Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TIPURI
plexelor, între 1907 şi 1912 colaborează intens cu Freud, atras în
special de cercetările acestuia legate de isterie şi de vise. Ruptura
cu Freud, provocată mai cu seamă de rigiditatea concepţiei aces -
tuia, înseamnă pentru Jung angajarea fermă pe un drum propriu.
PSIHOLOGICE
Ea îl va duce la elaborarea unui sistem autonom de gîndire, axat
pe reintroducerea spiritului ca dimensiune fundamentală a fiinţei
şi pe un ansamblu de concepte noi, deduse în temeiul unei înde -
lungate şi vaste experienţe clinice. Inconştient colectiv, arhetip,
individuale, anima, animus, umbră, persona etc. au lărgit cîmpul
cunoaşterii şi au revoluţionat disciplina, orientînd-o către o înţele -
gere infinit mai nuanţată şi mai aproape de totalitate a psihicului
Traducere din germană de
uman. între 1921 şi 1938 întreprinde călătorii de studii în Africa VIORICA NIŞCOV
de nord, în lumea arabă, la indienii pueblo din Arizona, în Kenya,
Uganda şi India. în 1935 este ales preşedinte al proaspăt înteme -
iatei „Societăţi elveţiene pentru psihologie şi domeniile conexe".
în 1944 i se creează la Basel o catedră de „psihologie medicală",
în 1948 se înfiinţează la Zurich Institutul C. G. Jung, iar în 1958,
inspirată de cercetările sale, „Societatea internaţională de psiholo -
gie analitică". Ultimii ani de viaţă şi-i petrece la Bollingen, lingă
Zurich, locuind în faimosul turn, unde îşi redactează şi parţial îşi
dictează memoriile.
H U M A N I TA S
Editura Humanitas foloseşte calculatoare INTRODUCERE
ZENITHO
DATA SYSTEMS&UJ
oferite de
Bull
Septembrie 1937
C.G. JUNG
PREFAŢĂ
în aşa fel îneît, dacă vreau să sper că voi fi corect înţeles, proprie este întotdeauna extraordinar de nesigură. Aceste
trebuie să presupun o marc bunăvoinţă din partea cititorului nesiguranţe de judecată cunosc o răs-pîndirc atît de mare
meu. Ar fi relativ simplu, dacă fiecare cititor ar şti cărei deoarece în fiecare tip declarat sălăşluieşte o anumită
categorii îi aparţine. Este insă adesea destul de dificil de tendinţă către compensarea propriei unilateralităli, tendinţă
hotărît dacă cineva ţine de un tip sau de altul, mai ales cînd c oportună din punct de vedere biologic, căci slujeşte păstrării
vorba de propria persoană. Judecata privind personalitatea echilibrului sufletesc. Prin compensare apar caractere
secundare sau tipuri care oferă o imagine extrem de greu cunoscătorului de oameni, cît şi reflecţia scormonitoare a
descifrabilă, alît de greu, îneît te simţi îndemnat să negi gîndi-torului, sau s-a înfăţişat bunăoară intuiţiei unui Goethe
existenţa în genere a tipurilor şi să o mai accepţi doar pe sub forma principiului larg cuprinzător al sistolei şi
aceea a diferenţelor individuale. diastolei. Numele şi noţiunile sub care a fost sesizat
4. Trebuie să scot în evidenţă aceste dificultăţi, pentru a mecanismul introversiei şi al extraversiei sînt foarte diferite,
justifica o anume particularitate a expunerii ce urmează: s- adaptate de fiecare dată punctului de vedere individual al
ar zice că drumul cel mai simplu ar fi acela de a descrie şi observatorului. în ciuda deosebirilor în formulare, iese
analiza în paralel două cazuri concrete. Fiecare om posedă mereu în evidenţă ceea ce este comun în privinţa concepţiei
insă ambele mecanisme, atît pe cel al extraversici, cit şi pe cel fundamentale, anume o mişcare a interesului în direcţia
al introversici, şi doar relativa predominanţă a unuia sau a obiectului, într-un caz, o mişcare a interesului de la obiect
altuia determină tipul. Pentru a conferi imaginii relieful către subiect şi către propriile procese psihologice, în
necesar, ar trebui procedat la o rcluşare energică, ceea ce ar celălalt caz. în primul caz, obiectul acţionează ca un
însemna de fapt o înşelăciune mai mult sau mai puţin pioasă. magnet asupra tendinţelor subiectului, îl atrage şi îl
Se adaugă faptul că reacţia psihologică a oamenilor este atît condiţionează în mare măsură, îl înstrăinează chiar de sine
de complicată, incit capacitatea mea de expunere abia dacă însuşi şi îi schimbă calităţile în sensul unei armonizări cu
ar fi în măsură să-i traseze in mod absolut exact imaginea. obiectul, într-atît îneît s-ar zice că obiectul ar avea pentru
Sînt, de aceea, sil it să mă limitez la înfăţişarea principiilor pe subiect o importanţă superioară, în ultimă instanţă decisivă,
care le-am extras din mulţimea de fapte individuale şi că faptul de a se abandona cu totul obiectului ar reprezenta
observate. Nu este vorba aici, aşa cum eventual ar putea să vocaţia absolută, sensul vieţii şi al destinului subiectului. în
pară, de o deductio a priori, ci de expunerea deductivă a cel de al doilea caz, subiectul este şi ră-mîne in centrul
unor puncte de vedere formate pe calc empirică. Aceste tuturor preocupărilor. S-ar putea spune că este ca şi cum, în
puncte de vedere sînt, după cum nădăjduiesc, o contribuţie ultimă instanţă, întreaga energie a subiectului s-ar cheltui pe
clarificatoare la o dilemă care a dus şi continuă să ducă nu căutarea neîntreruptă a unor modalităţi de a împiedica
doar in domeniul psihologiei analitice, ci şi în acela al obiectul să capete o influenţă covîrşitoare asupra sa. Este ca
altor ştiinţe, şi mai ales în raporturile interumane, la şi cum energia obiectului s-ar scurge, ca şi cum subiectul ar
neînţelegere şi discordie. Se înţelege astfel de ce existenţa a fi magnetul care ar atrage obiectul către sine.
două tipuri diferite este un fapt de mult cunoscut, care, într- 5. Nu este uşor de caracterizat, în mod accesibil şi
un fel sau altul, a izbit atît observaţia limpede, acest comportament contradictoriu faţă de obiect şi
există riscul serios de a recurge la formulări absolut
paradoxale care ar stîrni mai degrabă confuzie decît claritate.
Foarte general, punctul de vedere introvertit ar putea fi socotit
acela care în toate împrejurările caută să supraordoneze eul şi
procesele psihologice subiective obiectului şi procesului
obiectiv, sau cel puţin să le afirme în raport de acestea.
Atare atitudine conferă de aceea subiectului o valoare mai
mare decît obiectului. Corespunzător, obiectul se află
întotdeauna situat la un nivel valoric mai co- borît, el are o
importanţă secundară, ba chiar ocazional funcţionează ca
semn exterior, obiectiv, al unui conţinut subiectiv, de pildă
ca încorporare a unei idei, împrejurare în care esenţială
12 TIPURI INTROD 13
PSIHOLOGICE UCERE
2.
Controverse
le teologice
ale Bisericii
vechi
25. Nu este
improbabil să întîlnim a lui Cristos, socotit
opoziţia tipurilor în de ei fiul Măriei şi al
istoria schismelor şi a lui Iosif, care abia
ereziilor, de altminteri ulterior ar fi primit
atît de bogată în consacrarea prin
controverse, a Duhul Sfînt. Astfel,
Bisericii creştine din faţă de docetişti,
primele veacuri. ebioniţii se situau în
Ebioniţii sau iudeii această ches-
botezaţi, identici
probabil cu primii 8 Reeditare: Symbole
der Wandlung
creştini, credeau în (Gesammelte Werke,
umanitatea exclusivă V).
28 T I PSI
I HO
LO
GI
CE
PR 2
OB
LE
9
MA
TIP
UR
ILO
R
IN
IST
OR
IA
DE
IDE
I
tiune la polul opus. homoiousia erau
Opoziţia s-a perpetuat chestiuni mai puţin
vreme îndelungată, grave. Căci dincolo
într-o formă de ele se ascundeau,
schimbată, mai atît istoric, cît şi
tăioasă, din unghiul psihologic, crezul
politicii clericale, dar ebionit în umanitatea
mai moderată din pură a lui Cristos
unghiul conţinutului, unită cu dumnezeirea
ea a reapărut în jurul lui relativă
anului 320 în erezia („aparentă") şi crezul
lui Arie. Arie docetist în
respingea formula dumnezeirea pură a
propusă de Biserica lui Cristos unită cu
ortodoxă xrâ natpi materialitatea lui
ouooiknoc, (asemenea doar aparentă. Iar sub
Tatălui). Examinînd acest strat găsim din
mai îndeaproape nou marea schismă
istoria marii psihologică. O dată,
controverse arianice afirmaţia că valoarea
legată de homoousie şi importanţa
şi de homoiousie fundamentală se află
(identitatea şi de partea
asemănarea fiinţei lui perceptibilului
Cristos cu senzorial, al cărui
Dumnezeu), subiect este dacă nu
observăm că lio- întotdeauna o
moiousia pune senzaţie umană
accentul pe senzual şi personală, în schimb,
pe simţirea umană, în întotdeauna o
vreme ce homoousia
reprezintă un punct de
vedere pur logic şi
abstract. Tot astfel, s-
ar zice să revolta
monofiziţilor (care
susţineau unitatea
absolută a naturii lui
Cristos) împotriva
formulei diofizite a
sinodului de la
Calcedon (care
admitea natura dublă,
indivizibilă a lui
Cristos, respectiv
natura omenească şi
dumnezeiască într-
una) valorifică, din
nou, punctul de
vedere abstract şi non-
reprezentabil faţă de
cel natural şi senzual
al formulei diofizite.
26. Se impune
totodată evidenţei
faptul că atît în
mişcarea lui Arie, cit
şi în controversa
monofizită, problema
dogmatică subtilă era
esenţială doar pentru
acele spirite care o
iniţiaseră, iar nu şi
pentru marea masă
care pusese stăpînire,
în mod partizan, pe
disputa dogmatică.
Pentru ea, o astfel de
chestiune subtilă nu
avea, în acele
vremuri, nici un fel
de motivaţie; ceea ce
o frămînta erau
problemele şi
revendicările puterii
politice, fără nici o
legătură cu
diferendele teologice.
Dacă diferenţa
tipurilor va fi avut
aici în genere o
importanţă oarecare,
ea va fi stat în faptul
că se ofereau pe
această cale
formulele prin care
instinctele grosolane
ale masei erau
măgulitor etichetate.
Ceea ce nu vrea să
însemne că pentru cei
care declanşaseră
controversa,
homoousia şi
senzaţie umană caracteristică a
proiectată; a doua păcatului strămoşesc,
oară, afirmaţia că doctrină a cărei
valoarea esenţă
fundamentală se află constă în ideea de
de partea concupiscentia 9
abstracţiunii şi a moştenită de la
extraumanului, al Aduni. în
căror subiect este viziunea lui Augustin,
funcţia, adică: păcatului originar i se
procesul obiectiv al opune harul mîn-
naturii care se tuitor al lui Dumnezeu
desfăşoară în cadrul cu instituţia creată de
unei legităţi el: Biserica, admi
impersonale, dincolo nistratoare a
de senzaţia umană mijloacelor de
căreia îi slujeşte salvare. în această
chiar de temelie. concepţie, valoa
Primul punct de rea omului este foarte
vedere nu ţine seama scăzută. El nu mai e
de funcţie, în de fapt decît o biată
favoarea complexului creatură, condamnată,
funcţional care e căzută necondiţionat
omul; ultimul punct în puterea diavolu
de vedere nu ţine lui, dacă nu se
seama de om, ca împărtăşeşte de harul
suport indispensabil, divin prin
în favoarea funcţiei. intermedierea
Ambele puncte de Bisericii
vedere îşi neagă atotmîntuitoare.
reciproc valoarea Dispar mai mult sau
fundamentală. Cu cît mai puţin astfel
reprezentanţii lor se nu doar valoarea, ci
identifică mai hotărît şi libertatea morală
cu tezele proprii, cu şi autodeterminarea
atît ei încearcă mai omului, cresc, în
mult, poate cu cele schimb, cu atît mai
mai bune intenţii, să mult valoarea şi
şi le impună unii importanţa
celorlalţi, violentîndu- ideii de Biserică, în
şi astfel reciproc va- concordanţă cu
loarea fundamentală. programul formulat
27. O altă faţă a de Au
opoziţiei tipurilor gustin în Civitas Dei.
pare să se manifeste 28. Unei concepţii
în atît de apăsătoare i s-
controversa pelagiană a împotrivit mereu
de la începutul sentimentul libertăţii
veacului al V-lea. şi al valorii morale
Expe aomului, pe care nici
rienţa adînc trăită de o reflecţie, oricît de
Tertullian, potrivit profundă, şi nici o
căreia omul nici după logică, oricît de
botez nu poate evita ascuţită,
păcatul, a devenit la
Augustin, în multe 9 Lăcomie, am spune:
privinţe asemănător libido nestăpînit, care, ca
Einapnâvri, constringere
lui Tertullian, aştrilor şi a destinului, îl
doctrina pesimistă şi duce pe om la greşeală şi
atît de la pierzanie.
30 T I PSI
I HO
LO
GI
CE
PR 3
OB 1
LE
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
IST
ORI
A
DE
IDE
I
nu au izbutit pînă la 30. Pe la mijlocul
urmă să-1 suprime. veacului al IX-lea,
Legitimitatea stareţul Paschasius
sentimentului de Rad-
valoare umană şi-a bertus s-a făcut
aflat apărătorul în cunoscut cu o scriere
persoana lui Pe-lagius, despre euharistie, în
călugăr britanic, şi în care
aceea a elevului său, reprezenta doctrina
Caelestius. Doctrina transsubstanţierii,
lor s-a întemeiat pe respectiv ideea că
libertatea morală a vinul şi
omului, ca rea-litat hostia se transformă
dată. Este în comuniune în
semnificativ pentru sîngele adevărat şi în
înrudirea dintre car
punctul de vedere nea adevărată a lui
pelagian şi concepţia Cristos. Această
diofizită faptul că concepţie a devenit,
pelagienii, urmăriţi de cum
adversarii lor, au găsit se ştie, dogma după
refugiu la Nestorie, care metamorfozarea
mitropolitul se produce vere, rea-
Constantinopolului. liter, substantialiter;
Nestorie sublinia deşi „accidentele",
separarea celor două respectiv piinea şi vi
naturi ale lui Cristos, nul, îşi păstrează
opunîndu-se înfăţişarea, ele sînt
învăţăturii lui Ciril totuşi în substanţă
despre (pixjiKf) carnea
EVGXTIC,, unitatea
fizică a lui Cristos ca
om-Dumnezeu.
Nestorie ţinea de
asemenea să se
considere că Măria
era nu cea care îl
născuse pe Dumnezeu,
OEOTOKOC; ci cea
care îl născuse doar pe
Cristos,
XpioxoTOKoc, .
Numea păgînă ideea
după care Măria ar fi
fost mama lui
Dumnezeu. El este
acela care a declanşat
disputa nestoriană,
încheiată în cele din
urmă cu schisma
Bisericii care îi
poartă numele.
3.
Probl
ema
trans
subst
anţie
rii
29. O dată cu
marile răsturnări
politice, cu prăbuşirea
impe
riului roman şi cu
declinul civilizaţiei
antice, şi aceste
contro
verse au luat sfîrşit.
Dar după instalarea,
la cîteva sute de ani,
a unei anumite
stabilităţi, diferenţele
psihologice au început
din
nou să se manifeste,
în modul lor
caracteristic, mai întîi
timid,
apoi, pe măsura
dezvoltării culturii,
tot mai intens. E drept
că
nu mai erau aceleaşi
probleme care
tulburaseră vechea
Biserică,
ci apăruseră forme
noi, dar psihologia
ascunsă în spatele lor
era
aceeaşi.
şi sîngele lui Cristos. era nimic altceva dccît
împotriva acestei amintirea cinei celei
extreme concretizări a din urmă, celebrate de
unui simbol a cutezat Isus cu ucenicii săi,
să ridice unele obiecţii ceea ce, de altfel,
Ratramnus, călugăr în crede orice om
aceeaşi mînăstire în rezonabil din orice
care Radbertus era timp. Dar oricît de
stareţ. Un adversar clar, de simplu şi de
hotărît a găsit omenesc gin-dea, şi
Radbertus în Scotus oricît de puţin
Eriugena, filozof înclinat era să
important şi gînditor micşoreze cu ceva
plin de cutezanţă care sensul şi valoarea
a trăit în Evul Mediu ceremoniei sacre,
timpuriu şi care se Scotus Eriugena nu
afla atît de sus şi atît era pătruns de spiritul
de departe în raport cu vremii în care trăia şi
contemporanii lui, nici de dorinţele celor
îneît anatema Bisericii din jur, ceea ce se
1-a ajuns abia cîteva poate vedea şi din
secole mai tîrziu, duă împrejurarea uciderii
cum scrie Hase in sale de către propriii
istoria sa săi soţi monahali.
bisericească 10. Stareţ Scotus Eriugena ştia
fiind la Malmesbury, să gîndească raţional
a fost ucis în jurul şi logic, fără ca prin
anului 889 de către aceasta să se bucure
propriii săi călugări. de succes. De succes a
Scotus Eriugena, avut însă parte
pentru care filozofia Radbertus, care nu
adevărată era totodată ştia să gîndească, în
religie adevărată, nu schimb, pătruns cum
era un adept orb al au- era de spiritul
torităţii şi al ideilor veacului ce pretindea
primite, căci, spre concretizarea
deosebire de fenomenelor
majoritatea religioase, s-a priceput
contemporanilor săi, el să „transsubstan-ţieze"
ştia să gîndească pe simbolicul şi
cont propriu. Scotus plenaritatea de sens,
Eriugena aşeza proiectîndu-le
raţiunea deasupra grosolan la nivelul
autorităţii, poate total perceptibilului.
în răspăr cu spiritul 31. Se recunosc
vremii, dar îndatorînd fără dificultate în
cert veacurile ce aveau această controversă
să vină. Chiar acelor elementele
eminenţi Părinţi ai fundamentale pe care
Bisericii, aliaţi le-am întîlnit şi în
deasupra oricărei disputele mai sus
discuţii, el le admitea înfăţişate, anume
autoritatea doar în punctul de vedere
măsura în care abstract, care
scrierile lor închideau respinge
comori de inteligenţă.
După el, euharistia nu 10 K.A. Hase,
Kirchengeschichte.
32 T P 33
R
orice amestec cu vederea că tocmai
obiectul concret, şi credinţa în realitatea
punctul de vedere acestui miracol
concre-tizant, aplecat pretinde o desprindere
asupra obiectului. a procesului psihic de
Departe de noi ideea de perceptibilul pur,
a formula, dintr-un desprindere care nu
unghi de vedere poate rămîne fără
intelectual, o judecată urmări asupra naturii
unilaterală, înseşi a acestui proces.
depreciatoare la adresa Procesul gîndirii
lui Radbertus şi a orientate devine
prestaţiei sale. Tocmai absolut imposibil
fiindcă această dogmă atunci cînd
pare absurdă pentru perceptibilul posedă o
spiritul modern, nu valoare de prag prea
trebuie să ne simţim ridicată. Ca urmare a
îndemnaţi a o declara unei valori prea
lipsită istoriceşte de ridicate, el pătrunde
valoare. Ea reprezintă, continuu în psihic,
ce-i drept, o piesă de destramă şi distruge
lux pentru orice funcţia gîndirii
colecţie de erori orientate, bazată tocmai
umane, dar lipsa ei de pe excluderea
valoare nu rezultă eo nonadecvării. Din
ipso, căci, mai înainte această simplă reflecţie
de a o condamna, ar rezultă, fără doar şi
trebui să cercetăm poate, sensul practic al
amănunţit cum a unor astfel de rituri şi
acţionat ea în viaţa dogme care tocmai din
religioasă a acelor acest punct de vedere
veacuri şi ce îi rezistă şi unui mod de
datorează indirect examinare pur
epoca noastră. Nu oportunist, biologic,
trebuie trecut cu fără a mai vorbi de
efectele directe, că a spus ceva
specific religioase, potrivnic modului
exercitate asupra general de a gîndi al
individului de credinţa oamenilor, dar că a
în atare dogmă. Pe cît dedus, cu o logică
de mult îl preţuim pe sigură a sentimentului,
Scotus Eriugena, pe atît concluzia cea mai
de puţin ne este adecvată aşteptărilor
îngăduit să depreciem acelor vremi, fapt care
prestaţia lui Radbertus. ar pleda în favoarea
Pe marginea acestui tipului extravertit. Din
caz, se cuvine să motive de cunoaştere
învăţăm însă că insuficientă, trebuie să
gîndirea introvertitului ne suspendăm însă
nu este măsurabilă prin judecata, căci, mai cu
aceea a extravertitului, seamă în cazul lui
căci cele două forme Radbertus, lucrurile ar
de gîndire sînt, în putea să stea şi
raport cu determinările altminteri. Este tot atît
lor, complet şi de posibil ca el să fi
fundamental diferite. S- fost un introvertit care,
ar putea, eventual, avînd o inteligenţă
spune că: gîndirea limitată, nu a depăşit în
introvertitului este nici un fel concepţiile
raţională, cea a mediului său, iar logica
extravertitului însă e lui, total lipsită de
programatică. originalitate, a mers
32. Prin aceste doar pînă la deducerea
observaţii, vreau să unei concluzii la
subliniez explicit, nu îndemînă din premisele
am urmărit nici într-un puse la dispoziţie de
caz epuizarea Părinţii Bisericii în
psihologiei individuale scrierile lor. Şi invers,
a celor doi autori. Ceea Scotus Eriugena ar fi
ce ştim despre Scotus putut să fie un
Eriugena personal — extravertit, dacă s-ar
destul de puţin — nu dovedi că era susţinut
este suficient pentru a-i de un mediu
diagnostica precis tipul. caracterizat oricum de
Ceea ce ştim despre el common sense şi care
pledează în favoarea consideră că exprimarea
tipului introvertit. corespunzătoare a
Despre Radbertus nu acestuia din urmă era
ştim aproape nimic. oportună şi binevenită
Ştim atîta doar — ceea ce însă, tocmai
pentru Scotus
Eriugena, nu este defel
atestat. Pe de altă
parte, ştim şi cît de
mare era nostalgia
acelei epoci după
realitatea miracolului
religios. Din unghiul de
vedere al acestei
particularităţi a spiri-
tului vremii, opinia lui
Scotus Eriugena trebuia
să pară rece şi
distrugătoare, în vreme
ce afirmaţia lui
Radbertus trebuia să
fie resimţită ca
vitalizantă, căci ea
concretiza ceea ce îşi
dorea fiecare.
4.
No
min
alis
m
şi
real
ism
33. Disputa
euharistică din secolul
al IX-lea nu a fost decît
începutul unei
controverse cu mult
mai ample care a
despărţit spiritele
veacuri de-a rîndul şi
care a închis în sine
urmări imprevizibile.
Este vorba de opoziţia
dintre nominalism şi
realism. Prin
nominalism se înţelege
acea orientare care
susţinea că aşa-
numitele universalia,
adică noţiunile generale
sau categoriale,
precum, de exemplu, France afirma: „Et
frumuseţea, binele, qu'est-ce que penser?
animalul, omul etc, nu Et comment pense-t-
ar fi altceva decît on? Nous pensons
nomina (nume), sau avec des mots —
cuvinte desemnate songes-y, un
batjocoritor şi prin metaphysicien n'a,
flatus vocis. Anatole pour consti-
34 T P 35
I R
tuer le systeme du laaăOri. penis — fapt
monde, que le cri prin care Antistene
perfectionne des singes sugera delicat, pe calea
et des chiens."* Acesta bine cunoscută nouă
este nominalismul a proiecţiei, a cui cauză
extrem, împărtăşit şi de intenţiona să o apere
Nietzsche, care împotriva lui Pla
concepe raţiunea ca pe ton. Pentru creştinul
o „metafizică a limbii". Origene, această şi-
34. Invers, realismul cauză primă era, cum
susţine existenţa am văzut, tocmai
universaliilor ante rem, demonul pe care a
respectiv faptul că încercat să-1 răpună
noţiunile generale îşi au auto-
existenţa pentru si castrîndu-se, după care
ne, în felul ideilor a trecut nestingherit în
platonice. în ciuda lumea bogat îm
clericalităţii lui, podobită a ideilor.
nomina Antistene însă era un
lismul este un curent păgîn precreştin, căruia
sceptic care contestă
existenţa specifică, * „Şi ce este gîndirea? Şi
cum gîndim? Gîndim cu
particulară a ajutorul cuvintelor —
abstracţiunii. El reflectaţi la faptul că un
reprezintă un fel de metafizician nu are la
scepticism şti îndemînă, pentru a constitui
inţific în interiorul sistemul lumii, decît
strigătul perfecţionat al
dogmaticii rigide. maimuţelor şi al clinilor" (n.
Noţiunea lui de f.).
realitate
coincide în mod
necesar cu realitatea
perceptibilă a
lucrurilor,
a căror individualitate
reprezintă realul faţă de
ideea abstractă.
Realismul strict aşază,
în schimb, accentul
realităţii pe abstract,
pe idee, pe universal,
situat ante rem
(înaintea lucrului).
a) Problema
universaliilor în
Antichitate
35. După cum se
vede din referinţa la
teoria platonică a idei
lor, este vorba în acest
caz de un conflict mult
mai vechi. Cîteva
observaţii veninoase la
Platon în legătură cu
„moşnegii întîrziaţi
la învăţătură" şi
„săracii cu duhul" se
referă la reprezentanţii
a
două şcoli filozofice
înrudite, care se
împăcau greu cu
spiritul
platonic, anume la
cinici şi la megarici.
Reprezentantul primei
şcoli, Antistene, deşi
apropiat atmosferei
spirituale socratice şi
prieten chiar cu
Xenofon, era explicit
nefavorabil lumii
frumoase
a ideilor platonice. El a
scris chiar o lucrare
polemică îndreptată
împotriva lui Platon, în
care numele acestuia
apărea necuviin
cios schimbat în locfkov.
XâOcov înseamnă băiat
sau bărbat, dar
sub aspect sexual —
căci oâOcov vine de
percepţia simţurilor, care îi cuprindea pe
simbolizată din spectatori, urmărind la
vechime de falus, îi teatru ospăţul lui
mai stătea încă la Tieste11 sau tragedia
inimă; nu doar lui, ci, incestuoasă a lui Oedip,
după cum se ştie, căci, spunea el,
întregii şcoli cinice, al antropofagia n-ar fi
cărei laitmotiv era: ceva atît de rău, de
înapoi la natură! vreme ce carnea omului
Motivele care, în cazul n-ar putea revendica o
lui Antistene, au putut condiţie de excepţie
împinge în prim-plan faţă de alte feluri de
simţirea şi senzaţia carne, iar neşansa unui
concretă au fost nu incest nu ar fi vreo
puţine: mai întîi, el era nenorocire specială, aşa
un proletar care făcea cum se vede din pilda
din invidie o virtute. Nu de învăţăminte pe care
era un iQayEviiţ, un ne-o oferă animalele
grec pursînge. El venea noastre domestice.
de la periferie; şi tot înrudită în multe
afară, în faţa porţilor privinţe cu cinicii era
Atenei, îşi ţinea şcoala megarică.
prelegerile şi se Megara doar era
străduia să aibă un nefericita rivală a
comportament proletar, Atenei! După un
modelul filozofiei început promiţător, în
cinice. De altfel, care Megara se
întreaga şcoală era distinsese prin
alcătuită din proletari, întemeierea Bizanţului
sau cel puţin din şi a Megarei Hiblaia
persoane „periferice", din Sicilia, au izbucnit
cărora le era proprie curînd tulburări interne
critica nimicitoare a care au împins cetatea
valorilor transmise. într-o stare de vegetare
După Antistene, unul vecină cu prăbuşirea şi
din reprezentanţii cei au dus-o în situaţia de a
mai de vază ai şcolii a fi depăşită în toate
fost Diogene, care îşi privinţele de Atena.
ataşase cognomenul Anecdote rurale
Kyon, cîine, şi al cărui neghioabe erau numite
monument funerar era la Atena „glume
chiar împodobit cu un megarice". Invidia celui
cîine cioplit în marmură inferior, suptă o dată cu
de Păros. Pe cît de laptele mamei, ar putea
caldă era dragostea ce o să explice nu puţine din
purta acesta semenilor elementele
săi şi pe cît de uman caracteristice filozofiei
înţelegătoare îi era megarice. Atît aceasta,
fiinţa, pe atît de cît şi
necruţătoare era
demolarea a tot ceea ce 11 Lui Tieste, fiul lui
Pelops, i s-a servit la masă,
era sfînt în ochii
în urma unei lupte cu
contemporanilor săi. fratele său pentru
îşi bătea joc de groaza moştenirea regatului, carnea
propriilor săi copii.
36 T I PSI
I HO
P LO
GI
CE
PR
3
OB
LE 7
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
IST
ORI
A
DE
IDE
I
filozofia cinică erau inerentei şi a
eminamente predicatei.
nominaliste, în opoziţie Cînd vorbim, de pildă,
strictă cu realismul despre „cald" şi „rece",
ideilor lui Platon. avem în vedere
36. Un reprezentant lucruri „calde" şi
ilustru al acestei „reci", în care „cald" şi
direcţii a fost Stilpon „rece" sînt atribute,
din Megara, despre care respectiv predicate sau
se povesteşte enunţuri. Enunţul se
următoarea anecdotă referă la ceva per
ca ceput şi existent în
racteristică: venind chip real, anume la un
odată la Atena, el a corp cald sau rece.
văzut pe Acropole sta Dintr-o multitudine de
tuia superbă a lui astfel de cazuri
Fidias, reprezentînd-o abstragem noţiunea de
pe Atena. în cel mai
pur stil megaric, a ţinut 12 Griechische Denker,
să observe că statuia nu voi. II, p. 143.
este a fiicei lui
Zeus, ci a lui Fidias. în
această glumă se
exprimă întreg spiritul
gîndirii megarice,
deoarece Stilpon îşi
învăţa discipolii că
noţiu
nile generice nu au
realitate şi valabilitate
generală şi că cine
vorbeşte despre om nu
vorbeşte despre nimeni,
căci om nu de
semnează o\)X£ -tovSu
ouxe TOV£E (nici pe
acesta, nici pe acela). Plu-
tarh îi atribuie propoziţia:
ăiepov exepov uf)
Kcn;rryopeîa9«i, potri
vit căreia ceva nu poate
spune nimic despre
altceva. Antistene
propovăduia lucruri
asemănătoare. Cel mai
vechi reprezentant
al acestui mod de
judecată pare să fi fost
Antifon din Rhamnus,
sofist şi contemporan
cu Socrate. 1 se atribuie
prin tradiţie pro
poziţia: „Lungimea nu
este nici văzută cu
ochii, nici recunoscu
tă în spirit de acela care
identifică anumite
obiecte lungi." Din
această propoziţie
reiese, fără doar şi
poate, negarea
substanţia
lităţii noţiunilor
generice. Acest mod
particular de judecată
sub
minează în orice caz
temelia ideilor
platonice, căci pentru
Platon tocmai ideile au
o valabilitate şi o
durată veşnică şi ne
schimbătoare, iar
„realitatea" şi
„multitudinea", doar o
strălucire
efemeră. Criticismul
cinico-megaric, în
schimb, descompune
din punctul de vedere al
realului acele noţiuni
generice în nume
(nomina) pur cazuistice
şi descriptive, fără nici
un fel de sub
stanţialitate. Accentul
cade pe lucrul
individual.
37. Această opoziţie
evidentă şi
fundamentală,
Gomperz 12 a
sintetizat-o clar sub
forma problemei
„căldură" şi de un simplu nume şi
„răceală", operaţie în „jeton" al calculului
care intră nemijlocit, nostru intelectual; dar el
respectiv este gîndit, şi nu se poate opune
un ce de natură uzului curent al limbii
concretă. Astfel, care manipulează
„căldura" şi „răceala" „energia" ca pe ceva
sînt pentru noi ceva absolut concret,
real, în virtutea ecoului stîrnind continuu în
pe care îl are percepţia minţile oamenilor o
la nivelul abstracţiunii. maximă confuzie
Ne este de-a dreptul gnoseologică.
greu să suprimăm 38. Concreteţea
concretul din logicului pur, care se
abstracţiune, prin faptul insinuează atît de firesc
că el se leagă, firesc, în procesul nostru de
de orice abstracţiune abstractizare,
prin originea însăşi a determinînd „realitatea"
acesteia, în acest sens, predicatului sau a ideii
concreteţea predicatului abstracte, nu este un
este, de fapt, apriorică. produs artificial şi nici
Dacă e să trecem acum ipostazierea arbitrară a
la noţiunea generică unei noţiuni, ci un ce
imediat superioară de specific, necesar, de
„temperatură", vom ordin natural. Prin
simţi şi aici, fără urmare, nu este vorba
dificultate, concretul, de faptul că gîndul
care însă nu şi-a abstract ar fi arbitrar
pierdut, evident, ipostaziat şi transferat
precizia senzorială. Dar într-o lume de dincolo
şi capacitatea de de obîrşie, la fel de
reprezentare continuă artificială, ci de faptul
să fie strins legată de că procesul istoric real
percepţia senzorială. este tocmai invers.
Dacă urcăm la o Anume, la primitiv,
noţiune generică şi mai imaginea {imago),
înaltă, şi anume la respectiv ecoul psihic
aceea de energie, vom al senzaţiei, este atît de
observa că aici dispare, puternică şi de evident
ce-i drept, caracterul colorată senzorial,
concret şi, într-o îneît, cînd este
anumită măsură, reprodusă, adică atunci
calitatea de cînd apare ca imagine
reprezentabilitate; dar spontan rememorată,
se deschide astfel poate ocazional asuma
conflictul legat de chiar calitatea de
„natura" energiei, şi halucinaţie. Atunci
anume întrebarea dacă cînd, de pildă, un
aceasta este doar logic primitiv îşi
abstractă sau este ceva reaminteşte imaginea
„real". Fireşte, mamei sale defuncte,
învăţatul nominalist el vede şi aude, ca să
din zilele noastre este spun aşa, spiritul ei. Noi
convins că „energie" e doar „ne gîndim"
38 T P 39
I R
la morţi, primitivul îi respectiv pe autonomia
percepe, tocmai datorită imaginii faţă de
senzorialităţii ex- autonomia receptării
traordinare a imaginilor prin simţuri, se bazează
sale spirituale. De aici credinţa în spirite, şi nu
vine credinţa primitivă pe o necesitate
în spirite. Spiritele sînt explicativă oarecare a
ceea ce noi numim, primitivului, atribuită
simplu, gîn-duri. Cînd fantezist acestuia doar
primitivul „gîndeşte", el de către europeni.
are de fapt viziuni, a Gîndul are pentru
căror realitate este atît primitiv caracter
de credibilă, încît el vizionar, auditiv şi de
confundă continuu aceea revelator. Motiv
psihicul cu realul. pentru care vrăjitorul,
Powell afirmă: „But the adică vizionarul, este
confusion of the confu- întotdeauna şi gînditorul
sions is that universal tribului care mijloceşte
habit of savagery — the revelaţia spiritelor sau a
confusion of the zeilor. Tot de aici vine
objective with the şi acţiunea magică a
subjective." 13 Spencer şi gîndului, căci fiind
Gillcn spun: „What a sa real, el are aceeaşi
vage expcriences eficienţă ca fapta; la
during a dream is just fel şi cuvîntul, ca haină
as real to him as what exterioară a gîndului,
he sees when he is căci cuvîntul stîr-neşte
awake." 14 Ceea ce am imagini rememorate
constatat eu însumi în „reale", are deci efect
legătură cu psihologia „real". Ne uimesc
negrilor confirmă superstiţiile primitive
aceste referinţe. Pe doar pentru că noi am
atare fapt fundamental izbutit să de-
al realismului psihic, senzorializăm profund
imaginea psihică, adică că, dacă gîndesc,
noi am învăţat să trebuie să şi acţioneze.
gîndim „abstract", Cît de uşor reapare
fireşte cu rezervele mai realitatea originară a
sus amintite. imaginii psihice ne arată
39. Oricum, cine se visul în cazul omului
ocupă de psihologia normal şi halucinaţia în
analitică e nevoit să le cazul pierderii
amintească şi echilibrului mintal.
europenilor „cultivaţi" Practica mistică se
care îi sînt pacienţi că străduie chiar să refacă
realitatea imaginii prin
„a gîndi" nu înseamnă
introversie artificială,
„a face", şi anume,
spre a apleca talerul
unora pentru că îşi
balanţei în defavoarea
închipuie că e suficient
extraversiei. Un
dacă gîndesc ceva, exemplu concludent îl
altora deoarece cred oferă iniţierea misti-
cului mahomedan
13 Sketch of the
Mythology of the North Tewekkul-Beg de către
15
American Indians, p. 20. Mollâ-Shâh .
[„Dar Tewekkul-Beg
confuzia confuziilor este
istoriseşte:
acea caracteristică universală
a primitivului — con „După aceste
fuzia obiectivului cu cuvinte, în timp ce
subiectivul" — n. t.] simţurile îmi erau ca
14 The Northern Tribes
ameţite, mi-a spus să
of Central Australia. [„Ceea
ce un primitiv expe mă aşez în faţa lui (a lui
rimentează în timpul visului Mollâ-Shâh), şi mi-a
este pentru el la fel de real ca poruncit să produc
şi ceea ce vede în
propria lui imagine
stare de veghe" — n. /.]
înăuntrul meu şi, după
ce m-a legat la ochi,
mi-a cerut să-mi
concentrez toate
puterile sufletului
asupra inimii. Am
ascultat şi, pe loc, prin
harul lui Dumnezeu şi
cu ajutorul spiritual al
şeicului, mi s-a deschis
inima. Am văzut că în
interiorul meu era ceva
care semăna cu un
pahar răsturnat; cînd
acest obiect a fost
aşezat drept, un sim-
ţămînt de nemărginită
fericire a pus stăpînire
pe fiinţa mea. I-am spus
maestrului: «Văd în
sufletul meu o imagine
întocmai a acestei chilii
în care stau în faţa ta,
ca şi cum un alt
Tewekkul-Beg ar sta în
faţa unui alt Mollâ-
Shâh.»"
Maestrul îl
lămureşte că aceasta e
prima viziune a iniţierii
sale. Curînd urmează
într-adevăr şi alte
apariţii, o dată ce dru-
mul către realitatea
imaginii primitive
fusese deschis.
40. Realitatea
predicatului este dată
apriori, căci ea a existat
dintotdeauna în spiritul
uman. Doar ulterior
critica i-a retras
abstracţiei caracterul
real. încă din vremea
lui Platon, credinţa în
realitatea magică a
noţiunii era atît de
mare, încît filozofii
considerau rentabil să
inventeze concluzii-
capcană sau concluzii
false pentru a forţa, prin
intermediul unei
semnificaţii absolute,
un răspuns absurd. Un
exemplu simplu îl
constituie concluzia
falsă, numită
enkekalymmenos (cel
acoperit) a lui
Eubulides din Megara.
lat-o: „Poţi să-ţi poţi şi nu poţi să-ţi
recunoşti tatăl? Da. Poţi recunoşti
să-1 recunoşti pe acest
om cu faţa acoperită? 15 M. Buber,
Ekstatische
Nu. Te contrazici. Căci Konfessionen, pp. 31 ş.
acest om acoperit e urm.
tatăl tău. Prin urmare,
40 T P 41
I R
tatăl." înşelăciunea stă că noţiunea generică
în aceea că cel este o descriere sau o
chestionat presupune desemnare a
în mod naiv că verbul conformităţii lucrurilor.
„a recunoaşte" se Slăbiciunea se află nu
referă mereu la una şi în noţiune sau în idee,
aceeaşi stare de fapt, ci în expresia
cînd în realitate lingvistică a acestora,
valabilitatea lui e care, evident, nu redă
limitată la anumite nicicînd adecvat lucrul
cazuri. Pe acelaşi sau conformitatea
principiu se bazează şi lucrurilor. Atacul
keratines nominalist la adresa
(încornoratul), care teoriei ideilor este în
sună astfel: „Ceea ce principiu un abuz
nu ai pierdut, continui nejustificat. Reacţia
să ai. Coarne n-ai iritată de apărare a lui
pierdut. Deci ai Platon a fost de aceea
coarne." Şi aici, pe deplin întemeiată.
înşelăciunea constă în
naivitatea celui întrebat 16 Griechische Denker,
voi. II, p. 158.
care presupune o
anumită stare de fapt
dată în premisă. în felul
acesta era atacată şi
realitatea noţiunii
generice care, sub
forma ideii platonice,
avea chiar existenţă
metafizică şi
valabilitate exclusivă.
Gomperz afirmă:
„Oamenii nu aveau
acea neîncredere în
limbă pe care o nutrim
noi şi care ne face
adesea să recunoaştem
în cuvinte o expresie
atît de puţin adecvată
realităţii lor. Domina
pe atunci mai degrabă
credinţa naivă potrivit
căreia sfera noţiunii şi
sfera de utilizare a
cuvîntului
corespunzător trebuiau
să se acopere în mare
de fiecare dată." 16
Faţă de concepţia
privind sensul absolut,
magic al cuvîntului,
care presupune că prin
el este întotdeauna dat
şi conţinutul obiectiv al
lucrului, critica
sofiştilor e pe de-a-
ntregul întemeiată. Ea
demonstrează izbitor
neputinţa limbii. în
măsura în care ideile
sînt simple nume —
ipoteză ce ar trebui
demonstrată —, atacul
la adresa lui Platon este
justificat. Noţiunile
generice însă încetează
să fie simple nume,
atunci cînd desemnează
asemănări sau
conformităţi între
lucruri. Se pune în
acest caz întrebarea
dacă aceste
conformităţi sînt
obiective sau nu. într-
adevăr, ele există, de
unde şi faptul că
noţiunile generice
corespund unei
realităţi. Ele cuprind
tot atît real cît
cuprinde descrierea
exactă a unui lucru.
Deosebirea stă în aceea
41. Potrivit 42. Iată însă că
principiului inerentei, ideea de „energie", deşi
susţinut de Antistene, simplu concept re
de cunoscut ca atare, este
spre un subiect nu atît de extraordinar de
numai că nu pot fi reală, încît socie
enunţate mai multe tatea pe acţiuni a unei
pre uzine electrice plăteşte
dicate, dar nu poate fi pe baza ei divi
enunţat nici un dende. Consiliul de
predicat diferit de el. administraţie nu s-ar
Antistene a considerat lăsa defel convins de
valabile doar irealitatea şi metafizica
enunţurile identice cu energiei. „Energie"
su desemnează tocmai
biectul. Lăsînd la o conformitatea
parte faptul că astfel de fenomenelor
propoziţii de iden energetice, care nu
titate (precum „dulcele poate fi negată
este dulce") nu spun şi care îşi dovedeşte zi
absolut nimic şi de zi, şi în modul cel
sînt de aceea absurde, mai izbitor, exis
slăbiciunea principiului tenţa, în măsura în care
inerentei stă în lucrul este real, iar un
faptul că şi o judecată cuvînt îl desem
de identitate nu are nează în chip
nimic de a face cu convenţional, şi
lucrul; cuvîntul „iarbă" cuvîntului îi revine
nu are, în sine, nimic de „semnificaţie
a face cu lucrul reală". în măsura în
„iarbă". Principiul care conformitatea
inerentei suferă în lucrurilor este reală, se
mare măsură de atribuie „semnificaţie
vechea reală" şi noţiunii
fetişizare a cuvîntului generice care o desem
care presupunea naiv nează ca atare, şi
coincidenţa dintre anume o semnificaţie
cuvînt şi lucru. De care nu este nici mai
aceea, dacă mică, nici mai mare
nominalistul îi spune decît aceea a cuvîntului
realistului: care numeşte lucrul
„Visezi, crezi că ai de a individual. Mutarea
face cu lucruri, cînd, de accentului valoric de pe
fapt, te războ- o latură pe alta ţine
ieşti cu himere de de poziţia individuală
cuvinte!", tot la fel îi şi de psihologia
poate şi realistul replica momentului istoric res
nominalistului, căci pectiv. Este ceea ce
nici acesta nu Gomperz a identificat
manevrează lucruri, ci şi la Antistene, în
cuvin legătură cu care a
te pe care le pune drept subliniat următoarele:
lucruri. Chiar şi dacă „Minte robustă, repul
pune pentru fie sie faţă de orice formă
care lucru în parte un de exaltare, poate şi
cuvînt anume, tot forţă a sentimentului
numai de cuvinte e vor individual pentru care
ba şi nu de lucruri în personalitatea
sine. particulară şi deci şi
fiinţa
42 a creat o astfel de lume
este diametral opusă
TIPURI PSIHOLOGICE
judecăţii critic
individuală trec drept destructive mai sus
tipul deplinei descrise. Gîndirea lui
realităţi." 17 Adăugăm şi Platon abstrage din
invidia celui care nu e multitudinea lucrurilor
cetăţean pursînge, a şi creează noţiuni
proletarului, a omului sintetic-constructive
pe care destinul 1-a care desemnează şi
dăruit cu prea puţină exprimă conformităţilc
frumuseţe şi care vrea generale ale lucrurilor
să ajungă pe culme, fie ca fiind existentul
şi prin demolarea propriu-zis. Indivizi-
valorii altora. Acest bilitatea şi
lucru e caracteristic în supraumanitatea lor este
mod special pentru exact opusul
cinic, care caută mereu concretismului propriu
altora nod în papură, principiului inerentei
pentru care nimic nu care urmăreşte să
este sfint din ceea ce reducă substanţa
aparţine altuia şi care gîndirii la unic,
nu se dă în lături nici să individual, concret.
spargă liniştea unei Această întreprindere
case, doar spre a avea este la fel de imposibilă
prilejul să-şi ofere ca şi valabilitatea
sfaturile cuiva. exclusivă a principiului
43. Acestei orientări predicaţiei care
esenţialmente critice i urmăreşte să ridice
se opune lumea de idei enunţarea unei
a lui Platon în multitudini de lucruri
esenţialitatea ei veşnică. individuale la nivelul
Este limpede că substanţei eterne,
psihologia aceluia care cxistînd dincolo de
orice caducitate. 43
Ambele moduri de PROBLEMA
TIPURILOR
judecată sînt legitime, ÎN ISTORIA
după cum ambele sînt DE IDEI
proprii, în mod firesc,
fiecărui om. După este, fireşte, altceva
opinia mea, lucrul decît o noţiune
acesta se vede cel mai generică de cel mai
bine în faptul că înalt ordin, o noţiune
tocmai întemeietorul care îmbrăţişează
şcolii megarice, Euclid existentul în sine şi care
din Megara, a conceput contrazice totodată
o unitate universală orice evidenţă într-o
inaccesibilă, situată măsură mult mai mare
nemăsurat de sus în decît ideile platonice.
raport de individual şi Euclid a oferit astfel o
de cazuistic. El a compensaţie pentru
îmbinat principiul disoluţia critică a
eleat18 al „existentului" judecăţii constructive în
cu „binele", în aşa fel simple cuvinte-lucruri.
Această
îneît „existentul" era
atotcuprinzătoare
identic cu „binele".
unitate este atît de
Acestora le făcea
îndepărtată şi de vagă,
opoziţie doar „răul
îneît nu mai exprimă
nonexistent". O astfel
conformitatea
de atotcuprinzătoare
lucrurilor, ea nu este un
unitate optimistă nu
tip, ci structura unei
17 Loc. cit., p. 148. dorinţe de unitate, care
18 Şcoala eleată în îmbrăţişează mulţimea
filozofie a fost întemeiată de dezordonată a lucrurilor
Xenofon din Elea, în jurul individuale. O astfel de
anului 500 a. Chr. Sîmburele
dorinţă se impune
doctrinei sale stă în ideea
după care unitatea şi tuturor acelora care,
imuabilitatea existenţei apărînd un nominalism
reprezintă singura realitate, extrem, încearcă să-şi
iar lumea fenomenală în depăşească atitudinea
multitudinea ei, doar simplă
aparenţă. Xenofon considera critic negativă. Des-
că toate încercările coperim nu rareori la
de explicare a lumii sînt acest fel de oameni o
absurde. noţiune generică
unitară, de o
extraordinară
neverosimilitate şi
arbitrarietate. Căci este
imposibil să te
întemeiezi exclusiv pe
principiul inerentei.
Gomperz afirmă
pertinent în această
ordine de idei: „O
astfel de încercare este
de presupus că va eşua
în toate timpurile. Ab-
solut exclusă era
izbînda ei într-o lume în
care înţelegerea istorică
era absentă, iar o
psihologie aprofundată
lipsea aproape cu
desăvîrşire. Pericolul,
nu numai ameninţător,
ci şi inevitabil, era aici
ca avantajele cele mai
evidente şi mai clare,
dar mai puţin însemnate
să le împingă în fundal
pe cele ascunse, dar în
realitate mai
importante. Luîndu-se
drept model lumea
animală şi omul
primitiv, se retezau
excrescenţele culturii,
atcntîndu-se astfel la
multe din roadele unei
dezvoltări de miriade
de ani, în mare,
suitoare."19
44. Judecata
constructivă, care în
opoziţie cu inerenta
vizează conformitatea
lucrurilor, a produs idei
generale ce se numără
printre cele mai nobile
bunuri ale culturii.
Chiar dacă aceste idei
sînt acum neînsufleţite,
ne leagă de ele încă fire
de indestructibilă tărie,
aşa cum spune
Gomperz. Şi el
continuă: „Asemenea
corpului lipsit de viaţă, Dar dacă mă silesc să
şi ceea ce e neînsufleţit sfîşii această ţesătură,
poate să revendice pe iar strădania mea izbîn-
această cale cruţare, deşte, atunci decad în
cinstire şi dăruire sălbăticie şi sufăr
devotată; să ne gîndim pierderi grele, pierd
la statuile, la toa-
mormintele şi la
drapelele soldaţilor. 19 Griechische Denker,
II, p. 137.
44 personale), vor analiza
şi reduce totul la
TIPURI PSIHOLOGICE
detaliul concret.
te acele senzaţii care Acumularea, astfel
par să îmbrace solul rezultată, de lucruri
dur de stîncă al rea- individuale în dezordine
lităţii cu un înveliş bogat va fi în cel mai bun caz
de viaţă înfloritoare. Pe subordonată unei vagi
valoarea înaltă acordată unităţi
acestei luxuriante, pe atotcuprinzătoare, al
preţuirea a tot ceea ce s- cărei caracter de
ar putea numi valori deziderat este mai mult
dobîndite, se sprijină sau mai puţin
orice rafinament, orice transparent. Acolo însă
podoabă şi graţie a unde ponderea cade pe
vieţii, orice înnobilare procesul spiritual,
a instinctelor animale, rezultatul creaţiei spi-
tot la fel ca şi orice rituale va fi
exerciţiu artistic şi supraordonat
orice desfătare legată multitudinii ca idee.
de artă — tocmai Ideea este cît se poate
acelea pe care cinicii se de depersonalizată;
străduiau fără scrupul şi senzaţia personală însă
cruţare să le se transformă
nimicească. Fireşte —
20 Loc. cit., II, p. 138.
dar asta nu trebuie să li
se recunoască de
bunăvoie lor şi nici
puţinilor lor discipoli
moderni —, există o
graniţă dincolo de care
nu putem să dăm
ascultare guvernării
principiului asociativ,
fără a fi acuzaţi de
nebunie, sau chiar de
superstiţia ce se
altoieşte pe guvernarea
fără limite a acestui
principiu." 20
45. Ne-am ocupat
atît de amănunţit de
problema inerentei şi a
predicaţiei nu doar
pentru că ea reapare în
nominalismul şi
realismul scolastic, ci şi
pentru că în legătură cu
ea nu s-a ajuns încă, şi
nu se va ajunge
vreodată, la împăcare
şi la echilibru. Căci e
vorba şi aici, din nou,
de opoziţia tipică
dintre punctul de
vedere abstract, în care
valoarea determinantă
coincide cu însuşi
procesul de gîndire, şi
punctul de vedere în
care orientarea gîndirii
şi a simţirii este
(conştient sau
inconştient) guvernată
de obiectul senzorial. în
ultimul caz, procesul
spiritual este mijlocul ce
ţinteşte punerea în
valoare a personalităţii.
Nu e de mirare că
tocmai filozofia
proletară a fost aceea
care a adoptat
principiul inerentei.
Oriunde există
suficiente motive de a
se pune accentul pe
simţirea individuală,
gîndirea şi simţirea vor
deveni critic negative,
prin carenţă de energie
pozitiv-creatoare (care
este anume orientată
către ţelurile
PROBLEMA 45
TIPURILOR să devină critic
ÎN ISTORIA
DE IDEI negativă. în ce-1
priveşte pe extravertit,
cît mai mult cu putinţă accentul valoric este la
în procesul spiritual pe el situat pe relaţia cu
care îl iposta-ziază. obiectul, dar nu în mod
46. Şi aici trebuie să necesar pe relaţia
ne punem în treacăt personală cu acesta.
întrebarea dacă psi- Dacă relaţia cu obiectul
hologia teoriei se află în prim-plan,
platonice a ideilor ne atunci procesul spiritual
îndreptăţeşte să este deja, ce-i drept,
presupunem că Platon subordonat, dar el nu
însuşi aparţine tipului are caracter destructiv
introvertit şi dacă dacă interesul i se
psihologia cinicilor şi a îndreaptă doar către
megaricilor ne îngăduie natura obiectului şi ţine
să-i atribuim pe la distanţă implicarea
Antistene, pe Diogene senzaţiei personale.
şi pe Stilpon tipului Avem de a face aici cu
extravertit? Un răspuns conflictul special între
la această întrebare e principiul inerentei şi
absolut imposibil de dat. acela al predicaţiei, ca
Pe baza unei extrem de un caz particular ce îşi
minuţioase cercetări a va găsi în cursul
scrierilor autentice ale cercetării de faţă o
lui Platon, ca tratare mai adîncită.
„documents humains", Particularitatea cazului
s-ar putea eventual stă în implicarea
deduce tipul căruia el pozitivă şi negativă a
personal îi aparţine. Eu senzaţiei personale.
însumi nu îndrăznesc să Acolo unde tipul
formulez în această (noţiunea generică)
privinţă o judecată reprimă lucrul
pozitivă. Dacă cineva ar individual pînă la a face
face dovada că Platon din el o umbră, tipul,
aparţine tipului ideea, capătă realitate.
extravertit nu m-ar Acolo unde valoarea
mira. în ce-i priveşte pe lucrului individual
ceilalţi, tradiţia este atît suspendă tipul
de lacunară, îneît o (noţiunea generică),
decizie este, după lucrează dezintegrarea
părerea mea, cu anarhică.
neputinţă de luat. Atîta 47. Ambele poziţii
timp cît cele două sînt extreme şi
moduri de gîndire inechitabile, dar ele
provin din deplasarea creează o imagine a
accentului valoric, este contrariilor care, în ce
fireşte la fel de posibil priveşte claritatea, nu
ca în cazul unui lasă nimic de dorit şi
introvertit senzaţia per- care tocmai prin
sonală să fie împinsă exagerare subliniază
din anumite motive în acele trăsături care,
prim-plan şi să fie într-o formă mai
supraordonată gîndirii, estompată şi mai puţin
în aşa fel incit gîndirea manifestă,
46 T P 47
I R
aparţin atît esenţei rani. Aceasta ar fi o
tipului introvertit, cît şi pseudopsihologie. Dar
a celui extravertit, chiar există şi aceasta.
dacă e vorba de
personalităţi la care b) Problema
senzaţia personală nu universaliilor în
este împinsă pe primul scolastică
plan. Căci e o mare 48. Problema celor
deosebire de esenţă două moduri de
dacă, de pildă, judecată a rămas nere
spiritualul e stăpîn sau zolvată, căci — tertium
este slugă. Stăpînul non datur. Astfel a
gîn-deşte şi simte altfel transmis-o Porphy-
decît sluga. Nici măcar rios Evului Mediu:
o abstractizare avansată „Mox de generibus et
a elementelor personale speciebus illud qui-
în favoarea valorii dem sive subsistant
generale nu poate sive in nudis
elimina cu totul intellectibus posita
ingerinţele de ordin sint, sive
personal. Şi în măsura subsistentia corporalia
în care acestea există, sint an incorporalia, et
gîndirea şi simţirea utrum separata a
cuprind acele tendinţe sensibilibus an in
destructive care provin sensibilibus posita et
din autoafirmarea circa haec consistentia,
persoanei faţă de ca- dicere recusabo" („în
racterul nefavorabil al ceea ce priveşte
condiţiilor sociale. Am noţiunile de gen şi
face însă o mare specie,
greşeală dacă, din problema este dacă ele
cauza existenţei sînt substanţiale sau
tendinţelor personale, intelectuale, dacă
am vrea să reducem şi sînt materiale sau
valorile generale la imateriale, dacă sînt
separate de lucrurile
curenţi personali subte-
sen fără ca prin apariţia şi
sibile sau sînt în ele, ori dispariţia obiectelor
în jurul lor.") Problema frumoase el să spo-
a fost, în aceas rească, să se micşoreze
tă formă, preluată de ori să îndure o cît de
Evul Mediu. Se distinge mică ştirbire." 21
punctul de vedere 50. Teoriei platonice
platonic, universalia i s-a opus, după cum am
ante rem, generalul sau văzut, ipoteza critică,
ideea, ca model potrivit căreia noţiunile
sau paradigmă a tuturor
generice sînt simple
lucrurilor individuale,
cuvinte. în acest caz
existînd (în spa
realul este prius, idealul
ţiul ceresc) total desprins
de ele âv ovpavicp xoiua, este posterins. Această
după cum spu opinie este desemnată
ne înţeleaptă Diotima prin formula
într-o convorbire despre universalia post rem.
„frumos" cu So- si. între aceste două
crate: concepţii se situează
49. „Frumos ce nu aceea mai moderată şi
se-nfăţişează cu faţă, cu mai realistă a lui
braţe sau cu alte Aristotel, care poate fi
întruchipări trupeşti, desemnată prin formula
frumos ce nu-i cutare universalia in re, care
gînd, cutare ştiinţă, presupune că forma
ce nu sălăşluieşte în altă (eîSoq) şi substanţa
fiinţă decît sine; nu coexistă. Punctul de
rezidă într-un vie vedere al lui Aristotel
ţuitor, în pămînt, în cer, este o încercare
sau oriunde aiurea; concretistă de mediere,
frumos ce rămîne în perfect acord cu
el însuşi întru sine, felul de a fi al lui
pururea identic sieşi ca Aristotel. Faţă de
fiind de un singur transcendentalismul
chip; frumos din care se învăţătorului său
împărtăşeşte tot ce-i pe Platon, a cărui şcoală a
lume frumos, căzut mai apoi pradă
unui misticism
pitagoreic, Aristotel a
fost un om al realităţii,
al realităţii vremurilor
antice, trebuie spus,
care cuprindea multe
elemente de gîndirc
concretă, pe care
epocile ulterioare le-au
trecut în inventarul
spiritului uman. Soluţia
lui corespunde
concretismului acelui
common sense antic.
52. Aceste trei
forme de gîndire oferă
şi criteriile de împărţire
a punctelor de vedere în
marea controversă
medievală a univer-
saliilor, care a
constituit, de fapt, şi
esenţa scolasticii. Nu
stă în intenţia mea —
fie şi din pricina unei
competenţe
insuficiente — să intru
în detaliile acestei
dispute. Mă voi
mulţumi doar să
formulez cîteva sugestii
orientative. Controversa
s-a iscat o dată cu
opiniile lui Johannes
Roscellinus, către finele
veacului al Xl-lea.
Potrivit acestuia,
universaliile erau doar
nomina re rum, nume
de lucruri, sau, după
cum spune tradiţia,
flatus voci. Pentru el
nu existau decît lucruri
individuale, indivizi. El
era, după cum remarcă
potrivit Taylor,
„strongly held by the
reality of indivi-
duals"22. Concluzia
imediat următoare era
aceea de a-1 gîndi şi pe
Dumnezeu doar ca
individ şi de a
dezmembra trinitatea
în trei persoane, ceea ce
1-a făcut pe Roscellinus
să ajungă de fapt Dialoguri, E.L.U.,
Bucureşti, 1968 - n. t.\
21 Banchetul, 211 a, b. 22 H. O. Taylor, The
[Traducere de Cezar Medieval Mind, voi. II, p.
Papacostea, revizuită de Con 340; [ţinut energic de rea
stantin Noica, în: Platon, litatea individualului" — n.
t.]
48 P 49
T R
la un triteism. îndemînă trebuie căutat
Predominant în epocă, în dispoziţia psihologică
realismul nu putea generală a realismului,
îngădui aşa ceva; în respectiv în faptul că
1092, la sinodul din atît o clasă
Soissons, opiniile lui
Roscel-linus au fost 23 Psychologie, voi. II,
p. 120.
condamnate. De * „Nu poate exista doar
cealaltă parte se afla în intelect" — (n. f.)
Guillaume de 24 Proslogion seu
Champeaux, profesorul Alloquium de Dei existentia, p.
110. [„Există într-adevăr
lui Abelard, un realist ceva în comparaţie cu care
extrem, dar de nuanţă nu ne putem reprezenta
aristotelică. Potrivit cu nimic mai mare şi acela
opiniile maestrului său, eşti Tu, Doamne Dumnezeul
nostru" — n. t.\
el propovăduia că unul
şi acelaşi lucru poate să
existe concomitent în
totalitatea sa în diferite
lucruri individuale. între
lucrurile individuale nu
ar fi nici un fel de
diferenţă esenţială, ci
doar o varietate de
„accidente". Această din
urmă noţiune
caracterizează
diferenţele reale dintre
lucruri ca fiind
întîmplătoare, tot aşa
după cum in dogma
transsubstanţierii, piinea
şi vinul ca atare sînt
„accidente".
53. De partea
realismului se afla şi
Anselm din Canterbury,
părintele scolasticii. La
el, universaliile sînt
situate, pur platonician,
în logosul divin. Din
perspectiva acestui punct
de vedere trebuie
înţeleasă şi dovada,
importantă psihologic,
adusă de ci, a existentei
lui Dumnezeu, dovadă
denumită ontologică.
Această dovadă
probează existenţa lui
Dumnezeu pe baza ideii
de Dumnezeu. J.H.
Fichte a formulat pe
scurt acest argument
astfel: „Existenţa ideii
unui nedeterminat în
conştiinţa noastră
demonstrează existenţa
reală a acestui
nedeterminat."23 Potrivit
opiniei lui Anselm,
noţiunea de fiinţă
supremă existentă în
intelect include şi
calitatea existenţei
acesteia („non potest
esse in intel-lectu
solo"*). Şi de aici
deduce că: „Sic ergo
vere est aliquid quo
maius cogitari non
potest, ut nec cogitari
possit non esse: et hoc
es tu, Domine Deus
noster."24 Slăbiciunea
logică a argumentului
ontologic este atît de
evidentă, îneît sînt
necesare explicaţii
psihologice în legătură
cu motivele care au
determinat un spirit ca
Anselm să construiască
o astfel de argumentaţie.
Motivul cel mai la
anume de oameni, cît şi argumentul ontologic să
anumite grupuri de fiinţeze pînă în vremea
oameni puneau ac- din urmă, reprezentat
centul valoric, fiind în veacul al XlX-
corespunzător lea de Hegel, Fichte şi
curentului vremii lor, Lotze. Astfel de
pe idee, în aşa fel îneît contradicţii nu sînt de
pentru ei aceasta atribuit unei lipse
reprezenta o valoare considerabile de logică
reală, respectiv o sau unei şi mai mari
valoare de viaţă mai orbiri, de o parte ori de
mare decît realitatea alta. A proceda astfel ar
lucrurilor individuale. fi absurd. Mai degrabă
De aceea lor le era pur este vorba de diferenţe
şi simplu imposibil să psihologice profunde
accepte presupunerea care se cer identificate şi
că ceea ce în ochii lor reţinute. Presupunerea
avea cel mai mare preţ că ar exista doar o
şi cea mai mare singură psihologie, sau
însemnătate nu exista şi doar un singur principiu
în chip real. Ei deţineau psihologic fundamental,
dovada cea mai reprezintă o
izbitoare a eficienţei insuportabilă tiranie
punctului lor de vedere exercitată de
în faptul că îşi orientau prejudecăţile
manifest viaţa, gîndirea pseudoştiinţifice
şi simţirea pe direcţia privitoare la insul
lui. Faţă de normal. Se vorbeşte
extraordinara eficientă a întruna de om şi de
ideii, care este tocmai o „psihologia" lui, dar
realitate, invizibilitatea aceasta este întotdeauna
ei nu îi aducea nici un redusă la formula „nu e
prejudiciu. Ei aveau o nimic altceva decît". Tot
noţiune ideală şi nu aşa se vorbeşte mereu de
senzualistică a realitate, ca şi cum ar
realităţii. exista una singură.
54. Un adversar al Realitate este ceea ce
lui Anselm, acţionează asupra
contemporan cu el, sufletului omenesc, şi
anume Gaunilo, obiecta nu ceea ce unii oameni
deja că reprezentarea presupun că acţionează
frecventă a unei insule şi ceea ce ei
fericite şi perfecte (un generalizează în chip
fel de ţară a feacilor) nu tendenţios. Oricît de
demonstra în chip ştiinţific s-ar proceda
necesar şi existenţa în astfel de cazuri, nu
reală a acesteia. trebuie uitat că ştiinţa
Obiecţie, evident re- nu este „summa" vieţii
zonabilă. Astfel de şi că ea nu reprezintă
obiecţii şi altele decît una din atitudinile
similare au fost adesea psihologice posibile,
ridicate în cursul decît una din
secolelor, ceea ce însă numeroasele forme de
nu a împiedicat gîndire umană.
50 T I PSI
I HO
LO
GI
CE
PR 5
OB
1
LE
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
IST
ORI
A
DE
IDE
I
55. Argumentul vădeşte valabilitatea de
ontologic nu este un nezdruncinat a ar
argument şi nu este o gumentului, în faptul că
dovadă, ci constatarea el există, şi că un
psihologică a faptului că consensus gentium
există o clasă îl probează ca pe o
de oameni pentru care o realitate general
anumită idee are admisă. De luat în
eficienţă şi realitate, calcul
o realitate care atinge, ca este realitatea, şi nu
să spun aşa, limita lumii sofismul argumentării
perceptibile. ei, întrucît eroarea
Senzualistul se
prevalează de
certitudinea „realităţii"
sale, după
cum omul ideii stăruie
asupra propriei realităţi
psihologice. Psi
hologia trebuie să se
descurce cu existenţa
acestor două (sau a
mai multor) tipuri,
trebuie să evite, în orice
condiţii, să conceapă
unul din tipuri drept o
neînţelegere venind din
partea celuilalt
şi nu trebuie niciodată să
încerce în mod serios să
reducă un tip
la altul, ca şi cum orice
entitate diferită nu ar fi
decît funcţie de
un ce cunoscut. Ceea ce
nu vrea să însemne
suspendarea prin
cipiului ştiinţific,
incontestabil, potrivit
căruia „principia expli-
candi praeter
necessitatem non sunt
multiplicanda."* Căci
nece
sitatea unei multitudini
de principii psihologice
explicative
există. Abstracţie făcînd
de cele spuse aici în
favoarea acestei
ipoteze, s-ar cuveni să
se lămurească orice prin
faptul, vrednic
de a fi remarcat, că, în
ciuda lichidării aparent
definitive a ar
gumentului ontologic de
către Kant, nu puţini au
fost filozofii
postkantieni care l-au
preluat din nou. Iar
astăzi sîntem tot atît
de departe, sau chiar
mult mai departe, de a
înţelege perechile
de contrarii — idealism-
realism, spiritualism-
materialism, in
clusiv problemele
secundare —-, decît a
fost Evul Mediu timpu
riu, care cel puţin
dispunea de o concepţie
unitară despre lume.
56. în favoarea
dovezii ontologice nu
există nici un argument
logic care să corespundă
intelectului modern.
Argumentul on
tologic nu are în sine
nimic de a face cu
logica, el este, în forma
în care ni 1-a lăsat
Anselm în istorie, o
realitate psihologică,
ulterior intelectualizat
sau raţionalizat, ceea ce,
fireşte, fără pe-
titio principii sau fără
alte sofisme nu s-ar fi
putut înfăptui. Dar
tocmai în aceasta se
argumentului ontologic asupra filozofiei Evului
vine din aceea că el Mediu timpuriu,
urmăreşte o demonstraţie distingea entia
logică acolo unde este rationalia,
vorba de cu mult mai intellectualia, sensibi-
mult decît atîta; anume, lia, simpliciter existentia
de o realitate (entităţi raţionale,
psihologică a cărei intelectuale, perceptibile,
apariţie şi eficienţă sînt pur şi simplu existînde).
atît de copleşitor de Toma din Aquino
evidente, încît nu mai au numeşte „res", „quod est
nevoie de nici un fel de in anima" („ceea ce e în
argumentare. Consensus suflet"), dar şi „quod
gentium dovedeşte că est extra animam"
Anselm avea dreptate („ceea ce este în afara
atunci cînd constata că sufletului"). Această re-
Dumnezeu este, pentru marcabilă apropiere lasă
că este gîndit. Aici e un să se întrevadă, în
adevăr evident, ba chiar concepţia proprie acelor
nimic altceva decît o vremuri, urmele
propoziţie de identitate. concreteţei („realităţii")
Demonstraţia „logică" primitive a gîn-dului.
este inutilă şi în plus Din perspectiva acestei
este fatală, în măsura în stări de spirit se înţelege
care Anselm ţine să uşor şi psihologia
demonstreze realitatea argumentului ontologic.
concretă a ideii sale de Ipostazierea ideii nu
Dumnezeu. El afirmă: reprezenta deloc un pas
„Existit ergo procul esenţial înainte, ci era
dubio aliquid, quo pur şi simplu un ecou al
maius cogitari non valet, senzorialităţii primitive
et in intellectu, et in re" 25 a gîndului. Argumentul
(Există deci, fără contrar al lui Gaunilo nu
îndoială, ceva, dincolo este din punct de vedere
de care nu poate fi gîndit psihologic suficient, prin
nimic mai mare, nici în faptul că şi ideea unei
intelect, nici în lucru insule fericite apare
[concreteţe, frecvent, aşa cum
„realitate"]). Noţiunea dovedeşte consensus
de „res" se afla situată în gentium, ea fiind însă,
viziunea scolasticii la cert, mai puţin eficientă
aceeaşi înălţime ca decît ideea de
noţiunea de gînd. Astfel, Dumnezeu, căreia îi
Dionisie Areopagitul, ale revine, drept urmare, o
cărui scrieri au exercitat „valoare de realitate"
o influenţă importantă mai înaltă.
T
I
P
U
R
I
L
O
R
Î
N
I
S
T
O
R
I
A
D
E
I
D
E
I
T
I
P
U
R
I
L
O
R
Î
N
I
S
T
O
R
I
A
D
E
I
D
E
I
T
I
P
U
R
I
L
O
R
Î
N
I
S
T
O
R
I
A
D
E
I
D
E
I
T
I
P
U
R
I
L
O
R
l
N
I
S
T
O
R
I
A
D
E
I
D
E
I
T
I
P
U
R
I
L
O
R
Î
N
I
S
T
O
R
I
A
D
E
I
D
E
I
14 Emile, Canea I, p.
9. [„Omul civil nu este
decît o unitate fracţionară
care ţine de numitor şi a
cărei valoare stă în raportul
— şi aici se află o existat dintotdeauna şi
deosebire esenţială cu cît coborîm către
între ei —, ci spre începuturi, cu atît
omul care trăia sub existenţa ei este mai
„cerul grecesc". evidentă. Căci ceea
Comună însă le este ce descrie Rousseau
amîndurora orientarea nu este nimic altceva
retrospectivă şi, legată decît acea mentalitate
indisolubil de ea, a primitivului pe care
idealizarea şi Levy-Bruhl (loc. cit.)
supraevaluarea a desemnat-o perfect
trecutului. în faţa prin noţiunea de
frumuseţii antice, „participation
Schiller uită de grecul mystique". Condiţia
real al vieţii de fiece individualităţii
zi, iar Rousseau se reprimate nu este o
avîntă afirmînd: cucerire recentă, ci
„l'homme naturel est reziduul acelui timp
tout pour lui; ii est arhaic în care nu
l'unite nu-merique, exista nici un fel de
l'entier absolu"* şi individualitate. Prin
trece cu vederea faptul urmare, nu e vorba de
că omul natural e o reprimare de dată
eminamente colectiv, recentă a
adică tot atît de mult individualităţii, ci
în sine, cît şi în doar de con-
celălalt şi orice în afară ştientizarea şi
de o alcătuire unitară. perceperea forţei
Rousseau afirmă în copleşitoare a
altă parte: „Nous elementului colectiv.
tenons â tout, nous Această forţă este
nous accrochons â evident proiectată
tout; les temps, les asupra instituţiilor sta-
lieux, les hommes, tale şi clericale, ca şi
les choses, tout ce qui cum nu oricine ar fi
est, tout ce qui sera, găsit mijloace şi căi
importe â chacun de
nous: notre individu * „Omul natural e totul
n'est plus que la pentru el; e unitatea
moindre pârtie de numerică, întregul
nous-memes. Chacun absolut" (n. t.).
15 Loc. cit., Cartea a Ii-
s'etend, pour ainsi
a, p. 65. [„Ţinem la tot, ne
dire, sur la terre agăţăm de tot; timpurile,
entiere, et devient locurile, oamenii, lucrurile,
sensible sur toute tot ceea ce este, tot ceea ce
cette grande surface va fi contează pentru
[...] Est-ce la nature fiecare dintre noi;
individualitatea noastră nu
qui porte ainsi les
mai e decît partea cea mai
hommes si loin d'eux- mică din noi înşine. Fiecare
memes?" 15 se întinde, ca să spun aşa,
122. Rousseau se pe întreg pămîntul şi totul
înşală: el crede că devine sensibil pe această
această stare e de dată mare suprafaţă ... Oare
natura este aceea care îi
recentă. Nu! Recentă
duce astfel pe oameni atît
este doar de departe de ei înşişi?" —
conştientizarea ei; ea a n. t.]
^4 cauză că nu au
cunoscut condiţiile
TIPURI PSIHOLOGICE
mai vechi ale
de a se eschiva psihologiei umane, atît
eventual de la Schiller, cit şi
aplicarea Rousseau au căzut
comandamentelor mo- victime unor judecăţi
rale! Aceste instituţii eronate cu privire la
nu posedă nicidecum valorile trecutului.
atotputernicia care li Urmarea este că ei au
se atribuie şi pentru pornit de la imaginea
care sînt din cînd în înşelătoare a unui tip
cînd combătute de tot uman desăvîrşit care ar
felul de nou-veniţi; fi existat în trecut şi
acea forţă represivă se care, ulterior, s-ar fi
află în inconştientul prăbuşit cumva de pe
nostru, şi anume în soclul său. Orientarea
mentalitatea colectivă spre trecut este o
a barbarului ce rămăşiţă a gîndirii
continuă să dăinuie. antice; se ştie că
Psihicul colectiv urăşte întreaga mentalitate
în oarecare măsură antică şi barbară
orice dezvoltare presupunea existenţa
individuală, dacă unei vîrste de aur,
aceasta nu slujeşte paradisiace, care ar fi
nemijlocit ţelurile precedat timpurile rele
colectivităţii. Astfel, de astăzi. Abia marea
diferenţierea uneia faptă socială, de
dintre funcţii, de care ordinul istoriei ideilor,
am vorbit mai sus, a creştinismului a fost
constituie într-adevăr aceea care a oferit
dezvoltarea unei valori omului o speranţă de
individuale, dar încă viitor, făgăduindu-i
atît de subordonată înfăptuirea idealurilor
colectivităţii, în-cît, sale în vremurile ce
cum am văzut, aveau să vină.16
individul însuşi ajunge Accentuarea mai
să fie păgubit. Din puternică a acestei
orientări spre trecut în 95
dezvoltarea mai nouă a DESP
RE
spiritului se leagă IDEIL
probabil de fenomenul E LUI
acelei regresii generale SCHI
către păgî-nism, care s- LLER
a manifestat din ce în
ce mai mult o dată cu toare şi care de fapt
Renaşterea. rezumă afirmaţiile de
mai sus: „O divinitate
123. Sigur este că
binefăcătoare să
orientarea regresivă
smulgă la timp pruncul
are şi o anumită in-
de la sînul maicii sale,
fluenţă asupra alegerii
să îl hrănească cu
mijloacelor de educare
laptele unei vîrste mai
a omului. Această
bune şi să îl lase să
dispoziţie a spiritului
crească pînă la
se sprijină pe o
maturitate sub
imagine înşelătoare a
îndepărtatul cer
trecutului. Am putea să
grecesc. Odată ajuns la
trecem peste ea, dacă
vîrsta bărbăţiei, să se
identificarea conflic-
reîntoarcă, sub chip
tului dintre tipuri şi
străin, în veacul său;
mecanismele tipice nu
dar nu spre a-1 bucura
ne-ar constrînge să
cu înfăţişarea sa, ci
căutăm elementul
cumplit, ca fiul lui
capabil să le
Agamemnon, spre a-1
restabilească unitatea.
curăţa."17 Imitarea
Este ceea ce îl
modelului grecesc nu
preocupa şi pe Schiller,
putea fi mai limpede
după cum vom vedea
exprimată. în această
în continuare.
formulare strînsă se
Principala lui idee în
întrevede însă şi o
această privinţă reiese
limitare care îl obligă
din pasajele urmă-
mai apoi pe Schiller la
16 Aluzii analoage apar o substanţială lărgire
deja în misterele de perspectivă; el
greceşti. continuă: „Substanţa
el şi-o va lua, ce-i
drept, din prezent, dar
forma o va împrumuta
de la un timp mai
nobil, ba chiar de
dincolo de timp, de Ia
unitatea absolută,
nestrămutată a fiinţei
sale." Schiller simţea
probabil limpede că
trebuia să se întoarcă şi
mai mult în trecut, în
timpul arhaic al eroilor
divini, în care oamenii
erau semizei. Motiv
pentru care afirmă în
continuare: „Aici, din
eterul pur al naturii
sale demonice, ţîşneşte
izvorul frumuseţii, ne-
contaminate de
stricăciunea
seminţiilor şi a
timpurilor care se
rostogolesc, adînc sub
el, în tulburi viitori."
Aici apare imaginea
frumoasă dar iluzorie a
unei vîrste de aur, în
care oamenii mai erau
încă zei şi se desfătau
privind frumuseţea
eternă. Dar tot aici
poetul îl depăşeşte pe
gînditorul Schiller.
Cîteva pagini mai jos,
gînditorul cîştigă din
nou teren. „într-
adevăr", spune Schil-
ler, „trebuie să ne pună
pe gînduri faptul că,
aproape în fiecare
epocă istorică în care
înfloresc artele şi
guvernează gustul,
omenirea este decăzută
şi nu se poate găsi nici
măcar exemplul unui
singur popor care să
probeze că o cultură
estetică de grad înalt şi
de mare universalitate
merge mînă în mînă cu
libertatea politică şi cu
virtutea burgheză, că
moravurile frumoase
fac pereche cu bunele
moravuri, iar polisarea nu vor fi dus un mod
comportării cu de viaţă cu deosebire
adevărul ei."'» moral, ceea ce
124. Corespunzător
unei bine cunoscute 17 Ober die
ăsthetische Erziehung
experienţe, incontes- des Menschen,
tabilă atît în particular, Scrisoarea a 9-a.
cît şi în general, eroii 18 Loc. cit.. Scrisoarea
timpurilor primitive a 10-a.
96 T 9
I 7
i, 145. în Scrisoarea a
c 12-a, Schiller se
u confruntă cu problema
n celor două instincte
fundamentale cărora le
o
consacră o descriere
a
completă. Instinctul
p
„senzorial" se ocup ă de
te „aşezarea omului
şi în limitele timpu lui şi
g de transformarea lui în
r materie". El re
o clamă „schimbarea
a pentru ca timpul să aibă
z un conţinut. Aceas
tă stare a timpului doar
ă.
plin se numeşte
"
senzaţie." 3 * „Omul nu
(
este în această stare
S
decît o unitate de
c mărimi, un moment
h plin
il al timpului — sau mai
le degrabă nu este el, căci
r, personalitatea îi
S est e anulată atîta
c vreme cit îl stăpîne şte
sen zaţia iar timpul îl
u
tîrăşte după sine." „Prin
f
legături indestructibile,
u
el (instinctul)
n încătuşeaz ă spiritul
d care aspiră să se în alţe
ă dincolo de lumea
t simţurilor şi cheamă
o abstracţia, din foarte
r liberele ei peregrinări
u prin infinit, înapoi în
l) hotarele prezentului." 35
146. Este absolut
144. Pe vremea lui caracteristic pentru
Schiller nu sosise încă psihologia lui Schiller
momentul confruntării faptul că el consideră
cu lumea de jos. „senzaţie", şi nu,
Lăuntric, Nietzsche bunăoară, dorinţă senzo
era mult mai aproape rială activă,
de ea, convins fiind că manifestarea acestui
ne îndreptăm către o instinct. Ceea ce
epocă de mari bătălii. dovedeşte că
De aceea, în calitate de pentru el,
unic discipol autentic al senzorialitatea are
lui Schopenhauer, el a caracter reactiv, de
smuls vălul naivităţii şi afectanţă, tră
ne-a revelat în Za- sătură semnificativă
rathustra ceva din ceea pentru introvertit. Un
extravertit ar scoate
ce era sortit să fie
în relief mai întîi
cuprinsul viu al unor
caracterul dorinţei. Mai
vremuri viitoare.
departe, caracteristic
e faptul că acest instinct
reclamă schimbare.
Ideea pretinde imu
abilitate şi eternitate.
Cel care se află sub
primatul ideii asp iră
la statornicie, de unde
şi faptul că tot ceea ce
tinde spre schim
bare se află de partea
opusă, în cazul lui
Schiller, de partea sen
timentului şi a
senzaţiei, care, potrivit
regulii, sînt contopite ca
fiind insuficient
dezvoltate. Schiller nu
distinge îndeajuns între
sen timent şi se nza ţie,
dup ă cu m reie se din
urm ăto rul p asa j:
„Sen timen tul po ate
doa r să spun ă: a cea st a
e ad ev ăra t p entru
acest subiect în acest
moment, iar în alt
moment, poate să apară
un alt sub iec t şi să ia
în apoi afirm aţi a
sen zaţi ei moment an e"
(loc. cit.). evaluează şi
147. Acest citat arată diferenţiază
că, pentru Schiller,
senzaţie şi sentiment 34 Loc. cit., Scrisoarea a
coincid şi în uzul 12-a.
35 Loc. cit.
limbii. Se vede că el
110 T 1
I 1
1
b) Atitudinea
sentimentală
200. Am amintit
mai sus de faptul că
sentimentalul caută na-
tura. El „reflectează
asupra impresiei pe
care obiectele o fac
asupra lui, iar emoţia
în care se cufundă şi
ne cufundă se înte-
meiază doar pe acea
reflecţie. Obiectul
este raportat aici la o
idee şi doar pe această
relaţie se sprijină forţa
lui poetică." 90
Sentimentalul „are
necontenit a face cu
două reprezentări şi
senzaţii aflate în
conflict, cu realitatea
ca limită şi cu ideea
lui ca infinit, iar
sentimentul amestecat
pe care îl produce va
atesta
T
I
P
U 1.
R Generalităţi
despre
I
tipurile lui
L Jorda
O
R 226. Urmărind
cronologic lucrările
Î preliminare legate de
N pro
blema tipurilor
S psihologice, ajung
T acum la un opuscul
U mai ciu
D dat, a cărui cunoaştere
I o datorez preţioasei
U mele colaboratoare
Dr Constance E. Long 161
din Londra. E vorba PROBLEMA
TIPURILOR
de Character As ÎN STUDIUL
Seen In Body and OMULUI
Parentage 1 a lui
Furneaux Jordan. 228. Reiese limpede
227. în cele 126 de din această definiţie că
pagini ale cărţuliei Jordan opune reflecţiei,
gîndirii, activitatea,
sale, Jordan descrie
fapta. E de înţeles că
în principal două tipuri
un observator
caracteriologice a
superficial al fiinţei
căror definiţie ne in
umane este izbit mai
teresează din multe întîi de contrastul din-
privinţe deşi, tre caracterul reflexiv
anticipînd, putem spune şi cel activ şi de aceea
că au dispus să definească
torul ia doar pe opoziţia cercetată şi
jumătate în din acest punct de
considerare tipurile vedere. Dar chiar şi
noastre, iar în simpla reflecţie pe
ce priveşte cealaltă seama faptului că în
jumătate, el adoptă mod necesar caracterul
punctul de vedere al ti activ nu rezultă doar
pului intuitiv şi din impulsuri, ci că el
senzorial pe care îl poate să provină şi din
amestecă apoi cu gîndire, arată că este
celălalt util să se definească
punct de vedere. Dau opoziţia observată şi
mai întîi cuvîntul din această
autorului, spre a-şi for perspectivă. Jordan
mula definiţia însuşi ajunge la
introductivă. El asemenea concluzii,
introducînd în
afirmă: „Există două
consideraţiile sale un
caractere
alt element deosebit de
fundamental diferite,
valoros pentru noi,
două tipuri caracteriale
anume sentimentul3.
distincte (şi un al Astfel, el constată că
treilea, intermediar): tipul activ e mai puţin
unul la care tendinţa pasionat, în vreme ce
către activitate este temperamentul reflexiv
puternică, iar tendinţa se caracterizează
către reflecţie slabă, şi tocmai prin
un altul, la care pasionalitate. De aceea
predomină aplecarea Jordan îşi numeşte
spre reflecţie, în tipurile „the less
vreme ce pornirea impassioned" şi „the
spre more impassioned".
activitate este mai Elementul pe care îl
slabă. între aceste trecuse cu vederea în
două extreme există definiţia introductivă
ne este ridicat deci
numărate nuanţe. E ulterior la rangul de
suficient să arătăm termen constant.
însă că mai există şi Deosebirea faţă de
un concepţia noastră stă
al treilea tip [...], la în faptul că Jordan
consideră tipul mai
care forţa de reflecţie
puţin „pasionat" ca
şi forţa de acţiune
fiind întotdeauna şi
îşi ţin mai mult sau
„activ", iar pe celălalt
mai puţin cumpăna.
ca „inactiv". Socotesc
într-o clasă interme nefericită această
diară, pot fi grupate şi confuzie, căci există
acele caractere la care naturi extrem de
există o pornire pătimaşe şi profunde
către excentricitate care sînt totodată
sau la care domină energice şi active, şi
alte posibile tendinţe invers, naturi mai puţin
anormale în paguba pasionate şi
proceselor emoţionale superficiale pe care nu
şi nonemoţionale." 2 le caracterizează acţiu-
nea şi nici măcar vreo
formă oarecare
inferioară de activitate.
După părerea mea,
concepţia sa altminteri
valoroasă ar fi cîşti-gat
în claritate dacă el ar
fi renunţat — ca
reprezentînd un cu
totul alt punct de
vedere — la
determinarea
caracteriologică, în
sine importantă, a
activităţii şi a
inactivităţii. Se va
vedea din cele ce
urmează că Jordan îl
descrie prin tipul „less
impassioned and more
active" pe extravertit,
iar prin tipul „more
impassioned and less confere un rol
active" pe cel determinant principal,
introvertit. Ambele pot ca determinant de
fi active sau inactive importanţă secundară
fără a-şi pierde el joacă oricum un rol
caracteristicile oarecare, de vreme ce
tipologice, motiv potrivit cu felul său de
pentru care consider că a fi, extravertitul pare
elementului activitate de regulă mult mai
nu trebuie să i se mobil,
1 Ediţia
a M-a, 3
Londra,
1896. L
2 Loc. o
cit., p. 5. c
.
c
i
t
.
,
p
.
6
.
16 T P LE
2 I R MA
P TIP
URI
LO
R
ÎN
ST
UDI
UL
OM
UL
UI
16 3
mai viu, mai activ introvertitul tipului
decît introvertitul. simţire. Jordan descrie
Această calitate în general doar pe
depinde în întregime introvertit şi pe
de faza în care extravertit. Acolo însă
individul se află unde intră în detalii,
momentan în raport de descrierea sa lasă loc
lumea exterioară. Un la neînţelegeri, prin
introvertit într-o fază faptul că el amestecă
extravertită apare activ, trăsăturile diferitelor
un extravertit într-o tipuri funcţionale care,
fază introvertită apare din cauza unei in-
pasiv. Activitatea suficiente prelucrări a
însăşi ca trăsătură materialului, nu sînt
principală de caracter net distinse unele de
poate fi uneori celelalte. în linii mari
introvertită, adică însă, imaginea
orientîndu-se către atitudinii introvertite
interior şi desfăşurînd este inechivoc
o activitate conturată în aşa fel
intelectuală şi afectivă încît caracterul celor
vie, în timp ce afară două atitudini
domneşte o linişte fundamentale este pe
profundă; alteori, ea deplin recognoscibil.
poate fi extravertită,
apărînd sub forma
acţiunii mobile, vii, în
vreme ce în spatele ei
se ascunde un gînd
fix, imuabil sau un
sentiment tot la fel.
229. înainte de a
examina mai
îndeaproape
explicaţiile lui Jordan,
ţin să mai subliniez
din raţiuni de claritate
conceptuală o
împrejurare care,
ncluată în seamă, ar
putea da naştere la
confuzii. Am
menţionat la început că
în publicaţii anterioare
identificasem pe
introvertit cu tipul
gîndire, iar pe
extravertit cu tipul
simţire. M-am lămurit
abia mai tîrziu, după
cum am arătat, că
introversia şi
extraversia ca atitudini
fundamentale generale
trebuie deosebite de
tipurile funcţionale.
Aceste două atitudini
sînt foarte uşor de
recunoscut, în vreme
ce pentru a identifica
tipurile funcţionale e
deja necesară o
experienţă vastă.
Uneori este deosebit
de anevoios a decide
care funcţie este
predominantă. Induce
în eroare faptul că
introvertitul — ca
urmare a atitudinii sale
abstractive — lasă în
mod firesc impresia
unui ins reflexiv şi
superior. Sîntem de
aceea înclinaţi să
presupunem în cazul
său primatul gîndirii.
Invers, extravertitul
prezintă în chip natural
foarte multe reacţii
care fac uşor să se
presupună o predo-
minare a
sentimentului. Aceste
presupuneri sînt însă
iluzorii, căci
extravertitul poate
foarte bine aparţine
tipului gîndire, iar
230. Caracterizarea intelectul care participă
tipurilor pe baza neo
afectivităţii îmi pare a bişnuit de mult la
fi lucrul cel mai modelarea vieţii, în
important în scrierea timp ce în cazul
lui Jordan. Am văzut tempe
deja ramentului reflexiv,
că reflexivitatea şi tocmai afectele sînt
superioritatea fiinţei acelea care revendică
introvertitului sînt o importanţă sporită.
com 231. S-ar zice la
pensate la nivelul prima vedere că
inconştientului de o această idee îmi
viaţă instinctuală şi contrazice
sen afirmaţia după care
zitivă arhaică. S-ar tipul „less
putea spune şi că impassioned" ar
individul este corespunde ti
introvertit pului meu extravertit.
pentru că trebuie să se Văzute însă mai
ridice de la un caracter îndeaproape, lucrurile
arhaic-impulsiv nu
pînă la înălţimea stau aşa, căci caracterul
dătătoare de siguranţă a reflexiv încearcă să
abstracţiei, spre a pu stăpînească afectele
tea să stăpînească de rebele, dar el este în
acolo afectele rebele în realitate influenţat de
mişcare sălbatică. pasiune într-o măsură
Ceea ce şi este valabil mai mare decît acela
în multe cazuri. Invers, care îşi ia ca îndreptar
s-ar putea susţine conştient în viaţă
că viaţa afectivă cu dorinţele orientate
rădăcini mai puţin către obiect. Acesta,
adînci a extravertitului respectiv extravertitul,
se pretează mai uşor la se străduie să
diferenţiere şi la reuşească întotdeauna
îmblînzire, decît gîndi- astfel, dar îşi dă în
rea şi simţirea arhaică curînd
şi inconştientă, seama că sentimentele
fantazarea care poate şi gîndurile subiective
avea sînt acelea care îi
o influenţă periculoasă ies în cale,
asupra personalităţii perturbîndu-1. El este
sale. Extravertitul influenţat de lumea sa
caută de aceea să psihică
trăiască întotdeauna cît interioară într-o măsură
mai agitat şi mai intens mai mare decît îşi
cu putinţă pentru a evita închipuie. Ceea ce el
să se oprească la sine însuşi nu poate să
însuşi şi la gîndu- vadă, în schimb
rile şi sentimentele observatorilor atenţi
sale rele. în temeiul din jur
acestor observaţii uşor nu le scapă, este
de făcut, se explică un intenţionalitatea
pasaj ce poate părea personală a
altminteri paradoxal străduinţelor sale.
în care Jordan (p. 6) De aceea ca regulă de
afirmă că în cazul bază el trebuie să-şi
temperamentalului pună necontenit în
„less trebarea: „Ce vreau de
impassioned" fapt? Care este
(extravertit) domină intenţia mea ascunsă?"
16 T P MA
4 I R TIP
O URI
LO
R
ÎN
ST
UDI
UL
OM
UL
UI
16 5
1. 1 Cari Spitteler,
Prometheus und
Preliminar Epimetheus, Jena, 1911,
ii la p. 9.
tipizarea
lui
Spitteler
„De la- Al
nceput soarelui
cuvîntu ce-apune
l tău Se înfiripă
Mi-a înspre
fost a slăvi
cerului Din
lumină! Caucazu-n
De neguri,
parcă Cu linişte
sufletu- învăluindu
mi cu -mi
sine-ar sufletul,
fi Păstrîndu-
vorbit mi-o vie
Şi sieşi şi-n clipe
s-ar fi de
dezvălu restrişte,
it, Şi Aşa
armonii sporitu-
mi-au
congeni
puterile,
ale în
Sorbind
el din
din ceru-ţi
sine-ar
aer, cîte-o
fi
gură." 9
vibrat:
Iată ce-
au fost 284. Şi la Goethe,
vorbele
Prometeu depinde de
sufletul său. Privinţă în
tale.
care asemănarea cu
Aşa că
Prometeul lui Spitteler
eu nu
este considerabilă.
eram
Aşa, de pildă, acesta
eu, Şi se adresează
cind Sufletului: „Şi dacă
gîndea mi le-au răpit pe toate,
m că eu rămîn peste măsură de
vorbesc bogat atîta timp cît tu
Vorbea îmi mai rămîi şi mă
o numeşti «amicul
zeitate, meu» cu gura-ţi dulce
Iar cind şi laşi să cadă asupra
ziceam mea privirea chipului
că zei tău mîndru şi plin de
vorbesc
har."10 în ciuda
asemănării dintre cele
Eu
două figuri şi a
însumi
relaţiilor lor cu
doar
sufletul, există între
vorbea
ele şi o substanţială
m. deosebire: Prometeul
Asta-i lui Goethe este un
cu tine creator, un plăsmuitor
şi cu ale cărui figuri de
mine, argilă sînt însufleţite
Iţi de Minerva. La
aparţin Spitteler, el nu este
e din creator, este pasiv,
străfun doar sufletul îi este
d creator, dar
Iubirea activitatea sa
-mi
zămislitoare rămîne
ascunsă şi misterioasă.
pentru
La plecare, Sufletul îi
totdeau
spune lui Prometeu:
na!"Şi
„Şi-acuma eu de tine
mai mă despart, căci, iată,
depart o lucrare mare mă
e: adastă, cerînd uriaşă
„Aşa cum trudă şi spre a o
dulcele înfăptui de multă
amurg grabă e nevoie." 11 S-ar
zice că la Spitteler
sufletul asumă fapta
creatoare prometeică,
în vreme ce Prometeu
însuşi suferă doar
chinul sufletului
creator. La Goethe,
Prometeu e activ, în
primul rînd în direcţie
creatoare, înfruntîndu-
i pe zei în temeiul
tocmai al propriei
puteri de creaţie:
„ n
C e
i
n m
e -
a
m
- s
a c
ă
a p
j a
u t
t
a d
t e
î l
m a
p
o m
t o
r a
i r
v t
a e
,
t
r D
u e
f
i l
e a
i
r
T o
i b
t i
a e
n ?
i
l 9 Goethe,
Prometheusjragment.
o [Traducere de Mihai
r Isbâşescu, în Goethe,
? Opere, 2. Teatru 1, Editura
Univers, Bucureşti, 1986,
pp. 197-198 (n. t.)].
C 10 Spitteler, toc. cit., p.
i 25.
11 Loc. cit., p. 28.
190 a
TIPURI PSIHOLOGICE r
z
N ă
u t
o
t a
u r
e
s ?
ă "
v 1
i 2
r
ş 285. în acest
i
fragment Epimeteu
este palid caracterizat;
t
cu
-
totul inferior lui
a
Prometeu, el este
i
avocatul sentimentului
colec
t
tiv care nu vede în
o slujirea sufletului decît
a un fel de „îndărătni
t cie". El îi vorbeşte lui
e Prometeu după cum
, urmează:
„Eşti
I
singur
n
doar!
i
Te
m
îndîrje
ă
şti
plăcer
s
ea s-o
f
ignori,
î
Cînd
n
t
zeii,
tu,
Ai tăi 191
şi PROBLEM
A
lumea TIPURILO
, R ÎN
LITERATU
cerul, RĂ
toţi
Din 287. Pandora,
plin se această enigmatică
simt a figură a mitului
fi un prometeic, este aici
fiica zeilor; cu
tot."13
excepţia unei singure
286. Indicaţiile din relaţii foarte profunde,
acest fragment ea este absolut
dramatic sînt prea independentă de
spora Prometeu. Această
dice pentru a putea să versiune se sprijină pe
identificăm pe baza lor istoria mitului, în care
caracterul lui Epi femeia intrată în re-
meteu. în schimb, laţie cu Prometeu este
trăsăturile pe care fie Pandora, fie Atena.
Goethe i le conferă lui Prometeul mitic este
Pro legat sufleteşte de
meteu prezintă o Pandora sau Atena,
diferenţă tipică faţă de precum la Goethe.
acelea ale personajului Spitteler însă operează
omolog al lui Spitteler. o remarcabilă
scindare, sugerată —
La Goethe, Prometeu
ce-i drept — şi de
plăsmuieşte şi ac
mitul istoric, în care
ţionează în lumea
Prometeu-Pandora s-a
exterioară, aşază în
contaminat de analogia
spaţiu figuri modelate
Hefaistos-Atena.
de
Goethe privilegiază
el şi însufleţite de
versiunea Prometeu-
sufletul său, umple Atena. La Spitteler, în
lumea de zămislirile schimb, Prometeu este
pu sustras sferei divine şi
terii sale creatoare, primeşte un suflet
fiind totodată propriu. Divinitatea sa
învăţătorul şi şi relaţia mitică
educatorul oa arhetipală cu Pandora
menilor. La Spitteler, se păstrează ca o
tot ce îl priveşte pe contrapartidă cosmică
Prometeu merge în în spaţiul celest şi
interior, se absoarbe în acţionează pe cont
întunecimea adîncului propriu. Lucrurile care
sufletesc, tot aşa se petrec în lumea de
după cum el însuşi se dincolo sînt acelea
resoarbe din lume, care se desfăşoară în
exilîndu-se din chiar spaţiul de dincolo de
patria sa restrînsă, spre conştiinţa noastră,
a deveni cumva şi mai adică în inconştient.
invizibil. Potrivit Astfel incit Interludiul
principiului Pandora este o
compensator al reprezentare a ceea ce
psihologiei noastre se petrece în
analitice, într-un inconştient, în timpul
astfel de caz, sufletul, suferinţelor lui Pro-
adică personificarea meteu. Dispărînd din
inconştientului, tre lume şi distrugînd
buie să fie cu ultima punte ce îl
deosebire activ, pe leagă de ea, Prometeu
cale de a pregăti o se cufundă în adîncul
operă care sinelui propriu, îşi
deocamdată este însă este sieşi unică
invizibilă. în afară de vecinătate, unic
pasajul citat mai obiect. El ajunge
există la Spitteler o astfel „asemenea lui
descriere completă a Dumnezeu", căci
acestui proces de echi potrivit definiţiei,
valenţă scontabil. Dumnezeu este fiinţa
Anume în care odihneşte
Pandorazwischenspiel pretutindeni în sine şi
(Interludiul îşi este, în virtutea
omniprezenţei sale,
Pandora).
întotdeauna şi oriunde,
propriul obiect.
Evident, Prometeu nu
se simte nicidecum
asemenea lui
Dumnezeu, ci doar
extrem de nefericit.
După scena în care
Epimeteu vine şi
scuipă şi el pe mizeria
lui Prometeu, acţiunea
se strămută în spaţiul
de dincolo, fireşte în
momentul în care toate
relaţiile cu lumea ale
lui Prometeu fuseseră
refulate pînă la
anulare. Acestea sînt
momentele în care,
potrivit experienţei
noastre, conţinuturile Prometeu se
inconştientului au cele oglindeşte în
mai mari şanse de a inconştient după cum
dobîndi autonomie şi urmează: „Şi în zorii
vivacitate pînă într- aceleiaşi zile
acolo îneît să domine întunecate, pe o pajişte
conştiinţa14. Starea lui tăcută şi pustie, de
12 Goethe, op. cit. [De
fapt, aceste versuri 14 Cf. Jung, Der Inhalt
figurează în oda der Psychose (Gesammelte
Prometheus Werke, III), Wandlun-gen
(probabil din 1774), care und Symbole der Libido
urma să deschidă ultima (reeditare: Symbole der
parte a poemului dramatic Wandlung [Gesammelte
mai sus citat. Versiunea Werke, V]), DU
româna ii aparţine Măriei Beziehungen zwischen dem
Banuş. Goethe, Poezii şi Ich und dem Unbewufiten
poeme. Editura Tineretului, (Gesammelte Werke, VII).
Bucureşti, (1964), p. 87 —
n. t.\.
13 Goethe, loc. cit., p.
213.
192 T R PSI
I I H
OL
O
GI
CE
PR 1
OB
LE
9
MA
TIP
URI
LO
R
tN
LIT
ER
AT
UR
Ă
deasupra tuturor astfel să ajungă la
lumilor, umbla oameni. Cu toate
Dumnezeu, creatorul a acestea, lucrarea pe
toată viaţa, parcurgînd care el
cercul blestemat, o plănuieşte şi o
potrivit cu firea stranie înfăptuieşte nu este
a bolii sale tainice şi întocmai cu aceea a
rele. Pan-
288. Căci din pricina
bolii nu putea desăvîrşi 15 Spkteler, loc. cit., p.
107.
ocolul, nu îi era
dată tihna pe cărarea
tălpilor sale, ci trebuia
în veci, cu acelaşi
pas, în fiecare zi şi an
de an, să dea înconjur
pajiştii tăcute, cu
mersul greoi şi capul
plecat, cu fruntea
încreţită şi chipul schi
monosit, cu ochiul
înceţoşat, privind fără
răgaz spre mijlocul
cercului.
289. Şi în vreme ce
îşi împlinea şi azi ca-n
fiecare zi destinul
nemilos iar de mîhnire
îşi pleca mai tare capul
şi îşi tîra de obo
seală mai mult pasul,
iar de vegherea rea a
nopţii, izvorul vieţii
secat părea să-i fie,
iată, se ivi din noapte şi
din revărsat de zori
Pandora, mezina lui,
apropiindu-se cu pas
şovăitor şi cuviincios
de locul sfint, şi se-
aşeză apoi smerit de-o
parte, dînd cu privi
rea, sfielnică, bineţe şi
întrebînd cu a gurii
tăcere plină de cinsti
re."15
290. Este fără doar
şi poate evident că
Dumnezeu suferă de
boala lui Prometeu.
Căci după cum acesta
îşi revarsă întreaga
pasiune, întregul libido
asupra sufletului,
asupra lumii lăuntrice,
consacrîndu-se integral
slujirii sufletului, tot
astfel şi Dumne
zeul său merge „în
cerc" în jurul centrului
lumii, istovindu-se
asemenea lui Prometeu
care este pe cale de a
se stinge. Ceea ce
vrea să însemne că
libidoul său a trecut în
inconştient, unde ur
mează să pregătească
un substitut, căci
libidoul este o energie
care nu dispare fără
urmă, ci produce
întotdeauna un
echivalent.
Echivalentul este
Pandora şi ceea ce ea îi
aduce părintelui său:
anume un giuvaer
încîntător pe care vrea
să îl ofere oamenilor
pentru a le domoli
suferinţele.
291. Traducînd
acest proces în sfera
umană a lui Prometeu,
vom spune că: în vreme
ce acesta, aflat sub
condiţia „asemănării
cu divinitatea", suferă,
Sufletul lui pregăteşte
o lucrare hărăzită
alinării suferinţelor
omenirii. Sufletul lui
Prometeu năzuieşte
dorei. Giuvaerul a soarelui şi privind de
Pandorei este o aproape strălucirea
imagine inconştientă în dalbă a razelor, ini
oglindă care reprezintă ma li se oprea [...]. Iar
simbolic adevărata pe deasupra tuturor
lucrare a sufletului lui domnea părinteşte
Prometeu. Din text şi blînd copacul ales
reiese limpede că e cu coroana uriaşă, cu
vorba de un dumnezeu- haina grea şi verde,
mîn-tuitor, de o ocrotind cu mîinile-i
reînnoire a soarelui. 16 regale faţa pruncilor
Această nostalgie se săi.
exprimă în boala 294. Şi toate acele
divinităţii, care tînjeşte ramuri multe se
după renaştere şi de aplecau iubitor şi se
aceea întreaga sa forţă înco
vitală se scurge înapoi voiau spre pămînt, ca
în centrul sinelui său, şi cum ar fi vrut să
adică în adîncul stăvilească printr-un
inconştientului din care gard privirile străine
viaţa se naşte din nou. pentru ca, geloase,
De aceea şi apariţia numai ele să se bucure
giuvaerului în lume de farmecul
este descrisă într-un fel nemeritatului dar, şi
care aminteşte de toate miile de frunze
imaginile naşterii lui delicat
Buddha din Lalita- însufleţite tremurau şi
vistara: Pandora aşază vibrau de plăcere,
giuvaerul sub un nuc, şopteau de emoţie bu
tot aşa cum Maya curoasă, închipuind în
naşte pruncul sub acorduri susurate un
smochin. dulce cor de glasuri
292. „Sub copac, în pure: «Cine ar fi ştiut
umbra miezului de ce se odihneşte sub
noapte, ardea pojar acoperişul umil, cine
şi scînteia şi scapără ar fi bănuit ce giuvaer
fără oprire, iar pe bolta se află în mijlocul
întunecată, aseme nostru.»" 17
nea luceafărului 295. Cînd pentru
dimineţii, străluceau Maya a bătut ora
pînă departe fulgerele naşterii, ea a adus
dia copilul
mantine. pe lume sub smochinul
293. Chiar şi Plaksa ce îşi apleca
albinele şi fluturii crengile protector
plutind în dans peste
grădina 16 Referitor la motivul
în floare alergau spre giuvaerului şi al renaşterii,
vezi Wandlungen und
pruncul minunat, Symbole der Libido
jucîndu-se şi zbenguin- (reeditare: Symbole der
du-se în jurul lui [...], Wandlung [Gesammelte
iar din văzduhuri, în Werke,
grea cădere, se lăsau V]) şi Psychologie
undAlchemie (Gesammelte
ciocîrliile în jos, Werke, XII).
lacome să slăvească 17 Spkteler, loc. cit.,
noua faţă mai pp. 126 ş. urm.
frumoasă
194 T P 19
I R 5
pînă la pămînt. nepreţuit se pierde.
Bodhisattva incarnat Furios pe mărginirea
emană în lume o lui, îngerul îl mustră:
lumină imensă, „Şi oare nu ţi-a fost ţie
strălucitoare, natura şi un suflet hărăzit, de
zeii iau parte la vreme ce asemeni
naşterea lui. Iar cînd dobitoacelor ai fost atît
păşeşte pe pămînt, un de necioplit şi fără
lotus mare creşte sub minte să te ascunzi de
tălpile sale şi din el, divinitatea
Bodhisattva, în minunatăV™
picioare, contemplă 297. Se vede că
lumea. De aici formula giuvaerul Pandorei
tibetană de rugăciune: este o reînnoire a lui
om mani padme hum = Dumnezeu, un nou
oh, despre giuvaerul dumnezeu; dar toate
din lotus! Clipa acestea se petrec în sfe
renaşterii îl află pe ra divină, adică în
Bodhisattva sub inconştient.
copacul ales Bodhi, Presimţirile
unde el se transformă evenimentului, care
în Buddha, iluminatul. se preling în conştiinţă,
Această renaştere sau nu sînt sesizate de
reînnoire este însoţită, elementele epimetei-
ca şi naşterea, de ce, dominate de
aceeaşi lumină raporturile cu lumea.
strălucitoare şi de Spitteler reprezintă pe
aceleaşi miracole ale larg
naturii şi apariţii această idee în
divine. paragrafele
2%. în imperiul lui următoare 19 , în care
Epimeteu însă, unde nu vedem cum lu
stăpîneşte decît mea, deci conştiinţa, cu
conştiinţa, nu şi atitudinea ei iraţională,
sufletul, giuvaerul îndreptată către
obiectele exterioare, armonie cu starea dată
este incapabilă să a lumii, cea
aprecieze corect prometeică, în schimb,
valoarea nu este — motiv pentru
şi semnificaţia care trebuie să lucreze
giuvaerului. Din această în favoarea reînnoirii
pricină, el se pierde lumii. Ea creează astfel
pen o nouă atitudine faţă de
tru totdeauna. lume (giuvaerul dăruit
298. Dumnezeul lumii), fără însă a găsi
reînnoit semnifică o ecou la Epimeteu. Cu
atitudine reînnoită, adi toate acestea,
că posibilitatea unei noi recunoaştem fără
intensificări a vieţii, o dificultate că darul
redobîndire a ei, Pandorei este o
căci, din punct de încercare de rezolvare
vedere psihologic, simbolică a problemei,
Dumnezeu înseamnă semnalată deja cu
în prilejul discutării
totdeauna valoarea scrisorilor lui Schiller:
supremă, cantitatea e vorba de problema
maximă de libido, acti unirii funcţiei
vitatea psihologică diferenţiate cu cea
vitală optimă. în nediferenţiată.
consecinţă, pentru 299. înainte de a
Spitteler, merge mai departe în
atitudinea prometeică şi elucidarea acestei
cea epimeteică se chestiuni, să ne
dovedesc a fi insufi reîntoarcem la
ciente. Cele două Prometeul lui Goethe.
tendinţe se disociază, După cum am văzut,
cea epimeteică este în există deosebiri clare
între Prometeul creator
18 Loc. cit., p. 160. al lui Goethe şi acela
Spitteler reprezintă faimoasa suferind al lui Spitteler.
conştiinţă a lui Epimeteu O altă distincţie impor-
ca pe un mic animal. Ea tantă este relaţia cu
corespunde de altfel
instinctului animalic al Pandora. La Spitteler,
oportu Pandora este un du-
nităţii. plicat al sufletului lui
19 Loc. cit., pp. 132 ş. Prometeu, care aparţine
urm.
sferei divine; la
Goethe, în schimb, ea
este în întregime
creatura şi fiica
titanului, deci
dependentă în chip
absolut de el. Deja
relaţia lui cu Miner-va
face din Prometeu un
substitut al lui Vulcan,
iar faptul că Pandora
este creaţia lui şi nu a
zeilor arată că el este
un demiurg, sustras
sferei umane. De aceea
Prometeu spune:
„
Ş
i
c
î
n
d
g
î
n
d
e
a
m
c
ă
e
u
v
o
r
b
e
s
c
,
V
o
r
b Epimeteu decît
e fragmentul discutat
a pînă acum. Iată cum se
prezintă el aici:
o „
Z
z i
e u
i a
t -
a m
t i
e
, d
e
I
a n
r o
a
c p
î t
n e
d
n
z u
i
c s
e e
a
m m
a
c i
ă
a
z l
e e
i g
e
v
o Ş
r i
b -
e m
s i
c
, d
u
E c
u
a
î
n n
s u
u m
m e
i l
u
d i
o
a n
r e
f
v e
o r
r i
b c
e i
a r
m e
. :
"
C
300. La Spitteler, în ă
schimb, Prometeu e c
lipsit de orice caracter i
divin, chiar sufletul său
nu e decît un demon E
neoficial, divinitatea p
este pusă pentru sine, i
separată de uman. în m
schimb, versiunea lui e
Goethe este antică
t
pentru că subliniază
h
caracterul divin al
e
titanului. în Pandora
lui Goethe avem din u
fericire a face cu o s
piesă care ne oferă o
caracterizare mai m
completă a lui -
a î
u n
d
n e
u ş
m t
i e
t -
a
z p
ă o
m i
i »
s ,
l
i c
t e
o l
r
i c
i e
, -
n
« t
C î
e m
l p
l
c a
e r
e
g a
196 i
TIPURI PSIHOLOGICE
t
G u
r l
ă b
b u
i r
t e
ă
- i
o m
p
r e
e r
t i
r u
ă .
i
e A
ş t
t î
e t
- a
n
t
g r
î u
n d
d ă
t i
r -
u a
d
i f
n o
d s
t
P
e t
n î
t n
r ă
u r
- u
a l
l u
i
p
o d
s a
i t
b ă
i
l î
u n
l c
u î
t c
, h
i
n n
e u
r r
ă i
b .
d "
2
ă
0
t
o
r 301. Prin aceste
, cuvinte, Epimeteu îşi
caracterizează fiinţa: el
p reflectează la trecut şi
o nu se mai poate
r desprinde de Pandora
n pe care (potrivit
i legendei antice) o
t luase de soţie, adică el
nu se mai poate izbăvi
î de amintirea ei; ea
n însăşi îl părăsise
demult, lăsîndu-i-o în
v loc pe fiica ei
i Epimeleia, Grija, şi
a luînd-o cu sine pe
ţ Elpore, Speranţa. Aici
ă Epimeteu este înfăţişat
atît de clar încît putem
N recunoaşte funcţia
e psihologică pe care o
c reprezintă, în vreme ce
u Prometeu este şi în
g Pandora acelaşi creator
e şi plăs-muitor care se
t trezeşte în zorii fiecărei
a
zile mînat de acelaşi
t
imbold neostoit de a
zămisli şi a acţiona
,
asupra lumii,
Epimeteu, chinuit de
a
griji, de temeri şi de
m
gînduri apăsătoare, se
lasă în voia fanteziilor,
î
a viselor şi a
n
amintirilor sale.
h
Pandora apare ca o
ă
creatură a lui Hefaistos,
ţ
respinsă de Prometeu,
a
dar aleasă drept soţie
t
de Epimeteu. Despre
ea, acesta spune:
p
r
„De la astfel
de comoară-i
e
bun şi chinul."
z
e
n
302. Pandora este
t
pentru el un giuvaer de
preţ, supremul bun
chiar:
d
o „Da
a r pe
r veci
, a
mea
N e
o ea,
i cea
l min
o unat
r ă!
Feri
g cirii
r gust
i at-
j am
i prea
plin
a ul
d bog
ă at!
u Stăp
g înin
i
d
n
fru
d
mus
eţea
n
, de
o
ea
i
m-
am PROBLEM
A
lega
TIPURILO
t: S- R ÎN
a LITERATU
RĂ
ivit
197
cum
alai S
pri -
măv o
eril
e-şi î
scot n
. a
Cun l
oscî ţ
nd- i
o, ;
am
prin e
s-o, a
şi
asta d
-a e
fost m
tot!
u
Prec
l
um
t
neg
ura
i
cetii
n
,
smi
i
ntea
n
la s-
a
a
l
dus:
t
M-a
u
atra
r
s
i
spre
păm
înt u
— m
şi b
spre l
ceru a
ri, .
în
sus. D
Tu e
cuvi -
nte i
s-o
lauz a
i să s
cauţ e
i ai m
vrea u
, i
c
e
-
i
b
u
n
,
l
i
n
g
ă
e
a
p
a
r
e
p
r
o
s
t
;
t
D
e D
e
v
o e
r z
b i
e ţ
ş i
t
e s
, ă
-
d i
r
e s
p l
t u
a j
t e
e ş
a t
i
a ,
e î
i i
v c
e a
z z
i i
c r
- o
a b
,
f
o l
s a
t
. p
ă
î m
m î
p n
o t
t .
r
i P
v e
ă n
t
d r
e u
-
i b
u
s n
t
a ş
i i
,
f
v r
e u
z m
i o
s
c
ă a
- r
n e
d -
a n
t d
ă a
t
t ă
e
- r
a ă
- s
n p
f u
r n
i s
n .
ţ
S i
ă
i
n e
u s
e
t
e d
i
f n
ă
l c
e a
ş l
t e
i ,
:
p
t e
e
- l
m o
b c
l
î a
n i
z
e r
ş ă
t m
e a
s
d .
e
- D
a e
j -
u a
n i
s
. i
n
D
a f
c a
ă ţ
ă
e
a o
p
i r
ţ e
i l
i
e ş
t
ţ i
i ,
n
t t
a e
, -
n
p a
o l
r ţ
ţ ă
i
c
a u
r
i e
p a
i :
l Ş
a i
p a
a v
s e
. r
e
D a
a
c ş
ă i
-
m
i p
n e
t
e c
a î
- m
n p
ţ i
e e
l ;
e
a D
p u
t p
ă ă
ţ s
i a
- c
a r
i e
d m
a ă
! s
u
S r
e i
p s
o t
g r
o ă
a l
r u
ă c
e
î ş
n t
e
l ,
u
m v
e i
b
c r
u e
a
c z
h ă
i .
p
u C
r o
i n
ţ
o i
n
m u
i t
e u
l
—
d
P ă
e
f
a o
p r
e m
e
p i
l
u n
t o
e b
ş l
t e
e ţ
, e
m d
e e
r
g r
î a
n z
d ă
:
—
c
î o
i p
i
d l
ă
ş
e i
i
m
ş u
i i
- e
ş r
i e
.
d "
2
ă
1
s
i 303. După cum
e reiese limpede din
ş aceste versuri, Pandora
i are pentru Epimeteu
semnificaţia unei
s imagini a sufletului, ea
u îi reprezintă sufletul: de
p aici, puterea ei
r dumnezeiască,
e superioritatea de
m nezdruncinat. Oriunde
ă sînt repartizate astfel
de atribute unor
p personaje anume se
u poate cu siguranţă
t conchide că acestea
e sînt purtătoare de
r simboluri, respectiv
e imaginile sînt
. conţinuturi proiectate
ale inconştientului.
A Căci acestea din urmă
s acţionează cu acea
t
supraforţă descrisă mai
f
sus şi, în special, în
acel mod caracterizat
e
de Goethe excelent
l
prin versul:
f „De-ai în faţă
o oprelişte, te-
s
nalţă cu ea."
t
- 304. Aceste cuvinte
a descriu exemplar
intensificarea afectivă
î
particulară a anumitor
conţinuturi conştiente
n
asociate unor con-
ţinuturi inconştiente
c
analoage.
a
Intensificarea are în ea
l
ceva de-monic-
e
constrîngător, are deci
- un efect „divin" sau
m „diabolic".
i
20 Ooethe, Pandora.
[Traducere de Grete Tartler, în 21 Pandora,
Goethe, Opere, 3. Teatru, II. [Loc. cil., pp.
Editura Univers, Bucureşti, 1986, 420-421 — n. t.]
pp. 400-401 - n. t.)
198 P RI
T U PSI
H
OL
O
GI
CE
PR 1
OB
LE 9
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
LIT
ERA
TU
RA
305. Am spus că, în să spună că
fragmentul dramatic al extravertitul îşi umple
lui Goethe, Pro- tim
meteu este extravertit. pul liber cu meditaţii
îl regăsim tot aşa şi în melancolice sau
Pandora, cu deo ipohondrice, dacă nu
sebirea că aici îi chiar cu fantezii
lipseşte relaţia cu isterice sau cu alte
sufletul, cu perenitatea simptome 23 ;
in introvertitul,
conştientă, în locul lui,
Epimeteu este acela 22 „Heit" şi „Keit" la
Spitteler.
care, ca introvertit, 23 în locul lor poate
se îndreaptă spre apărea, compensator, o
interior. El se sociabilitate sporită, un
adînceşte în reflecţii, comerţ
social intens în a cărui
evocă variaţie febrilă se caută
amintiri din mormîntul uitarea.
trecutului, „gîndeşte".
Este cu totul di
ferit de personajul
omolog al lui
Spitteler. Putem de
aceea să
spunem că aici (în
Pandora lui Goethe) s-
a produs ceea ce am
sugerat mai sus,
respectiv asumarea de
către Prometeu a atitu
dinii extravertite,
active, iar de către
Epimeteu a celei
introver
tite, meditative.
306. Acest Prometeu
este deci în formă
extravertită Prome-
teul introvertit al lui
Spitteler. în Pandora, el
creează în scopuri
colective; într-un
munte şi-a instalat o
veritabilă întreprindere
care fabrică articole de
utilitate pentru toată
lumea. El este de
aceea separat de lumea
sa interioară, de care
legat rămîne, de
această dată, Epimeteu,
legat de gîndirea şi
simţirea secundară
şi pur reactivă a
extravertitului, căreia îi
revin toate caracterele
funcţiei mai puţin
diferenţiate. De aici şi
faptul că Epimeteu este
la bunul-plac al Pandorei
care îi este în toate
privinţele superioară.
Psihologic, aceasta
înseamnă că funcţia
epimeteică inconştientă
a extravertitului, şi
anume tocmai acea
reprezentare fantastă,
meditativă şi
ruminătoare, este
întărită de intervenţia
sufletului.
Dacă.sufletul se află
în legătură cu funcţia
mai puţin diferen
ţiată, putem conchide că
funcţia valoric
superioară, respectiv di
ferenţiată, este prea
colectivă, adică se află
în slujba conştiinţei
colective 22 şi nu în
aceea a libertăţii. Ori
de cîte ori apare o
astfel de situaţie — şi
apare foarte des —
funcţia mai puţin dez
voltată, adică „cealaltă
parte", este întărită de
o egocentricitate
patologică, ceea ce vrea
în schimb, se luptă cu Goethe.
sentimentele de 308. Asemenea
inferioritate care îl co- dumnezeului său,
pleşesc fără voia lui şi Prometcul lui Spitteler
îi tulbură nu mai puţin se
starea de spirit. 24 îndepărtează de lume,
307. Prometeu din de periferie, fixîndu-şi
Pandora nu mai privirea spre inte
corespunde aceluia al rior, spre centru, spre
lui acel „pasaj îngust" al
Spilteler. El este simplă Renaşterii. Această
aspiraţie colectivă către concentrare sau
activitate, sem- introvertirc conduce
nificînd — prin treptat libidoul în
unilateralitate — o incon
refulare a eroticii. Fiul ştient. Activitatea
său conţinuturilor
Phileros 25 este pasiune inconştiente este astfel
erotică pură; căci în fortifi
calitate de fiu al cată; sufletul începe să
tatălui său, el trebuie „lucreze" şi creează o
— precum adesea operă care încear
copiii — să recupereze că să treacă din
prin constrîngere inconştient în conştient.
inconştientă ceea ce Conştiinţa posedă două
părinţii săi nu au putut atitudini: una
trăi. Fiica lui Epimeteu, prometeică, ce abstrage
nechibzuită, gîndind din lume libidoul şi îl
abia succesiv fap in-
tei, este semnificativ troverteşte, fără să dea
Epimeleia=Grija. nimic; cealaltă,
Phileros o iubeşte pe epimeteică, ce dă
Epimeleia, fiica necon
Pandorei, şi astfel, tenit, lipsită de suflet şi
vina lui Prometeu de a călăuzită de exigenţele
fi obiectului exte
respins-o pe aceasta rior. Semnificaţia
este răscumpărată. psihologică a gestului
Totodată, Prometeu şi prin care Pandora oferă
Epimeteu se unc.se lumii darul ei este
prin aceea că rîvna aceea că un produs
primului se dovedeşte inconştient, de mare
a va
fi erotism nemărturisit, loare, se află pe punctul
iar perpetua întoarcere de a atinge conştiinţa
în urmă a celui extravertită, adică
de al doilea. îngrijorare de a intra în relaţie cu
raţională care ar vrea să lumea reală. Deşi latura
stăvilească ac prometeică, adică
tivitatea productivă a
l u i Prometeu şi să o maladivă a
limiteze la proporţii 24
rezonabile. Această Compensator,
încercare de rezolvare poate să apară
a lui Goethe, izvo- in această
rînd s-ar zice dintr-o situaţie o creşte
psihologie extravertită, jvităţii
consacrate
ne readuce la so muncii, slujind
luţia lui Spitteler pe de asemenea
care am părăsit-o spre a refulării.
ne ocupa de figura 25 Phileros = acela pe
lui Prometeu la care îl iubeşte Eros.
26 T U PR
0 I R OB
I LE
M
A
TIP
UR
IL
OR
ÎN
LI
TE
RA
TU
RĂ
26 1
463. Sufletul,
această noţiune cu
sensuri şi interpretări
mul
tiple, corespunde —
considerată din punct
de vedere istoric —
unui conţinut care
trebuie să beneficieze
de o anume autonomie
în interiorul limitelor
conştiinţei, căci
altminteri nu i-ar fi
venit
nimănui ideea de a
atribui sufletului o
esenţă autonomă, ca
şi
cum ar fi un lucru
obiectiv perceptibil. El
trebuie să fie un con
ţinut avînd
spontaneitate şi,
consecutiv, o stare
parţial incon
ştientă ca orice
complex autonom.
Primitivul arc, de
regulă, du
pă cum se ştie, mai
multe suflete, adică
mai multe complexe
cu
un grad înalt de
autonomie, în aşa fel
îneît ele i se impun
ca
fiinţe separate (la fel
ca în cazul unor
persoane suferind de
Acestei dezvoltări gîndit personal; el este
istorice generale a o imagine sau
noţiunii de suflet i se expresie, în măsura în
opune concepţia care este gîndit doar
psihologiei analitice — sau în principal —
potrivit căreia dinamic; deci în
noţiunea de suflet nu esenţă, el este
se acoperă cu asemenea sufletului,
totalitatea funcţiilor atunci cînd acesta e
psihice. Noi definim gîndit ca personificare
sufletul, pe de-o a unui conţinut
parte, ca relaţie cu inconştient. Concepţia
inconştientul, pe de lui Meister Eckhart
alta, şi ca o este de aceea pur
personificare a psihologică. Atîta
conţinuturilor timp cît — după cum
inconştiente. Din spune el — sufletul
punctul de vedere al este doar în
culturii este regretabil Dumnezeu, el nu
că mai există încă trăieşte starea de
personificări ale unor beatitudine. Dacă
conţinuturi înţelegem prin
inconştiente, după „beatitudine" o stare
cum din unghiul de vitală deosebit de
vedere al unei sănătoasă şi de
conştiinţe cultivate şi potenţată, atunci ea nu
diferenţiate este există, după Eckhart,
regretabil că mai atîta timp cît dynamis,
există conţinuturi libidoul ca
inconştiente. Dumnezeu, se
Deoarece însă ascunde în obiecte.
psihologia analitică Căci atîta timp cît
se ocupă de omul real valoarea principală,
şi nu de omul cum ar sau Dumnezeu, după
trebui să fie potrivit Eckhart, nu se află în
unor anumite opinii, suflet, forţa este în
rezultă că acele exterior, deci în
fenomene care îi obiecte. Dumnezeu,
determină deja pe adică valoarea
primitivi să vorbească principală, trebuie să
de „suflete" continuă se retragă din obiecte
să se producă, tot aşa şi să ajungă în suflet;
după cum există fapt ce coincide cu „o
nenumărate persoane stare mai înaltă", iar
aparţinînd unor pentru Dumnezeu
popoare europene de semnifică
cultură care cred în „beatitudine". Din
fantome. Chiar dacă punct de vedere
noi elaborăm doctrina psihologic, aceasta
„unităţii eului", după înseamnă că: dacă
care nu pot exista libidoului ca
complexe autonome, Dumnezeu, adică
natura se supravalori proiectate,
dezinteresează cu i se recunoaşte natura
totul de atare proiectată145, iar prin
abstracţiuni. această recunoaştere
464. Aşa cum l-am obiectele îşi pierd din
definit, Dumnezeu este
un conţinut in- 145 Trebuie să evităm
conştient, o a înţelege greşit
recunoaşterea unei
personificare, în proiecţii drept
măsura în care este
27 T P M
0 I R A
TI
PU
RI
LO
R
ÎN
LI
TE
RA
TU
RĂ
27 1
i
n
i
m
i
i
.
D
u
h
d
e
f
o
r
ţ
ă
ş
i
p
u
t
e
r
e
T
u
e
ş
t
i
s
i
g
u
r
d
u
h
u
l
m
e
u o vreme — soluţia
, apare din direcţia din
care nu este aşteptată
î („Ce poate veni bun
m din Nazaret?").
b Această lege
o psihologică
l este, de pildă, temelia
d profeţiilor mesianice.
e Profeţiile însele sînt
ş proiecţii ale
t inconştientului care
e presimte evenimentele
- viitoare.
n Deoarece soluţia e
iraţională, apariţia
n Mîntuitorului este
o
legată
i
de o condiţie
imposibilă, adică
l
iraţională, deci de
u
graviditatea
c
Fecioarei. 167 Această
r
profeţie este, ca multe
a
altele, ambiguă, de
r
pildă: „Macbeth nu va
e
a
cădea în puterea nici
-
unui duşman atîta
ţ
timp cît pădurea din
i Birnam nu se va
" ridica să vină vrăjmaş
împotriva castelului
e din Dunsinan."
t 484. Naşterea
c Mîntuitorului, adică
. apariţia simbolului, are
loc
483. Acest imn se acolo unde nu este
află într-un paralelism aşteptată, anume acolo
perfect cu conside unde o soluţie este
raţiile de mai sus. cel mai puţin
Faptul că preoţii care probabilă. Astfel Isaia
îl intonează resping spune (53, 1-3): „Cine
noul spirit al vieţii, va
noul simbol, cre de ceea c e noi am
corespunde întru totul auzit şi braţul
esenţei Dom nului cui i se va
raţionaliste a descoperi?
creaturilor epimeteice. 485. Crescut-a
Raţiunea caută înaintea Lui ca o
întotdeauna odraslă, şi ca o
soluţia pe căi rădăcină în
raţionale, pămînt uscat; nu avea
consecvente, logice, şi nici chip, nici
arc dreptate în frumuseţe, ca să ne
toate situaţiile şi uităm
chestiunile de la El, şi nici o
importanţă medie. în înfăţişare ca să ne fie
cele mari drag.
şi decisive însă, ea nu 486. Dispreţuit era
face faţă. Raţiunea este şi cel din urmă dintre
incapabilă să cre oameni; om al du
eze imaginea, rerilor şi cunoscător al
simbolul, care e de suferinţei, unul
natură iraţională. înaintea căruia să-ţi
Atunci cînd aco
drumul raţional se peri faţa, dispreţuit şi
înfundă — şi el se nebăgat în seamă."
înfundă întotdeauna
după 167 Isaia, 7, 14.
284 T simbolului, Spitteler
I
nu s-a sprijinit
P
U conştient pe
R modelul biblic,
I altminteri lucrul acesta
s-ar observa în
P
S formulă
I rile sale. Mai degrabă
H el s-a adăpat din
O
aceleaşi adîncuri din
L
O care atît profeţii, cît şi
G creatorii şi-au extras
I simbolurile mîntui-
C
toare.
E
488. Apariţia
487. Mîntuirea Mîntuitomlui
apare nu doar acolo semnifică unirea
unde nu este aşteptată, contrariilor:
ci „Atunci lupul va locui
şi sub o înfăţişare, aşa laolaltă cu mielul şi
cum se vede din acest leopardul se va culca
pasaj, care pentru lîngă căprioară; şi
judecata epimeteică nu viţelul şi puiul de leu
are nimic vrednic de vor mînca împreună şi
preţuire. Descriind un copil îi va paşte.
respingerea 489. Juninca se va
duce la păscut PROBLE
împreună cu ursoaica MA
şi TIPURILO
puii lor vor sălăşlui la R IN
LITERAT
un loc, iar leul ca şi URĂ
boul va mînca paie; 285
490. Pruncul de
ţîţă se va juca lîngă posibilul posibil.
culcuşul viperei şi în Simbolul este drumul
vizuina şarpelui de mijloc de-a lungul
otrăvitor copilul abia căruia se unesc
înţărcat îşi va întinde contrariile într-o nouă
mîna."168 mişcare, un curs de
491. Natura apă care răspîndeşte
simbolului mîntuitor fertilitate după o
este aceea a unui lungă perioadă de
copil 169 , secetă. Tensiunea de
cu alte cuvinte, dinaintea găsirii
naivitatea sau lipsa de soluţiei este
premise a atitudinii comparată cu
apar graviditatea:
ţine simbolului şi 493. „Ca femeia
funcţiei sale. Această însărcinată şi gata să
atitudine nască prunc, care se
„copilăroasă" zvîrcoleşte şi strigă în
aduce eo ipso cu sine durerea ei, aşa am fost
faptul că în locul noi, Doamne, cu
îndărătniciei şi al in toţii în faţa Ta!
tenţiei raţionale apare 494. Zămislit-am,
alt principiu dureri de facere am
conducător a cărui avut şi am născut vint!
„dumne Mîntuire ţării noi n-
zeire" echivalează cu am dat [... ]
„puterea superioară." 495. Morţii
Principiul director Tăi vor trăi şi
este de natură
trupurile lor vor
iraţională, motiv
învia!" 170
pentru care apare sub
4%. în actul
haina mi
mîntuirii se
racolului. Această
însufleţeşte ceea ce era
corelaţie este foarte
neînsufleţit, mort; din
frumos exprimată de
punct de vedere
Isa-
psihologic aceasta
ia (9, 5): „Căci prunc
s-a născut nouă, un înseamnă că: acele
Fiu s-a dat nouă, a funcţii înţelenite,
Cărui stăpînire e pe sterile, dezafectate,
umărul Lui şi se refulate, dispreţuite,
cheamă numele Lui: sub-evoluate etc.
înger izbucnesc deodată şi
de mare sfat, Sfetnic încep să vieţuiască.
minunat, Dumnezeu Tocmai funcţia
tare, biruitor, Domn inferioară este aceea
al păcii, Părinte al care continuă viaţa, pe
veacului ce va să cale de a se stinge în
fie." funcţia diferenţiată. 171
492. Aceste Acest motiv revine în
determinări redau ideea de
calităţile esenţiale, pe â7TOKaTâoxaoiq
care le-am Jtâvrcov, din Noul
stabilit mai sus, ale Testament, de
simbolului mîntuitor. restituire 172 care este o
Criteriul efectului „di formă înaltă, evoluată
vin" îl constituie forţa a ideii universal
irezistibilă a răspînditc a mitului
impulsului inconştient. eroului, potrivit căruia,
Eroul ieşind din pîntecul
este întotdeauna balenei, eroul îşi
figura înzestrată cu scoate afară părinţii şi
forţă magică, ce face îi scoate pe toţi cei pe
im- care monstrul îi
înghiţise mai înainte.
Este ceea ce
Frobenius numeşte
„fu-rişarea obştească
afară". 173 Corelaţia cu
mitul eroului este păs-
trată şi de Isaia, două
versete mai jos (27,
1): „în ziua aceea
Domnul se va năpusti
cu sabia Sa grea, mare
şi puternică, asupra
Leviatanului, a
şarpelui încolăcit, şi
va omorî balaurul cel
din Nil."
497. O dată cu
naşterea simbolului,
regresia în inconştient
a libidoului încetează.
Regresia se transformă
în progresie, staza
devine flux. Astfel,
forţa de atracţie a frumoase ale unui
cauzei prime este viitor mai bun.
zdrobită. De aceea încremenite încă, dar
spune Kule: „Şi atunci, de o superbă
în culcuşul meu, se frumuseţe, adormite
rîn-duiesc icoanele încă — dar cel care
d
cît o masă de libidou de distrugere şi
investeşte, sau mai bine pustiire. Dacă vechiul
spus se investeşte, mai nu ar fi pregătit să
mult în inconştient, cu dispară, nimic nou nu
atît creşte influenţa, ar apărea, iar vechiul
posibilitatea de acţiune nu ar putea şi nu ar
a inconştientului; ceea avea de ce să fie
ce înseamnă că toate stîrpit, atîta timp cît nu
posibilităţile i-ar bloca noului în
funcţionale respinse, mod păgubitor calea.
uzate, depăşite, Această corelaţie
pierdute cu totul în psihologică firească
cursul unor întregi apare la Isaia, 7, 14 ş.
generaţii se însufleţesc urm. Acolo se spune
şi încep să exercite o că o fecioară va naşte
influenţă creseîndă un fiu pe care îl va
asupra conştiinţei, numi Emanuel. Or,
împotriva rezistenţei Emanuel înseamnă
adesea deznădăjduite a „Dumnezeu cu noi",
judecăţii raţionale. adică unirea, garantată
Salvarea o aduce de simbolul mîntuitor,
simbolul care poate cu dynamis latentă din
închide şi uni în sine inconştient. Ce
conştientul şi înseamnă mai întîi
inconştientul. în vreme această unire se poate
ce libidoul de care vedea din versetele
dispune conştiinţa se imediat următoare:
epuizează treptat în 5< M . „Că înainte
funcţia diferenţiată şi ca fiul acesta să ştie să
se reconstituie din ce dea la o parte răul şi
în ce mai greu şi într- să aleagă binele,
un timp din ce în ce pămîntul de care îţi
mai lung, şi în vreme este teamă, din pricina
ce simptomele neunirii celor doi regi, va fi
cu sine se îndesesc, pustiit."
primejdia unei 505. 8.1.: „Şi a zis
inundaţii şi a unei Domnul către mine:
distrugeri provocate de «Ia o carte mare şi
conţinuturile scrie deasupra ei cu
inconştiente creşte slove omeneşti:
concomitent cu Mahcr-Şalal-Haş-
creşterea simbolului Baz»
destinat să rezolve (grabnic-pradă-
conflictul. Or, simbolul apropiat-jaf)"
este foarte intim legat 506. 8, 3-4: „Atunci
de ceea ce e m-am apropiat de
ameninţător şi pri- proorocită şi a luat în
mejdios, în aşa fel îneît pîntece şi a născut un
el fie poate fi fiu. Şi a zis Domnul
confundat cu acesta, fie către mine: «Pune-i
apariţia sa cheamă răul numele Maher-Şalal-
şi distrugerea. Oricum, Haş-Baz.»
salvarea se leagă intim
28 T P M
8 I R A
TI
PU
RI
LO
R
ÎN
LI
TE
RA
TU
RĂ
28 9
L 182 L
o oc.
c cit.,
p.
163.
183 E
.
Koeni
g,
Ahas
ver,
1907.
292 I PSI
T
I HO
LO
GI
CE
PR 2
OB 9
LE
MA
TIP
URI
LO
R
ÎN
LIT
ER
AT
UR
Ă
conştient a unui und Symbole der Libido, p.
element nemîntuit. 58 (reeditare: Symbole
der Wandlung [Gesammelte
Acest element
Werke, V], şi R. Schacrf, Die
nemîntuit, Gestalt des Satans
nedomesticit, im Alten Testament, în:
necultivat sau barbar Jung, Symbolik der Geistes,
care nu poate fi lăsat 1984.
liber, ci doar ţinut în * Este vorba de
hippopotamus amphibius în
lanţ, este proiectat
care exegeza 1-a identificat
asupra acelora care nu pe Behemoth. Versiunile
au acceptat româneşti au optat pentru
creştinismul; în fapt forma comună a numelui (n.
ceva din noi înşine s-a f.).
refuzat domesticirii
creştine. Există o
percepere inconştientă a
acestui element
răzvrătit, a cărui
existenţă am vrea să o
negăm; de aici,
proiectarea. Neliniştea
este o expresie concretă
a lipsei de mîn-tuire.
Elementul nemîntuit
atrage pe loc noua
lumină, energia noului
simbol. Pe această cale
se exprimă sub altă
formă ceea ce noi am
sugerat deja mai sus,
vorbind de acţiunea
simbolului asupra
psihicului în general:
simbolul stimulează
toate conţinuturile
refulate şi
nerecunoscute, ca de
pildă în cazul
„păzitorilor pieţei"; tot
aşa, în cazul lui Hiphil-
Hophal care, potrivit
rezistenţei sale
inconştiente la propria
religie, accentuează şi
întăreşte antidivinitatea
şi carnalitatea noului
simbol. Afectul
respingerii corespunde
masei de libido
refulate. Crima rituală
se înfăptuieşte o dată cu
transformarea darului
ceresc curat in
fantasmagoria
apăsătoare, născocită de
aceste minţi. Apariţia
simbolului nu rămîne
totuşi fără efect.
Neacceptal în forma lui
pură, el este absorbit de
forţele arhaice şi
nediferenţiate, proces la
care contribuie estetica
şi moralitatea
conştientă. în acest
punct începe
enantiodromia,
transformarea valorii de
pînă acum în nonvaloa-
re, a binelui în rău.
521. împărăţia celor
buni, al cărei rege este
Epimeteu, s-a aflat
dintotdeauna în
duşmănie cu împărăţia
lui Behemoth. Be-
hemoth şi Leviatan1* 4
sînt în Cartea lui Iov
cei doi monştri ai lui
Dumnezeu, expresie
simbolică a puterii şi a
forţei acestuia. Ca
simboluri animaliere
brute, ele desemnează
forţele înrudite
psihologic ale naturii
umane.185 De aceea,
Jahve spune: „Ia pri-
veşte ipopotamul* pe
care l-am făcut ca şi pe
tine [...]
553. E de la sine
înţeles că toate
domeniile spiritului
uman care se ocupă
direct sau indirect de
psihologic îşi aduc
contribuţia la
chestiunea care ne
preocupă aici. După ce
am ascultat glasul
filozofului, al poetului,
al medicului, al
cunoscătorului de
oameni, să dăm acum
cuvîntul esteticianului.
în esenţa ei, estetica
este psihologie
aplicată şi ea se ocupă
nu doar de substanţa
estetică a lucrurilor, ci
şi — poate într-o
măsură chiar mai mare
— de problema
psihologică a atitudinii
estetice. Un fenomen
fundamental precum
opoziţia dintre
introversie şi
extraversic nu putea să
scape multă vreme
atenţiei esteticianului,
căci modul în care arta
şi frumosul sînt
resimţite şi
contemplate este atît
de diferit de la un
individ la altul, îneît
acest contrast nu putea
să nu trezească interes.
Exceptînd numeroase
particularităţi indivi-
duale mai mult sau
mai puţin unice ale
atitudinii, există două
forme fundamentale
opuse, numite de
Worringer empatie
(Ein-fiihlung) şi
abstracţie
1
(Abstraktion) .
Definiţia pe care el o
dă empatiei se sprijină,
în principal, pe teoria
lui Lipps. La Lipps,
empatia este
„obiectivarea de sine
într-un obiect distinct
de eu, indiferent dacă
ceea ce s-a obiectivat
merită sau nu numele
de sentiment." Acesta parc dat de el,
„Percepînd un obiect, comunicat mie de el." 2
siml ca şi cum ar veni Jodl oferă următoarea
din el sau ar zăcea în explicaţie: „Aparenţa
el, ca fiind de sensibilă creată de
perceput, un impuls artist nu este doar
către un mod prilejul de a ne
determinat de reaminti,
comportament interior.
P
r
i
m
u
l
l
u
c
r
u
c
r
e
a
t
d
e
D
u
m
n
e
z
e
u
f
o
s
t
f
r
i
c
a
.
1
0
W
o
r
r
i
n
g
e
r
,
558. Cum empatia, 559. Abia astfel
asemenea abstracţiei, apare acea declivitate
este un act conşti de care arc nevoie em
ent, iar acestuia îi patia pentru a
premerge o proiecţie transfera conţinuturile
inconştientă, ne subiective asupra
putem obiectu
întreba dacă un act lui. Cel care
inconştient nu abstractizează se află
premerge empatiei. într-o lume teribil de
Deoarece însu
esenţa empatiei este fleţită care încearcă
proiecţia de să-1 strivească cu
conţinuturi subiective, atotputernicia ei; de
actul in aceea
conştient care îi el se retrage în sine
premerge trebuie să spre a descoperi
fie contrariul ei, formula salvatoare,
anume o potri
blocare a eficienţei vită a-i spori valoarea
obiectului. Obiectul subiectivă astfel îneît
este cumva golit, el să poată cel puţin
lipsit face faţă influenţei
de activitate proprie obiectului. în schimb,
şi transformat într-un cel care întreţine un
recipient apt să pri raport empatetic cu
mească astfel obiectul trăieşte într-o
conţinuturile lume care are nevoie
subiective ale de sentimentul său
individului care prac subiectiv pentru a
tică empatia. Acesta avea viaţă şi suflet.
încearcă să-şi Plin
proiecteze viaţa în de încredere, el
obiect şi împrumută lumii
să o experimenteze însufleţire, în vreme
în el, este de aceea ce indi
necesar ca autonomia vidul care
obiectului ca şi abstractizează se
diferenţa lui faţă de retrage neîncrezător
subiect să nu fie prea din faţa demo
mari. nilor obiectelor şi îşi
Prin actul inconştient înalţă din construcţii
care premerge abstracte o lume opu
empatiei, puterea să, protectoare.
obiectului 560. Amintindu-ne
este depotenţializată de ceea ce am spus în
sau supracompensată, capitolul precedent,
prin aceea că subiec vom recunoaşte fără
tul se supraordoncază dificultate în empatie
inconştient şi rapid mecanismul
obiectului. Supraordo- extraversiei,
narea poate avea loc şi în abstracţiune pe
doar inconştient acela al introversiei.
printr-o întărire a „Starea de nelinişte
semni interioară a omului
ficaţiei subiectului. provocată de
Ceea ce poate fi fenomenele lumii
efectul unei fantezii exterioare"
inconştiente care fie nu e nimic altceva
devalorizează şi decit teama de
slăbeşte imediat excitaţii a
obiectul, introvertitului, care
fie înalţă subiectul şi din pricina
îl supraordonează sensibilităţii şi a
obiectului. realizării sale mai
profunde are o
318 jocul schimbător al
fenomenelor vieţii
TIPURI PSIHOLOGICE
exte
spaimă efectivă în rioare, astfel de
faţa schimbării prea popoare erau stăpînite
rapide şi prea de o imensă nevoie de
puternice a linişte. Fericirea pe
excitaţiilor. care o căutau în artă
Abstracţiunile sale au nu rezida în faptul de
drept scop exclusiv să a se cufunda în
capteze, în limitele lucrurile lumii
legităţii, iregularitatea exterioare, de a se
şi schimbarea, graţie delecta cu sine
unei noţiuni generale. însuşi în ele, ci în
E de la sine înţeles că faptul de a scoate
această procedură, în fiecare lucru
esenţă magică, este aparţinînd
din plin dezvoltată de lumii exterioare din
primitivi, ale căror condiţia sa arbitrară şi
semne geometrice aparent întîmplătoa-
posedă o valoare mai re, de a-1 înveşnici
degrabă magică decit prin apropierea de
estetică. forme abstracte şi de
561. Worringer a
spune pe bună descoperi astfel un
dreptate: „Chinuite de punct neclintit în fuga
ansam fenomenelor.""
blul confuz şi de 562. „Aceste forme
abstracte, legice sînt 319
deci singurele şi cele PROBL
EMA
mai înalte în care ATITU
omul se poate odihni DINIL
faţă cu imensa OR
confuzie TIPICE
pe care o oferă
impresie asemănătoare
imaginea lumii." 12
a ajuns şi Buddha,
563. După cum
potrivit legendei, să-şi
spune Worringer,
împlinească destinul.
tocmai formele de
Vivifierea dinamică a
artă şi
obiectului ca funda-
religiile orientale sînt
ment al abstracţiunii
acelea care atestă o
este perfect exprimată
atitudine abstractivă
de limbajul simbolic al
faţă de lume.
lui Buddha. Această
Orientalului lumea
vivifiere nu se sprijină
trebuie să-i apară în
pe empatie, ci
genere
corespunde unei
altfel decît
proiecţii apriorice
occidentalului care îşi
inconştiente, unei
însufleţeşte obiectul
proiecţii existînd, de
prin em-
fapt, de la bun
patie. Pentru oriental,
început. Expresia
obiectul este a priori
„proiecţie" apare chiar
viu şi dominator,
ca inadecvată pentru a
motiv pentru care el se
desemna corect
retrage din faţa lui şi
fenomenul. Proiecţia
îşi abstrage impre
este un act care se
siile. O imagine
desfăşoară, şi nu
perfectă a atitudinii
starea existentă de la
orientale ne este
început, despre care e
oferită de
vorba aici. După
Buddha in Predica
părerea mea, aceasta
focului, în care se
din urmă poate fi mai
spune: „Totul c în
bine exprimată de
flăcări.
noţiunea lui Levy-
Ochiul şi toate
Bruhl, „participation
simţurile sînt în
mystique" care
flăcări, aprinse de
denumeşte raportul
focul iubirii,
primordial al
de focul urii, de focul
primitivului cu
seducţiei, naşterea,
obiectul său.
bătrîncţca şi moartea,
Obiectele primitivului
durerea şi jalea,
sînt vivifi-cate
supărarea, suferinţa şi
dinamic, sînt încărcate
deznădejdea îl aprind.
de materie sau forţă
Lumea întreagă e în
energizantă (nu
flăcări; lumea întreagă
întotdeauna
e învăluită de fum,
însufleţită, aşa cum
lumea întreagă e
presupune ipoteza
mistuită de foc; lumea
animistă!) şi au de
întreagă se
aceea un efect psihic
cutremură."
direct asupra omului,
564. Această
care se explică prin
privelişte
faptul că omul este din
înspăimîntătoare şi
punct de vedere
plină de suferinţă
dinamic identic cu
a lumii determină
obiectul său. De
atitudinea
aceea, în anumite
abstractizantă a
limbi primitive,
budistului; printr-o
obiectele de uz curent
11 Loc. cit., p. 18. aparţin genului animat
12 Loc. cit., p. 21. (sufixul condiţiei
animate). Tot astfel,
pentru atitudinea
abstractizantă obiectul
este o priori vi-vificat
şi activ; el nu are
nevoie de empatie,
dimpotrivă, el in-
fluenţează atît de
puternic îneît
constrînge la
introvertirc. Investirea
libidinală inconştientă,
puternică, a obiectului
vine de la participarea
sa mistică la
inconştientul
individului cu
atitudine introvertită.
Ceea ce reiese clar din
cuvintele lui Buddha:
focul casnic este
identic cu focul
libidoului subiectului,
cu pasiunea lui
arzătoare care însă îi
apare acestuia ca
obiect pentru că el nu
1-a diferenţiat ca
funcţie subiectivă
disponibilă.
565. Abstracţiunea loc pe o cu totul altă
apare de aceea ca o bază decît abstracţiu-
funcţie care combate nea. După cum aceasta
„participarea mistică" este întemeiată în
primordială. Ea separă semnificaţia şi puterea
de obiect pentru a magică a obiectului,
distruge înlănţuirea de tot astfel empatia este
el. Ea duce pe de-o întemeiată în sem-
parte la crearea de nificaţia magică a
forme artistice, pe de subiectului care pune
alta la cunoaşterea stăpînire pe obiect
obiectului. Tot astfel şi graţie unei
funcţia empatiei este identificări mistice.
un organ al creaţiei După cum primitivul
artistice, cit şi al cu- este, pe de-o
noaşterii. Dar ca are
32 T 3
0 I 2
1
la o singură funcţie, ci 1
şi pe faptul că esenţa .
funcţiei orientate este T
un principiu care i
pretinde ieşirea din p
sine. Astfel, orice u
funcţie orientată ri
pretinde excluderea le
severă a tot ceea ce nu l
i se potriveşte. u
i
Gîndirea exclude toate
J
afectele supărătoare,
a
după cum afectele
m
exclud toate gîndurile
e
supărătoare. Fără
s
refularea restului,
funcţia orientată nu se
poate realiza. în 571. Şi îh noua
schimb, autoreglarea filozofie pragmatică s-
organismului viu a descoperit existenţa
pretinde firesc a două tipuri, şi anume
armonizarea fiinţei de către William James.
umane; iată de ce este El afirmă: „Isto
necesar să se ţină ria filozofiei este în
seama de funcţiile mai bună măsură o ciocnire
puţin avantajate ca de temperamente
fiind o necesitate vitală umane (dispoziţii
şi o sarcină inevitabilă caracterologice)." 1
a educaţiei neamului „Indiferent care îi este
omenesc. temperamentul, un
filozof de meserie va
încerca întotdeauna,
atunci cînd va filozofa,
să gîndească realitatea
temperamentului
propriu. Cu toate
acestea,
temperamentul său
constituie o pre
judecată cu mult mai
puternică decît oricare
din premisele sale
mai obiective.
Temperamentul
conferă greutate
argumentaţiei
sale într-o direcţie ori în
alta, ducînd, după
împrejurări, la o con
cepţie de viaţă mai
sentimentală sau mai
indiferentă, tot atît de
bine ca un fapt real
sau un principiu.
Filozoful se încrede în
temperamentul
propriu. El îşi doreşte
o lume care să se
potri
vească cu
temperamentul său şi
crede de aceea în orice
repre
zentare a lumii care i
se potriveşte. Simte că
oamenii posedînd
alt temperament nu sînt
corect acordaţi la
caracterul real al lumii
şi îi consideră, de fapt, seriozitate în discuţia
incompetenţi şi filozofi filozofică: cea mai
slabi, oricît l-ar însemnată dintre
depăşi în abilitate premisele noastre nu
dialectică. Dar în este
discuţiile publice, el nu niciodată amintită." 2
poa 572. James trece
te revendica doar din apoi la caracterizarea
raţiuni de temperament celor două tempera
autoritate şi dis mente: după cum în
tincţie specială. De domeniul moravurilor
aici, o anume lipsă de şi al obiceiurilor de
1
W.W. James,
Pragmatism. A New
Namefor Some Old
Ways ofTMnking,
Londra, 1911, p. 6.
2
Loc. cit., pp. 7 ş. urm.
32 T P 327
6 I R
O
B
L
E
M
A
TI
P
U
RI
L
O
R
lN
FI
L
O
Z
O
FI
A
M
O
D
E
R
N
Ă
3 5 Loc.
L cit., pp.
o4 12 ş.
L urm.
o 6 Th.
Floumoy
, La
philosop
hie de
W.
James,
1911, p.
32.
32 T P 329
8 I R
O
B
L
E
M
A
T
IP
U
R
I
L
O
R
Î
N
FI
L
O
Z
O
FI
A
M
O
D
E
R
N
Ă
e)
C
e
a
d
e
a
c
i
n
c
e
a
p
e
r
e
c
h
e
d
e
c
o
n
t
r
a
r
ii
e
s
t
e
r
e
l
i
g
i
o
z
i
t
a
t
e
v
e
r
s
u
s
i
r
e
l
i
g
i
o
z
i
t
a
t
e
. veneraţie faţă de. ideile
593. Valabilitatea „eterne" este înlocuită
acestei opoziţii pentru de empirist prin-tr-o
psihologia tipurilor aşa-zisă credinţă
elaborată de James religioasă în faptul real.
atîrnă în mod esenţial A-ţi orienta atitudinea
de definiţia pe care el o pe ideea de Dumnezeu
dă religiozităţii. ori pe ideea de materie
Concepînd esenţa sau a ridica faptele
religiozităţii integral reale la rang de factori
din punct de vedere determinanţi ai acestei
ideologic ca o atitudine atitudini este din punct
în care ideea religioasă de vedere psihologic
joacă un rol dominant acelaşi lucru. în
(în opoziţie cu măsura în care atare
sentimentul), el are orientare se desfăşoară
evident dreptate să doar necondiţionat, ea
considere tipul „tough- merită epitetul
minded" şi ireligios. „religios". Dintr-un
Dar James gîndeşte punct de vedere mai
prea departe şi prea înalt însă, faptul real
uman ca să nu vadă că este vrednic să fie
atitudinea religioasă factor necondiţionat
poate fi determinată şi tot atît de mult cît şi
de sentimentul religios. ideea, cît şi imaginea
Doar afirmă chiar el: primordială pe care
„Veneraţia pe care o ciocnirea dintre om şi
avem faţă de realităţi condiţiile sale
nu a neutralizat interioare, pe de-o
religiozitatea din noi. parte, şi faptele dure
Dar această veneraţie ale realităţii exterioare,
este ea însăşi asa- pe de alta, a creat-o
zicind religioasă. timp de miriade de ani.
Atitudinea noastră Dăruirea
ştiinţifică este necondiţionată către
evlavioasă (our faptele reale nu poate
scientific temper is fi nicicînd
devout)."16 Lipsa de
16 Loc. cit., p. 15.
34 T P 343
2 I R
O
B
L
E
M
A
T
IP
U
R
I
L
O
R
Î
N
FI
L
O
Z
O
FI
A
M
O
D
E
R
N
Ă
ca o compensaţie convinge şi
pentru „influenţa înflăcărează, căci
personală scăzută, îi scrierea este în cele
este conferită influenţa din urmă o expresie la
cu atît mai generoasă a fel de personală ca şi
scrisului" 5. Oricum o conversaţie sau o
însă, şi această conferinţă. Influenţa
influenţă are limite, mediată de scriere a
după cum rezultă din clasicului se
următorul caz, amintit întemeiază deci mai
de Ostwald, din puţin pe calităţile
biografia lui exterioare
Helmholtz. Cu ocazia stimulatoare ale
cercetărilor acesteia, şi
matematice ale lui
Helmholtz despre 5 Loc. cit., p. 100.
6 Loc. cit., p. 280.
efectele curenţilor de 7 Loc. cit., p. 100.
inducţie, Du Bois-
Reymond îi scrie
acestuia: „Tu trebuie
— nu mi-o lua în
nume de rău — să ai
mai multă grijă în a
face abstracţie de
punctul de vedere al
ştiinţei tale şi a te
situa în perspectiva
punctului de vedere al
acelora care nu ştiu
despre ce este vorba şi
nu ştiu ce vrei să le
explici." Helmholtz
răspunde: „în ce
priveşte expunerea
articolului, ea mi-a dat
de astă dată multă
bătaie de cap, dar
cred, în cele din urmă,
că pot fi mulţumit de
ea." Ostwald observă
în această ordine de
idei: „El nu se opreşte
nicidecum la problema
cititorului căci, potrivit
naturii clasicului, el
scrie pentru sine, adică
astfel îneît expunerea
proprie să îi pară lui, şi
nu altora,
ireproşabilă." Este
caracteristic ceea ce îi
scrie Du Bois în
aceeaşi epistolă lui
Helmholtz: „Ţi-am
citit de cîteva ori
studiul şi extrasul fără
să înţeleg ce ai făcut
de fapt [ .. .] în cele
din urmă am
descoperit singur
metoda ta şi treptat ţi-
am înţeles şi
expunerea." 6
608. Acest caz
reprezintă un
eveniment absolut tipic
în viaţa clasicului —
care izbuteşte rareori
sau niciodată să
„aprindă prin sufletul
său suflete asemănător
alcătuite" 7 şi arată că
eficienţa prin scris
care îi este atribuită
vine în principal de la
faptul că ea este, de
regulă, postumă, cu
alte cuvinte că se face
simţită atunci cînd
omul este ulterior
descoperit prin
scrierile sale, aşa cum
s-a întîmplat cu
Robert Mayer. Şi
lucrările acestuia par
să fie foarte adesea
lipsite de acea
influenţă nemijlocit
personală care
mai mult pe faptul că Robert Mayer şi
ea este în definitiv tot Faraday pe de alta,
ce rămîne după el şi observăm fără
tot ceea ce permite dificultate că primii au
reconstituirea fost inechivoc
ulterioară a prestaţiei „romantici" şi totodată
omului. Reiese, s-ar sangvin-colerici, ulti-
zice, şi din descrierea mii în schimb, atît
lui Ostwald că tipul „clasici", cît şi
clasic comunică doar flegmatic-melancolici.
rareori ceea ce face şi Aceste observaţii ale
cum face, ci mai lui Ostwald mi se par
degrabă doar întru totul
rezultatele obţinute, convingătoare, căci
căci lui nu îi pasă că cele patru
publicul nu are habar temperamente antice
de drumul pe care el au fost foarte probabil
s-a angajat. S-ar stabilite cu pornire de
părea că pentru clasic la acelaşi principiu al
drumul urmat, experienţei, în baza
modurile creaţiei căruia şi Ostwald a
proprii sînt de diferenţiat tipul clasic
importanţă mai mică de cel romantic. Cele
deoarece ele sînt intim patru temperamente
legate de sînt evident
personalitatea sa pe identificate în funcţie
care el şi-o menţine de afectivitate, adică
într-un plan secund. de reacţiile afective
609. Ostwald manifestate.
compară cele două Psihologic însă această
tipuri ale sale cu cele clasificare este
patru temperamente superficială; ea judecă
din Antichitate8, şi exclusiv din punctul de
anume în funcţie de vedere al manifestării
particularitatea exterioare. Potrivit
fundamentală, pe care acestei vechi
o socoteşte importantă, clasificări, un ins care
a reacţiei lente, se comportă liniştit şi
respectiv rapide. nu atrage atenţia
Reacţia lentă aparţine
corespunde temperamentului
temperamentului flegmatic. El trece
flegmatic şi drept „flegmatic" şi
melancolic, reacţia este integrat
rapidă celui sangvin flegmaticilor. în
şi coleric. Ostwald realitate, el poate să
consideră sangvinul şi fie orice în afară de
flegmaticul drept flegmatic, poate să fie
tipuri normale medii, o natură sensibilă,
iar colericul şi chiar pătimaşă, la care
melancolicul drept emoţia să se
exagerări maladive ale desfăşoare în interior,
caracterelor iar o excitaţie
fundamentale. lăuntrică foarte
Parcurgînd biografiile puternică să se
lui Humphry Davy şi exprime prin cea mai
Liebig pe de-o parte, deplină
pe acelea ale lui
Loc. cit., p. 372.
35 T P E
2 I R M
A
TI
PU
RI
LO
R
ÎN
BI
O
G
R
AF
IE
35 3
9 1
0
L
35 T P E
6 I R M
A
TI
PU
RI
LO
R
JN
BI
O
G
R
AF
IE
357
1 1
1 2
L
o
c
.
c
it
,
p
p.
3
7
2
ş.
u
r
m
.
DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 359
DESCRIER tipurilor. Voi începe
E mai întîi cu tipurile
GENERAL ge
nerale pe care le-am
ĂA
numit introvertit şi
TIPURILO extravertit. în
R continua
re voi încer ca să
caracteriz ez acele
tipuri speciale a
căror
particularitate stă în
faptul că individul se
1. adaptează sau se
Int orientează prin
ro intermediul funcţiei
du sale celei mai
cer diferenţiate.
e Pe primele le voi numi
tipuri atitudinale
621. în cele ce generale, care se dis
urmează voi încerca să ting prin direcţia
dau o descriere gene interesului lor, prin
rală a psihologiei mişcarea lor libidinală,
iar doar cazurile
pe ultimele, tipuri individuale ale unor
funcţionale. formaţii caracteriale
622. Tipurile particulare. Cine are
atitudinale generale se însă prilejul de a
deosebesc, aşa cum am cunoaşte temeinic
arătat de repetate ori în mulţi oameni va
capitolele precedente,
descoperi fără
prin atitudinea lor
dificultate că în
particulară faţă de
privinţa acestei
obiect. Introvertitul se
opoziţii nu e vorba de
comportă abstractiv
cazuri individuale
faţă de obiect, fiind tot
izolate, ci mai degrabă
timpul preocupat să
de atitudini tipice,
abstragă libidoul din
mult mai generale decît
el, aşa ca şi cum ar
avea de învins o forţă poate presupune o
enormă intrinsecă experienţă psihologică
obiectului. limitată. într-adevăr,
Extravertitul, în după cum s-a văzut în
schimb, se comportă capitolul precedent e
pozitiv faţă de vorba de o opoziţie
obiect. El afirmă fundamentală, uneori
importanţa acestuia mai acuzată, alteori
pînă într-atît îneît îşi mai estompată,
ra întotdeauna însă
portează constant vizibilă atunci cînd e
atitudinea subiectivă la vorba de indivizi cu
obiect şi şi-o orientea personalitate
ză după el. în realitate, întrucîtva marcată.
obiectul nu are pentru Astfel de oameni se
el niciodată prea găsesc nu doar printre
multă valoare, de intelectuali, ci în toate
unde faptul că straturile populaţiei,
importanţa acestuia de unde faptul că
trebuie tipurile noastre apar
sporită. Cele două atît la muncitorii şi
tipuri sînt atît de ţăranii obişnuiţi, cît şi
diferite, iar opoziţia la personalităţile cele
dintre mai diferenţiate ale
ele atît de izbitoare unei naţiuni. Nici
îneît, dacă i se atrage deosebirea dintre sexe
atenţia, pînă şi cel nu joacă vreun rol.
neiniţiat în chestiuni Aceleaşi opoziţii se
de psihologie le pot identifica şi la
remarcă fără femei, şi anume la
dificultate femei aparţinînd
existenţa. Oricine tuturor categoriilor
cunoaşte acele naturi sociale.
închise, greu de 623. O răspîndire
pătruns, atît de generală nu s-ar
adesea timide, care produce dacă ar fi
contrastează vehement vorba de o chestiune
cu naturile deschise, de conştiinţă, adică de
sociabile, adesea o atitudine conştient
senine sau cel puţin şi intenţionat adoptată.
binevoitoare şi
într-un asemenea caz
accesibile,
atitudinea aceasta
care se înţeleg sau se
ar caracteriza o pătură
ceartă cu cei din jur,
restrînsă a populaţiei,
dar rămîn totuşi în
ai cărei membri ar
relaţii cu ei,
fi cu toţii beneficiarii
acţionează asupra lor,
unei anume educaţii şi
suferă, la rîndu-lc,
instruiri. Or, lu
acţiunea
acestora. Sîntem crurile nu stau aşa,
desigur înclinaţi să dimpotrivă, tipurile se
vedem în aceste distribuie neselectiv.
deosebiri în aceeaşi familie, un
copil este introvertit,
un altul extravertit,
în consecinţă, tipul
atitudinal, fenomen
general şi aparent în-
tîmplător răspîndit, nu
poate fi rezultatul unei
judecăţi sau in
tenţii conştiente, ci îşi
datorează probabil
existenţa unei cauze
inconştiente,
instinctive. Este posibil
ca opoziţia tipurilor să
aibă
cumva un antecedent
biologic ca fenomen
psihologic general.
624. Relaţia dintre
subiect şi obiect este
întotdeauna, din
punct de vedere
biologic, un raport de
adaptare, căci
presupune
că termenii săi au persistenţa
unul asupra celuilalt organismelor vii; una
efecte modificatoare. dintre ele este
Aceste modificări fecunditatea crescută,
constituie adaptarea. în
Atitudinile tipice faţă condiţii în care
de capacitatea de apărare
obiect sînt de aceea şi durata de viaţă a
procese de adaptare. indi
Natura cunoaşte două vidului sînt relativ
căi fundamental mici; cealaltă cale este
diferite de adaptare înzestrarea individului
care fac posibilă
36 T D ER
0 I E E
GE
NE
R
AL
A
A
TI
PU
RI
LO
R
361
conştientului cu nocivă
inconştientul ca fiind a factorului subiectiv.
de natură în consecinţă este de
compensatoare. aşteptat ca o com
Potrivit acestui punct pensaţie psihică a
de vedere, atitudinii conştient
inconştientului i-ar fi extravertite să
proprie, ca şi accentueze
conştientului, o în mod special
atitudine anume. momentul subiectiv,
636. în capitolul cu alte cuvinte, vom
precedent am subliniat arăta
tendinţa atitudinii ex că în inconştient există
travertite către o o tendinţă intens
anume unilateralitate, egocentrică. într-ade
adică poziţia predomi văr, experienţa
nantă a factorului practică izbuteşte să
obiectiv în aducă această dovadă.
desfăşurarea Nu
evenimentului psihic. intru aici în cazuistică,
Tipul extravertit se ci trimit la paragrafele
simte întotdeauna următoare în care
îndemnat să renunţe încerc să prezint
(apa atitudinea
rent) la sine în caracteristică a
favoarea obiectului şi inconştientului pen
să asimileze subiectul tru fiecare tip
obiectului. Am arătat funcţional. în măsura
în amănunt în care în acest
consecinţele care pot capitol e
decurge vorba doar de
din exagerarea compensarea unei
atitudinii extravertite, atitudini generale
anume reprimarea extravertite,
mă voi limita la o totală cu obiectul se
caracterizare la fel de loveşte de aceea de
generală a atitudinii protestul minorităţii
compensatoare a reprimate din trecut şi
inconştientului. din tot ceea ce a fost
637. Atitudinea de la început pînă în
inconştientului, clipa de faţă. Pornind
capabilă a compensa de la aceste reflecţii
eficient generale, e lesne de
atitudinea conştientă înţeles de ce
extravertită, are un exigenţele inconştiente
anume caracter intro ale tipului extravertit
vertit. Ea concentrează au un caracter egoist,
energia asupra de fapt de natură
momentului subiectiv, primitivă şi infantilă.
adică asupra tuturor Cînd Freud spune că
acelor necesităţi şi inconştientul nu poate
revendicări care sînt „decît să dorească",
re lucrul acesta este
primate sau refulate în valabil în mare măsură
virtutea unei atitudini pentru inconştientul ti-
conştiente prea pului extravertit.
marcat extravertite. Inserarea în datul
Este uşor de înţeles — obiectiv şi asimilarea
după cum s-a văzut cu el împiedică
şi în capitolul conştientizarea
precedent — că mişcărilor subiective
orientarea pe direcţia prea slabe. Aceste
obiectului tendinţe (gînduri,
şi a datului obiectiv dorinţe, necesităţi,
violentează nenumărate sentimente etc.)
mişcări, opinii, do capătă, corespunzător
rinţe şi necesităţi, gradului lor de
răpindu-le energia care refulare, un caracter
în mod normal ar tre regresiv, cu alte
bui să le revină. Omul cuvinte, ele devin cu
nu este o maşină, atît mai infantile şi mai
putînd fi ocazional arhaice cu cît sînt mai
recondiţionată în cu puţin recunoscute.
totul alte scopuri şi Atitudinea conştientă
funcţionînd altminteri le răpeşte potenţialul
la fel de regulat ca energetic relativ
înainte. Omul poartă cu disponibil, lăsîndu-le
sine întreaga istorie, doar acea energie pe
atît a sa, cît şi a care nu le-o poate lua.
umanităţii. Factorul Acest rest, care
istoric reprezintă însă dispune oricum de o
o forţă ce nu e de
necesitate vitală căreia subestimat, poate fi
o economie înţeleaptă considerat ca fiind
trebuie să-i vină instinctul originar.
în întîmpinare. Este Instinctul nu poate fi
necesar ca trecutul să stîrpit prin măsurile ar-
se exprime cumva bitrare ale unui singur
prin ceea ce este nou şi individ, în acest scop ar
să participe la viaţa fi necesară mai
acestuia. Asimilarea degrabă transformarea
organică lentă a mai
multor generaţii, căci
instinctul este expresia
energetică a unei
dispoziţii organice
determinate.
638. Fiecare
tendinţă reprimată
conservă deci un
considerabil potenţial
energetic,
corespunzător forţei
instinctului, şi îşi păs-
trează eficacitatea, în
ciuda faptului că,
lipsită de energie, a
devenit inconştientă.
Atitudinea
inconştientă este
caracterizată de un
egoism brutal,
depăşind cu mult
infantilitatea şi frizînd
infamia. Aici găsim
înflorind acele dorinţe
incestuoase pe care le
descrie Freud. E de la
sine înţeles că aceste
lucruri sînt complet
inconştiente,
rămînîndu-i ascunse şi
observatorului
neavizat atî-ta timp cît
atitudinea conştientă
extravertită nu atinge
un grad mai înalt.
Daca se ajunge însă la
o dezvoltare exacerbată
a punctului de vedere sau mai puţin deschis
conştient, atunci se atitudinii conştiente.
manifestă simptomatic Este vorba mai întîi de
şi inconştientul, adică o exagerare absurdă a
egoismul inconştient, punctului de vedere
infantilismul şi arhais- conştient, care trebuie
mul îşi pierd să slujească unei
caracterul reprimări a
compensator iniţial, inconştientului, dar
opunîndu-se mai mult care
368 T P H
I S OL
I O
GI
CE
DES 3
CRI
ERE 6
GE
NE
RA
LĂ
A
TIP
URI
LO
R
se încheie, de regulă, substanţe narcotice ca
cu o reductio ad alcool, morfină, cocaină
absurdum a atitudinii etc. în cazuri mai
conştiente, respectiv cu grave, dezacordul se
o prăbuşire. Catastrofa încheie cu sinuciderea.
poate fi de natură Este o particularitate
obiectivă, ţelurile probantă a tendinţelor
obiective fiind treptat inconştiente faptul că,
fals subicctivizatc. Aşa în măsura în care sînt
de pildă, un tipograf, deposedate de energie,
după două decenii de ca urmare a refuzului
muncă dură, s-a ridicat de a fi recunoscute
de la condiţia unui conştient, ele asumă
simplu angajat la aceea caracter des-
a proprietarului
autonom al unei
întreprinderi de mare
vază. Aceasta s-a
dezvoltat din ce în ce
mai mult, iar el s-a
lăsat tot mai mult
absorbit de ea,
sacrificîndu-şi aici
treptat toate interesele
colaterale. El a fost
astfel înghiţit de ea şi
distrus; iată cum, în
mod inconştient, s-au
trezit în el anumite
amintiri din copilărie,
con-trabalansînd
interesele exclusive
pentru afaceri. Pe
atunci, lui îi plăcea
foarte mult să picteze şi
să deseneze. în loc să
accepte această însuşire
şi să facă din ea o
preocupare secundară
cu rol compensator, el a
canalizat-o în afaceri şi
a început să fantazeze
despre o dotare
„artistică" a produselor
sale. Din nefericire şi-a
transformat fanteziile în
realitate: a început să
producă într-adevăr
potrivit gustului său
primitiv şi infantil, iar
rezultatul a fost că în
cîţiva ani întreprinderea
i-a dat faliment. El a
acţionat potrivit unuia
dintre „idealurile
noastre culturale",
după care un om activ
şi întreprinzător trebuie
să concentreze totul în
direcţia unui singur
scop final. El a mers
însă prea departe şi s-a
prăbuşit strivit de forţa
unor exigenţe infantile.
639. Deznodămîntul
catastrofal poate fi şi de
natură subiectivă, poate
anume să ia forma unei
prăbuşiri nervoase.
Ceea ce se întîmplă ori
de cîte ori opoziţia
inconştientă este în
măsură să paralizeze
acţiunea conştientă. în
acest caz, revendicările
inconştientului se
impun categoric
conştientului şi produc
astfel un dezacord
nefast care se manifestă
cel mai adesea prin
faptul că oamenii fie nu
mai ştiu ce vor de fapt
şi nu mai au chef de
nimic, fie vor prea mult
deodată şi îşi doresc
prea multe lucruri
imposibile. Reprimarea
exigenţelor infantile şi
primitive, adesea
necesară din raţiuni
culturale, duce uşor la
nevroză sau la con-
sumul abuziv de
tructiv de îndată ce puţin conştiente, res
încetează să mai joace pectiv parţial
vreun rol compensator inconştiente şi supuse
oarecare. Ceea ce se într-o măsură mult
întîmplă atunci cînd mai
ating nivelul cores- mică arbitrarului
punzător unui stadiu de conştient. Funcţia
cultură absolut superioară valoric este
incompatibil cu al nos- întot
tru. Din acest moment, deauna expresia
tendinţele inconştiente personalităţii
alcătuiesc un bloc opus conştiente, a intenţiei,
în orice privinţă voinţei şi
atitudinii conştiente, a prestaţiei acesteia, in
cărui existenţă duce la timp ce funcţiile mai
un conflict deschis. puţin diferenţiate ţin
640. Faptul că de ceea ce se întîmplă
atitudinea individului. Nu e
inconştientului o necesar ca acestea să
compensează pe fie tocmai lapsus
aceea a conştientei se linguae, lapsus calami
exprimă în genere în sau alte greşeli de acest
echilibrul psihic. O fel, ci ele pot izvorî din
atitudine extravertită jumătăţi sau din trei
normală nu înseamnă pătrimi de intenţii,
niciodată că indivi căci funcţiile mai puţin
dul se comportă diferenţiate sînt şi mai
întotdeauna şi puţin conştiente.
pretutindeni potrivit Un exemplu clasic îl
unei scheme oferă tipul simţirii
extravertite. în toate extravertite, care se bu
cazurile se observă la cură de excelente
acelaşi individ ne raporturi afective cu cei
numărate procese din jurul său, dar că
psihologice în care ruia i se întîmplă
apare mecanismul ocazional să formuleze
intro- judecăţi de inegalabilă
vertirii. Numim lipsă de tact. Aceste
extravertit acel habitus judecăţi corespund
în care mecanismul ex- gîndirii sale mai puţin
travertirii diferenţiate şi mai
precumpăneşte. în acest puţin conştiente, doar
caz, funcţia psihică cea parţial controlate iar
mai pe deasupra, insuficient
diferenţiată este raportate la obiect,
utilizată extravertit, în putînd de aceea ac
vreme ce funcţiile mai ţiona în mare măsură
puţin diferenţiate sînt fără scrupule.
folosite introvertit, cu 641. în atitudinea
alte cuvinte, funcţia extravertită, funcţiile
superioară valoric este mai puţin diferenţiate
cea mai conştientă, trădează întotdeauna o
supusă fiind pe de condiţionare subiectivă
plin controlului extremă, carac
conştiinţei şi intenţiei terizată de un
conştiente, în vreme ce egocentrism absolut şi
funcţiile mai puţin de prejudecăţi per-.
diferenţiate sînt şi mai Miale
370 T principal la persoane
IP care se exteriorizează
U
R
mai abundent decît
I altele. Depinde, fireşte,
P şi de atitudinea
SI observatorului, dacă el
H sesizează mai degrabă
O
L
caracterul conştient sau
O inconştient al unei
G persoane. în genere, un
I observator branşat pe
C judecarea faptelor va
E
sesiza mai degrabă
care atestă legătura lor caracterul conştient, în
directă cu inconştientul. vreme ce un observator
Prin ele, inconştientul orientat pe percepţie va
se manifestă continuu. fi influenţat mai mult de
Nu trebuie să ne caracterul inconştient;
închipuim cumva că căci judecata se
inconştientul se află interesează mai mult de
îngropat sub atîtea şi motivarea conştientă a
atîtea straturi şi că realităţii psihice, în
poate fi descoperit doar vreme ce percepţia
prin foraje trudnice de înregistrează mai
adîncimc. Dimpotrivă, degrabă realitatea în
inconştientul se revarsă sine. Utilizînd însă în
continuu în procesele aceeaşi măsură
psihologice conştiente percepţia şi judecata se
şi anume, în asemenea poate uşor întîmpla ca
măsură, încît uneori una şi aceeaşi persoană
observatorul are să ne apară introvertită
dificultăţi în a decide şi extravertită
care dintre însuşirile ca- deopotrivă, fără să
ractcrialc ţin de putem de la început şti
personalitatea cărei atitudini îi
conştientă şi care de cea aparţine funcţia
inconştientă. Această superioară. în astfel de
dificultate apare în cazuri, doar o analiză
temeinică a DESCRIE
proprietăţilor RE
funcţionale ne poate GENERAL
conduce la o AA
TIPURILO
interpretare corectă. E R
necesar să distingem 371
care funcţie este în
întregime supusă 643. în genere,
controlului şi motivaţiei gîndirea se
conştiinţei şi care sînt alimentează, pe de-o
funcţiile care au un parte, din
caracter întîm-plâtor şi surse subiective, în
spontan. Prima funcţie ultimă instanţă din surse
prezintă întotdeauna inconştiente, pe de
un grad mai înalt de altă parte, din datele
diferenţiere decît obiective mijlocite de
ultimele funcţii care pe percepţiile simţuri
deasupra au şi
lor. Gîndirea
proprietăţi cumva
extravertită este
infantile şi primitive.
determinată într-o
Ocazional, prima
funcţie lasă impresia de măsură mai
normalitate, în vreme mare de aceşti din urmă
ce ultimele au în ele factori decît de primii.
ceva anormal sau Judecata presu
patologic. pune întotdeauna o
măsură; pentru judecata
c) extravertită, măsura
Particularită împrumutată în
ţile principal împrejurărilor
funcţiilor obiective este valabilă
psihologice şi determinantă, fie că
fundamenta este reprezentată direct
le în de un fenomen
atitudinea obiectiv perceptibil
extravertită prin simţuri, fie că este
reprezentată de o
Gîndirea idee obiectivă, căci o
642. Ca urmare a astfel de idee este, şi
atitudinii globale ea, un dat exterior,
extravertite, gindirea împrumutat din afară,
(das Denken) se chiar şi atunci cînd este
orientează pe direcţia aprobată de su
obiectului şi a datelor biect. Gîndirea
obiective. Din această extravertită nu are defel
orientare a gîndirii nevoie să fie o gîndire
rezultă o particularitate concretă, pur factuală,
marcată a ei. ci poate să fie şi o
gîndire pur ideală, în
măsura în care se
demonstrează că ideile
de care se uzează în
gîndire sînt într-o mai
mare măsură
împrumutate din
exterior,
respectiv sînt mediate
de tradiţie, educaţie şi
instruire. Criteriul
care ne permite să
decidem dacă o gîndire
este extravertită sau
nu constă deci mai întîi
în faptul de a ne întreba
care este măsu
ra după care se
orientează judecata,
este ea exterioară sau
este
de natură subiectivă?
644. Un alt criteriu
este dat de direcţia
concluziei, anume de
întrebarea dacă
gîndirea este sau nu
orientată către
exterior.
Faptul că gîndirea se
ocupă de obiecte
concrete nu este o
dovadă
că natura ei e
extravertită, căci mă pot
gîndi la un obiect
concret
abstrăgîndu-mi
gîndirea din el sau
concretizîndu-mi-o
prin el.
Chiar dacă gîndirea mea
se ocupă de obiecte
concrete, putînd fi
în virtutea acestui fapt
socotită extravertită,
rămîne problematică
şi caracteristică
întrebarea privind zofului pot apărea
direcţia pe care se va îndoieli atunci cînd
angaja orientarea gîndirii aces
gîndirea, anume dacă tuia ţinteşte producerea
va conduce din nou la de idei. într-o astfel de
date obiective, la situaţie trebuie
fapte reale sau la să se vadă dacă aceste
noţiuni generale, deja idei nu sînt decît
date. Pentru gîndirea abstracţii scoase din
practică a negustorului, experienţa cu obiecte şi
a tehnicianului, a deci nu reprezintă
cercetătorului naturii altceva decît noţiuni
orientarea pe direcţia colective de grad
obiectului este superior care închid în
evidentă. în cazul filo ele suma unor fapte
37 T D 3
2 I E 7
3
Simţirea
663. în atitudinea
extravertită simţirea
(das Fiihlen) se orien-
tează după datul
obiectiv, adică obiectul
este determinanta indis-
pensabilă a modului de
simţire. Simţirea este în
acord cu valori
obiective. Cine
cunoaşte sentimentul
doar ca pe o stare de
fapt subiectivă nu va
înţelege uşor esenţa
simţirii extravertite,
sau altminteri general orice adaos subiectiv.
valabile. Eu mă pot Estimările care rezultă
simţi împins către din actul afectiv
predicatul „frumos" sau corespund fie direct
„bun", nu pentru că din valorilor obiective, fie
motive subiective aş cel puţin unor anumite
considera că obiectul măsuri de valoare tra-
este „frumos" sau diţionale şi universal
„bun", ci pentru că este răspîndite.
convenabil a-1 numi 664. în virtutea
„frumos" sau „bun"; şi acestui mod de simţire
convenabil în măsura în foarte mulţi oameni
care o judecată opusă ar merg la teatru, la
tulbura situaţia afectivă concert sau la biserică,
generală. în cazul unei şi anume cu sentimente
judecăţi afective pozitive corect
convenabile nu este măsurate. Tot lui i se
nicidecum vorba de datorează şi moda, ca
simulare sau de şi — ceea ce e cu mult
minciună, ci de un act mai preţios — sprijinul
de inserare. Aşa, de pozitiv şi larg răspîndit
pildă, un tablou poate fi acordat unor demersuri
numit „frumos", de- sociale, filantropice şi
oarece un asemenea altora de natură
obiect, semnat de un culturală. în astfel de
nume cunoscut şi agăţat ocazii, simţirea
într-un salon este în extravertită se
genere presupus a fi dovedeşte un factor
„frumos" sau deoarece creator. Fără această
predicatul „urît" ar simţire de exemplu,
putea jigni familia frumuseţea şi armonia
fericitului posesor sau, relaţiilor sociale ar fi de
în fine, deoarece negîndit. în acest sens
vizitatorul nutreşte simţirea extravertită
intenţia de a crea o reprezintă o forţă la fel
atmosferă afectivă de binefăcătoare, de
plăcută, ceea ce pretinde rezonabilă ca şi
ca totul să fie simţit ca gîndirea extravertită.
plăcut. Astfel de Efectul ei salutar însă
sentimente se se pierde de îndată ce
orientează după măsura obiectul capătă o
unor determinante influenţă exagerată,
obiective. Ele sînt ca într-un astfel de caz,
atare genuine şi simţirea excesiv
reprezintă întreaga extravertită atrage
funcţie vizibilă a personalitatea prea mult
simţirii. După cum în obiect, cu alte
gîndirea extravertită se cuvinte, obiectul
eliberează pe cît posibil absoarbe persoana, ceea
de influenţe subiective, ce are drept rezultat
tot astfel şi simţirea faptul că simţirea îşi
extravertită trebuie să. pierdo caracterul
parcurgă un anume personal care îi conferă
proces de diferenţiere farmec. Sentimentul
pînă cînd se scutură de devine
L
38 T D 3
6 I E
8
7
rece, obiectiv şi îşi departe, se dezvoltă o
pierde credibilitatea. El disociere ciudat
trădează o intenţie contradictorie a simţirii:
secretă sau trezeşte o aceasta pune stăpînire,
atare bănuială în mintea cu evaluări afective, pe
observatorului orice fel de obiect şi
imparţial. El nu mai astfel se stabilesc
lasă acea impresie numeroase relaţii care
plăcută şi tonică ce în- se contrazic lăuntric.
soţeşte întotdeauna o Cum acest lucru nu este
simţire genuină, ci compatibil cu un subiect
dimpotrivă, sugerează în-trucîtva marcat, sînt
poza, comedia, chiar reprimate şi ultimele
dacă intenţia resturi ale unui punct de
egocentrică este poate vedere cu adevărat
încă total inconştientă. personal. Subiectul este
Un astfel de sentiment într-o asemenea măsură
excesiv extravertit răs- absorbit de diferitele
punde unor aşteptări procese ale simţirii,
estetice, dar nu se mai îneît observatorului i se
adresează inimii, ci pare că nu mai există
doar simţurilor sau — şi decît un proces, nu şi
mai rău — doar un subiect, al simţirii.
intelectului. El poate în această stare,
răspunde unei situaţii simţirea şi-a pierdut
estetice, dar se căldura umană iniţială,
limitează la ea şi nu are ca lasă impresia de
efect dincolo de ea. El a poză, de inconstanţă, de
devenit steril. Dacă ceva pe care nu se
acest proces merge mai poate conta, iar în
cazuri extreme, de în cazul aşa-numitei
isterie. opţiuni în iubire. Iubit
este bărbatul „potrivit",
Tipul simţire nu oricare altul; el este
extravertită potrivit nu pentru că
665. în măsura în place esenţei
subiective, ascunse, a
care sentimentul este
femeii — ceea ce ea de
incontestabil o parti-
cele mai multe ori nici
cularitate a psihologiei
nu ştie —, ci pentru că
feminine, mai evidentă
el corespunde, în ce
decît gîndirea, tipurile
priveşte situaţia, vîrsta,
cele mai marcate de
averea, rangul,
simţire se vor găsi la
respectabilitatea
sexul feminin. Dacă
familiei sale, oricăror
simţirea extravertită exigenţe rezonabile. O
deţine primatul, avem asemenea formulare ar
de-a face cu un tip de putea fi uşor respinsă ca
simţire extravertit. ironică şi depreciatoare,
Exemplele care îmi vin dar eu sînt convins că
aici în minte se referă sentimentul de iubire al
fără excepţie la femei. unei astfel de femei
Acest tip de femeie corespunde în întregime
trăieşte după cum îi alegerii făcute de ea. Nu
dictează sentimentul. e vorba de ceva autentic,
Ca urmare a educaţiei, construit raţional. Astfel
acesta s-a dezvoltat ca o de căsnicii „raţionale"
funcţie adaptată şi sînt nenumărate şi nu
supusă controlului con- din cele mai rele. Aceste
ştiinţei, în cazuri care femei sînt soţii şi mame
nu sînt extreme, bune, atîta vreme cît
sentimentul are caracter bărbaţii şi copiii lor
personal, chiar dacă posedă constituţia
factorul subiectiv este psihică obişnuită locului
în mare măsură re- în care trăiesc. Poţi
primat. Personalitatea simţi „cum se cade"
apare, drept urmare, ca doar atunci cînd nimic
adaptată condiţiilor altceva nu tulbură
obiective. Sentimentele sentimentul. De nimic
corespund situaţiilor însă nu este simţirea
obiective şi valorilor mai tulburată ca de
general valabile. Ceea gîndire. Se înţelege de
ce nu se vede nicăieri aceea că acest tip îşi
mai bine ca reprimă gîndirea la
maximum. Nu trebuie
să înţelegem de aici că
o astfel de femeie nu
gîndeşte deloc;
dimpotrivă, ea poate
gîndi chiar foarte mult
şi foarte bine, dar
gîndirea ei nu este
niciodată sui generis, ci
este întotdeauna o
anexă epime-teică a
simţirii. Ceea ce nu
poate simţi, ea nu poate
nici gindi conştient.
„Doar nu pot să gîndesc
ceea ce nu simt", mi-a
spus odată o pacientă pe
un ton indignat. Ea
poate gîndi atît cît îi
îngăduie sentimentul, în
schimb respinge a
limine orice concluzie,
oricît de logică, ce ar
putea să ducă la un
rezultat capabil să
tulbure sentimentul.
Pur şi simplu, o astfel
de concluzie nu este
gîndită. Şi în felul
acesta ea preţuieşte sau
iubeşte tot ceea ce,
potrivit cu o evaluare
obiectivă, este bun;
restul nu pare să existe
decît în afara eului ei.
666. Această
imagine se modifică
atunci cînd importanţa
obiectului sporeşte în
grad. După cum am
arătat deja, se produce o
asemenea asimilare a
subiectului prin obiect,
îneît subiectul simţirii
ajunge în cele din urmă
să dispară. Simţirea îşi
pierde caracterul
personal, devine simţire
în sine, şi avem
impresia că
personalitatea se şînd diferitele tonalităţi
dizolvă cu totul în afective, uneori
sentimentul respectiv. contrastînde, personali-
Deoarece, în viaţă, tatea se descompune în
situaţiile se înlocuiesc tot atîtea sentimente
unele pe altele, declan- diferite. Aparent,
388 T R PS
I I IH
OL
O
GI
CE
DES 3
CRI 8
ER
E
GE
NE
RA
LA
A
TIP
URI
LO
R
o dată sîntem într-un fel, extravertită este de
altă dată, în cu totul alt aceea refulată. Dar,
fel; în realitate însă, o cum am văzut, ea nu
asemenea multiplicitate este cu totul refulată, ci
a personalităţii este cu doar în măsura în care
neputinţă. Baza eului logica ei implacabilă
rămîne întotdeauna impune concluzii care
identică cu sine însăşi nu se acordă cu
şi din acest motiv se sentimentul. Ea este
opune net stărilor acceptată ca slujitoare
afective în schimbare. sau mai bine spus ca
Drept urmare, sclavă a sentimentului.
observatorul nu mai Coloana vertebrală îi
vede în sentimentul este ruptă, ea
manifestat expresia
personală a aceluia care
simte, ci mai degrabă o
alterare a eului său, un
capriciu. Potrivit cu
gradul de disociere între
eu şi starea afectivă
corespunzătoare apar
mai multe sau mai
puţine semne ale
dezbinării de sine, cu
alte cuvinte atitudinea
iniţial compensatoare a
inconştientului se
transformă în opoziţie
deschisă. Ceea ce se
vede mai întîi în
manifestări afective
exagerate, de exemplu
în predicate afective
gălăgioase şi
inoportune, cărora nu li
se poate acorda credit.
Ele sună a gol şi nu
conving. Dimpotrivă,
sugerează că în acest
caz ar putea fi vorba de
su-pracompensarea unei
rezistenţe şi că deci o
astfel de judecată
afectivă ar putea să
sune şi cu totul altfel.
Ceea ce, puţin mai
tîrziu, se şi întimplă.
Situaţia nu trebuie decît
să se schimbe uşor
pentru ca acelaşi obiect
să fie evaluat cu totul
diferit. Rezultatul unei
astfel de experienţe
este că observatorul nu
poate lua în serios nici
una din judecăţi. El
începe prin a-şi rezerva
propria judecată. Or,
cum acest tip ţine mai
presus de orice la
stabilirea unui raport
afectiv cu cei din
preajma sa, sint
necesare eforturi duble
pentru a învinge rezerva
acestora. Ceea ce duce
la o înrăutăţire a
situaţiei prin instituirea
unui circulus vitiosus.
Cu cît este mai
accentuată relaţia
afectivă cu obiectul, cu
atît opoziţia
inconştientă se apropie
mai mult de suprafaţă.
667. Am văzut deja
că tipul simţire
extravertită îşi reprimă
cel mai adesea gîndirea,
căci tocmai gindirea
este cea mai în măsură
să tulbure simţirea. Din
acest motiv şi gîndirea,
dacă vrea să ajungă la
un oarecare rezultat
inechivoc, trebuie să
excludă simţirea, căci
nimic nu e în măsură să
tulbure şi să falsifice
mai mult valorile
afective ca gîndirea. Ca
funcţie autonomă,
gîndirea tipului simţire
nu se poate realiza tipul „nimic decît" este
conform cu propria-i aici la locul ei, căci ea
lege. Or, cum totuşi distruge supremaţia
există o logică şi sentimentului înlănţuit
concluzii de o de obiect.
neîndurătoare exactitate, 668. Gîndirea
ele trebuie să se inconştientă ajunge la
desfăşoare undeva, dar suprafaţă sub forma
în afara conştiinţei, deci idei
în inconştient. Motiv lor subite, adesea de
pentru care conţinutul natură obsesională, al
inconştient al acestui tip căror caracter gene
este în primul rînd o ral este întotdeauna
gîndire aparte. Ea este negativ şi depreciator.
infantilă, arhaică şi Există de aceea la
negativă. Atîta timp cît femeile acestui tip
simţirea conştientă îşi momente în care cele
păstrează caracterul mai rele gînduri se
personal, sau altfel spus, prind de obiectele pe
atîta timp cît care sentimentul le
personalitatea nu este evaluează la cea mai
absorbită de diferitele înaltă cotă. Gîndirea
stări afective, gîndirea negativă se foloseşte de
inconştientă toate prejudecăţile
funcţionează sau comparaţiile
compensator. Dacă însă infantile susceptibile a
personalitatea se pune sub semn de între
disociază, desfăcindu-se bare valoarea afectivă
în stări afective şi recurge la toate
contrarii, identitatea instinctele primitive
eului se pierde, subiectul spre a putea explica
devine inconştient. sentimentele printr-un
Ajungînd în inconştient, „nimic decît". Re
subiectul se asociază cu marc aici — o
gîndirea inconştientă şi observaţie mai mult
ajută gîndirii in- marginală — că în acest
conştiente să devină fel
eventual conştiinţă. Cu se recurge şi la
cît relaţia afectivă inconşiientul colectiv,
conştientă este mai la totalitatea imaginilor
puternică şi sentimentul primordiale, din a căror
se depersonalizează mai prelucrare rezultă apoi
mult, cu atît mai din nou posibi
puternică este şi opoziţia litatea unei regenerări
inconştientă. Lucrul pe altă bază a
acesta se exprimă prin atitudinii.
faptul că tocmai 669. Principala formă
obiectele cele mai de nevroză a acestui tip
preţuite adună în jurul este isteria cu
lor idei inconştiente; lumea ei de reprezentări
acestea ajung să distrugă inconştiente, infantil
necruţător valoarea sexuale care o ca
obiectelor. Gîndirea de racterizează.
390 T R PS
I I IH
OL
O
GI
CE
DES 3
CRI
ER
9
E
GE
NE
RA
LĂ
A
TIP
URI
LO
R
Rezumatul absent în eventualitatea
tipurilor raţionale întemeierii unei legităţi
670. Numesc cele psihologice pe incon-
două tipuri de mai sus ştient, în atare situaţie,
raţionale sau judi-cative, obiectul nu ar avea
deoarece sînt definite de nimic de spus, căci el
primatul funcţiilor ştie despre orice mai
raţionale ale judecăţii. mult decît despre
Le caracterizează în propriul inconştient.
genere faptul de a-şi Judecata ar fi atunci
subordona în bună lăsată în seama
măsură viaţa judecăţii observatorului, a
raţionale. Oricum însă, subiectului — o
trebuie să se ia în garanţie sigură că
considerare perspectiva acesta se va sprijini pe
adoptată, respectiv propria psi-
punctul de vedere al
psihologiei subiective a
individului sau acela al
observatorului care
percepe şi judecă din
afară. Acest observator
ar putea foarte bine să
ajungă la o judecată
contrară, şi anume
atunci cînd sesizează
doar intuitiv şi apoi
judecă ceea ce se pe-
trece, în totalitatea ei,
viaţa acestui tip nu este
niciodată dependentă
doar de judecata
raţională ci şi, în
aceeaşi mare măsură,
de iraţionalitatea
inconştientă. Cel care
observă doar ceea ce se
petrece, fără a se
preocupa de economia
interioară a conştiinţei
individului, poate fi
uşor izbit mai mult de
iraţionalitatea şi de
caracterul accidental al
unor anumite
manifestări
inconştiente ale
individului, decît de
raţionalitatea intenţiilor
şi a motivaţiilor sale
conştiente. îmi
întemeiez judecata pe
ceea ce individul simte
că este psihologia sa
conştientă. Recunosc
însă că aş putea tot atît
de bine interpreta şi
reprezenta exact pe dos
o astfel de psihologie.
Sînt de asemenea
convins că, dacă aş avea
eu însumi o altă
psihologie individuală,
aş descrie ca fiind
iraţionale tipurile
raţionale, pornind
invers, de la inconştient.
Această împrejurare
îngreunează
reprezentarea şi
înţelegerea realităţilor
psihologice într-un mod
care nu trebuie
subapreciat şi sporeşte
nemăsurat posibilitatea
neînţelegerilor.
Discuţiile care rezultă
de aici sînt de regulă
fără speranţă, căci
cuvintele unuia alunecă
pe lingă celălalt fără să-
1 atingă. Această
experienţă a constituit
pentru mine un
argument în plus în
favoarea întemeierii
descripţiei pe
psihologia subiectiv
conştientă a individului,
care este în măsură să
ofere un anume sprijin
obiectiv, cu desăvîrşire
hologie individuală pe judecăţii raţionale. De
care o va atribui insului pildă,
observat. Este, după nu forţa absolută a
părerea mea, cazul senzaţiei este
psihologiei lui Freud determinantă pentru
cit şi al celei a lui motivarea
Adler. Individul este acţiunii, ci judecata.
lăsat aici la bunul plac 672. Funcţiile
al observatorului care perceptive au în anume
judecă. Ceea ce nu se sens destinul simţirii
întîmplă atunci cînd în cazul primului tip, şi
drept bază de pornire pe acela al gîndirii, în
este luată psihologia cazul celui de al
conştientă a celui doilea tip. Ele sînt
observat. într-o astfel relativ refulate şi de
de situaţie el este cel aceea în stare mai puţin
competent, căci numai diferenţiată. Această
el îşi cunoaşte motivele împrejurare conferă
conştiente. inconştientului ambe
671. Raţionalitatea lor noastre tipuri o
conduitei conştiente a marcă particulară: ceea
acestor două tipuri ce oamenii fac con
semnifică o excludere ştient şi intenţionat este
conştientă a conform cu raţiunea
întîmplătorului şi a (conform cu raţiu
non-ra- nea lor'.): ceea ce li se
ţionalului. Judecata întîmplă însă
raţională reprezintă în corespunde pe de-o
această psihologie o parte
forţă care constrînge caracterului senzaţiilor
dezordinea şi infantil primitive, iar,
accidentalul pe de altă parte,
evenimentelor tocmai unor astfel de
reale să ia forme, sau cel intuiţii. Voi încerca să
puţin încearcă să le arăt în capitolele
constrîngă. în felul următoare ce înţeleg
acesta, pe dc-o parte prin aceste noţiuni.
există o alegere Oricum, ceea ce se pe
determinată a trece cu aceste tipuri
posibilită este iraţional (evident,
ţilor vieţii, acceptîndu- din unghiul lor de
se conştient doar ceea vedere!). Deoarece
ce este conform există foarte mulţi
cu raţiunea, pe de altă oameni care trăiesc mai
parte, autonomia şi mult din ceea ce li se
influenţa acelor întîmplă decît din ceea
funcţii psihice care ce întreprind în
slujesc percepţiei scop raţional, se poate
evenimentelor sînt sub ivi o situaţie în care
stanţial limitate. cineva să considere,
Limitarea senzaţiei şi a în urma unei analize
intuiţiei nu este, fireşte, minuţioase, că ambele
absolută. Ele există şi tipuri sînt iraţionale.
aici ca pretutindeni, Trebuie să-i dăm
doar că în acest caz dreptate, acceptînd
produsele lor sînt ideea că nu de puţine
supuse alegerii ori
392 T D 39
I E 3
b) Atitudinea
inconştientului
697. Poziţia
privilegiată a factorului
subiectiv în conştiinţă
semnifică o valorizare
minoră a factorului
obiectiv. Obiectul nu
deţine acea importanţă
care ar trebui de fapt
să-i revină. După cum
în atitudinea
extravertită, el joacă un
rol prea mare, în cea
introvertită are prea
puţin de spus. în
măsura în care
conştiinţa
introvertitului se
subiectivizează, iar eul
deţine o importanţă ne-
cuvenită, obiectului i
se conferă, în schimb,
o poziţie care în timp
nu se poate susţine.
Obiectul este o mărime
de indubitabilă forţă, în
vreme ce eul este ca şi atitudinea
foarte limitat şi fragil. normală extravertită.
Altceva ar fi dacă Dacă însă eul asumă
şinele s-ar opune revendicarea su-
obiectului. Şinele şi biectului, atunci apare
lumea sînt mărimi firesc o intensificare,
comensurabile, de unde cu rol compensator, a
faptul că atitudinea influenţei obiectului.
introvertită normală are Această schimbare se
tot atîta valabilitate şi traduce prin aceea
legitimitate existenţială
41 T D 41
0 I E 1
că, în ciuda unui efort încrucişează
uneori de-a dreptul permanent cu
disperat de a asigura impresiile
superioritatea eului, copleşitoare pe care i
obiectul şi datul le face obiectul, care
obiectiv exercită îi impune continuu, în
influenţe extrem de pofida voinţei sale,
puternice, care sînt cu stîrnind în el afectele
atît mai insurmontabile cele mai neplăcute şi
cu cît cuprind pe cale mai durabile, şi
inconştientă individul, urmărindu-1 pas cu
impunîndu-sc astfel pas. Introvertitul are
irezistibil conştiinţei. nevoie mereu de o
Ca urmare a relaţiei lucrare interioară
defectuoase dintre eu enormă pentru a se
şi obiect — voinţa de putea „menţine". De
dominaţie nu unde faptul că forma
înseamnă adaptare — nevrotică tipică pentru
apare în inconştient o el este psihastenia, o
relaţie compensatoare boală caracterizată, pe
de-o parte, de o mare
cu obiectul care se ma-
senzitivitate, pe de
nifestă in conştiinţă ca
alta, de o mare
ataşament
epuizare şi oboseală
necondiţionat şi
cronică.
ircpresibil faţă de
699. Analiza
acesta. Cu cît eul
inconştientului
încearcă să-şi asigure
personal descoperă o
toate libertăţile
mulţime de fantezii ale
posibile, cu cît puterii, asociate cu
încearcă să fie anxietăţi în faţa unor
autonom, superior şi obiecte puternic
fără îndatoriri, cu atît însufleţite, cărora
se înrobeşte mai mult introvertitul le şi cade
datului obiectiv. de fapt pradă. Ca
Libertatea de spirit este
pusă în lanţurile unei
mizere dependenţe
financiare, nepăsarea
în acţiune se frîngc din
cînd in cînd cu teamă
în faţa opiniei publice,
superioritatea morală
se pierde în mlaştina
unor relaţii inferioare,
voluptatea dominaţiei
se sfîrşcştc într-o
jalnică dorinţă de a fi
iubit.
698. Inconştientul
se îngrijeşte în primul
rînd de relaţia cu
obiectul, şi anume într-
un mod capabil să
distrugă temeinic ilu-
ziile puterii şi
fanteziile superiorităţii
conştiinţei. Obiectul ia
proporţii înfricoşătoare,
în ciuda eforturilor
minimalizatoare depuse
de conştiinţă. în
consecinţă, eul se
străduieşte şi mai mult
să se separe de obiect
şi să-1 stăpînească. în
cele din urmă, eul se
înconjoară de un
sistem formal de
siguranţă (aşa cum 1-a
descris exact A. Adler),
care încearcă să
păstreze cel puţin iluzia
superiorităţii.
Introvertitul se separă
astfel complet de
obiect şi se uzează cu
totul în măsuri
defensive, pe de-o
parte, în încercări
zadarnice de a se
impune obiectului, de
cealaltă parte. Aceste
strădanii se
urmare, spaima de îngăduinţă să se mişte.
obiect dezvoltă o Romanul lui F. Th.
laşitate particulară Vischer Auch Einer
atunci cînd este vorba luminează în chip
ca subiectul să se afirme eminent această latură
sau să-şi afirme opinia, a stării sufletului
căci lui îi este frică de o introvertit şi totodată a
influenţă creseîndă a simbolisticii
obiectului. El se teme inconştientului colectiv
de afectele care se ascunde
impresionante ale dincolo de ea şi pe
altcuiva şi abia dacă se care, în cadrul de faţă,
poate apăra de spaima am lăsat-o deoparte,
de a nu cădea sub o pentru că ea nu
influenţă străină. caracterizează numai
Obiectele au pentru el tipul, ci este de ordin
calităţi puternice, general.
neliniştitoare, pe care
nu le poate analiza c)
conştient, dar pe care Particularită
crede că le percepe ţile
inconştient. Deoarece funcţiilor
relaţia sa conştientă cu psihologice
obiectul este relativ fundamenta
refulată, ea trece prin le în
inconştient unde atitudinea
captează calităţile introvertită
acestuia. Ele sînt în
primul rînd de ordin Gîndirea
infantil-arhaic. în 700. Descriind
consecinţă, relaţia sa cu gîndirea extravertită,
obiectul devine am caracterizat pe
primitivă şi asumă toate scurt şi gîndirea
acele particularităţi ce introvertită, asupra
caracterizează relaţia căreia aş vrea să revin
obiectuală primitivă. acum. Gîndirea
Este ca şi cum obiectul introvertită se
ar poseda forţe magice. orientează în primul
Obiectele noi, străine rînd după factorul su-
suscită spaimă şi biectiv. Acesta este
neîncredere, ca şi cum reprezentat cel puţin de
ar ascunde primejdii un sentiment subiectiv
necunoscute, obiectele al direcţiei, care
tradiţionale par legate determină în ultimă
cu fire nevăzute de instanţă judecăţile.
sufletul său, orice Uneori e vorba şi de o
schimbare apare ca imagine mai mult sau
supărătoare, dacă nu mai puţin completă
chiar primejdioasă, căci care slujeşte cumva de
ea semnifică, s-ar zice, măsură. Gîndirea se
o însufleţire magică a poate ocupa de mărimi
obiectului. Idealul concrete sau abstracte,
căutat este o insulă ea se orientează însă
pustie, unde nu se mişcă întotdeauna,
decît ceea ce capătă
L.
41 T RI
2 I ER
E
G
EN
ER
AL
Ă
A
TI
PU
RI
L
O
R
41 3
în momentul hotăritor, fapte noi, tot astfel
după datul subiectiv. gîndirea introvertită
Aşadar, ea nu duce de nu ajunge întotdeauna
la experienţa concretă să traducă imaginea
din nou la datul sa iniţială într-o idee
obiectiv, ci la conţinu- adecvată faptelor. Du-
tul subiectiv. Stările pă cum în primul caz
de fapt exterioare nu aglomerarea de fapte
sînt cauza şi scopul pur empirice muti-
acestei gîndiri, cu lează gîndirea şi
toate că introvertitul înăbuşă sensul, tot aşa
ar dori să-i dea o atare gîndirea introvertită
aparenţă, ci gîndirea înclină primejdios să
lui începe în subiect şi constrîngă faptele să
duce înapoi la subiect, intre în forma
chiar dacă ea imaginii ei sau înclină
întreprinde incursiuni chiar să le ignore, spre
foarte întinse în do- a-şi putea desfăşura în
meniul faptelor reale. voie produsul propriei
De aceea, în ce fantezii. în acest caz,
priveşte stabilirea de ideea reprezentată nu
fapte noi, ea nu are va
decît indirect valoare,
căci mijloceşte
precumpănitor opinii
noi şi doar mult mai
puţin cunoaşterea de
fapte noi. Ea pune
probleme şi creează
teorii, deschide
orizonturi şi per-
spective către interior,
dar se arată rezervată
faţă de fapte. Acestea
sînt pentru ea bune
exemple ilustrative,
cu condiţia să nu fie
niciodată
precumpănitoare.
Faptele sînt adunate
ca dovezi, niciodată
pentru ele însele.
Dacă totuşi se
întîmplă şi aşa ceva,
sensul demersului
este de reverenţă
adresată stilului
extravertit. Faptele
sînt pentru această
gîndire de importanţă
secundară, în vreme
ce dezvoltarea şi
reprezentarea ideii
subiective, a imaginii
simbolice iniţiale, ce
îi pluteşte mai mult
sau mai puţin obscur
prin faţa privirii
interioare, sînt pentru
ea de o importanţă
capitală. De aceea ea
nu tinde niciodată să
reconstruiască în idee
realul concret, ci să
modeleze imaginea
obscură, transformînd-
o într-o idee plină de
lumină. Ea aspiră să
ajungă la real, să vadă
cum faptele exterioare
îi umplu cadrul de
idei, iar forţa ei crea-
toare se confirmă în
producerea acelei idei
care, fiind absentă din
faptele exterioare,
este totuşi expresia
cea mai adecvată a
acestora. Sarcina
gîndirii este împlinită
atunci cînd ideea
creată de ea pare să
izvorască din faptele
exterioare care, la
rîndul lor, îi
demonstrează
valabilitatea.
70i. Dar după cum
gîndirea extravertită
nu izbuteşte să smulgă
faptelor concrete un
concept empiric solid
şi nici să producă
putea să-şi renege Ea creează teorii de
originea situată în dragul teoriilor,
imaginea arhaică aparent cu referire la
obscură. Ea conservă fapte reale sau cel
o trăsătură puţin posibile, dar cu
mitologică, tendinţa de a trece de
interpretată ca la ideal la simplul
„originalitate", iar în imaginar. Apar astfel
cazuri mai grave ca intuiţiile a
„toană", deoarece nenumărate
caracterul arhaic nu-i posibilităţi, dintre
apare imediat care însă nici una nu
specialistului care se realizează, şi, în
ignoră motivele mi- fine, imagini care nu
tologice. Forţa mai exprimă nici o
subiectivă de realitate exterioară, ci
convingere a unei sînt „doar" simboluri
astfel de idei ale incognoscibilului
obişnuieşte să fie pur şi simplu. Această
mare, cu atît mai gîndire devine astfel
mare cu cît vine mai mistică şi la fel de
puţin în atingere cu sterilă ca o gîndire
faptele exterioare. care se desfăşoară
Deşi aceluia care doar în cadrul faptelor
reprezintă ideea i se obiective. După cum
poate părea că aceasta din urmă
materialul faptic coboară la nivelul
sărăcăcios de care reprezentării faptelor,
dispune constituie cea dintîi se absoarbe
baza şi cauza în reprezentarea
credibilităţii şi nereprezentabilului,
valabilităţii propriei care nu ar putea fi
sale idei, lucrurile nu tradus nici măcar în
stau aşa, căci ideea îşi imagini.
extrage forţa de Reprezentarea faptelor
convingere din este de un
arhetipul ei incontestabil adevăr,
inconştient, care, ca căci factorul subiectiv
atare, este general este exclus, iar
valabil şi adevărat şi faptele se impun prin
va fi astfel în ele însele. Primul
eternitate. Dar acest spune: est, ergo est;
adevăr este atît de în schimb, ultimul
general şi de cogito, ergo cogito.
simbolic, încît pentru Gîndirea introvertită
a deveni un adevăr împinsă la extrem
practic de o oarecare ajunge la evidenţa
importanţă vitală, el propriei fiinţe
trebuie să se insereze subiective; la rîndu-i,
în cunoştinţele gîndirea extravertită
momentane admise şi ajunge la evidenţa
recunoscute ca atare. deplinei sale identităţi
Ce ar însemna, de cu faptul real. După
pildă, o cauzalitate cum ultima se renea-
care nu ar putea fi în gă pe sine,
nici un fel absorbindu-se cu totul
identificată în cauze în obiect, prima se
şi efecte practice? goleşte de orice
702. Gîndirea conţinut şi se
introvertită se pierde mulţumeşte cu simpla
uşor în adevărul imens sa existenţă. în felul
al factorului subiectiv.
414 T R PS
I I IH
OL
O
GI
CE
DES 4
CRI 1
ER
E
GE
NE
RA
LĂ
A
TIP
URI
LO
R
acesta, înaintarea cu alte cuvinte, o
vieţii este, în ambele nevroză avînd
cazuri, refulată din caracterul unei uzuri
funcţia de gîndire şi interne asociate cu
îndreptată către epuiza
domeniul celorlalte rea cerebrală creseîndă,
funcţii psihice, aflate deci a unei psihastenii.
pînă atunci într-o
relativă inconştienţă. Tipul gîndire
Sărăcirea gîndirii introvertită
introvertite în materie 704. După cum, de
de fapte obiective este pildă, un Darwin ar
compensată de o ilustra tipul normal
abundenţă de fapte al gîndirii extravertite,
inconştiente. Cu cit Kant bunăoară, opus
conştiinţa limitează lui, ar ilustra tipul
funcţia gîndirii la un
cerc foarte restrîns şi pe
cît posibil vid, dar care
pare să conţină întreaga
plenitudine a divinului,
cu atit fantezia
inconştientă se
îmbogăţeşte cu o
multitudine de fapte de
formă arhaică, un
pandemonium de
dimensiuni magice şi
iraţionale care, potrivit
genului de funcţie care
înlocuieşte gîndi-rea ca
purtătoare a vieţii,
dobîndesc o înfăţişare
specială. Dacă este
vorba de funcţia
intuitivă, atunci
„cealaltă parte" este
văzută cu ochii unui
Kubin sau unui
Meyrink. Dacă avem a
face cu funcţia simţirii,
atunci apar relaţii şi
judecăţi afective fantas-
tice, nemaiauzite, de
caracter contradictoriu
şi incomprehensibil.
Dacă, în fine, este
vorba de funcţia
senzaţiei, atunci
simţurile descoperă
lucruri noi, nemaitrăite
înainte în propriul corp
şi în afara lui. O
examinare amănunţită a
acestor transformări
poate demonstra fără
dificultate apariţia aici
a unei psihologii primi-
tive cu toate
caracteristicile ei.
Fireşte, experienţa de
viaţă nu este în acest
caz doar primitivă, ci
şi simbolică, şi cu cît
ea are o înfăţişare mai
veche, mai originară,
cu atît este mai
aproape de adevăruri
viitoare. Căci tot ceea
ce este vechi în
inconştientul nostru
semnifică ceea ce
urmează să vină.
703. în împrejurări
obişnuite, nici măcar
trecerea de „cealaltă
parte" nu izbuteşte,
nemaivorbind de
traversarea salutară a
in
conştientului. Trecerea
spre „cealaltă parte"
este de cele mai
multe ori împiedicată de
rezistenţa conştientă la
supunerea eului
de către realul
inconştient, de către
realitatea determinantă
a
obiectului inconştient.
Starea este o disociere,
normal al gîndirii chip negativ, cu alte
introvertite. După cum cuvinte că, în cazul cel
primul se exprimă în mai bun, el este
fapte, tot astfel cel de conştient de propria sa
al doilea se revendică inutilitate, iar în cazuri
de la factorul su- mai grave se simte
biectiv. Darwin tinde direct respins ca fiind
către chnpul larg al supărător. Această
faptelor obiective, relaţie negativă cu
Kant, în schimb, îşi obiectul, de la indi-
rezervă o critică a ferenţă pînă la
cunoaşterii în genere. respingere, îl
Dacă îl luăm pe un caracterizează pe orice
Cuvier şi îi opunem un introvertit şi face în
Nietzsche, opoziţiile se genere extrem de
ascut şi mai mult. dificilă descrierea
705. Tipul gîndire tipului. în el toate tind
introvertită este să dispară şi să se
caracterizat de primatul ascundă. Judecata sa
gîndirii mai sus pare rece, inflexibilă,
descrise. El este, ca şi arbitrară şi brutală
omologul său pentru că este raportată
extravertit, determinat mai puţin la obiect şi
în chip hotărîtor de idei mai mult la subiect. în
care nu izvorăsc din ea nu se simte nimic
datul obiectiv, ci din din ceea ce ar conferi
fondul subiectiv. El îşi obiectului o valoare
va urma, ca şi extraver- mai înaltă; ca trece
titul, propriile idei, dar întotdeauna cumva
în sens invers, nu spre dincolo de obiect,
exterior, ci spre lăsînd să se simtă o
interior. El tinde să anume superioritate a
aprofundeze, nu să se subiectului. Politeţe,
extindă. Prin această amabilitate, afabilitate
dispoziţie pot exista dar adesea cu
fundamentală, el se o nuanţă de îngrijorare
deosebeşte într-o care trădează intenţia
măsură considerabilă şi ascunsă de dezarmare a
în mod izbitor de adversarului, care
extravertit. Ceea ce îl trebuie liniştit sau
caracterizează pe redus la tăcere, căci ar
acesta, anume relaţia putea deveni turbulent.
intensă cu obiectul, îi El nu este, de fapt, un
lipseşte celuilalt, uneori adversar, dar dacă e
cu desăvîrşire, ca de sensibil, se va simţi
altfel oricărui tip respins sau chiar
introvertit. Dacă depreciat. Obiectul este
obiectul ales de întotdeauna cumva
introvertit este un om, neglijat sau, în cazuri
atunci acesta simte lim- mai grave, înconjurat
pede că, de fapt, el nu e de inutile măsuri de
luat în seamă decît în precauţie.
L
41b ca o mamă grijulie cu
TIPURI PSIHOLOGICE propriii prunci; ci Ic
expune doar şi se
Acestui tip îi place supără cel mult,
astfel să dispară într-un văzînd că ele nu
nor de neînţelegeri, progresează de la
care devine cu atît mai sine. Lipsa lui, adesea
dens cu cît el încearcă, enormă, de însuşiri
ajutat de funcţiile sale practice sau repulsia
inferioare, să adopte faţă de orice fel de re-
compensator masca clamă îi dau concursul
unei anume urbanităţi, în acest sens. Dacă
aflată însă adesea într- produsul propriu îi
un contrast violent cu apare subiectivmente
natura sa reală, în corect şi adevărat, el
dezvoltarea propriilor trebuie negreşit să şi fie
idei, nu se dă în lături astfel, iar ceilalţi
din faţa nici-unui trebuie să se supună
demers oricît de pur şi simplu acestui
temerar, nu alungă nici adevăr. Cu greu va
un gînd, pe motiv că ar încerca să cîştigc pe
fi primejdios, cineva, mai ales pe
revoluţionar, eretic sau cineva influent, de
jignitor; în schimb este partea sa. Iar dacă
cuprins de o mare totuşi o va face, va pro-
anxietate de îndată ce ceda atît de
cutezanţa sa pare să neîndemînatic îneît va
devină realitate. Aşa obţine exact contrariul a
ceva îi este foarte ceea ce şi-a dorit. Cu
neplăcut. Chiar dacă concurenţii din propriul
îşi trimite ideile în domeniu face de obicei
lume, el nu procedează experienţe proaste,
nefiind niciodată 417
capabil să le cucerească DESCRIE
RE
favoarea; de regulă, le GENERAL
dă chiar a înţelege că îi ĂA
sînt complet indiferenţi. TIPURILO
R
706. în urmărirea
ideilor lui se dovedeşte felul de scrupule. Pe cît
a fi îndărătnic, obstinat de clară îi este structura
şi neinfluenţabil, ceea intimă a gîndu-rilor, pe
ce contrastează ciudat atît de neclar îi este
cu sugesti-bilitatea sa locul ce le revine
la influenţe personale. acestora in lumea reală
Recunoscînd lipsa şi modul în care ele
aparentă de aparţin lumii reale. El
periculozitate a acceptă greu că ceea ce
obiectului, acest tip este limpede pentru el
este extrem de nu este limpede şi
accesibil tocmai pentru ceilalţi. Stilul îi
elementelor inferioare este de cele mai multe
valoric, care îl ori îngreunat de tot
invadează din direcţia felul de adausuri,
inconştientului. El se limitări, prevederi,
lasă brutalizat şi îndoieli, izvorînd,
exploatat în chipul cel toate, din scrupulele
mai ruşinos, numai să sale. în lucru
nu fie tulburat în avansează încet. El
urmărirea ideilor sale. este fie tăcut, fie dă
Nu observă nici măcar peste oameni care nu îl
atunci cînd este jefuit înţeleg; de aici deduce
pe la spate şi practic că oamenii sînt
păgubit, căci pentru el nemăsurat de proşti.
relaţia cu obiectul nu e Dacă se întîmplă să fie
decît secundară, iar înţeles, atunci se lasă
evaluarea obiectivă a pradă unei
produsului său este şi supraaprecieri naive.
ea inconştientă. Devine uşor victima fe-
Deoarece îşi gîndeşte meilor orgolioase care
problemele pe cît se pricep să exploateze
posibil pînă la capăt, lipsa lui de spirit critic
le complică şi se lasă faţă de obiect sau
permanent năpădit de evoluează către
tot celibatarul mizantrop
cu inimă de copil.
Adesea, însăşi
înfăţişarea sa
exterioară are ceva
neîndemînatic, uneori e
penibil de îngrijit, spre
a evita să producă
senzaţie, alteori chiar
remarcabil de nepăsător,
de o naivitate
copilăroasă. în
domeniul său de
specialitate suscită con-
trarietăţi aprinse la
care nu ştie cum să
reacţioneze, dacă nu
cumva se lasă antrenat,
în virtutea afectului său
primitiv, într-o
polemică pe cît de
caustică, pe atît de
sterilă. în cercuri largi
trece drept o persoană
dură şi autoritară. Cu
cît e mai bine cunoscut,
cu atît este apreciat mai
favorabil, iar cei
apropiaţi ştiu să-i
preţuiască în chipul cel
mai înalt intimitatea.
Străinilor le apare
rebarbativ, inaccesibil
şi orgolios, adesea
chiar înveninat ca
urmare a prejudecăţilor
sale defavorabile
societăţii. Ca profesor
are o influenţă scăzută,
deoarece nu cunoaşte
mentalitatea elevilor
săi. De altfel,
învăţămîntul nu îl
interesează nicidecum,
în afară de situaţia în
care îi furnizează
întîmplător o problemă
teoretică. Este un
profesor slab, căci în personal devine
timpul predării nu se antipatic străinilor şi de
mulţumeşte doar să aceea mai dependent
expună materia, ci se de cei apropiaţi.
şi gîndeşte la ea. Limbajul i se face mai
707. O dată cu personal şi mai dur,
intensificarea ideile i se adîncesc,
trăsăturilor tipologice, dar nu se mai pot
convingerile sale îi exprima suficient prin
devin mai rigide, mai materia existentă.
inflexibile. Exclude Emotivitatea şi
influenţele străine, iar sensibilitatea com-
41 T DE
8 I SC
RI
ER
E
G
EN
ER
AL
Ă
A
TI
PU
RI
L
O
R
41 9
pensează ceea ce pot atribui toate
lipseşte. înrîuririle influenţele obiectuale
străine, pe care în supărătoare cărora
exterior le respinge tipul gîndire
energic, se exercită introvertită le este
asupra lui din interior, supus. Măsurile de
din direcţia autopro-tecţie pe care
inconştientului şi el astfel de oameni
trebuie, în schimb, să obişnuiesc să le ia şi
adune dovezi zonele de obstacole pe
împotriva lor, şi care obişnuiesc să le
anume lucruri care aştearnă în jurul lor
celor din afară le par sînt suficient de
cu totul de prisos. cunoscute spre a nu fi
Deoarece, în virtutea nevoie să mai insist
lipsei de relaţie cu aici asupra lor. Toate
obiectul, conştiinţa i se acestea sînt puse în
subiectivizează, slujba apărării de
esenţial i se pare a fi influenţe „magice";
ceea ce se referă în aici intră şi teama de
secret la persoana sa. sexul feminin.
El începe să confunde
adevărul său subiectiv
cu propria persoană.
Nu va încerca, ce-i
drept, să forţeze pe
nimeni să-i adopte
convingerile, dar, plin
de venin, se va
împotrivi oricărei
critici, oricît de
întemeiate. Se va izola
astfel treptat în orice
privinţă. Ideile sale,
iniţial rodnice, devin
cu timpul distructive,
înveninate fiind de
amărăciune conden-
sată. O dată cu
izolarea de exterior,
creşte lupta cu
înrîurirea exercitată de
inconştient, care
ajunge cu timpul să îl
paralizeze. O pornire
accentuată către
singurătate ar trebui să
îl apere de înrîuririle
inconştiente, dar ea îl
împinge, de regulă,
mai adînc în conflictul
care îl macină
lăuntric.
708. Raportată la
dezvoltarea ideilor
care se apropie într-o
măsură crescîndă de
valabilitatea eternă a
imaginilor primordiale,
gîndirea tipului
introvertit este pozitivă
şi sintetică. Dacă însă
corelaţia ideilor cu
experienţa obiectivă se
relaxează, atunci ele se
mitologizează şi devin
false pentru momentul
istoric dat. Prin
urmare, pentru
contemporani această
gîndire are valoare
atîta timp cît rămîne
vizibil şi
comprehensibil
corelată cu faptele cu-
noscute în epoca
respectivă. Odată
mitologizată, gîndirea
devine irelevantă şi se
prăbuşeşte în ea însăşi.
Funcţiile relativ incon-
ştiente ale simţirii,
intuiţiei şi senzitivităţii
care se opun acestei
gîndiri sînt inferioare şi
au un caracter primitiv
extravertit; acestuia i se
Simţirea deasupra obiectelor,
709. Simţirea care nu corespund
introvertită este în niciodată ţelului său,
principal determinată aparent fără să le
de fac observe. El aspiră la o
torul subiectiv, ceea intensitate interioară la
ce face ca judecata care obiectele
afectivă să se deose contribuie cel mult cu
bească tot atît de un impuls. Adîncimea
substanţial de simţirea acestui sentiment se
extravertită precum se poate doar intui, nu şi
deosebeşte introvertirea sesiza limpede. El
gîndirii de extravertirea îi face pe oameni
ei. Este fără în tăcuţi şi greu
doială unul din cele accesibili, căci se
mai dificile lucruri retrag ca o
acela de a reprezenta mimoză în faţa
intelectualmente brutalităţii obiectului,
procesul afectiv spre a umple planul
introvertit sau de a-1 se
descrie cund al subiectului.
fie şi aproximativ, cu Pentru a se proteja,
toate că natura sentimentul împinge în
particulară a acestei prim-plan judecăţi
simţiri negative de ordin
ne izbeşte de îndată afectiv sau o izbitoare
ce o percepem. in
Deoarece este în diferenţă.
primul 710. Imaginile
rînd supusă unor primordiale sînt, după
precondiţii subiective cum se ştie, atît idee
şi doar în al doilea rînd cît
se ocupă de obiect, şi sentiment. Motiv
simţirea introvertită se pentru care idei
manifestă mult mai fundamentale ca
puţin şi, de regulă, Dumne
echivoc. Este o simţire zeu, libertate şi
care aparent devalo nemurire sînt în egală
rizează obiectele şi măsură valori afective
care de aceea se şi
exprimă mai cu seamă idei. în consecinţă, tot
ne ceea ce s-a spus
gativ. Existenţa unui despre gîndirea intro
sentiment pozitiv poate vertită s-ar putea
fi doar indirect de raporta şi la simţirea
dusă. Acest sentiment introvertită, doar că în
nu încearcă să se acest caz este simţit
adapteze obiectului, ci ceea ce în celălalt caz
să i se supraordoneze, este gîndit. Faptul
tinzînd inconştient să că, de regulă, gîndurile
realizeze imaginile pot fi exprimate mai
care îi slujesc de bază. inteligibil decît sen
El caută de aceea timentele face însă ca
necontenit o imagine simţirea introvertită
de negăsit în realitate, să aibă nevoie —
pe care ar fi văzut-o pentru a-şi reprezenta
cîndva. Alunecă pe sau a-şi comunica în
afară fie şi aproxi-
42 T RI
0 I D ER
E E
GE
NE
RA
LA
A
TI
PU
RI
LO
R
421
mativ bogăţia — de o se detaşează de orice
capacitate de tradiţie. Gîndirea
exprimare lingvistică inconştientă cade cu
şi artistică neobişnuită. atît
Gîndirea subiectivă mai mult pradă forţei
poate fi cu dificultate datului obiectiv.
înţeleasă în mod
adecvat, tocmai din Tipul simţire
cauza lipsei ei de introvertită
raportare la exterior; 712. Primatul
acelaşi lucru este simţirii introvertite l-
valabil, dar într-o am întîlnit mai cu
măsură chiar mai mare, seamă
şi pentru simţirea la femei. Acestora li se
subiectivă. Spre a se potriveşte proverbul
împărtăşi celorlalţi, ea „apele liniştite sînt
trebuie să găsească o adînci". Ele sînt de
formă exterioară, cele mai multe ori
capabilă pe de-o parte tăcute, greu
să preia simţirea accesibile,
subiectivă, pe de alta
să o transmită ce-
luilalt, spre a trezi în
aceasta un proces
analog. în virtutea ega-
lităţii interioare (ca şi
exterioare) relativ
mari dintre oameni,
acest efect se poate
chiar obţine, cu toate
că este extrem de di-
ficil a găsi o formă
potrivită
sentimentului, atîta
timp cît simţirea se
orientează într-adevăr
mai cu seamă către
tezaurul de imagini
primordiale. Dacă este
însă falsificată de
egocentrism, atunci ea
devine antipatică,
deoarece se ocupă
precumpănitor de ea.
în acest caz, ea lasă
inevitabil impresia de
amor propriu sen-
timental, de tendinţa
de-a se face interesantă
şi chiar de auto-
contemplare maladivă.
După cum conştiinţa
subiectivă a gîndirii
introvertite aspiră să
ajungă la o abstracţie
şi nu atinge astfel
decît intensitatea
maximă a unui proces
de gîndire vid, tot
astfel simţirea
egocentrică se
adînceşte într-o
personalitate lipsită de
conţinut, care se simte
doar pe sine. Această
fază este de natură
mistico-extatică; ea
pregăteşte trecerea
către funcţiile
extravertite, refulate
de simţire.
711. După cum
gîndirii introvertite i
se opune o simţire pri
mitivă de care se
ataşează obiecte cu
forţă magică, tot
astfel
simţirii introvertite i
se opune o gîndire
primitivă care nu are
pereche în ce priveşte
concreteţea şi
aservirea faţă de
fapte.
Simţirea se
emancipează treptat de
relaţia cu obiectul şi îşi
cre
ează o libertate de
acţiune şi de conştiinţă
doar subiectivă care
incomprehensibile, sau, cu alte cuvinte,
ascunzîndu-se adesea „răcite" printr-o
în spatele unei măşti judecată negativă de
copilăroase sau banale, ordin afectiv. Deşi
dispunînd nu o dată de există permanent
un temperament deschiderea către o
melancolic. Ele nu înaintare calmă şi
strălucesc, nu ies în armonioasă în comun,
evidenţă. Deoarece se nu se manifestă nici un
lasă conduse în special fel de amabilitate
de sentimentul lor pentru obiectul străin,
orientat subiectiv, nici un fel de
mobilurile lor reale bunăvoinţă caldă, ci o
rămîn de cele mai atitudine de aparentă
multe ori ascunse. în indiferenţă, răceală şi
exterior arată un mod chiar distanţare.
şters dar armonios de Uneori se transmite ce-
a fi, un calm plăcut, o luilalt sentimentul
egalitate de umoare zădărniciei propriei
simpatică ce nu ţine existenţe. Faţă de ceva
să-1 determine, să-1 copleşitor, entuziast,
impresioneze, eventual acest tip adoptă mai
să-1 îndoctrineze şi să- întîi o neutralitate bi-
1 transforme pe nevoitoare, uneori cu o
celălalt. Dacă această nuanţă de superioritate
latură exterioară este şi de critică, ce frînge
ceva mai acuzată, uşor elanul unui obiect
apare bănuiala de sensibil. O emoţie
uşoară indiferenţă şi impetuoasă poate fi
răceală, defecte care însă respinsă brutal cu
se pot agrava pînă la răceală glacială, dacă
nepăsare faţă de ea nu se revarsă asupra
fericirea sau nefericirea individului din direcţia
celor din jur. Se simte inconştientului, cu alte
atunci limpede cuvinte, dacă nu
mişcarea de însufleţeşte o imagine
desprindere de obiect afectivă primordială şi
a sentimentului. La nu înrobeşte simţirea
timpul normal, atare acestui tip. într-un
situaţie intervine doar asemenea caz, o astfel
atunci cînd influenţa de femeie simte pe
obiectului este cumva moment un fel de
prea intensă. paralizie, împotriva
Acompaniamentul căreia se va ridica mai
armonios al tîrziu, inevitabil, o
sentimentului se rezistenţă cu atît mai
produce numai atunci violentă, care va atinge
cînd obiectul, aflat într- obiectul în punctul său
o situaţie afectivă cel mai nevralgic.
medie, se mişcă pe Relaţia cu obiectul va
traiectoria sa şi nu fi pe cît posibil
încearcă să încrucişeze menţinută într-o stare
drumul altuia. Nu afectivă medie, calmă
există nici o şi sigură, cu
participare la emoţiile respingerea
propriu-zise ale îndărătnică a pasiunii
obiectului; acestea sînt şi
temperate şi respinse
42 T D 4
2 I E 2
3
Rezumatul imperceptibilă în
tipurilor raţionale fiecare caz particular,
716. Cele două produce în ansamblu
tipuri precedente sînt opoziţii irezolvabile,
raţionale, întemeindu- cu atît mai iritante cu
se pe funcţiile cît se ignoră mai mult
raţionale judicative. deplasările minimale
Judecata raţională se de punct de vedere,
bazează nu doar pe determinate de
datul obiectiv, ci şi pe premisele psihologice.
cel subiectiv. O eroare esenţială, dar
Predominanţa unuia care se produce
sau a altuia dintre regulat, este
factori, determinată de următoarea: ne
o dispoziţie psihică străduim să
existentă adesea încă descoperim o eroare
din prima tinereţe, de raţionament în loc
constrînge raţiunea să să recunoaştem o
se încline. O judecată diferenţă de premise
cu adevărat raţională psihologice. O astfel
ar trebui să se refere de recunoaştere este
atît la factorul dificilă pentru orice
obiectiv, cit şi la cel tip raţional, căci ea îi
subiectiv şi să poată sub-
da seama în egală
măsură de amîndoi.
Aceasta ar fi însă un
caz ideal şi ar
presupune o
dezvoltare egală a
extraversiei şi a in-
troversiei. Ambele
mişcări însă se exclud
reciproc şi, atîta vre-
me cît există dilema
lor, ele nu pot evolua
în paralel, ci cel mult
se pot succeda. De
aceea, în împrejurări
obişnuite nu poate
exista o raţiune ideală.
Un tip raţional are
întotdeauna o raţiune
tipic variată. Tipurile
raţionale introvertite
au fără îndoială o
judecată raţională,
doar că ea se
orientează mai
degrabă după factorul
subiectiv. Nu e nevoie
să se distorsioneze
logica, deoarece uni-
lateralitatea este
cuprinsă în premisă:
premisa este
predominanţa, înaintea
oricăror concluzii şi
judecăţi, a factorului
subiectiv. El se
prezintă din capul
locului cu o valoare
firesc mai mare decît
aceea a factorului
obiectiv. Este vorba în
acest caz, după cum
am spus, nu de o
valoare anume
atribuită, ci de o
dispoziţie naturală,
preexistentă oricărei
atribuiri de valoare. De
aici faptul că
introvertitului judecata
raţiunii îi apare puţin
altminteri decît
extravertitului. Pentru
a aminti de cazul cel
mai general, acest lanţ
de concluzii care duce
la factorul subiectiv îi
apare introvertitului
ceva mai raţional
decît acela care duce
la obiect. Această
diferenţă, mai întîi
minimă, aproape
minează valabilitatea mirăm că tocmai în
aparent absolută a epoca noastră şi mai
propriului principiu cu seamă în acele
şi îl predă pe acesta mişcări care
opusului său, ceea ce devansează întrucîtva
echivalează cu o prezentul, factorul
catastrofă. subiectiv se manifestă
717. Tipul în mod exagerat şi,
introvertit este chiar prin urmare, lipsit de
mai mult decît cel gust şi caricatural. Mă
extravertit supus refer la arta
acestei neînţelegeri; contemporană.
nu fiindcă Subaprecierea
extravertitul ar propriului principiu îl
reprezenta pentru el un face pe introvertit
adversar mai egoist şi îi impune
necruţător sau mai psihologia
critic decît ar putea el exploatatului. Cu cît
însuşi să fie, ci devine mai egoist, cu
deoarece stilul epocii atît ceilalţi, care
la care participă este participă aparent fără
împotriva lui. El se rezervă la stilul
află în minoritate nu contemporan, îi par a
faţă de extravertit, ci fi exploatatorii de care
faţă de concepţia trebuie să se ferească
generală de viaţă a şi să se apere. Nu
occidentalilor; şi nu observă de cele mai
din punct de vedere multe ori că eroarea lui
numeric, ci potrivit principală rezidă în
sentimentelor sale. faptul că nu ţine la
Deoarece participă factorul subiectiv cu
convingător la stilul aceeaşi fidelitate şi cu
general, el se acelaşi devotament de
subminează pe sine, care extravertitul dă
căci stilul dovadă orientîndu-se
contemporan care ţine către obiect.
aproape în Subapreciindu-şi
exclusivitate cont de propriile principii,
vizibil şi tangibil se pornirea sa către
opune principiului egoism devine
său. El trebuie să inevitabilă, justificînd
devalorizeze factorul -astfel tocmai
subiectiv din cauza prejudecata pe care
invizibilităţii acestuia extravertitul o
şi să se constrîngă să nutreşte în legătură cu
participe la el. Dacă ar rămîne
supraevaluarea devotat principiului
extravertită a său, ar fi fundamental
obiectului. El însuşi fals să fie socotit
preţuieşte prea puţin egoist; justificarea
factorul subiectiv şi atitudinii sale s-ar
este bîntuit, în schimb, confirma prin efectele
de complexe de ei generale, iar
inferioritate. Nu neînţelegerile s-ar
trebuie de aceea să ne risipi.
42 I 4
6 R 2
7
Senzaţia cu
fidelitate, fiecare tablou
718. Şi senzaţia,
va fi diferit, nu doar în
legată potrivit naturii ci
virtutea unor
de obiect, este su
competenţe felurite, ci în
pusă în atitudinea
principal ca urmare a unui
introvertită unei
mod diferit
schimbări importante.
de a vedea; la unele tablouri
Şi ca
se va putea chiar vedea o
comportă un factor
deosebire
subiectiv, căci alături
psihică exprimată în
de obiectul perceput
atmosferă, în mişcarea
se află un subiect care
culorii .şi a desenu
percepe şi care adaugă la
lui. Aceste însuşiri trădează
excitaţia obiec
o participare mai mult sau
tivă dispoziţia sa
mai puţin
subiectivă. Senzaţia se
intensă a factorului
întemeiază in atitudinea
subiectiv.
introvertită
precumpănitor pe latura 719. Factorul subiectiv
subiectivă a percepţiei. al senzaţiei este în esenţă
Ce acelaşi ca
se înţelege prin aceasta şi in cazul funcţiilor
poate fi cel mai bine descrise mai sus. Este o
ilustrat de opere dispoziţie incon
de artă care reproduc ştientă care transformă
obiecte exterioare. percepţia senzorială din
Dacă, de pildă, mai chiar clipa apa
mulţi pictori pictează riţiei ei, retezîndu-i astfel
acelaşi peisaj, caracterul de pur efect al
străduindu-se să-I redea obiectului.
în acest caz, senzaţia se pe atitudinea obiectivă a
referă precumpănitor la lucrurilor. Ea nu lasă
subiect şi abia impresia că ar fi
in al doilea rind la un produs al conştiinţei,
obiect. Cit de puternic pentru aşa ceva e prea
este factorul subiectiv genuină. Dar
ne arată cel mai desluşit lasă, în schimb, impresia
arta. Predominanţa de produs psihic, căci în ea
factorului subiectiv sînt recog-
merge ocazional pînă la noscibile elemente ale
reprimarea totală a unei ordini psihice
influenţei obiectului superioare. Acestea
şi totuşi senzaţia rămîne însă nu coincid întru totul
senzaţie; doar că ea cu conţinuturile
devine o percepţie conştiinţei. E vorba
a factorului subiectiv,
de premise sau dispoziţii
iar influenţa obiectului
colectiv-inconştiente, de
coboară la rang
imagini mi
de simplu stimulator.
tologice, de posibilităţi
Senzaţia introvertită se
primordiale, de
dezvoltă în această
reprezentări. Percepţia
direcţie. Nu există o
subiectivă este încărcată de
percepţie senzorială
semnificaţie. Ea spune mai
corectă, dar s-ar zice
că obiectele nu pătrund mult de
de fapt în subiect, ci că cît simpla imagine a
subiectul vede obiectului, dar fireşte doar
lucrurile cu totul altfel aceluia pentru
dccît ceilalţi oameni sau care factorul subiectiv
că vede cu totul înseamnă în genere ceva.
altfel de lucruri. într- Altuia i se pare
adevăr, subiectul I că imp resia
percepe aceleaşi lucruri sub iectiv ă rep rodu să nu
ca orişicine, dar nu s eamăn ă înd eajuns cu
zăboveşte asupra purei b obiectul şi de aceea
acţiuni a obiectului, şi-a ratat scopul. Senzaţia
ci se ocupă de percepţia introvertită sesi-
subiectivă declanşată de F zează mai degrabă
stimulul obiec- fundalul lumii fizice decît
suprafaţa ei. Ea
720. Percepţia • nu percepe, ca fiind
subiectivă este vizibil determinantă, realitatea
diferită de cea obiectivă. obiectului, ci reali-
Nu o întîlnim decit cel tatea factorului
mult sugerată în obiect, subiectiv, anume a
adică ca poate imaginilor
fi asemănătoare la alţi primordiale care
oameni, dar nu poate fi reprezintă în
direct întemeiată totalitatea lor o
lume psihică
reflectată. Această
reflectare are însă
capacitatea
particulară de a
oglindi conţinu-
turile actuale ale
conştiinţei nu sub
forma lor curentă,
cunoscută nouă, ci
în anume sens sub
specie aeternitatis,
adică aşa precum ar
putea să o vadă o
conştiinţă în vîrstă
de milioane de ani.
O astfel de
conştiinţă ar vedea
devenirea şi
dispariţia lucrurilor
concomitent cu
fiinţa lor prezentă
şi momentană, şi
nu doar cu aceasta,
ci şi cu aceea care
a existat înainte de
devenirea ei şi care
va continua să
existe după
dispariţia ei.
Momentul actual
nu are pentru
această conştiinţă
nici un fel de
verosimilitate. Fi-
reşte, e vorba aici
doar de un simbol
de care mă folosesc
pentru a ilustra
cumva senzaţia
introvertită.
Aceasta mijloceşte
o imagine care
reproduce mai
puţin obiectul sesizează fiinţa
decît îl învăluie momentană,
într-un evidentă a
precipitat de lucrurilor.
experienţă
subiectivă Tipul senzaţie
străveche şi introvertită
viitoare. Simpla 721. Primatul
impresie senzaţiei
senzorială se introvertite
dezvoltă astfel produce un tip bine
în direcţia definit,
bogăţiei intui- caracterizat de
tive din adînc, anume
în timp ce particularităţi.
senzaţia Este un tip
extravertită iraţional în
428 IL
T E
I PS
IH
OL
O
GI
CE
DES 4
CRI 2
ERE
GEN
ERA
LĂ
A
TIP
URI
LOR
sensul că, la nivel obiectului nu ar
evenimenţial, opţiunile pătrunde pînă la
lui sînt determinate nu subiect. O astfel de
de judecăţi raţionale, impresie este corectă
ci de ceea ce tocmai în măsura în care un
se întîmplă. în vreme conţinut subiectiv,
ce tipul senzaţie provenind din
extravertită este inconştient, se
determinat de strecoară între subiect
intensitatea acţiunii şi obiect, captînd
obiectului, tipul acţiunea acestuia din
senzaţie introvertită se urmă. Penetrarea se
orientează după poate face atît de
intensitatea brutal încît se creează
participării subiective impresia că individul
a senzaţiei declanşate se apără direct de
de stimulul obiectiv. efectele obiectului. în
Evident, nu este nici cazuri cumva mai
un raport proporţional marcate, o astfel de
între obiect şi apărare protectoare se
senzaţie, ci unul şi produce. Dacă
aparent total inconştientul este doar
disproporţionat şi cu puţin mai întărit,
arbitrar. Nu este participarea subiectivă
niciodată previzibil a senzaţiei devine atît
din afară ce va face de vie, încît
impresie şi ce nu.
Dacă ar exista o
proporţionalitate între
intensitatea senzaţiei,
pe de-o parte,
capacitatea şi voinţa
de expresie, pe de altă
parte, atunci
iraţionalitatea acestui
tip ar fi extraordinar
de izbitoare. Ceea ce
se întîmplă cînd,
bunăoară, avem de-a
face cu un artist
creator. Dar astfel de
cazuri sînt
excepţionale, iar
dificultatea de
exprimare proprie
introvertitului ascunde
şi caracterul iraţional
al acestuia.
Dimpotrivă, el poate
izbi prin liniştea, prin
pasivitatea sau
stăpînirea raţională de
sine. Această
particularitate care
induce în eroare
judecata superficială
îşi datorează existenţa
absenţei raportării la
obiect. în mod
normal, obiectul nu
este devalorizat
conştient, dar
atractivitatea îi este
retrasă, înlocuită fiind
cu o reacţie subiectivă
care nu mai ţine
seama de realitatea
obiectului, ceea ce
echivalează, fireşte,
cu o devalorizare a
obiectului. în prezenţa
unui astfel de tip eşti
îndemnat să te întrebi
de ce există de fapt,
care este legitimitatea
existenţială a
obiectelor, de vreme
ce esenţialul se
desfăşoară în afara
lor. Aceste îndoieli
pot fi întemeiate în
cazuri extreme, în
mod normal însă nu,
căci pentru senzaţie,
stimulul obiectiv
rămîne indispensabil,
doar că el produce
altceva decît ceea ce
s-ar putea bănui în
virtutea stării
exterioare de fapt.
722. Privind
lucrurile din afară este
ca şi cum influenţa
acoperă aproape în redusă şi care se
întregime acţiunea străduieşte necontenit
obiectului. De unde, să liniştească şi să
pentru obiect, echilibreze. Ceea ce
sentimentul unei este situat prea jos se
totale devalorizări, iar înalţă puţin, ceea ce e
pentru subiect, o situat prea sus se
interpretare iluzorie a coboară, entuziasmul
realităţii, care în se domoleşte,
cazuri patologice extravaganţa se
merge atît de departe înfrinează,
încît individul nu mai neobişnuitul se reduce
este in stare să dis- la formula „justă",
tingă între obiectul totul pentru a menţine
real şi percepţia în limite necesare
subiectivă. Deşi o acţiunea obiectului.
distincţie atît de Drept urmare, şi acest
importantă dispare tip produce un efect
total abia în stări apăsător asupra celor
aproape psihotice, din jur, în măsura în
percepţia subiectivă care candoarea lui este
poate, cu mult timp îndoielnică. Dacă însă
înainte, să influenţeze ea este reală, individul
într-o foarte mare devine lesne victima
măsură gîndirea, agresivităţii şi a
simţirea şi acţiunea, despotismului altora.
deşi obiectul este clar De astfel de oameni se
perceput în întreaga sa abuzează în genere,
realitate. în cazurile în ceea ce îi determină să
care influenţa se răzbune nepotrivit
obiectului pătrunde, în prin îndărătnicie şi
virtutea unor rezistenţă sporită.
împrejurări speciale, 723. Dacă lipseşte
de pildă, a unei capacitatea de
intensităţi particulare exprimare artistică,
a lui sau a analogiei toate impresiile se
totale cu imaginea strîng în interior, în
inconştientă, pînă la profunzime, şi
subiect, acest tip în domină conştiinţa,
varianta sa normală fără ca aceasta să
este determinat să poată găsi expresia
acţioneze conform cu conştientă care s-o
modelul său elibereze de impresia
inconştient. Această fascinantă. Pentru
acţiune are în raport impresiile sale, acest
cu realitatea obiectivă tip dispune într-o
un caracter iluzoriu şi oarecare măsură doar
de aceea extrem de de posibilităţi arhaice
straniu. Ea dezvăluie de exprimare, căci
dintr-o dată gîndirea şi simţirea
subiectivitatea străină lui sînt relativ
de realitate a tipului în inconştiente, iar în
discuţie. Acolo însă măsura în care sînt
unde influenţa conştiente au la
obiectului nu pătrunde îndemînă doar
cu totul, ca întîlneşte o expresii
neutralitate indispensabile, banale
binevoitoare care tră- şi cotidiene. Ca funcţii
dează o participare conştiente, ele sînt
43 T U DE
0 I R SC
I RI
ER
E
G
EN
ER
AL
Ă
A
TI
PU
RI
L
O
R
431
1 Diagnostisclie
Assoziationsstudien
[Gesammelte Werke, II].
442 obligaţia de a
TIPURILE PSIHOLOGICE
determina şi fixa, fie
şi aproximativ,
742. Părăsind însă termenii pe care îi
domeniul faptelor utilizează; cel mai
sesizabile prin număr nimerit
şi este să se explice
măsură, sîntem reduşi sensul fiecărui termen
la concepte care în aşa fel încît oricine
trebuie să ni le să poată înţelege
înlocu accepţia în care el
iască pe acestea. este folosit.
Precizia pe care o 744. Pentru a
conferă faptelor răspunde acestei
observate, necesităţi, îmi voi
măsura şi numărul, explica mai
poate fi înlocuită jos, în ordine
doar de exactitatea alfabetică, principalele
con concepte psihologice.
ceptuală. Or, aşa cum Tot
ştie orice cercetător odată îl rog pe cititor
care lucrează în acest să binevoiască a-şi
domeniu, conceptele aminti de aceste lămu
psihologice curente riri în caz că are
suferă de o imprecizie îndoieli. E de la sine
şi de o multiplicitate înţeles că explicaţiile
de sensuri atît de şi
mare, încît abia dacă definiţiile ce urmează
ne arată doar sensul în
putem înţelege unii care utilizez eu con
cu ceilalţi. Să luăm, ceptele în discuţie, fără
de pildă, noţiunea de a pretinde că această
„sentiment", să ne întrebuinţare e sin
reprezentăm tot ceea gura posibilă sau că e
ce acoperă ea; şi vom neapărat cea corectă.
avea o imagine a 745. Abstracţie.
variabilităţii şi a Abstracţia este, după
multiplicităţii de sens cum indică şi
a con cuvîntul,
ceptelor psihologice. o extragere sau o
Şi totuşi această desprindere a unui
noţiune exprimă ceva conţinut anume (a
ca unei
racteristic, inaccesibil
măsurii şi numărului,
dar care există în
chip indiscutabil,
ceva la care nu putem
renunţa precum a re
nunţat Wundt în
psihologia sa
fiziologică; nu putem
nega aces
tor stări de fapt
calitatea de
fenomene
fundamentale şi nu le
putem înlocui cu
faptele elementare,
după cum nu le putem
di
zolva în acestea. Ar
însemna să suprimăm
astfel o bună parte
de psihologie.
743. Pentru a evita
inconvenientul care
decurge din supra-
estimarea metodicii
ştiinţelor naturii,
sîntem obligaţi să
recur
gem la concepte
solide. Spre a ajunge
la ele este în orice
caz
nevoie de colaborarea
unui marc număr de
persoane, de un fel
de consensus
gentium. Cum e
imposibil de obţinut
imediat aşa
ceva, fiecare
cercetător are
DEFINI 443
ŢII Simţirea
abstractivă
semnificaţii, a unei
procedează la fel cu
caracteristici
un conţinut de natură
generale etc.) dintr-
afectivă,
un context care mai
tot astfel senzaţia şi
cuprinde şi alte
intuiţia. Există de
elemente, a căror
aceea atît gînduri
combinare în întreg
abstracte
reprezintă ceva unic,
cît şi sentimente
individual şi
abstracte, ultimele
incomparabil.
numite de Sully
Unicitatea, par-
intelectuale,
ticularitatea şi
estetice şi morale. 2
incomparabilitatea
Nahlowsky adaugă
stînjenesc
sentimentul religios. 3
cunoaşterea, motiv
Sentimentele
pentru care celelalte
abstracte, aşa cum le
elemente legate de
concep eu, ar
conţinutul resimţit ca
corespunde
esenţial trebuie să
sentimentelor „mai
pară non-necesare
înalte" sau „ideale"
voinţei de
ale lui Nahlowsky. Eu
cunoaştere.
aşez sentimentele
746. Abstracţia este
abstracte pe acelaşi
deci acea activitate
plan cu gîndurile
spirituală care elibe
abstrac
rează conţinutul sau
te. Senzaţia abstractă
faptul, resimţit ca
s-ar putea numi
esenţial, de legătura
senzaţie estetică în
cu
opo
elemente resimţite ca
ziţie cu senzaţia
non-necesare, prin
senzorială (vezi
aceea că le distinge de
Senzaţie), iar intuiţia
acestea, cu alte
abstractă
cuvinte le
s-ar putea numi
diferenţiază (v. mai
intuiţie simbolică, în
jos). Abstract,
opoziţie cu intuiţia
într-o accepţie mai
fantas
largă, denumeşte tot
tică (v. Fantezie şi
ceea ce este extras
Intuiţie).
dintr-o conexiune de
748. în această
elemente resimţite ca
lucrare corelez
non-necesare în ra
conceptul de
port cu semnificaţia
abstracţie cu re
lui.
prezentarea unui
747. Abstracţia
proces psihoenergetic
este o activitate
de care el este legat:
proprie în genere
da
funcţiilor
că adopt o atitudine
psihologice. Există o
abstractivă faţă de
gîndire abstractivă,
obiect, nu acesta ca
după cum abstractive
în
pot fi simţirea,
treg acţionează asupra
senzaţia şi intuiţia
mea, ci eu extrag o
(vezi aceste concepte).
parte din conexiunile
Gîndi-
sale, excluzînd
rea abstractivă
părţile neaferente.
detaşează un conţinut
Intenţia mea este de a
caracterizat de calităţi
scăpa
in-
telective, logice, din 2 Sully, The Human
elemente care nu-i Mind, 1892, II, cap. :
sînt adecvate. 3 Nahlowsky, Das
GefihMeben, 1907, p.
44 T 4
4 I 4
5
460 desfăşurare
temporală. Acest
TIPURILE
PSIHOLOGICE fenomen caracte
ristic are loc aproape
782. „Pentru pretutindeni acolo
suflete, a deveni apă unde viaţa conştientă
înseamnă moarte, este dominată de o
pentru tendinţă unilaterală
apă a deveni pămînt extremă, în aşa fel
înseamnă moarte. încît
Pămîntul se face apă, în timp se dezvoltă o
apa contrapoziţie
— suflet." inconştientă, la fel de
783. „Schimbul se puter
face alternativ, al nică, ce se manifestă
întregului cu focul, mai întîi prin inhibiţia
al randamentului con
focului cu întregul, ştient, mai apoi prin
după cum al aurului întreruperea direcţiei
cu marfa, al mărfii cu conştiente. Un bun
aurul." exemplu de
784. Aplicîndu-şi enantiodromie îl
principiul psihologic, oferă psihologia lui
Heraclit spune: „Efe- Pavel şi con
sieni, să nu vă vertirea lui la
lipsească niciodată creştinism; tot astfel,
bogăţia, pentru ca istoria convertirii lui
depravarea Ray-
voastră să apară la mundus Lullius,
lumina zilei." 38 identificarea cu
785. Prin Cristos a lui
enantiodromie înţeleg Nietzsche bolnav,
manifestarea opusului zeificarea de către
incon acelaşi a lui Wagner şi
ştient, anume în mai tîrziu adversitatea
faţă de el,
transformarea lui 461
Swedenborg din DEFINI
ŢII
savant în vizionar
etc. hic, deci şi al celui
786. Eu. Prin inconştient. în acest
„eu" înţeleg un sens, şinele ar fi o
complex de mărime ideală care
reprezentări care înţelege eul în el
constituie centrul însuşi. Şinele apare
cîmpului conştiinţei în fantezia
mele şi care îmi pare inconştientă ca
a poseda un grad înalt personalitate
de continuitate şi de supraordonată sau
identitate cu el însuşi. ideală, precum Faust
Vorbesc de aceea de în cazul lui Goethe
„complexul eului" 39. sau Zarathustra în cel
Acesta este atît con- al lui Nietzsche. Din
ţinut al conştiinţei, cît raţiuni de idealitate,
şi condiţie a trăsăturile arhaice ale
conştiinţei (v. mai sinelui au fost
sus), căci sînt prezentate ca existînd
conştient de un separat de şinele
element psihic anume „superior", precum la
doar dacă el se ra- Goethe în figura lui
portează la complexul Mephisto, în Spitteler
eului. în măsura în în figura lui Epime-
care eul nu este decît teu, în psihologia
centrul cîmpului creştină sub chipul
conştiinţei mele, el nu diavolului sau al lui
este identic cu Anticrist, la
totalitatea psihicului Nietzsche,
meu, ci doar un Zarathustra îşi
complex printre descoperă umbra în
altele. Deosebesc de „omul cel mai slut".
aceea între eu şi sine, 787. Extraversie.
în măsura în care eul Extraversia înseamnă
nu este decît su- orientarea în afară a
biectul conştiinţei Hbidoului (v. mai
mele, iar şinele, jos). Desemnez prin
subiectul întregului această noţiune o
meu psi- relaţie
evidentă a subiectului
38 Diels, Die
Fragmente der cu obiectul în sensul
Vorsokratiker, I, 1912, unei deplasări pozi
pp. 79, 82. tive a interesului
39 Jung, Ober die subiectiv faţă de
Psychologie der Dementia
praecox, p. 45 obiect. Cineva care
(Gesammelte se află
Werke, III). într-o stare
extravertită gîndeşte,
simte şi acţionează
în raport
de obiect, şi anume
într-un mod direct şi
limpede perceptibil,
în
aşa fel încît nu poate
exista nici o îndoială
în legătură cu atitu
dinea sa pozitivă faţă
de obiect. Extraversia
este de aceea într-o
oarecare măsură un
transfer al interesului
de la subiect la obiect.
Dacă extraversia este
intelectuală, atunci
subiectul se gîndeşte
pe sine în obiect;
dacă ea este
afectivă, subiectul se
simte pe
sine în obiect. în
starea de extraversie
subiectul este
puternic
determinat, chiar
dacă nu exclusiv, de
obiect. Se poate vorbi
de
o extraversie activă,
atunci cînd ea este
intenţionată de
subiect,
şi de o extraversie
pasivă, atunci cînd
obiectul o impune cu
for
ţa, adică atrage
interesul subiectului,
eventual împotriva
propriei
intenţii a acestuia.
788. O stare de
extraversie habituală reprezentări care
duce la apariţia se deosebeşte de alte
tipului complexe de
extravertit (v. Tip). reprezentări prin
789. Fantezie. Prin aceea că nu
fantezie înţeleg două îi corespunde un
lucruri diferite, anu conţinut exterior
me fantasma şi real. Deşi ea se poate
activitatea baza
imaginativă. Din iniţial pe
textul lucrării mele rememorarea unor
rezultă sensul imagini legate de
atribuit de fiecare trăiri efective,
dată termenului. Prin conţinutul ei nu
fantezie corespunde unei
în accepţia de realităţi exterioare, ci
fantasmă înţeleg un este în
complex de
46 T 4
2 I 6
3
41 Jung, 43 Philosophis
Wandlungen che Studieri,
und Symbole VII, 13.
der Libido, pp. 44 Kritik der
7 ş. reinen Vemunft.
Symbole der Ed. Kehrbach,
Wandlung pp. 279 ş. urm.
(Gesammehe 45 Logik, p.
Werke, VI). 140.
42 Loc.
cit., p. 19.
47 T 4
2 I 7
3
E 69
d Freu
. d,
Zur
Psyc
hopa
thol
ogie
des
Allta
gsle
bens
.
506 T 5
I
P
0
7
7
5
J
u
n
g
,
Z
u
r
F
r
a
g
e
d
e
r
p
s
y
c
h
o
l
o
g
i
s
c
h
e
n
T
y
p
e
n
î
n
„
A
r
c
h
i
v
e
s
d
e
P
s
y
c
h
o
l
o
-
g
i
e
"
,
v
o
i
.
X
V
I
;
a
p
o
i
D
i
e
P
s
y
c
h
o
l
o
g
i
e
d
e
r
u
n
b
e
w
u
f
i
t
e
n
P
r
o
z
e
s
s
e
(
G
e
s
a
m
m
e
l
t
e
W
e
r
k
e
,
V
I
I
)
.
C 5
U 2
3
BINSWANGER,
Ludwig, Ober dos H
Verhalten des .
psychogalvanische B
n Phănomens beim .
Assoziationsexperi ,
ment. în JUNG J
(Ed.) Diagno- e
stische n
Assoziationsstudie a
n II (Leipzig, ,
1910), pp. 113- 1
196. 9
BJERRE, Paul. Zur 1
Radikalbehandlung 7
der chronischen .
Paranoia. în C
Jahrbuch fur ă
psychoanalytische n
Forschungen III k
(Leipzig şi Vie-na, h
1911) pp. 795- ă
847. y
BLAKE, William. The a
Writings ofWilliam n
Blake. 3 voi., Londra, a
1925. -
BLEULER, Eugen. Die B
negative r
Suggestibilităt. în ă
Psvchialrisch-neu- h
rologische m
Wochenschrift VI a
(Halle, 1904), pp. n
249-269. a
— Affektivi m
tăt, Suggestibilităt, .
Paranoia, Halle, 1906.
— Zur V
Theorie des e
schizophrenen z
Negativismus. în i
Psychiatrisch-
neurologische D
Wochenschrift XII E
(Halle U
1910/1911), pp. S
171-176, 184, 189, S
195. E
— Lehrbuch der N
Psychiatrie, Berlin, .
1916. C
BOUSSET, Wilhelm, a
Hauptprobleme der t
Gnosis. (Forschung a
zur Re-ligion und p
Literatur des Alten a
und Neuen t
Testaments 10), h
Got-tingen, 1907. a
Brihadăranyaka- -
Upanishad. Vezi B
DEUSSEN. r
Vezi şi Sacred Books of ă
the East XV. h
BUBER, Martin, m
Ekstatische a
Konfessionen, Jena, n
1909. a
BUDGE, E. A. Wallis, m
The Book of .
Paradise. 2 voi.
Londra, 1904 (re- V
feritor la S. e
ATHANASIUS, z
The Life of St. i
Anthony I, pp. 3-
108). D
— The Gods of the E
Egyptians. 2 voi., U
Londra, 1904. S
[BUTTNER, Hermann:] S
Meister Eckeharts E
Schriften und N
Predigten. .
2 C
h
v ă
o n
i d
. o
e g
d y
. a
ş -
i U
p
t a
r n
a i
d s
. h
d a
e d
.
DlELS, Hermann. Die
V Fragmente der
e Vorsokratiker
z griechisch und
i deutsch. 2 voi., ed.
a IH-a, Berlin, 1912.
D EBBINGHAUS,
E Hermann. Grundziige
U der Psychologie. 2 voi.,
S Leipzig,
S 1905/1913.
E EBERSCHWEILER,
Adolf. Untersuchungen
N
iiber die sprachliche
.
Kom-
V
ponente der
e Assoziation. în
z Allgemeine
i Zeitschrift fi'ir
Psychiatrie
ş und psychisch-
i gerichtliche
Medizin LXV
S (Berlin, 1908),
a pp.
c 240-271.
r ECKHART, Meister. Vezi
e BUTTNER, H. FERE,
d Charles Samson, Note
sur des modifications
B de la re'sistance
o e'lectrique sous
o l'influence des
excitations
k
sensorielles et des
s
e'motions. în
Comptes rendus
o hebdomadaires des
f se'ances el me-
moires de la
t Socie'te Biologie
h XL (Paris, 3. Mărz
e 1888), pp. 217-
219. FERENCZI,
E Sandor. Introjektion
a und Ubertragung. în
s Jahrbuch fiir
t psychoanalytische
und
I psychopathologisc
. he Forschungen
COHEN, Hermann, I
Logik der reinen (Leipzig şi Viena,
Erkenntnis, Berlin, 1909), pp. 422-
457.
1902. CUMONT, Franz,
FERRERO, Guillaume,
Textes et monuments
Les Lois psychologiques
figure's relatifs au.x
du Symbolisme. Tra-
mysteres de
ducere, Paris, 1895.
Mithra. 2 voi. FlCHTE, Immanuel
Bruxelles, 1896/1899. Hermann V ON .
Cvetăcvatara- Psvchologie. 2 voi.,
Upanishad. Vezi Leipzig,
DEUSSEN. Vezi şi 1864/1873. FlNCK,
Sacred Books of the Franz Nikolaus, Der
East XV. DANTE deutsche Sprachbau als
ALIGHIERI, Die Ausdruck deuts-
gottliche Komodie. cher
Traducere şi comentarii Weltanschauitng,
de Friedrich Marburg, 1899.
Notter. 2 voi., Stuttgart, FLOURNOY, Theodore.
1871/1872. DESSOIR, Des îndes â la Planete
Max, Geschichte der Marş. Etude sur un cas
neueren deutschen de somnambulisme
Psychologie. 2 voi., avec glossolalie.
ed. a Il-a, Berlin, Ed. a Ill-a, Paris şi
Geneva,
1902. DEUSSEN, Paul,
1900.
Allgemeine Geschichte
— Nouvelles
der Philosophie. 2 voi.
Observations sur un cas
duble,
de somnambulisme avec
ed a Il-a, Leipzig, glos-
1906/1915. solalie. în
— Sechzig Upanishad's Archives de
des Veda. Traducere din Psychologie I
sanscrită, cu prefeţe (1901), pp. 101-
şi note. Ed. a Ill-a, 255.
Leipzig, 1938. — La
Philosophie de William
James, Saint-Blaise,
1911.
— Une
Mystique moderne. în
Archives de
Psychologie XV
(1915),
pp. 1-224.
FREUD, Sigmund. Zur
Psychopathologie
des Alltagslebens.
Gesam-melte
Schriften IV,
Viena, 1924.
— Die Traumdeutung.
Gesammelte Schriften
II, Viena, 1925.
FROBENIUS, Leo. Dos
Zeitalter des
Sonnengottes, Berlin,
1904.
Garuda-Purăna
Pretakalpa. Cf. Der
Pretakalpa des Garuda- Werke. Vollstăndige
Purăna. Ausgabe letzter
Eine Darstellung Hand. 31 voi.
des hinduistischen Cotta, Stuttgart,
Totenkultes und 1827-1834.
Jenseits-glaubens. — Prometh
Tradusă din eus. Dramatisches
sanscrită şi Fragment (1773), Bd.
comentată de Emil VII.
Abegg, ed. a 11-a, — Pandora
Berlin, 1956. . Ein Festspiel. Voi. X.
GOETHE, Johann — Geheim
Wolfgang VON: nisse. Voi. al H-lea.
53 T B
4 I I
535
1
9
1
3
)
,
p
p
.
6
4
7
-
6
8
6
.
M
a
h
ă
b
h
ă
r
a
t
a
.
MATTER, M. Jacques,
V Histoire critique du
e Gnosticisme. 2 voi.,
z Paris,
i 1828.
Meisterlieder der
D Kolmarer Handschrift.
E Ed. de Karl Bartsch.
U Biblio-
S thek des
S Literarischen
E Vereins von
N Stuttgart. voi. 68.,
. Stuttgart,
1
V 862
e .
z ME
i YR
IN
ş K,
i Gus
tav,
S De
a r
c Gol
r em,
e Lei
d pzi
g,
B 191
o 5.
o — Das griine Gesicht,
k Leipzig, 1915.
s MlGNE, Jacques Paul,
Patrologiae
o cursus
f completus. Series
Latina. 221 voi.,
t Paris, 1844-
h 1880. [Citat aici
e ca PL]
— Series Graeca. 116
E voi., Paris, 1857-
a 1866. [Citat aici ca
s PG]
t MULLER, G. E. şi F.
. SCHUMANN, Ober
Mănava- die psychologischen
Dharmacăstra. Vezi Grund-
Sacred Books of the lagen der
East XXV. Vergleichung
Manuscript. Oxford, gehobener Gewichte.
Bodleian Library, în Pfliigers Archiv fur
Digby MS. 65. Von die gesamte
Godfrey, Physiologie XLV
Prior of St. (Bonn, 1889), pp. 37-
Swithun's Winchester. 112. MULLER, Max,
Secolul al Xlll-lea. Sacred Books of the
MARS1LIUS FICINUS. East. (Vezi mai jos.)
Vezi SYNESIUS.
538 T B
I I
P
539
NAHLOWSKY, Joseph can Indians. în
Wilhelm, Das First Annual
Gefiihlsleben in Report of the
seinen wesentlich- Bureau of
sten Ethnology to the
Erscheinungen Secretary of the
und Beziehungen. Smithsonian
Ed. a IlI-a, Institution 1879-
Leipzig, 1907. 1880,
NATORP, Paul, Washington,
Einleitung in die 1881, pp. 19-56.
Psychologie nach PRINCE, Morton, The
kritischer Dissociation of a
Methode, Personality. A
Freiburg im Biographical
Breisgau, 1888. Study in
NIETZSCHE, Friedrich Abnormal
Wilhelm, Werke. 16 Psychology. New
voi., Leipzig, 1899- York, Londra şi
1911. Bombay, 1906.
— Also Rămăvana (II, 84, 20).
sprach Zarathustra. Traducere în
voi. VI. engleză de T. H.
— Die Griffith, Benares
Geburt der Tragodie. şi Londra,
voi. 1. 1870/1874.
— Versuc REMUSAT, Charles
h einer Selbstkritik. în DE, Abelard. 2 voi.,
Die Geburt der Paris, 1845.
Tragodie. RlBOT, Theodule
— Vom Armând, Die
Nutzen und Nachteil Personlichkeit.
der Historie fiir das Pathologisch-
Leben. Cea de a psycho-logische
doua piesă din Studien, Berlin,
Unzeitgemăfie 1894.
Betrachtungen, — Psychologie der
voi. I. Gefuhle, Altenburg,
— Sanctus Januarius. 1903.
în cea de a patra carte
din Frohliche Wissen-
schafi. voi. V.
NUNBERG, Hermann.
Ober korperlkhe
Begleiterscheinungen
assozia-
tiver Vorgănge.
în JUNG (ed.)
Diagnostische
Assoziationsstu-
dien II
(Leipzig, 1910),
pp. 196-222.
OLDENBERG,
Hermann, Die
Religion des Veda,
Berlin, 1894.
— Zur Religion und
Mythologie des Veda.
în Nachrichlen von
der
Koniglichen
Gesellschaft der
Wissenschaften
zu Gottingen.
Phi-lologisch-
historische
Klasse, Berlin,
1916.
OSTWALD, Wilhelm,
Grofie Mănner.
Ed. a IlI-a şi a
IV-a, Leipzig,
1910.
Oupnek'hat, Das.
învăţătura despre
Brahma,
rezumată după
Vede. Traducere
germană de F.
Mischel, după
versiunea latină a
lui An-quetil du
Perron, întocmită
după tălmăcirea
sanscrit-persană a
principelui
Mohammed
Daraschekoh,
Dresda, 1882.
Pancavinca-
Brăhmanam. Vezi
DEUSSEN.
PFEIFFER, F.,
Deutsche
Mystiker des
vierzehnten
Jahrhunderts. 2
voi., Leipzig,
1845/1857.
PLATON: Symposion.
Traducere de
Rudolf Kassner.
Ed. a 11-a Jena,
1906.
PORPHYRIUS, vezi
SCHULTZ.
POWELL, John
Wesley, Sketch of
the Mythology of
the North Ameri-
RIEHL, Alois, Zur notwendigen Grenzen
Einfiihrung in die beim Gebrauch
Philosophie der schoner Formen.
Gegenwart. Ed. Sămtliche Werke
a XVIII, Stuttgart
şi Tubingen,
I 1826.
V — Briefwechsel mit
- Goethe. Vezi GOETHE.
a SCHILLER, F.C.S.,
, Humanism, Londra,
1906.
L SCHOPENHAUER,
e Arthur, Die
i Weltals Wille und
p Vorstellung. în
z Sămtliche
i Werke. Ed. de
g Eduard
Grisebach. 6
ş voi., Leipzig,
i 1890/1891.
SCHULTZ, Wolfgang,
B Dokumente der Gnosis,
e Jena, 1910.
r SEMON, Richard, Die
l Mneme als erhaltendes
i Prinzip im Wechsel des
n organischen
, Geschehens, Leipzig,
1904. SlLBERER,
1 Herbert. Probleme der
9 Mystik und ihrer
1 Symbolik. Viena
3 şi Leipzig, 1914.
. SPENCER, Sir Baldwin
şi GlLLEN, F.J., The
R Northern Tribes of
i Central
g Australia,
v Londra, 1904.
e SPITTELER, Cari,
d Prometheus und
a Epimetheus. Jena,
. 1916 (ed. I.
V STOBAEUS,
e Johannes, Eclogarum
z libri duo. Lugdunensi,
i 1609.
SULLY, James, The
D Human Mind. 2 voi.,
E Londra, 1892.
U SYNESIUS, De
S Somniis. în lamblichus
S De Mysteriis
E Aegyptiorum...
N Tra
. ducere
ROUSSEAU, Jean de
Jacques, Emile, ou de Marsiliu
l'e'ducation, Paris, s
1851. Sacred Books Ficinus,
of the East. Ed. de Veneţia,
Max Miiller. 50 voi., 1497.
Oxford, Taittirîya
1879/1910. -
SALZER, Anselm, Die Aranyak
Sinnbilder und am. Vezi
Beiworte Mariens in DEUSSE
der deuts- N.
chen Literatur Taittirîya
und lateinischen -
Hymnenpoesie Brăhman
des Mittelalters, am. Vezi
Linz, 1886. DEUSSE
SCHĂRF, Riwkah, N.
Die Gestalt des Taittirîya
Satans im Alten -
Testament. în Samhită.
C. G. JUNG, Vezi
Symbolik des Geistes DEUSSE
(vezi mai sus). N.
SCHEFFLER, Johann. Taittirîya
Vezi ANGELUS -
SILESIUS. SCHILLER, LJpanish
Friedrich VON, Ober ad. Vezi
die ăsthetische DEUSSE
Erziehung des Men- N. Vezi
şchen. Sămtliche şi
Werke XVIII, Sacred
Stuttgart şi Books of
Tubingen, 1826. the East
— Ober naive und XV.
sentimentalische TALBOT, P. Amajiry,
Dichtung. Sămtliche In the Shadow of the
Werke Bush, Londra, 1912.
XVIII, Stuttgart TAYLOR, Henry
şi Tubingen, Osbom, The Mediaeval
1826. Mind. 2 voi., Londra,
— Ober die 1911.
540 TIPURILE PSIHOLOGICE
" 7 *
Operă capitală a lui Jung, cuprinzînd
forma definitivă a teoriei sale tipo-
logice şi fundamentarea ei istorică,
Tipuri psihologice apare în prima sa
versiune românească integrală.
| CG.JUNG
Tipologia jungiană este, probabil, cea
mai puţin reductivă şi mai echilibrată
din cîte s-au construit în psihologie.
Cele opt tipuri care o compun sînt
| Tipuri
rezultatul combinaţiei a patru «tipuri
funcţionale » cu două «tipuri de atitu-
dine ». Primele departajează oamenii
- psihologice
după funcţia psihologică pe care o
folosesc de preferinţă spre a se
orienta în lume (gîndirea, simţirea,
senzaţia ori intuiţia), în vreme ce
«tipurile de atitudine » - extravertit şi
introvertit - diferenţiază indivizii după
ponderea conferită « obiectelor » lumii
exterioare (lucruri şi semeni) în raport
cu evenimentele lăuntrice.
Interesul Tipurilor psihologice depă-
şeşte cadrul îngust al psihologiei cli-
nice, în erudita incursiune pe urmele
« problemei tipurilor » întreprinsă de
Jung de-a lungul istoriei ideilor, citito-
rul de astăzi va descoperi dimensiu-
nea culturală a acestei cărţi, iar în
descrierea propriu-zisă a tipurilor
-dimensiunea ei profund umanistă,
caracteristică de altfel pentru întreaga
psihologie analitică jungiană.
m
ISBN 973-28-0662-1