi deopotrivă celui individual. Sinuciderea este privită ca
imorală în sine pentru sine, oricare ar fi cei care au conlucrat la ea. Astfel, pe măsură ce
înaintăm îi istorie, prohibirea ei, în loc să slăbească, devine tot mai radicală. Deci, dacă astăzi,
con ştiinţa publică pare mai puţin fermă, iar judecata sinuciderii mai şovăitoare - toate aceste;
trebuie să provină din cauze accidentale şi trecătoare, căci este neverosimil ca evoluţii morală,
după ce a urmat acelaşi sens secole de-a rândul, să se întoarcă acum înapoi.
într-adevăr, ideile imprimate de această direcţie sunt actuale şi acum. S-a spus uncor că
sinuciderea este şi merită să fie interzisă pentru că, omorându-se, individul se sustragi de la
obligaţiile faţă de societate. Dar, dacă nu ar acţiona decât acest considerent, ar trebu să dăm
libertate societăţii, ca în Grecia antică, spre a-şi clădi în voie apărarea spn propriul folos.
Refuzându-i această facultate înseamnă, deci, că sinucigaşul nu este doa un rău debitor, al cărui
creditor este societatea, un creditor putând întotdeauna să amâni o datorie al cărei beneficiar
este el însuşi. De altfel, dacă reprobarea ce are ca obiect sinu ciderea n-ar avea o altă origine, ea
ar trebui să fie cu atât mai categorică, cu cât individu este mai strâns subordonat statului; prin
urmare, ar atinge apogeul în societăţile infe rioare. Dar, dimpotrivă, sinuciderea capătă tot mai
multă amploare pe măsură ce se dez voltă drepturile individului în raport cu cele ale statului.
Deci dacă reprobarea a deveni vehementă, severă în societăţile creştine, cauza schimbării de
optică trebuie căutată nu îi concepţia acestor popoare despre stat, ci în noua concepţie pe care
şi-au făurit-o despn persoana umană. Persoana umană a devenit în ochii lor ceva sacru, ba chiar
sacrul prii excelenţă, căruia nimeni nu trebuie să-i aducă vătămare. Desigur, deja sub regimu
cetăţii, individul nu mai avea existenţa ştearsă ca în sânul populaţiilor primitive, i se re cunoştea
o valoare socială, dar valoarea aceasta aparţinea statului. Cetatea avea libertate să dispună de
individ, fără ca el să aibă asupra lui însuşi acelaşi avantaj. Astăzi, înse individul a dobândit o
demnitate care îl plasează şi mai presus de sine şi mai presus d> societate. Atâta timp cât nu-şi
ştirbeşte şi nu-şi pierde titlurile de om, individul pare sâ facparte într-un fel din acea natură sui
generis pe care orice religie o conferă zeilor ei şi care îi face intangibili de către tot ce este
muritor. El este marcat de religiozitate: omul a devenit zeu pentru oameni. De aceea, orice
atentat împotriva lui are efectul unui sacrilegiu. Or, sinuciderea este un asemenea atentat. Nu
are importanţă cum vine lovitura, aceasta scandalizează prin simplul fapt că violează caracterul
sacrosanct din noi, pe care se impune să-1 respectăm şi la noi înşine şi la ceilalţi.
Sinuciderea este, aşadar, dezaprobată pentru că se abate de la acest cult pentru persoana
umană pe care se întemeiază întreaga noastră morală. O dovedeşte optica noastră diferită de a
popoarelor antice. In vechime, sinuciderea era văzută ca o greşeală faţă de stat, religia
dezinteresându-se mai mult sau mai puţin de această chestiune 76. Apoi, dimpotrivă, a devenit un
act religios în esenţă. Conciliile, condamnând-o, puterile laice, pedepsind-o, nu au făcut decât
să continue şi să imite autoritatea ecleziastică. Pentru că avem în noi un suflet nemuritor, parte
din divinitate, trebuie să fim, de către noi înşine, înconjuraţi de sacralitate. Pentru că suntem
ceva din Dumnezeu, nu aparţinem în totalitate nici unei entităţi vremelnice, pământene.

75 Ba acest drept începe sâ îi fie contestat societăţii chiar şi în caz de crimă.

76 Vezi GEIGER, op. cit, pag. 58 - 59
 Dar, dacă din această raţiune, sinuciderea a fost aşezată printre actele ilicite, nu ar trebui sâ
conchidem, oare, că repudierea ei rămâne de-acum încolo fără fundament? Gândirea ştiinţifica
nu poate să acorde valoare acestor concepţii mistice, nici sâ admită că în om sălăşluieşte ceva
supraomenesc. Judecând în acest mod, Ferri, în lucrarea sa Omi-cidio-suicidio, a încercat sâ
prezinte interzicerea sinuciderii drept o reminiscenţă a trecutului menită dispariţiei.
Considerând că, din punct de vedere raţionalist, este absurd ca omul sâ aibă un scop în afara lui
însuşi, Ferri a dedus de aici că suntem liberi să renunţăm la avantajele vieţii comune renunţând
la viaţă. Dreptul la viaţă i s-a părut că implică în mod logic dreptul la moarte.
Dar această argumentaţie deduce în mod prematur fondul din formă, judecata din expresia
verbală prin care traducem judecata noastră. Fără îndoială, considerate în sine şi în abstract,
simbolurile religioase ce explică respectul pe care ni-1 inspiră persoana umană nu sunt adecvate
la real, ceea ce se poate lesne dovedi, dar nu rezultă de aici că acest respect este fără noimă.
Faptul câ el are un rol preponderent în dreptul nostru şi în morala noastră trebuie, dimpotrivă, să
ne înarmeze împotriva unei atare interpretări. Deci, în loc să luăm i la lettre această concepţie,
să o studiem în sine, să aflăm cum s-a constituit şi vom vedea că, deşi formularea curentă este
grosolană, concepţia respectivă nu este lipsită de valoare obiectivă.
într-adevăr, acest soi de transcendenţă pe care o acordăm persoanei umane nu este o
caracteristică proprie ei. Este doar amprenta pe care o lasă asupra obiectelor la care se
raportează judecăţile colective de o oarecare intensitate. Şi anume, pentru că emană de la
colectivitate, scopurile spre care ne orientează acţiunile nu pot fi decât colective. Or, societatea
are nevoile ei care nu sunt ale noastre. Actele pe care ni le inspiră acele trebuinţe nu sunt deci în
sensul înclinaţiilor noastre individuale, ele nu au drept ţintă propriul nostru interes, ci constă
mai degrabă în sacrificii şi privaţiuni. Când postesc, când mă chinui spre a fi pe placul
divinităţii, când, din respect pentru o tradiţie ale cărei sens şi înţeles le ignor, mă supun unei
oarecare cazne, când îmi plătesc impozitele, când fac strădanii ori îmi dau şi viaţa pentru stat,
renunţ la ceva din mine, iar în rezistenţa pe care egoismul nostru o opune acestor renunţări ne
dăm lesne seama că ele ne sunt cerute de către o putere în faţa căreia ne supunem. Chiar şi
atunci când îi respectăm cu bucurieordinele, suntem conştienţi că purtarea noastră este
determinata de un sentiment de deferenta faţa de ceva mai mare decât noi. 0 dată cu
spontaneitatea cu care ne supunem vocii care ne dictează abnegaţia, simţim prea bine că ni se
vorbeşte pe un ton imperativ ce nu este al instinctului. De aceea, deşi are răsunet în conştiinţele
noastre, nu putem sâ consideram fara contradicţii ca fiind a noastră această voce. Noi o alienăm,
asa cum facem cu senzaţnfe noastre, o proiectăm în afara noastră, o raportăm la o entitate pe
care o concepem ca miid extenoara şi superioară nouă, pentru că ne comandă si noi ne supanem
poruncilor ei. Tot ce ni se pare a veni din aceeaşi sursă îmbracă acelaşi caracter şL astfel cu
necesitate, am imaginat o lume mai presus de lumea aceasta si am populat-o cu realităţi de alta
natura.
Aici este originea tuturor ideihr de transcendenţă ce stau la baza religiilor si moralelor, altfel
obligaţia morala devine de neînţeles. Desigur forma concretă în care îmbrăcam de obicei acestei
idei este, din punct de vedere ştiinţific, fără valoare. Fie că le dam drept fundament o fiinţa
personală de natura specială ori o forţă abstractă vag ^ -^|||||p||s?ufa numete ^ ideal moral - sunt doar
reprezentări metaforice care nu exprimă adecvatfaptele. Dar proces^^^^^ este/eal & «■ toaJ cazurile,
este adevărat că suntem îmboldiţi la acţiune de către o autorrcmc^c^<?^0^^^^t^ anume societatea,
şi că scopurile pe care ni le fixează ea joacă rolul unei autentice supremaţii morale. Aşa stând
lucrurile, orice obiecţie împotriva felului în care oamenii au conceput şi au încercat să-şi
reprezinte această supremaţie resimţită nu ar putea să-i minimalizeze realitatea. Critica este
superficială, nu atinge fondul problemei. Dacă, deci, se poate stabili că proslăvirea persoanei
umane este unul dintre scopurile societăţii moderne, reglementarea morală ce derivă din acest
principiu va fi chiar prin aceasta justificată, indiferent de interpretarea ce se dă de obicei ca
justificare a respectivei reglementări. Dacă raţiunile mulţumitoare pentru înţelegerea comună
sunt criticabile, nu avem decât sâ le transpunem în alt limbaj spre a le conferi greutate.
Scopul acesta este nu doar unul dintre cele urmărite de societăţile moderne, ci este o lege a
istoriei, pe care popoarele au din ce în ce mai mult tendinţa de a -1 detaşa de orice oit nhinrtw t o
cnoiahto-i ora jntitl inHuHdiîl nu în«pmna nimir Mai anoi. iude-căţile sociale puternice au fost cele
nr-irrtr,;

care l-au legat pe individ de colectivitate: ea îşi este sieşi propriul scop. Omul nu este considerat
decât un instrument în mâinile ei, societatea îi girează toate drepturile, el nu are prerogative în
raport cu ea, pentru că nu există nimic mai presus de societate. Puţin câte puţin, însă, lucrurile
se schimbă. Pe măsură ce societăţile devin mai numeroase, mai dense, ele devin tot mai
complexe, apare diviziunea muncii, diferenţele între indivizi se înmulţesc 77 şi vine momentul
când toţi membrii unui grup social nu mai au în comun nimic în afară de faptul câ toţi sunt

77 Vezi lucrarea noastră Division du travail social, partea a Il-a

oameni. In aceste condiţii, inevitabil simţirea colectivă se ataşează cu toată forţa de acest unic
obiect ce-i rămâne şi căruia, tocmai de aceea, îi conferă o valoare incomparabilă. Deoarece
persoana umană este singurul lucru de care inimile sunt impresionate în unanimitate, deoarece
preamărirea ei este singurul scop ce poate fi urmărit de întreaga colectivitate, nu se poate ca
persoana umană să nu dobândească în ochii tuturor o împortanţă excepţională. Este înălţată
deasupra tuturor scopurilor omeneşti şi capătă caracter religios.
Cultul omului este cu totul altceva decât individualismul egoist de care a fost vorba mai
înainte şi care conduce la sinucidere. Departe de a-i detaşa pe indivizi de societate şi de
scopurile mai presus de ei, el îi uneşte în gând şi îi face slujitorii unei lucrări comune.
Omul astfel recomandat pentru respectul şi iubirea tuturor nu este individul tangibil, empiric, pe
care îl reprezentăm fiecare dintre noi, ci este omul în general, umanitatea ideală, aşa cum o
concepe fiecare popor în orice moment al istoriei sale. Nimeni dintre indivizi nu îl încarnează
complet, căci nimeni nu este complet străin. Deci este vorba nu de concentrarea subiectului
particular asupra lui însuşi şi a propriilor interese, ci de subordonarea acestuia intereselor generale
ale speciei umane. Un asemenea scop îl scoate pe individ în afara lui - impersonal şi detaşat,
scopul acest planează peste toate personalităţile individuale; ca tot ideal, el nu poate fi conceput
decât ca fiind superior realului, dominând realul. El domină societăţile, ca ţintă a oricărei activităţi
sociale. Recunoscând câ prin acesta au propria lor raţiune de a fi, societăţile s-au plasat sub
dependenţa lui şi au pierdut dreptul de a nu-1 respecta, şi, cu atât mai mult, de a-i autoriza pe
oameni să nu-1 respecte. Demnitatea noastră morală a încetat de a mai fi ceva al cetăţii, prin
aceasta, nedevenind, însă, ceva al nostru, iar noi nu am dobândit dreptul de face cu ea ce dorim.
Cum să avem acest drept, de vreme ce entitatea superioară nouă nu îl are?
In aceste condiţii, trebuie să aşezăm sinuciderea în rândul actelor imorale, căci ea neagă, în
principiul ei esenţial, religia umanităţii. Se spune că omul care se omoară nu greşeşte decât faţă
de sine, că societatea nu are de ce să intervină în virtutea vechiului postulat Valenti non fit
injuria. Eroare. Societatea este lezată, pentru câ judecata pe care se întemeiază astăzi maximele
sale morale cele mai respectate - aproape unica legătură între toţi membrii ei - este ofensată şi
societatea ar slăbi dacă ofensa s-ar produce în deplină libertate. Cum şi-ar mai putea păstra
autoritatea această judecată dacă, atunci când este violată, conştiinţa morală n-ar protesta? Din
moment ce persoana umană este şi trebuie să fie considerată ceva sacru, de care nici individul
nici grupul nu au libertatea de a dispune, orice atentat împotriva ei trebuie să fie condamnat. Nu
are importanţă că vinovatul şi victima sunt unul şi acelaşi subiect, răul social ce rezultă din act
nu dispare, pentru că şi cel care este autorul suferă din pricina lui. în sine, la modul general,
faptul de a distruge în chip violent o viaţă omenească ne revoltă ca un sacrilegiu, iar noi nu vom
putea tolera această distrugere sub nici o formă. Dacă judecata colectivă aTTe'nunţa la acest punct
de vedere, slăbiciunea ei nu ar întârzia să apară.
Nu vrem sâ spunem cu aceasta că ar trebui să se revină la cumplitele pedepse ce s-au aplicat
în ultimele secole pentru cazurile de sinucidere. Ele au fost instituite într-o vreme când, sub
influenţa unor împrejurări trecătoare, întregul sistem represiv a fost întărit cu extremă severitate.
Dar principiul trebuie menţinut, anume câ omuciderea de sine trebuie dezaprobată. Prin ce
semne exterioare să fie făcută această dezaprobare - asta rămâne de aflat. Sunt suficiente
sancţiunile morale, este nevoie de sancţiuni juridice, de care anume? Iată o chestiune practică
pe care o vom trata în capitolul următor.

n
înainte de a stabili gradul de imoralitate a sinuciderii, să vedem în ce raport se află ea cu
omuciderea şi cu alte crime.
După dl. Lacassagne, între dinamica sinuciderilor şi cea a crimelor împotriva proprietăţii
(furt calificat, incendiere, faliment fraudulos etc), ar fi un raport invers proporţional. Teza
aceasta a fost susţinută de unul dintre elevii săi, dr. Chaussinand în lucrarea Contribution a Y
etude de la statistique criminelle^ 17. Lipsesc însă cu desăvârşire probele care să o susţină. După
acest autor, nu avem decât să comparăm cele două serii de
317
Lyon, 1881. La Congresul de criminologie din 1887, dl. Lacassagne a revendicat paternitatea teoriei.
220 EMILE DURKHE1

fenomene spre a constata evoluţia lor în sens contrar. în realitate, este imposibil t observat între
ele vreun raport - nici direct, nici invers proporţional. Desigur, începâr cu 1854, delictele grave
împotriva proprietăţii diminuează, în timp ce sinuciderile j înmulţesc. Scăderea este însă doar
fictivă şi provine din faptul că în jurul acelui an mul dosare cu asemenea delicte au început să
nu mai fie trimise la Curtea cu juri, unde s trimiteau până atunci, şi sâ fie deferite tribunalelor
corecţionale. O seamă de delicte gra au dispărut din coloana crimelor, apărând în rândul
delictelor mai puţin grave, mai ale crimele împotriva proprietăţii beneficiind de acea
jurisprudenţă consacrată în acest fel i zilele noastre. Deci, dacă statistic numărul lor este mai
mic, ne temem că aici este do; un artificiu contabil.
Câ diminuarea a fost într-adevăr reală este greu de conchis, căci, dacă începând di 1854,
cele două curbe evoluează în direcţii opuse, între 1826 şi 1854, curba crimelor ce li zeazâ
proprietatea fie urcă la fel ca şi cea a sinuciderilor, deşi mai lent, fie se menţine. Intr 1831 şi
1835, erau înregistraţi anual, în medie, 5 095 de acuzaţi, cifra se ridica la 5 732 î perioada
următoare, şi era de 4 918 în intervalul 1841-1845, de 4 492 între 1846 şi 185( adică în scădere
cu numai 2% faţă de 1830. De altfel, configuraţia celor două curbe exclud ideea unei apropieri
între ele. Cea a crimelor împotriva proprietăţii este foarte accidentat
- de la un an la altul o vedem înregistrând salturi bruşte, evoluţia aparent ciudat depinzând,
evident, de o multitudine de circumstanţe accidentale. Dimpotrivă, curb sinuciderilor are o
dinamică regulată, uniformă - cu rare excepţii, fără creşteri bruşte sa căderi neaşteptate.
Ascensiunea ei este continuă şi progresivă. între două fenomene căror dezvoltare este atât de
greu comparabilă, nu poate să existe nici un fel de legătură.
De altfel, se pare că dl. Lacassagne a rămas un susţinător izolat al acestei opinii. Ci totul
altfel, stau lucrurile cu o altă teorie, conform căreia, ar exista relaţii între crimele în potriva
persoanei, îndeosebi omuciderea, şi sinucidere. Teoria aceasta are mulţi susţi nători şi merită o
abordare serioasă78.
încă (1^1883, Guerry a observat că în departamentele franceze din sud, crimele asu pra
persoanelor sunt mai numeroase decât în departamentele din nord, în timp ce, în pri vuita
sinuciderii, situaţia era inversată. Mai târziu, Despine a calculat că în 14 depar tamente unde
erau foarte frecvente crimele sângeroase, nu se înregistrau decât 30 de sinucideri la un milion
de locuitori, în timp ce în alte 14 departamente unde acelaşi ger de crime erau mult mai rare, se
înregistrau 82 de sinucideri la un milion. Acelaşi autoi adaugă că în departamentul Seine, la
100 de acuzaţii, doar 17 erau pentru crime comise asupra persoanelor, media sinuciderilor fiind
de 427 la un milion, pe când în Corsic; proporţia primelor era de 83% şi se înregistrau doar 18
sinucideri la un milion.
Asemenea observaţii au rămas izolate până la abordarea problemei de către şcoak-italiană
de criminologie, mai ales Ferri şi Morselii luând-o ca bază pentru o veritabilă doc trină. Pentru
ei, antagonismul dintre sinucidere si omucidere fiind o lege absolut oe neralâ. Şi din punct de
vedere al distribuţiei geografice, şi sub aspectul evoluţiei în timp cele două fenomene se
manifestă în direcţii opuse unul faţă de celălalt. Fie omuciderea şi

78 Bibliografie. GUERRY, Essai sur la statistique morale de la France. - CAZAUVIELH, Du suicide. dt

l'alienation mentale et des crimes contre Ies personnes compares dans leurs rapports reciproques, 2 volume 1840. -
DESPINE, Psychlogie natur., pag. 111. - MAURY, Du mouvement moral des societes, in Revue det Deux Mondes,
1860 - MORSELLI, II suicidio, pag. 243 şi urm. - Actes du premier congres Internationa d'anthropologie
criminelle, Turin, 1886-1887, pag. 202 şi urm. -TARDE, Criminalite comparee, pag. 202 şi urm
- FERRI, Omicidio-suicidio, ed. a IV-a, Turin, pag. 253 şi urm.
Sinuciderea - SUidiu de sociologie 209
sinuciderea constituie două curente contrare atât de opuse, încât unul nu poate câştiga teren fără ca
celălalt sâ piardă teren, fie ele formează două canale diferite ale unuia şi aceluiaşi curent alimentat la
aceeaşi sursă şi care, prin urmare, nu se poate îndrepta într-o direcţie fără a se retrage în aceeaşi
măsură din cealaltă direcţie. Dintre cele două explicaţii, criminologii italieni au adoptat-o pe cea din
urmă. Ei consideră sinuciderea şi omuciderea două manifestări ale aceleiaşi stări, două efecte ale
aceleiaşi cauze care se exprimă când într-o formă când în alta, fără a putea îmbrăca ambele forme în
acelaşi timp. La această interpretare i-a condus faptul că, după ei, inversarea pe care o prezintă în
unele privinţe cele două fenomene nu exclude total paralelismul lor. Dacă există condiţii în funcţie de
care ele variază în sens opus, apar şi alte condiţii care le afectează în acelaşi mod. De exemplu,
Morselli susţine că temperatura are aceeaşi acţiune asupra amândurora (şi sinuciderea şi omuciderea
ating maxima în acelaşi moment al anului, la venirea anotimpului cald) şi că ambele sunt mai des
întâlnite la bărbat decât la femeie, iar după Ferri, ambele se intensifică o dată cu vârsta. Aşadar, deşi
opuse în anumite privinţe, sinuciderea şi omuciderea sunt până la un punct de aceeaşi natură. Dar
factorii sub a căror influenţă reacţionează ele asemănător sunt fie factori individuali, constând fie în
anumite condiţii organice (vârstă, sex), fie aparţin mediului cosmic şi nu pot acţiona asupra individului
moral decât prin intermediul individului fizic. Deci sinuciderea şi omuciderea se întâlnesc în condiţiile
lor individuale. Constitutia psihologică ce ar predispune la sinucidere şi la omucidere ar fi aceeaşi, cele
două înclinaţii formând un tot. Continuându-1 pe Lombroso, Ferri şi Morselli au încercat chiar să
definească acest temperament, şi el s-ar caracteriza printr-o slăbire a organismului care l-ar situa pe om
în condiţii defavorabile pentru luptă. Asasinul şi sinucigaşul, amândoi, ar fi nişte degeneraţi şi nişte
neputincioşi. Ambii la fel de incapabili să joace un rol util în societate, ei ar fi, de aceea, meniţi să fie
învinşi.
Predispoziţia aceasta unică - în sine neînrâurind într-un sens mai degrabă decât în celălalt sens - în
funcţie de natura mediului social, ar lua fie forma omuciderii, fie pe cea a sinuciderii. De aici
manifestarea lor ca fenomene de contrast, care, în pofida autenticităţii respectivei opoziţii, nu
maschează identitatea fundamentală dintre sinucidere şi omucidere. Acolo unde moravurile generale
sunt blânde, pacifiste, unde există oroare de vărsarea de sânge omenesc, învinsul se va resemna, îşi va
mărturisi neputinţa şi, preîntâmpinând efectele selecţiei naturale, se va retrage din luptă retrâgându-se
din viaţă. Acolo unde, dimpotrivă, morala medie are caracter mai aspru, unde viaţa omenească este
mai puţin respectată, învinsul se va revolta, va declara război societăţii şi va omorî în loc să se omoare.
într-un cuvânt, uciderea de sine şi uciderea de semeni sunt două acte violente, dar câteodată violenţa
din care derivă ele, neîntâlnind rezistenţă în mediul social, se difuzează şi devine omucidere, iar când
este împiedicată să se producă în afară, din pricina presiunii pe care o exercită asupra ei conştiinţa
publică, se întoarce către origini şi chiar subiectul din care provine îi va cădea victimă. Sinuciderea ar
fi, aşadar, omucidere transformată şi atenuată. Privită în acest fel, ea apare chiar ca o binefacere, căci,
deşi nu este un lucru bun, este cel puţin un rău mai mic, care ne cruţă de un rău mai mare. Şi s-ar părea
atunci că nici nu ar trebui să căutăm a o ţine în frâu prin măsuri prohibitive, căci în acelaşi timp s-ar
dezlănţui omuciderea. Sinuciderea este o supapă de siguranţă pe care este folositor să o lăsăm
deschisă. în definitiv, sinuciderea ar avea marele avantaj de a ne descotorosi, fără intervenţie socială -
deci cel mai simplu şi mai economic cu putinţă - de un anumit număr de subiecţi inutili şi dăunători.
Nu-i mai bine atunci să-i lăsăm să se elimine ei înşişi, încet, încet, decât să obligăm societatea să-i
zvârle cu putere de la sânul ei?
Dar, oare, este întemeiată această ingenioasă teorie? Este o dublă chestiune aici fiecare aspect
trebuie cercetat pe rând. Condiţiile psihologice ale crimei şi ale sinucidi sunt ele identice? Există
antagonism între condiţiile sociale de care depind cele d< fenomene?

m
Trei factori au fost invocaţi întru stabilirea unităţii psihologice a celor două fenome
Mai întâi, influenţa similară pe care ar exercita-o sexul asupra sinuciderii şi asu omuciderii. La
drept vorbind, influenţa sexului este mai mult un efect al cauzelor soci decât al cauzelor organice.
Femeia se omoară şi ucide mai puţin nu pentru că diferă hologic de bărbat, ci pentru că nu participă în
acelaşi fel la viaţa colectivă. Se pierde, înt devăr din vedere că există asasinate unde ea deţine
monopolul: infanticidul, avor otrăvirea. Când îi vine la îndemână să omoare, femeia comite omoruri la
fel de frecv ca bărbatul, ba chiar mai frecvent. După Oettingen 79, i se pot imputa jumătate din <
sinatele casnice. Nimic nu ne îndreptăţeşte să presupunem că, în virtutea configura congenitale, ea ar
avea un mai mare respect pentru viaţa altuia - îi lipsesc ocaziile, pentru că este mai puţin prinsă în

79 Moralstatistik, pag. 256

angrenajul social. Cauzele care îndeamnă la crime s geroase acţionează mai puţin asupra ei decât
asupra bărbatului pentru că ea rămâne i mult în afara sferei acesteia de influenţă. Tot din acelaşi motiv
este şi mai puţin expus moarte accidentală - la 100 de asemenea decese, doar 20 sunt feminine.
De altfel, şi dacă reunim în aceeaşi rubrică toate omuciderile premeditate - asasin; paricide,
infanticide, otrăviri -, partea femeii din ansamblu este, de asemenea foarte i cată. în Franţa, la 100 de
asemenea crime, 38 - 39 sunt comise de femei, cifra urcam 41, dacă ţinem seama şi de avorturi.
Proporţia este de 51% în Germania, de 52% în Aust E adevărat, în acest calcul nu au intrat omuciderile
involuntare, căci, numai când e intenţionată, vorbim de omuciderea propriu-zisă care ne interesează
aici. Pe de altă pa asasinatele specifice femeilor - pruncuciderea, avortul, asasinatele casnice -, prin nat
lor, sunt greu de depistat. Se comit multe asemenea asasinate ce scapă de sub incide justiţiei şi, prin
urmare, nici statistica nu le prinde în calcul. Dacă mai observăm şi c; timpul anchetelor, femeia este
tratată cu mai multă indulgenţă şi că la procese este : lesne achitată decât bărbatul, ne putem gândi că
înclinaţia pentru omucidere nu difer funcţie de sex. Dar, dimpotrivă, ştim cât de mare este imunitatea
femeii la sinucidere
în ce priveşte influenţa vârstei asupra celor două fenomene, Ferri susţine că şi om derea şi
sinuciderea ar avea frecvenţă mai mare pe măsură ce se înaintează în vâr Morselii exprimând ideea
contrară80. Adevărul este că nu există nici raport invers j porţional, nici concordanţă. în timp ce
sinuciderea creşte cu regularitate până la trâneţe, omorul, şi omorul cu premeditare ating apogeul la

TABELUL XXXI
Evoluţia comparată a omorurilor, a omorurilor cu premeditare
şi a sinuciderilor, comise la diferite vârste, în Franţa
La 100 000 de locuitoriLa 100 000 de locuitori -
sinucideriOmoruriOmoruri cu premeditareBărbaţiFemei16 - 21 de
amm6,2814921 - 25 de ani9,714,923925 - 30 de ani15,415,430930 -
40 de ani1115,933940 - 50 de ani6,911501250 - 60 de
ani26,56917peste 60 de ani2,.32,59120

maturitate - 30 - 35 de spre a descreşte apoi. Ceea ce arată şi tabelul XXXI:

Este imposibil de remarcat cea mai mică dovadă în privinţa naturii identice a celor două fenomene,
ori în privinţa antagonismului dintre sinucidere şi crimele sângeroase.
Mai rămâne efectul temperaturii. Considerând laolaltă crimele comise împotriva persoanelor, curba
ce se obţine pare să confirme teoria şcolii italiene. Ea urcă regulat până în iunie şi coboară apoi regulat
până în decembrie, ca şi curba sinuciderii. Rezultatul provine din faptul câ în expresia generică de
crime împotriva persoanelor sunt încadrate, pe lângă omucideri, atentatele la pudoare şi violurile. Cum
aceste ultime crime înregistrează maxima în iunie şi sunt mult mai numeroase decât atentatele la viaţa
altuia, ele sunt cele care conturează configuraţia curbei respective. Dar ele nu sunt înrudite cu
omuciderea. Pentru a vedea cum evoluează, într-adevăr, omuciderea de-a lungul anului, trebuie izolată
de celelalte crime. Dar procedând astfel şi, mai ales, operând riguroase distincţii între diferitele forme
de criminalitate, între feluritele omoruri, nu va mai rămâne nici urmă din pretinsul paralelism enunţat
(vezi tabelul XXXII - după Chaussinand).
TABELUL XXXII
Variaţiile lunare ale diferitelor forme de omucidere (1827-1870)
OmorOmor cu premeditareInfanticidVătămări
mortaleIanuarie560829647830Februarie664926750937Martie60076
6783840Aprilie574712662867Mai587809666983Iunie64485355293
8Iulie614776491919August716849501997Septembrie66583949599
3Octombrie653815478892Noiembrie650942960

Decembrie591866542886
80 Op. cit., pag 333. - în Actes du Congres de Rome, pag. 205, acelaşi autor emite insă dubii în prii realităţii acestui
antagonism.

321
Cifrele referitoare la primele două grupe de vârstă nu sunt foarte
riguroase în privinţa omuciderii, pentru că recensămintele înregistrează
cifra globală pentru intervalul 15-21 de ani. Mica inadvertenţă nu
afectează însă rezultatul general ce se desprinde din acest tabel. Pentru
descreşterea intervine mai rapid, din motive lesne de înţeles.

în timp ce creşterea sinuciderii este continuă şi regulată din ianuarie în iunie, ca i descreşterea ei în
a doua parte a anului, omorurile, asasinatele, infanticidul oscilează d la o lună la alta în cel mai
capricios mod. Nu numai dinamica generală nu este la fel, dc nici maxima şi minima nu coincid.
Omorurile au două momente de vârf - în februarie i în august, omorurile cu premeditare au şi ele două
maxime - una în februarie, alta î noiembrie. Infanticidul atinge apogeul în martie, iar vătămarea
mortală în august şi î septembrie. Dacă vom calcula şi variaţiile sezoniere, vom vedea că ele nu sunt
mai puţi pronunţate. Toamna se numără aproape tot atâtea omoruri ca vara (1 968 faţă de 1 974 dar
iarna mai multe decât primăvara. In privinţa omorurilor premeditate, iarna deţine îi tâietatea (2 621),
urmată de toamnă (2 596), de vară (2 478) şi, în fine, de primăvară (2 287 La pruncucideri, primăvara
întrece toate celelalte anotimpuri ( 2 111), urmată de iarn (1 939). Pentru vătămări mortale, vara şi
toamna sunt la acelaşi nivel (2 690) şi la mic distanţă de ele, iarna (2 653). Aşa cum am văzut deja, cu
totul alta este distribuţia sinucideri
De altfel, dacă înclinaţia sinucigaşă nu ar fi decât o înclinaţie criminală refulată, a u -ebui să-i
vedem pe asasini, după ce au fost arestaţi, iar instinctele lor violente nu se m; pot manifesta în afară,
devenind propriile lor victime. Sub influenţa încarcerării, tendinţ către omucidere ar trebui să se
transforme în tendinţă sinucigaşă. Or, conform mărturii mai multor observatori, dimpotrivă, marii
criminali se sinucid foarte rar. Astfel de dat despre frecvenţa sinuciderii la ocnaşi au fost adunate de
Cazauvielh de la diferiţi medi< de temniţă 81. în treizeci de ani la Rochefort a fost un singur caz, nici
unul la Touloi unde se află, de regulă, trei - patru mii de ocnaşi (1818-1834). Rezultatele erau puţi
schimbate la Brest - în 17 ani, la o populaţie de aproximativ 3 000 de indivizi, s-au corni 13 sinucideri,
ceea ce înseamnă o rată anuală de 21 la 100 000. Deşi mai ridicată, cifra n este exagerată, căci se
referă la populaţie masculină, adultă. După dr. Lisle, „dintre cel 9 320 de decese care au avut loc în
temniţe, între 1816 şi 1837, numai 6 au fost sini cideri" 82. Dintr-o anchetă întreprinsă de dr. Ferrus,
rezultă că în 7 ani s-au înregistn numai 30 de sinucideri la o populaţie medie de 15 111 prizonieri din
diferite închisori, da proporţia a fost şi mai redusă în ocne, unde, între 1838-1845, au fost constatate
doar sinucideri la o populaţie medie de 7 041 de indivizi 83. Brierre de Boismont confirm aceasta
adăugând: .Asasinii de profesie, marii vinovaţi recurg la acest mijloc violent spr a se sustrage pedepsei
penale mai rar decât deţinuţii mai puţin perverşi" 84. Şi dr. Lero observă la rândul lui: „criminalii înrăiţi,
obişnuiţii ocnelor, rar atentează la propria lc viaţă"85.
Două statistici, una citată de Morselii 86'', cealaltă de Lombroso87, încearcă să arat că, în general,
deţinuţii nu sunt atraşi de sinucidere decât în mod cu totul excepţional. Dc fiindcă cele două
documente nu fac deosebirea între asasinii care acţionează cu prem< ditare, cei care dau frâu unui
impuls momentan şi celelalte categorii de criminali, n putem desprinde concluzii referitoare la
chestiunea care ne preocupă. Ele par, totuşi, s confirme mai degrabă că detenţia în sine trezeşte o
puternică înclinaţie spre sinucideri Chiar dacă nu se ţine seama de indivizii care se omoară imediat
după ce au fost arestatînainte de pronunţarea condamnării, rămân un număr considerabil de sinucideri
ce nu pot fi atribuite doar influenţei exercitate de viaţa de temniţă 88. Dar atunci ucigaşul încarcerat ar
trebui să manifeste o violentă atracţie pentru moartea voluntară, dacă agravarea care rezultă din
încarcerarea lui este sporită de predispoziţiile congenitale ce i se atribuie. Faptul că, din acest punct de
vedere, el este mai curând submedie decât peste medie, nu este deloc favorabil ipotezei conform
căreia, în virtutea temperamentului său, ar manifesta o afinitate deosebită pentru sinucidere, gata să se
producă atunci când circumstanţele favorizează dezvoltarea ei. De altfel, nu vrem să susţinem că el se
bucură de o veritabilă imunitate la sinucidere, datele de care dispunem sunt insuficiente spre a putea
tranşa chestiunea. Este posibil ca, în anumite condiţii, criminalii să renunţe bucuroşi la propria lor

81 Op.cit, pag 310 şi urm.

82 Op. cit, pag. 67
83 Des prisonniers, de l'emprisotmement et des prisons, Paris, 1850, pag. 133
84 Op. cit, pag. 95
85 Le suicide dans le departement de Seine-et-Mame
86 Op. cit, pag. 377
87 L'homme criminel, trad. fr. pag. 338
88 In ce constă această influenţă ? In parte s-ar datora chiar regimului de detenţie. Nu trebuie sâ fim însă miraţi de
asemenea efecte produse de viaţa în comun. Se ştie că societatea răufăcătorilor şi deţinuţilor este foarte coerentă -
individul dispare, iar disciplina întăreşte acest efect. S-ar putea petrece acolo ceva asemănător celor semnalate despre
viaţa cazonă, ipoteză confirmată de apariţia unor epidemii de sinucidere în temniţe, ca şi în cazărmi.
viaţă. Dar, în orice caz, faptul nu are generalitatea şi necesitatea pe care în mod logic le implică teoria
italiană. Şi atât am vrut să arătăm89.

IV
Rămâne de discutat a doua teză a şcolii italiene. Dat fiind că sinuciderea şi omuciderea nu derivă
din aceeaşi stare psihologică, trebuie să cercetăm dacă există un antagonism real între condiţiile
sociale de care depind ele.
Chestiunea este mult mai complexă decât au crezut autorii italieni ori mulţi dintre adversarii lor.
Sigur este câ in multe cazuri legea inversiunii nu se verifică. Destul de des, cele două fenomene în loc
să se respingă şi să se excludă reciproc, se dezvoltă în paralel. Astfel, în Franţa, imediat după războiul
din 1870 s-a manifestat tendinţa înmulţirii omorurilor. De la 105, în medie pe an, între 1861-1865, au
ajuns la 163 între 1871-1876, iar crimele cu premeditare, în aceeaşi perioadă, au crescut de la 175 la
201. Or, în acelaşi moment, sinuciderile creşteau şi ele în proporţii considerabile. Acelaşi fenomen s-a
produs şi între 1840-1850. In Prusia, sinuciderile care nu depăşiseră cota de 3 658 în intervalul 1865-
1870, au ajuns în 1876 la 4 459 şi, în 1878, la 5 042, adică o creştere cu 36%. Omorurile şi asasinatele
au urmat acelaşi curs - de la 151 în 1869, s-au înmulţit progresiv la 166 - în 1874, la 221 - în 1875, la
253 - în 1878, ceea ce înseamnă o creştere de 67% 90. Fenomenul se regăseşte aidoma în Saxonia.
înainte de 1870, sinuciderile oscilau între 600 şi 700, o singură dată, în 1868, au atins cota 800.
începând cu 1876, însă, ele se ridică la 981, apoi la 1 114, la 1 126, în fine, în 1880 ajunseseră la
117191. în paralel atentatele la viaţa unei persoane au crescut de la 637 - în 1873, la 2 232 - în 1873 92.
în Irlanda, între 1865 - 1880, sinuciderea a crescut cu 29%, omuciderea crescând aproape în acelaşi
grad (23%)93.
în Belgia, între 1841-1865, omuciderile au crescut de la 47 la 139, iar sinuciderile de la 240 la 670,
ceea ce înseamnă o creştere de 195% pentru cele dintâi şi de 178% pentru celelalte. Cifrele acestea
sunt atât de puţin conforme cu legea stabilită, încât Ferri a pus la îndoială corectitudinea statisticii
belgiene. Dar luând în considerare şi anii recenţi şi date mai puţin îndoielnice, se ajunge la acelaşi
rezultat. între 1874 -1885, creşterea este, pentru omucideri, de 51% (139 de cazuri faţă de 92) şi,
pentru sinucideri, de 79% (670 faţă de 374).
Repartiţia geografică a celor două fenomene generează de asemenea unele observaţii.
Departamentele franceze unde se înregistrează cele mai multe sinucideri sunt: Seine, Seine-et-Marne,
Seine-et-Oise, Marne. Dacă aceleaşi departamente nu sunt chiar în frunte şi în privinţa omuciderii, ele
ocupă ranguri destui de înalte: Seine - locul 26 la omoruri şi locul 17 la omoruri premeditate, Seine-et-
Marne - locul 33, respectiv, 14, Seine-et-Oise - locul 15, respectiv, 24, Marne - locul 27, respectiv, 21.
Departamentul Var care este pe locul 10 la sinucideri este pe locul 5 la omoruri premeditate şi pe locul
6 la omoruri. în Bouches-du-Rhone sunt multe crime sângeroase, dar şi multe autosuprimâri - locul 5
la omoruri şi locul 6 la omoruri premeditate 94. Pe harta sinuciderii, ca şi pe aceea a omuciderii, Ile-de-
France este reprezentată de o pată închisă la culoare, ca şi departamentele mediteraneene, deosebirea
fiind că prima regiune este mai întunecată pe harta omuciderii decât pe cea a sinuciderii şi că lucrurile
stau invers pentru cealaltă zonă. La fel, în Italia, Roma care este al treilea district judiciar la morţile
voluntare se situează pe locul 4 şi la omorurile calificate. în sfârşit, am văzut că în societăţile inferioare
unde viaţa este puţin preţuită, adesea sinuciderile sunt foarte numeroase.
Oricât de incontestabile ar fi aceste fapte şi oricât de mare interes ar prezenta ele, sunt şi altele
opuse, nu mai puţin constante şi mult mai numeroase. Dacă, în anumite cazuri, cele două fenomene
sunt concordante, cel puţin parţial, în alte cazuri sunt în chip manifest antagonice:
1. Dacă, în anumite momente ale secolului ele progresează în acelaşi sens, cele doua curbe luate în
ansamblu - cel puţin unde pot fi urmărite pe perioade îndelungate -contrastează evident. în Franţa,

89 339
O statistică prezentată de FERRI (Omicidio, pag. 373), nu este nici ea mai edificatoare. între 1866 şi 1876, în
ocnele italiene, ar fi avut loc 17 sinucideri comise de către indivizi condamnaţi pentru crime împotriva persoanelor şi
numai 5 comise de vinovaţi de crime împotriva proprietăţii. Dar în ocne, primii sunt mult mai numeroşi decât ceilalţi,
iar, pe de altă parte, nu ştim din ce sursă a luat autorul acestei statistici elementele de care s-a folosit.
90 După OETTINGEN, Moralstatistik, anexe, tabelul 61.
91 Ibid., tabelul 109.
92 Ibid.. tabelul 65.
93 Conform tabelelor alcătuite de FERRI.
3i4

94Această clasificare a departamentelor am luat-o din BOURNET, De la criminalite en France et en Italie, Paris, 1884,
pag. 41-51.
între 1826-1880, aşa cum am văzut, sinuciderea creşte în mod regulat; dimpotrivă, omuciderea tinde să
scadă, deşi în riUn mai lent. între 1826-1830 erau anual, în medie, 279 de inculpaţi pentru omor, dar
nu au fost mai mult de 160 intre 1876-1880, şi în acelaşi interval, numărul lor a fost şi mai scăzut
uneori: 121 - în intervalul 1861-1865; 119 - în intervalul 1856 - 1860. în două perioade, către 1845 şi
imediat după războiul din 1870, a existat o tendinţă de creştere, dar, dacă facem abstracţie de aceste
oscilaţii secundare, mişcarea generală de descreştere este evidentă. Diminuarea este de 43%, în
condiţiile în care populaţia a crescut în acelaşi timp cu 16%.
Regresiunea este mai puţin evidentă în cazul asasinatelor. între 1826-1830, au fost 258 de inculpaţi
pentru omor cu premeditare, iar între 1876-1880 au fost 239 - recul prea puţin pertinent dacă ţinem
seama de sporul de populaţie. Această evoluţie diferită a asasinatului nu trebuie să surprindă. El este,
într-adevăr, o crimă mixtă ce prezintă caractere comune cu omorul, dar manifestă şi diferenţe faţă de
acesta. Uneori este un omor plănuit, la care făptaşul a meditat o vreme, alteori însoţeşte crima
împotriva proprietăţii. în această ultimă variantă, asasinatul, spre deosebire de omucidere, depinde de
alţi factori. El este determinat nu de tendinţele care duc la vărsarea de sânge, ci de mobiluri care stau la
baza furtului. Dualitatea celor două tipuri de crimă era deja sesizabilă în tabelul variaţiilor lunare şi
sezoniere. Omorul cu premeditare atinge punctul culminant iarna, îndeosebi înnoiembrie, ca şi
atentatele pentru furt. Deci nu din aceste variaţii se observă cel mai bine evoluţia curentului
omuciderii, curba omorului traduce mai bine orientarea generală.
Acelaşi fenomen se observă şi în Prusia. în 1834 au fost 368 de anchete pentru omoruri sau
vătămări mortale, adică una la 20 000 de locuitori; în 1851 nu au fost mai mult de 257 - una la 53 000
de locuitori. Mişcarea a continuat şi mai lent. în 1852 a existat o anchetă la 76 000 de locuitori; în
1873 - doar una la 100 000 95. în Italia, între 1875 şi 1890, diminuarea omuciderilor simple si calificate
a fost de 18% (2 660 faţă dc 3 280), pe când sinuciderile au crescut cu 80% 96^. Acolo unde omuciderea
nu pierde teren rămâne cel puţin staţionară. în Anglia, între 1860 şi 1865, se înregistrau anual 359 de
cazuri, dar nu mai mult de 329 între 1881-1885; în Austria, erau 528 în intervalul 1866-1870, dar 510
în intervalul 1881-188597 şi se poate ca, pentru toate aceste ţări, separând omuciderea de crima cu
premeditare, regresiunea ar fi şi mai pronunţată. în tot acest timp, sinuciderea a crescut în toate statele
respective.
Dl. Tarde a încercat să demonstreze că diminuarea omuciderii în Franţa este doar aparentă 98. Ea s-
ar datora faptului că s-a omis să se adauge la procesele judecate la Curtea cu juri cauzele clasate care
nu au mai ajuns la Parchet sau au beneficiat de ordonanţe de neurmărire penală. După acest autor,
numărul omorurilor ce au rămas astfel neurmărite penal şi care, din această pricină, nu au intrat în
calcul şi în tabelele statisticii judiciare nu a contenit să crească; dacă ele ar fi adunate la crimele de
aceeaşi speţă care au făcut obiectul unei judecăţi, s-ar obţine o creştere continuă în loc de pomenita
regresiune. Din păcate, dovada prin care îşi susţine afirmaţia este doar un ingenios aranjament de cifre.
El se mulţumeşte să compare numărul omorurilor şi omorurilor cu premeditare care nu au fost deferite
tribunalelor în cincinalul 1861-1865 cu cel din anii 1876-1880 şi 1880-1885, arătând că al doilea
număr şi, mai ales, al treilea sunt mai mari decât primul. Dar, din tot secolul, în perioada 1861-1865 s-
a întâmplat să fie cele mai puţine cauze oprite înainte de judecată - numărul lor este în mod
excepţional infim, nu se ştie din ce pricină. Este deci termenul de comparaţie cel mai nepotrivit. Şi
apoi, comparând doar două - trei cifre, nu se poate stabili o regulă. Dacă în locul acelui punct de reper,
dl. Tarde ar fi observat variaţiile înregistrate de numărul acelor cauze pe o perioadă mult mai îndelun-
gată, ar fi ajuns la o altă concluzie. Şi iată rezultatul unei asemenea cercetări:
Numărul cauzelor neurmărite penal99
1835- 1839- 1846- 1861- 1876- 1880-
1838 1840 1850 1865 1880 1885
Omoruri 442 503 408 223 322 322

95 STARKE, Verbrechen und Verbrecber in Preussen, Berlin, 1884, pag. 144 şi urm.
96 Conform tabelelor lui FERRI.
97 Vezi BOSCO, Gli Omicidi in alcuni Staţi d'Europa, Roma. 1880.
98 Philosophie penale, pag. 347 - 348.
99 Unele dintre cazuri nu au fost urmărite penal pentru câ nu constituie nici crime nici delicte. Ele ar fi trebuit
defalcate. Nu am făcut, totuşi, acest lucru pentru a respecta metoda autorului nostru şi, de altfel, suntem convinşi,
defalcarea nu ar fi schimbat cu nimic rezultatul.
Omoruri cu premeditare 313 320 333 217 231 252

Cifrele nu variază în mod foarte regulat; dar de la 1835 la 1885 au scăzut uşor în pofida creşterii
produse către 1876. Diminuarea este de 37% pentru omoruri şi de 24% pentru asasinate. Nimic nu
îndreptăţeşte, aşadar, concluzia că se poate vorbi de o creştere a respectivei criminalităţi100.
2. Dacă există ţări ce cumulează sinuciderea şi omuciderea, asta se produce în proporţii inegale -
niciodată cele două manifestări nu ating maxima de intensitate în acelaşi punct. De regulă generală,
acolo unde omuciderea este foarte dezvoltată, ea conferă un soi de imunitate împotriva sinuciderii.
Spania, Irlanda şi Italia sunt cele trei ţări europene unde oamenii se sinucid cel mai puţin - prima
numără 17 cazuri la un milion de locuitori, a doua 21 şi a treia 37, dar, toto dată, nu există alte ţări
europene în care să se ucidă mai mult. Sunt singurele ţări unde numărul crimelor îl întrece pe cel al
morţilor voluntare - Spania are de trei ori mai multe omoruri decât sinucideri (1 484 omucideri în
medie între anii 1885-1889 şi numai 514 sinucideri), în Irlanda numărul omorurilor este dublu faţă de
cel al sinuciderilor (225 faţă de 116), în Italia se produc o dată şi jumătate mai multe omoruri decât
sinucideri (2 322 faţă de 1 437). Dimpotrivă, Franţa şi Prusia sunt fecunde în sinucideri (160 şi 260 de
cazuri la un milion); omuciderile sunt aici de două ori mai puţin numeroase - Franţa numără doar 734
de cazuri, iar Prusia 459, în medie, pe an, în intervalul 1882 -1888.
Aceleaşi raporturi se menţin in interiorul respectivelor ţări. în Italia, pe harta sinuciderilor, tot
nordul este întunecat, iar sudul complet luminos, dar pe harta omuciderilor situaţia se inversează. De
altfel, dacă împărţim provinciile italiene în două clase, în funcţie de rata sinuciderii, vom remarca
antagonismul desăvârşit cu rata medie a omuciderilor corespunzătoare fiecărei grupe.

Prima clasă 4,1 - 30 sinucideri la un milion 271,9 omucideri la un milion

A doua clasă 30 - 88 95,2

Provincia unde se ucide cel mai mult este Calabria - 69 de omoruri calificate la un milion de
locuitori şi tot ea este provincia cu cele mai puţine sinucideri.
în Franţa, departamentele unde se comit cele mai multe omoruri sunt Corsica, Pyrenees-Orientales,
Lozere şi Ardeche. Dar, sub raportul sinuciderii Corsica coboară de pe primul loc în poziţia 85,
Pyrenee-Orientales ocupă poziţia 63, Lozere - 83, iar Ardeche - 68101.
în Austria, sinuciderea atinge maxima în Austria inferioară, în Boemia şi în Moravia, fiind slab
dezvoltată în Carniola şi Dalmaţia. Dimpotrivă, Dalmaţia înregistrează 79 de omucideri la un milion
de locuitori şi Carniola 57, 4, în timp ce Austria inferioară numai 14, Boemia 11 şi Moravia 15.
3. Am arătat că războaiele au menirea de a diminua evoluţia sinuciderii. Ele produc
acelaşi efect şi asupra furturilor, escrocheriilor, abuzului de încredere etc. Dar este şi o
crimă care face excepţie de la această regulă, anume omuciderea. în Franţa, după ce între
1866 -1869 au fost în medie 119 omoruri, numărul lor a crescut brusc la 133, în 1870, apoi
la 224 - în 1871, adică cu 88% 102. Creştere în fapt şi mai importantă, dacă ne gândim că
vârsta la care se ucide cel mai mult se situează în jurul a 30 de ani şi că, tineretul, fiind
atunci înrolat, crimele pe care le-ar fi putut comite pe timp de pace nu au avut cum să se
producă spre a intra în calculul statistic. în plus, mai mult ca sigur că dezorganizarea
administrativă a favorizat tăinuirea unor asemenea fapte şi a făcut ca unele anchete să nu
aibă urmări penale. Dacă, în pofida acestor două cauze de diminuare, omuciderile, totuşi,
au crescut, ne putem da seama că în realitate creşterea trebuie să fi fost mult mai serioasă.

100 O a doua consideraţie prezentată de acelaşi autor întru susţinerea tezei sale nu este nici ea convin gâtoare. După
el, ar trebui sâ se ţină seama şi de omuciderile clasate din greşeală in categoria morţilor voluntar sau accidentale. Or,
cum şi numărul unora şi numărul celorlalte a crescut de la începutul secolului XIX, autori trage concluzia câ numărul
omuciderilor plasate sub una sau alta dintre cele două etichete trebuie sâ fi cresci şi el. Iată, zice dl. Tarde, o altă creştere
serioasă de care trebuie să se ţină seama dacă vrem sâ apreciem core« evoluţia omuciderii. Insă raţionamentul lui se
întemeiază pe o confuzie. Dacă numărul morţilor accidentale voluntare a crescut asta nu înseamnă că s-a întâmplat la fel
cu omuciderile clasate din eroare la această rubric Dill feptul câ există mai multe sinucideri şi mai multe accidente, nu
rezulta câ sunt mai multe şi falsele sinucide ori falsele accidente. Pentru ca 0 asemenea ipoteză Să fie veridică, ar trebui
arătat că anchetele poliţieneşti judiciare se fac mai prost ca altădată - supoziţie ce ni se pare total neîntemeiată. E drept,
dl. Tarde se mira astăzi sunt mai multe decese prin înec decât odinioară şi este dispus să vadă aici, în această creştere o
creşte disimulată de omucideri. Dar şi numărul celor care au murit trăsniţi a crescut mult, s-a dublat chiar. Şi nu* nici o
legătură cu lipsa de vigilentă. Recensămintele statistice se fac mult mai riguros. Cât despre înecaţi, sa uitam, cei care se
scaldă în mare sunt tot mai mulţi, porturile tot mai active, vapoarele mai numeroase şi pe ra se produc din ce în ce mai
multe accidente.
101| n cazu ţ asasinatelor, inversiunea nu mai este la fel de pronunţată, ceea ce reconfirma caracterul n

al acestei crime semnalat mai sus.

102 Dar asasinatele au scăzut, de la 200 în 1869 şi 215 în 1868, la 162 în 1870. Vedem din nou că se impune o distincţie
între cele două feluri de crime.
 Şi în Prusia, când a izbucnit războiul cu Danemarca, în 1864, omuciderile s-au ridicat de la 137 la
169, nivel ce nu mai fusese atins din 1854; în 1865, au coborât la 153, dar s-au ridicat apoi în anul
următor (159), deşi armata prusacă fusese mobilizată. în 1870, se constată o uşoară scădere în raport
cu 1869 (151 faţă de 185)^ scădere ce s-a accentuat în 1871 (136 de cazuri) - dar cât de puţin pe lângă
alte crime! în acelaşi moment, furturile calificate au scăzut la jumătate, 4 599 în 1870 faţă de 8 676 în
1869. în plus, in respectivele cifre sunt cuprinse nediferentiat omorurile şi asasinatele; or, cele două
crime nu au aceeaşi semnificaţie, iar noi ştim că şi în Franţa numai primele se înmulţesc în vreme de
război. Deci dacă diminuarea totală a tuturor omuciderilor nu este mai considerabilă, se poate
presupune că cifra a fost trasă în sus de faptul că omorurile şi asasinatele nu au fost separate. De altfel,
dacă am putea include în calcul toate cazurile ce trebuie să fi fost omise din pricinile arătate mai sus,
regresiunea aparentă s-ar reduce la mai nimic. în sfârşit, este de remarcat si că omorurile prin
imprudenţă au crescut atunci sensibil, de la 268 în 1869 la 303 în 1870 şi la 310 în 1871 103. Nu este şi
asta o dovadă că în acel moment se făcea mai puţin caz de viaţa omenească decât pe timp de pace?
Crizele politice au acelaşi efect. în Franţa, în timp ce curba omorurilor a rămas staţio nară, între
1840-1846, ea urcă brusc în 1848 spre a atinge maxima în 1849 (240) 104. Fenomenul se produsese deja
în primii ani ai domniei lui Ludovic-Filip, când competiţia între partidele politie a fost extrem de
violentă. în acel moment omorurile au atins cota cea mai ridicată din tot secolul. De la 204 în 1830, au
urcat la 264 în 1831 - record niciodată depăşit ulterior; în 1832 se situează la cota 253, iar în 1833-la
257. în 1834, se produce o bruscă scădere ce se accentuează din ce în ce, în 1838, nemaifiind decât
145 de cazuri, adică o diminuare de 44%. în tot acest timp evoluţia sinuciderii a fost în sens invers, în
1833, este la acelaşi nivel ca în 1829 (1 973 de cazuri, respectiv, 1 904 cazuri), apoi, din 1834, începe
o foarte rapidă mişcare ascensională, creşterea fiind de 30% - în 1838.
4. Sinuciderile au loc mai degrabă la oraş, iar omuciderile la sate. însumând omo-
rurile, paricidele şi infanticidele, constatăm că în 1887, în mediul rural au fost comise
11,1 crime de acest gen şi numai 8,6 în mediul urban. Situaţia din 1880 este cam aceeaşi:
11,0, respectiv, 9,3.
5. Am văzut că tendinţa de sinucidere este diminuată în mediile catolice, dar sporeşte în cele
protestante. Omuciderile, însă, arată exact invers: mult mai numeroase în ţări catolice decât la
populaţiile protestante:
Omucideri Omucideri cu Omucideri Omucideri cu
Ţări simple la premeditare la Ţări simple la 1 premeditare la
catolice 1 milion de 1 milion de protestante milion de 1 milion de
locuitori locuitori locuitori locuitori
Italia 70 23,1 Germania 3,4 3,3
Spania 64,9 8,2 Anglia 3,9 1,7
Ungaria 56,2 11,9 Danemarca 4,6 3,7
Austria 10,2 8,7 Olanda 3,1 2,5
Irlanda 8,1 2,3 Scoţia 4,4 0,70
Belgia 8,5 4,2
Franţa 6,4 5,6
Media 32,1 9,1 Media 3,8 2,3

Opoziţia dintre cele două grupe este frapantă mai ales în privinţa omuciderilor simple.
Acelaşi contrast se poate observa şi în cadrul Germaniei. Districtele care se ridică deasupra mediei
sunt cele catolice: Posen (18, 2 omoruri şi asasinate la 1 milion de locuitori), Donau (16, 7), Bromberg
(14,8), Bavaria Inferioară şi Bavaria Superioară (13,0). Mai mult, pe teritoriul Bavariei, în provincii se
înregistrează cu atât mai multe omucideri cu cât acestea numără mai puţini protestanţi:
Provincii

Cu minoritate Omoruri şi Cu Omoruri şi Cu peste 90% Omoruri şi

catolică asasinate la 1 majoritate asasinate la 1 catolici asasinate la 1
milion de catolică milion de milion de
locuitori locuitori locuitori
Palatinatul Franconia Palatinatul
Rinului 2,8 Inferioară 9 Superior 4,3
Franconia Suabia 9,2 Bavaria
centrală 6,9 Superioară 13,0
Franconia Bavaria

103 După STARKE, op. cit, pag. 133

104 Omorurile cu premeditare se menţin însă aproape la acelaşi nivel.
Superioară 6,9 Inferioară 13,0
Media 5,5 Media 9,1 Media 10,1

Excepţie de la regulă face doar Palatinatul Superior. De altfel, se poate compara tabelul de mai sus
cu cel din capitolul „Sinuciderea egoistă" pentru a constata evidenţa repartizării invers proporţionale a
sinuciderii şi a omorurilor.
6. In sfârşit, în timp ce viaţa de familie are o acţiune moderatoare asupra sinuciderii, ea stimulează
crima. în perioada 1884-1887, la un milion de persoane căsătorite, s-au înregistrat, în medie, 5,07
omoruri, iar la un milion de celibatari peste 15 ani - 12,7. Cei dintâi par, aşadar, să se bucure faţă de
ceilalţi de un coeficient de protecţie de aproximativ 2,3. Numai că trebuie ţinut seama de faptul că cele
două categorii de subiecţi nu au aceeaşi vârstă şi că intensitatea înclinaţiei pentru omucidere variază în
diferitele etape de viaţa. Celibatarii au în medie între 25 şi 30 de ani, persoanele căsătorite -
aproximativ 45. Insă chiar între 25 şi 30 de ani se situează maxima tendinţei de a ucide; un milion de
indivizi cu această vârstă comit anual 15, 4 omoruri, în timp ce la 45 de ani rata nu este decât de 6,9.
Raportul dintre prima cifră şi cea de-a doua este de 2,2. Astfel doar în virtutea vârstei înaintate,
persoanele căsătorite ar fi trebuit să comită de două ori mai puţine omoruri decât celibatarii. Situaţia
lor, privilegiată în aparenţă, nu provine din faptul că sunt căsătoriţi, ci din faptul că sunt mai înaintaţi
în vârstă. Viaţa domestică nu le conferă nici un fel de imunitate.
Nu numai că nu apără împotriva omuciderii, dar putem presupune că incită la crimă. Este
plauzibilă ipoteza că populaţia căsătorită se bucură, în principiu, de o mai înaltă moralitate decât
populaţia celibatară. Superioritate datorată, credem noi, nu atât selecţiei matrimoniale, ale cărei efecte,
totuşi, nu sunt de neglijat, cât mai ales acţiunii exercitate de familie asupra tuturor membrilor ei. Este
neîndoielnic că un subiect izolat şi abandonat sieşi derapează mai lesne de la regulile moralităţii, decât
unul care se supune tot timpul disciplinei binefăcătoare a mediului familial. Aşadar, dacă în privinţa
omuciderii, persoanele căsătorite nu au o situaţie mai bună decât celibatarii, însemnă că influenţa
moralizatoare de care beneficiază, şi care ar trebui să-i deturneze de la orice fel de crimă, este parţial
neutralizată de o influenţă agravantă care îi împinge să ucidă şi care trebuie să ţină de viaţa de
familie346.
Pe scurt deci, sinuciderea şi omuciderea fie coexistă, fie se exclud reciproc; fie se manifestă în
acelaşi fel sub influenţa aceloraşi condiţii, fie au manifestări contrare, cazurile de antagonism fiind
cele mai numeroase. Cum să explicăm aceste aspecte în aparenţă contradictorii?
Singura cale de a le concilia este să admitem că există mai multe feluri de sinucidere, dintre care
unele sunt oarecum înrudite cu omuciderea, pe când altele o resping. Căci nu este posibil ca unul şi
acelaşi fenomen să se manifeste atât de diferit în aceleaşi circumstanţe. Sinuciderea care variază în
acelaşi fel ca şi omorul şi sinuciderea care variază în sens invers nu ar putea să fie de aceeaşi natură.
Noi am arătat, într-adevăr, că există diferite tipuri de sinucidere cu proprietăţi specifice. Concluzia
părţii precedente a lucrării de faţă este astfel confirmată, ajutându-ne, totodată, să explicăm aspectele
expuse mai sus. Aceste aspecte singure lasă de presupus diversitatea internă a sinuciderii, dar ipoteza
încetează de a mai fi o ipoteză prin apropierea de rezultatele noastre anterioare, pe lângă faptul că le
conferă acelor rezultate, în plus, prin această apropiere, un fel de dovadă suplimentară. Ba chiar, ştiind
care sunt diferitele feluri de sinucidere şi în ce constă ele, putem uşor să ne dăm seama care sunt cele
incompatibile cu omuciderea şi care sunt cele ce au în parte aceleaşi cauze, să înţelegem cum se face
că incompatibilitatea are mai mare generalitate.
Tipul de sinucidere cel mai răspândit la ora actuală, cel care contribuie substanţial la ridicarea cifrei
anuale de morţi voluntare, este sinuciderea egoistă. Ea se caracterizează printr-o stare de depresie şi de
apatie produsă de un individualism exagerat. Individul nu

™° Remarca aceasta este menită mai degrabă să ridice un semn de întrebare, decât să tranşeze chestiunea. Spre a
rezolva problema, ar trebui izolată acţiunea vârstei de acţiunea stării civile, aşa cum am procedat în cazul sinuciderii.
mai ţine să existe pentru că nu mai ţine destul la singurul mijlocitor care îl leagă de real, anume
societatea. Având un puternic instinct al sinelui şi al propriei lui valori, el vrea să-şi fie propriul scop
şi, cum un asemenea obiectiv nu ar putea să-i fie suficient, târăşte în lâncezeală şi plictiseală o
existenţă ce îi apare atunci ca lipsită de sens. Omuciderea depinde de condiţii opuse. Este un act
violent şi pătimaş. Or, acolo unde societatea este de asemenea manieră integrată încât individualismul
părţilor este puţin accentuat, intensitatea trăirilor colective ridică nivelul general al vieţii pasionale, ba
chiar nu există alt teren mai favorabil dezvoltării pasiunilor ucigaşe. Acolo unde spiritul domestic şi-a
păstrat vechea forţă, ofensele îndreptate împotriva familiei sunt considerate sacrilegii, niciodată
îndeajuns de crud pedepsite, pedeapsă niciodată lăsată în seama vreunui terţ. De acolo a venit obiceiul
vendettei care încă scaldă în sânge Corsica şi unele ţinuturi meridionale. Acolo unde e foarte vie,
credinţa religioasă conduce adesea la acte ucigaşe. Ca şi convingerile politice.
în general, curentul homicid este cu atât mai violent mai ales dacă nu are frâna conştiinţei publice,
adică dacă atentatele la viaţa altuia sunt socotite vini neînsemnate, dar, cum atentatelor li se atribuie cu
atât mai puţină gravitate cu cât morala comună pune mai puţin preţ pe viaţa individului şi pe ceea ce îl
interesează pe acesta, un slab individualism, sau, pentru a relua expresia folosită de noi, o stare de
altruism excesiv, împinge la omucidere. Iată de ce, în societăţile inferioare, sunt şi numeroase şi rar
reprimate crimele. Această frecvenţă şi indulgenţa relativă de care se bucură derivă dintr-o singură
cauză: respectul redus faţă de personalităţile individuale le expune foarte tare pe acestea la violenţă şi
face ca actele violente să pară mai puţin criminale. Sinuciderea egoistă şi omuciderea rezultă, aşadar,
din cauze antagoniste şi, prin urmare, este imposibil ca una să se dezvolte în voie acolo unde cealaltă
este înfloritoare. Acolo unde pasiunile sociale sunt vii, omul este mai puţin înclinat la reverie sterilă
sau la calcul rece, în spirit epicurian. Când este obişnuit să nu pună preţ pe destinele particulare, nu se
va pierde în interogaţii anxioase asupra propriului destin. Când nu face caz de durerile omeneşti,
povara suferinţelor personale îi va părea mai uşoară.
Dimpotrivă, din aceleaşi cauze, sinuciderea altruistă şi omuciderea pot foarte bine sâ coexiste în
paralel, căci ele depind de condiţii ce diferă doar ca nuanţă. Când ai fost educat să-ţi dispreţuieşti
propria existenţă, cum să nutreşti stimă faţă de alţii? Pentru acest motiv omuciderea şi morţile
voluntare sunt deopotrivă în stare endemică la popoarele primitive. Pare însă de necrezut să se poată
atribui aceleiaşi origini cazurile de paralelism pe care le-am întâlnit la naţiunile civilizate. Acele
sinucideri pe care le-am observat în mediile cele mai civilizate coexistând uneori în mare număr cu
omorurile nu pot să fie produse de acea stare de altruism exagerat, căci, pentru a împinge la sinucidere,
trebuie ca altruismul să fie extraordinar de intens, mai intens chiar decât e nevoie pentru a da naştere
omuciderii. într-adevăr, oricât de mic preţ aş pune pe existenţa individului în general, individului care
sunt va avea întotdeauna în ochii mei mai multă valoare decât altul. Omul mediu este mai înclinat să
respecte persoana umană în el însuşi decât în semeni, prin urmare, trebuie o cauză mai viguroasă
pentru abolirea acestui sentiment de respect în primul caz decât în al doilea. Or, astăzi, în afară de
câteva medii speciale, cum ar fi armata, gustul impersonalităţii şi al renunţării nu e prea pronunţat, iar
sentimentele contrare sunt prea generale şi prea puternice pentru a face atât de lesne de dus la
îndeplinire distrugerea de sine. Trebuie deci sâ existe o altă formă de sinucidere, mai modernă, suscep -
tibilă de a se combina cu omuciderea.
Este vorba de sinuciderea anomică. într-adevăr, anomia generează o stare de exasperare şi de
dezgust iritat care, după împrejurări, se întoarce fie împotriva subiectului, fie împotriva altuia. în
primul caz va exista o sinucidere, în celălalt o omucidere. Cât despre cauzele care determină direcţia
forţelor astfel surexcitate, ele ţin de constituţia morală a agentului, de gradul ei de rezistenţă ce o face
să încline de o parte sau de cealaltă. Un om de moralitate mediocră va fi mai degrabă ucigaş decât
sinucigaş. Am mai văzut că, uneori, cele două manifestări se produc în succesiune, ca faţete ale unuia
şi aceluiaşi act - ceea ce demonstrează strânsa lor înrudire. Surexcitarea în care se află atunci individul
este într-atât exacerbată, încât, pentru a se elibera, el are nevoie de două victime.
Iată de ce astăzi, îndeosebi în marile centre şi în regiunile cu civilizaţie intensă, se întâlneşte un
anumit paralelism între dinamica omuciderii şi cea a sinuciderii. Pentru câ cinomiâ este 3.ici în steirs
sentă A.ceessi csu.22. împiedics descreşterea omorurilor în acelaşi ritm cu înmulţirea sinuciderilor. într-
adevăr, dacă progresul individualismului se-câtuieşte unul dintre izvoarele omuciderii, anomia, care
însoţeşte dezvoltarea economică, lasă culoar liber celuilalt. Anume, putem considera că, dacă după
război, în Franţa, şi mai cu seamă în Prusia, omuciderea de sine şi omuciderea de semeni s-au înmulţit
simultan, motivul trebuie căutat în instabilitatea morală care, din cauze diferite, s-a intensificat în
aceste două ţări. In sfârşit, ne putem astfel explica de ce, în pofida concordanţelor parţiale,
antagonismul este general. Pentru că sinuciderea anomică nu are loc în masă decât în anumite puncte,
acolo unde activitatea industrială şi comercială a luat avânt, iar sinuciderea egoistă, care este într-
adevăr cea mai răspândită, exclude crimele sângeroase.
Iată concluzia noastră. Sinuciderea şi omuciderea variază frecvent în raport invers proporţional nu
pentru câ sunt două faţete ale aceluiaşi fenomen, ci pentru că ele constituie, în anumite privinţe, două
curente sociale contrare. Ele se exclud aşa cum maladiile provocate de secetă le exclud pe cele produse
de umezeala excesivă, cum noaptea nega ziua. Totuşi, dacă opoziţia generală nu împiedică o oarecare
armonie, este pentru că anumite tipuri de sinucidere, în loc să depindă de cauze antagonice acelora din
care derivă omuciderile, exprimă, dimpotrivă, aceeaşi condiţie socială şi se dezvoltă în cadrul aceluiaşi
mediu moral. De altfel, putem anticipa că omuciderile care coexistă cu sinuciderea anomică şi cele
care se împacă cu sinuciderea altruistă nu au aceeaşi natură, câ, prin urmare, omuciderea, ca şi
sinuciderea, nu este o entitate criminologică unică şi indivizibilă, ci trebuie să cuprindă o pluralitate de
specii foarte diferite unele de altele. Dar nu este locul să insistăm asupra acestei importante teze de
criminologie.
Deci nu este adevărat câ sinuciderea reprezintă o contrapondere fericită menită să diminueze
imoralitatea şi că, prin urmare, am putea fi interesaţi să nu-i stânjenim evoluţia. Ea nu este un derivativ
al omuciderii. Fără îndoială, constituţia morală de care depinde sinuciderea egoistă şi aceea care
contribuie la regresul omorurilor în societăţile civilizate sunt solidare, dar sinucigaşul din această
categorie, este departe de a fi un ucigaş avortat, el nu are nimic din ceea ce defineşte un ucigaş. El este
o persoană trista şi deprimată. Deci vom putea condamna actul lui fără a-i transforma în asasini pe cei
care au apucat aceeaşi cale ca el. Se poate spune că, blamând sinuciderea, înseamnă în acelaşi timp c
blamăm şi, prin urmare, că slăbim starea de spirit din care provine ea, anume acel soi d hiperestezie
faţă de tot ce priveşte individul? Că, prin aceasta, riscăm să sporim gustul d impersonalitate şi de
omucidere ce derivă de aici? Dar, pentru a putea înfrâna porniri] criminale, individualismul nu are
nevoie să atingă acel grad de intensitate excesivă car face din el o sursă de sinucideri. Pentru ca
individului să-i repugne vărsarea de sânge n este nevoie ca el să nu ţină la nimic altceva decât la sine
însuşi. Este de-ajuns ca el să ii bească şi să respecte persoana umană în general. Tendinţa de
individualizare poate fi de< convenabil limitată fără ca tendinţa homicidă să fie, prin aceasta,
consolidată.
Cât despre anomie, deoarece ea produce la fel de bine omucidere ca şi sinucidere, t( ceea ce poate
să o înfrâneze le înfrânează şi pe una şi pe cealaltă. Şi nu avem de ce sâ n temem că, împiedicată de a
se manifesta sub formă de sinucidere, ea s-ar traduce într-u număr mai mare de omoruri, căci omul
destul de sensibil la disciplina morală încât s renunţe de a-şi lua viaţa din respect pentru conştiinţa
publică şi interdicţiile ei va fi şi m; refractar la omucidere, care este mai dezonorantă şi mai sever
reprimată. Pe deasupr; am văzut că în asemenea cazuri se omoară cei mai buni; nu există deci motive
de a fave riza o selecţie naturală pe dos.
Capitolul acesta ne poate ajuta să elucidăm o problemă dezbătută frecvent.
Se ştie la câte discuţii a dat naştere întrebarea dacă sentimentele nutrite faţă de se meni nu sunt
decât o extensie a sentimentelor egoiste sau, dimpotrivă, sunt independente. Or, vedem că nici una
dintre ipoteze nu este întemeiată. Desigur mila pentr altul şi mila pentru sine nu sunt străine una de
cealaltă, căci progresează sau regreseaz în paralel, dar nu provin una din alta. înrudirea lor vine din
faptul că amândouă derivă di aceeaşi stare a conştiinţei colective, ale cărei aspecte diferite sunt. Ceea
ce exprimă el este felul în care opinia apreciază valoarea morală a individului în general. Dacă
individu se bucură de mare stimă publică, vom aplica această judecată socială atât celorlalţi cât ş nonă
înşine, persoana lor ca şi a noastră capătă mai mare preţ în propriii noştri ochi ş devenim mai sensibili
la tot ceea ce îi priveşte în parte pe fiecare dintre ei, ca şi la cee ce ne priveşte pe noi, în particular.
Durerile lor, ca şi durerile noastre vor fi de neîngâduit Compasiunea noastră pentru ei nu este, deci, o
simplă prelungire a celei pe care o nutrin faţă de noi înşine. Şi una şi cealaltă sunt efectele aceleiaşi
cauze, ele s-au născut dii aceeaşi stare morală. Desigur starea aceasta morală se va diversifica, după
cum se aplic; la noi înşine sau la ceilalţi, revigorată de instinctele noastre egoiste, în primul caz,
diluată în al doilea caz. Dar este prezentă şi activă în amândouă. într-atât că până şi sentimentele ce par
a ţine cel mai mult de complexitatea personală a individului depind de cauze care îl depăşesc! însuşi
egoismul nostru este, în bună parte, un produs al societăţii.
PLANŞA VI 105. SINUCIDERI PE GRUPE DE VÂRSTĂ (Departamentele franceze
exceptând Seine) Cifre absolute (1889-1891)
Vârsta Persoane căsătorite Văduvi
Fără copii Cu copii Fără copii Cu copii
Bărbaţi
0 - 15 ani 1,3 0,3 0,3
15-20 0,3 0,6
20-25 6,6 6,6 0,6

105 Tabelul a fost alcătuit pe baza unor documente inedite de la Ministerul de jusdţie. Nu ne-am putut folosi prea mult
de ele, deoarece recensământul populaţiei nu indică pentru fiecare grupă de vârstă numărul persoanelor căsătorite şi al
văduvilor fără copii. Publicăm, totuşi, rezultatul muncii noastre, în speranţa că va putea fi utilizat cu timpul, când va fi
acoperită această lacună.
25-30 33 34 2,6 3
30-40 109 246 11,6 20,6
40 - 50 137 367 28 48
50 - 6 0 190 457 48 108
60-70 164 385 90 173
70-80 74 187 86 212
Peste 80 de ani 9 36 25 71
Femei
0 - 15 ani
15-20 2,3 0,3 0,3
20-25 15 15 0,6 0,3
25-30 23 31 2,6 2,3
30-40 46 84 9 12,6
40-50 55 98 17 19
50-60 57 106 26 40
60-70 35 67 47 65
70-80 15 32 30 68
Peste 80 de ani 1,3 2,6 12 19
 Sinuciderea - Studiu de sociologie 233

CAPITOLUL III
CONSECINŢE PRACTICE

Acum după ce am aflat ce este sinuciderea, care sunt tipurile şi legile ei, să vedem a
atitudine trebuie să adopte societăţile actuale în privinţa acestui fenomen.
întrebarea presupune o alta. Actuala situaţie a sinuciderii la popoarele civilizate tre buie
considerată normală sau anormală? în funcţie de răspuns, vom vedea dacă sunt ne cesare şi
posibile reforme menite a-i îngrădi acţiunea sau, dimpotrivă, dacă e bine să o ac ceptăm aşa
cum este, condamnând-o, totodată.

I
Vă miraţi probabil că se poate pune o asemenea întrebare.
într-adevăr, suntem obişnuiţi să socotim anormal tot ce este imoral. Deci, dacă, aşa cum am
arătat, sinuciderea ofensează conştiinţa morală, pare imposibil sâ nu o vedem ca
348 om mai a r ă t a t n a pvnrpciu ciînrpma
de imoralitate, crima adică, nu trebuie să fie cu necesitate aşezată între manifestările morbide.
Afirmaţia, e drept, a deconcertat unele spirite şi, la o examinare superficială, părea că zdruncină
fundamentul moralei. Şi, totuşi, nu are nimic subversiv. Ca dovadă argumentaţia pe care se
întemeiază ce s-ar putea rezuma astfel:
Sau cuvântul maladie nu înseamnă nimic, sau denumeşte ceva de evitat. Fireşte, nu este
morbid tot ce este evitabil, dar tot ce este morbid poate fi evitat, cel puţin de căUe generalitatea
subiecţilor. Dacă nu vrem să eludăm distincţia în idei şi în termeni, este imposibil să denumim
aşa o stare sau o caracteristică pe care fiinţele dintr-o specie nu au cum să nu o aibă, pe care
structura lor o implică în mod necesar. Pe de altă parte, nu avem decât un semn obiectiv,
empiric determinabil şi susceptibil de a fi controlat, prin care putem să recunoaştem existenţa
acestei necesităţi: universalitatea. Dacă, pretutindeni şi întotdeauna, două fapte se întâlnesc ca
fiind corelate, fără nici o excepţie, presupunerea că ar putea fi separate este contrazisă de orice
metodă. Legătura dintre ele poate fi mediată, dar rămâne necesară106.
Or, nu există societate cunoscută unde, sub diferite forme, sâ nu se observe o criminalitate
mai mult sau mai puţin dezvoltată. Nu există popor în care morala să nu fie zilnic violată.
Trebuie deci să spunem că este necesară crima, că nu se poate ca ea să nu existe, câ, aşa cum le
cunoaştem, condiţiile fundamentale de organizare socială o implică în mod logic. Prin urmare,
crima este normală. Inutil să invocăm aici imperfecţiunile inevitabile ale naturii umane şi să
susţinem că răul, deşi nu poate fi împiedicat, nu încetează de a fi ca atare - este un limbaj de
predicator, nu de om de ştiinţă. O imperfecţiune necesara nu este o maladie; dacă ar fi, ar trebui
să admitem maladia pretutindeni, pentru că imperfecţiunea există pretutindeni. Nu este funcţie a
organismului, formă anatomică în legătură cu care să nu visam la perfecţionare. S-a spus o dată
că un optician ar roşi dacă ar fi produs un instrument de vedere aşa de grosolan ca ochiul
omenesc. Dar nimeni n-a conchis şi nici nu s-ar putea conchide că structura acestui organ este
anormală. Mai mult, este imposibil ca ceea ce este necesar să nu aibă în sine ceva perfecţiune,
spre a folosi limbajul mai tehnologic al adversarilor noştri. Ceea ce este condiţie indispensabilă
348
Vezi Regles de la methode sociologique, capitolul III
a vieţii nu poate sâ nu Se util, decât dacă viaţa nu este utilă. Din asta nu putem ieşi. Şi, într-
adevăr, am arătat că poate fi folositoare crima. Dar foloseşte numai dacă este dezaprobată şi
reprimată. In mod eronat, s-a crezut că simpla ei catalogare între fenomenele de sociologie

106 Dar, o legătură logică nu este mediată? Oricât de apropiaţi ar fi cei doi termeni pe care îi uneşte, ei rămân
distincţi şi, prin urmare, există mereu între ei un interval logic.
normală implică iertarea. Dacă este normal să existe crime, este normal ca ele să fie pedepsite.
Pedeapsa şi crima sunt cei doi termeni ai unui cuplu inseparabil. Nici unul nici celălalt nu pot să
lipsească. O relaxare anormală a sistemului represiv are ca efect stimularea criminalităţii şi un
grad de intensitate anormală a ei. Să aplicăm aceste idei la sinucidere.
Este adevărat, nu deţinem suficiente date pentru a da asigurări ferme că nu există societate
care nu cunoaşte sinuciderea. E mic numărul popoarele pentru care statistica ne informează în
această chestiune. Cât despre celelalte popoare, existenţa sinuciderii cronice nu poate fi atestată
decât prin urmele pe care le lasă în legislaţie, însă nu ştim cu certitudine dacă pretutindeni
sinuciderea a făcut obiectul unei reglementări juridice. Putem afirma, totuşi, că este situaţia cea
mai generală. Sinuciderea este când prescrisă, când dezaprobată, când interzicerea ei este
categorică, când comportă rezerve şi excepţii, dar, prin analogie, suntem îndreptăţiţi să credem
că trebuie să nu fi rămas niciodată indiferentă dreptului şi moralei, anume că ea a avut
întotdeauna destulă importanţă spre a atrage asupra ei privirea conştiinţei publice. în orice caz,
este sigur că anumite curente generatoare de sinucidere, mai mult sau mai puţin intense în
funcţie de epoci, au existat dintotdeauna la popoarele europene, statistica ne furnizează dovezi
începând cu secolul al XLX-lea, iar documentele juridice pentru perioadele anterioare.
Sinuciderea este aşadar un element al structurii lor normale şi, probabil, al oricărei structuri
sociale.
Şi, de altfel, nu este imposibil să ne dăm seama cum se raportează sinuciderea la aceste
structuri.
Este evidentă mai ales legătura dintre sinuciderea altruistă şi societăţile inferioare. Pentru că
stricta subordonare a individului faţă de grup este principiul pe care se întemeiază aceste
societăţi, acolo sinuciderea altruistă reprezintă, ca să spunem aşa, un procedeu indispensabil de
disciplină colectivă. Dacă omul nu ar fi preţuit foarte puţin propria viaţă, el nu ar fi fost ceea ce
trebuia să fie, iar din moment ce el nu face mare caz de viaţa lui, este inevitabil să facă un
pretext din orice pentru a săpa de ea. Există deci o legătură strânsă între practica acestei
sinucideri şi organizarea morală a acestor societăţi. Astăzi lucrurile se prezintă la fel în acele
medii deosebite unde se impune abnegaţie şi impersonalitate. Şi astăzi, spiritul militar nu poate
fi puternic decât dacă individul este detaşat de propria persoană, iar o atare detaşare deschide cu
necesitate calea sinuciderii.
Din raţiuni contrare, în societăţile şi în mediile unde demnitatea persoanei este scopul
suprem de conduită, unde omul este un Dumnezeu pentru oameni, individul este lesne înclinat
să ia omul care sălăşluieşte în el drept un Dumnezeu, să se erijeze el însuşi în obiect al
propriului cult. Când morala se preocupă înainte de toate să-i făurească despre el însuşi o idee
foarte înaltă, sunt de-ajuns câteva combinări de circumstanţe, încât omul sâ devină incapabil de
mai vedea ceva mai presus de el. Fără îndoială, individualismul nu este în mod obligatoriu
egoism, dar se apropie - nu poţi să-1 stimulezi pe unul fără ca celălalt sâ nu se răspândească mai
viguros. Astfel se produce sinuciderea egoistă. în sfârşit, la popoarele unde progresul este şi
trebuie să fie rapid, regulile care îl înfrânează pe individ se impun a fi suficient de flexibile, de
maleabile, dacă ele ar păstra rigiditatea imuabilă din societăţile primitive, evoluţia ar fi
îngrădita, nu s-ar mai face destul de prompt. Evident, însă, că dorinţele şi ambiţiile, fiind mai
puţin ferm împiedicate îndesfăşurarea lor, vor deborda tumultuos în anumite puncte. Din
moment ce li se inculc; oamenilor pretextul că au datoria de a progresa, e mai greu să faci din ei
nişte resemnaţi prin urmare, numărul indivizilor nemulţumiţi şi speriaţi nu va întârzia să
crească. C morală a progresului şi a perfecţionării este inseparabilă de un anumit grad de
anomie Fiecărui tip de sinucidere îi corespunde şi este solidară cu el o structură morală bine de
terminată. Nici unul dintre elemente nu poate exista fără celălalt, căci sinuciderea est forma pe
care o îmbracă în mod necesar structura morală în anumite condiţii particulare condiţii care nu
pot să nu se producă.
Se va putea spune: diversele curente nu determină sinuciderea decât dacă sun exagerate, ar
fi, deci, imposibil ca ele să aibă pretutindeni aceeaşi intensitate moderată - înseamnă să vrem ca
să fie pretutindeni aceleaşi condiţii de viaţă, ceea ce nu este nic posibil, nici de dorit. în orice
societate, există medii particulare în care stările colectiv nu pătrund decât modificându-se, fie
amplificându-se, fie slăbind, după caz. Pentru ca p ansamblul unei zone un curent să aibă o
anumită intensitate, trebuie, deci, ca în anumit puncte să depăşească acest nivel sau să nu-1
atingă.
Aceste excese - în plus ori în minus - sunt nu numai necesare, dar au şi utilitate. Căc dacă
starea cea mai generală este, de asemenea, aceea care convine cel mai bine î circumstanţele cele
mai generale ale vieţii sociale, ea nu poate să fie conformă cu celelalt şi, totuşi, societatea
trebuie să se poată adapta şi la unele şi celelalte. Un om al cărui gus pentru acţiune nu depăşeşte
 Sinuciderea - Studiu de sociologie 235

niciodată nivelul mediu nu va putea să reziste în situaţiil care reclamă un efort excepţional. La
fel, o societate unde individualismul intelectual n poate fi exagerat va fi incapabilă să scuture
jugul tradiţiilor şi să-şi înnoiască convingerile chiar când asta se impune. Invers, acolo unde
aceeaşi stare de spirit nu va putea în unei ocazii să se domolească spre a permite dezvoltarea
curentului contrar, ce se va întâmpl în vreme de război, când obedienţa pasivă este prima dintre
îndatoriri? Pentru ca acest forme de activitate să se poată manifesta când sunt utile e nevoie ca
societatea să nu uit complet ce a mai învăţat. Este deci indispensabil să li se facă loc în existenţa
comună, s existe sfere unde se întrepătrund gustul intransigent de critică şi liberul examen, s
existe altele, precum armata, unde se păstrează aproape intactă vechea domnie a autc rităţii.
Fără îndoială, în timpuri obişnuite, trebuie ca acţiunea acestor focare deosebite s nu depăşească
anumite limite, sentimentele care se elaborează în cursul lor, corespur zând unor circumstanţe
deosebite, este esenţial să nu se generalizeze. Este necesar s rămână localizate, dar nu e mai
puţin necesar ca ele să existe. Necesitate şi mai evident dacă ne gândim că societăţile nu numai
că au de făcut faţă la diverse situaţii în curst aceleiaşi perioade, dar şi că nu se pot menţine fără
a se transforma. Proporţiile normal de individualism şi de altruism potrivite pentru popoarele
moderne nu vor fi identice de a lungul unui secol. Viitorul nu va fi posibil dacă germenii lui nu
s-ar pregăti în prezen Pentru ca o tendinţă colectivă să se poată reduce sau intensifica evoluând,
trebuie dec potrivă să nu se fixeze o dată pentru totdeauna sub o formă unică de care nu s-ar mai
pi tea desprinde apoi; ea nu ar putea să varieze în timp dacă nu ar prezenta nici o varietat în
spaţiu107.
Cele trei curente de tristeţe colectivă, care derivă din cele trei stări morale, nu sunt în sine
lipsite de raţiunea de a exista, numai că nu trebuie să fie prea excesive. Este o greşeală să
credem că bucuria pură, neamestecată cu nici un alt sentiment ar fi starea normală de
sensibilitate. Omul nu ar putea să trăiască dacă ar fi complet refractar la tristeţe. Sunt dureri cu
care nu ne putem împăca decât îndrăgindu-le, iar plăcerea ce o vom resimţi atunci va avea o
undă de melancolie. Melancolia nu este morbidă decât când ocupă prea mult loc în viaţă, dar nu
e mai puţin morbidă dacă o excludem total. Se cuvine ca gustul pentru explozia de bucurie să
fie moderat de gustul contrar, numai cu această singură condiţie va păstra justa măsură şi va fi
în armonie cu lucrurile. Societăţile sunt ca indivizii. O morală prea veselă şi o morală prea
relaxată nu se potrivesc decât popoarelor în decadenţă şi numai la ele se şi întâlneşte. De multe
ori viaţa e grea, ne decepţionează, e pustie, iar sensibilitatea colectivă se cade să mediteze la
această latură a existenţei. De aceea, alături de curentul optimist care îi îndeamnă pe oameni la
o viziune încrezătoare asupra lumii, este necesar şi un curent opus, fireşte mai puţin intens şi nu
de generalitatea celuilalt, oricum capabil să-1 tempereze parţial, căci o tendinţă nu îşi impune
limite, ea nu poate să fie niciodată limitată decât de altă tendinţă. După unele indicii, se pare că
aplecarea către melancolie se dezvoltă progresiv pe măsură ce urcăm pe scara tipurilor sociale.
Aşa cum am arătat deja într-o altă lucrare 351, este de remarcat faptul că marile religii ale
popoarelor celor mai civilizate sunt mai profund impregnate de tristeţe decât credinţele mai
simple ale societăţilor anterioare. Curentul pesimist desigur nu 1-a acoperit complet pe celălalt,
dar este o dovadă că nu pierde teren şi nici nu este menit să dispară. Or, ca să poată să existe şi
să se menţină, trebuie ca în societate să fie un organ special spre a-i servi de substrat. Trebuie să
fiinţeze grupe de indivizi care reprezintă în mod deosebit această dispoziţie sufletească
colectivă. Partea populaţiei care îndeplineşte acest rol este în mod necesar aceea în care
germinează uşor ideile de sinucidere.
Dar din faptul că un curent generator de sinucidere de o anumită intensitate trebuie
considerat un fenomen de sociologie normală, nu rezultă necesitatea ca orice curent de acelaşi
fel să aibă aceeaşi caracteristică. Dacă spiritul de renunţare, pasiunea pentru progres, gustul
individualismului au locul lor în orice fel de societate şi dacă nu pot exista fără a deveni în
anumite puncte generatoare de sinucidere, se impune deopotrivă ca ele să nu aibă această
proprietate decât într-o anumită măsură, variabilă în funcţie de popoare. Ea este întemeiată doar
dacă nu depăşeşte anumite limite. înclinaţia colectivă pentru tristeţe nu este sănătoasă decât cu
condiţia de a nu fi preponderentă. în consecinţă, prin cele deja arătate mai înainte, chestiunea de
a şti dacă actualul stadiu al sinuciderii la naţiunile civilizate este sau nu normal nu a fost încă

107 Ceea ce contribuie la neclaritatea acestei chestiuni este şi faptul că nu se remarcă îndeajuns cât sunt d
relative ideea de sănătate şi de boală. Ceea ce este normal astăzi nu va mai fi mâine, şi invers. Intestine
voluminoase ale primitivului sunt normale în raport cu mediul lui, dar nu ar mai fi în zilele noastre. Ceea ce esl
morbid pentru individ poate să fie normal pentru societate. Din punctul de vedere al fiziologiei individual
neurastenia este o maladie, ce ar fi, însă, o societate fără neurastenii ? La ora actuală ele au un rol de jucat. Cân
spunem că o stare este normală sau anormală, trebuie precizat în raport cu ce anume este făcută aprecierea
altfel, nu ne vom înţelege.
tranşată. Rămâne să aflăm dacă enorma agravare a sinuciderii produsă de un secol încoace nu
este, oare, de origine patologică.
S-a spus că este preţul de răscumpărare pe care îl are de plătit civilizaţia. Cert este că
agravarea este generală în Europa, fiind cu atât mai pronunţată cu cât naţiunile au atins un mai
înalt grad de cultură. Iată, a fost în Prusia de 411% între 1826-1890, în Franţa de 385% între
1826 - 1888, în partea cu populaţie germană din Austria de 238% între 1841-1845 şi 1877, în
Saxonia de 238% între 1841-1875, în Belgia de 212% între 1841-1889, dar numai de 72% în
Suedia între 1841 şi 1871-1875, de 35% în Danemarca în aceeaşi perioadă, în Italia, după 1870,
adică de când a devenit unul dintre agenţii civilizaţiei europene, efectivul sinuciderilor a crescut
de la 788 de cazuri la 1 635, ceea ce reprezintă un salt de 109% în douăzeci de ani. Pe deasupra,
sinuciderea este mai răspândită în zonele cele mai
Vezi Division du travail social, pag. 266
dezvoltate. S-a putut aşadar crede că există o legătură între progresul culturii şi cel al
sinuciderii, că unul nu se putea dezvolta fără apariţia celuilalt 108; este o teza analoagă celei
susţinute de criminologia italiană, conform căreia înmulţirea delictelor ar avea drept cauză şi
drept compensaţie creşterea paralelă a tranzacţiilor economice 109. Dacă admitem această teorie,
trebuie să conchidem că structura caracteristică societăţilor superioare ar implica o stimulare
excepţională a curentelor generatoare de sinucidere, că, prin urmare, extrema lor violenţă de
acum, fiind necesară, ar fi normală şi nu am avea de luat măsuri deosebite împotriva ei, căci ele
ar fi, totodată, măsuri împotriva civilizaţiei110.
Iată un fapt menit a ne pune în gardă împotriva acestui raţionament. La Roma, când
Imperiul a atins apogeul, s-a produs totodată un veritabil măcel prin morţile voluntare. S-ar fi
putut pretinde atunci, aşa cum se susţine acum, că a fost preţul plătit pentru dezvoltarea
intelectuală la care se ajunsese, că este o lege a popoarelor civilizate de a furniza un mare număr
de victime prin sinucidere. Dar evoluţia istorică ne-a arătat cât de puţin întemeiat este un
asemenea gând: epidemia de sinucideri n-a durat decât o vreme, în timp ce cultura romană a
supravieţuit. Societăţile creştine nu numai că i-au asimilat cele mai bune roade, dar, începând cu
secolul al XVI-lea, după descoperirea tiparului, după Renaştere şi după Reformă, s-au hrănit din
ea depăşind cu mult nivelul cel mai înalt al societăţilor din vechime. Dar iată că până în secolul
al XVIII-lea sinuciderea n-a fost decât slab dezvoltată. N-a fost deci necesar ca progresul să
facă să curgă atâta sânge, de vreme ce rezultatele lui au fost păstrate şi chiar depăşite, fără ca el
să continue a avea aceleaşi efecte sinucigaşe. Dar poate că astăzi lucrurile nu stau chiar aşa,
poate câ mersul civilizaţiei şi cel al sinuciderii nu se implică în mod logic şi că sinuciderea, prin
urmare, poate fi stopată fără a frâna evoluţia civilizaţiei? De altfel, am văzut că sinuciderea se
întâlneşte încă din primele etape de evoluţie şi că acolo, uneori, a avut o extraordinară virulenţă.
Deci dacă există în sânul populaţiilor celor mai primitive, nu avem motive să credem că ea este
legată printr-un raport necesar de extremul rafinament al moravurilor. Desigur, tipurile de
sinucidere observate în acele epoci îndepărtate au dispărut în parte, dar tocmai această dispariţie
ar fi trebuit să uşureze puţin tributul nostru anual în vieţi omeneşti, dar iată că, surprinzător, el e
tot mai împovărător.
Suntem deci îndreptăţiţi să credem că agravarea sinuciderii se datorează nu naturii intrinsece
a progresului, ci condiţiilor deosebite în care se produce el în zilele noastre, despre care nimic
nu ne dă asigurări că ar fi normale. Nu trebuie să ne lăsăm orbiţi de stră lucita dezvoltare a
ştiinţelor, artelor şi industriei ce se petrec sub ochii noştri, este prea evident că progresul se
împlineşte în cadrul unei efervescenţe maladive ale cărei repercusiuni dureroase sunt resimţite
de fiecare dintre noi. Este deci foarte posibil, este chiar verosimil, ca mişcarea ascensională a
sinuciderilor să aibă la origine o stare patologică ce însoţeşte în prezent mersul civilizaţiei, fără
a fi însă condiţia necesară a acesteia.
Rapiditatea cu care s-au înmulţit sinuciderile nici nu permite altă ipoteză. într-adevăr, în mai
puţin de cincizeci de ani, au fost de trei, de patru şi chiar de cinci ori mai multe, în funcţie de

108 OETTINGEN, Ueber acuten und chronischen Selbstmord, pag. 28 -32 şi Moralstatistik, pag. 761
109Vezi Poletti; nu cunoaştem teza lui decât din expunerea prezentată de TARDE în lucrarea Criminalite
comparee, pag. 72
110 E drept, pentru a evita o asemenea concluzie, s-a spus (OETTINGEN) că sinuciderea este numai unul
dintre aspectele nefaste ale civilizaţiei (Sc/)arfense/te)şi că e posibil să fie redusă fără a o combate. Dar asta
înseamnă să ne-mbătăm cu vorbe. Dacă derivă din aceleaşi cauze de care depinde cultura, nu se poate diminua
sinuciderea fără a slăbi cultura, singurul mijloc eficient fiind să acţionam asupra cauzelor.
 Sinuciderea - Studiu de sociologie 237

ţară. Pe de altă parte, ştim că ele ţin de nivelul cel mai înrădăcinat în alcătuirea societăţii, pentru
câ exprimă umorile popoarelor, iar aceste umori, ca şi cele ale indivizilor, reflectă starea
organismului în ceea ce are fundamental. Trebuie deci ca organizarea noastră socială să se fi
alterat profund în cursul secolului spre a fi putut determina o asemenea creştere a ratei
sinuciderii. Or, este imposibil ca o alterare atât de gravă şi, totodată, atât de rapidă sâ nu fie
morbidă, căci o societate nu-şi poate schimba structura în acest fel neaşteptat de brusc - o
societate nu ajunge să îmbrace alte caracteristici decât ca urmare a unor modificări lente şi
aproape imperceptibile. Apoi transformările ce sunt astfel posibile sunt restrânse. Un tip social o
dată fixat nu este maleabil la infinit, el atinge repede o limită ce nu poate fi depăşită.
Transformările pe care le presupune statistica sinuciderii contemporane nu pot deci sâ fie
normale. Fără a şti încă precis în ce constă ele, se poate afirma dinainte că rezultă nu dintr-o
evoluţie regulată, ci dintr-o zdruncinare maladivă care a putut dezrădăcina instituţiile din trecut,
fără a pune însă nimic în loc -lucrarea secolelor nu poate fi refăcută în câţiva ani. Atunci, cauza
fiind anormală, nici efectul ei nu poate să fie altfel. Prin urmare, valul crescând de morţi
voluntare nu atestă remarcabila creştere a civilizaţiei noastre, ci o stare de criză a ei şi de
perturbare a cărei prelungire poate deveni periculoasă.
Acestor consideraţii i se mai poate adăuga o alta. Dacă este adevărat că în mod normal
tristeţea colectivă joacă un rol în viaţa socială, de obicei, ea nu este nici atât de generală, nici
atât de intensă pentru a penetra în centrele superioare ale corpului social. Ea rămâne la stadiul
de curent subiacent, este resimţită obscur de către subiectul colectiv, care deci suferă acţiunea
lui fără a-şi da seama de asta cu claritate. Cel mult, aceste vagi dispoziţii ajung sâ afecteze
conştiinţa comună prin puseuri parţiale şi intermitente. De asemenea, la modul general, nu se
exprimă decât sub forma unor judecăţi fragmentare, a unor maxime izolate, fără legătură directă
una cu alta, ce nu vizează, în pofida expresiei lor absolute, decât o parcelă de realitate, pe care
alte maxime contrare le corectează şi le completează. De aici, acele aforisme melancolice, acele
butade proverbiale împotriva vieţii cu care se mulţumeşte uneori înţelepciunea popoarelor, ce
nu sunt însă mai numeroase decât preceptele opuse. Ele traduc evident unele impresii trecătoare
ce au traversat conştiinţele fără a le ocupa în întregime. Numai când dobândesc o forţă
excepţională, aceste sentimente ajung să absoarbă într-atât atenţia publică încât să le vedem
coordonate şi sistematizate în ansamblu, devenind baza unor doctrine complete. S-a întâmplat la
Roma şi în Grecia când societatea s-a simţit grav afectată şi au apărut teoriile descurajante ale
lui Epicur şi Zenon. Ivirea acestor mari sisteme este un indice al intensităţii anormale pe care a
atins-o curentul pesimist, datorită perturbărilor organismului social. Pentru a ne face o idee
despre importanţa actuală a fenomenului, să remarcăm în afară de filozofiile care au oficial
acest caracter, precum cele ale lui Schopenhauer sau Hartmann, multitudinea acelora care
izvorăsc din acelaşi spirit şi poartă diverse nume. Anarhistul, estetul, misticul, socialistul
revoluţionar, dacă nu sunt îngrijoraţi în privinţa viitorului, discursurile lor concordă, însă, în
privinţa pesimismului, prin acelaşi sentiment de ură ori de dezgust faţă de cele prezente, prin
nevoia de a distruge realul ori de a evada din el. Melancolia colectivă nu ar fi invadat Într-atât
conştiinţa dacă nu ar fi ajuns la o dezvoltare morbidă, aşadar, dezvoltarea sinuciderii care
rezultă din ea are aceeaşi natură355.
333
Argumentul este susceptibil de o obiecţie. Budismul, iudaismul, fiind doctrine sistematic pesimiste, trebuie
văzute ca indiciu al unei stări de morbiditate a popoarelor care le-au practicat? Le cunoaştem prea puţin spre a
putea tranşa chestiunea. Raţionamentul nostru se aplică popoarelor europene şi chiar societăţilor de tip cetate. în
aceste limite credem câ nu este discutabil. Rămâne însă posibilitatea ca spiritul de renunţare propriu altor
societăţi sâ poată fi formulat în sistem, fără a fi vorba de o anomalie.
Toate aceste probe sunt menite a ne face să înţelegem că enorma înmulţire a morţiL
voluntare ce se produce de un secol încoace reprezintă un fenomen patologic, pe zi c trece tot
mai ameninţător. La ce măsuri să recurgem spre a-1 înlătura?

n
Unii autori au pretins restabilirea pedepselor cominatorii care se practica odinioară 111.
Şi noi credem că indulgenţa actuală faţă de sinucidere este exagerată. Pentru că esti o jignire
la adresa moralei, ar trebui să fie respinsă mai energic şi mai clar, dezaprobare; ei sâ se exprime
prin semne exterioare definitive, adică prin pedepse. Slăbirea sistemulu nostru represiv în
privinţa sinuciderii este şi el un fenomen anormal. Numai că pedepsele mai severe sunt
imposibile, căci nu ar fi tolerate de conştiinţa publică. Aşa cum am văzut, sinuciderea este

111 între alţii, LISLE, op.cit, pag 437 şi urm.

înrudită cu veritabile virtuţi, nefiind decât o exagerare a lor, aşa că opiniile vor fi împărţite când
o vor judeca. Deoarece până la un punct, sinuciderea provine din sentimente pe care le
apreciază, colectivitatea nu o va condamna fără rezerve şi fără ezitări. De aici pornesc
controversele teoretice mereu actualizate în legătură cu problema de a şti dacă sinuciderea se
abate sau nu de la morală. Pentru că este legată de o întreagă scală intermediară de acte pe care
morala le aprobă sau le tolerează, nu trebuie sâ ni se pară extraordinar că sinuciderea a fost
uneori socotită de aceeaşi natură cu acele acte şi câ s-a dorit ca ea sâ beneficieze de aceeaşi
toleranţă. O asemenea îndoială nu s-a formulat decât mult mai rar în legătură cu omuciderea şi
cu furtul, pentru că aici linia de demarcaţie este net tranşată112. Pe deasupra, moartea pe care şi-a
provocat-o victima însăşi, dincolo de orice, inspiră prea multă milă pentru ca blamul să poată fi
inexorabil.
Pentru toate aceste raţiuni, s-ar putea stabili doar pedepse morale. Ar fi posibil să i se refuze
sinucigaşului onoarea unui mormânt obişnuit, sâ i se retragă autorului unei tentative de
sinucidere unele drepturi civice, politice sau familiale, ca de exemplu unele atribute de
paternitate sau eligibilitatea în funcţii publice. Opinia publică ar accepta fără greutate, credem,
ca cineva care nu şi-a respectat îndatoririle fundamentale sâ fie afectat în drepturile ce ţin de
aceste îndatoriri. Oricât de legitime ar fi, însă, asemenea măsuri, e pueril sâ presupunem că ele
ar fi suficiente pentru a face sâ dispară un curent de o asemenea violenţă.
Şi apoi, ele nu ar atinge răul la rădăcină. într-adevăr, dacă am renunţat de a prohibi legal
sinuciderea este pentru faptul că îi percepem prea puţin imoralitatea. O lăsăm sâ se dezvolte în
libertate pentru că nu ne revoltă ca altădată. însă nu vom putea niciodată sâ trezim sensibilitatea
noastră morală prin dispoziţii legislative. Nu depinde de legislator ca o faptă să ne apară sau să
nu ne apară ca moralmente condamnabilă. Dacă o lega va căuta sâ reprime un act pe care
sentimentul public îl găseşte inofensiv, acea lege ne va indigna, iar nu actul pe care-1
pedepseşte ea. Excesiva noastră toleranţă faţă de sinucidere vine din faptul că, ea provenind
dintr-o stare de spirit care s-a generalizat, noi nu o putem condamna fără a ne condamna pe noi
înşine, suntem prea impregnaţi, pentru a nu o scuza în parte. Atunci singurul mijloc de a ne
dovedi mai severi este sâ acţionăm direct asupra curentului pesimist, să-1 readucem în matca lui
normală şi să-1 stabilizăm, să sustragem de sub influenţa lui generalitatea conştiinţelor şi sâ le
revigorăm. O dată repuse pe orbita lor morală, conştiinţele vor reacţiona cum se cuvine
împotriva a tot ce le ofensează. Şi atunci nu va mai fi nevoie să punem pe picioare un întreg
sistem represiv, oricum artificial şi fără mare utilitate, el se va instaura de la sine sub presiunea
trebuinţelor.
Să fie educaţia mijlocul cel mai sigur în vederea acestui rezultat? Fiindcă ea ne permite să
acţionăm asupra caracterelor, n-ar fi, oare, suficient să le putem forma de aşa manieră, încât să
devină mai viguroase şi, prin asta, mai puţin indulgente faţă de voinţele rătăcite?
Aşa a gândit Morselli. Pentru el, tratamentul profilactic al sinuciderii rezidă în următorul
precept358: „Dezvoltaţi la om capacitatea de a-şi coordona ideile şi sentimentele, pentru ca el să
fie capabil să urmeze un scop bine determinat în viaţă, într-un cuvânt, daţi-i caracterului moral
forţă şi energie". La aceeaşi concluzie ajunge şi un reprezentant al unei şcoli total diferite:
„Cum să ataci sinuciderea la nivelul propriei sale cauze?, se întreabă dl. Franck. Ameliorând
marea operă educaţională, lucrând pentru a dezvolta nu numai inteligenţele, ci şi caracterele, nu
numai ideile, ci şi convingerile359".
înseamnă însă să-i acorzi educaţiei o putere pe care nu o are. Ea este doar imaginea,
reflectarea societăţii. Ea o imită şi o reproduce în racursiu, nu o recreează. Educaţia este
sănătoasă când sunt sănătoase popoarele, dar va fi coruptă odată cu ele dacă ele sunt corupte,
fără a se putea modifica de la sine. Dacă mediul moral este viciat, educatorii, trăind în acest
mediu, n-au cum să nu fie contaminaţi şi, atunci, cum să le imprime celor pe care îi formează o
orientare diferită de cea pe care ei înşişi au primit-o? Fiecare nouă generaţie este crescută de cea
dinaintea ei, trebuie deci ca aceasta din urmă să se îndrepte, spre a-i îndrepta pe urmaşi. Ne
învârtim în cerc. Se poate întâmpla ca, din când în când, să apară câte un individ ale cărui idei şi
aspiraţii se înalţă deasupra celor ale contemporanilor săi, dar nu cu individualităţi izolate se
poate reface constituţia morală a popoarelor. Ne-ar plăcea, fireşte, să credem că o voce
elocventă ar fi de-ajuns ca să transforme ca prin miracol materia socială, dar, aici ca şi în alte
privinţe, nimic nu vine din nimic. Voinţele cele mai energice nu au cum să scoată din neant

112 Nici chiar în aceste cazuri separaţia intre actele morale şi cele imorale nu este absolută. Opoziţia dintre
râu şi bine nu are caracterul radical pe care i-1 atribuie conştiinţa comună. Se trece de la unul la altul printr-o
gradare insesizabilă, frontierele fiind adesea indecise. Doar când este vorba de crime învederate distanţa este
mare şi raportul între extreme mai puţin evident decât pentru sinucidere.
 Sinuciderea - Studiu de sociologie 239

forţele care nu sunt, iar eşecurile experienţei spulberă întotdeauna cu uşurinţă asemenea facile
iluzii. Să zicem, totuşi, câ, printr-o minune, s-ar constitui un sistem pedagogic în antagonism cu
sistemul social, ei bine, el ar fi neeficient tocmai din pricina acestui antagonism. Dacă se
menţine organizarea colectivă de unde rezultă starea morală pe care dorim să o combatem,
copilul, din momentul în care intră în contact cu ea, nu are cum să nu sufere influenţa ei. Mediul
artificial al şcolii nu îl va prezerva decât foarte puţin şi pentru scurt timp. Pe măsură ce va fi
absorbit de viaţa reală, aceasta va distruge lucrarea educatorului. Educaţia nu se poate deci
reforma decât dacă societatea însăşi se reformează. Pentru asta e nevoie să stârpim cauzele
răului de care suferă.
Dar noi cunoaştem aceste cauze. Le-am stabilit când am vrut să vedem din ce surse provin
principalele curente generatoare de sinucidere. Unul^dintre ele cu siguranţă nu contribuie la
progresul actual al sinuciderii: curentul altruist. într-adevăr, astăzi, el pierde mult mai mult teren
decât ar putea câştiga, observându-se de preferinţă în societăţile inferioare. Se mai menţine în
armată, dar nu pare nici pe departe a avea aici o intensitate anormală, căci, într-o oarecare
măsură, eşte necesar pentru întreţinerea spiritului militar. De altfel, şi acolo este din ce în ce în
declin. Aşadar, singurele a căror dezvoltare se poate
m
Op. cit, pag 499
■î59 Art. „Suicide", în Dictionmire philosophique
socoti ca fiind morbidă sunt curentul egoist şi curentul anomic, aşa că numai de ele va trebui să
ne preocupăm.
Sinuciderea egoistă provine din faptul că societatea nu mai prezintă în toate pun o integrare
suficientă spre a-i menţine pe toţi membrii ei sub dependenţă. Dacă se t/plică peste măsură
sinuciderea egoistă însemnă că această condiţie de care depind extins excesiv, înseamnă că
societatea, tulburată şi slăbită, lasă să scape complet de acţiunea ei un prea mare număr de
subiecţi. Prin urmare, singura modalitate de £ media răul este de a reda grupurilor sociale
destulă consistenţă pentru ca ele să-1 mai ferm pe individ şi ca el însuşi să ţină la ele. Trebuie ca
individul să se simtă mai lidar cu o fiinţă colectivă care 1-a precedat în timp, care îi va
supravieţui şi care îl depâşe în totul. Cu această condiţie, el va conteni de a căuta în sine însuşi
unicul obiectr comportamentului său şi, înţelegând că este instrumentul unui scop care-1
depăşeşte, va da seama că este folositor. Viaţa va recăpăta sens In ochii lui pentru câ şi-a regi
scopul natural şi orientarea firească. Care ar fi grupurile cele mai potrivite pentru chema
continuu pe om la acest salutar sentiment de solidaritate?
Nu poate să fie societatea politică. Astăzi, mai ales în marile state moderne, clasa j iitica este
prea departe de individ pentru a acţiona eficient asupra iui şi in mod contint Puţinele legături
dintre sarcinile noastre cotidiene şi ansamblul vieţii publice sunt pr indirecte spre a ne provoca
un sentiment viu şi neîntrerupt. Ceva mai puternic resimţi starea noastră de dependenţă faţă de
corpul politic mai cu seamă când sunt în joc intere: grave. Desigur, subiecţilor care constituie
elita morală a societăţii rar se întâmplă sâ lipsească deplina idee de patriotism, dar în timpuri
obişnuite, ea rămâne în penumbra,. stadiul de reprezentare surdă, complet uitată. E nevoie de
circumstanţe excepţionale -criză naţională ori politică - pentru ca ea să treacă în prim-plan, sâ
invadeze conştiinţele să devină mobilul conducător de comportament. Dar o acţiune atât de
intermitentă pi este capabilă să pună stavilă în mod regulat înclinaţiei pentru sinucidere. Trebuie
ni numai din când în când, ci în fiecare clipă de viaţă, ca individul sâ poată să-şi dea seamj că
ceea ce face se îndreaptă către un scop. Pentru ca existenţa să nu-i pară deşartă, e Uebuie să o
vadă în mod constant că serveşte unui scop care îl afectează imediat. Asta nu e posibil decât
dacă un mediu social, mai simplu şi mai puţin întins, îl înconjoară îndeaproape şi îi oferă un
termen mai apropiat pentru activitatea lui.
Societatea religioasă nu este mai puţin improprie pentru această funcţie. în alte condiţii date,
desigur a exercitat o influenţă benefică, dar condiţiile necesare acestei influenţe a bisericii nu
mai sunt un dat al prezentului. într-adevăr, biserica nu apără împotriva sinuciderii decât dacă
este destul de puternic constituită pentru a-1 prinde strâns pe individ. Astfel, biserica catolică,
aceea care impune credincioşilor un vast sistem de dogme şi de practici, pătrunzând astfel până
şi în toate detaliile existenţei lor temporale, poate să genereze un mai mare ataşament decât o
poate face protestantismul. Catolicul este mai puţin expus riscului de a pierde din vedere
legăturile care-1 unesc cu grupul confesional din care face parte, pentru câ acest grup îi este
mereu prezent sub forma unor precepte imperative ce se aplică diferitelor circumstanţe ale
vieţii. El nu are a se întreba anxios unde ţintesc demersurile lui, ele sunt toate în relaţie cu
Dumnezeu, cu biserica, adică -corpul Lui vizibil. Dar pentru câ aceste comandamente au
reputaţia de a emana de la o autoritate supraumană, reflecţia umană nu are dreptul sâ intervină.
Ar fi o contradicţie, dacă, pentru că li se atribuie o atare origine, s-ar permite şi libera lor critică.
Religia nu moderează deci înclinaţia spre sinucidere decât în măsura în care îl împiedică pe om
sâ gândească liber. Or, această mână forte asupra inteligenţei individuale este în prezentdificilă
şi va fi tot mai mult pe viitor. Ea ofensează sentimentele noastre cele mai dragi. Refuzăm din ce
în ce mai mult să admitem că se poate pune stavilă raţiunii, spunându-i: Până aici! Istoria
spiritului omenesc este însăşi istoria progresului gândirii libere. Puerilă, deci, pretenţia de a
îngrădi o asemenea mişcare irezistibilă. Doar poate dacă marile societăţi actuale s-ar destrăma
iremediabil şi am reveni la grupările sociale de altădată 113, adică, doar dacă umanitatea s-ar
întoarce în punctul de plecare, ar mai putea religiile să exercite o stăpânire largă şi profundă
asupra conştiinţelor. Asta nu înseamnă că nu se vor întemeia alte religii, dar singurele viabile
vor fi acelea care vor acorda dreptului de cercetare, de liberă iniţiativă individuală şi mai mult
loc decât ocupă în sectele cele mai liberale, precum protestantismul.
Dacă un mare număr de scriitori au văzut în religie unicul remediu împotriva răului este
pentru faptul că s-au amăgit în legătură cu originea puterii ei. Pentru ei, religia re prezintă în
primul rând acele gânduri înalte, acele nobile maxime cu care raţionalismul s-ar putea împăca în
mare, pe care ar fi de-ajuns, spun ei, ca oamenii să şi le întipărească în suflete şi în cugete ca să
prevină slăbiciunile lor. Dar ei se înşeală şi asupra a ceea ce constituie esenţa religiei şi, mai
ales, asupra cauzelor imunităţii împotriva sinuciderii, pe care religia o conferea odată
oamenilor. Acest privilegiu venea nu din faptul că religia întreţinea în om nu ştiu ce vag
sentiment al unei lumi de dincolo mai mult sau mai puţin misterioase, ci din stricta şi
minuţioasa disciplină la care supunea comportamentul şi gândirea. Când nu mai este decât un
idealism simbolic, o filozofie tradiţionalistă, dar discutabilă şi, pe deasupra, mai mult sau mai
puţin străină ocupaţiilor noastre cotidiene, e greu ca religia să mai aibă prea multă influenţă
asupra noastră. Un Dumnezeu care-şi are împărăţia în afara universului şi a tot ce este temporal
nu are cum sâ servească drept scop pentru activitatea noastră temporală care se găseşte astfel
fără o ţintă. Există de-acum prea multe lucruri care sunt fără raport cu el, pentru ca el să fie
suficient spre a da un sens vieţii. Abandonându-ne nouă lumea, care este nedemnă de el, ne lasă,
totodată, abandonaţi în luptă cu noi înşine dinaintea tuturor celor din lumea asta. Nu cu
meditaţii despre misterele ce ne-mpresoară, nici chiar cu credinţa într-o fiinţă atotputernică, dar
depărtată la infinit şi căreia îi vom da socoteală într-un viitor nebulos, nu cu aşa ceva vom reuşi
să-i împiedicăm pe oameni să se desprindă de viaţă. într-un cuvânt, nu suntem apăraţi împotriva
sinuciderii egoiste decât în măsura în care suntem socializaţi, iar religiile nu ne pot socializa
decât în măsura în care ne retrag dreptul la liberul examen. Or, după toate aparenţele, ele nu mai
au şi nu vor mai avea vreodată destulă autoritate asupra noastră pentru a obţine de la noi acest
sacrificiu. Deci nu putem conta pe ele spre a stăvili sinuciderea. Dacă cei care văd în restaurarea
religioasă unicul mijloc de a ne vindeca ar fi fost consecvenţi cu ei înşişi, revenirea unor mai
vechi religii ar fi trebuit să o ceară, căci iudaismul apără mai bine împotriva sinuciderii decât
catolicismul, iar catolicismul mai bine decât protestantismul. Şi, totuşi, protestantismul este cel
mai degajat de practicile materiale, cel mai idealist prin urmare. Iudaismul, dimpotrivă, cu tot
rolul lui istoric, ţine prin multe aspecte de formele religioase cele mai primitive. Superioritatea
morală şi intelectuală a dogmei nu înseamnă nimic în acţiunea ce o poate avea asupra
sinuciderii!
Rămâne familia de a cărei virtuţi profilactice nu ne îndoim. Dar ar fi o iluzie să ne imaginăm
câ ar fi de-ajuns să diminuăm numărul celibatarilor spre a opri dezvoltarea sinuciderii, căci,
dacă persoanele căsătorite au o tendinţă mai scăzută de a se omorî, respectiva lor tendinţă
progresează cu aceeaşi regularitate şi în aceleaşi proporţii ca aceea a celibatarilor. De la 1880 la
1887, sinucigaşii căsătoriţi s-au înmulţit cu 35 % (3 706 cazuri faţă de 2 735), iar sinucigaşii
celibatari doar cu 13% (2 894 de cazuri faţă de 2 554). în intervalul 1863-1868, conform
calculelor lui Bertillon, rata celor dintâi era de 154 la un milion, iar în 1887 era de 242, ceea ce
reprezintă o creştere de 57%. în tot acest timp rata celibatarilor nu s-a ridicat mult mai mult - de
la 173 la 189, o creştere de 67%. Agravarea ce s-a produs în cursul secolului este deci
independentă de starea civilă.
In structura familiei au avut loc, într-adevăr, schimbări care nu mai permit influenţa
protectoare de altădată. în timp ce odinioară îi menţinea pe majoritatea membrilor pe orbita sa,
de la naştere la moarte şi forma o masă compactă, indivizibilă, înzestrată cu un soi de
perenitate, familia are astăzi o durată efemeră. Abia constituită, iată-o deja disper-sându-se.
Imediat ce copiii au crescut, sunt trimişi adesea să-şi continue educaţia în altă parte, a devenit

113 Să fiu bine înţeles. Va veni negreşit ziua când actualele societăţi vor muri, se vor descompune deci în
grupuri mai mici. Numai că, închipuind acest viitor după modelul trecutului, starea aceea va fi provizorie, noile
grupuri vor fi baza unor societăţi noi, mai vaste decât cele de astăzi.
 Sinuciderea - Studiu de sociologie 241

aproape o regulă ca, după aceea, să se stabilească departe de părinţii lor, iar căminele rămân
pustii. Se poate spune că, în cea mai mare parte a timpului, familia se reduce la cuplul conjugal,
care are slabă acţiune, după cum ştim, asupra sinuciderii. Prin urmare, ocupând un loc mai mic
în viaţă, familia nu este un scop suficient. Ceea ce nu înseamnă că oamenii şi-ar iubi mai puţin
copiii, ci că aceştia din urmă sunt amestecaţi într-un fel mai puţin strâns şi mai puţin continuu în
viaţa părinţilor, şi, prin urmare e nevoie de o altă raţiune de a exista. Pentru că părinţii trebuie să
trăiască fără ei, au nevoie să-şi lege gândurile şi acţiunile de alte obiective.
Şi mai ales familia ca fiinţă colectivă suferă de această dispersiune, care o reduce la zero.
Odinioară societatea domestică nu însemna doar o reuniune de indivizi legaţi prin afecţiune
mutuală, ci era însuşi grupul, în unitatea lui abstractă şi impersonală. Erau numele ereditai şi
toate amintirile care să-i menţină trează memoria, pleiada strămoşilor, situaţia şi reputatic
tradiţionale etc. Toate astea tind să dispară. O societate care se destramă în fiecare momeni spre
a se reface în alte puncte, dar în condiţii complet noi şi cu alte elemente, nu are acei continuitate
menită să-i confere o fizionomie personală, o istorie proprie, la care să se raporteze membrii ei.
Dacă oamenii nu vor înlocui acest vechi obiectiv al activităţii lor care se îndepărtează de ei, va
fi imposibil ca el sâ nu lase un mare vid în viaţa.
Această cauză face să se înmulţească nu numai sinuciderile persoanelor căsătorite, c şi cele
ale celibatarilor. Căci noua condiţie a familiei îi obligă pe tineri să părăseasa familia în care s-au
născut înainte ca ei să fie capabili de a-şi întemeia o alta - este oarecum şi explicaţia faptului că
menajele cu o singură persoană devin tot mai numeroase, iar no am văzut că izolarea aceasta
sporeşte tendinţa de sinucidere. Şi totuşi nimic nu pare ; putea sâ oprească această mişcare.
Odinioară, când fiecare mediu local rămânea închi: pentru alţii - conform obiceiului, tradiţiei,
din pricina căilor de comunicaţie prea rare -fiecare generaţie era obligată sâ rămână pe
meleagurile natale sau, cel puţin, prii împrejurimi. Dar pe măsură ce barierele acestea cad, ce
mediile particulare se niveleaz; şi se pierd unele în altele, devine inevitabil ca indivizii să se
răspândească peste tot, undi îi poartă ambiţia şi interesele, în spaţiile mai vaste ce le sunt acum
deschise. Nici ui artificiu nu ar putea să pună capăt acestei roiri necesare şi să-i redea familiei
indivizi bilitatea care reprezenta forţa ei.

Să fie, aşadar, răul incurabil ? Aşa s-ar părea la prima vedere, de vreme ce, dintre toat
societăţile cărora le stabilisem anterior o fericită influenţă asupra sinuciderii, nici una n nare
canabilâ de vreun remediu autentic. Dar noi am arătat că dacă religia, familia, patri

pot prezerva împotriva sinuciderii, cauza nu trebuie căutată în natura specifică a sentimentelor
puse in joc de ele şi că toate îşi datorează această virtute faptului general că sunt societăţi şi mai
ales ca sunt societăţi bine integrate, adică fără excese nici într-un sens nici m altul. Mai există
un grup care ar putea să aibă aceeaşi acţiune, cu condiţia să pre^ zinte aceeaşi coeziune. In afara
societăţii confesionale, familiale, politice, exista o societate de care nu am pomenit până acum,
aceea pe care o formează prin asociere lucrătorii din aceeaşi branşă, cooperatorii cu aceeaşi
funcţie, anume grupul profesional sau corporaţia.
Că poate sâ îndeplinească acest rol reiese chiar din definiţie. Pentru câ se compune din indivizi
care se ocupă toţi cu acelaşi muncă, ale căror interese sunt solidare sau chiar se identifică, pare
cel mai propice teren pentru formarea ideilor şi sentimentelor sociale. Identitatea de origine, de
cultură, de ocupaţie face din activitatea profesională cea mai bogată materie pentru viaţa în
comun. In plus, corporaţia a demonstrat deja în trecut că este susceptibilă de a fi o personalitate
colectivă, având mândria, chiar excesivă, a autonomiei şi autorităţii membrilor ei şi nu încape
îndoială că poate reprezenta pentru aceştia un mediu moral. Deci nu există motive ca interesul
corporativ să nu dobândească în ochii lucrătorilor caracterul respectabil al supremaţiei pe care
interesul social îl are întotdeauna în raport cu interesele private într-o societate bine constituită.
Pe de altă parte, spre deosebire de alte societăţi, grupul profesional mai are un triplu avantaj:
este în tot timpul, în tot locul şi imperiul lui se extinde pe aproape toată durata existenţei. El nu
acţionează asupra indivizilor intermitent ca societatea politică, ci este tot timpul în contact cu ei,
prin faptul câ funcţia al cărui organ este şi la care ei contribuie este mereu în exerciţiu. Grupul
profesional îi însoţeşte pe lucrători oriunde, ceea nu poate familia. Oriunde ar fi, ei îl regăsesc
în jurul lor, îi cheamă la datorie, îi susţine la nevoie. In sfârşit, cum activitatea profesională
durează aproape toată viaţa, acţiunea corporatistă se face simţită în toate detaliile ocupaţiilor
noastre care sunt astfel orientate într-un sens colectiv. Corporaţia are deci tot ce trebuie pentru a
încadra individul, pentru a-1 scoate din starea lui de izolare morală şi, dată fiind insuficienţa
actuală a celorlalte grupuri, este singura care poate îndeplini această indispensabilă funcţie.
însă, ca să poată să îndeplinească această influenţă, ea trebuie organizată pe noi baze. Mai
întâi, este esenţial ca, în loc să rămână un grup privat îngăduit de lege, dar ignorat de stat, să
devină un organ precis, recunoscut ca atare în viaţa noastră publică. Nu vrem sâ spunem cu asta
că e necesar să capete caracter obligatoriu, ci doar că este important să fie constituit de aşa
manieră, încât să poată juca un rol social, în loc de a exprima doar nişte combinaţii de interese
particulare. Şi asta nu e tot. Pentru a nu rămâne un cadru gol, trebuie să cuprindă germenii de
viaţă care sunt de natură a se dezvolta în sânul lui. Pentru ca acest grup sâ nu fie o simplă
etichetă, trebuie să i se atribuie funcţii precise pe care numai el este în măsură să le
îndeplinească.
La ora actuală, societăţile europene se confruntă cu următoarea situaţie: sau să lase
nereglementată viaţa profesională sau să o reglementeze prin intermediul statului, căci nu există
un organ constituit spre a îndeplini acest rol de moderator. Statul este, însă, prea departe de
aceste manifestări complexe pentru a găsi forma specială, potrivită fiecărei activităţi. El este o
maşină greoaie făcută pentru treburi generale şi simple. Activitatea acestui mecanism, mereu
uniformă, nu se poate plia şi potrivi pentru diversitatea de circumstanţe particulare. De unde
rezultă obligatoriu că este opresivă şi nivelatoare. Pe de altă parte, ne dăm prea bine seama că
este imposibil să lăsăm în acest stadiu de neorganizare toată viaţa astfel degajata. Iată cum
printr-o serie de nesfârşite oscilaţii setrece de la o reglementare autoritară, devenită imposibilă
din pricina excesului şi rigidităţii ei, la o neutralitate sistematică, ce nu poate însă dura din
cauza anarhiei pe care o provoacă. Că e vorba fie de durata zilei de muncă şi de higiena muncii,
fie de salarii, de asistenţă şi prevederi, peste tot, toţi oamenii de bună credinţă se izbesc de
aceeaşi dificultate. De fiecare dată când se încearcă instituirea unor reguli, în practică, ele se
dovedesc ori că sunt lipsite de supleţe, ori nu se potrivesc domeniului pentru care au fost făcute
decât cu mari sforţări.
Singurul mod de a rezolva această antinomie ar fi constituirea în afara statului, dar
subordonat acestuia, a unei reţele de forţe colective a căror influenţă regulatoare să se exercite
cu mai multă varietate. Or, nu numai că aceste corporaţii răspund perfect condiţiei respective,
dar nici nu întrezărim ce alte grupuri ar putea să o satisfacă. Corporaţiile sunt aproape de fapte,
direct şi constant implicate pentru a sesiza toate nuanţele, încât o convenabilă autonomie le-ar
permite să trateze cum se cuvine toată această diversitate. Ele trebuie să prezideze toate acele
birouri de asigurări, de asistenţă, de pensii resimţite ca o mare necesitate de către oamenii de
bună credinţă, dar în legătură cu care există încă ezitarea, şi pe bună dreptate, de a le încredinţa
în mâinile deja atât de puternice şi nepricepute ale statului. Lor le-ar reveni deopotrivă sarcina
să aplaneze conflictele care se ivesc neîncetat între ramurile unei profesiunii, să fixeze,
diferenţiat după tipul întreprinderii, condiţiile contractelor pentru ca acestea să fie echitabile, să-
i împiedice, în numele interesului comun, pe cei puternici de a-i exploata abuziv pe cei slabi etc.
Pe măsură ce se accentuează diviziunea muncii, dreptul şi morala, întemeindu-se pretutindeni
pe aceleaşi principii generale, capătă, la nivelul funcţiilor particulare, forme diferite. în afara
drepturilor şi îndatoririlor comune tuturor oamenilor, există şi altele care depind de caracte -
risticile specifice fiecărei profesiuni, în număr mereu crescând, o dată cu diversificarea şi
dezvoltarea activităţii profesionale. în cadrul fiecărei discipline particulare e nevoie de un organ
specific spre a aplica şi a menţine toate acestea. Şi din cine să se compună el dacă nu din
lucrătorii care contribuie la acea funcţie?
Iată, în linii mari, ce ar trebui să fie corporaţiile pentru a se achita de serviciile pe care
suntem îndrituiţi să le aşteptăm. Desigur, judecându-le după starea în care sunt la ora actuală, ne
vine mai greu să ne reprezentăm că ele ar putea vreodată să se ridice la demnitatea de putere
morală. într-adevăr, sunt formate din indivizi dezbinaţi, care au doar relaţii superficiale şi
intermitente între ei, gata mai degrabă să se considere rivali şi duşmani, decât cooperatori,
membri de corporaţie. Dar în ziua când vor avea atâtea lucruri în comun, când raporturile dintre
ei şi grupul din care fac parte vor fi strânse şi permanente, sentimentul încă necunoscut al
solidarităţii se va ivi, iar temperatura morală a acestui mediu, încă atât de rece şi exterior
membrilor lui, va creşte negreşit. Iar aceste schimbări nu vor apărea, cum s-ar fi putut poate
înţelege din exemplele de mai sus, doar la agenţii din viaţa economică. Nu există profesiune în
societatea actuală care să nu reclame o atare organizare şi care să nu fie susceptibilă de a o avea.
Astfel ţesătura socială cu ochiurile acum slăbite, se va strânge şi se va întări pe toată întinderea
ei.
Această restauraţie, a cărei nevoie este universal resimţită, are din păcate împotrivă tristul
renume al corporaţiilor din vechiul regim. Cu toate acestea, faptul că durează, nu numai din
 Sinuciderea - Studiu de sociologie 243

Evul Mediu, ci încă din antichitatea greco-latină 114, nu are mai mult forţă, probând caracterul lor
indispensabil, decât au recentele abrogări menite să le dovedească inutilitatea? Dacă,
pretutindeni unde a luat oarecare avânt, activitatea profesională s-aorganizat în corporaţii, faptul
nu face cu atât mai plauzibilă necesitatea acestui fel de organizare, iar dacă acum o sută de ani
nu s-a situat, totuşi, la înălţimea rolului ei, remediul nu îl constituia, oare, redresarea şi
ameliorarea, iar nu suprimarea ei radicală? Atunci a fost o frână evidentă în calea progresului
urgent - vechea corporaţie, strict locală, închistată la orice influenţă din afară, devenise un non-
sens în ansamblul naţiunii unificate din punct de vedere moral şi politic, autonomia excesivă de
care se bucura, şi care făcea din ea un stat în stat, nu se putea menţine, în timp ce organul
guvernamental, extinzându-şi ramificaţiile în toate direcţiile, îşi subordona din ce în ce toate
organele secundare din societate. Trebuia deci lărgită baza pe care se sprijinea această instituţie
şi corelată în ansamblul vieţii naţionale. Dacă în loc să rămână izolate, corporaţiile similare din
diferite localităţi ar fi legate între ele, încât să formeze acelaşi sistem, dacă toate aceste sisteme
ar fi subordonate acţiunii generale a statului şi li s-ar cultiva continuu sentimentul soli darităţii
lor, despotismul rutinei şi egoismul profesional ar fi îngrădite în limitele convenabile, într-
adevăr, tradiţia nu se va mai menţine aşa uşor invariabilă într-o asociaţie vastă, răspândită pe un
imens teritoriu, ca într-un clan restrâns ce nu depăşeşte graniţele unui oraş 115 şi, totodată, fiecare
grup particular va fi mai puţin ispitit de a nu vedea şi a nu urmări decât propriul interes, de
vreme ce va fi într-un raport constant cu centrul conducător al vieţii publice. Doar cu această
condiţie gândul despre ceea ce este comun ar putea fi menţinut în permanenţă treaz în
conştiinţe, căci, comunicarea fiind neîntrerupţii între fiecare organ particular şi puterea
însărcinată de a reprezenta interesele generale, societatea nu va mai apărea dinaintea individului
cu intermitenţe sau la modul vag, ci îi vom simţi prezenţa în viaţa noastră cotidiană. Dar abolind
ceea ce era fără a pune nimic în loc, nu am făcut decât să substituim egoismului corporatist
egoismul individual care este si mai ruinător. Iată de ce dintre toate demolările făcute în această
epocă este singura pe care trebuie s-o regretăm.
Nu numai sinuciderea egoistă ar putea fi combătută în acest fel, ci şi aceea înrudită cu ea,
sinuciderea anomică, devine justiţiabilă prin acest tratament. Anomia provine, într-adevăr, din
lipsa în anumite puncte ale societăţii a unor forţe colective, adică a unor grupuri constituite
pentru a reglementa viaţa socială. Adică, în parte, din aceeaşi stare de dezagregare din care se
hrăneşte şi curentul egoist. Numai că această cauză are efecte diferite în funcţie de punctele de
incidenţă, după cum acţionează asupra funcţiilor active şi practice sau asupra funcţiilor
reprezentative. Le înflăcărează şi le disperă pe cele dintâi, le dezorientează şi le deconcertează pe
celelalte. Remediul este deci unic în ambele cazuri. Or, cum s-a putut vedea, principalul rol al
corporaţiilor, ca şi în trecut, pe viitor ar consta în reglarea funcţiilor sociale, îndeosebi, a celor
economice, spre a le scoate din starea de dezorganizare în care sunt acum. De fiecare dată când
lăcomia exagerată va întrece limita, corporaţiei i-ar reveni stabilirea părţii ce se cuvine în mod
echitabil fiecărui rang de cooperatori. Fiind superioară membrilor ei, ea ar avea autoritatea
necesară de a le cere sacrificii şi concesii indispensabile, de a le impune reguli. Obiigându-i pe
cei puternici să nu uzeze de forţa lor decât cu măsură, împiedicându-i pe cei slabi să aştepte la
infinit satisfacerea revendicărilor, aducându-i şi pe unii şi pe ceilalţi la sentimentul datoriei lor
reciproce şi al interesului general, reglând, în anumite cazuri, producţia încât să nu mai
degenereze în febră maladivă, corporaţia le-ar tempera şi unor şi altora pasiunile. în acest fel, s-
ar institui o disciplină morală de tip nou, fără de care descoperirile ştiinţei şi binefacerile
progresului nu vor putea niciodată să aducă altceva decât nemulţumiri.

114p ir meie grupări de artizani au fost întemeiate la Roma, în perioada regalităţii. Vezi MARQUARDT, Privat

Leben der Roemer, II, pag. 4

115Vezi motivele în lucrarea noastră Division du travail social, partea a II-a, cap. III, mai ales, pag. 335 şi urm.
238 EMILE DURKHEIN.
 Nu vedem un alt mediu în care această lege de justiţie distributivă, atât de urgentă, s-ai
putea elabora, nici de către ce alt organ ar putea să fie aplicată. Religia care s-a achita odinioară
de acest rol ar fi acum nepotrivită. Căci principiul necesar singurei reglemen tari la care ar putea
religia să supună viaţa economică este dispreţul faţă de bogăţie. Daci ea îi îndeamnă pe
credincioşi să se mulţumească cu soarta pe care o au, este în virtute; acestei idei. Dacă ea ne
învaţă că datoria noastră este să ne acceptăm cu docilitate destinul, este pentru a ne lega în
totalitate de scopuri mai demne de efortul nostru şi, to din aceeaşi raţiune, recomandă în general
moderaţie pentru dorinţele noastre. Dar re semnarea aceasta pasivă este ireconciliabilă cu locul
pe care interesele temporale le ai acum în existenţa colectivă. Disciplina de care au nevoie
aceste interese trebuie sâ aib; ca obiectiv nu coborârea lor în plan secund, nici reducerea lor pe
cât posibil, ci o or ganizare pe măsura importanţei dobândite. Problema a devenit foarte
complexă şi dac; nu constituie o soluţie slăbirea hăţurilor spre a se satisface mai bine dorinţele,
nici împi larea aceloraşi dorinţe nu este o cale potrivită. Dacă ultimii apărători ai vechilor teorii
eco nomice au greşit când au nesocotit că o regulă este necesară şi astăzi ca şi odinioară, apo
logeţii instituţiei religioase greşesc crezând că regula de odinioară mai poate fi eficient; în zilele
noastre. Chiar ineficienta ei actuală este cauza răului.
Asemenea soluţii facile sunt rupte de dificultăţile situaţiei. Fără îndoială, numai o pu tere
morală poate să facă legea pentru oameni, dar trebuie, în plus, ca această instanţă s; fie în
miezul lucrurilor lumii de acum pentru a le putea estima la adevărata lor valoare Grupul
profesional prezintă această dublă caracteristică. Pentru că este un grup, î domină de la
suficientă înălţime pe indivizi pentru a le mărgini cupiditatea, dar trăieşti prea alături de ei
pentru a nu simpatiza cu dorinţele lor. Rămâne adevărat că statul are ş el funcţiile lui importante
de îndeplinit. Numai el poate să opună particularismului cor poraţiilor sentimentul utilităţii
generale şi necesităţile echilibrului organic. Ştim, însă, c; acţiunea lui nu se poate exercita în
mod util decât dacă există un întreg sistem de orgam secundare care să o diversifice. Deci,
înainte de toate, acest organe trebuie create.
Rămâne un tip de sinucidere ce nu ar putea fi stopată prin acest procedeu, anurw aceea dare
rezultă din anomia conjugală. Se pare că aici suntem în prezenţa unei anti nomii insolubile.
Aşa cum am arătat, cauza acestei sinucideri este instituirea divorţului şi cortegiul di idei şi de
moravuri din care decurge divorţul, consfinţindu-le. Urmarea ar trebui să fie oare, abrogarea lui
acolo unde există? Este o chestiune prea complicată spre a o pute; trata aici, o abordare utilă a ei
aflându-şi locul potrivit într-un studiu despre căsătorie ş evoluţia ei. Deocamdată, pe noi ne
interesează doar raportul divorţului cu sinuciderea, şi din acest punct de vedere, vom spune:
singurul mijloc de a diminua numărul de sinu cideri datorate anomiei conjugale este de a face
căsătoria mai indisolubilă.
Dar partea deosebit de tulburătoare a chestiunii care o face aproape dramatică est faptul că
nu se poate diminua sinuciderea soţilor, fără ca, totodată, să nu crească sinuci derea soţiilor. Ar
trebui sacrificat fie unul, fie celălalt dintre sexe, problema reducându-s< atunci la a alege dintre
două rele pe cea mai puţin gravă? Altă posibilitate nu se întrevede atâta vreme cât interesele
soţilor la nivelul căsătoriei sunt manifest contrare. Atâta vrem cât, înainte de orice, o parte a
cuplului va avea nevoie de libertate, iar cealaltă de discipl nă, instituţia matrimonială nu va
putea să fie profitabilă pentru amândoi. Antagonismu acesta ce face în prezent problema fără
ieşire nu este, însă, iremediabil şi sperăm că într-i bună zi va dispărea.
El provine din faptul că cele două sexe nu participă în mod egal la viaţa socială -bărbatul
este activ implicat, pe când femeia o priveşte de la distanţă, de unde rezultă câ el este socializat
la un grad cu mult mai înalt decât ea. Gusturile lui, aspiraţiile, dispoziţiile sufleteşti au, în mare
parte, o origine colectivă, pe când cele ale soţiei sunt mai imediat plasate sub influenţa
organismului. Bărbatul are deci alte nevoi decât femeia şi, prin urmare, este imposibil ca o
instituţie menită să reglementeze viaţa lor în comun să fie echitabilă şi să satisfacă exigenţe atât
de opuse. Această instituţie nu poale să fie convenabilă deodată amândurora acestor fiinţe - una,
aproape în întregime, produsul societăţii, cealaltă, rămânând într-o mare măsură aşa cum a
făcut-o natura. Dar nu s-a dovedit că această opoziţie trebuie să se menţină cu necesitate. Fără
îndoială, într-un sens, era mai puţin marcată la origini decât este astăzi, dar de aici nu se poate
conchide câ este menită să se dezvolte la infinit. Condiţiile sociale cele mai primitive se
reproduc adesea în stadiile superioare de evoluţie, dar sub forme diferite de cele pe care le-au
avut. Desigur, nu este cazul să presupunem că femeîa va ajunge vreodată să aibă în societate
aceleaşi funcţii ca bărbatul, dar va putea juca un rol aici, un rol propriu, oricum mai activ şi mai
important decât cel pe care-1 are astăzi. Sexul femeiesc nu va deveni prin asta mai asemănător
cu sexul bărbătesc, dimpotrivă, ne putem închipui că se vor diferenţia şi mai mult. Numai că
aceste diferenţe vor fi utilizate la nivel social mai mult decât în trecut. De ce, bunăoară, pe
măsură ce bărbatul fiind absorbit de funcţiile utilitare şi obligat să renunţe la funcţiile estetice,
acestea din urmă nu le-ar reveni femeilor? Astfel, cele două sexe se vor apropia, diferenţiindu-
se totodată. Ele se vor socializa deopotrivă, dar în mod diferit 116. Se pare că acesta este sensul
evoluţiei. în oraşe, femeia diferă mai mult de bărbat decât la sate, şi, cu toate acestea, în oraşe,
structura ei intelectuală şi morală este cel mai mult impregnată de viaţă socială.
în orice caz, este singurul mijloc de a atenua tristul conflict moral care separă acum sexele şi
despre care statistica sinuciderii ne furnizează dovezi clare. Numai când diferenţa dintre cele
doi soţi va fi eliminată, va putea căsătoria să nu-1 mai favorizeze pe unul în detrimentul
celuilalt. Cât despre cei care cer de pe acum pentru femeie drepturi egale cu bărbatul, aceştia
uită prea repede că lucrarea secolelor nu poate fi abolită într-o clipă, câ o egalitate juridică nu
poate fi legitimă, atâta vreme cât există o inegalitate psihologică atât de flagrantă. Pentru a o
reduce pe cea din urmă trebuie sâ depunem eforturi. Pentru ca bărbatul şi femeia să poată fi egal
protejaţi de aceeaşi instituţie, trebuie, înainte de toate, să fie fiinţe de aceeaşi natură. Numai
atunci indisolubilitatea legăturii conjugale nu va mai putea fi acuzată că nu slujeşte decât uneia
dintre părţi.

IV
în concluzie, pentru că sinuciderea nu este determinată de greutăţile vieţii omului, mijlocul
de a opri progresul ei nu constă în a face lupta mai puţin dură şi viaţa mai uşoară. Dacă oamenii
se omoară astăzi mai mult ca altădată nu este din pricină că pentru a se menţine au nevoie de
mai mult efort, nici pentru că nevoile legitime sunt mai puţin satisfăcute, ci pentru câ ei nu mai
ştiu unde sfârşesc nevoile legitime şi nu mai întrevăd sensul eforturilor lor. Desigur, concurenţa
devine pe zi ce trece tot mai acerba pentru că cilităţile de comunicaţie pun în contact un număr
tot mai crescând de concurenţi. Dar, de altă parte, o diviziune a muncii mai perfecţionată şi o
cooperaţie mai complexă, nu plicând la infinit ocupaţiile prin care omul se poate dovedi util
oamenilor, multip! mijloacele de existenţă şi le pun la îndemâna unei mai mari varietăţi de
subiecţi, găseşte loc chiar şi pentru aptitudinile inferioare. în acelaşi timp, producţia mai intei
care rezultă din această cooperaţie mai abilă, sporind capitalul de resurse de care dispi
omenirea, asigură fiecărui lucrător o remuneraţie mai bogată şi menţine astfel echilib între
uzura mai mare a forţelor vitale şi refacerea lor. Este cert, într-adevăr, că la to nivelele ierarhiei
sociale, bunăstarea medie a sporit, deşi, poate, această creştere n avut întotdeauna loc în
proporţiile cele mai echitabile. Râul de care suferim nu vi aşadar, din faptul că s-au înmulţit
cauzele obiective de suferinţă, numeric sau ca int sitate, nici dintr-o mai mare mizerie
economică, ci dintr-o alarmantă mizerie morală.
Să nu ne înşelăm asupra sensului cuvântului. Când se spune despre o afecţiune dividuală sau
socială că este completamente morală, de obicei se înţelege că nu are voie de nici un tratament
efectiv şi poate fi ameliorată doar cu ajutorul unor îndemnuri petate, cu aspre mustrări
metodice, într-un cuvânt, printr-o acţiune verbală. Raţionăm şi cum un sistem de idei nu ar ţine
de restul universului, ca şi cum, de aceea, pentru desface şi a-1 reface, ar fi de-ajuns să
pronunţăm într-un anume fel formule precise. Nu dăm seama că asta înseamnă a aplica lumii
spiritului credinţele şi metodele pe c primitivul le aplica lumii fizice. Aşa cum credea el în
existenţa cuvintelor magice cu tere de a preschimba o fiinţă în altă fiinţă, tot aşa ne închipuim
noi, fără a realiza cât grosieră e o atare concepţie, că prin cuvinte potrivite putem transforma
inteligenţele şi racterele. La fel ca sălbaticul care - afirmându-şi energic voinţa de a vedea
petrecându nu ştiu ce fenomen cosmic - crede că îl va provoca prin magie, şi noi gândim că, d;
enunţăm cu toată ardoarea dorinţei noastre împlinirea unei transformări radicale, ea va opera
spontan. în realitate, sistemul mental al unui popor este un sistem de fc definite pe care nu-1
putem nici deranja, nici rearanja cu ajutorul injoncţiunilor. El ţine felul cum sunt grupate şi
organizate elementele sociale. Dat fiind un popor, format dintr anumit număr de indivizi dispuşi
într-un anumit fel, rezultă un ansamblu determinat idei şi de practici colective, care rămân
constante atâta timp cât condiţiile de care dep rămân identice. După cum părţile din care se
compune sunt mai mult sau mai puţin nui roase şi ordonate după un plan sau altul, natura fiinţei
colective variază cu necesitate ca urmare, felul ei de gândire şi de acţiune, dar nu le putem
schimba pe cele din ur decât schimbând însăşi fiinţa socială, iar ea nu se poate schimba fără a-şi
modifica str tura anatomică. Departe de noi gândul, deci, ca atunci când am spus că este moral

116 Putem prevedea că această diferenţiere nu va avea, probabil, caracterul strict pe care-1 are astăzi. Femeia
nu va fi din oficiu exclusă din anumite funcţii şi acceptată pentru altele. Ea va putea să aleagă mai liber, dar
alegerea va fi determinată de aptitudinile ei şi va viza o anumită serie de acţiuni. Va fi uniformă, fără a fi
obligatorie.
râu cărui simptom este progresul anormal, să fi vrut să-1 reducem la nu ştiu ce afecţii
superficială ce poate fi adormită cu vorbe dulci. Dimpotrivă, alterarea temperament!, moral ce
ne este astfel revelată atestă o alterare profundă a structurii noastre sociale. P tru a vindeca acest
temperament trebuie să reformăm societatea.
Am spus deja în ce constă, după noi, această reformă. Ceea ce îi demonstre caracterul urgent
este faptul că s-a dovedit necesară nu numai din pricina stadiului act al sinuciderii, ci şi al
ansamblului dezvoltării noastre istorice.
Caracteristica istoriei este că succesiv a făcut tabula rasa toate vechile cadre socii Ele au
dispărut unul după altul, fie prin măcinarea lentă a timpului, fie prin mari come fără ca nimic să
le mai aducă înapoi. La origine, societatea a fost organizată pe b familiei, apoi, prin unirea unui
anumit număr de mici clanuri ai căror membri se socot<rude, organizare ce pare să nu fi rămas
multă vreme în stare pură. Curând, familia încetează de a fi o diviziune politică, spre a deveni
centrul vieţii private. Vechiului grup domestic i s-a substituit atunci grupul teritorial. Indivizii
care ocupau acelaşi teritoriu, fără legătură cu consancvinitatea, şi-au cristalizat cu timpul idei pe
care le împărtăşeau toţi şi obiceiuri comune, altele decât ale vecinilor mai îndepărtaţi. S-au
constituit astfel mici agregate care nu aveau altă bază materială decât vecinătatea şi relaţiile ce
decurgeau din ea, fiecare, însă, cu o fizionomie distinctă - anume, satul, sau, mai precis, cetatea
şi dependenţele ei. Fără îndoială, foarte adesea se întâmpla să nu fie într-o izolare sălbatică.
Aceste comunităţi formează, apoi, confederaţii, combinându-se între ele în cele mai variate for -
me, constituind astfel societăţi mai complexe. Intrând aici îşi păstrau însă personalitatea,
reprezentând segmentele elementare, a căror reproducere mărită era societatea totală. Puţin câte
puţin, însă, pe măsură ce confederaţiile devin mai strâmte, circumscripţiile teritoriale se
amestecă unele cu altele şi îşi pierd vechea individualitate morală. De la un oraş la altul, de la
un district la altul, diferenţele se nivelează 117. Marea schimbare înfăptuită de Revoluţia franceză
din 1789 a constituit-o tocmai împingerea acestei nivelări la dimensiuni necunoscute până
atunci. Nu a improvizat-o. lucrul fusese îndelung pregătit prin centralizarea progresivă din
vechiul regim, dar Revoluţia a consacrat-o definitiv, atunci s-au desfiinţat oficial fostele
provincii, s-au creat noi diviziuni teritoriale, pur artificiale, doar cu numele. Ulterior,
dezvoltarea căilor de comunicaţie, amestecând populaţiile, a şters şi ultimele urme ale străvechii
stări de lucruri. Şi, cum în acelaşi timp, ceea ce rămăsese din organizaţia profesională a fost
deopotrivă violent distrus, toate organele secundare ale vieţii sociale au fost aneantizate.
O singură forţă colectivă a supravieţuit vârtejului: statul. Prin forţa lucrurilor, el a avut deci
tendinţa de a absorbi toate formele de activitate ce puteau prezenta caracter social, în faţa lui
rămânând pulberea inconsistentă a indivizilor. Atunci, tocmai din această cauză, a apărut
necesitatea de a se încărca cu toate funcţiile, pentru care nu era potrivit şi de care nu a putut să
se achite în mod util. Pe cât de acaparator, pe atât de neputincios - s-a spus. Statul face eforturi
maladive de a se întinde peste tot soiul de lucruri, ele îi scapă printre degete, el încearcă să le
apuce, dar violentându-le. De aici, risipa de eforturi ce i se reproşează şi care, într-adevăr, nu se
regăsesc în rezultate pe măsură. Pe de altă parte, particularii nu mai sunt supuşi altei activităţii
colective, ci doar activităţii sale, pentru că el este singura colectivitate organizată. Doar prin
intermediul lui, resimt indivizii societatea şi dependenţa pe care o au faţă de ea. Dar cum statul
este departe de ei, nu poate să aibă asupra lor decât o acţiune îndepărtată şi discontinuă,
sentimentul social nu le este prezent nici în mod continuu, nici cu energia necesară. In cea mai
mare parte a existenţei lor, nu există nimic în jurul indivizilor care să-i scoată din ei înşişi şi să
le impună oprelişti. în aceste condiţii, este inevitabil ca ei să eşueze fie în egoism, fie în
dereglare. Omul nu poate să nutrească ataşament faţă de scopuri care-i sunt superioare ori să se
supună unor reguli dacă nu află deasupra nimic cu care să se simtă solidar. A -1 elibera de orice
presiune socială înseamnă a-1 lăsa să se abandoneze sieşi şi să se demoralizeze. Sunt cele două
trăsături ale situaţiei noastre morale. In timp ce statul se umflă şi se hipertrofiază pentru a reuşi
să-i domine strâns pe indivizi, fără a reuşi însă, indivizii, fără legături între ei, mişună unii pe
lângă alţii precum moleculele dintr-un lichid, fără a întâlni nici un centru de forţe care să-i
reţină, să-i fixeze şi să-i organizeze.
Din când în când, spre a remedia răul, s-a propus să fie redată grupurilor locale c< din
vechea lor autonomie - este ceea ce numim descentralizare. Dar singura dese tralizare cu
adevărat utilă este aceea care ar produce în acelaşi timp o mai mare c centrare de forţe sociale.
Trebuie, fără a desface legăturile care leagă fiecare parte a cietăţii de stat, să se creeze puteri
morale care să aibă asupra multitudinii indivizilor o ţiune pe care statul nu o poate avea. Or,
astăzi nici comuna, nici departamentul, nici i vincia nu au acel ascendent suficient asupra

117Fj ştre ej nu putem arăta decât principalele etape ale acestei evoluţii. Nu vrem câtuşi de puţin sâ spunem câ

societăţile moderne ar fi urmat imediat după cetate.

noastră pentru a exercita asemenea fluenţă, noi nu vedem aici decât nişte etichete
convenţionale, lipsite de semnificaţie. F îndoială, ne place, în general, să trăim acolo unde ne-
am născut şi am crescut, dar nu există patrii locale şi nici nu vor mai fi. Viaţa generală a ţării,
definitiv unificată, e ref tară la dispersiuni de acest fel. Putem să regretăm ce nu mai este,
regretele sunt za nice. E imposibil să reînviem în mod artificial un spirit particularist ce nu mai
are fui ment. De-acuma, prin câteva combinaţii ingenioase, am putea despovăra puţin fum narea
maşinii guvernamentale, dar nu aşa se va schimba alcătuirea morală a sociei Prin acest mijloc,
vom descongestiona, sigur, câteva ministere, vom da mai mult de h. câtorva autorităţi regionale,
dar nu vom putea face din regiuni tot atâtea medii morale lângă faptul că măsurile
administrative n-ar fi de-ajuns pentru a se ajunge la un aseme rezultat, în sine, el nu este nici
posibil, nici de dorit.
Singura descentralizare care, fără a altera unitatea naţională, ar permite multiplic centrelor
de viaţă comunală este ceea ce s-ar putea numi descentralizarea profesio Cum fiecare dintre
aceste centre n-ar fi decât sediul unei singure activităţi specializa restrânse, iar ele, în totalitate,
ar rămâne nedespărţite unele de altele, individul ar pi prin urmare, să fie ataşat de unul fără a nu
deveni mai puţin solidar cu întregul.1 socială nu se poate diviza rămânând una decât dacă fiecare
din diviziunile ei reprezi: funcţie. Au înţeles acest lucru scriitorii şi oamenii de stat, tot mai
mulţi, care au sus ideea ca grupul profesional să constituie baza organizaţiei noastre politice,
adică col electoral să fie divizat nu pe circumscripţii teritoriale, ci pe corporaţii. Numai că, pe
asta, trebuie reorganizare corporaţiile. Ele trebuie să fie altceva decât o adunare c divizi care se
întâlnesc în ziua votului, neavând nimic comun unul cu altul. Corporaţia va putea îndeplini rolul
care i se atribuie decât dacă, în loc de a rămâne o fiinţă venţională, ar deveni o instituţie bine
definită, o personalitate colectivă, cu moravui tradiţiile ei, cu drepturi şi cu îndatoriri, cu propria
ei unitate. Marea dificultate nu e; se decidă prin decret că reprezentanţii vor fi numiţi pe
profesiuni şi câţi reprezenta avea fiecare, ci de a face astfel încât fiecare corporaţie să devină o
individualitatea m Altfel, vom mai adăuga un cadru exterior şi artificial la cele care există şi pe
care vn le schimbăm.
Iată, monografia despre sinucidere priveşte dincolo de ordinea strică a faptei care le vizează
punctual, pentru că problemele pe care le ridică sunt solidare cu cel grave probleme practice
care se ridică astăzi. Progresul anormal al sinuciderii şi generale de care sunt afectate societăţile
contemporane derivă din aceleaşi cauze, ce demonstrează numărul excepţional de morţi
voluntare este starea de perturbar fundă de care suferă societăţile civilizate şi îi atestă gravitatea.
Am putea chiar spi dau măsura acestui fapt. Când auzim despre aceste suferinţe prezentate prin
glasu teoretician, putem crede că sunt exagerate şi infidel înfăţişate. Dar aici, în sta sinuciderii,
ele se înregistrează ca de la sine, fără a lăsa loc interpretării personale, va putea înlătura acest
curent de tristeţe colectivă decât cel puţin atenuând n colectivă al cărei rezultat şi al cărei semn
este. Am arătat că pentru a atinge acest s<
este nevoie nici de restauraţia artificială a formelor sociale depăşite cărora nu le-am putea da
decât o aparenţă de viaţă, nici de a inventa forme complet noi, fără analogii în istorie. Ci trebuie
să căutăm în trecut germenii de viaţă nouă pe care îi conţine, grăbindu-le dezvoltarea.
Cât despre stabilirea cu mai mare exactitate sub ce formă deosebită aceşti germeni sunt
chemaţi să se dezvolte în viitor, adică ce va trebui să fie, în amănunt, organizaţia profesională
de care avem nevoie, nu putem trata în această lucrare. Doar printr-un studiu amănunţit despre
regimul corporativ şi legile evoluţiei lui ar fi posibil să fie precizate mai mult concluziile la care
am ajuns mai sus. Dar nu trebuie exagerat interesul faţă de unele programe prea elaborate, aşa
cum s-au complăcut teoreticienii politicii. Sunt jocuri ale imaginaţiei, ce rămân mereu
îndepărtate de complexitatea faptelor spre a putea efectiv folosi în practică. Realitatea socială
nu e chiar atât de simplă şi este încă destul de puţin cunoscută pentru a putea fi anticipată în
detaliu. Numai contactul direct cu lucrurile poate să confere cercetării ştiinţifice determinarea
care-i lipseşte. După ce am stabilit existenţa râului, în ce consta el, caracteristicile generale ale
remediului şi locul unde trebuie aplicat, esenţial nu este să stăm cu ochii pe un plan care
prevede tot, ci să ne punem hotărât pe treabă.
 CUPRINS

Introducere....................................................................................................................
Partea întâi. Factorii extra-sociali
Capitolul I. Sinuciderea şi stările psihopatice......................................................-
Capitolul II. Sinuciderea şi stările psihologioce normale. Rasa. Ereditatea...
Capitolul III. Sinuciderea şi factorii cosmici..........................................................
Capitolul IV. Imitaţia...............................................................................................
Partea a Il-a. Cauze sociale şi tipuri sociale
Capitolul I. Metode de determinare........................................................................
Capitolul II. Sinuciderea egoistă.............................................................................
Capitolul III. Sinuciderea egoistă (continuare).......................................................
vupiuiui A v . uuiuwuvi ctiLi uiota...............................................................................................................

Capitolul V. Sinuciderea anomică.........................................................................:..

Capitolul VI. Forme individuale ale tipurilor de sinucidere...................................
Partea a IlI-a. Sinuciderea ca fenomen social general
Capitolul I. Elementul social al sinuciderii.............................................................
Capitolul II. Raporturile sinuciderii cu alte fenomene sociale................................
Capitolul III. Consecinţe practice............................................................................
'6 8

•I
B
O

51

231